RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947; Cu Tariceanu, spre ruina…Pasărea pe limba ei piere…Ocaua mică a lui Tăriceanu…De ce jigodia socialistă C.P. Tăriceanu trebuie să facă pușcărie…Dictatura comunistă: “poliţia politică” în robă (II)…Tariceanu, numarul 2 in Republica Securistica Romania, autorul unui lung sir de ilegalitati “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” – Matei 6:33 ;(fragment din volumul Fiţi tari în Domnul, Charles Spurgeon, traducere Tudor Popescu, Tipografia „Cartea de aur” Ce inseamna “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor da voua”;Neghina, peşti răi şi fecioare nechibzuite-Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2,David R. Reid; Hristos şi Adunarea Sa (7)Adunarea aflată în decădere şi dezordine, Creşterea şi întărirea Adunării, Adunarea de la Rusalii, Hristos şi mădularele diferite ale trupului Său, Hristos şi serviciul divin de cină al Adunării Sale, Hristos şi zidirea Adunării Sale ,William John Hocking; Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare, Stanley Bruce Anstey; Originea corupției!Plan de măsuri în mapa de verificare ”EVANGHELISTUL” -din dosarul de la securitate (5.)„Biserica trebuie să fie casa creştinului.” Richard Wurmbrand
Degeaba vă lăudaţi cu frumuseţile omeneşti, cu realizările lumii şi cu genialele voastre proiecte şi progrese, pentru că deşertăciune şi goană după vânt ajung toate şi toţi cei care nu caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 12/31), pentru a se umple cu Plinătatea Duhovnicească! „”Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.” (Mat.24/2 b) Orice om nenăscut din nou, care nu este UNA cu El, va fi luat de vânt – ca frunza (Is.64/6), fiindcă l-au refuzat pe Singurul Său Fiu, dimpreună cu pocăinţa, credinţa, iertarea Cristică şi cu toată zestrea Dumnezeiască! Să învăţăm din mândria părinţilor noştri, care nu s-au pocăit de faptele lor şi… (Ap. Cap.16)…….Asa da-REFORMA JUSTITIARA! Ei fura,ei se judeca si tot ei se amnistieaza!Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor / Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Băsescu – avocat / Ioana Băsescu, beneficiar și ea; Fara sa-si vada barna din ochi,”mesianicul ”Putin acuza „natura satanică a civilizației occidentale”…Dar si “Prorocul ”mincinos bate campii! Aleksandr Dughin, primul discurs de la înmormântarea fiicei sale: Luptăm de partea Arhanghelului Mihail împotriva diavolului în Ucraina; Cărți despre Putin și Rusia – ca să înțelegem cum s-a ajuns la războiul din Ucraina; RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA
“Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” – Matei 6:33
Ce vrea Domnul nostru să ne înveţe aici? El ne spune că primul şi cel mai important lucru în viaţa noastră să fie a căuta împărăţia Tatălui, adică a căuta acele lucruri care ne ajută să ne pregătim pentru ea. Acesta să fie subiectul principal al vieţii noastre, aşa cum a fost subiectul Domnului Isus, atât în vorbire, cât şi în felul de viaţă. Şi El i-a învăţat pe ucenici să o dorească şi să se roage să vină: “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ” (Matei 6:10). Aceasta înseamnă că mereu trebuie să ne întrebăm dacă ceea ce facem este pentru interesele Împărăţiei sau ale vieţii noastre pământeşti. Dar n-ar fi suficient atât, fără să căutm şi neprihănirea, dreptatea Lui. De când ne-am predat Domnului, viaţa noastră să fie un proces ascendent de sfinţire (Rom. 6:22). Dacă din inimă urmăm aceste principii, avem asigurarea că “toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Care lucruri? Cele menţionate în versetele 25-32: hrana şi îmbrăcămintea. Unul care a învăţat bine lecţia de la Învăţătorul său şi a urmat-o este ap. Pavel, căci el spune: “Dacă avem, deci, cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns” (1 Tim. 6:8). Un alt aspect deosebit de important al versetului nostru: Dacă vom căuta din toată inima împărăţia şi neprihănirea, celelalte lucruri îşi vor pierde valoarea, ele nu vor mai fi importante pentru noi, simţurile spirituale vor deveni mai puternice, mai ascuţite. Ap. Pavel confirmă aceasta: “Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos”. Filipeni 3:8.
Imparatia cerurilor – Emmanuel Carrere
Plecand de la propria experienta religioasa, Emmanuel Carrere isi imagineaza, cu abilitatea unui anchetator, inceputurile crestinismului si urmareste totodata parcursul si invataturile apostolilor Luca si Pavel. De asemenea, in demersul sau, incearca sa inteleaga de ce credinta continua sa aiba o putere atat de mare de doua mii de ani incoace.
Desi astazi se declara agnostic, Carrere evoca fervoarea religioasa de care a fost cuprins la inceputul anilor 1990, cand asista constant la toate slujbele, citea si comenta pasaje din Biblie.
Cartea sa reprezinta insa si o meditatie asupra istoriei, asupra insemnatatii crestinismului in lumea de azi si asupra felului in care acesta ne influenteaza pe toti, credinciosi si necredinciosi laolalta.
Imparatia Cerurilor e o carte complexa, desavarsita, in acelasi timp sobra si jucausa, impetuoasa si interiorizata, savanta si pe intelesul tuturor. Este, cu siguranta, capodopera lui Carrere.
„Precum ultimele patru carti ale mele, Imparatia Cerurilor este si ea o carte despre mine.
Cand scriu, ma las absorbit de o arheologie personala. E ca si cum as face sedinte de psihanaliza ca sa ma cunosc mai bine, dar si ca sa progresez, sa devin o fiinta mai buna in sens moral, dar nu numai: daca ajung sa ma domin, sper sa devin mai constient de mine insumi, insa si mai liber.“ – Emmanuel Carrere
Fragment:
” Pavel facea cu totul altceva decat sa demonstrez cu ajutorul Scripturilor validitatea si credibilitatea doc. trinei. Spunea: Dormi, desteapta-te! Daca esti dispus inima ta sa ma asculte, atunci te vei trezi. Iar viata ti se va schimba cu totul. Nici nu vei mai intelege macar curn de-ai putut trai o asemenea viata grea si tenebroasao cum de altii continua sa o traiasca de parca viata ar fl, fara a se indoi de nimic. Spunea: Esti o omida sortita sa devina fluture. Daca i s-ar putea explica omizii ce o asteapta, cu siguranta i-ar veni greu sa priceapa. I-ar fi frica. Nimeni nu se hotaraste usor sa inceteze sa fie ceen ce este, pentru a deveni altceva decat el insusi. Chiar daca aceasta este Calea. Odata trecut de partea cealalta, nici macar nu ti-1 mai aduci aminte pe cel care eral candva, cel care isi batea joc sau care era inspaimantat, ceea ce e totuna. Unii insa isi amintesc: acestia sun t cele mai bune calauze. Iata de ce eu, Pavel, iti povestesc toate astea.
Pavel mai spunea ca sfarsitul vremurilor era aproape. Era absolut convins de asta si era unul dintre primele lucruri de care isi convingea si interlocutorii. Sfarsitul vremurilor era aproape, intrucat omul acela pe care il nu-mea Christos inviase, si daca omul acela pe care il numea Christos inviase, asta se datora faptului ca sfarsitul ltiurilorilor era aproape. si nu era aproape la modul abstract, cum putem spune ca e moartea fiecaruia dintre noi, tare se poate intarnpla in orice clipa. Nu, zicea Pavel, are Zliba loc in timpul vietii noastre, a celor care stam acum tle vorba. Niciunul dintre noi, cei de aici, nu va muri fara fi vazut pe Mantuitor umpland cerul cu puterea lui si tlespartindul pe cei buni de cei rai. Daca interlocutorul rldica din umeri, nu merita sa mai continue. Ar fi fost la fel de inutil ca a expune calea lui Buddha unuia pe uare 1-ar fi lasat rece primul dintre adevarurile nobile ale hudismului — totul in viata omului este schimbare si suferinta — si intrebarea care, logic, ii vine in continuare: vxista vreo modalitate de a scapa din lantul de schimbari de suferinte? Cineva care nu este de acord cu diagnos-lcul respectiv si nu isi pune problema remediului, cineva ;fruia viata i se pare foarte buna asa cum este ea nu are iliciun motiv sa fie interesat de budism. Tot astfel, cineva are, in secolul I al erei noastre, nu avea chef sa creada ca hunea se indrepta catre un sfarsit iminent nu era bun de client pentru Pavel. ”
Cartea Imparatia cerurilor – Emmanuel Carrere face parte din categoria Literatura Universala a librariei online Libris.ro si este scrisa de Emmanuel Carrere. Cartea a fost publicata la editura TREI.
Livrarea se face din stoc din depozitul de carte Libris, in zilele lucratoare. Transportul este gratuit prin curier rapid, oriunde in Romania, pentru orice comanda de minimum 65 de lei. Pentru orice solicitare apelati call center-ul Libris de luni pana vineri intre orele 8-20.
Ce inseamna “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si toate celelalte vi se vor da voua”
Omenirea a ajuns sa traiasca un vid sufletesc si un sentiment acut de neimplinire. De ce? Deoarece pana acum constiinta a fost orientata pe obiecte si satisfacerea nevoilor personale, oamenii au fost foarte ancorati in materialitate:
“Daca viata este pe deplin mecanica, sau orientata intru totul catre cele materiale, atunci singurul rezultat firesc va fi materialitatea iar aceasta nu va aduce multumire nici satisfactie”(Edgar Cayce) .
Noi suntem minte, trup, spirit si suflet. Spiritul tine de Creatie sau Dumnezeu. Fiecare fapt isi are originea in Spirit. Spiritul propune, mintea construieste un tipar, si prin aceasta activitate a sa apare apoi concretizarea in plan fizic, in functie de atitudinea mentinuta, spirituala sau egoista. Deci mintea este cea prin intermediul careia omul se poate ancora in materialitate sau spiritualitate. Alegerea este in mina fiecaruia, sau mai bine zis in mintea fiecaruia.
Expresia “Cautati mai intii Imparatia lui Dumnezeu..” ne atentioneaza sa reconsideram valorile si sa aliniem corect activitatea noastra pentru a nu mai fi distrugatoare asupra sufletului. Este recomandarea de a pune spiritualul pe primul loc si el sa aiba intaietate, si nu nevoile egoiste. Astfel daca scopul unui individ este orientat in directia “corecta”, tot ceea ce se intimpla in plan material se va incheia cu bine, pentru ca asta este Legea in Univers. Trebuie sa intelegem ca in lumea materiala concepul spiritual constituie baza tuturor tendintelor, sau altfel spus o baza pentru minte, si din aceasta sunt generate apoi rezultatele materiale. Cand aceasta ordine este modificata, aceasta devine o piedica mai mult decit o temelie pentru dezvoltare. Sau, mai pe scurt, daca atitudinea in creatie este corecta, adica este intemeiata pe Adevar /Iubire/Dumnezeu/Sinele Divin, atunci suntem eliberati in mod natural de grijile materiale. E important cum te raportezi la tot ce iti doresti. Este bine cunoscuta expresia:”In ce spirit faci acest lucru?”. Il faci in spirit altruist, pentru armonie si binele tuturor, sau il faci in spirit egois, pentru tine? Daca te ai in vedere in primul rind pe tine, sperantele, dorintele si scopurile devin egoiste. Deci ” afla mai intii idealul spiritual dupa care va actiona mintea si daca el este aliniat corect, vei descoperi ca lucrurile materiale vin asa cum trebuie si cind trebuie…Cauta mai intii lucrurile care tin de spirit, iar apoi toate aceste lucruri de natura pamanteasca li se vor adauga la locul potrivit in cea mai potrivita combinatie.” (Edgar Cayce). Adica “toate celelalte vi se vor da voua” cu siguranta si in cel mai bun mod posibil, prin Voia Divina.
Scopul evolutiei este ca mentalul, fizicul si spiritualul sa devina Una. Sa ne trezim Sinele Divin, Constiinta Unimii, si sufletul nostru sa devina Una cu Dumnezeu. De aceea imi place Humanity’s Team ca miscare spirituala, deoarece se aliniaza la acest principiu , promoveaza Constiinta Unimii si afirmarea in viata a sufletului (Divinitatea din noi) . Si de aceea imi plac cartile Conversatii cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch, deoarece ne orienteaza Mintea sa se alinieze corect la Adevarurile Universale. Aceasta cunoastere elibereaza de grijile lumesti izvorite din ego si aduce tuturor multumire profunda, pe toate planurile , si descatuseaza Libertatea noastra innascuta.
“Ideea cea Mare este ca Libertatea este esenta Vietii, nu ceva ce dobandesti sau ce-ti poate fi dat, ci Ceea Ce Esti – si orice efort de a-i limita exprimarea este un efort de a limita Viata Insasi, pe care sufletul o va recrea la fiecare nivel, pana ce sufletul, care ESTE Libertate, este exprimat pe deplin, in fiecare clipa.”(Neale Donald Walsch)
Dar ce inseamna atitudine spirituala, ce inseamna atitudine egoista?
Spiritual: este constiinta universala si dorinta ca totul sa se manifeste armonios pentru binele tuturor; izvoraste din Iubire. Sunt adevarurile universale si perceptele Divine: adevar, bun, drept, rabdare, iubire, compasiune, generozitate, devotament, daruire, milostenie, simtul datoriei, smerenie etc. Inseamna sa-ti dai silinta sa arati ca esti constient de existenta lui Dumnezeu, adica tot ce faci sau ti se face este expresia acelui Dumnezeu pe care-l slujesti.
Simtul datoriei si a-l sluji pe Dumnezeu este puterea adevarata, cea care te ajuta in orice situatie!
“Ideea cea Mare este ca tot ce avem de facut este sa ne iubim unii pe altii – si, in lumea noastra, toate celelalte vor avea grija de ele insele, din vointa noastra de a actiona cu afectiune unii cu ceilalti.”(Neale Donald Walsch)
Egoist: este dorinta de a mari importanta de sine si siguranta, dorinta de bani, putere, pozitie sociala, lacomie, orgoliu etc, adica a-ti sluji egoul, sinele care crede in separarea de Dumnezeu si in lipsa, si izvoraste din frica nascuta din aceasta credinta falsa.
Raspuns inspirat din cartea: ”Suflet si Spirit-Intelege pe deplin viata si propria ta persoana” de Edgar Cayce, cap.1,2
Scris de Eugenia Berdan
„Biserica trebuie să fie casa creştinului.” Richard Wurmbrand
„Biserica trebuie să fie casa creştinului. Aşa a fost pe vremea Noului Testament. Şi în occident ar fi mult mai eficace să fie astfel, deoarece uriaşele clădiri destinate strângerii laolaltă a credincioşilor sunt, de cele mai multe ori, fără participanţi, dacă nu chiar lipsite de prezenţa duhului Sfânt.” RW Adu-ţi aminte de fraţii tăi, pag 25 sursa: http://www.scribd.com/doc/9735576/Richard-Wurmbrand-AduTi-Aminte-de-Fratii-Tai
„Biserica trebuie să fie casa creştinului.” Richard Wurmbrand.
Originea corupției!
„Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu” Romani 13:1
Corupţia işi are originea in dispreţul omului faţă de autoritatea de deasupra lui.
Pentru a putea analiza corupţia, e necesar sa înţelegem autoritatea si felul cum oamenii se raportează la ea.
Am scris mult despre autoritate aici.
Nu repet decât concluzia că: orice autoritate vine de la Dumnezeu.
Cine dispreţuieşte autoritatea îl dispreţuieşte pe Dumnezeu, instauratorul ei.
Deci nu mai vorbim de corupţie, ci de atitudinea faţa de Dumnezeu.
Aceasta atitudine este formata în om de mic prin învaţare si obiceiuri.
Dumnezeu ii este predat omului ca atotputernic sau slab, drept sau coruptibil, intransigent sau mituibil.
Mai mergem un pas deci și concluzionăm că în funcţie de imaginea pe care omul o are despre Dumnezeu, omul va fi drept sau corupt.
Imaginea pe care omul o are despre Dumnezeu o primeşte de la învaţătorii religioşi.
Un Dumnezeu prezentat ca ieftin de cumpărat printr-un ritual plătit este o caricatură grosolană, care induce inevitabil in om ideea ca dacă Dumnezeu poate fi cumpărat cu bani, cu atât mai mult autorităţile inferioare lui Dumnezeu pot fi influenţate. Într-un fel îl fac pe om să se simtă părtaş castei prin mita varsată visteriei minciunii, păzită de toiagul răutăţii. Vedem si istorico-geografic, cu cât o societate are un cler mai ritualic, cu atât corupţia, mita şi nepotismul sunt mai dezvoltate, pentru ca au o înrădăcinată temelie ideologică.
Nu scriu pentru îndreptarea societăţii. Dacă tot ai ajuns cu cititul până aici, merită să ştii, scriu pentru trezirea ta. Daca plăteşti tribut şi zeciuiala unui cleric perpetuezi tocmai corupţia de care vrei să scapi.
Întreţii o imagine a unui Dumnezeu care poate fi cumpărat cu bani, a cărui evanghelie este o marfă, nu un dar.
Vrei să nu mai vezi corupţie în jurul tău?
Dă-o afară din tine! Începe cu tine, cercetează-te ce fel de Dumnezeu zugrăveşti prin faptele tale.
Dumnezeu te (răs)cumpără pe tine, nu tu Îl cumperi pe El. Te apropii de El direct prin Hristos, fără plată şi fără popă.
O conştiinţă ameţită de ideea clericală, care se va indrepta spre un popă să-şi plătească ceva păcate, este exact tiparul de om care se va îndrepta cu mită în mână să scape de vre-o nelegiuire sau mai grav îşi croieşte întreaga viaţă pe un eşafodaj de nelegiuiri, ca doar treaba popii e să primească un mic procent din profitul furat şi rezolvă el cu Dumnezeu. Dacă ai un astfel de personaj în conul privirii tale când te uiţi spre Dumnezeu, ai şi inima pregatită să corupă sau să fie coruptă.
Conştiinţa care se raportează la un Dumnezeu care „nu se uită la faţa omului” şi „nu primeşte daruri” va fi ferită de corupţie pentru ca va înţelege ca orice autoritate de pe pamant este o expresie a autoritaţii incoruptibile a lui Dumnezeu.
Clericul nu este o autoritate impusă de Dumnezeu, nu-l găsim în tot Noul Testament. Zeciuielile(fără suport in Noul Testament), banii daţi „Domnului” sunt de cele mai multe ori un „câştig mârşav” al unui impostor. Îmbunarea lui Dumnezeu prin plătirea de ritualuri crează in subconştient o convingere ca orice autoritate trebuie îmbunată, că doar „toţi suntem păcătoşi, nu?”
Ca şi concluzie, originea corupţiei trebuie cautată în adâncul conștiinței umane, acolo unde omul crede sau nu în existența dreptății divine, acolo unde gândurile și cugetul:”sau se învinovățesc sau se dezvinovățesc între ele.” În adâncul gândurilor noastre se găsește rădăcina mentalitații cainice, a lucrătorului, a celui ce asudă și jertfește rodul sudorii lui(blestemului). Cu acest rod vrea sa-și cumpere eliberarea.
Iosif in Egipt, cât har?
Frații lui îi aduceau bani iar el voia să le salveze sufletele. E imaginea Domnului cu noi: El vrea sa ne umple si noi credem că așteaptă daruri. Gândire total stricată. Har inseamnă gratis si grațiere, nu plătire.
Plan de măsuri în mapa de verificare ”EVANGHELISTUL” -din dosarul de la securitate (5.)
MI
IJC
Serv I4
Nr 104/….
