Fiindcă orice naş îşi are naşul său, Putin, ca şi globalistul Satan a devenit, nu doar coşul de gunoi al universului, ci toaleta cosmosului (nelipsesită din omul nenăscut din nou); De aceea Putinel-putina lui Babilon-el, din Ieremia, cap.50 şi 51, va deveni şi mai mic şi mai fără de ţară! Asta se va întâmpla, fiindcă devine scrum orice popor clădit pe komunism, adică satanism -minciuna, hoţie, cotropire, manipulare, exploatare, idolatrii iconate, pseudo-creştinism şi pe alte dejecţii dezavuate în Galateni 5/10-21; Acum, prin pocăinţă şi naşterea din nou a popoarelor cucerite, înrobite, umilite, prostite, sărăcite, îl pot ajuta pe Putin şi pe „măreţul” Popor Rus să redevină ca Patriaehul Iov, gol, căci aşa iese din burta mamei oricine şi tot gol se întoarce în mormânt (Iov, cap 1)… Şi dacă nu vrea, trebuie să ştie că deja „şeful” lui este cu un picior în groapă…” Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu cari amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.” (Ap.19/20) Încet, dar sigur, dacă nu se pocăiesc, urmează chinul veşnic:” Şi diavolul, care -i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apoi… Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii cari erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii cari erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n’a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.” (Ap. 20/10-15)

28-iunie  Creştini de pretutindeni –nu vă este milă de lumea plină de komunişti, capita-socialişti, globalişti, fesenişti, deci satanişti, care nu ştiu să deosebescă stânga de dreapta, (Iona, cap.4) în timp ce voi vă bronzaţi în turnul de fildeş! Nici voi nu ieşiţi şi nu iubiţi şi nici pe ei nu-i lăsaţi să iubească Adevărul, Dreptatea, Blândeţea, Dragostea, Iertarea- Învăţătura Dumnezeiască; De aceea intârzâie Venirea şi întronarea Lui Biruitoare peste minciună, hoţie, corupţie, preacurvie, cârtire, ură şi peste alte demonisme; Vă reamintesc îndemnul lui Hristos din Marcu, 16/15,16 – Apoi le-a zis: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la ORICE făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit”… Şi învăţaţi-i să păzească TOT ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în TOATE zilele, până la sfârşitul veacului.” Amin. (Matei 28/20)”…Liviu Olah – Doamne Dumnezeule, fa ceva ca pocaitii sa se pocaiasca! Aici puteti afla si despre dosarul facut de se curisti pentru acest parinte al pocaintei si credintei Cristice  = 6Cum i-au executat comunistii pe tarani in 1949 si i-au lasat la vedere pe ulita satului… Cat rau au facut nostalgicii comunismului Romaniei… KGB-istul Ion Iliescu punea tortionari comunisti sa scrie despre crimele comunismului… Avertisment al specialiştilor militari: „Odată pusă la punct, tehnologia microcipului poate controla orice specie vie de pe planetă – oamenii vor deveni o armată de zombi”…Cea mai mare grădină cu flori din lume se află în Olanda…Citiva arbusti ornamentali,pentru gard viu,agatatori,pitici,inalti
Şapte adevăruri glorioase…Câteva dintre cele mai importante adevăruri pe care trebuie să ne bazăm în zilele noastre sunt cele care Îl privesc pe Domnul nostru şi relaţia noastră cu El, pe care tocmai le-am luat în considerare: 1) Credincioşia absolută a promisiunilor Domnului nostru; 2) Biruinţa Sa asupra celui mai mare duşman al omului (moartea); 3) Autoritatea Sa supremă asupra tot ce există în cer şi pe pământ; 4) Dragostea Sa eternă şi neschimbătoare faţă de noi; 5) Eliberarea noastră de către El de sub puterea păcatului; 6) Tatăl Său devine şi Tatăl nostru; 7) Revenirea Sa pentru a-Şi întemeia împărăţia Sa pe pământ. Trebuie să fim siguri şi bazaţi pe aceste adevăruri dacă vrem să rămânem neclintiţi şi neschimbaţi în vremurile care vor veni.777„PURIFICAREA” ROMANIEI  Să nu mai rămânem nici o secundă ce suntem- comunişti, globalişti, capitalişti, fesenisti, nenăscuţi din nou, fiindcă TOŢI am pierdut, nu doar lupta, ci războiul cu Dumnezeu! Să ne predăm, să ne pocăim şi să ne cerem iertare, precum Patriarhul Iov, căci el, ca preot, doar auzize de Dumnezeu, dar când l-a văzut pulsând şi în corola de minuni a lumii, s-a prăbuşit şi s-a pocăit în praf şi cenuşă (Iov, cap. 42) Să nu mai rămânem sclavii gunoierului din noi, căci va „şoma” în focul veşnic…” Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.” (Ap. Cap.20)… CAPITOLUL XIII…V.1: Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă. …UN REZUMAT AL „APOCALIPSEI”…Capitolul 1: Hristos Însuşiimage-85Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase; Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia; Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți; Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari; Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”; De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu; Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii… Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsitte…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus; Obsesia bolnavului rus…77Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre; Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru;Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei? De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008? Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.; Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială; Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri! Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA; Rusificarea României în documente istoricep; Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România; POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация); Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică! DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ? O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin; Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA; Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument; Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc…

 

 

Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase; Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia; Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți; Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari; Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”; De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu; Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii… Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsitte…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus; Obsesia bolnavului rus…Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre; Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru;Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei? De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008? Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.; Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială; Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri! Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA; Rusificarea României în documente istoricep; Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România; POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация); Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică! DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ? O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin; Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA; Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument; Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc…

 

 

/////////////////////////////////////////////////

Tezaurul României: un veac de surghiun în gulagul rusesc

 

Vasile Surcel Reportaj,

 

„Nu îmi imaginez că o conducere a Rusiei să returneze ceva României, nici acum, nici în viitor”, declara, cu niște ani în urmă, Alexander Konovalov, directorul Institutului pentru Evaluări Strategice din Moscova. Fără să o spună explicit, demnitarul moscovit făcea referire la returnarea Tezaurului României, furat de URSS cu peste un secol în urmă.   Încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, românii nu au avut și nu au nici în ziua de azi, încredere în ruși, pe care, de obicei, îi înjură ori de câte ori au ocazia. Iar în ultimele decenii, unul dintre motivele cel mai des invocate pentru a explica această atitudine este furtul Tezaurului României. Dar, în ultimele decenii, s-a anunțat, periodic, înființarea unor ,,comitete și comiții” care s-au lăudat că vor anula efectele acelui jaf național, iar Tezaurul va reveni în România. Dar, toate acele promisiuni au fost, și au rămas, vorbe în vânt. Iar acum, la peste un veac de la acel jaf național, prea puțini sunt cei care mai știu despre este vorba: ce a fost acel ,,Tezaur” și mai ales cum de a ajuns el pe mâna rușilor.

 

 

Regatul României a întrat în Primul Război Mondial, în vara anului 1916, după doi ani de neutralitate.  A fost o decizie dramatică, care a fost luată la scurt timp după ce i se ceruse, ultimativ, să decidă dacă dorește să se alăture Antantei „acum ori niciodată”. Până la urmă sub presiunea acestei cereri categorice, dar și într-o situație militară catastrofală, Guvernul Român a acceptat să intre în război de partea Antantei. Primul episod militar în care s-a angajat armata noastră a început în seara de 27 august 1916, prin lupta de la Fundata. Este vorba de o localitate amplasată în mijlocul culoarului Rucăr-Bran, un sat prin care trecea granița dintre România și Austro-Ungaria. Acolo și-a pierdut viața primul militar român implicat în prima conflagrație mondială: locotenent-colonelul Gheorghe Poenaru Bordea, împușcat de unguri chiar în seara zilei în care România a intrat în război. Inițial, implicarea României în război a luat pe nepregătite Puterile Centrale, iar milionul de militari aduși pe front de țara noastră părea că va înclina balanța în avantajul Antantei. Dar, acel avantaj a durat puțin căci aliații României nu și-au respectat angajamentele militare asumate prin convenții. În plus, câteva decizii de strategie militară neinspirate ale acelorași aliați au modificat raportul de forțe dintre cele două tabere combatante: trupele inactive din Italia și Balcani au fost aruncate în luptă pe frontul românesc. În plus, s-a dovedit rapid că armata noastră nu era  pregătită, din punct de vedere strict militar: tehnica de luptă era învechită și de proastă calitate, iar soldații slab instruiți. Astfel că rezultatele negative s-au văzut rapid. În circa patru luni, cea mai mare parte a teritoriului nostru, inclusiv Capitala, au fost ocupate de trupele inamice. Au fost  luni cumplite, în care România părea să fi ajuns la un pas de a fi ștearsă de pe harta lumii. Atunci, cu puțin timp înainte ca și Bucureștiul să fie ocupat, Guvernul, Casa Regală și cele mai importante instituții ale statului s-au retras în Moldova, într-un refugiu despre care nimeni n-avea habar cât va dura. Atunci Iașiul a căpătat statutul de capitală provizorie a Regatului României. Iar odată cu acest statut, ce-i drept tranzitoriu, l-a căpătat și pe cel de centru financiar al țării. Astfel se face că, pe 15 noiembrie 1916, Banca Națională s-a mutat, și ea, tot acolo. Iar odată cu ea au fost mutate și rezervele sale, aur și alte metale prețioase care garantau acoperirea financiară a monedei naționale. Executată în mare grabă, acest mutare avea să fie doar primul pas din odiseea fără sfârșit a Tezaurului național. Din păcate, situația de pe front s-a agravat de la o zi la alta, iar în decembrie 1916 s-a luat în calcul chiar și posibilitatea ca întregul teritoriu național să cadă sub ocupația inamică. Erau momente de cumpănă pentru însăși existența noastră ca stat, fapt care a obligat autoritățile politice ale vremii să ia o serie de măsuri excepționale. Iar una dintre aceste măsuri a fost punerea tezaurului național la adăpost, undeva dincolo de granițele care păreau din ce în ce mai greu de apărat. Din păcate, atunci, în acea situație disperată, oficialii români au decis că locul cel mai apropiat și cel mai sigur unde putea fi trimis tezaurul erau seifurile „Tezaurului Imperial” de la Kremlin, din capitala Rusiei țariste.

 

Decizia lui Brătianu

 

 

Cum de s-a ajuns în această situație? Printr-o decizie politică! Atunci, cu peste un secol în urmă, după o analiză a situației politico-militare, puternicii vremii au decis  că răspunderea pentru averea Băncii Naționale și implicit pentru soarta Tezaurului,  revenea Consiliului de Miniștri. Astfel se face că, înainte de a lua o decizie, marele om de stat Ioan I.C. Brătianu, în calitatea lui de șef al Guvernului, a examinat mai multe variante de salvare a tezaurului țării, care ar fi urmat să fie dus în străinătate. Mult mai târziu, Mihail Gr. Romașcanu a relatat că atunci, în noiembrie-decembrie 1916, Brătianu s-a consultat cu cei mai importanți bancheri ai vremii. Mauriciu Blank, unul dintre aceștia, a propus mutarea tezaurului la Londra. Dar Brătianu s-a opus acestei idei, sub motiv că drumul pe mare ar fi fost deosebit de periculos, din cauza  submarinelor germane. Din același motiv a fost respinsă și ideea trimiterii tezaurului în SUA. Tot Blank a mai propus trimiterea averii Băncii Naționale în Elveția ori Danemarca, țări neutre, neimplicate în război. Dar Brătianu n-a acceptat nici aceste variante. Și, de parcă nu ar fi înțeles nimic din lecțiile istoriei, Ioan I.C. Brătianu a fost cel care a propus și apoi a susținut trimiterea tezaurului la Moscova. Argumentul său, la fel de greu de înțeles, și atunci la fel ca și acum, a fost că „Rușii s-ar putea simți jigniți dacă am prefera puternica Anglie în locul țării lor”. Mult mai lucid decât liderul politic, bancherul Mauriciu Blank i-a atras atenția lui Brătianu: ,,Cunosc Rusia, cunosc mobilitatea spiritelor de acolo si nesiguranța terenului pe care se calcă în acest vast imperiu. Un asemenea depozit în mâna Moscovei nu e sigur în clipele actuale și vom avea deziluzii amarnice.” Din păcate, timpul i-a dat dreptate bancherului și nu politicianului. Dar, nici acum nu este prea clar ce a avut Brătianu în vedere atunci când a vorbit despre ,,supărarea rușilor” și nici cât ar fi contat aceasta în condițiile în care, peste doar câteva luni, regimul țarist avea să fie eliminat în mod violent de bolșevicii lui Lenin. Cert este un lucru: Rusia țaristă, devenită aproape peste noapte Uniunea Sovietică, nu s-a simțit niciodată jignită de postura morală în care s-a pus odată cu refuzul de a ne restitui tezaurul.

 

Două ,,transporturi”

 

Cantitatea de obiecte trimise la Moscova, precum și condițiile speciale din acea perioadă au impus organizarea a două transporturi diferite.

 

PRIMUL TRANSPORT.14 Decembrie 1916, gara Iași: O parte a Tezaurului României, concret 1.738 de lăzi pline cu lingouri de aur, bijuteriile Reginei Maria și obiecte de patrimoniu cultural extrem de prețioase, toate estimate la peste 320 milioane lei-aur au fost încărcate în 17 vagoane. Semnat într-o situație deosebit de dramatică pentru țara noastră, Protocolul româno-rus de garantare a tezaurului pe perioada transportului și depozitării, semnat la 14 decembrie 1916, între generalul Mosolov, împuternicitul Rusiei, și ministrul de finanțe Victor Antonescu, a fost primul pas care a pecetluit soarta tezaurului României. Citând izvoare istorice ale vremii, istoricul Ioan Ioan Scurtu menționează, în lucrarea „Tezaurul României de la Moscova”: ,,Tezaurul Băncii Naționale a României, precum și celelalte lăzi se găsesc, începând din ziua în care au fost încredințate delegatului Guvernului Imperial și încărcate în vagoane, sub garanția Guvernului Imperial al Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, securitatea depozitării, precum și a înapoierii în România”.

 

AL DOILEA TRANSPORT. Peste doar câteva luni, în vara anului 1917, pe fondul temerilor că armata română va fi învinsă pe frontul din Moldova, autoritățile române au luat decizia să mai trimită un tren cu valori la Moscova. De această dată, a fost vorba despre 24 de vagoane în care au fost încărcate valori de circa 1,6 miliarde lei aur aparținând Băncii Naționale şi 7,5 miliarde de lei aur, bijuterii, tablouri şi multe alte obiecte prețioase aflate în seifurile Casei de Depuneri și Consemnațiuni. Documentele oficiale semnate înaintea acestui transport, menționează că toate bunurile „trec sub garanția guvernului Rusiei în ceea ce privește securitatea transportului, depozitării, precum și a înapoierii în România”. Omul însărcinat de Guvernul român să supravegheze al doilea transport până la Moscova cu ceea ce a fost numit „Trenul băncilor“, și depozitarea Tezaurului României a fost Alexandru Lapedatu. Din jurnalul său aflăm că drumul spre Moscova a fost plin de peripeții: ,,În ziua plecării, însoțitorii au aflat că au un vagon mai puțin, de era să rămână peste noapte cu lăzile pline de documente sub cerul liber, în ploaie. Călătoria a fost amânată. Vagoanele de clasa I fuseseră deja rezervate pentru rude, prieteni și chiar metrese ale mai-marilor vremii. Rușii, care nu asistaseră la îmbarcare, n-au vrut să ia în primire vagoanele, până când încărcătura n-a fost descărcată, reîncărcată și inventariată în fața lor. Trenul a plecat cu trei zile întârziere. Dincolo de graniță, soldații ruși dădeau năvală în vagoane. Au fost împiedicați să urce acolo de cazacii care păzeau cu arma în mână trenul ce le fusese încredințat”. Iar pe  6 august 1917, Lapedatu menționează: ,,La ora trei am ajuns la Kremlin, unde am depus lăzile într-o sală mică și umedă, sală care a fost acceptată, negreșit, fără să fi fost văzută” (…)  „9 august 1917. Ocupați cu aranjamentul de la Casa de Depuneri, pe care l-am terminat. În subsolul acestei case avem 48 de lăzi, deasupra 26, iar la Kremlin 99” (…) „23 august 1917. Azi noapte am început mutarea lăzilor de la Kremlin la Casa de Lombard. Am dus, în 11 camioane, cam jumătate din ele, cele mai multe ale Ministerului de Externe și Interne, restul ale noastre, ale Ministerului Cultelor și ale Domeniilor”.

 

Un inventar fabulos

 

În total, cele două transporturi au transferat în Rusia un inventar fabulos: 91 de tone în monede istorice de aur, care aparțineau persoanelor private, companiilor și băncilor particulare din România și 2,4 tone de lingouri de aur, care reprezentau Tezaurul Băncii Naționale a României. Acestora li s-a adăugat o bună parte a tezaurului nostru cultural, compus din comorile antice descoperite pe teritoriul României, inclusiv celebra „Cloșcă cu puii de aur”. În plus, au fost acțiuni, obligațiuni, titluri de credit; arhiva și colecția numismatică a Academiei Române, tablouri semnate de Grigorescu, Amann şi Luchian, cărți rare, odoarele mănăstirilor din Moldova și Muntenia, arhive, depozite, precum și colecții ale multor alte instituții publice și particulare. Tot în Rusia au ajuns atunci și majoritatea hârtiilor de valoare aflate în gestiunea și visteria Casei de Economii și Consemnațiuni. Dacă lingourile din metal prețios și valuta-aur din primul transport a fost evaluate la circa 2,7 miliarde de lei-aur, bunurile din cel de al doilea transport au valorat peste 7,5 miliarde. Iar aceasta a fost doar valoarea strict contabilă, așa cum a fost ea consemnată în actele care au fost aduse și la cunoștiința autorităților de la Moscova. Așadar un total de peste zece miliarde de lei-aur. În urmă cu cinci ani, Cristian Păunescu, consilier al guvernatorului BNR Mugur Isărescu, a declarat pentru presă că ,,valoarea tezaurului Băncii Naționale a României, depozitat, în 1916 și 1917, la Moscova este, potrivit unei estimări contemporane de câteva miliarde de euro. Este vorba despre 93,4 tone de aur fin în monede și lingouri.”

 

Istorie potrivnică

 

Din păcate, atunci când au decis trimiterea tezaurului în Rusia, politicienii români n-au evaluat corect realitățile de acolo și nici evoluția ulterioară a evenimentelor. Pe 3 noiembrie Alexandru Lapedatu scria în jurnalul său: ,,S-a isprăvit! Bolșevicii sunt victorioși pretutindeni. Paza militară s-a retras de pe străzi. Guvernul bolșevic e stăpân. Ceea ce lumea tot mai spera să nu se întâmple s-a întâmplat. Soarta noastră e pecetluită.” Și avea perfectă dreptate: la începutul anului 1918, noul conducător al puterii de la Răsărit, V.I. Lenin, a rupt relațiile diplomatice cu România. Fondul român de aur a fost declarat intangibil pentru autoritățile de la București. În limbaj diplomatic, bolșevicii au declarat că își asumă răspunderea de a-l „conserva” și de a-l înapoia poporului român cândva, la o dată neprecizată. Practic, era vorba de sechestrarea Tezaurului. După încheierea Primului Război Mondial, România a încercat în mai multe rânduri să obțină tezaurul de la ruși, însă negociatorii sovietici au lansat ideea că „ar fi dispuși să-l înapoieze doar la schimb cu Basarabia”.

 

Kakoi tezaur?”

 

Primele tentative de recuperare a Tezaurului au început imediat după încheierea primei conflagrații mondiale și s-au efectuat direct cu URSS, în calitatea sa de moștenitor politic al Rusiei țariste. Tratative încheiate, după cum era de așteptat, cu o serie de eșecuri repetate. Există informații conform cărora, în iunie 1935, URSS ar fi restituit României o parte din bunurile culturale ce făcuseră parte din Tezaur. În ciuda faptului că până atunci se afirmase că acele comori românești s-au pierdut în cursul războiului civil din Rusia post-țaristă, în 1958, pe vremea lui Hrusciov, „Marele frate de la Răsărit” a mai făcut un gest de bunăvoință: a restituit încă o mică parte a tezaurului. A fost vorba doar de bunurile cu valoare istorică, cea mai mare parte a vestigiilor arheologice, inclusiv celebra ,,Cloșcă cu puii de aur”. Acestora li s-au adăugat și o serie de tablouri și alte obiecte de artă care fac parte din patrimoniul cultural național. O altă tentativă de recuperare a  rezervei de aur trimise în Rusia odată cu Tezaurul s-a produs prin 1965 când, abia venit la putere, Ceaușescu a trimis la Moscova o delegație care ar fi urmat să negocieze restituirea Tezaurului.

 

 

Tezaurul de la Pietroasele (Closca cu puii de aur)

,,Comitete și Comiții”

 

De-a lungul timpului, liderii sovietici de la Kremlin s-au prefăcut că nu știu mare lucru despre Tezaurul românesc. În 1965, Leonid Brejnev i-a spus lui Nicolae Ceaușescu: ,,Eu nu știu nimic! Ce tezaur? Hai să facem o comisie!”. După 26 de ani, în 1991, Mihail Gorbaciov i-a spus, și el, lui Ion Iliescu: ,,Nu sunt la curent cu problema Tezaurului. Hai să facem o comisie!” Ceea ce până la urmă, într-un alt context, s-a și întâmplat. Dar asta a fost după anul 2000, când problema Tezaurului a intrat în ,,zodia” birocrației. Pe 4 iulie 2003, atunci când s-a încheiat Tratatul privind relațiile prietenești și de cooperare dintre România și Federație Rusă, partea rusă a refuzat să discute despre problema Tezaurului. Totuși, a fost de acord cu înființarea unei comisii de istorici români și ruși care să studieze chestiunea. Dar înființarea acelei  comisii a fost o simplă formalitate. Prima întrunire a acesteia a avut loc între 18 și 21 octombrie 2002. Următoarea a fost între 19 și 21 octombrie 2004, urmată de o alta, care a avut loc în toamna anului 2006. A urmat o ,,pauză” de zece ani și, abia pe 28 martie 2016, Ministerul român al Afacerilor Externe a anunțat că ,,În perioada 25-26 martie 2016 a avut loc, la Sinaia, cea de-a IV-a sesiune a Comisiei comune româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României depus la Moscova în timpul Primului Război Mondial. (…) întâlnirea s-a desfășurat într-o atmosferă deschisă și constructivă, marcând un nou și important pas în direcția studierii problemelor care intră în competența Comisiei. Părțile au continuat schimbul de opinii privind diferite aspecte referitoare la Tezaurul României, inclusiv la valorile Băncii Naționale a României depuse la Moscova în timpul Primului Război Mondial…”, Cu aceea ocazie s-a convenit ca următoarea întâlnire să aibă loc în Rusia, în a doua parte a anului 2017. Apoi, întâlnirea a fost amânată pentru prima parte a anului 2018. Dar, anul trecut negociatorii români au fost anunțați că și această ședință a fost revocată. Motivul invocat a fost că ,,factorul politic”, mai precis Kremlinul,  nu a agreat evenimentul. De fapt, anul trecut, reprezentanții Rusiei s-au retras definitiv din această comisie comună. Iar odată cu această decizie s-a pus capăt, definitiv, oricărei discuții privitoare la retrocedarea Tezaurului. Iată cum Istoria este cu adevărat implacabilă: Primul Război Mondial s-a încheiat de peste un secol, la fel ca și cel de al Doilea Război Mondial. Rusia țaristă s-a preschimbat în URSS iar apoi, și aceasta a părăsit scena istoriei. Fața politică a lumii s-a schimbat și s-a preschimbat de mai multe ori. Dar, un lucru a rămas neschimbat: Tezaurul României este, și acum, prizonier în gulagul rusesc.

 

https://www.cotidianul.ro/tezaurul-romaniei-un-veac-de-surghiun-in-gulagul-rusesc/

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Gulagul – Premiul Pulitzer, 2004 – o carte monument

 

Autor: Stelian Turlea

 

O carte monument, de proporţii impunătoare (677 pagini) a fost lansată spre sfârşitul anului trecut, la Institutul Cultural Român, în prezenţa autoarei, care declara : “De când a fost publicată cartea mea, în 2003, există o mai bună cunoaştere în Occident a destinului Europei de Est, pentru că ţările est-europene fac acum parte din Uniunea Europeana şi pentru că, din 1989 încoace, au fost scrise multe cărţi de istorie.” Este vorba de Gulagul. O istorie semnată de Anne Appelbaum, volum pentru care, în 2004, a obţinut Premiul Pulitzer.

 

“Această carte este o istorie a vastei reţele de lagăre de muncă răspândite cândva de-al lungul şi de-a latul Uniunii Sovietice… Cu timpul, cuvântul Gulag a ajuns să însemne nu numai administraţia lagărelor de concentrare, dar şi sistemul sovietic de muncă forţată în sine, sub toate formele şi varietăţile sale – lagăre de muncă, lagăre de pedeapsă, lagăre pentru deţinuţi de drept comun şi pentru deţinuţi politici, lagăre de femei, lagăre de copii, lagăre de tranzit. Într-o şi mai largă accepţiune, Gulag a ajuns să semnifice însuşi sistemul sovietic de represiune, cu întregul său şir de metode ; deţinuţii l-au numit cândva maşina de tocat : arestările, interogatoriile, transportul în vagoane neîncălzite pentru vite, munca silnică, destrămarea familiilor, anii petrecuţi în exil, morţile inutile şi premature.”

Anne Applebaum este jurnalistă, a publicat articole şi în New York Review of Books, Foreign Affairs şi Wall Street Journal, a studiat la Yale şi la London School of Economics, specializându-se în istorie şi în relaţii internaţionale, fapt care a contribuit la alegerea subiectelor cărţilor sale: Between East and West şi Gulag. A History. Trăieşte în Polonia şi este căsătorită cu Radosław Sikorski, de asemenea jurnalist, cunoscut mai ales ca ministru al apărării şi ministru de externe în ultimele guverne polone.

 

La baza lucrării lui Anne Applebaum se află o bibliografie care acoperă 20 de pagini, nu mai puţin de 19 arhive istorice din Uniunea Sovietică şi 700 de titluri de cărţi, studii, articole şi interviuri; dintre acestea, aproape jumătate sunt lucrări de memorialistică, publicate sau încă în stadiu de manuscris, interviuri de tip istorie orală, luate de autoarea însăşi în peregrinările ei prin regiunile unde au funcţionat colonii de muncă sovietice. Intervievaţi au fost şi victime şi călăi. Aflăm în amănunt cum erau arestaţi şi interogaţi prizonierii. Partea centrală a volumului se ocupă cu descrierea vieţii şi muncii în lagăre.

Cartea este impresionantă datorită faptului că analizează toate aspectele sistemului concentraţionar, de la modul şi scopul pentru care a fost creat, până la desfiinţarea lui şi mentalitatea post-GULAG a celor de ambele părţi ale gardului de sârmă ghimpată. Şi încearcă să explice de ce cei care au lucrat activ în sistemul concentraţionar sovietic nu au fost judecaţi şi condamnaţi, aşa cum s-a întâmplat cu capii nazişti după război.

 

Cifrele sunt greu de calculat. Dar între 1929, când lagărele au devenit un fenomen, şi până în 1953, când Stalin a murit, în jur de 18 milioane de oameni au trecut prin lagare. Dincolo de aceştia, alte 6 sau 7 milioane de persoane au fost deportate, nu în lagăre, dar au fost exilaţi. Asta înseamnă că, în total, peste 25 de milioane de oameni au trăit experienţa arestării înUniunea Sovieticădin timpul lui Stalin, adică 15% din totalul populaţiei.

 

În cei 60 de ani de existenţă ai Gulagului, 30 de milioane de oameni au trecut prin experienţa de zek (deţinut politic). Foarte mulţi dintre cei care au populat Gulagul nu s-au mai întors niciodată acasă, dar şi cei care au avut şansa de a se întoarcă au purtat până târziu stigmatul moral, politic şi civil de duşmani ai poporului. Nici măcar Soljeniţîn, care a descris în detaliu viaţa de lagăr, nu a reuşit întru totul să-i convingă pe occidentali şi chiar pe sovieticii “liberi” de existenţa acestei absurde şi diabolice trăsături a culturii sovietice: munca forţată. Anne Applebaum acţionează însă ca un anchetator conştiincios şi corect care se luptă nu doar cu dificultăţile administrării unei cantităţi imense de probe, adeseori contradictorii şi inexacte, ci şi cu inapetenţa paradoxală a victimelor pentru dreptate, cu tăcerea criminală a foştilor călăi şi cu indiferenţa societăţii. De aceea cartea sa va fi imposibil de ignorat în orice istorie a secolului al XX-lea.

 

“Anne Applebaum este nu numai o jurnalistă de mare talent, dar şi un istoric al fenomenului comunist în deplina sa complexitate, ca incarnare a unui demonism utopic, ori, altfel spus, a unei utopii demonice. Superb documentată, scrisă cu compasiune şi rigoare, cartea aceasta este comparabilă cu lucrările clasice din domeniu, inclusiv Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn. Se constituie ea însăşi într-un monument pentru milioanele de victime ale totalitarismului comunist, pentru toţi cei care au fost supuşi unui experiment maniacal de distrugere a fiinţei morale şi a individului în genere. Recomand acest volum tuturor celor care vor să înţeleagă tragicele lecţii ale unui veac mai sângeros decat oricare altul.” (Vladimir Tismăneanu)

 

De ce socotim această lucrare o carte-monument? Este pentru prima oară când un număr impresionant, copleşitor de informaţii sunt adunate la un loc şi analizate. În al doilea rând, autoarea are o privire obiectivă. În al treilea rând, faptul poate cel mai important, o asemenea carte demonstrează că nu au fost cu nimic mai prejos crimele sovietice decât cele naziste, ba dimpotrivă, ultimii s-au inspirat din predecesorii lor. O carte care ar trebui citită de toţi tinerii şi toţi nostalgicii unui regim sperăm apus.

 

Anne Appelbaum – Gulagul. O istorie. Editura Humanitas. Traducere din engleză de Simona-Gabriela Vărzan şi Vlad Octavian Palcu.

 

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/gulagul-premiul-pulitzer-2004-o-carte-monument-9377301

 

 

///////////////////////////////////

Reinventarea Gulagului. Andrei Kolesnikov: Sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA

 

La o expoziție de produse realizate de deținuții Serviciului Federal de Penitenciare din Ekaterinburg, Ivan Șarkov, șeful departamentului de adaptare la muncă a deținuților din Regiunea Sverdlovsk al Serviciului Penitenciar de Stat rus, a declarat că sistemul rusesc de lagăre corecționale de muncă ar putea înlocui IKEA. Deținuții lucrează mai bine, a spus el, și sunt mai ieftini, scrie Andrei Kolesnikov, expert Carnegie.

 

Alexander Fiodorov, șeful Serviciului Central al Penitenciarelor, din regiune, a susținut că lagărele de muncă penitenciare ar putea înlocui alte companii străine care au părăsit piața, notează Kolesnikov într-un editorial din The Moscow Times.

 

Deficitul de resurse și forța de muncă liberă

„Arhipelagul Gulag revine ca una dintre principalele unități de producție ale țării. Așa cum merg lucrurile, în curând FSB-ul se va sătura să acuze fizicienii profesioniști de trădare și spionaj și îi va trimite în „șarașki” pentru a inventa tehnologii avansate. În aceste tabere, vor aduce acea „suveranitate tehnologică” promisă de conducerea de vârf. Cam așa ar putea arăta „substituția importurilor” – pe care nimeni nu a văzut-o de fapt – în Rusia”, scrie expertul.

 

Rusia e „închisă ca o scoică”, iar autoizolarea și autarhia „au fost ridicate la nivelul de valoare managerială și virtute umană”. Dar Rusia nu are suficiente resurse pentru autosuficiență. „Așa că suntem forțați să ne întoarcem la metodele trecutului autarhic îndepărtat și să ne bazăm pe capacitățile unei forțe de muncă aproape libere, adică Gulagul”, subliniază Andrei Kolesnikov.

 

În acest context, sunt ușor de crezut zvonurile conform cărora prizonierii își pot „răscumpăra vinovăția” în fața patriei, servind în armată, în Ucraina. Autoritățile neagă, ceea ce face ca un astfel de lucru cu atât mai probabil.

 

Poate că este o lipsă de forță de muncă, dar nu există lipsă de prizonieri. Și astfel, „vedem o întoarcere la rădăcinile statului imperial sovieto-rus.”

 

„Gulagul avea odată o mare valoare economică. Dar asta a venit întâmplător, ceea ce ne face să ne gândim la rolul individului în istorie”, mai scrie Kolesnikov.

 

Frenkel-ul Frenkelizării

Andrei Kolesnikov amintește că „pentru a transforma închisoarea Solovki într-un lagăr de muncă aveai nevoie de un prizonier ca Naftali Frenkel, o persoană atât de versatilă încât este greu să îl definești profesional și personal. Era ca un personaj dintr-o nuvelă a lui Isaac Babel sau poate o combinație dintre gangsterul lui Babel din Odesa, Benia Krik, și un oligarh modern din timpul primei etape a acumulării de capital.”

 

Frenkel a fost un contrabandist celebru care a condus peste jumătate din Odesa, un tip priceput să se adapteze la circumstanțe externe, inclusiv la autoritățile sovietice și gardienii închisorii la care a fost mutat în cele din urmă. Dar, odată prins, a fost aproape executat și a ajuns la Solovki. Acolo și-a continuat cariera ca omul care rezolvă probleme și ca organizator de diverse tranzacții profitabile, devenind în 1925 șeful Departamentului de exploatare și comerț al Administrației Lagărului Special Solovețki (USLON), departament pe care îl crease. Săptămânalul Novîe Solovki, ziarul USLON și celula Solovețki a Partidului Bolșevic au publicat chiar un articol de Frenkel. „Pasiunea lui ar stârni invidia părintelui monetarismului, Milton Friedman, ca să nu mai vorbim de a părintelui reformei lui Kosîghin, Evsei Liberman”, scrie Andrei Kolesnikov.

 

De exemplu, Frenkel a remarcat că „modul în care funcționează fiecare unitate de producție necesită un calcul precis al tuturor cheltuielilor pe care le necesită și o determinare atentă a valorii produselor pe care le produce”. Nu este nevoie, susținea Frenkel, să se producă ceea ce nu este solicitat și neprofitabil: „…toată munca productivă trebuie, în toate părțile ei, să fie coordonată cu un singur criteriu principal al muncii economice — principiul autofinanțării”. El a fost tocmai un precursor al socialismului cu profit, din epoca perestroika, dar numai pe șinele șinelor Gulagului – la propriu și la figurat.

 

Principalul drum al dezvoltării

„Eforturile lui Frenkel nu au trecut neobservate de poliția secretă, iar mai târziu de conducerea țării. Și-a început cariera strălucitoare făcându-și mai întâi departamentul autosuficient. Apoi a transformat întregul lagăr într-un singur magazin mare, care era profitabil în virtutea muncii ieftine a prizonierilor. Frenkel îi vedea ca pe o biomasă productivă. Datorită lui Frenkel, lagărele de prizonieri ale țării au fost transformate în lagăre de muncă corecțională, cu accent pe al doilea cuvânt. Belomorkanal a fost creația lui. Linia principală Baikal-Amur a început sub el. Frenkel a devenit general locotenent când a fost numit șef al construcției căilor ferate Gulag și a așezat șinele eficient și rapid. Trei ordine ale lui Lenin au încununat activitatea acestui personaj unic, care a pășit din „Poveștile Odesei” a lui Babel direct în inima – sau mai degrabă în creierul și mușchiul –  iadului lui Stalin.

 

Scepticii au numit reformele lui Kosîghin „libermanizare”, după profesorul Evsei Liberman, de la Harkov, care a susținut o mai mare independență pentru întreprinderi. Procesul de formare a ordinii economice autarhice actuale, conceput să folosească forța de muncă din închisoare pentru a înlocui munca întreprinderilor străine avansate, ar putea fi numit „Frenkelizare”. Alături de „importurile paralele” – sau contrafacerea legalizată, o idee care lui Frenkel i-ar fi plăcut – poate că Frenkelizarea va fi principala cale pentru dezvoltarea producției industriale în Federația Rusă de după 24 februarie 2022.

 

Munca – în special munca forțată – te face liber!”, conchide expertul.

 

http://stiri.tvr.ro/reinventarea-gulagului-andrei-kolesnikov-sistemul-rusesc-de-lagare-corec-ionale-de-munca-ar-putea-inlocui-ikea_911075.html#view

 

/////////////////////////////////////////

O”închisoare a popoarelor”… Români în Gulagul sovietic din Siberia- Autor: Valentin Hossu-Longin

 

Dintotdeauna, imperiul rus-fie că se numea ţarist, fie sovietic-a însemnat o”închisoare a popoarelor”, o închisoare în care erau mutaţi cu forţa dintr-o celulă în alta, după bunul plac al gardienilor;celulele erau gubernii şi mai târziu republici, iar gardienii deveniseră reprezentanţi ai poporului… prin NKVD.

 

Mişcările de populaţie aveau ca scop, pe de o parte, smulgerea oamenilor din pământul strămoşesc, pentru a-i slaviza, iar pe de alta, colonizarea unor imense teritorii nelocuite, deşertice, de tundră şi zăpezi, din centrul asiatic până dincolo de Cercul Polar. În locul celor dislocaţi, din localităţi cu un anumit grad de civilizaţie, erau împământeniţi ruşi sau rusofoni;desţăraţii erau meniţi să trăiască în lagăre de bordeie şi sârmă ghimpată-sau să moară de frig, foame, boli şi chiar glonţ!-, în vreme ce noii ocupanţi găseau case sănătoase şi ogoare cultivate. Cine nu rezista regimului din marele Gulag era sortit cimitirelor comune…

 

Recensământul din 1989Conform datelor recensământului oficial al URSS, din 1989, acolo trăiau 3.352.352 de moldoveni şi 146.071 de români. Iată repartizarea lor în principalele “Tări” sovietice:Moldova=2.794.749+2.477;Ucraina=324.525+134.825 şi Rusia=172.671+5.996. Pe lângă cele 15 republici unionale, sunt numărate 88 de republici, regiuni, districte, ţinuturi autonome şi oraşe din Federaţia Rusă, care în 1979 aveau 102.137 de moldoveni, pentru ca, după un deceniu, moldo-românii să fie cu aproape 170% mai mulţi. Numai din comparaţia cifrelor dintre cele două recensăminte se poate constata că politica de deznaţionalizare a regimului comunist avea să continue şi după stalinism, sub alte forme, în epocile hrusciovisto-gorbacioviste. Iată câteva exemple, care nu mai pot fi puse pe seama deportărilor staliniste, ci sunt datorate acelei politici imperiale de”împrăştiere”a populaţiilor conlocuitoare, începând cu serviciul militar şi terminând cu industrializarea şi desţelenirea pământurilor virgine.

 

Prezentând un tabel comparativ 1979/1989 al “moldovenilor”din Federaţia Rusă, scriitorul bucovinean-basarabean Mihai Prepeliţă, cu studii la Moscova, avea să afirme că”românii aşa cum i-a dispersat fostul regim totalitar, într-un spaţiu uriaş, preponderent de dincolo de Moscova, până la Murmansk şi până în Sahalin, Kamciatka sau Ciukotca, toţi sunt ai noştri, pentru toţi şi pentru fiecare ne doare depărtarea şi izolarea la care au fost împinşi, dorind ca această memorare să fie pentru ei un semn de solidaritate, de mângâiere şi de întărire”…Asta arată intensificarea măsurilor luate de autorităţile sovietice pentru”transportarea”românilor din locurile lor de baştină (Basarabia, Bucovina de Nord-Cernăuţi, Transcarpatia Maramureşului istoric, Transnistria, sudul Basarabiei-Odessa) a continuat şi după marea deportare/ expulzare din anii 1940, 1945, 1949. Toţi aceştia sunt, actualmente, peste un milion (din cele 5 milioane aflate dincolo de Prut)!

 

Trenuri oprite în pustiuVoi exemplifica cele de mai sus, pentru înţelegerea fenomenului deportării/ desţărării românilor în spaţiul sovietic, prin destinul celor ajunşi în Kazahstan, un imens teritoriu asiatic, o ţară eminamente deşertică, dar cu resurse colosale, de care puterea sovietică începuse să-şi dea seama încă din primele decenii ale instaurării bolşevismului. Numai că acolo trăia o populaţie redusă ca număr şi la nivel medieval. Ruşii nu se prea încumetau să ajungă aici, chiar dacă Stalin şi propaganda sovietică declanşaseră, în anii ă30, lupta pentru cucerirea pământurilor înţelenite! Băştinaşii trăiau în iurte, păşteau turmele până se epuiza hrana dată de Dumnezeu şi plecau zeci şi sute de kilometri, pentru un nou repaus, de câtăva vreme.

 

Noroc cu războiul şi consecinţele lui. Din lungile trenuri cu bou-vagoane, trimise spre Siberia, în “gări” de nimeni ştiute, erau aruncaţi cei sortiţi pieirii. Era Karaganda, ţinutul nimănui, intrarea într-un deşert al pierzaniei. Mii de basarabeni, bucovineni şi ostaşi ai Armatei Regale Române au fost abandonaţi în acest perimetru inospitalier. Deportările fuseseră făcute după un plan diabolic, însemnând despărţirea familiilor şi condamnarea, din capul locului, a copiilor, bătrânilor şi bolnavilor, care nu puteau munci, la înfometare. Era pusă în practică “marea deportare” din 6 iulie 1949, când 13 mii de familii au fost trimise sub pază înarmată în Siberia, Kazahstan şi alte regiuni îndepărtate ale imperiului. În iunie 2000, s-au comemorat 60 de ani de când primii basarabeni, nord-bucovineni şi herţeni fuseseră obligaţi să-şi părăsească pământurile pe care s-au născut şi au trăit strămoşii lor.

 

Cu acest prilej, a fost amintit că sovieticii au organizat, între 1944 şi 1950, deportarea şi trimiterea în lagăre a peste 250.000 de români, pentru ca în următorul deceniu să fie strămutaţi alţi 300.000;mai mult în 1965, 380.000 de români au fost constrânşi să părăsească Basarabia, în locul lor fiind aduşi peste o jumătate de milion de colonişti de origine slavă. Astfel, holocaustul românesc se ridică, în teritoriile răpite, la peste două milioane de oameni, adică la aproape 60% din populaţia aflată în stânga Prutului, la începutul războiului. Din zecile de convoaie trimise spre Siberia, aproape jumătate din “călători” ajungeau la destinaţie;transsiberianul făcea escale unde voia el, fie pentru a arunca morţii din vagoane, fie pentru a-i depozita pe cei sortiţi să desţelenească pământurile virgine. Din lună în lună, în imensa Karagandă rămâneau să muncească şi să supravieţuiească sute de români, adică moldoveni şi bucovineni.

 

Basarabia-pământ românesc-între cer si nisipLa recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român;în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români şi 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori, într-o ţară uriaşă, de peste 2, 7 milioane de kilometri pătraţi (de vreo zece ori mai întinsă decât România), cu două capitale, Alma-Ata (cea veche, în sud)şi Astana (cea nouă, în zona central-nordică). Aici trăiesc reprezentate 120 de naţionalităţi şi 45 de confesiuni religioase, într-un amalgam multietnic şi multicultural, pentru care actualul stat suveran a creat un organism al concordiei social-naţionale intitulat Adunarea Popoarelor din Kazahstan (APK).

 

Despre existenţa unei populaţii de etnie română, nici nu se punea problema înainte de 1990, deşi se ştia că primii moldoveni veniseră, în câteva zone, la cumpăna veacurilor XIX-XX, pe timpul foametei din guberniile ruseşti Basarabia şi Herson, în căutarea hranei. Despre deportaţii deceniului cinci, nici vorbă. Şi totuşi, tânărul ambasador Vasile Soare, numit la Alma-Ata în februarie 2002 (specialist în limbi mongolo-turanice, din care face parte şi kazaha), s-a hotărât să afle ce-i cu cetăţenii întâlniţi într-o zi în piaţa oraşului, mirându-se că se înţeleg, ei vorbind “moldovineşte”, el, româneşte! Aşa a început un lung proces de cunoaştere şi coagulare a celor cărora le era frică să-şi spună români, doar ei între ei glăsuind “moldovineşte”, în relaţiile diurne folosind rusa sau kazaha. Pus pe studiu şi călătorind foarte mult în întinderile asire, el avea să afle că înaintea destrămării Uniunii Sovietice, pe această imensă hartă deşertică trăiau cam 33.000 de moldoveni, prin anii ă60-70, unii basarabeni şi bucovineni întorcându-se ulterior în ţinuturile natale. I-a fost de mare folos studiul unui lingvist, cercetător al spaţiului centr-asiatic, scris în 1990, care relata despre populaţiile din perioada hrusciovistă, de la sfârşitul anilor ă50, când se ducea lupta pentru desţelenirea pământurilor din Kazahstan, pentru dezvoltarea agriculturii socialiste.

 

Trecuse un deceniu de la marile deportări sovietice şi el ajunsese în nordul Kazahstanului, unde moldovenii îşi creaseră propriile aşezări, în plin deşert, spre deosebire de locurile autohtonilor. La sosirea lui, în satul Basarabca, plin de verdeaţă, cu pomi fructiferi, grădini de zarzavat şi muşcate în ferestre, viţă-de-vie şi fântâni la răspântii, s-a adresat în ruseşte, primului bărbat întâlnit, cerându-i o cană cu apă. Omul de lângă fântână s-a adresat în româneşte, vecinului de peste drum:”Hai, măi, moş Niculaie, că ai vint în ospeţie!”.Şi l-au poftit la masă şi el a înnoptat în “casa mare”, adică odaia de musafiri, cu ştergare, blide şi icoane pe pereţi, cum avea să vadă şi în alte cinci sate din pustietate şi să afle că ei şi părinţii lor fuseseră aruncaţi din bou-vagoane, între cer şi nisip. Mulţi dintre ei n-au rezistat, şi i-au mâncat ciorile, până să-i poată pune într-o groapă fără cruce, cum dispunea NKVD-ul…

 

Prima “Asociaţie moldo-română” din KazahstanÎntr-un interviu publicat în urmă cu doi ani (Ziua, 2 noiembrie 2004), când E.S. Vasile Soare se afla în concediu, aveam să aflu eforturile pentru înfiinţarea unei organizaţii a etnicilor români, deoarece numai aceştia nu aveau o asociaţie proprie-în cadrul Adunării Popoarelor din Kazahstan-să-şi susţină drepturile, precum celelalte minorităţi (tătari, ucrainieni, polonezi, nemţi, armeni, unguri, coreeni ş.a.). A trebuit, mai întâi să-i descopere, în Karaganda, regiune din extremul nord, cât o ţară, la peste 1000 km Alma-Ata, după o călătorie de-o noapte, cu trenul. A dat de satele moldovenilor, acolo unde fuseseră îngropaţi mii de români, într-unul din lagărele staliniste, în urmă cu o jumătate de secol. Trebuie spus că în acea zonă, de 1000 km/600 km, era o reţea de 24 de lagăre de prizonieri, desfiinţate la sfârşitul anilor ă50, ale căror documente fuseseră arse, rămânând, printr-o minune, cele ale lagărului “Spask 99″, cu 67.000 de prizonieri de război, dintre care o zecime era formată din români, soldaţi şi civili. Ambasadorul a identificat locul detenţiei şi dispariţiei acestora, punându-le o piatră de mormânt creştinesc şi stabilind lista cu numele eroilor din zonă.

 

Aşa i-a cunoscut şi pe urmaşii acestora, supravieţuitori ai holocaustului bolşevic, câţiva trăind şi în capitală:pe Nicolae Toma, octogenarul care le-a recitat “Peneş Curcanul” şi “Codrule, codruţule”, pe învăţătorul Mihai Groza, un fel de rapsod al etniei noastre, cu ajutorul căruia a fost înfiinţat Ansamblul ROMÂNAŞUL, punând bazele”Asociaţiei româno-moldovene din Kazahstan”(ARMK), înregistrată juridic în 27 mai 2003. Denumirea poate contraria! Realitatea locului a impus-o:dacă cei ce se declaraseră români ştiau ce sunt şi de unde provin, moldovenii cu greu conştientizau că nu sunt slavi! Era urmarea firească a politicii de deznaţionalizare, începută încă de pe vremea deportărilor şi continuată până azi, în Republica Moldova, unde basarabenilor încearcă să li se impună ideea că sunt cu totul altceva decât români! Prin acţiuni susţinute de ambasada noastră (spectacole la televiziune, conferinţe publice şi întruniri particulare la sediu) s-a ajuns să se ştie, pe de o parte, ce au comun românii cu moldovenii, iar pe de alta, s-a vorbit, pentru prima oară, despre faimosul tratat Ribbentrop-Molotov şi consecinţele lui, tinerilor moldoveni-kazahi li se spusese că părinţii lor au venit acolo în căutarea libertăţii şi bunăstării sovietice, după ce fuseseră supuşi regimului burghezo-moşieresc românesc…

 

Pregătind acest articol-documentar, i-am telefonat tânărului nostru ambasador, pentru a afla noutăţi despre cei pe care cu adevărat îi păstoreşte, el fiind trimisul României şi în republicile Kîrgîstan şi Tadjikistan, din acelaşi spaţiu geografic şi etnolingvistic. Am primit o fişă despre înfiinţarea celei de-a doua asociaţii a românilor din Kazahstan-“Societatea Culturală Română DACIA”, la Karaganda, unde trăieşte o comunitate importantă de români, deschisă la 29 aprilie 2005. Şi, în premieră pentru presa din ţară, relatarea despre o comunitate mică de români din Kîrgîstan, deportaţi şi urmaşii acestora, în 1949 din Basarabia şi Bucovina în Siberia, de unde, în 1965, au fost eliberaţi. Culmea este că acestora nu li s-a comunicat, că după moartea lui Stalin, fuseseră scoşi din captivitate, decât după un deceniu şi ceva, permiţându-le să se stabilească oriunde în URSS, numai în Basarabia şi Bucovina nu!

 

“Premieră” în Karaganda şi KîrgîstanDin miile de români deportaţi în Karaganda, acum mai vieţuiesc acolo peste 3500 de personae. De subliniat că “DACIA”a fost creată în jurul unui grup de tineri originari din Basarabia, cu legături de rudenie în România (bunici care au luptat în Armata Regală Română, în anii ă40, ca urmare a anexării Basarabiei la URSS). Referitor la cifra de 3.500, adevărul este că sunt mult mai mulţi, însă în perioada sovietică numeroşi români s-au declarat bulgari, ruşi, ucrainieni etc, pentru a nu fi persecutaţi că provin din ţara duşmană sovietelor…

 

Prin constituirea acestei Societăţi în Karaganda s-a realizat eliminarea disjuncţiei români/ moldoveni şi în alte regiuni ale Kazahstanului, unde trăiesc peste 20.000 de etnici români. Prin apariţia sa, promovând limba, cultura şi tradiţiile româneşti autentice, prin amintirea atrocităţilor la care au fost supuşi deportaţii, prin acţiunile iniţiate de ambasadă, etnicii români au posibilitatea să se manifeste ca entitate culturală distinctă, alături de alte naţionalităţi din regiune. Totodată se poate contracara şi elimina, în timp, teoria care persista din perioada sovietică, potrivit căreia “moldovenii sunt de origine rromă”, adică ţigani fără patrie!

 

Acreditat ca ambasador şi în Kîrgîstan, Vasile Soare a descoperit, în vara anului 2005, existenţa unei comunităţi de circa o mie de persoane de origine “moldovenească” şi 46 de români. Premieră absolută. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportaţi în 1949 şi 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkuţsk ş.a.), până în 1965, deşi fuseseră “eliberaţi” în perioada 1956-1958. La eliberare, majorităţii basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească şi au fost forţaţi să semneze declaraţii că nu au pretenţii şi revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kîrgîstan, având în vedere climatul blând şi pământul roditor, asemănătoare Moldovei. După destrămarea URSS, mulţi români basarabeni şi bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kîrgîstan, pentru că în Republica Moldova şi nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni şi nici mijloace de a se strămuta. Aşa se explică faptul că în câteva localităţi de aici (Bishkek, Belovodskoe, Sukuluk, Gheorghievka-fostă Moldovanovka-şi altele) trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

 

Acum un an, ambasadorul nostru s-a deplasat în localitatea Belovodskoe, situată la circa 40 km de capitala Bishkek, căutându-i pe români:”Am fost plăcut surprins, zice el, să găsesc pe o stradă cinci familii Gorciuc – tata (94 ani) şi patru fraţi (între 55 şi 70 de ani). Locuiesc în case mari, impunătoare, care se deosebesc de cele ale kîrgîzilor, au viţă-de-vie şi nuci la poartă, pomi fructiferi pe lângă case, grădini îngrijit lucrate, stupi de albine – semne după care am ştiut că sunt basarabeni. Am constatat că ei vorbesc o frumoasă limbă română în grai moldovenesc, după aproape şase decenii de trai atât de departe de ţinuturile natale. Este impresionant, că se are în vedere că majoritatea celor de vârstă medie (50 ani) s-au născut în Siberia, pe timpul marilor deportări, şi au învăţat româneşte în familie, deşi urmau şcoli ruseşti”.Scriitorul Vasile Tărâţeanu, din Bucovina de Nord, a amintit, la recenta Conferinţă a comunităţilor româneşti din Europa (13-15 octombrie 2006) din Bucureşti, despre deportaţii din jurul Cercului Polar, unde iarna, morţii erau “îngropaţi” în nămeţii de zăpadă, la minus 50 de grade Celsius. Primăvara, trupurile acestora erau devorate de animalele sălbatice şi păsările de pradă, rămânând acolo o Siberie albă, dar nu de zăpadă, ci de oasele împrăştiate ale românilor desţăraţi…

 

Acum, când se împlinesc 65 de ani de la primele mari deportări din Basarabia şi Bucovina de Nord, este necesar să ne amintim şi de urmaşii celor rămaşi în viaţă.

 

https://historia.ro/sectiune/general/romani-in-gulagul-sovietic-din-siberia-583514.html

 

/////////////////////////////////////////

 

/ DW: DIN GREŞEALĂ ÎN GREŞEALĂ SPRE RUSIFICAREA FINALĂ?

 

Este România în pericol? Dar Republica Moldova? Ce va mai face Putin şi ce anume l-a încurajat? Şi cum se va raporta vestul la Rusia după raptul teritorial comis în Crimeea?

 

Anexarea Crimeei e o palmă pe obrazul multora. Pe al putinofililor din politica şi ziaristica românească, în frunte cu Victor Ponta şi adulatorii săi mai vechi şi mai noi. Pe al antiamericanilor care au înteţit artificial conflictul dintre Washington şi o Europă dezarmată, mizînd pe SUA pentru a fi apărată, ce s-a trezit, după ţicneala deceniilor de nesocotite reduceri de bugete militare, că dîrdîie de frica Rusiei şi speră sincer ca Unchiul Sam să-şi regăsească potenţa şi să nu o pedepsească.

 

Dar şi pe-al lui Barack Obama. Ca şi pe al unora din aliaţii săi care semnalizează, mai nou, indirect, că vestul va tolera, tacit şi vinovat, alipirea la Rusia a peninsulei ucrainene şi nu va trece la sancţiuni economice decît după o eventuală nouă aplicare a scenariului Crimeei, de pildă în estul Ucrainei sau Republica Moldova. Anterior, Obama şi varii demnitari germani au cochetat abundent cu un Vladimir Putin impredictibil, deşi faptele sale indicau, de ani buni, că nu i se poate acorda nici o fărîmă de încredere.

 

Anexarea Crimeei ar fi „un semn de slăbiciune a Rusiei”, a afirmat, într-un tîrziu, Obama, înaintea summitului americano-european de la Bruxelles. România n-ar fi „în pericol” a susţinut la rîndul său, nu de mult, Traian Băsescu. Ulterior, preşedintele avea să-şi nuanţeze poziţia şi să ceară redesfăşurarea forţelor NATO la frontierele de răsărit ale alianţei nord-atlantice.

 

E în primejdie România? Da sau nu?

Ce înseamnă toate acestea pentru România? Nimica bun. Fiindcă e clar că Putin a dinamitat, odată cu dreptul internaţional, întreaga ordine mondială, iar vestul se pregăteşte totuşi să accepte cacialmaua, admiţînd impunerea dreptului celui mai tare, despre care afirmă însă că e cel mai slab.

 

Or, e logic ca slăbiciunea Moscovei, evocată de Obama, care va spori inevitabil prin fuga capitalului şi a investitorilor din Rusia, să se manifeste iar, nu se ştie cînd, nu se ştie unde, precum în Crimeea. Prin urmare, a susţine că România n-ar fi (mai devreme sau mai tîrziu) în pericol şi că a avertiza faţă de riscuri înseamnă a face jocul Kremlinului constituie mostre de iresponsabilitate.

 

Conform înţelepciunii convenţionale, spre deosebire de estul Ucrainei sau de Republica Moldova, statele ex-comuniste din NATO ar fi la adăpost de ameninţarea Moscovei. Fiindcă ele beneficiază de protecţia mutuală promisă prin articolul 5 al pactului defensiv nord-atlantic.

 

Aceeaşi înţelepciune admite primejdia acută care planează asupra Transnistrei şi a basarabenilor. E vorba de ţinuturi ex-sovietice cu largi segmente rusofone, ţinuturi vulnerabile, în consecinţă, în conformitate cu doctrina Putin, la politica anexării de teritorii, în bază de imaginare chemări în ajutor lansate de minoritarii ruşi. Dar cît de consistentă e această înţelepciune? Cîtă inconştienţă zace în ea?

 

O simplă recapitulare a erorilor, gafelor şi greşelilor comise în ultimii 25 de ani în raporturile Occidentului faţă de Rusia demonstrează că o serie întreagă de ipoteze nechestionate multă vreme se cer grabnic revizuite. Între ele e şi supoziţia potrivit căreia apartenenţa la alianţa nord-atlantică i-ar pune pe foştii sateliţi ai Moscovei la adăpost de foamea de teritorii a Kremlinului.

 

Inadecvările apusene

Seria de sminteli occidentale n-a debutat recent. În anii 90, Europa s-a dovedit incapabilă să pună capăt crimelor de război din fosta Iugoslavie. Abia cînd spectacolul masacrelor a devenit insuportabil pentru opiniile publice occidentale, iar europenii au cerut ajutorul american, SUA s-au văzut nevoite să intervină şi să oprească diversele forme de măcel. Dar defensiv, Europa tot la mîna Statelor Unite a rămas.

 

Sub Obama, SUA s-au crezut în măsură să-şi oblojească rănile şi oboseala unui deceniu de război anti-terorist prin decizii strategice extrem de pernicioase. S-au repliat în cochilie, şi-au redus propriile forţe armate, s-au reorientat spre „multilateralism”, „securitate colectivă”, război secret, informaţional, electronic, tehnologic şi de la distanţă, precum şi pe soft-power şi diplomaţie.

 

S-a constatat însă că, în afara dronelor, n-a funcţionat mai nimic. Retragerea din Europa i-a încurajat pe antiamericani, antidemocraţi şi antioccidentali de felul lui Putin. Irakul s-a prăbuşit într-un război sectar. Talibanii se pregătesc să revină în forţă la Kabul. Multilateralismul gen Naţiunile Unite a dat chix nu doar în Siria. Diplomaţia americană a capotat la rîndul ei în varii ţări, nu numai magrebiene. Iar cu dronele nu e posibil să aperi teritorii cotropite de divizii de blindate. Încît bilanţul lui Obama justifică post factum temerile din debutul său de mandat exprimate de cei mai pesimişti dintre observatori.

 

În fine, europenii au continuat ei înşişi să agraveze sensibil consecinţele erorilor strategice ale Washingtonului. Fiindcă, în loc să suplinească absenţa americană şi-au continuat alintul postbelic, reducînd-şi sistematic, an de an şi fără jenă, capacitatea defensivă. Au făcut-o în ciuda semnalelor repetate şi clare de reşută în dictatură a Rusiei şi în pofida retragerii de pe Bătrînul Continent a unei Americi tot mai obsesiv concentrate asupra spaţiului asiatico-pacific.

 

Ce-ar mai putea fi

În aceste condiţii a miza, pe moment, numai pe alianţa nord-atlantică şi pe credinţa că ea ar constitui un panaceu, ori pe iluzia caracterului raţional al politicii externe a Moscovei nu pare mai mult decît a acţiona în temeiul unor speranţe pioase. La limită ar putea fi chiar echivalentul unei politici a struţului sinucigaşe.

 

Pe viitor se va reveni probabil la politica de containment, de stăvilire a Moscovei propusă în 1946 de George Kennan. Se va ridica un nou zăgaz, un nou zid îndiguind Rusia lui Putin. Întrebarea e de ce parte a zidului se va afla atunci Republica Moldova.

 

Extrem de urgentă ar fi elaborarea unei strategii de refacere a capacităţilor militare ale statelor NATO. Concomitent, e imperativ ca România să depună sistematice eforturi spre a convinge principalele puteri să accepte rapida “vaccinare” a Republicii Moldova, a Georgiei şi a Ucrainei. Doar integrarea lor grabnică în alianţele occidentale le mai poate oferi o şansă, chiar precară, de a se apăra de piromani înveteraţi cu obsesii rusificatoare.

 

Petre M. IANCU,

Capital.ro

 

 

https://moldova-suverana.md/article/dw-din-greeal-n-greeal-spre-rusificarea-final_5337

 

///////////////////////////////////////

Noi nu uităm: 28 iunie 1940 – ocupație sovietică!

 

 

La 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului înaintat României de către Uniunea Sovietică, hoardele roșii invadează Basarabia și nordul Bucovinei. Începe calvarul românilor din Basarabia: comunizarea teritoriului, cruntul proces de rusificare, ani și ani de depersonalizare forțată, deportările, foametea organizată, genocidul etno-cultural. Sute de mii de victime se vor adăuga în timp, mii de români nevinovați vor fi împușcați, torturați, exterminați. Cruzimea comunistă nu a avut limite, recurgându-se la cele mai cumplite și distrugătoare acțiuni pentru sufletul unui popor; s-au produs jafuri, violuri, incendii, masacre, bestialități înspăimântătoare.

 

Astăzi, Partidul unionist DREAPTA a organizat un Flashmob consacrat comemorării victimelor ocupației sovietice. Evenimentul a avut loc pe strada Alexandru cel Bun, 19 din Chișinău, în fața locațiilor în beciurile cărora în perioada anilor 1940-1941 NKVD-ul a împușcat românii din Basarabia care pledau și luptau pentru o Românie liberă și reîntregită.

 

Noi nu uităm raptul teritorial al Basarabiei și Bucovinei de Nord, nu uităm chinul la care au fost supuși străbunii noștri! Nu putem uita umilirea, tortura, rusificarea, deznaționalizarea și sfâșierea destinelor românești!

 

Blestemat fie pactul Ribbentrop-Molotov, care a avut urmări grele și chinuitoare pentru români!

 

Cine nu își cunoaște istoria, cine își uită trecutul, își pierde identitatea! Noi ne cunoaștem istoria, suntem ROMÂNI și purtăm cu mândrie tricolorul în piept!

 

28 iunie 1940 este o zi neagră în istoria poporului român, ce marchează începutul Holocaustului Roșu.

 

NOI NU UITĂM…

 

 

 

Vezi știrea pe Tribuna.md

 

 

http://www.rabacov.net/noi-nu-uitam-28-iunie-1940-ocupatie-sovietica/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация)

 

 

POLITICĂ DE RUSIFICARE (русификация) – politică promovată de Administraţia imperială rusă în teritoriile nou-anexate în vederea deznaţionalizării popoarelor neruse, prin impunerea forţată a valorilor naţionale şi spirituale ruse în detrimentul celor locale ale autohtonilor[1].

Pentru a înţelege adecvat acele schimbări ce vor interveni în urma politicii de rusificare, să constatăm, la început, starea românităţii basarabene până la anexarea ei la Imperiul Rus în 1812.

În ajunul anexării la Rusia teritoriul dintre Prut şi Nistru constituia parte integrantă a Principatului Moldova şi prezenta:

  • un sistem economic şi social constituit în decursul secolelor pe baza bogăţiilor naturale ale ţării, raionării economice, comerţului sau schimbului de valori materiale stabilite în cadrul aceluiaşi teritoriu sau între statele româneşti;
  • un sistem de relaţii spirituale, sufleteşti, duhovniceşti şi de rudenie statornicite în acest spaţiu de mii de ani;
  • un sistem de relaţii legate de tradiţie, cultură, învăţământ şi educaţie specifice anume acestui şi nu altui neam;
  • un sistem de raporturi juridice, axate pe sfera administraţiei de stat şi pe relaţiile dintre diferite stări sociale, încetăţenite de sute de ani, în temeiul legilor nescrise („obiceiul pământului”) sau scrise;
  • un sistem religios format pe fundalul ideologiei ortodoxismului bazat pe o organizare unitară a bisericii româneşti;
  • un sistem de securitate format în decursul secolelor şi bazat atât pe organizarea apărării integrităţii teritoriale, cât şi pe sistemul de fortificaţii ridicat pe frontiera naturală, geografică a Nistrului etc.

Toate acestea au fost distruse, parţial sau cu desăvârşire, odată cu anexarea Basarabiei la Rusia.

Încorporarea forţată a Basarabiei în sistemul economic şi politic al Imperiului Rus a marcat începutul declinului economic şi politic atât pentru Principatul Moldova, care a pierdut cele mai mănoase pământuri, cât şi pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru. Pentru a-şi păstra dominaţia în Basarabia, ţarismul a folosit metodele şi practicile deja cunoscute de dezlocuire a naţiunii titulare şi de purificare a teritoriului, folosite pe larg la periferiile naţionale ale Imperiului Rus:

  • schimbarea structurii demografice prin colonizarea pământurilor cu neamuri străine – ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, greci, armeni, evrei, elveţieni etc.;
  • asimilarea – politică ce urmăreşte contopirea unor comunităţi etnice, diferite prin origine etnică, limbă, religie etc., în masa populaţiei majoritare, prin măsuri de impunere, fiind astfel expresia unei politici de deznaţionalizare;
  • deznaţionalizarea – rusificare prin învăţământ, administraţie de stat, politică a populaţiei dispersate;
  • înstrăinarea valorilor spirituale ale neamului şi pregătirea unei elite cosmopolite, bazate pe alt sistem de valori decât cel românesc etc.[2];
  • anularea autonomiei Basarabiei, a legilor şi a obiceiului pământului;
  • transformarea Basarabiei într-o gubernie rusă, introducerea legislaţiei ruse şi a limbii ruse în administraţie, şcoală şi biserică;
  • anularea drepturilor şi libertăţilor naţionale şi interzicerea utilizării limbii române şi a limbilor altor grupuri etnice în toate domeniile vieţii sociale;
  • denaturarea numelor de familie, a denumirilor localităţilor, străzilor, prin lipsirea românilor basarabeni de propriile valori spirituale şi impunere a valorilor spirituale ruse[3].

 

[1] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 244.

[2] Valentin Tomuleţ. Influenţa regimului de dominaţie ţarist asupra genezei şi evoluţiei burgheziei comerciale din Basarabia (1812-1868). – În: In memoriam professoris. Mihail Muntean. Studii de istorie modernă. – Chişinău, 2003, p. 157-158.

[3] Dicţionar de Istoria Românilor. – Chişinău, 2005, p. 245.

 

http://nmuseum.blogspot.com/p/blog-page_6327.html

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România

 

Una din marile crime ale dictaturii comuniste a fost educaţia întregului ‘bobor’ în spiritul minciunii ce trebuie luată ca adevăr. De la minciunile de la tembelizor (recolte halucinante la hectar în agricultura comunistă, traiul îmbelşugat din acea perioadă) până la minciunile de la cursurile de istorie, economie politică, filozofie sau socialism ştiinţific, ei bine, aceste metode de îndoctrinare au avut ca efect transformarea românilor într-o naţie formată din persoane cu dublă personalitate: într-un fel te manifestai în familie şi cu totul altfel în societate, unde erai foarte atent la ceea ce spui sau ce faci, în orice moment riscând să ai probleme, dacă te lua gura pe dinainte.

 

Această politică i-a înstrăinat pe români de spaţiul public, acesta devenind un teritoriu care nu le aparţinea, plin de oamenii partidului bolşevic, cei care, cu ajutorul securiştilor, nu acceptau decât ‘adevărul oficial’, orice alte opinii ducându-te după gratii. Înstrăinarea românilor de spaţiul public a avut ca efect ceea ce vedem azi: strada este locul nimănui, oricine putând face orice. Spălarea creierelor în comunism a fost cea mai antipedagogică metodă de a face educaţie unui popor. Italienii, de exemplu, nu aruncă gunoiul oriunde, nu fură sau nu comit infracţiuni din convingere, aşa au fost educaţi.

 

La români, în dictatura comunistă a funcţionat frica. Regulile erau respectate de frică, nu din convingere. Oricum, totul se făcea alandala. De la agricultura ‘socialistă’ unde era o adevărată risipă (maşini cu cereale din care curgeau boabele, amimale care mureau cu zecile, ţinute în cele mai improprii condiţii) şi până la ‘marea industrie comunistă’, acolo unde piesele niciodată nu aveau dimensiuni precise, iar tractoarele, de exemplu, se făceau din aliaje total nepotrivite, adică foarte scumpe, toată economia comunistă era un exemplu de ineficienţă, lucrări de proastă calitate, ‘mult şi prost, ca la ruşi’ cum spuneau bătrânii. Iar acest heirupism ieftin şi păgubos era folosit şi în spălarea creierelor, acolo unde partidul era în toate, datorită bolşevicilor răsărea soarele şi venea primăvara.

 

Revenind la educaţie, marea crimă a bolşevicilor a fost amestecarea noţiunii sfinte de ţară cu un partid minuscul în anii ’30, cu partidul care a fost de acord cu cedarea teritoriilor româneşti ruşilor, adică cu grupuleţul trădătorilor de neam şi ţară din partidul bolşevic (acesta a fost mărit prin teroare). Acest amestec a făcut din naţional-comunismul perioadei 1965-1989 cel mai mare tăvălug de spălat creiere din România. Pe anumite domenii, nimic nu se discuta sau cerceta. Dacă partidul spunea că Vlad Tepeş a domnit bine, normal că nimeni nu putea să conteste acest ‘adevăr’. Şi dacă tot veni vorba de Vlad Ţepeş, iată ce scrie “Academia Caţavencu” (nr.43/2008) despre acest subiect:

 

“Pentru cei care încă mai aşteaptă ţepele din Piaţa Victoriei, venim azi cu un reportaj istoric deosebit, care încearcă să se ocupe de imaginea lui Vlad Ţepeş în istoriografia românească. O să pornim de la ce-şi aminteşte orice absolvent de şcoală primară, anume portretul lui Vlad Tepeş, ăla mustăcios, cu o pălărie în vârful căreia se afla un fel de diamant uriaş. Cei care, luaţi de farmecul poveştii cu trasul în ţeapă, n-au remarcat privirea un pic dusă a domnitorului ar trebui să afle acum că celebrul portret este depozitat în castelul Ambras din Innsbruck, mai precis într-o galerie a ororilor, alături de tot felul de maşinării şi documente referitoare la tăiatul unghiilor de la picioare cu femur cu tot.

 

Pe undeva, chestia asta e corectă, dacă ne gândim că pe vremea lui Ţepeş, prin seculul al XV-lea, nu prea existau manuale româneşti de istorie şi că majoritatea cronicilor din care aflăm despre cruzimile lui Ţepeş ies fie de sub tastatura istoricilor bizantini, fie de sub a celor germani. Doar una e slavonă şi nici aia nu-i e favorabilă. În orice caz, povestea despre cât de sadic, dar drept era gagiul a început odată cu Hasdeu, care l-a smuls pe Ţepeş din lada cu jucării stricate a istoriei, i-a şters sângele de pe mâini şi la scos la produs ideologie naţionalistă. Da, a zis Hasdeu, era pasionat de scene ‘horror live’ cu boieri, târgoveţi şi cu ce-i pica-n ţeapă, dar pasiunea lui cea mai mare era dreptatea.

 

Singurul care s-a luat serios în gură cu Hasdeu pe tema asta a fost Ioan Bogdan, un slavist de clasă, dar prea puţin folositor naţionalismului împănat cu modele feudale. Bogdan o ţinea una şi bună: Ţepeş a fost sadic, nu justiţiar, şi interpreta portretul de la castelul Ambras cam aşa: «Ochii pierduţi şi înholbaţi par obosiţi de o lungă iritaţie nervoasă; faţa cea suptă pare palidă şi bolnavă; disproporţia buzei de jos trădează un tremor nervos şi nestăpânit, dacă nu cumva este obişnuitul stigmat al degeneraţilor». Eeee, parcă seamănă mai bine cu Dracula, nu? Disputa a durat puţin, iar pe la sfârşitul veacului al XIX-lea Hasdeu a cam învins. Fără prea multe dovezi, dar luaţi de valul ideii că noi, ca popor, n-am fost niciodată bulangii şi c-am avut parte de conducători cam duri, e-adevărat, dar chitiţi pe dreptate, Ţepeş a devenit modelul şefului criminal, dar care ucide cu un scop nobil.”

 

Citeste si articolele:

 

Memoria românilor ucişi de dictatura comunistă este terfelită zilnic

Dosarele de la CNSAS ar trebui introduse în biblioteci

Când ţi se amputează 23 de ani din viaţă nici nu doare

Antologia ruşinii

Infractorii PSD-isti in libertate, vile si functii

 

 

https://asapteadimensiune.ro/national-comunismul-si-spalarea-creierelor-in-romania.html

 

/////////////////////////////////////////

 

Rusificarea României în documente istorice

Atunci când mitomanul plagiator Ponta se duce la Moscova și se declară un fan al Rusiei nu face altceva decât să murdăreasca memoria eroilor români uciși de ruși, deportați în Siberia etc. Elitele românești torturate și ucise în închisorile comuniste create la ordinul Moscovei nu par a-l deranja pe gunoiul bolșevic Ponta. Președintele partidului creat de KGB-istul criminal Ilici Iliescu, Viorel Ponta, este fie de o prostie imensă și nu face asocieri minimale cu trecutul recent plin de lacrimi și sânge, în care străbunii nostri au fost măcelăriți de rușii criminali sau, de ce nu, înțelege exact ce rău face, dar vrea cu orice preț să fie sprijinit de structurile rusești încă extrem de active în această parte a lumii.

 

Pentru cei care au uitat cum a acaparat Rusia Sovietică jumătate din Europa, iată mai jos directiva temutului NKVD, din care reiese clar cum s-a rusificat România, și nu numai, și cum rușii barbari a înlăturat orice urmă de rezistență națională și orice urmă de patriotism din gulagul comunist. Păcat că posturile de căcat Antena 3 și Romania TV, care se ocupă toată ziua de împroșcarea cu noroi a Președintelui României, nu încearcă să vadă imensa diferență între sutele de mii de români trimiși la moarte de ruși și așa-zisele gorile ale unuia sau altuia ce, ca să vezi, nu lasă bătrânii să se îndobitocească privind la Antena 3. Dacă aceste două posturi de rahat ar înceta să mai emită, România ar fi mai curată, iar rușii criminali ceva mai departe de România europeană.

 

DIRECTIVELE DE BAZĂ ALE NKVD PENTRU ŢĂRILE DIN ORBITA SOVIETICĂ

MOSCOVA 2-6-1947 (STRICT SECRET) K-AA/CC 113. INDICAŢIA NK/003/47

 

Este interzisă primirea pe teritoriul ambasadelor a autohtonilor contactaţi de noi ca informatori. întâlnirea cu aceşti oameni este organizată de serviciul special desemnat în acest scop, iar întâlnirile pot avea loc doar în locuri publice. Informaţiile sunt preluate de către ambasadă, prin organele serviciilor speciale, în speţă cu predarea lor ofiţerului nostru cu cel mai mare grad în ambasadă.

Se va urmări ca între soldaţii noştri şi populaţia civilă să nu se producă legături de nici un fel. Este inadmisibil ca ofiţerii noştri să viziteze autohtoni la locuinţele lor; este, de asemenea, inadmisibil ca simpli soldaţi să stabilească relaţii cu femei din rândul băştinaşelor. Nu se admite stabilirea de relaţii între soldaţii noştri şi populaţia civilă, respectiv soldaţii autohtoni.

Se va accelera lichidarea cetăţenilor care întreţin legături neiniţiate de către noi cu Partidul Comunist Polonez, Partidul Socialist Polonez, cu interbrigadiştii, cu Organizaţia Tineretului Comunist Polonez, cu Armata de Acasă şi alte asociaţii. în acest scop trebuie folosite elementele opoziţiei militare.

La acţiunile militare vor lua parte acei soldaţi care au stat pe teritoriul ţării noastre (se are în vedere Uniunea Sovietică n.red. „Memoriei’) înainte de a intra în Armata Kosciuzsko (Armata poloneză ce lupta de partea Armatei Sovietice pe teritoriul U.R.S.S. n.red. „Memoria”). Se va ajunge la distrugerea ei totală.

Trebuie realizată în mod accelerat unificarea tuturor partidelor într-un singur partid, având grijă ca toate rolurile cheie să revină acelor oameni care aparţin serviciilor noastre secrete.

Unificarea organizaţiilor de tineret trebuie făcută rapid. De la conducători de organizaţii locale în sus, în poziţii de conducere se vor repartiza oameni desemnaţi de serviciile noastre speciale.

Se organizează şi se urmăreşte ca funcţionarii aleşi ca deputaţi la congrese să nu-şi poată păstra mandatul pe întreaga perioadă ce le stă în faţă. Deputaţii nu pot convoca în nici un caz şedinţe între întreprinderi. Dacă nu există altă soluţie şi o asemenea şedinţă trebuie convocată, se vor îndepărta acei oameni care au activitate în legătură cu proiectarea concepţiilor şi avansarea revendicărilor. Iniţiativele particulare trebuie eliminate cu desăvârşire. Pentru fiecare congres se vor pregăti oameni noi şi doar cei vizaţi de serviciile noastre secrete.

Se va acorda o atenţie deosebită persoanelor cu capacităţi organizatorice şi cu şanse sigure de popularitate. Aceşti oameni trebuie cooptaţi, iar în cazul în care se opun, se va bloca accesul lor la posturi ierarhic superioare.

Se va urmări ca funcţionarii de stat (exclusiv organele de securitate şi din industria minelor) să aibă retribuţii mici. Aceasta se referă îndeosebi la sfera sănătăţii, justiţiei, culturii, respectiv la cei care deţin funcţii de conducere (documentul găsit în Cehoslovacia adaugă: mai puţin cadrele de conducere alese pe baza lealităţii faţă de regimul socialist).

In toate organele de guvernământ, respectiv în majoritatea uzinelor, trebuie să avem oameni care conlucrează cu serviciile noastre speciale, fără ştirea organelor administrative locale.

Se va urmări cu stricteţe ca presa autohtonă să nu transmită date privind calitatea şi sortimentul mărfurilor ce ni se transportă. Nu este voie ca această activitate să se numească comerţ. Trebuie neapărat menţionat faptul că e vorba de schimburi de mărfuri.

Se vor exercita presiuni asupra serviciilor publice în sensul ca acestea să nu acorde acte doveditoare a proprietăţii asupra pământului; actele vor arăta doar calitatea de lot dat în folosinţă, dar niciodată pe aceea de proprietate a deţinătorului.

Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea trebuie începută colectivizarea. In cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel ca necesarul să trebuiască acoperit prin import.

Trebuie făcut totul ca hotărârile şi ordinele – fie acestea cu caracter juridic, economic sau organizatoric – să fie nepunctuale.

Trebuie făcut totul ca anumite cazuri să fie discutate concomitent de mai multe comisii, oficii şi instituţii, însă nici una dintre ele să nu aibă drept de decizie înainte de a se consulta cu celelalte (fac excepţie cazurile ce vizează industria minelor).

Sindicatele din uzină nu pot exercita nici o influenţă asupra activităţii din uzină. Ele pot lucra doar la punerea în practică a hotărârilor şi atât.

Sindicatele nu au dreptul de a se împotrivi conducerii în nici o problemă. Sindicatele trebuie să fie ocupate cu alte probleme minore, ca de exemplu: organizarea odihnei în concedii, discutarea cererilor de pensii şi împrumuturi, programe culturale şi distractive, organizarea de excursii, repartizarea mărfurilor deficitare, justificarea unor puncte de vedere şi decizii ale conducerii politice.

Trebuie organizat ca numai acei conducători să fie avansaţi care execută impecabil problemele cu care au fost însărcinaţi şi care nu le analizează depăşind cadrul activităţii lor.

In legătură cu activitatea băştinaşilor care sunt purtători ai unor funcţii de partid, de stat cu administrative trebuie create asemenea condiţii, ca aceştia să fie compromişi în faţa angajaţilor, astfel încât să devină imposibilă întoarcerea lor în anturajul iniţial.

Cadrelor militare autohtone li se pot încredinţa poziţii de răspundere în locuri unde deja sunt plasaţi oamenii serviciului special.

In cazul fiecărei acţiuni armate şi cu ocazia tragerilor cantitatea muniţiei va fi controlată permanent şi cu seriozitate, indiferent de tipul de armă.

Trebuie ţinut sub observaţie fiecare institut de cercetare şi laborator, consemnându-se orice cercetare valoroasă.

Trebuie acordată o mare atenţie inventatorilor, inovatorilor, respectiv dezvoltată şi sprijinită activitatea lor, dar fiecare invenţie trebuie, înregistrată cu consecvenţă la centru. Este permisă doar realizarea acelor invenţii care cu aplicabilitate în industria minelor sau cele care au indicaţiile noastre speciale. Nu este permisă realizarea acelor invenţii care ar asigura creşterea producţiei de produse finite şi, paralel cu aceasta, scăderea producţiei şi a extragerii de materii prime sau ar împiedica îndeplinirea deciziilor. Dacă o invenţie a devenit cunoscută, trebuie organizată vânzarea acesteia în străinătate pe valută vest, pe motiv că e prea costisitoare în ţară. Documentele cuprinzând datele cu privire la valoarea şi descrierea invenţiei nu se publică. Toate datele şi documentele privitoare la valoarea şi descrierea amănunţită a invenţiei vor intra în posesia noastră.

Punctualitatea transporturilor de orice gen trebuie perturbată (mai

puţin cele cuprinse în îndrumările din N.K. – 552-46).

In uzine trebuie iniţiate diferite şedinţe şi conferinţe profesionale, trebuie notate propunerile, observaţiile ce au fost expuse, respectiv autorii acestora.

Trebuie popularizate discuţiile cu muncitorii care se ocupă de probleme actuale legate de producţie, respectiv cele care critică trecutul şi problemele locale. Nu se vor înlătura cauzele fenomenelor în discuţie.

Luările de poziţie ale conducerilor băştinaşe pot avea coloratura naţională sau istorică, dar acestea nu pot duce la unitate naţională.

Trebuie acordată o mare atenţie ca nu cumva în oraşe să existe reţele de apă nelegate la reţeaua principală în cartierele în curs de reconstrucţie sau nou construite. Canalizările vechi neracordate şi fântânile trebuie lichidate sistematic pe parcurs.

Reconstrucţia obiectivelor industriale şi construcţia celor noi se va face având în vedere ca materialele reziduale să fie dirijate în depozitele de apă ce ar putea folosi drept rezerve de apă potabilă.

In oraşele reconstruite sau nou construite nu se mai admit în locuinţe spaţii excedentare, care ar putea folosi la adăpostirea pe o perioadă mai lungă a animalelor sau depozitarea rezervelor de alimente.

întreprinderile proprietate personală, micii meseriaşi şi micii industriaşi să primească doar astfel de materii prime şi utilaje inferioare şi depăşite care să împiedice producţia de calitate. Preţul acestor mărfuri să fie mai mare decât preţul produselor similare ale întreprinderilor de stat.

Trebuie extinsă birocraţia statului în cel mai înalt grad în toate domeniile. Este admisă critica activităţii organelor administrative, însă nu se admite nicidecum scăderea numerică a personalului şi nici funcţionarea normală a aparatului birocratic.

Trebuie avut o mare grijă de toate proiectele de fabricaţie în industria minieră, respectiv în întreprinderile indicate în mod special. A se împiedica aprovizionarea bună a pieţii interne.

Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar să fie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinutul predicilor, cântecelor, al educaţiei religioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare.

Din şcolile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee şi facultăţi trebuie să fie înlăturaţi profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiţi de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru. Să se analizeze diferenţele dintre materii, să fie redusă cantitatea de material documentar, iar la licee să se oprească predarea limbilor latină şi greacă veche, a filosofiei generale, a logicii şi geneticii. în manualele de istorie nu trebue amintit care dintre domnitori a servit sau a vrut să servească binele ţării. Se va insista pe lăcomia şi răutatea oricărui rege, pe efectul nefast al monarhiei, şi pe lupta poporului asuprit. în şcolile de specialitate trebuie introdusă specialitatea îngustă.

Trebuie să fie iniţiată organizarea unor acţiuni cu caracter artistic sau sportiv care să sărbătorească lupta băştinaşilor împotriva cotropitorilor (exclusiv ruşii, îndeosebi nemţii) şi care să popularizeze lupta pentru socialism.

Pe plan local este interzisă apariţia unor opere despre acei băştinaşi care înainte de revoluţie şi în perioada celui de-al doilea război mondial au trăit la noi (în U.R.S.S., n.red. „Memoria!’) sau au luptat alături de noi în timpul războiului.

Dacă nu se constituie o organizaţie care ar sprijini alianţa cu noi, dar totodată ar stărui asupra controlului activităţii economice a conducerii oficiale, imediat trebuie pornită împotriva ei o campanie de acuzare a naţionalismului şi şovinismului. Aceasta trebuie făcută în felul următor: profanarea monumentelor ce ne aparţin, distrugerea cimitirelor, difuzarea unor manifeste din care să rezulte ponegrirea naţiunii şi culturii noastre şi îndoiala faţă de înţelesul contractelor încheiate cu noi. în munca de propagandă trebuie implicaţi şi băştinaşii, folosindu-ne de ura care există împotriva acelor organizaţii.

Se va da o atenţie deosebită construcţiei şi reconstrucţiei drumurilor, podurilor, a căilor şi reţelelor de legătură, indiferent cât de îndepărtate sau inaccesibile ar fi, ca, în cazul în care este nevoie de o intervenţie armată, locul rezistenţei sau al concentrării forţelor reacţionare să fie accesibil din toate părţile.

Trebuie ca reprezentanţii opoziţiei să fie închişi. Se va încerca prin toate mijloacele racolarea acelor opozanţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Dacă nu cedează, trebuie compromişi prin campanie de denigrare. înainte ca ei să se întipărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numite „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţia de crimă de drept comun. Numai în cazuri cu totul speciale se admit procese politice, care vor fi ţinute sub acuzaţia de „înaltă trădare”.

Trebuie împiedicată cu orice preţ reabilitarea celor condamnaţi în procese politice. Dacă această reabilitare devine inevitabilă, se admite doar cu condiţia ca acel caz să fie considerat o greşeală judecătorească;’ condamnatul nu va fi judecat, ci doar graţiat: nu va avea loc reluarea procesului, respectiv autorii judecăţii greşite nu vor fi convocaţi.

Se interzice judecarea sau chiar criticarea publică a acelor conducători numiţi de către partid, care prin activitatea lor au produs pierderi sau au trezit nemulţumirea angajaţilor. In cazuri drastice se recheamă din funcţie, fiind numiţi în poziţii similare sau superioare. La sfârşit, trebuie puşi în funcţii de conducere şi ţinuţi în evidenţă drept cadre de rezervă pentru perioada schimbărilor ulterioare.

Se aduc la cunoştinţă publicului procesele acelor persoane cu poziţie de conducere (în primul rând din cadrul armatei, ministerelor, serviciilor importante, cadrelor didactice) care sunt învinuite de atitudine împotriva poporului, socialismului, industrializării. E o acţiune ce atrage atenţia maselor populare.

Se va căuta ca acei care lucrează în diferite funcţii indiferent cât de mici, să fie schimbaţi şi înlocuiţi cu muncitori cu cea mai mică pregătire profesională, necalificaţi.

Trebuie ca la facultăţi să ajungă cu prioritate sau în mod exclusiv, cei ce provin din cele mai joase categorii sociale, cei care nu sunt interesaţi să se perfecţioneze la nivel înalt, ci doar să obţină o diplomă.

Se vede si azi ca o parte din prevederile Directivei NKVD se aplica in Romania de catre PSD, Antena 3, Romania TV. Cine nu cedeaza este prelucrat la Antena 3 de nu se vede. Fostii comunisti au infiintat Spiru Haret, locul unde ajung cei care, vorba documentului, vor doar sa obtina o diploma. Si se mai pot gasi alte asemanari. Doar nu degeaba Romania PSD-ista este colhoz rusesc.

 

Citeste si articolele:

 

Ponta și poporul rus prosperitate ne-au adus

Naţional-comunismul şi spălarea creierelor în România

Societatea “Timişoara” propune înfiinţarea unui tribunal internaţional pentru judecarea crimelor comunismului

Toţi torţionarii comunişti din România se reduc la cei doi executaţi în decembrie 1989

Ion Mihai Pacepa: Securitatea a fost importată din Moscova

 

https://asapteadimensiune.ro/rusificarea-romaniei-in-documente-istorice.html

 

 

/////////////////////////////////////////

RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA

 

https://thraxusares.wordpress.com/2020/08/14/rusia-a-fost-un-stat-agresor-in-toata-istoria-sa/

 

Publicat   de Thraxus Ares

De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.

 

De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.

 

Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.

 

Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.

Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.

 

În realitate totul este complet pe dos.

 

Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.

 

 

Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:

 

”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.

 

 

Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.

În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.

 

În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.

 

Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?

 

Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.

 

 

Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.

 

 

Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.

 

Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.

 

De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.

 

 

Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.

 

Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.

 

În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?

Deloc.

 

Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.

 

În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.

 

Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.

Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.

 

Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.

 

 

De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.

 

 

Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.

 

C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.

 

Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.

 

După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.

Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.

Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.

 

Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.

 

Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.

 

Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.

 

Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.

 

Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.

 

Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.

 

Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.

 

Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.

 

Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.

 

Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)

 

 

Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:

 

”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”

 

Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.

 

Citește și: IMPERIUL ȚARIST DESPRE ROMÂNI ÎN 1840: ”MOLDOVA ȘI VALAHIA SUNT ȚĂRI LOCUITE DE UN POPOR CARE ARE O SINGURĂ ORIGINE”

 

Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:

 

Anul 1558. Războiul Livonian.

 

A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.

 

Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.

 

 

Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.

 

Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.

 

Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.

 

Această poveste este plina de pete negre.

 

Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?

 

Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.

 

 

Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…

 

Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.

 

Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.

 

Asta nu vă amintește despre nimic?

 

Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.

 

La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.

 

Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.

 

 

Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.

 

Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.

 

Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.

 

Anul 1700. Marele război cu Suedia.

 

Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.

 

 

Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.

 

Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.

 

Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.

 

Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.

 

Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.

 

 

Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.

 

De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.

 

Anul 1783. Anexarea Crimeei.

 

Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.

 

A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.

 

Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.

 

Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.

 

Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.

 

Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.

 

Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.

 

Ce s’a întîmplat de fapt?

 

De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?

 

Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?

 

Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).

 

”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856

 

 

Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.

 

E timpul să spunem lucrurilor pe nume.

 

E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.

 

Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.

 

Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.

 

Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.

 

Acesta stipula clar că:

 

”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;

Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;

Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;

Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;

Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”

 

Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.

 

Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.

 

Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.

 

Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

 

Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.

 

Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:

 

”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.

 

Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.

 

Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.

 

Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.

 

Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.

 

Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.

 

Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.

 

Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?

 

În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.

 

Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.

 

Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.

 

Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.

 

Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.

 

Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.

 

Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).

 

 

Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.

 

De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.

 

Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.

 

Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.

 

Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.

 

Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.

 

Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.

 

Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.

 

Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.

 

Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.

 

Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.

 

Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.

 

Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.

 

Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.

 

Războiul Crimeii 1853-1856.

 

Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.

 

Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.

 

Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.

 

Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.

 

 

Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.

 

Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.

 

Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.

 

Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?

 

În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.

 

Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.

 

Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.

 

Desigur, totul în scop de pace.

 

Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.

 

Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.

 

Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.

 

Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.

 

Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.

 

Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.

 

28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS

 

Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.

 

Marele Război pentru Apărarea Patriei.

 

Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.

 

Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.

 

Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.

 

Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.

 

Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.

 

Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.

 

Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?

 

Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.

 

Anul 1979. Afganistan.

 

Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.

 

Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.

 

Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.

 

Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.

 

Noi teritorii

 

De ce Crimeea? De ce nu Alaska.

 

Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.

 

Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.

 

Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.

 

Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?

 

La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.

 

De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?

 

Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.

 

De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.

 

Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.

 

Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.

 

Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.

 

Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.

 

Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…

 

 

Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:

 

*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.

 

Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.

 

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

 

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

 

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.

Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.

 

De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.

 

Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.

 

Aci însă, la Nistru, ei se opresc.

 

Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.

 

Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.

 

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

 

Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

 

Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.

 

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.

 

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

 

Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…

 

În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.

 

În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.

 

Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*

 

”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu

 

Citește și: GEN. ION COSTAȘ: S’AR PUTEA REALIZA UN SCHIMB DE TERITORII, DACĂ UCRAINA IA TRANSNISTRIA ȘI NE DĂ BUCOVINA ȘI BUGEACUL

 

sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947

 

 

 

https://thraxusares.wordpress.com/2020/08/14/rusia-a-fost-un-stat-agresor-in-toata-istoria-sa/

///////////////////////////////////////

 

Eminescu şi rădăcinile ontologice ale expansionismului rusesc – de Theodor Codreanu

 

Opera Politică a lui Mihai Eminescu

 

 

 

Theodor Codreanu

 

Eminescu a înţeles, înainte de verdictul Congresului de la Berlin (1/13 iulie 1878), că dreptul invocat de el, privitor la Basarabia, nu va avea cîştig de cauză într-o Europă tot mai secularizată, nepregătită să abandoneze ea însăşi grundurile semibarbariei, cu atît mai puţin să facă faţă celei asiatice. Nu-şi mai rezervă nici o iluzie şi caută semnele genunii care determină comportamentul Rusiei dincolo de spoiala unui pretins misionarism istoric. Le găseşte începînd cu articolul Tendenţe de cucerire, publicat la 7 aprilie 1878. Se prefigurează intuiţii ale filosofiei lui Lucian Blaga din Trilogia culturii, configurate în teoria matricei stilistice. Obsesia alergării după „graniţe naturale” la o seminţie condamnată să nu le găsească i se prezintă ca un destin nefericit, deformator de inteligenţe, în stare să trezească o nesfîrşită compătimire: „Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror mon[o]tonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind-o de mlădoşenie şi dîndu-i instincte fanatice pentru idei de o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotiei. Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt. În tendenţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care-şi caută marginile naturale nu e nimic dedesubt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare. În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce-i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i-a refuzat sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.”[1]

 

Această concentrată şi pătrunzătoare caracterizare a jurnalistului de la „Timpul” este confirmată de întreaga istorie a expansiunilor ruseşti. Fondul genetic însuşi, cercetat în ultima vreme[2], trimite nu la slavii propriu-zişi, prezenţi mai degrabă în partea Rusiei Kievene, a fostului Mare Ducat Lituanian şi Rus, a Poloniei şi Ucrainei vestice, ci la Sfînta Rusie, Moscovia, moştenitoare a genofondului Hoardei de Aur (care a stăpînit vastul spaţiu al viitorului imperiu timp de 300 de ani), dar şi la fino-ugrici (marijcami, nepsami, mordvini), moşteniţi şi de finlandezi şi de unguri. Falsa măreţie, în fond anticreştină, despotică, se perpetuează pînă în zilele noastre şi prin teorii de o grandoare fantasmagorică, în cîmpul ştiinţelor, ca istoria şi etnologia. De mare răsunet în Federaţia Rusă putiniană se bucură istoricul, etnologul şi antropologul Lev Nikolaievici Gumiliov (1912-1992), fiul Annei Ahmatova şi al lui Nikolai Gumiliov, Lev devenind creatorul unei noi filosofii a istoriei, fundată pe „erupţiile biosferei”şi orientată, polemic, împotriva lui Max Weber şi Arnold Toynbee (Etnogeneza şi Biosfera, 1978). În rîndurile unei mari părţi a actualei intelighenţii ruseşti, Gumiliov este cotat ca unul dintre „cei mai mari gînditori ruşi”, respectiv – doctrinarul oficial al integrării euroasiatice promovate de regimul lui Vladimir Putin, spre care aspiră şi Republica Moldova sub preşedinţia lui Igor Dodon, în contrapondere cu „decăzuta” Europă Occidentală. Interesant că acest Gumiliov a fost reprimat de regimul sovietic, considerîndu-se ca aprţinător mulţimiităcute, reprezentînd „libertatea secretă”. Simultan însă, se considera ca adevăratul discipol al lui Marx, convins că a creat filosofia marxismului universal prin sinteza cu antiteza marxismului, cum era considerat euroasianismul, prin excelenţă antioccidental. Gumiliov pleacă de la ipoteza că, la nivelul biosferei, se produc „erupţii energetice” de felul erupţiilor vulcanice, imposibil de prevăzut ştiinţific. El şi-a pus întrebarea cum de e posibil ca, la un moment dat, o comunitate mică, precum cea mongolă, sălbatică, a „explodat” în secolul al XIII-lea, făurind un uriaş imperiu, sub aureola „Hoarda de Aur”. Îi vine în ajutor conceptul de biosferă, creat în secolul al XIX-lea de către austriacul Eduard Suess. În 1926, Vladimir Vernadsky observă că biosfera poate afecta planeta prin fenomenul încălzirii globale. De aici, Gumiliov a dedus că biosfera are oscilaţii energetice, energie pe care a „umanizat-o”, numind-o passionarity. Aceste oscilaţii energetice la nivel biosferic, aleatorii, creează grupări etnice care pot deveni super-ethnos, creînd, din prea-plinul lor enegetic, civilizaţii şi imperii, parcurgînd toate vîrstele naturale de la naştere pînă la fazele inerţială şi întunecată, ultima însemnănd dispariţia. Este ceea ce el numeşte o etnogeneză. Fiecare vîrstă ar dura în jur de două-trei sute de ani, o civilizaţie dăinuind între 1500 şi 2000 de ani. După cum Hegel şi-a desfăşurat dialectica spiritului absolut spre a ajunge la împlinirea în civilizaţia şi filosofia germană, la fel Gumiliov ţinteşte către fundarea glorioasă a expansiunii ruseşti ajunsă super-ethnos. Să fie vreo diferenţă de „super-ethnos-ul arian” al lui Hitler?

 

De-aici încolo urmează „spelndida” construcţie a filosofiei istoriei ruseşti. Cu „Hoarda de Aur”, s-a născut un super-ethnos. Dacă s-ar fi restrîns doar la existenţa pe parcursul a 200-300 de ani, cît a dominat peste ruşi Hoarda, teoria lui Gumiliov s-ar fi năruit. Aşa că el o adecvează la real (şi asta nu e glumă!), considerînd că mongolismul a fost doar începutul etnogenezei ruseşti (arheul etnic, în limbaj eminescian), vîrsta tinereţii explozive. Altfel spus, Gumiliov confirmă, avant la lettre, ceea ce ştia deja şi Eminescu, anume că Rusia a răsărit din rasa turco-mongolă, prea puţin „slavă”. Optează însă pentru o sinteză de tip hegelian, între elementul slav şi cel mongol. Momentul crucial este încercarea Cruciadei catolice de a pătrunde în Ţările Baltice, eveniment care, de-ar fi reuşit, ar fi însemnat colonizarea Euroasiei şi secerarea din faşă a istoriei patriotice a Rusiei viitoare. Ordinul Fraţilor Sword a pătruns în Lituania păgînă spre a o converti la catolicism. Bătălia decisivă s-a dat în 1236, la Siauliai, cînd prinţul Alexander Nevski a cerut ajutorul mongolilor, aflaţi sub Batu Han, spulberîndu-i pe cruciaţii germani şi germanofili. Batu Han nu numai că l-a salvat pe Alexander Nevski, dar l-a adoptat ca fiu, încît, argumentează Gumiliov, este o totală aberaţie istorică să se vorbească de perioada „jugului mongol” (ca în istoriografia oficială), fiindcă stăpînirea mongolă a însemnat desăvîrşirea etnogenezei ruseşti prin sinteza slavilor cu mongolii: a existat nu „jugul mongol”, ci doar „un schimb reciproc de servicii”, timp în care slavii „au fuzionat în mod voluntar cu Hoarda”, graţie geniului lui Alexander Nevski, care „a devenit fiul adoptiv al lui Batu”, favorizînd o fericită „simbioză etnică”, împlinirea noului super-ethnos al Sfintei Rusii. Este ceea ce Gumiliov numeşte o răsucire patriotică a istoriei, coroborată cu pătrunderea spiritului creştin dinspre Palestina şi Bizanţ. Astfel s-a născut poporul rus prin explozia energiei biosferice  mongole pe fond slav. Dacă trecerea la creştinism s-ar fi petrecut prin catolicism, Rusia ar fi trecut prin îmbătrînirea Occidentului. Acum are enormul avantaj de a fi mai tînără cu 500 de ani decît Occidentul intrat în faza întunecării ultime[3]. Altfel spus, în acest mod s-a pus temelia imperială a celei de a treia Rome.

 

Deşi uriaşă ca întindere, comparativ cu Europa civilizată, Rusia e ca un Flămînzilă veşnic neostoit, mîncător de brazde de pămînt, fără şansa de a se îndestula vreodată şi a-şi găsi liniştea, lăsîndu-şi vecinii în pacea lor: „Căci stă oare destoinicia unei naţii în vrun raport cu întinderea teritoriului pe care ea-l ocupă? / Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei. Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată, deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor decum au mulţi profesori de estetică.” Eminescu găseşte alte exemple în Olanda şi în Belgia, avînd prilejul să le judece nu cu ajutorul simplistei balanţe, ci tot cu al cîntarului: „Un rol analog l-a avut Olanda în istorie, şi astăzi încă sînt state mici care se bucură de-o înflorire estraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă. Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu-i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.”[4]

 

În spatele grandorii spaţiale, Eminescu zăreşte nimicul: „De aceea ni se pare că din nefericire ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît care-i face să caute în cuceriri ceea ce n-au înlăuntrul lor. Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Este exact ideologia antioccidentală promovată de Lev Gumiliov şi de discipolul său Vladimir Putin. Eminescu vrea să remarce că între intelighenţia rusească şi clasa politică ori există o prăpastie, ori o regretabilă consimţire „ideologică”, nemaivorbind de abisul dintre acestea două şi uriaşa masă a iobăgimii.

 

Din nefericire, strălucita intelighenţie din a doua jumătate a secolului al XIX-lea n-a reuşit să europenizeze suficient Rusia, perioada sovietică fiind continuarea expansiunii deşertului sufletesc care a ameninţat să se întindă peste toată Europa, resuscitînd, pentru România vechile rapturi din Basarabia şi Bucovina. Eminescu atrage atenţia Europei că nu este ferită de primejdia asiatică: „Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţiunea un[ui] neam asemenea mongolic, a turcilor. / În locul civilizaţiei grece înflorit-au în Bizanţ o cultură turcească? Deloc. Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi. În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provinţii baltice, în mînele şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provinţii, leţii, livii, crevinii şi cum [î]i mai cheamă, nu vor fi aflînd cu mult mai sus decum îi va fi găsit episcopul Albrecht la a[nul] 1200.” Poetul, aşadar, nu mai cade în capcana mult învăţatului Dimitrie Cantemir să considere ţarismul un alt tip de imperiu decît cel otoman.

 

Mimarea Europei occidentale, începînd cu Petru I, n-a dus la o veritabilă aculturaţie, căci tendinţele expansioniste s-au acutizat sub masca unui misionarism creştin: „Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu-i o misiune care-şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care, de-ar stăpîni pămîntul, tot nu s-ar umple. Cerul deasupra-l schimbi, nu sufletul, marea trecînd-o.” Semnele deşertului sufletesc se arată în aceea că marea Rusie n-a dat, de timpuriu, un Rafael, un Beethoven, un Kant, încît „tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc care-şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri”.

 

 

 

Eminescu sugerează că nici gloriile ruseşti ale veacului său n-au ieşit din promiscuitatea semibarbariei, consimţind la expansiunea deşertului sufletesc al politicii oficiale. Deja în epocă românii erau scandalizaţi de comportamentul răsfăţatului Alexandr Puşkin, care, primit cu ospitalitate în Basarabia, s-a dezis lamentabil de prestigiul de intelectual al libertăţii, fiind considerat de unii un Byron rus. Puşkin, care are şi azi un bust în parcul gloriilor din Chişinău, nu-i mai scotea pe basarabeni din „ţigani”, „proşti”, oraşul fiind pentru el o Sodomă etc. Delicatul Vasile Alecsandri a fost consternat de şovinismul puşkinian, dîndu-i o replică pe măsură:

 

Fiind mai negru ca ţiganii,

 

Ce-ai tot cerşit la noi cu anii?

 

Tu, cel primit cu dor de sus,

 

Nici bogdaproste nu ne-ai spus.

 

 

 

Cu dar de pîine şi de sare,

 

Cu vin din valea noastră mare

 

Te-am ospătat, dar tu în zori,

 

Rîzînd, te-ai scîrnăvit în flori.

 

 

 

Apoi prin codri de milenii

 

Ai tot umblat, rîzînd alene,

 

Ei, vezi, atunci pun mîna-n foc:

 

Tu n-ai fost cal arab, ci porc!

 

Din păcate nici un geniu ca Dostoievski n-a reuşit să iasă din prostituţia ideologică a şovinismului rusesc. Prozatorul basarabean Ion Iachim scria dezamăgit în cartea citată: „Şovinismul este o straşnică maladie în măduva intelectualilor ruşi, o iarbă rea ce-a slobozit rădăcini adînci în inimile lor. Cu excepţia a cîtorva minţi lucide (de exemplu filosoful Piotr Ceaadaev, scriitorul şi filosoful Alexandr Herţen, care a susţinut moral răscoala polonezilor de la 1863-1864, poetul şi publicistul Nicolai Ogariov), oamenii de cultură ruşi, ca şi generalii ruşi, ca şi politicienii ruşi, sînt bolnavi de febra cuceririlor pămînturilor străine, de asuprirea altor popoare.”[5]

 

Aşa-zisa „cestiune orientală”, confirmă Eminescu, nu-i pentru Rusia decît poftă de deşertificare şi a popoarelor răsăritene: „De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace, ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei. Nu mai vorbim de cuvîntul d-lui Aksakof, care vede întinzîndu-se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică. C-un cuvînt în loc de-a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra Apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe.”[6] Lăcomie care va trece intactă în visurile „revoluţiei mondiale” bolşevice, cum se va vedea. Chestiune de mistică mitologică, departe o orice creştinism, a prezis poetul, ruşii făcînd, din mistica unui presupus testament al lui Petru cel Mare, o misiune istorică: „Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele. Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni cari dau tonul în Rusia. / Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg Imperiul otoman într-un mod care să poată fi înghiţit, mai de voie, mai de nevoie, de Europa. După Turcia urmează Imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie. Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.”[7] De altfel, Rusia ţarilor, chiar agonizînd a înlocuit rapid motivaţia misionară a creştinismului pravoslavnic cu ideologia marxist-leninistă a „revoluţiei mondiale”. Sînt dovezi clare că, după înfrîngerea Germaniei naziste, Stalin voia să pună stăpînire pe întreaga Europă. Şi a ajuns, dejucîndu-i-se planurile, nu doar pînă în inima Imperiului Habsburgic, decedat, între timp, ci chiar pînă în cea a Germaniei. La 5 martie 1937, şeful Direcţiei politice a Armatei Roşii, Ian Homarnik, declarase: „Armata Roşie va considera misiunea bolşevică îndeplinită atunci cînd vom stăpîni globul pămîntesc.” De ce nu şi universul întreg, cum zice, ironic, Eminescu? În cărţile sale, cum am mai amintit, Viktor Suvorov[8] arăta că Stalin nu a fost satisfăcut că pacea din 1945 nu i-a adus la picioare întreaga Europă, în pofida faptului că Franklin Delano Roosevelt fusese dispus să i-o ofere.

 

Este o eroare să se susţină că Rusia a importat doctrina comunismului de la Europa civilizată, chiar dacă acolo s-a cristalizat teoria marxistă, preluată însă pe calapod leninist şi stalinist. La 1878, Eminescu simte că stafia despotismului comunist vine chiar din „deşertul sufletesc” care bîntuie spaţiul slav. La 6 august, comentînd atentatul asupra generalului Mezenzov, şeful secţiunii a treia a înaltei poliţii, Eminescu atrage atenţia că generalul a fost, de fapt, victima tendinţelor comuniste: „În Rusia, comunismul are o mulţime de adepţi, şi unora dintr-aceştia pare a fi căzut jertfă şi generalul Metzentzow.”[9]

 

Dar profeţii nu sînt niciodată ascultaţi. Iar întreaga lui strădanie de a deschide ochii măcar contemporanilor săi a eşuat. O spune el însuşi, la 9 august 1878: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic. Tot ce s-a întîmplat în urmă am prevăzut şi, încărcaţi cu hulă şi cu ocară din partea presei liberale, ne duceam păsul liniştiţi, ştiind că vremea ne va da dreptate şi cuprinşi de durerea că, puşi afară din cercul vieţii publice, nu putem mişca nici degetul cel mic pentru a opri dezastrul.”[10] Aşadar, Eminescu înţelege că în 1878 a fost pus afară din cercul vieţii publice, punere în afară care se va desăvîrşi la 28 iunie 1883!

 

Iar aceste dezvăluiri şi previziuni ale lui Eminescu vor fi confirmate de cel mai important scriitor rus din secolul al XX-lea, Alexandr Soljeniţîn. Marele disident vedea faptele într-un sens eminescian, confirmîndu-l pe S. E. Kryzanowski, o strălucită minte politică de la începutul secolului al XX-lea, care îl „plagia” parcă pe Eminescu: „Rusia originară nu are rezerve şi forţe culturale şi morale pentru asimilarea tuturor periferiilor. Acest lucru istoveşte nucleul naţional rus.” Soljeniţîn aducea adevărul la zi, în 1990: „Astăzi această previziune a lui Kryzanowski are semnificaţii înmiite: nu avem forţe pentru periferie, nici economice, nici sufleteşti. Nu avem suflu pentru a fi un Imperiu! – şi nici nu ne trebuie, dărîma-s-ar de pe grumazul nostru! Imperiul ne striveşte şi ne suge puterile şi ne grăbeşte pieirea. / Văd însă cu adîncă nelinişte cum conştiinţa de sine a naţiunii ruse, care ne trezeşte în multiplele ei destine, nu se poate nicidecum elibera de gîndirea statului enorm, de înşelătoria imperiului; gîndirea aceasta a preluat de la comunişti acel găunos «patriotism sovietic» şi se mîndreşte cu «marea putere statală sovietică», care în timpul măscăriciului de Ilici al II-lea n-a făcut decît să secătuiască ultima forţă productivă a deceniilor trecute pentru înarmări nemărginite, nimănui necesare (acum distruse pe apucate), făcîndu-ne de ruşine, prezentîndu-ne întregii planete ca pe nişte cotropitori cruzi şi lacomi – cînd în realitate genunchii noştri tremură şi iacă-iacă ne prăbuşim vlăguiţi.”[11]

 

Soljeniţîn credea că toate nenorocirile Rusiei au început în 1917, odată cu abolirea monarhiei. Dar el nu s-a arătat simpatizant nici al imperialismului ţarist şi avea speranţe în înţelepciunea creştină a ţarului Nicolae al II-lea, care ar fi putut stopa expansionismul rusesc pentru a da şansă înfloririi europene a Rusiei. El dădea exemplul Japoniei, care a ajuns o mare putere economică şi culturală abia după ce a renunţat la veleităţile imperiale. Asemenea, Germania a ajuns prosperă abia după ce a trecut prin puterea catharsis-ului din 1945, purificîndu-se moral de spiritul războinic. La fel, după căderea comunismului, Rusia trebuia să condamne, ritualic, imperialismul sovietic şi toate crimele şi cuceririle armate. Referindu-se la Basarabia, Soljeniţîn considera că e dreptul ei să se unească cu România, dacă doreşte. Asta o spunea înainte de războiul transnistrean din 1992. Dar nu revenea atunci Rusia la vechile ei apucături mînate de „deşertul sufletesc” despre care a făcut vorbire Eminescu?

 

Are astăzi Rusia lui Vladimir Putin forţa spirituală de a asculta glasul ultimului ei mare profet, pe deplin europenizat, dar tocmai de aceea şi rus creştin adevărat? Nu are, din nefericire, iar toate analizele şi prognozele eminesciene se văd reiterate de cartea, deja amintită, a unui grup de istorici şi analişti politici germani, coordonaţi de Uwe Klußman şi Dietmar Pieper, şi intitulată sugestiv Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin (2012), trad. din germană, la noi, în 2014[12]. Dacă Sfîntul Imperiu Romano-German s-a vrut continuatorul Imperiului Roman de Apus, ţarismul, care n-a izvorît din rădăcini proprii, a fost o contaminare mimetică, pe filieră germanică, după Bizanţ, considerîndu-se o „a treia Romă”. Ingermanlandul, despre care vorbea Eminescu, este premisa de la care pleacă şi coordonatorii amintitului volum, grefa istorică a germanismului pe slavism fiind vizibilă de la Ivan cel Groaznic pînă la Nicolae al II-lea, cu prelungiri pînă la Stalin şi Vladimir Putin: „Rusia ţaristă nu a avut cu nici o altă ţară legături atît de strînse cum a avut cu Germania. Ivan al IV-lea, poreclit de ruşi «cel Sever», şi mai cunoscut în Occident drept «Ivan cel Groaznic», îl numise pe germanul Heinrich von Staden organizator al serviciului său de securitate, «Opricinina». Două secole mai tîrziu, în vara lui 1762, o nemţoaică a urcat chiar pe tron ca ţarină; fosta prinţesă Sophie von Anhalt-Zerbst şi-a luat, cu această ocazie, numele de Ecaterina a II-a şi a devenit o conducătoare pe cît de venerată, pe atît de temută. Germanii au ocupat în Imperiul Rus poziţii de funcţionari superiori şi şefi de servicii secrete, de miniştri de Externe şi de cancelari ai ţarilor. Ba mai mult, de la fiul Ecaterinei, Pavel I, admirator al Prusiei, şi pînă la ultimul ţar, Nicolae al II-lea, împăraţii ruşi s-au căsătorit de preferinţă cu prinţese germane.”[13]

 

În pofida acestei masive inserţii germane, Rusia a evoluat fără organicitatea din Imperiul German (962-1250). Politologul Alexander Rahr a surprins, între alţii, imaginea ţarismului ca formă fără fond, care nu i-a permis să fie un imperiu civilizator: „Ecaterina a II-a a întruchipat aparent punctul culminant al influenţei germane, care, începînd de la Petru cel Mare, s-a simţit în mod clar. Dacă privim mai cu atenţie, ea nu mai era nemţoaică, devenise rusoaică pătrunsă de bizantinism.”[14] Rahr se înşală: nici bizantinismul n-a fost asimilat organic, ca să devină „rusesc”, panslavismul dovedindu-se tot o formă eşuată de imperiu. Bizanţul a fost în primul mileniu principala formă de civilizaţie şi de cultură a lumii, în vremea cînd Europa occidentală nici nu exista, aceasta fiind, la rîndu-i, creaţia organică a tot ce-a fost mai bun în creştinism. Germanii adoptaţi de Petersburg şi Moscova, observă acelaşi Alexander Rahr, „s-au dovedit adesea mai ruşi decît ruşii”[15].

 

În aceeaşi ecuaţie stranie intră şi afinităţile dintre Stalin şi Hitler, finalizate cu faimosul Pact Ribbentrop-Molotov (23 august 1939), dar şi cu invazia germană în Rusia, în Al Doilea Război Mondial. Tratatul Ribbentrop-Molotov se voia unul al „păcii”, de neagresiune, fiind, în realitate, unul de program imperial agresiv, urmat, între altele, de criminalul 28 iunie 1940, prin care Basarabia, Ţinutul Herţa şi Bucovina nordică erau rupte, brutal, de la statul român. Se repeta, altfel spus, 28 mai 1812, extins şi la alte teritorii româneşti, cu acută viclenie chiar şi faţă de aliatul Hitler, căci în protocolul adiţional nici nu se pomenea măcar de Herţa şi Bucovina. Cu alte cuvinte, Stalin cumula, acum, dintr-o lovitură, vînzările din 1775 şi 1812, vizînd o Moldovă nu aflată la cheremul vechii Porţi Otomane, ci la acela al unei „Porţi” create chiar în sînul României Mari, prin dezmăţ, corupţie, afaceri de tipul Škoda[16], care doar mimau înzestrarea armatei, considerată, acum, incapabilă să apere pămînturile strămoşeşti, Consiliul de Coroană optînd să le cedeze fără luptă. Pînă şi dezmăţatul rege Carol al II-lea, vinovat de starea precară a armatei, a notat în urma Consiliului de Coroană de la 27 iunie 1940: „Consiliul are loc şi am ieşit din el amărît şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prînz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, am fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu.”

 

Afinităţile germanice ale „păturii superpuse” ţariste aveau rădăcini asiatice barbare, în pofida creştinării slavilor la 988, prin cneazul Vladimir al Kievului, o creştinare hibridă, „amestecînd practica administrativă mongolă cu ideologia de stat bizantină”[17]. Pecetea rasei mongolice asupra slavismului politic şi cvasicreştin, la care se adaugă influenţele bizantină şi germanică neasimilate organic, a fost remarcată şi de Eminescu. Caracteristica formelor fără fond, sublinia poetul român, stă în apariţia antitezelor monstruoase. La 16 ianuarie 1547, Ivan cel Groaznic punea bazele imperiului, pe fundament aparent creştin, după model bizantin, faimoasa „A Treia Romă” de după căderea Împeriului Bizantin, la 1453. Domnia lui este plină de antiteze monstruase. Se crede foarte credincios, dar la vîrsta de 15 ani începe cu executarea mai multor prinţi, încarnînd o monarhie absolută. Din această postură, vrea să instituie o justiţie divină, numită pravda, cuvînt care, la ruşii pravoslavnici, înseamnă o codificare a justiţiei ca adevăr, pe urmele Mîntuitorului: Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Credincioşia lui pare a culmina în 1552, în urma victoriei de la Kazan, cînd este întîmpinat ca erou al poporului şi cînd poruncise să se ridice cunoscuta Catedrală Vasile Blajenîi din Piaţa Roşie, terminată în 1554. Legenda spune că a poruncit ca arhitecţii să fie orbiţi spre a nu mai face o alta. Dar el împlineşte „justiţia”/pravda cu „Opricinina”, un soi de stat în stat, strămoaşa KGB-ului şi mai mult decît atît, cumulînd proprietăţile lui vaste, opuse zemşcinei, cu proprietăţile împărţite între boierii Dumei, restul uriaş al populaţiei fiind iobagă. „Opricinina” a comis opresiuni barbare împotriva cărora s-a ridicat pînă şi Biserica Ortodoxă, în frunte cu mitropolitul Filip II, care va fi sugrumat de o căpetenie a opricinicilor. După ce au fost asasinaţi vreo 4000 de oameni, îngrozit el însuşi, Ivan cel Groaznic desfiinţează „Opricinina”. Va muri la 18 martie 1584, la numai 53 de ani. Ruşii îl venerează şi astăzi. Stalin, la rîndu-i, se recunoştea în figura înaintaşului, poruncind marelui regizor Sergei M. Eisenstein să facă un film monumental. În partea a doua, Eisenstein n-a rezistat ispitei de a spune adevărul, de a face aluzii la satrapismul lui Stalin, prin cel al lui Ivan, această parte fiind, desigur, interzisă. O cu totul altă imagine a lui Ivan cel Groaznic va produce, în filmul Ţarul, regizorul Pavel Lunghin (2008-2009): „El prezintă un ţinut al groazei, plin de cadavre atîrnînd de spînzurători, un imperiu sumbru, dominat de un despot psihopat.”[18] Finanţatorul Andrei Borodin, dar şi primarul Moscovei, Iuri Lujkov, susţinător al proiectului, şi alţi implicaţi vor lua calea exilului, „de teama securiştilor Kremlinului”, care, desigur, au interzis filmul sub domnia lui Putin.

 

Matricea ţarismului ivanian este o constantă a imperiului „creştin” moscovit, avînd echivalent, în Occident, medievala Inchiziţie, cea care a încălcat Tabla Legilor prin persecuţii şi condamnări la moarte, cu odioasa ardere pe rug. Împotriva iubirii hristice, inchizitorii „creştini” din Occident şi din Imperiul Ţarist au semănat moarte şi groază care au dus la subminarea gravă a creştinismului, provocînd secularizarea Europei. În poemul dramatic Andrei Mureşanu, Eminescu arată grozăvia urii barbare, în antiteză cu iubirea creştină, transformată în condiţie a istoriei:

 

 

 

Rău şi ură

 

Dacă nu sînt, nu este istorie. Sperjură,

 

Invidios-avară, de sînge însetată

 

E omenirea-ntreagă – o rasă blăstămată,

 

Făcută numai bine spre-a domina pămîntul,

 

Căci răutăţii numai îi datoreşte-avîntul

 

Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii,

 

Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni

 

Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,

 

Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;

 

Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase

 

Ca şi-alţii să trăiască – e mare. Cînd un popol

 

Începe a fi nobil şi generos în cuget,

 

Atunci a lui cădere şi moarte sînt aproape,

 

Căci numai răul are puterea de-a trăi.

 

 

 

Eroul lui Eminescu vizează atît barbaria „creştină” maghiară exercitată împotriva românilor ardeleni, în Imperiul Austro-Ungar, cît şi condiţia Basarabiei în raport cu ţarismul lacom după „frontiere naturale”, sub blazonul justiţiei „onoarei”, încifrată pompos în conceptul pravda, trecut intact, după 1917, în „Pravda” sovietică, înfiinţată de Lenin încă din 1912, la Petersburg, transformat de ţarul Nicolae al II-lea în Petrograd. Mureşanu pare să condamne omenia creştină (care îndeamnă la a nu răspunde la violenţă cu violenţă) a poporului său în faţa barbarilor, dar ştie, în acelaşi timp, să surprindă diferenţa ontologicădintre creştinism şi faţada lui de formă fără fond. O conturează, în chip impresionant, deşi prea puţin remarcat pînă acum, şi Ion Druţă (chiar în pofida alegerii sale de a trăi la Moscova), în romanul Biserica albă[19]. Este vorba de creştinismul celor două Ecaterine: cea Mică şi „caraghioasă”, din Basarabia, şi cea Mare, din imperiu, scăldată în aur şi glorie. Sînt puse în balanţă, deopotrivă, cele două Biserici: cea Albă, sărmană, de pe malurile Nistrului (consonantă cu cea de la Neamţ, unde se ruga sihastrul Paisie Velicicovschi, descoperitorul Filocaliei şi isihasmului, odată „românizat”), şi cea Neagră (în adîncuri), maiestoasă, la suprafaţă, din inima Petersburgului şi a Moscovei, întruchipată de campionii „creştini” Ecaterina cea Mare şi Potiomkin, „fire brutală, aproape sălbatică”[20], încît fusese poreclit „cneazul Beznei”. Sub aripa lor „creştină” gemea ciornîi narod („neamul negru”), răsculat la îndemnul lui Emilian Pugaciov. Despre un astfel de creştinism al grandorii, culminat în faimosul mistic Rasputin, de la curtea ultimului ţar, francezul Astolphe de Custine, spunea văzînd Catedrala Vasili Blajenîi, „sprijinitoarea” zidurilor sumbre al Kremlinului: „ţara în care o astfel de clădire se numeşte Casa Domnului nu este Europa, ci India, Persia, China, iar oamenii care se roagă Domnului în această chisea nu pot fi creştini.”[21] Basarabia luată cu japca antihristică şi mutilată sufleteşte stă mărturie. La fel s-au purtat ţarii cu alte popoare subjugate. Scriitoarea georgiană Naira Gelashwili cita dintr-o scrisoare a guvernului rus către comandantul de armată Eduard von Totleben: „Trupul trebuie să fie georgian, sufletul însă, rus.” Fireşte, cum e astăzi preşedintele Republicii Moldova, Igor Dodon: trup de român, dar suflet rusesc. Este o formă diavolească de conştiinţă sfîşiată sau de schizofrenie etnică[22]. Fenomenul s-a insinuat chiar şi în sînul Bisericii din Basarabia prin măsuri politice, cu efecte de lungă durată, ţinta principală fiind deznaţionalizarea moldovenilor şi asimilarea lor lingvistică şi religioasă, violîndu-se grav canonul rezultat din Duminica Cincizecimii, acela al dreptului fiecărui popor de a asculta Cuvîntul lui Dumnezeu în propria limbă. Limba, spiritualitatea şi cultura fiind datele fundamentale pentru specificul unei naţiuni, acestea s-a încercat să fie deturnate din matca lor pentru devenirea nonromânească a basarabenilor.

 

Ruşii au gîndit cu mult înainte de Pacea de la Bucureşti că trebuie început cu spiritualitatea creştină, considerînd că ortodoxia, fiind punctul comun dintre Ţările Române şi Rusia, de aici trebuie început pentru stategia rusificării. Au crezut că nu există misiune mai uşoară, dat fiind că Biserica e Una, trup al lui Hristos. Numai că de îndată ce transformi instituţia bisericii în instrument politic aceasta intră în zona tenebroasă a ereziei, pe care adevărata Biserică a lui Hristos o respinge, căci nu poate fi ruptă de dogma Sfintei Treimi, cu paradoxul ei de neînţeles prin care trupul hristic e totuna cu Tatăl şi Sfîntul Duh, iubirea creştină însemnînd implicit a respecta diversitatea de limbă, ethnos, cultură, credinţă, aceasta din urmă unificîndu-le pe toate, la modul hristocentric. Ceea ce au încercat politicienii şi ierarhii ruşi cu populaţia din Basarabia contravenea brutal canoanelor Bisericii, încît bătălia rusificării s-a dat între ortodoxismul eretic pravoslavnic (fundamentalist) şi Biserica lui Hristos în care trăiau românii basarabeni.

 

Autorităţile ţariste au crezut însă că Dumnezeu poate fi înşelat şi au recurs la vechea stratagemă păgînă a Calului Troian: trebuia găsit un ierarh român de prestigiu care să împlinească marea devenire nonromânească a românilor. Şi s-au oprit la un ierarh autohton foarte înzestrat, originar din Bistriţa, Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746-1821)[23]. Începutul războiului ruso-turc, îl găsea pe acesta la Dubăsari, pensionat cu 3000 de ruble anual. La 27 martie 1808, primea ucazul împărătesc prin care era numit din nou membru al Sinodului, dar şi exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei, ca semn că războiul avea drept ţintă înstăpînirea peste Principate. Numirea aparte a Basarabiei arăta limpede potenţiala soluţie de avarie în raport cu pretenţiile faţă de Poartă. Din această clipă, Gavriil Bănulescu-Bodoni devine prizonierul conştiinţei sfîşiate care se va înstăpîni, peste ani, în Basarabia. Ocupantul exploata la maximum vrednicia creştinească şi sentimentele rusofile ale pensionarului de la Dubăsari. Preotul N.N. Topologeanu, de la Ocnele Mari (Vîlcea), într-o broşură din 1933, sesiza această ruptură între ierarhul merituos, pus în slujba Bisericii strămoşeşti, şi „activitatea sa de rusificator”[24].

 

Încă înainte de a ajunge la Iaşi şi la Bucureşti, în 1808, nepoftitul exarh începe cu traducerea din ruseşte în româneşte a ecteniilor de rugăciuni pentru ţar şi familia lui. Cum mitropoliţii Veniamin Costache (Moldova) şi Dositei Filitti (Ţara Românească) s-au arătat consternaţi, Bănulescu-Bodoni a început o campanie necreştinească de denigrare a acestora, pornind morişca grupurilor de boieri rusofili şi împărţind Principatele în două tabere ostile. Tensiunea şi murdăria atacurilor a atins un asemnea grad, încît Veniamin Costache, în pofida enormului său prestigiu păstoresc şi cultural, scîrbit, şi-a dat demisia în 1808, iar Dositei, care a încercat să reziste, a fost înlăturat din scaun de chiar Alexandru I (15 ianuarie 1810), pentru ca în decembrie 1812 să se retragă la Braşov, pînă la sfîrşitul vieţii. „Astfel, – comentează părintele Topologeanu – păstorii cei nemitarnici ai românismului, înlăturaţi fiind, fu înlăturată şi piedica cea mai mare din calea planurilor Ruseşti. Coada de topor îşi avea de-acum mînă liberă.”[25] Drumul era pregătit pentru rusificarea, prin Biserică, a ambelor Principate. Ţarul, considerîndu-se „şef religios al Bisericii din principate”, a numit, prin ucaz, încălcînd cutuma alegerii, ca mitropolit al Ungro-Vlahiei pe Ignatie, un grec aciuat la Curtea ţaristă, iar în Moldova, ca exarh ce era, Gavriil Bănulescu-Bodoni l-a adus pe un protoiereu rus, Petru Conitzky, să „reorganizeze” Biserica. După încheierea păcii, la 28 mai 1812, a fost însă alungat din partea liberă a Moldovei, revenind în scaun Veniamin Costache, iar el mulţumindu-se, la 21 august 1813, cu numirea în fruntea noii Arhiepiscopii a Chişinăului şi Hotinului, unde a păstorit pînă la moarte.

 

Conştiinţa sfîşiată însă, prin natura ei dramatică, trebuie să se privească în oglindă, iar acolo Gavriil Bănulescu-Bodoni a citit că lucra împotriva adevăratei Biserici a lui Hristos şi, deci, şi a poporului său. El a intuit că misiunea lui avea rosturi ontologice, existenţiale, Basarabia devenind, cum va spune Eminescu, cestiune de existenţă pentru poporul român. Creştinismul de adîncime i-a poruncit să eşueze în tentativa de rusificare prin Biserică a basarabenilor. Iar Duhul Cincizecimii[26] l-a ajutat să nu se atingă de slujirea Cuvîntului lui Dumnezeu în limba română. S-a străduit, dedublat fiind, să fie un bun păstor, să administreze şi să zidească Mitropolia din Chişinău, să se îngrijească de bunăstarea şi pregătirea preoţilor, înfiinţînd un seminar, şcoli cu predare în limba rusă (după obligaţie), dar şi în româneşte. În 1814, a pus temelia unei tipografii, aducînd un meşter călugăr de la Neamţ, Ignatie, cu ajutorul căruia a tipărit căţi religioase şi didactice în ambele limbi. Încerca, totodată, să nu rupă legăturile cu Ţara, cu care face schimb de cărţi. Astfel, cît timp a trăit Gavriil Bănulescu-Bodoni, Basarabia şi-a conservat cvasioficial caracterul românesc, mitropolitul apelînd la promisiunile „creştineşti” ale ţarului Alexandru I din Manifestul adresat în 1806 românilor din Principate. Moartea ţarului însă a îndreptat rapid evoluţia provinciei către condiţia de gubernie. Totuşi, sub următorii mitropoliţi (Dimitrie Sulima, Irinarh Popov) încă se îngăduie liturghia în limba română. Începînd cu Antonie Şocotov condiţiile se înăspresc, pentru ca sub Pavel Lebedev (1871-1882) să asistăm la lovitura de graţie, întrucît, de bunăvoie, basarabenii nu renunţau la identitatea lor lingvistică şi culturală.

 

S-a trecut la metodele opresive: fără limbă română în biserică, în şcoală, fără carte românească (toate au fost adunate la reşedinţa episcopală şi au fost arse), rupîndu-se orice legătură cu malui drept al Prutului. Drept răspuns, majoritatea basarabenilor n-a mai mers la biserică. Anticreştinismul bisericii „creştine” pravoslavnice şi antiapostolice a atins punctul culminant, cum observă părintele Topologeanu: „Împrăştiindu-se Apostolii în toată lumea la propovăduire, nu au predicat în vre’o limbă favorită, ci în limba acelora pe care-i învăţa, interesul fiind ca aceştia să înţeleagă tot ce li se predica. Din punct de vedere creştin nu exista motivul pentru ca Basarabenii să fie siliţi a asculta serviciul divin într’o limbă neînţeleasă. Iar unui ierarh ortodox nu-i era iertat, ca el însuşi să aducă această silnicie unui popor, deoarece lucra tocmai contrar îndatoririlor sale.”[27]

 

Violenţa rusificării a trezit, pe de o parte, admiraţia superiorilor mitropolitului pe linie ierarhică şi politică, iar pe de altă parte, revolta basarabenilor i-a determinat să-l avanseze la o arhiepiscopie superioară, în Georgia, unde rezistenţa la rusificare era foarte puternică. În locul lui Lebedev, a fost adus arhiepiscopul de Kazan, pentru a mai potoli spiritele. Însă „reeducarea” preoţilor se făcuse deja după model antiromânesc lebedevian, încît, la sfîrşitul secolului al XIX-lea rusificarea avansase masiv, mulţi dintre slujitorii bisericii fiind ruşi. În asemenea condiţii, ţăranii basarabeni au fost împinşi să răspundă la erezia pravoslavnică tacită printr-o altă erezie, care însă asigura oficierea în limba română. Este vorba de straniul fenomen al inochentismului, fondat de călugărul român Ioan Levizor, cu numele monahal Inochentie, care a întemeiat, la Balta, Mănăstirea Noul Ierusalim, bucurîndu-se de un prozelitism impresionant[28]. A fost un răspuns la brutalitatea rusificării, în primul rînd, observă părintele Topologeanu.

 

Cum în momentele de criză, supusă încercărilor, Biserica nu poate fi biruită de diavol, Dumnezeu le-a trimis basarabenilor, la 1900, un ierarh cu adevărat creştin ortodox: Iacob Piatniţki. Acesta a pus capăt acţiunii de rusificare a predecesorilor, înţelegînd realitatea naţională a băştinaşilor. În consecinţă, a făcut demersuri pe lîngă Sfîntul Sinod să redea moldovenilor condiţia de creştini îndrituiţi de Dumnezeu să aibă biserică românească. Succesorul său, Vladimir, l-a continuat în chip fericit, încît începutul secolului al XX-lea a adus marea enegie spirituală a renaşterii naţionale. Dezmeticindu-se, Sfîntul Sinod nu l-a tolerat pe mitropolitul Vladimir decît patru ani, mutîndu-l din 1908, la Arhiepiscopia din Rostov. Dar renaşterea n-a mai putut fi oprită. Era vremea noilor intelectuali, a „Luminătorului” lui Alexe Mateevici. Împotriva noii generaţii s-a pus stavilă un fost ofiţer rus, Serafim, care a încercat să reintroducă metoda opresivă a lui Lebedev. Toate au dus însă la izbăvirea de la 27 martie 1918, cînd Sfatul Ţării a votat Unirea cu Ţara. Un secol de rusificare a fost înfrînt, neputînd să înţeleagă şi să pătrundă legile tainice ale rezistenţei arheului românesc, cel păzit de Mihai Eminescu. Trădînd creştinismul, Imperiul lucrase cu antiteze monstruoase care nasc conştiinţe sfîşiate şi care-l vor duce, în cele din urmă, la pieire.

 

Antinomia insolubilă dintre creştinism şi expansionismul ţarilor se reflectă, altminteri, şi-n dualismul intelighenţie / ciornîi narod. Primul termen s-a conturat în mediul tinerilor nobili care foiau în jurul lui Puşkin, fiind inventat, în 1836, de traducătorul Vasilii Şukovski (1783-1852). Pe de o parte, intelighenţia apare ca o pătură separată de majoritatea ruşilor, contrastînd cu „barbaria rusească”, devenind categoria faimoşilor „oameni de prisos”, începînd cu eroul puşkinian Evgheni Oneghin (1832) şi sfîrşind cu Oblomov (1859), personajul lui Ivan Alexandrovici Goncearov (1812-1891). În 1856, sub Alexandru al II-lea, „neamul negru” număra 60 de milioane de iobagi, iar o jumătate de milion erau cei avuţi, mulţi dintre ei alimentînd pătura „oamenilor de prisos”. Şukovski făcea distincţie între intelighenţie (aducătoare de parfum estetic oriental şi slav) şi intelectualitate. Cea din urmă era considerată primejdioasă, luînd forme turbulente precum mişcarea decembristă, dur reprimată la 1825. Mai înainte, atrage atenţia Rainer Traub, ministrul educaţiei sub ţarul Nicolae I, decretase absolutismul şi iobăgia drept dogme ale „religiei politice”, avertizînd că „va dormi liniştit numai după ce literatura va înceta să mai existe”[29]. Ceea ce nu e departe de mărturia lui Joseph Goebbels, ministrul propagandei naziste, care spunea că îi vine să scoată pistolul ori de cîte ori aude de cultură. Traub citează şi o mărturie înfiorată a lui Joseph de Maistre din vremea refugiului diplomatic de la Sankt-Petersburg: „Rusia este ca un hoit îngheţat, care va puţi cumplit cînd se va dezgheţa.” Aşadar, nici vorbă de super-ethnos civilizator, cum se iluziona Lev Gumiliov.

 

Lipsa osmozei dintre cultură şi puterea imperială, în ciuda pretenţiilor umaniste şi creştine ale ţarilor, a dus, bunăoară, la declararea publică a „nebuniei” lui Piotr Ceaadaev (1794-1856), revista „Teleskop” care îl publicase fiind rapid suprimată, iar editorul exilat. Din cauza filosofiei lui Ceaadaev, această materie a fost scoasă din universităţi, după cum logica fusese eliminată din gimnazii. Să mai spun despre trimiterea în „casa morţilor” din Siberia a lui Dostoievski, despre declararea lui Tolstoi drept „eretic”, fiindcă milita pentru întoarcerea la adevărata credinţă, despre groaza lui Aleksandr Herzen (1812-1870) în faţa executării rebelilor ruşi, despre scenele de torturare şi ucidere a ţăranilor[30], descrise de prinţul Piotr Kropotkin (1842-1921) etc. Nu mai vorbesc de progromurile antievreieşti, experimentate, la început, în Basarabia, la 19 aprilie 1903, după care au fost organizate, în alte părţi, cu zecile. Ziarul „Besarabets” a resuscitat legenda jertfelor ritualice, acuzîndu-i pe evrei că au ucis un copil în Săptămîna Mare, spre a ridiculiza patimile Mîntuitorului. S-a publicat un articol cu titlul Moarte evreilor, care a ridicat o gloată ce a atacat cartierul evreiesc, comiţînd jafuri, violuri, asasinate, timp de două zile, bilanţul fiind de 47 de morţi şi 424 de răniţi (Karen Andersen)[31]. Ţarul însuşi a fost membru de onoare al organizaţiei antisemite „Sutele negre”, protejată şi de Biserică, incitat, un timp, de lectura falsului numit Protocoalele înţelepţilor Sionului. Cît despre deportări (numite în Codul penal katorga şi ssylka), o carte zguduitoare a scris Anton Pavlovici Cehov, Insula Sahalin, publicată în 1895, insulă unde a stat trei luni, în 1890, carte mai puţin cunoscută decît Amintiri din casa morţilor, oferind, între altele, imaginea coloniei de copii scheletici, prefigurînd lagărele naziste, după aprecierea lui Joachim Mohr. Dar oricît de infernală ar fi fost Siberia ţarilor, ea nu a întrecut niciodată Gulagul stalinist, cu milioane de morţi.

 

Eminescu aprecia că golul sufletesc (horror vacui) care-i împinge pe ţari şi cercurile nobile către expansiune megalomană se datorează divorţului dintre cultură şi putere: „Nouă ni se pare că cercurile culte, în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a-l împlea prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei, pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţia rusească.” Observaţia este valabilă pentru narcisismul încremenitor în pasivitate al intelighenţiei, dar şi pentru izbucnirile naţionaliste, şovine, care nu i-au ocolit nici pe Aleksandr Puşkin sau pe Dostoievski. Răsfăţatul Puşkin, beneficiar al unui exil „aproape luxos la Chişinău şi Odessa”, n-a ezitat să devină poet de curte, „nevoit să ia 30 000 de ruble din rezerva privată a ţarului. Odată cu libertatea materială, Puşkin a părut să-şi sacrifice şi independenţa spirituală.”[32] Rainer Traub, aidoma lui Eminescu, spune că, în anii aceia, în Germania, atît de dragă ţarilor, trăiau Hegel şi Schelling, în osmoză cu viaţa publică: „exact în acei ani filosofia dialectică a lui Hegel a cunoscut cel mai mare triumf în universităţile germane”[33], pe cînd în universităţile din Rusia filosofia era scoasă din programe. În faţa acestor opresiuni, şi-au făcut tot mai mult loc ideile socialiste şi comuniste. Autorii germani amintiţi îl confirmă pe Eminescu: prima traducere a Capitalului lui Marx s-a produs în Rusia, în 1872, cînd Lenin împlinea doi ani.

 

Cît despre megalomania rusească despre care a scris şi Eminescu, expresie a golului dinăuntru răbufnit în expansiune în afară şi în maladia luxului, autorii germani aduc numeroase probe, începînd cu Kremlinul care deformează sufletul de îndată ce zăboveşti în el. Miliardarul rus Mihail Prokhorov, consilier politic la Kremlin, citat de Mathias Schepp: „Are o influenţă negativă a oamenilor care ajung în el.”[34]Între cele patru constante ale Kremlinului, zice Schepp, „preferinţa ruşilor pentru monumental este la graniţa megalomaniei şi ascunde un sentiment de inferioritate”[35], supunîndu-se următoarei reguli: „dacă tot construieşti ceva, măcar să fie mare. Şi dacă e mare, atunci e bine să fie mai mare decît tot ce a existat înainte.”[36] Doar un exemplu: Celebrul Tun al Ţarului este cel mai mare mortier din lume: 5,30 m lungime şi 40 de tone. Fireşte, n-a fost folosit niciodată, ca în poema lui Mihai Ursachi: Un om din Tecuci avea un motor / Şi nu i-a folosit la nimic.

 

Şi concluzia lui Mathias Schepp: „Ţara cu cea mai mare suprafaţă din lume nu se poate decide dacă doreşte să aparţină în primul rînd Asiei sau Europei.”[37] Pasămite, grandomania ţarilor, moştenită cu asupra de măsură de cea a lui Stalin şi a urmaşilor săi, este maladia ontologică centrală a Rusiei, augmentată, la rîndu-i, de ceea René Guénon considera a fi boala societăţilor contemporane: un règne de la quantité, boală ajunsă devastatoare în regimurile totalitare ale secolului al XX-lea: măreţia cantităţii, cum o va numi Vintilă Horia[38].

 

Paradoxal, va sesiza Constantin Stere, Rusia va fi cutremurată din vastul vis al omogenizării entropice tocmai de ideile revoluţionare, care, la rîndu-le, vor retrezi la viaţă conştiinţa românească a Basarabiei împotriva revoluţiei bolşevice, deschizînd drumul către unirea cu Ţara.

 

Theodor Codreanu

 

[1] M. Eminescu, Opere, X, Editura Academiei, 1989, pp. 73-74.

 

[2] În revista „Vlasti”, Vadim Rostov scria recent: „Cercetătorii ruşi se pregătesc să publice primul studiu major despre genofondul poporului rus. Rezultatele pot avea consecinţe imprevizibile atît pentru Rusia, cît şi pentru ordinea mondială.” (Vezi şi Lev Gumiliov, De la Rusia Kieveană pînă la Federaţia Rusă, 1992, gumilev-center.ru).

 

[3] A se vedea şi Alexander Yanov, Despre „naţionalismul iluminist” al lui Lev Gumiliov, eseu postat la 2 decembrie 2013, sub egida Institutului Rusia Modernă, https://imrussia.org/analysis/nation/613-split-science

 

[4] M. Eminescu, Opere, X, p. 74.

 

[5] Ion Iachim, op. cit., p. 96.

 

[6] M. Eminescu, op. cit., p. 74.

 

[7] Ibidem.

 

[8] Victor Suvorov, Ultima republică, Ed. Polirom, Iaşi, 1997.

 

[9] M. Eminescu, op. cit., p. 91.

 

[10] Ibidem, p. 92.

 

[11] Alexandr Soljeniţîn, Căderea imperiului comunist sau Cum să reformăm Rusia, în „Literaturnaia gazeta”, nr. 38 din 18 septembrie 1990, trad. rom. de Natalia Cantemir.

 

[12] Iată lista completă a autorilor: Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Karen Andersen, Benjamin Bidder, Georg Bönisch, Christine von Brühl, Annette Bruhns, Carmen Eller, Christoph Gunkel, Nils Klawitter,, Walter Mayr, Jörg R. Mettke, Joachim Mohr, Christian Neff, Jan Puhl, Norbert F. Pötzl, Johannes Saltzwedwl, Mathias Schepp, Eva-Maria Schnurr, Mathias Schreiber, Michael Sontheimer, Rainer Traub.

 

[13] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, Domnia ţarilor. De la Ivan cel Groaznic la Vladimir Putin, trad. din germană de Valentina Georgescu, Editura Litera, Bucureşti, 2014, p. 7.

 

[14] Ibidem, p. 222.

 

[15] Ibidem.

 

[16] Citez un fragment din Enciclopedia on-line a României: „Afacerea Škoda a fost un puternic scandal politico-financiar care a zguduit viaţa politică din România interbelică. La baza lui a stat un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde lei, semnat în 1930 de guvernul Maniu cu Uzinele de armament Škoda din Cehoslovacia. Stipulat în netă defavoare faţă de Statul Român, contractul a provocat o puternică criză politică, scoţînd la iveală corupţia generalizată din aparatul administrativ al Statului, starea extrem de precară a Armatei Române, violarea secretelor de stat, implicarea politicienilor pînă la nivelele cele mai înalte şi culminînd cu implicarea regelui Carol al II-lea şi a camarilei regale. Cazul a scandalizat opinia publică şi a fost cap de afiş pentru mai mulţi ani de la izbucnirea lui. A fost pe larg instrumentalizat de partidele şi oamenii politici, avînd în final un efect devastator asupra încrederii populaţiei în instituţiile statului democratic, în contextul în care Europa se afla în plin proces de înarmare şi în pragul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.”

 

[17] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 15.

 

[18] Ibidem, p. 23.

 

[19] Ion Druţă, Biserica Albă, în Scrieri, 3, ediţie îngrijită de V. Guţu şi E. Lungu, Editura Hyperion, Chişinău, 1990.

 

[20] Ibidem, p. 223.

 

[21] Mathias Schepp, „Doar Dumnezeu este mai mare”, în Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., pp. 210-211.

 

[22] Vezi Theodor Codreanu, Basarabia sau drama sfîşierii, Editura Flux, Chişinău, 2003.

 

[23] Poliglot, cu studii în Ungaria, apoi la Kiev, în Grecia la Patmos, Smirna, ucenic la Sfîntul Munte Athos, profesor în Transilvania (Năsăud), la Iaşi, la Poltava, la Ecaterinoslav, călugărit la Constantinopol (1779), hirotonisit arhimandrit (1786), episcop-vicar de Akerman şi Bender, mitropolit al Moldovei prin Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse (1792), arestat de domnitorul Alexandru Moruzi (fiindcă „se arătase prea zelos către Ruşi”) şi trimis la Istanbul, de unde este eliberat la intervenţia ruşilor, după care e mitropolit de Poltava (1793-1799) şi de Kiev (1799-1803), cînd este pensionat, la cerere, pe motiv de boală. Pentru serviciile aduse, Biserica Ortodoxă Rusă îl va canoniza la 15 iulie 2016.

 

[24] N.N. Topologeanu, Încercarea ruşilor de a desnaţionaliza Basarabia prin Biserică, Tipografia „Cozia” a Sfintei Episcopii Rîmnicu Vîlcea, 1933, p. 19.

 

[25] Ibidem, pp. 21-22.

 

[26] Eminescu aduce în sprijin canonul Cincizecimii în legătură nu numai cu Basarabia, ci şi cu Dobrogea. (A se vedea cap. XI. Compensaţii?).

 

[27] Ibidem, p. 28.

 

[28] Inochentie şi-a creat aura unui făcător de minuni. Alarmat, guvernul rus şi patriarhia de la Moscova l-au trimis, în 1912, la o mănăstire din nordul Sankt-Petersburgului, în Murmansk. Cum ţăranii de la Bălţi şi din împrejurimi voiau să-l urmeze, a fost arestat şi condamnat, în 1913, de Sfîntul Sinod, rămînînd închis pînă s-a pocăit, fiind apoi trimis în exil, în 1915, la Mănăstirea Solovetski de la Marea Albă. A revenit la Balta, în 1917, stabilindu-se, în cele din urmă, în Ucraina, în comuna Ananiev, unde a construit o grădină, numită Raiul şi unde a şi murit. Inochentismul a avut adepţi şi-n România, fiind interzis în 1925.

 

[29] Uwe Klußman, Dietmar Pieper, op. cit., p. 111.

 

[30] Ibidem, p. 115.

 

[31] Ibidem, pp. 202-203.

 

[32] Ibidem, p. 109.

 

[33] Ibidem, p. 114.

 

[34] Apud ibidem, p. 217.

 

[35] Ibidem, p. 211.

 

[36] Ibidem, p. 213.

 

[37] Ibidem, p. 211.

 

[38] Vintilă Horia, Un scriitor împotriva veacului, „Revista Scriitorilor Români”, München, nr. 14/1977.

 

Convorbiri literare

 

Mihai-Eminescu.Ro

 

 

http://www.mihai-eminescu.ro/eminescu-si-radacinile-ontologice-ale-expansionismului-rusesc-de-theodor-codreanu/

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

Istoria oficială a Rusiei(cotropitoare) e o enciclopedie de falsuri!

 

Scris de: ZIUA NEWS

 

 

Dacă studiați istoria Rusiei scrisă de autori ruși, mai ales după 1946, veți găsi niște neconcordante flagrante fata de istoria scrisă de autori străini. Mitul rusesc spune ca numele de Rusia a existat dintotdeauna in conștiința populară.

 

Însă din sinteza istoriilor scrise de autori străini faptele sunt cu totul diferite. Țarul Petru cel Mare în secolul al XVII-lea numește Rusia, pământurile Moscovei si ruși pe locuitorii țării. Dar in evul mediu, grecii (bizantinii) numeau teritoriile unde domnea Ivan cel Groaznic, Rusi si Moscovie. Petru își justifica numele preluat de la greci rebotezandu-le Rusia mică si Rusia mare, pentru a pretinde dreptul suveran asupra Principatelor vecine. Au urmat războaie, jafuri, anexări teritoriale.

 

Deci nu din totdeauna rusii au fost conștienți ca ei aparțin Maicii Rusia. Acesta este mitul oficial, realitatea este cu totul alta. Petru cel Mare este cel care a anexat teritorii din jur, cu etnii diferite și a articulat începutul imperiului tarist. Abia cu vreo 450 de ani in urma. Pana atunci doar grecii numeau acea populație rusi, in rest erau Kieveni, Moscoviți, parte din marea familie slava. O alta vrăjeala fără fundament istoric, care însă devine mit fondator al istoriei oficiale ruse, este epică Bătălie de la Kulikovo. Prima pagina de glorie eroica dintr-o istorie măreață! Rusii spun ca după ce au învins trupele mongolo-tatare, Cnezatul Moscovei si-a dobândit independenta!

 

Realitatea este iar profund diferită: independenta Moscovei a fost proclamata abia in secolul XVI, iar locuitorii cnezatului au plătit tribut Hoardei de Aur, pana la prabusirea hanatelor… aproape trei secole mai târziu. Este ca și cum noi, romanii am fi invocat istoric ca am căpătat independenta fata de otomani la 1578 și nu la 1878… Inima istoriei oficiale rusești și totodata mitul ei cu pretenții europene este ca statalitatea începe cu primul mare oraș Kiev. Dar, din nou varianta nu corespunde cronicilor clasice. Kiev era un teritoriu care se întindea in Belarusul de astăzi și Ucraina, și era un Cnezat, ca și Moscova.

 

Mulți istorici considera că istoria Rusiei începe cu secolele XIII – XIV cu formarea cnezatului Moscoviei și mai târziu în secolele XIV – XV se formează naționalitatea rusă. Ce s-a întâmplati însă, in restul imensului teritoriul al Rusiei moderne până la apariția cnezatului Moscoviei, abia prin anii 1200? Ucrainienii, bielorușii, populațiile Asiei centrale nu erau ruși… aveau propriile lor etnii cu mituri fondatoare și tradiții diferite, multe mult mai vechi decât cele rusești.  Abia după expansiunea Romanovilor in imperiul rus, toți cetățenii erau declarați ruși, chiar dacă nu erau…

 

Elevii din Rusia învață istoria Uralului, Siberiei, Altaiului și Extremului Orient începând cu perioada cuceririi de către Ermakovi și Dezhneva, care au avut loc in secolul al XVII-lea. Poate crede cineva ca înainte de anii 1600 acolo nu a existat nimeni și nimic? Nu erau rușii – deci nu existau nici ei? Da, pentru că nu există loc în istoria Rusiei pentru nimic ce nu este rus, nu este loc pentru istoria reală a popoarelor care formează astăzi această Rusie. La fel cum nu a existat loc în Rusia țaristă și în URSS pentru istoria reală a Ucrainei și Belarusului, pentru cultura și limba popoarelor din Asia Centrală, nu exista nici in istoria de azi. Și dacă era ceva menționat, fie era minimizată valoarea, fie numai cu privire la rolul nativilor din aceste popoare în statul rus, care imediat se grăbeau să-i declare ruși.

 

Cu toate acestea, ei nu aveau dreptul să scrie în limba lor maternă sau să învețe și, de multe ori, chiar să se numească cu numele poporului său. Istoria consemnata de occidentali prezintă existența unor populații omogene, organizate care aveau propriile tradiții și vorbeau limbi sistemice diferite care trăiau pana la 1600 pe teritoriul de astăzi al Federatiei Ruse după cum urmează:

◦ Slavii estici, grupul etnic din care se trag popoarele rus, ucrainean și belarus.

◦ Rusia Kieveană poate fi considerată ca unul și primul dintre statele predecesoare a celor trei națiuni slave răsăritene din zilele noastre: Bielorușii, Ucrainenii și Rușii.

 

Un alt abuz istoric grav este propagarea mitului ca Ucraina este Rusia și ca termenul provine din rusescuk Krai care înseamnă margine. Termenul apare pentru prima oară abia in secolul al XIX-lea. Însă, de exemplu, istoricul și cartograful francez, Guillame V de Beauplan, care a călătorit in secolul al XVII-lea in regiune a notat atât pe hărți cât și in scrierile sale despre Ucraina-pământul cazacilor. Iar Moscoviții erau descriși ca locuitorii din Marea Tătarie, întrucât plăteau tribut Hoardelor de Aur. O alta inadvertența istorica este mitul ca Volga este un rău rusesc dintotdeauna. Ei bine, nu-i așa. Abia intre secolele XVIII-XIX, Romanovii integrează teritoriile in imperiu. Pana atunci era raul tătarilor și al bulgarilor.

 

Apropos, pana la rusificarea forțată, care culminează in secolul al XIX-lea, și continuata apoi după 1946, pe pământurile vaste ale țării erau populații de sine stătătoare: meria, vesi, mordvini, vepsi, komi, udmurți, permi, ciudi și alte grupuri . Întrebarea, după ce citim și alte izvoare istorice decât cele rusești, este: unde era Rusia canonica, tărâmul ortodoxiei pravoslavnice, mileniul de statalitate rus? Poate doar in jurul cnezatului Moscovei… Republicile Ucraina, Belarus, Iakutia, Buriatia, Komi care ocupa 70 % din teritoriul de azi al Federatiei Ruse nu sunt rusești…

 

Dacă studiem cronicile istoriografice bizantine și latine aflam ca popoarele meria, vesi, muroma, vepsi etc, nu au făcut parte din vechea Rusie – ele au trăit în sec. VIII – X, le găsim și în sec. XII – XIV, dar deja între XV – XVI și mai târziu au devenit deja popoare „ruse”. Popoarele krivici, dregovici, siverți, poliani au format vechea Rusie (Rusi), vorbeau limba rusă veche, se considerau rusini și cum trăiau pe pământurile lor în sec. IX și X așa trăiesc și în sec. XXI, dar se consideră ucraineni și belaruși. Orașele Novgorod și Suzdali au fost acaparate și distruse, libertățile și ordinea de care se bucurau locuitorii acestora au fost anulate prin atacurile cnezilor moscoviți. Nobilii și negustorii fie că erau uciși, fie că erau obligați să se mute la Moscova. Așadar, putem înțelege de ce pentru ruși, istoria nu este universala, ci o suma de mituri construite cu atentie de vreo 500 de ani incoace…

 

Oreste Teodorescu

 

https://m.ziuanews.ro/editorial/istoria-oficial-a-rusiei-e-o-enciclopedie-de-falsuri-1569422

 

////////////////////////////////////

Hărți istorice care explică structura URSS și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială

 

 

 

 

Ochii lumii sunt acum ațintiți asupra invaziei rusești a Ucrainei.

 

Motivațiile președintelui Rusiei, Vladimir Putin, sunt acum cea mai mare întrebare fără răspuns a acestui eveniment geopolitic. O linie de gândire proeminentă este că Putin caută să recupereze teritoriul pierdut după dizolvarea Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS), iar propriile cuvinte ale liderului rus par să susțină această afirmație:

 

Ucraina nu este doar o țară vecină pentru noi. Este o parte inalienabilă a propriei noastre istorii, cultură și spațiu spiritual. Din timpuri imemoriale, oamenii care trăiesc în sud-vestul a ceea ce a fost istoric ținutul rusesc s-au numit ruși. Dezintegrarea țării noastre unite a fost cauzată de greșelile istorice, strategice ale liderilor bolșevici și sovietici […] prăbușirea Rusiei istorice cunoscută sub numele de URSS este asupra conștiinței lor.

 

Pentru oricine născut după anii 1970, amintirile acelei epoci variază de la neclar la inexistent, așa că merită să răspunzi la întrebarea: Ce a fost URSS?

 

Mai jos, vom folosi hărți istorice din trei epoci specifice pentru a construi contextul modului în care a fost structurată URSS, care țări moderne făceau parte din această țară întinsă și modul în care istoria ei se leagă de forțele actuale ale Rusiei pentru expansiunea teritorială.

 

Primele zile ale Uniunii Sovietice

 

URSS s-a născut pentru prima dată în 1922, în urma căzurii Imperiului Rus. Un război civil între Armata Roșie Bolșevică și forțele anti-bolșevice din regiune s-a încheiat cu cele dintâi ieșind învingătoare. Acest lucru a dus la unificarea unui număr de republici pentru a forma Uniunea Sovietică. După o serie de ani tumultuosi din timpul domniei lui Iosif Stalin, care includ o foamete devastatoare care a ucis milioane de oameni, ajungem la primul nostru instantaneu în timp: sfârșitul anilor 1930.

 

 

 

URSS a fost înființată ca o federație a republicilor unionale constitutive, care erau fie state unitare, precum Ucraina, fie federații, precum Rusia. Mai jos, putem vedea cum a fost structurată această structură organizatorică.

 

 

 

Deși în mod nominal era o uniune a egalilor, în practică Uniunea Sovietică a fost dominată de Republica Rusă (RSFSR). Această republică masivă conținea cea mai mare parte a puterii economice și politice a țării, precum și cea mai mare populație și masă de pământ.

 

Istoria geopolitică a URSS este inexorabil legată de disputele teritoriale cu regiunile învecinate. În harta de mai sus, din 1938, putem observa că trupele sovietice se ciocnesc cu Japonia la marginea de est a țării. La celălalt capăt, Stalin anexase jumătate din Polonia, cele trei state baltice și porțiuni din România, în urma pactului cu Adolf Hitler. Această succesiune de evenimente a pregătit scena celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Imperiul Sovietic

 

URSS a obținut victoria în al Doilea Război Mondial, dar cu un mare preț. Se estimează că 14% din populația dinainte de război a murit în conflict. Până la sfârșitul anilor 1950, totuși, Uniunea Sovietică avea o serie de realizări impresionante pe scena mondială, de la lansarea primului satelit în spațiu până la dezvoltarea de rachete care reprezentau o amenințare credibilă pentru orașele americane. De asemenea, creșterea PIB-ului țării depășea rivalul său din Războiul Rece.

 

Această hartă este un instantaneu al URSS chiar înainte de construcția Zidului Berlinului în 1962.

 

 

 

Deasupra, în portocaliu, vedem cât teritoriu a ajuns URSS după război. Această hartă este deosebit de informativă, deoarece enumeră populațiile teritoriilor la acea vreme. Porțiuni mari din Europa de Est – inclusiv peste 22 de milioane de oameni – au fost rostogolite în spatele cortinei de fier.

 

Zilele în scădere ale URSS

 

După o perioadă prelungită de stagnare, Mihail Gorbaciov a încercat să reformeze sistemul politic și economic sovietic cu perestroika, care se traduce literal prin „reconstrucție”. Această mișcare a început un proces lent de democratizare care, în cele din urmă, a destabilizat controlul comunist până la sfârșitul anilor 1980, grăbind prăbușirea Uniunii Sovietice.

 

Harta de mai jos este un instantaneu al URSS cu doi ani înainte de dizolvarea sa oficială în 1991.

 

 

 

Multe dintre republici, prezentate în diferite culori mai sus, deja înregistrau mișcări de independență și tulburări și, în cele din urmă, își vor declara independența una câte una.

 

Iată o listă a regiunilor majore care s-au separat de URSS:

 

 

 

Deoarece aceste regiuni s-au separat cu granițele lor în mare parte intacte, o hartă actuală a acestei părți a lumii nu arată prea diferită de cea de mai sus.

 

Acestea fiind spuse, chiar dacă granițele rămân statice, războiul din Ucraina demonstrează că dinamica puterii în această regiune este încă foarte în schimbare.

 

https://businesswatch.ro/4-harti-istorice-care-explica-structura-urss-si-modul-in-care-istoria-ei-se-leaga-de-fortele-actuale-ale-rusiei-pentru-expansiunea-teritoriala-4320.html

 

///////////////////////////////////////////

Serviciile speciale – instrument al expansiunii imperiului Rus şi U.R.S.S.

 

Col. (r) Dr. Alexandru Ganenco, Chişinău

Col. (r) Alexandru Ganenco Imperiile în toate timpurile au dus o geopolitică expansionistă, îndreptată spre alte teritorii şi formaţii statale limitrofe. Imperiul Ţarist (format după Petru cel Mare în sec. XVII-XVIII), cum precizează Nicolae Iorga, a fost un imperiu de substiţie sau imitaţie faţă de prototipul lor european – Imperiul Roman şi cel Bizantin. Numai că el având experienţa lui Ginghis Han a acaparat şi subjugat zeci de popoare. Multe din care şi aveau statalitate un teritoriu pe care dăinuiai de secole. Cum tătarii Crimeiei, uzbecii, cazahii şi popoarele altaice. De fapt, a fost un imperiu colonial cu cea mai numeroasă colecţie de naţiuni subjugate cuprinzând spre sfârşitul secolului XIX continentul euro-asiatic (aproape 20 mln km2). Neoimperiul sovietic bazat pe ideologia lui Marx, Lenin, Stalin, Troţkii, a devenit cel mai agresiv şi sângeros. În numele comunismului au fost săvârşite crime apocaliptice. După datele istoricilor ruşi şi cercetătorilor apuseni Stalin şi acoliţii lui au omorât zeci de milioane (unii estimează la 100 de milioane) de „duşmani” ai U.R.S.S. Au fost suprimate biserica ortodoxă şi cea musulmană. A apărut o nouă pseudo-religie ideologia marxist-leninistă. Enunţurile susnumite confirmă activitatea antiumană a ideologiei comuniste.

 

Pentru politica externă a Rusiei au fost antrenate două instituţii ale Statului â serviciul diplomatic şi poliţia politică. Pe timpul lui Petru I şi urmaşilor lui Preobrajenski Prikaz (Conducătorii Goliţân, Matveev, Tolstoi, Hilcov). La doar câteva luni de la întronare Nicolai I a creat serviciul său secret aşa-numita Secţia a Treia a cancelariei imperiale în frunte cu contele A. Benkendorf. După pierderea războiului din Crimeea, ţarismul (Alexandru II) şi-a constituit Departamentul Poliţiei de Stat şi general Kvartirmeistvo (Serviciul militar de informaţie) care trimitea în ţările Europei agenţii militari (de regulă, aceştia erau ofiţeri ai Statului Major instruiţi pentru spionare şi în acest sens obligaţi să-şi constituie filiere de informatori). Pe timpul împăratului Alexandru III poliţia politică se numea Ohranka care era „legea legilor”. Până la urmă, nici poliţia secretă, nici serviciul de informare a Statului Major n-a apărat ţarismul. Nicolae II a fost detronat de cadeţii lui Kerenskii, iar mai târziu puterea, cu ajutorul serviciilor secrete germane, au preluat-o bolşevicii lui Lenin, Troţkii. Aceştia au păstrat cu sfinţenie tradiţia rusească seculară. Fiecare conducător a U.R.S.S. şi-a creat propriul serviciu special, poliţia politică.

 

Lenin şi Dzerjinskii au numit noua organizaţie C.E.K.A. (Всероссийская Чрезвычайная Комиссия – Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei, sabotajului şi a speculaţiei). Prin decretul semnat de Lenin acest monstru a primit puteri nelimitate (arestări, omucideri fără judecată etc.). De la început CEKA avea câteva zeci de angajaţi, spre 1940 erau peste 250 de mii. De remarcat că Cominternul format de sovietici era o filială docilă a C.E.K.A., mai apoi a. (Государственное политическое управление Н.К.В.Д. Р.С.Ф.С.Р. sau Direcţia politică de Stat). Stalin, în 1934, a arestat întreaga conducere a GPU pentru a şterge urmele crimelor comise de bolşevici din ordinele lui Lenin şi ale lui. Apoi a format un nou serviciu – N.K.V.D. (Народный комиссариат внутренних дел – Comisariatul poporului pentru afacerile interne). De remarcat că a lansat această structură într-o iepurare, genocid sângeros, în urma căreia au pierit după diferite date (Hruşciov, Volkogonov) de la 7 până la 9 milioane de oameni. N. Hruşciov a rebotizat poliţia politică a U.R.S.S. în K.G.B. (Комите́т госуда́рственной безопа́сности (КГБ), – Comitetul securităţii de Stat) şi a declarat că „noua” instituţie nu are nimic comun cu crimele lui Stalin.

 

În anul 1642 ţarul Mihail Romanov l-a trimis în cercetare la Iaşi pe Afanasii Ordân Naşciochin, unde cu daruri şi pocloane şi-a câştigat încrederea domnitorului N. Lupu şi a boierilor moldoveni. Timp mai mult de un an în suita voievodului a cules informaţii despre situaţia militară şi planurile Porţii Otomane, a Poloniei. Şi-a constituit o vastă filieră de informatori (agenţi) din Moldova, Valahia, Stambul, Podolia ş.a. Acest Ordân Naşcichin cunoştea limbile turcă, polonă, slavona veche. El a stabilit contacte cu episcopii români, greci, monahii pelerini şi cu mulţi boieri negustori care plecau în Stambul, Varşovia, Valahia, Serbia. Aceştia îi furnizau informaţii despre planurile militare ce vizau Rusia ţaristă, care a suferit un atac devastator al polonezilor nu demult (1606-1612). Ei ocupaseră şi Moscova. Mai târziu acest iscusit spion a fost trimis şi în Ţările Baltice pentru a estima forţa militară a Suediei ce domina Baltica.

 

În anii ’60 Afanasii Nasetocin a devenit sfetnicul ţarului şi primul conducător a Posolskii prikaz (Departamentul ce se ocupa cu politica externă a Rusiei). Cu venirea ţarului Petru la cârma Rusiei lucrurile s-au schimbat radical. Ţara a devenit un actor de vază în câmpul de luptă al Europei. Duşmanii ei erau la nordul Suediei şi la sudul Imperiului Otoman. Ţarul care abia îşi înfiripa armata regulată şi o flotă avea nevoie de un răgaz şi, desigur, de informaţie despre pregătirile militare a Suediei şi Turciei.

 

În 1702 ambasador al Rusiei la Poarta Otomană a fost numit Petru Tolstoi. El a primit de la ţar instrucţiuni de a afla starea politică şi militară a turcilor, posibila pregătire pentru un război cu Rusia. Ce armată şi flotă în Marea Neagră are otomanii, care este armamentul lor, artileria, cavaleria, cam câte forţe pasibile pentru un război pot mobiliza paşalele sultanului. Un rol deosebit în misiunea de spionaj politic în Balcani şi în Imperiul otoman l-a jucat ambasadorul Rusiei la Stambul Petru Tolstoi (1700-1712). Petru I l-a instruit personal şi i-a cerut să-şi facă o filieră de informaţie din cercul sultanului, domnitorii principatelor şi popoarele vasale ale turcilor. Numitul Tolstoi, având sume considerabile, blănuri de samur, nevestuică, pietre scumpe a mituit paşale, dregători de la curte şi, de asemenea, pe bei-zadelele din teritoriile vasale printre care fiii domnitorilor ţărilor romane Brâncoveanu şi Cantemir, prin care a făcut cunoştinţă cu demnitarii Valahiei şi Moldovei.

De remarcat că în misiunea lui un ajutor consistent (considerabil) l-au avut ierarhii şi enoriaşii bisericilor ortodoxe a Greciei, Ierusalimului, Bulgariei, Serbiei, Ţărilor Româneşti, dat fiind că situaţia geopolitică impunea unirea eforturilor popoarelor ortodoxe împotriva ofensivei turceşti musulmane. Un pilon important în misiunea lui Tolstoi a fost patriarhul Ierusalimului, Dosoftei. El a mobilizat mulţi monahi şi preoţi din Turcia, Grecia pentru a culege informaţie militară pentru ruşi.

 

După misiunile de succes ale lui Ordân-Nasciochin, ţarul Alexei Romanov, în 1654, a instituit aşa-numitul „Pricaz tainâh del” – un departament de cercetare în care erau antrenaţi diplomaţi, militari, negustori, monahi-pelerini. Dar numai în timpul lui Petru cel Mare spionajul devine un instrument al politicii expansive. În statutul militar cercetarea şi culegerea informaţiei capătă legalitate. S-a format un aşa-numit „General – kvartimeiskaia slujba”, ce se supune ţarului. În corespondenţa sa a introdus cifrarea. În acest organ al ţarului lucrau maeştrii spionajului ca A. Matveev, P. Tolstoi, A. Hîlcov şi străinii care jurau credinţă Patriei. Ca exemplu pot servi grecii D, Castrioti, Panait, românii fraţii David şi Tudor Corbea, Danilă Apostol, Bour, D. Cantemir (pe când era la Stambul, marele cărturar şi diplomat Nicolae Milescu-Spătaru). Oamenii aceştia de o inteligenţă deosebită, cunoscători a câtorva limbi (greaca, turca, slava, sârba şi, desigur, româna) aveau posibilitatea de a călători şi a cerceta tot arealul Europei de Răsărit, Balcanii, Polonia ş.a. David Corbea, după cum afirma istoricul A. Moraru (Labirintul Documentelor Secrete, pag. 162-165), boier de la curtea lui Constantin Brâncoveanu a îndeplinit misiuni importante pentru Ţara Românească şi pentru Rusia fiind oficial angajat de Petru I. A avut misiuni diplomatice informative în Polonia, Transilvania de unde a adus ţarului date despre intenţiile voievodului Transilvaniei Racoti al II-lea de a se alia cu Rusia împotriva Turciei. Scopul misiunii a fost realizat. La Varşovia Racoti şi D. Corbea, ca reprezentant plenipotenţiar al lui Petru I au semnat un tratat de alianţă militară şi prietenie.

 

Un agent de forţă al serviciului secret rus (General – Kvartirmeistvo) a fost comerciantul Manuc Bei (numele său armenesc fiind cel de Emanuel Mârzaian) (1769-1817). Negustor de succes în Stambul, avea trecere la curtea vizirului şi a sultanului ca furnizor de nestemate pe care le primea („cumpăra”) de la ruşi. În schimb culegea informaţie despre politica turcilor, forţele militare care i-au servit lui Kutuzov în războiul de la începutul sex. XIX (1806-1812). Ca agent al politicii imperiului Rus, împreună cu D. Moruzi, a participat la negocierile din 1812 pentru încheierea Tratatului de la Bucureşti dintre imperiul Rus şi cel Otoman, desfăşurat în hanul lui din capitala României. El a fost intermediarul mituirii oficialilor turci pentru cedarea Basarabiei către ruşi. După această „reuşită” a plecat în Sibiu şi Viena unde, în 1815, a fost primit de împăratul Alexandru I. Pentru servicii aduse Rusiei a fost răsplătit cu dărnicie, a primit de la ruşi câteva sute de mii de ruble-aur, moşii întinse în Basarabia (Hânceşti, unde şi astăzi stau edificiile palatului lui), a defrişat de stejari seculari codrii Tigheciului pe care i-a vândut cu bani grei în Austria. A avut un sfârşit tragic. În 1817, după o cafea preparată de un bucătar turc, a murit.

 

La începutul secolului XX contradicţiile imperiilor au căpătat agresivitate sporită. Imperiul Rus ce avea influenţă asupra slavilor balcanici – Serbia, Bulgaria, Muntenegru avea nevoie de informaţii despre planurile Imperiului Austro-Maghiar (Ungar). Un succes în această perioadă a fost racolarea ofiţerului cartierului-general din Viena Alfred Riedl, cunoscător al limbii ruse (în 1900 a urmat stagierea în şcoala militară din Kazani). După cum afirma ediţia „Очерки истории Российской внешней разведки” („Eseuri despre istoria serviciului de informaţie militară a Rusiei”) – (Moscova, 1996, v. 2, p. 215-218) peste câtva timp a fost contactat de colonelul I. Batiuşin, care i-a propus contra unei sume ce era de zece ori mai mare decât salariul anual al proaspătului căpitan… să colaboreze cu serviciul secret militar al ruşilor. Riedl a fost de acord. A urmat zece ani de colaborare în care colonelul a furnizat ruşilor planurile secrete de mobilizare a armatei, numărul efectiv al ostaşilor, armamentul şi echipamentul lor, planurile de atacare a Rusiei, Serbiei, Muntenegrului ş.a. Dar neglijenţa sa şi a ruşilor l-a adus la sinucidere. Pe numele unui oarecare Nicetas au fost trimise 7 mii de coroane. Cei care lustrau corespondenţa au deschis-o. Finalul este melodramatic. A. Riedl a fost prins când a ridicat banii şi, probabil, fiind constrâns, s-a sinucis în cabinetul lui. Cartierul general vienez a muşamalizat cazul, rufele se spălau în familie.

 

Odată cu venirea la putere absolută a lui Stalin s-a procedat la formarea unui nou instrument de spionaj şi influenţă externă (I.N.O. al G.P.U.) controlat personal de el. Conducătorii acestui departament Mihail Abramovici Trilisser (născut în Elveţia), Artur Artuzov, Abrani Sluţki, prin Comintern controlat de I.N.O. aveau sarcina să creeze „armate subterane” în fiecare ţară capitalistă. De obicei, acestea erau comunişti-revoluţionari locali sau cei trimişi de I.N.O. în misiune de spionaj. După eşecul „revoluţiei” şi războiului civil din Spania, ofiţerii sovietici au racolat sute de agenţi din rândurile „Brigăzilor Roşii Internaţionale” care, mai târziu, au fost plasaţi în fruntea partidelor comuniste din Europa. După biruinţa U.R.S.S. asupra lui Hitler toate serviciile de spionaj a Bulgariei, Cehoslovaciei, Germaniei, Poloniei, României, Ungariei erau formate din foşti ofiţeri şi agenţi ai I.N.O.. Aşa s-a derulat expansiunea imperiului sovietic cu suportul serviciilor secrete, diplomaţilor acoperiţi şi a Cominternului format expres pentru revoluţie.

 

Ilegali în perioade interbelice în România după Mitrohin au fost peste 200 de persoane printre care Pantiuşa Bondarenko, Todres Cruteanschii (alias Carin Tudor), Pavel Tcacenco ş.a.

 

Un spion sovietic, ilegal trimis de I.N.O. (Иностранный Отдел) al temutului serviciu secret C.E.K.A., condus de Dzerjinskii. În 1922-1924, ca rezident a lucrat în România, Austria, Bulgaria cu nume de cod Alexandru Koritnîi. A îndeplinit cu succes misiunea de a forma filiere de agentură în România şi instalarea conducerii partidului comunist din România.

Mai târziu a plecat rezident în China. După câteva operaţiuni în SUA şi în Franţa, unde a structurat rezidentura O.G.P.U. (fosta C.E.K.A.) a fost numit şeful Departamentului 1 al Serviciului de Informaţii Externe O.G.P.U., care opera în SUA şi Europa. După 1935 a lucrat în grupul de spionaj şi agent sovietic din China şi Japonia. Conducătorul filierei de spionaj „Ramsau” din Japonia a fost vestitul spion sovietic, Rihard Sorge. Cel care l-a informat pe Stalin că Germania va ataca U.R.S.S. la 22 iunie 1941 (planul „Barabrosa”).

 

Imperiul Rus şi succesoarea sa U.R.S.S. prin forţa lor politico-militară şi cu potenţia de penetrare a serviciilor de acapararea a ţărilor limitrofe (Polonia, România, Finlanda, Ţările Baltice, a Europei de Est ş.a.). Dacă ţarismul culegea informaţia cu „mănuşi” albe, apoi sovieticii au impus noi reguli, ca de exemplu exportul revoluţiilor (China, Ungaria, Germania ş.a.)teroarea roşie, îndreptată împotriva oponenţilor politici (L. Troţlii, Raik) agenţi sovietici detectori.

Istoria civilizaţiei demonstrează că bătălia surdă a serviciilor secrete, dusă pentru asigurarea politicilor imperiilor a adus schimbări spectaculoase în Europa şi în lumea întreagă.

 

Notă: Textul face parte din comunicarea prezentată în cadrul Sesiunii de comunicări și dezbateri ştiințifice „2017 – 140 de ani de la Războiul de Independenţă, 100 de ani de la bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, 75 de ani de la confruntarea de la Cotul Donului – Stalingrad”, organizată sub egida Academiei Oamenilor de Știință din România, în zilele de 8-9 septembrie 2016, de Filiala Maia-Catargi a Asociației Cavalerilor de Clio și Asociația ART-EMIS.

 

Bibliografie selectivă:

  1. Boldur, Alexandru: Basarabia şi relaţiunile româno-ruse. Chestiunea Basarabiei şi dreptul internaţional. Bucureşti, 1927.
  2. Buzatu, George, Istorie interzisă. Editura Curierul doljean, Craiova, 1990.
  3. Cojocaru, George, Cominternul şi originile moldovenismului. Studii şi documente. Editura Civitas. Chişinău, 2000.
  4. Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută. Editura Universitas, vol. 17, editura Leuseum (vol. 2-7) 1993-2010.
  5. Очерки истории Российской внешней разведки. Е.М. Примаков. «Международные отношения», Москва, 1996, том I-II. (Eseuri din Istoria Serviciului de informaţie externă a Rusiei).

https://www.art-emis.ro/istorie/serviciile-speciale-instrument-al-expansiunii-imperiului-rus-si-urss

 

///////////////////

De ce s-a opus Angela Merkel intrării accelerate a Ucrainei în NATO în 2008?

 

Autor: Redacția

 

Fostul cancelar al Germaniei, Angela Merkel, discutând marți cu reporterii la Berlin, și-a amintit de summitul NATO de la București din 2008, la care s-a opus aderării accelerate a Ucrainei la alianță.

Angela Merkel s-a declarat convinsă că orice plan de a face din Ucraina un candidat la aderarea la NATO în timpul mandatului său ar fi fost echivalent cu o declarație de război, din perspectiva lui Putin. Ucraina era atunci „o altă țară, puternic divizată în domeniul politicii interne”, potrivit fostului cancelar al Germaniei.

 

Acesta a fost primul ei contact cu presa de la plecarea din funcție. Ea a vorbit anterior despre situația din Ucraina. Pe 1 iunie, fostul șef al guvernului a ținut un discurs la un eveniment al Asociației Sindicatelor Germane (DGB), abordând în premieră public conflictul din Ucraina, dar evenimentul nu a fost televizat.

 

Potrivit lui Merkel, „Ucraina era atunci [în 2008] o țară diferită, era foarte divizată în domeniul politicii interne”. În plus, Merkel a sugerat că Rusia ar fi interveni atunci dacă ar fi existat intrarea accelerată și „nu ar fi fost bine”.

 

Fostul cancelar a remarcat și acțiunile actualului președinte al Ucrainei, Volodimir Zelenski, în lupta împotriva corupției.

 

„Dar atunci Ucraina era o țară cu o mare influență a oligarhilor”, a spus Merkel.

 

Fostul cancelar german Angela Merkel a declarat că nu există nicio justificare pentru „disprețul brutal” al Rusiei față de dreptul internațional atunci când a lansat invazia în Ucraina, transmite CNN.

 

„Atacul asupra Ucrainei a fost o mare greșeală din partea Rusiei și o încălcare obiectivă a tuturor regulilor dreptului internațional și a tot ceea ce ne permite să trăim împreună în pace în Europa”, a declarat Merkel într-un interviu acordat jurnalistului german Alexander Osang.

 

„Dacă trecem prin secole și spunem ce bucată de teritoriu aparține cui, atunci vom avea doar război, iar acest lucru este absolut inacceptabil”, a adăugat ea.

 

Merkel a declarat că nu își reproșează că „nu a încercat suficient de mult” să împiedice acțiunile Rusiei în anii care au precedat invazia din 24 februarie.

 

Citește mai multe amănunte pe adevarul.ro

 

/////////////////////////////////////

 

Care este adevăratul motiv al invadării Ucrainei?

 

Autor: Ionel-Claudiu Dumitrescu

Se discută mult despre cauzele conflictului ce opune Rusia statului mai mic din vest și varianta oficială susținută de Moscova este că luptă împotriva politicii de exterminare a neamului rus din regiunile Luhansk și Donețk dusă de conducerea nazistă de la Kiev.

Cum termenul de nazist în spațiul fost sovietic poate să justifice orice, a fost absolut normal ca poporul slav să accepte ideea organizării unei operațiuni militare speciale împotriva vecinilor, mai ales că aceștia n-au opus rezistență atunci când a fost invadată Crimeea. Urma să fie o simplă plimbare până în capitala Ucrainei, deplasarea fiind făcută, normal, cu tancul. Expediția a eșuat și a fost însoțită de răzbunarea împotriva civililor, ceva obișnuit într-o armată ce folosește militari neinstruiți în ceea ce privește caracterul.

 

Explicația pentru invazie este însă prea simplistă și trebuie să încercăm să intrăm în creierul liderului suprem de la Kremlin. Nu este foarte greu pentru că ideile i-au fost sugerate de către Iosif Stalin încă din ianuarie 1924. Misiunea supremă a oricărui dictatori de la Moscova constă în cucerirea de teritorii sub diferite pretexte pentru a juca rolul de putere mondială și nu contează câte victime sunt făcute pentru atingerea țelului măreț. Ucraina era un obiectiv de importanță deosebită pentru că subsolul ascunde materii prime interesante pentru complexul militaro – industrial. Minereu de fier, minereu de mangan, uraniu și cărbune sunt doar câteva din bogățiile din adâncuri. Mai mult. Existau capacități deosebite de prelucrare prin oțelării și un imens combinat de obținere a aluminiului folosea energia electrică pentru rafinarea metalului destinat aviației și echipamentelor electrice și electronice. Nu erau de disprețuit resursele alimentare oferite de solul mănos, orașul Moscova având nevoie de cantități enorme de mâncare.

 

Totuși, nu acesta era obiectivul liderului suprem rus. Dorea o altă bogăție care începe să-i cam lipsească: omul. Nu poți să duci o politică imperială, mondială, numai cu 145.000.000 de locuitori. Forța umană a Rusiei este absolut insuficientă pentru a domina întreaga planetă și pentru a înfrunta alte puteri demografice. Colosul rus este dominat de umbra roșie a Chinei, stat care are peste 1,4 miliarde de suflete între granițe. Federația rusă este surclasară fără drept de apel și de populația Statelor Unite ale Americii, mare putere ce dispune și de o forță economică net superioară. Grav este că populația Rusiei mai cunoaște un fenomen interesant: îmbătrânirea accelerată.

 

După estimările americane din 2018, peste 20 de milioane de persoane aveau vârsta de peste 65 de ani și nu mai erau interesante pentru armată. Alte 20 de milioane erau în etate de peste 55 de ani și numai parțial mai prezentau importanță militară. Dacă sunt excluse vârstele fragede cu vârsta sub 14 ani, populația activă a Federației Ruse ajungea în jur de 80 de milioane, ceea ce este foarte puțin pentru a emite pretenții planetare fără a amenința în stânga și în dreapta cu folosirea armelor nucleare. A mai sosit și infecția cu temutul coronavirus și datele statistice ce mai scapă dinspre est spun că peste un milion de persoane au dispărut în 2021. Mortalitatea a copleșit natalitatea, ceea ce nu se potrivește cu visul de putere mondială. Surse oficiale ruse susțin că se pierde un om la fiecare 30 de secunde.

 

Situația ar fi fost cu totul alta dacă Ucraina ar fi fost integrată în gigantul întins pe două continente în două variante: fie prin intermediul unui conducător vasal absolut, fie prin integrare completă. Ar fi crescut populația la peste 180 de milioane de locuitori și altfel se discută la masa celor puternici, mai ales dacă mai pui în ecuație și un munte de focoase nucleare, de la cele tactice la cele ce pot contamina un continent întreg. Dacă este luat în calcul și zisul stat independent Belarus, se tinde spre 200.000.000 de persoane interesante pentru a sublinia slava unei mari puteri. Se mai putea adăuga Moldova în acest conglomerat important strategic.

 

Acesta ar fi fost un obiectiv minimal al planificatorilor de la Moscova pentru a compensa scăderea demografică din Rusia. O spălare a creierului prin teroare și presă ar fi dezvoltat o masă de manevră utilă după pofta inimii liderilor ajunși cumva în fotoliile de la Kremlin. Nu contează viețile oamenilor, importantă este slava unei forțe militare. Orice conducător politic trăiește într-o iluzie, dar cei din lumea contemporană au obiceiul să planifice totul după presupuse calcule științifice.

 

https://historia.ro/sectiune/general/care-este-adevaratul-motiv-al-invadarii-ucrainei-639999.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Reacția Ucrainei după unirea Basarabiei cu România: Guvernul de la Kiev cere anexarea teritoriului dintre Prut și Nistru

 

Autor: Alexandru Ionescu

Unirea Basarabiei cu România, votată cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău pe 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918 a fost contestată de Ucraina. Autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru. Guvernul României a fost nevoit să dea un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât.

Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia în secolul al XIX-lea a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806. Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța.

 

În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

 

Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru. Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană.

 

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”. Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.

 

În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească. În contextul disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Relativ redus inițial, curentul în favoarea unirii cu România a crescut după proclamarea independenței Basarabiei. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene. În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918.

 

La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ‘Sfatului Țării’ referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”.

 

Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că „Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.

 

De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”.

 

Ucraina a cerut anexarea Basarabiei

Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina:

 

„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”.

 

Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina…” se arăta în nota trimisă guvernului român.

 

Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus.

 

„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei. Doar numele de ‘Basarabia’ nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră. Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.

 

Bibliografie:

Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019.

Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995.

 

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/reactia-ucrainei-dupa-unirea-basarabiei-cu-566363.html

///////////////////////////////////////////////

 Obsesia bolnavului rus…Testamentul lui Petru cel Mare sau Rusia şi obsesia Mării Negre  

 

Autor: Dorel Buse

Importanta economica si geostrategica a axei Dunare – Marea Neagra a trezit, de-a lungul vremii, interesele tuturor statelor din aceasta regiune si a marilor puteri europene, interese care uneori s-au acutizat generând vii dispute. Referindu-se la acest aspect marele istoric Nicolae Iorga afirma: “Când orientul a pornit spre occident, când rasaritul si-a dat mâna cu apusul, când nordul a vrut sa se întâlneasca cu sudul, aici s-au întâlnit”. Însa, cu toate eforturile depuse, doar trei imperii au reusit subordonarea totala a litoralului Marii Negre si transformarea acesteia într-un “lac interior”: Imperiul Roman, Imperiul Bizantin si Imperiul Otoman.

 

O împărăție cât o lume

Profitând de declinul Imperiului Otoman dupa asediul Vienei din 1683, Petru cel Mare, care fixase principalele linii de forta ale expansionismului tarist (în nord în directia Marii Baltice, în est în Asia Centrala, dar cu precadere spre apus în regiunea Marii Negre si a Dunarii de Jos) initiaza primele actiuni serioase de creare a unei brese sigure Imperiului Otoman la Marea Neagra. De aici înainte, prioritatea tuturor tarilor rusi s-a îndreptat spre o singura directie-cucerirea pe rând a teritoriilor stapânite de turci si întinderea Imperiului Rus pâna la Dardanele.

 

În numele crucii si sub masca luptei pentru apararea popoarelor ortodoxe supuse Imperiului Otoman, Rusia a întreprins lupta cea seculara împotriva închinatorilor lui Mahomed si la umbra ei a putut sa dezvolte cu deplina îndrazneala politica sa de cucerire. Împaratia ruseasca – afirma poetul national Mihai Eminescu:

 

“nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreaga, care, negasind în sine nimic de o maretie intensiva, cauta mângâierea propriei mariri în dimensiunile mari. Lupta între turci si rusi este o consecinta fireasca a deosebirilor de credinte; dar mai mult decât din aceasta deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omeneasca, ce s-a produs totdeauna în Rusia. Tarul este puternic si nu stie ce sa faca cu puterile de care dispune. Chiar în launtrul împaratiei sale, nici prin munca pacinica, nici prin lucrare sufleteasca aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea, ei redau mereu navala în afara – astfel ar trebui sa se mistuiasca în lupte interne […]”.

 

“Ei nu sunt poporul plin de îndaratnica mândrie, ce provoaca pe alte popoare la lupta dreapta si întaritoare; sunt poporul ce-si da mereu silinta sa dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi sa si le supuna. Pentru aceia ocuparea pe cât se poate de îndelungata a tarilor straine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei rusesti; e peste putinta ca o tara sa fie timp mai îndelungat ocupata de ostiri straine, si mai ales de ostiri ce au în purtatea lor dulceata omorâtoare, fara ca în populatia tarii sa nu scada energia vitala, fara ca ocupatia sa nu devie o deprindere si încetul cu încetul o trebuinta din ce în ce tot mai viu simtita”.

 

Refacerea Imperiului Bizantin prin panortodoxie

Nereusita petroviana, prin dezastrul de la Stanilesti pe Prut din 1711 a amplificat si îmbogatit în forma, sub aspect teoretic, expansiunea rusa în timpul Ecaterinei cea Mare (1761-1796), care si-a dorit cu insistenta reînvierea Imperiului Bizantin ce avea ca suport ideologic ortodoxia crestina. Practic apare o noua faza în dezvoltarea Imperiului uzitându-se ideea de mostenire si refacere a Imperiului Bizantin, care ulterior ar fi fost înglobat în Imperiul Rus ;bineînteles, aceasta teorie avea un suport ideologic-ideea panortodoxa.

 

“În drumul ei pe tarmul european spre Bosfor, afara de români, Rusia întâlneste numai slavi. Comunitatea de origine si de religie, dibacia Rusiei în mânuirea intrigii, în arta de a semana discordia, de a provoca competitiuni, de a se servi de dihoniile dintre partide, de a face uz când de dezmierdari si de daruri, când de amenintari, nestând la îndoiala pentru a atâta revolte militare si a alcatui societati secrete, nedându-se înapoi nici de la mijloace si mai drastice, îi permit a se servi de popoarele slave din peninsula balcanica ca de niste auxiliari adesea pretiosi. În caz de izbânda a Rusiei, nu încape îndoiala ca ele se vor trezi pe neasteptate si fara a fi fost întrebate, supuse ale tarului drept-credincios, iar pâna atunci vor fi fost oarbele lui unelte”.

 

La doi ani de la urcarea pe tronul Rusiei a tarinei Ecaterina a II-a, în anarhia în care cazuse Polonia, Rusia a reusit usor a face ca prin banii si armatele sale sa fie ales ca rege fostul ei favorit Stanislaus Poniatowsky. Cu toate strigatele de ajutor ale confederatilor patrioti, Turcia a ramas nepasatoare, cu atât mai mult cu cât rusii nu au crutat deloc banii pentru a face Poarta sa închida ochii asupra încalcarilor lor. Vazând polonezii ca fara bani nu pot dobândi nimic de la dregatorii turci, au trimis si ei juvaerurile femeilor lor la sultanele din harem opunând astfel coruptia coruptiei si cautând macar prin acest mijloc extrem sa izbuteasca în cererile lor.

 

Țarul își lărgește granițele

Luarea Cracoviei cu asalt de catre rusi în ziua de 18 august, a determinat rasturnarea marelui vizir Muhsinsade si înlocuirea lui cu Hamsa Pasa, care a declarat razboi Rusiei în octombrie 1768. Imediat Rusia a ocupat Moldova si a ordonat “sub amenintarea de mari pedepse a se da pe fata toata zahareaua turceasca, precum si a se opri exportarea din tara a orice fel de bucate, care ar putea fi de folos armatei rusesti, si, în sfârsit, cere de la toata tara ca sa se “aleaga un obraz din clerosul bisericii, si doi din boierii care s-ar socoti, ca sa mearga la luminatele picioare a preaputernicii împaratese sa caza si sa-i multumeasca pentru mila ce au aratat Maria Sa cu trimiterea ostirilor, cu care i-au scos din jugul robiei”. Apoi trupele rusesti au trecut în Tara Româneasca, de unde, pentru ca au fost bine primite, l-au luat pe domnitorul Grigore Ghica si l-au dus la Petersburg “cu toate onorurile”.

 

“Împarateasa îi daruieste o tabatiera împodobita cu briante si primeste pe fiul sau în corpul cadetilor; apoi ea da lui Ghica si deputatilor munteni o suma de bani pentru calatorie si, în sfârsit, însarcineaza pe acela a merge la armata spre a începe negocierile cu turcii si a cerca ce ar fi dispusi sa conceada Rusiei pentru încheierea pacii”.

 

Între timp au loc primele doua împartiri ale Poloniei (1772 si 1773) la care Rusia, în pofta ei nebuna de cucerire si de sugrumare a unei natiuni constiente si civilizate, a luat parte alaturi de Austria si Prusia. Multumita de succesul sau în Polonia, Rusia, obosita de razboi, a încheiat pacea cu Turcia, la Kuciuk-Kainargi (1774), în urma careia a obtinut întregul teritoriu dintre Nistru si Bug. Prin dreptul pe care si l-au rezervat rusii “de a vorbi în favoarea Principatelor”, s-a îngaduit amestecul Rusiei în treburile interne ale tarilor noastre. Tot acum rusii au obtinut eliberarea tatarilor din Crimeea de sub suprematia Portii.

 

… si pierderea Bucovinei

Prima consecinta a împartirii Poloniei a fost rapirea Bucovinei (1775) de catre Austria care s-a folosit de Razboiul ruso-turc, pretextând ca are neaparata nevoie de o cale de comunicatie între Galitia si Ardealul românesc.

 

“Cumparati cu multi bani, oamenii Portii satisfacura cererea Austriei cu tot protestul pe care-l ridicara domnii si boierii moldoveni împotriva înstrainarii celui mai clasic pamânt istoric al Moldovei. Rusia fiind satisfacuta de câstigurile teritoriale pe care le facuse, închidea siret ochiul la târgul odios ce se facea la Constantinopol pe socoteala Moldovei gândindu-se probabil în ascuns la prada teritoriala ce avea sa o faca curând ea însasi în Moldova”.

 

În 1783 Ecaterina a II-a sfidând independenta hanatului tataresc din Crimeea, prin diferite înselaciuni, l-a alipit la statul rus. Patru ani mai târziu a izbucnit un nou Razboi ruso-turc ce a avut ca teatru de operatiuni tot Principatele Române în urma caruia Rusia obtine teritoriul dintre Bug si Nistru, prin pacea de la Iasi (1792). Articolul trei al acestui tratat stipula:

 

“Nistrul va forma linia de demarcatie între sublima Poarta [adica Moldova] si Imperiul Rusiei, astfel încât întregul teritoriu care se afla pe malul drept al Nistrului va fi restituit sublimei Porti [adica Moldoveis si va ramâne pe veci sub stapânirea sa, absoluta si incontestabila; dimpotriva, tot teritoriul care se afla pe malul stâng al aceluiasi fluviu va ramâne sub stapânirea absoluta si incontestabila a Imperiului Rus”.

 

Secolul XIX – Marea Rusie

Începutul secolului XIX gaseste Rusia în plina expansiune:celei de-a treia împartiri a Poloniei (1795) i-a urmat ocuparea Georgiei (1801);a Principatelor Migrelia, Gurűsk si regatului Imeretinsk (1803-1804) si încorporarea Finlandei (1808-1809). Însa nereusita planului de refacere a Imperiul Bizantin si cucerirea Constantinopolului a dus la aparitia ideii panslavismului care raspundea mult mai bine tendintelor universaliste si imperialiste.

 

Popor de stepa, cu o puternica atractie, aproape obsesiva catre deschiderea la mare, rusii s-au considerat îndreptatiti a fi principalii beneficiari la împartirea mostenirii “omului bolnav al Europei”. Legând panortodoxia si panslavismul de “problema orientala”, ei au cautat astfel nu numai sa-si creeze o deschidere cât mai mare la Marea Neagra, dar sa se si instaleze în strâmtorile Bosfor si Dardanele si de aici prin Marea Mediterana sa aiba iesire la Oceanul Atlantic. În acest sens, un teoretician rus, Fadeev, declara ca, “chestiunea orientala” este o “chestiune slavica”, dar nu este însa o chestiune proprie a slavilor meridionali, ci a tuturor slavilor si prin urmare a rusilor.

 

Principatele și Marea Rusie

Prin asezarea lor “ca o lacrima latina într-un imens ocean slav”, “românii au stat mereu în calea expansiunii panslaviste si au încurcat totdeauna planurile cancelariei tariste”. În acest sens, din rapoartele adresate Comitetului de Salvare Public de catre C. Stamati, întâiul agent francez acreditat în Tarile Române aflam ca “în cursul negocierilor pentru încetarea razboiului început la 1787, rusii începura prin a cere Moldova si numai la urma se multumira cu fruntaria Nistrului”. Tot din însemnarile demnitarului francez aflam ca “Principatele Moldovei si Tarii Românesti au devenit obiectul ambitiunii cotropitoare” si ca “dupa extensiunea limitelor sale pâna la tarmurile Nistrului, (rusii) proiecteaza în chip vadit cotropirea Moldovei si aceea a Basarabiei, spre a se apropia pas cu pas de Dunare”.

 

 

În urma Razboiului ruso-turc din 1768-1774, încheiat prin pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), harta politica a bazinului Marii Negre cunostea primele importante prefaceri de câteva secole.

Rusia tarista, care înca de la Petru cel Mare îsi manifestase tendintele expansioniste, reuseste acum sa încheie o etapa din istoria Marii Negre, în care aceasta era un simplu “lac turcesc”, si sa îsi faca simtita propria prezenta în regiune. În mai putin de o jumatate de secol, Rusia reuseste, gratie a doua paci succesive:Iasi (1792) si Bucuresti (1812) sa ajunga si la Dunare, în zona unde aceasta îsi varsa apele în Marea Neagra.

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/testamentul-lui-petru-cel-mare-sau-rusia-si-584592.html

 

 

///////////////////////////////////////////

Pentru ca Rusia s-a format prin cotropiri  nesfarsite…Analiză: Putin vrea restaurarea Imperiului Rus

 

Putin, Xi şi Trump sunt nostalgici după 2018, după vremea când dominau planeta, iar acum provoacă anarhie împotriva democraţiei pentru a instaura o autocraţie globală. Administraţia lui Joe Biden pare să fie copleşită de foarte multe probleme, fiind cea mai suprasolicitată administraţie prezidenţială de la cea a lui Franklin Delano Roosevelt, care a condus Statele Unite în anii teribili ai Marii Depresiuni, ai ascensiunii fascismului în Europa şi ai celui de-al Doilea Război Mondial.

 

Salariul minim european: Când ar putea fi aplicat în România

Citirea gândurilor preşedintelui rus Vladimir Putin este rareori o sarcină simplă, dar uneori liderul de la Kremlin o face mai uşoară.

 

Când s-a întâlnit cu un grup de tineri antreprenori ruşi joia trecută, Putin şi-a exprimat dorinţa de restaurarea Rusiei ca putere imperială. Putin chiar se compară cu Petru cel Mare, ţarul care a modernizat Rusia şi a fondat Sankt Petersburg, locul de naştere al lui Putin.

 

„Petru cel Mare a purtat Marele Război Nordic timp de 21 de ani”, a spus Putin aparent relaxat şi mulţumit de sine. „La prima vedere, era în război cu Suedia. Nu fura nimic, ci doar recupera teritorii. Aşa a fost”.

 

 

„Nu a contat că marile puteri europene nu au recunoscut anexările teritoriale ale ţarului Petru cel Mare”, a adăugat Putin.

 

„Când a fondat noua capitală, niciuna dintre ţările europene nu a recunoscut acest teritoriu ca parte a Rusiei; toată lumea l-a recunoscut ca parte a Suediei”, a spus Putin.

 

„Totuşi, din timpuri imemoriale, slavii au trăit acolo împreună cu popoarele finno-ugrice, iar acest teritoriu era sub controlul Rusiei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru direcţia vestică, Narva şi primele sale campanii. De ce s-ar duce acolo? A fost revenirea şi întărirea, asta făcea el”.

 

Făcând aluzie directă la propria sa invazie a Ucrainei, Putin a adăugat: „În mod clar, e timpul să ne întoarcem şi să ne consolidăm”.

 

Acele remarci au fost condamnate rapid de ucraineni, care le-au văzut ca pe o recunoaştere evidentă a ambiţiilor imperiale ale lui Putin.

 

„Mărturisirea confiscării teritoriale a lui Putin şi compararea sa cu Petru cel Mare demonstrează: nu a existat niciun conflict, ci doar confiscarea sângeroasă a ţării sub pretexte inventate de genocid popular”, a declarat consilierul prezidenţial ucrainean Mykhailo Podolyak pe Twitter.

 

„Nu ar trebui să vorbim despre salvarea Rusiei, ci despre deimperializarea imediată a acesteia”.

 

Putin a susţinut de mult că ucrainenii nu au o identitate naţională legitimă şi că statul lor este, în esenţă, o marionetă a Occidentului. Cu alte cuvinte, el crede că „ucrainenii nu au o ţară şi sunt un popor supus de occidentali”.

 

Invocând memoria lui Petru cel Mare, devine, de asemenea, clar că scopurile lui Putin sunt conduse de un anumit simţ al destinului istoric. Iar proiectul lui Putin de restaurare imperială s-ar putea, teoretic, să se extindă şi la alte teritorii care au aparţinut cândva Imperiului Rus sau Uniunii Sovietice, lucru care ar trebui să tragă semnal de alarmă în toate ţările apărute în urma prăbuşirii URSS, mai ales în ţările baltice, Moldova şi alte state din Asia Centrală.

 

La începutul acestei săptămâni, un deputat al partidului Rusia Unită a înaintat un proiect de lege Dumei de Stat, camera inferioară a parlamentului Rusiei, prin care cerea abolirea unei rezoluţii care recunoaşte independenţa Lituaniei.

 

Lituania poate fi acum membră NATO şi parte a Uniunii Europene, dar în Rusia lui Putin, este considerată o colonie pierdută.

 

Putin mizează pe faptul că pentru ca Rusia să supravieţuiască, trebuie să rămână un imperiu, indiferent de costul uman, transmite CNN.

 

„Împăratul proletar” al dinastiei Xi vrea să formeze o „talasocraţie” în Marea Chinei de Sud

Avioane de război chineze vizează aliaţii americani într-un „joc de-a prinselea”, cu mize mari asupra regiunii Asia-Pacific, care riscă să scape de sub control. Creşte riscul unui incident care ar putea declanşa un război sino-american nemaivăzut din anii 1940, la scară mult mai mare decât ce s-a întâmplat în Vietnam sau Coreea.

 

Aceasta este opinia analiştilor care avertizează că manevrele din ce în ce mai agresive ale avioanelor de luptă chineze, acuzate că pun în pericol atât aeronavele canadiene, cât şi cele australiene, sunt un semn că Beijingul îşi revendică teritoriile la un nou nivel periculos, în special Taiwan şi insulele din Marea Chinei de Sud.

 

Şi ameninţarea pare să se transforme într-un conflict, posibil ca urmare a doborârii a unei aeronave militare, o chestiune tot mai dezbătută la cel mai mare summit al apărării din Asia, Dialogul Shangri-La, a început vineri la Singapore.

Toate privirile sunt îndreptate spre secretarul american al Apărării, Lloyd Austin şi omologul său chinez, Wei Fenghe.

 

Înalţi oficiali americani ai apărării au spus că Washingtonul se va concentra parţial pe „stabilirea unor balustrade în relaţie”, a spus un oficial, pentru a se asigura că această competiţia în creştere între cele două puteri mondiale preeminente nu escaladează într-un conflict sângeros.

 

„Una dintre regulile de bază pe care ne propunem să le stabilim împreună cu China este că ne vom caracteriza poziţia şi ei îşi pot caracteriza poziţia”, a spus oficialul. „Cred că depunem toate eforturile pentru a ne asigura că aceasta este o întâlnire profesională”.

Analiştii vor urmări o perspectivă asupra motivului pentru care China şi-a intensificat agresiunea şi dacă acesta reprezintă un nou front în ceea ce mulţi se referă deja ca un conflict din „zona gri”.

Peter Layton, membru al Institutului Griffith Asia din Australia, se numără printre cei mulţi care spun că acţiunile recente ale Chinei sunt o escaladare „periculoasă” a unor astfel de tactici.

 

„Este timpul să fii alarmat, nu doar alert”, spune el.

 

Mulţi analişti folosesc termenul de zona gri pentru a descrie acţiunile Beijingului în Marea Chinei de Sud. China a petrecut ani de zile transformând insule îndepărtate şi recife obscure ale mării în baze militare fortificate şi piste de aterizare şi a fost, de asemenea, acuzată că foloseşte nave de pescuit pentru a roi teritoriul pe care îl pretinde ca fiind al său.

 

China continuă să revendice marea de 1,3 milioane de mile pătrate, unde are dispute teritoriale cu diverse alte ţări, în ciuda eforturilor unui tribunal internaţional care a spus „NU” pretenţiilor sale teritoriale în 2016.

 

În mai, un avion de luptă chinezesc J-16 ar fi tăiat calea unui avion de recunoaştere australian P-8 lângă Marea Chinei de Sud. Acest incident, catalogat drept „foarte periculos” de Canberra, a fost succedat de un alt incident în care avioanele chineze au alertat ambarcaţiunile de recunoaştere care operau din Japonia, punând în pericol aviatorii canadieni.

 

În timp ce aceste incidente au alarmat SUA şi aliaţii săi, Beijingul insistă că naţiunile străine sunt de vină şi a reacţionat furios atât faţă de Australia, cât şi faţă de Canada.

 

„Ţintirea aliaţilor SUA precum Canada şi Australia ar putea fi o modalitate de a investiga slăbiciunile unor astfel de coaliţii şi de a creşte gradul de conştientizare a publicului naţional al acestor ţări cu privire la pericolele cooperării militare cu SUA împotriva Chinei”, a spus Timothy Heath, cercetător şi autor specializat pe apărare.

 

„China nu trebuie să meargă împotriva Statelor Unite pentru a submina poziţia SUA în Asia. Trebuie doar să-şi retragă aliaţii”, mai adaugă Timothy Heath pentru CNN.

 

„Şi este probabil că China va juca o partidă lungă”, au spus analiştii, „folosind tacticile sale din zona gri pentru a ciuguli treptat influenţa SUA din regiunea Asia-Pacific”.

 

Trump vrea să redevină preşedinte printr-o „nouă revoluţie americană”….sau printr-un „nou război civil”

 

Jonathan Freedland, editorialist la The Guardian, spune că pericolul pentru democraţia americană nu s-a încheiat pe 6 ianuarie 2021!

 

Editorialistul crede că eşecul gestionării inflaţiei de către Biden va pricinui pierderi pentru democraţi în alegerile din noiembrie, dar şi în cele din 2024.

 

„Pe măsură ce se apropie alegerile intermediare din toamnă, americanii vor fi mai preocupaţi de eşecurile lui Biden de a controla inflaţia decât de instigarea lui Trump la o insurecţie.

 

Benzina la 10 dolari galonul de astăzi va conta mai mult decât benzina pe care preşedintele republican a aruncat-o în focul furiei susţinătorilor săi acum un an şi jumătate”.

 

Autorul mai spune că dacă Trump vrea să fie candidatul republican la preşedinţie în 2024, el va fi.

 

„Chiar dacă Trump nu va recâştiga preşedinţia, el este totuşi parte din viitorul SUA”, afirmă Freedland.

 

„Trumpismul este acum crezul definitoriu al tribului republican.

 

Sondajele arată că majoritatea republicanilor cred în minciună, convinşi că Trump a fost adevăratul câştigător în 2020. Indiferent dacă candidatul este fostul preşedinte însuşi sau un politician mai disciplinat – precum guvernatorul Floridei, Ron DeSantis – Trumpismul, cu angajamentul său pentru permanentul război cultural şi dispreţul său faţă de normele democratice, este acum o trăsătură centrală a peisajului american”.

 

Dezvăluirile a ceea ce s-a întâmplat exact când o mulţime violentă a pătruns în holurile Congresului SUA, încercând să răstoarne alegerile democratice, împiedicând certificarea oficială a victoriei lui Joe Biden, alcătuiesc un eveniment şocant, un record în istoria democraţiei americane.

 

Comisia Camerei a investigat tentativa de insurecţie din 2021, adunând peste 140.000 de documente şi vorbind cu peste 1.000 de martori.

 

Filmări nevăzute anterior şi mărturii proaspete au fost denaturate de un congresman republican, care spune că participanţii de la insurecţia din 6 ianuarie doar au efectuat o „vizită turistică normală” în Capitoliu.

 

Gazda cea mai urmărită de la Fox News, Tucker Carlson,a spus că este decât un „foc uitat, un act minor de violenţă”. În schimb, un ofiţer de poliţie, Caroline Edwards, care a suferit o leziune traumatică cerebrală în timp ce Capitoliul a fost vandalizat, a descris că a fost lovită cu ştampila, a căzut în stare de inconştienţă, a fost stropită cu piper şi cu gaze lacrimogene. Era atât de mult sânge pe podea încât că ea a alunecat. „A fost un măcel”, a spus ea. „A fost haos”.

 

Mai mult, cei din jurul lui Trump ştiau că Biden a câştigat alegerile din 2020 şi Trump a pierdut. Procurorul general al lui Trump, William Barr, a mărturisit că a considerat afirmaţia că alegerile din 2020 au fost furate drept „o prostie”.

 

Fiica lui Trump, Ivanka, a fost de acord.

 

„Mulţi dintre acei republicani din Congres care au fost de acord cu minciuna ştiau că este o mizerie”, afirmă editorialistul, „şi ştiau că îşi încălcau jurământul prin a îngădui această răzmeriţă. Anchetatorii au dezvăluit că mai mulţi membri ai congresului republican au solicitat în grabă graţierea prezidenţială de la Trump pentru ceea ce au făcut, şi anume, încercarea de a răsturna rezultatul alegerilor legitime”.

 

Editorialistul transmite că numai în 2021, cel puţin 19 state conduse de republicani au adoptat măsuri al căror scop oficial a fost combaterea fraudei (inexistente) a alegerilor, dar al căror efect practic va fi suprimarea alegătorilor democraţi, făcând mai greu pentru americanii cu venituri mici şi minoritari să voteze.

 

2024 nu va fi la fel ca 2020″, avertizează editorialistul.

 

https://www.cotidianul.ro/analiza-putin-vrea-restaurarea-imperiului-rus/

 

 

//////////////////////////////////////////

Rusii continua sa se joace …Aleksandr Gelievici Dughin, adeptul doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului : „Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România”.

Aleksandr Gelievici Dughin  (n. 7 ianuarie 1962- …) este un specialist în  geopolitică, filosof, sociolog şi politician rus, preşedinte al Partidului Eurasiatic – mişcare ce pledează pentru edificarea unui suprastat eurasiatic capabil să se opună hegemoniei americane.

A scris mai multe cărţi de geopolitică, printre care şi „Bazele geopoliticii” (1997).

Conceptual, Dughin caută să îmbine tradiţia geopoliticii clasice germane cu cea a gîndirii panslaviste  şi cu mistica teosofică rusească.

Se spune  filosoful Aleksandr Dughin ar fi  sfătuitorul de taină al președintelui rus, Vladimir Putin, şi că a avut și are o influență incontestabilă în mediile politice rusești prin contribuția sa la dezvoltarea neo-euroasianismului, o doctrină politică ce fundamentează un aşa zis rol conducător al rușilor pe teritoriiile care odinioară aparțineau URSS şi nu numai.

Un reportaj BBC arăta că Dughin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului şi ca, în opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizaţie distinctă şi unică, angajata într-o lupta pentru locul pe care îl merită in rândul celorlalte puteri mondiale.

El vizează la înlocuirea atlantismului (NATO) cu un imperiu Euroasiatic, în care forța conducătoare să fie poporul rus şi şochează cu ideile şi planurile sale despre reorganizarea lumii în general, şi a Occidentului, în special.

„Obiectivul Moscovei este să scoată Europa de sub controlul Statelor Unite (NATO) și să ajute la unificarea Europei sub scutul protector al axei Moscova- Berlin”.

 

„Cred că Alianţa Nord-Atlantică ar trebui distrusă şi să înceteze să mai existe într-o lume multipolară”.

Filosofia sa nu respinge numai atlantismul, ci toate tezele societății liberale şi susține că eșecul acestei misiuni istorice „ar semnifica pentru poporul rus sfârșitul ca fenomen de civilizație. O astfel de înfrângere ar fi similară cu o sinucidere națională”.

El  amesteca mesianismul rus cu creștinismul și credințele slave păgâne, dar şi pan-slavismul cu doctrinele neo-fasciste, într-un mod foarte riscant.

Chiar dacă e discutabilă din punct de vedere teoretic, doctrina sa oferă însă Rusiei vocația universală pe care a pierdut-o când a abandonat comunismul.

Vestul, pe care Dugin îl numește „Atlantis” „l-a abandonat pe Dumnezeu și slujește acum Antihristului…”

„Adevarul este o chestiune de credinţă”, i-a spus Dughin unui reporter BBC.

„Post-modernitatea arată ca fiecare asa numit adevar este o chestiune de credinta. Asa ca noi credem in ce facem, credem in ce spunem. Si acesta este unicul mod de a defini adevarul. Avem propriul nostru adevar special rusesc pe care trebuie sa-l acceptati”.

Acum în locul steagului roșu, Rusia ar putea să pornească o cruciadă de apărare a patrimoniului european împotriva experimentelor democrației liberale.

Dughin are interdicție de intrare în Statele Unite ale Americii și în Canada. În 2014, i-a fost refuzată și intrarea în Ungaria, iar în 2016, același lucru s-a petrecut și când a încercat să ajungă în Grecia.

În România, Dughin nu a întâmpinat niciun obstacol, iar în data de 5 aprilie 2017, a fost prezent la Bucureşti, pentru lansarea  volumului său „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.

 

Întrebat unde se află România în acest conflict între Eurasianişti şi Atlantişti,  Aleksandr Dughin crede că aceasta s-a poziţionat la mijloc, exact la graniţa, pentru că există două atitudini diferite faţă de viitorul Europei.

Europa fie va fi integrată în tabăra atlantistă, fie va fi divizată la fel ca înainte între Est şi Vest.