Strict secret
Ex. unic
PLAN DE MĂSURI
în mapa de verificare ”EVANGHELISTUL”
Propunem următoarele obiective.
-Prevenirea realizării unor acțiuni ostile sub acoperirea religiei care ar aduce prejudicii securității statului.
-Prevenirea racolării de noi adepți la preocupările obiectivului ”EVANGHELISTUL” pe linia studiului biblic.*
-Prevenirea creării unei grupări dizidente** de natură universalistă în cadrul cultelor neoprotestante.
În scopul realizării acestor obiective ne propunem realizarea următoarelor măsuri:
1. Prin informatorul ”X”*** vom stabili natura concepțiilor religioase, la ce cult neoprotestant aderă, preocupările, legăturile.
Termen: 15.09.1989, Răspunde Lt. M…..
2.În scopul stabilirii activităților pe care le desfășoară, concepțiilor sale, va fi încadrat informativ în colaborare cu tovarășul cpt. G****…., care deservește informativ (Intreprinderea)…..
Termen: permanent. Răspunede cpt. G…..
3.Prin măsura ”S” intern și extern vom stabili cercul de relații, natura legăturilor și a acțiunilor posibile pe care intenționează să le inițieze.
Termen: 19.07.1989, Răspunde lt. M….
4.Prin organul de investigații vom stabili activitatea obiectivului la domiciliu*****, dacă desfășoară activități de prozelitism religios, alte date de interes operativ.
Termen: 15.08.1989 Răspunde lt. M…….
5. Periodic, pe momente operative va fi pus în filaj de studiu/* în scopul stabilirii activităților desfășurate, identificarea legăturilor.
Termen: permanent, Răspunde șeful Serviciului I/4
6.Se va analiza posibilitatea înfiltrării unui informator/** cu posibilități informative de penetrare pe lângă obiectiv, în scopul stabilirii activităților pe care le defășoară, legăturilor
Termen: permanent, Răspunde șeful serviciului I/4
7. În cooperare cu securitățile județene A…, B… și S… vom controla informativ natura legăturilor pe care obiectivul ”EVANGHELISTUL” le are cu unele persoane din aceste localități/*** în scopul prevenirii unor acțiuni ostile sub acoperire religioasă.
În funcție de evoluția situației informative din caz, prezentul plan de măsuri va fi completat cu măsurile care se impun.
Se aprobă
pt. ȘEFUL SERVICIULUI
cpt. H…..
ss.indescifr.
lt. M……
ss.indescifr.
Explicații:
* ”împiedicarea racolării de noi adepți la preocupările obiectivului ”EVANGHELISTUL” pe linia studiului biblic.” Ce straniu! Transpare din dosar nu frica de înmulțire a credincioșilor, ci frica de a nu se forma grupe impenetrabile informativ. ”Noi adepți!” Niciodată n-am căutat să am ”adepți” pentru că nu sunt eu ”mijlocul” spre care trebuie să cristalizeze dragostea sau interesul, ci Domnul.
** ”Prevenirea creării unei grupări dizidente în cadrul grupelor neoprotestante…” Această frază în sine e o dovadă de netăgăduit a ajutorului primit de clericii de la culte de la Securitatea pe care o slujeau. Meditați puțin: ce interes aveau ”dușmanii” ca ”credincioșii” să rămână uniți? Logic ar fi fost să încerce să-i dezbine, să-i împrăștie, nu să împiedice dizidențele. Explicație este simplă: sistemul ierarhic al cultelor și organizarea lor bună făcea munca informativă a securității foarte ușoară, mai ales că tocmai șefii acestor structuri anticristice erau cei mai docili agenți și informatori. Era important pentru ei să nu existe nuclee incontrolabile, adunări greu de ”penetrat informativ”, grupuri fără controlul lor. Diabolic!
***informatorul ”X”, în dosar îi apare numele conspirativ. Este cel ce m-a trădat, ne-a trădat cu dedicație. Știu cine este din acțiunile lui de atunci care mi le explic doar acum. Este pastor astăzi, poate pastorul unora dintre voi care citiți.
****tovarășul G.…era securistul fabricii, îi știau toți de frică. Încadrarea lui informativă am simțit-o din plin, fără să mi-o explic atunci. Mai târziu după revoluție, informatorul lui mi-a devenit subaltern, Domnul să-l binecuvinteze. Din câte știu n-a făcut rău direct evident, dar Domnul știe mai bine. Tovarășul G. este pensionar astăzi, poate se pocăiește. Dacă l-aș întâlni, i-aș spune de unde să înceapă, de la ce știu eu. Informatorul tovarășului G a devenit subalternul meu și la scurt timp(moderat). Nu comentez! E bine totuși ca mai ales oamenii ca Anania și Safira(gen fratele Iuda, informatorul ”X”) să fie confruntați, însemnați, astfel încât judecata lui Dumnezeu să nu pară hazard pentru privitori, ci oamenii să câștige în teamă și smerire față de Domnul. S-a pornit o mică discuție pe blog ce să fac cu fratele ”X”. Două opinii s-au conturat: iartă sau spune-l la toți.
*****activitatea obiectivului la domiciliu. A fost un vecin pensionar, fost, fost, domnul S……Stăteam la etajul 4 amândoi. De la o vreme locul lui era pe casa scărilor toată după-masa. Monitoriza tot. Cred că s-a dus din lume, atunci avea vre-o 70 de ani.
/*filaj de studiu, n-aș putea spune dacă a fost.
/**posibilitatea introducerii unui informator. Să-l numim ”fratele” S-u. A existat real, în carne și oase. S-a împrietenit brusc cu mine. Nu erau suficiente informațiile fratelui ”X”. ”Fratele X” era mai în vârstă, aveam rezerve față de el, simțea asta. Plus că parte din comportamentul lui îl făcea ciudat față de restul grupului…erau rezerve. Cu fratele ”S-u” eram vecini. Ne vizitam.
/***adică citeau scrisorile, după cum veți vedea
https://vesteabuna.wordpress.com/category/dosarul-de-la-securitate/
Charles Spurgeon – Căutaţi mai întâi…
Un comerciant bătrân îi spuse într-o zi fiului său: „Mă bucur că-ţi place Evanghelia, dar ascultă ce-ţi spun şi fii înţelept. Mă ocup de comerţ de patruzeci de ani; sfatul pe care ţi-l dau este: ţine-te de comerţ, câştigă bani, iar după aceea vezi-ţi şi de Evanghelie. Acest tânăr a început să-şi pună mintea la lucru şi, gândind serios, a apucat-o pe calea cea bună. A răspuns deci: „Tată, am fost întotdeauna recunoscător pentru sfaturile bune pe care mi le-ai dat; iartă-mă însă că de data aceasta nu pot să fiu de aceeaşi părere cu tine. Nu se spune oare în Scriptură: ‘Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui’? De aceea nu pot să caut mai întâi să câştig bani, ci voi căuta mai întâi să ascult de Dumnezeu; trag nădejde însă că, din această cauză, nu voi fi mai puţin atent şi harnic în munca de comerciant”. Fiul acela îşi întrecea tatăl în înţelepciune.
Adevărata evlavie este de folos în orice privinţă, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru cea viitoare. Chiar dacă ar fi să mor ca un câine, eu tot creştin vreau să fiu. Pune mai presus de toate creştinismul, adevărata credinţă din inimă. Începe fiecare săptămână dând cea dintâi zi întru totul adorării lui Dumnezeu. Începe fiecare zi folosind dimineaţa pentru legătura cu Dumnezeu. Începe viaţa de căsnicie în rugăciune, cerând binecuvântarea Tatălui ceresc; alege-ţi o soţie care să fie una cu tine în frica de Domnul. Orice lucrare, orice ocupaţie sfinţeşte-o prin rugăciune şi în orice lucru de care te vei apuca, lasă-te călăuzit de Domnul. Dacă începem, urmăm şi sfârşim cu Dumnezeu, calea noastră va fi înconjurată de binecuvântări.
Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, deoarece merită ca Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui să fie alese întâi. Dacă este vorba să alegi între Dumnezeu şi Mamona, nu sta o clipă la gânduri. Dacă bogăţia şi neprihănirea luptă între ele care să fie mai întâi, atunci ducă-se banul şi rămâi cu neprihănirea. Urmează lui Hristos, oricât de mult te-ar costa lucrul acesta. Binecuvântat este omul care nu stă pe gânduri şi nu şovăieşte, ci, precum Moise, „vrea mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). Binecuvântat este omul care nu cunoaşte altă preocupare decât aceea a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a deplinei predări în slujba Lui şi care, cu hotărâre şi bucurie, poate să zică precum în versurile: „Mai bogat decât sunt în Isus, nu pot să fiu. Toate comorile acestui pământ nu sunt altceva decât un câştig unit cu spaimă”.
„Toate bune”, zicea cineva, „dar trebuie să şi trăieşti”. Că trebuie să trăieşti, eu nu sunt în totul sigur. Sunt mai degrabă cazuri când ar fi mai bine să nu trăieşti. O vorbă veche zice: „Mai bine moartea decât să mă lepăd de credinţă”. Cu alt lucru însă sunt cu totul de acord, şi anume că trebuie să murim. De aceea merită să ne gândim mai mult la acest „trebuie” şi să nu mai tot repetăm ideea că „trebuie să trăim”.
Dar dacă este să trăim, atunci să trăim fără să înşelăm pe nimeni, fără să facem afaceri necurate şi fără să minţim pe oameni cu reclame false. Să trăim, dar în chip cinstit. Gândeşte-te la acest punct de vedere, meditează atent la el, iar apoi spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu urmăresc să fac ceea ce este drept”. O greutate sau alta, dacă eşti cinstit, serios şi tare, va fi în curând biruită. Să nu fii niciodată un om care fuge de responsabilitate. Niciunul dintre noi să nu se întrebe dacă, lucrând cinstit, suntem plăcuţi oamenilor sau nu, ci, fără să ne uităm în dreapta sau în stânga, să lucrăm după cuvintele: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui”.
Evlavia noastră să se arate mai întâi în râvna noastră. Este foarte trist că mulţi îşi cheltuie cea mai mare energie pentru scopuri lumeşti, iar pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru veşnicie nu le mai rămân decât slăbiciunile. În afaceri sunt cu totul acolo, trup şi suflet, dar nu tot la fel şi la timpul de rugăciune. Aceasta îmi aduce aminte de un frate al cărui glas la ora de rugăciune era aşa de stins că abia puteai să-l auzi; nu tot aşa era însă şi în magazinul lui, unde răsuna destul de tare. Este drept oare ca lucrurile lumeşti să le facem cu toată puterea noastră, iar faţă de Domnul Isus să nu fim decât „căldicei”? Dacă este vorba să fim plini de râvnă şi înflăcăraţi, să fim pentru lucrurile alese, în slujba celui mai bun Domn şi Învăţător. În lucrarea Lui niciodată nu putem să spunem că suntem prea serioşi; din nefericire însă, rar întâlnim pe câte cineva a cărui pasiune în lucrarea Domnului să întreacă măsura obişnuită! Pentru El, care ne-a răscumpărat cu sângele Său scump, nu putem niciodată să facem prea mult; ne pare foarte rău că nu putem face destul. Unii oameni au foarte mult timp pentru calcule, dar foarte puţin timp pentru Biblie, au inima foarte înflăcărată pentru afaceri, dar puţin preocupată pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este bine aşa. Un alt loc se cuvine lucrurilor lui Dumnezeu. Pune întâi ce este pe primul loc; pune deci tot sufletul în a-L iubi pe Domnul şi a-L sluji!
„Este acesta creştin?”, întreabă câte cineva şi primeşte, poate, răspunsul: „Da, aşa cred, dar în ultimul timp nu prea a slujit”. O, deşteptaţi-vă voi care dormiţi! Este vremea să vă treziţi din somn. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” punând în viaţa voastră adevărata evlavie mai presus de orice. Cârma corăbiei vieţii voastre este în mâna lui Dumnezeu. A-L glorifica pe Dumnezeu, iată care ar trebui să fie pasiunea noastră cea mai importantă. Această ramură de migdal a lui Aaron ar trebui să înghită celelalte ramuri. Mai întâi să fii un om al lui Dumnezeu, un adevărat creştin, şi după aceea bancher sau comerciant, lucrător sau muncitor. Este o bucurie pentru mine când văd că cei dintâi oameni ai noştri au fost mai întâi creştini şi după aceea englezi, conservatori, liberali sau radicali, fiecare după încredinţarea lui; omul trebuie să fie mai întâi un om al lui Dumnezeu. O, de-ar fi politica noastră, comerţul nostru, literatura noastră şi arta noastră pline doar de acest gând: creştin înainte de toate! Atunci şi celelalte lucruri ar fi un câştig. Ştiinţa, legile sociale, afacerile, viaţa de familie toate ar avea o mai bună înfăţişare sub stăpânirea unui creştinism viu. Frica de Dumnezeu ar trebui să fie temelia şi piatra din capul unghiului clădirii sociale. „Mai întâi Hristos” şi după aceea toate celelalte lucruri în ordinea firească. Mai înainte şi mai presus de toate să lumineze predarea voastră în mâna lui Dumnezeu, aşa cum în pustie stâlpul de foc lumina toată tabăra lui Israel.
Dacă cineva întreabă: „Ce s-ar mai alege de comerţ şi de industrie, dacă ar fi să lucrăm potrivit cu evlavia?”, răspunsul este: „Toate acestea vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Dacă un tânăr care păşeşte în viaţă cu hotărârea de a face toate în frica lui Dumnezeu este decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu facă nimic împotriva gândului Domnului Isus, ce s-ar întâmpla oare? Cu siguranţă că nu va duce lipsă de nimic din ceea ce îi este necesar, îmbrăcăminte şi toate celelalte lucruri ale vieţii: „toate acestea i se vor da pe deasupra”.
„Ah!”, suspină un altul, „eu nu am un loc de muncă şi nu ştiu cam am să-mi câştig pâinea”. Eşti sigur că această încercare a venit peste tine fără vina ta? Dacă da, atunci nu te lăsa pradă îngrijorării şi îndoielilor, căci Domnul a promis că Se va îngriji de nevoile tale (Filipeni 4:19). Pe temeiul vieţii sale şi a altor credincioşi, David a spus: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmul 37:25). Beţivul, uşuraticul, leneşul, înşelătorul pot să sufere de foame – şi ar fi bine dacă prin aceasta ar fi siliţi să se îndrepte – însă celui neprihănit îi răsare lumina în întuneric. Cei ce slujesc lui Dumnezeu în mod sincer nu vor putea să se plângă că El i-a părăsit.
În timpul domniei reginei Elisabeta a Angliei cineva a primit ordinul să meargă în străinătate pentru anumite interese ale statului. Acesta s-a scuzat spunând că afacerile lui vor suferi în timpul cât va fi plecat; la aceasta, regina a răspuns: „Dacă tu vei lua asupra ta interesele mele, şi eu voi lua asupra mea interesele tale”. Fiţi încredinţaţi că Dumnezeu va îngriji de voi, dacă într-adevăr Îi slujiţi cu bucurie. „Toate acestea vi se vor da pe deasupra”.
Binecuvântările acestei vieţi se revarsă peste cei credincioşi în cel mai bun şi mai potrivit mod, fiindcă vin potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu. Închipuiţi-vă că fiecăruia dintre voi i s-ar da posibilitatea să se îmbogăţească; sigur, mulţi s-ar grăbi atunci să folosească oportunitatea care li se oferă. N-ar fi însă de întrebat dacă nu cumva bogăţia este o povară prea apăsătoare? Rămâne apoi de văzut dacă anumiţi oameni, care acum îşi împlinesc bine datoria în locul în care se găsesc, ar fi pe jumătate la fel de potriviţi sau măcar puţin mai fericiţi dacă ar fi aşezaţi în locuri mai înalte. Am văzut eroi, care, când au fost în lux, au ajuns nişte proşti. Adesea, este mai bine pentru noi să trecem prin pierderi şi dezamăgiri decât să avem parte de câştig şi succes.
Când credinciosul slujitor al lui Dumnezeu, Bernard Gilpin, a fost prins şi dus în faţa judecătorilor, datorită vestirii Evangheliei, duşmanii lui făceau haz pentru vorba pe care acesta adeseori o rostea: „Toate spre bine”. Când a căzut de pe cal şi şi-a rupt piciorul, lucrul acesta le-a dat acelora şi mai multă apă la moară. Dar evlaviosul rob al lui Dumnezeu a zis şi atunci liniştit: „Nu mă îndoiesc că inclusiv această întâmplare dureroasă se va arăta ca o binecuvântare”. Şi aşa s-a întâmplat. Fiind astfel împiedicat să înceapă o călătorie urgentă, a fost nevoie să prelungească durata acesteia şi astfel, când a sosit în Londra, veniseră pentru el zile mai bune. Sosind la poarta de sus, a auzit din oraş sunete voioase de clopote. Întrebând ce înseamnă aceasta, i s-a răspuns că regina Maria Tudor a murit şi astfel nu se vor mai ridica ruguri pentru arderea protestanţilor. „Ah”, a strigat Gilpin, vedeţi cum toate lucrează împreună spre bine?”. Este o binecuvântare să-ţi rupi un picior dacă prin aceasta îţi scapi viaţa. De câte ori întâmplările noastre rele sunt mijloace de ocrotire!
Un rău mai mic slujeşte poate să ne ferească de un rău mai mare. Unii ar fi zburat, poate, prin norii nebuniei, dacă, la timpul potrivit, prin întâmplări neplăcute, nu le-ar fi fost tăiate aripile. Mai bine să lupţi pentru existenţă şi să fii cinstit decât să te îmbogăţeşti prin fapte mârşave. Rugăciunea: „Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăţie” a fost foarte înţeleaptă, dar rugăciunea Domnului nostru: „Totuşi facă-se nu voia Mea, ci voia Ta” este cu mult mai bună.
„Toate acestea vi se vor da pe deasupra”. Măsura acestui „pe deasupra” va fi rânduită de înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu. Lucrurile trecătoare le vei primi în măsura dorinţei pe care o ai după ele, dacă ai putea să ştii toate şi să cunoşti toate, şi te-ai face astfel una cu înţelepciunea nesfârşită a lui Dumnezeu. Nu cânţi oare bucuros cu psalmistul: „Tu ne alegi moştenirea” (Psalmul 47:4).
Făgăduinţa aceasta nu se referă oare şi la faptul că acel ce este credincios va primi cele necesare fără îngrijorare şi fără muncă istovitoare? În timp ce alţii sunt plini de îngrijorări, credinciosul poate să cânte. În timp ce alţii se trezesc de dimineaţă, întrebându-se „Ce ni se va mai întâmpla şi astăzi?”, tu te trezeşti cu încredinţarea că nu vei duce lipsă de nimic. „Vei locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul tău de scăpare; ţi se va da pâine şi apa nu-ţi va lipsi” (Isaia 33:16). Mulţumirea şi încrederea în Dumnezeu te vor face plin de pace şi fericit. Un prânz de verdeţuri cu pace va fi pentru tine o plăcere necunoscută acelora care mănâncă un bou îngrăşat. Este mai bine să fii fericit decât să fii bogat. Fericirea locuieşte mai mult în inimă decât în portofel. Nu ceea ce are omul, ci ce este el hotărăşte binele sau răul în viaţa de aici şi în lumea viitoare. Dacă Dumnezeu Însuşi, în timp ce-I slujiţi Lui, vă dă pe deasupra lucrurile acestei vieţi, atunci o moştenire plăcută v-a căzut la sorţ, o frumoasă moşioară v-a fost dată (Psalmul 16:6).