„Ideea eurasianiştilor, nu se referă doar la rezistenţă în faţa expansiunii atlatismului. Iar România, ca ţară care face parte din NATO, este membră a acestei tabere atlantiste. Şi regret mult acest lucru. Pentru că a creat o nouă situaţie de bipolaritate.

Dar, viziunea noastră eurasianistă nu este doar rezistenţa în faţa NATO, ci propune şi un nou sistem de apărare colectivă, de securitate colectivă.

De exemplu, preşedintele nostru, domnul Putin, propune un sistem continental de securitate, nu unul atlantist îndreptat împotriva eurasianismului, ci crearea unei Europe mari de la Lisabona la Vladivostok.

Este posibil, dacă de exemplu în loc de doi poli, atlantism împotriva eurasianism – cum se întâmplă astăzi, vom avea cel puţin trei poli.

În emisfera de nord, polul american, iar Trump sprijină o astfel de idee.

Deci, polul american în nord, polul european şi polul rus. În această viziune, Europa ar putea fi liberă, nu doar de noi, dar şi de americani.

Dacă Europa se va elibera de noi, dar şi de americani, Europa îşi poate alege strategiile, obiectivele, interesele mult mai uşor.

Iar noi, imediat ne vom transforma dintr-o potenţială ameninţare pentru securitatea europeană într-un contributor important la această securitate.

„Noi ruşii, am comis multe greşeli în relaţia cu România. Noi am avut o politică reală, nu una ideală. Dialogul profund între noi ne va face să reparăm dialogul istoric, nu foarte bun mereu.“

În viziunea noastră, într-o lume multipolară, România ar trebui să fie o punte între Vest şi Est.

Nu avem nicio intenţie să invadăm sau să comitem vreo agresiune împotriva României. Niciodată.

Avem nevoie de o Românie prietenoasă, suverană şi puternică, de o Românie independentă. O Românie a românilor.

La fel şi în cazul Europei, ca parte a continentului european, ca o entitate complet independentă, ca un pol geopolitic european.

„Daca Statele Unite nu vor să înceapa un razboi, trebuie să recunoasteţi că SUA nu mai sunt unicul stapân. Si, cu situatia din Siria şi din Ucraina, Rusia spune „Acum nu mai esti şeful”.

Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

Prognoza lui Alexandr Dughin pentru viitorul Ucrainei este rezumată astfel:

„Logic, Ucraina aşa cum o ştiam de-a lungul celor 23 de ani de istorie a ţării, a încetat să existe. Rusia a integrat Crimea şi s-a declarat garant al libertăţii de alegere al Estului şi Sudului Ucrainei.

În viitorul apropiat se vor forma cel puţin două entităţi politice în Ucraina, care vor corespunde celor două identităţi ale ţării: spre Est şi spre Vest.

De o parte, Ucraina pro-Vest şi pro-NATO, cu ideologia sa ultra-naţionalistă, iar pe de alta Novorossia cu o abordare pro-Rusia şi pro-Eurasia, fără o ideologie clară, aparent urmând ideologia prezentă a Rusiei.

Vestul Ucrainei va încerca să menţină controlul asupra Estului, dar asta va fi imposibil folosind mijloacele democratice, aşa că Kievul va apela la violenţă şi forţă.

După o perioadă de rezistenţă a Novorossiei, în cazul în care conflictul va creşte, Rusia va interveni.

Statele Unite şi NATO vor susţine puternic Vestul Ucrainei şi junta de la Kiev, dar în realitate această strategie va duce doar la înrăutăţirea situaţiei, la sporirea violenţelor în ceea ce se poate numi acum războiul civil din Ucraina”.

Prezent pe 5 aprilie 2017 la București la lansarea cărţii sale, Dughin a vorbit printre altele și despre daci, Soros și greșelile Rusiei față de România.

Fără a comenta în vreun fel motivele venirii lui în România și fără a face o analiză a spuselor sale, iată câteva extrase din discursul ţinut cu acel prilej, lăsându-vă   să trageți concluzii după ce veți vedea filmarea integrală a evenimentului, postată mai jos.

„Viziunea asupra lumii  coincide la Vladimir Putin şi Donald Trump. Aceasta se deosebeşte de UE, nu de a europenilor. Deosebirea e între ceea ce gândesc elitele şi popoarele.

Ce vedem acum e un proiect de lichidare a identităţilor colective. De exemplu: are loc pierderea identităţii religioase şi dispariţia religiei. Ori, aşa ceva nu cred că trebuie să aibă loc.

Oamenii au dreptul să creadă în ce vor. Globalizarea înseamnă sfârşitul statelor naţionale.

Nimicind religia, popoarele, statele, globalizarea mai are în final două sarcini: nimicirea identităţii de gen şi umilirea omului. E o teză absolut globalistă cea a sprijinirii LGBT.

Lupta împotriva familiei tradiţionale e alimentată prin fonduri venite de la George Soros. E o reţea care caută să se infiltrează în fiecare societate. Dacă nu vrei să fii gay înseamnă că nu eşti suficient de progresist.

În Rusia, Putin e susţinut pentru că nu a vrut acest trend. Acelaşi fenomen e şi în SUA. Trump a dus globalizarea în mlaştină. Globalizarea e peste tot, dar voi sunteţi cei care puteţi spune da sau nu.“

Cunoscutul ziarist rus Alexander Nevzvorov e categoric:

„Dacă l-am fi avut pe Dughin  în locul lui Putin, ar fi fost iadul pentru noi toți, ar fi pornit un război european sau chiar mondial fără nicio umbră de îndoială, fără să se gândească deloc la consecințe. (…)”

 

 

Rămâne totuși întrebarea , cât din ceea ce spune este făcut cu sinceritate? E greu de spus. Ceea ce este cert e faptul că aproape niciun popor, în istorie, nu ne-a făcut atât de mult rău precum rușii în ultimele două secole, începând cu perioada țaristă și până în zilele noastre.

E greu de spus ce ar trebui să facă rușii pentru a compensa vreodată toate crimele și abuzurile, tot jaful la care s-au dedat de-a lungul timpului în țara noastră!!!

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2010/04/26/marele-razboi-al-continentelor/

 

 

Surse:

http://evz.ro/creierul-putin-imperiu-dublin.html?utm_source=interior_articol&utm_medium=articol

https://pressone.ro/dughin-la-bucuresti-noi-rusii-am-comis-multe-nedreptati-in-raport-cu-romania/

http://www.cunoastelumea.ro/ce-a-spus-ieri-la-bucuresti-alexandr-dughin-ideologul-lui-putin-despre-daci-soros-si-greselile-rusiei-fata-de-romania/

 

 

 

////////////////////////////////////////

De la Imperiul raului la Imperiu eurasiatic -Ideologul lui Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea in sediul Universitatii Dalles, aflata in subordinea Primariei Bucuresti – Ciprian Ciucu

 

HotNews.ro

Ideologul lui Vladimir Putin, Aleksandr Dughin, si-a lansat cartea “de propaganda anti-occidentala si anti-democractica” “Destin eurasianist” la Universitatea Populara Ioan I. Dalles, institutie aflata in subordinea Primariei Bucuresti, atrage atentia consilierul liberal Ciprian Ciucu. Reamintim ca o alta instituie din subordinea Primariei, Teatrul Excelsior, a cenzurat pe motive politice un eveniment al revistei Decat o Revista dedicat protestelor din Piata Victoriei.

 

 

“Universitatea Populara “Ioan I. Dalles” ii organizeaza o lansare de carte de propaganda anti-occidentala si anti-democractica. Acest om a militat pe fata pentru razboi impotriva Occidentului. Universitatea Populara “Ioan I. Dalles” este in subordinea CGMB. Consider ca democratia liberala trebuie aparata impotriva dusmanilor ei si acest fascist nu este bine-venit nici in Romania si cu atat mai putin intr-o institutia publica a Bucurestiului”, scrie liberalul, pe contul lui de Facebook.

 

Acesta a remarcat faptul ca revista DOR nu a gasit spatiu la Teatrul Excelsior, aflat tot in subordinea Primariei Bucuresti, pentru un eveniment dedicat protestelor impotriva OUG13, “dar repede, pentru putinistul Dughin, ‘se organizeaza’ (a se remarca implicarea) o conferinta”.

 

Dughin vrea un imperiu eurasiatic din care sa faca parte si Romania

 

Dugin este unul dintre initiatorii doctrinei neo-imperialiste a Eurasianismului si, in opinia sa, Rusia ortodoxa nu este nici Estul si nici Occidentul, ci o civilizatie distincta si unica, care este angajata intr-o lupta pentru locul pe care il merita in cadrul celorlalte puteri mondiale.

 

 

“Daca Statele Unite nu vor sa inceapa un razboi, trebuie sa recunoasteti ca SUA nu mai sunt unicul stapan. Si, cu situatia din Siria si din Ucraina, Rusia spune ‘Acum nu mai esti seful’. Aceasta este intrebarea despre cine conduce lumea. Doar un razboi poate raspunde intr-adevar”.

 

Dughin considera necesara crearea unui “imperiu eurasiatic” dominat de Rusia din care sa faca parte inclusiv Romania, Ungaria, Serbia, Slovacia si Austria.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-21700982-cristian-ciucu-ideologul-lui-putin-aleksandr-dughin-lansat-cartea-sediul-universitatii-dalles-aflata-subordinea-primariei-bucuresti.htm

/////////////////////////////////////

 

Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”

 

De Ada Constanda

Aleksander Dughin, pe care presa internațională îl consideră „creierul lui Putin” și artizanul invaziei Ucrainei și a cărui fiică a fost asasinată sâmbătă noaptea în Moscova, a fost adesea legat de România și de nume importante de pe scena politică, printre care fostul premier Adrian Năstase și fostul președinte Ion Iliescu.  CUPRINS: Năstase: „Dughin e un personaj interesant” Eurasianismul, visul lui Putin promovat și în România  „România se află la periferia UE” Întâlniri cu fețe bisericești Ion Iliescu și Dan Puric, pe lista „prietenilor Rusiei” „E clar că Ucraina e manipulată de occidentali, dar noi ne-am purtat brutal cu ucrainenii” Despre o vizită în România a lui Aleksander Dughin s-a scris prima dată în 2013, când ideologul rus s-a întâlnit cu fostul premier al României Adrian Năstase. Întrevederea a avut loc la Fundaţia Europeană Titulescu, fondată și condusă de Năstase.  Năstase: „Dughin e un personaj interesant” Pe blogul său, Năstase și-a împărtășit impresiile acelei întâlniri, descriindu-l pe filosoful rus drept „un personaj interesant”. „Mi-a mărturisit admiraţia sa pentru cultura românească şi mi-a împărtăşit câteva dintre ideile care, în viziunea sa, constituie punţi de legătură cu spaţiul eurasiatic, cea mai importantă dintre acestea fiind filonul ortodox profund al identităţii şi spiritualităţii româneşti. Desigur, discuţia a fost mult mai amplă, fiind abordate atât evoluţiile actuale în plan internaţional, cât şi posibile scenarii legate de viitoarea configuraţie geostrategică a lumii”, nota Năstase pe 17 septembrie 2013, ziua în care a avut loc întâlnirea.  Tot atunci, Dughin s-a întâlnit şi cu Mircea Dogaru, istoric și colonel în rezervă, şi cu Eugen Mihăescu, fost membru PRM şi ambasador UNESCO. Eurasianismul, visul lui Putin promovat și în România  Înainte de prima vizită oficială în țara noastră, Dughin a vorbit despre includerea României în spațiul eurasiatic.  RECOMANDĂRI În cazul unui război atomic, cu care amenință chiar Kremlinul, rușii se vor adăposti în baruri sau în saloane de înfrumusețare, căci adăposturile speciale ”s-au privatizat” „Cred că integrarea României în spațiul eurasiatic poate avea loc sub zodia identității culturale ortodoxe. În cadrul Comunității Eurasiatice această țară își va putea rezolva problemele economice și teritoriale”, spunea Dughin într-un interviu pentru Vocea Rusiei, organ de presă al Kremlinului.  Alianța eurasiatică – menită să lupte cu Occidentul cu orice mijloace – este considerată un vis al președintelui Vladimir Putin.  „România se află la periferia UE” Într-un alt interviu, tot din 2013, citat de HotNews, Aleksander Dughin avansa ipoteza unirii României cu Republica Moldova și includerea lor în alianța eurasiatică. „Veți vedea că a treia verigă a lanțului regional al apropierii de noua alianță va fi România. Mai mult, intrând în aceasta uniune, România s-ar putea uni cu Moldova în care s-ar reintegra și Transnistria. Toată lumea ar avea de câștigat!”. Ideologul rus a încercat să inducă și ideea că România nu este tratată de la egal la egal în cadrul Uniunii Europene: „România se află la periferia UE, este un oaspete nepoftit, tratat mai rău decât țările care se află în dificultate, precum Spania, Italia, Grecia, Portugalia, Irlanda. În Uniunea Europeană, aceste țări sunt catalogate peiorativ drept «Grupul PIIGS», adică «grupul porcilor». Înseamnă că în acest context România este o țară de mâna a zecea? În Europa există o percepție negativă și injustă a românilor”. RECOMANDĂRI Întrebat ce face Digi TV pentru banii primiți de la partide, Mihai Dinei, șeful postului, a spus: „Sunt în concediu”. Ce a răspuns Mihai Gâdea Rusia și România au prea multe în comun! Pe noi ne așteaptă o reîntâlnire și o redescoperire reciprocă în contextul unei civilizații comune. Deja se fac primii pași în această direcție. Aleksander Dughin: Întâlniri cu fețe bisericești La mai puțin de un an de la prima vizită, în vara lui 2014, Dughin a revenit în România, dar discret. Timp de patru zile, a avut întâlniri cu stareți de mănăstiri din zonele Neamț și Suceava, după cum a relatat ulterior HotNews.  „S-a întâlnit cu mai multe fețe bisericești, pentru că are proiectul eurasiatic, deci pe dânsul îl interesează foarte mult fețele bisericești”, declara pentru sursa citată scriitorul Mircea Popa, secretar general al Fundației România-Rusia. Patriarhia Română a negat categoric că vreun reprezentant al său s-a întâlnit cu Dughin.  De la stânga la dreapta: Eugen Mihăescu (fost ambasador UNESCO), soția lui Eugen Mihăescu, publicistul Mircea Popa, Aleksander Dughin și Călin Mihăescu, editor și inițiatorul Mișcării Eurasia în Romania. Foto: Blogul lui Robert Turcescu Ion Iliescu și Dan Puric, pe lista „prietenilor Rusiei” La finalul anului 2014, după mitingurile proeuropene din Ucraina, cunoscute sub numele de EuroMaidan, jurnaliștii site-ului de investigații ucrainean Texy au făcut publice mai multe documente ce ar fi aparținut lui George Gavrisha, asistentul personal al lui Aleksander Dughin.  RECOMANDĂRI „Ni s-a spus că Rusia e aici pentru totdeauna”. Pro-rușii din Harkov, șocați de graba cu care Kremlinul și-a abandonat promisiunea Printre documente era și o listă cu „prieteni ai Rusiei”. Cei mai mulţi oameni care apăreau ca fiind în sfera de influenţă a Kremlinului erau din România, Polonia şi Turcia. 24 de români din diverse domenii, profesori, scriitori, politicieni, chiar preoţi, se regăseau pe acea listă.

 

Cele mai sonore nume: Ion Iliescu, Adrian Năstase și Dan Puric.

Unii au negat veridicitatea informațiilor, în timp ce alții s-au abținut de la comentarii. Adrian Năstase a dat vina pe „jocurile dintre serviciile de informații ruso-ucrainene” și a comentat ironic situația: „Fiind cunoscut faptul că am încheiat operaţiunile de influenţă în NATO, UE şi China, se ştie că am pornit o acţiune de influenţă şi în Rusia“. Năstase a revenit asupra subiectului și în 2020, când a precizat că la întâlnirea din 2013 cu Dughin nu a avut loc „o discuție punctuală privind strategii/planuri concrete de acțiune și au existat divergențe de opinie în anumite chestiuni”.  „O discuție civilizată nu înseamnă prietenie. Înseamnă doar înțelepciunea de a menține un dialog de bună-vecinătate”, a scris fostul premier pe blog.  Dan Puric, un cunoscut promotor al valorilor ortodoxe, care nu s-a ferit să-și declare public simpatia față de Kremlin, a transmis că „a citit amuzat speculațiile presei”. Și scriitorul şi publicistul Vasile Ernu, precum și Marius Văcărelu, profesor la SNSPA, au negat legăturile cu Rusia și cu Dughin, potrivit site-ului Adevărul.  „E clar că Ucraina e manipulată de occidentali, dar noi ne-am purtat brutal cu ucrainenii” Ultima vizită a lui Aleksander Dughin în România consemnată de presă a avut loc în aprilie 2017, cu ocazia lansării la București a volumului „Destin eurasianist” – o antologie de texte traduse în română de Iurie Roșca, fost vicepremier al Republicii Moldova.  Lansarea de carte a fost, de fapt, o conferință de trei ore, în cadrul căreia Dughin și-a prezentat viziunea politică și a vorbit despre relația dintre România și Federația Rusă, potrivit reporterilor PressOne prezenți la eveniment. În amfiteatrul Universității Populare „Ioan Dalles”, ideologul rus i-a criticat pe liderii europeni care promovează o globalizare agresivă, care „va nimici religia, popoarele, statele”.  În ce privește trecutul comun al Rusiei și României, Dughin a afirmat: „În anumite cazuri, eram de aceeași parte a baricadei, în alte cazuri eram pe baricade diferite. Am comis multe greșeli noi, rușii, am comis multe nedreptăți în raport cu România”. Întrebat ce părere are despre conflictele din trecutul relației româno-ruse, Dughin aduce în discuție Ucraina: „Rusia, trebuie să recunoaștem, dispune de o anumită forță. Suntem deseori prea brutali, acționăm ca în colonialism cu propriii frați. Asta ține de toți, inclusiv de Ucraina.

Citeşte întreaga ştire: Legăturile lui Dughin cu România: întâlniri cu Adrian Năstase și fețe bisericești. „Se fac primii pași spre o civilizație comună România-Rusia”

 

 

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/dughin-legaturi-romania-intalniri-adrian-nastase-fete-bisericesti-4250388

 

/////////////////////////////////////////

Asa au devenit boieri sarantocii komunisti de ieri…Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe D. Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari

 

Zilele trecute, Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiţiei, le-a spus anchetatorilor că în octombrie 2003, pe biroul său, la minister, a apărut o notă de fundamentare – un document de trei pagini pe care l-a semnat. Pe masa Guvernului însă a ajuns un document de cinci pagini, fiind vorba despre cel care a scăpat Rompetrol de datorie. Acel act nu era semnat de ministrul Justiţiei. Anchetatorii i-au arătat Rodicăi Stănoiu aceste documente, iar ea l-a recunoscut pe cel pe care l-a semnat. În declaraţia dată la DIICOT, Rodica Stănoiu îi menţionează pe Mihai Tănăsescu – fost ministru al Finanţelor la vremea respectivă – şi pe Dan Ioan Popescu – fost ministru al Industriilor. Cei doi ar fi săvârşit această ilegalitate prin care datoriile Rompetrol au fost stinse, astfel că toate acele restanţe bugetare au fost transformate în obligaţiuni de plată. Prin această inginerie, spun anchetatorii, Rompetrol a fost listată la bursă, a câştigat capital pe piaţa din străinătate şi astfel, Dinu Patriciu a ajuns să vândă firma cu trei miliarde de dolari către societatea KazMunayGaz. Citiţi şi: ”Anonimul” Sorin Marin, audiat la DIICOT în dosarul Petromidia ANCHETA ROMPETROL. Pe firul unui dosar cu greutate Prima confruntare a reprezentanţilor KazMunayGaz cu procurorii DIICOT. Principalele declarații

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/turnura-neasteptata-in-ancheta-rompetrol-ministrii-care-l-au-ajutat-pe-d-patriciu-sa-devina-mai-bogat-cu-trei-miliarde-de-dolari-516624

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

Sfintii komunismului s-au ales cu aurul tarii si noi cu spectacole de 2 bani-Rompetrol 2 | Un dosar de 770 de milioane de dolari și cu 14 suspecți

 

Kelemen Hunor explică de ce Ungaria a putut plafona prețurile la carburanți și România nu

 

Călin Popescu Tăriceanu, la DNA: Mi s-a adus la cunoștință calitatea de suspect. Acest dosar pleacă de la premise false

Alegeri locale 2020. Tăriceanu a votat: Bucureștenii au trăit un sentiment de frustrare

Eșecul din Ucraina devine realitate și la televiziunile ruse

Sicriul Reginei Elisabeta a II-a a fost depus la Catedrala St. Giles

Rareș Bogdan: Nu mâncați făină de gândaci

Copil lovit de mașină într-un loc de joacă

Cum va arăta domnia Regelui Charles al III-lea Charles al III-lea, primul discurs în Parlament

Prejudiciul pentru care s-a pus luni sechestru pe bunurile rafinăriilor Petromidia şi Vega, pe benzinăriile Rompetrol şi pe conturile unor foşti sau actuali directori din grup, se apropie de 770 de milioane de dolari. Procurorii investighează 14 suspecţi. Acuzaţiile merg de la abuz în serviciu la înşelăciune, delapidare, evaziune fiscală până la spălare de bani. Printre cei care ar avea conturile puse sub sechestru se numără Adrian Volintiru, Eric Chiş, Sorin Marin şi Alexandru Nicolcioiu, toţi foşti directori în Rompetrol în perioada 2000-2003. Primii audiaţi au fost kazahii de la KazMunayGaz International, compania care a cumpărat în 2007 Grupul Rompetrol de la Dinu Patriciu şi care se pregătea să vândă pachetul majoritar chinezilor de la compania de stat CEFC. Controversele unei ordonanţe cu dedicaţie În accepţiunea procurorilor, activitatea grupului infracţional ar fi culminat cu aprobarea în Guvern a unei ordonanțe de urgență cu dedicaţie, inițiată în 2003 de Dan Ioan Popescu. 2001 – 2003 Ministru al Industriei şi Resurselor; 2003 – 2004 Ministru al Economiei şi Comerţului; Octombrie 2003 – a semnat, în calitate de iniţiator, OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa. El deţinea, la acea dată, portofoliul Economiei şi Comerţului în Cabinetul Adrian Năstase. Actul normativ pe care îl înaintează în Guvern îi rezolvă lui Dinu Patriciu problema celor peste 600 de milioane de dolari pe care le avea de plătit la stat până în 2005. O parte erau datorii asumate în momentul privatizării Petromidia. Altele se acumulaseră între timp. Astfel, Guvernul Năstase transformă, în premieră, întreaga datorie în obligaţiuni de câte 25 de euro, subscrise de stat. Ministerul Finanţelor se alege cu peste 22 de milioane de obligaţiuni, pe care compania se angajează să le răscumpere în maximum 20 de ani, plătind dobândă. În realitate, Rompetrol Rafinare, proprietarului rafinăriei Petromidia, n-ar fi avut niciodată intenţia să vireze banii, susţin procurorii. Planul a fost de la început acela de a reda statului, la momentul scadenţei, doar un pachet minoritar de acţiuni. O dovedeşte o decizie internă din noiembrie 2003, semnată de Dinu Patriciu şi de Alexandru Nicolcioiu, preşedinte al Consiliului de Administraţie la acea dată. Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „Din păcate, grupul acesta, care îl avea ca exponent pe Dinu Patriciu, a profitat de corupţia îngrozitoare a guvernării respective şi a schimbat datele contractului de aşa manieră încât au făcut ce au vrut.” Al doilea ministru pe care procurorii îl văd parte a mecanismului este Mihai Tănăsescu. 2000 – 2004 – Ministrul Finanţelor Publice; Octombrie 2003 – a contrasemnat OUG 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligaţii bugetare ale Societăţii Comerciale Rompetrol Rafinare SA Constanţa; Decembrie 2003 – a semnat alături de Dinu Patriciu Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor. Ministrul de Finanţe semnează, alături de Dinu Patriciu, Convenţia de Emisiune a obligaţiunilor pe 5 decembrie 2003. Mandatul pentru parafare îl primeşte de la Guvern abia o săptămână mai târziu. Convenţia de Emisiune reduce scadenţa de la 20 la 7 ani. Executivul acceptă, în rest, toate cerinţele Rompetrol Rafinare. Dinu Patriciu, în documentarul „Kapitalism – rețeta noastră secretă”: „N-a fost deloc imorală, a fost o operaţiune comercială.” În Parlament, Ordonanţa PSD e îmbrăţişată de noua majoritate PNL-PD-PC din jurul Guvernului Tăriceanu şi adoptată cu cvasi-unanimitate. Preşedintele Traian Băsescu promulgă legea pe 6 aprilie 2005, fără obiecţii. Un detaliu esenţial trece neobservat: Guvernul nu transformase datoria într-o singură obligaţiune în valoare de 760 de milioane de dolari, ci în peste 22 de milioane, fragmentând-o. Subterfugiul permite astfel achitarea, în 2010, a doar 70 de milioane de dolari din întreaga sumă. Pentru diferenţă, statul primeşte un pachet minoritar de acţiuni. La preţul pieţei, valoarea lor este de cel puţin trei ori mai mică decât creanţa de 690 de milioane de dolari. Bogdan Chiriţoiu, preşedintele Consiliului Concurenţei: „Ce n-a analizat nimeni a fost combinaţia: ce faci dacă ei plătesc o parte din datorie, dar nu toată, în aşa fel încât statul nu preia controlul întregii companii. Eu, în ziua de astăzi, nu aş fi de acord cu analiza aia din 2003. Repet: România. 2003.” Suveica listării la bursă Pe 7 aprilie 2004, Petromidia e listată la Bursă. Dinu Patriciu pierde astfel intenţionat aproape 9 milioane de dolari în doar câteva ore. Alţii câştigă. Printre ei, Verestoy Attila, Camela Voiculescu ori Sorin Roşca Stănescu. Sorin Roşca Stănescu, prieten şi fost partener de afaceri al lui Dinu Patriciu: „O mare societate românească a fost listată pentru prima dată la Bursă şi era previzibil că acţiunile vor creşte foarte repede. Şi asta m-a făcut să mă număr printre cei vreo 3.000 de cetăţeni care au cumpărat acţiuni în speranţa că vor câştiga.” Acolo unde cei implicaţi au văzut o afacere, procurorii acuză ca a existat, de fapt, un plan de spălare de bani, investigat doar parţial în primul dosar Rompetrol. Vânzare sub ochii Guvernului Tăriceanu Ancheta DIICOT vizează, de asemenea, modul în care autorităţile au închis ochii la încălcarea contractului de privatizare a rafinăriei Petromidia. În 2007, Dinu Patriciu primeşte de la Guvernul Tăriceanu permisiunea de a vinde rafinăria fără oprelişti. Responsabilă să urmărească dacă investitorul s-a achitat sau nu de toate obligaţiile din momentul privatizării, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului acceptă încheierea monitorizării post-privatizare, deşi datoria nu era plătită. Radu Sârbu, fost preşedinte al FPS: „În contractul pe care FPS l-a semnat în toamna lui 2000 cu grupul Rompetrol, am inclus nu numai obligaţia de a plăti aceste datorii în întregime, ci şi garanţii pentru plata lor: pe pachetul de acţiuni.” Preşedintele de atunci al AVAS, Teodor Atanasiu, fost administrator al uneia dintre firmele lui Dinu Patriciu – PALPLAST Sibiu – pasează, la rândul lui, responsabilitatea. Teodor Atanasiu, fost președinte al AVAS: „Nu țin minte exact. Știu că s-a încheiat monitorizarea fiindcă aceea era perioada maximă de monitorizare prevăzută în contract și dacă tot ce a fost prins acolo a fost realizat, atunci Direcția de Monitorizare Post-privatizare prezenta Consiliului un raport în care cerea încheierea monitorizării.” Câteva luni mai târziu, Dinu Patriciu începe negocierile pentru vânzarea Rafinăriei Rompetrol. În vara lui 2007, face anunţul: afacerea e preluată de compania de stat kazahă, KazMunayGas. Preţul oficial al tranzacţiei rămâne necunoscut, dar este estimat în piaţă la un miliard şi jumătate de dolari. De 30 de ori mai mult decât plătise statului Dinu Patriciu, la privatizare. Astăzi, Petromidia este pe cale a fi preluată de compania chineză CEFC China. Acordul prin care asiaticii ar urma să devină acţionari majoritari la KazMunayGaz International şi, implicit, să aibă un cuvânt greu de spus la Petromidia, a fost semnat luna trecută la Astana. Tranzacţia este condiţionată, însă, de aprobarea mai multor autorităţi europene şi chineze şi are ca termen estimat luna octombrie 2016. Citiți și Turnură neaşteptată în ancheta Rompetrol. Miniştrii care l-au ajutat pe Dinu Patriciu să devină mai bogat cu trei miliarde de dolari

 

Citește mai mult la: https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/rompetrol-2-un-dosar-de-770-de-milioane-de-dolari-si-cu-14-suspecti-516680

 

Informaţiile publicate pe site-ul Digi24.ro pot fi preluate, în conformitate cu legislația aplicabilă, doar în limita a 120 de caractere.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata/rompetrol-2-un-dosar-de-770-de-milioane-de-dolari-si-cu-14-suspecti-516680

 

////////////////////////////////////////////

 

Averea hotomanului,pe cand era elev in acapararea avutiei  obstesti… Averea lui Adrian Nastase

 

Scandalurile generate in jurul afacerii Zambaccian si al mostenirii lasate familiei Nastase de Tamara Cernasov au tinut, vreme de cateva luni, prima pagina a ziarelor.

 

La mijlocul lunii trecute, fostul premier Adrian Nastase, si presedintele in exercitiu al Camerei Deputatilor, a fost obligat sa demisioneze din aceasta functie, dupa ce parlamentarii refuzasera sa le permita procurorilor anticoruptie sa-i perchezitioneze locuintele din Zambaccian si de la Cornu.

 

 

Nastase este cercetat de PNA pentru luare de mita, el fiind acuzat ca ar fi primit termopane in valoare de aproximativ 400.000 de dolari si obiecte provenite din China in valoare de 100.000 de dolari, in schimbul numirii si mentinerii in functia de sef al Inspectoratului de Stat in Constructii a Irinei Jianu, fost vicepresedinte la societatea Conimpuls SA din Bacau.

 

Irina Jianu este persoana care a supravegheat lucrarile de constructie la imobilul lui Adrian Nastase din strada Zambaccian nr. 16.

 

Pe de alta parte, dezvaluirile privind averea mostenita de familia Nastase de la matusa Tamara Cernasov, o fosta profesoara care, la o varsta de peste 90 de ani, s-ar fi implicat in afaceri imobiliare cu vile, apartamente si terenuri au parut din start o manevra menita sa pastreze in umbra afacerile fostului premier.

 

Nimeni nu a crezut povestea lansata de sotii Nastase, cu atat mai mult cu cat printre intermediarii afacerilor initiate, chipurile, de nonagenara Tamara Cernasov, s-au aflat personaje precum Sorin Tesu, Alexandru Bittner, Roxana Bichel sau Paul Opris, toti apropiati si oameni de incredere ai lui Adrian Nastase.

 

Ceea ce a pus capac insa, cel putin pentru o vreme, carierei politice a lui Adrian Nastase, dar si credibilitatii sale, a fost imaginea de “pestera a lui Ali Baba” din apartamentul acestuia situat in Zambaccian.

 

Sticla televizoarelor a reprodus atunci imaginea unui personaj care s-a inconjurat de mii de obiecte achizitionate dupa criterii ce tin mai degraba de snobism decat de gust artistic sau de vreun criteriu estetic. Despre Adrian Nastase s-a spus, de-a lungul anilor, ca a acumulat sume uriase in urma controversatelor privatizari din Romania.

 

Au circulat zvonuri potrivit carora diverse comisioane ar fi ajuns in conturile familiei Nastase, via Dana Nastase, de pe urma tranzactiilor comerciale. S-a avansat chiar si suma de un miliard de euro, ca dimensiune a averii sale, insa nimeni n-a putut proba veridicitatea acesteia.

 

Ceea ce s-a putut constata, in schimb, a fost imbogatirea suspect de rapida a familiei Nastase, in conditiile in care, la vedere, nici el si nici sotia lui n-au derulat afaceri de anvergura. S-au putut observa, de asemenea, acumularile uriase din curtile prietenilor si apropiatilor fostului prim-ministru, averi care sfideaza bunul-simt.

 

In acest context, ne-am propus sa privim mai atent in trecutul lui Adrian Nastase si sa incercam o estimare a averii acestuia precum si a veniturilor si cheltuielilor familiei, pentru a vedea daca poate fi gasita o justificare a bogatiei. Concluzia provizorie la care am ajuns este ca averea lui Adrian Nastase, estimata la 15,5 milioane de euro, este de zece ori mai mare decat veniturile.

 

Daca la capitolul venituri luam in calcul si mostenirea matusii Tamara, cheltuielile familiei depasesc cu putin posibilitatile financiare. Cu alte cuvinte, mostenirea matusii Tamara acopera aproape la milimetru “lipsa din gestiunea” justificativa a luxului familiei Nastase. Carte de vizita Adrian Nastase s-a nascut pe 22 iunie 1950 in Bucuresti.

 

S-a casatorit in iulie 1985 cu Dana Nastase, fiica fostului ministru al agriculturii, Angelo Miculescu, la cativa ani dupa ce a divortat de fiica fostului ministru de externe din perioada comunista, Grigorie Preoteasa. Sotii Nastase au doi copii, Andrei si Mihnea.

 

A absolvit, in 1973, Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in 1978 Facultatea de Istorie-Filosofie, sectia Sociologie, din cadrul aceleiasi universitati. In 1987, si-a luat doctoratul in drept, specialitatea Drept international public.

 

Dupa absolvirea primei facultati, Nastase a fost jurist si cercetator la Institutul de Cercetari Juridice din Bucuresti, iar apoi, sporadic (’77-’79, ’84-’85), profesor asociat la ASE. Pana in 1990, Nastase s-a implicat si in cateva organizatii pentru care avea nevoie, obligatoriu, de acordul tacit al serviciilor secrete romanesti.

 

Astfel, in 1977 a fost numit vicepresedinte al Asociatiei de Drept International si Relatii Internationale (ADIRI), iar in 1984 a devenit membru al Societatii Franceze de Drept International si director de studii la Institutul International pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Dupa 1990, Nastase a devenit un adevarat colectionar de titluri, harti, case, terenuri, tablouri etc.

 

Astfel, in 1990, a devenit, pentru doi ani, presedinte al Fundatiei Europene “Nicolae Titulescu” si profesor la Facultatea de Drept din Universitatea Bucuresti, specialitatea drept international public.

 

In 1992, s-a titularizat, ca profesor, la inca trei facultati de drept bucurestene din cadrul universitatilor “Titu Maiorescu” si “Dimitrie Cantemir”, precum si la Institutul de Drept si Relatii Internationale “Nicolae Titulescu”. In perioada 1991-1996, a fost membru al Comitetului Director al Institutului pentru Studii de Securitate Est-Vest din New York.

 

In aceeasi perioada, Nastase a mai colectionat patru functii: vicepresedinte al Consiliului Mondial al fostilor ministri ai afacerilor externe (1993), director de cercetare la Institutul Roman pentru Studii Internationale (1994), profesor asociat la Universitatea Sorbona Paris (1994) si membru al Societatii Americane de Drept International.

 

In mediul politic, Adrian Nastase s-a facut remarcat imediat dupa decembrie 1989, cand a fost ales deputat pe listele FSN la alegerile din 1990, iar din 28 iunie 1990 a devenit ministru al afacerilor externe in guvernele Roman si Stolojan. In legislatura 1992-1996, Nastase a fost presedintele Camerei Deputatilor.

 

In perioada 1996-2000, a fost vicepresedinte al Camerei Deputatilor, iar in 28 decembrie 2001 a devenit prim-ministru, functie pe care a detinut-o pana la sfarsitul anului 2004.

 

Dupa alegerile din 2004, Adrian Nastase ocupa din nou functia de presedinte al Camerei Deputatilor, pozitie la care este fortat sa renunte, oficial, pe 16 martie 2006, in urma scandalului mediatic legat de afacerea Zambaccian si de mostenirea “matusii Tamara”. In partid, ascensiunea lui Nastase a inceput in 1993, cand a devenit, pentru patru ani, presedinte executiv al PDSR.

 

In 1997, a fost ales prim-vicepresedinte al acestui partid, iar in anul 2001 a devenit presedinte al PDSR (actualul PSD). Din 2005, dupa ce presedintia PSD a fost preluata de Mircea Geoana, Adrian Nastase a trecut din nou in planul secund, pe pozitia de presedinte executiv, functie pe care a pierdut-o la inceputul anului 2006, ca urmare a aceluiasi scandal “Zambaccian & matusa Tamara”.

 

Inainte de 1989, Adrian Nastase a fost un comunist din esalonul secund al PCR. Partea omisa de Adrian Nastase din biografia oficiala este activitatea depusa in slujba regimului comunist pana in decembrie 1989.

 

Nici nu se putea altfel, avand in vedere aspiratiile acestuia de a parveni prin orice mijloace, o dovada in acest sens fiind abilitatea cu care a cautat, si a reusit, sa-si gaseasca perechea in fieful nomenclaturii comuniste.

 

Casatorit pentru prima oara, in vremea studentiei, cu fiica unui veteran al partidului comunist din anii ’50, dupa divort, Nastase a cautat, si a gasit, o alta fiica de nomenclaturist, pe Dana Miculescu.

 

Aceasta era fiica lui Angelo Miculescu, fost membru al CC al PCR in perioada 1969-1983, fost ministru si ministru secretar de stat al agriculturii in perioadele 1969-1972 si 1975-1981, fost viceprim-ministru al guvernului in perioada 1975-1981 si fost ambasador in Republica Populara Chineza in perioada 1983-1990.

 

Pe de alta parte, tanarul Adrian Nastase a reusit sa castige increderea reprezentantilor partidului comunist si a fost trimis ca exponent al politicii de partid si de stat in diverse comitete si comitii internationale de la Strasbourg, Oslo sau Phenian.

 

Desi, in biografia oficiala, Nastase a consemnat ca in perioada 1973-1990 a lucrat ca “jurist, cercetator la Institutul de Cercetari Juridice din Bucuresti” si, sporadic, profesor asociat la ASE Bucuresti, in realitate, el a desfasurat “activitati mult mai complexe”.

 

Intr-o adresa trimisa pe 25 iunie 1988 minstrului comertului interior de la acea vreme, Ana Muresan, prin care solicita obtinerea aprobarii pentru cumpararea “cu prioritate” a unui autoturism “Trabant 601″, Adrian Nastase insira o parte din aceste activitati in care era direct implicat.

 

“Acest autoturism mi-ar fi deosebit de util pentru numeroasele deplasari pe care le presupun activitatile ce le desfasor in cadrul ADIRI (ca presedinte al sectiei de drept international), in cadrul Academiei de Stiinte Sociale si Politice (Stefan Gheorghiu – n.r.), al Universitatii Bucuresti, ca lector al CC al PCR, ca membru al Consiliului juridic al MAE, ca secretar de redactie al publicatiei

 

“Revue roumaine des sciences sociales. Serie des sciences juridique” etc.”, scria Adrian Nastase in adresa trimisa ministrului Ana Muresan. Asadar, dincolo de institutul de cercetari juridice, Adrian Nastase lucra si pentru Academia Stefan Gheorghiu, era si lector al CC al PCR, precum si membru in consiliul juridic al Ministerului Afacerilor Externe.

 

Ferma din Cornu si salariile au sustinut familia pana in 2005 Venituri din salarii: 347.923 euro In perioada 1990-2006, Adrian Nastase si-a castigat oficial existenta din salariul de parlamentar sau de prim-ministru si din activitatea de cadru didactic la cateva facultati de drept din Capitala.

 

In perioada 1990-1992, la un salariu de 500 de euro/lunar el a castigat, ca parlamentar, 15.000 de euro. Din activitatile didactice, ca profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universitatii Bucuresti el putea castiga, la foc continuu, 10.800 euro, iar de la celelalte facultati alti 5.000 de euro.

 

In perioada 1993-1996, castigurile lui Nastase ca parlamentar sunt estimate la 28.600 euro si la 40.000 de euro din activitatile didactice. In legislatura 1997-2000, castigurile salariale ale lui Adrian Nastase au fost de 30.000 euro, ca parlamentar, si de 40.000 euro ca profesor.

 

Castigurile din perioada 2001-2004 au fost, pentru Nastase, cele mai mari, avand in vedere ca a detinut atunci si functia de prim-ministru. Astfel, veniturile din salariul de demnitar sunt estimate la 51.000 de euro, iar cele obtinute ca profesor universitar, cu norme la trei facultati, la 56.000 de euro.

 

Presupunand ca in acesti ani a incasat si diurne anuale, in medie de 3.500 euro, la aceste sume se mai adauga inca 14.000 euro. Anul trecut, castigurile sale salariale au fost de 10.571 euro, ca deputat, si de 23.467 euro ca profesor si presedinte al Fundatiei N. Titulescu. Nastase a mai incasat, in plus, 6.400 euro cu titlu de diurna deplasari.

 

Pe de alta parte, Dana Nastase a declarat si ea castiguri salariale din activitatea de director al societatii Datis Consulting & Management SRL, o firma care i-a apartinut si ale carei actiuni le-a vandut dupa ce sotul ei a devenit prim-ministru. Astfel, in 2004, Dana Nastase a declarat castiguri de la firma Datis de 11.400 euro, iar in 2005 de 5.685 euro.

 

Venituri din activitati agricole: 175.000 euro Nastase a declarat ca ferma de la Cornu i-a adus, anul trecut, venituri de 38.690 euro, iar in 2004 de 54.398 euro. Nu se cunosc veniturile fermei de la Cornu in perioada 2000-2003, dar, presupunand ca gainile lui Nastase au fost extrem de rentabile, estimam castiguri de 20.000 de euro anual, deci un total de 80.000 euro in cei patru ani.

 

Venituri din chirii: 140.000 euro O problema extrem de neclara si fara corespondent in declaratia de avere a lui Adrian Nastase este aceea a veniturilor din chirii. Conform propriei sale declaratii de avere, singurele imobile care ar fi putut fi inchiriate sunt cel din Zambaccian si resedinta de la Cornu.

 

Sotii Nastase n-au declarat ca sunt proprietarii altor imobile, prin urmare declararea unor venituri din chirii pare absurda. E greu de crezut ca ei ar fi inchiriat terenurile de la Corbeanca sau Balotesti. Asadar, singura explicatie plauzibila este ca Adrian Nastase detine si alte imobile pe care le-a inchiriat.

 

Sumele provenite din chirii si inscrise de Nastase in declaratia de avere sunt imense: 74.000 euro (3.000.000.000 lei vechi) in 2004 si 66.000 euro (2.389.650.000 lei vechi) in 2005. Daca in 2005, in proprietatea familiei Nastase au intrat niste imobile de la matusa Tamara, care au fost inchiriate, in 2004 nu exista nici o explicatie din partea lui Nastase pentru suma declarata.

 

In 2004, chiria lunara incasata de Adrian Nastase, nu se stie pe ce, a fost de aproximativ 6.176 de euro. Acesti bani s-ar putea obtine din inchirierea a patru sau cinci apartamente de lux in zona zero a Capitalei. Spre exemplu, chiria pentru un apartament de trei camere, superfinisat si mobilat, din Bd. Unirii, este de 650 de euro lunar.

 

Prin urmare, ca sa obtii 6.176 de euro ar trebui sa inchiriezi noua astfel de apartamente. Are Nastase, in proprietate, inca noua locuinte? Este o intrebare la care doar procurorul general Ilie Botos poate gasi raspunsul.

 

Alte venituri: 1.107.000 euro Adrian Nastase a consemnat, anul trecut, incasarea a 16.000 de euro din vanzarea unui contract de leasing, catre }iriac Leasing SA, pentru un autoturism.

 

In ultima declaratie de avere, la capitolul venituri incasate de sotie, in 2005, Nastase a consemnat urmatoarele sume provenite din mostenire conform “certificatului de mostenitor nr, 59 din 31.05.2005″: 281.669,59 RON, 60.000 euro, 602,735 dolari si 110.000 euro (avansul pentru vanzarea celor trei apartamente mostenite). Aceasta inseamna aproximativ 250.000 de euro.

 

De asemenea, intr-o anexa a declaratiei de avere, Nastase a mai consemnat si alte sume incasate dupa decesul Tamarei Cernasov: 125.000 euro – bijuterii si picturi/grafica -, 300.000 euro – pretul a trei apartamente vandute – si 241.830 euro, suma pe care i-a dat-o fiului sau, Andrei.

 

In plus, Dana Nastase a mai obtinut 25.000 de euro ca urmare a vanzarii, catre sora sa, Rodica Miculescu, a unei cote indivize dintr-un apartament. Economiile in banci, totalizeaza 125.300 euro. Cheltuielile cu cosul zilnic: 400.000 euro Cheltuielile familiei Nastase sunt extrem de greu de estimat.

 

La luxul afisat de fostul premier si lider al PSD, apreciem ca suma de 2.500 de euro/lunar reprezinta o palida reflectare a cheltuielilor casnice ale familiei acestuia in perioada 2001-2005. Cu un asemenea reper, in aceasta perioada, cheltuielile casnice se ridica la 150.000 de euro.

 

Pentru perioada 1992-2000, cheltuielile lunare sunt estimate la 2.000 de euro/lunar, ceea ce reprezinta 216.000 euro, iar pentru perioada 1990-1991, cheltuielile se ridica la 1.500 euro/lunar, ceea ce totalizeaza 36.000 de euro. Prin urmare, totalul cheltuielilor casnice se ridica, in cei 16 ani, la aproximativ 400.000 de euro.

 

Scolarizarea copiilor: 140.000 euro Cei doi copii ai familiei Nastase, Mihnea si Andrei, au urmat cativa ani cursurile la o scoala de lux – Scoala Americana.

 

Cum taxele anuale la aceasta institutie se ridicau la aproximativ 20.000 de euro (numai pentru cel mai mare dintre baieti, care urma cursuri echivalente liceului, mai scumpe, familia Nastase platea anual 17.000 – 18.000 de dolari) daca am socoti doar patru ani petrecuti aici de cei doi frati Nastase, suma achitata s-ar ridica la 80.000 de euro.

 

Presupunand cheltuieli lunare de 200 de euro pentru echivalentul programului “cornul si laptele” zilnic, se mai adauga la acesti bani inca 60.000 de euro pentru anii de scoala ai fratilor Nastase. Colectii de arta: 90.000 euro Nastase este un recunoscut colectionar de harti si carti vechi, de timbre, de tablouri.

 

In ultima sa declaratie de avere, el a cuantificat la aproximativ 90.000 de euro cheltuielile efectuate in perioada 1990-2005, pentru achizitionarea acestor bunuri. Casa din Zambaccian: 599.830 euro Cheltuielile pentru ridicarea imobilului din Zambaccian s-au ridicat, conform lui Sergiu Sechelariu, la 34 miliarde de lei vechi, din care s-au achitat 29 de miliarde de lei.

 

Cum suma despre care aminteste Sechelariu nu apare consemnata in declaratia de avere a lui Adrian Nastase, inseamna ca acesti bani au fost achitati “la negru”.

 

Considerand ca jumatate din suma invocata de Sechelariu a fost acoperita de Ion }iriac, coproprietarul din Zambaccian, inseamna ca Adrian Nastase a scos din buzunarul propriu 358.000 euro (14,5 miliarde lei vechi) pe care i-a achitat patronului de la Conimpuls, Sergiu Sechelariu.

 

Tot la acest capitol trebuie inscrisa si suma de 241.830 euro pe care Nastase i-a dat-o fiului sau Andrei, banii provenind, conform declaratiei lui Nastase, din mostenirea matusii Tamara. Achizitii imobiliare: 588.547 euro Familia Nastase a investit, de-a lungul anilor, in achizitionarea mai multor imobile.

 

In 1996, a cumparat cu 18 milioane lei vechi un teren de 2,62 hectare in comuna Balotesti. Suma oficiala a tranzactiei a fost de 20 de milioane lei, adica 5.177 euro. De asemenea, Nastase a cumparat 1,77 ha teren la Cornu, teren a carui valoare era, in 1999, de aproximativ 150.000 euro. Cheltuielile legate de constructia fermei si a vilei rezidentiale de la Cornu pot fi estimate la 250.000 euro.

 

Terenul de la Corbeanca, achizitionat de Dana Nastase in 1999, de la Roxana Bichel a costat 139.000 dolari, adica 130.790 euro. Terenul din str. Zambaccian nr. 16, provenit prin interpusi de la Gabriel Bivolaru, a costat 10.000 euro. In sfarsit, achizitia apartamentului din str. Moliere nr. 10, in 2001, de catre Elena Nastase, mama fostului premier, a costat 65.000 dolari, adica 72.580 de euro.

 

Cheltuieli de zile negre: 21.000 euro Cele patru decese din familia Nastase (matusa Ciolan, socrul Angelo Miculescu, matusa Tamara si matusa Aurelia) au presupus si ele cheltuieli de inmormantare. Daca in cazul celor trei matusi costurile pot fi aproximate la 6.000 de euro, in cazul socrului Miculescu acestea s-ar putea ridica la 15.000 de euro.

 

Balanta familiei Nastase Venituri: 1.746.053 euro Cheltuieli: 1.839.377 euro Sold: 93.324 euro Din estimarile noastre, rezulta un sold negativ al bugetului de venituri si cheltuieli al familiei Nastase, de aproximativ 93.000 de euro.

 

Adica, aproape de suma de 3.000.000.000 de lei vechi pe care, potrivit ultimelor informatii publicate in presa, familia Nastase ar fi primit-o de la matusa Tamara pentru dotarile necesare finalizarii imobilului din Zambaccian. Averea oficiala a familiei Nastase: 15.459.300 euro 15 case – 9,2 milioane de euro Pana in 1990, Adrian Nastase locuia pe str. Av. Jean Texier nr.

 

4, sector 1 Bucuresti, imobil pe care l-a cumparat ulterior. Vila este estimata, astazi, la aproximativ 500.000 de euro. In 1991, pentru a beneficia de o locuinta in plus, de la RAAPPS (Regia Protocolului de Stat), Nastase a donat socrului sau, Angelo Miculescu, apartamentul duplex din str. Av. Jean Texier. Miculescu insa avea deja o locuinta de lux in centrul Capitalei, pe str.

 

Pictor Negulici nr. 18, etaj 1, ap. 2, sector 1, locuinta estimata la 300.000 de euro. In aceste conditii, este de presupus ca asa-zisa instrainare a imobilului de catre Adrian Nastase a fost, in realitate, o manevra prin care acesta si-a putut justifica primirea locuintei de protocol din str. Maresal Prezan nr. 4, et. 1, ap. 2, sector 1 Bucuresti.

 

Ferma si casa de vacanta la Cornu Imobilul din str. Jean Texier a fost folosit de Nastase ca sediu pentru unele din afacerile sale si ale sotiei, aici figurand, pana in 2001, “Cabinetul de avocatura Adrian Nastase”, dar si sedii pentru firma Datis Consulting & Management SRL si Fundatia pentru Romania Mileniului III, conduse de Dana Nastase.

 

De asemenea, tot aici a fost si sediul firmei Onda Trading SRL (ap. 1), societate radiata cu ceva timp in urma si ai carei actionari au fost Roxana Bichel, omul de casa al familiei Nastase, si Didi Marius Crisan Mircea. Cei doi au fost, de altfel, si administratorii firmei Danei Nastase, Datis Consulting.

 

Tot la inceputul anilor 1990, Adrian Nastase si-a construit in comuna prahoveana Cornu, pe un teren cumparat in mai multe etape, o vila rezidentiala si o ferma de pasari cu o capacitate de peste 1.500 de capete. In declaratia de avere din 2004, Adrian Nastase a consemnat mostenirea, de catre Dana Nastase, ca urmare a decesului lui Angelo Miculescu, a unei case de vacanta cu o suprafata de 540 mp.

 

Desi nu se precizeaza locatia acestui imobil, este de presupus ca referirea se face la vila de la Cornu. Mama lui Adrian, Elena Nastase, detine un apartament pe str. Naum Rimniceanu nr. 2, bl. 5, ap. 130 sector 1 Bucuresti. Locuinta a apartinut, la inceputul anilor ’80, lui Adrian Nastase. Apartamentul este evaluat la aproximativ 70.000 de euro.

 

O a doua locuinta a fost obtinuta de Elena Nastase in 1994, dupa ce a revendicat-o in numele unei matuse decedate, Elena Ciolan. Valoarea imobilului este estimata la aproximativ 450.000 de euro. O alta locuinta a intrat in posesia Elenei Nastase in aprilie 2001, cand aceasta a cumparat, cu 65.000 de dolari un apartament de 130 mp situat intr-un imobil din cartierul Primaverii, str.

 

Jean Baptiste Moliere nr. 10. Vanzatorul apartamentului este Cristian Sindie, patron al clubului bucurestean Flamingo, un personaj din lumea interlopa aflat in relatii de afaceri cu Gheorghe Gheara si Fernando Enciu. Astazi, in imobilul din Moliere nr. 10 figureaza, ca locatari, alaturi de Elena Nastase, Yoav Stern si societatea Comfstill Star SRL.

 

Valoarea apartamentului detinut de mama lui Nastase se ridica la peste 350.000 de euro. Singura locuinta recunoscuta oficial de Adrian Nastase este apartamentul de 378,89 mp situat in imobilul din Zambaccian nr. 16, a carui valoare de impozitare este de 440.812,49 RON (121.657 euro).

 

Conform lui Sergiu Sechelariu, valoarea constructiei s-a ridicat la 34 miliarde lei, adica aproximativ 850.000 de euro. Cu toate acestea, conform analistilor imobiliari, valoarea unui metru patrat de constructie finisata in acest imobil este de 2.000-2.500 euro. Prin urmare, valoarea reala a apartamentului sotilor Nastase ar fi cuprinsa intre 758.000 si 947.000 de euro.

 

In acelasi bloc insa, fiul cel mare al lui Nastase, Andrei, detine si el un apartament asemanator la etajul 1, cumparat de la Ion Alexandru }iriac cu suma de 208.000 euro. Cele doua apartamente valoreaza, pe piata imobiliara, 1,6 milioane de euro.

 

Criticul de arta si scriitorul Petru Romosan declara ca valoarea imobiliara a apartamentului lui Adrian Nastase este cu mult depasita de valoarea obiectelor depozitate in interiorul acestuia.

 

Conform lui Romosan, valoarea bunurilor (tablouri, mobile, carti, statuete etc.) detinute de Adrian Nastase in apartamentul din Zambaccian se ridica la 4-5 milioane de euro si aceasta in conditiile in care tabloul de Rafael, observat pe unul din peretii apartamentului, este un fals. Altfel, spune Petru Romosan, la aceasta suma ar mai trebui adaugate minimum 60 de milioane de euro.

 

La toate acestea, se adauga cele trei apartamente mostenite anul trecut de la matusa Tamara, a caror valoare depaseste 400.000 de euro, plus alte doua imobile aflate in curs de mostenire de la matusa Aurelia Zachir, unul in Bucuresti, estimat la 70.000 de euro, si un altul in celebrul hotel din str. Muncii nr. 1 Predeal, estimat la 130.000 de euro.

 

Economii in banci – 125.300 euro Adrian Nastase a declarat ca detine opt conturi, la trei banci romanesti, in suma totala de 125.300 euro.

 

Bijuterii, tablouri, icoane, obiecte de arta decorativa – 284.000 euro Familia Nastase detine, oficial, timbre romanesti si straine in valoare de 450 de dolari, diverse obiecte din argint – 1.000 dolari, icoane si obiecte de cult 8.340 RON, obiecte de arta decorativa 20.760 RON, pictura moderna si contemporana – 16.062 euro si bijuterii diverse in valoare de 6.300 dolari, bunuri ce totalizeaza

 

30.823 euro. In plus, detine pictura moderna si contemporana (uleiuri pe panza) in valoare de 18.287 RON (obtinute pana in 1989 ) si 56.629 euro (in perioada 1990-2004), precum si uleiuri pe lemn in valoare de 12.900 RON si 14.700 dolari, ce totalizeaza 77.800 euro.

 

De asemenea, are in proprietate bunuri mostenite de Dana Nastase: bijuterii diverse – mostenire ascendent decedat in 1999; obiecte din argint, icoane, obiecte de cult, tapiserii, obiecte din portelan, ceramica, sticla, lemn, piatra, metal (40.000 euro) – mostenire ascendent decedat in 2003; bijuterii diverse (9.400 euro) – mostenire ascendent decedat in 2003; bunuri sub forma de metale pretioase,

 

monede, obiecte de arta si cult (40.000 euro) – mostenire 2005 (matusa Tamara) si lucrari de pictura si grafica (86.000 euro) – mostenire 2005 (matusa Tamara). Toate aceste bunuri mostenite totalizeaza 175.168 euro.

 

Terenuri in valoare de 5,85 milioane de euro In ultima declaratie de avere, din 30 decembrie 2005, Adrian Nastase a consemnat ca detine sapte terenuri, patru fiind cumparate, iar trei mostenite. Terenul din Cornu – 350.000 euro. Primul dintre terenurile achizitionate este situat in comuna prahoveana Cornu, unde se afla conacul si celebra ferma de pasari a lui Adrian Nastase.

 

Cumparat in perioada 1991-2001, terenul familiei Nastase are o suprafata de 17.700 mp si o valoare de impozitare de 860.000 lei vechi. Valoarea acestuia se ridica la aproximativ 350.000 de euro, metrul patrat de teren fiind de aproximativ 20 de euro.

 

In august 1996, familia Nastase i-a vandut Irinei Miculescu, cumnata Danei Nastase, 3.593 mp teren intravilan in comuna Cornu cu numai 2 milioane lei vechi. Terenul fusese cumparat de sotii Nastase in perioada 1991-1995. De asemenea, Dana Nastase a mostenit, la Cornu, dupa decesul tatalui ei, doua terenuri.

 

Primul, un intravilan in suprafata de 3.600 mp, este evaluat la 54.000 de euro, iar celalalt, de 2.500 mp, valoreaza 50.000 euro. Terenul din Balotesti – 2,623 milioane euro. Dana Nastase a cumparat, in 1996, de la Roxana Bichel, trei terenuri in suprafata totala de 2,623 hectare in intravilanul comunei Balotesti – Ilfov. Suma oficiala a tranzactiei a fost de 18 milioane lei vechi.

 

Conform lui Aurel Sergiu Marinescu, unchiul din SUA al lui Adrian Nastase, atat vanzarea terenului din Cornu, cat si cumpararea celui din Balotesti au fost facute la acelasi notar, Eugenia Cutaru. Valoarea acestui teren se ridica astazi la 2,623 milioane euro, considerand un pret mediu de 100 euro/mp. Terenul din Corbeanca – 2,3 milioane euro.

 

Familia Nastase a cumparat, in 1999, de la aceeasi Roxana Bichel, un teren forestier de 2,35 hectare situat in comuna Corbeanca. Pretul tranzactiei a fost de 139.000 de dolari (130.789 euro), de cateva ori mai mic decat pretul pietei. Astazi, terenul valoreaza, conform expertilor imobiliari, aproximativ 2,3 milioane de euro.

 

Terenul, aflat in proprietatea Ocolului Silvic Bucuresti, fusese obtinut de protejatul si partenerul de afaceri al sotilor Nastase in 1996, printr-un schimb cu un teren din Sacele Brasov, afacerea fiind perfectata de secretarul de stat PDSR Marian Ianculescu, in ultimele saptamani ale guvernului Vacaroiu.

 

Terenul dat la schimb de Roxana Bichel, in Sacele, era cu mult mai ieftin decat cel primit la Corbeanca. Tranzactia a fost ulterior contestata de reprezentantii Ministerului Agriculturii, dar instanta brasoveana i-a dat castig de cauza Roxanei Bichel, care a putut apoi sa-i vanda Danei Nastase terenul. Terenul din Voluntari – 250.000 euro.

 

In comuna Voluntari, Dana Nastase a mostenit de la matusa Tamara un teren de 2.500 mp situat in apropiere de Prisma. Terenul fusese cumparat in 1999 cu 2,5 milioane lei (153,4 euro) si valoreaza 250.000 de euro. Terenul din Bucuresti – 200.000 de euro.

 

In ultima declaratie de avere, Adrian Nastase a consemnat un teren in Bucuresti, fara a preciza insa ce suprafata ocupa acesta sau unde este situat. Intr-o declaratie anterioara insa, din mai 2005, Nastase a inscris un teren intravilan in Bucuresti cu o suprafata de 700 mp si o valoare de impozitare de 2,34 milioane lei. Dupa toate probabilitatile este vorba despre controversatul teren din str.

 

Zambaccian nr.16. Valoarea acestui teren este de aproximativ 200.000 de euro. Operatiunile “Termopanul” si “Mostenirea” Nastase isi justifica cheltuielile mari prin mostenirile de familie. Dupa ce a agonisit o avere importanta, fostul premier este astazi anchetat de procurori. Semnalata de presa cu mai multi ani in urma, afacerea terenului si cea a blocului din strada Zambaccian nr. 16 au intrat, recent, in atentia procurorilor anticoruptie.

 

Nastase este cercetat de PNA, pentru ca ar fi primit mita sub forma unor bunuri importate din China in valoare de peste 100.000 de dolari si “tamplarie de aluminiu si lemn cu geam termopan” in valoare de 1.200.000 RON, pentru imobilele din Zambaccian si Cornu, de la Irina Jianu, vicepresedinte al societatii Conimpuls SA din Bacau si coordonator al lucrarilor de constructie ale imobilului din

 

Zambaccian. Jianu a fost numita sef al Inspectoratului de Stat in Constructii (ISC), la un an de la demararea constructiei, iar mita ar fi avut scopul obtinerii functiei din fruntea ISC. Afacerea Zambaccian a inceput in momentul in care Gabriel Bivolaru i-a vandut lui Adrian Nastase, prin cativa interpusi, un teren de 700 mp situat in strada cu acelasi nume.

 

Asadar, in 1996, Gabriel Bivolaru i-a “vandut” lui Elena Sotec, soacra sa, terenul din Zambaccian. La inceputul anului 1998, Elena Sotec a vandut acelasi teren cu 20 de milioane de lei vechi, lui Athena Marianthi Theodoru, mama lui Roxana Bichel – agentul imobiliar si partenerul de afaceri al Danei Nastase.

 

Athena Theodoru a plasat, terenul, Casei de avocatura Nastase, contra sumei de 100 milioane lei vechi (10.000 de euro). In 1999, terenul ajunge, in sfarsit, in posesia lui Adrian Nastase, care il achizitioneaza cu aceeasi suma. Reprezentantul Casei de avocatura Nastase era, la acea data, insasi Roxana Bichel, omul bun la toate.

 

Bichel avea sa fie rasplatita, ulterior, pentru toate aceste servicii, cu importante functii in APAPS, de unde a participat la privatizari strategice, precum SIDEX Galati, ALRO Slatina, Combinatul Siderurgic Resita, BCR, sau in consiliile de administratie de la Neptun Olimp SA, SIDEX si Tarom.

 

Dupa ce a intrat in posesia terenului a carui valoare de piata era de cel putin zece ori mai mare decat cea de achizitie, Adrian Nastase a demarat lucrarile de constructie pentru imobilul cu patru nivele. Pentru aceasta, s-a asociat cu Sergiu Sechelariu, patronul firmei de constructii Conimpuls SA.

 

Conform declaratiilor acestora, intelegerea initiala prevedea ca, dupa terminarea imobilului, jumatate sa-i revina lui Sechelariu, iar cealalta jumatate lui Adrian Nastase. Intelegerea n-a mai fost insa respectata. Sergiu Sechelariu a devenit, in 2001, secretar de stat la Ministerul Transporturilor, iar vicepresedinta firmei de constructii, Irina Jianu, a fost numita inspector general la ISC.

 

De mentionat ca, in aceeasi perioada cu ridicarea imobilului din Zambaccian, firma secretarului de stat Sergiu Sechelariu s-a ocupat si de lucrarile de renovare ale unui alt imobil, din str. Cristian Tell nr. 15, trecut in contul lui Nastase, dar aflat, oficial, in proprietatea lui Paul Opris.

 

Blocul din Zambaccian a fost finalizat in martie 2004, cand situatia proprietarilor era urmatoarea: parterul si etajul 1 erau ale lui Ion Alexandru }iriac (45,6%), etajul 2 apartinea firmei lui Sergiu Sechelariu, Vertcon SA (34,31%), iar etajul 3 lui Adrian Nastase (20,09%).

 

Un an mai tarziu, }iriac junior ii vinde cele doua etaje detinute grecului Xenophon Xenakis (parter) si lui Andrei Nastase (etajul 1). Preturile fixate de }iriac au fost de 169.000 euro, respectiv 208.000 euro.

 

Apartamentul detinut de firma Vertcon a intrat si el in posesia unui alt proprietar, avocatul Marieta Anastasescu, un apropiat al lui Alexandru Bittner, dar si un personaj implicat in mai multe privatizari importante din mandatul Adrian Nastase.

 

Costul lucrarilor de constructie pentru acest imobil ar fi fost de 34 de miliarde de lei vechi, bani din care Nastase ar fi achitat, conform lui Sechelariu, 29 de miliarde lei, dintre care 24 de miliarde lei anul trecut. Elena Ciolan deschide seria controversatelor mosteniri Mama lui Nastase a deschis, in 1994, traditia controversatelor mosteniri tip “matusa” ale familiei Nastase.

 

Cu cativa ani mai devreme, in 1990, Elena Ciolan, matusa, dar si nasa de botez a Elenei Nastase, decedase la varsta de 92 de ani, si din cei cinci nepoti ai acesteia o preferase, prin testament, pe mama lui Adrian Nastase. Matusa Ciolan era sora tatalui Elenei Nastase si, impreuna cu sotul decedat cu mai multi ani in urma, detinuse un imobil nationalizat in anii ’50, pe str. Av. Petre Cretu nr.

 

60, undeva in apropierea Bisericii Casin si a Arcului de Triumf din centrul Capitalei. Vila, compusa din subsol, parter si etaj, fusese construita pe o suprafata de aproximativ 570 mp. In 1994, Elena Nastase revendica, in instanta, la Judecatoria Sectorului 1, imobilul din str. Av.

 

Petre Cretu si este pusa rapid in posesia acestuia, chiar daca, ulterior, hotararea avea sa fie anulata, provizoriu, doi ani mai tarziu, de catre procurorul general la ordinul lui Ion Iliescu.

 

In 1996, procurorul general Nicolae Cochinescu a declarat recurs in anulare impotriva tututor hotararilor din instanta, favorabile fostilor proprietari, anuland, astfel, si dreptul reconstituit pentru vila din str. Av. Petre Cretu.

 

Ulterior, in 1998, procurorul general Sorin Moisescu a desfiintat recursurile in anulare formulate de predecesorul sau si a repus-o in drepturi pe Elena Nastase, care a intrat definitiv in posesia vilei din cartierul Domenii. Imobilul a fost apoi vandut cu 650 milioane lei vechi, in 1999, Danei Marina Barb, sora lui Adrian Nastase.

 

Tamara Cernasov si milionul de euro Scandalul legat de fabuloasa mostenire lasata de matusa Tamara Cernasov si scandalul Zambaccian sunt principalele motive pentru care Adrian Nastase a intrat in colaps politic, el fiind debarcat recent din importantele functii detinute in PSD.

 

Tamara Cernasov, matusa Danei Nastase, a murit pe 15 aprilie 2005 la varsta de 97 de ani si a lasat familiei Nastase o avere evaluata la aproximativ un million de euro. Mostenirea consta in trei apartamente in blocul M27 de pe bd. Mircea Voda din Bucuresti, un teren in comuna Voluntari si mai multe bijuterii.

 

Provenienta banilor si a bunurilor lasate mostenire de Tamara Cernasov ridica mari semne de intrebare. E greu de admis ca o fosta profesoara care, conform celor care au cunoscut-o, a avut o viata modesta, era dispusa sa deruleze afaceri imobiliare la peste 85 de ani. Potrivit documentelor insa, matusa Tamara a intrat in afaceri la 90 de ani.

 

Debutul si l-ar fi facut in noiembrie 1999, cand, cunoscandu-l pe Alexandru Bittner, i-ar fi vandut acestuia bijuterii in valoare de 400.000 de dolari. De ce pastrase ea atatia ani acele bijuterii si preferase pana atunci sa traiasca dintr-o pensie mizera nu se stie.

 

Cert este ca, daca ne luam dupa documente, pe 19 noiembrie 1999, Tamara Cernasov a incasat cei 400.000 de dolari de la Alexandru Bittner, un apropiat al lui Adrian Nastase, bani pe care, sase zile mai tarziu, i-a depus in contul Danei Nastase, cont deschis la banca Creditanstalt pe 25 noiembrie 1999.

 

Pentru ca povestea sa fie si mai incalcita, banii n-au fost depusi in contul Danei Nastase de matusa Tamara sau de Bittner, ci de un alt apropiat al lui Nastase, Sorin Tesu.

 

Operatiunea a fost sesizata de catre functionarii bancii, la vremea respectiva, dar, dupa o mica ancheta a Oficiului National pentru Combaterea Spalarii Banilor (ONCSB), s-ar fi ajuns la concluzia ca Alexandru Bittner n-ar fi putut justifica provenienta banilor care au ajuns in contul Danei Nastase.

 

Prin urmare, s-ar fi facut propunerea ca dosarul sa mearga la Parchet, pentru continuarea cercetarilor, s-ar fi supus la vot si dosarul a fost clasat. Recent insa, s-a descoperit ca raportul de investigare cu privire la circuitul acestor bani a disparut din dosar, cel responsabil de aceasta fiind seful Oficiului, Ioan Melinescu.

 

Melinescu a fost, de altfel, un alt apropiat al lui Nastase si a devenit, in 2004, consilier in Cancelaria primului-ministru. O alta tranzactie suspecta a fost facuta de nonagenara Tamara Cernasov o luna mai tarziu, in decembrie 1999, cand a cumparat un lot de teren de 2.500 mp in comuna Voluntari-Ilfov, cu numai 2,5 milioane de lei vechi, adica 153,4 euro.

 

De ce-i trebuia un lot de pamant in Voluntari nu va putea nimeni sa afle si, de aceea, este de presupus ca batrana habar n-avea despre o asemenea tranzactie. Este iarasi greu de crezut ca, la varsta ei, s-a urcat intr-un autobuz si s-a dus in Voluntari sa negocieze cu proprietarii terenului.

 

Cu toate acestea, conform martorilor, pe 20 decembrie 1999, Tamara Cernasov a cumparat de la un taximetrist, Silviu Podolan, 2.500 mp in comuna ilfoveana. Pretul platit de nonagenara Tamara este si el o alta ciudatenie, pentru ca e absurd sa crezi ca un metru patrat de teren in Voluntari putea fi vandut cu 6 eurocenti. Afacerile Tamarei Cernasov au continuat.

 

Alexandru Bittner se pare ca ar fi sfatuit-o pe aceasta sa investeasca in imobiliare si, cateva luni mai tarziu, i-ar fi vandut chiar el trei apartamente in Bucuresti. Cum am aratat deja, cele trei apartamente sunt situate in bd. Mircea Voda, blocul M27, etaj 6. Povestea imaginata de cei ascunsi in spatele batranei Tamara nu se incheie aici.

 

Ea mai reuseste sa dea un adevarat tun imobiliar in 2001 cand, la sfaturile lui Paul Opris, fostul patron al postului de televiziune “Tele7 abc” si un apropiat al lui Adrian Nastase, cumpara, cu numai opt miliarde de lei vechi (307.374 euro, la valoarea din 2001), un imobil cu 26 de camere a carui valoare ajunge azi la doua milioane de euro.

 

Este vorba despre un “conac brancovenesc” situat pe str. Cristian Tell nr. 15 din Capitala. Conform declaratiei lui Paul Opris, in 2002, matusa Tamara s-a decis sa vanda “conacul” si i l-a plasat acestuia cu un asa-zis “profit de un miliard si jumatate lei”.

 

Opris ar fi achizitionat imobilul din Cristian Tell cu 9,5 miliarde lei, adica cu 303.948 de euro, desi presa a avansat o suma de aproape patru ori mai mare, adica de 1,1 milioane euro.

 

Daca l-am crede pe Opris, ar inseamna ca Tamara Cernasov a pierdut la aceasta afacere 4.000 de euro, ceea ce e greu de crezut in conditiile in care, de la an la an, valoarea imobilelor a fost in crestere, iar in septembrie 2001, incepuse deja renovarea vilei.

 

Presupunand insa ca lucrurile au stat asa, mai ramane fara raspuns intrebarea: de unde a avut matusa Tamara cei 300.000 de euro ca sa cumpere conacul brancovenesc? Daca, asa cum a declarat Bittner, ea s-ar fi speriat cand a primit cei 400.000 de euro pe bijuterii, intrebandu-se ce ar putea face cu atata banet, si a fost sfatuita sa-i investeasca in cele trei apartamente din bd.

 

Mircea Voda, atunci de unde au aparut inca 300.000 de euro in posesia matusii Tamara? Sa-i fi vandut Bittner apartamentele cu doar 100.000 de euro? Greu de admis.

 

Mai mult chiar, conform martorilor din Cristian Tell, reamenajarea vilei, facuta de firma lui Sergiu Sechelariu, aceeasi care a construit si blocul din Zambaccian, a fost urmarita indeaproape de catre Adrian si Dana Nastase, ei fiind vazuti vizitand locuinta in mai multe randuri, in perioada 2001-2004.

 

Desi a negat ca ar fi proprietarul conacului brancovenesc, Adrian Nastase are o problema si aici, deoarece toate itele afacerii conduc spre el. Oricum, tranzactia din Cristian Tell pare cea mai suspecta dintre toate, miza fiind aici de doua milioane de euro. Cazul se afla deja in atentia PNA si e de asteptat ca afacerea sa fie clarificata.

 

Aurelia Zachir si ultima mostenire Aurelia Zachir este cea de-a treia “matusa” din imperiul imobiliar al lui Adrian Nastase. Ea este sora bunicii Irinei Miculescu, soacra lui Adrian Nastase.

 

Din pacate insa, aceasta matusa a decedat pe 17 martie 2006, la venerabila varsta de 95 de ani, intr-un moment destul de neprielnic pentru Adrian Nastase, in conditiile in care scandalul generat de mostenirea lasata de cealalta matusa, Tamara Cernasov, era in plina desfasurare.

 

Fosta profesoara, ca si matusa Tamara, Aurelia Zachir a locuit, la fel de modest, intr-un apartament cu trei camere situat in str. Aleea Bucsenesti nr. 8 din Drumul Taberei. Ea era vizitata, uneori, de Dana Nastase si de Irina Miculescu si ultimele luni de viata si le-a petrecut la resedinta familiei Nastase de la Cornu.

 

A trait dintr-o pensie de aproximativ patru milioane de lei si, stranie coincidenta, s-a apucat de afaceri imobiliare dupa varsta de 90 de ani. Astfel, la inceputul anilor 2000, Aurelia Zachir a cumparat un apartament intr-o vila din Predeal, apartament evaluat la aproximativ 130.000 de euro.

 

Imobilul fusese construit pe un teren concesionat de Roxana Bichel, unul dintre oamenii de casa ai familiei Dana si Adrian Nastase. Cu exceptia celor doua apartamente evaluate la aproximativ 200.000 de euro, mostenirea lasata de Aurelia Zachir n-a fost inca pe deplin clarificata.

 

Controversata vila de lux din Predeal In contul lui Adrian Nastase a fost trecuta si o controversata vila de lux cu mai multe apartamente, situata pe strada Muncii nr. 1 din Predeal.

 

Desi autoritatile au fost sesizate in mai multe randuri, pentru a clarifica statutul acestui imobil, precum si care sunt proprietarii reali ai apartamentelor din acesta, nici pana astazi situatia n-a fost clarificata. Istoria imobilului din Predeal spune destul de multe despre proprietarul real al acestuia.

 

Toate indiciile duc spre Adrian Nastase, desi el n-a recunoscut niciodata vreo implicare in aceasta afacere. In primul rand, toti cei implicati sunt prieteni, rude sau subordonati pe linie de partid. Astfel, terenul pe care s-a construit vila a fost concesionat, in 1995, de Roxana Bichel, samsarul imobiliar al familiei Nastase, impreuna cu Dana Marina Barb, sora lui Adrian.

 

Constructia vilei a inceput in anul 2000 si lucrarea a fost facuta de firma Edilconst SRL, firma printre actionarii careia se afla si liderul de atunci al PSD Campina, Radu Florea.

 

Vila a fost finalizata in 2002, si, conform informatiilor aparute deja in presa, proprietarii apartamentelor de aici ar fi Dana Marina Barb, Roxana Bichel (fost consilier al lui Ovidiu Musetescu, dar si secretar de stat la APAPS), Ristea Priboi, Daciana Octavia Sarbu (fiica fostului ministru al agriculturii Ilie Sarbu), Mircea Ruianu (apropiat si partener de afaceri al lui Alexandru Bittner) si

 

Aurelia Zachir (matusa Danei Nastase, decedata pe 17 martie a.c.). Pana in prezent, trei dintre aceste persoane au negat ca ar fi proprietarii apartamentelor din vila de la Predeal: Ristea Priboi, Daciana Sarbu si Roxana Bichel. Imobilul din Predeal este evaluat la aproximativ un milion de euro.

 

Cumnata lui Nastase, sefa la TAROM Rodica Miculescu, cumnata lui Adrian Nastase, s-a aflat vreme de cativa ani (2001-2003) in fruntea companiei Tarom ca director adjunct, iar apoi ca director general (2003-2005) al companiei aeriene.

 

Numirea ei in aceste functii a fost extrem de controversata, atat ca urmare a pierderilor consemnate de Tarom sub mandatul acesteia, cat si a felului in care a inteles sa se agate de functie prin orice mijloace.

 

Demisa in ianuarie 2005, Rodica Odobescu (fosta Miculescu) a intrat intr-un concediu medical prelungit de 198 de zile lucratoare si nu s-a facut bine decat dupa ce o instanta a repus-o in functie. In aceeasi zi, insa, ea a fost demisa din nou de catre ministrul Gheorghe Dobre si pusa la dispozitia conducerii.

 

Bolile consemnate in cele 14 certificate ale cumnatei ex-premierului Nastase, de la cardiopatie ischemica la TBC, daca nu erau inventate, erau suficiente pentru o pensionare pe caz de boala.

 

In vremea in care era director adjunct la Tarom, Rodica Miculescu a fost implicata in celebrul scandal EDF Asro legat de magazinele duty-free din incinta aeroportului, fiind acuzata de presiuni pentru indepartarea societatii Sky Services din afacerea duty-free.

 

Pe 16 noiembrie 2002, in cotidianul german “Die Welt” a aparut un material referitor la afacerea magazinelor duty-free si la spagile care ar fi fost cerute de catre un reprezentant al guvernului roman pentru continuarea acestei afaceri pe Aeroportul Otopeni.

 

In declaratia lui Rick Weil, patronul firmei EDF, preluata si de “Financial Times” si “Los Angeles Times” se afirma ca seful de cabinet al lui Adrian Nastase, Sorin Tesu, i-ar fi cerut acestuia 2,5 milioane de dolari pentru a putea sa-si continue nestingherit activitatea din incinta aeroportului.

 

“In 2001, potrivit lui Rick Weil, proprietarul EDF, seful staff-ului lui Nastase a cerut 2,5 milioane de dolari mita pentru a pastra acordul in vigoare. Weil a spus ca a refuzat mita. Nastase a negat acuzatiile”, se consemna in “Financial Times”.

 

Weil a reprodus in presa straina replica pe care ar fi primit-o de la Sorin Tesu, in timpul unei intalniri de la Hotelul Hilton din Capitala: “Acum, eu nu pot sa spun cu exactitate daca primul-ministru este seful meu, insa seful meu mi-a cerut sa vin aici si, atata vreme cat eu primesc 2,5 milioane de dolari, vom considera ca va putem permite sa va continuati activitatea”.

 

Cum se stie, in septembrie 2002, activitatea de duty-free a fost blocata, printr-o ordonanta de urgenta, pentru o lunga perioada. Ulterior, EDF, prin societatea Appleton & Associates, a chemat statul roman in instanta la Centrul International pentru Reglementarea Disputelor Relative la Investitii (ICSID) de pe langa Banca Mondiala.

 

Mosteniri de familie ¥ Matusa sotiei Tamara Cernasov a lasat familiei Nastase o mostenire evaluata la aproximativ un milion de euro, constand in trei imobile, un teren si bijuterii ¥ Matusa mamei Elena Ciolan a lasat Elenei Nastase, mama ex-premierului roman, drept mostenire un imobil in cartierul Domenii.

 

¥ Matusa soacrei Mostenirea lasata de Aurelia Zachir, matusa soacrei lui Adrian Nastase, este in curs de clarificare. Pana in prezent au fost identificate doua apartamente in valoare de aproximativ 200.000 de euro. Firme de familie Firmele in care s-au implicat direct, de-a lungul anilor, rudele apropiate ale lui Adrian Nastase sunt numeroase.

 

Ele nu reprezinta insa un reper pentru afacerile derulate de acesta, deoarece, la vedere, nu au adus prea mari beneficii familiei. Dana Marina Barb, sora fostului premier, a avut, de departe, cel mai mare succes in afaceri, infiintind nu mai putin de opt firme intr-o perioada in care si-a schimbat de trei ori domiciliul, trecand pe la urmatoarele adrese din Bucuresti: str. Aurel Vlaicu nr.

 

147, bl. 20, sc. A, ap. 25, str. George Calinescu nr. 24, bl. 20B, sc. A, ap. 11 si bd. Decebal nr. 2, bl. H3, sc. 2, et. 3, ap. 43.. Pana in 2001, Dana Barb a detinut si functia de director general al filialei din RomInia a cabinetului de avocatura “Hertzfeld & Rubin”. Timp de cativa ani, mai tarziu, a fost membru in Consiliul de administratie al SIF Muntenia.

 

Rodica Miculescu, cumnata fostului premier, a participat la infiintarea a trei firme: M.B.M. General Consulting SRL, MIGBA Eximp SA, Amingo SRL.

 

Petru Romosan, critic de arta, estimeaza valoarea obiectelor din Zambaccian la 4 – 5 milioane de euro “Dupa imaginile transmise din apartamentul lui Nastase, de posturile de televiziune, s-a putut observa ca el nu are competente speciale in zona artei, ci a cumparat doar in functie de valoarea obiectelor.

 

E o relatie financiara cu aceste obiecte, oarecum morbida, deoarece adevaratii colectionari isi fac colectii urmand o idee, si nu o ingramadire de cecuri sau bancnote. La el nu se vede nici un fir rosu al colectiei, cu exceptia celui reprezentat de bani.

 

Estimarile date de mine in viteza, imediat dupa ce am vazut la televizor interiorul apartamentului din Zambaccian, au fost de aproximativ 4-5 milioane de euro. Sunt estimari de tip ansamblu, pentru o eventuala licitatie, care, evident, pot duce la rezultate diferite dupa organizarea unei astfel licitatii.

 

Am tinut cont, in aceasta evaluare, de relatia dintre cantitatea de tablouri, mobile, obiecte decorative si sculpturi, de calitatea finisajelor si a materialelor folosite in apartament, incepand de la lemnul pentru biblioteca si sfarsind cu luminatoarele, fara a include aici si valoarea imobiliara a apartamentului.

 

Ce-am vazut in imaginile filmate este, fara indoiala, doar o mica parte din averea lui Nastase, dupa cum spun toti cei care i-au vandut, de-a lungul anilor, diverse obiecte de arta. Vechea teorie cu “Nastase patru case” are legatura cu colectia acestuia, este nevoia sa de a adaposti tablourile care sunt mai scumpe decat casele in care sunt expuse.

 

Spre exemplu, alaturi de tablouri, am putut observa si o colectie foarte valoroasa de obiecte orientale chinezesti, japoneze, coreene, cambodgiene sau indiene. In ultimii 15 ani, el a fost principalul cumparator de carti vechi, tablouri, harti vechi, mobila veche, de pe piata romaneasca, asta o stiu toti profesionistii din Bucuresti.

 

Estimarile date de mine sunt insa depasite, daca opiniile celor care au fost in apartamentul din Zambaccian vor fi confirmate de experti. Astfel, conform acestor opinii, in apartamentul lui Nastase ar fi fost vazut un Rafael autentic, opera care nu se mai gaseste pe piata mondiala si a carei valoare se ridica la 60-80 de milioane de euro.

 

Acest tablou nu poate fi cumparat decat de marile muzee ale lumii sau de Bill Gates. Interesant este faptul ca, in Bucuresti, a existat, la un moment dat, un Rafael care astazi a disparut. De asemenea, ar mai fi de semnalat si un tablou valoros de Frans Francken. Se ridica totusi doua mari probleme.

 

Prima dintre ele se refera la faptul ca sunt foarte multe obiecte de arta care s-au vandut fortat, in conditii neclare, provenind de la marile familii evreiesti, in anii 1940-1944, si de la vechile familii boieresti in perioada 1948-1960, cand oamenii au fost expropriati de catre comunisti. Aparitia unei piese din aceste colectii, in casa unui actual demnitar, nu este deloc exclusa.

 

Pe de alta parte, exista liste cu obiecte furate in dosarele diferitelor politii din Europa, obiecte care se confisca daca se descopera si se dovedesc a fi in proprietatea unui astfel de demnitar. In cazul lui Adrian Nastase, am aflat ca politia confrunta azi imaginile obiectelor din apartamentul din Zambaccian cu imaginile din arhiva de obiecte furate din diferite colectii in ultimii 15 ani”.

 

Articol de Dan Badea

 

 

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1183105-averea-lui-adrian-nastase.htm

 

 

 

 

//////////////////////////////

 

Rusii nu pleaca din Romania nici peste o suta de ani, chiar daca… Guvernul interzice achiziționarea de programe antivirus din Rusia

 

 

Guvernul a adoptat miercuri un proiect de lege pentru interzicerea achiziționării de către autoritățile publice a programelor antivirus din Rusia.

 

Proiectul, inițiat de Ministerul Digitalizării, stabilește cadrul juridic și instituțional în vederea interzicerii achiziționării și utilizării de către autoritățile și instituțiile publice a produselor și serviciilor software de tip antivirus provenind direct sau indirect din Rusia sau de la un operator economic aflat sub controlul direct sau indirect al unei persoane fizice sau juridice din Federația Rusă.

 

Legea prevede și sancțiuni pentru autoritățile publice și locale care nu respectă prevederile. Amenzile vor fi cuprinse între 50.000 și 200.000 de lei.

 

Ministrul Digitalizării, Sebastian Burduja, a declarat la debutul ședinței de Guvern că, în ceea ce privește produsele și serviciile actuale, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii, acestea vor trebui deconectate, dezinstalate de la rețelele și sistemele informatice ale autorităților și instituțiilor publice de la nivel central și local.

 

 

https://www.euractiv.ro/politic-intern/guvernul-interzice-achizitionarea-de-programe-antivirus-din-rusia-30639

 

https://www.youtube.com/watch?v=cjbjM8MFDnk&fbclid=IwAR1jnKv8ZiOwMZSEU22sdhb9AScDawuwYcniD5e809RgD0J1m1t1oGAq_pA

Liviu Olah – Doamne Dumnezeule, fa ceva ca pocaitii sa se pocaiasca!

Liviu Olah – Un om al lui Dumnezeu, un om al rugaciunii

Desi am scris mesajul, trebuie neaparat ascultat videoclipul, in special incepand de la minutul 7 si sa ne intrebam: Cand e ultima data cand am/ati asistat la o predica unde audienta a plans in hohote?

Photo credit

In primele 2 minute se vorbeste despre fratele Olah din perioada  in care era pastor la Biserica Baptista nr. 2 cu Florica Chereches, Alexandru Bodor, Vasile Sonea

iar aprox. la minutul 2:20 predica fratele Olah.

Mesaj inregistrat in Biserica Baptista Nr. 2 Oradea 1974

Liviu Olah:

Dumnezeu nu lucreaza azi direct la mantuirea oamenilor, nu lucreaza prin ingeri  nici prin decretele Sale ceresti, ci lucreaza prin noi, frati scumpi. Intelegeti? Prin voi, prin mine, prin noi si daca noi nu stam la dispozitia Lui zadarnic a murit Hristos. Oamenii vor merge in iad. Eu si tu trebuie sa devenim o unealta in mana lui Dumnezeu, trebuie sa devin un canal de legatura intre Dumnezeu si oameni, trebuie sa devin un om al rugaciunii care sa staruiesc pe genunchi pentru pocainta din jurul meu.

N-am facut treaba aceasta, noi am dezvoltat in bisericile noastre muzica, muzica si iarasi muzica. Am adus teatrele in biserica noastra! Am dezvoltat fanfarele in biserica noastra, programe peste programe, poezii peste poezii, si tare i-a placut diavolului teatrul acesta, clubul pe care l-am dus in bisericile noastre.

De aceea lucrarea nu merge. De-aceea nu merge.

Vin frati din diferite locuri aici, eu nu zic sa nu vina, bun venit, dar nu acesta este interesul  sa veniti aici sa vedeti ce multe persoane sunt si n-avem locuri, interesul e sa stai acasa frate cel putin jumatate de ora pe genunchi inaintea lui Dumnezeu sa te pocaiesti tu, care esti de 20, 30, 40 de ani pocait si in jurul tau oamenii merg in iad, sunt morti in pacat.

De ce? Sa te intrebi de ce. Nu cumva tu ai rupt legatura cu Dumnezeu? Ai fost un pocait formalist! Din partea ta puteau sa mearga toti in iad. Asta-i mare pacat. Spun cu mana pe Biblie ca daca crestinismul ar fi luat in serios problema aceasta, problema consacrarii pentru Dumnezeu, problema rugaciunii staruitoare pentru vecini, cunostinte, colegi, oras, tara, lumea intreaga, de mult omenirea l-ar fi cunoscut pe Hristos de la mic la mare.

Noi suntem vinovatii: pocaitii care nu ne-am trait nici viata, model… Si tu iubitul meu suflet care ai stat in nepasare sau in indiferenta sau in amanare sa-L primesti oare sau nu pe Hristos, daca Hristos statea asa de nepasator fata de soarta ta si fata de soarta mea, noi ajungeam in iad.

Dumnezeu a coborat in lumea noastra, s-a facut om, a murit pentru noi. Dumnezeu moare pentru oameni. Oare oamenii vor intelege vreodata acest adevar? Cat se va juca umanitatea cu moartea lui Hristos? Cat timp o va calca in picioare oare? Daca si tu o calci iti calci propria ta fericire, propria ta perspectiva de-a avea viata vesnica.

Dumnezeu a avut mila fata de pamantul nostru, L-a trimis pe Hristos sa moara, L-a dat sa moara pe Hristos. Atat de mult a iubit si iubeste Dumnezeu lumea incat L-a dat pe Hristos sa moara, pentru ca oricine va crede in El si-L va primi in viata, sa nu piara ci sa aiba viata vesnica.

Auzi tu, tu vei pieri! Vei dispare din viata lui Dumnezeu, vei pieri daca nu-L primesti pe Dumnezeu in viata. Primeste-L in viata ta acum, nu amana, e poate ultima chemare, aceasta zi. N-as vrea sa te intalnesti cu imaginea aceasta in iad, sa zici ‘vai ce mare ocazie am avut’ ca mi s-a spus ca fara pocainta, fara acceptarea lui Hristos in viata sunt pierdut, pierdut. Vai ce nesocotit am fost ca am refuzat harul, ca n-am raspuns atunci chemarii divine.

Domnul sa lucreze la inima ta si mult de tot la inima voastra scumpi candidati.

Va rog nu intrati in apa botezului, daca nu vreti sa fiti oamenii lui Dumnezeu toata viata. Prea mult a vazut lumea asta pocaitii falsi, pocaiti de lume, prea multi, prea multi am incuiat usa cerului. Multi gem in iad fiindca pocaitii n-am fost adevarati pocaiti cu viata, n-am fost oameni ai rugaciunii, ne-am batut joc de haina alba pe care intr-o zi ca azi, atatia dintre noi am imbracat-o. Sa ne plangem aici, acum decat in iad.

Doamne Dumnezeule fa ceva ca pocaitii sa se pocaiasca, ca prin ei tara si lumea sa Te cunoasca ce Minunat, ce Bun, ce Sfant, ce iertator esti Tu. Domnul sa faca aceasta lucrare. Amin.

Cont aici=https://rodiagnusdei.wordpress.com/2014/09/28/liviu-olah-doamne-dumnezeule-fa-ceva-ca-pocaitii-sa-se-pocaiasca/

fr

 

 

doo

 Grădină 1

Triumful Final

scris de :   Zac Poonen

Capitolul I

Şapte observaţii introductive

V.1-3: Descoperirea lui Isus Hristos pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. Şi le-a făcut-o cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul Său Ioan, care a mărturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu şi despre mărturia lui Iisus Hristos şi a spus tot ce a văzut. Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

În aceste prime trei versete găsim şapte expresii, care reprezintă o introducere la întreaga carte a Apocalipsei.

Mai întâi, cartea se numeşte Descoperire. Cuvântul descoperire (n.n. revelaţie) este traducerea unui cuvânt grecesc care înseamnă „dezvăluire1“. Numai Dumnezeu poate să-Şi dezvăluie adevărurile Sale către noi. Acesta este primul lucru pe care trebuie să-l avem în minte. Avem nevoie de Duhul înţelepciunii şi al descoperirii, dacă vrem să înţelegem ceea ce Dumnezeu încearcă să ne spună în Cuvântul Său. Singură, inteligența omenească nu-L poate pătrunde niciodată.

În al doilea rând, citim că această revelaţie a fost dată pentru a fi „ arătată robilor Săi (ai lui Hristos)“. Nu se referă la toţi. Este numai pentru cei ce aleg să fie robi ai

 

Domnului. Există o diferenţă între un slujitor plătit şi un rob. Un slujitor lucrează pentru plată. Însă un rob este un sclav care aparţine stăpânului său şi nu are drepturi personale. Cine sunt, deci, robii Domnului? Acei care au renunţat cu bucurie la toate planurile şi ambiţiile lor, la toate drepturile lor, şi care acum îşi doresc să facă numai voia lui Dumnezeu pe toate planurile vieţii lor. Numai astfel de credincioşi sunt robi adevăraţi. Domnul are mulţi slujitori, dar foarte puţini robi benevoli. Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeles cu acurateţe numai de către robii Săi. Alţii pot fi capabili să-l studieze pe plan intelectual, la fel cum studiază cineva un manual. Dar ei nu vor fi vreodată capabili să pătrundă realităţile spirituale ascunse în el. Isus a clarificat aceasta în Ioan 7:17, că numai prin supunerea faţă de voia lui Dumnezeu poate cineva să cunoască adevărul.

În al treilea rând, ni se spune că această carte îi este făcută cunoscută lui Ioan2 (v.1). Aceasta înseamnă că mesajul a fost comunicat prin simboluri. Numai în primele trei capitole citim despre sfeşnice şi stele, picioare de bronz şi o sabie cu două tăişuri, mana ascunsă şi o piatră albă, etc., care nu trebuie interpretate literal. Acestea sunt simboluri ale unor realităţi spirituale. Trebuie să comparăm Scriptura cu Scriptura pentru a înţelege ce înseamnă aceste simboluri.

În al patrulea rând, Ioan numeşte această dezvăluire „Cuvântul lui Dumnezeu” (v.2). În Apocalipsa 22:18,19, este pronunţată o judecată aspră asupra oricui care va încerca să adauge la, ori să scoată din

cuvintele cărţii acesteia“. Nu există nicio altă carte în întreaga Biblie care să conţină o avertizare atât de solemnă.

 

Fiecare parte din Cuvântul lui Dumnezeu ne-a fost dată „ ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire ” pentru ca noi să putem deveni „desăvârşiţi şi cu totul destoinicipentru orice lucrare bună” (2Timotei 3:16,17). Şi cartea Apocalipsa ne- a fost dată pentru a ne face desăvârşiţi. Numai cei interesaţi de desăvârşire în viaţa lor vor dobândi un câştig maxim din studiul oricărei părţi a Cuvântului lui Dumnezeu.

În al cincilea rând, această descoperire este

mărturia lui Isus Hristos” (v.2). ÎnApocalipsa 19:10, ni se spune că „ mărturia lui Isus este duhul proorociei“. Adevărata proorocie va indica întotdeauna spre Domnul şi nu doar către evenimente. O înțelegere autentică a proorociei nu ne va conduce niciodată la mândrie din cauza cunoștințelor acumulate despre evenimentele viitoare, ci ne va umili înaintea Domnului. Chiar dacă vom greşi în privinţa succesiunii diferitelor evenimente din zilele ce vor urma, dar nu și în cunoştinţa noastră a Domnului, atunci vom fi făcut bine. Deși această revelaţie dezvăluie „ lucrurile care au să se întâmple în curând” (v.1), scopul ei esențial nu este acesta. Ea se numeşte

mărturia lui Isus Hristos“. A fost dată nu ca să ne ofere o cunoaştere detaliată a evenimentelor viitoare, ci să ne arate că Domnul Isus se îngrijeşte de acele evenimente viitoare. Ceea ce vedem în primul rând în cartea Apocalipsa este biruința Domnului.

 

Să ne „aţintim, deci, ochii către Isus 4″ în timp ce parcurgem această carte.

În al şaselea rând, este promisă o binecuvântare celor care „ păzesc lucrurile scrise în ea” (v.3). Această ultimă carte a Scripturii ne-a fost dată ca noi să NE SUPUNEM. Este binecuvântată ascultarea oricărei părţi a Scripturii. Cartea Apocalipsa este, însă, singura carte în care este promisă o anume binecuvântare celor care se supun celor scrise în ea. Chiar dacă nu înţelegem o mare parte din simbolismul cuprins în ea, este de ajuns să ascultăm de ceea ce citim. Nu se promite nicio binecuvântare celor ce descifrează înţelesul simbolurilor, sau celor care pot interpreta cu acurateţe succesiunea evenimentelor ce vor veni. Supunerea înseamnă pentru Dumnezeu mult mai mult decât o simplă înţelegere intelectuală a Cuvântului Său. Din păcate, majoritatea credincioşilor preţuiesc mai mult cunoaşterea Cuvântului decât supunerea faţă de acesta.

Mâncarea cu care ne hrănim se transformă în carne, sânge şi oase, chiar dacă nu înţelegem cum se întâmplă aceasta. Este suficient ca sistemul nostru digestiv să funcţioneze cum trebuie. Aşa se întâmplă şi pe plan spiritual. Cunoaşterea fără ascultarea (n.n. supunerea) faţă de Dumnezeu este ca o mâncare nedigerată. Aduce moarte în loc de viaţă. Cunoaşterea împreună cu ascultarea aduce viaţă. La începutul şi la sfârşitul cărţii Apocalipsa observăm această chemare repetată la ascultare (1:3, 22:7). Întreaga carte a Apocalipsei este intercalată între aceste două chemări la ascultare.

În al şaptelea rând, se promite o binecuvântare şi celor care „ citesc cuvintele acestei proorocii” (v.3) –

 

referindu-se la cei ce o citesc cu glas tare în public pentru a învăţa pe alți credincioşi. Amintiţi-vă că în primele secole nu erau disponibile credincioşilor copii individuale ale cărţii Apocalipsa. Singurul mod în care cineva putea auzi mesajul cărţii era atunci când era citită la adunările bisericii. De aceea, Pavel îl încurajează pe Timotei să „ ia aminte la citirea publică a Scripturii, la îndemnare şi la învăţătură 5 ” (1Timotei 4:13). Aplicația pentru noi astăzi este că ar trebui să împărtăşim cu alţii ceea ce primim de la Dumnezeu prin cuvântul Său. O binecuvântare este, deci, promisă celor ce fac acest lucru.

Har şi Pace de la Dumnezeu

V.4-8: Ioan, către cele şapte biserici care sunt în Asia: Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie, şi din partea lui Iisus Hristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin. “Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, “Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic.”

 

Ioan începe cu o rugăciune, ca harul şi pacea să le vină de la Dumnezeu. „Har” înseamnă „ ajutorul lui Dumnezeu oferit nouă conform cu nevoia noastră prezentă “. Dacă avem nevoie de iertare, harul poate să ne ierte. Dacă avem nevoie de putere pentru a birui păcatul, harul ne poate dărui această putere. Dacă avem nevoie să fim credincioşi în timpul unei încercări, harul ne poate da ajutorul necesar. Harul lui Dumnezeu este întotdeauna suficient pentru fiecare nevoie de a noastră. „Pacea” este un alt dar minunat a lui Dumnezeu – pace în inimile noastre, fără vreun simţ de vinovăţie sau condamnare; şi pace cu cei din jurul nostru, aducând părtășie în biserică.

Salutarea este trimisă în Numele Dumnezeului Triunic. Prin expresia: Cel Care există în prezent, trecut şi viitor se face o referinţă la Tatăl. „Cele şapte duhuri” ne trimit cu gândul la Duhul Sfânt. Şapte simbolizează perfectiunea în Scripturi. Cele „ şapte duhuri” se referă la Duhul Sfânt ca la Duhul desăvârşirii. În Isaia 11:2,3, Duhul Sfânt este menţionat ca: (i) Duhul Domnului, (ii) Duhul înţelepciunii, (iii) Duhul priceperii, (iv) Duhul sfatului, (v) Duhul tăriei, (vi) Duhul cunoştinţei, (vii) Duhul fricii de Domnul. Isus Hristos, Cea de a Doua Persoană a Trinității, este menţionat printr-o serie de titluri, pe care le putem examina unul câte unul (v.5).

Titlurile lui Hristos

Martor credincios” reprezintă credincioşia6 absolută a Domnului nostru în legătură cu promisiunile pe care le-a făcut.

Cel întâi născut din morţi” Îl prezintă drept primul om care a biruit moartea şi a ieşit din mormânt definitiv.

 

Alţii care au fost înviaţi dintre morţi înaintea Lui au murit din nou. Acum că Isus a biruit definitiv moartea, nu trebuie să ne mai temem de boală sau de moarte.

Isus este numit şi „Domnul împăraţilor pământului“. Domnului nostru I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. El stăpâneşte şi inimile conducătorilor pământeşti. „ Inima împăratului este ca un râu de apă în mâna Domnului, pe care îl îndreaptă încotro vrea ” (Proverbe 21:1).

Mai departe, Domnul este numit ca „ Cel care ne iubeşte întotdeauna, care o dată pentru totdeauna ne-a spălat şi ne-a eliberat de păcatele noastre cu sângele Său ” (v.5 Amplificat). Dragostea Sa pentru noi este eternă. El Şi-a vărsat Sângele nu numai ca să ne ierte păcatele noastre, dar şi pentru a ne elibera de păcatele noastre o dată pentru totdeauna. Prima promisiune din Noul Testament este aceea că Iisus „ va mântui pe popor de păcatele sale” (Matei 1:21). Tema centrală a întregului Nou Testament este eliberarea de sub puterea păcatului. Niciun păcat nu mai poate avea acum stăpânire asupra noastră, dacă trăim sub har (Romani 6:14).

O împărăţie și preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său

Ni se spune în continuare că Domnul Isus a făcut din noi „o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” ( v.6). „Împărăţia lui Dumnezeu” este sfera în care Dumnezeu îşi exercită autoritatea absolută. Biserica este o reprezentare a „împărăţiei lui Dumnezeu” pe pământ – adică, un grup de oameni care au devenit „o împărăţie“, pentru că s-au supus autorităţii lui Dumnezeu pe toate planurile vieţii lor. Domnul a transformat o gloată de dezordonaţi într-o împărăţie disciplinată – un popor

 

guvernat acum de Dumnezeu. Am fost făcuţi, de asemenea, preoţi. Fiecare credincios în parte – bărbat sau femeie – a fost făcut un preot pentru Domnul. Pentru Dumnezeu, în biserică nu există o clasă aparte de oameni numiţi „preoţi“. Acesta este o concepţie vechitestamentară și ea conduce oamenii la condițiile precreștine în orice biserică ar fi adoptată!! Suntem CU TOŢII preoţi.

Ca preoţi, suntem chemaţi să oferim sacrificii lui Dumnezeu. Dacă în Vechiul Testament se ofereau trupurile animalelor, astăzi ne oferim propriile trupuri lui Dumnezeu ca jertfă vie (Romani 12:1). Expresia „pentru Dumnezeu, Tatăl Său” este similară cu expresia folosită de Isus după învierea Sa, „Tatăl Meu şi Tatăl vostru, Dumnezeu Meu şi Dumnezeul vostru” ( Ioan 20:17). Tatăl Lui a devenit şi Tatăl nostru. Asemeni Domnului Isus, noi ne putem găsi astăzi siguranța în Dumnezeu ca Tată al nostru. „Amin“, încheie Ioan (v.6). Şi noi spunem: „Aşa va fi“.Doar a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor v.6).

Apoi, în versetul 7, este profeţită întoarcerea lui Cristos pe pământ. Lumea aceasta a văzut ultima dată pe Domnul nostru atunci când El atârna în ruşine pe crucea calvarului. Dar într-una din zilele acestea, lumea Îl va vedea venind în slavă pe nori. Orice ochi Îl va vedea. Cei care l-au străpuns (poporul lui Israel) îl vor vedea de asemenea. Triburile pământului vor plânge la venirea Sa, dar noi ne vom bucura. Din nou spune: „Amin“, şi noi spunem de asemenea: „ Aşa va fi“.

În versetul 8, Dumnezeu se numeşte pe Sine Alfa şi Omega, Dumnezeul Atotputernic şi pururea existent. El exista încă de la început, când nimic nu exista. El va fi acolo şi la sfârşitul veacurilor. Nu există evenimente care să-L surprindă pe Dumnezeu oriunde și oricând ar avea loc. Tatăl nostru nu doar cunoaşte sfârşitul încă de la început, ci, fiind Dumnezeu Atotputernic, El şi cârmuieşte totul. De aceea, nu trebuie să avem vreo temere cu privire la viitor. La sfârşitul cărţii Apocalipsa, Dumnezeu este din nou numit Cel Atotputernic, Alfa şi Omega (19:6, 22:13). Putem spune că întreaga carte a Apocalipsei este cuprinsă între aceste afirmaţii cu privire la atotcunoașterea şi atotputerea Dumnezeului şi Tatălui nostru. Aceasta ne dă o siguranţă desăvârşită, pe măsură ce citim despre încercările şi necazurile care se vor abate asupra poporului lui Dumnezeu, şi despre calamităţile care vor cuprinde lumea din jurul nostru în zilele din urmă.

În tot Noul Testament, Dumnezeu este numit

Atotputernic” doar de 10 ori. Nouă dintre aceste zece referinţe se află în Apocalipsa. Motivul pentru aceasta este ca noi, pe măsură ce citim cartea, să fim siguri şi să ne bazăm pe faptul că El este Atotputernic şi cârmuieşte totul. Cealaltă referinţă este în 2Corinteni 6:17,18 unde Dumnezeu îşi cheamă poporul să se separe de tot ce este necurat. Aceasta arată că Dumnezeu se revelează ca

„ATOTPUTERNIC” doar celor care doresc să se separe de tot ce este necurat şi contrar cuvântului lui Dumnezeu.

Şapte adevăruri glorioase

Câteva dintre cele mai importante adevăruri pe care trebuie să ne bazăm în zilele noastre sunt cele care Îl privesc pe Domnul nostru şi relaţia noastră cu El, pe care tocmai le-am luat în considerare:

1) Credincioşia absolută a promisiunilor Domnului nostru;

2) Biruinţa Sa asupra celui mai mare duşman al omului (moartea);

3) Autoritatea Sa supremă asupra tot ce există în cer şi pe pământ;

4) Dragostea Sa eternă şi neschimbătoare faţă de noi;

 

5) Eliberarea noastră de către El de sub puterea păcatului;

6) Tatăl Său devine şi Tatăl nostru;

7) Revenirea Sa pentru a-Şi întemeia împărăţia Sa pe pământ.

Trebuie să fim siguri şi bazaţi pe aceste adevăruri dacă vrem să rămânem neclintiţi şi neschimbaţi în vremurile care vor veni.