„Toate acestea vi se vor da pe deasupra”. Aceasta mă face să-mi aduc aminte că, prin creşterea prosperităţii sale, omul mai mult scade decât sporeşte. N-aţi văzut oare oameni care în mod vădit au ajuns mai mici când averea li s-a făcut mai mare? Iată o privelişte care adeseori m-a tulburat.
Am văzut în mod clar cum unii, muncind pentru a-şi făuri propria fericire, şi-au făurit, de fapt, pierzarea. Pe ruinele bărbăţiei lor au ridicat un palat. Ce pagubă şi ce jale însă când un om se închide, ca după un zid, cu venitul său în continuă creştere! Vedeţi acea spărtură din perete? În ea stă omul nefericit şi cere mereu pietre şi var. El trebuie să aibă pietre de aur şi mortar de argint. I se aduce ceea ce doreşte, dar el mereu strigă să i se mai dea. Nu se mulţumeşte până nu s-a închis de tot în spatele zidului. Zidurile care-l despart de semenii lui, ca şi de lumina păcii şi adevăratei bucurii, se înalţă din ce în ce mai mult, lună după lună, an după an. Sentimentele lui şi caracterul său sunt închise după un zid, până când, îngropat sub comorile adunate, uitând de orice îndatoriri ale omeniei, este cu totul închis între ziduri.
(fragment din volumul Fiţi tari în Domnul, Charles Spurgeon, traducere Tudor Popescu, Tipografia „Cartea de aur” S.A.)
“Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu ….Raspuns inspirat din cartea: ”Suflet si Spirit-Intelege pe deplin viata si propria ta persoana” de Edgar Cayce, cap.1,2
Omenirea a ajuns sa traiasca un vid sufletesc si un sentiment acut de neimplinire. De ce? Deoarece pana acum constiinta a fost orientata pe obiecte si satisfacerea nevoilor personale, oamenii au fost foarte ancorati in materialitate:
“Daca viata este pe deplin mecanica, sau orientata intru totul catre cele materiale, atunci singurul rezultat firesc va fi materialitatea iar aceasta nu va aduce multumire nici satisfactie”(Edgar Cayce) .
Noi suntem minte, trup, spirit si suflet. Spiritul tine de Creatie sau Dumnezeu. Fiecare fapt isi are originea in Spirit. Spiritul propune, mintea construieste un tipar, si prin aceasta activitate a sa apare apoi concretizarea in plan fizic, in functie de atitudinea mentinuta, spirituala sau egoista. Deci mintea este cea prin intermediul careia omul se poate ancora in materialitate sau spiritualitate. Alegerea este in mina fiecaruia, sau mai bine zis in mintea fiecaruia.
Expresia “Cautati mai intii Imparatia lui Dumnezeu..” ne atentioneaza sa reconsideram valorile si sa aliniem corect activitatea noastra pentru a nu mai fi distrugatoare asupra sufletului. Este recomandarea de a pune spiritualul pe primul loc si el sa aiba intaietate, si nu nevoile egoiste. Astfel daca scopul unui individ este orientat in directia “corecta”, tot ceea ce se intimpla in plan material se va incheia cu bine, pentru ca asta este Legea in Univers. Trebuie sa intelegem ca in lumea materiala concepul spiritual constituie baza tuturor tendintelor, sau altfel spus o baza pentru minte, si din aceasta sunt generate apoi rezultatele materiale. Cand aceasta ordine este modificata, aceasta devine o piedica mai mult decit o temelie pentru dezvoltare. Sau, mai pe scurt, daca atitudinea in creatie este corecta, adica este intemeiata pe Adevar /Iubire/Dumnezeu/Sinele Divin, atunci suntem eliberati in mod natural de grijile materiale. E important cum te raportezi la tot ce iti doresti. Este bine cunoscuta expresia:”In ce spirit faci acest lucru?”. Il faci in spirit altruist, pentru armonie si binele tuturor, sau il faci in spirit egois, pentru tine? Daca te ai in vedere in primul rind pe tine, sperantele, dorintele si scopurile devin egoiste. Deci ” afla mai intii idealul spiritual dupa care va actiona mintea si daca el este aliniat corect, vei descoperi ca lucrurile materiale vin asa cum trebuie si cind trebuie…Cauta mai intii lucrurile care tin de spirit, iar apoi toate aceste lucruri de natura pamanteasca li se vor adauga la locul potrivit in cea mai potrivita combinatie.” (Edgar Cayce). Adica “toate celelalte vi se vor da voua” cu siguranta si in cel mai bun mod posibil, prin Voia Divina.
Scopul evolutiei este ca mentalul, fizicul si spiritualul sa devina Una. Sa ne trezim Sinele Divin, Constiinta Unimii, si sufletul nostru sa devina Una cu Dumnezeu. De aceea imi place Humanity’s Team ca miscare spirituala, deoarece se aliniaza la acest principiu , promoveaza Constiinta Unimii si afirmarea in viata a sufletului (Divinitatea din noi) . Si de aceea imi plac cartile Conversatii cu Dumnezeu de Neale Donald Walsch, deoarece ne orienteaza Mintea sa se alinieze corect la Adevarurile Universale. Aceasta cunoastere elibereaza de grijile lumesti izvorite din ego si aduce tuturor multumire profunda, pe toate planurile , si descatuseaza Libertatea noastra innascuta.
“Ideea cea Mare este ca Libertatea este esenta Vietii, nu ceva ce dobandesti sau ce-ti poate fi dat, ci Ceea Ce Esti – si orice efort de a-i limita exprimarea este un efort de a limita Viata Insasi, pe care sufletul o va recrea la fiecare nivel, pana ce sufletul, care ESTE Libertate, este exprimat pe deplin, in fiecare clipa.”(Neale Donald Walsch)
Dar ce inseamna atitudine spirituala, ce inseamna atitudine egoista?
Spiritual: este constiinta universala si dorinta ca totul sa se manifeste armonios pentru binele tuturor; izvoraste din Iubire. Sunt adevarurile universale si perceptele Divine: adevar, bun, drept, rabdare, iubire, compasiune, generozitate, devotament, daruire, milostenie, simtul datoriei, smerenie etc. Inseamna sa-ti dai silinta sa arati ca esti constient de existenta lui Dumnezeu, adica tot ce faci sau ti se face este expresia acelui Dumnezeu pe care-l slujesti.
Simtul datoriei si a-l sluji pe Dumnezeu este puterea adevarata, cea care te ajuta in orice situatie!
“Ideea cea Mare este ca tot ce avem de facut este sa ne iubim unii pe altii – si, in lumea noastra, toate celelalte vor avea grija de ele insele, din vointa noastra de a actiona cu afectiune unii cu ceilalti.”(Neale Donald Walsch)
Egoist: este dorinta de a mari importanta de sine si siguranta, dorinta de bani, putere, pozitie sociala, lacomie, orgoliu etc, adica a-ti sluji egoul, sinele care crede in separarea de Dumnezeu si in lipsa, si izvoraste din frica nascuta din aceasta credinta falsa.
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu”
De prea multe ori, rugăciunile noastre se referă la ceea ce putem să obţinem, în loc să se refere la ceea ce ar trebui să devenim. Gândeşte-te la propriile tale rugăciuni sau la rugăciunile pe care le auzi la alţii. Indiferent cât de îndreptăţite sunt preocupările noastre, în care categorie ar trebui să se încadreze cele mai multe dintre ele: ce putem să obţinem sau ce putem să devenim? Cum înţelegem această tendinţă, în lumina a ceea ce spune Isus mai jos?
1. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Mat. 6,33) La ce Se referă Isus atunci când ne spune să căutăm „mai întâi” Împărăţia lui Dumnezeu? Vezi Mat. 16,26.
Matei 16
26 Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?
2. Cum ne ajută Romani 14,17 să înţelegem ce este Împărăţia lui Dumnezeu?
Romani 14
17 Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt.
Ştim că neprihănirea, pacea şi bucuria sunt roada Duhului. Aşadar, înainte de orice altceva, ar trebui să căutăm roada Duhului. În definitiv, putem să avem tot ce oferă lumea; dar ce înseamnă aceasta, dacă nu avem neprihănire, pace şi bucurie?
Dacă ar fi să te întrebe cineva: „Să înţeleg de aici că Isus nu este interesat de binele meu fizic sau financiar?”, ce i-ai răspunde în lumina poruncii Domnului Hristos, de a pune roada Duhului înaintea nevoilor fizice şi materiale?
O mamă îngrijorată i-a spus pastorului: „Vă rog, rugaţi-vă pentru fiul meu. El a căzut de la credinţă şi acum şi-a pierdut şi slujba. Rugaţi-vă să-şi găsească şi el de lucru.” Oare această mamă îngrijorată căuta pentru fiul ei mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui? Ţinând seama de faptul că prioritatea vieţii creştinului nu este de a avea, ci de a fi, care ar fi trebuit să fie cererea acestei mame pentru fiul ei?
Care arată rugăciunile tale şi viaţa ta, în general, că sunt principalele tale preocupări: să obţii ceea ce vrei tu sau să devii ceea ce vrea Dumnezeu? Ce spune acest răspuns, în legătură cu adevăratele tale priorităţi?
Să căutați mai întâi Împărăția Lui Dumnezeu
Traducere dupa pastor Joseph Prince, New Creation Church – Singapore
1.
Matei 6:31 Nu vă îngrijoraţi, deci, zicând: „Ce vom mânca?” Sau: „Ce vom bea?” Sau: „Cu ce ne vom îmbrăca?”
32 Fiindcă toate aceste lucruri Neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele.
33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. .
Ca si copil al Lui Dumnazeu, stii ca este placerea Tatalui tau sa vina in intimpinarea nevoilor tale. Isus Insusi ne spune „Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele”. Dar Dumnezeu nu vrea ca tu sa alergi ca sa-ti implinesti nevoile. El vrea ca tu sa cauti intai Imparatia Lui. Si cand faci astfel, toate lucrurile de care ai nevoie ti se vor da pe deasupra.
Deci prioritatea ta numarul unu pentru fiecare zi este sa cauti Imparatia Lui. Cuvantul „intai” din versetul 33 este cuvantul grecesc „proton” ceea ce inseamna „primul in ordine sau importanta, ocupand locul cel mai inalt”. Deci Dumnezeu vrea ca tu sa cauti intai Imparatia Lui si toate lucrurile se vor aseza in mod glorios, acolo unde este necesar.
Noi nu trebuie sa cautam intai ceea ce neamurile cauta. Cuvantul „cauta” din versetul 32 in greceste este „epizeteo”, ceea ce inseamna „a cauta cu toata puterea, cu multa truda si sudoare”. Totusi, modul in care Dumnezeu vrea ca noi sa cautam (v33) este grecescul „zeteo” care inseamna „a-ti fi foame, a dori sa te inchini”. Este simplu, o foame, o dorinta pentru Imparatia Lui Dumnezeu, fara nici o munca sau truda.
Dar ce este Imparatia Lui Dumnezeu? Romani 14:17 ne spune ca este neprihanire, pace si bucurie in Duhul Sfant. Si Imparatia Lui Dumnezeu se afla in tine, fiindca Duhul Sfant locuieste in tine, deci Imparatia Lui Dumnezeu este neprihanire, pace si bucurie in tine.
Asigura-te ca pacea si bucuria in Duhul Sfant curg in tine in fiecare zi. Cauta in fiecare zi sa fii constient de neprihanirea ta in Cristos, nu propria ta neprihanire, ci neprihanirea Lui, data noua ca dar. Urmareste intai pe Cristos, petrece timp cu El, ascultand Cuvantul Sau. Si atunci cand faci aceste lucruri, cauti Imparatia Lui Dumnezeu si neprihanirea Sa iar toate celelalte lucruri ti se vor da pe deasupra.
Neghina, peşti răi şi fecioare nechibzuite
Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2
David R. Reid
Versete călăuzitoare: Matei 13.24,25; 13.47,48; 25.1,2
Trei parabole enigmatice
Ce au comun neghina, peştii răi şi fecioarele nechibzuite? Dacă nu şti multe despre Biblie, răspunsul tău ar fi cam aşa: „Absolut nimic!”, sau: „Ce întrebare ciudată!”, sau: „Ce este neghina?” Fără să şti ceva despre parabolele lui Isus, această întrebare are puţin sens. Oricum ar fi, chiar şi la citirea fugitivă a parabolelor Domnului despre Împărăţia cerului din evanghelia după Matei, imediat se recunosc aceste expresii.
Probabil aceste afirmaţi îţi sunt cunoscute, dar te-ai mirat tu de interpretarea acestor parabole enigmatice din evanghelia după Matei? De ce semănătorul a permis să fie semănată neghină în câmpul lui, şi de ce a permis el ca neghina să crească împreună cu grâul? De ce nu a plivit el neghina, înainte ca grâul să se coacă? De ce în mreajă au fost prinşi peşti buni şi peşti răi? Nu este Biserica numai pentru creştini? Şi de ce mirele a spus fecioarelor nechibzuite, că el nu le cunoaşte? Să studiem mai îndeaproape aceste parabole.
Isus povesteşte parabola despre grâu şi neghină în evanghelia după Matei 13.24-30; parabola despre peştii buni şi peştii răi o povesteşte în evanghelia după Matei 13.47-50, şi despre fecioarele nechibzuite El vorbeşte în evanghelia după Matei 25.1-13. Toate aceste trei parabole sunt categoric despre Împărăţia cerurilor, şi în toate aceste trei parabole este la final o despărţire categorică între cei binecuvântaţi şi cei condamnaţi. Nu este nici o grupă de mijloc sau neutrală, căci aceste istorisiri sunt parabole, ele sunt mai mult decât istorisirile obişnuite. Ele au un sens profund, aşa cum au toate parabolele Domnului. Care este afirmaţia acestor trei parabole şi care este aplicarea lor astăzi?
Împărăţia cerurilor este anunţată
Ca să se înţeleagă sensul parabolelor, trebuie să răspundem la o primă întrebare: „Ce este şi când este Împărăţia cerurilor?” Profeţiile Vechiului Testament sunt pline de referiri la venirea Domnului şi la Împărăţia Sa. Mesia sau „Unsul” trebuia să fie un urmaş al împăratului David şi cu toate acestea El va fi divin şi va fi trimis din cer, ca să întemeieze pe pământ Împărăţia Sa. Când Ioan Botezătorul, antemergătorul lui Hristos, a început slujba sa, el a vestit că această Împărăţie „s-a apropiat” (Matei 3.2). Domnul ar veni, şi El a venit realmente! Împărăţia Domnului a fost oferită poporului Israel, aşa cum a fost profeţit şi făgăduit în Vechiul Testament.
Dar pentru a primi pe Domnul şi Împărăţia Sa, poporul ar fi trebuit să recunoască eşecul lui în ascultarea faţă de Dumnezeu. Oamenii ar fi trebuit să renunţe la necredinţa lor. Aceasta este ce spunea Ioan prin „botezul pocăinţei”. Mulţi oameni au ieşit în pustiu, ca să facă botezul lui Ioan şi în felul acesta să arate pocăinţa lor. Oricum, botezul lui Ioan a devenit un eveniment cunoscut. Pentru mulţi oameni era „normal” să se lase botezaţi, şi nu era o căinţă veritabilă. Poporul ca întreg şi în mod deosebit conducătorii religioşi nu au recunoscut cu adevărat păcatele lor şi nici nu şi-au pregătit inimile pentru venirea lui Mesia. Ioan Botezătorul a refuzat să boteze pe saducheii şi fariseii care se considerau drepţi şi i-a numit „pui de vipere” (Matei 3.7). Aceşti făţarnici nu erau interesaţi să schimbe căile lor, ca să se pregătească pentru venirea lui Mesia.
Când Isus a intrat în scenă, ca să înceapă lucrarea Sa publică, Ioan Botezătorul L-a recunoscut nu numai ca Mesia, ci şi ca Mielul lui Dumnezeu, care va muri pentru păcatele lumii.[1] Mulţi creştini însă nu înţeleg că Domnul în primele zile de început ale slujirii Sale nu a pus accentul pe faptul că El ar fi Mielul lui Dumnezeu, care va trebui să meargă la cruce, ca să moară. Mai degrabă El a continuat să predice mesajul pe care Ioan Botezătorul l-a învăţat: „De atunci încolo, Isus a început să predice şi să zică: «Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor s-a apropiat»” (Matei 4.17). Când El a trimis pe cei doisprezece ucenici în misiune, El le-a zis să predice acelaşi mesaj: „Mergeţi … şi pe drum, predicaţi şi ziceţi: «Împărăţia cerurilor s-a apropiat»” Matei 10.6,7).
Împărăţia cerurilor este respinsă
Vedem astfel, că Isus Hristos face naţiunii Israel o ofertă veritabilă şi reală a făgăduitei Împărăţii a cerurilor. Vor accepta ei pe Împăratul lor şi Împărăţia Sa? Noi cunoaştem răspunsul trist. Israel a respins pe Mesia al lui şi Împărăţia Sa. Conducătorii religioşi au săvârşit chiar păcatul de neiertat, atribuirea lucrării minunate a Domnului puterii lui Satan! (Citeşte Matei 9.34 şi 12.24). Începând din acest moment vedem o schimbare clară în lucrarea publică a Domnului. Pentru prima dată Domnul revelează, că El va înfiinţa „Biserica” Sa (Matei 16.18). Aceasta este prima menţionare a Bisericii în Biblie. De asemenea Domnul începe să vorbească pentru prima dată despre ceea ce urma să aibă loc, despre moartea Sa şi despre învierea Sa: „De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că va fi omorât şi că a treia zi va învia” (Matei 16.31).
Domnul nu a mai predicat că Împărăţia cerurilor s-a apropiat. În loc de aceasta, El a început să înveţe în parabole despre Împărăţia cerurilor. În aceste parabole Isus începe să dezvăluie „tainele Împărăţiei” (Matei 13.11) şi forma, pe care Împărăţia o va lua, până în momentul când Împăratul lepădat va reveni în putere şi glorie.
Împărăţia cerurilor în momentul actual
În Noul Testament cuvântul „taină” se referă la ceva care era ascuns în Vechiul Testament, dar care odată cu venirea lui Hristos a fost revelat. Deci adevărul ascuns despre Împărăţia cerurilor, care în Vechiul Testament nu era încă revelat, este dezvăluit în parabolele despre Împărăţie. Şi aceasta ne conduce înapoi la tema noastră despre neghină, peşti răi şi fecioare nechibzuite.
În toate profeţiile şi făgăduinţele din Vechiul Testament, care se referă la Împărăţie, nu este nici un pasaj care să spună ceva despre faptul că lucruri rele cum ar fi neghina, peştii răi şi fecioarele neînţelepte ar fi tolerate în Împărăţia lui Mesia. Fapt este, că nu este nimic, care să lase să se înţeleagă că Domnul Se arată de două ori. Sunt parabolele care ne deschid ochii pentru tainele Împărăţiei cerurilor. În parabolele din evanghelia după Matei, Împărăţia cerurilor este Împărăţia făgăduită, aşa cum ea există astăzi, până va reveni Domnul nostru, ca să instaureze pe pământ o Împărăţie de o mie de ani.
Este important să se diferenţieze între Împărăţia cerurilor şi Biserică. Împărăţia cerurilor nu este acelaşi lucru cu Biserica! Biserica este alcătuită numai din credincioşi adevăraţi. Împărăţia cerurilor este o noţiune mai largă, care include întreg creştinismul şi nu numai pe credincioşii adevăraţi, ci şi pe aceia care în mod fals mărturisesc credinţa. Perioada de timp a Bisericii începe la Rusalii şi se încheie în ziua răpirii, când Hristos va lua la Sine Biserica Sa, pentru ca ea să fie pentru totdeauna la El. Perioada de timp a Împărăţiei cerurilor merge mai departe până la a doua venire a Domnului, când El revine în putere şi glorie. Acest timp include timpul Necazului cel mare. În timp ce parabolele despre Împărăţia cerurilor cuprind întreaga perioadă de timp între cele două veniri ale Domnului, cele trei parabole, pe care noi le studiem, accentuează evenimentele de la sfârşitul veacului şi despărţirea între credincioşii fideli şi creştinii cu numele, când Domnul va reveni.
Grâul şi neghina
Matei 13.24,25: Isus le-a pus înainte o altă parabolă, spunând: «Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină [de fapt zizanie, o plantă asemănătoare cu grâul; la fel şi în versetele 26 şi 27] printre grâu şi a plecat.
Avem un avantaj la determinarea înţelesului parabolei despre grâu şi neghină: În Matei 13.36-43 Domnul Însuşi explică pentru noi parabola, aşa că nu trebuie să ne întrebăm, dacă noi am interpretat-o corect! Neghina (sau zizania) este o iarbă, care în primele faze de creştere arată ca grâul. În parabolă neghina reprezintă pe „fiii celui rău” (Matei 13.38). Aceşti necredincioşi arată ca adevăraţii credincioşi, dar mărturia credinţei lor este falsă. La sfârşit se va vedea că ei niciodată nu au fost mântuiţi. Ei nu au voie să intre în Împărăţia [publică] a lui Hristos, ci vor suferi veşnic în iad (Matei 13.42). Este important să se înţeleagă, că „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” nu este descrierea unei „pierderi a premiului” pentru credincioşi care au trăit o viaţă infidelă. Sunt necredincioşi; „fiii celui rău” (versetul 38). Pe de altă parte grâul simbolizează pe „fiii” drepţi, care vor fi adunaţi ca să aibă parte de gloria Împărăţiei, când Domnul va reveni (Matei 13.43).
Peştii buni şi peştii răi
Matei 13.47,48: Din nou, Împărăţia cerurilor este asemenea unui năvod aruncat în mare şi care a adunat tot felul de peşti. După ce s-a umplut, l-au tras la mal şi, stând jos, au strâns în vase ce este bun şi au aruncat afară ce este rău.
În parabola despre peştii buni şi peştii răi, Împărăţia cerurilor este asemenea unui năvod mare, care a fost aruncat în marea lumii. În năvod sunt adunaţi peşti buni şi peşti răi. În acelaşi fel, acolo unde ajunge Evanghelia sunt adunaţi în acelaşi fel credincioşi adevăraţi şi „mărturisitori” falşi în domeniul Împărăţiei cerurilor. Sortarea peştilor, ca şi separarea grâului de neghină, va avea loc abia la sfârşitul veacului. Atunci [nota redacţiei: aici sunt două sortări, care nu au loc în acelaşi timp, şi anume sortarea făcută de pescari şi sortarea făcută de îngeri] peştii răi, care numai au mărturisit că cred, dar care de asemenea au fost prinşi în năvodul Împărăţiei cerurilor, vor fi sortaţi de cei drepţi şi înlăturaţi, că să sufere acelaşi sfârşit ca şi neghina: în „cuptorul de foc”, unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13.50). „Peştii buni”, care sunt drepţi din cauza credinţei lor adevărate şi primirea Împăratului, vor savura moştenirea în Împărăţia de o mie de ani a Domnului pe pământul acesta. [nota redacţiei: este vorba, aşa cum autorul a spus pe drept mai înainte, de credincioşii din creştinătate. Ei nu vor trebui să primească pe Împăratul, căci ei au fost deja înainte răpiţi la Domnul, şi ei vor avea parte de Împărăţie nu pe pământ, ci din cer.]
Fecioarele chibzuite şi fecioarele nechibzuite
Matei 25.1,2: Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care, luându-şi candelele, au ieşit în întâmpinarea mirelui. Şi cinci dintre ele erau nechibzuite, şi cinci chibzuite.
Parabola despre fecioarele chibzuite şi fecioarele nechibzuite din evanghelia după Matei 25 se referă de asemenea în mod deosebit la Împărăţia cerurilor (Matei 25.1). Această parabolă cuprinde întreg timpul dintre cele două veniri ale lui Isus Hristos. Domnul nu ne-a dat interpretarea acestei parabole, dar este cu adevărat evident, că în această parabolă El este mirele. Fecioarele chibzuite (sau fecioarele mireasă) sunt adevăraţii credincioşi şi fecioarele nechibzuite sunt credincioşii cu o mărturie falsă, ca şi în celelalte două parabole. Observă că începând cu versetul 5 toate fecioarele, şi cele chibzuite şi cele nechibzuite, adorm, până se aude strigarea, că Mirele vine. Pentru multe secole ale istoriei Bisericii aşteptarea revenirii Domnului era uitată pentru o mare parte din biserica mărturisitoare. Chiar şi în timpul marii Reforme nu era cunoscută învăţătura că Domnul va reveni. Dar a fost o mare redescoperire a învăţăturii, că Domnul revine, şi în ultimii 200 de ani această speranţă măreaţă a fost din nou răspândită. […]
În evanghelia după Matei 25.10 vedem că, atunci când Mirele vine, fecioarele chibzuite intră cu El la nuntă. În această parabolă nunta înseamnă binecuvântările Împărăţiei lui Hristos pe pământul acesta, când El revine. Fecioarele nechibzuite sunt aceia care au mărturisit în mod fals că au credinţă, şi aceştia vor fi excluşi din Împărăţie, deoarece ei sunt necredincioşi. Observă că, asemenea ca în parabola cu grâul şi neghina, fecioarele nechibzuite nu sunt credincioşi infideli, care pierd răsplătirile Împărăţiei. Nu, ele sunt necredincioşi, care nu au viaţa veşnică. Putem spune aceasta cu convingerea fermă, căci Domnul niciodată nu poate spune unui credincios adevărat: „Nu vă cunosc” (Matei 25.12), indiferent cât de infidel a fost credinciosul. Faptul că ele spun „Doamne, Doamne” (Matei 25.11) accentuează faptul că ele sunt credincioşi mărturisitori. Ele fac parte din aceiaşi oameni, la care se referă Domnul nostru în Matei 7.21-23. Cu toate că aceşti oameni numesc pe Isus „Doamne, Doamne” şi prin „slujbele” lor arată ca adevăraţii credincioşi, ei se vor dovedi ca mărturisitori falşi, dacă Domnul nostru spune: „Nu vă cunosc” – ceva, pe care El niciodată nu îl va putea spune unui credincios adevărat.
Parabolele despre grâu şi neghină, despre peştii buni şi peştii răi şi despre fecioarele chibzuite şi nechibzuite trebuie să ne facă mai conştienţi că oricine, care „arată” ca un creştin, vorbeşte şi spune ca un creştin: „Eu sunt creştin”, în realitate nu trebuie neapărat să fie un creştin adevărat. De asemenea aceste parabole trebuie să ne motiveze să verificăm credinţa noastră, ca să fim siguri că suntem în grupa credincioşilor care aparţin grâului, peştilor buni şi fecioarelor chibzuite.
Adnotare
[1]Hristos a murit pentru lume şi a ispăşit păcatele acelora care cred în El.
Cautati Mai Intai Imparatia Lui Dumnezeu
Sa luam aminte la cuvintele Mantuitorului. Acestea reprezinta sfatul Lui pentru toti oamenii. Aceasta recomandare pentru lista prioritatilor noastre apartine celui care a randuit toate lucrurile in ordinea importantei lor. El stie mai bine ce trebuie sa ne preocupe mai intai. Prin inteleptul Solomon aflam ca toate lucrurile isi au vremea lor iar prin Domnul Isus aflam ca mai intai, mai presus de orice lucru, preocuparea noastra trebuie sa fie pentru Imparatia lui Dumnezeu. De la copii la varstnici, toti avem o lista (scrisa sau nescrisa) a lucrurilor pe care dorim sa le infaptuim sau care trebuiesc facute zilnic, saptamanal, lunar si anual. Ce se afla in capul listei? Care este cel mai important lucru pentru noi? Oricare ar fi lucrurile care ne preocupa in mod deosebit si oricum am justifica importanta lor nu vom reusi sa gasim echivalent pentru cautarea mai intai a Imparatiei Domnului. Dar ce inseamna acest lucru? La ce se refera Domnul Isus in sfatul pe care il da? Contextul acestui verset de la Evanghelia dupa Matei ne ajuta sa intelegem ce a vrut sa ne spuna Cel care ne vrea binele si fericirea vesnica. Iata fragmentul din predica de pe munte a Mantuitorului care include marea cautare recomandata de Isus: “Nu va ingrijorati dar, zicand: “Ce vom manca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom imbraca?” Fiindca toate aceste lucruri Neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu va ingrijorati dar de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insas. Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6:31-34). |
Mancarea, bautura si imbracamintea sunt lucrurile pe care le cauta toti oamenii. Toata alergarea si zbaterea vietii consta in a agonisi si a avea din belsug aceste lucruri ce tin de material, de existenta vremelnica pamanteasca sau de impliniri potrivit cu standardele omenesti de viata si impliniri. Mai presus de aceasta perspectiva omeneasca ce tine de o buna vietuire cu sanatate si in conditii materiale bune, Domnul Isus aseaza perspectiva Imparatiei lui Dumnezeu. Cel ce ne-a creat stie mai bine care din cele doua domenii ale existentei noastre ar trebui sa ne preocupe mai mult: cel material sau cel spiritual; cel fizic sau cel metafizic; cel uman sau cel divin. Domnul Isus nu spune sa nu ne ingrijim de cele necesare pentru trup sau pentru viata pamanteasca. El spune ca mai intai trebuie sa ne ingrijim de ce este important pentru suflet. Trupul este muritor iar sufletul este vesnic. Acesta este un prim motiv pentru care trebuie sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu. Carnea si sangele, trupul nostru nu poate mosteni Imparatia Domnului ne spune Biblia. A ne pune increderea in lucrurile materiale si a crede ca de acestea depinde fericirea noastra este cat se poate de gresit. Intruna din pilde Domnul Isus arata ce soarta are cel ce si-a neglijat sufletul si a crezut ca poate substitui cerintele spirituale cu cele materiale: “Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul; si lucrurile, pe cari le-ai pregatit, ale cui vor fi? (Luca 12:20). Al doilea motiv pentru care trebuie sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu consta in faptul ca oricat am incerca si oricate bunuri sau comori am strange nu putem schimba nici prezentul existentei noastre, nici viitorul. Totul depinde numai de Dumnezeu. El binecuvinteaza pe cel ce il urmeaza si implineste |
Ocupa-te de treburile lui Dumnezeu, si El se va ocupa de treburile tale!
Matei 6:33 “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.”
Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, nu al haosului…El este foarte meticulos in tot ceea ce face. Sa va dau cateva exemple:
- cand i-a zis lui Noe sa construiasca corabia, i-a dat toate detaliile: Geneza 6:15 “Iată cum s-o faci: corabia să aibă trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi în lăţime şi treizeci de coţi în înălţime. Să faci corabiei o fereastră, sus, lată de un cot; uşa s-o pui în latura corabiei şi să faci un rând de cămări jos, altul la mijloc şi altul sus.”
- Cand i-a spus lui Moise sa construiasca cortul lui Dumnezeu, i-a dat instructiuni specifice: Exodul 26:1 “Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie. Lungimea unui covor să fie de douăzeci şi opt de coţi, iar lăţimea unui covor să fie de patru coţi; toate covoarele să aibă aceeaşi măsură.” Si astea sunt doar primele doua versete din capitolul 26.
- Apoi, Dumnezeu planuieste cu 2000 de ani inainte un ospat in ceruri numit “Ospatul nuntii Mielului”. Va dati seama sa planuiesti cu 2000 de ani inainte.
- Ganditi-va acum la cat de in detaliu a facut Dumnezeu lumea aceasta, anotimpurile…distanta Pamantului fata de soare: daca eram putin mai aproape ne-am fi topit, daca eram mai departe am fi inghetat.
Daca Dumnezeu este atat de meticulos si pentru o arca a dat instructiuni atat de specifice, nu credeti ca El poate sa se ocupe de fiecare detaliu al vietii noastre? Matei 10:30 “Cât despre voi, până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”
Psalmii 37:4 “Domnul să-ţi fie desfătarea şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima. ”
Psalmii 37:18 “Domnul cunoaşte zilele oamenilor cinstiţi şi moştenirea lor ţine pe vecie. ”
Psalmii 37:25 “Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea. ”
Observati un lucru pe care toate aceste versete in au in comun? Aici este o conditie, si conditia este chiar versetul cheie de azi. Matei 6:33 – “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune: “Tu ocupa-te de treburile mele, si Eu ma voi ocupa de treburile tale!”
Ce inseamna sa cauti Imparatia lui Dumnezeu? Inseamna ca in mod intentionat sa te focalizezi pe relatia cu Dumnezeu: sa te rogi, sa citesti Cuvantul Lui, sa te implici in lucrarea Lui, sa spui altora despre El, sa daruiesti, sa ajuti pe cei din jur care au nevoie de tine, sa arati dragoste si compasiune oamenilor. Cu alte cuvinte sa te implici in tot ce tine de Imparatia lui Dumnezeu!
Ce inseamna sa cauti mai intai Imparatia lui Dumnezeu? Inseamna sa iti pui in ordine prioritatile in viata! “Mai intai” inseamna inainte de toate. Deci…inainte de toate, chiar si inainte de tine…trebuie sa fie Dumnezeu. Deci toate lucrurile de care spuneam mai sus ca reprezinta Imparatia lui Dumnezeu, trebuie sa le faci inainte sa faci chiar si lucrurile pentru tine. Vi se pare cam ciudat, nu? Dar, promisiunea lui Dumnezeu este ca dupa ce mai intai cauti Imparatia Lui, El o sa iti dea restul pe deasupra.
Vedeti, Dumnezeu sfideaza logica omeneasca. Cam toate principiile lui Dumnezeu sfideaza logica noastra. Dumnezeu spune: “Dati si vi se va da.” E invers decat cum gandeste un om, nu? Apoi, spune ca daca un om iti cere sa mergi o mila cu el, tu sa mergi doua. “Cei din urma, vor fi cei dintai”, “daca cineva iti da o palma, intoarce-i si celalalt obraz”, “iubiti pe vrasmasii vostri, faceti bine celor ce va urasc”. Vedeti, principiile acestea ale lui Dumnezeu, asa ciudate cum poate vi se par, sunt singurele care functioneaza. Stiti de ce? Pentru ca Dumnezeu nu se lasa dator! Daca El spune “Cautati mai intai Imparatia Mea si restul o sa vi le dau pe deasupra”, pai exact asta o sa faca. Daca spune “Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi’, zice Domnul, ‘gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” inseamna ca El are un plan pentru viata Ta. Dumnezeu rasplateste pe cei care il cauta sincer, pe cei care vor sa faca voia Lui, pe cei care il pun pe El pe primul loc in viata Lui.
Lumea ne invata sa ne punem pe noi, EU pe primul loc…dar Dumnezeu spune “Nu, pune-ma pe Mine pe primul loc si Eu o sa ma ocup de restul”. De multe ori, venim inaintea lui Dumnezeu si ii cerem sa faca anumite lucruri pentru noi, sa ne dea una alta, sa ne ajute sa luam nu stiu ce examen, sa ne ajute sa ne gasim sot/sotie si e bine sa ne rugam…dar, eu cred ca ar trebui sa schimbam ordinea…ce ziceti daca am face invers? Daca intai l-am cauta pe El cu toata inima si lucrurile care tin de Imparatia Lui, si apoi am veni la El cu cererile noastre?
De multe ori ne scuzam inaintea lui Dumnezeu si ii spunem: Doamne, dar stii ca nu am timp, sau incercam noi sa il convingem pe Dumnezeu ca acum sunt alte vremuri si nu mai e asa usor sa stai langa Domnul, sau incercam sa ii aratam cat de obositi suntem…dar haideti sa va spun ceva: daca am face intai treaba lui Dumnezeu si apoi treaba noastra, toate scuzele astea cu care venim inaintea lui Dumnezeu nici nu ar mai exista. Mi s-a intamplat de f multe ori sa am o tona de treaba de facut si pt ca aveam atatea sa nu mai pun deoparte timp pt Dumnezeu..rezultatul? De cele mai multe ori am picat de oboseala si nici nu am reusit sa termin tot ce aveam in plan. Si atunci…am incercat si invers. Sa imi iau timp sa stau cu Dumnezeu si apoi sa imi fac treaba. Rezultatul? De cele mai multe ori Dumnezeu mi-a dat putere si extra-timp sa fac ceea ce mi-am propus si in plus mi-a dat si o bucurie extraordinara in suflet. Sunt chestii probate de atatia copii ai lui Dumnezeu…si functioneaza 100%.
„Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu”
Evanghelistul Matei in cap.6 versetul 33 scrie urmatoarele cuvinte a lui Isu: „Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”.
Am vrut sa revin asupra acestui cuvant al Domnului Isus pentru caam auzit interpretari dezastruoase ale lui. Domnul Isus a vorbit cuvinte simple si usor de inteles insa sunt printre noi „cuvantatori” care eroneaza intelesul lor, abordanz o interpretare fara suport scriptural, ceea ce din punctul meu de vedere este inadmisibil in secolul nostru unde toti suntem „scoliti”…sau asa ne pretam. E trist sa aud azi asemnea lucruri ieftine, nefondate biblic.
Asadar un asemenea „cuvantator” in zelul sau fara sens spunea ca „toate aceste lucruri” din versetul mentionat mai sus fac referire la lucruri scrise in Biblie, adica bucuria,pacea,victoria,biruinta, s.a.m.d.
Citind textul capitolului 6 din Matei vedem usor faptul ca Isus vorbeste despre lucruri privitoare la Imparatia Lui si la cele privitoare la „comori pe pamant” (v.19). Cautarea voii lui Dumnezeu trebuie sa fie una continua, cu efort sustinut, sarguinta. Isus Hristos face apel la ordinea prioritatilor in viata crestinului. Omul care il cauta pe Dumnezeu are ca prioritate lucrurile privitoare la Imparatia lui Dumnezeu prin viata traita in curatie si inima lipita de Cer. Neprihanirea pe care ne cere Domnul Isus sa o cautam face referire la ascultarea de poruncile divine care ne condus spre neprihanire. In toate acestea nu au ce cauta amestecurile cu lucrurile lumii (care apartin imparatiei de pe pamant).
Tot aici vreau sa subliniez si versetele 31-32. Aici Isus vorbeste clar despre lucruri care sunt necesare vietii pamantesti: a manca, a bea a imbraca. Isus subliniaza faptul ca aceste lucruri sunt prioritare Neamurilor, adica celor care nu il cunosc pe Mesia. Crestinul care si-a daruit viata in mana lui Dumnezeu, il are pe El ca Tata, iar Tatal stie de ce are trebuinta.
Valoarea Imparatiei lui Dumnezeu
Matei 13:44 “Imparatia cerurilor se mai aseamana cu o comoara ascunsa intr-o tarina. Omul care o gaseste, o ascunde si de bucuria ei se duce si vinde tot ce are si cumpara tarina aceea.”
Atunci cand Evanghelia este predicata, de obicei se pleaca de la un adevar mic si pe parcursul predicii se intareste si se mareste. Domnul Isus putea sa ia adevaruri mari si sa le comprime in declaratii scurte dar puternice.
Astazi o sa vorbim despre valoarea Imparatiei lui Dumnezeu. Pe vremea acea sa iti ingropi banii in pamant era un lucru normal. Era cel mai sigur mod de ati proteja avutia de hotii si cotropitorii care atacau in permanenta tinuturile Palestinei.