Încurajarea în necaz

V.9,10: Eu, Ioan, fratele vostru, care sunt părtaş cu voi la necaz, la Împărăţie şi la răbdarea în Iisus Hristos, mă aflam în ostrovul care se cheamă Patmos, din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei lui Iisus Hristos. În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe.

Aici citim cum Ioan se numeşte pe sine „fratele vostru“. Ioan era atunci singurul apostol în viaţă dintre cei doisprezece pe care Isus îi alesese. Avea în jur de 95 de ani când Domnul i-a făcut această revelaţie pe insula Patmos. El umblase cu Dumnezeu pentru cel puţin 65 de ani, dar el era tot un frate. Nu era nici papa Ioan, nici preotul Ioan, nici măcar pastorul Ioan! El era un frate obişnuit. Isus îi învăţase pe apostoli să evite orice titlu şi să se numească pe sine întotdeauna fraţi (Matei 23:8-11), iar apostolii L-au ascultat literalmente, spre deosebire de alţii astăzi.

Avem un singur Cap şi un singur Conducător – pe Hristos. Toţi ceilalţi dintre noi suntem fraţi, oricare ne-ar fi lucrarea sau experienţa în biserică.

Ioan se numeşte şi „părtaş la necazul ce este în Isus“. Orice ucenic devotat de-al lui Isus ar trebui să fie pregătit

 

să ia parte la „necazul care este în Isus“, atâta timp cât trăieşte în lumea aceasta. Ioan nu a primit această dezvăluire în timp ce trăia în confort, ci a primit-o în timp ce trecea prin necaz în Patmos, pentru că fusese credincios

cuvântului lui Dumnezeu şi mărturiei lui Isus” (v.9 ). El însuşi a fost nevoit să experimenteze necazul pentru a putea scrie despre sfinţii care trec prin marele necaz adus de Antihrist în zilele din urmă. Dumnezeu ne trece mai întâi pe noi prin încercări şi necazuri înainte să ne dea vreo lucrare spre folosul altora care se află în necaz. Pavel spune „ Dumnezeu ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, să putem mângâia pe cei ce se află în vreun necaz! ” (2 Corinteni 1:4).

Nu este, deci, de mirare că pentru prima dată într-o ţară (Anglia) unde creştinii trăiau în confort, şi într-un timp (mijlocul secolului al XIX-lea) în care ei nu erau persecutaţi deloc pentru credinţa lor, a apărut doctrina cum că Isus va veni în taină şi-Şi va lua (răpi) biserica din lume, mai înainte de marele necaz. Astăzi, această doctrină continuă să fie proclamată şi crezută de creştinii care trăiesc în dezinvoltură şi confort, în ţări unde creştinii nu sunt persecutaţi deloc.

De vreme ce rugăciunile majorităţii creştinilor sunt în principal de tipul: „Doamne fă-mi viaţa mai confortabilă pe pământ”, nu e de mirare că au acceptat cu bucurie această învăţătură a răpirii bisericii de dinaintea necazului. Astfel, Satan a reuşit să liniştească o multitudine de creştini cu un confort fals, pentru ca ei să nu fie pregătiţi atunci când va veni cu adevărat asupra lor marele necaz.

Cuvintele lui Isus sunt clare: „ În lume VEŢI AVEA NECAZURI. Dar îndrăzniţi; Eu am biruit lumea ” (Ioan 16:33). El nu a promis vreodată că noi vom scăpa de necaz – fie mici necazuri sau cel mare. Totuşi, El a zis că noi vom birui precum El a biruit. El este mult mai

 

interesat în a ne face pe noi biruitori, decât să ne scape de necaz, pentru că este mult mai interesat de caracterul nostru decât de confortul nostru. Isus nu a spus nici că scăparea din marele necaz este o răsplată a credinţei, precum învaţă unii. Din contră, El a spus că cei care îşi lasă totul pentru a-L urma vor avea chiar mai multe necazuri decât cei care nu-L urmează (Marcu 10:30).

Când S-a rugat Tatălui Său pentru ucenicii Lui a zis:

Nu te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău” ( Ioan 17:15). NU a vrut ca ucenicii Săi să fie luaţi din lume în acel moment doar pentru că urmau să treacă prin necazuri.

În secolul al treilea, când creştinii erau aruncaţi la lei în amfiteatrele romane şi erau arşi pe rug în diferite părţi ale Imperiului Roman, Domnul nu i-a scăpat de astfel de necazuri. Acel Dumnezeu, Care a închis gurile leilor şi a îndepărtat puterea cuptorului în flăcări din zilele lui Daniel, NU a făcut astfel de minuni pentru ucenicii lui Isus

– pentru că aceştia erau creştini ai noului legământ, care aveau să-L slăvească pe Dumnezeu prin moarte. Precum Isus, Învăţătorul lor, nici ei nu au cerut, nici nu au aşteptat douăsprezece legiuni de îngeri să vină şi să-i apere de duşmanii lor. Din cer, Dumnezeu a privit pe Mireasa Fiului Său cum era sfâşiată de lei şi cum era arsă până la cenuşă; şi El S-a slăvit prin mărturia lor – căci ei „ i-au urmat Mielului, oriunde mergea El“, chiar şi la o moarte fizică violentă (Apocalipsa 14:4). Singurele cuvinte pe care Domnul li le-a spus au fost: „ Fii credincios până la moarte şi Eu îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2:10).

Chiar şi astăzi, când ucenicii lui Isus sunt torturaţi şi persecutaţi pentru Numele Lui în multe ţări, Domnul nu-i ia de pe pământ. Nici pe noi nu ne va lua la cer înainte de marele necaz. Va face ceva cu mult mai bun. Ne va face biruitori în mijlocul necazului.

 

Isus urmăreşte mai mult să ne izbăvească de rău decât să ne scape din necaz. El permite să trecem prin necaz, pentru că ştie că aceasta e singura cale prin care ne putem întări spiritual.

Acest mesaj este într-adevăr o învăţătură ciudată pentru un creştinism iubitor de confort, răsfăţat în bănci în fiecare duminică, ani la rândul, de către predicatori care gâdilă urechea. Dar acesta este mesajul pe care apostolii l-au predicat bisericilor primare. „ întărind sufletele ucenicilor (Apostolii Pavel şi Barnaba), îi îndemna să stăruie în credinţă, spunând că în Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri ” (Fapte 14:22).

Aceste mici încercări prin care trecem acasă şi la muncă acum sunt doar o pregătire pentru cele mai mari care urmează să vină în zilele din urmă. De aceea, este esenţial să fim credincioşi acum, căci Dumnezeu zice

„ Dacă, alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai? ” (Ieremia 12:5).

Ioan vorbeşte aici despre faptul că este „ părtaş la necazul şi Împărăţia şi răbdarea care sunt în Isus” (v.9). Mai întâi trebuie să intrăm în părtăşie cu Isus în necaz, înainte de a putea împărţi tronul Său împreună cu El în împărăţia Sa.

Răbdarea este o mare virtute, a cărei importanţă este subliniată în tot Noul Testament. Însuşi Isus a zis „ vă vor duce la necazuri…dar cel care va răbda până la sfârşit acela se va mântui ” (Matei 24:13).

A fi în Duhul

Ioan a primit revelaţia aceasta în ziua Domnului (v.10). Prima zi a săptămânii era numită „ziua Domnului” pentru că era ziua în care Isus a înviat din morţi, biruind păcatul, pe Satan, moartea şi mormântul. Primii ucenici se

 

întâlneau în prima zi a fiecărei săptămâni, pentru a se întări reciproc şi să frângă pâine (Fapte 20:7, 1Corinteni 16:2). Nu aveau zile speciale în timpul anului. Nu aveau „Vinerea Mare” sau „Paşte” sau „Crăciun”. Ei au fost eliberaţi de la a ţine zile şi anotimpuri, etc., căci ei au ajuns sub noul legământ (Coloseni 2:16,17).

Ioan era „în Duhul” şi de aceea a putut auzi vocea Domnului. Şi noi putem auzi acea voce – dacă suntem în Duhul. Depinde unde ne îndreptăm mintea. Dacă mintea ne este îndreptată către lucrurile pământeşti, atunci vocile pe care le auzim vor fi în legătură cu cele pământeşti. Ştim, de exemplu, că există multe voci în undele radio care plutesc în aerul dimprejurul nostru. Vocea pe care o prindem va depinde de frecvenţa pe care este deschis radioul nostru. Poţi auzi vocea lui Dumnezeu prin radio sau poţi auzi muzica rock a lui Satan peste ea. Alegerea îţi aparţine. Tot la fel este şi cu mintea noastră. Dacă suntem în Duhul – adică dacă suntem plini de Duhul şi mintea ne este îndreptată către cele de sus (Coloseni 3:2) – vom fi capabili să auzim vocea Domnului.

Dar mai sunt şi alte voci în aer care strigă pentru a ne atrage atenţia. Sunt voci care vor să îţi spună cum să faci mai mulţi bani, cum să-ţi obţii partea din proprietatea familiei, cum să rezolvi treburile cu o persoană care te-a înşelat şi cum să te aperi împotriva celor care răspândesc poveşti false despre tine, etc., etc., staţiile radio ale lui Satan transmit minciuni, amărăciune şi nelinişte 24 de ore din fiecare zi. Tot ce trebuie să faci este să prinzi postul şi să-ţi alegi ce vrei!!

Când credincioşii se plâng că Domnul nu le vorbeşte, aceasta nu este pentru că Domnul nu vorbeşte. El vorbeşte mereu. Minţile lor sunt acordate la această lume şi la interesele ei. Sunt convins că există încă multe lucruri transmise de Duhul în trecut care sunt adresate și nouă, dar pe care nu le-am cules pentru că nu eram în Duhul.

 

Poţi sta la o adunare a bisericii şi să nu auzi absolut nimic din ce spune Duhul, chiar dacă poţi înţelege tot ceea ce predicatorul spune. Cineva care stă lângă tine, care este

în Duhul“, poate, însă, auzi vocea Domnului așa cum a auzit şi Ioan. Ioan a auzit vocea Domnului aşa de clar, încât spune că era la fel de tare ca o trâmbiţă! Aşa de tare vorbeşte Dumnezeu! Dar cei care sunt surzi nu vor auzi nici măcar sunetul unei trâmbiţe.

Permiteţi-mi să vă îndemn şi să vă provoc pe fiecare dintre voi să vă ţineţi în Duhul în fiecare zi – mai ales în zilele acestui veac. Menţineţi-vă sensibili faţă de păcat şi umblaţi în smerenie înaintea feţei lui Dumnezeu, astfel ca urechile voastre să poată fi deschise să audă ceea ce Domnul are de spus.

Domnul Înviat şi cele Şapte Biserici

V.11-20: Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.” M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi, când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur. Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui. Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: “Nu te teme! Eu sunt Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel Viu. Am fost mort, şi

 

iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Scrie, dar, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele. Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici.

Dumnezeu ne dă mesaje nu doar pentru noi, ci şi pentru alţii. Când Dumnezeu ne vorbeşte, este un bun obicei să scriem ceea ce auzim, la fel cum i s-a poruncit şi lui Ioan (v.11), care ar fi putut altfel uita ceea ce Dumnezeu i-a vorbit.

Mesajul în acest caz era pentru şapte biserici din Asia. Ceea ce pe atunci era cunoscută drept Asia, era doar o mică parte din Turcia de astăzi. Toate aceste 7 biserici erau localizate la o distanţă de 75 de mile7 una de alta. De remarcat că, deşi se aflau atât de aproape una de alta, nu erau numite colectiv „BISERICA din Asia“, ci

BISERICILE din Asia“. Aceasta este o chestiune mică, dar importantă. Sintagma „Bisericile din Asia” putea să însemne că aceste biserici deveniseră denominaţiuni, ce aveau un sediu central. Dar „ bisericile din Asia” arată că fiecare biserică era o biserică locală ce se afla direct sub conducerea Domnului.

Biserica este o lucrare a lui Dumnezeu, zidită de Hristos, iar denominaţiunile sunt lucrări omeneşti. Toate învăţăturile şi scrierile apostolilor clarifică faptul că voia lui Dumnezeu este ca fiecare biserică să se afle direct sub conducerea lui Hristos şi nu parte dintr-o denominaţiune.

 

Nu exista niciun episcop sau vreun superintendent care să fi fost răspunzători de aceste şapte biserici, către care Ioan să fi trimis aceste scrisori, pentru a fi distribuite mai apoi la restul bisericilor. Fiecare scrisoare trebuia să fie trimisă individual mesagerului acelei biserici – căci fiecare biserică era o unitate independentă. Domnul a lăsat apostoli bisericii, Ioan fiind unul dintre ei, dar Domnul nu a numit niciun episcop sau superintendent. Spre exemplu, nu există aşa-numita „Biserică din India“. Există biserici în India, iar acestea sunt zidite de Domnul în diferite localităţi, fiecare fiind sub conducerea Sa. Scopul final al lui Satan este să-şi construiască falsa „biserică” lumească, Babilonul, iar primul lui pas este să grupeze bisericile în denominaţiuni, ceea ce s-a întâmplat cu multe secole în urmă. El ştia că sarcina de a zidi Babilonul ar fi imposibilă altfel. Nu ar trebui să fim ignoranţi la uneltirea satanei.

Cele şapte sfeşnice aurite simbolizează cele şapte biserici ( v.20). Sub vechiul legământ, templul avea UN SINGUR sfeşnic cu şapte braţe. Aceasta pentru că toate triburile lui Israel erau braţe ale unei „denominaţiuni” cu sediu central şi lideri la Ierusalim. Sub noul legământ, însă, este diferit. Există şapte sfeşnice diferite, fiecare total separat de celălalt. Motivul este, precum am văzut mai sus, că fiecare biserică se afla independent sub conducerea lui Hristos, cu toate că erau în comuniune cu celelalte biserici prin Capul lor.

Biserica numită sfeşnic indică faptul că, în ochii lui Dumnezeu, funcţia sa primară este să ofere lumină. Sfeşnicele sunt aurite, ceea ce indică originea divină a unei biserici adevărate. Ea este zidită de către Domnul şi nu de oameni.

Nu se doreşte ca un sfeşnic să fie o simplă decoraţiune. La fel este şi cu biserica! Lumina pe care ar trebui fiecare biserică să o ofere este Cuvântul lui Dumnezeu, care singur este o lumină pentru calea noastră într-o lume întunecată

 

(Psalm 119:105). Când celelalte aşa-numite „biserici” încep să se mărească facând şcoli şi spitale sau facând muncă socială în loc să ofere lumina Cuvântului Său, putem fi siguri că ele au rătăcit de la scopul primar propus de Dumnezeu.

Când Ioan s-a întors să vadă cine îi vorbeşte, L-a văzut pe Isus ( v.12,13), Care era în mijlocul bisericilor. Deci prin biserica locală Domnul caută să Se descopere şi să le vorbească altora.

Primul loc menţionat în Biblie unde a locuit Dumnezeu este rugul aprins, pe care Moise l-a văzut în pustie (Deuteronom 33:16). Precum Ioan în Patmos, Moise, la rândul său, s-a ntors pentru a vedea acea vedere minunată. Şi atunci Dumnezeu i-a vorbit (Exod 3:3 ).

Astăzi, biserica este locaşul lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca fiecare biserică să fie înflăcărată de Duhul Său precum era rugul de odinioară care ardea fără să se mistuie. Când cineva priveşte către o biserică locală, ar trebui să poată vedea viaţa lui Hristos, descoperită prin membrii acelei biserici. Atunci, Dumnezeu poate vorbi poporului prin biserică.

Ioan continuă prin a descrie pe Domnul Isus aşa cum L-a văzut. Chiar dacă Domnul este înviat, tot este numit „Fiul Omului“, subliniindu-se identificarea Sa permanentă cu natura umană.

Haina Sa lungă, (fără îndoială de culoare albă) care-I ajungea până la picioare, semnifică lucrarea Sa de Mare Preot în mijlocirea pentru noi – pentru că aşa se îmbrăca marele preot iudeu când intra în Locul Preasfânt din tabernacul, în ziua ispășirii din fiecare an ( v.13).

Domnul purta un brâu de aur în jurul pieptului (v.13). Aurul simbolizează caracterul divin, brâul simbolizează dreptatea şi credincioşia (conform Isaia 11:5). Aceasta subliniază dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu, care s-a văzut în viaţa pământească a lui Isus,

 

şi desăvârşita credincioşie cu care Îşi ţine promisiunile făcute nouă.

Capul şi părul Lui erau albe ca lâna (v.14). În Daniel 7:9 se foloseşte exact acelaşi simbolism pentru a se referi la eternitatea lui Dumnezeu (vârsta Sa nesfârşită). Părul alb înseamnă şi înţelepciune. Aceasta, deci, întăreşte faptul că Isus, deşi Fiu al Omului, este totodată Dumnezeu Veşnic, desăvârşit în înţelepciune.

Ochii Lui erau ca para focului (v.14). Aceasta înseamnă că „totul este gol şi descoperit” înaintea Lui ( Evrei 4:13). Ochii lui pătrund prin orice mască religioasă, şi poate vedea prin limbajul înflorit şi pios şi prin „ forma evlaviei” a ipocritului religios. De asemenea, El vede şi dincolo de cuvintele întrerupte, abia bâiguite, ale sufletului cu frică de Dumnezeu, ajungând la sinceritatea inimii lui. Drept urmare, evaluările Sale sunt total diferite de cele ale omului.

Picioarele Sale erau ca arama aprinsă (v.15). Bronzul era materialul din care era făcut altarul pentru jertfă (din curtea dinafara tabernaculului), unde era junghiată jertfa adusă pentru păcat. Bronzul, deci, simbolizează judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului omului realizată pe Golgota. În timp ce zdrobea capul şarpelui, picioarele lui Isus trebuia să fie străpunse pe cruce ( Geneza 3:15).

Glasul Lui era ca vuietul unor ape mari (v.15). Râurile de apă vie simbolizează pe Duhul Sfânt (Ioan 7:37-39). Cuvântările lui Isus au fost întotdeauna pline de blândeţea şi de înţelepciunea Duhului Sfânt.

În mâna dreaptă ţinea şapte stele (v.16). Cele şapte stele sunt cei şapte mesageri ai bisericilor (v.20). Dumnezeu a poruncit ca biserica Noului Testament să fie condusă de o mulţime de prezbiteri (Fapte 14:23, 20:17, Tit 1:5). Dumnezeu, însă, îl înzestrează pe unul dintre bătrâni cu darul proclamării Cuvântului în biserică, drept

 

mesager al Său. La aceasta se referă sintagma „ mesager al bisericii“. (Cuvântul tradus ca „înger” este un termen grecesc8, care înseamnă „cel care aduce veşti” sau

mesager“). Aceşti mesageri sunt ţinuţi de Hristos în mâna Sa. De aceea, ni se porunceşte să oferim îndoită cinste bătrânilor „cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura” ( 1Timotei 5:17). Trebuie menţionat că mulţi dintre presbiterii bisericilor şi mulţi care predică Cuvântul lui Dumnezeu astăzi NU sunt ţinuţi de Hristos în mâna Sa, pentru că ei se auto-numesc9 şi nu sunt numiţi de către El. Un mesager numit de Domnul este un om al lui Dumnezeu care-ţi inspiră încredere şi prin viaţa şi lucrarea căruia ceilalţi sunt hrăniţi, conduşi şi binecuvântaţi. Un astfel de om trebuie respectat pentru că el se află în mâna Domnului. Astăzi avem puţini oameni de acest fel în lume, dar slăvit să fie Dumnezeu pentru aceştia puţini. Slujitorii lui Dumnezeu sunt ţinte speciale ale lui Satan. De aceea, ei sunt în mod special ţinuţi de Domnul în mâna Sa. Atâta timp cât ei rămân acolo în smerenie, Satan nu-i poate atinge. Dar când sunt îngâmfaţi, sau dacă păcătuiesc şi nu se căiesc, atunci Dumnezeu îi permite Satanei să-i lovească în diferite moduri pentru ca să poată ajunge la pocăinţă. Este un privilegiu enorm să fii ţinut de Domnul în mâna Sa ca mesager, dar aceasta îţi conferă şi responsabilităţi copleşitoare.

Din gura lui Isus ieşea o sabie cu două tăişuri (v.16). Aceasta face referire la Cuvântul lui Dumnezeu pe care îl vorbeşte ( Evrei 4:12). Am observat în versetul 15 că vocea Sa era ca vuietul a multor ape. Dacă punem aceste versete laolaltă reiese că Isus vorbeşte întotdeauna Cuvântul lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt. El vorbeşte cu o

 

mare blândeţe, dar şi mustră cu fermitate când este nevoie.

Faţa Lui era ca soarele care străluceşte în toată puterea lui ( v.16). Tot aşa L-au văzut Petru, Iacob şi Ioan pe muntele schimbării la faţă (Matei 17:2). Aceasta simbolizează „ lumina de care nu poți să te apropii” în care locuieşte Dumnezeu (1Timotei 6:16). Sfinţenia lui Dumnezeu este asemănată aici cu soarele de amiază, la care nu ne putem uita direct. Soarele este o minge de foc în care nu pot trăi bacterii. Astfel, nici în prezenţa lui Dumnezeu nu poate trăi păcatul (Isaia 33:14).

La picioarele Domnului

Acelaşi Ioan, care s-a aplecat la pieptul lui Isus la Cina cea de Taină, cade acum la picioarele Lui ca un om mort (v.17). Ioan mersese alături de Dumnezeu timp de 65 de ani. Era probabil cel mai evlavios om de pe pământ de atunci, şi totuşi, nu putea sta drept înaintea Domnului. Acei care Îl cunosc pe Domnul mai mult, Îl adoră mai mult. Cei care Îl cunosc cel mai puţin, se prefac că au o familiaritate ieftină cu El.

Serafimii din ceruri îşi acoperă feţele înaintea Domnului ( Isaia 6:2,3). Iov şi Isaia şi-au văzut păcătoşenia şi s-au jelit când au văzut slava Domnului (Iov 42:5,6; Isaia 6:5). Dar „nebunii aleargă încotro îngerii se tem să păşească”!! Astfel este nebunia credinciosului trupesc.

Cu cât Îl cunoaştem pe Domnul mai mult, cu atât mai mult vom cădea la picioarele Lui în uimire adorându-L, cu gura în ţărână10. Numai văzând constant slava Domnului, ne vom vedea neasemănarea noastră cu Hristos. Numai atunci vom înceta de a-i mai judeca pe alţii şi vom începe

 

să ne judecăm pe noi înşine. Şi numai atunci vom cunoaşte atingerea Sa de putere precum şi Ioan a simţit-o în Patmos. Isus Şi-a pus mâna Sa dreaptă peste Ioan (v.17), ceea ce a simbolizat înzestrarea cu putere şi autoritate. El i-a spus lui Ioan să nu se teamă. „ Nu te teme” şi

Urmează-Mi” sunt cele mai des repetate afirmaţii ale lui Isus în Evanghelii. El ne spune şi nouă astăzi, tot aceleaşi cuvinte.

Isus continuă să-i spună lui Ioan că El e Cel Dintâi şi Cel din urmă – exact accelaşi titlu folosit de către Tatăl mai înainte (v.8). El cunoaşte sfârşitul de la început şi El Însuşi este înainte de început şi după sfârşit. De aceea nu trebuie să ne temem.

Isus îi spune apoi lui Ioan că a biruit moartea şi mormântul şi acum are cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor11 (locul sufletelor plecate) (v.18). Cheile simbolizează puterea de a deschide şi de a încuia uşi. Odată, satan era cel care avea putere asupra morţii ( Evrei 2:14,15), dar când Isus a murit şi a înviat, a luat acele chei de la satan. Astăzi Isus are cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor. Ceea ce înseamnă că dacă eşti un ucenic devotat al lui Isus, căutând să faci doar voia lui Dumnezeu în viaţa ta, nu poţi muri până nu vine timpul rânduit de Dumnezeu pentru aceasta. Niciun accident sau vreo boală nu-ţi poate curma viaţa, până când Isus nu decide că a sosit vremea să deschidă porţile morţii pentru tine şi tu să treci prin ele în prezenţa Sa. Aceasta este o încurajare extraordinară pentru adevăraţii ucenici ai lui Isus.

Poate că Ioan era persecutat de oameni la Patmos, dar ei nu îl puteau omorî până când nu sosea vremea rânduită de Dumnezeu pentru aceasta. Iar Domnul mai avea încă o

 

lucrare pentru Ioan de îndeplinit. Ioan este acum împuternicit şi însărcinat pentru o nouă misiune – să scrie această minunată carte a Revelaţiei (v.19). Trebuie să fim întăriţi de Domnul mereu şi mereu pentru a ne putea îndeplini victorios lucrarea noastră.

Divizarea în trei părţi a Revelaţiei

În versetul 19, Domnul îi dă lui Ioan divizarea în trei a cărţii:

(i) Ceea ce Ioan a văzut deja (capitolul 1) - viziunea despre Domnul Isus biruitor spunând „Nu te teme“. Teama nu are absolut niciun loc în inima unui ucenic care a văzut slava Domnului.

(ii) Situaţia în vremea lui Ioan (capitolele 2 şi 3) - cu referire la starea celor şapte biserici din Asia Mică. Mesajele Domnului către aceste şapte biserici reprezintă o ameninţare şi o provocare pentru toate bisericile din toate timpurile şi către „ mesagerii” lor.

(iii) Evenimente viitoare timpurilor lui Ioan (capitolele 4 – 22) - fraza „după aceste lucruri” mai este folosită încă o dată în capitolul 4:1, indicând că partea a treia a cărţii începe acolo.

Domnul îi explică apoi lui Ioan înţelesul sfeşnicelor şi al stelelor (v.20). Pe acestea le-am studiat când am analizat versetele 12 şi 16.

Numai Domnul ne poate da o revelaţie a tainelor Cuvântului Său. Pentru a primi o asemenea revelaţie, avem nevoie de două virtuţi – frica de Dumnezeu şi

 

smerenia. „Taina12 Domnului este pentru cei ce se tem de El…şi El îi învaţă pe cei smeriţi calea Sa ” (Psalm 25:14,9).

Să studiem, deci, această carte în acest duh.

Capitolul II

Chiar dacă aceste şapte scrisori sunt adresate, în special, mesagerilor bisericilor, totuşi, la finalul fiecărui mesaj, găsim o invitaţie pentru oricine care are urechi de auzit, să fie atent la ceea ce Duhul Sfânt spune TUTUROR bisericilor. Ele au, deci, un mesaj pentru fiecare ucenic, din fiecare biserică, din fiecare generaţie.

Am văzut în Capitolul I că Domnul nostru este descris ca un Martor credincios. Îl vedem pe El îndeplinindu-Şi lucrarea în aceste scrisori ale Sale. Pentru a folosi o expresie modernă, Isus „ spune precum este13“. Hristos este Judecătorul în mijlocul bisericii, judecând atât pe mesager cât şi biserica însăşi. El le spune mesagerilor şi bisericilor exact ceea ce crede despre ele.

În aprecierile Sale, Domnul nu „ameliorează” portretele precum o fac fotografii moderni. El Îşi iubeşte poporul mult prea mult pentru a face asta!! El ştie că este mai bine să avem acum de-a face cu păcatul, cu tentaţia de a fi lumeşti, căldicei şi egocentrici, decât să trebuiască să facem faţă tuturor acestora mai târziu la Scaunul Său de judecată. Dacă am fi judecaţi atunci pentru aceste lucruri nu ar fi benefic pentru noi, căci El urmăreşte binele nostru veşnic. Deci este important pentru noi să fim foarte atenţi la tot ceea ce are Domnul de spus în aceste scrisori.

Acolo unde este vorba de apreciere, Domnul Îşi exprimă sincera apreciere. Când este nevoie de mustrare, nu ezită să mustre aspru. Cancerul nu poate fi spălat cu apă şi săpun. Nici nu poate fi extirpat cu gingăşie, ci doar

 

printr-o operaţie chirurgicală radicală. La fel este şi cu păcatul.

Biserica fără dragoste

V.1-7: Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: “Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: “Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti. Ai însă lucrul acesta bun: că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”

În scrisoarea către mesagerul din Efes, Domnul Se descrie pe Sine ca Cel Care ţine cele şapte stele în mâna Sa dreaptă şi umblă prin mijlocul celor şapte biserici (v.1). Domnul umblă întotdeauna prin mijlocul bisericilor, verificând tot ce se spune şi se face de către fiecare membru, şi, în special, de către mesagerii pe care îi ţine în mâna Sa. El măsoară totul, dar nu după standardele

 

scăzute ale creştinilor fireşti, nici după standardul celor zece porunci, ci prin verticalitatea14 dreptăţii divine.

Mai întâi, El Îşi exprimă aprobarea şi aprecierea, pentru ca mai apoi să sublinieze greşelile (v.2). Natura divină este aşa. Domnul întotdeauna priveşte la ceea ce este bun mai întâi, exprimându-Şi aprecierea pentru aceasta, înainte de a evidenţia ceea ce trebuie îndreptat. Natura umană este, însă, diferită. Omul nu priveşte mai întâi la ceea ce este bun la ceilalţi, ci la ce este rău. Omul este prin fire zăbavnic la a aprecia şi grabnic la a critica. Aceasta este doar o trăsătură a otravei „pârâşului fraţilor15” care se găseşte în sistemul nostru. Cu cât luăm parte mai mult la natura divină, cu atât mai mult ne vom asemăna cu Domnul nostru în a fi grabnici la apreciere şi zăbavnici la critică. Este bine să urmăm acest principiu toată viaţa noastră: „ Eu nu voi arăta greşala cuiva, în care încă nu am descoperit ceva de apreciat. ” Urmând această simplă regulă putem ajunge la înălţimi mari de cucernicie pe care nu le-am imaginat vreodată; ne va aduce o mult mai mare binecuvântare în biserică şi o mai mică bătaie de cap pentru ceilalţi, faţă de cum am fost până acum. Numai atunci când îi apreciem pe alţii am pus o bază a criticării constructive, altfel, nu facem decât să aruncăm cu pietre în ei. Nu poţi scrie cu cretă în aer, ai nevoie de o tablă, dacă vrei ca oamenii să vadă ceea ce scrii. Astfel, aprecierea exprimată formează tabla pe care

 

poţi scrie şi „să spunem adevărul în dragoste16” celorlalţi. Atunci, ceea ce spunem noi este mult mai probabil să fie acceptat de ei.

Atât aprecierea cât şi mustrarea sunt semne ale dragostei. Totuşi, trebuie să începem prin apreciere. De remarcat cum Pavel urmăreşte acest principiu chiar când le scria creştinilor fireşti din Corint ( 1Corinteni 1:4-10).

Domnul laudă mesagerul din Efes pentru osteneala şi răbdarea sa şi pentru eforturile depuse în a păzi biserica neîntinată de oameni răi. Fără îndoială, a avut de luptat cu spiritul lumesc ca acesta să nu intre în biserică. Şi nu numai atât, el s-a luptat pentru a păstra doctrina pură17 în biserică. El i-a încercat pe cei care ziceau că sunt apostoli şi, de fapt, nu erau. Faptul că Domnul foloseşte articolul hotărât pentru substantivul „apostolii” în versetul 2 semnifică existenţa şi a altor apostoli în biserică în primul secol, decât a celor unsprezece numiţi de Domnul cât fusese pe pământ. Hristos a numit apostoli bisericii chiar şi după ce „S-a suit sus” ( Efeseni 4:8,11), şi există apostoli şi astăzi. Dar există azi mulţi care spun că sunt apostoli şi, de fapt, nu sunt. Astfel, nici noi nu trebuie să fim amăgiţi de falşii apostoli (v.2).

De asemenea, mesagerul din biserica din Efes a avut de îndurat din pricina Numelui Domnului fără să renunţe (v.3). Ce om minunat a fost acest mesager, dacă l-am compara cu standardele majorităţii credincioşilor! Şi ce minunată părea biserica din Efes – una care s-a ostenit,

 

a răbdat, a îndepărtat oamenii răi, s-a păzit de doctrine false şi a demascat înşelătorii – astfel subliniindu-se atât puritatea vieţii cât şi puritatea doctrinei. Unii se pot gândi că această biserică avea tot ce Îşi dorea Domnul să aibă o biserică. Dar iată că nu era aşa. Îi lipsea un lucru esenţial pentru Domnul. Îşi părăsise prima sa dragoste – dragostea pentru Domnul şi pentru fraţi (v.4). Iată ceea ce le-a zis Domnul acestora: „Între tot zelul vostru şi activitatea voastră, M-aţi pierdut din privire. V-aţi pierdut devotamentul pe care l-aţi avut odată. V-aţi păzit de rău şi v-aţi condus astfel încât să fiţi fără greşeli doctrinare, dar amintiţi-vă cum M-aţi iubit de mult18 când v-aţi convertit prima dată şi cum făceaţi pe atunci totul pentru Mine din dragoste. Acum totul a degenerat într-o rutină banală19. Tot mergeţi la întâlniri de citire a Bibliei şi rugăciune, dar totul a devenit un ritual.”

Biserica, aici, a devenit ca o soţie, care odată îi slujea soţului ei cu bucurie, din dragoste, dar care acum consideră aceleaşi treburi ca o corvoadă – pentru că focul dragostei s-a stins în mariajul ei. În zilele de demult, ea obişnuia să-l aştepte pe soţul ei, în fiecare seară, cu nerăbdare să se întoarcă acasă de la birou. Dar nu şi acum. Ea tot Îi este fidelă, dar şi-a pierdut dragostea dintâi.

Ce-şi doreşte cel mai mult un soţ de la soţia sa? Este dragostea ei sau munca? Desigur că este dragostea. La fel este şi cu Domnul. El Îşi doreşte cel mai mult dragostea inimilor noastre. Când aceasta dispare, toate faptele noastre sunt moarte. Faptele bune devin fapte moarte atunci când nu mai sunt motivate de dragoste.

Aici, şi credincioşii s-au răcit în dragostea lor unul faţă de celălalt. Nu-şi mai puteau răbda păcatele unii

 

altora şi, prin urmare, nici suferintele în părtăşie. Ei şi-au pierdut şi dragostea pe care o aveau faţă de fraţi la început. Mesagerul şi-a pierdut dragostea dintâi şi, treptat, biserica a devenit ca mesagerul ei. Aceasta nu reprezenta o mică greşeală. Era o cădere mare – căci spune Domnul: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut” (v.5). Noi, de obicei, considerăm că un credincios a căzut numai atunci când cade în adulter, fură sau fumează, etc. Când, însă, devenim sensibili la glasul Duhului, cunoaştem că chiar şi o mică lipsă a devotamentului nostru faţă de Domnul şi o slabă răcire în dragostea faţă de alţii reprezintă dovezi ale căderii.

De unde a căzut biserica din Efes?

Efesul era un loc, în care, cu vreo 40 de ani înainte, Pavel a întemeiat o biserică. A avut loc o aşa renaştere atunci, încât tot oraşul a aflat despre asta (Fapte 19). Aici exista o biserică unde Pavel a slujit timp de trei ani, predicând ZILNIC cu lacrimi ( Fapte 20:31). Când, în sfârşit, a părăsit Efesul, i-a chemat pe bătrânii bisericii şi i-a avertizat de unele pericole cu care biserica urma să se va confrunte după plecarea sa ( Fapte 20:17-35).

Patru ani mai târziu, Pavel le-a scris efesenilor o epistolă ce conţinea câteva dintre cele mai adânci adevăruri ale noului legământ care se găsesc în întreaga Biblie – pe care le-a putut împărtăşi lor, deoarece considera biserica din Efes drept cea mai matură şi mai spirituală dintre toate bisericile pe care le întemeiase. De asemenea, observăm din epistolă că Pavel nu le-a găsit nimic de imputat sau de îndreptat. Aceasta era poziţia sus-pusă/înaltă în care se aflau cândva. Epistola lui Pavel poate fi numită Prima Epistolă către Efeseni. Aici, în Apocalipsa 2, observăm cea de a Doua Epistolă către Efeseni. Lucrurile sunt diferite acum. Se ridicase o nouă generaţie în biserică, iar ei nu aveau acelaşi devotament sau aceeaşi spiritualitate ca părinţii lor. Aceasta este istoria

 

tristă a celor mai multe biserici şi mişcări în creştinism în decursul acestor douăzeci de secole. Cea de a doua generaţie are aceeaşi doctrină, dar nu şi aceeaşi viaţă ca cea a părinţilor lor. Astfel, Domnul îi zice bisericii din Efes

Adu-ţi aminte de unde ai căzut.” Exista o singură soluţie pentru această problemă: „Pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale cele dintâi.” ( v.5).

Cuvântul la care ne gândim în mod curent pentru a-l predica necredincioşilor – „POCĂIŢI-VĂ” – este cuvântul pe care îl predică Domnul bisericii. „Înainte să le spuneţi altora să se întoarcă de la păcat, întoarceţi-vă de la propriul vostru păcat, şi anume acela de a vă fi părăsit dragostea dintâi.” le spune El. Ei trebuie să se tânguiască pentru că şi-au părăsit dragostea dintâi.

Fă faptele pe care le făceai la început” (v.5) le spune Domnul. Dacă faptele lor nu izvorau din dragoste, atunci nu aveau nicio preţuire înaintea Lui. Faptele lor erau asemenea lemnului, fânului şi paielor, potrivite numai pentru a fi arse.

Motivaţia din spatele fiecărei acţiuni este cea care dă valoare faptei. Motivul din spatele răbdării, ostenelii şi a purităţii lor este ceea ce îi face pe ei acceptabili sau nu înaintea Domnului. În ziua în care vom sta înaintea Domnului, vom considera întrebarea „DE CE?” a fi mult mai importantă decât întrebarea „CE?“. De ce am făcut ceea ce am făcut va fi testul prin care Domnul ne va evalua toate faptele noastre. Nu trebuie să uiăm aceasta niciodată.

Ceea ce nu izvorăşte din dragoste pentru Domnul este o faptă moartă.

Amintiţi-vă că ni s-a poruncit să ne pocăim de faptele cele moarte. Evrei 6:1 ne spune că pocăinţa este o

 

parte din temelia care duce spre desăvârşire în viaţa noastră.

Dacă mesagerul şi biserica nu se pocăiesc, atunci Domnul spune că le va înlătura sfeşnicul din locul lui. Aceasta înseamnă că El nu îi va mai considera ca pe una dintre bisericile Sale de pe pământ. Ei tot vor putea continua cu întâlnirile şi conferinţele lor, iar numărul lor poate să crească. Însă, în ceea ce Îl priveşte pe Domnul, ei vor fi morţi sau inexistenţi, fără ungerea Duhului Său şi fără harul Lui. Atât de importantă este pierderea dragostei celei dintâi.

Apoi, Domnul îl laudă pe mesager că a urât faptele nicolaiţilor, pe care şi El le ura (v.6).

Nu există nicio referinţă nicăieri în Scriptură care să ne spună cine erau nicolaiţii sau ce făceau ei. Deci, nu putem fi siguri la ce fapte se referă Domnul. Totuşi, cuvântul „nicolaiţi” înseamnă (în greacă) „cuceritori ai poporului”. Dacă la aceasta se referea Domnul, atunci poate fi o referinţă la acei care căutau să „ stăpânească peste turmă” (1 Petru 5:3) – bătrâni care se comportau ca regii şi nu ca slujitorii. Astfel de bătrâni s-au organizat ca o clasă preoţească aparte (precum erau leviţii în Vechiul Testament) şi conduceau alţi credincioşi. Domnul a spus că ura faptele nicolaiţilor.

Astăzi, avem predicatori creştini care folosesc titluri precum „ reverend” (un titlu utilizat în Scriptură doar pentru Dumnezeu – Psalm 111:9 – KJV20) sau

 

păstor” (care este un dar şi nu un titlu sau o funcţie – Efeseni 4:11), etc., pentru a se înălţa deasupra celorlalţi în biserică.

Totuşi, nu doar prin titluri caută predicatorii să conducă pe ceilalţi. Sunt mulţi care se numesc pe ei doar

fraţi“, dar care îi domină pe cei ce sunt împreună cu ei credincioşi prin puterea personalităţii lor (dominante), prin puterea financiară şi prin darurile lor duhovniceşti.

Toate acestea reprezintă nicolaismul faţă de care Domnului I se face silă.

În India vedem tristul spectacol a unei multitudini de biserici şi de organizaţii creştine conduse de către stăpânii lor occidentali prin puterea banilor. Din cauza datoriilor financiare şi a obligaţiilor morale care decurg din oportunitatea oferită indienilor de a lucra în ţări occidentale, mulţi din aceşti credincioşi au ajuns ca nişte sclavi pentru „albi”. O astfel de subordonare servilă impusă unui credincios față de altul înseamnă „nicolaism” şi este un dezgust în ochii lui Dumnezeu.

Să luăm în vedere o altă formă de nicolaism. Există unii preoţi care învaţă că Maria este o mijlocitoare între Hristos şi om. Preoţii acţionează, la rândul lor, ca mediatori între creştini şi Maria!! Dar, această atitudine mediatoare nescripturală poate fi practicată la fel de bine de către un pastor, ca şi de un preot!

Când un pastor „află voia lui Dumnezeu” pentru cineva din turma lui, în ceea ce priveşte angajarea, mariajul sau orice altceva, el acţionează ca un mijlocitor nicolait. Prin aceste metode, preoţii şi pastorii câştigă tărie peste turma lor, într-un mod pe care Dumnezeu îl detestă.

A da un sfat duhovnicesc sau o povaţă este un lucru dumnezeiesc. Dar „a afla voia lui Dumnezeu” pentru

 

un alt membru al trupului lui Hristos înseamnă a-l jefui pe acesta de legătura sa cu Hristos în calitate de Cap al său.

Sub vechiul legământ, erau profeţi care aflau voia lui Dumnezeu pentru popor, pentru că Duhul Sfânt nu fusese dat, pe atunci, fiecăruia individual. Acum, însă, sub noul legământ, lucrurile stau diferit. Toţi Îl pot cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal (Evrei 8:8-12). De fapt, Domnul Îşi doreşte cu înflăcărare ca fiecare membru al bisericii Sale (al trupului Său) să aibă o legătură directă cu El în calitate de Cap (Coloseni 2:18,19). Nicolaiţii, însă, împiedică acest lucru.

Biserica din Efes a rezistat cu succes nicolaismului. Îl urau, şi Domnul i-a lăudat pentru că şi El îl ura. L-a urât în primul secol şi încă îl urăşte.

Dar tu? Urăşti tu acest rău precum îl urăşte şi Domnul? Dacă nu, nu eşti ca Hristos şi nu poţi fi un adevărat mesager al Lui. Un nicolait nu poate zidi trupul lui Hristos niciodată.

În final, Duhul Sfânt îndeamnă pe oricine are urechi de auzit, să audă ce spune El, căci mesajul este pentru TOATE bisericile ( v.7). Nu orice credincios este dispus să se supună la ce are Domnul de spus – căci cei mai mulți dintre ei vor fie să acționeze după placul lor, fie să-i asculte pe fraţiRecunoscând acest fapt, Duhul Sfânt începe să-i provoace pe oamenii din biserică către o viaţă biruitoare.

Duhul Sfânt apreciază un grup de credincioşi devotaţi şi fideli din mijlocul bisericii, pe care îi numeşte

„biruitori”. Aceştia sunt cei care biruiesc păcatul şi viaţa lumească şi care rabdă credincioşi pentru Domnul, în ciuda declinului spiritual din jurul lor.

În fiecare localitate, Dumnezeu caută pe cei care rămân devotaţi standardelor Sale şi care vor lupta pentru

 

aceste standarde cu orice preţ. În scrisorile către cele şapte biserici, vedem că Domnul este interesat în primul rând de biruitori. Chiar şi astăzi, El caută biruitori în orice loc. Poate că nu-i găseşte în fiecare biserică, dar îi caută în fiecare localitate.

Domnul a promis o răsplată pentru cei ce biruiesc. În acest caz, era privilegiul de a mânca din copacul vieţii (v.7) – privilegiu pe care Adam l-a ratat. Copacul vieţii este simbolul vieţii divine, naturii divine. Cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da unui om este ca acesta să se împărtăşească din natura Sa? Aici, pe pământ, mulţi dintre credincioşi desconsideră acest aspect. Dar în lumina mult mai limpede a veşniciei, vom descoperi că acesta este cu adevărat cea mai mare răsplată pe care Dumnezeu o poate da vreodată fiinţei umane.

Biserica suferindă

V.8-11: Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: “Iată ce zice Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel ce a murit şi a înviat: “Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: “Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.”

Aici, Domnul Se descrie drept Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Cel Care a biruit moartea. O biserică ce înfruntă opoziţia şi persecuţia trebuie să-L vadă pe Domnul ca pe

 

Cel Care se îngrijeşte de toate evenimentele de la început până la sfârşit şi ca Unul Care a biruit cel mai mare duşman al omului – moartea.

Domnul nu are deloc acuzaţii împotriva acestei biserici.

Era o biserică ce înfrunta necazul, sărăcia şi batjocuri.

Necazul este o temă ce se repetă în cartea Apocalipsa – şi de remarcat este că el încearcă pe cei mai credincioşi dintre copiii lui Dumnezeu, şi nu pe cei compromiși. În primul capitol din Apocalipsa, am văzut că Ioan trecea prin necaz. Aici vedem o biserică credincioasă care trece prin acelaşi lucru. Biserica împotriva căreia Dumnezeu nu are nicio acuzaţie este o biserică persecutată. Cei lumeşti, care compromit biserica, o duc uşor.

Toate acestea au rolul de a ne reaminti că necazul este o parte din voinţa desăvârşită a lui Dumnezeu pentru copiii Săi devotaţi. Astfel, când într-o zi noi înşine vom înfrunta un necaz mare, nu trebuie să ne gândim că ceva ciudat s-a abătut asupra noastră. Vom păşi pe aceeaşi cale pe care au călcat de-a lungul veacurilor copiii credincioşi ai lui Dumnezeu.

Dumnezeu oferă ce este mai bun copiilor Săi pentru a face faţă necazului. Aşa a fost în primul secol. Aşa a fost în decursul celor 20 de secole de istorie a bisericii. Şi aşa va fi chiar şi la sfârşitul timpului.

Cei mai buni copii ai lui Dumnezeu, cei mai credincioşi dintre ei, trupele de comando, ale armatei Domnului, vor fi cei care vor fi aici, pe pământ, pentru a sta ca martori pentru El în zilele lui antihrist. Fiecare general îşi trimite cele mai bune trupe către locul unde se dezlănţuie cel mai tare bătălia. Domnul face acelaşi lucru. Va fi un mare privilegiu şi onoare a fi printre aceste trupe ale Domnului.

 

Dumnezeu, desigur, nu va lua pe biruitori la ceruri, într-un timp în care are cel mai mult nevoie de mărturia lor pe pământ. Nu a făcut aceasta niciodată în trecut şi nici nu o va face în viitor.

Trupele de elită ale Domnului care stau împotriva lui antihrist în zilele marelui necaz sunt numite în cartea Apocalipsa cei „ care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos ” (Apocalipsa 12:17). Ei vor refuza să se închine lui antihrist sau să primească semnul lui pe corpurile lor. Mulţi dintre ei, deci, vor trebui să renunțe la viaţă pentru credinţa lor ( Apocalipsa 13:7,8,15-17). Astfel, ei se vor alătura acelei cete de martiri din toate timpurile, care „nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” ( Apocalipsa 13:11).

Nici unul dintre noi nu are din fire curajul de a îndura moartea pentru Domnul. Dar, de vreme ce Dumnezeu ne-a chemat pentru a ne pecetlui mărturia noastră cu sânge, atunci putem rămâne asiguraţi că El ne va da har aparte pentru aceasta, când astfel de timpuri vor veni. Printr-o asemenea sursă specială de har, fiecare martir creştin a îndurat moartea fără temere în trecut. Şi ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei va face şi pentru noi – chiar şi celor mai slabi şi mai fricoşi dintre noi. Tot ce trebuie să facem este să Îi spunem că vrem să Îi fim credincioşi cu orice preţ. Dacă avem bunăvoinţa, Dumnezeu ne va da tărie.

Sfinţii din biserica din Smirna erau săraci. Sărăcia este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu l-au îndurat în decursul istoriei bisericii.

Mulţi sfinţi ai Vechiului Testament erau bogaţi. Dumnezeu a promis bogăţie pământească drept răsplată pentru ascultare în timpurile Vechiului Testament, pentru că Israel era chemat spre a poseda un regat pământesc.

 

Isus, însă, a inaugurat un nou legământ, şi a adus regatul cerurilor pe pământ. Acum bogăţia, care ni se promite, este cerească, şi nu pământească. De aceea, Isus Însuşi şi apostolii au fost cu toţii săraci.

Astăzi, sunt mulţi care învaţă că a deveni bogat este un semn de binecuvântare de la Dumnezeu asupra copiilor săi. Această doctrină a fost iniţial inventată de predicatori din Occident, prin care îşi justificau îmbogăţirea din dările poporului lui Dumnezeu! Afaceriştii creştini au ascultat-o cu atenţie, ca pe o doctrină avantajoasă prin intermediul căreia îşi puteau justifica lăcomia de avere. La rândul lor, predicatori zgârciţi de pretutindeni au considerat-o o doctrină convenabilă.

Sărăcia lui Isus şi a apostolilor ar trebui să fie suficientă pentru a arăta că toţi astfel de predicatori au fost întru totul înşelaţi de către propria lor zgârcenie.

Credincioşii din Smirna erau devotaţi Domnului în mijlocul marilor încercări, şi erau săraci. Credincioşii din Laodicea, pe de altă parte, erau întru totul morţi, şi erau bogaţi material. Ce demonstrează aceasta? Răspunsul este clar pentru oricine.

„ Dumnezeu i-a ales pe săracii acestei lumi pentru a fi bogaţi în credinţă… Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii… Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii… Dumnezeu a ales lucrurile care nu sunt… pentru ca niciun om să se laude înaintea lui Dumnezeu ” (Iacov 2:5; 1Corinteni 1:27-29).

Dumnezeu nu a făcut nicio greşeală în a-Şi alege

copiii.

Dumnezeu a promis să ne asigure nevoile

materiale importante, dacă noi căutăm Împărăţia şi neprihănirea Lui mai întâi (Matei 6:33; Filipeni 4:19).

 

Am avut mereu parte de noi dovezi în bisericile din India, unde credincioşii care trăiau într-o sărăcie cumplită şi care erau puternic îndatoraţi, au fost binecuvântaţi din punct de vedere financiar de către Tatăl lor ceresc, atunci când ei Îl cinsteau în viaţa lor. Aceasta este o minune într-o ţară precum India, unde nu există niciun sistem de securitate socială susţinută de guvern şi unde şomajul este ridicat, iar corupţia birocratică de nestăvilit. Observăm că astfel de credincioşi nu au ajuns bogaţi. Dumnezeu le-a împlinit nevoile, dar nu i-a făcut bogaţi. Am văzut, de asemenea, că atunci când credincioşii au alergat după averi, s-au distrus pe ei înşişi din punct de vedere spiritual. (1Timotei 6:9,10).

Ce ar trebui să facă un credincios dacă este deja bogat – ca rezultat al unei averi familiale moştenite sau din alt motiv? Ar trebui să se supună Cuvântului lui Dumnezeu: (i) Să recunoască, mai întâi, că tot ce are Îi aparţine Domnului (a se studia următoarele pasaje din Scriptură: 1Corinteni 10:26; 1Corinteni 4:7; Luca 14:33, Ioan 17:10); (ii) Să se supună poruncii Domnului de a-şi folosi averea pentru răspândirea evangheliei, căutând – astfel, şi pe plan financiar – Împărăţia lui Dumnezeu („Foloseşte-ţi banii pentru a face prieteni pentru veşnicie” Luca 16:9); (iii) Să se supună poruncii lui Dumnezeu de a-şi împărţi averea cu alţi credincioşi nevoiaşi (1Timotei 6:17-19 ).

Dacă urmează aceşti trei paşi, nu va reuşi să rămână bogat pentru multă vreme. Dar va deveni un om duhovnicesc, căci Dumnezeu ne răsplăteşte duhovniceşte în funcţie de credincioşia faţă de El în privinţa lucrurilor materiale (Luca 16:11). Mulţi sunt săraci duhovniceşte, pentru că au fost necredincioşi cu „ bogăţiile nedrepte” încredinţate de Dumnezeu pentru a-i încerca.

 

Dumnezeu nu ne-a promis în Noul Testament o bogăţie materială. I-a spus, însă, bisericii din Smirna „eşti bogată” (v.9). Ei erau bogaţi în ochii lui Dumnezeu, pentru că fuseseră credincioşi în încercările lor, şi, astfel, au luat parte la natura divină. Aceasta este adevărata bogăţie veşnică, pe care Dumnezeu ne-o dă în noul legământ.

Biserica din Smirna a înfruntat „batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei” ( v.9).

Batjocura este un alt lucru pe care copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor trebui să-l îndure. Batjocura şi opoziţia, pe care această biserică le îndura, proveneau de la acei care se considerau poporul lui Dumnezeu – „ cei cei zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a satanei ” (v.9).

Acei evrei erau oameni religioşi, care studiau Scripturile (de la Geneză la Maleahi). Totuşi, Domnul i-a numit „ o sinagogă a satanei“, pentru că erau făţarnici. De aceea, persecutau ei pe ucenicii adevăraţi ai lui Isus.

De multe ori, o sinagogă care era înfiinţată de iudei temători de Dumnezeu, a degenerat într-o sinagogă a satanei după o perioadă de timp. În acelaşi fel, multe biserici de astăzi care au fost înfiinţate de credincioşi temători de Dumnezeu, au degenerat la rândul lor în ochii lui Dumnezeu ca „biserici ale satanei“.

Opoziţia pentru adevăraţii ucenici ai lui Isus astăzi, nu vine de la păgânii religioşi (ceea ce ar fi de înţeles), ci tot de la „cei care spun că sunt creştini, dar nu sunt, ci sunt o biserică a satanei”.

Astăzi, dacă am spune că o aşa-numită „biserică” creştină ar fi „o biserică a satanei”, mulţi ne-ar acuza că suntem necreştineşti. Dar ei uită că Isus Însuşi l-a mustrat pe Petru, zicându-i „ Înapoia Mea satano” (Matei 16:23),

 

şi tot Isus a numit acest grup de oameni religioşi „ o sinagogă a satanei“. El ar fi utilizat acelaşi limbaj direct astăzi, pentru a mustra „bisericile” care s-au îndepărtat de la chemarea lor.

Isus i-a avertizat pe ucenicii Săi, „ Au să vă dea afară din sinagogi: ba încă, va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Şi se vor purta astfel cu voi, pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine ” (Ioan 16:2,3).

Ce a zis El despre oamenii dintr-o sinagogă că le vor face ucenicilor Săi a fost făcut în secolele următoare de către oamenii din „ biserici“. În Evul Mediu, ucenicii temători de Dumnezeu erau ucişi de către inchizitorii

creştini“.

Această ură a ucenicilor lui Isus îşi va atinge culmea în timpul lui antihrist şi a „bisericii mondiale” babiloniene. Trebuie să fim pregătiţi să o înfruntăm atunci când va veni. De aceea, nu trebuie să ne fie frică nici nouă în zilele acestea de micile batjocuri şi de opoziţia pe care le îndurăm de la aşa-numiţii creştini.

Nu trebuie să ne temem vreodată să fim batjocoriţi

– căci Isus Însuşi a fost calomniat. El a fost numit un om lacom, un învăţător mincinos, un blasfemiator, un om nebun, un om posedat, un impur21 şi unul care avea putere satanică ( Luca 7:34; Ioan 7:12; Matei 26:65; Marcu 3:21,22; Matei 12:24; Ioan 8:48 ).

El le-a spus ucenicilor Săi, „ Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui. Dacă pe Stăpânul casei L-au numit Beelzebul (un nume iudaic pentru satan,

 

prinţul demonilor), cu cât mai mult vor numi aşa pe cei din casa lui?” ( Matei 10:24,25).

Petru ne îndeamnă zicând „ să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în aceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune, pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării ” (1Petru 2:12).

Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi este că

„ orice armă făurită împotriva ta va fi putere; şi orice limbă care se va ridica la judecată împotriva ta, o vei osândi. Aceasta este moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la Mine ” (Isaia 54:17). Deci, nu trebuie să ne temem de batjocură. Domnul Însuşi ne va izbăvi la timpul potrivit. Până atunci, ne putem permite să păstrăm tăcerea şi să ignorăm ceea ce oamenii fără de Dumnezeu spun despre noi.

Apoi, Domnul îi zice bisericii din Smirna să nu se teamă (v.10 ). „Nu te teme” erau cuvinte care ieşeau adesea de pe buzele lui Isus, când era pe pământ. Şi aceleaşi cuvinte le adresează acum unei biserici ce suferă pentru Numele Lui. Poate acestea sunt cuvintele Domnului pe care fiecare dintre noi avem nevoie să le auzim cel mai mult în zilele noastre.

Există un spirit de frică peste tot în lume astăzi şi îi cuprinde pe oameni din ce în ce mai puternic. Isus ne-a avertizat că aşa va fi în zilele din urmă (Luca 21:26). Dar El le-a zis ucenicilor, de asemenea, să nu fie afectaţi de acest duh de teamă. Cel mai trist este că majoritatea credincioşilor nu este eliberată de acest duh. Mulţi credincioşi sunt robiţi de frica a ceea ce se va întâmpla în viitor, de teama de oameni, de frica de boală, de frica de moarte şi de multe alte tipuri de frică.

 

Frica este una dintre cele mai puternice arme ale Satanei, cu care înrobeşte mulţi credincioşi. Acest duh de frică este ceea ce-i împiedică pe mulţi dintre credincioşi să-L mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul la serviciile bisericii şi să fie martori curajoşi pentru Domnul la locurile lor de muncă. Mulţi credincioşi confundă timiditatea cu umilinţa şi, astfel, Satan îi înşală.

Tot frica l-a împiedicat pe Petru de la a-L mărturisi cu îndrăzneală pe Domnul către servitoarea care l-a chestionat în palatul marelui preot. Dar când Petru a fost botezat în Duhul Sfânt la Cincizecime, acea frică a fost îndepărtată. Putea de atunci să-L mărturisească pe Domnul cu îndrăzneală oricui.

Mai târziu, când el şi ceilalţi apostoli au fost tentaţi să se teamă din nou, s-au rugat şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt iarăşi, iar duhul fricii a fost îndepărtat încă o dată de la ei (Fapte 4:31).

Aceasta este soluţia: trebuie să fim umpluţi de Duhul Sfânt iar şi iar.

Dumnezeu nu te vrea să fii subjugat duhului fricii care te împiedică să-ţi deschizi gura şi să fii un martor al lui Hristos printre prietenii şi rudele tale, sau la locul tău de muncă. El vrea să te umple cu Duhul Său cel Sfânt şi să te facă îndrăzneţ. Tot ce trebuie să faci este să recunoşti că eşti un laş şi să-I ceri lui Dumnezeu să te umple cu Duhul Său pentru ca tu să poţi fi martorul Lui curajos. Cei ce flămânzesc şi însetează vor fi săturaţi.

În zilele ce urmează vom fi tentaţi mult mai mult să ne temem. Să folosim, deci, toate oportunităţile, pe care le avem acum, pentru a birui teama de orice fel.

Dumnezeu nu-Şi protejează întotdeauna copiii credincioşi de suferinţă. El ştie că suferinţa este necesară pentru creşterea noastră spirituală. De aceea, biserica din

 

Smirna nu a fost scutită de suferinţă. Domnul, însă, i-a încurajat zicând: „nu vă temeţi nicidecum de ce aveţi să suferiţi” ( v.10).

Domnul i-a avertizat că Satana urmărea să arunce în temniţă pe câţiva dintre ei. Dumnezeu i-a dat puterea lui Satan să arunce credincioşi în temniţă pe nedrept. Noi, însă, trebuie să ne amintim că Satan nu poate să ne facă nimic fără a dobândi permisiunea lui Dumnezeu mai întâi. Şi chiar dacă am fi aruncaţi în temniţă, aceasta va fi doar spre a ne încerca (v.10). Dumnezeu Se foloseşte chiar de întemniţare pentru a-Şi îndeplini scopurile.

Pavel a spus, „ împrejurările (din temniţă) în care mă găsesc, mai degrabă au lucrat la înaintarea Evangheliei ” (Filipeni 1:12-14). Dumnezeu S-a folosit de întemniţarea lui Pavel pentru a împlini un număr de scopuri: (i) pentru a-l sfinţi pe Pavel; (ii) pentru a converti câţiva dintre paznicii lui Pavel din înschisoare; (iii) pentru a-i oferi lui Pavel oportunitatea de a-şi scrie epistolele; şi

(i) pentru a încuraja mulţi alţi credincioşi să predice fără teamă.

Cu adevărat, Dumnezeu nostru controlează evenimentele mai presus de Satan, în aşa fel încât totul (inclusiv întemniţarea) lucrează doar pentru îndeplinirea scopurilor divine ( Romani 8:28; Psalm 76:10).

Tipul pe care îl petrecem în închisoare este determinat, de asemenea, de către Domnul. „Veţi avea un necaz de zece zile“, le spune Domnul (v.10). Tatăl nostru cel ceresc este Cel Care decide perioada în care copiii Săi trebuie să treacă prin necaz.

Chiar şi în zilele marelui necaz, Isus a spus că „din pricina celor aleşi, acele zile vor fi scurtate” ( Matei 24:22). „Dumnezeu Şi-a amintit de Noe” când potopul era pe pământ (Geneza 8:1). Şi El nu-Şi va uita

 

aleşii când vor fi cuprinşi de marele necaz pe pământ. „ Nu te voi uita. Te-am săpat pe palmele mâinilor Mele” este Cuvântul Său către noi. (Isaia 49:15,16).

Este o mare mângâiere pentru noi să ştim aceasta. Va trebui să ne-o amintim în zilele ce vor veni, când vom suferi pentru Domnul. El nu va permite vreodată să fim încercaţi peste măsura noastră. El ţine mâna pe butonul de comandă a suferinţelor noastre şi va micşora nivelul acestora la timpul potrivit.

Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” este îndemnul Domnului (v.10). Ar trebui să fim dispuşi chiar să murim dacă este necesar pentru a putea rămâne credincioşi Domnului. Nu urmaţi credincioşilor care îşi compromit mărturia doar de dragul unui mic beneficiu pământesc – cinste, promovare sau bani, etc. Cum vor putea sta drept aceşti credincioşi înaintea Domnul în ziua în care nu se va mai putea cumpăra nici măcar hrana necesară fără semnul antihristului (Apocalipsa 13:16,17)? Cu siguranţă aceşti „credincioşi” vor accepta semnul lui antihrist pentru a supravieţui.

Amintiţi-vă de cununa vieţii care este o răsplată mult mai mare decât orice cinste lumească şi chiar decât viaţa fizică însăşi.

Din nou, Domnul recunoaşte că nu toţi au urechi să audă un astfel de mesaj. Şi astfel, El îi cheamă pe cei ce au urechi de auzit, să audă.

Biruitorii nu vor fi vătămaţi de moartea a doua

(v.11).

Cea de a doua moarte este moartea veşnică -

îndepărtarea de la prezenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna, şi aruncarea într-un lac de foc. Este semnificativ că promisiunea de a scăpa de moartea a doua este făcută biruitorilor. De aceea, este aşa de important să

 

biruieşti păcatul – căci moartea este rezultatul final al păcatului (după cum arată clar Iacov 1:15).

Mesajul fundamental al Duhului prin Noul Testament este că noi trebuie să biruim păcatul în orice formă.

Biserica cea lumească

V.12-17: Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: “Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri: “Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.”

Domnul se descrie pe Sine aici ca Cel Care are sabia ascuțită cu două tăişuri a Duhului – Cuvântul cel viu şi puternic a lui Dumnezeu ( v.12; Efeseni 6:17). Aceasta este sabia cu care El l-a biruit pe Satan în deşert, când a

 

fost pe pământ. Această sabie încă iese din gura lui şi astăzi. Şi aceasta este arma de care avem nevoie în lupta noastră cu Satana.

Pergamul era un oraş atât de rău, încât Domnul spune că Satana avea centrul de comandă pământesc acolo. Aceasta se menţionează de două ori în versetul 13. Şi chiar în mijlocul acestui oraş Şi-a aşezat Domnul biserica Sa.

Domnul le spune, „Ştiu unde locuieşti“. El ştie exact unde locuim noi şi în ce circumstanţe trăim. Şi ne poate păstra curaţi şi triumfători, chiar dacă Satana are tronul său lumesc exact acolo unde trăim noi. Cu sabia Duhului putem şi noi birui.

Niciun sfeşnic nu se plânge că împrejurările îi sunt prea întunecoase pentru ca să poată străluci în ele. Strălucirea unui sfeşnic nu are nimic de a face cu mediul său înconjurător. Lumina sa depinde doar de cantitatea de ulei pe care îl conţine.

La fel este şi cu fiecare biserică locală. Împrejurările pot fi rele. Satana poate avea tronul său în acel oraş. Dar dacă biserica este umplută cu uleiul Duhului Sfânt, lumina va străluci cu putere. De fapt, cu cât împrejurările sunt mai întunecoase, cu atât orice lumină va fi văzută mai strălucitoare în astfel de împrejurări! Stelele se văd noaptea – nu în timpul zilei.

Domnul laudă această biserică pentru că I-a ţinut Numele Lui şi nu a negat credinţa în timpuri de persecuţie. În mod special, îl aminteşte pe Antipa, care a fost un martor credincios renunțând la viaţă pentru credinţa sa.

Antipa a fost unul care a stat ferm de partea adevărului lui Dumnezeu, chiar dacă asta a însemnat să rămână stea singur. Era un om al convigerii şi nu unul care căuta să placă oamenilor. Acei care Îl cunosc pe

 

Dumnezeu, nu trebuie să se uite în jur să vadă cât de mulţi cred ceea ce ei cred. Ei sunt dispuşi să rămână singuri pentru Domnul şi, dacă este necesar, să stea chiar împotriva tuturor din întreaga lume. Antipa era un astfel de om. Şi ca rezultat, a fost ucis.

Dacă era unul care vroia să placă oamenilor, putea să fi scăpat de moarte. El a fost ucis pentru că a luptat fără de compromisuri pentru adevărul revelat al lui Dumnezeu. Oamenii poate îl numeau îngust la minte, încăpăţânat, unul cu care greu te înţelegi şi nebun. Dar aceasta nu făcea vreo diferenţă pentru el. El rămânea credincios Domnului său, luptând împotriva oricărui păcat, a celor lumeşti, a compromisului, a nesupunerii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi împotriva diavolului. Aici vedem un om care era o ameninţare pentru împărăţia lui satan.

Poate chiar din cauză că Antipa era în Pergam l-a făcut pe Satana să-şi pună tronul său acolo. Ce fel de om a fost Antipa, de vreme ce Satana se îngrozea de el!

Dumnezeu are nevoie de oameni ca Antipa în fiecare parte a lumii astăzi. Vine o vreme când va trebui să plătim un preţ pentru credinţa noastră. Tot creştinismul babilonian din jurul nostru va accepta compromisuri şi se va închina lui antihrist. Vom rămâne noi fermi în acea zi precum a făcut Antipa? Sau vom îngenunchea în fața lui Satan pentru a ne păstra viaţa? Suntem convinşi că se merită să ne pierdem viaţa pentru adevărul lui Dumnezeu?

Astăzi, Dumnezeu ne încearcă prin mici încercări. Numai dacă suntem credincioşi în aceste mici încercări, vom putea fi credincioşi în încercările mai mari care vor veni în viitor. Satana ar trebui să te considere o aşa ameninţare pentru împărăţia lui încât să-şi mute tronul în oraşul în care locuieşti.

 

Lucrul trist este că biserica din Pergam a slăbit duhovniceşte, după ce Antipa a murit. Antipa era probabil mesagerul bisericii, atunci când trăia. Când a murit, cineva i-a preluat locul şi biserica a început să cadă. Aceasta este istoria tristă a multor biserici.

Când Pavel părăsea Efesul, le-a spus bătrânilor că ştie că după plecarea sa, biserica de acolo va face compromisuri şi va cădea ( Fapte 20:28-31). Atâta timp cât Pavel a fost acolo, el a luptat împotriva celor lumeşti şi a păcatului şi a ţinut duhul lui antihrist la distanţă. Dar, după ce Pavel a plecat, nu mai exista un altul destul de puternic pentru a face asta. Şi, astfel, lupii au intrat în turmă şi au devorat oile nestingheriți, în timp ce bătrânii stăteau retraşi şi priveau!

Satana şi-a schimbat tactica la Pergam, după ce Antipa a murit. Faptul că tronul Satanei este într-un loc, nu înseamnă neapărat că el va ataca mereu biserica prin persecuţie.

El este descris în Scripturi, nu doar ca un leu ce rage ( 1 Petru 5:8), dar şi ca un şarpe viclean care se transformă într-un înger de lumină (Apocalipsa 12:9; 2Corinteni 11:14). El a descoperit în decursul veacurilor, că îşi împlineşte scopurile sale mult mai bine corupând biserica cu cele lumeşti pe dinăuntru, decât prin persecutarea acesteia pe dinafară.

Aceasta este ceea ce a făcut într-un final la Pergam prin „balaamism” – şi aşa a reuşit, acolo unde nu reuşise prin persecuţie!

Domnul îi zice bisericii de aici, „tu ai acolo nişte oameni care ţin de înnvăţătura lui Balaam” ( v.14). Balaam a fost un om22 angajat de împăratul Balac pentru

 

a-i blestema pe israeliţi. El a fost primul dintre

„predicatorii angajaţi” despre care citim în Biblie.

Creştinătatea este plină astăzi de astfel de ticăloşi, pentru care predicarea este un mijloc de dobândire a unui trai. Dumnezeu este împotriva unor astfel de lichele, care pretind să fie păstori ai turmei lui Dumnezeu, dar care sunt interesaţi doar în a jecmăni oile.

Balaam nu s-a dus prima dată când Balac l-a chemat, deoarece Dumnezeu Însuşi i-a zis să nu se ducă. Când, însă, Balac a oferit o plată mai mare şi o cinste mai mare, atunci Balaam „ a căutat voia lui Dumnezeu din nou” – la fel cum fac mulţi astăzi, în circumstanţe asemănătoare!! Dumnezeu i-a permis lui Balaam să meargă după bani şi să se autodistrugă prin aceştia. Şi astăzi Dumnezeu permite multor predicatori creştini să urmeze paşii lui Balaam şi în final să ajungă la sfârşitul pe care l-a avut Balaam.

Când Balaam a văzut că nu putea blestema pe Israel, i-a sugerat lui Balac ca israeliţii să fie ispitiți spre imoralitate sexuală şi idolatrie (Numeri 24;25). Astfel, Balaam a reuşit să abată poporul de la voia lui Dumnezeu, ceea ce a atras pedeapsa lui Dumnezeu peste evrei.

La fel, Satan a reuşit şi în Pergam. El ştia că nu poate birui biserica, până când biserica nu devenea lumească în vreun fel. A corupt, deci, biserica dinlăutrul ei. Astfel, biserica a devenit ineficientă în mărturia ei pentru Domnul şi, de asemeni, în lupta ei împotriva Satanei.

„Dacă nu îi poţi învinge, alătură-te lor23″, a fost motto-ul Satanei în relaţia cu biserica. Şi astfel, a reuşit să

 

distrugă mărturia a multor biserici în decursul acestor douăzeci de secole.

Idolatria şi imoralitatea sunt două păcate pe care Dumnezeu le condamnă cel mai mult în tot Vechiul Testament. Şi acestea sunt cele două păcate pe care le condamnă şi astăzi. Conform standardelor noului legământ, a fi lacom, sau a venera banii, profesia, o persoană, sau orice alt lucru lumesc, este idolatrie. Iar a pofti după o femeie doar cu ochii este imoralitate. A-ţi compara soţia, în mod defavorabil, cu soţia altcuiva, din orice punct de vedere, înseamnă „ să invidiezi soţia vecinului tău“. Şi aceasta este imoralitate.

Când aceste standarde nou-testamentare nu sunt predicate complet într-o biserică, vor triumfa idolatria ascunsă şi imoralitatea printre membrii ei, iar biserica va deveni curând ca cea din Pergam.

Când lumescul a pus stăpânire pe biserica din Pergam, lucrul cel mai trist este că mesagerul bisericii doar a privit la cum se întâmplă şi nu a făctu nimic pentru aceasta. Mulţi bătrâni sunt la fel de fără vlagă astăzi împotriva lumescului, care a pătruns ca un potop în biserica lor.

Nu mesagerul Pergamului însuşi a căzut pradă doctrinei lui Balaam. Erau numai „câţiva” în Pergam, care i-au căzut pradă. Mesagerul era, însă, vinovat pentru că nu a mustrat lumescul care intrase în biserică. Aici a eşuat.

Motivul eşecului său trebuie să fi fost că nu a judecat aspru lumescul în gândurile proprii. Putem avea autoritate în biserică numai peste acele lururi pe care le-am răstignit în trupul nostru. Numai când tratăm păcatul şi lumescul cu superficialitate în viaţa noastră, devenim totodată toleranţi cu ele în viaţa altora din biserică. Ceea ce pare ca o atitudine „plină de milă” din

 

partea unui bătrân faţă de o persoană lumească din biserica sa, este de fapt dictat de faptul că în inima bătrânului însuşi există un lumesc nejudecat.

Mesagerul din Pergam era aşa de liniştit în ceea ce priveşte învăţăturile lumeşti, încât a permis învăţăturii nicolaiţilor să înflorească în biserica sa (v.15). Preoţia ca meserie profitabilă era învăţată ca o doctrină de către câţiva din biserica din Pergam! Iar mesagerul nu avea nimic împotrivă. Acesta este un alt lucru pe care Domnul îl are împotriva lui.

Domnul îl avertizează atât pe el, cât şi biserica să se pocăiască. Dacă nu o fac, El spune că îi va judeca cu sabia gurii Lui (v.16). Prin Cuvântul Său ne judecă Domnul. Isus a zis că, în final, toţi vom fi judecaţi prin cuvântul pe care ni l-a spus (Ioan 12:48). Vieţile noastre vor fi comparate cu cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-am auzit, şi prin ele vom fi judecaţi.

Biruitorului i se promite răsplata manei ascunse şi o piatră albă, cu un nou nume înscris pe ea (v.17).

În Vechiul Testament, lui Moise i s-a spus să ascundă în chivot, în cel mai sfânt loc din tabernacul, nişte mană care căzuse din cer ( Exod 16:33,34). În timp ce mana ţinută de către israeliţi în corturile lor se strica în 24 de ore (Exod 16:19,20), „ mana ascunsă” în chivot a rămas proaspătă în decursul celor 40 de ani, timp în care israeliţii au rătăcit prin pustie. Astfel este puterea prezenţei lui Dumnezeu în locul cel mai sfânt ca să ne ţină proaspeţi, dacă trăim întotdeauna acolo, înaintea feţei Lui.

În locul preasfânt se poate intra doar prin perdeaua dinăuntru a trupului (Evrei 10:20). Dacă vom merge pe această cale nouă şi plină de viaţă, putem primi mana ascunsă pe care Dumnezeu o dă – revelarea

 

Cuvântului Său şi tovărăşia cu El. Şi, astfel, vieţile noastre vor purta întotdeauna mireasma prospeţimii Domnului.

Piatra preţioasă ascunsă cu numele biruitorului inscripţionat pe ea ( v.17) vorbeşte despre o relaţie intimă cu Domnul, precum o mireasă are cu mirele ei. Aceasta este echivalentul spiritual al inelului de logodnă (cu o piatră preţioasă scumpă şi cu numele gravat pe el), pe care oamenii lumeşti îl oferă logodnicelor lor.

Mirele cheamă mireasa pe un nume intim pe care nimeni altcineva nu îl cunoaşte (v.17). Intimitatea cu Domnul ca Mire este o răsplată promisă oricui biruieşte.

Credinciosul de rând are o relaţie uscată şi plictisitoare cu Hristos, pentru că nu este radical în ura contra păcatului şi a lumescului. Adevăratul biruitor, însă, intră într-o relaţie spirituală extatică cu Domnul său, aşa cum are o mireasă cu mirele ei, de care este profund îndrăgostită. Acesta este tipul de relaţie descrisă în

Cântarea lui Solomon” – şi numai un biruitor poate să o înţeleagă deplin şi să experimenteze realitatea acesteia.

Biserica adulteră

V.18-29: Îngerului Bisericii din Tiatira scrie-i: “Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă: “Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea care se zice proorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc

 

bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că “Eu sunt Cel ce cercetez rinichii şi inima”; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui. Vouă însă tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta şi n-aţi cunoscut “adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: “Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Domnul spune aici, că are ochii ca para focului (v.18). El cercetează gândurile ascunse şi intenţiile inimii

– şi de aceea El nu judecă aşa cum o fac oamenii, care nu privesc decât la înfăţişarea exterioară. Picioarele Lui sunt ca arama aprinsă – ceea ce înseamnă că El crede în judecata aspră a păcatului. Dacă este vreun mesaj care să vină la noi de pe crucea de pe Golgota, acesta este: Dumnezeu urăşte păcatul şi îl va judeca aspru oriunde va fi găsit.

Domnul cunoştea faptele, dragostea, credinţa şi răbdarea mesagerului bisericii din Tiatira. Dar El observă că, deşi cantitatea acestor fapte creştea considerabil (v.19), calitatea lor scădea. Compromisul şi lumescul pătrunseseră în biserică.

Compromisul pătrunsese, în principal, pentru că mesagerul permisese unei femei (simbolic numită

 

„Izabela”) să influenţeze biserica, într-un mod rău şi lumesc ( v.20). Ea pretindea că era o proorociţă, iar mesagerul bisericii fusese înşelat.

Chiar dacă Hristos a dat profeţi bisericii, nu a dat nicio proorociţă (vezi Efeseni 4:11,12). Femeile pot fi unse de Duhul Sfânt spre a profeţi la întrunirile bisericii ( Fapte 2:17; 1Corinteni 11:5). Fiicele lui Filip sunt exemple ale celor care au făcut aşa (Fapte 21:9 – KJV).

Bărbaţii şi femeile pot profeţi – adică, să împartă Cuvântul lui Dumnezeu spre încurajarea şi instruirea bisericii ( 1Corinteni 14:3). Toţi credincioşii sunt încurajaţi să caute acest dar (1Corinteni 14:1; Fapte 2:18). Există, totuşi, o diferenţă între cel ce profeţeşte şi un profet. Domnul nu a numit vreodată, sub noul legământ, o femeie pentru a fi profetesă - motivul fiind acela că Dumnezeu nu a intenţionat vreodată ca o femeie să aibă autoritate peste bărbaţi.

Au existat profetese sub vechiul legământ. Citim despre cinci dintre ele în Biblie, Anna fiind ultima (Luca 2:36). Ele, toate, au vorbit cuvântul Domnului cu autoritate. Debora este un exemplu de astfel de profetesă (Judecători 4). sub noul legământ, însă, autoritatea din biserică, întotdeauna, este investită de Domnul bărbaţilor.

Pavel ne oferă două motive pentru care Dumnezeu nu permite unei femei să exercite vreo autoritate asupra bărbaţilor în biserică: (i) ea a fost creată după bărbat – pentru a-i fi ajutor lui; (ii) ea a fost înşelată de Satan întâi (1 Timotei 2:12-14).

O femeie este mai uşor înşelată de către diavol decât bărbatul. Acesta este un motiv pentru care Hristos nu a pus nicio femeie-învăţător în biserică.

 

Izabela, însă, s-a numit pe sine profetesă. Iar mesagerul bisericii din Tiatira a fost aşa de slab şi lipsit de verticalitate încât nu a putut să o reducă la tăcere.

Într-o casă, dacă bărbatul, care ar trebui să fie capul familiei, este slab şi efeminat, soţia sa va lua conducerea casei. La fel se va întâmpla şi într-o biserică. Când femeile puternice văd că bătrânii unei biserici sunt slabi, vor începe să se afirme în biserică.

Cuvântul lui Dumnezeu me îndeamnă să „ne comportăm ca BĂRBAŢI” (1Corinteni 16:13). Există o mare nevoie pentru acest îndemn, căci mulţi bătrâni, astăzi, au la fel de multă coloană vertebrală ca o meduză, când este vorba la a le reduce la tăcere pe femeile puternice! Ei sunt ca regele Ahab, căruia îi era teamă de soţia sa Izabela, în aşa fel, încât, i-a permis să facă ce vroia în regatul său – chiar şi până la a omorî oameni nevinovaţi şi temători de Dumnezeu (1Regi 21). Ahab era căpetenia lui Israel numai cu numele. Izabela era cea care conducea de fapt regatul. Mulţi bătrâni ai bisericii funcţionează exact ca Ahab!

Ilie, însă, era un om al lui Dumnezeu fără teamă, care a stat împotriva profeţilor mincinoşi ai Izabelei şi i-a ucis pe toţi până la ultimul ( 1Regi 18:40). De aceea Izabela îl ura pe Ilie. Dar se şi temea de el. Existau pe atunci 7.000 de oameni în Israel care nu se închinau idolilor Izabelei. Însuşi Dumnezeu a spus aceasta (1Regi 19:18 ). Dar Izabela nu se temea de niciunul ditnre ei. Se temea doar de Ilie. Ea ştia că cei 7000 se temeau, totuşi, de ea, chiar dacă nu se închinau idolilor ei.

O Izabela de astăzi, nu se teme de 99,9% dintre credincioşi, pentru că ştie că acei credincioşi nu o pot opri, chiar dacă nu sunt de acord cu ea. Izabelele se tem doar de Ilie. Iar oameni ca Ilie sunt rari, astăzi, în creştinătate.

 

Izabelele de astăzi îi urăsc pe bătrânii de tipul lui Ilie şi îi iubesc pe cei ca Ahab. Fiecare bătrân din orice biserică fie îi urmează lui Ilie, fie lui Ahab, în această chestiune.

Soţia presbiterului

Cuvântul grecesc tradus ca „femeie“, aici se poate traduce şi ca „soţie“. Asta înseamnă că Izabela era soţia mesagerului bisericii. Aceasta, cu siguranţă, a făcut situaţia mult mai dificilă pentru mesager.

Dacă mesagerul ar fi fost un adevărat ucenic al Domnului şi ar fi învăţat „să-şi urască” soţia (după cum le-a spus Isus ucenicilor Săi – Luca 14:26), nu ar fi existat vreo problemă. Dar, cu siguranţă, el şi-a iubit nevasta mai mult decât Îl iubea pe Domnul sau biserica. Şi de aceea, nu vroia să o jignească. Şi astfel, a lăsat-o să meargă pe calea ei. Aşa a fost coruptă biserica din Tiatira. Şi tot astfel sunt corupte, astăzi, multe dintre biserici.

De multe ori, o biserică a fost ruinată de o Izabelă, care este adesea soţia unuia dintre bătrânii slabi şi efeminaţi. O astfel de femeie poate căuta să iasă în evidenţă la adunările bisericii, prin frecvente vorbiri în limbi, sau prin interpretarea propriilor „limbi”, ori prin rugăciuni îndelungi, sau prin alte modalităţi crude şi nebiblice. Ea ar putea să încerce, de asemeni, să schimbe deciziile bătrânilor, influenţându-şi soţul acasă.

Există şi unii presbiteri nesăbuiţi, care, după ce au discutat problemele bisericii la întâlnirea bătrânilor, merg acasă şi le discută cu soţiile lor. Fiind, apoi, spălaţi pe creier de soţiile lor acasă, aceşti bărbaţi efeminaţi îşi exprimă schimbarea părerilor lor la următoarea întrunire a presbiterilor!! Iar deciziile luate la prima întrunire sunt

 

schimbate!! Aceasta este puterea unei ascunse Izabela spre influenţarea bisericii!

În alte cazuri, Izabela poate fi o femeie, care a dobândit o influenţă asupra unul dintre presbiteri într-un mod emoţional. Există unele soţii de presbiteri care au astfel de personalităţi puternice şi o aşa putere emoţională încât ceilalţi bărbaţi din biserică (incluzând presbiterii) se tem să nu-i facă pe plac în vreun fel. În unele cazuri, însuşi soţul ei este înfricoşat de ea.

Ar fi imposibil de clădit trupul lui Hristos oriunde, dacă presbiterii bisericii de acolo permit unei femei să aibă putere peste ei în vreun fel.

Femeia unui presbiter trebuie să fie un model ca cineva cu „ un duh smerit şi tăcut“, luând seama foarte atent să se ascundă mereu. Ea nu trebuie să fie un asistent al Pastorului, sau un conducător de cor, sau un asistent de administrator (cum sunt multe femei), ci un ascuns ajutor soţului ei, şi nu ca cineva care caută să conducă biserica din spatele scenei. Lăudat să fie Dumnezeu că există şi astfel de soţii, care sunt adevărate ajutoare soţilor lor presbiteri, pentru că îşi recunosc limitările ca femei. Binecuvântat este presbiterul care are o astfel de soţie.

Toţi presbiterii trebuie să acorde o atenţie aparte oricărei femei care caută să iasă în evidenţă în biserică în vreun fel. Aproape cu siguranţă are duhul unei Izabele. Dacă i se lasă mână liberă, cu siguranţă va deveni agentul diavolului de a distruge biserica încet dar sigur.

Adulterul” despre care se vorbeşte aici (v.20) este, desigur, spiritual – pentru că un Dumnezeu drept nu poate pedepsi copiii inocenţi născuţi din adulter fizic. Adulterul spiritual este mult mai periculos decât cel fizic, pentru că este mai puţin recunoscut. Prostituţia religioasă rezultă din învăţătura unui har mincinos, care îi duce pe

 

credincioşi la o atitudine lejeră în faţa păcatului. Neascultarea de Dumnezeu în lucruri mici şi mica necredinţă sunt minimizate ca importanţă. O astfel de învăţătură zideşte Babilonul, biserica prostituată. Aceasta denunţă Domnul aici.

Este timpul pentru pocăinţă

Domnul i-a dat Izabelei timp pentru a se pocăi (v.24). Chiar Izabelelor li se oferă timp de pocăinţă. Aşa este mila lui Dumnezeu.

Dumnezeu, a pus, totuşi, şi o limită de timp pentru pocăinţa ei. Dacă nu se va fi pocăit până atunci, va fi judecată. Nu doar Izabela, dar şi cei care au comis adulter dimpreună cu ea; şi copiii ei ( v.22,23) vor fi, de asemeni, omorâţi. Răbdarea lui Dumnezeu cu păcătoşii şi făţarnicii nu este fără sfârşit.

Partenerii Izabelei la adulterul spiritual erau acei care au propagat această învăţătură falsă împreună cu ea.

Copiii” ei erau hibrizi pe jumătate convertiţi, produsul acestei false învăţături a harului mincinos, care îşi imaginau că s-au convertit fără să aibă nevoie de pocăință, mai întâi, și că de vreme ce sunt „convertiţi” pot fi toleranți față de pofta cărnii.

Oamenii care trăiesc în păcat în lume, nu sunt aşa de repede judecaţi de Dumnezeu. Dar cei care vin în biserică şi tratează ușor păcatul sunt judecaţi mult mai aspru şi mai repede.

Judecata lui Anania şi a Safirei de către Dumnezeu şi a celor care au păcătuit în Corint (1Corinteni 11:29,30) sunt exemple ale asprimii lui Dumnezeu faţă de cei ce desconsideră Numele lui Hristos.

Domnul continuă spunând că va da fiecăruia după faptele lui ( v.23). Scopul este de a contracara învăţătura

 

harului mincinos în Tiatira, care învăţa că „faptele noastre nu contează dacă doar credem“. Faptele noastre contează.

Cuvântul lui Dumnezeu spune „ Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup ” (2Corinteni 5:10). „Dacă trăiţi după îndemnurile ei (ale cărnii), veţi muri.” ( Romani 8:13).

Domnul a spus că va trimite asupra păcătoşilor din Tiatira un „ necaz mare” (v.22).

Sunt două tipuri de necazuri despre care se vorbeşte în Noul Testament, şi citim despre amândouă în cartea Apocalipsa: (i) unul care vine de la oameni în forma persecuţiei împotriva ucenicilor lui Isus – (cele mai multe referinţe din Noul Testament se fac la acest tip de necaz);

(ii) unul care vine de la Dumnezeu în forma judecăţii

peste orice suflet omenesc care face răul” ( Romani 2:9, Apocalipsa 2:22 sunt singurele referinţe la acest tip de necaz).

Dumnezeu a ameninţat să-i arunce pe păcătoşii nepocăiţi din Tiatira într-un mare necaz. Dar aici nu s-ar putea referi la marele necaz care urmează să vină în zilele lui antihrist – pentru că aceasta va fi în viitor, în timp ce păcătoşii din Tiatira au murit deja. Deci Domnul trebuie să se fi referit la judecata pe care Dumnezeu o aduce asupra păcătoşilor şi a făţarnicilor.

Existau, însă, unii în Tiatira, care nu erau de acord cu Izabela şi nici nu îi urmau învăţăturile. Către aceştia, Domnul le zice că nu va pune nicio povară aspura lor (v.24). Ei s-au ferit de „ adâncimile Satanei“, pentru că ungerea dinlăuntrul lor le-a spus că ceva nu este în regulă cu acest har fals predicat de Izabela; iar ei au ascultat ungerea (1 Ioan 2:27).

 

De remarcat că Domnul numeşte învăţătura harului mincinos „ adâncimile satanei“. Harul mincinos este una dintre capodoperele

Capitolul III

Biserica făţarnică

V.1-6: Îngerului Bisericii din Sardes scrie-i: “Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: “Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine. Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Aici, Domnul Se prezintă ca Cel Care are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, sau Duhul Sfânt înşeptit. Am văzut înţelesul acestuia în Capitolul I. El are şi cele şapte stele. El Se aşteaptă ca fiecare stea (mesager) din mâna Lui să fie un reprezentant plin de Duh al bisericii Sale.

Mesagerul din Sardes era cineva care şi-a construit o reputaţie extraordinară înaintea celorlalţi ca om duhovnicesc. Dar opinia Domnului despre el era opusă celei pe care o aveau credincioşii din Sardes. Asta arată cât de trupeşti şi cât de creduli erau majoritatea credincioşilor din Sardes.

 

Mai mult de 90% dintre credincioşi sunt incapabili să diefernţieze un predicator trupesc de unul duhovnicesc. Si mai mult de 99% dintre credincioşi sunt incapabili să diferenţieze între puterea sufletului uman şi puterea Duhului Sfânt.

Majoritatea credincioşilor este impresionată de afişarea şi exercitarea de daruri duhovniceşti şi aşa evaluează ei un predicator sau un prezbiter. Si aşa sunt înşelaţi. Dumnezeu, însă, priveşte la inimă. Mesagerul din Sardes poate că avea darurile Duhului, dar el era mort spiritual.

Aceasta este o avertizare la care toţi trebuie să luăm aminte: părerea pe care 90% dintre fraţii credincioşi o au despre noi poate fi 100% greşită! Părerea lui Dumnezeu despre noi poate fi exact opusul părerii acelora.

Acelaşi lucru se aplică şi unei biserici. Unii pot considera o biserică drept „vie duhovniceşte”. Dar Dumnezeu poate să o cunoască drept moartă spiritual. Şi vice-versa. Biserici pe care Dumnezeu le consideră vii spiritual, pot fi considerate moarte de către oamenii fără discernământ.

Majoritatea credincioşilor evaluează o biserică prin căldura cu care sunt întâmpinaţi când vin la adunări, mărimea congregaţiei, cantitatea de sunet şi emoţie la o întrunire, calitatea muzicală a cântatului, conţinutul intelectual al predicii şi cantitatea prinosului!! Dar Dumnezeu nu este impresionat de niciunul dintre aceste lucruri.

Dumnezeu evaluează o biserică după smerenia creştinească, curăţia şi dragostea şi eliberarea de egocentrism, pe care le găseşte în inimile membrilor ei. Evaluarea lui Dumnezeu şi evaluarea omului a unei biserici pot fi la poli opuşi una de cealaltă. De fapt, chiar şi sunt aşa, de obicei.

 

Nu existau Izabele în Sardes, şi nici urmă de învăţături ale lui Balaam sau ale nicolaiţilor. Ei aveau, însă, ceva mai rău – făţărnicia.

Mesagerul din Sardes trebuie să fi simţit o satisfacţie tainică în reputaţia pe care şi-o construise pentru el. Altfel, nu ar fi ajuns un făţarnic. Nu este nimic rău în a fi cunoscut de ceilalţi drept viu duhovniceşte, cu condiţia ca noi să nu dobândim vreo satisfacţie din părerea lor despre noi.

Dar dacă noi căutăm să ne facem un renume în ceea ce facem pentru Domnul, atunci, cu siguranţă vom ajunge să trăim în faţa oamenilor şi nu înaintea feţei lui Dumnezeu. Atunci, trebuie să recunoaştem că încă nu am realizat că părerea omului este fără valoare.

Creştinătatea este plină de predicatori, care se ocupă mereu de diverse lucruri și scriu rapoarte cu scopul de a-și face un nume pentru ei înşişi. Toate acestea vor sfârşi ca în cazul mesagerului din Sardes. Iar ei vor fi judecaţi de Domnul în ziua de apoi, pentru că lucrările lor nu au fost desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Este imposibil ca lucrările noastre să fie desăvârşite înaintea lui Dumnezeu, dacă motivul nostru este să-i impresionăm pe oameni.

Mesagerul din Sardes era, de asemenea, adormit din punct de vedere spiritual.

Isus Şi-a avertizat ucenicii despre marea nevoie de a fi vigilent şi a se ruga, pentru a fi pregătiţi pentru venirea Sa

– căci grijile lumeşti şi dragostea mamonei au o modalitate de a adormi pe cei mai buni dintre credincioşi (vezi Luca 21:34-36).

Când cineva doarme, nu este conştient de cele ce se întâmplă în realitatea înconjurătoare. Este mai mult conştient de lumea ireală a viselor sale. Aşa se întâmplă şi cu cei adormiţi spiritual. Ei sunt inconştienţi de lumea reală a Împărăţiei lui Dumnezeu, de sufletele pierdute din jurul lor şi de realităţile veşnice. Ei sunt, însă, vii, pentru

 

lumea ireală, temporală a bogăţiilor materiale, a plăcerii, a confortului, a cinstei pământeşti şi a faimei.

Aşa era cu mesagerul bisericii din Sardes.

Domnul îl îndeamnă să se trezească – cu alte cuvinte, să renunţe la lumea ireală a viselor sale (lumea materialismului) – şi să întărească acele puţine lucruri din viaţa sa, care se afundau spre moartea spirituală, dar, care nu muriseră încă (v.2). Jăraticul nu s-a stins de tot. Dar trebuia să „aţâţe o flacără” cât mai curând, sau avea să se stingă de tot (2Timotei 1:6 – amplificat).

Domnul îi spune că faptele sale nu sunt desăvârşite în ochii lui Dumnezeu (v.2 – KJV). Multor credincioşi le este teamă de cuvântul „desăvârşire“. Dar, de aici observăm că Domnul se aştepta ca faptele mesagerului să fie desăvârşite înaintea lui Dumnezeu.

Desăvârşirea duhovnicească este un subiect întins. Ceea ce înţelegem aici, însă, este că faptele presbiterului acestuia nu erau făcute cu abnegaţie pentru a obţine doar aprobarea lui Dumnezeu.

Faptele sale erau fapte bune – astfel şi-a dobândit un renume cum că ar fi viu spiritual. Dar ele nu erau făcute spre slava lui Dumnezeu. Ele erau făcute pentru a-i impresiona pe oameni. Şi astfel, ele erau toate fapte moarte. Exista „fărădelege în faptele sale sfinte” ( Exod 28:38). El trebuia să se cureţe de această murdărie a duhului, înainte ca Dumnezeu să-l poată accepta ( 2 Corinteni 7:1).

Faptele bune făcute pentru a obţine cinstea oamenilor sunt fapte moarte.

Primul pas către desăvârşire este să faci totul înaintea feţei Domnului. Dacă nu începem de aici, nu vom ajunge nicăieri. Chiar dacă e vorba despre rugăciune, post, ajutorarea altora, sau despre orice altceva, întrebarea importantă pe care trebuie să ne-o punem este: „Mă gândesc acum la vreun om care să ma vadă făcând aceasta

 

şi care să mă aprecieze, sau fac lucrul acesta înaintea feţei lui Dumnezeu şi pentru slava Sa numai?” Un motiv greşit este ceea ce corupe multe fapte bune şi le face nedesăvârşite în ochii lui Dumnezeu.

Domnul îi aminteşte mesagerului să-şi aducă aminte ceea ce a primit şi auzit în decursul anilor şi să asculte acele îndemnuri (v.3). Domnul aşteaptă mai mult de la cei cărora li se dă mai mult. Mesagerul ascultase multe despre desăvârşire şi despre necesitatea de a face totul spre slava lui Dumnezeu. Dar nu a luat în serios acele îndemnuri. A şti adevărul şi a nu i te supune înseamnă a-ţi clădi casa pe nisip. Într-o zi, se va prăbuşi. Şi aceasta este ce s-a întâmplat mesagerului şi bisericii din Sardes.

Acum, mesagerul este îndemnat să se căiască (v.3). Acesta este mesajul Domnului către toate bisericile în aceste zile din urmă: POCĂIŢI-VĂ.

Încă mai exista speranţă pentru acest mesager, căci el tot era o stea în mâna Domnului (v.1). Domnul nu renunţase la el. El trebuia, însă, să se trezească, mai întâi, şi să se pocăiască.

Ioan Botezătorul a fost înaintemergătorul lui Hristos, care a pregătit poporul lui Israel pentru prima venire a Domnului prin predicarea pocăinţei. Acum, profeţii din biserică trebuie să pregătească poporul lui Dumnezeu pentru cea de a doua venire a lui Hristos, prin propovăduirea pocăinţei către oameni. Mesajul pocăinţei este astăzi cea mai mare nevoie din biserică.

Dacă mesagerul nu se trezeşte şi nu se pocăieşte, Domnul îi spune că va veni la el în judecată, asemeni unui hoţ care vine noaptea pe neașteptate. Domnul vine ca un hoţ noaptea, în special, pentru necredincioşi – dar şi pentru credincioşii care umblă în întuneric. Fiii luminii care umblă în lumină nu vor fi surprinşi de venirea Domnului, însă fiii nopţii vor fi (1Tesaloniceni 5:4,5).

 

Biruitorii vor fi mereu pregătiţi pentru venirea Domnului, pentru că ei totdeauna umblă în lumină. Acei care umblă întru întuneric cu vreun păcat nemărturisit în viaţa lor nu vor fi pregătiţi, chiar dacă ei se consideră

„credincioşi”.

Apocalipsa 3:3 , indică clar faptul că acei credincioşi adormiţi spiritual, (chiar dacă ei sunt mesageri într-o biserică), care nu se pocăiesc, vor fi surprinşi de Domnul când va veni. Ei vor fi în aceeaşi categorie ca fiii întunericului. Aceştia sunt fecioarele neînțelepte care vor fi lăsate în afara uşii încuiate, când Domnul va veni ( Matei 25:10-13).

Domnul spune, „ Iată Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea. ” (Apocalipsa 16:15).

Existau, totuşi, câţiva oameni în Sardes care nu şi-au murdărit hainele (v.4). Acesta era singura caracteristică izbăvitoare a acestei biserici.

Dumnezeu are o listă de nume ale acelor care şi-au păstrat inimile pure. Această puritate se referă nu doar la eliberarea de păcatele trupului, ci şi eliberarea de păcatul căutării cinstei omeneşti şi alte păcate duhovniceşti.

Aceasta era rămăşiţa biruitorilor care au trăit înaintea feţei lui Dumnezeu în Sardes. După cum Domnul Însuşi a arătat, aceşti biruitori erau PUŢINI. Această rămăşiţă a fost mică întotdeauna, în toate generaţiile, căci puţini sunt cei care găsesc poarta strâmtă şi calea strâmtă care duce la viaţă (Matei 7:14).

Domnul spune că aceşti câţiva sunt vrednici şi, deci, vor umbla împreună cu El în alb (v.4). Aceştia sunt acei care s-au supus îndemnului Domnului din Luca 21:36 :

„Fiţi treji atunci şi fiţi veghetori în toată vremea, rugându-vă să aveţi puterea deplină şi să fiţi consideraţi vrednici de a scăpa de toate aceste lucruri şi să staţi în prezenţa Fiului Omului” (amplificat). Ei au fost

 

consideraţi vrednici. Şi, astfel, ei vor umbla în veşmintele albe ale miresei în ziua nunţii Mielului.

Toturor biruitorilor li s-a promis răsplata de a fi înveşmântaţi în haine albe (v.5). Aceasta arată că numai biruitorii vor forma mireasa lui Hristos.

Biruitorilor li se mai promite ca numele lor să nu fie şterse din cartea vieţii Mielului (v.5). Este clar că un nume al cuiva poate exista în cartea vieţii şi apoi să fie şters din ea. Promisiunea de aici făcută biruitorului nu ar fi cu sens, dacă nu ar fi existat un asemenea pericol. Învăţătura evidentă a Scripturii este aceea că credincioşii care trăiesc după carne VOR MURI SPIRITUAL (Romani 8:13). Ei vor pierde mântuirea pe care o aveau cândva.

Domnul i-a spus lui Moise: „ Pe cel ce a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi şterge din cartea Mea ” (Exod 32:33).

În Psalmul 69:25 citim despre o profeţie cu privire la Iuda Iscarioteanul, pe care o citează Petru în Fapte 1:20. Parcurgând în continuare Psalmul 69, vedem o referinţă profetică la ştergerea numelui lui Iuda Iscarioteanul din cartea vieţii (v.28). Numele său fusese cândva în cartea aceea, dar a fost şters atunci.

Pentru a-ţi păstra numele acolo, trebuie să fii un biruitor.

Domnul promite, de asemeni, să mărturisească numele biruitorului înaintea Tatălui şi înaintea îngerilor Săi. Aceasta este o răsplată promisă celor care mărturisesc fără ruşine Numele Lui printre oameni ( Matei 10:31, Luca 12:8). Domnul pune multă valoare pe mărturisirea noastră publică a Numelui Său înaintea rudelor noastre, a prietenilor, a vecinilor şi a colegilor de muncă. Mulţi credincioşi devin neloiali în ceea ce priveşte aceasta. Şi de aceea, ei dovedesc că nu sunt biruitori.

Câtă cinste vom primi când Domnul ne va mărturisi numele în mod public în ziua cea din urmă. Chiar dacă

 

trebuie să îndurăm ruşine şi persecuţie pentru Domnul în fiecare zi timp de o sută de ani pe pământ, tot va merita, dacă răsplata finală va fi aceea ca Domnul să ne mărturisească cu mândrie într-o zi înaintea Tatălui şi a sfinţilor Săi îngeri. Un cuvânt de aprobare ce vine din buzele Sale cele preţioase ne va şterge din minţile noastre amintirile de o viaţă de suferinţă şi batjocură.

Acei care au urechi să audă să asculte ceea ce le spune Duhul ( v.6).

Biserica credincioasă

V.7-13: Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: “Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: “Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

 

Domnul Se numeşte Cel ce este sfânt şi adevărat. „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug” ( 1Petru 2:22). El caută sfinţenie şi autenticitate şi la mesagerii Săi.

El spune, de asemeni, că are cheia lui David. Evanghelia face referire la Fiul lui Dumnezeu, care S-a născut din sămânţa lui David ( Romani 1:1-3).

Unul dintre ultimele îndemnuri pe care Pavel i le-a dat lui Timotei a fost „ să-şi amintească de Isus Hristos că a fost născut din sămânţa lui David şi a înviat din morţi ” (2Timotei 2:28).

Cheia semnifică abilitatea de a deschide o uşă. Prin biruirea morţii şi a lui Satan, Isus a deschis pentru noi o cale pe care să mergem. Domnul nostru Însuşi este Înaintemergător şi Pildă pentru toţi cei care vor să biruiască.

Domnul se descrie, de asemenea, ca Cel care poate deschide şi închide acum orice uşă. Dacă suntem biruitori, nu trebuie să stăm mereu înaintea unei uşi închise, dacă este voia lui Dumnezeu ca să intrăm prin ea.

Domnul, însă, închide unele uşi, ca să nu pătrundem pe căile pe care El nu le-a pregătit pentru noi – căi despre care El ştie că nu ne vor fi de folos. Este cu adevărat o viaţă captivantă să fii un biruitor. Domnul Însuşi decide care sunt uşile prin care putem intra şi care sunt uşile la care trebuie să ne oprim să batem.

În cartea lui Iona, vedem cum Domnul a închis o uşă (a unei corăbii, lăsând ca Iona să fie aruncat peste bord) şi a deschis o alta (cea a gurii unui peşte, care l-a înghiţit pe Iona). Când peştele a ajuns aproape de ţărmul lui Israel, Domnul a deschis gura peştelui încă o dată, pentru a-l aduce pe slujitorul său la mal. Astfel, Dumnezeu l-a adus pe Iona la starea iniţială. Atunci, El i-a zis din nou să meargă la Ninive, unde vroia ca Iona să predice, iar Iona s-a dus.

 

Dacă Dumnezeu ne vrea în vreun loc, pentru vreun scop anume, are El căi şi mijloace de a ne închide uşile greşite dinaintea noastră (poate chiar dându-ne afară de undeva!) şi de a ne deschide uşile care trebuie înaintea noastră. El are chiar mijloace pentru a ne aduce la starea iniţială în viaţa noastră, astfel încât să nu ne lipsim de ce are El mai bun! Ceea ce a făcut pentru Iona, va face şi pentru noi. Va face chiar mai multe.

Cheia oricărei uşi este în mâinile Sale. Dacă eşti un ucenic devotat al Domnului, fără vreo altă ambiţie în viaţă decât numai aceea de a-l slăvi pe Dumnezeu, poţi fi sigur de un lucru – acela că nimic nu îţi poate sta în cale. Aşa cum uşile automate se deschid atunci când o persoană se apropie de ele, la fel, orice uşă care te împiedică să mergi mai departe în împlinirea voii lui Dumnezeu se va deschide înaintea ta – atunci când te vei apropia de ea. El deschide fiecare uşă la timpul potrivit – nici prea devreme, nici prea târziu. El va face, de asemenea, să se închidă acele uşi care te fac în viaţa ta să te lipseşti de voia Sa desăvârşită.

Aici, în Filadelfia, observăm a doua oară că mesagerul şi biserica nu primesc nicio mustrare din partea Domnului. Primul caz observat a fost în Smirna.

Aceste două exemple ne arată că – atunci când Domnul ne examinează – pot exista un astfel de mesager al Domnului şi o astfel de biserică care să nu primească nicio mustrare de la El. Aceasta ar trebui să fie o provocare pentru noi toţi.

Mesagerul şi sfinţii de aici erau un popor slab (v.8). Ei aveau foarte puţină influenţă şi putere omenească. Dar ei s-au supus Cuvântului lui Dumnezeu şi au mărturisit Numele Domnului.

Acestea sunt două cerinţe primordiale pentru zilele în care trăim – de aceea, le şi găsim repetându-se iar şi iar în

 

cartea Apocalipsa – SUPUNEREA FAŢĂ DE CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI MĂRTURISIREA LUI ISUS.

Datorită credincioşiei lor, Domnul spune că le-a pus înainte o uşă deschisă pentru a mărturisi pentru El. Nimeni nu va fi în stare să închidă acea uşă (v.8). Mărturiei lor li se va împotrivi Satan. Porţile iadului, însă, nu vor reuşi să triumfe peste această biserică – căci aceasta este o biserică triumfătoare de care chiar Satan se teme.

Bisericii de aici i se opunea o sinagogă de-a lui Satan – asemenea cu cea care era în Smirna (v.9). De remarcat că sinagoga lui Satan nu se opunea decât la două dintre cele şapte biserici ale Asiei – acele două pe care Domnul le laudă fără rezerve. Acele biserici care sunt mai devotate lui Dumnezeu, sunt cele cărora Satan li se opune mai mult. Iar opoziţia Satanei vine, în principal, prin oameni religioşi.

Şi lui Isus i s-a împotrivit cineva pe pământ, nu numai romanii sau grecii, ci şi iudeii religioşi care studiau Scripturile zilnic! La fel va fi şi pentru Trupul lui Hristos. Împotrivirea noastră principală ne va veni de la acei care afirmă că sunt creştini, dar care nu propovăduiesc eliberarea de sub puterea păcatului.

Domnul spune că va face sinagoga lui Satan să recunoască într-o modalitate evidentă că El este cu biserica Filadelfiei. Reprezentanţii Satanei vor fi convinşi să se închine înaintea bisericii (v.9 ). Dumnezeu a menit ca Satan să fie zdrobit sub picioarele bisericii ( Romani 16:20). Nu trebuie niciodată să uităm că Dumnezeu este mereu de partea noastră împotriva Satanei. De aceea, nu trebuie să ne temem vreodată de Satan sau de reprezentanţii săi.

Isus S-a rugat ca lumea să cunoască faptul că ucenicii Săi erau iubiţi de Tatăl (Ioan 17:23). Acestei rugăciuni urma să i se răspundă în Filadelfia. Sinagoga lui Satan va fi

 

făcută conştientă de faptul că Domnul iubeşte biserica şi că va fi cu ei (v.9). Dumnezeu are căi minunate de a ne înfrânge duşmanii şi de a-i face conştienţi că noi suntem obiectul dragostei şi a purtării Lui de grijă!

Biserica din Filadelfia a păstrat cuvântul răbdării lui Isus ( v.10). Ei s-au supus cuvântului Domnului şi au răbdat până la sfârşit în supunere. Numai prin răbdarea cu credincioşie în vreme de ispită, putem deveni desăvârşiţi, şi să nu ducem lipsă de nimic ( Iacov 1:4).

Promisunea Domnului pentru biserică a fost: „ te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ” (v.10). Aici, Domnul îi avertizează despre un timp de încercare, care urma să vină atunci peste întreaga lume (la sfârşitul secolului întâi sau la începutul secolului al doilea). Bisericii din Filadelfia i se promite protecţia divină în timpul acelei perioade de încercare.

Cum „i-a păzit Domnul de acel ceas al încercării“? Cu siguranţă nu prin luarea lor din lume. Nu. Ei AU FOST PROTEJAŢI ÎN MIJLOCUL ÎNCERCĂRII. Ei au

experimentat mâna protectoare a lui Dumnezeu în mijlocul necazului lor.

Acesta este un cuvânt de încurajare şi pentru noi – căci, la fel ne va proteja Domnul pe noi de rău în mijlocul marelui necaz din vremea lui antihrist. El ne va păzi la fel cum a păzit biserica din Filadelfia în secolul al doilea – pe pământ, feriţi de rău, chiar dacă va trebui să îndurăm pentru Numele Lui.

Isus a spus, „ veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu…dar nu vă temeţi de cei care vă ucid trupul…căci şi perii capului vostru vă sun număraţi…niciun păr din cap nu vi se va pierde. ” (Matei 10:28,30; Luca 21:18).

Chiar în vreme de necaz, niciun păr din capul nostru nu va fi atins de cineva fără permisiunea Domnului. Putem fi, deci, liniştiţi.

 

Domnul îi spune mai apoi bisericii din Filadelfia că acei care vor trece prin „ceasul încercării” sunt „ locuitorii pământului” – acei care şi-au făcut pământul casa lor, ale căror minţi sunt îndreptate către lucruri lumeşti, şi care urmăresc averea şi caută cinstea oamenilor (v.10).

Niciun biruitor nu este un astfel de locuitor al pământului, căci mintea lui este îndreptată către cele de sus.

Domnul continuă să-i zică bisericii de aici să se ţină cu tărie de ceea ce au până când El va reveni pe pământ, pentru a nu-şi pierde cununa (v.1025). Este posibil, deci, ca altcineva să ia cununa, pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru tine.

Dumnezeu a pregătit o sarcină şi o cunună pentru tine. Dar, dacă nu eşti credincios în ceea ce priveşte sarcina, nu vei primi acea cunună. Dumnezeu va ridica pe altcineva să îndeplinească sarcina aceea şi acela va primi cununa care era menită pentru tine. Aceasta este cu adevărat posibil. De aceea, trebuie să fim atenţi.

Dumnezeu pregătise o anumită sarcină şi pentru Iuda Iscarioteanul, la fel cum pregătise sarcini pentru ceilalţi apostoli ai lui Hristos. Iuda, însă, era necredincios. De aceea, şi-a pierdut cununa. Altcineva (poate Pavel) a îndeplinit sarcina pe care Iuda trebuia să o îndeplinească. Acea persoană primeşte acum cununa lui Iuda, pe lângă cea proprie.

Trebuie să ne ţinem cu tărie de ceea ce Dumnezeu ne-a dat. Nu putem să nu luăm lucrurile în serios oricând.

Biruitorul va fi făcut un stâlp permanent al bisericii (v.12). Ceea ce înseamnă că el va fi un sprijin celorlalţi în biserică, purtându-le poverile. El va fi un „părinte”

 

duhovnicesc pentru ceilalţi. În fiecare biserică este nevoie mare de astfel de stâlpi.

Biruitorul va avea scris pe frunte numele lui Dumnezeu, numele Noului Ierusalim şi numele cel nou al Domnului. Cu alte cuvinte, el va fi identificat public drept un ucenic devotat al lui Isus, oriunde ar merge. Aceasta va duce la dispreţuirea sa pe pământ acum, dar şi la cinstirea sa de către Domnul, când va reveni.

Noul Ierusalim este un nume simbolic pentru mireasa lui Hristos ( Apocalipsa 21:9,10). Numele acestui oraş va fi scris pe fruntea biruitorilor. Vedem, deci, încă o dată, că biruitorii vor constitui mireasa lui Hristos.

Cei care au urechi de auzit, trebuie să ia foarte în serios aceste cuvinte de încurajare (v.13).

Biserica mândră

V.14-22: Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: “Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, Începutul zidirii lui Dumnezeu: “Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.

Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te! Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi

 

da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”

Domnul Se numeşte aici Cel ce este Amin – Cel al Cărui cuvânt se va împlini. El este, de asemeni, Martorul credincios şi adevărat, care zice adevărul exact aşa cum este. El este şi Începutul (sau Autorul) creaţiei lui Dumnezeu. El este Cel care a făcut prima creaţie şi El este Cel care a început noua creaţie, prin moartea şi învierea Sa. „El este MAI ÎNAINTE de toate lucrurile” ( Coloseni 1:17) – Autorul a tot ceea ce este vizibil şi invizibil, Începutul şi Sfârşitul.

Aici avem încă o biserică ce nu avea Izabele sau învăţături false. Nu erau nici imorali nici răi. Dar nici nu erau înflăcăraţi pentru Dumnezeu. Ei erau simpli

căldicei” (v.16). Ei erau morţi în doctrina lor dreaptă – dar erau totodată morţi şi drepţi! Ei erau respectabili din punct de vedere moral – şi morţi duhovniceşte!

Domnul vrea ca inimile noastre să fie înflăcărate în toată vremea – înflăcărate cu o dragoste fierbinte pentru El şi pentru alţi credincioşi.

Focul să ardă necurmat pe altar şi să nu se stingă deloc“, era Legea vechiului legământ (Levitic 6:13).

În mod simbolic, vedem aici ce consideră Dumnezeu a fi starea normală a adevăratului ucenic al lui Isus. Orice este mai puţin decât aceasta reprezintă ceva sub standard. Când rugul aprins ardea cu focul Domnului, nicio insectă sau bacterie nu putea supravieţui în el. Iar când inimile noastre sunt aprinse de focul Duhului, nici în noi nu pot supravieţui atitudinile neiubitoare.

Aceasta este o cale prin care putem să ne verificăm dacă suntem calzi, reci sau căldicei: a fi „în clocot” înseamnă a-i iubi fierbinte pe ceilalţi. A fi „rece” înseamnă

 

a fi amar şi neiertător faţă de ceilalţi. A fi „căldicel” înseamnă a nu avea nici amăreală, nici dragoste faţă de alţii.

Când un credincios spune, „Eu nu am nimic în inima mea împotriva cuiva”, atunci el este căldicel. A spus cumva Isus, „toţi oamenii vor cunoaşte că voi sunteţi ucenicii Mei când nu veţi avea nimic în inimile voastre unul împotriva altuia?” Nu. Absenţa atitudinilor răutăcioase faţă de alţii NU reprezintă nota remarcantă a ucenicilor lui Isus ( cf. Ioan 13:35).

Trebuie să avem ceva în inimile noastre. Trebuie să avem dragoste fierbinte pentru toţi credincioşii. Dragostea este o virtute pozitivă şi nu reprezintă doar absenţa răului.

A înlătura duhul amărelii din inima noatră, pentru a o lăsa mai apoi curăţată şi golită, reprezintă cea mai sigură cale de a deveni căldicei, şi de a ajunge într-un final într-o stare mai rea decât cea de la început (Luca 11:24-26).

Lumea spune, „Ceva tot e mai bun decât nimic”. Dacă este aşa, atunci, cineva se poate gândi că ar fi mai bine căldicel decât rece. Dar nu asta spune Domnul. El zice, „O, dacă ai fi rece” ( v.15). El, mai degrabă, ne-ar vedea întru totul lumeşti, decât nehotărâţi, ori cu inima împărţită.

Creştinul căldicel şi compromiţător aduce mai multă pagubă cauzei lui Hristos pe pământ, decât un necredincios. Necredinciosul nu poartă numele lui Hristos şi, astfel, faptul că este lumesc nu poate fi o piedică evangheliei. În schimb, creştinul compromiţător, nehotărât, ia numele lui Hristos şi face de ruşine acel Nume printre necredincioşi datorită felului său lumesc de a fi.

De asemenea, este mult mai probabil ca un creştin rece, lumesc, să ajungă la o conştiinţă a nevoii sale spirituale, decât fariseul căldicel, făţarnic (vezi Matei 21:31).

 

Pentru aceste motive, Domnul spune că ne-ar vrea mai degrabă reci decât căldicei.

În termeni practici, aceasta înseamnă că, dacă nu ai nicio dorinţă de a fi liber de iubirea banilor, de mânie şi de gândurile necurate (pentru a lua doar trei din sferele păcatului), ar fi mai bine dacă ai rămâne un necredincios, decât să afirmi că eşt un ucenic al lui Isus. Există mai multă speranţă pentru tine dacă eşti rece, decât dacă eşti căldicel. Aceasta este uimitor, dar adevărat.

Biserica din Laodiceea era mândră de ceea ce avea.

„Credincioşii” de acolo se considerau bogaţi şi neavând nevoie de nimic – poate pentru că erau bogaţi în cunoştinţa adevărului, aveau o reputaţie bună printre oameni şi aveau, de asemenea, şi mulţi bani. Poate că şi conducătorii respectabili din societatea laodiceeană erau membri ai bisericii de acolo.

Precum fariseul care se ruga în templu, aceşti creştini poate se imaginau a fi duhovniceşti, datorită bogăţiei activităţilor lor religioase (Luca 18:9-14).

Oricare ar fi motivul, cu siguranţă nu exista o sărăcie în duh nici a mesagerului, nici a celor din biserică.

Nici mesagerul, nici biserica nu erau complet conştienţi de starea lor decăzută – precum nici mulţi de astăzi nu sunt. Părerea Domnului despre ei era exact opusul propriei lor evaluări. El îi numeşte „ ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi, goi” (v.19). Cât de puternice sunt adjectivele pe care le-a folosit Domnul pentru a arăta că starea lor este jalnică!

În Sardes, mesagerul şi biserica aveau o reputaţie printre ceilalţi de oameni „duhovniceşti”. În Laodiceea, nici măcar această reputaţie nu o aveau. Ei erau

„duhovniceşti” numai în ochii lor.

Majoritatea credincioşilor au o părere cu mult mai înaltă despre starea lor spirituală decât are Domnul despre ei. Aceasta este adevărat despre credincioşii din orice grup

 

creştin. Foarte, foarte puţini credincioşi au o apreciere realistă despre ei înşişi – pentru că foarte, foarte puţini sunt în totalitate oneşti cu ei înşişi.

Este mai mul decât posibil ca TU însuţi să ai o părere mult mai înaltă despre starea ta duhovnicească, decât are Domnul despre tine. Smereşte-te şi strigă către Domnul să-ţi dea aprecierea Sa despre viaţa ta. De ce să nu laşi jos pentru câteva momente cartea şi să faci acea rugăciune chiar acum…

Poate credincioşii din Laodiceea au fost odată şi ei înflăcăraţi precum cei din Filadelfia. Însă, ei au căzut şi au devenit neglijenţi cu viaţa lor spirituală. Ei ţineau doctrinele cu privire la viaţa plină de Duh, dar ei au pierdut realitatea acelei vieţi.

Petru spune despre astfel de oameni, „ Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, care le fusese dată ” (2Petru 2:21).

Ce face Domnul cu astfel de oameni? El spune că va vărsa din gura sa pe mesager şi biserică (v.16).

Ce vărsăm noi din gurile noastre? Vărsăm mâncarea pe care am mâncat-o, dar, care nu s-a digerat şi care, deci, nu a devenit o parte din corpul nostru fizic.

Când ne dăruim pe noi înşine Domnului, intenţia este să fim „digeraţi de El” („Nu mai sunt eu, ci Hristos”) şi astfel, să devenim o parte din Trupul Său. Dacă, însă, noi ne tot căutăm de ale noastre, atunci vom ajunge ca mâncarea nedigerată – vărsaţi în cele din urmă de către Domnul.

Chiar dacă ai fost mesagerul Domnului pentru o perioadă, tot poţi să fii vărsat afară, pentru a nu mai fi mesagerul Său. Putem fi „în Hristos” la un moment dat şi mai târziu să fim vărsaţi afară, ca sa fim afară din El.

Cu toate acestea, Domnul încă avea nădejde pentru mesagerul Său şi pentru biserica aceasta. Aceasta este

 

într-adevăr uimitor. El caută întotdeauna să izbăvească chiar şi pe cei care sunt ticăloşi, nenorociţi, săraci, orbi şi goi. Ceea ce oamenii ar fi lepădat demult, Domnul caută încă să salveze. De aceea, chiar şi cei mai răi dintre noi au speranţă. Putem fi toţi salvaţi – dacă ne pocăim.

Domnul îndeamnă mesagerul şi biserica să-şi CUMPERE aur, haine albe şi doctorie pentru ochi de la El (v.18).

Există unele lucruri în viaţa creştină care sunt gratuite. Iertarea păcatelor şi botezarea în Duhul sunt daruri gratuite ale lui Dumnezeu.

Totuşi, parabolele comorii ascunse în câmp şi cea a omului care caută perlele de mare preţ ne învaţă, fără greşeală, că împărăţia lui Dumnezeu poate fi obţinută numai de cei care sunt gata să renunţe la tot (Matei 13:44-46).

Domnul le spune acelaşi lucru şi creştinilor din Laodiceea – că vor trebui să plătească un preţ pentru a dobândi bogăţia spirituală. Trebuie să o cumpere.

Aurul curăţit prin foc reprezintă natura divină care este pură, fără niciun amestec. Asta trebuie să avem noi înlăuntrul nostru.

Haina albă vorbeşte despre dreptatea exterioară – puritate în viaţa noastră exterioară, în limbaj, în comportament, etc.

Doctoria de ochi se referă la revelaţia Duhului Sfânt, care ne permite să vedem totul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Astfel, putem înţelege Cuvântul lui Dumnezeu şi scopurile Lui şi să ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu. Ne permite, de asemenea, să vedem deşertăciunea bogăţiei şi a cinstei pământeşti.

Pentru a dobândi toate acestea, trebuie să plătim un preţ. Trebuie să lepădăm totul şi să fim „vânduţi” pentru Dumnezeu. Dacă facem aceasta, putem avea aceste bogăţii,

 

pe care le oferă Domnul – bogăţii adevărate care au o valoare veşnică.

Domnul spune, apoi, că mustră şi pedepseşte numai pe cei pe care îi iubeşte (v.19). Este o mare mângâiere să ştim aceasta. Când suntem corectaţi şi pedepsiţi de Domnul, putem purta în minte faptul că acestea sunt doar semne ale marei Sale dragoste. Acestea demonstrează că El încă are speranţă pentru noi.

Dacă, din contră, când păcătuieşti, nu simţi mustrare în cugetul tău şi nu eşti pedepsit de Domnul, atunci eşti cu adevărat pe un teren periculos. Poate că Domnul a încetat să mai încerce să te schimbe. Şi poate că motivul este că ai refuzat mereu, în trecut, să-I auzi vocea Sa blândă a mustrării.

Pocăieşte-te, atunci, şi întoarce-te din nou către El, mai înainte de a fi prea târziu.

„ Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au avut parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii ” (Evrei 12:8).

Domnul îl îndeamnă pe mesager şi biserica din Laodiceea să „ ardă de râvnă şi să se pocăiască” (v.19). Chiar şi pocăinţa noastră poate fi inertă. Trebuie să fim plini de râvnă şi devotaţi şi în ce priveşte pocăinţa noastră. Domnul stă acum înafara bisericii, ciocănind, încercând să intre (v.20). La întâlnirile bisericii, însă, se vorbeşte continuarea „ în aceeaşi manieră26” a programului de laudă, rugăciune şi predicare, intrat într-o regularitate monotonă. Iar congregaţia se complace într-o

 

stare de ignorantă faţă de faptul că Domnul Însuşi este lăsat afară!

Să nu aparţineţi de o biserică, unde Domnul este pe dinafara uşii. Căci, dacă El este lăsat afară, nu aveţi voi înşivă niciun motiv de a fi înauntru!! Ar trebui să fiţi şi voi afară. Dacă mirele stă afară, mireasa ar trebui să fie cu mirele ei.

Domnul cheamă acum persoanele din biserică să-şi deschidă inimile pentru El. Cum pot face aceasta? Contextul arată clar că prin aprinderea de râvnă şi prin pocăinţă pot deschide uşa. Uşa nu este mintea sau sentimentele noastre. Este uşa voinţei noastre. Când voinţa este cedată, atunci Domnul intră şi are părtăşie (cinează) cu noi în duhul nostru.

Iarăşi întâlnim chemarea la biruinţă. Acum El specifică faptul că putem birui PRECUM ŞI EL A BIRUIT în zilele în care era pe pământ ( v.21).

Isus a fost primul Biruitor. El este Înaintemergătorul nostru, Care a biruit deja lumea şi pe diavol. Astfel, a fost El ridicat pentru a şedea împreună cu Tatăl pe Tronul Său. Acum putem şi noi să biruim, asemenea Lui. Dacă o vom face, şi noi vom putea şedea împreună cu El pe tronul Lui într-o zi, ca Mireasă a Sa.

Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El” ( 2Timotei 2:12).

În final, auzim din nou acelaşi cuvânt la sfârşit: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” ( v.22).

Oprind tendinţa de cădere

Cei şapte mesageri şi cele şapte biserici, la care am privit, sunt imagini are celor şapte tipuri de mesageri şi biserici, care au existat în toate aceste 20 de secole. Aceste şapte tipuri de mesageri şi biserici există în lume chiar şi azi. Fiecare dintre noi se poate aprecia să-şi vadă starea.

 

Când privim la cei cinci mesageri şi bisericile care sunt mustrate de Domnul, observăm la ele o tendinţă de cădere:

(1) În Efes, observăm pierderea dragostei dintâi pentru Domnul. Când ne pierdem devotamentul faţă de Hristos, am făcut primul pas în jos. În scurt timp, aceasta duce şi la pierderea dragostei noastre pentru ceilalţi credincioşi.

(2) În Pergam, vedem că duhul lumesc s-a furişat cu viclenie prin învăţătura lui Balaam. Nicolaiţii (care fuseseră ţinuţi afară din biserică în Efes) au acum putere aici. Când se pierde devotamentul faţă de Hristos, duhul lumesc pătrunde şi ierarhia religioasă ia stăpânirea peste biserică. Odată ce o ierarhie religioasă a luat conducerea unei biserici, se zideşte cu uşurinţă Babilonul.

(3) În Tiatira, biserica a devenit întru totul lumească, şi, ca rezultat, desfrânarea religioasă este de nestăpânit. Acum, o femeie are putere de a influenţa biserica, şi vesteşte un har mincinos, falsificând darurile Duhului (în special cel al proorociei).

(4) În Sardes, observăm făţărnicia. Păcatul este ascuns, iar părerea omului prevalează gândirii lui Dumnezeu. Mesagerul bisericii este adormit duhovniceşte (inconştient de realităţile spirituale). Forma cucerniciei ascunde de ochii oamenilor moartea duhovnicească, pe care Domnul o vede în el.

(5) În Laodiceea, lucrurile au degenerat într-o aşa măsură încât, trupul nu doar a murit, ci a început să se descompună şi să miroasă urât deja. Autosuficienţa şi mândria spirituală sunt cauze ale morţii. La cele patru biserici de mai sus, exista ceva bun, pe care Domnul putea să-l vadă în fiecare dintre ele. Dar în Laodiceea nu avea ce să vadă.

Niciun mesager al bisericilor de mai sus nu era conştient de starea duhovnicească adevărată a vieţii sale proprii sau a bisericilor lor. Toţi dintre ei se complăceau

 

datorită părerii înalte pe care o aveau despre ei înşişi. Ei nu puteau asculta ceea ce avea Domnul să le spună personal, pentru că ei erau prea ocupaţi pregătind predici pentru a-i învăţa pe ceilalţi. Ei erau mai interesaţi în predicare decât în a-şi vedea propria nevoie.

Odată ce o persoană devine mesagerul unei biserici, poate ajunge foarte uşor să-şi imagineze că el nu mai are nevoie de corectare. Biblia vorbeşte despre „ un împărat bătrân şi fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat ” (Eclesiast 4:13).

Mesagerii acestor cinci biserici erau ca acel împărat fără de minte. Cuvântul lor a fost legea pentru atâta timp, încât nu-şi puteau închipui nici posibilitatea de a greşi în vreun lucru!! Aşa le era starea înşelată. Îşi închipuiau că nu vor putea pierde vreodată ungerea lui Dumnezeu din viaţa lor. Atitudinea lor mândră a făcut ca ei să devină surzi spiritual.

Regele Saul a fost un alt împărat fără minte care a început bine, dar care a apucat-o pe cărări greşite în scurt timp. La început, când a fost uns de către Domnul ca rege (1Samuel 15:17), el era „ mic în ochii săi“. Dar nu s-a păstrat într-o atitudine smerită despre sine. Şi, astfel, a pierdut ungerea lui Dumnezeu. Ungerea s-a mutat apoi asupra tânărului David. Saul a realizat aceasta, dar a refuzat să o accepte. El a continuat cu încăpăţânare să stea pe tronul său, căutând să-l omoare pe David. Într-un final, Dumnezeu i-a curmat viaţa lui Saul şi l-a pus pe David pe tron.

Vedem situaţii asemănătoare în biserici astăzi. Ungerea Duhului s-a depărtat de la mulţi care odată fuseseră mesagerii Domnului şi se aşază acum cu putere asupra unor fraţi mai tineri din bisericile lor. „Împăraţii bătrâni şi fără de minte”, însă, nu pot suporta să vadă aceasta. Şi ce fac? Invidia lor şi dorinţa lor egoistă de a-şi

 

păstra împărăţiile îi determină să-i îngrădească pe acei fraţi mai tineri, într-un fel sau altul.

Poate ceva asemănător se întâmplase în cele cinci biserici decăzute ale Asiei Mici. De aceea, Domnul le-a dat un ultim avertisment.

Nu există părtinire la Dumnezeu şi El nu are favoriţi speciali. Chiar şi apostolul Pavel a realizat că poate decădea şi să fie descalificat, dacă nu era atent să trăiască o viaţă disciplinată ( 1Corinteni 9:27).

Pavel i-a spus lui Timotei, „ Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii, pe care o dai altora: stăruieşte în aceste lucruri, căci dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine însuţi şi pe cei ce te ascultă. ” (1Timotei 4:16).

Timotei trebuia să se îngrijească de viaţa sa proprie mai întâi. Atunci putea fi capabil să experimenteze mântuirea de necreştinism în viaţa sa şi, astfel, să fie capabil să-i conducă şi pe alţii la o astfel de mântuire. Aceasta este calea pe care a pregătit-o Domnul pentru toţi mesagerii Săi din fiecare biserică.

Pavel le-a spus presbiterilor bisericii din Efes să se îngrijească de vieţile lor mai întâi, şi mai apoi de vieţile turmei lor ( Fapte 20:28).

Aceasta este responsabilitatea fiecărui mesager al Domnului – să-şi păstreze propria viaţă în curăţie şi sub permanenta ungere a Duhului. „ Hainele să-ţi fie albe în orice vreme, şi untedelemnul să nu-ţi lipsească de pe cap ” (Eclesiast 9:8).

Domnul dorise să vorbească direct acestor mesageri. Dar ei nu aveau urechi de auzit. Într-un final, El a trebuit să le vorbească printr-un apostol. Slavă lui Dumnezeu că a existat cel puţin un apostal asemenea lui Ioan care putea să asculte cu claritate vocea Domnului.

În ciuda căderilor lor, Domnul avea speranţă pentru toţi cei cinci mesageri – căci El tot îi ţinea în mâna Sa

 

dreaptă (Apocalipsa 2:1). Dacă s-ar fi pocăit, ar fi putut deveni din nou fraţi victorioşi. Dacă, însă, ar fi eşuat să ia aminte la acest avertisment, atunci Domnul i-ar fi îndepărtat.

În mijlocul acestei întregi degenerări, au existat doi mesageri şi două biserici minunate (la Smirna şi la Filadelfia), împotriva cărora Domnul nu avea nicio învinuire.

În ele vedem virtuţile următoare:

(i) Credinţa în mijlocul sărăciei şi al opoziţiei;

(ii) Răbdare în supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu; şi

(iii) Proclamarea mărturiei lui Hristos fără ruşine.

Domnul a trebuit să mustre şi să îndrepteze pe cei cinci mesageri decăzuţi şi bisericilor lor pentru că ei nu s- au judecat pe sine.

Nu era nevoie de vreo mustrare pentru Cei doi mesageri credincioşi şi bisericile lor, pentru că ei se cercetau continuu şi se curăţeau de toată întinăciunea cărnii şi a duhului (2 Corinteni 7:1).

Cuvântul lui Dumnezeu spune: „dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi” ( 1 Corinteni 11:31).

„ Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu…începe cu NOI MAI ÎNTÂI ” (1Petru 4:17). Acesta este semnul de identificare a adevăratei case a lui Dumnezeu, că ne judecăm MAI ÎNTÂI pe noi înşine şi CONTINUU.

Domnul ne oferă, acum, privilegiul de a ne judeca pe noi înşine, pentru că, într-o zi, când vom sta la scaunul Său de judecată, nu va mai rămâne nimic din vieţile noastre pentru a fi judecat. De aceea este important pentru noi să citim şi să medităm la Cuvântul lui Dumnezeu cu o atitudine de judecată de sine. Astfel, şi noi putem fi printre acei în care Domnul nu găseşte nimic de mustrat sau de îndreptat.

 

În mesajul către fiecare dintre aceste biserici există o chemare făcută fiecărui credincios pentru a birui. Biruitorii sunt acei care opresc tendiţa de cădere (pe care am văzut-o mai sus) din vieţile lor, răspândind, astfel, slava Domnului. Ei recunosc că au aceeaşi carne dimpreună cu aceleaşi tendinţe viclene de a decădea, care se găsesc şi în ceilalţi din jurul lor. Dar ei stau împotriva acestor tendinţe şi le crucifică în puterea Duhului.

Ce ar trebui să facă biruitorii astăzi? Ar trebui să stea în bisericile moarte în care se află, sau ar trebui să iasă (din ele)?

În epistolele către cele şapte biserici din „Apocalipsa“, nu găsim nicio poruncă pentru biruitori de a-şi părăsi bisericile locale. Totuşi, aceasta era aşa pentru că exista O SINGURĂ BISERICĂ în fiecare localitate. Iar Domnul nu a înlăturat, încă, sfeşnicul din niciuna dintre ele.

Situaţia astăzi este foarte diferită. Există multe

„biserici” în oraşele noastre în aceste zile. Dar nu putem le numi pe toate sfeşnice ale Domnului, căci, pe majoritatea nu Domnul le-a întemeiat. Mesagerii lor nu au fost niciodată stele în mâna Domnului, deoarece nu El le-a chemat, ori numit spre pastoraţie.

În multe alte cazuri, Domnul a renunţat demult şi la mesageri şi la biserici, datorită refuzului lor de a se pocăi. Avem, deci, nevoie de discernământ pentru a vedea dacă

„ungerea” Domnului este asupra unui mesager şi asupra unei biserici, mai înainte de a decide să devenim parte a acelei biserici.

Biruitorii, cu siguranţă, nu trebuie să devină o parte a nici uneia dintre „bisericile” locale, care nu vestesc „ tot planul lui Dumnezeu” (Fapte 20:27).

Mesagerul de la Efes a fost avertizat că dacă nu se pocăieşte, Domnul va înlătura sfeşnicul din locul lui (Apocalipsa 2:5). Ce s-ar fi întâmplat, dacă mesagerul NU

 

s-ar fi pocăit? Domnul l-ar fi înlăturat ca mesager al Său şi ar fi numit pe altcineva.

Ce s-ar fi întâmplat dacă nici biserica din Efes NU s-ar fi pocăit? Bisrica ar fi fost dată la o parte şi, astfel, ar fi devenit una nerecunoscută de către Domnul. Fără îndoială, ei ar fi continuat să fie o congregaţie – însă doar ca o „biserică” babiloniană în ochii Domnului.

Ce ar fi făcut, atunci, biruitorii din Efes?

S-ar fi scos afară din vechea „biserică” imediat ce Domnul S-ar fi scos afară din ea. Şi ei ar fi început să se întâlnească separat. Cei care aveau ochi pentru a vedea ieşirea Domnului din vechiul sistem către o nouă biserică, s-ar fi adunat dimpreună cu aceşti biruitori. Acea nouă adunare ar fi devenit biserica din Efes – de vreme ce Domnul Şi-ar fi pus sfeşnicul Său în mijlocul acestora.

Dacă, oricând, această nouă biserică ar fi refuzat să meargă pe căile lui Dumnezeu sau să se judece pe sine, atunci, Domnul, ar fi trebuit să îndepărteze sfeşnicul din mijlocul lor şi să o ia de la capăt. Nu există părtinire la Dumnezeu.

Istoria bisericii creştine ne arată cum acest proces a fost repetat iarăşi şi iarăşi în fiecare parte a lumii, în decursul acestor douăzeci de secole ce au trecut. De aceea găsim acum atât de multe „biserici” babiloniene în orice loc. La un anumit nivel poate deveni atât de rău, încât să nu mai existe niciun sfeşnic rămas într-un oraş-dat. Orice aşa-numită biserică poate fi una babiloniană.

Trebuie, oricum, să nu stăm niciodată într-o

„biserică”, după ce Domnul Însuşi S-a retras din ea. Devotamentul nostru trebuie să fie mereu faţă de Domnul şi faţă de biserica Sa – nu faţă de „biserica în care am crescut”. Ataşamentele omeneşti ne pot împiedica de la a merge cu Domnul.

Din studierea acestor şapte biserici, am observat clar ceea ce caută Domnul într-o biserică. Şi astfel, biruitorii

 

trebuie să caute comuniune cu o biserică din localitatea lor:

(i) Care arde de consacrare pentru Hristos şi de dragoste a unuia faţă de altul;

(ii) Care predică o credinţă vie în Dumnezeu;

(iii) Care subliniază supunerea totală faţă de toate poruncile lui Dumnezeu;

(iv) Care susţine mărturia lui Isus fără ruşine;

(v) Care stă împotriva mândriei duhovniceşti, a făţărniciei şi a duhului lumesc;

(vi) Care demască falşii apostoli, falşii învăţători şi darurile mincinoase;

(vii) Care propovăduieşte permanenta crucificare a trupului;

(viii) Care încurajează pe toţi credincioşii să se judece pe sine mereu;

(ix) Care cheamă credincioşii să fie biruitori, precum Isus Însuşi a fost.

Domnul doreşte o astfel de mărturie a Numelui Său în orice loc.

Pentru a zidi astfel de biserici, Domnul are nevoie de mesageri care se ţin strâns de adevărurile pe care le-am luat în considerare în Capitolele II şi III.

Fie ca Domnul să găsească, în aceste zile din urmă, mulţi astfel de oameni, în fiecare colţ al lumii.

Capitolul IV

Înainte de a ajunge la Capitolul al patrulea, ar fi bine să ne reamintim ce am citit mai devreme, „ Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape! ” (Apocalipsa 1:3).

Când credincioşii studiază profeţia, interesul lor este în general legat de cunoaşterea tuturor lucrurilor despre necaz, despre mia de ani şi despre simbolismul trâmbiţelor şi ale potirelor, etc. Dar lucrul important nu este înţelegerea profeţiei, ci supunerea faţă de ceea ce este scris. Profeţia, ca tot restul Scripturii, este menită tot supunerii!

Există multe simboluri şi semne folosite în cartea Apocalipsa. Este imposibil ca cineva să fie dogmatic în interpretarea lor27. Dumnezeu a lăsat aceste lucruri vagi, dinadins, tocmai pentru a putea separa credincioşii care sunt preocupaţi de explicarea simbolurilor, de cei care caută să se supună poruncilor Lui.

Tuturor ne sunt cunoscute fericirile – acele

Fericiri” din Matei 5. Există şi în Apocalipsă şapte

Fericiri“. Există una în capitolul întâi: „fericit este cel care citeşte şi ascultă” ( Apocalipsa 1:3). Şi există una şi în ultimul capitol „ Fericit este cel care continuă să păzeasccă cuvintele cărţii acesteia ” (Apocalipsa 22:7).

Chiar la începutul şi la sfârşitul acestei cărţi găsim această binecuvântare promisă tuturor care ascultă ceea ce

 

este scris în carte. Între aceste două fericiri se întinde întreaga carte a Apocalipsei.

Chiar şi în ultima carte a Bibliei, Dumnezeu cere ascultarea. În niciun loc din Apocalipsă nu găsim o binecuvântare promisă celor care înţeleg şi interpretează toate simbolurile sau celor care pot trasa un grafic profetic pentru a arăta programarea în timp a diferitelor evenimente proorocite, etc. Dumnezeu caută ascultarea – chiar din Geneză 3, până la Apocalipsa 22.

Apocalipsa 4-22 a fost scrisă pentru acei care deja au ascultat chemarea Duhului din capitolele 2 şi 3, aceea de a birui. Să nu uitaţi niciodată aceasta. Aceste capitole nu au fost scrise pentru acei care vor doar să sporească în înţelegere.

În Apocalipsa 1:1, observăm că Dumnezeu a dat această revelaţie lui Isus Hristos, pentru a fi dezvăluită slujitorilor Săi. Înţelesul acestei cărţi nu este ceva pe care Dumnezeu vrea să-l ascundă de noi. Nu. El vrea să ni-l descopere. Aceasta este credinţa pe care trebuie să o avem atunci când studiem profeţia. Facă-vi-se după credinţa voastră! Dacă te apropii cu credinţă, spunând: „Doamne, eu sunt slujitorul Tău. Eu vreau să fiu un biruitor. Eu cred că Tu mă vei face să înţeleg această proorocie”, atunci vei înţelege – altfel, nu.

V.1: După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe, şi care vorbea cu mine, mi-a zis: „Suie-te aici, şi-ţi voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri!”

În Apocalipsa 3:20 am văzut care este necesitatea ca o uşă să fie deschisă pe pământ. Acolo L-am văzut pe

 

Isus stând la uşa inimii noastre şi bătând. Dacă deschidem acea uşă (cedându-I voia noastră) lui Isus, atunci, Isus, ne va deschide o uşă „ în cer“, după cum vedem aici. Nu putem experimenta deschiderea uşii în cer, dacă nu i-am predat voile noastre Lui şi nu L-am făcut Domn al vieţilor noastre. Apoi Îl auzim pe Isus spunând „ Suie-te aici“. Ioan era în Patmos, pe pământ. Isus i-a spus să se suie mai sus

– în cer – pentru a putea vedea ce avea să se întâmple în viitor.

Dumnezeu ne cheamă mereu să ne suim mai sus. Dar trebuie să răspundem la acea chemare. Dacă nu răspundem, vom rămâne mereu unde ne aflăm. Dacă Ioan nu ar fi răspuns, cartea Apocalipsa s-ar fi încheiat după doar trei capitole!!

V.2: Numaidecât am fist răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva.

Astfel, ne ridică Dumnezeu şi pe noi în Duhul pentru a putea vedea lucrurile lumeşti dintr-un punct de vedere ceresc! Apropiindu-ne de sfârşitul vremilor, este important pentru noi să învăţăm să privim lucrurile ce se vor întâmpla pe pământ nu dintr-un punct de vedere lumesc, ci din unul ceresc.

Isus ne-a spus în Luca 21:28, „ Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele “. Aceasta înseamnă acelaşi lucru – să privim lucrurile dintr-un punct de vedere ceresc. Altfel, ne vom umple de frică. Dar, când ne uităm în sus, vedem că Tatăl nostru se îngrijeşte de toate. Şi astfel, avem nevoie să experimentăm ceea ce a experimentat şi Ioan – în duhurile noastre.

 

Şi care a fost primul lucru pe care l-a văzut Ioan? Nu pe antihrist sau necazul, ci „TRONUL LUI DUMNEZEU“. Aceasta trebuie să vedem noi în zilele acestea – pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care STĂPÂNEŞTE şi CÂRMUIEŞTE totul. Dacă nu vedem aceasta, în primul rând, vom avea multe probleme şi dificultăţi pe pământ.

V.3: Cel ce şedea pe el avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere.

Piatra de iaspis este o piatră străvezie asemenea cristalului ( Apocalipsa 21:11). Iar sardiul este de culoare roşu aprins, ceea ce vorbeşte despre judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Vedem, deci, că primul lucru subliniat prin aceste două simboluri despre Cel ce şade pe scaunul de domnie este sfinţenia şi puritatea Sa.

Era un curcubeu în jurul tronului. Curcubeul a fost dat de Dumnezeu imediat după potop, atunci când Noe a ieşit din arcă. El era un semn al legământului lui Dumnezeu cu oamenii de pe pământ, că El nu va mai distruge niciodată pământul printr-un potop. Curcubeul este, deci, un simbol al harului lui Dumnezeu.

Observăm, deci, „ADEVĂRUL ŞI HARUL” pe tron. Aceasta este slava pe care am văzut-o şi în Isus (Ioan 1:14).

Prin toată cartea Apocalipsa vedem cum alternează aceste două aspecte ale slavei lui Dumnezeu – harul şi judecata. Dumnezeu este bun, dar şi aspru (Romani 11:22).

 

V.4: Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi de aur.

Printre îngerii pe care i-a făcut Dumnezeu, citim înColoseni 1:16 că există „ scaune de domnii, dregătorii, domnii, stăpâniri“. Aceşti 24 de bătrâni simbolizează astfel de fiinţe spirituale, care au autoritate în jurul tronului lui Dumnezeu. Vom vedea în Apocalipsa, mai târziu, că una dintre principalele lor îndatoriri este să conducă pe oameni spre a-L slăvi pe Dumnezeu. Hainele lor albe indică curăţia lor, iar cununile lor de aur – autoritatea lor.

V.5: Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu.

Fulgerul şi tunetul subliniază maiestatea şi slava lui Dumnezeu şi faptul că el are stăpânire totală asupra a tot ce se va întâmpla.

Ni se spune că cele şapte lămpi de foc sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu – sau în alte cuvinte, Duhul Sfânt înşeptit Isaia 11:2,3). Observaţi că Duhul Sfânt este reprezentat de şapte lămpi de foc – simbolizând puritatea desăvârşită.

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12:29 ). Mulţi se gândesc că Dumnezeu este numai Dumnezeul dragostei. El este, însă, şi un foc mistuitor.

 

Am văzut în multe case, pe pereţi, inscripţionate cuvintele: „ DUMNEZEU ESTE DRAGOSTE“. Dar greu vei găsi o placă de perete pe care să scrie „DUMNEZEU ESTE UN FOC MISTUITOR“. Omului nu-i place să se gândească la Dumnezeu ca la un foc mistuitor. Dar chiar dacă ne place sau nu să ne gândim la asta, El tot este un foc mistuitor.

Când lumea vorbeşte despre umplerea cu Duhul Sfânt şi despre experienţele lor în Duhul Sfânt, trebuie să-şi amintească faptul că orice experienţă autentică în Duhul Sfânt va aduce focul sfinţeniei lui Dumnezeu în vieţile lor. În caz contrar, experienţa trebuie văzută ca o disimulare.

V.6-8: În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline de ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare dintre aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare

„Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!”

Leul este regele animalelor sălbatice, viţelul, regele vitelor, vulturul, regele păsărilor şi omul, regele creaţiei. Cele patru fiinţe vii sunt heruvimii cereşti. Acest lucru este clar prin comparaţie cu pasajele din Ezechiel 1:4-20 şi 10:20. Acolo citim că fiecare heruvim avea roţi pe pământ

 

şi că roţile făceau posibilă deplasarea heruvimilor în orice direcţie fără ca aceştia să se întoarcă. Citim, de asemenea, că roţile se roteau în direcţia în care se mişca Duhul. Acele roţi reprezintă evenimentele şi circumstanţele pământeşti, iar viziunea a fost menită să înfăţişeze adevărul că „ Deşi circumstanţele noastre par a se roti iar şi iar în direcţii diferite precum roţile, Dumnezeu este Cel Care le cârmuieşte pe fiecare dintre ele, în parte “. Numai Dumnezeu determină direcţia în care se mişcă circumstanţele noastre.

Aceşti heruvimi sunt paznicii slavei lui Dumnezeu. Cartea lui Ezechiel abordează subiectul slavei lui Dumnezeu ca depărtându-se de la Israel, pentru că Israelul a păcătuit. În Ezechiel 10:4: citim „ Atunci slava Domnului s-a ridicat de pe heruvimi, şi s-a îndreptat spre pragul casei, aşa încât Templul s-a umplut de nor “. Apoi, în versetul 18, citim: „ slava Domnului a plecat“.

Citim în Geneza 3:24, că atunci când Adam şi Eva au fost scoşi din Eden, „ Dumnezeu l-a izgonit pe om; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii “. Heruvimii, cu sabia lor în flăcări trebuiau să aibă grijă ca păcătoşii să nu ia parte la pomul vieţii. Acea sabie a căzut în cele din urmă asupra Domnului nostru Isus Hristos pe crucea de pe Golgota, şi acum ni s-a deschis calea către copacul vieţii. Astăzi, putem toţi să ne împărtăşim din pomul vieţii, dacă acceptăm judecata lui Dumnezeu asupra trupului nostru – dacă lăsăm sabia Sa să cadă asupra trupului nostru. Este imposibil să trăim o viaţă dumnezeiască fără ca, mai întâi, să ne fi răstignit împreună cu Hristos.

Asemenea heruvimilor, există şi astăzi în biserică adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu cu săbii de foc, păzind slava lui Dumnezeu şi sfinţenia Sa.

 

Aceşti heruvimi strigă fără încetare, zi şi noapte,

Sfânt, Sfânt, Sfânt“.

Isaia a avut o viziune, în care a văzut în ceruri serafimi strigând „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor” ( Isaia 6:1-3). Isaia i-a văzut pe acei serafimi folosindu-şi doar două din cele şase aripi pentru a zbura. Cu celelalte patru aripi îşi acopereau feţele şi Îl adorau pe Dumnezeu. Acei serafimi nu au păcătuit niciodată. Cu toate acestea, ei trebuiau să îşi acopere feţele când ajungeau în prezenţa lui Dumnezeu – ceea ce trebuie şi noi să facem!

Acesta este Dumnezeul pe Care Îl adorăm noi.

SFINŢENIA” este caracteristica principală a cerului – atât a heruvimilor, cât şi a serafimilor. De aceea, este o ruşine când cineva se numeşte creştin şi nu caută să trăiască în curăţie.

V.9-11: Când aceste fiinţe vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia ta stau toate în fiinţă şi au fost făcute!”

Cei 24 de bătrâni se grăbesc să-şi arunce cununile lor înaintea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei spun

„Doamne, dacă noi avem cununi pe capetele noastre, asta e pentru că TU ni le-ai dat, şi deci, noi Ţi le dăm Ţie înapoi.”

Când Dumnezeu ne oferă vreo funcţie sau autoritate în biserică, nu este ceva de care ar trebui să fim mândri.


Dacă Dumnezeu aşează vreo cunună pe capul nostru, trebuie să o aruncăm imediat la picioarele Sale, recunoscând că numai El este vrednic de toată cinstea. A ne mândri cu autoritatea noastră sau cu vreun dar ţine de un duh diavolesc.

În ceruri, ei îşi aruncă jos cununile şi spun „ Numai Tu eşti vrednic, Domnul nostru şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava şi cinstea şi puterea. 

Bătrânii ne aduc aminte în cântarea lor că nu trebuie să uităm vreodată că Dumnezeu ne-a creat după voia Sa, şi noi împlinim scopul creării noastre numai când Îi facem voia Lui şi nu pe a noastră.

Capitolul V

V.1,2: Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte, scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, care striga cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?”

Aici vedem că Dumnezeu ţine o carte (un sul). Un sul este un pergament de lungime mare înfăşurat, ce trebuie să fie desfăşurat pentru a putea fi citit.

Pentru a înţelege ce simbolizează un sul, trebuie să ne întoarcem spre Vechiul Testament. În Levitic 25:24,25, citim „ De aceea, în toată ţara pe care o veţi stăpâni, să daţi dreptul de răscumpărare pentru pământuri. Dacă fratele tău sărăceşte şi vinde o bucată din moşia lui, cel ce are dreptul de răscumpărare, ruda lui cea mai de aproape, să vină şi să răscumpere ce a vândut fratele său. 

Exista o lege în Israel că, atunci când un om era aşa de sărac încât trebuia să îşi vândă proprietatea, cea mai apropiată rudă trebuia să o cumpere pentru el. Aceasta se numea „răscumpărarea pământului “. Cum ni se aplică aceasta nouă?

Dumnezeu i-a dat lui Adam tot pământul. I-a spus să îl stăpânească şi să îl supună. Dar Adam nu a ascultat şi a sărăcit. Astfel, i-a dat actul de proprietate lui Satan. Atunci, Satan a devenit stăpânitorul pământului.

Când Satana l-a ispitit pe Isus în pustie, I-a arătat slava lumii şi I-a spus „ toate acestea Ţi le voi da Ţie, pentru că mi-au fost date mie” (Luca 4:6). Cine i le-a dat? Adam.

 

Sunt multe daruri pe care Dumnezeu i le-a dat omului, şi pe care acesta i le-a dat diavolului. De exemplu, Dumnezeu le dă oamenilor bani şi sănătate, iar ei i le dau diavolului, folosindu-le pentru a se deda la plăceri egoiste.

Acum, acest pământ, pe care Adam i l-a dat diavolului a trebuit să fie răscumpărat.

Dar citim în Levitic 25 că numai o rudă apropiată, un neam apropiat ar putea să îl răscumpere. Pentru aceasta Isus a trebuit să vină ca Om. Numai aşa putea El fi Ruda şi Răscumpărătorul nostru şi să răscumpere înapoi pământul pentru Dumnezeu.

În Ieremia 32:6-9 citim despre Ieremia că a cumpărat un pământ pentru ruda sa, conform acestei legi. El a plătit banii şi a semnat actul cumpărării. Actul a fost un sul care pe atunci se înfăşura şi se sigila (Ieremia 32:10).

Despre un sul asemănător citim şi în Apocalipsa 5

- actul de cumpărare al pământului. Iar îngerul a întrebat cine este vrednic să-l răscumpere.

În cartea Rut vedem încă o imagine a acestui tip de răscumpărare. Rut era o păgână care se măritase cu un iudeu în Moab. Când i-a murit soţul, a venit în Israel cu soacra sa, Naomi. Amândouă erau foarte sărace şi cineva trebuia să răscumpere pământul care aparţinea soţului răposat al lui Rut. Cel care putea să răscumpere, era o rudă apropiată numită Boaz. S-a dus, deci, Rut la Boaz şi i-a zis

Poţi să-l răscumperi pentru mine?

Legea susţinea că dacă un om murea lăsându-şi soţia văduvă, fratele său trebuia să se însoare cu ea (Deuteronom 25:8-10). Astfel, Boaz a trebuit să răscumpere acest pământ şi să se însoare cu Rut. Dar când Rut a venit la Boaz, el i-a zis „Există cineva care îţi este neam mai apropiat decât mine. Trebuie să-l întrebăm pe el

 

mai întâi. Dacă el nu vrea să cumpere pământul şi să se însoare cu tine, atunci, le voi face eu pe amândouă.” Boaz i-a dat de veste celeilalte rude. Dar omul nu vroia. Astfel, Boaz a răscumpărat-o pe Rut.

Rut este un fel de biserică – săracă şi care necesită răscumpărare. Cea dintâi rudă, LEGEA, nu a putut să ne răscumpere. Atunci, Boaz, preînchipuindu-L pe Hristos, ne răscumpără şi se căsătoreşte cu noi. Aceasta se spune în Romani 7:4 „fraţii mei, aţi murit faţă de lege, ca să puteţi să vă căsătoriţi cu Hristos”.

V.3-5: Şi nu se găsea nimeni nici în cer, nici pe pământ, nici sub pământ, care să poată deschide cartea, nici să se uite în ea. Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea. Şi unul dintre bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: iată leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.”

Nimeni nu a fost găsit vrednic sau capabil să desigileze cartea răscumpărării pământului. Legea lui Dumnezeu nu a putut să o facă. Şi când Ioan a văzut că nimeni nu putea răscumpăra pământul pierdut de om, a plâns.

A plâns adânc – că nimeni nu a fost găsit vrednic să deschidă cartea. Nu exista nicio rudă care să vină în ajutorul acestei „fete” sărmane care îşi pierduse toate pământurile, şi nu era nimeni care să se căsătorească cu

„ea”.

Şi atunci, unul dintre bătrâni i-a dat lui Ioan vestea cea bună că Leul din Iuda, Rădăcina lui David, era vrednic. Isus, Rădăcina lui David, a devenit şi sămânţa lui

 

David (Apocalipsa 22:16). Isus a venit ca un Om, ne-a devenit cea mai apropiată rudă şi ne-a răscumpărat şi pe noi şi pământul.

Mesajul evangheliei este, deci, „ Nu mai plângeţi! Cineva a venit ca om – ca cel mai apropiat neam al vostru – şi v-a iubit atât încât să vă răscumpere. 

Nu putea să ne devină cea mai apropiată rudă, dacă nu ar fi venit ca Om. De aceea spune Pavel că o parte importantă din evanghelie este faptul că Isus Hristos S-a născut din sămânţa lui David ( Romani 1:3; 2Timotei 2:8). De aceea este vrednic Domnul nostru Isus Hristos, şi de aceea citim mai departe în Apocalipsa 5 că I se cântă o nouă cântare de laudă în ceruri.

V. 6,7: Şi la mijloc, între scaunul de domnie şi cele patru făpturi vii, şi între bătrâni, am văzut stând în picioare un Miel. Părea junghiat, şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie.

Când Ioan s-a întors să vadă leul, ceea ce a văzut a fost un miel - un miel care părea înjunghiat – simbolizându-L pe Isus Hristos răstignit – stând între Dumnezeu şi om, ca mijlocitor.

Isus a fost mereu ca un leu, pentru diavol, păcat şi duhul lumii (oriunde l-ar fi găsit) – luptând împotriva acestora şi împotrivindu-se lor. Faţă de oameni, însă, Isus a fost mereu ca un miel. Oamenii L-au bătut, L-au jignit şi s-au comportat urât cu El, dar El nu le-ar răspuns niciodată cu aceeaşi monedă.

 

În lume, vedem exact opusul. Oamenii sunt ca un miel faţă de diavol, pentru că le este frică de el, îi sunt supuşi şi cedează în faţa păcatului. Dar ei se comportă ca nişte lei unul faţă de celălalt – sfâşiindu-se unul pe altul şi luptându-se unul cu altul. Acesta este duhul lui antihrist – opusul lui Hristos.

Cuvântul „Miel” este folosit frecvent în cartea Apocalipsa ca titlu desemnându-L pe Isus Hristos. Ioan Botezătorul a arătat spre Isus spunând „Iată Mielul lui Dumnezeu Care ia păcatul lumii” ( Ioan 1:29).

Cele şapte coarne pe care le are Mielul simbolizează „ toată puterea“. Şapte este numărul perfecţiunii şi coarnele vorbesc despre tărie şi putere. Toată puterea în cer şi pe pământ a fost dată Domnului nostru.

Cei şapte ochi sunt iarăşi Duhul Sfânt înşeptit al lui Dumnezeu. Acesta este un alt simbol al Duhului Sfânt, care vorbeşte despre desăvârşita Lui capacitate de discernământ.

Aici ni se mai spune şi că aceşti şapte ochi au fost trimişi pe pământ. De ce? Răspunsul se găseşte în 2 Cronici 16:9, „Căci Domnul Îşi întinde privirile (Duhul Sfânt înşeptit) peste tot pământul ca să sprijinească pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui” . Este foarte important – atunci când privim spre viitor – să recunoaştem că Duhul Sfânt lucrează pe întreg pământul pentru a ne sprijini, atâta timp cât inimile noastre îi aparţin Lui. Astfel, nu ne vom mai teme nici chiar dacă diavolul însuşi ne va sta împotrivă.

În versetul 7 citim: „ Şi a venit El şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie “. Observaţi autoritatea Lui: merge către Tatăl şi ia cartea din

 

Mâna Lui. Ce om poate face aceasta? Numai Isus, Domnul şi Mântuitorul nostru.

Există unele grupuri de „creştini” care învaţă că sunt NU trei Persoane în Dumnezeire, ci doar una. Aşadar, ei botează oamenii doar în Numele lui Isus, ceea ce este o mare amăgire din partea diavolului; el înlătură astfel distincţia dintre Tatăl şi Fiul ca două Persoane separate, voind să ne lase fără Mijlocitor ( vezi 1 Timotei 2:5).

În pasaj, însă, Îl vedem pe Tatăl stând pe tron şi pe Isus venind şi luând sulul din mâna Tatălui, dovedind că El are dreptul să îl ia – ca singurul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.

În Ezechiel 2:9,10 mai observăm ceva în legătură cu acest sul: „Iată un sul… scris pe dinăuntru şi pe dinafară; în ea erau scrise bocete, plângeri şi gemete”. Diferite sentinţe au fost scrise pe sul. Şi Zaharia a văzut sulul, arătând blestemul lui Dumnezeu revărsându-se peste pământ, pentru că oamenii nu mai ascultaseră de poruncile lui Dumnezeu ( Zaharia 5:1-3). În mod special sunt menţionate două dintre cele 10 porunci: (1) Să nu furi; şi (2) Să nu iei numele Domnului în deşert. Cel ce a furat va fi judecat după scrierea de dinafara sulului. Iar cel ce a înjurat să fie judecat după scrierea de dinlăuntrul sulului.

Dumnezeu a scris cele zece porunci pe două table de piatră. Pe una erau scrise patru porunci cu privire la relaţia omului cu Dumnezeu. Pe cealaltă erau scrise şase porunci care priveau relaţia omului cu semenii lui. Injuriile reprezentau încălcarea unei porunci de pe prima tablă, iar furtul încălca o poruncă de pe cea de a doua tablă. Deci, cele două părţi ale sulului reprezintă cele zece porunci ale lui Dumnezeu, care nu au fost ascultate de rasa umană, atrăgând judecata lui Dumnezeu asupra omului.

 

Prin deschiderea celor şapte peceţi, putem să ne aşteptăm să vedem judecata care va veni asupra omului pentru neascultarea sa faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Putem, deci, să privim întrebarea „Cine este vrednic să descchidă cartea şi să rupă peceţile?” ( versetul 2), ca „Cine este vrrednic să facă judecată asupra rasei umane pentru neascultarea lor a poruncilor lui Dumnezeu?”.

Când fariseii au adus lui Isus o femeie prinsă în adulter, El le-a pus o simplă întrebare „Cine este vrednic să arunce o piatră în ea?” ( Ioan 8:1-12).

Deci, întrebarea aici este: „ Cine este vrednic să judece lumea?

În cazul femeii adulterine, numai Isus Cel-fără-de-păcat putea arunca o piatră asupra ei. Dar nu a făcut-o. El a zis: „ Eu nu te osândesc“. Isus a venit atunci pentru a inaugura veacul harului. Au trecut 2.000 de ani şi veacul harului este acum aproape pe sfârşite. Într-una din aceste zile, acelaşi Isus Se va întoarce pentru a judeca lumea.

Ruperea peceţilor unui sul înseamnă că ni se dă înţelegerea a ceea ce este scris pe sul. O carte pecetluită este o carte pe care nu o putem înţelege. O carte deschisă, însă, este ceva ce putem înţelege. Isaia 29:11-12 spune „ de aceea, toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici: Ia citeşte! El răspunde: Nu pot, CĂCI ESTE PECETLUITĂ! Sau dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: Ia citeşte! El răspunde: Nu ştiu să citesc “. Persoana cu ştiinţă de carte devine la fel de neştiutor precum un analfabet atunci când se confruntă cu o carte pecetluită!! De ce?Versetul 13 ne oferă răspunsul. Domnul spune, „ Când se apropie de Mine

 

poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. “.

Dacă ne apropiem de cartea Apocalipsa cu o astfel de atitudine, atunci cartea va fi pecetluită pentru noi.

„ Domnul a turnat un somn adânc asupra proorocilor şi a acoperit ochii văzătorilor ” în timpul lui Isaia, pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să rămână ca o carte pecetluită pentru ei (Isaia 29:10).

Cu toate acestea, cartea Apocalipsa nu este o carte pecetluită. Se spune în Apocalipsa 22:10„să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta, căci vremea este aproape”. Dacă ochii noştri sunt orbiţi pentru înţelesul acesteia, motivul trebuie să fie acela că inimile noastre sunt departe de Domnul. Dumnezeu a dat cartea Apocalipsa pentru a deschide ochii slujitorilor Săi.

V.8: Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire de aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor.

Anterior i-am văzut pe cei 24 de bătrâni căzând înaintea Tatălui – ( 4:10). Acum ei cad înaintea Mielului. Vedem, de asemenea, pe fiecare dintre ei având un vas de aur plin cu tămâie (reprezentând rugăciunile sfinţilor).

Aceste vase conţin rugăciunile pe care credincioşii le-au rostit de 2000 de ani. Fiecare rugăciune a noastră intră în aceste vase. Într-o zi, vasele vor fi pline şi vor fi vărsate. Acesta va fi rezultatul tuturor rugăciunilor pe care le-au spus credincioşii – în special al acestei rugăciuni:

Vie împărăţia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“. Această rugăciune îi cere Domnului să izbăvească

 

pământul şi să lase împărăţia Sa a dreptăţii să vină pe pământ.

Isus ne-a spus să ne rugăm întotdeauna! Şi chiar dacă nu se întâmplă nimic imediat, rugăciunile noastre vor intra în potir. Într-o zi, acel potir va fi plin – şi atunci veţi vedea rugăciuni împlindu-se. De aceea este important să te rogi. Rugaţi-vă în special pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu. Aceasta este mult mai important decât rugăciunile pentru tămăduire fizică sau alte probleme asemănătoare.

Nu peste mult timp, potirul va fi plin şi acele autorităţi angelice vor turna potirele înaintea Domnului. Şi va începe planul final al lui Dumnezeu de încheiere a treburilor acestui pământ. Este încurajator să vedem că Dumnezeu răspunde la rugăciunile sfinţilor.

V.9,10: Şi cântau o cântare nouă, şi ziceau:

„Vrednic eşti tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile; căci ai fost junghiat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pământ!”

Când se spune că ei cântau o cântare NOUĂ, înseamnă că de fiecare dată cântecul „Vrednic eşti…“, este actualizat.

Cum ni se aplică nouă? Dacă suntem umpluţi de Duhul Sfânt şi mergem pe calea crucii zilnic, putem fi diferiţi în exprimările noastre de adorare şi laudă către Tatăl şi Fiul, DE FIECARE DATĂ.

 

Aici ni se mai spune şi că vom domni pe pământ. Isus ne-a făcut împăraţi şi preoţi. Acum noi domnim în duhul nostru. Într-o zi, vom împărăţi şi în trupurile noastre.

V.11: M-am uitat împrejurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor am auzit glasul multor îngeri. Numărul lor era de zece mii de ori zece mii şi mii de mii.

Aceasta înseamnă că există o sută de milioane de îngeri în ceruri plus multe alte milioane!! Există, deci, destui îngeri pentru Dumnezeu pentru a acorda foarte uşor câte unul pentru fiecare copil al lui Dumnezeu – chiar mai mulţi decât unul pentru fiecare!!

Citim în Evrei 1:14 că îngerii sunt duhuri slujitoare trimise pentru a sluji celor care moştenesc mântuirea. Dumnezeu a desemnat câte un înger pentru fiecare dintre noi. Ştiind acest lucru, suntem încurajaţi. Isus a învăţat că fiecare copil are un înger care vede faţa Tatălui şi îl ajută pe copil (Matei 18:10). Şi aceşti îngeri nu ne părăsesc după ce am crescut.

V.12: Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

Toţi oamenii trebuie să-L cinstească pe Fiul, la fel cum Îl cinstesc pe Tatăl. Nu există îndoială că Isus Hristos este Dumnezeu ce trebuie adorat la fel de mult cum Tatăl este adorat.

 

V.13,14: Şi pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce şade pe scaunul de dommnie, şi a Mielului să fie lauda, cinstea, slava şi stăpânirea în vecii vecilor!” Şi cele patru făpturi vii ziceau „Amin!” Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ, şi s-au închinat Celui ce este viu în vecii vecilor!

Vedem că nu au spus Amin o singură dată, ci în mod repetat, ca un refren.

Unii oameni se simt ofensaţi când aud lumea dintr-o biserică spunând „ Amin” sau „Aleluia“. Cum vor trăi astfel de oameni în ceruri?

Dumnezeu L-a înălţat pe Isus pentru că El S-a smerit şi I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume, pentru ca într-o zi, în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domn spre slava lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2:8-11).

Cea mai importantă mărturisire pe care trebuie să o facem celor necredincioşi este aceea că „Isus Hristos este Domn“. Într-o zi, întregul univers va spune aceste cuvinte. Cât de minunat este că ochii ne-au fost deschişi chiar de acum să vedem Domnia lui Isus, şi să vedem vrednicia Celui Care a venit ca un Miel pentru oameni şi ca un Leu pentru diavol. Isus a biruit lumea (Ioan 16:33), şi a plătit preţul pentru ca pământul să fie răscumpărat pentru Dumnezeu.

Capitolul VI

De la capitolul 6 înainte, observăm partea profetică a Apocalipsei - privitoare la ceea ce Isus i-a spus lui Ioan că va avea loc în VIITOR.

De fiecare dată când studiem o proorocie care încă nu s-a împlinit, trebuie să avem în minte 1Corinteni 13:12

„ Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin “. Dumnezeu, în marea Sa înţelepciune, a permis ca o mare parte din proorocia cu privire la viitor să poată fi vizibilă nouă doar slab, ca într-o oglindă. Acest lucru nu trebuie să-l uităm.

Există o mare curiozitate în fiinţa noastră să cunoaştem viitorul întocmai. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne-a fost dat pentru a ne satisface curiozitatea. În Deuteronom 29:29 se spune „ Lucrurile ascunse sunt ale Domnului, Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri “. Există, deci, lucruri care sunt descoperite şi altele care sunt ascunse.

Iată unele lucruri descoperite: 2Petru 1:3 afirmă că „ ni s-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia“. Tot ce e în legătură cu împărtăşirea din natura divină a fost descoperit în mod clar. În Romani 6:14 spune limpede că

păcatul nu mai poate stăpâni peste voi când sunteţi sub har“.

Ceea ce este uimitor este că majoritatea credincioşilor nu privesc la astfel de adevăruri care sunt prezentate clar. În schimb, ei discută despre detaliile proorociei, care adesea sunt neclare. Această atitudine este periculoasă. Trebuie să ne stabilim corect priorităţile. Cel mai mare lucru nu este proorocia, ci dragostea. Niciodată

 

nu ni se spune să urmărim o înţelegere clară a proorociei. Ni se spune,însă, să căutăm dragostea – natura divină ( 1Corinteni 12:8,9,13; 14:1).

Există multe părţi din profeţia biblică pe care le vom cunoaşte limpede numai când se vor întâmpla, şi încă, alte lucruri le vom şti numai când va veni Domnul. Dar, de vreme ce Domnul ne-a dat cartea Apocalipsa, sigur se aşteaptă să înţelegem ceva despre viitor, chiar dacă neclar.

În capitolul 6 avem o privire de ansamblu asupra viitorului până la sfârşit. Apoi, de la capitolul 7 înainte, Duhul revine şi umple unele goluri cu câteva detalii. Slavă lui Dumnezeu că această carte a fost scrisă astfel pentru a nu satisface curiozitatea. În fiecare dintre noi există o mare dorinţă de a studia grafice profetice care ar explica secvenţialitatea evenimentelor la sfârşitul vremilor. Dar Dumnezeu nu ne satisface curiozitatea.

Cuvântul lui Dumnezeu, inclusiv cartea

Apocalipsa , nu a fost dată în principal pentru aşa ceva.

Luaţi aminte la ce a spus Isus apostolilor săi imediat înainte să se suie în ceruri. Apostolii L-au întrebat

Doamne acum vei restabili împărăţia lui Israel?” Ei credeau, că de vreme ce Isus a înviat, El va îndepărta romanii şi Îşi va stabili împărăţia de o mie de ani. Isus nu a spus că aceste întrebări nu sunt importante. Nu. În schimb, El a zis „ nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa ” (Fapte 1:6,7). El le-a spus că pentru moment sunt lucruri ce trebuie ştiute, dar şi multe alte lucruri pe care nu trebuiau să le ştie. Apoi le-a spus despre absoluta nevoie de a primi puterea spirituală. Nu cunoştinţa -ci puterea! (Fapte 1:8) – puterea de a fi martorii Săi până la sfârşitul timpului. Şi aduceţi-vă aminte că acestea au fost ultimele Sale cuvinte pe pământ.

 

Este important ca noi să ne amintim de acest fapt când citim cartea Apocalipsa.

V.1: Când a rupt Mielul cea dintâi dintre cele şapte peceţi, m-am uitat, şi am văzut pe una din cele patru făpturi vii zicând cu un glas ca de tunet: „Vino şi vezi!”

Această invitaţie este făcută de patru ori – „Vino“. În versetul 3, cea de a doua făptură vie spune „vino“. În versetul 5 cea de a treia făptură vie spune „vino “. Şi în versetul 7 cea de a patra făptură vie spune „ vino“.

Acestea sunt cele patru făpturi vii pe care le-am văzut în capitolul 4:7. Am văzut că sunt ca heruvimii pe care i-a văzut Ezechiel, şi că sunt conducători printre categoriile în care au fost create: leul – regele animalelor sălbatice; viţelul – regele vitelor; omul – regele creaţiei; vulturul – regele păsărilor. Deci aceste 4 făpturi care spun

vino” în capitolul 6:1,3,5,7 exprimă glasul creaţiei care Îi spune lui Isus „vino“.

La sfârşitul Bibliei citim că însuşi Ioan spune

Amin. Vino Doamne Isuse!” (Apocalipsa 22:20). Întreaga creaţie strigă către Domnul să vină, după cum citim în Romani 8:19-22. Este o ruşine când cei care se consideră credincioşi nu au o asemenea dorinţă nestăvilită aşa cum are restul creaţiei. Întreaga creaţie aşteaptă „ descoperirea fiilor lui Dumnezeu“, când Isus va veni în slava Sa. În acea zi, întreaga creaţie va fi eliberată din sclavia stricăciunii şi va intra în slava fiilor lui Dumnezeu. Acum, însă, creaţia suferă „durerile naşterii de prunci” – un travaliu care va fi încheiat numai atunci când va veni Hristos.

 

Şi când aceste creaturi vor spune „vino“, Domnul Isus va veni – nu ca un miel pentru a lua păcatele lumii, ci ca un leu gata să le judece.

V.2: M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal alb. Cel ce sta pe el avea un arc; i s-a dat o cunună şi a pornit biruitor şi ca să biruiască.

Comparaţi aceasta cu Apocalipsa 19:11-16, unde citim „ apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti…pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta ÎMPĂRATUL ÎMPĂRAŢILOR ŞI DOMNUL DOMNILOR. Numele lui este Cuvântul lui Dumnezeu “. Acesta este Domnul nostru Isus Hristos. Dar ceea ce întâlnim aici în Apocalipsa 6:2 este puţin diferit. El nu are multe cununi pe capul său. Aici se spune că i s-a dat o cunună. Cu alte cuvinte, nu este ceva obţinut de el pe drept. I s-a permis să aibă o cunună. Dar el stătea pe acest cal şi avea un arc, şi a pornit biruitor şi să biruiască. Acesta este simbolul unuia care ÎL IMITĂ pe Hristos – cineva care spune că e Hristos.

Dacă citiţi Matei 24, veţi observa că este foarte asemănător cu Apocalipsa 6. Ambele pasaje au ca temă sfârşitul veacurilor. Acolo, ucenicii au venit la Isus şi L-au întrebat „ Spune-ne când vor fi acestea, care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacurilor? ” (Matei 24:3).

Isus le-a răspuns zicând, „luaţi seama să nu vă înşele nimeni” (v.4). Aici întâlnim primul cal alb: „ Mulţi vor veni în numele Meu spunând că EU SUNT HRISTOSUL şi mulţi se vor înşela “. Acesta este primul

 

semn pe care l-a dat Isus. Şi tot aceasta vedem şi în Apocalipsa 6:2. Cineva vine pe un cal alb, atrăgând o mulţime de oameni după el – oameni care nu ştiu Scripturile, care urmează o persoană crezând că urmează pe Domnul şi care sunt, deci, înşelaţi şi duşi în rătăcire. Isus ne-a avertizat spunând că mulţi vor veni ÎN NUMELE LUI să ne înşele. O astfel de persoană este simbolizată printr-un călăreţ şi un cal alb. El este un Hristos fals!!

De remarcat de câte ori se repetă în acest capitol fraza „ i s-a dat” – „ o cunună i s-a dat… i s-a dat să ia pacea de pe pământ…i s-a dat o mare sabie…i s-a dat putere ” (v.2,4,8). În fiecare caz, ceva rău urmează. Dar, de fiecare dată, se întâmplă după ce Dumnezeu a dat permisiunea. Celui dintâi călăreţ i s-a permis să aibă o cunună. Celui de-al doilea i s-a permis să ia pacea de pe pământ şi să poarte o sabie mare. Celui de-al patrulea călăreţ i s-a permis să aibă putere peste o pătrime din lume.

Când Pilat I-a spus lui Isus că avea putere să-L răstignească, Isus i-a răspuns zicând: „ Nu ai fi avut nicio putere asupra Mea, dacă nu ŢI S-AR FI DAT de sus ” (Ioan 19:11). Tatăl era Cel ce i-a permis lui Pilat să aibă putere asupra lui Isus. Nimeni nu poate face ceva pe pământ fără permisiunea lui Dumnezeu. Tatăl nostru este Cel ce permite duhurilor înşelătoare să intre în lume şi să înşele pe cei care nu iubesc adevărul (2Tesaloniceni 2:10,11). Toată această înşelăciune va culmina cu venirea lui antihrist – falsul Hristos – pe scena lumii. Majoritatea oamenilor vor fi înşelaţi să creadă că el este într-adevăr „Mesia” şi „Mântuitorul” lor şi că urmându-l pot fi mântuiţi.

Dar înainte ca antihrist să vină, mulţi antihrişti mai mici s-au şi ridicat de-a lungul secolelor şi se ridică chiar şi astăzi.

 

„ Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină antihrist, să ştiţi că acum s- au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă ” (1Ioan 2:18). Dacă în anul 96 d.Hr., când Ioan a scris aceasta, era ceasul din urmă (11 p.m.), acum trebuie să fi trecut de 11:59 p.m. Ne-au mai rămas nişte secunde.

Mulţi conducători politici din istorie au fost mici antihrişti, care i-au atras pe oameni după ei printr-o putere demonică. Există mulţi „ guru” păgâni în India, care fac la fel. Dar acel duh se întâlneşte şi în creştinism. Adesea, conducători „creştini” talentaţi îi fac pe oameni să le urmeze în loc să le facă legătura cu Hristos. Astăzi, există multe astfel de grupuri de creştini, care sunt

„hristoşi” mincinoşi.

Antihristul vine pe un cal alb, aşa cum vine şi Hristos. Satana vine ca un înger de lumină, înşelând mulţimi – iar Dumnezeu îi permite, pentru că El vede că oamenii nu iubesc adevărul pentru a fi izbăviţi de păcatele lor.

Citim aici despre călăreţ că „ a pornit biruitor şi să biruiască” (v.2). Satana şi-a pus în gând să-l biruiască pe om întru totul.

V.3,4: Când a rupt Mielul a doua pecete, am auzit pe a doua făptură vie zicând: „Vino şi vezi.” Şi s-a arătat un alt cal, un cal roşu. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se junghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare.

I s-a dat permisiunea de a-i face pe oameni să se înjunghie unul pe altul şi să ia pacea de pe pământ.

 

Aceasta este o imagine a războiului. Culoarea roşie a calului vorbeşte despre vărsarea de sânge.

Cel de-al doilea semn pe care Isus l-a dat ucenicilor Săi a fost: „ Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă spăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple, dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii ” (Matei 24:6,7a).

Cel de-al doilea călăreţ de pe calul roşu ia pacea de pe pământ şi oamenii se ucid unii pe alţii. Întotdeauna au fost războaie de-a lungul celor 19 secole trecute, de când Ioan a scris cartea Apocalipsei. Dar în toţi aceşti 1900 de ani, nu au existat războaie numite „Războaie Mondiale” până în secolul al XX-lea. Şi războaiele dintre naţiuni au crescut incredibil în secolul douăzeci. Până în secolul douăzeci nu exista nici terorismul (precum îl avem astăzi).

V.5,6: Când a rupt Mielul pecetea a treia, am auzit pe a treia făptură vie zicând: „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el avea în mână o cumpănă. Şi în mijlocul celor patru făpturi vii am auzit un glas care zicea: „O măsură de grâu pentru un dinar. Trei măsuri de orz pentru un dinar! Dar să nu vatemi untdelemnul şi vinul.”

Cel de-al treilea cal este unul negru – şi simbolizează foametea şi lipsa de hrană. Aceasta corespunde celui de-al treilea semn pe care l-a dat Isus ucenicilor săi – foametea (Matei 24:7). Situaţia va deveni foarte dificilă în special pentru cei săraci. Ei vor putea cumpăra doar un kilogram de grâu cu un salariu pe o zi. Sau, dacă vor mâncare mai ieftină, vor putea cumpăra trei

 

kilograme de orz cu salariul pe o zi. Pe măsură ce ne apropiem de sfârşit, va fi o lipsă crescândă a celor trebuincioase vieţii. Bunurile de lux precum uleiul şi vinul nu vor fi atinse. Aceasta înseamnă că cei bogaţi vor trăi în belşug, în timp ce săracii vor trebui să se lupte din răsputeri pentru a supravieţui.

Iacov spune „ Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi tânguiţi-vă, din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi…aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi ca o dovadă împotriva voastră: ca focul are să vă mănânce carnea! V-aţi strâns comori în zilele cele din urmă! Aţi trăit pe pământ în plăceri şi în desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel ” (Iacov 5:1,3,5).

V.7,8: Când a rupt Mielul pecetea a patra, am auzit glasul făpturii a patra zicând „Vino şi vezi!” M-am uitat, şi iată că s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el se numea Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământului, ca să ucidă cu sabia, cu foamete, cu molimă şi cu fiarele pământului.

Aici vedem un cal palid şi bolnav. Călăreţul său era

Moartea“. Era urmat de „Şeol28” – locul în care ajung oamenii când mor. Li s-a dat putere peste un sfert din pământ. Populaţia lumii este de peste şase miliarde, şi deci, aceasta înseamnă putere peste aproximativ 1,5 miliarde de oameni. Aici se menţionează patru mijloace

 

de a ucide oamenii: (1) armele de război; (2) foametea; (3) bolile şi (4) animalele sălbatice.

Este important pentru noi să ştim de ce permite Dumnezeu aceste patru pedepse, tocmai pentru ca noi să nu avem parte la ele.

În Ezechiel 14:13,14 citim că Domnul spune „ când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei – dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele, chiar de ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni: Noe, Daniel şi Iov, ei nu şi-ar mântui sufletul lor prin neprihănirea lor “.

Noe, Daniel şi Iov au fost cei mai drepţi oameni din timpurile lor. Noe şi-a salvat soţia, cei trei fii ai săi şi soţiile lor. Daniel şi-a salvat cei trei prieteni ai săi. Iov şi-a salvat familia. Dar Dumnezeu spune că dacă ar fi trăit ei în acest timp, ei ar fi putut doar să se mântuiască pe ei înşişi şi atât. Ei nu ar fi fost capabili să-şi izbăvească fiii şi fiicele, dacă acei copii nu ar fi la rândul lor drepţi.

Şi apoi Dumnezeu spune „ Dacă aş lăsa ţara să fie cutreierată de fiare sălbatice, care ar lăsa-o fără popor, dacă ar sjunge un pustiu pe unde n-ar mai putea trece nimeni din pricina acestor fiare, şi ar fi în mijlocul ei aceşti trei oameni, pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei ar scăpa, şi ţara ar ajunge un pustiu ” (Ezechiel 14:15,16).

Mai apoi, Domnul adaugă „ Măcar trimit împotriva Ierusalimului cele patru pedepse grozave ale mele: sabia, foametea, fiarele sălbatice şi ciuma ” (v.21). Acestea sunt cele patru pedepse menţionate în Apocalipsa 6:7,8.

Dumnezeu este, însă, îngăduitor, ca doar o pătrime din populaţia lumii să fie nimicită, pentru ca ceilalţi să se

 

poată întoarce spre dreptate. Numai prin dreptate putem să ne protejăm pe noi înşine de la aceste pedepse grozave. Nu ne putem salva soţiile, fiii, fraţii sau surorile noastre, decât dacă şi ei sunt neprihăniţi.

Este relevantă promisiunea făcută tuturor celor drepţi în Psalmul 91. Acolo citim despre aceste patru pedepse:

(1) Arme de război – „săgeata ce zboară ziua” (v.5);

(2) Boala – „ciuma” (v.6);

(3) Foametea – „molima care bântuie ziua în amiaza mare” (amiaza este timpul când mâncăm şi de aceea aici se referă la lipsa de mâncare) (v.6);

(4) Fiarele sălbatice – „ vei păşi peste lei şi peste năpârci, şi vei călca peste pui de lei şi peste şerpi ” (v.13).

Aceste pedepse nu îi vor atinge pe cei drepţi.

„O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia” (v.7).

O pătrime din populaţia lumii poate fi atinsă. Dar

DE TINE NU SE VOR APROPIA!

„ Doar vei privi cu ochii, şi vei vedea răsplătirea celor răi. Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost…nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tău ” (v.8-10).

De ce? „ Fiindcă mă iubeşte – zice Domnul – de aceea îl voi izbăvi, îl voi ocroti ” (v.14). Domnul ne va înălţa. Să ne asigurăm că vom reuşi ca această promisiune să se împlinească în vieţile noastre.

 

V.9-11: Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihneasccă puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei.

Cea de-a cincea pecete simbolizează necazul. Aceşti oameni au fost omorâţi „ din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră “.

Pavel îl indemna pe Timotei să „ţină dreptarul învăţăturilor sănătoase” (2Timotei 1:13). Aici erau oameni care ţinuseră întregul sfat al lui Dumnezeu. Ei nu făcuseră compromisuri, nici nu căutaseră să placă oamenilor, nici nu predicaseră pentru a gâdila auzul oamenilor. „Dacă plăcem oamenilor, nu putem fi slujitorii lui Hristos” ( Galateni 1:10). Aceştia erau adevăraţii slujitori ai lui Hristos, care ţinuseră cuvântul lui Dumnezeu ca mărturie a lor; şi fiindcă ţinuseră cuvântul lui Dumnezeu, au fost ucişi.

În Matei 23:34,35 Isus a spus „ De aceea, iată vă trimit prooroci, înţelepţi şi cărturari. Pe unii din ei îi veţi omorî şi răstigni, pe alţii îi veţi bate în sinagogile voastre, şi-i veţi prigoni din cetate în cetate; ca să vină asupra voastră tot sângele nevinovat, care a fost vărsat pe pământ, de la sângele dreptului Abel până la sângele lui Zaharia, fiul lui Barachia, pe care l-aţi omorât între Templu şi altar “.

 

Când Cain l-a ucis pe Abel, Domnul i-a zis lui Cain

„ sângele fratelui tău strigă către Mine din pământ – pentru că l-ai junghiat “. Aici, în Apocalipsa 6, acei care au fost junghiaţi strigă cu o voce tare, spunând: „ Până când, Doamne, vei zăbovi să judeci şi să răzbuni sângele slujitorilor Tăi, care a fost vărsat “. Citim rugăciuni similare în Psalmul 94:1-7 şi 119:84. Toate acestea exprimă acelaşi lucru: „ Doamne, răzbună-Te asupra acestor oameni care ne-au vărsat sângele ” – la fel cum sângele lui Abel strigase pentru a fi răzbunat.

Când dăm, însă, la Evrei 12, vedem altceva. Aici, se compară vechiul legământ cu cel nou. Noi, astăzi, nu am venit la Muntele Sinai şi la Moise, ci la muntele Sion şi la Isus „ Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine deccât sângele lui Abel ” (v.21-24). Sângele lui Abel a strigat pentru răzbunare, în timp ce sângele lui Isus a strigat pentru milă şi iertare!! În aceasta stă o diferenţă fundamentală dintre vechiul şi noul legământ.

Cei care caută răzbunare nu au înţeles pentru ce s-a vărsat sângele lui Isus. Când sângele curgea din trupul lui Isus – din cap, din mâini, din spate şi din picioare – El se ruga „ Părinte, iartă-i“. Când curgea sângele din trupul lui Ştefan, el se ruga: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” ( Fapte 7:60). Acesta este strigătul unui sfânt al noului legământ. O caracteristică a adevăratului ucenic al lui Isus este aceea că nu doreşte răzbunarea asupra vrăjmaşilor săi.

Deci, aceşti sfinţi junghiaţi din Apocalipsa 6 sunt desigur sfinţi ai Vechiului Testament, pentru că cer ca răzbunarea să se facă asupra vrăjmaşilor lor. Când Ioan a avut această viziune, trecuseră cam 65 de ani de când fusese întemeiată biserica, şi erau foarte puţini creştini care fuseseră junghiaţi pentru credinţa lor până atunci.

 

Mulţi dintre sfinţii junghiaţi erau cei despre care a vorbit Isus – din timpul lui Abel la cel al lui Zaharia. Aceştia sunt cei ale căror suflete erau sub altar. Li s-au dat haine albe şi li s-a spus să mai aştepte puţin PÂNĂ CÂND se va împlini numărul slujitorilor şi a fraţilor lor care aveau să fie ucişi (în perioada acestor 20 de secole ale epocii bisericii). Aceşti „fraţi” sunt sfinţii noului legământ care sunt junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Există un anumit număr de sfinţi care trebuie să fie junghiaţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturisirea lor. Dumnezeu ştie numărul acela. În ultimii 2000 de ani, au murit mulţi creştini la fel ca Isus şi ca Ştefan, rugându-L pe Dumnezeu să-i ierte pe cei care i-au ucis. Ei au fost omorâţi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au susţinut-o. Imediat ce acest număr se va împlini, Dumnezeu va veni să judece lumea care I-a ucis slujitorii. Până atunci, trebuie să avem răbdare.

Cea de-a cincea pecete ne arată, deci, că partea noastră pe pământ sunt necazul şi persecuţia. În Matei 24:9, vedem că cel de-al cincilea semn dat de Isus ucenicilor Săi este necazul, fiind urâţi de TOATE popoarele şi fiind ucişi din pricina Numelui Său.

Vine ziua când TOATE POPOARELE de pe faţa pământului îi vor urî pe adevăraţii ucenici ai lui Isus. Creştinii cu numele şi „credincioşii” de compromis nu vor fi urâţi. Ei vor fi acceptaţi şi cinstiţi! Dar cei care împlinesc şi propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu vor fi urâţi. Şi, în acel timp, mulţi vor cădea. Ei se vor alătura creştinătăţii babiloniene (bisericilor false, compromise), pentru că vieţile lor vor fi în siguranţă acolo. Aceştia îi vor trăda pe adevăraţii ucenici ai lui Isus. Aceste lucruri se întâmplă chiar astăzi în multe ţări.

 

Isus le-a spus ucenicilor, „ În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, eu am BIRUIT lumea ” (Ioan 16:33). Aici, Isus ne învaţă că va trebui să înfruntăm necazuri. Duhul Sfânt nu ne învaţă că vom scăpa de necaz, deşi oamenilor le place să creadă astfel.

Numai o creştinătate iubitoare de confort, compromiţătoare şi diplomată vrea să scape de necazuri. Şi o astfel de creştinătate a produs şi o teologie care învaţă că „biserica va scăpa de necaz”, chiar dacă Isus a spus clar că „în lume veţi avea necazuri“. Domnul nu ne va lua din lume. El a spus: „Eu am biruit (nu am scăpat din) lumea“. Şi El vrea ca şi noi să devenim biruitori.

Isus S-a rugat Tatălui zicând: „ Tată, NU Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de cel rău (de păcat) ” (Ioan 17:15). Pe ce se bazează unii creştini când afirmă că vom fi luaţi din lume pentru a nu mai îndura necazurile? Isus S-a rugat ca să fim păziţi de păcat, nu de necazuri. El vrea să fim păziţi de duhul de nesupunere şi de puterea diavolului, dar nu de persecuţie – pentru că Isus ştie că persecuţia şi necazurile sunt bune pentru noi. Aceasta este menirea noastră.

Când un apostol mergea să transmită Evanghelia, făcând ucenici, îi învăţa el oare că Dumnezeu îi iubeşte aşa de mult încât îi va scăpa de necazuri? NU. Marcu spune:

„ Trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu prin multe necazuri ” (Fapte 14:22). Acesta era mesajul lui Isus şi al apostolilor. Dar, din păcate, acest mesaj nu mai este propovăduit astăzi.

În Apocalipsa 6:12-17, citim despre mânia lui Dumnezeu care va cădea asupra pământului. Necazul este mânia omului şi a diavolului care se revarsă asupra credincioşilor. Dumnezeu nu ne-a promis vreodată că ne va păzi de o astfel de mânie. Milioane de adevăraţi ucenici ai lui Isus au trecut prin necazuri inimaginabile şi prin

 

persecuţie şi au fost ucişi în ultimele 20 de veacuri. Dumnezeu le-a dat putere să le înfrunte pe toate.

Dar, când este vorba despre mânia lui Dumnezeu ( Apocalipsa 6:12-17), sigur vom scăpa.

V.12-17: Când a rupt Mielul pecetea a şasea, m-am uitat, şi iată că s-a făcut un mare cutremur pe pământ. Soarele s-a făcut negru ca un sac de păr, luna s-a făcut toată ca sângele, şi stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. Şi toţi munţii şi toate ostroavele s- au mutat din locurile lor. Împăraţii pământului, domnitorii, căpitanii oştilor, cei bogaţi şi cei puternici, toţi robii şi toţi oamenii slobozi s-au ascuns în peşteri şi în stâncile munţilor. Şi ziceau munţilor şi stâncilor: „Cădeţi peste noi, şi ascundeţi-ne de Faţa Celui ce şade pe scaunul de domnie şi de mâna Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?”

Aici este primul loc din cartea Apocalipsa unde găsim cuvântul „mânie” referindu-se la mânia lui Dumnezeu şi a Mielului. În schimb, necazul (despre care am citit înversetele 9-11, la a cincea pecete) era de fapt mânia omului instigată de diavolul.

Ucenicii lui Isus vor fi înălţaţi pentru a se întâlni cu Domnul în văzduh înainte ca această pedeapsă să vină. Vedem acest şir de evenimente descrise de Domnul în capitolul 24 din Matei:

Îndată DUPĂ ACELE ZILE DE NECAZ,

soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da

 

lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate ( compară cu Apoc.6:12-14). Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omnului, toate seminţiile pământului se vor boci (compară cu Apocalipsa 6:15,16)ŞI VOR VEDEA PE FIUL

OMULUI VENIND PE NORII cerului cu putere şi cu o mare slavă. EL VA TRIMITE PE ÎNGERII SĂI CU TRÂMBIŢA RĂSUNĂTOARE, ŞI VOR ADUNA PE ALEŞII LUI DIN CELE PATRU VÂNTURI”

(Aceste evenimente sunt descrise şi în 1 Tesaloniceni 4:16) ( Matei 24:29-31).

Aceasta este răpirea bisericii la care ne aşteptăm să aibă loc la venirea Domnului nostru Isus Hristos – imediat DUPĂ marele necaz şi exact ÎNAINTE ca mânia lui Dumnezeu să se reverse pe acest pământ.

Atunci, Isus va apărea ca „steaua strălucitoare a dimineţii” ( Apocalipsa 22:16) ca să ne înalţe la cer pentru a fi cu El. Steaua dimineţii apare CU PUŢIN ÎNAINTE ca soarele să răsară (reprezentându-l pe Hristos întemeindu-Şi împărăţia pe pământ), şi IMEDIAT DUPĂ miezul nopţii (marele necaz). Cea mai întunecată oră este cu puţin după ce se ivesc zorile.

Domnul nostru a confirmat această învăţătură şi în Matei 25:6 - „la miezul nopţii” se va face o strigare: „ Iată Mirele vine“. În mijlocul întunericului (miezul nopţii) simbol al necazului, se va ridica un glas, „Mirele vine“. Şi înainte ca soarele să răsară pe pământ, cei ce vor fi pregătiţi vor fi înălţaţi. Ei Îl vor vedea pe Isus ca „Stea a Dimineţii“. La sfârşitul capitolului 6 din Apocalipsa, citim că profeţii Vechiului Testament chemau „ZIUA Domnului“. Aceasta este numită aici „Ziua cea mare a mâniei lui Dumnezeu” ( Apocalipsa 6:17) – o foarte scurtă perioadă de judecată pe pământ.

 

În Fapte 2:17-20, Petru citează în ziua Cincizecimii din proorocul Ioel, spunând „ În zilele din urmă, zice Domnul Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor prooroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri! …Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc, şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ZIUA DOMNULUI, ZIUA ACEA MARE ŞI STRĂLUCITĂ “.

Ioel asociază sfârşitul cu umplerea de Duh Sfânt. În versetele 18 şi 19 intră această perioadă de 2.000 de ani, în care noi putem fi umpluţi de Duhul şi putem lua parte la natura divină. Ceea ce citim în versetele 17 şi 18 este începutul „ erei bisericii“. Versetele 19 şi 20 vorbesc despre sfârşitul ei. Pentru că profetul Ioel nu avea cunoştinţă despre era bisericii ce se întinde între momentul turnării Duhului şi cea de a doua venire a lui Isus Hristos, el a numit acea zi „ziua cea mare a Domnului “.

De ce vine pe pământ această ultimă pedeapsă („ziua Domnului” )? Haideţi să ne uităm la câteva versete din Vechiul Testament pentru a primi un răspuns.

Mai întâi de toate, să ne uităm la Isaia 13:6-11:

„ Gemeţi! Căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! De aceea toate mâinile slăbesc, şi orice inimă omenească se topeşte. Ei sunt năpădiţi de spaimă; îi apucă chinurile şi durerile; se zvârcolesc ca o femeie în durerile naşterii (şi Isus a vorbit despre această perioadă ca început al durerilor naşterii – Matei 24:8) … căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina. Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria

 

celor trufaşi. ” Vedem, deci, că din pricina mândriei omului vine această pedeapsă. Mândria este rădăcina din care cresc toate celelalte păcate. Dumnezeu spune „voi doborî semeţia celor asupritori” ( v.11).

Să privim şi la Isaia 2:10-21: „ Întră în stânci şi te ascunde în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui! … Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat … Mândria omului va fi smerită, şi trufia oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea “.

De remarcat încă o dată că pedeapsa Domnului este împotriva „ MÂNDRIEI“. Mândria omului şi înălţarea sa vor fi smerite. Oamenii fac multe păcate, dar în special mândria omului este subliniată ca ceea ce Dumnezeu va pedepsi în „ziua Domnului“.

Într-un alt pasaj despre ziua Domnului, în Isaia 3:10,11 Dumnezeu spune „Bine

Capitolul VII

V.1-8: După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui şi care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Din seminţia lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiţi; din seminţia lui Ruben, douăsprezece mii; din seminţia lui Gad, douăsprezece mii; din seminţia lui Aşer, douăsprezece mii; din seminţia lui Neftali, douăsprezece mii; din seminţia lui Manase, douăsprezece mii; din seminţia lui Simeon, douăsprezece mii; din seminţia lui Levi, douăsprezece mii; din seminţia lui Isahar, douăsprezece mii; din seminţia lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminţia lui Iosif, douăsprezece mii; din seminţia lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiţi.

Aici întâlnim iarăşi fraza aceasta „după aceea” sau

după aceste lucruri“. Observăm că această frază este începutul unei noi părţi, în Apocalipsa 4:1.

 

În capitolul 7, vedem că versetele 1 şi 9 încep cu această frază.

Prima parte (v.1-8) se referă la Israel: „ Am auzit numărul… 144.000 de credincioşi pecetluiţi din toate seminţiile fiilor lui Israel ” (v.4).

Cea de a doua parte (v.9-17) se referă la biserică: o mulţime de oameni „ din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului “.

Rămăşiţa lui Israel cu frică de Dumnezeu este păzită în timpul mâniei, dar biserica este luată ca să stea înaintea Domnului. Chiar înainte ca mânia lui Dumnezeu să se verse pe pământ, cei morţi în Hristos vor învia şi, împreună cu cei vii, vor fi înălţaţi pentru a-L întâlni pe Domnul în văzduh. Îl vom întâmpina la întoarcerea Sa pe pământ aşa cum o mireasă îşi întâmpină mirele. Ei stau

înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului” ( v.9).

În acea vreme, va exista în Israel o rămăşiţă de oameni necreştini, dar cu frică de Dumnezeu, pe care Domnul îi va păzi de mânia Sa. În versetul 2, citim despre un înger care vine să-i pecetluiască pe aceşti israeliţi.

În Daniel 12:1citim despre acest înger: „ În vremea aceea se va scula mai marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte “.

Pare a exista o legătură foarte strânsă între arhanghelul Mihail şi fiii lui Israel. El se va scula atunci când mânia lui Dumnezeu va fi vărsată pe acest pământ – un timp de nenorocire mare – pentru a-i pecetlui şi proteja pe israeliţii temători de Dumnezeu.

Citim în Daniel 12:2,3 că cei care au murit în credinţă în vremurile Vechiului Testament, se vor scula, de

 

asemenea, împreună cu biserica şi vor fi luaţi: „ mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţă veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică. Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului, şi cei ce vor învăţa pe mulţi să umble în neprihănire vor străluci ca stelele, în veac şi în veci de veci. 

În ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, mulţi oameni cred că scopul Său pentru Israel s-a terminat odată cu venirea lui Isus Hristos. Dar nu este adevărat (v. Romani 11). După ce a explicat evanghelia mântuirii în primele 8 capitole, Duhul Sfânt explică problema lui Israel în capitolele 9-11Aceasta este o învăţătură a Noului Testament şi nu a Vechiului Testament. „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său Israel? Nicidecum!” ( Romani 11:1). (aceasta este aceeaşi expresie pe care Duhul o foloseşte în Romani 6:1,2: „Să păcătuim iar? Nicidecum!”). Cum în zilele lui Ilie exista o rămăşiţă de 7000 de oameni, la fel, în zilele din urmă, va exista „o rămăşiţă datorită unei alegeri prin har” ( Romani 11:2-5). Când Isus se va întoarce, va exista o rămăşiţă temătoare de Dumnezeu în poporul lui Israel. Dacă ei şi-au pus încrederea în Hristos, ei vor deveni membri ai bisericii, în care nu există diferenţiere între iudei şi neiudei. Dar aceştia nu L-au recunoscut pe Isus Hristos ca

Mesia al lor.

„ Căci dacă lepădarea lui Israel a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viaţă din morţi? ” (Romani 11:15). Întreaga lume a avut posibilitatea să se împace cu Dumnezeu prin Isus Hristos atunci când Israel a fost lepădat. Apoi, când Israelul va fi primit din nou, pământul va trece printr-un lucru asemănător unei învieri. Fiarele sălbatice se vor îmblânzi iarăşi. Vor dispărea spinii şi ciulinii.

Fiindcă, dacă tu (care eşti dintre Neamuri ), care ai fost tăiat dintr-un măslin, care din fire era sălbatic, ai

 

fost altoit împotriva firii tale, într-un măslin mai bun (în poporul ales al lui Dumnezeu) , cu cât mai mult vor fi altoiţi ei, care sunt ramuri fireşti (iudeii) , în măslinul lor? Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor ” (v.24,25).

Numărul deplin al Neamurilor” se referă la acei dintre popoarele pământului ale căror nume sunt scrise în Cartea Vieţii. Şi după ce se va aduna ultima persoană al cărei nume este scris în Cartea Vieţii – cartea Mielului – va urma răpirea şi apoi, vremea ca împietrirea să se îndepărteze de la această rămăşiţă a lui Israel temătoare de Dumnezeu. Nu trebuie să ignorăm acest fapt. „ Căci lui Dumnezeu nu-i pare rău de darurile şi de chemarea făcută ” (v.29). Dumnezeu nu Se schimbă niciodată. El a chemat poporul lui Israel odată. Nu Se va răzgândi în ceea ce îi priveşte.

Să ne întoarcem la Apocalipsa 6:13. Acolo citim că

„ stelele au căzut de pe cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic “. Stelele care cad de pe cer sunt ilustrate prin comparaţie cu un smochin care îşi scutură fructele necoapte. Imediat după aceasta, citim despre Israel în Apocalipsa 7:1-8. Smochinul este o imagine a lui Israel. Apoi citim despre

„ patru îngeri care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului ” (Apocalipsa 7:1). Cele patru colţuri se referă la nord, sud, est şi vest. Domnul i-a readus pe iudei înapoi în Israel din toate colţurile lumii.

În Vechiul Testament, David, prin biruinţa împotriva] lui Goliat, îl preînchipuie pe Isus Hristos, Care l-a biruit pe Satan. Iar prima parte a domniei lui Solomon

– înainte de a deveni un închinător la idoli – preînchipuie viitoarea domnie de o mie de ani a lui Isus Hristos pe pământ. „Solomon” înseamnă „cu pace” şi în vremea lui

 

Solomon, „ Iuda şi Israelul au vieţuit în pace, fiecare om stând sub via şi sub smochinul său ” (1Regi 4:25). Via şi smochinul, menţionate aici, sunt două simboluri folosite în Vechiul Testament pentru Israel.

Isus a spus în Ioan 15:1: „Eu sunt viţa cea adevărată “. Dar El nu a spus vreodată „Eu sunt smochinul cel adevărat“. Noi, cei din biserică, suntem acum parte din vie. Dar smochinul rămâne lui Israel.

Când Isus va veni să împărăţească pe pământ,

„ muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare ca cel mai înalt munte şi Cuvântul Domnului va veni din Ierusalim. Şi El va judeca între popoare multe. Niciun neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război (în timpul domniei de o mie de ani a lui Hristos), şi fiecare va locui sub viţa sa şi sub smochinul său ” (Mica 4:1-4).

În Deuteronom 32:8, citim cum Dumnezeu dă popoarelor moştenirea lor. „Căci al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el” ( 1Corinteni 10:26). Şi fiindcă pământul este al Domnului, El a împărţit pământul între popoare. „ Când a despărţit pe copiii oamenilor, a pus hotare popoarelor, după numărul copiilor lui Israel ” (Deuteronom 32:8).

Domnul i-a spus lui Avraam „ Seminţei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, râul Eufrat ” (Geneza 15:18). Acesta era pământul pe care Dumnezeu l-a promis lui Israel şi peste care a domnit Solomon, ca rege al Israelului. Tot acesta va fi pământul care va reveni în posesia Israelului atunci când Isus va domni pe pământ.

În Geneza 35:9-12 citim cum Dumnezeu a apărut înaintea lui Iacov şi i-a zis „ Numele tău este Iacov, dar nu te vei mai chema Iacov, ci Israel va fi numele tău… ţara pe care am dat-o lui Avraam şi lui Isaac ţi-o voi da ţie, şi seminţei tale după tine. ” De aici dobândim un răspuns

 

clar. Întregul pământ Îi aparţine lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu a zis „ Eu am dat acest pământ seminţiei lui Iacov“.

În Ioel 1:12 citim „Via este prăpădită, smochinul este veştejit“. Acela era începutul decăderii lui Israel, care s-a încheiat imediat după ce Hristos S-a înălţat la ceruri. Citim mai apoi înIoel 2:22: „După ce Domnul va fi terminat de lucrat29 , smochinul şi viţa îşi vor da rodul lor“. Smochinul care se ofilise, a început să înflorească din nou.

Găsim multe promisiuni în Vechiul Testament, pe care le putem aplicaîn mod spiritual. Dar acestea se vor împlini şi în mod literal cu poporul lui Israel, mai înainte ca Isus să întemeieze Împărăţia Sa pe pământ. În Ioel 2:28-31 se spune „ După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor prooroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Voi turna Duhul Meu în zilele acelea. Soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată “. Prima parte a acesteia, s-a împlinit în mod spiritual în ziua Cincizecimii, când primii dintre ucenici au fost botezaţi în Duhul Sfânt. Se va împlini şi literal cu Israelul, când Domnul va veni.

În Marcu 11:12-14,20, citim că Isus a văzut odată un smochin şi când S-a apropiat de el, pentru a-l căuta de fructe, tot ce a văzut erau frunzele, căci nu era încă vremea smochinelor. Şi l-a blestemat zicând „ În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine“. În ziua următoare, ucenicii au văzut smochinul uscat. Această lucrare a Domnului nostru a fost o profeţie care poate fi interpretată astfel:

 

„ Isus a venit la poporul lui Israel pentru a căuta roade spre slava lui Dumnezeu. Dar tot ce a văzut, erau frunzele ritualurilor religioase şi niciun rod. Isus l-a blestemat pe Israel. Dar poporul nu s-a uscat deodată. De fapt, părea că nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar, ziua următoare (40 de ani mai târziu) s-a uscat de tot “.

La sfârşitul lucrării Sale, Isus a ieşit din templu spunând „ ată că vi se lasă casa pustie. Ierusalime, Ierusalime, am vrut să te chem, dar nu ai ştiut vremea venirii la tine. De aceea, nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: ‚Binecuvântat este Cel ce vine întru Numele Domnului ” (Matei 23:37-39). Smochinul a fost blestemat.

Isus Hristos a fost răstignit în anul 29 sau 30 e.n. Iudeii strigau atunci zicând „ Sângele Lui să cadă asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Matei 27:25). Dumnezeu i-a crezut pe cuvânt, şi patruzeci de ani mai târziu, în anul 70 d.Hr., armata romană a intrat în Ierusalim sub conducerea generalului Titus şi a distrus templul. Iudeii s-au împrăştiat apoi până la marginile pământului. Dar nu acesta a fost sfârşitul smochinului.

Odată, ucenicii lui Isus L-au întrebat despre venirea Sa din nou, zicându-I: „Care va fi SEMNUL?” (Marcu 13:4). Isus le-a răspuns zicând „Învăţaţi pilda aceasta de la smochin” ( Marcu 13:28). De remarcat că ne-a spus să învăţăm ceva! La fel cum Isus ne spusese să învăţăm blândeţea şi smerenia de la El (Matei 11:29), ne spune aici să învăţăm de la smochin. Este, deci, important pentru biserică să cunoască pe Israel – smochinul pe care Isus l-a blestemat şi care s-a uscat dimineaţa.

Ce trebuie să învăţăm de la smochin? Isus a spus

„ Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, când veţi vedea aceste lucruri împlinindu-se , să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor împlini toate aceste lucruri 

 

(Marcu 13:28-30). La ce neam se referea Isus? Desigur că acel neam30 care vede smochinul (Israel) îmbobocind din nou! Cel ce are urechi de auzit, să audă.

Nu a sosit încă rodul în Israel. Ei încă nu s-au convertit şi nu există rod spre slava lui Dumnezeu. Dar smochinul a început să dea frunze. În Luca 13:6-9, Isus a spus o pildă despre un om care avea un smochin şi a venit să caute rod în el, dar nu a găsit. Şi aceasta era despre Israel. Şi stăpânul a spus grădinarului: „ Taie-l! La ce să mai cuprindă pământul degeaba?” Grădinarul l-a apărat, zicând: „ Doamne, mai lasă-l. Lasă-mă să mai încerc încă un an. Şi anul viitor, dacă tot n-ai să găseşti rod, atunci să-l tai. 31 ” Astef, Israel a fost cruţat pentru încă 40 de ani, şi mai apoi a fost tăiat. Dar acum a reînceput să înmugurească.

Dar, în Israel, foarte puţini sunt temători de Dumnezeu. Domnul i-a arătat odată lui Ieremia două coşuri cu smochine. Un coş avea smochine bune, iar celălalt avea smochine stricate (Ieremia 24:1-3). Astăzi, majoritatea smochinelor din Israel sunt putrede. Dar există şi câteva smochine bune, care vor forma o parte din acea rămăşiţă de 144.000 despre care am citit mai sus. Vedem un exemplu înIoan 1:47. Isus a spus despre Natanael „ Iată un israelian în care nu este vicleşug (nicio putreziciune)”. Natanael L-a întrebat pe Domnul „De unde mă ştii?” Isus i-a răspuns şi i-a zis „ te-am văzut când stăteai sub smochin!” Natanael era o smochină bună, deşi nu era convertit la vremea aceea. El este un soi din acea rămăşiţă care va fi în Israel în zilele din urmă. Dumnezeu poartă de grijă de aceştia şi îi va aduna împreună.

 

Mai înainte ca Israel să intre în Canaan, Moise le-a spus că într-o zi Domnul îi va împrăştia de la un capăt la altul al pământului ( Deuteronom 28:64). Atunci când Dumnezeu l-a ales pe Avraam (aprox. 2000 de ani î.Hr.), l-a dus în Canaan. Dumnezeu a permis urmaşilor lui Avraam să ajungă robi în Egipt pentru mai mult de 400 de ani, iar apoi, prin anul 1400 î.Hr., i-a adus înapoi în Canaan prin Iosua. După ce a murit Solomon (900 î.Hr.), poporul Israel a fost împărţit în două. Regatul din sud se numea Iuda, iar cel nordic, Israel. În 722 î.Hr., asirienii au venit şi au cucerit Israelul (poporul nordic) şi l-au luat în captivitate. Atunci a încetat să mai existe Israelul. Mai târziu, în 586 î.Hr., Babilonul, sub Nabucadneţar, a venit şi a cucerit Iuda (regatul sudic), şi l-a luat în captivitate, de asemenea. Dar, Dumnezeu le spusese deja prin proorocul Ieremia „După 70 de ani în Babilon, te vei întoarce în pământul tău” ( Ieremia 29:10). Exact 70 de ani mai târziu, iudeii s-au întors. Şi-au construit templul în zilele lui Ezra, Hagai şi Zaharia.

Dar, în toţi acei ani, Israelul nu fusese împrăştiat niciodată către toate popoarele pământului. Ei fuseseră luaţi captivi în Asiria şi în Babilon, dar s-au întors. Dar Moise profeţise un timp când ei vor fi împrăştiaţi de la un capăt al pământului la altul. Aceasta s-a întâmplat doar în anul 70 d.Hr. După ce evreii L-au răstignit pe Isus, Dumnezeu le-a îngăduit 40 de ani pentru a se pocăi. Dar ei nu s-au căit. Atunci, El i-a împrăştiat către toate colţurile lumii.