Parabola Domnului Isus este despre o comoara ascunsa, iar idea unei comori ascunse a fscinat intotdeauna oamenii. S-au facut zeci de filme si s-au scris nenumarate carti de success pe aceasta tema. Am vazut la tv cu mult timp in urma un reportaj despre doi prieteni care erau convinsi ca in zona in care ei locuiau era ascunsa o comoara veche de sute de ani si au cheltuit peste 150 000 $ sapand si cautand aceasta comoara si nu s-au ales decat cu o groapa imensa si cu rusinea incercarii esuate.
Sa nu ne concentram atentia asupra aspectelor morale, legale sau etice ale acestei povestiri. Unii ar putea spune ca ceea ce a facut acest om nu a fost corect, altii spun ca legea evreiasca ii permitea unui om care gasea o comoara sa si-o insuseasca. Este important sa intelegem idea principala a acestui verset pe care Domnul Isus doreste sa o sadeasca in mintile si inimile noastre. Accentul nu se pune aici pe om, ci pe comoara, pe valoarea inestimabila a Imparatiei lui Dumnezeu.
Dar de ce este Imparatia lui Dumnezeu asa de valoroasa? De ce spune Domnul Isus in Matei 6:33 ca mai intai de toate trebuie ca cauta Imparatia lui Dumnezeu? Pentru ca doar in interiorul Imparatiei Sale te bucuri de partasia cu Dumnezeu, Cristos si Duhul Sfant. Si numai cand gaseste imparatia lui Dumnezeu vei putea sa traiesti o viata superioara acestei lumii materiale, vei gasi bucurie, vei gasi implinire si iti vei gasi scopul vietii care va da sens tuturor lucrurilor ce pana atunci pareau lipsite de sens.
Aduceti-va aminte cum in Ioan 3 citim despre Nicodim care a venit sa caute raspunsuri si l-a gasit pe Cristos in ele. In Ioan 4 femeia samariteanca a venit sa caute apa si l-a gasit pe Cristos, in Fapte 8 etiopianul calatorea si citea pentru a intelege, in Fapte 9 Saul calatorea cautand sa distruga crestinismul. Toti cautau ceva si toti l-au gasit in cele din urma pe Cristos.
De ce ai venit tu astazi aici? Esti tu un om care cauta adevarul? Vrei sa gasesti ceea ce da sens vietii tale? Cel mai important lucru este sa gasesti comoara pe care o cauti, iar apoi sa ii recunosti valoarea si sa faci tot ceea ce iti sta in putinta ca sa o ai.
Fiecare aratam cat de imporatanta este Imparatia lui Dumnezeu pentru noi prin ceea ce suntem gata sa sacrificam ca sa o avem in viata noastra.
Comparate cu Isus Cristos si Imparatia Sa, lucrurile acestei lumi sunt doar gunoaie, care atunci cand se intersecteaza cu spiritualul din viata noastra, trebuie aruncate afara fara sa clipim. Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa fie tinta vietilor noastre. Intrebarea este: Sunt eu gata sa sacrific orice este nevoie pentru a avea Imparatia lui Dumnezeu?
Suntem noi gata “sa vindem tot ceea ce avem” pentru comoara cerurilor? Poate ca vi se pare necinstit ca Dumnezeu sa ne ceara acest lucru.
“La un moment dat rei oameni intra intr-un magazin cu toate bogatiile lumii si acolo in mijlocul camerei gasesc cea mai mare comoara pe care toti si-o doreau din toata inima. Cand proprietarul magazinului ii vede ii intreaba pe fiecare daca isi doreste acea comoara. Raspunsul fiecaruia este un DA hotarat. Numai ca unul dintre ei avea un leu in portofel, altul 500 de lei si cel de-al treilea 50 000 de lei. Dar fiecare dintre ei a spus ca nu isi poate permite acea comoara. Raspunsul vanzatorului i-a surprins pe toti. Daca va doriti aceasta comoara, atunci tot ce trebuie sa dati este tot ceea ce aveti. Cel ce are un leu trebuie sa dea acel leu, cel ce are 500 de lei atunci acela este pretul comorii pentru el, iar cel cu 50 000 de lei, acela este pretul correct.
Ce poate sa fie mai cinstit decat asta? Dumnezeu nu ne cere mai mult decat avem, nu ne cere sa facem imprumuturi la banci, ci vrea doar ceea ce avem pentru cea mai de pret comoara. Adevarul este ca cei mai multi oameni considera aceasta cerinta excesiva. Chiar multi crestini o considera astfel. Nu putem sa ii dam lui Dumnezeu tot ceea ce avem. Dar cei ce vor lua aceasta hotarare, renunta la sansa de a intelege ce inseamna belsugul viatii cu Cristos. Renunta la posibilitatea de a experimenta adancimea bucuriei,a pacii si a dragostei in inima lor, pentru ceea ce iti ofera aceasta lume.
Cheia pentru a da tot ceea ce avem ca sa primim comoara Imparatiei lui Dumnezeu in viata noastra, este sa intelegem cat de pretioasa este aceasta comoara. Numai atunci cand ii vom intelege valoarea, vom sti ca nici un sacrificiu pe care il facem nu este prea mare pentru a o avea.
Apostolul Pavel a spus acest lucru in Filipeni 3:7-8. Atatia oameni pleaca dinaintea Domnului Isus la fel cum a plecat si tanarul bogat din Matei 19:21-22. Pus in fata provocarii de a vinde tot ce are pentru a-l putea urma pe Cristos, tanarul bogat a plecat intristat de cererea Mantuitorului. Vreau sa va spun in aceasta tara ca niciodata comoara Imparatiei lui Dumnezeu nu va fi gasita la reduceri. Costul va fi intotdeauna acelasi: tot ceea ce ai. Doar daca vrei sa te daruiesti cu totul lui Dumnezeu, impreuna cu tot ceea ce ai, comoara Imparatiei Sale cu toate binecuvantarile ei poate fi a ta!
Hristos şi Adunarea Sa (8)
Adunarea şi Masa Domnului
William John Hocking
Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34
Introducere
Aceste locuri din Scriptură ne sunt cunoscute fără îndoială tuturor, şi nu ne putem aştepta ca în seara aceasta să le studiem în toate detaliile; dar probabil aţi observat, că versetele citite se pot împărţi în mare în trei părţi:
- 1 Corinteni 10.14-22 vorbeşte despre Masa Domnului, ceea ce se referă la Adunare în părtăşie ca un singur trup. Îndrept atenţia în mod deosebit spre versetele 16 şi 17: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniunea trupului lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” În acest pasaj Adunarea este privită în unitatea ei; şi sărbătoarea Mesei Domnului este privită ca act al Adunării în însuşirea ei ca părtăşie.
- În 1 Corinteni 11.20-26 apostolul se referă la felul în care Masa Domnului trebuie luată, la care se scot în evidenţă acele aspecte gingaşe şi pline de dragoste ale aducerii aminte de Domnul, care sunt foarte strâns legate cu o sărbătoare reală a Mesei Domnului. Acest pasaj este de cea mai mare însemnătate pentru noi, în primul rând pentru că el scoate în evidenţă natura şi însemnătatea spirituală a acestei rânduieli centrale a Adunării lui Dumnezeu.
- Versetele de încheiere din 1 Corinteni 11.27-34 sunt o atenţionare severă referitoare la umblarea personală a celor care iau parte la sărbătoarea de Cină.
1. O singură pâine, un singur trup
1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?
În 1 Corinteni 10 apostolul prezintă Masa Domnului cu privire la marea realitate că la ea sunt reprezentaţi toţi sfinţii lui Dumnezeu (deoarece ei sunt mădulare ale unui singur trup al lui Hristos), atunci când ei se adună în astfel de ocazii. Ei se adună ca unităţi ale acelei mari Adunări de pe pământ, care constituie Adunarea lui Dumnezeu şi trupul lui Hristos. Acolo este o singură pâine, şi în timp ce o pâine vorbeşte foarte clar despre faptul că Hristos şi-a dat propriul trup la moarte pentru noi, ea prezintă şi acel trup mistic, trupul spiritual, pe care El Însuşi l-a constituit prin Duhul Sfânt pe baza morţii Sale. O singură pâine, un singur trup, suntem noi cei mulţi; acolo este o singură pâine, un singur trup. Toţi sfinţii sunt uniţi acolo simbolic – un punct de vedere deosebit de important, în mod deosebit în acest moment critic din istoria Adunării lui Dumnezeu, când sfinţii, privit în exterior, sunt dezbinaţi în aşa de multe grupe contradictorii, fiecare având nume diferite. Însă săptămână de săptămână, când sfinţii lui Dumnezeu se strâng laolaltă ca să-şi amintească de Domnul Isus Hristos în moartea Sa, această o pâine de pe masă face cunoscut tuturor celor prezenţi, că acolo este un singur trup. Domnul Isus Hristos a murit ca să poată aduna într-unul pe copiii lui Dumnezeu care erau împrăştiaţi în afară; şi unitatea Adunării, care a fost formată prin Duhul Sfânt şi este păstrată prin El, este prezentată simbolic prin o singură pâine.
Fără îndoială este un motiv deosebit pentru faptul că apostolul prezintă în capitolul 10 Masa Domnului în felul acesta; şi cauza era la aceia cărora li se adresa. Sfinţii lui Dumnezeu din Corint şi probabil şi alţi creştini au uitat natura deosebită şi unică în felul ei a Cinei. Ei au uitat că era ceva care îi unea cu Domnul Isus Hristos Însuşi; ea era propria Lui instituire; şi această instituire a avut loc prin El după ce El a celebrat cina pascală, despre care El Însuşi era o imagine străveche. După aceea El a dorit, prin aceea că a spus celor unsprezece apostoli, ca ei să facă aceasta în amintirea Lui. Masa Domnului a fost astfel instaurată ca masă de amintire de El – amintirea de Domnul şi Stăpânul lor absent, de Acela care era mort, se va face în lume prin respectarea permanentă a dorinţei Lui referitoare la această Masă.
De aceea Masa Domnului a devenit o instituire care era cu totul opusă sărbătorilor iudaice, care au fost instituite în timpul vechi-testamental; ea le-a înlăturat; ea se deosebea total de ele. Amintiţi-vă de momentul când a fost întemeiată: Domnul Isus Hristos stătea la masă, şi cei unsprezece erau în jurul Lui. Era o ceremonie simplă care mişca simţămintele inimii. Domnul vorbea blând şi prietenos, aşa cum vorbeşte un om cu prietenii lui; şi El a vorbit în seara premergătoare momentului solemn când El a fost predat în mâinile păcătoşilor ca să fie răstignit. El a spus, ca să zicem aşa: Eu voi pleca şi voi nu Îmi veţi mai vedea faţa. Gândiţi-vă la Mine, nu numai în inimile voastre, nu numai în simţăminte, că atunci când Eu nu voi mai fi aici voi fi totuşi întotdeauna la voi, ci faceţi aceasta spre aducerea aminte publică de Mine. Mâncaţi pâinea şi beţi vinul cu scopul deosebit că poate fi păstrată o amintire permanentă a faptului că Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu Şi-a jertfit viaţa pe crucea de pe Golgota.
Din cauza acestui caracter deosebit, sărbătoarea Mesei Domnului a întrecut în strălucire, cu toată simplitatea ei, toată gloria şi strălucirea ceremoniilor vechi-testamentale. Sărbătorile şi ceremoniile vechi-testamentale arătau spre ceea ce trebuia să aibă loc. Masa Domnului vorbeşte despre ceea ce s-a petrecut, şi în mod deosebit despre Unul care a făcut lucrarea, plătind un preţ nespus de mare, şi care a reprezentat pe toţi participanţii la această sărbătoare, care sunt prada biruinţei Sale asupra păcatului şi morţii. Domnul nu a susţinut cuvintele Sale cu tunete şi fulgere, ca şi cum ar fi răsunat glasul îngrozitor de pe Muntele Sinai. Oamenii, care L-au auzit, nu au tremurat când au stat înaintea Lui. Nu era nici o frică în inimile lor, atunci când El a vorbit; El a apelat la dragostea lor. El li S-a prezentat ca Acela care îi iubea şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ei: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea”.
Legătura cu idolii
Deci această ceremonie simplă, în timp ce ea avea caracterul deosebit al ascultării faţă de cuvântul Domului absent şi preaiubit, era expusă pericolului să fie degradată pe treapta celorlalte acţiuni. Copiii lui Dumnezeu ar putea fi înclinaţi să lege cu această ceremonie simplă şi alte ceremonii: una din vechile ceremonii iudaice sau una din ceremoniile păgâne, cu care erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Găsim că pericolul acesta era în Corint, şi acolo erau unii în Adunare care au fost prinşi de această cursă. Drept urmare apostolul le prezintă adevărul, ca să corecteze această rătăcire. El arată că Masa Domnului este exclusivă în sensul cel mai deplin al cuvântului. Masa Domnului este numai pentru sfinţi; şi nimic nelegiuit nu are voie să fie în legătură cu ea, nimic din ceea ce aparţinea slujirii idolilor. Legătura cu idolii avea efect distrugător asupra caracterului adevărat al acestei sărbători simple. Căci apostolul arată în capitolul acesta, că aceia care au luat parte la sărbătorile idolilor sau la sărbători de jertfire, care erau aduse idolilor ca închinare, şi care luau parte totodată la Masa Domnului, legau în mod public ceea ce era de la Hristos cu ceea ce era de la satan, căci înapoia fiecărui idol stătea un mesager al lui satan. În spatele idolilor stăteau demonii, care lucrau la patimile rele ale acelora care îi adorau.
Ţelul permanent al lui satan este să fure, să omoare, să distrugă şi să producă oamenilor tot felul de pagube şi să-i rănească. Şi el a făcut aceasta în Corint şi în toată lumea păgână din timpul acela, prin aceea că a mânat pe oameni să adore pe idoli. Aceşti creştini nechibzuiţi au legat Masa Domnului cu masa demonilor; ei luau parte la ambele; şi apostolul vorbeşte cu ei cuvinte severe. El le cere să fugă de slujba adusă idolilor (1 Corinteni 10.14). El le aminteşte de izraeliţii care au ieşit din Egipt, din casa robiei, unde idolatria înflorea, care toţi au fost sub nor şi care toţi au trecut prin Mare, toţi au fost botezaţi pentru Moise, şi toţi au primit mana, care a venit din cer, şi toţi au băut dintr-o stâncă, care i-a însoţit; şi această stâncă era Hristos. Însă Dumnezeu nu a avut plăcere de mulţi dintre ei, şi ei au fost ucişi în pustiu, deoarece ei s-au legat cu idolii (1 Corinteni 10.1-11). Ei s-au închinat marelui vrăjmaş al lui Dumnezeu şi al lui Hristos în persoana demonilor, care se ascundeau înapoia imaginilor înaintea cărora ei îngenuncheau.
Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El nu vrea să se vadă legat cu idolii. „Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt; şi dacă fiecare, care urmează pe Dumnezeu şi pe Hristos, trebuie să fie sfânt, cu cât mai mult atunci Adunarea lui Dumnezeu, în mod deosebit cu privire la caracterul ei unic în felul lui, deoarece ea este sudată împreună prin Duhul Sfânt, ca să constituie pe pământ un singur trup. Ea trebuie păstrată în sfinţenie, ea trebuie să fie complet despărţită de orice rău, şi să fie pentru Dumnezeu.
Paharul, care este amintit mai întâi
Aşa cum aţi observat, apostolul, când vorbeşte aici despre Masa Domnului, inversează ordinea istorică a sărbătorii. El aminteşte mai întâi paharul şi apoi pâinea, în timp ce noi ştim din evanghelii, că Domnul a frânt mai întâi pâinea şi după aceea a dat ucenicilor paharul cu vin. Însă Pavel vorbeşte aici mai întâi despre pahar; el aminteşte paharul binecuvântării, pe care ei îl binecuvântau. De ce paharul este pus aici înainte? Deoarece el a spus: „Nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Sângele lui Hristos vorbeşte despre moartea lui Hristos. Moartea lui Hristos avea o importanţă care va corecta rătăcirea lor. Domnul Isus Hristos a locuit de la început în trupul cărnii Lui. În trupul, care a fost pregătit pentru El, El a umblat şi a slujit începând din ziua naşterii Lui şi până în ziua morţii Sale. Însă vinul din pahar simboliza moartea Sa, nu viaţa Sa. Dacă în trup este sânge, el este viaţa, aşa cum ni se spune în Vechiul Testament (Leviticul 17.11). Dar dacă sângele este despărţit de trup, el este un indiciu al morţii. Şi la Masa Domnului paharul binecuvântării vorbea despre moartea lui Hristos; şi ce însemna moartea lui Hristos? Ea însemna că între lume şi Hristos s-a produs această prăpastie mare. În legătură cu moartea Sa lumea s-a ridicat unită împotriva Domnului Isus Hristos, şi iudeii şi păgânii într-o unire nedreaptă au dus la moarte pe Domnul gloriei. În exterior era triumful nedreptăţii şi răutăţii, dar Domnul Isus, care a fost răstignit în slăbiciune, a fost înviat în glorie.
Paharul binecuvântării simbolizează sângele lui Hristos, care nu numai a făcut ispăşire pentru păcat, ci era şi dovada pentru vina lumii religioase şi păgâne din cauza răstignirii Domnului. Cât de total ne desparte moartea lui Hristos de lume! Şi nu se cuvine mie şi ţie, la fel cum nu se cuvenea corintenilor, să încercăm să revocăm ceea ce Hristos a făcut prin moartea Sa. Trebuie să fie curăţie şi sfinţenie în aceia care iau din acel pahar al binecuvântării, şi aceasta în mod deosebit în felul legăturilor lor comune. Să ne gândim că în 1 Corinteni 10 nu este vorba de credincioşi ca persoane individuale; ei sunt priviţi aici ca întreg, ca organism, care sunt strâns uniţi în unitate spirituală prin puterea Duhului lui Dumnezeu; şi ca atare ei trebuie să păstreze numai legături curate şi sfinte.
O pâine, care se frânge
„Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Acum Pavel vorbeşte despre trupul lui Hristos, pe care au fost purtate păcatele noastre pe cruce. Însă în versetul 17 el trece să vorbească despre noul înţeles conform Scripturii al expresiei „trup”, adică trupul al cărui Cap este Domnul Isus Hristos: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine.” (1 Corinteni 10.17). Fiecare credincios are dreptul personal la acel trup. Dacă trupul este neîmpărţit, el este simbol pentru trupul lui Hristos, pentru care El a murit – pentru acea părtăşie nouă formată ca urmare a morţii Sale.
Adam a căzut într-un somn adânc, şi Dumnezeu a făcut din coasta lui o femeie, pe care El i-a prezentat-o lui Adam ca ajutor pentru el. Şi în acelaşi fel a fost creat ajutorul pentru Hristos după moartea Sa; Adunarea nu a luat fiinţă din trupul viu. Acolo nu era nici o unire cu Hristosul devenit carne, ci prin moartea Sa a fost întocmit acest trup nou. Şi noi toţi luăm parte la acel un singur trup, noi toţi avem partea noastră la el. Noi toţi luaţi împreună constituim un trup, în timp ce fiecare în parte este o parte a întregului.