Şi Moise a profeţit spunând „ Atunci Domnul Dumnezeul tău, va aduce înapoi robii tăi şi va avea milă de tine, te va strânge iarăşi din mijlocul tuturor popoarelor la care te va împrăştia Domnul, Dumnezeul tău. Chiar dacă ai fi risipit până la cealaltă margine a cerului, chiar şi de acolo te va strânge Domnul, Dumnezeul tău şi acolo Se va duce să te caute .

 

Domnul Dumnezeul tău, te va duce în ţara pe care o stăpâneau părinţii tăi, şi o vei stăpâni; îţi va face bine şi te va înmulţi mai mult decât pe părinţii tăi ” (Deuteronom 30:3-5). Chiar aceasta s-a întâmplat în timpul nostru. Smochinul a început să înflorească. Israel a fost adunat din cele patru colţuri ale pământului.

Isaia a profeţit spunând „ În acelaşi timp, Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară, ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său, risipit în Asiria, şi în Egipt, în Patros şi în Etiopia, la Şinear şi la Hamat, şi în ostroavele mării. El va înălţa un steag pentru neamuri, va strânge pe surghiuniţii lui Israel (regatul nordic), şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda (regatul sudic)de la cele patru capete ale pământului” ( Isaia 11:11,12). Prima dată când Domnul a adus Israelul a fost după 70 de ani de captivitate în Babilon. A doua oară a fost în secolul nostru32.

Acest pasaj din Isaia este în strânsă legătură cu împărăţia de o mie de ani, atunci când „ lupul va locui împreună cu mielul, şi leopardul se va culca lângă ied, pruncul se va juca la gura viperei ” (Isaia 11:6-8). Atunci când Isus va împărăţi pe pământ, animalele nu vor mai fi sălbatice. Aceasta însă, se va întâmpla după ce Israelul se va reîntoarce în pământul lui. Putem spune, deci, că Isus nu avea cum să se fi întors pe pământ până ce Israelul nu se va fi fost întors în pământul lui şi să fi ocupat oraşul Ierusalim. Pe 14 mai 1948, Israelul s-a declarat a fi o naţiune. În iunie 1967 ei au ocupat zona templului din Ierusalim. Deci, Isus nu avea cum să fi venit în anul 100 d.Hr. sau 1900. Cel mai devreme când ar fi putut reveni ar fi numai după iunie 1967.

 

O altă profeţie se găseşte la Ezechiel, „ Căci vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge dintre toate ţările, şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră ” (Ezechiel 36:24).

Iarăşi, o altă profeţie se găseşte la Ieremia. Domnul i-a spus „ N-ai băgat de seamă ce zic oamenii aceştia: a lepădat Domnul cele două familii (Iuda şi Israel), pe care le alesese? (aşa vorbesc mulţi astăzi, că Dumnezeu a ales biserica şi i-a lepădat pe evrei). Atât de mult dispreţuiesc ei pe poporul Meu că nu-l mai privesc ca popor. Aşa vorbeşte Domnul: Dacă n-am făcut legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov şi a robului Meu David, şi nu voi mai lua din sămânţa lui pe cei ce vor stăpâni peste urmaşii lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, căci voi aduce înapoi pe prinşii lor de război, şi voi avea milă de ei! ” (Ieremia 33:23-26). Cu alte cuvinte, atât timp cât zilele se succed cu nopţile, putem fi încredinţaţi că Dumnezeu nu a lepădat pe Israel. Acesta este un lucru la fel de limpede ca lumina zilei.

Israelul a fost condus de către romani (63 î.Hr.-313 d.Hr.), de Imperiul Bizantin (313-636 d.Hr.), de arabi (636-1.099 d.Hr.), de cruciaţi (1.099-1.291 d.Hr.), de conducătorii mameluci (1.291-1.516 d.Hr.), de Imperiul Otoman (1.517-1.917 d.Hr.), şi, într-un final, de către britanici (1.917-1.948 d.Hr.).

Este interesant să observăm cum diferite popoare au încercat în decursul secolelor, dar fără succes, să îi întoarcă pe iudei în pământul lor. În secolul al patrulea d.Hr., împăratul roman Iulian, le-a promis iudeilor că le va construi templul. Dar, de fiecare dată când încerca să ridice templul, avea loc câte o calamitate naturală şi astfel, nu a mai reuşit să-l zidească. De ce? Pentru că timpul lui Dumnezeu nu venise încă. În secolele 16 şi 17 d.Hr., trei conducători evrei au încercat să readucă poporul iudeu în ţara lor. Nici ei nu au reuşit. De ce? Pentru că timpul lui

 

Dumnezeu tot nu venise. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Benjamin Disraeli (un evreu), a devenit prim ministru al Marii Britanii. Şi el a promis că îi va readuce pe evrei în Palestina. Dar chiar înainte de a reuşi să facă aceasta, a fost exclus din funcţia de prim ministru. În 1917, Lordul Balfour al Angliei a susţinut ceea ce se cunoaşte drept

Declaraţia Balfour“, promiţând Palestina evreilor. Dar, deoarece Marea Britanie căuta să facă pe plac arabilor, şi-a luat cuvântul înapoi cu privire la evrei, pentru vreo 30 de ani. Într-un final, când timpul lui Dumnezeu a sosit, El l-a folosit pe unul dintre cei mai mari duşmani ai poporului evreu – Adolf Hitler – pentru a-Şi duce la îndeplinire planul. Diavolul l-a inspirat pe Hitler să omoare peste 6 milioane de evrei. De aceea, rezultatul a fost retragerea evreilor de pretutindeni în Palestina pentru a dobândi refugiu, şi acolo şi-au întemeiat patria, după aproximativ patru ani de la moartea lui Hitler.

În Ieremia 16:14-16, se profeţeşte exodul către Israel: „ iată că vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe copiii lui Israel. Când va zice: Viu este Domnul, care a scos pe copiii lui Israel din ţara de la miază-noapte (ţara lui Hitler, Germania, este la nordul Israelului) şi din toate ţările unde-i izgonise! Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor (Şi cum îi va aduce înapoi?) . Iată trimit o mulţime de pescari, zice Domnul, ŞI-I VOI PESCUI; şi după aceea voi trimite o mulţime de vânători, ŞI-I VOI VÂNA pe toţi munţii şi pe toate dealurile, şi în crăpăturile stâncilor. 

Mai întâi, Dumnezeu va pune pescari (prieteni de-ai lui Israel) ca să-i atragă prin momeli ademenitoare către Israel. Dacă aceasta nu va fi reuşit deplin, El va trimite vânători (duşmani ai lui Israel) pentru a-i goni şi din gaură de şarpe, pentru a-i face să se refugieze în Israel. De remarcat minunata autoritate a lui Dumnezeu pe care o

 

foloseşte atât cu prietenii cât şi cu duşmanii lui Israel, pentru a-Şi duce la împlinire planurile Sale.

Să luăm în vedere încă un verset. Isaia 43:5,6 spune „ Nu te teme de nimic căci Eu sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit (aceasta include India, de unde mulţi iudei s-au întors spre Israel), şi te voi strânge de la apus (incluzând Anglia şi America) . VOI ZICE MIAZĂNOAPTEI: DĂ ÎNCOACE! ŞI MIAZĂZILEI: NU OPRI!

Să luăm aminte la diferitele expresii de aici. Pentru că niciodată nu a existat o problemă în faptul că iudeii au migrat de la est sau de la vest, Domnul foloseşte frazele

Eu îi voi aduce şi îi voi aduna“. Dar când vine vorba de nord (Rusia), El spune, „ le voi spune că mai degrabă i-ar fi DAT ÎNCOACE!” Aceasta deoarece Rusia nu a permis evreilor să emigreze. Dar, Dumnezeu a distrus comunismul din Rusia şi astfel, după 1990, Rusia a trimis

600.000 de evrei înapoi în Israel. Atunci când este vorba despre ţările din sudul Israelului, Domnul îi avertizează să NU-I OPREASCĂ. Iar aceasta, deoarece nici acele ţări nu au permis evreilor să emigreze în Israel. Dar Domnul i-a adus şi de acolo. Este o poveste impresionantă, cum toţi evreii din ţara lui Oman – 43.000 de evrei – s-au întors în 1948 şi în următorii ani, în Israel. Din Etiopia, 30.000 de evrei au fost repatriaţi prin două operaţiuni ale Israelului în 1984 şi 1991. Toate acestea au fost împlinirea exactă a profeţiei biblice.

În Amos 9:15, Domnul spune din nou că odată ce i-a sădit pe evrei a doua oară în ţara Israelului, nu vor mai fi dezrădăcinaţi de acolo. Deci, Israelul va sta pentru totdeauna în ţara proprie. Iar aceasta nu se va întâmpla prin ajutorul unor mari puteri, ci prin puterea Domnului.

Un alt verset relevant pentru timpul în care trăim este Zaharia 10:9,10: „ îi voi risipi printre popoare, şi îşi vor aduce aminte de Mine în ţări îndepărtate; vor trăi

 

împreună cu copiii lor şi se vor întoarce. Îi voi aduce înapoi din ţara Egiptului şi-i voi arunca din Asiria; îi voi aduce în ţara Galaadului şi în Liban, şi nu le va ajunge locul. 

Aici ni se spune că numărul imigranţilor va fi aşa de mare încât nu se va găsi spaţiu pentru ei. De aceea construieşte Israelul în continuu aşezăminte pentru imigranţii săi. Nu se poate găsi loc pentru ei toţi! Cuvântul lui Dumnezeu este actual! Dumnezeu le dă înapoi urmaşilor lui Avraam, lui Isaac şi Iacov tot pământul pe care îl dăduse părinţilor lor acum 3.000 de ani. Nimeni nu se poate juca cu Dumnezeu.

Ceea ce este minunat este că în toate aceste

19 secole în care au fost împrăştiaţi, evreii nu au fost asimilaţi de popoarele diferitelor ţări. Ei au rămas mereu diferiţi faţă de celelalte popoare de pe faţa pământului. Şi după 19 secole ei sunt tot iudei. Ei au fost ca proorocul Iona. Evreii împrăştiaţi în toate popoarele au fost ca Iona în burta chitului. Chitul a încercat să-l digere pe Iona timp de trei zile. Dar nu a reuşit şi într-un final l-a scuipat afară pe malul Israelului. În acelaşi mod, toate popoarele au încercat să digere evreii pentru 2.000 de ani, dar nu au reuşit. La sfârşit, au fost trimişi înapoi în Israel.

În Apocalipsa 7:1-8, vedem cum Dumnezeu poartă de grijă poporului Său în zilele din urmă. Această rămăşiţă de 144.000 de oameni se aseamănă cu Natanael care nu a crezut iniţial în Isus ca fiind Mesia. Dar când Natanael L-a văzut, a crezut. În zilele din urmă vor exista oameni asemenea lui Natanael în Israel – oameni temători de Dumnezeu – care nu vor crede în Isus ca Mesia, până nu-L vor vedea în slavă. Numărul de 144.000 este doar simbolic, el reprezentând un număr mic, nu trebuie luat literal. Aceşti oameni vor fi păziţi de mânia lui Dumnezeu, care va cădea asupra lumii în acea vreme. Când evreii erau chinuiţi de Faraon (un fel de antihrist) în Egipt, ei au fost

 

păziţi de plăgile (pedepsele) pe care Dumnezeu le-a trimis Egiptului. Pedepsele lui Dumnezeu au căzut doar asupra Egiptului, nu au atins şi Israelul. În Babilon, când Nabucadneţar (un alt chip al lui antihrist) i-a obligat pe toţi să i se închine chipului său, existau trei iudei (un fel de rămăşiţă), care au refuzat şi care au fost aruncaţi într-un cuptor în flăcări. Dar focul nu îi putea vătăma. Tot aşa, Dumnezeu îşi va proteja rămăşiţa de oameni evlavioşi şi în zilele din urmă. Ei vor fi pecetluiţi şi protejaţi.

Spune celui drept că îi va merge bine!” (Isaia 3:10 ). Întotdeauna celor smeriţi şi temători de Dumnezeu le va merge bine în final.

V.9,10: După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau:

„Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie şi a Mielului”.

Aceasta este biserica – care cuprinde atât pe evrei cât şi neamurile, care sunt renăscuţi. Acesta este momentul în care biserica este răpită în văzduh pentru a-L întâmpina pe Domnul.

În Cântarea lui Solomon 2:10, mirele îi spune miresei

Scoală-te, iubito, şi vino, frumoaso!” De ce? Pentru că

se pârguiesc roadele în smochin” ( v.13). Această chemare va veni de la Mire (Hristos) către Mireasă (Biserica) într-una din aceste zile. De aceasta ne-a spus, Isus să învăţăm de la smochin. Atunci vom fi pregătiţi pentru strigarea Sa „ Scoală-te, iubito şi vino“. Căsătoria cu Mielul se apropie.

 

În timpul pedepselor, biserica nu va fi pe pământ. În 1Tesaloniceni 5:9 se spune clar că „ Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Hristos. 

Isus a spus că zilele din urmă se vor asemăna zilelor din timpul lui Noe şi lui Lot. Aşa cum Lot a fost scos înainte ca pedeapsa să cadă asupra Sodomei şi Gomorei, şi Noe a intrat în arcă înainte ca potopul să cadă pe pământ. În acelaşi fel, biserica va fi scoasă înainte de judecata ce va cădea peste lume.

Îi vedem pe sfinţi stând aici cu ramuri de finic în mâini. În Vechiul Testament, israeliţilor li s-a spus să prăznuiascăsărbătoarea corturilor cu ramuri de finic ( Levetic 23:40). Toate sărbătorile lui Israel aveau înţelesuri simbolice. Paştele preînchipuia moartea lui Hristos, iar sărbătoarea corturilor, domnia de o mie de ani a lui Isus Hristos pe pământ. Aceasta este semnificaţia ramurilor de finic ţinute în mâinile credincioşilor.

Când strigă, zicând: „mântuirea este a lui Dumnezeu“, ceea ce spun, de fapt, este: „ mântuirea noastră este în totalitate datorată lui Dumnezeu, iar nouă nu ni se datorează nimic. ” Ei recunosc cu bucurie că mântuirea lor este prin harul lui Dumnezeu şi al Mielului:

şi-au spălat hainele şi le-au făcut albe în sângele Mielului” (Apocalipsa 7:14).

„În toate este numai meritul Lui, eu depind de El – Chiar şi acolo unde slava sălăşluieşte, în ţara lui

Emanuel.” 33

 

Fiecare fiu al lui Dumnezeu va mărturisi atunci când va sta înaintea Domnului că numai harul lui Dumnezeu şi sângele Mielului l-au adus acolo.

V.11,12: Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis „Amin”.

„A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor. Amin!”

În cartea Apocalipsa, printre multele grupuri de câte şapte – 7 biserici, 7 trâmbiţe, 7 potire şi 7 tunete – avem şi 7 scurte referiri la adorarea adusă în ceruri lui Dumnezeu. Iar aici întâlnim una dintre aceste referiri. Pe două dintre ele le-am văzut mai devreme în capitolele 4 şi 5.

Observăm că oamenii din ceruri, îngerii, cei 24 de bătrâni şi cele patru fiinţe vii caută şi cea mai mică ocazie pentru a-L adora pe Dumnezeu: „Aleluia, lăudat să fie Domnul!” Cât de minunat ar fi dacă am putea avea ac

Capitolul VIII

V.1: Când a rupt Mielul pecetea a şaptea s-a făcut în cer o tăcere de aproape o jumătate de ceas.

Odată cu desfacerea celei de-a şaptea peceţi, începe să cadă pedeapsa lui Dumnezeu pe pământ.

În Capitolul 6, am întâlnit mai mulţi călăreţi care aduceau calamităţi pe pământ. Am citit şi despre un mare necaz. Dar nu am văzut vreo pedeapsă trimisă DIN CER pe pământ.

Biserica se va afla pe pământ când cinci dintre cele şase peceţi se vor deschide – războaie, foamete, cutremure, boli şi persecuţii. Dar, înainte ca pedeapsa lui Dumnezeu să înceapă în Capitolul 8, aflăm că biserica este luată la cer (în Capitolul 7). Totodată, evreii temători de Dumnezeu sunt pecetluiţi şi protejaţi.

Odată cu deschiderea celei de-a şaptea peceţi, se lasă tăcerea în ceruri.

Tăcerea – de 30 de minute – este atât de neobişnuită în ceruri, încât trebuie menţionată, deoarece atmosfera obişnuită a cerului este una de laudă înălţată continuu lui Dumnezeu, care se aude ca sunetul tunetelor şi învolburarea râurilor. Ioan se miră de ceea ce se întâmplă atunci când peste tot este linişte.

Dar iată motivul tăcerii: în Isaia 28:21,22, decizia Domnului cu privire la „nimicirea întregului pământ” este descrisă drept „un lucru ciudat” şi „un lucru nemaiîntâlnit“. Pedeapsa nu este unul dintre lucrurile obişnuite sau întâlnite ale lui Dumnezeu. Ea este un lucru ciudat pentru Dumnezeu. Nu este ceva în care El să-Şi găsească plăcerea. Ea este ceva ciudat şi străin Lui. Este ca

 

şi cum Dumnezeu ar aştepta să spună „Vreau ca oamenii să se pocăiască, pentru a nu trebui să-i pedepsesc deloc”.

De aceea se lasă tăcerea. Dumnezeu nu vrea ca cineva să piară. Îndelunga Sa răbdare aşteaptă pe toată lumea să se pocăiască. Iar acum este o pauză în ceruri. Dumnezeu aşteaptă chiar şi astăzi ca lumea să se pocăiască mai înainte de a veni pedeapsa finală.

În Apocalipsa 6 am văzut cum Isus desface un sul. Aici dăm de acel sul desfăcut de tot, odată cu deschiderea celei din urmă peceţi. Până acum nu fusese decât desfăcut parţial.

În Luca 4:16,17, Isus desface în sinagoga din Nazaret un alt sul – sulul cărţii Isaia. El a găsit locul unde era scris Isaia 61:1,2 şi a început să citească. Dar S-a oprit înainte de sfârşitul ultimului verset. Dacă ar fi să comparăm Luca 4:18,19 cu Isaia 61:1,2 vom observa o diferenţă semnificativă. Ceea ce a citit Isus era: „ Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al Domnului “.

Isus S-a oprit aici şi nu a mai citit următoare frază despre „ ziua răzbunării (judecăţii) lui Dumnezeu“. De reţinut că vorbeşte despre ANUL de îndurare al Domnului

– 365 de zile de îndurare – şi ZIUA - doar 24 de ore – de răzbunare (judecată)! Dumnezeu este atât blând, cât şi aspru. Dar blândeţea Sa este de 365 de ori mai mare decât asprimea Sa! Astfel ne vrea şi pe noi.

Domnul încearcă, de asemenea, să ne facă să înţelegem îndelunga Sa răbdare, că ne aşteaptă şi că perioada harului este lungă, o perioadă foarte lungă. Isus

 

S-a oprit la „anul de îndurare” – anul de har care s-a prelungit aproape 2000 de ani. Apoi, nu a mai citit restul textului şi a înfăşurat la loc sulul (Luca 4:20).

Dar, ajungând la Apocalipsa 8:1, vedem că Dumnezeu a aşteptat destul, 2000 de ani. Dar mai aşteaptă o vreme. O zi este pentru Domnul ca 1000 de ani. Deci, 30 de minute de tăcere ar trebui să fie cam 20 de ani. El aşteaptă ca oamenii să se pocăiască. Dar, dacă într-un final ei nu se pocăiesc, atunci Isus va desface restul sulului şi va citi şi ultima frază: „Ziua răzbunării Dumnezeului nostru a sosit“.

V.2: Şi am văzut pe cei şapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; şi li s-au dat şapte trâmbiţe.

Nu trebuie să ne gândim că cele şapte trâmbiţe ar fi diferite. Când am întâlnit cele şapte sfeşnice, care reprezentau cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 4:5), am văzut că nu erau şapte Duhuri Sfinte diferite, ci un singur Duh Sfântînşeptit. La fel şi aici, este vorba de o singură trâmbiţă – trâmbiţa cea din urmă – înşeptită în durata sunetului ei.

Semnificaţia trâmbiţei este dată în 1Corinteni 15:51,52: „ Iată vă spun o taină: nu vom adormi toţi (nu vom muri toţi; unii vor muri, dar nu toţi) , dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă (atunci când biserica va fi răpită la cer)”.

Ceea ce citim în Apocalipsa 8:2, este începutul acestei ultime trâmbiţe înşeptite. Trâmbiţa va suna iar „ cei morţi vor învia nestricăcioşi şi noi vom fi schimbaţi ” (1Corinteni 15:52), după cum am citit în Apocalipsa 7. Cea

 

din urmă trâmbiţă va suna imediat după marele necaz, iar biserica va fi înălţată pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.

Când va suna ultima trâmbiţă, într-o clipită de ochi (şi cât ne ia să clipim?!), într-un moment, vom fi schimbaţi şi vom pleca de pe pământ. Şi imediat ce biserica va pleca, pedepsele vor începe să cadă pe pământ.

În Numeri 10 observăm care sunt cele 7 motive pentru care se foloseau trâmbiţe în tabăra lui Israel. Le putem corela pe acestea cu trâmbiţa înşeptită pe care am întâlnit-o aici:

(1) Pentru a chema adunarea (v.2). pentru a chema biserica să-L întâmpine pe Domnul în văzduh.

(2) Pentru pornirea taberei într-o călătorie (v.2). ultima călătorie pe care o va face biserica va fi de la pământ spre văzduh pentru a-L întâlni pe Domnul.

(3) Pentru a suna spre atenţionare (v.5). pentru a informa lumea că ceva cu adevărat serios se va întâmpla.

(4) Pentru a indica începerea unui război (v.9). A început războiul dintre Dumnezeu şi oamenii necredincioşi (conduşi de antihrist).

(5) Pentru a indica o zi de bucurie (v.10). Biserica este plină de bucurie pentru că Îl va vedea pe Domnul său faţă în faţă.

(6) Pentru a declara o sărbătoare (v.10) a început sărbătoarea nunţii Mielului.

(7) Pentru a declara prima zi dintr-o lună (v.10). Biserica pune un nou început.

 

V.3,4: Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur, I s-a dat tămâie multă ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Am citit mai devreme în Apocalipsa 5:8, despre rugăciunile sfinţilor împlinindu-se. Citim din nou aici, în Apocalipsa 8:3 , în special această rugăciune „ Tatăl nostru, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ“. Lumea a spus această rugăciune de sute şi sute de ani. Acum va primi răspuns.

Rugăciunilor sfinţilor li s-a adăugat tămâie. Tămâia este Numele lui Isus Hristos. Acel nume este ca „mireasmă vărsată” (Cântarea Cântărilor 1:3), ca un miros plăcut de tămâie. Numai atunci când acel Nume este adăugat la rugăciunile noastre se ridică acestea înaintea Tatălui şi primesc şi răspuns. Nu mă refer la o repetare fără sens a numelui lui Isus, ci o înţelegere profundă duhovnicească a importanţei şi a comoarei care se află în Numele acela, datorită Celui Care îl poartă şi a ceea ce a făcut El pentru noi pe crucea de pe Golgota. În acel Nume suntem plăcuţi lui Dumnezeu.

Prin ele însele, rugăciunile noastre nu pot să se ridice înaintea lui Dumnezeu. Dar când ne apropiem în Numele lui Isus Hristos, rugăciunile noastre sunt plăcute Tatălui – la fel cum au fost plăcute înaintea Sa rugăciunile lui Isus.

Odată ce aceste rugăciuni sunt înălţate – rugăciunile adunate ale milioanelor de sfinţi din decursul

 

miilor de ani – se observă rezultatul în Apocalipsa 8:5. Vine răspunsul imediat.

V.5: Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar, şi l-a aruncat la pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ.

Acesta este un limbaj metaforic folosit pentru a ne învăţa că, deşi Dumnezeu a aşteptat pentru o perioadă lungă de timp pentru a răspunde multor noastre rugăciuni, când începe cu adevărat să le răspundă, va fi rapid şi cu putere! Şi va face o lucrare măreaţă şi profundă!

Dacă aşteaptă şi tot aşteaptă, aceasta se întâmplă pentru că El este foarte răbdător cu păcătoşii care nu s-au pocăit încă.

V.6,7: Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte trâmbiţe, s-au pregătit să sune din ele. Îngerul dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi a venit grindină şi foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pământ: şi a treia parte a pământului a fost ars, şi a treia parte din copaci au fost arşi, şi toată iarba verde a fost arsă.

Cea dintâi pedeapsă distruge grânele şi pădurile pământului, cauzând probleme ecologice şi de mediu pentru oameni.

V.8,9: Al doilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare s-a

 

făcut sânge; şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit; şi atreia parte din corăbii au pierit.

Cea de a doua pedeapsă constă în poluarea mării şi omorârea a milioane de peşti.

V.10,11: Al treilea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din râuri şi peste izvoarele apelor. Steaua se chema

„Pelin” şi a treia parte din ape s-au prefăcut în pelin. Şi mulţi au murit din pricina apelor, pentru că fuseseră făcute amare.

Cea de a treia pedeapsă constă în otrăvirea izvoarelor apelor şi a râurilor de pe pământ.

În Ieremia 9:13-15, Domnul spune „ Pentru că au părăsit Legea Mea, pe care le-o pusesem înainte, pentru că n-au ascultat glasul Meu, şi nu l-au urmat, ci au umblat după aplecările inimii lor, şi au mers după baali cum i-au învăţat părinţii lor. De aceea, aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: Iată voi hrăni poporul acesta cu pelin, şi-i voi da să bea ape otrăvite “. Motivul pentru această pedeapsă este încăpăţânarea oamenilor, idolatria şi neascultarea.

În Ieremia 23:9-15, Domnul spune, „ cât despre prooroci… ţara este plină de preacurvii… atât proorocii cât şi preoţii sunt stricaţi…printre prooroci am văzut un lucru grozav… sunt preacurvari, trăiesc în minciună întăresc mâinile celor răi… de aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor despre prooroci: iată îi voi hrăni cu pelin. 

 

Predicatorii trăiau în păcat şi nu reuşau să-i întoarcă pe oameni de la calea păcatelor. Aceasta este starea majorităţii creştinilor astăzi. De aceea, Dumnezeu îi hrăneşte şi pe ei cu pelin.

Această stea se poate referi şi la un înger căzut, un diavol numit „ Pelin“, căruia i se permite să chinuiască şi să pună piedici oamenilor.

V.12: al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare, şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei, şi noaptea de asemenea.

Aici vedem că pedeapsa lui Dumnezeu opreşte corpurile cereşti să mai lumineze pământul.

Aceste pedepse care cad pe pământ sunt foarte asemănătoare, din multe puncte de vedere, plăgilor pe care Dumnezeu le-a trimis Egiptului. Aici, însă, doar o treime din fiecare categorie este afectată de pedepse. Dumnezeu este milostiv. El încă aşteaptă, sperând că încă cineva se va mai întoarce de la păcate. El nu vrea să nimicească totul printr-o singură lovitură.

V.13: M-am uitat, şi am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune”.


Observăm că vaiurile sunt adresate „locuitorilor pământului” – ceea ce îi indică pe aceia ale căror minţi sunt îndreptate către lucrurile de jos, ale căror dorinţe ţin de acest pământ.

Dacă te numeşti credincios, şi încă dorinţele tale sunt pe pământ, atunci aceste vaiuri ţi se adresează.

Un adevărat ucenic al lui Isus va avea mintea îndreptată către cele de sus. Această lume nu este patria sa, iar el este un trecător şi străin ei. Pedepsele lui Dumnezeu sunt pentru acei care şi-au făcut patria lor trainică pe acest pământ.

Capitolul IX

V.1-11: Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpionii pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n- aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpionului, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei. Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpioni, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni. Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon, iar pe greceşte, Apolion.

 

Steaua este clar un înger căzut, cel mai probabil Diavolul. Acestui înger căzut i s-a dat cheia fântânii adâncului, unde sunt încuiaţi câţiva demoni de către Dumnezeu (după cum citim în 1Petru 3 :19). Nu toţi demonii sunt acolo. Majoritatea au libertate să mişune pământul. Vă amintiţi de omul cu o legiune de diavoli pe care l-a întâlnit Isus? Diavolii din acel om l-au rugat pe Isus să nu-i trimită în adâncuri. Isus le-a ascultat cererea şi i-a trimis în 2.000 de porci care au fugit în mare. Dar, într-o zi, fântâna adâncului va fi deschisă. Si toţi diavolii care sunt acolo închişi vor fi eliberaţi pe suprafaţa pământului.

Aceasta este doar în parte pedeapsa pe care Dumnezeu o va accepta să cadă asupra pământului, ca şi cum Domnul ar spune oamenilor „Aţi vrut să urmaţi sfatului diavolului. Aţi vrut să ascultaţi de cuvintele diavolului mai mult decât de ale Mele. In regulă. Iată pe toţi prietenii care vă vor vizita, întreaga mulţime din fântâna adâncului”. Aceasta este ceea ce întâlnim în acest paragraf.

Fumul din adânc este mizeria şi gunoiul duhurilor necurate. Lăcustele sunt duhuri rele carărora li s-a dat putere să învenineze minţi omeneşti şi să le chinuie la fel cum scorpionii pământului au puterea de a învenina trupurile omeneşti. Chinul făcut de aceşti diavoli va fi aşa de crunt încât mulţi oameni vor dori să moară, dar nu vor putea să se sinucidă!!

Descrierea diavolilor este terifiantă – feţe înfricoşătoare, părul învolburat ca cel al femeilor nebune şi colţi de leu – întreaga imagine ne arată cât de oribil va fi pentru cei care vor fi chinuiţi de aceşti demoni. Însă, acestora li se dă permisiunea să-i vatăme pe oameni numai pentru 5 luni. De ce numai 5 luni? Pentru că Dumnezeu este milostiv.

 

Isus a spus o pildă în Matei 18:23-35, despre un om căruia un rege i-a iertat o datorie de 40 de milioane de rupii35; el, însă, nu a iertat slujitorului său umila sumă de 40 de rupii. Acest om nemilostiv l-a prins pe slujitorul său de gât şi i-a spus „Plăteşte-mi.” Când regele a auzit despre aceasta, s-a mâniat şi a poruncit ca servitorul cel nemilostiv să fie torturat. Acele chinuri simbolizează diavolii, cărora li se permite să chinuie pe credincioşii nemilostivi în zilele noastre. Căci, Isus a spus: „ La fel vă va face şi Tatăl Meu cel ceresc vouă, dacă fiecare dintre voi nu va ierta pe fratele său din inimă ” (v.35).

Acesta este un lucru serios, şi nu aş vrea să fiu vinovat pentru voi. Dacă tu cel care citeşti cartea (fie că te numeşti un credincios, un botezat în Duhul sau fie cum te-ai numi) nu ai iertat fiecare persoană care ţi-a greşit de oriunde în această lume, trebuie să te avertizez (indiferent cât timp te-ai considerat „credincios”) că într-adevăr nu vei intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu siguranţă nu vei fi ridicat când va veni Isus. În schimb, vei fi dat acestor diavoli care au înţepătura de scorpion. Mie acest lucru îmi este la fel de limpede ca lumina, deoarece eu cred în cuvintele Domnului Isus. Acel om care a fost dat chinurilor era un om care fusese cândva iertat. Dar, stăpânul său, şi-a retras iertarea, deoarece, el nu a iertat pe altul. Dumnezeu nu va ezita să dea pe un astfel de om diavolilor. De aceea, aş insista, sincer: „Lepădaţi amărăciunea voastră (pelinul vostru). Iertaţi pe fiecare de bunăvoie. Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta pe voi dacă la rândul vostru nu iertaţi pe semenii voştri”.

Numele îngerului din fântâna adâncului este

Abadon sau Apolion ceea ce înseamnă „Distrugătorul“.

 

Astfel, se descrie printr-un cuvânt scopul diavolului pentru om – să-l distrugă prin pofte sau printr-o atitudine neiertătoare.

Isus a vorbit despre scorpii în Luca 10:19 ca simbolizând puterile întunericului. El le-a spus ucenicilor Săi „ V-am dat putere peste şerpi şi peste scorpii, ca să călcaţi peste ele “. Diavolii pot vătăma numai pe acei care nu au pecetea lui Dumnezeu pe fruntea lor. În mod spiritual vorbind, nu poţi avea acea pecete pe fruntea ta dacă nu i-ai iertat pe ceilalţi.

V.12-17: Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea. Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, şi zicând îngerului al şaselea care avea trâmbiţa: “Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat!” Şi cei patru îngeri, care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela, au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni. Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei, şi din gurile lor ieşea foc, fum şi pucioasă.

Se menţionează aici râul Eufrat. Acesta este un râu foarte lat care curge prin Irak. Patru diavoli au fost legaţi de acest râu. Există unii diavoli al căror ţel este să-i aţâţe pe oameni să pornească război unul împotriva altuia. Orientul Mijlociu, în zilele din urmă, va fi centrul războiului continuu. Pentru aproape 9 ani, a existat un

 

lung război între Iran şi Irak, apoi între Irak şi puterile occidentale. Dar toate acestea sunt nimic faţă de ceea ce va avea loc în viitor la râul Eufrat. Odată ce cei patru diavoli vor fi eliberaţi, va porni un mare război care este descris mai pe larg în capitolul 16. Citim aici că Dumnezeu a stabilit deja ora, ziua, luna şi anul exact.

În acea vreme vor fi eliberaţi pe pământ 200 de milioane de diavoli fioroşi pentru a poseda 200 de milioane de soldaţi pentru a-i incita la război. Isus a vorbit despre iad ca despre un loc cu foc şi pucioasă. În acest pasaj citim despre aceşti diavoli aducând o atmosferă ca de iad pe pământ.

V.18: A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor.

În Capitolul 6:8 am citit că o pătrime din oameni fusese deja ucisă de „calul de cenuşă” călărit de „Moarte”. Acum, este ucisă încă o treime din populaţia rămasă în lume. Ceea ce înseamnă reducerea populaţiei lumii la jumătate faţă de numărul iniţial.

V.19: Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete, şi cu ele vătămau.

Dumnezeu se foloseşte de mai multe simboluri pentru a ne învăţa despre îngrozitoarea fire a acestor diavoli. Este înfricoşător să se lase cineva pradă diavolilor şi să treacă cu vederea avertizările Cuvântului lui Dumnezeu. Atunci când Eva a ascultat de diavol în grădina Edenului, ea a deschis o uşă prin care diavolii să poată intra în fiinţa umană. Isus a venit în lume pentru a ne întări să putem închide acea uşă. Dar, NOI suntem cei care

 

trebuie să facem această alegere. Suntem avertizaţi în Efeseni 4:27 să nu lăsăm loc diavolului. Dacă nu lăsăm niciun loc diavolului în viaţa noastră, putem trăi pe pământ într-o pace desăvârşită în Dumnezeu, chiar şi în mijlocul multelor încercări şi întristări.

V.20,21: Ceilalţi oameni care nu au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor.

Oamenii tot nu se vor pocăi nici după ce vor fi văzut jumătate din populaţia lumii nimicită. Isus a spus odată o pildă adevărată despre un om bogat care a mers în iad. Lazăr, cerşetorul, însă, care stătea la poarta acestuia s-a dus în rai. Când bogatul a ajuns în iad, l-a rugat pe Avraam să-l trimită pe Lazăr înapoi pe pământ ca să le spună fraţilor săi să se pocăiască (Luca 16:30). Bogatul a realizat atunci când s-a dus în iad că oamenii merg acolo nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că nu se pocăiesc de păcatele lor.

Care erau păcatele la care oamenii continuau să se dedea?

Întâi de toate, idolatria - adorarea idolilor făcuţi din aur şi argint, şi idolului banilor, ai funcţiei şi ai cinstei pământeşti.

Apoi, uciderea - care include ura. Ei nu s-au pocăit de ura, amărăciunea şi uciderile lor.

Apoi, vrăjitoriile - adorarea lui Satan a crescut în seccolul al douăzecilea mult mai mult decât în oricare alte timpuri din istoria lumii. Vrăjitoria include totodată


astrologia, citirea în palmă, prezicerea viitorului, zodiacul, tablele Ouija36, cărţile de tarot, etc. Cuvântul grecesc pentru vrăjitorie este „ pharmakeia“, de unde avem cuvântul farmacie. Putem traduce acest cuvânt şi ca

vânzători de droguri“.

Oamenii nu s-au căit de la vinderea de droguri vătămătoare precum cocaina, marijuana şi heroina care îi distrug pe alţii.

Apoi, mai este imoralitatea - ceea ce semnifică adulterul, desfrânarea, care, la rândul lor, s-au răspândit pe scară largă în lume în ultimii 50 de ani, mai ales de la apariţia televiziunii, a casetelor video şi a pornografiei pe internet.

În final, furtul - atunci când iei lucruri care nu îţi aparţin.

Motivul pentru care oamenii nu se pocăiesc, chiar când văd jumătate din populaţia globului nimicită este pentru că inimile lor au fost împietrite.

Cel care are urechi de auzit, să audă.

Capitolul X

V.1-3: Apoi am văzut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc. În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ, şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.

Îngerul despre care se vorbeşte aici este în mod clar un arhanghel, de vreme ce are o înfăţişare atât de puternică. Curcubeul de deasupra capului său este un simbol al harului lui Dumnezeu. El avea o cărticică deschisă. Această carte fusese pecetluită în Capitolul 5. Acum toate cele şapte peceţi au fost deschise, şi cartea s-a deschis.

V.4: Şi când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea:

„Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”

Ioan a auzit clar ceea ce au spus cele şapte tunete. Şi era cât pe ce să scrie ceea ce auzise. Dacă ar fi reuşit să scrie, şi aceea ar fi devenit o parte a cărţii Apocalipsa, ce ar fi apărut în acest loc al cărţii.

Dar, dintr-o pricină anume, Dumnezeu i-a spus să nu scrie ceea ce aude. Eu nu ştiu ce au spus acele tunete, şi nici nu vreau să-mi dau cu părerea. Dar, luând în

 

considerare cele şapte peceţi, cele şapte trâmbiţe şi cele şapte potire ale mâniei care apar mai târziu, în capitolul 16, nu cred că era vorba de ceva plăcut. Probabil era ceva la fel de înfricoşător ca şi peceţile, trâmbiţele sau potirele.

De aici mai învăţăm şi că Dumnezeu uneori ne vorbeşte personal unele lucruri, pe care nu trebuie să le împărtăşim şi altora, de vreme ce ne erau adresate doar nouă.

V.5,6: Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ, şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer, şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă.

În Apocalipsa, întotdeauna se vorbeşte despre mare ca fiind ceva separat de pământ. În Geneza 1:1 se spune

La început, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul“. Marea nu a fost făcută la început, ci mai târziu. Marea are o legătură cu spiritele rele şi cu diavolii. Vom discuta despre aceasta mai încolo. Aici, îngerul a jurat pe Cel care a făcut cerul, pământul şi marea, că nu va mai fi nicio întârziere – căci lucrarea pedepsei va fi dusă la bun sfârşit curând.

V.7: ci că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi proorocilor.

Odată ce a şaptea trâmbiţă va suna, „taina lui Dumnezeu” se va sfârşi. Care este taina lui Dumnezeu? În

 

Noul Testament, cuvântul taină apare de mai multe ori. Are sensul de secret ce nu poate fi înţeles fără revelaţie de la Dumnezeu. Nu este un secret care nu poate fi înţeles deloc, ci unul pe care doar Dumnezeu îl poate descoperi. Tainele menţionate în Noul Testament pot fi puse sub două mari categorii:

(1) Taine ale evlaviei (1Timotei 3:16); şi

(2) Taina nelegiuirii (2Tesaloniceni 2:7).

Taina evlaviei este adevărul. Taina nelegiuirii este minciuna.

Taina evlaviei” poate fi împărţită în trei:

(a) Primul aspect al acestei taine este menţionat în1Timotei 3:16. În versetul 15, biserica este numită „ Stâlpul şi Temelia Adevărului” (v.15). Care adevăr? Cel menţionat în următorul verset:

„ Mare este taina evlaviei: Cel ce S-a arătat în trup a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit între neamuri “. Mesajul important care reiese de aici este că Isus Hristos a venit ca un Om, aşa cum suntem noi, dar a dus o viaţă neprihănită. Trebuie, deci, să nu păcătuim. Putem şi trebuie să-i urmăm exemplul ( 1Ioan 2:6). Acesta este adevărul. Biserica este menită să fie un stâlp ce susţine acest adevăr! Dar, din nefericire, în decursul veacurilor, biserica nu a mărturisit acest adevăt.

(b) Al doilea aspect al tainei evlaviei se menţionează în Efeseni 5:31,32. În 1Timotei 3:16 se vorbea despre o taină mare. Şi aici vedem o taină mare

– taina unirii în trup dintre Hristos şi biserică. Isus Hristos are acum o mireasă (biserica) – care păşeşte pe urmele Lui, păstrându-şi duhul neprihănit.

 

(c) Cea de a treia parte a tainei este menţionată în 1Corinteni 15:51,52, unde ni se spune cum vom fi schimbaţi după asemănarea lui Hristos într-o clipită de ochi, atunci când Isus va veni şi ultima dintre trâmbiţe va suna.

Acum ne apropiem de taina nelegiuirii 2Tesaloniceni 2:7), care este cea pe care diavolul o va manifesta în trupul său, ca antihrist, la sfârşitul veacurilor.

În versetele 9-11, citim despre Satana cum lucrează prin duhul lui antihrist cu semne mincinoase şi minuni, şi viclenia de a înşela oamenii. Citim, de asemenea, despre Dumnezeu cum trimite o forţă amăgitoare peste cei care nu primesc dragostea adevărului, pentru a se mântui –

pentru ca toţi să creadă o MINCIUNĂ” (v.11).

La ce se face referire prin această minciună? Este vorba despre minciuna pe care diavolul i-a spus-o Evei în grădina Edenului: „ Poţi păcătui şi să scapi fără pedeapsă. Dumnezeu nu te va pedepsi “.

Aceasta este cea mai mare minciună cu care a înşelat diavolul lumea. Chiar şi mulţi credincioşi cred acea minciună a Satanei!! Taina nelegiuirii este că această minciună a lucrat continuu, înşelându-i pe mulţi. Aceasta culminează în creştinismul fals cu oferirea unei mirese diavolului – această mireasă este Babilonul! Şi aceasta este numită o taină în Apocalipsa 17:5, precum şi biserica este numită taină.

Biserica falsă poate fi recunoscută prin faptul că ea propovăduieşte minciuna diavolului puteţi păcătui şi Dumnezeu nu-i va da importanţă “.

Dacă ateii – cei fără de Dumnezeu – ar propovădui această idee, ar fi de înţeles. Dar cum pot predicatorii creştini să susţină asemenea afirmaţii în faţa congregaţiilor lor? Cum de sunt atraşi creştinii din zilele

 

noastre mai degrabă de semne mincinoase şi minuni, decât de sfinţenie? Cum pot spune că sunt plini de Duhul SFÂNT şi să nu fie sfinţi? Aceasta este cu adevărat o taină

– taina nelegiuirii. În zilele celei de-a şaptea trâmbiţe, toate tainele vor fi sfârşite şi înşelarea diavolului va fi dată pe faţă pentru întrega lume. Astăzi, însă, slujitorii lui Dumnezeu, proorocii, proclamă taina evlaviei (Apocalipsa 10:7).

V.8-11: Şi glasul pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, şi mi-a zis: „Du-te ia cărticica deschisă din mâna îngerului, care stă în picioare pe mare şi pe pământ!” M-am dus la înger, şi i-am cerut să-mi dea cărticica. „Ia-o” mi-a zis, „şi mănânc-o; ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea” Am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea, dar după ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amărăciune. Apoi mi-au zis: „Trebuie să prooroceşti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împăraţi”.

Citim aici că atunci când Ioan a mâncat cartea, ea a fost la fel de dulce ca mierea în gura sa. Aceasta este o preînchipuire a harului lui Dumnezeu care vine peste noi prin Cuvântul Său. Dar, atunci când Cuvântul a ajuns înlăuntrul său, a devenit amar. Aceasta arată că în Cuvântul este şi adevăr – adevărul care judecă păcatul nostru. El nu este doar har, ci şi adevăr. În cartea Apocalipsei, dăm peste imagini alternante de har şi de judecată. În tot cuprinsul cărţii observăm dulcele şi amarul alternând.

 

Avem aici şi adevăratul mod de a profeţi (propovădui) Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să primim de la Domnul Cuvântul lui Dumnezeu, să-L mâncăm, şi să-l digerăm mai întâi noi înşine. Doar atunci ne va dărui Domnul un cuvânt profetic pentru ceilalţi, care va fi total diferit de predicile impresionante pregătite după o muncă titanică de studiat cărţi, ascultare de casete şi adâncă meditaţie.

Atunci când primim Cuvântul lui Dumnezeu, este uşor să fim atraşi doar de partea dulce a acestuia (de har). Putem să lăsăm să stea mereu în gură fără a lăsa întregul sfat al lui Dumnezeu să pătrundă în organism. Nu ne prea place această ultimă parte, pentru că atunci trebuie să judecăm păcatul pe care-l găsim înlăuntrul nostru.

Judecata trebuie să înceapă cu noi mai întâi” ( 1Petru 4:17).

Majoritatea creştinilor mestecă Cuvântul lui Dumnezeu ca pe guma de mestecat. Continuă să-l mestece şi să-l mestece pentru că este dulce. Dar apoi îl scuipă afară!! Niciodată nu ajunge în inimile lor pentru a fi digerat. Ei nu iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu, judecându-se pe sine.

Este posibil ca prin multe experienţe amare să facă Dumnezeu să fie digerat Cuvântul pe care îl auzim. Dar, în toate acele circumstanţe ce aduc amărăciune, vom trăi şi mângâierea lui Dumnezeu ( 2Corinteni 1:4). Numai aşa vom avea o lucrare profetică pentru generaţia noastră.

Acum trebuie să profeţeşti” i-a spus Domnul lui Ioan, după ce digerase Cuvântul. Comparaţi cu scena în care Domnul i-a zis mai devreme – să nu scrie ceea ce auzise. Trebuie să ştim să diferenţiem ce trebuie împărţit cu ceilalţi şi ce nu.

 

Odată, Pavel a for ridicat până la al treilea cer. Dar, pentru 14 ani, niciodată nu a vorbit despre aceasta cu cineva, şi chiar atunci când a menţionat acest fapt, tot ce a spus a fost „ Am auzit cuvinte de nespus, pe care nu îi sunt îngăduite omului să le rostească ” (2Corinteni 12:4).

Ioan făcuse clar diferenţa dintre ceea ce i-a spus Dumnezeu lui personal şi ceea ce se adresa şi altora. Din capitolul 11 mai departe, îl găsim pe Ioan proorocind ceea ce digerase din cartea aceea.

Capitolul XI

Cartea Apocalipsa NU prezintă evenimentele în ordine cronologică. Ni se oferă o privire de ansamblu a viitorului în capitolul 6, apoi se adaugă detaliile treptat. Ceea ce citim în prima parte a cap.11 are loc, de fapt, cu 3 ani şi jumătate înainte de venirea lui Hristos.

V.1: Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini, şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el.”

Solomon a zidit templul Domnului în locul altarului unde Avraam îl adusese jertfă pe Isaac (2Cronici 3:1). Acel templu a fost distrus de către babilonieni. Dar a fost reconstruit de evrei şi îmbunătăţit de Irod. Şi acesta, însă, a fost distrus de armatele romane în anul 70 d.Hr. Şase secole mai târziu, în 691 d.Hr., atunci când arabii stăpâneau în Palestina, unul dintre califi a zidit o moschee pe locul acelui templu şi a numit-o „Domul pietrei37“.

Dacă această moschee nu ar fi fost acolo, evreii şi-ar fi construit demult templul lor în acel loc.

De ce nu-şi construiesc evreii templul în altă parte din Ierusalim? Pentru că Domnul a zis „ Iată aduc înapoi pe prinşii de război ai corturilor lui Iacov, şi Mi-e milă de locaşurile lui; cetatea va fi zidită iarăşi pe dealurile ei, şi casa împărătească (templul) va fi locuită iarăşi

 

cum era ” (Ieremia 30:18). Iar locul acela este momentan ocupat de o moschee.

De aici înţelegem că o parte din Ierusalim încă mai este „ călcată de neamuri” (ne-evrei). Deci, vremurile neamurilor nu s-au sfârşit încă, pentru că Isus a spus în Luca 21:24 „ Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri, până se vor împlini vremurile neamurilor “. O parte mare din Ierusalim nu mai este călcată de neamuri, în sensul că evreii sunt cei ce au controlul asupra acesteia. Totuşi, ce mai sfântă parte a lui (pentru iudei) tot mai este călcată în picioare de neamuri. Evreii nici nu pot merge acolo. Aceasta este o situaţie aparte, permisă de Dumnezeu în marea Sa înţelepciune.

Lui Ioan i s-a zis să măsoare templul lui Dumnezeu ( sanctuarul interior) – locul preasfânt – şi altarul, împreună cu cei ce se închină în el. Templul Vechiului Testament avea trei părţi – curtea exterioară, locul cel sfânt şi locul preasfânt. Locul preasfânt era despărţit printr-o perdea, care a fost sfâşiată când Isus a murit pe cruce. Acesta era sanctuarul interior.

V.2: Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.

Sfântul oraş va fi călcat în picioare de neamuri în continuare. În Matei 23:37,38, Isus a mers înafara Ierusalimului şi a zis „ Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, dar tu nu ai vrut. Iată că vi se lasă casa pustie “.

Vedeţi că El s-a referit la templu ca la casa lor. Doar cu câteva zile mai devreme, El se dusese în templu şi l-a

 

numit „Casa Mea” (Matei 21:13). Domnul a vrut ca acel templu să fie casa Sa, dar evreii nu l-au primit. Iar apoi se spune „ Isus a ieşit din templu” (Matei 24:1). El nu s-a mai dus acolo niciodată. Ieşirea lui Isus din templu în acest moment este foarte importantă. Cât Îl priveşte pe Dumnezeu, nu mai avea nimic de a face cu acel templu.

Va veni, însă, o zi, când antihristul va face un legământ cu evreii şi „se va aşeza în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4).

Evreii nu L-au primit pe Fiul lui Dumnezeu, când Acesta a venit. De aceea, El a ieşit din templu spunând „ De acum înainte aceasta este casa voastră. Eu ies din ea. Casa voastră este lăsată pustie ” (Matei 23:38). Dar, când antihristul va veni în templu, ei îl vor primi. Isus le-a spus evreilor „ Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi; dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi ” (Ioan 5:43).

Multe profeţii veterotestamentare urmează să se împlinească literalmente cu poporul Israel. Putem, însă, să le aplicăm spiritual şi vieţilor noastre din zilele acestea. Care este semnificaţia faptului că doar sanctuarul interior este măsurat şi nu şi curtea exterioară? Aceasta arată că Dumnezeu nu îi numără pe toţi cei care afirmă că sunt

„credincioşi”, ci doar pe cei care intră în locul cel preasfânt, prin perdeaua sfâşiată. Aceasta este aplicaţia spirituală a acestor versete.

Cuvântul folosit în Apocalipsa 11:2, este unul foarte dur. Se spune: „lasă curtea la o parte“. Biserica din Laodiceea a fost în pericol de a fi dată la o parte, pentru că era căldicică ( Apocalipsa 3:17).

Lui Ioan i s-a spus să măsoare doar închinătorii din sanctuarul interior. Cei care se află în locul preasfânt, sunt

 

cei care au trecut prin perdea, care s-au judecat pe ei înşişi, şi intră în prezenţa lui Dumnezeu. Ei sunt biruitorii.

Perioada de 42 de luni (1.260 de zile) menţionată în versetele 2 şi 3 se întâlneşte de mai multe ori în Apocalispă. Ierusalimul este acum în mâinile lui Israel. Dar vine o vreme, când Ierusalimul va fi condus de antihrist pentru o merioadă de 42 de luni, imediat înainte de a doua venire a lui Hristos38. În această ultimă perioadă de 3 ani şi jumătate de dinaintea venirii lui Hristos în slavă, „ oraşul cel sfânt va fi călcat sub picioare” din nou.

În Daniel 9 citim despre un timp când Daniel se ruga pentru rezidirea Ierusalimului, după captivitatea babilonică. Proorocia de aici, nu priveşte doar la rezidirea Ierusalimului, ci şi mai departe, spre viitor. „ Şaptezeci de săptămâni (sau „unităţi a câte şapte”) au fost hotărâte asupra poporului tău ” (Daniel 9:24-27). Cuvântul de aici înseamnă, de fapt, şaptezeci de şapte’, sau 490. Aceasta se referă la 490 de ani care au fost hotărâţi de Dumnezeu pentru evrei şi pentru Ierusalim „ pentru a înceta fărădelegile, şi a ispăşi păcatele, pentru a ispăşi nelegiuirea şi pentru a aduce neprihănirea veşnică “.

Ştim că ispăşirea nelegiuirilor a fost făcută pe crucea Golgotei. Totuşi, aducerea neprihănirii veşnice va avea loc în viitor. Între acestea două, s-au pus 2000 de ani ai timpului bisericii. Lui Daniel i s-a spus că începutul număratului anilor va avea loc „de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” ( Daniel 9:25) – nu este vorba de templu, ci de oraşul Ierusalim.

Citim în Neemia 2 că porunca pentru reconstrucţia Ierusalimului a fost dată „în cel de-al douăzecilea an al

 

regelui Artaxerxe, în luna nisan ” (Neemia 2:1) – ceea ce s-a întâmplat undeva prin anul 446 î.Hr. Lui Daniel i s-a spus că de la data în care a fost dată porunca pentru reconstrucţia Ierusalimului până la „Mesia Prinţul” vor trece exact „şapte săptămâni şi şaizeci şi două de săptămâni” ( v.25) – 483 de ani profetici a câte 360 de zile fiecare, sau 173.880 zile. Dacă îi convertim în ani solari, devin 476 de ani, ceea ce ne aduce în anul în care a fost răstignit Isus. Această proorocie a Vechiului Testament este foarte exactă. Deci, dacă cineva din Israel ar fi studiat Daniel 9:24,25, atunci cât Isus era pe pământ, ar fi văzut că într-adevăr Isus din Nazaret era Mesia.

Această perioadă de 69 de şeptimi39 a fost împărţită în două – o parte de 7 şeptimi şi una de 62. În timpul primilor 49 (7 x 7) de ani, Ierusalimul avea să fie rezidit –

„ oraşul va fi zidit din nou cu piaţă şi şanţuri, chiar în timpuri de strâmtorare ” (v.25). După încă 62 de săptămâni (343 ani), „ Mesia va fi stârpit” (v.26) – ceea ce înseamnă că El va fi răstignit. Tot în acelaşi verset se spune că Mesia avea să „ nu aibă nimic” (literalmente). Ceea ce înseamnă că va fi părăsit pe cruce întru totul – atât de oameni, cât şi de Tatăl Său. Proorocia a fost exactă.

Citim mai departe în versetul 26, că după răstignire, poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea şi sfântul Locaş . Domnul care va veni în viitor este în mod clar conducătorul lumii acesteia, antihristul. Poporul acelui domn s-ar referi la conducătorul lumii din primul veac, respectiv, Imperiul Roman. Aceasta s-a împlinit, după cum am văzut, în 70 d.Hr.

Mai rămâne, însă, o perioadă de 7 ani din cei 490 menţionaţi iniţial. Se vorbeşte despre aceasta în

 

Daniel 9:27: El (antihristul) va face un legământ trainic cu mulţi (cu referire la iudei) pentru o săptămână (şapte ani) . Aceasta este ultima perioadă de 7 ani. Antihristul se va prezenta iudeilor ca Mesia, iar evreii îl vor primi.

În Daniel 9:27 se spune în continuare: „ La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilori idoleşti va veni unul care pustieşte până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât “.

La jumătatea celor 7 ani (după 42 de luni), antihristul va rupe legământul său cu evreii. În cele 42 de luni rămase (1.260 de zile), antihristul va domni (vezi Apocalipsa 11:2,3). Este foarte important ca domnia antihristului să fie de exact aceeaşi durată ca propovăduirea publică făcută de Domnul nostru Isus Hristos, care a fost tot de 3 ani şi jumătate. Antihristul va încerca să-L imite pe Hristos în toate modalităţile posibile.

Urâciunea pustiirii menţionată aici are legătură cu ceea ce a vorbit Isus în Matei 24:15, şi este o referinţă la antihrist ca cel ce stă în templu ca Dumnezeu. La sfârşitul acestei perioade, se spune aici că antihristul va fi „distrus de tot“.

V.3,4: Voi da celor doi martori ai mei să proorocească, îmbrăcaţi în saci, o mie două sute şaizeci de zile. Aceştia sunt cei doi măslini şi cele două sfeşnice, care stau înaintea Domnului pământului.

În toată această perioadă de 1260 de zile, Dumnezeu va avea doi martori în Ierusalim, care vor prooroci. Ei vor fi îmbrăcaţi în saci – însemnând smerenia

 

lor şi viaţa lor simplă, dar totodată şi îndurerarea faţă de necredinţa evreilor.

Se vorbeşte despre aceşti prooroci ca de nişte măslini. În Zaharia 4:11-14, ni se spune de asemenea despre aceşti doi măslini care sunt „ cei doi unşi, care stau înaintea Domnului întregului pământ“.

V.5,6: Dacă umblă cineva să le facă rău, le iese din gură un foc, care mistuie pe vrăjmaşii lor, şi dacă vrea cineva să le facă rău, trebuie să piară în felul acesta. Ei au putere să închidă cerul, ca să nu cadă ploaie în zilele proorociei lor, şi au putere să prefacă apele în sânge, şi să lovească pământul cu orice fel de urgie, ori de câte ori vor voi.

În Vechiul Testament, citim doar despre doi prooroci care şi-au nimicit vrăjmaşii prin foc – Moise şi Ilie (Numeri 16:35; 2Regi 1:10). Ilie era cel care închisese şi cerul ca să nu mai plouă pentru 42 de luni. (Iacov 5:17). Iar Moise a fost acela care a prefăcut apa în sânge şi a lovit Egiptul cu plăgi.

Să fim atenţi şi la ce au susţinut Moise şi Ilie.

Când coborâse Moise de pe munte, întregul popor al lui Israel căzuse în idolatrie şi făcuseră adulter. Iar Moise le-a spus „Cine este de partea Domnului să vină la mine” ( Exod 32:26). Aceea era atitudinea lui Moise.

Şi Ilie trăia pe vremea când întregul Israel se închina idolilor. Într-o zi, el a adunat pe israeliţi pe vârful Muntelui Carmel şi le-a spus aproape aceleaşi cuvinte ca ale lui Moise „ Până când vreţi să şchiopătaţi de ambele picioare? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal ” (1Regi 18:21).

 

Ilie a trăit pe vremea când în Israel domneau cel mai rău rege şi cea mai rea regină pe care i-a avut vreodată acest popor. Regele Ahab se vânduse diavolului (1Regi 21:25). El îl preînchipuie pe antihrist. Iar femeia sa, Izabela, preînchipuie desfrânata Babilonului, biserica cea mincinoasă. Am văzut că Domnul a numit o falsă proorociţă, în cap.2:20, cu numele de Izabela.

Şi Moise i-a proorocit lui Faraon (care şi el îl preînchipuie pe antihrist), i s-a opus şi i-a făcut faţă lui şi magilor săi.

Ultimii doi prooroci menţionaţi în Vechiul Testament sunt Moise şi Ilie (Maleahi 4:4,5).

Cei doi prooroci din ultimele zile vor prooroci, timp de 42 de luni, în acelaşi duh aprins şi neînclinat spre compromisuri ca al lui Moise şi Ilie.

Astăzi, în calitate de creştini, nu ne rugăm să cadă foc peste vrăjmaşii noştri. Atunci când Isus a mers în Samaria iar samarinenii nu l-au primit, Iacov şi Ioan (fiind nişte buni cunoscători ai Bibliei şi cunoscând că Samaria era locul unde Ilie ceruse să cadă focul peste duşmanii săi), au spus „ Doamne, vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie? ” (Luca 9:54). Domnul le-a răspuns „ Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi, căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască “. Aici este diferenţa dintre noul legământ şi cel vechi. Ucenicii lui Isus nu porunceau să se pogoare foc să-i mistuie pe vrăjmaşii lor, ci dimpotrivă, mergeau, mai degrabă pe urmele lui Isus, Care a spus „Tată, iartă-i“, şi pe cele ale lui Ştefan, care a zis „ Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta.

Noi nu mergem în mijlocul denominaţiunilor moarte, încercând să le schimbăm, pentru că ele nu pot fi schimbate. Stăm înafara lor (precum Moise şi Ilie) şi le

 

spunem, „ Ieşiţi din Babilon şi staţi alături de mine dacă sunteţi de partea Domnului. Alegeţi în această zi ce vreţi să urmaţi, Cuvântul lui Dumnezeu sau tradiţiile oamenilor? 

Aşa va fi în zilele din urmă, chiar înainte de apariţia lui antihrist. În ultimele zile va exista în biserică o slujire asemenea celei a lui Moise şi a lui Ilie.

V.7: Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara, care se ridică din Adânc, va face război cu ei, îi va birui şi-i va omorî.

Această fiară îl reprezintă pe antihrist – un om posedat şi condus de diavol – despre care vom citi mai multe în capitolul 13. Dar să remarcăm că el poate să-i omoare pe aceşti prooroci DOAR când îşi vor fi terminat mărturisirea. Dumnezeu a rânduit ca aceşti prooroci să poată prooroci pentru 1.260 de zile, şi deci, nu vor muri nici măcar cu o zi mai înainte de a trece aceste zile. La fel de adevărate sunt aceste lucruri şi pentru proorocii din biserica din zilele noastre.

În Psalm 139:13-16, David spune „ Tu mi-ai întocmit rărunchii. Tu m-ai ţesut în pântecele mamei mele…Trupul meu nu era ascuns de Tine, când am fost făcut într-un loc tainic şi în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele “.

Mai înainte ca un creştin să-şi înceapă prima zi pe pământ, Dumnezeu a şi rânduit numărul de zile destinate acestuia. Asta nu înseamnă că fiecare creştin îşi va trăi pe pământ întreaga perioadă. Câţiva vor muri înainte de vreme, pentru că ei trăiesc pentru lume şi trăiesc în păcat.

 

Dar cei care trăiesc pentru a face numai voia lui Dumnezeu, vor trăi întreaga perioadă rânduită pentru ei.

Poate că Antihristul va încerca să îi omoare pe aceşti prooroci înainte de vreme, dar nu va reuşi. Ei îşi vor împlini cele 1260 de zile de proorocie!! Numai când îşi vor termina mărturisirea, va putea fiara să „facă război cu ei, să-i înfrângă şi să-i ucidă“.

Este un lucru nemaipomenit să fii credincios în slujirea lui Dumnezeu. Astfel vei fi nemuritor până când vei termina ceea ce aveai de făcut în viaţa aceasta. Nu există un alt mod de viaţă pe pământ care să aducă mai multă siguranţă. Şi nici nu trebuie să fii un muncitor cu normă întreagă pentru a fi un slujitor al lui Dumnezeu. Pavel nu era muncitor cu normă întreagă. El avea o slujbă lumească (făcea corturi), prin care îşi câştiga existenţa. Fiecare credincios poate fi un slujitor al lui Dumnezeu, indiferent de ce profesie lumească are.

Şi Isus a avut o perioadă de propovăduire publică de 1260 de zile. În Ioan 7:30, se spune că vrăjmaşii lui Isus au încercat să-L prindă. Dar nu au putut să-L prindă. De ce? Oare din cauză că Isus era mai deştept decât ei, sau a avut noroc să scape din mâinile lor? Nu. Motivul specificat este foarte simplu: „ Nu venise încă ceasul Său“. Numărul de zile scrise în carte despre El nu se terminase încă. În Ioan 8:20, citim că Isus a rostit cuvinte puternice în templu, totuşi, din acelaşi motiv, nimeni nu a putut să-L prindă (chiar dacă îşi doreau): „ ceasul Său nu venise încă“.

Cât de minunat este să poţi trăi astfel pe pământ, umblând fără teamă, ştiind că nimeni nu ne poate nici măcar atinge, dacă nu a venit vremea rânduită de Dumnezeu. Însă această promisiune este pentru ucenicii devotaţi cu toată inima, nu pentru „credincioşii” iubitori de bani, nehotărâţi şi compromişi. Promisiunea este

 

pentru cei care trăiesc înaintea feţei lui Dumnezeu şi care nu sunt interesaţi de cinstea sau aprobarea care vin de la oameni. Dacă sunteţi aşa, şi despre voi poate să se scrie

„ Vrăjmaşii lui nu puteau să-l ucidă pentru că nu-i sosise încă ceasul. Diavolul a încercat să îl omoare, dar nu a reuşit, pentru că încă nu-i sosise ceasul “.

Când a sosit pentru Isus ceasul rânduit de Dumnezeu, le-a spus ostaşilor din grădina Getsimani

Iată-mă“. La fel, când va veni ceasul lui Dumnezeu pentru aceşti doi prooroci din zilele cele de pe urmă, şi ei vor fi gata de plecare. Şi când va veni ceasul de la Dumnezeu pentru voi şi pentru mine, nădăjduiesc să nu ne dorim medici şi chirurgi pentru a ne prelungi viaţa pământească. Ar trebui să fim pregătiţi să spunem: „Îţi mulţumesc, Doamne! Eu mi-am terminat mărturisirea”.

Stă scris despre David că „ după ce a slujit celor din vremea lui, după planul lui Dumnezeu a murit ” (Fapte 13:36). Cât de minunat ar fi dacă aceste cuvinte ar putea fi spuse despre fiecare dintre noi, că înainte de a părăsi pământul, am terminat de slujit celor din vremea noastră după voia lui Dumnezeu!

V.8: Şi trupurile lor moarte vor zăcea în piaţa cetăţii celei mari, care în înţeles duhovnicesc, se cheamă Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor.

Cei doi prooroci nu vor fi îngropaţi după ce vor fi omorâţi. Ei vor fi supuşi umilinţei publice. Trupurile lor vor zăcea pe străzile cetăţii. Cetatea este aceeaşi cu cea unde a fost răstignit Domnul – ceea ce înseamnă că este vorba despre Ierusalim. Aici, însă, este numită Sodoma şi Egipt, pentru că devenise ca Sodoma, plină de desfrânare

 

spirituală şi de adulter spiritual. Este numită „cetatea cea mare” pentru că devenise ca Babilonul „ cetatea cea mare” (Apocalipsa 18:2).

Se poate ca o mărturie creştină să înceapă ca Ierusalimul – un loc unde prezenţa lui Dumnezeu se manifestă – dar să ajungă ca Babilonul. Multe lucruri începute în creştinism cu binecuvântarea şi puterea lui Dumnezeu au sfârşit după câţiva ani, în desfrânare spirituală, devenind măreţe în ochii oamenilor, dar fără sfinţenie în ochii lui Dumnezeu.

V.9,10: Şi oameni din orice norod, din orice seminţie, de orice limbă şi de orice neam, vor sta trei zile şi jumătate şi vor privi trupurile lor moarte, şi nu vor da voie ca trupurile lor moarte să fie puse în mormânt. Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei; şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului.

Oameni din toate popoarele lumii vor vedea cele două trupuri moarte zăcând pe străzile Ierusalimului cu ajutorul televiziunii prin satelit! Aceasta va fi o ştire de ultimă oră! Şi toţi vor fi încântaţi să îi vadă pe aceşti doi prooroci cum sunt umiliţi după moartea lor. Întreaga lume îi va fi urât pe cei doi prooroci pentru că i-au chinuit pe

„locuitorii pământului” prin continua lor propovăduire împotriva dragostei de arginţi, a dragostei faţă de lucrurile lumeşti şi faţă de idolatria oamenilor.

Chiar şi astăzi, un prooroc cu adevărat temător de Dumnezeu este un chin pentru oamenii lumeşti, pentru credincioşii lumeşti şi pentru fariseii religioşi.

 

Câte lecţii putem învăţa din duhul acestor doi prooroci – simplitatea lor, smerenia lor, credincioşia lor, curajul lor şi faptul că şi-au terminat propovăduirea. Şi noi ar trebui să putem spune la sfârşitul vieţilor noastre pământeşti „ Părinte, am terminat treaba pe care mi-ai încredinţat-o. Am luptat o luptă bună. Mi-am păstrat credinţa. Mi-am isprăvit alergarea ” (Ioan 17:4; 2 Timotei 4:7).

V.11,12: Dar după cele trei zile şi jumătate, duhul de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei, şi s-au ridicat în picioare, şi o mare frică i-a apucat pe cei ce i-au văzut. Şi au auzit din cer un glas tare care le zicea: „Suiţi-vă aici!” Şi s-au suit într-un nor spre cer; iar vrăjmaşii lor i-au văzut.

Cei doi prooroci vor fi înviaţi din morţi chiar acolo pe străzile Ierusalimului. Şi într-o clipită de ochi, vor fi ridicaţi în prezenţa Domnului. Iar vrăjmaşii lor îi vor privi. Aceasta ne învaţă că Dumnezeu le va face dreptate slujitorilor Săi abia la învierea ce de pe urmă, şi nu înainte de aceasta. Dacă i-am fost credincioşi lui Dumnezeu, şi am fost smeriţi pe pământ în multe chipuri, dacă lumea a abuzat de noi şi ni s-a spus că mesajele noastre sunt dure şi chinuitoare, şi dacă ne-au urât şi au vorbit de rău despre noi, iar noi i-am iertat şi le-am suportat pe toate, poate că Dumnezeu nu ne va face dreptate aici şi acum în timpul vieţii noastre pământeşti. Dar, la înviere, întreaga lume va şti că noi am fost adevăraţii şi credincioşii slujitori ai lui Dumnezeu. Sunteţi dispuşi să aşteptaţi cu răbdare până atunci? Sau vreţi să vi se facă dreptate şi să fiţi acceptaţi acum de către lume şi de către biserică? Nici Domnul nu a fost încă răzbunat. Pentru ce ar trebui ca noi să fim răzbunaţi înaintea Lui?

 

V.13:În clipa aceea s-a făcut un mare cutremur de pământ şi s-a prăbuşit a zecea parte din cetate. Şapte mii de oameni au fost ucişi în cutremurul acesta de pământ. Şi cei rămaşi s-au îngrozit şi au dat slavă Dumnezeului cerului.

Chiar dacă aceşti oameni dădeau slavă lui Dumnezeu din frică, tot nu aveau nicio dorinţă de a-şi schimba vieţile.

V.14,15: A doua nenorocire a trecut. Iată că a treia nenorocire vine curând. Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

Acesta este momentul când Domnul nostru îşi va întemeia domnia de 1000 de ani pe pământ. Satana i-a arătat odată lui Isus toate împărăţiile lumii şi I-a zis: „ pe toate acestea Ţi le voi da dacă te vei apleca şi te vei închina mie ” (Matei 4:8,9). Isus l-a mustrat pe diavol şi i-a refuzat oferta. În schimb, El a mers pe cruce şi a murit pentru a câştiga înapoi lumea prin calea plină de durere – calea Tatăllui. În sfârşit, după 2000 de ani, primeşte împărăţia lumii de la Tatăl Însuşi. Diavolul I-a arătat lui Isus împărăţiile (la plural) lumii. Din aceastea a fost formată lumea până în prezent – din mii de împărăţii. În ultima zi va fi o împărăţie (la singular) a lumii, pe care Isus o primeşte de la Tatăl.

 

Isus i-a spus lui Pilat: „ Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, atunci slujitorii Mei s-ar fi luptat… ” (Ioan 18:36). Şi noi spunem acelaşi lucru: „Împărăţia noastră nu este din lumea aceasta. Nu ne dorim nimic de la diavol. Nu vrem slava lumii pe care ne-o oferă diavolul atunci când ne îndeamnă să ne compromitem chiar şi puţin convingerile. Noi alegem calea crucii şi într-o zi vom primi şi noi împărăţia de la Tatăl nostru”.

Isus le-a spus ucenicilor Săi: „ Nu te teme turmă mică, căci Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia”. (Luca 12:32). Atunci, de ce o dorim de la diavolul? De ce mai vrem cinstea acestei lumi pe care o oferă diavolul?

V.16-18: Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stăteau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele la pământ, şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti şi care erai şi care vii, că ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proorocii, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să prăpădeşti pe cei ce prăpădesc pământul”.

Aici mai avem încă o imagine a închinării şi a laudei din ceruri. Cei 24 de bătrâni care stau pe tronurile lor înaintea lui Dumnezeu, cad cu feţele la pământ şi I se închină lui Dumnezeu. Îi găsim pe aceşti bătrâni iar şi iar îndemnând cetele cerurilor să I se închine lui Dumnezeu pentru marea Sa putere cu care a făcut toate lucrurile. În

 

Apocalipsa întâlnim menţionată frecvent atotputernicia lui Dumnezeu. Întregul cer Îl laudă pe Dumnezeu, cunoscând că El este domn şi stăpâneşte peste toate lucrurile oriunde şi oricând; de aceea cerurile sunt un loc de pace desăvârşită. La fel pot fi şi vieţile noastre, dacă Îl recunoaştem ca atotputernic.

Lauda lor continuă şi pentru judecata lui Dumnezeu peste popoare. Toate popoarele lumii s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a răbdat îndelung mii de ani. Dar într-un final, mânia Sa a venit. Există un capăt al răbdării lui Dumnezeu. Există un timp limitat pe care l-a dat El oamenilor pentru a se pocăi. Va veni vremea când acest cuvânt se va împlini: „Mânia Ta a venit“. Nu s-a împlinit încă. Acum suntem în era harului. Dar într-una din zilele aceastea, anul de îndurare al Domnului va lua sfârşit.

Acum vine vremea despre care a vorbit Isus în Ioan 5:28,29, când morţii vor auzi glasul Său şi „ cei care au făcut cele bune se vor ridica spre învierea vieţii iar cei ce au făcut cele rele spre învierea osândei “.

După cum a zis Isus, vor fi două învieri – una spre viaţă şi alta spre osândă. Cele două învieri, vor fi, însă, separate de o mie de ani. Dar cele două formează lauda bătrânilor pentru Dumnezeu: „a venit vremea să judeci pe cei morţi” şi „ a venit vremea să răsplăteşti pe robii Tăi“.

De remarcat că răsplata este pentru robii lui Dumnezeu – cei care au fost credincioşi în timpul vieţii lor pământeşti. În Maleahi 3:16-18, citim: „ Atunci cei care se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta şi a ascultat. Şi o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei ce se tem de Domnul şi cinstesc Numele Lui. Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oştirilor‚ „Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are

 

milă un om de fiul său, care-i slujeşte. Şi veţi vedea din nou atunci deosebirea dintre cel neprihănit şi cel rău, dintre cel ce slujeşte lui Dumnezeu şi cel ce nu-I slujeşte “.

Astăzi, este foarte greu să deosebeşti între unul care Îi slujeşte lui Dumnezeu şi unul care nu Îi slujeşte. Este aproape imposibil să faci asta, pentru că noi putem vedea doar exteriorul. Şi nu putem şti cu ce scop slujeşte cineva lui Dumnezeu. Astăzi, nu putem spune dacă cineva caută slava lui Dumnezeu, sau cea proprie. Noi nu cunoaştem dacă râvna unuia pentru Dumnezeu este şi o dorinţă pentru propria cinste, sau pentru bani, sau pentru orice altceva. Va veni, însă, o zi, când Dumnezeu îşi va aprinde reflectorul Său ceresc asupra inimilor tuturor, şi, în acea zi, scopurile şi sentimentele ascunse ale fiecărei inimi vor fi scoase la iveală. Numai atunci vom vedea limpede cine a slujit într-adevăr lui Dumnezeu şi cine a slujit propriilor interese.

În acea zi se va vedea, precum spune Isus, că „ mulţi care sunt acum cei dintâi vor fi atunci cei de pe urmă“. Mulţi dintre cei pe care i-am considerat a fi slujitori minunaţi ai lui Dumnezeu vor fi dovediţi a fi fost foarte stricaţi pe dinăuntru – atunci când Dumnezeu va scoate la iveală vieţile lor interioare şi scopurile lor. Mulţi credincioşi pe care i-am considerat la înălţime, vor fi văzuţi atunci ca făţarnici şi cei din urma tuturor. În acelaşi timp, alţii, pe care nu prea i-am luat în considerare, vor fi atunci printre cei care primesc răsplata, datorită sincerităţii şi neprihănirii inimii lor înaintea lui Dumnezeu.

Să luăm aminte la ceea ce vorbim. Isus a spus că „ în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit ” (Matei 12:36). Maleahi ne reaminteşte că în „cartea de aducere aminte”a lui Dumnezeu, sunt scrise numele celor care se tem de El în

 

felul în care vorbesc unul cu altul. În întreaga mea viaţă, am întâlnit foarte, foarte puţini credincioşi care se tem de Dumnezeu în conversaţiile lor private şi în corespondenţa lor – probabil mai puţin de 1% dintre toţi credincioşii născuţi din nou pe care i-am întâlnit. Această carte de aducere aminte trebuie să fie una foarte subţire!! Dar cei care apar acolo sunt cei pe care Domnul îi numeşte comoară deosebită.

Să luăm aminte la o altă chestiune: Isus a spus în Luca 14:12, „ Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să ia astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi, şi va fi ferice de tine pentru că ei nu au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi “. Aici este o altă poruncă de-a lui Isus, pe care din nou mai puţin de 1% dintre credincioşi se deranjează să o asculte. Aici se referă nu ca noi să mergem să-i căutăm pe cei săraci şi pe orbi, ci să-i ajutăm şi să-i binecuvântăm pe cei care nu ne pot răsplăti. Când nu eşti răsplătit aşa, vei primi răsplata la învierea drepţilor.

Aceasta este, deci, vremea în care Dumnezeu îi va răsplăti pe cei care au făcut bine altora pe pământ, fără să caute vreun beneficiu pentru ei înşişi – fie bani, fie cinste. Din această cauză, vom vedea că mulţi care sunt primii astăzi, vor fi ultimii în ziua aceea, şi mulţi dintre cei de pe urmă vor fi cei dintâi.

Citim în continuare că acum a venit vremeaca cei care prăpădesc pământul să fie prăpădiţi. În Apocalipsa 19:2, citi

Capitolul XII

V.1,2: În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap. Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască.

Pe cine reprezintă această femeie?

Cea mai bună metodă de a interpreta Scripturile este prin compararea acestora cu Scripturile. Există un singur loc în toată Biblia unde se folosesc „soarele, luna şi 12 stele” pentru a descrie o comunitate de oameni – şi aceasta este în Geneza 37:9, când Iosif a povestit visul său fraţilor săi zicând „ Soarele şi luna şi unsprezece stele mi s-au închinat“. Tatăl său a înţeles ce înseamnă şi l-a mustrat spunându-i „ oare eu şi cu mama ta şi cu cei unsprezece fraţi ai tăi vom veni să ne închinăm înaintea ta până la pământ? ” Dar viziunea lui Ioaif s-a împlinit abia în Egipt. Deci, Biblia interpretează soarele, luna şi cele 12 stele ca o imagine a membrilor familiei lui Iacov. Deci, femeia din Apocalipsa 12 este, de fapt, un simbol al poporului Israel care s-a tras din acea familie.

Femeia era în travaliu. În Mica 5:2-4, citim

„ Betleeme…din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel…îi va lăsa până la vremea când va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor săi (neamurile care vor fi convertite) se va întoarce la copiii lui Israel. Şi el se va înfăţişa şi va cârmui turma sa cu puterea Domnului “. Acolo vedem pe femeia Israel fiind în travaliu şi născându-L pe Isus Hristos. (vezi şi Romani 9:4,5).

 

V.3: În cer s-a mai arătat un semn: iată, s-a văzut un balaur mare roşu, cu şapte capete, zece coarne, şi şapte cununi împărăteşti pe capete.

Balaurul este diavolul (v.9). Vom studia în detaliu despre cele şapte capete şi cele zece coarne, când vom studia capitolul 13. Voi spune, însă, aici, că ele simbolizează o guvernare globală, iar aceasta înseamnă stăpânirea guvernelor lumii de către diavol. Citim în Daniel 10 despre un duh rău care stăpânea poporul Persiei. Citim în Efeseni 6:12 că ne luptăm cu conducătorii lumii care stau în locaşuri cereşti. Adevăraţii conducători ai lumii nu se află în capitalele lumii. Acei conducători sunt doar marionete care sunt trase de sforile mânuite de puterile spirituale din înălţimile cereşti. De aceea se spune că biserica trebuie să se roage pentru cei care au autoritate, pentru ca acţiunile acelor spirite rele să fie oprite. Astfel, biserica are autoritate de a influenţa conducătorii guvernamentali din fiecare ţară.

Balaurul este roşu – culoarea sângelui şi a crimei. Isus a spus în Ioan 8:44 că diavolul este un ucigaş. A mai spus şi că diavolul vine ca să fure, să ucidă şi să distrugă. De aceea el este un balaur roşu.

Atunci când Dumnezeu l-a creat, nu era astfel. El era cel mai frumos din toată creaţia lui Dumnezeu. Citim în Ezechiel 28:13 că era un heruvim binecuvântat, de vreme ce stăpânea peste grădina lui Dumnezeu. Dar când mândria şi atitudinea de răzvrătire a intrat în inima sa, a devenit un balaur înfricoşător.

Chiar şi cel care este la fel de pur ca un înger poate deveni un balaur dacă lasă mândria să intre în inima sa. Sau dacă laşi puţin din duhul de răzvrătire împotriva autorităţii să intre în inima ta – fie că acea autoritate sunt

 

părinţii sau şeful de la birou, sau presbiterul din biserică – vei deveni asemenea unui balaur. Diavolul încearcă mereu să facă pe oameni să devină ca el, la fel cum Sfântul Duh caută să-i facă pe oameni ca Isus! Diavolul reuşeşte să-i facă pe oameni asemenea lui, oricând poate să-i infecteze cu duhul său de mândrie sau de răzvrătire.

V.4: Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului, şi le arunca pe pământ. Balaurul a stătut înaintea femeii, care sta să nască, pentru ca să îi mănânce copilul, când îl va naşte.

Din moment ce îngerii sunt numiâi stele în Iov 38:7 şi în Apocalipsa 9:1,2, aceasta probabil indică faptul că o treime din oastea de îngeri s-au alăturat lui Satan în revolta sa. În Isaia 9:15 profetul mincinos este numit

coada“. Coada balaurului vorbeşte despre înşelăciunea lui Lucifer cu care a dus în rătăcire milioane din îngerii lui Dumnezeu care apoi au devenit demoni.

Balaurul a stat înaintea femeii, care urma să nască, pentru ca să îi mănânce copilul, când îl va naşte. Acest lucru s-a îndeplinit parţial de-a lungul istoriei Israelului. În Exod 1:16, citim despre Faraon că a dat o poruncă moaşelor Israelite să omoare toţi noii născuţi de parte bărbătească imediat ce se năşteau. Satan a fost întotdeauna împotriva poporului Evreu, din cauza că Mesia avea să vină prin ei. În Estera, citim despre un alt om inspirat de către Satan, Haman, care a încercat să distrugă întregul popor Evreu. Dar Haman nu a avut succes. Aşadar observăm multe îndepliniri parţiale ale acestei imagini a balaurului aşteptând să mănânce omul- copil. Dar Satan niciodată nu a reuşit să distrugă poporul

 

Evreu – fie că a fost prin Faraon, Haman, Hitler, sau prin alt conducător al lumii.

Satan ştia că Mesia avea să se nască, din cauza a ceea ce a spus Dumnezeu în grădina Eden: „sămânţa femeii îţi va zdrobi capul”. Aşa că el a aşteptat să nimicească omul-copil. Când Isus s-a născut, Satan l-a instigat pe Irod să îşi trimită soldaţii în Betleem pentru a omorî toţi copii Evrei de parte bărbătească care aveau sub 2 ani. Dar copilul Isus a scăpat.

V.5 Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag de fer. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.

Isus este omul-copil care ” va cârmui neamurile cu un toiag de fer” (Apocalipsa 19:15). Aici El este numit

„fiu” şi „copil”, reamintindu-ne de Isaia 9:6 unde se spune, „ Căci un Copil ni S-a născut, un Fiu ni S-a dat“.

Cuvântul „a cârmui” este tradus cu „a păstori” în notele explicative. Isus va conduce lumea, dar nu în acelaşi mod în care conducătorii de pe pământ o fac azi. El va păstori neamurile. În ochii lui Dumnezeu adevărata domnie este cea făcută în spiritul unui păstor care îşi conduce oile din faţă prin exemplul personal. Toţi liderii aleşi de Dumnezeu pot fi identificaţi prin acest semn. Ei vor fi păstori, nu şefi.

Copilul a fost răpit la scaunul lui Dumnezeu de domnie. Acest lucru dovedeşte încă o dată că Isus Hristos este copilul. În Apocalipsa 3:21, citim că cel ce va birui va şedea împreună cu Isus pe scaunul de domnie al lui Isus şi nu pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu Tatăl. Numai

 

Isus Însuşi poate şedea împreună cu Tatăl pe scaunul Lui de domnie.

Ceea ce este literalmente adevărat pentru Israel este simbolic adevărat pentru biserică. De asemenea, putem deci să privim femeia ca imaginea bisericii şi să învăţăm câteva adevăruri spirituale de aici. Galateni 4:26 spune,

„ Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, si el este mama noastră “. Pavel spune în Galateni 4:19 „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, pânăce va lua Hristos chip în voi!” Dumnezeu îi caută pe aceia care au spiritul travaliului pentru a da naştere naturii lui Hristos în alţii.

V.6 şi femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şase zeci de zile.

Acest lucru se va întâmpla în timpul domniei lui Anticrist, după ce va rupe legământul cu Evreii. Acesta va fi un timp de persecuţie teribilă. Dar în acel timp adevăratul “Israel” va fi protejat şi îngirjit de Dumnezeu în pustie timp de 1.260 zile.

Aşa cum este scris în Ieremia 30:3-7: „ Auzim strigăte de groază… Pentru ce văd pe toţi bărbaţii cu mâinile pe coapse, ca o femeie la facere?… Vai! Căci ziua aceea este mare; Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea “.

V.7 Şi în Cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei.

 

În Daniel 12:1 citim: „În vremea aceea se va scula marele voivod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului (Israel) tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare (necazul cel mare) , cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi pâna la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte”. Şi în continuare citim: „ Şi am auzit pe omul acela îmbrăcat în haine de in, care stătea deasupra apelor rîului; el şi-a ridicat spre ceruri mâna dreaptă şi mâna stângă, şi a jurat pe Cel ce trăieşte vecinic, că va mai fi o vreme, două vremuri, şi o jumătate de vreme (3 ani şi jumătate) şi că toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot ” (Daniel 12:7).

V.8,9: Dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai gasit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numi Diavolul şi Satana, acela care înşală întrega lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.

Acest eveniment va avea loc în timpul perioadei de

3 ani şi jumătate înainte ca Isus să Îşi stabilească Împărăţia pe pământ. Atunci Satan va fi aruncat pe pământ. În prezent, Satan este în locurile cereşti. Mulţi cred că Satan este in iad. Dar el nu este acolo. El va fi aruncat în iazul de foc într-o zi. Dar în acest moment, el este în locurile cereşti. Astăzi, noi trebuie să luptăm cu

„duhurile răutăţii întunericului care sunt în locurile cereşti ” (aşa cum găsim scris în Efeseni 6:12).

Biblia ne vorbeşte despre trei ceruri. Primul cer este cerul visibil al universului şi al spaţiului (Psalm 8:3). Cel de-al treilea cer, unde apostolul Pavel a fost dus, se mai

 

numeşte Paradis – unde se află tronul lui Dumnezeu ( 2Corinteni 12:2,4). Între primul şi cel de-al treilea cer se află cel de-al „doilea cer”.

Când ne rugăm, noi trebuie să penetrăm prin cel de-al doilea cer pentru a ajunge la cel de-al treilea cer. Cel mai bun mod de a penetra este prin a da slavă lui Dumnezeu. Un lucru pe care diavolul nu îl poate accepta este slava dată lui Dumnezeu! Aşa că, dacă îţi este greu să te rogi, opreşte-te din rugăciune, şi începe să ii dai slavă lui Dumnezeu. Conectează-te cu cel ce-al treilea cer şi apoi începe să te rogi!

Balaurul şi îngerii săi au fost alungaţi din cer. Isus a spus: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer” (Luca 10:18). Isus a văzut căderea lui Satan când el a căzut iniţial şi a devenit Satan. Dar El a prevăzut de asemenea că Satan va fi aruncat jos pe pământ, unde va fi încuiat în abis, şi în final fiind aruncat în iazul de foc. Apoi Isus le-a spus ucenicilor Săi: ” Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.”

Când vom vedea ceea ce a văzut Isus, nu o să mai fie teamă de Satan. El este un inamic înfrânt, deoarece el a fost învins la cruce de către Domnul nostru. Prinţul lumii a fost judecat. Este ridicol ca unui credincios să îi fie frică de Satan. Nu există motive de teamă. Cerei lui Dumnezeu să îşi deschidă ochii pentru a vedea căderea lui Satan. Satan urăşte cartea Apocalipsa pentru că aceasta descrie osânda sa finală.

Mihail împreună cu îngerii săi sunt aceia care l-au aruncat pe Satan afară. A fost un timp, când Satan, înainte de cădere (el se numea atunci Lucifer) era mai mare ca Mihail. Dar el s-a înălţat pe sine şi a fost aruncat. În final lui Mihail i se dă slujba de a curăţi al doilea cer de Satan şi îngerii săi.

 

Satan este numit aici şarpele cel vechi şi diavolul. Cuvântul „diavol” vine din grecescul „diabolos“, din care avem şi cuvântul „diabolic“. Dar cuvântul „diabolos” în greacă înseamnă de fapt „clevetitor” sau „bârfitor” şi este folosit în 1Timotei 3:11, unde se spune: „ Femeile nu trebuie sa fie diabolos“. Ceea ce înseamnă că femeile nu trebuie să fie mici diavoli, care îi bârfesc pe alţii, vorbindu-i de rău pe la spate. De asemenea, nici bărbaţii nu trebuie să fie clevetitori. În 2Timotei 3:2,3 se spune că

„ în zilele din urmă vor fi vremuri grele, când oamenii vor fi diabolos .” Mai departe în Tit 2:3, ni se vorbeşte „ femeile în vârstă să nu fie diabolos.” Astfel şi femeile şi bărbăţii sunt avertizaţi să nu devină „diavoli” care îi bârfesc pe alţii! Un clevetitor primeşte numele lui Satan, aşa cum un creştin primeşte numele lui Hristos.

Un alt nume al diavolului este Satan, care înseamnă

adversarul“, cel care i se împotriveşte lui Dumnezeu, se împotriveşte adevărului şi se împotriveşte oamenilor lui Dumnezeu.

El mai este de asemenea numit Amăgitorul, amăgitorul întregii lumi.

Satan va fi pe pământ timp de 1.260 de zile. El încă nu este aici. Dacă lucrurile sunt deja atât de rele, vă puteţi închipui cât de rele vor fi când Satan va fi aruncat pe pământ împreună cu îngerii săi. Ni se spune că în acele momente el va fi cuprins de o mare mânie.

V.10 Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

 

Aici Satan este numit „pârâşul fraţilor noştri“. Dacă cineva cleveteşte împotriva fraţilor sau surorilor sale, ajutaţi-l să realizeze că este în părtăşie cu Satan, şeful acuzatorilor fraţilor. Satan ne acuză înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte spunând, „Vezi cum se comportă copilul Tău! Vezi cum copilul Tău vorbeşte!” Diavolul urmăreşte minuţios vieţile noastre private, din această cauză are destul material să ne acuze înaintea lui Dumnezeu.

Satan l-a acuzat pe Iov îanintea lui Dumnezeu spunând despre Iov că îi slujeşte lui Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu l-a binecuvântat. Satan acuză credincioşi şi în ziua de azi din acelaşi motiv. Din moment ce Dumnezeu este neprihănit, El nu va spune că Satan se înşală, dacă El vede că într-adevăr tu îi slujeşti din motive nepotrivite. Isus Hristos este „Mijlocitorul cel Neprihănit” ( 1Ioan 2:1). El nu poate să ne acopere dacă noi am greşit. De aceea, întotdeauna trebuie să fim oneşti cu Dumnezeu în judecarea şi curăţirea de sine, pentru că atunci sângele lui Isus Hristos ne va curăţi pe noi de toate păcatele şi apoi Satan nu va mai avea nici o bază de acuzare împotriva noastră în faţa lui Dumnezeu.

V.11: Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.

Aceştia sunt ucenicii lui Isus care l-au birut pe Satan.

Ei au folosit trei arme.

(1) Sângele lui Isus Hristos care i-a curăţit pentru că umblau în lumina lui Dumnezeu.

(2) Cuvântul mărturisirii lor. Ei i-au spus lui Satan cu propriile lor cuvinte că au fost iertaţi şi curăţiţi şi că el nu mai are nici o putere asupra lor.

 

(3) Ei nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte. Ei şi-au luat crucea şi au omorât pe ea eul zi de zi.

Pe crucea de la Calvar Isus l-a învins pe Satan, şi când ne crucificăm eul împreună cu Hristos zi de zi atunci şi noi putem să îl învingem pe Satan.

De ce vorbim de luarea crucii zi de zi? Pentru că noi vrem să îl învingem pe Satan în fiecare zi. În ziua în care nu suntem doritori să murim în noi înşine, Satan va câştiga.

V.12: De aceea, bucuraţi-vă, ceruri, şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme.

În Noul Testament sunt trei locuri în care ni se vorbeşte despre bucuria cerului.

(1) Luca 15:7 Există bucurie în cer pentru un păcătos care se pocăieşte.

(2) Apocalipsa 12:12 Există bucurie în cer pentru un credicios care învinge.

(3) Apocalipsa 19:7 Există bucurie în cer la nunta Mielului, deoarece mireasa s-a pregătit.

Aceste trei ocazii sunt de fapt trei stadii a vieţii noastre de creştin.

Stadiul 1 : Când ne pocăim de păcatele noastre.

Stadiul 2: Când îl învingem pe Satan în vieţile noastre personale.

Stadiul 3: Când ne-am pregătit ca mireasă pentru nunta Mielului.

 

Fiecare dintre noi poate să fie o sursă de bucurie pentru oastea cerească, dacă suntem gata să trecem prin aceste treo stadii.

Isus l-a învins deja pe Satan. Acum El ne oferă oportunităţi de a exercita această victorie pe care El a câştigat-o deja, aşa cum spune şi în Romani 16:20:

„ Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre “.

Satan a încercat să îl omoate pe Isus când acesta s-a născut ( Apocalipsa 12:4), dar nu a avut succes. În cer s-a luptat cu Mihail şi îngerii săi, dar a fost aruncat jos (v.7-9). Acum el se luptă cu noi. Ne vom lasă învinşi? Nu! Ceea ce Isus a dus la îndeplinire pe cruce noi trebuie să aplicăm azi ca Dumnezeul păcii să poată zdrobi pe Satan prin noi înşine zi de zi şi în final definitiv.

Diavolul este un student al profeţiei şi ştie că are numai 3 ani şi jumătate odată ce va fi pământ. Aşa că mânia lui va fi mare. Va fi o vreme cumplită pe pământ în acel timp.

V.13: Când s-a văzut balaurul aruncat pe pământ, a început să urmărească pe femeia care născuse copilul de parte bărbătească.

Imediat ce Satan va veni pe pământ, el va începe să persecute naţiunea Israel care i-a dat naştere lui Isus Hristos.

V.14-16 . Şi cele două aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca să zboare cu ele în pustiu, în locul ei unde este hrănită o vreme, vremi şi jumătatea unei vremi, departe de faţa şarpelui. Atunci şarpele a aruncat din gură apă,

 

ca un râu, după femeie, ca s-o ia râul. Dar pământul a dat ajutor femeii. Pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit râul, pe care-l aruncase balaurul din gură.

Aripile vulturului pot face referire la locul de protecţie pe care Dumnezeu l-a pregătit în pustie pentru naţiunea Israel. Râul care ia naştere din gura şarpelui se referă la râul de persecuţie care va căuta să şteargă naţiunea Israel. Dar atunci vor fi mult mai mulţi oameni ca în cel de-al II-lea Război Mondial, care să îi ajute pe Evrei, ca aceştia să nu fie şterşi de pe pământ.

V.17 Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.

Balaurul s-a mâniat pe Israel pentru că nu a putut să îi facă rău. Aşă că el porneşte să facă război cu

rămăşiţa seminţiei ei“. Aceasta face referire la ucenicii dedicaţi Domnului Isus din toată inima – acei care ascultă de Dumnezeu şi sunt martori pentru Isus. Ei sunt numiţi

„rămăşiţa seminţiei femeii” pentru că biserica s-a născut din mărturia ucenicilor, care erau Israeliţi.

Acest lucru dovedeşte că în acea vreme pe pământ vor fi credincioşi care ascultă de Dumnezeu şi ţin la mărturia lui Isus Hristos. Aceştia îl vor învinge pe Satan şi vor fi o mărturie puternică pentru Domnul pe pământ. Acum Dumnezeu îşi pregăteşte oamenii Săi pentru acea zi. Să fim credincioşi zi de zi pentru a-l învinge pe Satan definitiv şi pentru a-l zdrobi sub picioarele noastre!

 

Ieremia 12:5 spune că Domnul ne învaţă acum să nu ne luăm la întrecere cu oamenii pentru ca într-o zi să putem alerga cu caii. El ne antrenează pe timp de pace ca atunci când malurile Iordanului se vor umfla noi să fi gata să rămânem în picioare. Nu ne putem pregăti peste noapte. Lucrul acesta ia timp. Aşa că, dacă luăm fiecare oportunitate care apare acum, pentru a ne smeri şi a ne crucifica eul vom fi gata să rămânem în picioare pentru Domnul şi să fim o mărturie pentru El pe pământ atunci când valurile vor veni (necazul cel mare).

CAPITOLUL XIII

V.1: Apoi am stătut pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti, şi pe capete avea nume de hulă.

Marea reprezintă naţiunile lumii, aşa cum citim în Apocalipsa 17:15, „Apele pe care le-ai văzut… sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” . Dintre naţiunile lumii iese înainte o fiară cu zece coarne şi şapte capete. Şi pe coarne avea cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă. Această fiară este Anticristul, conducătorul lumii, care va conduce lumea timp de 3 ani şi jumătate, cu puţin înainte ca Isus să Îşi stabilească împărăţia pe pământ. Cele şapte capete sunt explicate in Apocalipsa 17:9-11, „Cele şapte capete, sunt şapte munţi pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.”

Oraşul Roma este construit pe şapte dealuri. Cele şapte capete reprezintă de asemenea şapte împărăţii. Când apostolul Ioan scria această carte, (în jurul anului 96 după Hristos), cinci imperii ale lumii (menţionate în Biblie) trecuseră deja. Prima împărăţie a fost Egiptul despre care citim în cartea Exod. A doua împărăţie a fost împărăţia Asiriană despre care citim în cartea 2 Împăraţi . Cea de-a treia împărăţie a fost Împărăţia Babiloniană, despre care citim în cartea Daniel. Cea de-a patra împărăţie a fost Impereriul Medo-Persan, de asemenea menţionat în cartea Daniel . Cea de-a cincea împărăţie a fost Grecia

 

despre care Daniel a profeţit. Cea de-a şasea împărăţie a fost Imperiul Roman care exista la acel moment. Cea de-a şaptea împărăţie încă nu venise la acel moment. Şi în final Anticristul urmează să îşi stabilească ce-a de a opta împărăţie, şi se pare că are conexiune cu una dintre cele şapte împărăţii care o precedă.

Cele zece coarne sunt explicate de asemenea în Apocalipsa 17:12, „Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.”

Aceste zece împărăţii sunt stabilite în vremea Anticristului. Zece naţiuni se vor uni în ultimele zile şi vor deveni cea mai mare putere a lumii, din cauza puterii financiare. Şi Anticristul va fi conducătorul acestei superputeri.

Ioan era pe insula Patmos, si marea din care fiara s-a ridicat era Marea Mediterană. Toate cele şase capete ale fiarei au venit din apropierea sau din jurul Mării Mediterane – Egipt, Asiria, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Aşa că este probabil ca şi cele zece împărăţii să fie din această parte de asemenea.

V.2: Fiara, pe care am văzut-o, semăna cu un leopard; avea labe ca de urs şi gură ca o gură de leu. Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie şi o stăpânire mare.

În cartea Daniel, capitolul 2, citim despre un vis pe care l-a avut împăratul Nebucadneţar, o statuie mare al cărei cap era din aur; pieptul şi braţele erau din argint; pîntecele şi coapsele, din aramă; fluierele picioarelor, din fier; şi picioarele erau parte din fier şi parte din lut.

 

Observaţi că valoarea metalului scade de sus, de la cap, în jos, înspre picioare. Aceasta demonstrează că rasa umană se degenerează treptat. În Daniel 2:38-42, îl vedem pe Daniel explicând semnificaţia visului: „Tu eşti capul de aur“. (Babilon) „ După tine se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta “(Medo-Persia). A treia împărăţie de aramă este Grecia. Cea de- a patra împărăţie va fi tare ca fierul. Această împărăţie va fi Imperiul Roman. După aceasta, visul sare peste 2.000 de ani ai vieţii bisericii şi revine la finalul timpului unde este descrisă ultima împărăţie: „ Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului (dictatură), tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul (democraţia), tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă .”

Dictatura şi democraţia sunt lucruri comune în ultimele zile. Câte degete avea acea statuie? Zece! Acestea reprezintă cele zece împărăţii – cele zece coarne – pe care le-am vazut în Apocalipsa 13, conduse de către Anticrist.

Apoi Daniel continuă să spună, „ Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată ” (v.44). Aceasta este Împărăţia Domnului nostru Isus Hristos.

Această împărăţie a fost imaginată în vis astfel: „ S-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi ” (Daniel 2:34). Această piatră este Însuşi Domnul Isus Hristos. Această piatră nu sfărâmă aurul, argintul, arama sau fierul. Aceste împărăţii sunt deja trecute. Piatra sfărâmă picioarele – când cele zece împărăţii conduc lumea. Şi în final, „ piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare, şi a umplut tot pământul 

 

(Daniel 2:35). Aceasta este Împăraţia lui Hristos care va umple tot pământul.

Visul se referă la aceste împărăţii, văzute din punct de vedere omenesc. Mai târziu Dumnezeu i-a arătat lui Daniel cum vede aceste împărăţii – nu ca metale valoroase, ci ca fiare rele.

În Daniel 7:2-14, Daniel descrie un vis pe care i l-a dat Dumnezeu: „ În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. (Marea Mediterană) Şi patru fiare mari au ieşit din mare. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur .” Acesta era Babilonul. Apoi a vazut un urs ce reprezintă Medo-Persia, apoi un leopard, ce reprezintă Grecia. Aceasta a fost urmată de cea de-a „ patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea ” (imperiul Roman)„…avea zece coarne” (cele zece împărăţii care se vor uni în zilele din urmă) „ M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn (Anticristul) mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură, care vorbea cu trufie “.

În final, el a vazut Anticristul fiind omorât, şi Hristos întorcându-se şi stabilindu-şi Împăraţia pe pământ: „ Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un Îmbătrânit de zile a şezut jos… Mii de mii de slujitori Îi slujeau… fiara a fost ucisă… şi iată că pe norii cerurilor a venit Unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este

 

o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată ” (v. 9:14).

Daniel a vazut leul, ursul şi leopardul în această ordine, pentru că aceste împărăţii erau pentru el viitoare. Apostolul Ioan a văzut o fiară care avea caraceristicile acestor animale, dar în ordine inversă, pentru că el se uita în urmă la aceste împărăţii care trecuseră – leopardul, ursul şi leul (Apocalipsa 13:2). Acest lucru indică faptul că Anticristul va avea calităţile imperiilor trecute Babilon, Medo-Persia si Roma – leul, ursul şi leopardul.

În viziunea lui Dumnezeu, toate aceste împărăţii pământeşti sunt ca nişte fiare. Când omul nu răspunde chemării Duhului Sfânt, el se degenerează şi devine ca un animal sălbatic. Dumnezeu vede partidele politice ale lumii ca fiare. Un partid poate fi mai bun ca celălalt, dar ele toate sunt fiare. Când votezi, tu alegi între o fiară sălbătică şi altă fiară sălbatică. Din acest motiv eu niciodată nu votez, pentru că eu nu pot să votez pentru o fiară sălbatică. Dar în schimb mă rog ca Dumnezeu să conducă şi să îl ungă pe acela pe care El l-a ales să conducă o ţară.

Balaurul (Satan) va da lui Anticrist puterea sa, tronul său şi multă autoritate. Acum 2.000 de ani, Satan a oferit toate acestea lui Isus Hristos. Dar Isus a refuzat să primească ceva de la Satan. Dar Anticristul îi va sluji lui Satan şi astfel va primi impărăţiile lumii de la el.

Satan este gata să dea puterea lui tuturor acelora care o doresc, dacă sunt gata să îşi sacrifice conştiinţa şi să i se închine lui. Sunt mulţi oameni astăzi în lume care au obţinut putere supranaturală de la Satan în acest mod. Mulţi lideri ai religiilor păgâne au puteri supranaturale pentru că ei s-au vândut pe ei înşişi diavolului.

 

V.3 Unul din capetele ei părea rănit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecată. Şi tot pământul se mira de fiară.

Aceasta pare a fi o imitaţie a învierii lui Isus Hristos. Anticristul îl va imita pe Hristos în oricare mod posibil. Aceasta nu va fi o înviere adevărată – pentru că nimeni nu poate învia morţii decât Dumnezeu. Dar această imitaţie va fi foarte bună pentru că îi va păcăli pe oameni. Aici ni se spune „părea rănit de moarte“. Aceasta va fi o minune aşa de mare pentru lumea întreagă şi toţi îl vor urma pe Anticrist.

V.4: Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara, şi cine se poate lupta cu ea?”

Tot pământul se închină lui Satan. Acest lucru a fost dorinţa lui Satan dintotdeauna, chiar de la început. În Isaia 14:14 citim că Lucifer îşi dorea să fie ca Dumnezeu. Dumnezeu deja îi dăduse lui Lucifer multe daruri minunate – înţelepciune, frumuseţe, pricepere, şi daruri supranaturale. Ce îşi dorea mai mult? El îşi dorea să fie slujit aşa cum era slujit Dumnezeu. Şi astfel el a devenit diavol.

De fiecare dată când îţi doreşti admiraţia oamenilor, adu-ţi aminte că ai aceeaşi dorinţă ca Satan. Să cauţi admiraţia oamenilor este un lucru satanic.

În final, vedem aici, că Satan face ca lumea întreagă să i se închine lui. Desigur acest lucru se întâmplă într-o măsură mică şi azi. Dar atunci închinarea înaintea lui Satan va lua amploare.

 

Ei s-au închinat şi Anticristului. Închinarea la Anticrist – închinarea la oameni – se răspândeşte şi azi. Ei se închinau Anticristului spunând: „Cine se poate asemăna cu fiara?” Aşa cum noi ne închinăm azi lui Dumnezeu, spunând: „ Cine este ca Tine, o Doamne,” aşa se vor închina oamenii lui Satan şi Anticristului spunând acelaşi lucru. Oamenii nu îl vor numi pe Anticrist,

„Anticristul”. Nu. Ei îi vor pune un nume respectabil.

În 1Ioan 2:18 citim, „ Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi, că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru ” (din mijlocul bisericii). Observăm că existau oameni care aveau duhul lui Anticrist chiar în mijlocul bisericii din primul secol. Astfel de oameni există şi azi. Oameni cu duhul lui Anticrist se află în lumea politică, în lumea afacerilor, în religiile păgâne ale lumii, dar şi în aşa zisele „biserici creştine”.

Care este semnul duhului lui Anticrist? Sunt multe semne. Dar unul din semnele cele mai evidente este: Ei îşi doresc ca ceilalţi să îi admire şi să îi adore – dorinţa de a primi închinare de la oameni . O biserica care nu luptă împotriva acestei atitudini va fi condusă în cel mai scurt timp de duhul lui Anticrist.