2. Pericoul de a discredita Cina
1 Corinteni 11.20-26: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.
În capitolul următor apostolul pune înainte sufletelor sfinţilor lui Dumnezeu caracterul adevărat al Mesei Domnului; este o masă de amintire sfântă de Domnul nostru Însuşi. Poate fi de folos pentru noi, dacă avem în vedere care era rătăcirea în care au căzut corintenii la practicarea de moment a Mesei Domnului. Ea este corectată în aceste versete, şi ea este o rătăcire în care fiecare dintre noi poate cădea în timpul sărbătoririi. În Corint mulţi au degradat Masa Domnului la nivelul unei mese comune. Ei au privit-o în aceeaşi lumină ca o practică obişnuită, căci ei au mâncat împreună ca şi comuniune. Înţelesul solemn a ceea ce ei făceau a dispărut din gândurile lor. Ei mâncau mecanic pâinea, ei beau mecanic vinul, ca şi în cazul meselor lor obişnuite. Nu este de mirare că apostolul spune: „Aceasta nu este mâncarea Mesei Domnului.” De ce? Deoarece ei au eliminat pe Domnul din gândurile lor; ei nu aveau înaintea sufletelor lor Persoana demnă de adorare, care murise. Ei priveau elementele Mesei de amintire ca pâine obişnuită şi vin obişnuit, ca şi cum ele ar fi fost alimente obişnuite. Şi privit în adevăratul sens al cuvântului era numai pâine normală şi vin normal. Nu a avut loc nici o transformare materială a pâinii şi a vinului. Şi cu toate acestea era o prezenţă reală în părtăşia lor: prezenţa Domnului Isus Hristos. Şi prezenţa Domnului Isus Hristos a făcut elementele, pâinea şi vinul, imagini simbolice ale evenimentului cel mai măreţ din istoria lumii – moartea Domnului Isus Hristos, a propriului Fiu al lui Dumnezeu.
Primit de la Domnul din glorie
Dar sfinţii din Corint au uitat toate acestea, aşa cum şi noi stăm în pericol să le uităm. De aceea apostolul relatează simplu realitatea referitoare la instaurarea Mesei Domnului, amintindu-le de prima ei însemnătate. Şi din ceea ce apostolul spune în acest context deducem însemnătatea nespus de mare a acestei Mese şi practicarea ei de către Adunare. Aceasta se poate deduce din faptul că apostolul Pavel, care nu a fost de faţă la instaurarea ei, a primit relatarea despre aceasta nu de la ceilalţi apostoli, ci direct de la Domnul Însuşi aflat în glorie. El era, ca să zicem aşa, ultimul apostol, asemenea unei naşteri ne la timp; el nu L-a văzut pe Hristos după carne, dar el a văzut pe Domnul aflat sus (1 Corinteni 15.8).
Şi Domnul Însuşi i-a dat împuternicirea pentru funcţia sa deosebită de apostol; taina despre Adunare i-a fost făcută cunoscut prin descoperire personală. Aici avem realitatea că apostolul Pavel a primit de pe buzele Domnului aflat în glorie lucrurile pe care ceilalţi apostoli le-au primit în odaia de sus din Ierusalim şi la care ei erau martori, şi aceasta ne arată că Domnul din glorie şi Domnul din odaia de sus este unul şi acelaşi Domn. El este Cel care a murit, şi El a înviat, şi ceea ce El a spus acelora care erau la El în noaptea aceea: „Faceţi aceasta în amintirea Mea”, a spus din nou din gloria lui Dumnezeu acestui apostol. Pavel era apostolul păgânilor, și probabil de aceea Domnul i-a vorbit în mod deosebit. Căci altfel unii ar fi putut spune: Masa aceea a fost dată celor unsprezece iudei, şi ea este pentru iudei şi ea nu are nimic să ne spună nouă. – Dar apostolul păgânilor a fost învăţat de Domnul Însuşi cu privire la instaurarea acestei Mese, aşa că noi, păgânii, ca urmaşi ai Domnului Isus Hristos nu putem să ne sustragem de la responsabilitatea noastră în legătură cu Masa Domnului.
Dacă suntem ai Lui, Cuvântul Lui vine la noi, ca să-L ascultăm. Dacă avem vreun interes de moartea Sa, atunci trebuie să avem interese în felul amintit de aducerea aminte de acea moarte în lumea aceasta. Şi vă rog foarte mult, iubiţi cititori, să vă gândiţi ce este legătura voastră cu El în acest sens. Nu este vorba numai de a lua parte simplu la vreo acţiune ceremonială, dacă vă convine. Marea realitate, care ar trebui să vă spună ceva, este aceea, că Domnul este interesat personal să primească acest tribut al simţămintelor inimilor acelora care sunt ai Lui aici pe pământ. Şi este voia Lui ca ei, ca să zicem aşa, cât posibil de des să se unească din nou cu El în legătură cu pâinea şi vinul, pe care ei le savurează în aducere aminte de El şi de moartea Lui.
Masa Domnului nu este ceva legat cu delimitări complicate şi interdicţii şi la care putem lua parte numai foarte rar, ca şi cum ea ar fi un act aşa de sever şi producător de frică, că noi nu avem voie să-l facem ceva foarte obişnuit, prin aceea că devenim foarte familiarizaţi cu el. În privinţa aceasta nu se găseşte nimic în Scriptură, care să justifice o astfel de părere. Felul simplu, în care ea a fost instaurată, ne arată că Domnul Se coboară cu îndurare la noi în situaţiile noastre zilnice, şi El ne spune, aşa cum le-a spus ucenicilor în timpul acela: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.”
Dar probabil cineva va încerca să scuze neparticiparea lui, spunând: eu pot rămâne acasă şi acolo mă pot gândi la Domnul; pot citi în Biblia mea, capitolul acesta şi altele, şi eu pot la fel de bine să fiu în particular ca şi în Adunare. – Dar Domnul a spus ucenicilor Lui ca părtăşie, nu ca individ: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” De aceea voia Domnului este împlinită numai atunci când credincioşii se strâng laolaltă ca mădulare ale trupului lui Hristos; nu trebuie sărbătorită în particular, ci în comun. Cu siguranţă este o părtăşie sfântă, căci Domnul este prezent şi Duhul Sfânt este prezent, când sfinţii lui Dumnezeu sunt strânşi laolaltă în Adunare. Nici o persoană particulară nu-şi poate aminti de Domnul în sensul pe care El îl doreşte şi în care El l-a instaurat, dacă ea este în cămăruţa ei sau se plimbă pe stradă, pe câmpie sau prin pădure.
Mâncatul fără înţelegere
„Am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine.” Momentul era foarte solemn. Era ceasul omului şi al puterii întunericului. Nu ne amintim noi că Iuda a primit de la Domnul bucăţica în acea noapte a trădării? După aceea Domnul i-a zis: „Ceea ce faci, fă repede”, şi omul s-a ridicat şi a ieşit; era însă noapte – noaptea trădării. Iuda a ieşit, ca să trădeze pe Domnul, care ştia tot ce era în inima lui, chiar dacă lui Iuda nu-i era deplin clar că Domnul ştia totul despre această chestiune. El L-a trădat pe Domnul, pentru că lui nu i-a fost clar pe cine trădează. Lui nu îi era clar că era Fiul lui Dumnezeu, Cel care i-a dat această bucăţică. După aceea satana a intrat în el, şi el a ieşit, ca să îndeplinească misiunea lui. El nu a fost prezent la Masa Domnului, însă fapta trădării lui îngrozitoare este amintită aici şi ea pune înaintea ochilor noştri situaţia zguduitoare, că un om, care L-a însoţit pe Domnul şi care a văzut aşa de multe fapte ale Lui, a fost în stare să vândă pe Stăpânul lui pentru treizeci de arginţi, preţul unui sclav.
Însă faptul este adevărat, şi evenimentul istoric al trădării este amintit de apostol în contextul mustrării corintenilor din cauza nesocotinţei lor. Se arată că în noaptea aceea era un om în odaia de sus, care în timpul sărbătorii pascale a primit de la Domnul nostru preamărit o îmbucătură pentru împlinirea Scripturii şi care nu a înţeles natura a ceea ce făcea, şi nici răutatea inimii lui, care a gândit aşa ceva. Este o atenţionare serioasă, că atunci, când suntem la Masa Domnului, este ceva în mine şi în tine, care este capabil chiar să trădeze pe Domnul nostru. Credeţi voi aceasta? Eu cred. Există aşa ceva. Domnul ştie, că este prezent aşa ceva. Dacă ştim că există aşa ceva, dacă cunoaştem aceasta, şi dacă în acelaşi timp recunoaştem că Cel care este prezent ca să primească amintirea inimii noastre ştia aceasta atunci când ne-a invitat pentru a ne aminti de El, şi mai mult chiar, că El a murit pentru noi şi a condamnat păcatul în carne, deoarece era aşa de multă răutate în ea şi nimic nu putea aduce îmbunătăţire – atunci totul este bine, căci adevărul este în noi. Dar dacă noi ne înşelăm cu privire la caracterul adevărat al „omului vechi” şi nu putem înţelege gloria şi frumuseţea Domnului Isus Hristos, care este prezent, atunci Masa Domnului devine fără valoare pentru noi. Să iei parte fără respect la această Masă de amintire solemnă, înseamnă să jefuieşti sufletul nostru de mireasma neimitabilă a prezenţei Sale şi în acelaşi timp să ne expunem nuielei dezaprobării Sale din cauza nechibzuinţei noastre.
Simplu, dar solemn
Pentru copiii lui Dumnezeu nu este o practică mai binecuvântată pe pământ decât amintirea de Domnul nostru Isus Hristos în moartea Sa; cu cât sărbătorim mai des Masa Domnului, cu atât ea devine mai dulce pentru aceia care înţeleg importanţa ei, în timp ce noi, dacă uităm, ne expunem pericolului. Nimeni nu se poate juca cu aducerea aminte de Domnul în moartea Sa, fără să nu fie pedepsit. Dacă ne gândim cu adevărat cine este El şi că El a trebuit să sufere şi să moară şi că noi trebuie să ne amintim de acest eveniment mare, ce duh de solemnitate ni se cuvine să avem! Cum se face, că noi deseori avem gânduri aşa de lipsite de importanţă în timpul acelor momente scurte, când suntem împreună, şi că noi ne gândim aşa de puţin la acţiunea solemnă, de care vrem să ne amintim?
Apostolul aduce înaintea noastră foarte pe scurt împrejurările instaurării Mesei: „Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt-o şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este [frânt] pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea.“ Domnul a luat mai întâi pâinea; aceasta ar trebui să fie un simbol: El a ţinut pâinea în mâna Sa. El a spus: „Acesta este trupul Meu.” Ceea ce Domnul ţinea în mâini nu era trupul Lui cu adevărat; pâinea nu era ceva care ar trebui venerat şi adorat, atât atunci cât şi astăzi; dar ea a fost aleasă, ca să fie o imagine pentru trupul Său, un lucru pentru ochii noştri şi pentru buzele noastre. Dar dacă inimile noastre nu sunt corect orientate în timpul Mesei, nu se va împlini cuvântul Domnului când privim pâinea şi mâncăm din ea; vom pierde caracterul ei de aducere aminte.
Domnul le-a spus atunci: «„Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“.» Observă repetarea poruncii „faceţi aceasta spre amintirea Mea” în legătură cu paharul şi cu pâinea. Domnul Însuşi spune; aşadar El vrea amintirea de El. Este de cea mai mare importanţă să se ţină seama că Domnul Isus Hristos este Fiinţa centrală a acestei rânduieli. El este prezent! Prin prezenţa Sa face Masa să fie realitate; El dă valoare serviciului nostru divin de amintire.
Amintirea de El Însuşi
Domnul Isus Hristos nu este acum un ţel aflat în afara domeniului nostru. Prezenţa Lui este pentru noi o chestiune de credinţă, însă noi suntem totuşi înclinaţi să uităm aceasta din când în când. Şi când noi venim laolaltă pentru amintirea de Domnul Isus, permitem uşor lucrurilor care se văd şi se aud să se aşeze între noi şi faptul că noi ar trebui să ne gândim la Domnul Isus Însuşi şi că prezenţa Lui mărturisită ar trebuie să captiveze fiecare inimă. Noi trebuie să ne păzim de acest pericol subtil. Noi trebuie să fim atenţi ca gândurile noastre să nu se abată de la El. Ştim cât de nedemne de încredere sunt inimile noastre. Presupun că la unii este mai greu decât la alţii să ţină în şah simţurile lor; gândurile diferiţilor oameni zboară foarte uşor şi se lasă foarte uşor influenţate de impresiile exterioare – prin tot ce se petrece înăuntru, şi chiar în afară. Satan poate folosi toate aceste lucruri, ca să ne răpească unele momente puţine, dacă nu chiar toate, când noi suntem adunaţi laolaltă ca să ne amintim de Domnul Isus. Ţelul lui satan este să pună ceva între inimile noastre şi Domnul Isus Hristos, ceea ce va face ca să-L uităm. Dacă îi reuşeşte ca eu să-L uit douăzeci de procente din timp, el a obţinut biruinţa şi eu am pierdut mult.
Orice gând referitor la Domnul Isus ascunde în sine acest fel de responsabilitate. Ţelul lui satan este să îndepărteze pentru un timp cât mai mare posibil devotamentul inimii mele şi al dragostei mele pentru El. În felul acesta îşi poate împlini scopul său. S-ar putea să introducă obstacole, pe care eu în insensibilitatea mea nu le pot depăşi, aşa că eu vin zece minute, un sfert de oră sau douăzeci de minute mai târziu; în loc să fiu mai devreme sau la timp, ajung zece minute mai târziu. Domnul a pierdut zece minute din slujba inimii mele, şi eu am pierdut ceea ce niciodată nu voi mai putea recâştiga. Am veni noi mai târziu, dacă împăratul ţării acesteia ar promite să fie aici la un anumit timp? Cine ar vrea să piardă maiestatea sa venerabilă, pentru că nu a fost acolo atunci când el a sosit? Şi Domnul Isus Hristos rămâne fidel la ceea ce El a spus: „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.” Să fim întotdeauna prezenţi, atunci când vine ora stabilită.
Prezenţa reală
Dragi prieteni, nu permiteţi ca satan să aibă vreo biruinţă asupra noastră în ceea ce priveşte punctualitatea noastră. Domnul este prezent la Masa Sa, şi ţelul acestei sărbători este aducerea aminte de El. Noi ne gândim la Domnul Isus, ca la Acela care a murit; El este prezent la noi ca Domn viu al gloriei, şi aceasta este „prezenţa reală” în legătură cu Masa Domnului, despre care noi uneori auzim câte ceva. Expresia este deseori fals înţeleasă şi fals interpretată. „Prezenţa reală” este prezenţa vie a lui Hristos în felul acesta, aşa cum El a făgăduit să fie în mijlocul Bisericii Sale. El este prezent ca Acela care este glorificat la dreapta lui Dumnezeu; şi El este prezent ca să conducă inimile noastre din nou să ne gândim la El, atunci când a fost trădat şi răstignit.
Şi am putea noi avea un conducător mai bun decât El Însuşi? Cine cunoaşte chinurile din Ghetsimani ca Acela a cărui sudoare a devenit ca picăturile mari de sânge, care au căzut pe pământ? Noi nu îndrăznim să ne gândim la astfel de scene solemne, dacă Domnul nu călăuzeşte inimile noastre, gândirea noastră şi nu controlează imaginaţia noastră. Dar El va face aceasta, dacă suntem dependenţi de El; El ne va conduce la o amintire adevărată şi demnă de El, de locul unde I s-a pus cununa de spini pe cap, unde I-au scuipat faţa sfântă, unde L-au batjocorit şi şi-au plecat genunchii înaintea Lui şi unde El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. Cine poate trezi în noi gânduri sfinte şi reale cu privire la El, dacă nu Domnul Însuşi? Nu este nimeni. Dar este o însuşire reală a acestei Mese, că Domnul este viu şi că El ne arată mâinile Lui şi coasta Sa, martori muţi şi totuşi grăitori despre moartea Sa, aşa că noi ne prosternăm înaintea Lui şi spunem: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” El îndeamnă inimile noastre spre adorare prin prezenţa şi puterea Sa, şi izvorul de apă din noi curge în viaţa veşnică.
Până va veni El
Pavel spune: „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El”; şi în felul acesta Masa Domnului devine marea verigă de legătură între două evenimente măreţe din derularea istoriei divine. Evenimentul care stă în centru istoriei lui Dumnezeu cu lumea este moartea lui Hristos pe cruce. Vechiul Testament aştepta acest eveniment. El, Cel care trebuia să vină ca Mântuitor al ei, va muri. Următorul eveniment mare este a doua venire a Domnului. Şi sărbătoarea Mesei Domnului leagă aceste două veniri, prin aceea că stă între evenimentul din trecut şi ce va avea loc în viitor. De aceea noi trebuie să vestim moartea Domnului până va veni El. Pasajul acesta este un răspuns pentru oamenii care încearcă să degradeze importanţa practicării acestui act, şi spun: desigur Masa Domnului era bună şi corectă pentru creştinii din timpurile de început, deoarece mulţi dintre ei au văzut pe Domnul. Erau mulţi în Ierusalim şi în toată Iudeea şi Galileea care au auzit cuvintele Lui şi au fost martori ai minunilor făcute de El. Domnul şi lucrarea Lui era proaspătă în amintirea lor, şi de aceea era normal pentru ei să serbeze această sărbătoare în primul secol; însă pentru noi astăzi moartea Domnului a avut loc cu foarte mult timp în urmă; ea este un eveniment trecut demult; noi nu mai trebuie să sărbătorim astăzi Masa Domnului; noi suntem mai presus de această ceremonie de odinioară. – Însă fraza aceasta dă în puţine cuvinte răspunsul; noi trebuie „să vestim moartea Domnului până va veni El”. Domnul nu a venit încă. De aceea, aceia care dau la o parte Masa Domnului nu au nici o scuză care să poată fi recunoscută.
Neglijarea Mesei Domnului
Sper ca nici un credincios, care este aici, caută o scuză legitimă pentru faptul că el nicidecum nu îşi aminteşte de Domnul în moartea Sa, sau o face numai o singură dată pe trimestru sau o singură dată în an. Domnul nu ne împovărează cu vreo poruncă severă şi nu ne constrânge la ascultare prin ameninţare cu pedeapsă, că pierdem viaţa veşnică. El nici măcar nu ne spune că noi trebuie să sărbătorim Masa în fiecare săptămână. Şi în Cuvântul lui Dumnezeu ni se arată că ucenicii de demult din Troa frângeau pâinea în fiecare săptămână, în timp ce mult mai devreme în Ierusalim după Rusalii frângerea pâinii se făcea în fiecare zi, motiv pentru care se adunau în mod deosebit. Ce putem deduce din lipsa prescrierii unei perioade intermediare sau a unei relatări despre practica propriu-zisă? Că noi trebuie să vestim moartea Domnului cât se poate de des. Dacă nu luăm parte, când am putea să participăm, este Unul căruia ar trebui să-I arătăm satisfăcător că noi avem o scuză reală şi logică pentru lipsa noastră. Domnul ştie când cineva este inevitabil împiedicat să participe. Şi El cunoaşte pe acela care renunţă din plăcere şi comoditate să fie prezent la frângerea pâinii. De ce sunteţi aşa de conştiincioşi să veniţi la frângerea pâinii? Din cauza cuvintelor pe care Domnul le-a spus în noaptea în care a fost trădat; pentru că ascultarea este bună pentru sufletul dumneavoastră; pentru că doriţi să lăudaţi pe Domnul cu paharul binecuvântării; pentru că nu puteţi uita cuvântul Său preţios: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea!” Dumneavoastră iubiţi pe Domnul aşa de mult, că spuneţi: Atâta timp cât ne vom putea târî, vom merge. La toate celelalte trebuie să se renunţe, pentru ca să-I fim credincioşi şi să vestim moartea Lui. Şi în acelaşi fel ar trebui Masa Domnului să lucreze asupra noastră a tuturor.
Când Domnul va veni şi ne va lua la Sine, nu vom mai avea nevoie de pâine şi de vin ca să ne amintim de El. Îl vom vedea în gloria Lui înaintea noastră. Maiestatea Lui ne va copleşi probabil, aşa cum l-a copleşit pe Ioan pe insula Patmos. Noi vom avea trupuri glorificate, pentru ca privirea să nu ne biruie complet, dar eu gândesc că noi vom fi orbiţi, atunci când vom privi pentru prima dată la Domnul nostru. El va fi foarte măreţ în ochii noştri. Noi ne vom aminti că El este Acelaşi care a murit. Când vedem gloria odihnindu-se pe Miel, noi ne vom aminti! Este Mielul care a fost sacrificat. Rezultatul nu se va baza pe credinţă, ca acum; noi îl vom vedea realmente. Atunci nu vom mai avea nevoie de ajutorul unei mese de aducere aminte.
Dar chiar şi atunci va fi un timp de părtăşie, căci în locul acela de glorie va veni Însuşi Domnul nostru demn de adorare şi ne va sluji şi ne va da să bem paharul propriei Lui bucurii. Paharul binecuvântării, de care vom avea parte în acel loc strălucitor, va fi partea noastră în gloria lui Hristos, şi El ni-l va da în ziua Împărăţiei Sale care va veni. Dar acum, în timp ce Domnul nostru este lepădat şi în timp ce lumea spune: noi nu ne interesăm de Isus, de Cel răstignit; El este fără preţ pentru noi; noi Îl urâm; noi Îl dispreţuim, sunt puţini pe pământ care spun: noi Îl iubim; noi Îl adorăm; noi mâncăm din pâine şi bem din vin în amintirea permanentă de moartea Lui. – Şi la sărbătorirea Mesei Domnului, Adunarea vesteşte lumii, că Domnul Isus a murit. Uşile nu ar trebui să fie încuiate „de frica iudeilor”, ci deschise, aşa fel ca lumea să poată intra şi să poată vedea ce se petrece înaintea ei. Dacă cineva întreabă, ce înseamnă aceasta, răspunsul este, că aceşti bărbaţi şi aceste femei sărbătoresc moartea Domnului gloriei. Lumea L-a răstignit, dar Dumnezeu L-a înălţat; şi Masa Domnului este o mărturie pentru faptul acesta în această lume rea.
3. Comportare necuviincioasă
În ultimele versete ale capitolului nostru avem felul în care apostolul mustră lipsa acelei simplităţi şi importanţe, care ar trebui să caracterizeze participarea la Masa Domnului. Se pare că în Corint erau unii care au luat parte din pâine şi din vin în chip nedemn.
1 Corinteni 11.27-34: Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.
Pavel a spus deja, că ei nu ar trebui să trateze Masa Domnului ca pe o masă a lor obişnuită (1 Corinteni 11.21). Când cineva stă la masa lui proprie, poate sta cum îi place. Poate sta acolo cu mânecile suflecate, dacă doreşte. Comportarea lui în sfera particulară a familiei lui ar putea fi oricum. Dar dacă el ar avea un număr de vizitatori în jurul lui sau dacă el ar fi invitat la o masă de sărbătoare împărătească, el ar fi foarte atent la înfăţişarea lui şi la manierele lui. Diferenţa ar avea loc din cauza caracterului mesei, la care ia parte, şi al persoanelor, care ar fi prezente. Dar sfinţii din Corint au tratat cu uşurătate Masa Domnului. Ei s-au comportat ca şi cum ar fi fost propria lor masă. Ei au confundat-o cu masa de dragoste din timpul acela, sau cum am spune noi în limbajul actual: cu băutul împreună al cafelei sau cu o masă la o conferinţă, atunci când sfinţii lui Dumnezeu se strâng laolaltă din interese comune pentru lucrurile lui Hristos. Ultima ocazie este bună şi corectă, dar s-o amesteci cu Masa Domnului este total greşit şi distruge scopul strângerii laolaltă.
Urmarea faptului că în Corint s-a uitat prezenţa Domnului, era că ei au mers la Masa Domnului şi inimile lor şi conştiinţa lor erau necurăţite. Prin aceasta vreau să spun, că nu a fost permis luminii lui Dumnezeu să lumineze ceea ce erau inimile lor prin natura lor. Ei au privit lucrurile din punctul lor de vedere, şi între cei care erau prezenţi domneau nestingherite diferenţe sociale şi păreri personale. Au fost tolerate poftele carnale şi ei au degradat Masa Domnului la nivelul unei mese obişnuite. Apostolul scrie: „Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină.”
Vedem deci că în capitolul 10 se trage o linie de despărţire între Masa Domnului şi sărbătoarea idolilor şi în capitolul 11 între Masa Domnului şi masa proprie a omului. Desigur noi toţi suntem în pericol să cădem în această ultimă rătăcire şi s-o facem masă proprie. Dacă o facem masă proprie, vom lua în seamă mai întâi înclinaţiile proprii şi ne preocupăm de propria comoditate. Cu regret sunt prea mulţi oameni care par să gândească că ei pot veni la Masa Domnului aşa cum vor şi când le place. Ei se scoală foarte târziu duminica, şi după ce servesc micul dejun în grabă ajung cinci minute sau mai târziu la Adunare. S-ar putea ca în situaţii deosebite să fie o scuză justificabilă, dar dacă venirea prea târziu este o obişnuinţă, ce dovedeşte atunci practica? Ea arată că o astfel de persoană priveşte Masa Domnului complet din punctul de vedere omenesc şi cerinţele ei sunt date la o parte în favoarea comodităţii proprii şi toleranţă cu sine însuşi. Ea mai arată şi o conştiinţă moartă faţă de Dumnezeu, căci o astfel de libertate nu ţi-ai permite în cadrul unui loc de muncă lumesc. Omul uită că Domnul este prezent; el ignorează sfinţenia prezenţei Sale; el nu se judecă pe sine însuşi şi căile lui. Urmarea unei astfel de nepăsări este că aceia care uită prezenţa Domnului şi totuşi mănâncă din pâine şi beau din paharul Domnului, fac aceasta în chip nevrednic.
Mâncatul în chip nevrednic
Vă rog să fiţi foarte atenţi la acest cuvânt al apostolului: „Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” El condamnă felul în care a fost luată Masa Domnului. Unii oameni au înţeles greşit textul acesta şi în mod nejustificat s-au ţinut departe de Masa Domnului ani la rând. Ei spun: Eu nu sunt demn să merg, în Biblie stă scris că eu nu ar trebui să merg. Dar ei nu au citit atenţi pasajul, deoarece versetul nu vorbeşte despre persoane nedemne, care mănâncă pâinea, ci de felul nedemn în care persoanele au mâncat.
Unde este bărbatul sau femeia, care sunt demni de a fi la Masa Domnului? Nimeni nu are un drept de a fi acolo; noi nu avem în noi înşine nici o destoinicie corespunzătoare pentru a fi la Masă; noi mergem numai pentru că Domnul ne-a poruncit să mergem. El ştie mult mai bine decât noi cine suntem; şi cu toate acestea ne-a invitat să facem aceasta spre amintirea Lui. Domnul spune că noi putem merge, dar noi trebuie să mergem în modestie; noi trebuie să fim conştienţi de prezenţa Aceluia înaintea căruia ne aflăm; noi trebuie să fim conştienţi cum trebuie să ne comportăm în Adunarea Dumnezeului cel viu. Căci ce facem noi când „facem aceasta”? Noi ne amintim exclusiv de faptul că trupul lui Hristos a fost dat pentru noi şi că sângele lui Hristos a fost vărsat pentru noi; şi putem noi să gândim superficial la aceste lucruri sfinte ca acestea? Putem noi trata cu uşurătate aceste lucruri solemne – trupul lui Hristos, în care a fost înfiptă suliţa îngrozitoare, sângele lui Hristos, care a curs din coasta Lui? Apostolul explică, că persoana, care mănâncă în chip nevrednic, se face vinovată de trupul şi de sângele Domnului.
Versetul este foarte serios. Vei spune tu de aceea: îmi este frică să merg; nu îndrăznesc să merg, pentru ca să nu mănânc în chip nevrednic? – Deseori trece un timp lung, înainte ca cineva să vorbească sau să spună ceva, şi gândurile mele rătăcesc încoace şi încolo. Mă gândesc la multe lucruri: la ceea ce s-a petrecut săptămâna trecută, la ceea ce probabil va fi mâine, la cineva, care este de faţă, sau mă gândesc la cineva, care nu este prezent, şi la tot felul de lucruri posibile. Numai când cineva propune o cântare sau vorbeşte, gândurile mele se trezesc.
Deci, cum se face că atenţia ta este aşa de împărţită şi de împrăştiată? Este din cauză că ochii credinţei tale nu privesc la Domnul; tu nu te gândeşti la El. Dacă te-ai gândi la El, atunci nu te-ai gândi la altcineva sau la altceva. Dacă observi că eşti vinovat în această direcţie, spune aceasta acolo Domnului şi apoi: iartă-mă, Doamne, că fac aceasta; umple Tu inima mea; îndreaptă gândurile mele rătăcitoare spre Tine. Nu te preocupa, dacă altcineva vorbeşte; tu nu trebuie să fi dependent de cineva; tu eşti prezent, ca să te gândeşti la Domnul. Eşti acolo împreună cu alţii; acesta este un adevăr binecuvântat, dar individualitatea ta nu este pierdută. Lasă gândurile proprii să fie orientate spre El. Lasă ca probabil un loc din Scriptură să-ţi vină în memorie şi gândeşte-te la el. Simte că Domnul îţi vorbeşte în Cuvântul Lui viu, scris, şi această conştienţă va umple inima ta cu o dulceaţă minunată. Nu crezi că tu poţi ţine duhul tău şaizeci de minute, sau aşa ceva, preocupat cu El? Sunt din aceia care dorm la Masa Domnului, aşa cum au dormit aceia în Grădina Ghetsimani? Vai, ce ruşine, că trebuie să fie aşa ceva! Tu eşti vinovat nespus de mult de trupul şi sângele Domnului. Gândeşte-te la El! „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită!”
Să te verifici pe tine însuţi
Apostolul arată cum poţi evita păcatul acesta al participării nedemne: „Fiecare să se cerceteze pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar.” Aceasta nu înseamnă, că atunci când eu stau la Masa Domnului, eu trebuie să privesc în inima mea, să văd dacă este vreo preocupare sărăcăcioasă şi rea. Eu pot face aceasta acasă. Omul să se verifice pe sine însuşi! Aceasta înseamnă: să te judeci singur cu privire la ceea ce ai făcut şi de ceea ce eşti capabil să faci. Noi putem fi aşa de mulţumiţi cu noi înşine, că uităm cât de uşor ne-am putea împiedica fără harul lui Dumnezeu. Atunci putem veni la Masa Domnului cu mulţumire de sine şi uităm că în timpul acela scurt este posibil să dezonorăm pe Domnul, să ne jefuim pe noi înşine şi să ne facem vinovaţi cu privire la trupul şi sângele Domnului. Dar dacă în liniştea cămăruţei noastre de acasă ne gândim că fără harul Domnului şi fără de puterea şi exercitarea slujbei Sale preoţeşti în Locul Preasfânt pentru noi nu am fi în stare să-L adorăm, aşa cum se cuvine, ne vom verifica pe noi înşine, aşa cum apostolul porunceşte. Ne amintim că în noi, în carnea noastră, nu locuieşte nimic bun.
„Fiecare să se verifice pe el însuşi” şi să nu stea departe, ci să vină şi să mănânce din această pâine şi să bea din pahar. Pentru nimeni nu este în Scriptură o scuză justificabilă, ca să stea departe de Masa Domnului. Chiar dacă el este nedemn în sine însuşi, el este totuşi invitat să vină – cu excepţia cazului când el stă sub disciplina Adunării. Dacă el vine şi mărturiseşte dependenţa lui de Domnul, şi prin aceasta poate să se gândească cum se cuvine la Hristos în moartea Sa, dacă este suficient de sincer cu sine însuşi şi se pune pe genunchi şi spune: O, Doamne, Tu şti ce persoană neînţeleaptă şi neştiutoare sunt eu. Şi dacă eu am avut parte de dragostea Ta aşa de mulţi ani şi dacă în aceşti mulţi ani am învăţat multe despre suferinţele Tale şi moartea Ta, sunt totuşi înclinat ca tocmai la mâncarea Mesei Tale să eşuez. Eu nu mă pot încrede în inima mea, de teamă ca nu cumva atunci când sunt împreună cu sfinţii Tăi să împiedic lucrarea Duhului Tău prin slăbiciunea şi nebunia mea. Doamne, concentrează inima mea asupra Ta, exclude tot ce este nedemn, fă-mă capabil să îmi amintesc de Tine, aşa cum doreşti Tu. – Gândiţi voi că Domnul nu se va îngriji de acela care ia această poziţie de smerenie înaintea Lui?
Încredere în Domnul, neîncredere în tine însuţi
Nu te grăbi să vii în prezenţa Domnului la Masa Lui aşa ca şi cum te-ai grăbi să ajungi la un tren; tu mergi la locul cel mai sfânt. Du-te prudent acolo, după ce te-ai judecat pe tine însuţi înaintea Domnului, după ce ai umplut inima ta cu simţământul pentru jertfa Sa mare, pentru dragostea Lui pentru tine până la moarte, pentru dragostea Lui care rămâne, care doreşte aducerea aminte din partea unei inimi nechibzuite, aşa cum ai putea s-o ai tu. Du-te într-un astfel de duh, şi vei vedea ce diferenţă produce aceasta pentru zidirea ta sufletească în strângerile laolaltă. Nu te preocupa cu faptul că unul sau altul nu este prezent şi că altcineva este prezent iar ţie ţi-ar place mai mult să nu fie. Toate astfel de gânduri nepotrivite sunt de la satan. Marele vrăjmaş este distrugătorul în adunările de aducere aminte de Domnul Isus. Tu nu ai voie să uiţi că satan este un vrăjmaş şi niciodată un prieten şi că tu nu ai voie să te încrezi în el. El poate să vină chiar şi ca înger al luminii să se aşeze uneori lângă tine şi să vorbească, ceea ce te va face să gândeşti că este vorbire cerească. Dar tu nu ar trebui să fii neştiutor cu privire la vicleniile lui, şi poţi fi sigur că este înşelătorul dacă el decuplează pe Domnul din duhul tău. Niciodată să nu ai ceva a face cu satan, dar întotdeauna să ai a face cu Domnul Isus Hristos.
Dumnezeu să ne dăruiască, ca noi să avem parte de părtăşii mult mai înviorătoare şi mai preţioase cu Domnul şi cu sfinţii Săi la Masa Sa. Nu este nici un loc pe pământ asemănător cu acesta, nu numai pentru că Domnul Isus Hristos este acolo, ci şi pentru că sfinţii sunt acolo în caracterul Adunării lui Dumnezeu şi al Bisericii lui Hristos. Probabil sunt puţini la număr, dar Domnul a promis prezenţa Sa acolo unde sunt doi sau trei, care sunt adunaţi în Numele Său, şi El lucrează într-un mod unic în felul lui la aceşti doi sau trei. Nu este nimic pe pământ care să se compare cu aceasta. Este deja un gust anticipat al acelei mari Adunări, a cărei imagine o avem în Apocalipsa 5, unde fiecare inimă în unire cu marea mulţime se va revărsa în laudă şi adorare pentru El aflat în mijloc, care i-a răscumpărat cu sângele Său preţios. Noi toţi vom fi acolo, fiecare din noi; atunci nu vom veni prea târziu; noi vom fi deplin pregătiţi pentru acel serviciu divin sfânt; noi nu vom lua parte în chip nevrednic la acea Adunare de închinare; dar toate vor fi spre gloria şi lauda Domnului.
Masa Domnului ne oferă acum oaze în pustie; ea ne dă, chiar dacă noi mergem prin pustie, un gust anticipat al acelui timp măreţ şi minunat. Şi depinde de noi toţi, să purtăm grijă să nu pierdem vreuna din bucuriile care pot fi partea noastră la frângerea pâinii.
Hristos şi Adunarea Sa (7)
Adunarea aflată în decădere şi dezordine
William John Hocking
- Introducere
- Răspândirea în afara graniţelor Ierusalimului
- Terminarea lucrării Domnului
- Mulţimea de pete la Adunare
- Pildele despre Împărăţie
- Neghina şi grâul
- Păsările cerului în copacul mare
- Aluatul
- Atenţionarea personală din partea lui Pavel
- Lupi, care nu vor cruţa turma
- Naşterea duhului de partidă
- Călăuzire pentru cei încurcaţi
- Fundamentul tare
- Casa dezordinii
- Să te curăţi pe tine însuţi, ca să fi de folos
Versete călăuzitoare: Matei 13.24-43; Faptele apostolilor 20.28-32; 2 Timotei 2.19-22
Introducere
Locurile din Scriptură citate mai sus stau toate în context cu tema pe care o avem în seara aceasta înaintea noastră, în care este vorba despre decăderea şi dezordinea în Adunarea lui Dumnezeu. Este decăderea, în ceea ce priveşte învăţătura, şi dezordinea, în măsura în care este vorba de lucrurile morale şi spirituale din practică.
Într-o ocazie avută mai înainte am studiat pe scurt întemeierea Adunării lui Dumnezeu la coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, şi atunci am văzut un tablou minunat şi copleşitor al noii părtăşii din Ierusalim, care era constituită în Numele Domnului. Am mai văzut, că nucleul mic, alcătuit din ucenicii care la Rusalii au fost botezaţi prin Duhul Sfânt să alcătuiască un trup, a început să crească la număr foarte repede, chiar din prima zi. Puterea Duhului Sfânt, care coborâse, era aşa de mare, că ea lucra puternic prin ei spre binecuvântarea celorlalţi din cetate, şi oameni, care au fost trădători şi ucigaşi ai Domnului Isus, au fost născuţi din nou prin cuvântul predicat. Ei au mărturisit că cred în Numele Lui, şi ei au fost adăugaţi la aceia care erau deja în Ierusalim.
Răspândirea în afara graniţelor Ierusalimului
Şi Cuvântul lui Dumnezeu a crescut şi s-a înmulţit mai departe, nu numai în Ierusalim, ci prin toată Iudeea, Samaria şi Galileea, şi în continuare până la marginile lumii cunoscute atunci. În primii câţiva ani ai istoriei Adunării răspândirea Evangheliei era fără îndoială deosebit de mare, dar chiar dacă comunitatea credincioşilor a crescut aşa de repede, chiar dacă numărul sfinţilor a crescut aşa de repede, totuşi ei erau una, având acelaşi ţel, chiar dacă nu erau în acelaşi loc; între ei era unitate; ei erau una în chestiunea Domnului. Umblau împreună în adevăr şi acţionau împreună în credinţă şi dragoste; şi prin toate ţinuturile îndepărtate era numai o singură Biserică, chiar dacă erau multe adunări locale.
În privinţa acestei dezvoltări minunate ne-am putea întreba singuri: De ce această lucrare minunată nu a continuat să crească la fel? Dacă Biserica în primii treizeci sau patruzeci de ani ai existenţei ei s-a răspândit aşa de repede şi până acum au trecut mai mult de optsprezece secole, cum se face că nu toată lumea mărturiseşte Numele Domnului Isus Hristos? Dacă Biserica în acele zile de început era una şi creştea văzând cu ochii, de ce astăzi lucrurile sunt aşa de diferite? În loc să se vadă că cei care rostesc Numele Domnului Isus umblă toţi împreună în temere de Domnul şi în mângâierea Duhului Sfânt, vedem că ei sunt în mod trist sfărâmiţaţi şi împrăştiaţi şi că sfinţii lui Dumnezeu îşi permit lucruri şi încurajează la ele în Numele Domnului, pe care le ştim că sunt de la satan şi nu de la Dumnezeu. Multe învăţături populare şi acţiuni sunt absolut străine de caracterul Domnului şi Stăpânului nostru, şi cu toate acestea sunt după cât se pare autorizate în Numele Său.