Dorinţa de a primi laudă de la oameni se găseşte în firea noastră. Începe să crească ca o sămânţă mică, ca un copilaş – o dorinţă mică de admiraţie, aprobarea sau lauda cuiva. În final acestea se transformă în dorinţe de închinare. Acesta este duhul lui Anticrist. De aceea, oricând vedem un ou al şarpelui înlăuntrul nostru, trebuie să o zdrobim. Altfel, din el va ieşi mai târziu un şarpe. Dacă acest duh a putut lua naştere în cel frumos înger, de ce nu s-ar putea naşte în oricare dintre noi? Cel care urechi de auzit, să audă.

 

Ni se spune că tot pământul îl va urma pe Anticrist. Lumea nu l-a urmat pe Isus. Ei au spus: „Afară cu El. Crucifică-L”. Dar ei îl vor urma pe Anticrist, datorită discursurilor lui mieroase, căci el va vorbi asemenea profeţilor mincinoşi din vechime.

Duhul lui Hristos ne aduce reproşuri, batjocuri şi rezistenţă din partea oamenilor. Când creştinii îşi doresc popularitate în această lume, ei sunt pe un pământ periculos – pământul lui Anticrist. Isus nu a fost entuziasmat când oamenii au dorit să îl încoroneze ca rege. El ştia că părerile oamenilor sunt potrivite pentru coşul de gunoi. De aceea El s-a întors şi le-a spus„ Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu (Luca 14:26-33). Aceste cuvinte sunt grele şi au ofensat pe mulţi din cei ce le-au auzit. Astazi, adevărata biserică a lui Isus Hristos predică aceleaşi cuvinte, care sunt la fel de grele – iar oamenii se simt ofensaţi, aşa cum se simţeau şi în vremea lui Hristos. Şi, astfel, reproşul lui Hristos vine peste noi. Astfel suntem protejaţi de duhul lui Anticrist. Dar creştinătatea babiloniană nu va predica acest mesaj, motiv pentru care va fi onorată, însă ea va pregăti astfel venirea anticristului.

V.5: I s-a dat o gură, care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni.

Această expresie „I s-a dat” este repetată de şase ori în acest capitol (v.5,7,14,15). Ea este similară cu propoziţia pe care am vazut-o în Ap.6 în legătură cu anticristul călare pe un cal alb şi indică faptul că Dumnezeu este în controlul

 

tuturor lucrurilor. El este Cel Care îi permite Anticristului să aibă această putere pentru o scurtă perioadă de timp – puterea de a-i persecuta chiar şi pe creştini.

Cuvântul „gură” apare de mai multe ori în acest capitol – „ gură ca o gură de leu” (v.2). Lauda la adresa lui Dumnezeu este exprimată cu ajutorul gurii. Şi răzvrătirea omului împotriva lui Dumnezeu este exprimată tot cu ajutorul gurii. ÎnProverbe 18:21, citim: „ Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii“.

Când omul s-a răzvrătit la turnul Babel, Dumnezeu a provocat confuzie printre oameni prin intermediul limbii. Acesta este motivul pentru care, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, când Dumnezeu repara confuzia provocată de răzvrătirea omului, prin umplerea oamenilor cu Duhul Sfânt, ei vorbeau în limbi necunoscute. Acesta era reversul a ceea ce s-a întâmplat la turnul Babel. Dumnezeu îi aducea pe oameni din duhul răzvrătirii prin care Satan conduce umanitatea. Dar în zilele din urmă, Satan îşi va manifesta răzvrătirea la maxim prin gura Anticristului.

Mulţi credincioşi nu sunt atenţi la cuvintele care le ies din gură. Fiecare cuvânt pe care îl rostim e ca o rachetă lansată. Poţi să regreţi ceea ce ai spus şi să spui „O, aş vrea să îmi retrag cuvintele acestea”. Dar e prea târziu odată ce acestea au fost spuse sau scrise. Acestea au ieşit în spaţiu. Poţi să fii atent doar la următoare rachetă pe care doreşti să o lansezi. Nu mai poţi să faci nimic cu privire la cuvintele pe care le-ai spus. Isus zice: „ Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit ” (fiecare cuvânt spus fără grijă) (Matei 12:36). Motivul este că răzvrătirea este centrată în jurul limbii. Cucerim acest duh prin duhul de laudă, supunere şi mulţumire la adresa lui Dumnezeu şi prin duhul de har şi bunătate care vine din gurile noastre când oamenii ne blesteamă şi ne vorbesc de rău.

 

V.6: Ea şi-a deschis gura, şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe ceice locuiesc în cer.

De trei ori este menţionată gura Anticristului (v.2,5,6). În Daniel 7, autorul atrage atenţia asupra discursului lui anticrist. „ O gură care vorbea cu trufie… cuvintelor pline de trufie pe care le rostea cornul Acela… El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt ” (Daniel 7:81125).

Duhul de răzvrătire din om se manifestă în plinătatea lui prin gura omului, şi gura vorbeşte din ceea ce este în inimă ( Matei 12:34). Dacă inima este umplută de Duhul Sfânt, atunci cuvinte pline de Duhul Sfânt vor fi rostite de gură – fie într-o limbă cunoscută sau necunoscută. Dar dacă nu eşti umplut cu Duhul Sfânt, şi alt duh te conduce, atunci acel duh se va manifesta – în limbi sau într-o limbă cunoscută. În inimile noastre trebuie să zdrobim acest duh de răzvrătire, dacă ne dorim ca limbile noastre să fie pure. De aceea se spune că un

„duh blând şi liniştit” este preţios în ochii lui Dumnezeu. ( 1Petru 3:4).

În Apocalipsa 13:6, citim despre o referină cu privire la „locuitorii cerului” – aflaţi în contrast cu locuitorii pământului, pe care i-am văzut mai devreme. Locuitorii cerului îi include pe ucenicii lui Hristos, pentru că suntem aşezaţi cu Hristos în locurile cerești. Aici citim că Anticrist îi va huli pe toţi locuitorii cerului.

V.7: I s-a dat să facă război cu sfinţii, şi să-i biruiască. Şi i s-a dat stăpânire peste orice seminţie, peste orice norod, peste orice limbă şi peste orice neam.

 

Acesta este un alt verset care precizează clar că vor fi sfinţi pe pământ în această perioadă a anticristului, pentru că el va purta război împotriva lor. Cuvântul

sfinţi” este folosit în Noul Testament pentru a face referire la creştinii născuţi din nou.

Anticristul îi va birui din punct de vedere fizic – omorându-i. Dar nu le va putea birui duhul. Diavolul se poate atinge doar de trupurile noastre – dar şi pentru aceasta, numai după ce obţine permisiunea lui Dumnezeu! În boală, diavolul ne afectează trupurile. Dar nu se poate atinge de duhul nostru. Noi putem să fim cuceritori în duhul nostru în orice moment. Mesagerul lui Satan s-a putut atinge de trupul lui Pavel cu un ţepuş în carne ( 2Corinteni 12:7). Dar nu i-a putut face vreun rău lui Pavel. Chiar şi aici, vedem că Dumnezeu a făcut din ţepuş o binecuvântare pentru Pavel.

În Daniel 7:19-25 citim că Daniel a fost uimit când l-a văzut pe anticrist că „ a făcut război sfinţilor şi i-a biruit… El va rosti vorbe de hulă (va sfida) împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinţii Celui Preaînalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea “. Vedem începutul acestor lucruri şi azi, cum legile lui Dumnezeu sunt alterate pentru a fi potrivite plăcerilor omului. Ni se spune că în acea vreme „sfinţii vor fi daţi în mâinile lui timp de o vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme” (v. 25).

Când Daniel l-a întrebat pe înger despre acest lucru, i s-a spus că această perioadă va dura „până când a venit Cel Îmbătrânit de zile (Tatăl) şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt ” ( v.22). Va fi o vreme când oamenii lui Dumnezeu vor fi reabilitaţi – când Isus se va întoarce în gloria Tatălui Său. Şi atunci le va da sfinţilor Săi autoritatea de a conduce. „ Apoi va veni judecata şi i se va lua stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru

 

totdeauna. Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Preaînalt .” (v.26,27).

V.8: Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat.

Această expresie, „de la întemeierea lumii” poate face referire la două lucruri:

(1) Mielul junghiat de la întemeierea lumii. Crucificarea lui Hristos pe Calvar nu a fost un gând ulterior al lui Dumnezeu. Păcatul lui Adam nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu, deoarece El ştia de la început că Adam va păcătui şi El s-a pregătit pentru aceasta, dinainte ca El să fi creat lumea.

(2) Numele noastre au fost scrise în Cartea Vieţii de la întemeierea lumii. Citim în Efeseni 1:4, „ În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii“. Acest lucru înseamnă că Dumnezeu ne-a cunoscut după nume, înainte ca El să-l fi creat pe Adam sau îngerii. Cu mult înainte, în trecutul eternităţii, El ne-a chemat să fim ai Lui pentru totdeauna. Este foarte reconfortant să ştim lucrul acesta. Şi pentru că numele noastre sunt scrise în Cartea Vieţii, vom refuza să ne închinam duhului lui anticrist de azi şi vom refuza şi în viitor. Toţi locuitorii pământului i se vor închina lui. Duhul lui anticrist este deja aici. Cea mai bună pregătire pentru zilele necazului cel mare este să ne ţinem curaţi de acest duh în prezent.

 

V.9: Cine are urechi, să audă!

Această expresie ne aduce aminte de ceea ce am studiat în cap. 2 şi cap. 3. Acolo am auzit despre chemarea celor care biruiesc, „ Celui ce va birui, îi voi da… cine are urechi, să audă“. Ce trebuia să auzim acolo? Chemarea de a birui! Chemarea de a birui duhul lui anticrist este repetată din nou aici: „ Biruiţi închinarea la oameni! Nu te apleca în faţa niciunui om pentru a obţine câstiguri materiale, popularitate sau altceva. Nu îţi sacrifica principiile pentru niciun câştig pământesc. Nu fă compromisuri pentru a obţine onoruri de la oameni. Nu da mită pentru a primi ceva pe nedrept. Nu îţi spurca mâinile în acest fel. Cine are urechi, să audă!”

V.10: Cine duce pe alţii în robie va merge şi el în robie. Cine ucide cu sabia trebuie să fie ucis cu sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor.

Într-o zi, zi anticristul va fi luat în captivitate. El, care a luat viaţa altora va fi în final şi el ucis. Şi iată aici

răbdarea şi credinţa sfinţilor“. Toţi sfinţii trebuie să creadă că Dumnezeu, la momentul potrivit, va avea grija de acela care îi persecută.

Dacă noi suntem persecutaţi de o persoană dificlă azi şi nu putem să ne încredem în Dumnezeu că El va rezolva aceasta situaţie, atunci cum vom avea credinţă în Dumnezeu în zilele din urmă, când persecuţiile se vor intensifica? Credem noi cu adevărat în puterea suverană a lui Dumnezeu? Credem noi că acela care ne ţine captivi va fi capturat de Însuşi Dumnezeu, şi că acela care astăzi ne omoară va fi omorât de Dumnezeu Însuşi într-o zi? Credem noi că Dumnezeu îî va trata pe oameni în zilele din

 

urmă în acelaşi mod cum aceştia ne-au tratat pe noi? Dacă avem această credinţă, nu ne vom mai dori răzbunarea nimănui. Aceasta este răbdarea şi credinţa sfinţilor. De aceea noi nu răspundem atacurilor. În schimb, noi aducem cauza noastră la El, care judecă drept în fiecare situaţie. Aceasta este încercarea credinţei noastre. Începe chiar acum cu lucrurile mici. Va fi testată în lucrurile mari în zilele lui anticrist.

Isus a spus, „toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri” ( Matei 26:52). Sabia poate să fie limba unui om. Cei care îşi folosesc săbiile (limbile) împotriva celorlaţi, se vor afla într-o zi în mijlocul suferinţei consecinţelor. Dar dacă ne ţinem săbiile (limbile) în teacă, şi lăsăm în grija lui Dumnezeu justificarea noastră, într-o zi El se va îngriji de duşmanii noştri cu dreptate. Dacă ne încredem în Dumnezeu vom avea pace în orice moment.

Pot sfinţii să aştepte ca Dumnezeu să se ocupe personal de anticrist? Au ei răbdare ca Dumnezeu să dea rezolvare unei situaţii dificile? Sau vor dori să ia problema în propriile mâini, spunând, „Mă voi ocupa de aceasta personal”? În Evrei 6:12 ni se spune că „ prin credinţă şi răbdare, se moştenesc făgăduinţele“. Este nevoie de răbdare atunci când suntem testaţi astfel.

În Luca 21:17-19 citim despre faptul că vom fi urâţi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii noştri. Şi când vom fi trădaţi ce vom face? Isus a spus „ prin perseverenţă voi vă veţi câştiga sufletele.” Prin răbdare şi perseverenţă noi ne putem câştiga sufletele şi putem lua parte la natura Divină în sufletele noastre. Din acest motiv Dumnezeu ne permite să fim ispitiţi acum. Dacă am înţelege că ispitele care vin azi în calea noastră fac parte din şcoala de pregătire a lui Dumnezeu pentru lucruri mult mai măreţe în zilele ce vor veni, vom fi nerăbdători să profităm de orice oportunitate care ne iese înainte să murim în noi înşine, să fim tunşi ca

 

mieii, să fim sacrificaţi ca oile, şi să ne ţinem gura închisă, pentru că prin perseverenţă ne vom câştiga sufletele.

În Evrei 10:36-38, citim: „ Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit “. Ce ne-a promis Dumnezeu? Este raiul? Nu în primul rând. Promisiunea Lui este să împărtăţim din natura Lui şi să fim ca Isus. Acest lucru este mai important de un milion de ori decât să fim in rai. Nu ni s-a promis eliberare de boală sau de probleme în primul rând. Nu bogăţii sau sănătate, ci natura divină! (2Petru 1:4). Noi trebuie să îndurăm încercările de azi. După ce am împlinit voia lui Dumnezeu

– am luat crucea, am ucis eul, ne-am ţinut gura şi ne-am smerit – încă avem nevoie de răbdare pentru a aştepta să primim ceea ce ne-a fost făgăduit de Dumnezeu. „ Încă puţină, foarte puţină vreme, şi Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi. Şi cel neprihănit va trăi prin credinţă; dar, dacă dă înapoi , (spre exemplu îşi ia sabia şi doreşte să îşi rezolve singur problema)sufletul Meu nu găseşte plăcere în el.” ( Evrei 10:37-38).

V.11: Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.

Primele zece versete ale acestui capitol tratează persoana lui anticrist. În acest verset, citim despre o altă fiară. Aceasta iese „ din pământ“. Prima fiară s-a ridicat din mare - ce reprezenta naţiunile lumii. În Vechiul Testament „teritoriul” se referea întotdeauna la poporul Israel, iar „marea“, la celelalte naţiuni. Astfel, dacă aici

pământul” înseamnă „teritoriu“, atunci această bestie ar putea fi un evreu. El va fi o persoană religioasă, deoarece el

 

este un miel-dragon. El arată ca un miel, dar vorbeşte ca un dragon.

Sunt mulţi oameni religioşi ca el, oameni care arată ca nişte miei, dar care vorbesc ca dragonii. Ei arată ca nişte miei la întâlnirile bisericii, dar vorbesc ca nişte dragoni acasă sau la serviciu. Poţi să înţelegi cărei împărăţii aparţine un om după vorbe, nu după înfăţişare. Isus ne-a avertizat cu privire la astfel de oameni, când a spus:

„ Păziţi-vă de proorocii mincinoşi! Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt nişte lupi răpitori (dragoni)” (Matei 7:15). Aici vedem pe cineva care vrea să aibă mărturia lui Hristos – ca un miel. Dar de fapt prin el vorbeşte Satan. El pretinde că este reprezentantul lui Dumnezeu, dar gura lui este aceea a unui dragon.

V.12: Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată.

Acesta este proorocul mincinos. Când Isus a vorbit de zilele din urmă, El a spus, „ Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi ” (Matei 24:24). Hristosul cel fals este anticristul. Proorocul mincinos este această persoană pe care o vedem aici. Politica lui este combinată cu religia. În Vechiul Testament citim despre regele Balac şi falsul profet Balaam lucrând împreună împotriva oamenilor lui Dumnezeu. Chiar şi azi, episcopii şi liderii politici dau mâna unul cu celălalt. Toate acestea sunt doar pregătiri pentru guvernarea finală a lui anticrist, când religia şi politica vor merge mână în mână. Proorocul mincinos este

 

mână în mână cu prima fiară, anticristul. Aici vedem trinitatea satanică. dragonul, fiara şi proorocul mincinos. Ei vor guverna 3 ani şi jumătate – cât a ţinut slujirea publică a Domnului Isus. Proorocul mincinos îi face pe oameni să se închine lui anticrist.

V.13: Săvîrşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oamenilor.

Satan are putere să trimită foc. Citim în cartea Iov citim că Satan a trimis foc din cer şi a distrus o parte din proprietăţile lui Iov ( Iov 1:16).

V.14: Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele, pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie, şi trăia.

Profetul mincinos va înşela oamenii cu semne şi minuni false. Citim în 2Timotei 3:8 despre magicienii lui Faraon, Iane şi Iambre care i s-au împotrivit lui Moise. Faraon este un model de anticrist şi vrăjitorii lui sunt un exemplu de prooroci mincinoşi. Aceşti vrăjitori aveau puteri supranaturale. Când Moise şi-a aruncat toiagul pe pamânt, el s-a transformat în şarpe; iar acei magicieni au făcut acelaşi lucru. Moise a transformat apa în sânge, şi vrăjitorii au făcut la fel. Dar la un moment dat, magia lor a rămas fără putere.

După ce vorbeşte despre vrăjitorii lui Faraon, apostolul Pavel spune că în zilele din urmă vor fi mulţi magicieni. Cuvântul din Greacă tradus ca „impostor“, în 2Timotei 3:13 este „go-ace “, care înseamnă magician. Ce

 

se spune este că „ oamenii răi şi magicienii… vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi “. Nu vă închipuiţi că toate spectacolele de magie sunt inocente. Unele dintre ele sunt trucuri şi scamatorii. Dar există magie demonică. Fiecare trebuie să fie atent la spectacolele de magie.

Scopul proorocului mincinos este să înşele oamenii ( Apocalipsa 13:14). El va fi un fel de magician care îi va înşela pe locuitorii pământului, şi în final îşi va arată imaginea de fiară care este „urâciunea pustiirii“.

Aici ne este prezentată o imagine a ultimelor zile: vom vedea politicieni şi lideri religioşi conlucrând tot mai mult, dominând şi conducând oamenii cu putere satanică. De asemenea vor fi scamatori şi magicieni care îi vor îndepărta pe oameni de Dumnezeu, pentru că oamenii au tendinţa să creadă că dacă ceva e supranatural vine de la Dumnezeu.

Creştinii trebuie să fie precauţi. Să nu crezi că orice lucru supranatural făcut în Numele lui Isus Hristos vine neapărat de la Dumnezeu! Nouă ni s-a poruncit să

cercetăm duhurile“. Trebuie să ne întrebăm: Mărturisesc ele că Isus Hristos s-a întrupat? (1Ioan 4:1-3). Că Isus Hristos este Domnul (1Corinteni 12:3). Sunt ele duhuri de smerenie, de puritate, eliberare-din-dragostea-de-bani pe care Isus le-a avut? Numai prin discernerea duhurilor predicatorilor şi liderilor pe care îi întâlnim, vom fi în stare să ne protejăm de duhul lui Anticrist şi de duhul profeţilor mincinoşi.

În Fapte 8:9 citim despre un om pe nume Simon care practica vrăjitoria în Samaria, uimind oamenii cu minunile pe care le făcea. Şi oamenii din Samaria îl ascultau cu luare aminte, spunând „aceasta este marea putere a lui Dumnezeu”. Lucrurile vor fi la fel şi în zilele din urmă: Oamenii vor fi uimiţi de semnele şi de minunile pe care anticristul şi profetul mincinos le vor face.

 

Noi putem să ne întrebăm de ce Dumnezeu îi permite lui Satan şi duhurilor rele să exercite puteri supranaturale. Problema nu s-ar rezolva dacă Dumnezeu ar retrage toate abilităţile supranaturale din mâinile lui Satan şi ale duhurilor rele?

În cartea Deuteronom , citim că există un scop pentru care Dumnezeu le permite profeţilor mincinoşi şi agenţilor lui Satan să exercite puteri supranaturale. În Deuteronom 13:1-5, se spune că dacă apare un profet cu puteri supranaturale care face minuni, şi apoi spune lucruri impotriva Cuvântului lui Dumnezeu, nimeni nu trebuie să ia aminte la cuvintele lui; „căci Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare!” Dumnezeu ne testează să vadă dacă vom lua aminte la minunile şi la semnele supranaturale sau dimpotrivă la Cuvântul Său. Aşa că ceea ce trebuie să ne întrebăm – oricând vedem un semn sau o minune înfăptuită, fie şi în numele lui Isus – este dacă predicatorul îi conduce pe oameni la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu sau nu. Dacă nu, trebuie să îl considerăm un profet mincinos. Dacă nu ne vom dezvolta acest simţ de discernământ acum, vom fi înşelaţi amarnic, când profetul mincinos îi va păcăli pe oameni prin minunile sale.

Acest profet mincinos spune oamenilor să îşi facă un chip al fiarei. Aşa cum Duhul Sfânt îl înalţă pe Hristos, aşa şi profetul mincinos îl înalţă pe Anticrist.

O icoană fiarei” ne aduce aminte de Nebucadneţar care şi-a construit o statue din aur pur ce îl reprezenta şi i-a pus pe oameni să i se închine, ameninţându-i cu pedeapsa dacă nu se vor supune. Dar era o rămăşiţă în acea zi, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care nu s-au închinat. Erau într-un număr mic! şi în zilele din urmă vor fi câţiva la fel, care vor sta drepţi şi vor refuza să se închine.

 

V.15: I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei.

Aceasta va fi o înşelătorie supranaturală care doreşte să imite creaţia. Omul de azi este în căutarea de a încerca să creeze viaţă în laborator. El a clonat animalele şi acum încearcă să cloneze fiinţe umane. Dar nu va fi niciodată în stare să creeze viaţă, pentru că numai Dumnezeu poate creea viaţă. Dar Dumnezeu va permite ca oamenii să fie înşelaţi.

Profetului mincinos i s-a permis de către Dumnezeu

„să dea suflare icoanei fiarei” şi să o facă să vorbească. Aceasta poate fi o imitaţie computerizată a unei fiinţe umane sau poate fi magie Satanică şi înşelăciune. Această icoană va fi probabil plasată la Ierusalim, şi poate fi o referire la „urâciunea pustiirii” despre care a vorbit Isus. (Matei 24:15).

În Daniel 11 ni se descrie ceva ce s-a întâmplat după ce imperiul Grecesc al lui Alexandru cel mare s-a sfârşit, şi înainte ca Romanii să devină o putere a lumii. Împărăţia lui Alexandru a fost împărţită între cei patru generali ai săi. Doi dintre cei mai puternici generali au condus peste Siria şi Egipt. În Daniel 11:31, citim că „nişte oşti trimise de el (conducătorul de Nord din Siria) vor veni şi vor spurca Sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să înceteze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului “.

În jurul anului 175 înainte de Hristos, Antiochus Epiphanes conducătorul sirian, a venit la Ierusalim, a oprit jertfa din templu, a sacrificat un porc pe altar, şi a plasat statuia lui Jupiter în Locul cel Sfânt. În acest mod a profanat sanctuarul. Aceasta este urâciunea pustiirii

 

menţionată în Daniel 11. Dar Isus a spus că acest lucru se va repeta şi în zilelele din urmă.

Antiochus Epiphanes a fost un model al lui anticrist ce are să vină. Astfel cuvintele din Daniel 11:32 pot fi luate ca imagine a ceea ce va face anticristul: „ Va ademeni prin linguşiri pe cei ce rup legământul. Dar aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari “. Aceia care îl vor cunoaşte pe Dumnezeu ca Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, vor rămâne în picioare în acea zi. Toţi ceilalţi vor fi amăgiţi de cuvintele linguşitoare ale lui anticrist.

În acea peioadă, „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi” ( v.33). Aceia care au înţeles Cuvântul în zilele acelea le vor explica oamenilor că aceasta este împlinirea profeţiei. „ Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţaţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului ” (v.35).

Pasajul din Daniel 11:36-45 se referă în mod clar la Anticrist: „ Împăratul va face ce va voi; se va înălţa, se va slăvi mai presus de toţi dumnezeii şi va spune lucruri nemaiauzite împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va propăşi până va trece mânia, căci ce este hotărât se va împlini… va cinsti pe dumnezeul cetăţuilor (condus de forţe militare )… Cu ajutorul acestui dumnezeu străin (Satan) va lucra împotriva locurilor întărite; cui îl va recunoaşte, îi va da mare cinste, îl va face să domnească peste mulţi şi le va împărţi moşii ca răsplată… Va intra şi în ţara cea minunată (Israel), şi zeci de mii vor cădea… apoi îşi va ajunge sfârşitul, şi nimeni nu-i va fi într-ajutor “.

În 2Tesaloniceni 2, citim despre venirea lui Anticrist. Aici ni se spune în versetele 1,2: „ Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi

 

clătinaţi aşa de repede… ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii (anticrist), fiul pierzării“. Această lepădare – de credinţa care duce la o viaţă duhovnicească (mesajul pe care Isus şi apostolii l-au transmis lumii) – a început deja.

Isus l-a nimit pe Iuda Iscariotianul, „fiul pierzării“, pentru că Satan intrase în el. Anticristul este de asemenea numit fiul distrugerii, pentru că Satan va fi în el. El se va înălţa pe sine deasupra fiecărui aşa numit dumnezeu sau obiect de închinare şi va lua loc în templul lui Dumnezeu, înfăţişându-se ca Dumnezeu (v.4,5 ). Anticristul este oprit în a se manifesta înainte de vremea lui, prin puterea Duhului Sfânt care este manifestată prin biruitorii din biserică în ultimele zile (v.6). Apoi în versetul 7 citim:

„ Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum (Duhul Sfânt care îi limitează puterile lui Satan) să fie luat din drumul ei“. Duhul Sfânt îşi va retrage influenţa Sa (prin biruitorii bisericii) când va veni timpul pentru anticrist să se manifeste.

Versetele 9,10 afirmă că venirea lui Anticrist va fi în acord cu activitatea lui Satan, cu toată puterea şi semnele şi minunile false (înşelătoare), cu toate amăgirile nelegiuirilor. Vor fi semne şi minuni supranaturale din abundenţă – toate cu scopul de a-i conduce pe oameni în rătăcire. Versetele 10,11 afirmă că Dumnezeu va permite ca oamenii să fie înşelaţi pentru că ei nu au iubit adevărul pentru a fi scăpaţi de păcat. Astfel semnele şi minunile supranaturale din zilele din urmă vor fi moduri prin care Dumnezeu va permite oamenilor, care nu doresc să fie eliberaţi de păcatul din viaţa lor, să fie înşelaţi .

 

Noi putem fi salvaţi de înşelătorie numai dacă iubim adevărul despre noi înşine şi căutăm cu toată inima să fim izbăviţi de păcat. Aceasta va fi singura protecţie în faţa înşelătoriei din zilele din urmă.

Am vazut în Apocalipsa 13:15 o icoană care vorbeşte şi căreia oamenii i se închină. În televiziune şi filmări video, avem imagini care vorbesc. Oameni din întreaga lume se închină televizorului, petrecând astfel ore întregi în faţa lui. Au puţin timp sau chiar deloc pentru Dumnezeu sau pentru studiu biblic sau rugăciune. Închinarea la televizor este o pregătire pentru Anticrist. Există mulţi aşa numiţi credincioşi din creştinătate care au o formă de evlavie, dar nu sunt devotaţi lui Hristos, sunt robi ai acestei „icoane vorbitoare “.

Nu doresc să spun că toate programele de televiziune sunt rele. Sunt şi programe curate. Dar dacă suntem conduşi de ceva, atunci devenim robul acelui lucru. Dacă ne închinăm altcuiva decât Dumnezeului viu, atunci am devenit idolatri. Satan foloseşte multe mijloace pentru a pregăti lumea pentru ridicarea lui Antricrist.

V.16,17: Şi a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.

Acesta este „semnul fiarei“. Tuturor oamenilor li se va da această opţiune de către Anticrist pentru a primi acest semn, fie pe mâna dreaptă, fie pe frunte. Asta înseamnă că oamenilor li se va da posibilitatea să fie ucenici publici ai lui anticrist (cu semnul pe frunte, cum

 

sunt şi astăzi oameni necreştini, dar religioşi, care poartă semne pe frunte) ori ucenici secreţi (cu semn în palmă sau pe mână).

Aceasta are o aplicaţie şi pentru noi azi: duhul lui anticrist este deja la lucru în Creştinism. Este posibil ca oamenii să urmeze duhul lui anticrist în mod public - trăind deschis în păcat (cum fac prostituatele, jucătorii de pariuri, beţivii şi mulţi actori de filme). Este posibil ca acest duh să fie urmat în mod secret – făcând lucruri nelegiuite la locul de muncă (semnarea de documente false pentru a face mai mulţi bani, darea de mită pentru a se înfăptui ceva nelegiuit, etc.) pentru ca apoi să vină la întâlnirile bisericii şi să pretindă că sunt „spirituali”. Sunt

„credincioşi” care nu vor primi semnul duhului lui anticrist pe frunţile lor, pentru că astfel mărturia lor va fi dărâmată. Dar îl vor primi în secret pe mână, pentru ca astfel să îşi păstreze mărturia şi să facă în continuare profit necurat prin metode lumeşti. Aici vor fi testate credinţa şi devoţiunea noastră faţă de Isus. Noi trebuie să stăm departe de semnul fiarei în fiecare mod – fie de semnul de pe frunte, fie de pe mâna dreaptă. În schimb, aşa cum spune apostolul Pavel trebuie să „port semnele Domnului Isus pe trupul meu” ( Galateni 6:17). Nu avem nevoie de alte semne.

Acesta va fi un test foarte sever în zilele din urmă. Spre exemplu, dacă nu îţi poţi cumpăra mâncare pentru că nu ai semnul fiarei, imaginaţi-vă ce test va fi acesta.

Testul pe care l-a picat Eva în grădina Eden a fost un test privitor la mâncare. Prima ispită care i-a fost prezentată lui Isus în pustie a fost, de asemenea, un test legat de mâncare: „ Porunceşte acestor pietre să se transforme în pâine.” Satan a spus: „altfel vei muri de foame“. Dar Isus i-a răspuns: „ Nu este suficient să trăieşti. Este necesar să asculţi Cuvântul lui Dumnezeu .” Numai

 

credincioşii care gândesc că nu supravieţuirea, ci ascultarea de Dumnezeu este necesară, vor fi biruitori în zilele din urmă. Dacă atitudinea noastră nu arată că este mai bine să asculţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi să mori, decât să faci compromisuri şi să trăieşti, vom fi lepădaţi, lucru care deja se întâmplă în Creştinism.

V.18: Aici e înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şaizeci şi şase.

Dacă suntem încurajaţi de Duhul Sfânt să socotim, atunci să facem nişte calcule!

Numărul „6″ în Biblie este numărul omului. Omul a fost creat în cea de a şasea zi. “666” (“6″ repetat de trei ori) reprezintă astfel încercarea omului de a fi egal lui Dumnezeu (Trinităţii).

La fel, numărul “8” este numărul noii creaţii pentru că Isus a înviat în cea de a opta zi, prima zi a unei noi săptămâni. La fel şi în muzică, fiecare a opta notă începe o nouă octavă.

În limba Greacă (în care a fost scris Noul Testament), fiecare literă din alfabet are o valoare numerică. Numele Isus în Greacă se scrie ” IESOUS” şi valoarea numerică a acestuia este 888 (I=10, E=8, S=200, O=70, U=400 şi S=200) – numărul noii creaţii repetate de trei ori!

Numărul lui Anticrist fiind 666 va însemna astfel valoarea numerică a numelui său care adunată va da 666. Acest lucru va fi confirmat când îi vom cunoaşte numele.

CAPITOLUL XIV

V.1: Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său.

Ceea ce vedem aici este într-un cotrast izbitor cu ceea ce am citit în Capitolul 13. Acolo l-am văzut pe anticrist oferind oamenilor posibilitatea de a-L recunoaşte în mod public (semnul pe frunte) sau în secret (semnul pe mâna dreaptă).

Dar aici vedem că Domnul Isus Hristos nu oferă o astfel de posibilitate ucenicilor Săi. Fiecare ucenic al Său trebuie să Îl recunoască în mod public. Semnul TREBUIE să fie numai pe frunte.

Noi nu suntem chemaţi să fim adepţi secreţi ai lui Hristos. Isus a spus: „ De aceea, pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri… . Pentru că de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri ” (Matei 10:3,33, Marcu 8:38).

Dacă lucrezi într-un birou, semnul Domnului ar trebui să fie pe frunte. Cu alte cuvinte, toţi cei din birou ar trebui să ştie că eşti un ucenic al Domnului Isus Hristos. Nu există această opţiune de a avea semnul ascuns pe mână, ca cei de la servici să nu poată şti despre el. Un

 

adevărat discipol al lui Isus Hristos va avea semnul pe

frunte . Colegii lui îl cunosc ca ucenic al lui Hristos!

Este o mare ruşine că mulţi „credincioşi” se jenează când ceilalţi află că ei sunt urmaşi ai lui Isus Hristos. Am văzut necredincioşi purtând în mod făţiş semne religioase pe frunţile lor – proclamându-şi religiile fără ruşine! Dar creştinilor le este des ruşine să lase să se ştie pe cine urmează – probabil din cauză că le este teamă că şansele lor de a fi promovaţi la birou vor fi astfel afectate. Aceşti creştini sunt compromişi şi iubitori de slavă pământească, nicidecum martori îndrăzneţi ai lui Isus Hristos. Cu siguranţă ei nu se vor număra printre aceia care vor sta cu Mielul pe Muntele Sion, pentru că acei 144.000 sunt ucenici cărora nu le este ruşine să proclame cu îndrăzneală că ei îl urmează pe Isus Hristos. Ei nu fac compromisuri printre rudele lor, la birou, sau în cartierul lor. De fiecare dată când vezi un necredincios purtând semnul său religios pe fruntea sa, aceasta să fie o provocare pentru tine. Dacă lui nu îi este ruşine să proclame astfel că el slujeşte dumnezeului său, de ce ar trebui să îţi fie ruşine ţie să proclami pe Isus Hristos.

Cei 144.000 de aici nu sunt cei pe care i-am văzut mai devreme în Capitolul 7. Aceia erau numai din triburile lui Israel – şi triburile lui Israel în mod cert nu urmează Mielul sau nu cred că Isus Hristos este Mesia. Acesta este un alt grup. Aceştia sunt ” biruitorii” din Apocalipsa 2 şi 3.

În Vechiul Testament un nume reprezenta caracterul. Aşa că „numele Mielului şi numele Tatălui“, care sunt pe frunţile celor 144.000 indică faptul că vieţile lor reflectă natura Mielului şi a Tatălui.

Astfel o bună întrebare pentru noi este: În atitudinea noastră faţă de cei care ne fac rău, reflectăm noi natura Mielului Care a răbdat în linişte când a fost învinuit, Care a fost tăcut când a fost sacrificat, Care şi-a

 

adus cauza înaintea Tatălui Său când a fost tratat nedrept şi a fost dezbrăcat de drepturile Sale şi de reputaţia Sa? Reflectăm noi natura Tatălui care are o îndelungă răbdare pentru păcătoşii şi îi primeşte pe cei care se pocăiesc (Luca 15:11-24)?

Unii poate vor întreba: „ Vrei să spui că numai un număr atat de mic vor fi biruitori?” Dar câţi credincioşi ai văzut în viaţa ta care nu şi-au pierdut niciodată cumpătul şi care au ales să tacă sub provocare? Cu siguranţă un număr mic.

Natura pe care aceşti 144.000 au dobândit-o pe pământ începe acum să strălucească prin personalitatea de pe feţele lor – „ natura Tatălui“. Dorinţa lui Dumnezeu este ca noi să creştem, să ajungem la maturitate şi să fim ca El în relaţia cu ceilalţi oameni. El ne antrenează cu această viziune pentru final.

Când ne începem viaţa de creştini noi suntem cu toţii bebeluşi . Crescând ajungem la treapta tinereţii. Şi dacă vom continua să creştem, vom deveni „părinţi” (1Ioan 2:12-14) – părinţii care se neagă pe sine pentru a-i sluji pe ceilalţi, părinţi care doresc să îi conducă pe alţii la maturitate.

Aceasta ar trebui să fie pasiunea noastră – ca natura Mielului şi a Tatălui să devină pe deplin a noastră astfel încât ea să fie reflectată prin personalitatea noastră.

V.2,3: Şi am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; şi glasul pe care l-am auzit era ca al celor ce cântă cu alăuta, şi cântau din alăutele lor. Cântau o cântare nouă înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru făpturi vii şi înaintea bătrânilor. Şi nimeni nu putea să înveţe

 

cântarea, afară de cei o sută patruzeci şi patru de mii care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ.

Muntele Sion este un alt nume dat Ierusalimului ceresc. Apocalipsa 3:12 ne spune care sunt aceia care primesc numele Ierusalimului ceresc scris pe ei. „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, “, spune Domnul: „Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu (numele “Tatălui”) şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou ” (numele “Mielului”). Observaţi cele trei nume – al Tatălui, la Mielului şi al noului Ierusalim. Despre acestea citim în Apocalipsa 14: cei 144.000 stau pe muntele Sion (Ierusalimul ceresc), având numele Său şi numele Tatălui pe frunţi. Când comparăm Scriptura cu Scriptura, totul devine clar.

Aceştia sunt biruitorii şi aceasta este mireasa lui Hristos. Ei aparţin cerului chiar şi în perioada în care trăiesc pe pământ.

Aceşti biruitori cântă un cântec nou înaintea tronului, un cântec pe care nimeni nu-l poate învăţa cu excepţia acelora care au fost luaţi de pe pământ. De ce nimeni altcineva nu poate să înveţe acest cântec? Pentru că ceilalţi nu au talent muzical? Nu. Aceasta nu are nimic a face cu talentul muzical, ci cu mintea care se preocupă de cer !! Sunt mulţi oameni în tabăra celui rău care au talent muzical.

Muzica din cer este plină de laudă, închinare şi bucurie – bucurie extatică în prezenţa Tatălui. Dar aceşti 144.000, care stau pe Muntele Sion, au învăţat acest cântec încă de pe vremea când erau pe pământ. Spre deosebire de alte persoane, ei au încetat cu orice murmur,

 

bombăneală, critică, bârfa, judecare şi defăimare a celor din jur. În schimb, ei au învăţat să dea mulţumire în toate lucrurile şi pentru toţi, şi să îi dea laudă şi închinare lui Dumnezeu în orice moment.

Noul cântec este: „ Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda! ” (Apocalipsa 5:12). Este un cântec care nu are nici o urmă de nemulţumire, de murmur sau bombăneală în el. Câţi dintre noi l-am învăţat? Dumnezeu ne dă tuturor o viaţă pe pământ să învăţăm acest cântec despre cer, acest cântec de laudă şi mulţumire. Câţi sunt aceia care au învăţat 100% să fie eliberaţi de murmur şi bombăneală?

Mulţi creştini se plâng când mâncarea nu e bună, când cineva nu-şi îndeplineşte o promisiune, când cineva le încalcă drepturile, când cineva le face vreun rău lor sau copiilor lor, sau poate când cineva vorbeşte de rău pe membrii familiilor lor. Câte oportunităţi avem în toate aceste circumstanţe să îl urmăm pe Isus, să ne luăm crucea şi să învăţăm noul cântec! Ne va fi imposibil să învăţăm acest cântec, dacă nu suntem dispuşi să ne luăm crucea şi să murim faţă de drepturile noastre, faşă de onoarea şi reputaţia noastră.

Cei 144.000 sunt singurii care au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu care spune, „Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli” (Filipeni 2:13-14) Şi „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile,” ( 1Tesaloniceni 5:18).

Cuvântul “învaţă” din Apocalipsa 14:3 indică o educaţie. Noi trebuie să învăţăm cum să cântăm acest cântec nou. La început nici unul dintre noi nu îl cunoaşte. De ce numai cei 144.000 au învăţat acest cântec. Pentru că ceilalţi au auzit despre luarea crucii, dar de fapt niciodată nu şi-au luat crucea în momente de ispită. Ce lucru trist pentru cineva care este credincios de peste 20 de ani, şi

 

încă nu are victoria asupra cârtelii, mîniei, bombănelii, nemulţumirii, bărfei şi defăimării. Majoritatea creştinilor cred că odată acceptându-L pe Isus totul va fi în regulă cu ei, şi astfel trăiesc într-o lume de deziluzie.

De asemenea, se spune aici că aceştia „au fost răscumpăraţi de pe pământ“. Aceştia sunt opusul

locuitorilor pământului“. Ei au fost luaţi de pe pământ. Ei nu au fost ocupaţi cu lucrurile pământeşti. Mintea lor a fost preocupată cu lucrurile de deasupra, unde Hristos stă la dreapta Tatălui. Ei nu s-au gândit: “Cum pot să fac câţi mai mulţi bani pe pământ şi să merg şi în cer când voi muri? Cum pot să trăiesc o viaţă cât mai comfortabilă şi să merg şi în cer? ” Locuitorii pământului gândesc astfel. Dar aceşti oameni se gândesc: „Cum pot să fac voia lui Dumnezeu în singura mea viaţă de pe pământ? Cum pot să arăt gratitudinea mea faţă de Domnul care a murit pe Calvar pentru mine?” Ei nu sunt compromişii, cei cu jumătăţi de măsură, insipizii, tipurile lumeşti de oameni care se numesc “creştini” în zilele acestea. Ei sunt într-o categorie diferită de oameni. Ei au fost răscumpăraţi de pe pământ. Minţile lor nu au fost preocupate de comfort sau de bogăţii sau de onoare. Cântecul lor nu este: „Cât suntem de vrednici!”, ci mai mult: „Cât eşti de vrednic, O, Doamne!” Cei care se gândesc tot timpul: „Cred ceilalţi că eu sunt vrednic?” nu se regăsesc în această categorie. Aceştia cântă acest cântec nou care spune: „Noi nu suntem vrednici. Numai El este vrednic.” Câţi credincioşi sunt care au învăţat acest lucru? Sunt foarte, foarte puţini. Numărul lucrurilor pe care oamenii le fac pentru a primi oanoare şi aprobarea oamenilor, arată în mod clar că ei nu fac deloc parte din această categorie prezentată.

 

V.4: Ei nu s-au întinat cu femei, căci sunt verguri şi urmează pe Miel oriunde merge El. Au fost răscumpăraţi dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Aici nu se referă la virginitatea fizică sau la prostituţie. Femeile care sunt menţionate aici sunt cele menţionate mai târziu în Apocalipsa 17:5, „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”. Acest verset ne spune că cei 144.000 nu au comis prostituţie spirituală. Ei s-au păstrat caşti pentru Hristos, nespurcaţi de adulter spriritual cu firea sau cu lumea. Adulterul spiritual este explicat în Iacov 4:4: „ Suflete preacurvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? ” Aceştia sunt cei care sunt credincioşi în momente de ispită, care s-au ţinut departe de tot ce e lumesc. Ei l-au urmat pe Miel oriunde a mers. Cu alte cuvinte, ei şi-au luat crucea zilnic – pentru că aşa a mers Mielul pe pământ.

Observaţi o altă frază aici, „ au fost răscumpăraţi dintre oameni“. Noi vedem că ei au fost răscumpăraţi de pe pământ. Vedem că sunt, de asemenea, eliberaţi de oameni – de opţiunile oamenilor. Rezultatul este că ei devin primul rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Primul rod sunt acele fructe care se coc primele într-un copac. Aceştia sunt cei care au răspuns prompt Duhului Sfânt şi s-au copt în perioada de început a vieţii lor. Ei nu şi-au pierdut viaţa. Ei nu au pierdut oportunităţile pe care Dumnezeu le-a dat ca ei să-şi ia crucea. Ei nu au pierdut oportunităţile de a urma Mielul. Ei au profitat de fiecare ocazie care le-a ieşit înainte ca să moară faţă de ei înşişi, să îl urmeze pe Isus şi să asculte de conducerea Duhului Sfânt. Rezultatul a fost că ei s-au copt repede. Ei sunt cele dintâi roade.

 

Iacov 1:18 spune că Dumnezeu „ El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui “.

Nu toţi răspund în mod corespunzător. Dar sunt câţiva care vor răspunde drept şi vor fi cel dintâi rod. Cei

144.0 nu este adlitteram. Este simbolic pentru un număr mic de oameni. Isus a spus despre calea vieţii că este îngustă şi că numai câţiva o vor descoperi.

În prezenţa lui Dumnezeu va fi o mulţime, „ pe care nici un om nu o va putea număra“, care şi-au spălat robele în sângele Mielului. Acest lucru l-am vazut în Apocalipsa 7. Mulţi dintre aceştia vor fi copii ai oamenilor de toate religiile, care au murit înainte de a ajunge la vârsta priceperii. Milioane dintre aceştia sunt fetuşii avortaţi în secolul 20. Neprihănirea lui Hristos este pusă în seama lor, astfel ei sunt în cer. Dar ei nu au avut niciodată oportunitatea să devină biruitori. Dar cei care în mod conştiincios aleg calea îngustă care duce la viaţă sunt un grup care poate fi numărat. Ei sunt foarte foarte puţini. Aceştia sunt cei care au luat Matei 5,6 şi în serios şi ei sunt primele roade ale lui Dumnezeu şi ale Mielului.

V.5: Şi în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.

Toate fiinţele umane se nasc mincinoase. Dar aceşti oameni s-au curăţit atât de bine de acest obicei uman că până la sfârşitul vieţii lor se spune despre ei că nici o minciună nu fost gasită în gura lor.

Nu credeţi că numărul trebuie să fie mic, când evaluezi credincioşii chiar numai după această calificare? Minciuna începe din pruncie. Se dezvoltă în diverse forme

 

de decepţie, dându-le oamenilor impresii greşite, exagerări, adăugiri sau omiteri de la adevăr pentru a da oamenilor o opinie părtinitoare, ipocrizie, a cita statistici care nu au fost verificate niciodată, pretexte etc. Credeţi că toţi credincioşii s-au curăţit de toate acestea? Câţi credincioşi sunt care au luat în serios această problemă, să cureţe toată minciuna din viaţa lor, să spună numai adevărul întotdeauna, şi a căror “Da” este întotdeauna “Da” şi a căror “Nu” e întotdeauna “Nu“.

Să fiu sincer, văzând starea multor credincioşi, sunt surprins că sunt 144.000 de oameni găsiţi în întreaga rasă umană care s-au curăţit pe deplin de minciună. Chemarea noastră este să urmăm Mielul oriunde merge – chiar şi în acest caz. Aţi văzut vreo urmă de minciună spusă de Miel? Nu! Noi trebuie să călcăm pe urmele Lui. Când am venit la Hristos noi eram plini de minciuni. Dar acum Duhul Sfânt a venit ca să ne transforme în imaginea lui Isus, cel care nu a spus niciodată o minciună, şi care poate spune, “Eu sunt adevărul”. Dacă ascultăm de Duhul Sfânt, noi ne putem găsi locul în acel număr.

Vedeţi din nou accentul care se pune pe gură. Am văzut lucrul acesta mai devreme, în legătură cu discursul lui anticrist. Aici vedem gura biruitorilor. Ce mare importanţă acordă Noul Testament discursului nostru!

Isus a spus că în zilele din urmă vom fi achitaţi, ori condamnaţi pe baza evaluării cuvintelor noastre (Matei 12:37)!! Prin cuvintele noastre noi demonstrăm fie prezenta duhului lui Hristos, fie a duhului lui anticrist. Pentru că ei şi-au curăţit toate minciunile din vieţile lor, aceşti biruitori sunt numiţi „fară vină“. Şi noi putem să fim parte din acel număr dacă ne luăm în serios chemarea.

 

V.6: Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.

Îngerul aici predică locuitorilor pământului evanghelia veşnică. Ei sunt descrişi aici ca „cei care locuiesc pe pământ“. Ei sunt oameni care au decis să stea şi să se bucure de confortul, onoarea, plăcerile şi bogăţiile acestui pământ.

V.7: El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

Aceasta este o ultimă ivitaţie făcută locuitorilor pământului pentru a „se teme de Dumnezeu, a-i da slavă şi a se închina Creatorului “, înaintea judecăţii. Din cauză că omul nu se teme de Dumnezeu, nu îi dă slava cuvenită unui Creator, el se cufundă în păcat. Romani 1:20-32 ne spune că deşi omul a văzut slava lui Dumnezeu în creaţie, el nu a fost mulţumit şi nu s-a temut de Dumnezeu, nu I-a dat slavă Lui. Astfel ei s-au cufundat tot mai adânc în păcat şi Dumnezeu a renunţat la ei.

Observaţi contrastul dintre „ceasul (o ora) judecăţii ” menţionat aici şi „ziua (24 ore) mântuirii” menţionată în 2Corinteni 6:2. Învaţăm din nou că Dumnezeu preferă să acţioneze în har decât în judecată.

Totuşi natura noastră adamică preferă să acţioneze mai mult cu judecată decât cu har faţă de ceilalţi. Noi am prefera o zi de judecată şi o oră de har!! Vedem acest

 

comportament la Adam în grădina Eden. Imediat ce Adam a fost luat la întrebări de Dumnezeu, el a îndreptat degetul acuzator către soţia lui. Obiceiul de a judeca pe alţii a început imediat ce el a păcătuit. Acum Domnul caută să ne schimbe natura noastră rea, predispusă la critică şi învinuire, cu natura Lui iertătoare şi plină de har. Numai când lucrurile sunt întinse la limita extremă, Dumnezeu acţionează în judecată. El doreşte ca noi să avem o inimă similară, plina de milă pentru alţii.

V.8: Apoi a urmat un alt înger, al doilea, şi a zis: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!”

Babilonul este prostituata-creştinismului, biserica prefăcută, care se face că îl urmeaă pe Isus, dar trăieşte pentru ea şi pentru lume şi pentru toate poftele şi dorinţele. Ea a făcut ca toate naţiunile să bea din vinul pasiunii imoralităţii sale spirituale. Vom vedea mai multe despre ea în Capitolul 17 şi 18.

V.9-11: Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Şi nici ziua, nici noaptea n-au odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei şi oricine primeşte semnul numelui ei!

 

Cei care beau din vinul Babilonului vor trebui de asemenea să bea din vinul mâniei lui Dumnezeu! Nu poţi să bei dintr-unul şi să scapi de celălalt. Mânia lui Dumnezeu este menţionată aici ca „ vinul turnat neamestecat” – aceasta înseamnă că e fără milă. Biblia spune că cei care nu arată milă celorlaţi vor fi la rândul lor judecaţi fără milă de către Dumnezeu (Iacov 2:13). Aceasta înseamnă că toţi cei ce nu iartă pe cei care i-au rănit, i-au înşelat, i-au furat sau le-au făcut rău, vor primi din partea lui Dumnezeu o judecată fără milă, în ziua finală. Astfel de oameni neiertători sunt plasaţi aici în aceeaşi categorie cu aceia care se închină fiarei şi icoanei ei. Toţi aceşti oameni vor fi chinuiţi cu foc şi pucioasă înaintea îngerilor şi Mielului pentru veşnicie. Chinul lor este veşnic.

În Apocalipsa 4:8 am vazut făpturile vii care nu se odihnesc zi şi noapte pentru că ele se închină întotdeauna lui Dumnezeu. Aici observăm că cei răi de asemenea nu se odihnesc zi şi noapte pentru că sunt chinuiţi, din cauza faptului că s-au închinat fiarei şi icoanei ei, şi nu lui Dumnezeu.

V.12: Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.”

Sfinţii sunt descrişi ca cei care ţin poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lor în Isus. Observaţi cele două lucruri menţionate: ascultarea şi credinţa. Biblia Amplificată traduce acest verset astfel: „ cei care s-au obişnuit să asculte de poruncile lui Dumnezeu“. Eu sper că suntem printre aceia care şi-au făcut un obicei din ascultarea poruncilor lui Dumnezeu şi au o credinţă

 

puternică în Isus. Acestea sunt două dintre cele mai importante cerinţe ce trebuie respectate până la sfârşit.

Isus Însuşi este PRIMUL biruitor, Care ne invită pe noi toţi să fim biruitori aşa cum a fost El (Apocalipsa 3:21). El stă în fruntea tuturor biruitorilor pe Muntele Sion – numărul mic de oameni care l-au urmat din toată inima pe Domnul în timpul vieţii lor, şi au biruit duhul lui anticrist în timpul generaţiei lor.

V.13: Şi am auzit un glas din cer care zicea:

„Scrie: Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul!” „Da”, zice Duhul, „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”

Cei care mor în Domnul sunt întotdeauna BINECUVÂNTAŢI. Atunci de ce spune aici că cei care mor în Domnul de acum încolo sunt binecuvântaţi. Probabil din cauză că ei vor fi în mormintele lor pentru o perioadă scurtă de timp – din moment ce sfârşitul este aproape.

Observaţi, de asemenea, expresia: „faptele lor îi urmează“.

În 1Timotei 5:24 citim că „ păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă “. Vieţile păcătoase ale unor oameni sunt evidente pentru toată lumea. Dar vieţile păcătoase ale altora nu sunt la fel de evidente, pentru că păcatele lor sunt ascunse. Dar păcatele tuturor vor fi descoperite în ziua de pe urmă. Şi mulţi vor fi atunci surprinşi.

În acelaşi mod, faptele bune ale unor oameni sunt foarte evidente. Dar sunt alţii care au făcut mult bine şi nimeni nu ştie ( 1Timotei 5:25). Faptele lor bune vor fi descoperite în ziua din urmă.

 

În Apocalipsa 14:13, citim despre astfel de persoane care au trăit în bunătate în domenii ascunse din vieţile lor. Şi când cărţile vor fi deschise în ziua judecăţii, aceste fapte devin public cunoscute. Binecuvântaţi sunt toţi acei care mor astfel. Există o rămăşiţă în lume azi – a cărei mână stângă nu ştie ce face dreapta. Este trist dacă tot binele pe care l-am făcut este văzut de ceilalţi, şi nu mai există bine ascuns în vieţile noastre private.

V.14-16: Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu un fiu al omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secera Ta şi seceră, pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pământului este copt.” Atunci Cel ce şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat.

Aici vedem pe Isus care strânge secerişul celor nemântuiţi. Îngerul raportează că secerişul pământului este „copt” ( v.15). Cuvântul grecesc folosit aici este

xeraino” – care înseamnă „uscat” – acelaşi cuvânt pe care Isus l-a folosit în Marcu 4:6, în pilda semănătorului, unde câteva seminţe au căzut în pământ stâncos care n-avea adâncime, şi unde planta s-a uscat de îndată ce a răsărit soarele. Deci acesta este secerişul celor care au răspuns în mod superficial Evangheliei, şi a căror viaţă lăuntrică s-a uscat.

Secerişul pentru Împărăţia lui Dumnezeu era gata de când Isus a fost pe pământ (vezi Ioan 4:35). Şi acel seceriş are loc în Împărăţia lui Dumnezeu de peste 2000 de ani. Secerişul menţionat în Apocalipsa 14:14 este

 

despre aceia care nu au răspuns chemării Domnului, şi care plâng spunând, „ Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi! ” (Ieremia 8:20).

Cei care nu vin acum în Împărăţia lui Dumnezeu, vor rămâne în câmp şi se vor usca. Ceasul secerişului menţionat aici este acelaşi cuceasul judecăţii menţionat mai devreme în versetul 7ZIUA mântuirii s-a sfârşit şi a început ORA judecăţii. Domnul şi-a pus secera Sa de judecată asupra pământului şi îl seceră.

În Ioel 3:12-16 citim de asemenea: „ Să se scoale neamurile şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile dimprejur. Puneţi mâna pe seceră, căci secerişul este copt! Veniţi şi călcaţi cu picioarele, căci linurile sunt pline, şi tocitorile dau peste ele! Căci mare este răutatea lor!” Vin grămezi-grămezi în valea judecăţii, căci ziua Domnului este aproape, în valea judecăţii. 

V.17-20: Şi din Templul care este în cer a ieşit un alt înger care avea şi el un cosor ascuţit. Şi un alt înger, care avea stăpânire asupra focului, a ieşit din altar şi a strigat cu glas tare către cel ce avea cosorul cel ascuţit: „Pune cosorul tău cel ascuţit şi culege strugurii viei pământului, căci strugurii ei sunt copţi.” Şi îngerul şi-a aruncat cosorul pe pământ, a cules via pământului şi a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Şi teascul a fost călcat în picioare afară din cetate; şi din teasc a ieşit sânge, până la zăbalele cailor, pe o întindere de o mie şase sute de stadii.

 

Strugurii sunt adunaţi din via PĂMÂNTULUI. Via adevărată a cerului este Isus Hristos – Ioan 15:1. Dar aceasta este o altă vie – via locuitorilor pământului! Şi strugurii acestei vii sunt copţi pentru judecată.

Dumnezeu îi judecă pe oameni numai când problemele s-au copt. Spre exemplu, citim în Geneza 15:13 că Domnul i-a spus lui Avraam că îşi va duce moştenitorii în Canaan după 400 de ani în Egipt, pentru că numai atunci canaaniţii vor fi gata de judecată. În Levetic 18 citim că cele mai multe păcate în care ei se desfătau erau păcatele de perversiune sexuală. Dumnezeu a poruncit distrugerea canaaniţilor prin Iosua, din acelaşi motiv pentru care a distrus lumea în timpul lui Noe – pentru că erau atât de multe perversiuni sexuale încât întreaga lume ar fi fost coruptă dacă răul nu ar fi fost îndepărtat. A fost ca tăierea unui picior cangrenat pentru a evita moartea întregului trup. În timpul lui Avraam, păcatul canaaniţilor nu-şi „atinsese încă vârful” ( Geneza 15:16). Încă nu era copt pentru judecată.

Dumnezeu este răbdător şi îndelung răbdator şi El aşteaptă multă vreme. Când ne uităm la perversiunile sexuale, violenţa şi răul din lume azi, ne imaginăm că este timpul ca Dumnezeu să secere. Dar Dumnezeu aşteaptă ca totul să se coacă. Între timp El îşi doreşte ca toată lumea să se pocăiască. El îşi trimite în faţă slujitorii Săi pentru a predica Cuvântul, şi a le spune oamenilor să se întoarcă din păcatele lor. Dar ei nu se întorc. Şi de fiecare dată când resping Cuvântul lui Dumnezeu, ei se coc câte puţin pentru judecată. O zi va veni în cele din urmă, când îngerul va raporta: „Secerişul este copt“.

Teascul este locul unde strugurii sunt puşi şi sfărâmaţi pentru ca sucul de struguri să curgă. Aceasta este o imagine a sângelui care va curge la bătălia finală a Armaghedonului – 200 de mile în jurul Ierusalimului.

CAPITOLUL XV

V.1: Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, care aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.

În capitolul 6 am vazut şase peceţi care au fost rupte. Cele mai multe dintre ele nu au adus declanşarea mâniei lui Dumnezeu, ci numai o descrie a evenimentelor care vor avea loc pe pământ în ultimele zile. Dar când a fost rupt cel de-al şaselea sigiliu, am văzut pentru prima oară apariţia cuvântului „MÂNIE“. Atunci va începe mânia lui Dumnezeu. Când mânia lui Dumnezeu începe, atunci biserica va fi răpită, pentru că biserica nu se află sub mânia lui Dumnezeu. Apoi am văzut ultima trompetă de şapte ori, ce reprezintă exprimarea judecăţii lui Dumnezeu.

Acum în sfârşit vedem şapte potire de mânie care conţin şapte ultime urgii. În acestea mânia lui Dumnezeu s-a „ISPRĂVIT“. Isus a spus de asemenea, „S-a isprăvit“, când era pe cruce. Acolo El a experimentat plenitudinea mâniei lui Dumnezeu şi judecată pentru păcatele noastre. Şi pentru că astăzi suntem în Hristos, nu există mânie sau judecată pentru noi. Dar nu există speranţă de scăpare din faţa mâniei lui Dumnezeu pentru cei ce nu şi-a căutat adăpost în moartea lui Hristos pe cruce.

În Isaia 13:6-11 citim: „ Gemeţi! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic! Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie şi urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu şi va nimici pe toţi păcătoşii de pe el. Căci stelele cerurilor şi Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la

 

răsăritul lui, şi luna nu va mai lumina. „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, şi pe cei răi, pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze MÂNDRIA celor TRUFAŞI şi voi doborî SEMEŢIA celor asupritori .”

Mânia lui Dumnezeu va cădea în special peste cei mândri, aroganţi şi semeţi ai pământului. Acolo vedem cât de mult urăşte Dumnezeu mândria.

V.2: Şi am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; şi pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, şi ai numărului numelui ei.

Aici îi vedem din nou pe biruitorii, care au fost entuziasmaţi să îl întâlnească pe Isus în văzduh, şi care nu vor fi aici când mânia lui Dumnezeu se va dezlănţui pe pământ. Am văzut această mare de sticlă în cap. 4:6, de asemenea. Aceşti biruitori stau înaintea tronului lui Dumnezeu.

În cartea Apocalipsa, am vazut deseori harul urmat dejudecată. Cartea pe care Ioan a mâncat-o era dulce şiamară - harul şi judecata alternând. Acum, în Cap. 15 avem o imagine a harului, înainte de a vedea judecata din capitolul următor.

Trebuie să amintim că evenimentele din cartea Apocalipsa nu sunt înfăţişate în ordine cronologică. Mânia lui Dumnezeu, la ruperea celei de şasea peceţi care este descrisă în Cap. 6, este mai detaliată în Cap. 16.

Cei care au biruit sunt descrişi aici ca aceia care au fost victorioşi asupra fiarei – după ce biruiseră duhul lui anticrist, care este activ de 20 de secole. Duhul lui anticrist s-a clădit încă de la începutul primului secol, şi suntem foarte aproape de vârf acum! Într-una din aceste zile,

 

Anticristul va fi descoperit. Dar în fiecare generaţie, au existat biruitori care au ieşit victorioşi împotriva duhului lui antcrist.

Lumea este plină de oameni care se comportă ca fiarele şi care reacţionează ca fiarele atunci când sunt atacate. Dar cei care au victoria asupra fiarelor sunt aceia care au reacţionat asemenea lui Hristos. Aceştia sunt biruitorii. Ei urmează Mielul. Chiar şi oamenii religioşi 0s-au comportat ca nişte fiare cu Isus, când l-au crucificat. Dar El i-a iubit şi i-a iertat. Aceasta este calea pe care merg biruitorii.

V.3,4: Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, şi cântarea Mielului. Şi ziceau:

„Mari şi minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte şi adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt, şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!”

Sunt două cântări ale lui Moise menţionate în Vechiul Testament – una în Exod 15:1-4, când Israeliţii au traversat Marea Roşie, iar Faraon cu oştirea s-au înecat în ea: „ Voi cânta Domnului, căci Şi-a arătat slava: a năpustit în mare pe cal şi pe călăreţ “. În Apocalipsa am văzut cum Anticristul este descris ca un călăreţ pe un cal alb. Vedem aici credincioşii cântând spre slava lui Dumnezeu pentru nimicirea calului şi a călăreţului.

În batălia finală a Armaghedonului, Anticristul împreună cu forţele sale vor veni pe teritoriul Israelului şi îl vor ataca. În acel moment Isus Hristos va veni din cer cu

 

sfinţii Lui. Picioarele sale vor sta pe muntele Măslinilor şi va distruge forţele lui Anticrist. Oamenii lui Dumnezeu vor privi şi vor fi părtaşi acelei victorii fără să lupte deloc.

De aceea, noi putem obţine victorii şi azi. Noi nu câştigăm bătălia cu arme omeneşti. Noi rămânem în picioare, încrezându-ne în Domnul şi Domnul ne va distruge duşmanii. Cei care au credinţă în aceasta pot să cânte cântarea lui Moise chiar azi! Putem să cântăm cântarea lui Moise în bătăliile vieţii. Putem să „rămânem liniştiţi” şi să vedem ce le face Dumnezeu duşmanilor noştri.

Cea de-a doua cântare a lui Moise este în Deuteronom 31:30-32:52. Acolo el cântă: „ Neamuri, cântaţi laudele poporului Lui! Căci Domnul răzbună sângele robilor Săi, El (Domnul) Se răzbună împotriva potrivnicilor Săi şi face ispăşire pentru ţara Lui, pentru poporul Lui ” (Deuteronom 32:42,43).

În ambele cântări observăm un adevăr: Oamenii lui Dumnezeu nu se răzbună pe duşmanii lor. Ei stau deoparte şi îl lasă pe Dumnezeu să lupte pentru ei şi să îi răzbune .

Această cântare trebuie să o invăţăm acum pentru a o putea cânta într-o zi, în glorie cu harpele lui Dumnezeu. Situaţiile zilnice din viaţă sunt ca o repetiţie de cor pentru noi, pentru a învăţa să cântam această cântare.

Biruitorii cântă preamărind perfecţiunea căilor lui Dumnezeu. În cer vom cânta: „Isus a făcut toate lucrurile bune“. În acea zi când ne vom uita în urmă la modul în care Dumnezeu ne-a condus pe pământ, vom descoperi că totul – da, totul - a fost ordonat de Dumnezeu pentru binele nostru. Astăzi nu înţelegem de ce multe lucruri se întâmplă. În acea zi vom înţelege perfect. Însă omul credinţei nu are nevoie să vadă acea zi, pentru a crede; el

 

ştie încă de pe acum şi nu aşteaptă ca Dumnezeu să Se explice. De aceea, cântă: „Doamne, căile tale sunt perfecte!”.

V.5,6: După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei. Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur.

Îngerii sunt îmbrăcaţi în in „curat şi strălucitor“. În Apocalipsa 19:8, ni se spune că inul curat şi strălucitor simbolizează neprihănirea sfinţilor. Aceşti îngeri aduc judecata lui Dumnezeu, şi hainele arată că judecata este dreaptă. Brâiele de aur dimprejurul pieptului simbolizează acelaşi lucru.

Citim în Isaia 11:2,3 despre Isus, că „nu va judeca după înfăţişare, nici nu va hotărî după cele auzite “. Noi avem tendinţa de a judeca bazaţi pe ceea ce am văzut şi auzit! Dar Isus nu face la fel, pentru că El nu se încredere în simţurile pământeşti. Noi suntem chemaţi să-I urmăm exemplul. El a văzut şi a auzit multe lucruri. Dar El le-a adus pe toate înaintea Tatălui Său şi a spus: „Tată, acum Eu sunt Om, cu limitări omeneşti. Aşa că nu voi judeca pe nimeni. Eu vreau să ascult opinia Ta!” şi ori de câte ori Tatăl I-a vorbit, El a ascultat. De aceea judecata lui Isus este întotdeauna dreaptă. Nouă ni s-a poruncit să nu judecăm pe nimeni, pentru că noi judecăm bazându-ne pe ceea ce am văzut şi auzit şi acestea sunt informaţii insuficiente pentru a forma o judecată dreaptă.

 

V.7: Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.

Până acum cele patru făpturi vii au participat numai înînchinarea lui Dumnezeu. Acum ei sunt implicaţi şi în judecata lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu şi judecata lui Dumnezeu nu sunt două lucruri diferite. Una este rezultatul direct al celeilalte. Şi este un lucru natural ca aceste patru făpturi vii să se închine lui Dumnezeu şi să participe la judecata Lui, când vine vremea. Este normal ca Dumnezeu să Îşi manifeste bunătatea şi, de asemenea, să Îşi ducă la îndeplinire judecata, când este necesar – pentru că ambele sunt manifestări ale dragostei perfecte a lui Dumnezeu.

V.8: Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri.

În vremea lui Solomon, după construirea Templului, gloria lui Dumnezeu umplea Templul. Aceasta era o manifestare a bunătăţii lui Dumnezeu. Dar aici gloria lui Dumnezeu umple Templul când are loc judecata, ceea ce ne învaţă că există glorie şi în judecata lui Dumnezeu.

Aici vedem răspunsul la întrebarea pe care mulţi o ridică – cum vom fi în stare să îndurăm vederea celor dragi nepocăiţi arzând în iad pentru totdeauna? Nimeni dintre noi nu poate să iubească o persoană mai mult decât Isus. Aşa că dacă Isus poate îndura acea tristă privelişte, vom putea şi noi, pentru că atunci vom fi ca El. În prezenţa lui


Dumnezeu, vom vedea clar gloria lui Dumnezeu manifestându-se în judecata Sa, ca atunci când Isus umbla pe pământ în blândeţe şi dragoste. Acum nu putem înţelege pe deplin, pentru că suntem încă în carne şi pentru că minţile noastre sunt alterate şi deformate de păcat.

Oamenii nepocăiţi nu pot vedea gloria lui Dumnezeu manifestată în Isus „

plin de har şi de adevăr” (

Ioan 1:14), pentru că ochii lor sunt orbiţi de căutarea slavei oamenilor. Dar noi putem înţelege pentru că ochii ne-au fost deschişi de Dumnezeu. Acum putem vedea gloria umilinţei, iertării, milei, încetării răzbunării, iubirii duşmanilor, etc., – pe care oamenii din lume nu le pot vedea. În acelaşi mod, când ochii ne vor fi deschişi mai mult în acea zi finală, noi vom putea vedea clar că tot dragostea lui Dumnezeu este cea care îi trimite pe oameni în iad!! Pentru că Dumnezeu nu urăşte pe nimeni. Ci este gloria lui Dumnezeu manifestată şi în judecata Lui, pe care noi nu o putem pricepe în totalitate acum.

CAPITOLUL XVI

V.1: Şi am auzit un glas tare, care venea din Templu, şi care zicea celor şapte îngeri:

„Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!” Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii, care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei. Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge. Şi am auzit pe îngerul apelor zicând: „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti sfânt, pentru că ai judecat în felul acesta. Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al prorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici.” Şi am auzit altarul zicând: „Da, Doamne Dumnezeule atotputernice, adevărate şi drepte sunt judecăţile Tale!” Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare, şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii, şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă.

Judecata din primele patru potire ale mâniei este similară cu cea a primelor patru trompete (Cap. 8). Este foarte posibil ca aceste potire să fie turnate în acelaşi timp cu momentul când se va suna din trâmbiţe. La fel ca la primele patru trompete, primul potir va fi turnat pe pământ, al doilea în mare, al treilea în râuri şi în izvoare, al

 

patrulea pe corpurile cereşti. Comparaţi cu Cap. 14;7, unde oamenii sunt chemaţi să i se închine Celui Care a creat (1) cerurile, (2) pământul, (3) marea şi (4) izvoarele de apă!!

Versetul 2 vorbeşte despre semnul fiarei. Putem spune că odată cu creşterea fiinţelor umane, acestea îşi dezvoltă semnul fiarei (spiritual vorbind), pentru că ele încep să se comporte ca nişte fiare. Eclesiastul 3:18 spune:

„ Am zis în inima mea că acestea se întâmplă numai pentru oameni, ca să-i încerce Dumnezeu (a permis ca ei să treacă prin diverse teste şi probleme), şi ei înşişi să vadă că nu sunt decât NIŞTE DOBITOACE.” Când încercările vin în viaţa noastră, şi ne vedem acţionând ca nişte fiare, Dumnezeu încearcă să ne spună că noi nu suntem mai buni decât animalele. Dar puţini au urechi să audă ceea ce Dumnezeu are de spus în acele momente. Binecuvântaţi sunt acei care Îl aud şi se pocăiesc, spunând:

„ O Doamne, cât am putut să fiu de orb! Tu m-ai creat ca să fiu fiul Tău. Şi, în schimb, eu m-am coborât la nivelul unei fiarei. Ai milă de mine şi schimbă-mă .”

Opusul semnului fiarei este semnul Mielului. Gura Mielului a fost închisă când El a trecut prin încercările şi ispitele vieţii. Aşa că noi putem spune că în fiecare încercare, noi primim fie puţin mai mult din semnul fiarei sau puţin mai mult din semnul Mielului. Cel ce are urechi de auzit să audă.

În cea de a treia urgie când oamenilor li se dă să bea sânge, vedem că Dumnezeu îi face pe oameni să culeagă ceea ce au semănat. Ei au vărsat sângele sfinţilor. Aşa că Dumnezeu le transformă apa în sânge!! Acest lucru a fost perfect drept din partea lui Dumnezeu.

Dumnezeu se comportă cu noi exact aşa cum ne comportăm noi cu ceilalţi. „ Cu cel bun Tu Te arăţi bun, cu omul neprihănit Te arăţi neprihănit ” (Psalm 18:25). Cei

 

care iartă vor fi iertaţi de El. Cei care sunt generoşi cu cei din jurul lui, vor descoperi că Dumnezeu este generos cu ei. Cei care sunt zgârciţi vor descoperi că şi Dumnezeu este zgârcit cu ei. Cei care sunt nemiloşi şi cruzi cu ceilalţi vor afla că şi Dumnezeu este crud şi nemilos cu ei. Cei care varsă sângele altora prin limbile lor sau în orice alt mod vor descoperi că Dumnezeu le va da să bea sânge într-o zi.

În ziua judecăţii vom afla că judecata lui Dumnezeu este punctuală. Judecata şi răsplata vor fi în concordanţă cu faptele noatre, aşa cum spune Domnul în Apocalipsa 22:12.

Îngerul izvoarelor vorbeşte despre dreptatea lui Dumnezeu în împlinirea judecăţii: „le-ai dat şi Tu să bea sânge. Şi sunt vrednici“. În contrast cu biruitorii din Sardes despre care Isus a spus: „ Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici ” (Apocalipsa 3:4). Ce contrast !

Cuvintele „dreptate” şi „judecată“, se întâlnesc deseori împreună în Apocalipsa. Vom vedea clar în ziua de pe urmă că există dreptate în toate judecăţile lui Dumnezeu.

NU S-AU POCĂIT” (v.9) este o expresie pe care am întâlnit-o şi în Apocalipsa 9:20-21. Ea arată cât de impietrită a devenit inima omului. Nici chiar o pedeapsă atât de puternică nu aduce pocăinţă.

V.10,11: Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele, şi nu s-au pocăit de faptele lor.

 

Aceste imagini seamănă cu urgiile din Egipt. Dar în loc să se întoarcă în suferinţa lor cu pocăinţă la Dumnezeu, ei încep să îl blesteme pe Dumnezeu mai mult. Pocăinţa este cel mai bun medicament pentru toate durerile şi loviturile şi bolile. Dar oamenii nu doresc acest medicament. În schimb ei îl contestă pe Dumnezeu şi Îl bleastămă. Le aduce aceasta vindecare? Nu. Îi trimite chiar mai repede în iad.

Cât de orb şi nechibzuit poate fi omul?

EI NU S-AU POCĂIT !” este duhul care clădeşte Babilonul, biserica prostituată. Toţi creştinii din Babilon, ajung acolo pentru că NU SE POCĂIESC.

Opusul acestor lucruri este valabil pentru cei care devin parte a Ierusalimului, Mireasa lui Hristos: „EI SE POCĂIESC“. De aceea, în Apocalipsa 2 şi 3, în mesajele Domnului către biserici găsim pusă în evidenţă pocăinţa. În acest mod eşti un biruitor!! Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă continuă de pocăinţă. Ne pocăim pentru că încă nu suntem ca Hristos în viaţa noastră sau în slujirea noastră.

Ierusalimul, biserica adevărată, este construit de oameni care au un duh de continuă pocăinţă în ei, şi găsesc câte ceva de judecat cu privire la ei înşişi în fiecare zi. Te afli pe drumul ce duce în Babilon, într-o stare demnă de milă, dacă îţi este tot mai greu să mergi să îţi ceri iertare de la fratele tău şi să îi spui: “Îmi pare rău pentru ce am făcut / spus”.

Versetul 9 spune că atunci când ne pocăim „noi dăm slavă lui Dumnezeu“. Atunci cum îi dăm slavă lui Dumnezeu neîncetat? Prin pocăinţă continuă.

V.12: Al şaselea a vărsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. Şi apa lui a secat, ca să fie

 

pregătită calea împăraţilor care au să vină din răsărit.

În Cap. 9, am văzut că nişte demoni erau aşezaţi la graniţa râului Eufrat. Râul Eufrat trece de Babilonul antic, cel pe care l-a construit Nebucadneţar. Este posibil ca

Împăraţii din Est” să se refere la armata Chinei. În Cap. 9 se face referire la 200 milioane de oameni care fac parte din acea armată. Singura ţară din lume care poate ridica o astfel de armată este China.

V.13,14: Apoi am văzut ieşind din gura balaurului, şi din gura fiarei, şi din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic.

Aici din nou vedem o accentuare a gurii - de trei ori. Când oamenii nu se pocăiesc, duhuri neplăcute pun stăpânire pe gurile lor. Duhurile necurate ies din gura trinităţii Satanice – balaurul, fiara şi proorocul mincinos şi sunt comparate cu nişte broaşte. Când vorbim cu răutate, trebuie să ne gândim că o broască iese din gura noastră. Cât de trist este când creştinii scuipă broaşte peste tot – ca urgia cu broaştele din Egipt. Nevoia este mare pentru credincioşi să se pocăiască în ce priveşte limbajul.

Aceste duhuri rele fac minuni. Observaţi că minunile şi semnele înşelătoare vor fi din abundenţă în zilele din urmă.

 

Naţiunile lumii vor fi adunate la Ierusalim pentru bătălia finală, Armaghedon – războiul zilei celei mari a Dumnezeului Atotputernic. Cuvintele necurate (broaştele) care ies din gura omului deseori conduc la razboi – atât în lume cât şi în creştinism. Aici acestea vor conduce la bătălia finală a Armaghedonului.

V.15: – „Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea!”

Chiar în mijlocul războiului mai apare o avertizare din partea Domnului ca noi să nu fim găsiţi pe pământ la acest moment. Nu vom fi aici, dacă noi suntem credincioşi. Să ne păzim, deci, hainele curate şi să ne păzim inimile şi limbajul. Isus va veni ca un hoţ şi dacă vom fi pregătiţi vom fi luaţi sus. Şi dacă vom fi luaţi sus, nu vom fi pe pământ când tot ceea ce este descris aici se va întâmpla. De aceea, acest verset este pus în parenteze aici.

V.16: Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.

Optzeci de km la Nord de Ierusalim este un câmp mare, numit câmpul lui Meghido (Armaghedon), unde această bătălia finală va avea loc, când Isus va veni cu sfinţii Săi şi îl va distruge pe Anticrist şi Îşi va stabili domnia pe pământ.

În timpului bătăliei Armaghedon, duhurile şi demonii vor poseda mulţi conducători ai lumii – prim miniştrii şi preşedinţi. Şi se vor aduna împreună la Armaghedon să se războiască cu Dumnezeu.

 

V.17, 18: Al şaptelea a vărsat potirul lui în văzduh. Şi din Templu, din scaunul de domnie, a ieşit un glas tare, care zicea: „S-a isprăvit!” Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete, şi s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa de tare, cum, de când este omul pe pământ, n-a fost un cutremur aşa de mare.

Când Isus Îşi va pune picioarele pe muntele Măslinilor, va fi un cutremur mare de pământ – cel mai mare pe care lumea l-a văzut vreodată – când muntele se va rupe în două.

V.19,20: Cetatea cea mare a fost împărţită în trei părţi, şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit. Şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, şi munţii nu s-au mai găsit.

Imaginea corespunde versetului din

Apocalipsa 6:14 când cel de-al şaselea sigiliu a fost rupt:

„ Şi toţi munţii şi toate ostroavele s-au mutat din locurile lor “.

V.21: O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu, din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare.

 

În Zaharia 14 găsim o descriere a acestei lupte a Armaghedonului. Acolo se spune: „ Iată, vine ziua Domnului, atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului ” (v.1,2). La distanţă de 40 de ani după ce Isus a fost crucificat, romanii au venit împotriva Ierusalimului şi l-au asediat. În ultimii 1900 de ani, multe naţiuni au venit împotriva Ierusalimului – în secolele 12 şi 13 au fost Cruciadele, mai târziu au fost turcii şi britanicii. Dar nu a fost un moment când toate naţiunile lumii au venit împotriva lui. Acest lucru urmează să se întâmple.

Sub conducerea lui Anticrist, toate naţiunile se vor aduna în acea zi să lupte împotriva Ierusalimului. „ Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile, batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate. Ci Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei ” (v.3). Domnul va veni şi va distruge forţele lui Anticrist şi Îşi va stabili împărăţia Sa pe pământ. „ Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” (acelaşi munte pe care a stat când s-a înălţat la ceruri), „ Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus, şi se va face o vale foarte mare: jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte, iar jumătate, spre miazăzi… Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii, împreună cu El! ” (v.4-6). Şi apoi „ În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim … Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul…Toată ţara va ajunge ca şesul Iordanului… iar Ierusalimul va fi înălţat şi va rămâne ” (v.8,9).

Decrierea continuă cu ceea ce se va întâmpla cu oamenii în acel război final. O parte din el par a fi efectele unui război nuclear: „ Dar iată urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele care vor lupta împotriva Ierusalimului: Le va putrezi carnea stând încă în

 

picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor şi le va putrezi limba în gură .” (v.12,13).

Când Dumnezeu Îşi va stabili împărăţia pe pământ,

nu vor mai fi canaaniţi (oameni de afaceri) în Casa Domnului oştirilor” (Zaharia 14:21).

Oamenii de afaceri sunt cei care fac din religie o afacere – cei pentru care neprihănirea a devenit un mod de a obţine câştiguri materiale, ca vânzătorii din templu din zilele lui Isus, pe care El i-a alungat! În ziua din urmă toţi aceşti oameni de afacere vor fi scoşi afară din casa lui Dumnezeu.

Următorul capitolul se ocupă de Babilon, care este construit de cei pentru care creştinismul a devenit o sursă de profit. Domnul vine a doua oară pentru a scoate vânzătorii, de data aceasta nu din Templu, ci din biserica creştină.

CAPITOLUL XVII

V.1: Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, a venit de a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari.

Dacă o mireasă logodită merge cu un alt bărbat ea poate să fie numită prostituată. Biblia spune că oricine iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu poate să stea in el. Isus a spus, „ Nu poţi sluji la doi stăpâni“. Nu poţi să ai doi soţi – Isus a spus că cei doi soţi posibili sunt Dumnezeu şi Mamona (lucrurile materiale) (Luca 16:13)!

Şi aceştia doi nu se pot amesteca, cum nici uleiul nu se amestecă cu apa. Trebuie ţinute separat. Uleiul este necesar pentru funcţionarea motoarelor la maşini. Apa este bună de băut. Când acestea două se amestecă nu le poţi nici bea, nici pune la motor. Devin inutile.

Acelaşi lucru se întâmplă când încerci să îl amesteci pe Dumnezeu cu Mamona. Se ajunge în Babilon. Noi trebuie să alegem – fie să îl slujim pe Dumnezeu, fie să trăim pentru bani. Dar când oamenii se folosesc de religia creştină pentru a face profit pentru ei, ei îşi construiesc Babilonul. Şi Babilonul de azi are o structură masivă! Când banii daţi pentru misiunile creştine sunt folosiţi în mod nepotrivit pentru interesul personal sau folosiţi în mod nechibzuit; când rapoarte de lucrări creştine sunt trimise pentru a lua bani în numele lui Hristos, aici avem esenţa Babilonului.

Babilon este numit prostituată pentru că ea susţine ca este logodită cu Hristos, dar ea de fapt este căsătorită cu banii şi lumea. Ea doreşte măreţie în lume, dar şi în cer. Oamenii păgâni nu pot aparţine Babilonului şi astfel nu

 

pot purta numele de prostituată, pentru că ei nu proclamă că sunt logodiţi cu Hristos. Ei sunt căsătoriţi cu Mamona şi sunt loiali soţului lor!! Numai cei care pretind că sunt creştini pot să construiacă Babilonul.

V.2: Cu ea (Babilonul) au curvit împăraţii pământului; şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!”

Aceasta este căsătoria dintre religie şi politică. Conducătorii politicieni şi conducătorii religioşi lucrează împreună, pentru că astfel amândoi obţin beneficii. Ambii urmăresc să conducă oamenii – şi lucrarea făcută împreună aduce un rezultat mai bun. Istoria creştină arată multe exemple din acestea care s-au întâmplat în ultimii 2000 ani. Când Împăratul Roman Constantin, a devenit

„creştin” în jurul anului 300 după Hristos, el s-a unit cu episcopii „creştini” şi a devenit capul bisericii. Acesta a fost începutul creştinismului Babilonian. Şi a început în Roma!

Vă aduceţi aminte că Ioan a început să scrie Apocalipsa cu cel puţin 200 de ani înainte de vremea lui Constantin. Şi el spune în v.9, „ Aici este mintea plină de înţelepciune – cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia .”

Prostituata avea de gând să îşi facă sediul la Roma – oraşul construit pe şapte coline. Versetul 18, „ Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului “, confirmă că Roma este cetatea cea mare.

De-a lungul secolelor, lideri creştini au lucrat cu mănuşi cu liderii politicieni – cei mai mulţi din Roma şi rezultatul a fost prostituţia spirituală şi corupţia creştinătăţii. Acesta este Babilonul.

 

Influenţa acestei creştinătăţi corupte s-a împânzit pe tot pământul. Aşa cum spune versetul: „ şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei“.

V.3,4: Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de culoare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.

Babilonul este mireasa lui Anticrist. Vom vedea mireasa lui Hristos, mai târziu în Capitolul 19. Este un contrast izbitor între modul cum cele două sunt îmbrăcate. Mireasa lui Hristos este imbrăcată în in subţire, strolucitor şi curat (19:8) – simplu, curat şi pur. Dar Babilonul este îmbrăcat cu prost gust, haină de purpură şi stacojiu, împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Putem spune – din moment ce Dumnezeu se uită la inimă, iar omul se uită la înfăţişarea exterioară – că Dumnezeu nu poate fi interesat de ceea ce purtăm. Dar hainele noastre de multe ori descoperă dorinţele inimilor noastre

– şi acest lucru îl vede Dumnezeu. Babilonul doreşte să se umple cu slava acestei lumi. Dar mireasa lui Hristos se îmbracă „ în curăţia nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu ” (1Petru 3:4).

Potirul de aur plin de urâciuni pe care Babilonul îl ţine ne aduce aminte de cuvintele lui Isus din Luca 16:15:

„ ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu “. Orice lucru de valoare mare pentru om este

 

detestat şi privit ca o urâciune prin ochii lui Dumnezeu. Orice avem şi ne aduce stimă şi mândria oamenilor neevlavioşi din lume nu are nicio valoare pentru Dumnezeu. Isteţimea noastră, calificările educaţionale, bogăţie, talent muzical, modalităţi culturale, rafinament, conexiuni familiale, onoare şi poziţie – toate acestea nu au nicio valoare în ochii lui Dumnezeu. Nici faptul că oamenii vorbesc cu mândrie despre noi, nici premiile Nobel nu au valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru că este o onoare din lume. Aţi fi încântaţi dacă aţi primi premii din lume şi onoruri astfel? O biserică ce pune preţ pe astfel de lucruri va deveni cu siguranţă Babiloniană.

Imoralitatea Babilonului este văzută prin faptul că ea pretinde că este un ambsador al lui Hristos, deşi trăieşte după principiile lumii şi caută să aibă măreţie în lume. Astfel se umple potirul ei de urâciunile lumii.

Iată un test. Puneţi această întrebare: Poţi spune cu sinceritate că nu îţi pasă câtuşi de puţin de acordul şi stima ce vin din partea fiinţei umane – fie din partea oamenilor din lume, fie din partea liderilor din biserică ?

V.5: Pe frunte purta scris un nume, o taină:

„BABILONUL CEL MARE, MAMA CURVELOR ŞI SPURCĂCIUNILOR PĂMÂNTULUI.”

Babilonul este un mister pentru mulţi oameni, pentru că pretinde că îl urmează pe Hristos. Astfel milioane din toată lumea care sunt devotaţi lui sunt înşelaţi.

Babilonul este numit MARE de unsprezece ori în Apocalipsa. Observaţi contrastul cu Ierusalimul, mireasa lui Hristos care este numită „cetatea SFÂNTĂ” ( Apocalipsa 21:10). Acolo vedem deosebirea dintre

 

prostituată şi mireasă. Prostituată este mare pe când mireasa este sfântă. Cei care doresc să fie mari în lume (chiar şi în lumea creştină) cu siguranţă vor deveni parte a Babilonului. Dar dacă noi urmărim sfinţenia (Evrei 12:14), atunci vom face parte din Ierusalim. Babilonul poate fi interesat în evanghelizare şi muncă socială. Dar nu are niciun interes pentru sfinţenie. Lucrările lui sunt făcute pentru a impresiona oamenii din lume. Sunt multe lucrări creştine de felul acesta. Statisticile sunt înşelătoare. Focul din ziua de pe urmă nu va testa mărimea şi măreţia, ci calitatea (1Corinteni 3.:13). Oricine tânjeşte la o poziţie de conducere în orice organizaţie creştină sau biserică, în loc să îşi dorească să fie un slujitor aşa cum a fost Isus, se îndreaptă către Babilon, dacă nu este deja parte din el!

Babilonul este numit mama curvelor, pentru că sunt multe curve, nu numai una. Acest Babilon religios a început la scară largă când creştinismul a dat mâna cu Imperiul Roman la începutul celui de al patrulea secol. Dar acea mamă a născut de-a lungul secolelor multe denominaţiuni şi biserici independente care au ajuns prostituate, devenind asemenea mamei lor. De aceea, Babilonul este numit mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. Numai în denominaţiunile principale ale creştinismului, liderii caută măreţie şi onoarea lumii? Nu. Sunt la fel de mulţi lideri în bisericile independente mici care caută aceste lucruri de asemenea! Prostituţia spirituală este împrăştiată în creştinism.

Dar Domnul nostru nu este ca nici unul dintre aceşti lideri. El a venit pe un măgăruş. El nu a venit cu decoraţiuni din aur şi argint pe trupul Său. Cum poate acest domn să se unească cu o mireasă îmbrăcată în purpură şi stacojiu, împodobită cu aur şi argint şi pietre preţioase. Conceptul în sine este ridicol!

 

V.6: Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare.

De-a lungul secolelor, mulţi dintre aşa-numiţii

creştini” din toate grupurile au persecutat pe adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu. Milioane din sfinţii adevăraţi ai lui Dumnezeu au fost persecutaţi ţi omorâţi de „creştini” religioşi din toate denominaţiile. Chiar şi azi, mulţi sfinţi sunt sfâşiaţi de către „fraţii lor creştini” – prin limbile şi scrierile acestora – pentru că au predicat toată învăţătura lui Isus. Babilonul şi fiicele sale sunt în adevăr îmbătate de sângele adevăraţilor martori ai lui Isus.

Dar Dumnezeu a păstrat evidenţa tuturor lucrurilor şi va răsplăti pe fiecare conform cu ce a făcut în ziua judecăţii. Nimeni nu va scăpa, pentru că Dumnezeu a promis că se va răzbuna şi El întotdeauna Îşi ţine Cuvântul Său (Romani 12:19).

V.7,8: Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în Cartea Vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni.

Fiara a venit din adânc. Fiinţele umane nu sunt trimise în abis când mor. Dacă nu sunt convertiţi, ei merg în iad, aşa cum a spus Isus în Luca 16:23. Abisul este locul

 

unde demonii întemniţaţi locuiesc. Astfel dacă cineva iese din adânc, trebuie să fie un demon. Acesta va fi un duh rău care îl va controla pe Anticrist, aşa cum sunt şi azi duhuri rele ce îi controlează pe conducătorii lumii. Expresia „era, şi nu mai este” poate să însemne că acel demon a fost în trecut în controlul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii. Acel demon era în adânc pe timpul lui Ioan, dar Dumnezeu îi va permite să iasă în zilele din urmă pentru a-l controla pe Anticrist.

V.9-11: Aici este mintea plină de înţelepciune. Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia. Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, el va rămâne puţină vreme. Şi fiara, care era, şi nu mai este, ea însăşi este al optulea împărat: este din numărul celor şapte, şi merge la pierzare.

În anul 96 după Hristos, când a fost scrisă Apocalipsa, cinci împărăţii căzuseră – Egipt, Asiria, Babilon, Mezo-Persia, şi Grecia. Roma încă era la putere. Şi o împărăţie urma să vină. Noi nu ştim care este, însă va fi o super-putere a lumii care a existat în ultimii 1900 de ani. Această împărăţie va domni pentru puţin timp. În ultimele zile, Anticristul va veni, dar va fi nimicit.

V.12-14: Cele zece coarne, pe care le-ai văzut sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara. Toţi au acelaşi gând, şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor. Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui,

 

pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui.”

Cele zece coarne reprezintă zece naţiuni. „Ceasul” menţionat aici este ora de judecată când Dumnezeu va judeca lumea. Cele zece naţiuni îi vor da toată puterea şi autoritatea lor Anticristului.

Citim în Daniel 7:24,25, „ Cele zece coarne înseamnă … zece împăraţi. Iar după ei se va ridica un altul care se va deosebi de înaintaşii lui şi va doborî trei împăraţi .” Anticristul va doborî trei dintre aceste zece naţiuni şi le va conduce pe celelalte şapte.

Apoi Anticirstul va porni război împotriva Mielului. Nu va fi un război de lungă durată. În câteva momente, Domnul va distruge armatele cu cuvântul ieşit din gura Lui. Mireasa Lui, cei 144.000 – cei chemaţi, aleşi şi credicnioşi – vor fi cu El în această bătălie. Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi, şi sunt şi mai puţini cei care rămân credincioşi. Suntem noi credincioşi? Credinţa noastră este testată nu în lucrurile mari, ci în lucrurile mici. Binecuvântaţi sunt acei care caută să fie credincioşi în cele mai mici porunci ale lui Isus.

V.15-18: Apoi mi-a zis: „Apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi. Cele zece coarne, pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc. Căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire planul Lui: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei stăpânirea lor împărătească, până se vor îndeplini cuvintele lui

 

Dumnezeu. Şi femeia, pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”

Prostituata şi-a răspândit influenţa peste tot în lume. Dar în cele din urmă, cele zece naţiuni şi împărăţii o vor urî. Puterile politice vor folosi sistemul religios

„Creştin” pentru scopurile lor finale. Odată ce aceştia şi-au dus la îndeplinire scopurile, nu vor mai avea nimic de a face cu Babilonul.

Cu câţiva ani în urmă, în timpul alegerilor pentru preşedintele Americii, ambii candidaţi şi-au dat seama că o mare parte din populaţia americană proclamau că sunt născuţi din nou. Aşa că ambii candidaţi au proclamat că sunt creştini născuţi din nou – pentru ca astfel să obţină voturilor oamenilor născuţi din nou !!

În India a devenit o practică des întâlnită pentru păstorii „creştini” să aibă lideri politici necreştini care să stea alături de ei în faţă şi să se adreseze mulţimii. Astfel mesajul Evangheliei este compromis pe deplin. Nu cred că cineva şi-l poate imagina pe Isus invitându-l pe Irod sau pe Pilat să stea împreună cu el în faţa mulţimii în timp ce El se adresa acesteia. Dar azi predicatorii „creştini” urmează un alt Isus. Totuşi, mulţi creştini nu sunt în stare să vadă dincolo de această înşelăciune!

Când puterile politice îşi vor îndeplini scopurile folosindu-se de biserica Babiloniană, o vor urî şi o vor arde în foc. Dumnezeu va permite astfel ca judecata să vină asupra înşelăciunii, creştinismul fiind renegat de puterea politică cu care colabora odată.

În acest capitol, am văzut esenţa creştinismului fals

– religia, iubirea de bani şi puterea politică, toate amestecate.

 

De la începutul rasei umane, întâlnim două tipuri de religii – una în Cain, şi cealaltă în Abel. Cain nu a fost un ateu, ci un om religios. Nu era un om idolatru. El credea în aducerea jertfelor Dumnezeului cel adevărat. El avea o formă de evlavie. Abel aducea jertfe aceluiaşi Dumnezeu. În timp ce Abel a adus ca jertfă sângele unui miel, Cain a adus legume din pământ. Domnul a acceptat jertfa adusă de Abel – probabil printr-un foc supranatural ce a coborât din ceruri consumând-o. Când Cain a văzut lucrul acesta, el a fost gelos, pentru că nici un astfel de foc nu a venit asupra jertfel sale. Astfel el l-a ucis pe Abel. Prima crimă din lume a fost o crimă cu motiv religios – comisă din gelozie. Acesta a fost începutul a ceea ce citim in Apocalipsa 17:6: „ Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus “. Cain a fost prima persoană care a făcut să curgă sângele unui sfânt. În Cain, vedem începutul religiei Babiloniene, aşa cum în Abel vedem începutul adevăratei credinţe.

Apoi Dumnezeu a şters de pe faţa pământului toţi urmaşii lui Cain prin potopul din vremea lui Noe, şi a luat- o de la capăt. Noe era urmaşul lui Set, nu al lui Cain. Nu mai există nici un urmaş al lui Cain azi în lume. Dar o diviziune a apărut şi între fii lui Noe. El a avut un fiu evlavios pe nume Sem, şi un fiu neevlavios pe nume Ham. Ham a fost blestemat şi Sem, binecuvântat. Prin Sem a venit Avraam, şi rasa evreiască şi Hristos.

Ham a fost blestemat pentru că nu şi-a respectat tatăl ( Geneza 9:22-27). Este interesant de văzut că blestemul ce era deasupra urmaşilor lui Ham a venit din cauza faptului că el nu a respectat autoritatea. Lipsa de respect pentru autoritatea cerească este un aspect specific în Babilon. Dacă copii nu sunt învăţaţi să îşi respecte părinţii, ei sunt crescuţi pentru Babilon. Ham a avut un fiu

 

pe nume Cuş, care a avut un fiu pe nume Nimrod care a pus bazele primei împărăţii Babiloniene (Babel) (Geneza 10:6-10). Apoi citim cum au construit turnul Babel ca un mod de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu (Geneza 11).

Istoria laică ne spune că Nimrod era un vânător mare care omorâse multe fiare sălbatice, devenind astfel popular şi conducător al lumii – un model al lui Antricrist. Sem, fiul lui Noe, profeţea în acele zile, fiind un slujitor al lui Dumnezeu. El este modelul bisericii adevărate care stă împotriva urâciunilor lui anticrist. În final Nimrod a fost omorât – posibil, cu putere divină, de către Sem. Dar până la acest moment, Nimrod era deja adorat de către oameni. Istoria ne spune că soţia lui Nimrod, Semiramis, simţind că începe să îşi piardă puterea asupra oamenilor a făcut un lucru inteligent. Fiind o femeie imorală, a avut un copil nelegitim. Când a născut, le-a spus oamenilor că Nimrod s-a reîncarnat (revenind la viaţă). Astfel a început închinarea la „ mamă şi fiu“, care a fost preluată de către creştini prin închinarea la „Maria şi copilul Isus“. Imagini cu „ mama şi fiul” au fost pretutindeni în lume, cu sute de ani înainte ca Isus să se nască. Aceste imagine erau ale lui Semiramis şi a fiului ei.

Şi Israeliţii au fost corupţi de către religia Babiloniană. În vremea lui Ieremia, citim că ei obişnuiau să aducă sacrificii „ reginei cerului” (Ieremia 14:15-18). Ei se închinau reginei cerului cu 600 de ani înainte ca Maria să se nască. În Ezechiel 8:14, citim despre Israeliţi că plângeau după fiul lor, Tamuz – un alt nume pentru Nimrod, despre care s-a zis că se reîncarnase în fiul lui,

„Semiramis”. (Acesta era imitaţia lui Satan pentru învierea lui Hristos). „Mama şi fiul” erau „Semiramis şi Tamuz” în zilele acelea.

 

Istoria laică ne spune, de asemenea, că religia Babiloniană conţinea şi închinarea la soare. Astfel oamenii idolatri obişnuiau să mănânce o prescură rotundă simbolizând soarele. În jurul capetelor divinităţilor Babiloniene ei obişnuiau să picteze o imagine a soarelui – ceea ce noi numim azi „aureolă”. Erau aureole în jurul capetelor lui Semiramis şi Tamuz. Această idee Babiloniană a fost influenţa imaginilor desenate ce îi reprezintă pe Isus şi pe Maria cu aureole.

Idolatria duce la imoralitate. Cărţile istorice ţin evidenţa vieţilor imorale trăite de conducătorii denominaţiunilor „Creştine” din Evul Mediu. Dar imoralitatea nu este răstrânsă numai la Evul Mediu. Mulţi predicatori şi păstori „creştini” au fost recent descoperiţi trăind vieţi imorale. Fiicele preiau prostituţia mamei.

Pentru un studiu mai detaliat şi complet documentat pe acest subiect, puteţi să citiţi cartea „CELE DOUĂ BABILONURI” de Alexander Hislop. Acolo puteţi vedea câte ritualuri şi obiceiuri care sunt practicate de multe biserici azi au început în religia Babiloniană veche.

 

CAPITOLUL XVIII

V.1,2: După aceea, am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, şi a zis: „A căzut, a căzut, Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte;

Dacă în Capitolul 17, Babilonul a fost prezentat ca un sistem religios, Capitolul 18 prezintă Babilonul ca un sistem comercial. Cele două sunt legate.

Cum a devenit Babilonul un loc de şedere al demonilor? Cum au ajuns aceste duhuri să pună piciorul în el? Pentru că nu s-a pus accentul pe sfinţenie şi puritate. Dacă o biserică se concentrează pe măreţie, onoare şi prosperitate, duhurile rele îşi vor face cuib imediat în mijlocul ei. Dacă sfinţenia şi puritatea sunt hainele ei, duhurile necurate vor fi alungate în scurt timp. Dar e greu să găseşti astăzi o biserică care pune accentul pe sfinţire. Dacă o biserică se concentrează pe aceasta, este imediat acuzată de predicarea perfecţionismului – şi conducătorii biserici se retrag în frică şi se opresc din predicarea acestui subiect. Totodată, unele biserici care au început punând accentul pe adevărata sfinţire, au devenit azi pline de farisei legalişti. Şi păsările necurate îşi găsesc refugiu şi în aceste biserici! Aşa că trebuie să avem grijă de ambele extreme: a lumii şi a legalismului.

V.3: pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei curviei ei, şi împăraţii pământului

 

au curvit cu ea, şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei.”

Un singur exemplu va fi de ajuns pentru a arăta cum oamenii de afaceri din lume s-au îmbogăţit cu ajutorul Babilonului. Gândiţi-vă la milioanele de rupii şi de dolari care se cheltuiesc în fiecare an pe tot pământul, la Crăciun, pe felicitări şi cadouri – toate în numele lui Hristos! Sărbătorirea „naşterii lui Hristos” a devenit o oportunitate pentru afaceri mari pretutindeni. Chiar şi aşa-numiţii credincioşi se tutuiesc cu Moş Crăciun în ajunul Crăciunului! Toate acestea sunt Babilonul. Dar ceea ce sărbătoresc creştinii pe 25 decembrie este naşterea fiului soare. Oamenii din Europa se închinau fiului soare şi sărbătoreau naşterea sa (timp de multe secole înainte să se convertească la creştinism) pe acea dată, pentru că acea dată era solstiţiul de iarnă, după calculele lor. (Noi ştim că 22 decembrie este data, când soarele se mişcă spre nord, dinspre Tropicul Capricornului). Zilele încep să devină din nou mai lungi în emisfera nordică după acea dată – astfel acea dată era sărbătorită ca naşterea fiului soare. Când aceşti păgâni s-au convertit la „creştinism”, ei doar au schimbat numele sărbătorii, numind-o „naşterea noului dumnezeu, Hristos”! Aceasta le-a dat oportunitatea oamenilor de afaceri din întreaga lume să facă milioane!

V.4,5: Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei.

 

Ce tristeţe trebuie să încerce Dumnezeu când îşi vede copii prinşi în sistemul corupt al Babilonului. Aşa că vocea din cer strigă spunând: „ Ieşiţi din ea, oamenii Mei“. Puteţi simţi tristeţea din inima lui Dumnezeu, când spune:

„ Voi sunteţi oamenii Mei. Cum puteţi sta în acest sistem corupt? Ieşiţi din ea odată, ca să nu luaţi parte la păcatele ei. Dacă nu veţi asculta şi voi veţi avea parte de pedeapsa ei. 

Chemarea fiecărui credincios este de a ieşi din orice sistem care are religie fără puritate, şi unde tradiţiile omului au înlocuit Cuvântul lui Dumnezeu.

Cel ce are urechi de auzit, să audă.

V.6,7: Răsplătiţi-i cum v-a răsplătit ea, şi întoarceţi-i de două ori cât faptele ei. Turnaţi-i îndoit în potirul în care a amestecat ea! Pe cât s-a slăvit pe sine însăşi, şi s-a desfătat în risipă, pe atât daţi-i chin şi tânguire! Pentru că zice în inima ei: „Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă şi nu voi şti ce este tânguirea!”

Apoi vocea din ceruri a dat sentinţa.

Aici în aceste versete putem vedea ca într-o coajă de nucă esenţa Babilonului – „Ea s-a glorificat pe sine“. Ea a căutat slava venită de la oameni. De aceasta trebuie să ne păzim cel mai mult. Cel ce caută slava personală va deveni în curând parte a sistemului Babilonian.

Mireasa lui Hristos îl glorifică pe Hristos. Ea cântă noua cântare: ” Numai Tu eşti vrednic, O Doamne! Noi nu suntem vrednici“. Ea nu caută şi nu îşi doreşte poziţie socială, măreţie, bogăţii sau onoruri şi nimic altceva din această lume care este obţinut în numele religiei. Ea îşi

 

doreşte să fie numai un slujitor şi să se smerească continuu.

Dar Babilonul se glorifică pe sine şi trăieşte în senzualitate şi lux, folosindu-se de numele lui Hristos. Liderii Babilonieni îşi justifică stilul de viaţă spunând:

„Noi Îl servim pe Dumnezeu. Fii împăratului merită ce este mai bun!!” Astfel aceşti oameni vicleni trăiesc fără scrupule din darurile sărmanelor văduve şi a oamenilor săraci. Aceasta este urâciunea care are loc în creştinism azi. Citim că Dumnezeu le va da acestor oameni pedeapsa DUBLĂ. Cel care cunoştea voinţa stăpânul său şi nu l-a ascultat va fi bătut cu mai multe lovituri (Luca 12:47).

Babilonul şede ca o împărăteasă şi nu ştie ce înseamnă plânsul pentru păcatele sale. Ea ştie numai cum să aibă petreceri grandioase şi picnicuri şi să ducă o viaţă pe picior mare, cheltuind banii Domnului în numele lui Hristos.

V.8-10: Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. Şi împăraţii pământului, care au curvit şi s-au dezmierdat în risipă cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge şi o vor boci. Ei vor sta departe, de frică să nu cadă în chinul ei, şi vor zice: „Vai! Vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipă ţi-a venit judecata!”

Judecata Babilonului va preceda bătălia Armaghedonului. Conducătorii lumii o vor vedea atunci cum va fi judecată.

 

V.11-13: Negustorii pământului o plâng şi o jelesc, pentru că nimeni nu le mai cumpără marfa: marfă de aur, de argint, de pietre scumpe, de mărgăritare, de in subţire, de purpură, de mătase şi de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildeş, tot felul de vase de lemn foarte scump, de aramă, de fier şi de marmură; nici scorţişoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tămâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici făina bună de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici căruţele, nici robii, nici sufletele oamenilor.

Când judecata lui Dumnezeu va cădea asupra Babilonului, oamenii de afaceri care au obţinut bani în numele religiei, vor plânge şi vor jeli – pentru că vânzările vor scădea la zero. Asigură-te că nu ai nici cel mai mic interes în acumularea articolelor luxoase de dragul vanităţii şi a onoarei. Robii şi vieţile omeneşti sunt menţionate la sfârşitul listei – „trupurile şi sufletele oamenilor“. Când oamenii se implică în căutarea articolelor inutile de lux, în final, trupurile şi sufletele sunt robite în Babilon.

V.14-20: Şi roadele atât de dorite sufletului tău s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, strălucite sunt pierdute pentru tine şi nu le vei mai găsi. Cei ce fac negoţ cu aceste lucruri, care s-au îmbogăţit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, şi vor zice: „Vai! Vai! Cetatea cea mare, care era îmbrăcată cu in foarte subţire, cu purpură şi cu stacojiu, care era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare! Atâtea bogăţii într-un

 

ceas s-au prăpădit!” – Şi toţi cârmacii, toţi cei ce merg cu corabia pe mare, marinarii şi toţi cei ce câştigă din mare stăteau departe; şi, când au văzut fumul arderii ei, strigau: „Care cetate era ca cetatea cea mare?” Şi îşi aruncau ţărână în cap, plângeau, se tânguiau, ţipau şi ziceau: „Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!” „Bucură-te de ea, cerule! Bucuraţi-vă şi voi, sfinţilor, apostolilor şi prorocilor! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate şi a judecat-o.”

Dumnezeu va aduce în cele din urmă judecată asupra creştinismului care a trăit numai pentru lume şi măreţia ei, pentru onoare şi bogăţie.

Ce învăţăm din aceste două capitole? Capitolul 17 ne avertizează să fim atenţi la religia care caută măreţia în locul purităţii. Şi capitolul 18 ne avertizează cu privire la dorinţa de a trăi în lux – în special dacă este făcută în numele creştinismului.

Creştinismul amestecat cu banii a îndepărtat de Dumnezeu mai mulţi oameni decât orice altceva. Cei care nu iau aminte la acest avertisment şi care nu sunt atenţi pentru a evita astfel de situaţii vor ajunge în final să fie parte a acestui sistem „creştin” comercial, religios, numit Babilon, şi în final vor fi judecaţi de către Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu spune acestor oameni: „Ieşiţi din ea, oamenii Mei “. Cel ce are urechi de auzit să audă.

V.21: Atunci un înger puternic a ridicat de jos o piatră ca o mare piatră de moară, a

 

aruncat-o în mare şi a zis: „Cu aşa repeziciune va fi aruncat Babilonul, cetatea cea mare, şi nu va mai fi găsit!

În Capitolul 2:20,21, citim despre „Izabela”, o prorociţă mincinoasă. Câteva dintre lucrurile spuse despre ea sunt asemănătoare cu lucrurile spuse despre Babilon. Ea i-a condus pe slujitorii dedicaţi ai lui Dumnezeu departe de la El, astfel încât aceştia au devenit idolatri şi imorali. Dumnezeu i-a dat timp să se pocăiască, dar ea nu s-a pocăit. Izabela a adus duhul Babilonului într-o biserică creştină şi bătrânii bisericii nu au oprit-o. În Vechiul Testament, împărăteasa Izabela a fost în cele din urmă aruncată de la fereastră şi omorâtă (2Împărați 9:33). Aceeaşi soartă o va avea şi Babilonul.

Diferenţa dintre Babilon şi Ierusalim contă în pocăinţă. Singura modalitate de a evita apartenenţa la Babilon este duhul de pocăinţă.

V.22: Şi nu se va mai auzi în tine nici sunet de alăute, nici cântece din instrumente, nici cântători din fluiere, nici cântători din trâmbiţe; nu se va mai găsi la tine niciun meşter în vreun meşteşug oarecare. Nu se va mai auzi în tine vuietul morii.

Observaţi aici prezenţa muzicii în Babilon. Muzica poate fi un lucru bun dacă este ţinută sub controlul Duhului Sfânt. Dar mare parte a muzicii creştine de azi este în controlul lui Satan. În zilele noastre chiar avem

„muzică rock creştină” – „creştinii” au început să îl imite pe Satan!! Şi credincioşii stau liniştiţi pretinzând că îl glorifică pe Dumnezeu!!

 

În Geneza 4:21, citim că fiii lui Cain au fost primii care au inventat instrumentele muzicale – şi ele au fost create după ce Cain a fost alungat de Dumnezeu. Nu este acest lucru semnificativ? Muzica nu este rea. A fost creată de Dumnezeu, nu de Satan. Dar ca multe alte lucruri pe care Dumnezeu le-a creat, muzica a fost pervertită de Satan pentru a conduce oamenii către iad. Mulţi tineri s-au sinucis după ce au participat la concerte rock. Muzicienii de rock au popularizat folosirea drogurilor şi închinarea la Satan în lume. Muzica o găsim şi în Babilon. Orice melodie conţine un duh, şi noi trebuie să-l discernem, să fim conştienţi dacă noi ne închinăm lui Dumnezeu prin ea sau ne închinăm muzicii în sine! Mulţi credincioşi se pare că nu pot face diferenţa între cele două.

V.23: Lumina lămpii nu va mai lumina în tine şi nu se va mai auzi în tine glasul mirelui şi al miresei – pentru că negustorii tăi erau mai marii pământului, pentru că toate neamurile au fost amăgite de vrăjitoria ta.

Oamenii de afaceri în Babilon au fost oamenii mari ai pământului. Vedeţi accentul pus din nou pe „măreţie” în Babilon. Dacă noi suntem mireasa lui Hristos, chemarea noastră este să fim ca Mirele – dispreţuită şi respinsă de oameni, şi cu siguranţă mică în ochii lor.

Se spune aici că toate naţiunile au fost înşelate de vrăjitoriile ei. Biblia Amplificată spune că naţiunile au fost înşelate de ” vrăjile ei magice“. Este uimitor cum duhul Babilonului a păcălit pe creştinii din fiecare naţiune – învăţându-i că ei pot fi plăcuţi lui Dumnezeu şi că vor merge în cer, chiar dacă ei vor trăi pentru lume – pentru bani, plăcere şi onoruri – prin simplul fapt că ei „cred în

 

Isus “. Este ca şi cum o vrajă a fost pusă peste ei pentru a crede ceva care este în contradictoriu cu tot ceea ce Isus şi apostolii au învăţat şi despre care citim în tot Noul Testament. Acesta este rezultatul vrăjii magice pe care Babilonul a pus-o peste ei pentru ca ei să nu vadă! Este vrăjitorie!! Este înşelăciune!!

Luaţi în considerare un singur exemplu: Isus a spus: „ Nu puteţi iubi şi pe Dumnezeu şi banii. Dacă iubeşti pe unul, îl vei urî pe celălalt ” (Luca 16:13). Şi totuşi sunt mulţi oameni care cred că pot să îi iubească pe amândoi. În ziua finală vor descoperi că Babilonul i-a vrăjit – ei doar şi-au imaginat că îl iubesc pe Dumnezeu, în schimb ei au iubit banii din toată inima şi, de fapt, l-au urât pe Dumnezeu.

V.24: şi pentru că acolo a fost găsit sângele prorocilor, şi al sfinţilor, şi al tuturor celor ce au fost înjunghiaţi pe pământ.”

Mulţi slujitori ai lui Dumnezeu au fost omorâţi de sistemul Babilonian. Când un profet denunţă acest sistem, el nu va fi popular printre creştinii care fac pare din el. El va fi omorât sau persecutat într-un fel sau altul. Babilonul este vinovat de sângele multor profeţi care de-a lungul secolelor au ţinut piept corupţiei, imoralităţii şi lumii din el. Dumnezeu nu are nimic de a face cu acest sistem. Aşa că „ IEŞIŢI DIN MIJLOCUL EI IMEDIAT” – înainte să fie prea târziu!

Capitolul XIX

V.1,2: După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea:

„Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea! Pentru că judecăţile Lui sunt adevărate şi drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pământul cu curvia ei, şi a răzbunat sângele robilor Săi, din mâna ei.”

Aleluia” este un cuvânt minunat ce înseamnă

Slăvit să fie Domnul“. Acesta apare numai de PATRU ori în Noul Testament – toate cele patru apariţii sunt în Apocalipsa 19:1-6!!

Este interesant de notat faptul că prima oară când apare acest cuvânt „ Aleluia” în Noul Testament este când Babilonul, curva a fost judecată. Şi noi ar trebui să strigăm

Aleluia” pentru acest lucru! Dar carismaticii care încă sunt în Babilon e posibil să nu fie în stare să spună

Aleluia” – pentru că vraja magică a Babilonului i-a înşelat!!

O altă traducere a acestui verset spune că Babilonul era „ acela care a otrăvit pământul cu imoralitatea lui“. Numai câteva picături de otravă sunt necesare pentru a face un pahar cu lapte ucigător. În acest mod a corupt Babilonul credinţa creştină – prin amestecul otrăvii tradiţiilor omului cu adevărul. Dumnezeu Îşi răzbună sângele servitorilor dedicaţi Lui din mâna ei.

V.3: Şi au zis a doua oară: „Aleluia!… Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor!”

 

Ei au strigat a doua oară„Aleluia” din acelaşi motiv. Este o bucurie înspăimântătoare în cer când curva este judecată.

„ Este bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte ” (Luca 15:10). Noi putem înţelege lucrul acesta.

Este bucurie în cer când un credincios îl biruieşte pe Satana ” (Apocalipsa 12:11,12). Noi putem înţelege şi acest lucru.

Dar cum reacţionăm când Cuvântul spune:

„ Bucură-te de ea, cerule! Pentru că Dumnezeu v-a făcut dreptate şi a judecat-o. ” (Apocalipsa 18:20). Putem noi înţelege această bucurie? Dacă răspunsul este nu, este din cauză că noi nu am înţeles căile lui Dumnezeu.

Satan a ascuns judecata lui Dumnezeu asupra Babilonului de majoritatea oamenilor. Dar noi trebuie să vedem în mod clar că există bucurie în cer când Babilonul va fi dat pe faţă, când vrăjitoria şi înşelăciunea lui sunt făcute manifest pentru ca toţi să vadă, şi când în final va fi judecat o dată pentru totdeauna.

Astăzi noi trebuie să anticipăm acea bucurie şi să spunem „ Aleluia! Slăvit să fie Domnul că într-o zi acest sistem corupt va fi judecat – acest sistem care păcăleşte oamenii şi dezonorează Numele lui Hristos, care nu are nici un interes în a călca pe urmele paşilor lui Isus sau în a-şi lua crucea, ci este doar interesat în a se simţi bine în această lume, în a deveni mare sau în a face bani pe seama creştinismului. Slăvit să fie Domnul că toate aceste nonsensuri care se întâmplă în Numele Tău – rochii extravagante şi cruciuliţe şi coroane de aur, şi ospeţele şi festivalurile – vor fi distruse în curând. Aleluia! Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor “. Acesta este duhul cerului

– şi trebuie să avem ceva din acest duh în noi chiar acum.

 

Dacă noi suntem una în duh cu Dumnezeu şi locuitorii cerului, vom fi părtaşi la bucuria lor, când Babilonul va fi distrus!!

V.4: Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, şi cele patru făpturi vii s-au aruncat la pământ şi s-au închinat lui Dumnezeu, care şedea pe scaunul de domnie. Şi au zis: „Amin! Aleluia!”

Cel de-al treilea „Aleluia” este spus din nou pentru acelaşi motiv! Trei de „Aleluia” doar pentru că curva este judecată! Este ca şi cum am striga, „Trei ovaţii pentru că Babilonul a fost distrus!!”

V.5-7: Şi, din scaunul de domnie a ieşit un glas, care zicea: „Lăudaţi pe Dumnezeul nostru, toţi robii Lui, voi care vă temeţi de El, mici şi mari!” Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru cel atotputernic, a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim, şi să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit,

A patra oară când strigă ei „Aleluia” şi se bucură în cer, este momentul când mireasa lui Hristos s-a pregătit pentru nunta ei!! Pentru că Domnul Dumnezeul Atotputernic împărăţeşte, El a făcut ca toate persecuţiile şi opoziţiile pe care le-a avut de înfruntat mireasa pe pământ, să lucreze spre binele ei şi să o pregătească pentru ziua nunţii ei!!

 

Observaţi că nu spune că Domnul a pregătit mireasa. Nu. Se spune că „soţia Lui s-a pregătit“. NOI trebuie să ne pregătim pentru venirea Domnului. Mulţi credincioşi ştiu că dacă noi mergem în lumină aşa cum Dumnezeu este în lumină sângele lui Hristos ne curăţeşte de orice păcat ( 1Ioan 1:7). Dar aceasta este numai o faţă a adevărului. Cealaltă faţă a adevărului este că şi noi trebuie să ne curăţim.

Luaţi în considerare aceste trei versete pentru această conexiune:

1. 1Ioan 3:3: „ Oricine are nădejdea aceasta în El SE CURĂŢĂ, după cum El este curat .” Versetul anterior vorbeşte despre devenirea noastră ca Hristos, când El se va întoarce. Dar care este singurul semn al acelora care au spernaţa revenirii lui Hristos în inimile lor? Ei se curăţă constant. Şi când se opresc? Numai atunci când sunt la fel de curaţi ca Hristos!! Astfel noi putem spune, pe baza Scripturii că „toţi cei care NU au speranţa revenirii lui Isus a doua oarăpot fi identificaţi prin acest fapt, că ei NU se curăţesc în viaţa de zi cu zi până la standardul de curăţie al lui Hristos !!”

2. 2 Corinteni 7:1: „ Deci fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, SĂ NE CURĂŢĂM de ORICE întinăciune a cărnii şi a duhului şi să ne ducem sfinţirea până la capăt, în frica de Dumnezeu “. Promisiunile la care se face referire aici sunt cele găsite în versetele dinaintea acestuia (2 Corinteni 6:14-18), care sunt asemănătoare cu îndemnul din Apocalipsa 18:4: „ Ieşiţi din mijlocul ei, oamenii mei“. Aici citim: „ Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice “. Condiţia pentru ca

 

aceste promisiuni să fie împlinite este ca noi să ne curăţim. De ce lucruri trebuie să ne curăţim? De TOATĂ murdăria cărnii şi a duhului. Prin aceasta se pregăteşte mireasa lui Hristos. Aşa că acum este evident că nu toţi credincioşii pot afirma că sunt parte a miresei lui Hristos, pentru că majoritatea acestora nu au nici cel mai mic interes să se curăţească.

3. 2Timotei 2:20,21: „Într-o casă mare (biserica) nu sunt numai vase de aur şi de argint (aceştia sunt biruitorii), ci şi de lemn şi de pământ. Unele sunt pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară. Deci, dacă cineva SE CURĂŢĂ de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună .” Noi toţi începem ca vase dezonorante – convertite, dar nu ca Hristos. Dar aici ni se spune că ne putem curăţi şi deveni vase de aur onorabile, sfinţite (despărţiţi de păcat), care sunt folositoare Stăpânului pentru orice lucrare bună pe care El o are în minte pentru noi. Totul depinde de cât de serios luăm chemarea de a ne curăţi.

În acest mod se pregăteşe mireasa.

V.8: şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor, şi curat.” (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.)

Expresia „i s-a dat” exprimă clar ideea de dar, ceea ce ne învaţă că dorinţa şi abilitatea de a ne curăţi sunt un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu este acela „ care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea 

 

(Filipeni 2:13). Noi nu putem să ne luăm meritul pentru acest lucru sau să ne mândrim în faţa altui credincios. Un om evlavios este un om smerit care îi dă toată cinstea lui Dumnezeu pentru orice bunătate care se gaseşte în El. El ştie că nimic bun nu se găseşte în carnea lui.

Dacă această haină este un dar de ce nu o primesc toţi? Pentru că Dumenzeu nu forţează pe nimeni să primească darurile Lui. Darurile Lui pot fi primite numai de cei care răspund la Cuvântul Său.

Inul subţire nu este neprihănirea lui Hristos, ci

faptele drepte ale sfinţilor“. Este adevărat că neprihănirea lui Hristos ne este impusă imediat ce ne naştem din nou ( Romani 4:22-24; 1 Corinteni 1:30). Dar ni se spune de asemenea „că porunca Legii (atunci va putea)să fie împlinită în noi (înăuntru nostru)” (Romani 8:4). Aceasta este rochia miresei: „ faptele drepte ale sfinţilor“. Acest lucru este atât de clar în Apocalipsa 19:8, încât cineva trebuie să fie orb ca un liliac pentru a nu fi în stare să vadă.

Faptele ei drepte îi sunt veşmânt. Ea l-a obţinut luând în serios poruncile Domnului de a se curăţi şi purifica. Ea şi-a croit propria salvare cu „frică şi cutremur” (Filipeni 2:12). Fiecare pas făcut cu frică şi cutremur în puterea Duhului Sfânt înseamnă o nouă cusătură pe veşmântul de mireasă. De-a lungul anilor, ea şi-a ţesut toată îmbrăcămintea.

Dar cum este un Creştin care ia uşor toate aceste lucruri, spunând: „Sângele lui Isus m-a curăţit, deci eu sunt în siguranţă”. Unui astfel de creştin Domnul îi spune:

„ Iată, Eu vin ca un hoţ. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, CA SĂ NU UMBLE GOL şi să i se vadă ruşinea! ” (Apocalipsa 16:15).

 

Aţi văzut vreodată o mireasă care să vină dezbrăcata la nunta ei? Domnul îi avertizează pe oameni Săi să nu fie găsiţi goi – din cauză că nu au un veşmânt în ziua nunţii. Ei nu au avut fapte drepte împlinite.

Înşelăciunea Babilonului, misterul nedreptăţii, vraja magică pe care Babilonul a aruncat-o asupra multor creştini este aceasta: „Nu vă îngrijoraţi! Sunteţi îmbrăcaţi cu neprihănirea lui Hristos! Nu contează cum trăieşti.” Iacov ne avertizează – credinţa fără fapte este moartă. Totuşi Babilonul i-a impiedicat pe credincioşi să ia în serios aceste avertismente.

Există o diferenţă între neprihănirea noastră, care este ca o haină mânjită în faţa lui Dumnezeu (Isaia 64:6) şi neprihănirea ţesută în noi de Duhul Sfânt în timp ce ne luăm crucea şi mergem pe urma paşilor lui Isus. Veşmântul de nuntă este acesta din urmă. Când venim pentru prima oară la Domnul tot ce avem ca îmbrăcăminte sunt hainele mânjite ale neprihănirii noastre şi hainele şi mai mânjite ale păcatelor noastre. Dar când suntem născuţi din nou, Dumnezeu ne justifică – prin transmiterea neprihănirii lui Hristos nouă ( Romani 3:24; 4:5).

El scrie legile Lui în inimile şi minţile noastre (Evrei 8:10) şi le împlineşte (Romani 8:4). Astfel, portul nostru exterior – caracterul – va fi neprihănirea, asemănându-ne cu Hristos.

Veşmântul miresei este din in subţire, strălucitor şi curat. Ce contrast este aici între simplitatea ei, şi haina purpură şi stacojie, împodobită cu bijuterii din aur ale curvei. În „Psalmul Nunţii ” (Psalm 45), citim despre Domnul, Mirele nostru, că „ iubeşte neprihănirea şi urăşte răutatea” (v.7). Iar mireasa este descrisă astfel: „Fata împăratului este plină de strălucire ÎNĂUNTRU” ( v.13). Ea are un duh blând şi liniştit (1 Petru 3:4). Şi cu această

 

haină lăuntrică „ea va fi adusă înaintea Împăratului” ( v.14).

Aceasta se va împlini în Apocalipsa 19:8.

V.9: Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!” Apoi mi-a zis: „Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!”

Acest verset indică limpede că în cer vor fi oameni care nu fac parte din mireasa lui Hristos, pentru că ei sunt invitaţi la ospăţul nunţii. Nicio mireasă nu este invitată la ospăţul propriei nunţi. Atunci cine sunt aceştia? Poate ei sunt aceia care, deşi au părăsit curva Babilonului, totuşi nu au avut inima întreagă pentru a face parte din mireasa lui Hristos. Isus a spus că între seminţele care au căzut pe pământ bun sunt trei tipuri de persoane – cei care au dat rod unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută (Marcu 4:20). Nici una dintre aceste trei categorii de oameni nu au fost în pământ rău. Toate au avut pământ bun. Totuşi diferenţa era mare între credincioşii cu 30 şi cei cu 100. Credincioşii cu 100 formează Mireasa lui Hristos, pentru că ei „au urmat Mielul oriunde a mers El“. Cei cu 30 şi 60 sunt invitaţi la ospăţul nunţii Mielului.

Probabil că în timp ce citiţi acestea sunteţi tentaţi să gandiţi că toatea acestea sunt opinia unui fanatic religios. Aşa că lui Ioan i se spune să mai adauge o propoziţie:

Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu“!!

V.10. Şi m-am aruncat la picioarele lui ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui

 

Isus. Lui Dumnezeu închină-te! (Căci mărturia lui Isus este duhul prorociei.)”

Ioan a fost atât de entuziasmat încât a căzut la picioarele celui care i-a arătat toate acestea, pentru a i se închina. În răspunsul imediat dat lui Ioan de acel înger, noi vedem atitudinea adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu: „Nu mi te închina, nu te ataşa de mine“. Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu întotdeauna te va pune în legătură cu Hristos care este Capul, şi nu va permite ca cineva să se ataşeze de el. A atrage oamenii la noi înseamnă să îi facem să ni se închine. Oricine face acest lucru nu este un slujitor al lui Dumnezeu, ci o imitaţie. El are duhul lui Anticrist care îi atrage pe oameni la el.

Astăzi în creştinism, din păcate există imitatori prin care mulţi credincioşi sunt înşelaţi. Mulţi credincioşi aproape că se închină anumitor păstori. Ei trăiesc prin fiecare cuvânt care iese din gura acelori păstori – în loc să trăiască prin cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Ei caută să ştie voia lui Dumnezeu printr-un om, în loc să meargă direct la Dumnezeu – şi aceşti păstori continuă să îi încurajeze!! Aceasta este idolatrie!! Există multe aşa zise

profeţii” în diverse cercuri creştine din zilele noastre care îi fac pe credincioşi să devină dependenţi de „profet“. Toţi aceşti profeţi sunt falşi.

Dar aici vedem îngerul spunând, „ Eu sunt doar un slujitor al lui Domnului, aşa cum eşti şi tu! Închină-te numai lui Dumnezeu .”

A păstra „mărturia lui Isus” înseamnă că noi ducem mai departe azi aceaşi torţă pe care a ţinut-o Isus pe pământ. Noi proclamăm cuvintele Sale: „ Binecuvântaţi sunt cei curaţi cu inima pentru că ei vor vedea pe Dumnezeu “.

 

Aici avem o definiţie clară a adevăratei profeţii:

MĂRTURIA LUI ISUS“. Aceasta înseamnă în esenţă două lucruri:

În primul rând , adevărata profeţie atrage întotdeauna atenţia asupra lui Hristos, şi Îl înalţă. Când Isus este înălţat el atrage pe toţi oamenii la El. Duhul Sfânt Care dă darul adevăratei profeţii întotdeauna Îl glorifică pe Hristos (Ioan 16:14). Orice profeţie care atrage atenţia asupra ta sau asupra oricărui alt om, care te înalţă pe tine sau pe orice alt om poate fi considerată profeţie falsă.

În al doilea rând , adevărata profeţie va proclama tot ceea ce Isus a proclamat în predicile Sale. Nu există compromisuri în adevărata profeţie. Ea va fi plină de har şi de adevăr şi va spune TOT adevărul – în dragoste.

De aceea, pentru a testa profeţia, trebuie să cunoaştem în primul rând ce a spus Isus în învăţăturile Sale. Astfel vom avea baza prin care să testăm tot ce auzim ca “profeţii“. Dacă nu am studiat atent evangheliile, există şanse să fim înşelaţi. Pentru că 99% a ceea ce astăzi se numesc “profeţii creştine” nu proclamă ceea ce Isus a proclamat. Trebuie să citiţi prin prisma predicii de pe munte ( Matei 5-7) şi să comparaţi cu ce auziţi în majoritatea bisericilor azi pentru a vă da seama.

V.11-13: Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce stătea pe el, se cheamă „Cel credincios” – şi „Cel adevărat”, şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împărăteşti, şi purta un nume scris, pe care nimeni nu-l ştie, decât numai El singur. Era îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

Aceasta este cea de a doua venire a lui Hristos. În Cap. 6:2 am văzut un alt om pe un cal alb – Anticristul. Dar aici în sfârşit este Hristos Însuşi. Observaţi din nou accentul pus pe dreptate şi judecată. Judecata lui Dumnezeu întotdeauna va fi dreaptă.

Ochii lui sunt ca para focului, penetrând în motivele şi atitudinele cele mai adânci ale inimilor noastre. Capul lui este încununat cu multe cununi – care Îl proclamă ca Impăratul Împăraţilor. El are, de asemenea, un Nume nou (vedeţi Apocalipsa 3:12).

El este îmbrăcat cu o haină înmuiată în sânge – simbolizând faptul că moartea lui Hristos pe cruce şi sângele care I-a curs vor fi amintite pentru toată veşnicia.

Fiecare persoană din cer va fi vindecată de orice desfigurare fizică pe care a avut-o pe pământ. Cei care nu au avut mâini sau picioare aici vor avea un trup nou în înviere. Toate rănile vor fi vindecate. Doar Isus este singurul care va păstra rănile care le-a primit pe cruce – pentru veşnicie – ca un memento perpetuu al dragostei Sale pentru noi şi al preţului pe care El l-a plătit pentru salvarea noastră. Aşa cum cântăm în acea cântare frumoasă, noi îl vom recunoaşte după rănile acelea.

„Eu îl voi cunoaşte, Eu îl voi cunoaşte, Prin semnul cuielor din palmele Sale!”

Isus este numit „Cuvântul lui Dumnezeu“,

Credincios şi Adevărat” şi, de asemenea, „ Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor” (v.16).

V.14: Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat.

 

Oştile din cer se referă la cei 144.000 – biruitorii – cei chemaţi, aleşi şi credincioşi.

V.15,16: Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. Şi va călca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.”

Din gura Lui iese o sabie ascuţită – ce simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu prin care toate naţiunile vor fi judecate. Isus a spus în Ioan 5:22, că Tatăl a încredinţat toată judecata Fiului. Şi Domnul Isus va duce la îndeplinire judecata prin Cuvântul Său: „ Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi ” (Ioan 12:48).

V.17,18: Apoi am văzut un înger, care stătea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare, şi a zis tuturor păsărilor, care zburau prin mijlocul cerului: „Veniţi, adunaţi-vă la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor, şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!”

De la acest verset în continuare, vedem o altă descriere a bătăliei Armaghedonului. (După cum am văzut mai devreme, evenimentele din cartea Apocalipsa nu sunt înfăţişate în ordine cronologică).

 

zi.

 

Bătălia Armaghedonului va avea loc într-o singură

Aici îngerul lansează o invitaţie tuturor păsărilor

 

cerului să se adune la ospăţul mare al lui Dumnezeu. Acesta este un ospăţ diferit faţă de cel al nunţii Mielului!! Acesta este un ospăţ de carne a oamenilor morţi! La aceasta s-a referit Isus, vorbind de a doua venire, că după răpirea bisericii (v.30,34,35), vulturii se vor strânge unde va fi trupul (Luca 17:37). La Armaghedon, vulturii se vor aduna împrejurul trupurilor moarte pentru marele ospăţ al lui Dumnezeu!!

Citim despre acest ospăţ şi în Ezechiel 39:17-21, unde Domnul zice: „S pune păsărilor de orice soi şi tuturor fiarelor câmpului: „Adunaţi-vă şi veniţi! Strângeţi-vă din toate părţile pentru jertfa mare… mâncaţi carnea vitejilor… Săturaţi-vă la masa Mea de carnea cailor şi a călăreţilor “.

V.19: Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.

În Ezechiel 38:2, citim despre Domnul care spune:

„ Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului “. Aceasta se referă la Europa care era populată de Melec şi Tubal, descendenţii lui Noe care sunt menţionaţi aici (Geneza 10:2-4 ). Prinţul la care se face referire aici este acela care va conduce aceste naţiuni în bătălia Armaghedon – Anticristul. Bătălia se încheie cu distrugerea tuturor acestor oştiri de către Domnul.

 

V.20,21: Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă. Iar ceilalţi au fost ucişi cu sabia, care ieşea din gura Celui ce şedea călare pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor.

Au fost doi oameni care au fost luaţi vii în cer – Enoh şi Ilie. Aici vedem doi care sunt aruncaţi de vii în iazul de foc – Anticristul şi prorocul mincinos. Restul vor fi omorâţi de sabie (Cuvântul lui Dumnezeu) – care a ieşit din gura lui Hristos.

Iadul şi iazul de foc nu sunt în acelaşi loc. Iadul este un eleşteu micuţ de foc care este locul unde merg toţi necredincioşii azi. Într-o zi iadul va fi aruncat în iazul de foc (Apocalipsa 20:14).

În Vechiul Testament, citim despre Core, Datan şi Abiram şi alţi 250 care au fost înghiţiţi de vii în iad (Numeri 16:31-33). Ei au fost pedepsiţi într-un mod atât de crunt pentru că ei s-au răzvrătit împotriva autorităţii spirituale pe care Dumnezeu a lăsat-o peste ei – Moise. Ei aveau duhul lui Lucifer, au poftit o poziţie de conducere pe care Dumnezeu nu le-a încredinţat-o. În plus, l-au vorbit de rău pe Moise. Aşa că Dumnezeu i-a trimis în acelaşi loc de unde aparţinea şi Lucifer.

La bătălia Armaghedonului vedem acest duh de răzvrătire care s-a adunat şi a crescut în această perioadă de 6000 ani, ajungând în final la apogeu. Ca un abces imens, umplut de duhul răzvrătirii, care în cele din urmă se sparge. Astăzi, copiii se răzvrătesc împotriva părinţilor.


Studenţii se răzvrătesc împotriva profesorilor. Şi credincioşii se răzvrătesc împotriva liderilor puşi de Dumnezeu – (prin aceasta mă refer NU la preoţii şi păstorii Babilonieni, ci la păstori evlavioşi, pe care Dumnezeu Însuşi i-a ridicat şi ales). Trebuie să fim atenţi la duhul răzvrătirii împotriva acestor autorităţi dumnezeieşti, pentru că aceasta va conduce Anticristul în final şi aceasta va distruge Isus în final.

Toate acestea ne învaţă că Dumnezeu urăşte răzvrătirea împotriva autorităţii. Trăim acum în timpurile dinaintea zilei când Anticrist care va conduce rebelii va fi trimis de viu în Iazul de foc.

CAPITOLUL XX

V.1,2: Apoi am văzut coborându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani.

Când Isus a scos demonii dintr-un om care avea o legiune de demoni în el, demonii L-au implorat să nu îi trimită în adânc (Luca 8:31 ). Ei L-au întrebat dacă El a venit să îi chinuie înainte de vremea lor (Matei 8:29). Ei ştiau că într-o zi destinul lor va fi adâncul. Dar ştiau, desemenea, că timpul lor încă nu sosise.

Dar aici vedem că acel timp va veni în final!! Satana şi demonii săi vor fi legaţi pentru o mie de ani în adânc.

V.3: L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme.

A fost un timp când Lucifer a fost capul îngerilor.

Dar acum unul din îngerii juniori vine şi îl închide!!

Vedem patru etape în căderea lui Satana.

(1) Din cel de-al treilea cer în cel de-al doilea cer ( Isaia 14:12-15).

(2) Din cel de-al doilea cer pe pământ (Apocalipsa 12:9).

(3) De pe pământ în adânc (Apocalipsa 20:1-3).

 

(4) În Iazul de foc pentru veșnicie (Apocalipsa 20:10).

În contrast cu aceasta, îl vedem pe Isus Care s-a smerit pe Sine şi a venit din cer şi a coborât în părţile cele mai sărace ale pământului, fiind crescut şi ascendent la Tronul lui Dumnezeu.

Cel care se înalţă pe sine, va fi smerit şi cel care se smereşte va fi înălţat. Sunt două duhuri ce operează în lume – unul care caută să se coboare şi să se smerească constant, şi celălalt care caută să se ridice cât mai sus şi să se înalţe pe sine constant. Fiecare din noi este influenţat de unul dintre cele două duhuri.

Diavolul va fi încuiat aici ca el să nu mai poată înşela pe nimeni. Observaţi că accentul se pune pe înşelarea oamenilor şi nu pe torturarea acestora. Mulţi oameni se tem că diavolul îi va răni fizic. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează mai mult împotriva faptului că vom fi înşelaţi de acesta. Isus ne-a spus să nu ne fie frică de cei care ne pot omorî trupurile. Noi suntem avertizaţi să fim atenţi la şiretlicurile şi înşelătoriile Satanei.Vrăjitoriile magice ale Babilonului sunt mai periculoase decât persecuţiile.

Această perioadă de 1.000 de ani a împărăţiei lui Isus poate fi conectată cu odihna sabatului pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru om. Dumnezeu i-a rânduit şase zile lui Adam în care să muncească şi în cea de-a şaptea zi să se odihnească. 2Petru 3:8 ne spune că o zi pentru Domnul e ca o mie de ani. Astfel, 6 zile vor fi 6000 de ani. Aceasta este aproape perioada de timp pe care omul a trăit-o pe pământ de la Adam încoace. Aşa că trebuie să fim foarte aproape de cea de a şaptea zi – cel de-al şaptelea mileniu (1000 ani) de odihnă.

 

Cei 1.000 de ani ai împărăţiei lui Isus pe pământ sunt descrişi pe scurt în Isaia 11:6-9 astfel: „ Atunci lupul va locui împreună cu mielul, şi pardosul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş; vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul, pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârcii”.

Adam era vegetarian! Dumnezeu i-a permis să mănânce numai plante, frunze şi fructe. Dar după potop, Dumnezeu i-a spus lui Noe, că poate mânca şi carne. Dar în mileniul acesta, toate animalele vor deveni vegetariene din nou. Natura se va întoarce la condiţiile din grădina Eden. Şarpele nu va mai fi otrăvitor. Nu vor mai fi ciulini sau spini pe pământ. Nici un animal nu va mai fi înspăimântător. De ce? Pentru că lui Isus i s-a dat în sfârşit locul de drept pe pământ.

Ce tristeţe că şi animalele suferă, din cauza răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu!! Toată creaţia geme, aşteptând descoperirea „ fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8:25). Regnul animal aşteaptă ca fii lui Dumnezeu să ia în stăpânire această lume (care a fost condusă timp de 6000 de ani de fii diavolului).

V.4: Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele, li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.

 

Cei care au înviat la viaţă au fost „ cei cărora li se tăiase capul din pricina MĂRTURIEI LUI ISUS“. Ei au fost omorâţi nu pentru că au făcut muncă de asistenţă socială a săracilor, ci pentru că au dus mai departe mărturia lui Isus. Ce este „ mărturia lui Isus“? Isus i-a spus lui Pilat, „ Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. De aceea, slujitorii mei nu se vor lupta “. Aceasta este mărturia lui Isus – o mărturie a purităţii, bunătăţii şi altele nelumeşti. El a trăit pentru lucrurile cereşti şi veşnice. Aceşti ucenici nu s-au închinat anticristului, şi nu au avut semnul acestuia nici pe frunte, nici pe mână, aşa au împărăţit cu Isus 1.000 de ani.

Vă puteţi imagina că fiecare creştin va împărăţi cu Isus? Cuvântul lui Dumnezeu spune foarte clar că „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El” ( 2Timotei 2:12, Romani 8:17). Acei care sunt credincioşi în viaţa privată azi, vor fi răsplătiţi public şi vor împărăţi cu EL atunci.

În lumina acestor versete, noi îl numim pe Dumnezeu mincinos dacă ne putem imagina că fiecare aşa zis „credincios” va împărăţi cu Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu spune clar că numai cei care vor fiBIRUITORI vor împărăţi cu Hristos. Isus a spus în Apocalipsa 3:21

„ Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie “.

V.5,6: Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos, şi vor împărăţi cu El o mie de ani.

 

În Ioan 5:29, Isus a spus: „ toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată .”

Cea de a doua moarte nu mai are nici o putere asupra celor care sunt înviaţi la prima înviere. Observăm o expresie similară înApocalipsa 2:11, unde se spune, „ Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” Aşa că noi vedem că numai acei care au ieşit biruitori vor fi înviaţi la prima înviere – cei care au ascultat vocea Duhului Sfânt pe pământ şi au biruit lumea şi păcatul.

Isus a vorbit despre „ cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi ” (Luca 20:35). Această afirmaţie a lui Isus ne învaţă, de asemenea, că prima înviere nu este pentru toată lumea. Unii vor fi consideraţi îndeajuns de vrednici pentru a avea parte de aceasta, dar nu şi ceilalţi. Toţi vor fi înviaţi din morţi într-o zi. Dar numai cei care sunt vrednici vor fi înviaţi la prima înviere.

În Evrei 11:35, citim despre sfinţii Vechiului Testament, care nu şi-au negat credinţa, când au fost torturaţi. Ei au refuzat să primească semnul fiarei pe frunţile sau pe mâinile lor. Ei nu au acceptat eliberarea la preţ de compromis. De ce? Pentru a avea parte de prima înviere – „învierea mai bună“. Înţelegem că există o înviere mai bună, şi există o înviere care nu este aşa de bună. Din cauză că aceşti sfinţi ai Vechiului Testament au dorit să aibă parte de învierea mai bună, ei au refuzat să se lepede de credinţă.

În Daniel 12:2, citim: „ Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică “.

 

În Luca 14:14, Isus a spus că dacă ajutăm, binecuvântăm şi dăm celor care sunt în nevoie, celor care nu ne pot răsplăti în această viaţă, noi vom fi răsplătiţi la învierea celor neprihăniţi. Dumnezeu va răsplăti pe biruitori pentru tot ceea ce ei au sacrificat pentru El, pentru Împărăţia Lui şi pentru alţii.

În Filipeni 3:7-11, Pavel spune: „ Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi “. Tot ce este pe pământ este gunoi în comparaţie cu cunoaşterea lui Hristos. Şi de ce Pavel le-a considerat pe toate un gunoi? Pentru un singur motiv: „ ca să ajung cu orice chip la învierea din morţi “.

Ceea ce Pavel spunea era: „ Eu doresc să fiu un biruitor. Eu doresc că cunosc şi părtăşia suferinţelor Lui. Altfel nu voi împărăţi cu El. Eu vrea să cunosc puterea învierii Lui în viaţa mea acum pentru ca într-o zi să ajung cu orice chip la acea înviere selectivă din morţi care va avea loc .”

Când Domnul va veni, şi morţii vor fi ridicaţi, ei vor împărăţi cu Hristos în trupuri înviate. Când vom învia din morţi, noi vom avea trupuri exact cum a avut Hristos. Filipeni 3:21 spune că El ne va schimba trupurile noastre umile şi netrebnice în trupuri care vor semăna cu trupul Său glorios. Şi ştiţi puterile pe care le-a avut trupul Său. Trupul Său putea trece prin ziduri. El putea să se transfere dintr-un loc în altul într-o fracţiune de secundă. Şi noi vom avea astfel de trupuri. Va fi un trup vizibil din carne şi oase (fără sânge), la fel ca cel pe care l-a avut Isus. (Luca 24:39).

 

Vom fi în stare să recunoaştem sfinţii lui Dumnezeu pe care nu i-am vazut niciodată. Petru, Iacov şi Ioan nu au avut nevoie de introduceri când i-au văzut pe Moise şi Ilie pe muntele schimbării la faţă. Cum i-au recunoscut ei? Ei nu văzuseră poze cu Moise şi Ilie nicăieri. A fost o recunoaşterea spontană a oamenilor, care e posibilă în Împărăţia lui Dumnezeu.

2Corinteni 5:10 ne spune că noi TOŢI trebuie să apărem înainatea scaunului de judecată a lui Hristos pentru a putea fi răsplătiţi pentru faptele pe care le-am făcut în trupurile noastre, în acord cu ceea ce am făcut, bun sau rău.

Mântuirea nu este prin fapte, ci prin har. Dar răsplata va fi conform faptelor noastre .

Domnul Isus va da răsplată ucenicilor Săi la scaunul Lui de judecată. Această răsplată va fi în concordanţă cu nivelul credinţei şi smereniei noastre. Cea mai mare răsplată va fi o intimitate şi părtăşie mai apropiată cu Dumnezeu şi Hristos pentru veşnicie . Vom descoperi atunci că într-adevăr aceasta este cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pe care Domnul le poate da cuiva.

Pământul va avea pace pentru 1000 de ani pentru că Satana va fi legat şi pentru că Isus Hristos va împărăţi pe pământ din Ierusalim.

În timpul acestui mileniu, milioane de copii se vor naşte pe pământ, aşa cum se nasc şi azi. Isaia 65:20 spune: „ Nu vor mai fi în el nici copii cu zile puţine, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr, şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos .”

În zilele noastre sunt milioane de copii care mor în copilărie. Dar nu va fi aşa şi în mileniu. Oamenii vor trăi

 

pentru sute de ani pentru că bolile vor fi îndepărtate şi blestemul parţial ridicat. Blestemul nu va fi ridicat complet

– pentru că moartea încă va mai fi. Tinerii care vor fi întâlniţi atunci vor fi de 90 şi 100 de ani!! Va fi ca în vremea de la Adam la Noe când oamenii ajungeau să trăiască peste 900 de ani ( Zaharia 8:4,5). Dar vor fi încă păcătoşi neîntorşi la Domnul pe pământ în acea vreme (Isaia 65:20 -KJV).

V.7,8: Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; şi va ieşi din temniţa lui, ca să înşele neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi pe Magog, ca să-i adune pentru război. Numărul lor va fi ca nisipul mării.

La sfârşitul mileniului, Satana va fi eliberat din închisoarea sa şi i se va permite să viziteze pământul din nou.

De ce Dumnezeu va permite acest lucru? Pentru a arăta tuturor natura coruptă a omului.

Cei 1.000 de ani când Isus va împărăţi, vor fi un timp de pace când toată lumea va vedea bunătatea şi smerenia nu numai a Împăratului Isus, dar şi a sfinţilor care vor împărăţi împreună cu El (nu ca liderii corupţi de azi). Şi animalele se vor bucura enorm de aceşti ani. Dar Isus tot va trebui să împărăţească cu un toiag de fier, pentru că tot vor fi păcătoşi care trebuie suprimaţi. Oamenii păcătoşi vor continua neschimbaţi, fără să renunţe la răzvrătirea din inimile lor. Dar le va fi frică să fie neascultători.

Văzând lucrurile acestea şi comparându-le cu cei

6.000 de ani de domnie ai lui Satan, oricine ar putea crede

 

că întreaga lume îl va alege cu bucurie pe Isus ca Împărat. Dar nu. Nu vor face întocmai. Aceasta este realitatea de necrezut, că atunci când Satana va fi eliberat pentru puţină vreme şi va merge peste tot pământul, el va fi încă în stare să adune milioane care să îl urmeze pe el în răzvrătirea împotriva Domnului.

Este de necrezut că vor fi oameni care îl vor urma încă pe Satan. Dar atunci Dumnezeu va arăta corupţia din inima omului.

Aici spune că Satan va merge şi îi va înşela pe oameni – nu îi va înspăimânta. Încă o dată el le va spune oamenilor: „ Poruncile lui Dumnezeu sunt copleşitoare: Timp de 1000 de ani nu v-aţi putut satisface poftele. Nu v-aţi putut distra pentru că a trebuit să ascultaţi de Dumnezeu. Acum veniţi la mine şi bucuraţi-vă de plăceri .”

Acestea sunt cuvintele pe care le-a spus omului timp de 6.000 de ani şi mulţi l-au crezut. Lucrul uimitor este că după experienţa mileniului vor fi încă oameni care îi vor da crezare şi vor conduşi de pe calea dreaptă.

Prin aceasta Dumnezeu va arată universului corupţia rasei adamice, chiar după ce au văzut împărăţia de o mie de ani a lui Isus ei îl vor alege pe Satan pentru a trăi o viaţă plină de plăceri.

Gog şi Magog sunt menţionaţi din nou aici. Aceasta nu este bătălia Armaghedonului. Lupta a fost înainte de mileniu. Dar acum urmaşii lui Gog şi Magog se vor aduna pentru a lupta împotriva Domnului a doua oară!! Cu adevărat stupizenia omului este incredibilă. Se pare că nu învaţă niciodată cele mai elementare lecţii. Aşa cum spune în Biblie, inima omului este deosebit de înşelătoare şi nici un lucru bun nu se găseşte în ea (Ieremia 17:5;

 

Romani 7:18 ). Şi la sfârşitul timpurilor aceasta va fi dovada cea mai clară.

V.9: Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit.

Aceşti oameni fără minte vor încerca să îi atace pe sfinţi, chiar dacă ei au văzut că trupurile înviate ale sfinţilor nu pot fi rănite sau omorâte. Astfel reuşeşte Satan să îi facă de ruşine pe oameni. Ei au înconjurat tabara sfinţilor – Ierusalimul, unde Isus va avea tronul. Dar va coborî foc din cer şi ei vor distruşi pe loc. Această luptă va fi cu mult mai scurtă decât bătălia Armaghedonului, care e posibil să dureze o zi. Aceasta se va încheia într-o clipă.

V.10: Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.

Observaţi de câte ori se menţionează în Apocalipsa că diavolul este un înşelător. Această menţiune repetată este pentru a ne avertiza. El este în final trimis în casa lui de veci – iazul de foc. Primii care vor fi trimişi în iazul de foc – după bătălia de la Armaghedon – sunt Anticristul şi prorocul mincinos. Primul care va fi aruncat în iazul de foc după mileniu eswte Satan.

Fiara şi prorocul mincinos sunt încă în acest loc după o mie de ani. Ei nu sunt mistuiţiţi, pentru că focul nu se stinge şi viermii nu mor niciodată acolo (Marcu 9:44,46). Asemenea Babilonului, fumul lor se va rdica în vecii vecilor (Apocalipsa 19:3).

 

Mulţi azi cred că oamenii nu îl urmează pe Domnul Isus, pentru că ei nu au văzut bunătatea Domnului. Dar după mileniu, toţi vor vedea că nu acesta a fost motivul. Adevăratul motiv este că omul nu doreşte să renunţe la propria voinţă.

V.11: Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb, şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele.

Primul tron – scaunul de judecată al lui Hristos - a fost aşezat la începutul mileniului, când sfinţii au fost răsplătiţi. Acum vedem cel de-al doilea scaun de domnie – scaunul de domnie mare şi alb - care va fi aşezat la sfârşitul mileniului. Aici se spune că nu s-a găsit loc pentru pământ şi pentru cer. Când Isus s-a născut în Betleem, nu s-a găsit niciun loc pentru El ca să se nască. Dar atunci El va st pe tron şi niciun loc nu se va găsi pentru pământul care l-a respins.

V.12: Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este Cartea Vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.

Chiar şi după ce aceşti necredincioşi vor fi ridicaţi din morminte, observaţi că ei sunt numiţi „morţii“. Ei încă nu sunt vii, pentru că sunt morţi spiritual. Ei sunt fizic vii pentru că ei au fost ridicaţi din mormintele lor, dar ei sunt morţi spiritual.

 

Morţii” stau înaintea scaunului de domnie şi cărţile sunt deschise. Textul marginal de redare spune că

au fost deschise suluri“. În anul 96 după Hristos, nu existau cărţi legate, aşa cum sunt astăzi. Ei aveau numai suluri – pergamente lungi care erau rulate pe un ax. Persoana care umbla cu sulul trebuia să ruleze un capăt pentru a merge la următoarea pagină. Cel mai apropiat lucru pe care îl avem azi care este apropiat sulului este caseta magnetică, ca aceea folosită la aparatele de înregistrare a vocii şi a imaginii. Am putea parafraza acest verset astfel: ” Casetele video au fost aduse şi vizionate“. Ce casete? Înregistrările vieţilor întregi a fiecărui om care a trăit pe pământ de la Adam, şi care nu a fost înălţat la prima Înviere. Aceste înregistrări sunt păstrate în memoria fiecărui om – fiecare faptă pe care a făcut-o, fiecare cuvânt pe care l-a spus şi fiecare gând, atitudine ori motiv greşit pe care le-a avut în timpul vieţii sale.

Şi ei vor fi judecaţi după înregistrările de pe propriile casete. Mântuirea este prin har. Dar răsplata şi pedeapsa sunt după munca fiecăruia. Vor fi nivele diferite de pedeapsă în iazul de foc. Dumnezeu nu ar fi drept dacă ar pedepsi pe toţi oamenii în acelaşi mod. Fiecare va fi judecat după faptele sale. Domnul va rula caseta fiecărui om pe un ecran pentru ca toţi să vadă, când fiecare va înainta. Caseta memoriei fiecărui om nu poate minţi şi ea va reda fidel toate lucrurile. Omul nu va putea nega faptele de care este judecat pentru că acestea vor fi rulate din propria amintire. Şi întreaga lume va vedea înregistrarea şi va fi de acord cu pedeapsa veşnică pe care Dumnezeu o va da fiecăruia. Această judecată va demonstra dreptatea lui Dumnezeu în pedepsirea oamenilor. Este o vorbă care spune ” justiţia nu trebuie să fie doar înfăptuită, ci şi vazută pentru a fi înfătuită “. În acea zi toţi vor vedea că judecata a fost aplicată perfect de Dumnezeu. Cuvintele lui

 

Isus se vor împlini: „ Vă spun că, în ziua judecăţii, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit ” (Matei 12:36). Poţi crede că fiecare cuvânt spus în vânt a fost uitat? Ele au fost înregistrate pe caseta video a memoriei personale. Cuvintele pe care le-ai spus la mânie sau amărăciune, cuvinte de bârfă şi de hulă etc., toate au fost înregistrate pe casetă.

Romani 2:16 spune că Dumnezeu va judeca secretele oamenilor. 1Corinteni 4:5 spune că Dumnezeu va aduce toate lucrurile şi motivele ascunse la lumină.

„creştinii” Babilonieni care au făcut bani în numele lui Hristos pentru a-şi construi imperiul financiar, vor fi descoperiţi în acea zi. Nimeni nu va scăpa. Morţii vor fi judecaţi conform cu faptele lor.

V.13: Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui.

Este posibil ca morţii pe care Marea îi dă înapoi să se refere la duhurile rele care au fost închise. Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele – adică necredincioşii. Se pare că marea conţine pe alţii.

2Petru 2:4 spune că Dumnezeu a condamnat anumiţi îngeri care au păcătuit aruncându-i în adânc, înconjuraţi de întuneric şi i-a păstrat acolo pentru judecată. Contextul din 2Petru se referă la vremea lui Noe (v.5), când nişte îngeri au comis un păcat sexual: au preacurvit şi au intrat în diferiţi bărbaţi pentru a putea face sex. Acestor îngeri nu li s-a mai permis să cutreiere Pământul după plac aşa cum fac celelalte duhuri rele. Ei au fost păstraţi pentru judecată. Judecata lor poate avea

 

loc la acel moment. Aceasta ar putea să însemne că

marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea“.

Marea nu a fost parte a creaţiei iniţiale a lui Dumnezeu. Geneza 1:1 spune că Dumnezeu a creat cerurile şi pământul iniţial. Marea (apele) au fost rezultatul păcătuirii lui Lucifer – între versetele 1 şi 2 din Geneza 1.

V.14: Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.

Isus a vorbit clar despre ceea ce se întâmplă după moarte în parabola Bogatul şi săracul Lazăr (Luca 16:19-31). Aceasta nu este o doar pildă, ci o întâmplare adevărată. Din flăcările Iadului, omul bogat i-a văzut Avraam şi pe Lazăr în Rai, şi a strigat după apă pentru a-şi răcori limba. De fapt el nu mai avea limbă pentru că trupul îi era îngropat pe pământ şi numai duhul său era în Iad. Dar pentru că a avut limbă toată viaţa, el îşi imaginează că încă mai are una!! Oamenii care mor sunt conştienţi de lucrurile care îi înconjoară imediat. Cei din Rai şi Iad pot să se vadă unii pe alţii şi să vorbească unii cu alţii. Dar între aceste două locuri era o mare prăpastie care nu poate fi trecută.

Hades (cuvântul folosit pentru locul unde se duc duhurile plecate, în limba greacă) sau Sheol (cuvântul folosit în limba evreiască), avea două secţiuni. Una era Iadul, unde a mers bogatul. Cealaltă era Raiul sau sânul lui Avraam, unde a mers Lazăr.

Când Isus a murit pe cruce, El i-a spus hoţului care s-a pocăit: „Astăzi vei fi cu mine in Rai” (Luca 23:43). În Faptele Apostolilor 2:27 citim că Isus a mers în Hades. Punând aceste scripturi împreună, vedem că Isus şi

 

tâlharul au mers în secţiunea Raiului din Hades. În Matei 12:40, Isus spune: „ Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului “. Trupul lui Isus era în mormântul lui Iosif din Arimateia la suprafaţa pământului. Dar El Însuşi era în inima pământului, după cum El a spus. Aceasta ne învaţă că Hades, locuinţa morţilor, era în inima pământului în acel timp când Isus a murit. Isus, Lazăr şi tâlharul pocăit au mers în secţiunea Raiului unde era Avraam.

Dar când Isus s-a înălţat la ceruri, după învierea Lui, citim în Efeseni 4:8 că El i-a luat pe captivi şi a urcat împreună cu ei. Aceasta înseamnă că i-a luat pe toţi cei care erau în secţiunea Raiului din Hades şi i-a dus în al treilea cer, prezenţa lui Dumnezeu. Astazi Raiul nu mai este în inima pământului. Ci este în al treilea cer în prezenţa Dumnezeului Atotputernic. Ştim acest lucru din2Corinteni 12:2, unde Pavel spune, „ a fost răpit până în al treilea cer“.

Dar Iadul este încă în inima pământului. Iadul în final va fi aruncat în iazul de foc.

V.15: Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.

Acesta este iazul de foc despre care Isus a vorbit în Matei 5:29, când El spune: „ Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă ” Şi „ Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul

 

în gheenă. ” În acelaşi duh, ar fi adevărat să spui: „Este mai bine pentru tine să îţi tai limba sau orice alt organ care te face să păcătuieşti şi care te va trimite în iazul de foc.”

Isus a vorbit despre Iad şi despre Iazul de foc mai mult decât orice predicator. Asta pentru că El ştia mai multe decât oricine despre crunta realitate a acestor locuri, şi despre pericolul condamnării pentru acei care nu se întorc de la păcatele lor.

În sfârşit, judecata lui Dumnezeu a ajuns la final, după 7.000 de ani – 2.000 de ani de la Adam la Avraam,

2.000 de ani de la Avraam la Hristos, 2.000 de ani de la prima venire şi a doua venire a lui Hristos, şi 1.000 de ani mileniul.

Ce se întâmplă după ce omul a fost muncit timp de

6.000 de ani (6 zile) şi s-a odihnit pentru 1.000 de ani (1 zi)? Ceva nou!

Vom citi despre aceasta în următoarele două capitole ale Apocalipsei.

CAPITOLUL XXI

V.1: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era.

Biblia începe cu cuvintele „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” ( Geneza 1:1). Dar cerurile şi pământul au fost pângărite de păcatele îngerilor şi ale rasei umane. Dumnezeu va distruge cerurile şi pământul, după cum citim în 2Petru 3:10: „ În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde “. Va fi o explozie atomică de proporţii. Când un atom este despărţit, energia generată prin aceasta este îndeajuns pentru a distruge un oraş întreg. Imaginaţi-vă cum va fi atunci când Dumnezeu va despărţi toţi atomii de pe pământ!!

Atunci Dumnezeu va crea un nou început. Încă o dată, ca a fost la început, nu va mai fi nicio mare, ci numai cerurile şi pământul.

Petru continuă spunând: „ Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului ?” (2Petru 3:11,12).

Ziua lui Dumnezeu menţionată aici este diferită de ziua Domnului. Ziua Domnului este ziua revenirii lui Isus şi a stabilirii Impărăţiei de 1.000 de ani. La sfârşitul zilei Domnului, cerurile şi pământul vor fi distruse şi atunci va începe ziua lui Dumnezeu .

 

„ Dar noi, după făgăduinţa Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui neprihănirea ” (2Petru 3:13).

În timpul domniei de 1.000 de ani a lui Isus, vor exista încă păcătoşi cu nedreptate în inimă. Dar când va începe veşnicia cu cerul şi pământul noi, doar neprihănire se va găsi în ea. Acest verset se poate traduce astfel,

„…unde dreptatea se simte acasă “. Cu toţii ştim că există o mare diferenţă între a trăi într-o casă şi a te simţi acasă în ea. În casele unor oameni ne simţim foarte bine. În casele altor oameni, deşi sunt ospitalieri poate, noi nu ne simţim în largul nostru. În prezent neprihănirea nu se simte acasă aici pe acest pământ. Dar vine o zi, când neprihănirea se va simţi în sfârşit la ea acasă, în noul cer şi pe noul pământ. Pentru a ne pregăti pentru acea împărăţie, Dumnezeu a început o lucrare în inimile noastre.

2Corinteni 5:17 spune: „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă “. Ce vedem în Apocalipsa 21 este această creaţie nouă. Lucrarea pe care Dumnezeu o face prin crearea unui cer nou şi a unui pământ nou este aceeaşi lucrare pe care o duce la îndeplinire atunci când El ne face copiii Lui. El îşi stabileşte împărăţia în inimile noastre – o împărăţie de neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt – unde neprihănirea este acasă. Dacă neprihănirea se simte acasă în viaţa ta atunci ai intrat în viaţa noii creaţii, şi nu invers.

Şi aşa cum într-o zi Dumnezeu va arde cerul vechi şi pământul vechi cu foc, el va arde rămăşiţele naturii adamice din noi şi ne va face pe deplin ca Isus – când Hristos se va întoarce – pentru ca noi să fim pregătiţi pentru acel cer şi pământ noi. Aceasta este lucrarea pe care Dumnezeu a început să o facă în inimile celor care se sfinţesc după cum şi Hristos este sfânt.

 

Isus a spus în Ioan 14:2, „ În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc “. El a plecat să pregătească un loc celor care sunt bolnavi şi obosiţi de păcat şi de nedreptate, şi care tânjesc după neprihănire. Isus Însuşi a iubit neprihănirea şi a urât nedreptatea, iar casa pe care o pregăteşte este pentru aceia care au aceeşi atitudine.

V.2: Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, Noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.

Ierusalimul este numit cetatea sfântă, spre deosebire de Babilonul care este numit cetatea mare. Aceasta este mireasa lui Hristos. Ea este împodobită pentru Mirele Divin. Citim despre cuvântul „podoabă ” în 1Petru 3:4, unde femeilor creştine le este spus să se împodobească, nu cu aur, păr împletit şi haine elegante, ci cu un duh de blândeţe şi liniştit, pe care Dumnezeu îl preţuieşte nespus. Aceia care au învăţat blândeţea şi smerenia de la Isus sunt împodobiţi. Mireasa lui Hristos nu are glorie exterioară sau măreţie, ci un caracter interior. Noi nu posedăm blândeţe în natura noastră. Noi cu toţii suntem severi, nepoliticoşi, cruzi şi mândrii prin natura noastră. Dar odată ce îl primim pe Hristos, Duhul Sfânt începe lucrarea de împodobire în noi cu smerenia şi blândeţea. Singura întrebare acum este dacă noi îi permitem Duhului Sfânt să facă această lucrare în inimile noastre.

 

V.3: Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.

Dumnezeu şi-a dorit dintotdeauna să locuiască împreună cu omul. Şi dorinţa Sa se va împlini la sfârşit. În 2Corinteni 6:16-18, Dumnezeu spune, „ Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor… Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice “.

Există o condiţie pentru ca Dumnezeu să locuiască printre oameni: noi trebuie să stăm departe de tot ce este necurat.

V.4: El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Blestemul va fi atunci dat la o parte pentru totdeauna. Chiar şi în mileniu, oamenii vor muri. Dar la final, în veşnicie, nu va mai exista moarte. De asemeanea, nu vor mai exista tânguire, plâns, nici durere.

V.5: Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis:

„Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat:

„Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”

 

Cartea Apocalipsa este plină de lucruri noi – unnume nou, o cântare nouă, un cer nou, un pământ nou – şi versetul spune că toate lucrurile vor fi făcute noi.

Lui Ioan i s-a spus să noteze tot, astfel ca oamenii lui Dumnezeu să cunoască cum va arăta casa lor viitoare.

V.6: Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii.

Toate scopurile pentru care a murit şi a înviat Hristos vor fi în final atinse pe deplin. El este Începutul şi Sfârşitul. El a spus pe cruce „ S-a isprăvit!”. Versetul 6 ne arată împlinirea lucrării începute la cruce: „S-a isprăvit“.

Promisiunile lui Dumnezeu sunt numai pentru aceia care sunt însetaţi. Isus a spus în Matei 5:6, „ Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi “. Izvoarele apelor vieţii de referă la manifestarea şi experimentarea Duhului Sfânt. Ele sunt oferite de către Dumnezeu tuturor acelora care sunt însetaţi – şi ei nu trebuie să plătească pentru aceasta – cu bani, fapte bune, cu „zăbovire“, post sau cu orice altceva. Apa vieţii este fără nici un cost.

V.7: Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu.

Există o diferenţă între copil şi fiu. Dumnezeu spune aici: „ El va fi fiul Meu” – NU copilul Meu“!! Tatăl este încântat să predea toată Împărăţia fiilor Săi, spunând:

 

„ Fii Mei, v-am verificat şi v-am testat. Acum tot ce am creat este al vostru “. Ce binecuvântare va fi în acea zi pentru biruitori.

V.8: Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”

Cei care sunt menţionaţi aici intră în antiteză cu biruitorii menţionaţi în versetul anterior. Aceştia sunt cei care nu au biruit. Sunt opt clase de oameni menţionaţi aici care vor fi aruncaţi în iazul de foc.

Observaţi categoria de oameni care este în capul listei? Noi probabil că am fi pus criminalii în capul listei. Dar criminalii sunt de abia a patra categorie, iar curvarii sunt a cincea categorie.

În capul listei aici sunt fricoşii - oamenii cărora le-a fost frică de părerile oamenilor şi care au recurs astfel la compromisuri. Aceştia înainte de a face un pas, s-au întrebat: „ Oare ce va spune cutare şi cutare despre mine dacă voi face lucrul acesta? 

Nu este îndeajuns să ne curăţim de crimă şi adulter . Noi trebuie să ne curăţim şi de frică. Dumnezeu urăşte frica pentru că este un idolatrie – închinarea în faţa creaţiei, căutarea onoarei din partea oamenilor, şi interesul ridicat cu privire la părerea omului, în comparaţie cu voia lui Dumnezeu.

Biruitorii sunt aceia care au trecut peste toate aceste opt păcate listate aici.

În primul rând au biruit frica.

 

Al doilea de pe listă este necredinţa. Aceasta are două înţelesuri – cei care nu se încred în Dumnezeu, şi cei care sunt necredincioşi în vieţile lor. Când Dumnezeu spune un lucru, dacă noi nu îl credem, aceasta este o insultă la adresa lui Dumnezeu şi aceasta este un păcat.

Cea de a treia categorie din listă sunt scârboşii. Aceasta se referă la oamenii care s-au complăcut în perversiuni sexuale – lucruri scârboase, urâcioase, pe care nici animalele nu le-ar face.

La numărul patru pe listă se află ucigaşii. Oricine îşi urăşte fratele este un ucigaş. Cei care îşi urăsc fraţii vor merge în final în iazul de foc.

Cea de-a cincea categorie sunt curvarii. Aceşti oameni au păcătuit în ascuns. Ei „nu şi-au scos ochii“, „ nu şi-au tăiat mâinile” şi nu au eliminat radical plăcerile păcătoase din viaţa lor.

În categoria a şasea intră vrăjitorii - cei care s-au jucat cu magia, astrologia, care citesc în stele, în palmă, plăci ouija, jocuri demonice. Cuvântul „vrăjitori” în limba greacă este “farmakeus“, din care avem cuvântul în română „ farmacie” – cei care se ocupă cu drogurile. Aşa că aceasta se referă şi la cei care vând droguri periculoase, care îi distrug pe oameni. (Am văzut această menţiune şi în cap. 9:21)

Pe locul şapte sunt închinătorii la idoli - cei care dau oricui locul întâi din inima lor – numai lui Dumnezeu nu. Aici sunt incluşi cei care se închină banilor, plăcerilor sau oricărui alt lucru din această lume.

La numărul opt sunt toţi mincinoşii. În celelalte categorii, cuvântul „toţi” nu este menţionat. Dar când vine vorba de mincinoşi, se spune „toţi mincinoşii“. De ce? Pentru că sunt multe tipuri de minciuni – minciuni mici şi minciuni mari!! Şi în cazul în care mincinoşii mici cred că

 

Biblia se referă numai la mincinoşii mari, Duhul Sfânt îi asigură că toţi mincinoşii sunt incluşi. Toate categoriile de mincinoşi – gri, maro sau galbeni – toţi mincinoşii vor arde în iazul de foc. Minciuna este întipărită adânc în natura noastră. Binecuvântaţi sunt acei care se curăţesc din toată inima acum.

V.9: Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis:

„Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!”

Îngerul menţionat aici îi arată lui Ioan mireasa, cea care a biruit toate aceste păcate. Ea a avut aceeaşi natură cu cei care au mers în iazul de foc. Dar ea a fost biruitoare, pentru că ea a călcat pe urmele paşilor lui Isus, s-a încrezut în Domnul, şi a răstignit faptele trupului prin puterea Duhului Sfânt.

V.10,11: Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră preascumpă, ca o piatră de jasp, străvezie ca cristalul.

Primul lucru menţionat aici despre biserică (cetatea sfântă) este că ea avea slava lui Dumnezeu, pe care Ioan o atribuise Domnului în Ioan 1:14: „ Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl “. Mireasa a avut parte de har şi adevăr de la Hristos şi, astfel, a fost umplută treptat cu slava lui Dumnezeu. Despre ea se vorbeşte ca despre un cristal curat. Aceasta

 

semnifică transparenţa ei, lipsa ipocriziei. Ea s-a curăţit de viclenie. Ea este transparentă. Cum este în exterior aşa este şi în interior.

V.12: Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi, la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel.

Este intresant faptul că descrierea Ierusalimului, biserica, începe cu zidul. Cu ce am fi început noi? Probabil cu cel mai înalt turn. Dar Duhul Sfânt începe cu zidul. Zidul era mare şi înalt şi aceasta vorbeşte despre separarea de lume şi de tot ce este necurat. „ Afară (zidului) sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună ” (Apocalipsa 22:15).

Binecuvântaţi sunt aceia care construiesc zidul mare şi înalt, împrejurul bisericii şi azi. Pentru că atunci nu le va fi uşor oamenilor să îl sară şi să intre în biserică. Ei vor trebui să intre pe poarta îngustă (care este de mărimea urechii acului!!). Noi nu trebuie să facem ca lucrurile să fie uşoare pentru cei care iubesc banii şi pentru cei care nu vor să renunţe la păcatele lor pentru a deveni parte a bisericii. Noi trebuie să le arătam acestor oameni calea prin poarta strâmtă – aşa cum a făcut şi Isus cu tânărul bogat care iubea banii mai mult decât pe Dumnezeu şi totuşi dorea să aibă viaţa veşnică! Calea spre viaţă este îngustă şi sunt puţini care o găsesc. Sunt mulţimi de pastori care au lărgit poarta şi au coborât zidul pentru ca oamenii să între în bisericile lor. Dar acelea sunt

 

bisericile LOR şi nu biserica pe care Isus o construieşte. Ierusalimul are un zid mare şi înalt.

Ierusalimul avea douăsprezece porţi. Aici Duhul Sfânt NU pune în evidenţă poarta îngustă a mântuirii, dar ceva cu totul diferit. Isaia 60:18 ne spune: „ci vei numi zidurile tale „Mântuire” (salvare din păcat şi separarea de lume), şi porţile tale „Laudă”.”

Sunt douăsprezece porţi – câte trei spre nord, sud, est şi vest. Aceasta ne arată că noi trebuie de fiecare dată să întrăm în prezenţa lui Dumnezeu din oricare parte venim cu un duh de laudă şi mulţumire întotdeauna. Nu există absolut niciun loc pentru tânguire, cârtire, sau nemulţumire în biserică. Acestea sunt primele două lucruri menţionate despre noul Ierusalim – zidul separării şi porţile laudei. Acestea sunt DOUĂ lucruri despre care trebuie să vorbim constant în biserică.

Este interesant de observat că numele scrise pe cele douăsprezece porţi sunt numele celor douăsprezece triburi ale lui Israel. Aceasta ne arată clar că sfinţii Vechiului Testament vor face parte de asemenea din mireasa Lui Hristos – nu contează ce spun savanţii dispensaţionali ai Bibliei.

V.13,14: Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi, şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului.

Cei doisprezece apostoli ai Mielului nu sunt fundaţia cetăţii, ci fundaţia zidului. Fundaţia cetăţii este Isus Hristos Însuşi ( 1Corinteni 3:11). Apostolii sunt

 

pietrele fundaţiei zidului, pentru că ei au fost aceia care pus primii temelia marelui zid al separării. Pe acea temelie noi contruim marele zid al separării azi.

V.15,16: Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri, şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia, şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înălţimea erau deopotrivă.

Cetatea este un cub. În cortul din Vechiul Testament, Locul preasfânt era un cub, de patru metrii jumătate în lungime, lăţime şi înălţime. În Templu, Locul preasfânt era tot un cub. Cetatea Ierusalim nu va mai avea o curte exterioară sau Locul Sfânt. Ea va fi în întregime Locul preasfânt. Aceasta ne arată că Mireasa este alcătuită din cei care au preţuit părtăşia cu Dumnezeu mai mult decât orice altceva – (pentru că Dumnezeu a locuit în Locul preasfânt al cortului). În curtea exterioară şi Locul Sfânt, oamenii se concentrau pe slujirea lui Dumnezeu, pe când în Locul cel mai Sfânt, noi ne închinăm şi avem părtăşie cu Dumnezeu. Acolo, vom sta, ca Maria, la picioarele Domnului, ne vom închina Lui şi vom asculta cuvintele Lui.

Ierusalimul fiind sub forma unui cub sugerează că cei care îl locuiesc au aceeaşi profunzime a vieţii, aceeaşi măsură şi mărinimie. Cu alte cuvinte, Dumnezeu vede atât de multă profunzime în viaţa lăuntrică, cât văd oamenii în viaţa lor exterioară.

Totuşi majoritatea „creştinilor” au viaţa în formă de pătrat, nu cub. Partea lor din faţă – ceea ce văd oamenii –

 

este largă. Dar dacă ar fi să priveşti înăuntru, nu vei găsi profunzime. Pătratele lor devin din ce în ce mai mari după cum şi reputaţia lor creşte înaintea oamenilor. Dar în ziua judecăţii când Dumnezeu va întoarce aceste pătrate pe o parte se va vedea că erau tot atât de subţiri ca o foaie de hărtie. Ei nu erau cuburi, ci pătrate. Aceşti oameni nu vor fi parte a Ierusalimului. Noi trebuie să ne temem să trăim doar pentru reputaţie. Este mai bine să fim un cub mic decât un pătrat larg.

Cel ce are urechi de auzit să audă.

V.17,18: I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era de aur curat, ca sticla curată.

Din nou vedem că accentul este pus pe puritate – transparent ca sticla curată. Dumnezeu nu caută oameni perfecţi cu care să populeze Ierusalimul, ci caută oameni sinceri - cei care nu au viclenie în ei.

V.19,20: Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia, de halchedon; a patra, de smaragd; a cincea, de sardonix; a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist.

Pietrele preţioase nu se formează peste noapte. Ele se formează de-a lungul unei perioade de mai mulţi ani,

 

sub o presiune enormă, ascunse de ochii oamenilor, adânc sub suprafaţa pământului. În acest mod sunt formaţi şi sfinţii lui Dumnezeu pentru a putea fi parte din Ierusalim

– prin presiunile şi circumstanţele zilnice. Ei s-au smerit sub aceste presiuni, şi, ca rezultat, după o perioadă de câţiva ani, ei devin pietre preţioase.

În Ezechiel 28:13, citim că Lucifer a fost decorat cu astfel de pietre. Dar a fost alungat din prezenţa lui Dumnezeu. Apoi aceste pietre apar pe haina lui Aaron, marele preot Exod 28:17-20, ceea ce simbolizeaza că pietrele pierdute de Lucifer aveau să ajungă la om prin Hristos, pe care Aaron l-a tipizat. Şi aceste pietre sunt găsite în final la mireasa lui Hristos. Slava lui Dumnezeu a venit peste biserică, noul Ierusalim.

V.21: Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era de aur curat, ca sticla străvezie.

Fiecare poartă e o perlă. De asemenea, perlele sunt formate prin reacţia unei scoici la o substanţă străină care a intrat în corpul ei. Totul este o imagine a slavei care a venit prin suferinţă – după cum Isus a spus celor doi ucenici pe drumul spre Emaus: „ Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa? ” (Luca 24:26).

Uliţa din cetatea este din aur curat. În ceruri nu o să purtăm aur, noi o să călcăm pe aur. Aici pe pământ, oamenii pun un preţ mare pe aur. Ei îl poartă pe cap. Dar în ceruri el va fi sub picioarele noastre – şi el este şi azi sub picioarele celor care sunt setaţi asupra cerului! Acestea

 

sunt cei care au biruit dorinţa pentru aur şi acum sunt deja pregătiţi pentru cer!

Uliţa cetăţii era, de asemenea, ca sticla străvezie. Noi ştim care este diferenţa între sticlă şi apă. Apa poate să devină impură foarte uşor, doar punând ceva în ea. De fapt, aproape toată apa din lume conţine impurităţi. Dar sticla nu poate deveni impură dacă pui ceva peste ea. Praful se spală de pe sticlă fără probleme. Aceasta este o imagine a cum va fi starea noastră veşnică. Noi vom fi într-un loc unde va fi imposibil să păcătuim din nou, noi putem cădea, dar în cer va fi imposibil.

V.22-27: În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.

Lumina din cer va fi Însuşi Dumnezeu. Acolo nu vom avea nevoie de surse de lumină ori de fericire. Dumnezeu va fi Totul în toate şi El va fi suficient pentru fiecare nevoie a noastră. Nu vom avea nevoie de soare sau lună sau orice altă lumină. Aceasta este o imagine vizuală, care ne arată că a fi parte a acestui Ierusalim este cea mai

 

mare slavă pe care cineva şi-o poate imagina pe pământ – cu mult mai mare decât slava unui împărat pământesc sau a unei naţiuni. Totuşi, niciun mincinos nu se va găsi în această cetate. Am realizat noi ce mare e privilegiul de a fi parte a Miresei lui Hristos?

În Ioan 3:12, Isus, vorbind cu Nicodim, a spus:

„ Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti, şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti? “. Sunt multe lucruri pe care Cuvântul lui Dumnezeu le spune pentru viaţa noastră de pe pământ. Şi multora le vine greu să se încreadă în Domnul chiar şi pentru lucrurile de pe pământ. De exemplu: deşi Isus ne-a învăţat că Dumnezeul, care se îngrijeşte de păsări, se îngrijeşte şi de noi, îngrijorarea se prinde de inima multor credincioşi cu privire la lucrurile de pe pământ. Dacă este atât de dificil pentru noi să credem ceea ce a spus Domnul despre lucrurile de pe pământ, atunci va fi imposibil pentru noi să înţelegem ceva despre lucrurile din cer! De aceea, este bine pentru noi să ne smerim şi să recunoaştem că multe lucruri privitoare la cer şi la starea veşnică care sunt menţionate în Apocalipsa nu sunt subiecte despre care să vorbim dogmatic, pretinzând o perfectă înţelegere. Noi vedem printr-o sticlă închisă. Într-o zi totul va fi clar.

Totuşi putem fi siguri de un lucru: va fi cu mult mai glorios decât ne-am putea imagina. Când împărăteasa din Seba a auzit despre slava lui Solomon şi a venit în Israel să o cerceteze, ea a spus cu uimire: „ Şi iată că nici pe jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune şi propăşire decât am auzit ” (1Împăraţi 10:7). Când vom ajunge în slavă şi vom vedea lucrurile veşnice, vom spune aceleaşi cuvinte.

Nu este necesar ca noi să înţelegem fiecare detaliu despre lucrurile veşnice. Din cauza limitărilor minţii noastre, noi nu vom putea fi niciodată în stare să pricepem

 

totul despre cer şi veşnicie. Lucrul cel mai important este ca noi să fim siguri că vom face parte din noul Ierusalim.

Într-un refren de cântare, spunem: „ Cerul coboară şi slava a umplut sufletul meu“. Dumnezeu doreşte să ne dea să gustăm puţin din cer în inimile noastre, aici şi acum, prin Duhul Sfânt. Iată câteva exemple la care mă refer:

„ Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul ” : noi nu avem nevoie de circumstanţe pentru a ne împlini bucuria. Bucuria noastră este întotdeauna plină acum, pentru că noi suntem în Domnul. El SINGUR este lumina noastră. Nu avem nevoie de altcineva. Nu avem nevoie de aprobarea oamenilor, sau a sănătăţii, sau a bogăţiei, pentru a fi fericiţi.

Neamurile vor umbla în lumina ei“: Orice ar însemna literal lucrul acesta în viitor, astăzi este adevărat că biserica trebuie să fie o lumină printre neamurile de pe pământ.

„În ea nu va mai fi noapte”: Dumnezeu doreşte ca noi să mergem întotdeauna în lumină. Nu trebuie să existe nici un moment de întuneric în vieţile noastre.

Porţile ei nu se vor închide ziua“: trebuie să existe o deschidere a inimii pentru toţi oamenii tot timpul. Uşile bisericii trebuie să fie întotdeauna deschise pentru toţi oamenii.

„ Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului “: Biserica trebuie să ia o atitudine fermă împotriva necurăţiei care o penetrează. Isus a spus că orice lucru care este mare şi important în ochii oamenilor este o urâciune în ochii lui Dumnezeu ( Luca 16:15). Aşa că toţi cei care sunt interesaţi în ceea ce


lumea consideră mare şi important – ex. muzica lumească şi metodele lumeşti – nu trebuie să fie permise să aducă o astfel de urâciune în biserică. La fel, minciuna nu trebuie tolerată în biserică. Mincinoşii se pot strecura, dar trebuie să tremure şi să le fie frică atunci când aud Cuvântul la întâlnirile bisericii.

În biserică noi valorificăm pe toţi cei care au numele scrise în Cartea Vieţii Mielului! Nimeni nu este exclus, chiar dacă ei nu sunt de acord cu noi în toate lucrurile. Părtăşia noastră în biserică este bazată pe viaţă şi nu pe acord intelectual.

CAPITOLUL XXII

V.1: Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului.

Aceasta este fără îndoială o imagine a Duhului Sfânt. În Ezechiel 47:1-12, citim despre un râu, despre care se spune: „ Orice făptură vie care se mişcă va trăi pretutindeni pe unde va curge râul, va fi viaţă ” (v.9). Râul aduce viaţă pe oriunde trece. Isus s-a referit la acest pasaj spunând: „ Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura ” (Ioan 7:37,38).

Ezechiel s-a adâncit tot mai mult şi mai mult în acest râu până a ajuns în locul unde picioarele lui nu mai atingeau pământul. Din acel punct a fost purtat de râu. Aceasta este o imagine a unei vieţi pline de Duhul Sfânt: când noi nu mai suntem legaţi de pământ. Picioarele noastre părăsesc pământul şi Duhul Sfânt este cel care ne poartă înainte şi în sus.

Vedem accentul care se pune din nou pe expresia

limpede ca cristalul” în relaţia cu acest râu. Găsim frecvent accentul pus pe puritate şi transparenţă în capitolele 21 şi 22, prin astfel de cuvinte: „limpede“,

curat“, „curat ca sticla“, etc.

Observăm că râul curge de la tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, învăţându-ne că Duhul Sfânt lucrează în putere numai unde Dumnezeu şi Hristos primesc locul ce Li se cuvine, pe tron.

V.2: În mijlocul pieţei cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind

 

douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea neamurilor.

Oportunitatea pe care Adam a pierdut-o, de a avea parte la pomul vieţii, va fi câştigată atunci pentru om. Între Geneza 2 şi Apocalipsa 22 găsim multe similitudini.

Pomul vieţii simbolizează viaţa lui Dumnezeu Însuşi – viaţa veşnică sau natura divină la care putem lua parte acum. Viaţa veşnică nu înseamnă „să exişti pentru totdeauna”, pentru că şi cei care merg în iazul de foc vor exista pentru totdeauna. Dar ei nu au viaţă veşnică. Viaţa veşnică înseamnă viaţa care nu a avut început şi nu are sfârşit. Aceasta este însăşi viaţa lui Dumnezeu, simbolizată prin pomul vieţii. Adam s-a îndreptat prosteşte spre pomul cunoştinţei binelui şi răului, în loc să meargă la pomul vieţii; aşa cum fac mulţi azi, care caută să aibă cunoştinţe Biblice, în loc să caute viaţa. Pomul vieţii cunoştinţei binelui şi răului nu se mai găseşte în Apocalipsa 22. A dispărut.

După cum am studiat în cartea Apocalipsa, poate aţi observat că am căutat să ajungem la pomul vieţii, nu la pomul cunoştinţei binelui şi răului.

În faţa pomului vieţii, Dumnezeu a pus o sabie de foc ( Geneza 3:24). O sabie trebuie să cadă asupra eului, dacă dorim să avem parte de pomul vieţii. Din această cauza mulţi creştini preferă să meargă la pomul cunoştinţei, în faţa căruia nu există nici o sabie. Pentru a primi cunoştinţe Biblice, nu este necesar ca noi să ne omorâm eul sau să ne luăm crucea şi să o purtăm zilnic. Dar pentru a avea parte de natura lui Dumnezeu, trebuie să „ Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru,

 

omorârea Domnului Isus ” (2Corinteni 4:10). Noi trebuie să permitem sabiei să cadă peste noi.

Calea crucii este calea către pomul vieţii. Sabia a căzut peste Isus şi El a fost crucificat. De atunci şi noi suntem crucificaţi împreună cu El, sabia va cădea şi asupra noastră. Astfel putem lua parte la pomul vieţii, care rodeşte câte un rod nou în fiecare lună, şi ale cărui frunze aduc vindecare.

V.3: Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.

Galateni 3:13 spune că Isus a devenit blestem pentru noi pe cruce, pentru ca noi să putem primi binecuvântarea lui Dumnezeu peste vieţile noastre. El a trebuit să fie crucificat, pentru că se spune „ Blestemat e oricine este atârnat pe lemn“. Şi pentru că El a luat acest blestem în întregime, el este îndepărtat de la noi. Noi nu experimentăm din plin efectul acestei eliberări pe pământ. Moartea, spre exemplu, este parte a acestui blestem, şi credincioşii încă mor, dovedind că nu suntem întru totul eliberaţi de efectele blestemului. Dar experimentăm o anticipare a eliberării depline chiar de acum. Nouă nu ne mai este teamă de moarte acum, pentru că Isus Hristos a biruit moartea. Deşi experimentăm durerea, deşi spinii încă ne străpung picioarele şi noi încă avem dureri şi boli, ne bucurăm de faptul că nu mai suntem sub blestem, ci sub binecuvântarea lui Dumnezeu. Într-o zi, blestemul va fi rupt.

Oricând Dumnezeu ne vindecă trupurile, noi avem parte de o anticipare a eliberării totale de sub blestem, pe care o vom experimenta din plin.

 

Observaţi accentul pe slujitorii (robii) lui Dumnezeu în carteaApocalipsa. Am văzut că „robii” sunt menţionaţi în Cap.1:1, şi îi vedem menţionaţi din nou în acest ultim capitol (Cap. 22:3). Dumnezeu îi caută pe aceia care i se dăruiesc lui în întregime. Aici citim că „Lui îi vor sluji“. În veşnicie, Îl vom sluji pe Dumnezeu într-un mod sau altul. Nu vom ţine mâinele ridicate toată veşnicia slăvindu-l pe Dumnezeu şi închinându-ne Lui. Închinarea va fi, cu siguranţă, un aspect important, însă şi acolo va fi o formă de slujire, care dacă ar fi explicată aici, probabil minţile noastre nu ar fi în stare să o înţeleagă.

Cei care s-au bucurat să îl slujească pe Dumnezeu aici pe pământ, vor considera ca o bucurie şi onoare să slujească şi în veşnicie.

V.4: Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor.

Va fi un privilegiu fantastic să îl vedem pe Dumnezeu faţă în faţă. Despre Moise se spune că nu a mai fost niciun om ca el căruia Dumnezeu să îi vorbească faţă în faţă ( Deuteronom 34:10). Acesta este cel mai mare privilegiu, de care o fiinţă umană se poate bucura: să vorbească cu Dumnezeu faţă în faţă, aşa cum un om stă de vorbă cu prietenul lui. Şi astfel va fi între noi şi Domnul în veşnicie. Noi îi vom vedea faţa. Numele Lui scris pe frunţile noastre semnifică manifestarea naturii Lui prin personalitatea noastră.

V.5: Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor.

 

Din nou citim că Dumnezeu este sursa de Lumină pentru oamenii Lui. „ Împărăţia” menţionată aici este de asemenea un lucru pe care îl putem anticipa – nu împărăţind peste oameni, ci peste plăcerile noastre. Dorinţele păgâne împărăţesc peste oameni, dar fii lui Dumnezeu doresc să împărăţească peste pasiunile lor – mânia lor, lăcomia lor, etc. Acestea sunt zonele peste care trebuie să începem să împărăţim prima dată. Astfel ne vom pregăti să împărăţim cu Hristos pentru totdeauna.

Cu acest verset se încheie descrierea stării eterne .

V.6: Şi îngerul mi-a zis: „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.” Şi Domnul Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, care au să se întâmple în curând.

De aici încolo până la sfârşitul capitolului, avem un număr de îndemnuri şi promisiuni.

De la începutul cărţii Apocalipsa, am observat cât de des a apărut această expresie „Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu“. Lucrul acesta ne aduce mereu aminte să nu luăm uşor lucrurile despre care se vorbeşte în această carte.

Dumnezeu ne vorbeşte prin slujitorii Săi. Totodată El doreşte să ne vorbească direct. Niciun om nu trebuie să se interpună între noi şi Dumnezeu.

Sper ca acest studiu din Apocalipsa să vă fi stârnit apetitul de a vă adânci în această carte voi înşivă şi să auziţi cum Dumnezeu vă vorbeşte direct prin ea.

 

V.7: „Şi iată, Eu vin curând!40 – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!”

Domnul nu spune aici că El vine în curând41. Nu. EL spune că vine repede dintr-o dată, ca un hoţ în noapte, fără nici o avertizare.

Capitolul 1:3 din cartea Apocalipsa începea cu acceaşi expresie pe care noi o vedem aici la sfârşitul cărţii

„ Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta !”

V.8,9: Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis:

„Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine, şi cu fraţii tăi, proorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.”

Ioan a făcut aceeaşi greşeală cu persoana pe care Dumnezeu a folosit-o să îl înveţe toate aceste adevăruri. El s-a aruncat la picioarele îngerului care i-a arătat toate aceste lucruri pentru a i se închina.

Dar îngerul a spus imediat „ Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine! Închină-te lui Dumnezeu. ” Acesta este semnul unui slujitor autentic al lui Dumnezeu, atunci când vede pe

el, el se detaşează de acea persoană imediat, pentru ca acea persoană să se agaţe de Domnul, nu de om!

În cer ei cântă o singură cântare – o cântare nouă – care spune, „ Numai Tu eşti vrednic!“. Acest înger a învăţat bine această cântare şi l-a oprit imediat pe Ioan, zicându-i să dea slavă numai Lui Dumnezeu.

V.10: Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.

Cartea Apocalipsa nu este o carte sigilată. Pentru ca toţi să o înţeleagă. Este o carte din Biblie, care până de curând a fost sigilată. Citim în cartea Daniel 12:4, „ Tu însă, Daniele, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea PÂNĂ LA VREMEA SFÂRŞITULUI “. Aceste cuvinte sunt repetate în versetul 9. Profeţiile din cartea Daniel au fost sigilate, dar acum au fost deschise pentru a fi înţelese de oamenii lui Dumnezeu. Aceasta demonstrează că suntem „ la vremea sfârşitului.”

Domnul i-a spus lui Ioan în anul 96 după Hristos că vremea era aproape chiar şi atunci. Cât de apropiaţi suntem de ea acum!

V.11: Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat, să se întineze şi mai departe; cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe!

 

Acesta este un îndemn minunat pe care îl găsim pe ultima pagină a Bibliei. Le spune oamenilor să continue

să se întineze” şi să fie „nedrepţi“.

Implicaţia este următoarea: „ Dacă ai citit toată Biblia şi ai ajuns la ultima pagină şi tot nu vrei să te pocăieşti sau să renunţi la păcatele tale, atunci mergi mai departe şi fii întinat şi nedrept. Pentru tine nu există speranţă “.

Dacă, după ce ai citit în cartea Apocalipsa despre judecata lui Dumnezeu împotriva păcatului, tu vreii să continui în poftele tale şi în plăcerile păcatului, să citeşti cărţi întinate şi să te uiţi la filme pronografice, dacă vrei în continuare să ţii supărare împotriva cuiva şi să fii neiertător, dacă doreşti să fii în continuare un bârfitor, gelos şi să trăieşti pentru tine şi pentru această lume putredă, atunci continuă în toate aceste lucruri. Dumnezeu nu te va opri.

Dar vedeţi ce este scris pentru cei neprihăniţi în partea a doua a versetului 11: „ cine este fără prihană să trăiască şi mai departe fără prihană. Şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe! “. Nu există sfârşit a acestei căutări a sfinţeniei. Aşa că tu caută în continuare sfinţenia şi mai mult.

Starea în care vom sfârşi viaţa va determina modul în care ne vom petrece veşnicia. Dacă noi am trăit în păcat şi urâciune, vom continua în păcat, urâciune şi nedreptate pentru toată veşnicia în iazul de foc. Dacă am căutat neprihănirea şi sfinţenia în viaţă, atunci aceasta va continua să fie căutarea noastră şi în veşnicie. Starea noastră va fi aceeaşi pentru veşnicie şi după ce vom muri:

„ Ori încotro ar cădea copacul, fie spre miazăzi, fie spre miazănoapte, în locul unde cade, acolo rămâne ” (Eclesiast 11:3).

 

V.12:. „Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.

Mântuirea este prin har, dar răsplata este conform faptelor noastre.

Nu este potrivit să cauţi răsplată de la oameni. Noi nu ar trebui să ne aşteptăm nici măcar la un „Mulţumesc” din partea oamenilor. Noi trebuie să facem totul ca pentru Domnul şi să aşteptăm ca „ Mulţumesc” şi „Bravo“, să vină numai de la El.

În acelaşi timp noi nu slujim pentru o răsplată, pentru că atunci toate faptele noastre ar fi moarte. Dar este adevărat că vom fi răsplătiţi pentru credincioşia noastră. Apostolul Pavel a spus la sfârşitul vieţii sale

„ M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui .” (2Timotei 4:7,8).

V.13,14: Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă, Începutul şi Sfârşitul.” Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

În traducerea din Noua Biblie Standard Americană (NASB), cei care au acces la pomul vieţii sunt descrişi ca „cei care îşi spală hainele“. În traducerea KJV (versiunea King James), este scris, „ Ferice de cei care ţin poruncile Sale pentru a avea dreptul la pomul vieţii “. Nu există discordanţă între acestea două, pentru că toţi cei care îşi vor spăla hainele vor ţine poruncile lui

 

Dumnezeu. Ascultarea lor este dovada că au o credinţă autentică.

Aceasta este ultima din cele şapte „Fericiri” din cartea Apocalipsa. Haideţi să ne uităm împreună la toate cele şapte.

1. Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii şi păzesc lucrurile scrise în ea (Apocalipsa 1:3).

2. Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează (Apocalipsa 14:13).

3. Ferice de cel ce veghează şi îşi păzeşte hainele, ca să nu umble gol şi să i se vadă ruşinea (Apocalipsa 16:15).

4. Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului (Apocalipsa 19:9).

5. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani (Apocalipsa 20:6) .

6. Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta (Apocalipsa 22:7) .

7. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate (Apocalipsa 22:14) .

V.15: Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!

Câinii sunt cei care ies pe uşa din dos, care iniţial vomită ce nu le place (renunţă la păcat şi vin la Hristos) şi

 

apoi se duc şi mănâncă ce au vomitat iniţial (îl dispreţuiesc pe Hristos şi trăiesc în aceleaşi păcate ca mai înainte) ( 2Petru 2:22).

Din nou vrăjitorii (cei care se ocupă cu ocultismele), imoralii, ucigaşii şi închinătorii la idoli sunt menţionaţi ca fiind în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Şi la fel sunt şi aceia cărora le-a plăcut să spună miniciuni. De trei ori la sfârşitul Bibliei ni se aminteşte că „mincinoşii” sunt în afara împărăţiei lui Dumnezeu ( Apocalipsa 21:8,27; 22:15).

Primul păcat menţionat în Biblie este minciuna.

Satan i-a spus Evei o minciună (Geneza 3:4).

Primul păcat judecat la începuturile bisericii a fost

minciuna (Fapte 5:3).

ULTIMUL PĂCAT MENŢIONAT ÎN BIBLIE ESTE TOT MINCIUNA .

Acest lucru ne învaţă că noi trebuie să ne curăţim de acest obicei – poate mai mult decât de orice alt obicei. Cei care stau cu Mielul pe Muntele Sion sunt cei care s-au curăţit total de minciună, de practicarea ei şi de ipocrizia din vieţile lor ( Apocalipsa 14:5).

V.16: „Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu să vă adeverească aceste lucruri pentru biserici. Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă.”

Rădăcina lui David” înseamnă „ Domnul, prin care David a fost născut, Creatorul lui David“.

Sămânţa lui David” înseamnă „ Cel care a fost născut prin sămânţa lui David, în carne“. Acesta este unul dintre ultimele titluri ale lui Isus Hristos menţionat în

 

Scriptură – punând accentul pe divinitatea şi umanitatea Sa.

Eu sunt Luceafărul strălucitor de dimineaţă“. În ultima carte a Vechiului Testament, în Maleahi 4:2, Hristos este numit „ Soarele neprihănirii“. Pentru evreii de sub vechiul legământ, El răsare ca Soarele, la începutul zilei milenare. Pentru biserică, El este „Luceafărul strălucitor de dimineaţă“, care apare puţin mai devreme înainte ca soarele să răsară. Aceasta se va întâmpla când biserica va fi răpită, exact înainte ca mânia lui Dumnezeu să cadă peste pământ şi doar cu puţin timp înainte ca Isus să vină împreună cu sfinţii Lui pe pământ ca Soare al Neprihănirii.

V.17: Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!”, şi cine aude, să zică: „Vino!”, şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!

Aceasta este invitaţia finală din Scriptură. Dumnezeu deja le-a spus celor care doresc să fie întinaţi, să continue să se întineze. Dar inima Lui încă tânjeşte ca toţi să se pocăiască şi să fie mântuiţi. Aşa că aici vedem atât Duhul, cât şi mireasa invitând păcătoşii să vină şi să bea din Isus, Fântâna Vieţii. Cei care aud sunt încurajaţi să îi invite şi pe ceilalţi. Astfel vedem Scriptura cum se încheie cu o provocare de a predica evanghelia la orice făptură – nu ca doctrină, ci ca o invitaţie de a veni la Isus.

V.18,19: Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei proorocii, îi va

 

scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.”

Urgiile care sunt scrise în această carte sunt mânia lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu va permite nimănui să considere un fleac Cuvântul Său sacru. Un avertisment sever este dat celor care adaugă sau scot orice din această carte – şi acest principiu se aplică Scripturii întregi, din moment ce acest avertisment este găsit pe ultima pagină a Bibliei.

Prima greşeală pe care Eva a făcut-o în Geneza 3 a fost să adauge şi să scoată din Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a spus lui Adam în Geneza 2:17 „ din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit “. Adam cu siguranţă i-a comunicat corect Evei acest lucru. Dar când Eva a fost întrebată de şarpe în Geneza 3:1: „ Ce a spus Dumnezeu?”, Eva a adăugat şi a scos ceva din porunca lui Dumnezeu în răspunsul ei. În primul rând ea a adăugat ceva. Ea a spus, „ Să nu mâncaţi din el şi nici să nu vă atingeţi de el ” (Geneza 3:3). Dumnezeu nu a spus nimic despre atingerea copacului. Şi apoi ea a substras ceva. Ea a spus, „… ca să nu muriţi” (Geneza 3:3), slăbind avertismentul clar al lui Dumnezeu, Care a spus „vei muri negreşit“. Expresia „ ca să nu muriţi” implică existenţa posibilităţii de a nu muri. Astfel, vedem la începutul Bibliei că păcatul a început prin adăugarea şi scoaterea din Cuvântul lui Dumnezeu.

Astăzi, mulţi au adăugat tradiţiile umane la Cuvântul lui Dumnezeu şi le-au făcut de aceeaşi importanţă. La fel, mulţi au scos din Cuvântul lui Dumnezeu spunând că ascultarea unor porunci mici este neimportantă.

 

Noi trebuie să fim foarte atenţi să eliminăm din vieţile noastre şi din casele noastre tot ce este contrar Cuvântului lui Dumnezeu. Trebuie să fim la fel de atenţi să înapoiem vieţilor şi caselor noastre tot ce am pierdut din Cuvântul lui Dumnezeu.

Uitându-Se la atitudinea noastră faţă de Cuvântul Lui, Dumnezeu ne testează să vadă dacă suntem sau nu pregătiţi să trăim cu El pentru veşnicie.

Psalmul 138:2 spune că Dumnezeu şi-a mărit Cuvântul Său asupra Numelui Său. De aceea, dacă noi dezonorăm Cuvântul lui Dumnezeu, dezonorăm Numele lui Dumnezeu. Multe denominaţiuni în „creştine” au daugat şi au scos din Cuvântul lui Dumnezeu, sfârşind în curvie spirituală. Noi trebuie să fim avertizaţi de falimentul lor.

V.20: Cel ce adevereşte aceste lucruri zice:

„Da, Eu vin curând.” Amin! Vino, Doamne Isuse!

Aici este ultima rugăciune din Biblie – o rugăciune bună pentru noi toţi – „Vino, Doamne Isuse!

Noi nu ne putem ruga aşa, dacă nu suntem pregătiţi să îl întâlnim pe El, dacă adăugăm sau substragem din cuvintele lui Dumnezeu, dacă suntem interesaţi de slavă, dacă nu ne sfinţim după cum El este sfânt

„ Vino, Doamne Isuse. Noi suntem obosiţi de atâta păcat. Noi ne-am săturat de această lume putredă. Noi dorim acea lume unde neprihănirea domneşte. Vino, Doamne Isuse .”

V.21: Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi! Amin.

 

Este minunat să observăm cum se încheie Cuvântul lui Dumnezeu. Numai prin har vom putea face parte din Noul Ierusalim. Numai prin puterea şi ajutorul primite de la Dumnezeu, putem să fim eliberaţi de legăturile care ne- au ţinut robi atât de mulţi ani. Harul ne iartă de păcate! Şi harul ne ajută să biruim păcatul, lumea şi pe Satan!

Comparaţi acest cuvânt cu ultimul din Vechiul Testament - „ blestem“.

În Maleahi 4:6, Dumnezeu spune, „ la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem“.

Noul Testament începe cu naşterea lui Isus şi se încheie cu o benedicţie: „ Harul Domnului Isus Hristos să fie cu voi cu toţi “.

Ce bucurie că putem fi eliberaţi de blestemul cu care se terminăVechiul Testament şi că putem fi sub harul Noului Testament, experimentând binecuvântarea lui Dumnezeu în fiecare aspect al vieţii naostre, şi făcând parte din casa lui Dumnezeu, pentru toată veşnicia.

Aleluia! Toată slava, gloria şi onoarea să fie ale lui Dumnezeu şi ale Mielului Care a fost jertfit pentru păcatele noastre.

Amin şi Amin!

UN REZUMAT AL „APOCALIPSEI”

Capitolul 1: Hristos Însuşi

Versetul 1 şi sunt foarte importante. Această carte este revelaţia lui Isus Hristos. Este în primul rând o dezvăluire a lui Isus Hristos, nu a viitorului. Nu este revelaţia unui program profetic, ci revelaţia lui Isus Hristos ca Domn, ca Miel care a fost jertfit şi ca Acela Care are toată autoritatea în cer şi pe pământ şi care este astfel în control complet a tot ceea ce se întâmplă în lume în orice moment. Cartea a fost dată slujitorilor Săi pentru a se supune şi a o transmite altora. Binecuvântaţi sunt cei care împărtăşesc adevărurile din cartea Apocalipsa cu alţii.

Versetul 7 : Tema întregii cărţi este: „ Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea“. Acesta este punctul culminant al istoriei umane.

Versetele 10-17 : Aici aflăm că totul începe cu descoperirea lui Hristos. Cel mai important lucru nu este schiţa profetică a urgiilor şi a judecăţii ce urmează să vină. Dumnezeu îi spune lui Ioan: „ În primul rând, trebuie să îl vezi pe Isus“. Noi toţi trebuie să vedem slava lui Dumnezeu în primul rând. Fiecare descoperire a adevărului trebuie să înceapă cu descoperirea lui Isus Hristos Însuşi care ne face să cădem la picioarele Lui şi să spunem, „ O Doamne, Numai Tu eşi vrednic!”. Chiar dacă nu pricepem orice altceva din Apocalipsa, dacă am învăţat cum să cădem la picioarele Lui, să ne închinăm Lui şi să îi vedem Slava, atunci am învăţat cel mai important lucru.

Versetul 19 : Diviziunea întreită a acestei cărţi:

1. Lucrurile pe care le-ai văzut – o revelaţie a lui Isus Hristos Însuşi. (Apocalipsa 1).

 

2. Lucrurile care sunt – Isus Hristos şi Biserica lui. ( Apocalipsa 2,3).

3. Lucrurile care vor avea loc după acestea – Isus Hristos şi Împărăţia Sa. (Apocalipsa 4-22).

Capitolele 2 şi 3: Hristos şi Biserica Sa

Aici vedem mesajele către cele şapte biserici şi pe mesagerii acestora. Aici Hristos este văzut ca un Purificator al oamenilor Săi, scoţând la iveală tot ce este în neregulă cu fiecare lider şi cu fiecare biserică. Ca un doctor punând diagnosticul pacientului, Hristos dă diagnosticul fiecărui caz, spunând la fiecare ce parte a veiţii lor este sănătoasă şi ce parte este bolnavă. Printre cele şapte biserici, numai două erau sănătoase, fără absolut nici o boală. Una dintre acestea două este biserica din Smirna, care a suferit persecuţia cu credincioşie. Cealaltă este biserica din Filadelfia, care a rămas în dragostea fiebinte de fraţi. Învaţă de la ele că există două lucruri pe care Domnul le caută: (1) credinţa în suferinţă; şi (2) dragostea frăţească fierbinte. Cei care sunt credincioşi în aceste două lucruri vor fi pregătiţi pentru venirea lui Hristos. Pe de cealaltă parte, acei care se aseamănă cu biserica din Laodiceea, care sunt căldicei şi fac compromisuri, vor fi scuipaţi din gura Domnului în ziua cea din urmă şi vor fi descoperiţi ca făcând parte din Babilonul prostituat.

De şapte ori în aceste mesaje către cele şapte biserici, auzim chemarea Duhului spunând: „ Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul“. Şi ce spune Duhul? În esenţă, două lucruri:

1. De şapte ori spune, „Va birui!”

2. De şapte ori spune, „Pocăieşte-te!

 

(Notă: nu esti nici un îndemn pentru cele două biserici să se pocăiască, şi totuşi cuvântul apare de şapte ori în scrisorile către celelelalte 5 biserici.)

Astfel, vedem că există o conexiune între duhul de pocăinţă şi biruinţă. Biruitor este acela care trăieşte într-o continuă pocăinţă de păcatul pe care îl descoperă în el.

Capitolele 4 la 22: Hristos şi Împărăţia Sa

De la capitolul 4 până la sfărşitul cărţii, vedem lucrurile privitoare la viitor. Aici lui Ioan îi este dată din nou o viziune a cerului (Cap.4 şi 5). Lui Ioan i-a fost arătat Camera Centrală de Control din cer de unde totul era constant monitorizat. Trebuie să observăm acest lucru în primul rând. Tot ce se întâmplă pe pământ este monitorizat şi controlat din cer, pentru că Dumnezeu este suveran. Dacă nu observăm acest lucru în primul rând, noi vom deveni nerăbdători şi fricoşi. Aşa cum Dunmnezeu i-a amintit lui Noe când a trimis judecata pin potop asupra pământului, că El priveşte la fecare dintre copii Săi tot timpul.

În Cap.6, şase din cele şapte peceţi ale cărţii sunt deschise. Aceasta este o imagine a ceea ce se va întâmpla pe pământ în timpul celor şapte ani înainte de revenirea lui Hristos. Cele şase peceţi corespund exact cu descrierea lui Isus despre ultimele zile din Matei 24: (1) Descoperirea lui Anticrist; (2) Război; (3) Foamete; (4) Ciumă; (5) Necazul cel Mare; (6) Revenirea lui Isus Hristos. Când cea de a şasea pecete este ruptă, citim cuvântul „mânie” apărând pentru prima dată în Apocalipsa. Acesta este momentul când îl vedem pe Hristos apărând pe nori şi răpind biserica – acestea se întâmplă după manifestarea lui anticrist şi după necazul cel mare ( Cap.7:9,10).

 

În Cap.7:1-8, vedem evreii credincioşi de pe pământ fiind pecetluiţi, astfel ca ei să fie protejaţi de mânia lui Dumnezeu.

O dată cu sunetul ultimei trompete, începe dezlănţuirea mîniei şi judecăţii lui Dumnezeu. Această trompetă este divizată pe şapte etape care sunt denumite cele şapte trompete. Aceasta este trompeta care va suna la venirea lui Hristos, când noi vom fi transformaţi ( 1Tesaloniceni 4:16, 1Corinteni 15:52). Primele patru părţi ale ultimei trompete sunt descrise în Capitolul 8 ca aducând judecata pe pământ, pe mare, la izvoarele de apă şi la corpurile cereşti. Încă două sunt descrise în Cap.9 - demonii care ies din Adânc şi demonii eliberaţi din râul Eufrat (locul vechiului Babilon) şi adunarea celor 200 milioane de soldaţi pentru bătălia finală Armaghedon.

În Cap. 9:20,21, găsim expresia „ei nu s-au pocăit” apărând de două ori. Cuvântul „pocăi” apare de mai multe ori în Apocalipsa decât în orice altă carte a Bibliei. Ceea ce indică suferinţa îndelungată a lui Dumnezeu Care aşteaptă ca oamenii să se pocăiască, pentru ca El să nu fie nevoit să îi judece.

În Cap.10, vedem cartea deschisă şi pe Ioan căruia i s-a cerut să o mănânce. Este dulce ca mierea în gura lui, dar amară în stomacul lui, simbolizând existenţa atât a harului cât şi a judecăţii în Cuvântul lui Dumnezeu.

În Cap.11 la 13, ni se oferă mari detalii asupra evenimentelor ce vor avea loc în timpul perioadei de 3 ani şi jumătate din cei 7 ani finali. În Cap.11, vedem doi martori care profeţesc în duhul lui Moise şi al lui Ilie. În Cap. 12, vedem că Satan este aruncat pe pământ. Biruitorii de pe pământ îl vor birui pe Satana, dar ceilalţi nu vor reuşi. În Cap. 13, îl vedem pe anticrist şi pe proorocul mincinos fiind la putere.

 

În Cap. 14, vedem că biruitorii stau împreună cu Domnul. Ei sunt puţini la număr – cei puţini, care au intrat pe poarta strâmtă (prin urechile acului), au urmat pe Miel pretutindeni, au învăţat să cânte o cântare nouă (mulţumind în toate lucrurile şi pentru toţi oamenii) şi şi- au curăţat pe deplin minciuna din vieţile lor. Apoi vedem o imagine scurtă a bătăliei finale Armaghedon. În Cap15, îi vedem din nou pe biruitori dând slavă lui Dumnezeu.

În Cap. 16, vedem 7 îngeri care toarnă 7 potire ale mâniei pe pământ. Acestea sunt foarte asemănătoate cu cele 7 trompete divizate, şi probabil că vor avea loc în acelaşi timp cu cele 7 trompete divizate ale ultimei trompete. Din nou, observăm că oamenii îl blesteamă pe Dumnezeu şi nu se pocăiesc.

În Cap. 17 şi 18,