Dacă închidem Biblia noastră, această mare taină ne va rămâne de neînţeles, căci fără Cuvântul lui Dumnezeu nu se poate explica decăderea. Nu este nici o ipoteză, ca să se explice contrastul dintre timpul de acum şi zilele de demult ale Adunării, decât numai ceea ce găsim, dacă privim în Scriptură. Găsim acolo, că Dumnezeu a ştiut dinainte despre toată istoria ruşinoasă şi prin Duhul Sfânt a făcut-o cunoscut dinainte. În afară de aceasta învăţăm că motivul pentru care s-a ajuns la acest eşec în Adunare este acelaşi ca pentru eşecul relatat despre timpurile vechi-testamentale. În timpul în care poporul Israel a fost condus din Egipt spre Canaan şi chemat să mărturisească pe singurul Dumnezeu înaintea idolatriei dominante, poporul a început curând să se închine idolilor, aşa cum făceau celelalte naţiuni. Dumnezeu i-a tras la răspundere pentru acest păcat făcut împotriva luminii, şi drept urmare au fost pedepsiţi. Adunarea a eşuat în responsabilitatea ei, exact aşa ca poporul Israel, aşa cum omul întotdeauna eşuează şi dezonorează pe Dumnezeu în lucrurile care i-au fost încredinţate. Consideri ciudată înşelarea încrederii din partea lui Israel şi a Adunării? Dacă da, atunci probabil nu ai privit corect propria ta istorie; căci sunt aşa de liber să afirm, că niciunul dintre cei care sunt aici în seara aceasta nu a fost absolut fără greşeală în viaţa particulară. Este cineva aici, care doreşte să se ridice şi cu îndrăzneală să explice în prezenţa lui Dumnezeu că el a fost absolut credincios şi de încredere în tot ce i-a fost încredinţat odată lui, şi că el, când va fi chemat să dea socoteală înaintea Domnului pentru faptele lui nu va trebui să se scuze şi să recunoască vreun eşec şi nu va avea nimic de regretat?
Chiar de la început, tot ce a fost încredinţat omului a condus la eşec public şi deseori a fost folosit abuziv. Şi drept urmare citim în comunicările Scripturii despre planul lui Dumnezeu de introducere a celui de-al doilea Om, pe Domnul din cer, propriul Său Fiu preaiubit. Ultimul Adam niciodată nu va rata în ceea ce Îi este încredinţat. Ceea ce face Domnul nostru Isus Hristos rămâne în veşnicie, niciodată nu îşi va pierde valoarea, nu se degradează, niciodată nu va deveni dezordonat şi în nici un caz nu va aduce dezonoare lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea Domnului Isus este absolut desăvârşită şi minunată înaintea lui Dumnezeu, şi adevărul acesta este o mângâiere enormă pentru fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Omul a ratat, a ratat în chip nenorocit şi rău; şi el este răspunzător faţă de Dumnezeu pentru necredincioşia lui; însă noi putem privi cu deplină încredere la Domnul nostru Isus Hristos şi Îl putem lăuda, care niciodată nu L-a părăsit pe Dumnezeu, fiind ca robul credincios în lucrarea care i-a fost dată s-o facă. El a făcut totul bine şi spre slava lui Dumnezeu.
Terminarea lucrării Domnului
Deci în timp ce noi ne privim pe noi înşine cu neîncredere şi nemulţumire, privim cu mulţumire şi satisfacţie pe Domnul nostru Isus Hristos. Ne bucurăm nespus de mult de lucrarea Lui la cruce şi de desăvârşirea Lui şi de plinătatea Lui. Ne bucurăm de Isus Hristos şi nu ne încredem în carne. Acum, în contextul temei despre Adunare, Scriptura arată desăvârşit de clar, că, orice ar face Domnul nostru Isus Hristos în legătură cu Adunarea Sa, este desăvârşit şi întotdeauna va fi desăvârşit. Dacă se vorbeşte despre Adunare ca lucrare a lui Hristos, nu este nici un eşec şi nici cea mai mică nedesăvârşire legată cu ea. Domnul Isus Hristos a spus la început: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea”. El zideşte în continuare la această construcţie, şi fiecare piatră vie, pe care El o introduce în această clădire spirituală, este desăvârşită. Clădirea creşte, piatră peste piatră este adăugată, şi întreaga clădire creşte spre a fi o locuinţă pentru Dumnezeu, care va fi fără greşeală şi se va arăta absolut desăvârşită.
Hristos a iubit Adunarea – aici este motivul real; întreaga Adunare stă înaintea duhului şi inimii Lui. Domnul cunoaşte pe fiecare în parte, care este al Lui şi aparţine Adunării Sale. Dar El a iubit Adunarea şi în unitatea şi plinătatea ei, şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea; El trăieşte pentru Adunarea Lui; El îi slujeşte în înălţime; El o curăţă prin spălarea cu apă prin Cuvânt. Apoi, mai târziu, când ea va fi completă, El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea, fără pată, fără zbârcitură sau ceva de felul acesta. Va veni ziua când ultimul mădular va fi adăugat trupului lui Hristos şi când întreaga Adunare va fi terminată. Atunci Hristos va lua Adunarea, pentru ca ea să fie la El în veşnicie.
Apoi, mai târziu, când Domnul Isus va veni în glorie pentru lumea aceasta, Adunarea Îl va însoţi în glorie, prin harul şi credincioşia Mântuitorului ei. Lumea se va mira de aceia pe care Dumnezeu îi va aduce cu Sine. Ea va spune: aceştia sunt păcătoşii care au fost salvaţi prin har, şi acum ei sunt drepţi în gloria lui Dumnezeu, absolut desăvârşiţi şi fără nici un cusur. – Unde poţi tu găsi ceva în lumea aceasta, care să fie asemenea acestei lucrări triumfale a harului? Lumea nu poate descoperi astăzi în Adunare nici o desăvârşire şi nici o glorie. Poţi căuta în toată lumea, însă niciodată nu vei găsi o adunare pe pământ, care s-ar putea compara cu acea Adunare desăvârşită, ideală, aşa cum o descrie Scriptura, cu Adunarea care este trupul lui Hristos, plinătatea Aceluia care umple totul în toate.
Mulţimea de pete la Adunare
Nu! Am spus tocmai, că noi nu putem găsi acel ideal, dacă privim în lumea întreagă: o Adunare desăvârşită, fără cusur. Şi dacă ne îndreptăm spre Scriptură, vom găsi o plinătate de eşecuri chiar şi în acele zile de început. Cine erau scriitorii epistolelor, pe care le avem în Noul Testament? Nu erau apostolii şi profeţii, temelia Adunării? Şi ei au scris scrisori la diferite adunări. Au scris la Roma, la Efes şi la alte locuri. Ce găsim în fiecare scrisoare? Găsim că apostolii îşi dau osteneala să îmbunătăţească neajunsurile, care erau deja atunci în Adunarea lui Dumnezeu. Pavel a scris sfinţilor din Roma, o cetate în care el nu fusese încă până atunci; el le-a prezentat foarte detaliat Evanghelia, dar el a trebuit să corecteze comportarea lor. Duhul unităţii în adevăr, duhul unităţii trupului lui Hristos, duhul purtării de grijă unul pentru altul în dragoste, deoarece aparţineau lui Hristos, le lipsea. Aceia care gândeau că în mod corect s-au desprins de prescrierile Legii, dispreţuiau pe aceia care nu au fost în stare să se ridice în aceeaşi măsură la libertatea în Hristos Isus.
Dacă citim scrisorile către credincioşii din Corint, găsim un potop de rătăciri în această adunare. Cei care erau numiţi după Numele Domnului Isus tolerau tot felul de lucruri rele în mijlocul Adunării sfinte; imoralitatea a fost scuzată în mijlocul Adunării lui Dumnezeu; lucrarea Duhului Sfânt al Domnului în mijlocul lor a fost făcută o ocazie pentru om să promoveze mândria inimii lui şi propria deşertăciune; cei bogaţi s-au depărtat de cei săraci la Masa Domnului; unii tăgăduiau învierea trupului. Apostolul avea de corectat toate acestea şi chiar mai multe în adunarea din Corint; şi aceasta la numai trei sau patru ani după ce el a întemeiat această adunare; şi satan a găsit deja intrare acolo şi aceste lucruri carnale şi lumeşti au fost aduse în Adunare.
Pildele despre Împărăţie
Dacă se parcurg cu băgare de seamă toate epistolele, se va găsi că lucrarea apostolilor nu a constat numai în întemeierea adunării şi s-o pună pe o temelie tare în ce priveşte învăţătura şi practica, ci şi în a corecta ce era rău şi fals şi care a fost deja atunci primit în mijlocul lor. Răul a pătruns în Adunarea lui Dumnezeu pe când apostolii trăiau încă.
Ce a însemnat pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă cum această casă frumoasă a lui Dumnezeu a fost aşa de repede degradată din punct de vedere estetic? Însă Domnul Isus Hristos a ştiut aceasta dinainte, şi eu v-am citit parabola din evanghelia după Matei 13, în care El vorbeşte foarte clar despre această dezordine. Voi aţi putea spune, că voi nu vedeţi aici Adunarea, că Adunarea nu este amintită în Matei 13 şi că Domnul Isus vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Este adevărat că Adunarea este amintită pentru prima dată în Matei 16. Şi înainte ca Domnul să spună ceva despre Adunare, El vorbeşte despre Împărăţia cerurilor. Domnul Isus a venit de la Dumnezeu, ca să întemeieze acea Împărăţie, care trebuia să fie la fel ca împărăţia tatălui Său David, însă mai de durată şi mai bună decât cea a fiului lui Isai, dar poporul nu a vrut să-L primească. El era între iudei un Om mai mare decât Solomon, şi El voia să le dea o Împărăţie mai mare decât cea a lui Solomon şi înţelepciune mai mare decât a lui Solomon şi putere mai mare şi bogăţii mai mari decât puterea şi bogăţia lui Solomon; dar ei nu au vrut să-L primească. S-a auzit vreodată de o împărăţie sau împărat care rămâne? Unde este împărăţia unui împărat, atunci când el nu este recunoscut de supuşii lui? El trebuie să rămână fără oştire.
În domeniul domniei pământeşti împărăţia este legată de o persoană, care domneşte. Adevărul era, că poporul Israel nu voia să aibă pe Omul acela, ca El să domnească peste ei. „Noi nu avem alt împărat decât pe Cezar”, au zis ei lui Pilat, „iar în ceea ce priveşte pe acest Isus din Nazaret, răstigneşte-L. Noi nu vrem ca Acesta să domnească peste noi.” Domnul ştia dinainte că se va ajunge la această respingere, şi a spus aceasta ucenicilor Săi. El a spus realmente, că Împărăţia cerurilor va lua o formă deosebit de ciudată şi particulară ca urmare a acestei lepădări. El a spus, ca să zicem aşa: Eu merg în cer, şi în timpul absenţei Mele Împărăţia cerurilor va fi formată din aceia din toată lumea care Îmi sunt daţi. Eu nu voi fi acolo, ca să domnesc peste ei; ei nu Mă vor vedea. Aceia, care Mă vor chema, care recunosc Numele Meu, vor alcătui această Împărăţie. Însă ea nu va fi cum va fi împărăţia viitoare Israel, când voi şedea pe tronul tatălui Meu David şi voi domni peste Ierusalim. Ca Împărăţie ea va fi unică în istoria lumii. – Astfel a dat Domnul aceste parabole, pe care le găsim în evanghelia după Matei 13 şi care toate vorbesc despre Împărăţia cerurilor, prima fiind introducerea. Ele prezintă însuşirile noi şi deosebite ale ei în comparaţie cu învăţătura Vechiului Testament.
Neghina şi grâul
Matei 13.24-30: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care seamănă sămânţă bună în ogorul lui; dar, în timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul lui a venit şi a semănat neghină printre grâu şi a plecat. Iar când a crescut firul şi a făcut rod, atunci s-a arătat şi neghina. Şi robii stăpânului casei au venit şi i-au spus: «Domnule, n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De unde are atunci neghină?» Şi el le-a spus: «Un vrăjmaş a făcut aceasta». Şi robii i-au spus: «Vrei deci să mergem şi să o adunăm?» Dar el a spus: «Nu, ca nu cumva, adunând neghina, să smulgeţi şi grâul odată cu ea. Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la timpul secerişului, voi spune secerătorilor: culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca să fie arsă; iar grâul adunaţi-l în grânarul meu»“.
În parabola despre câmpul de grâu un om a semănat sămânţă bună în ogorul său, însă un vrăjmaş a venit şi a semănat neghină pe acelaşi ogor. Şi când sămânţa a crescut şi a adus rod, a apărut şi neghina. Robul a zis stăpânului casei: Ce să facem? Să smulgem neghina? Nu, a spus posesorul, lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş. – Aici deci ne este prezentată Împărăţia cerurilor în această formă de constituire. Binele şi răul stau unul lângă altul; este un pai de grâu şi neghina; ambele cresc unul lângă altul. La înfăţişare ele se aseamănă; ele se aseamănă în exterior, însă de la o plantă de neghină niciodată nu se va obţine rod. Grâul bun va da la iveală ceea ce înseamnă viaţă, însă neghina nu, chiar dacă, făcând excepţie de rodire, între ele este o mare asemănare.
După aceea Domnul explică, că neghina sunt fiii răului şi că sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei. Domnul Isus Hristos a venit ca să nimicească lucrările diavolului, şi de aceea satan este marele vrăjmaş al lui Hristos; şi ca să producă pagubă acelora care poartă Numele lui Hristos, răul îşi aşează fiii în Adunarea poporului lui Dumnezeu. Chiar dacă în ceea ce priveşte natura lor ei nu se aseamănă, totuşi ei au voie să se adune împreună. În timpul în care ei cresc în mijlocul părtăşiei, Domnul Isus Hristos nu aruncă afară din Împărăţia Lui tot ce este împotriva Lui, aşa cum El va face când va veni recoltatul, sfârşitul veacului. Acum Domnul Isus Hristos nu şade pe tronul lui David. El şade pe tronul gloriei, dar nu pe tronul Lui propriu, ca să domnească cu dreptate peste pământ. De aceea El nu Se amestecă în exterior în constituţia Împărăţiei Sale. Aceia, care poartă cu adevărat Numele Domnului, se află unul lângă altul cu aceia care stau sub domnia lui satan. Şi această alcătuire amestecată va ţine până va veni timpul judecăţii de diferenţiere, când neghina va fi adunată şi arsă şi grâul va fi adunat în grânar.
În cartea Faptele apostolilor şi în epistole găsim că alcătuirea amestecată, care este prezentată în această parabolă, a devenit o realitate şi că în Adunarea lui Dumnezeu s-au strecurat persoane rele. Ele erau acolo alături de credincioşii adevăraţi. Ele şedeau împreună în adunări, au ascultat împreună învăţătura Duhului Sfânt; dar ele lucrau cu răutate la nimicirea a ceea ce era sfânt şi adevărat, căci fiii răului pot exercita numai o influenţă rea.
Mă voi strădui să prezint foarte clar această diferenţă. Această parabolă nu a fost dată ca imagine pentru constituirea Adunării şi a relaţiei Adunării. Era o parabolă despre Împărăţia cerurilor, care constă din aceia care conform numelui pe care îl poartă recunosc pe Domnul nostru Isus Hristos. Sunt unii alături, care nu gândesc din toată inima ce spun şi mărturisesc, însă aceşti falşi sunt amestecaţi cu copiii lui Dumnezeu, căci se adună împreună laolaltă. Şi această răsărire a neghinei printre grâu este relatată din istoria Bisericii de la început, aşa cum o găsim scrisă în cartea Faptele apostolilor şi în epistole. Deja atunci pătrunseseră lupii în turma de oi (Faptele apostolilor 20.29).
Păsările cerului în copacul mare
Matei 13.31,32: Le-a pus înainte altă parabolă, spunând: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui grăunte de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul lui: el este, în adevăr, mai mic decât toate seminţele, dar, după ce a crescut, este mai mare decât verdeţurile şi se face un copac, astfel încât păsările cerului vin şi se cuibăresc în ramurile lui“.
Dar trebuie să se ţină seama şi de o altă parabolă despre Împărăţia cerurilor. Parabola a doua relatează despre grăuntele de muştar, care este mai mic decât toate seminţele, dar după ce a crescut el este mai mare decât verdeţurile, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui. Am văzut grăuntele de muştar, cel mai mic dintre toate seminţele, atunci când am studiat Faptele apostolilor 2. Acolo în Ierusalim erau împreună aproximativ o sută două zeci de ucenici ai Domnului, pescari, oameni simplu; ce putea face o grupă aşa de mică în lume? Dar chiar dacă în ochii oamenilor ei erau „mai mici decât toate seminţele”, ei au început imediat să se întărească şi să crească numeric, şi ei au continuat să se înmulţească până ce treptat au devenit un copac mare.
În epistola sa adresată credincioşilor din Colose, apostolul vorbeşte despre faptul că în timpul acela Evanghelia era propovăduită în lumea întreagă; un astfel de progres rapid era o minune mare şi neaşteptată şi era ceva bun pentru aceia care au primit Evanghelia. Desigur creşterea uimitoare a creştinismului a fost privită curând ca ceva demn de luat în seamă şi să fie folosit de lume. Vă amintiţi că în prima parabolă a Domnului, sămânţa căzută lângă drum a fost mâncată de păsările cerului. Ele puteau duce uşor şi sămânţa de muştar, deoarece ea era mai mică decât toate celelalte seminţe, dar când sămânţa a devenit un copac mare, ele nu au putut duce copacul, dar puteau să se aşeze în ramurile lui. Astfel au încercat oamenii din lume, atunci când grupa credincioşilor a devenit prea mare şi prea puternică ca să fie ignorată şi desconsiderată, să folosească noua credinţă pe cât posibil de mult spre avantajul propriu şi pentru nevoile lor proprii. Ştim că aşa a fost în istoria Bisericii. La începutul secolului 4 cezarul din Roma a constat că foarte mulţi dintre soldaţii lui erau creştini şi că în toate părţile imperiului lui erau creştini. După chibzuinţe politice lumeşti şi-a zis: eu însumi vreau să devin creştin, ca astfel să pot avea sprijinul lor. Atunci s-a petrecut, că lumea şi Adunarea s-au unit. Lumea a încetat să mai prigonească Adunarea şi a ocupat un loc de prestigiu ca să dirijeze interesele exterioare ale Adunării lui Hristos. Păsările cerului au găsit un adăpost împreună cu aceia care au mărturisit Numele Domnului Isus Hristos.
Această contopire a alcătuit o epocă în istoria Bisericii, şi noi ştim că lumea şi-a păstrat până în zilele de astăzi punctul de sprijin în Biserică. Lumea ţine în mâna ei nu numai sceptrul controlului direct, ci şi influenţa ei indirectă pătrunde pretutindeni în creştinătate. Ea apucă lucrurile lui Hristos, ca să le folosească în scopuri proprii. Oameni cu felul de gândire lumesc nu vor găsi nimic rău să folosească Numele lui Hristos într-o reclamă pentru o piesă de teatru sau un film sau ceva asemănător. Ei argumentează, că unii vor fi atraşi prin aceasta, deoarece Numele lui Hristos este legat cu distracţiile lor. Acesta este numai un singur exemplu al felului în care lumea se foloseşte de Numele Domnului Isus Hristos, ca să popularizeze plăcerile ei. Domnul a atenţionat în acele zile de început, înainte chiar ca Adunarea să fie întemeiată, cu privire la aceste viclenii ale lui satan.
Aluatul
Matei 13.33: Le-a spus altă parabolă: „Împărăţia cerurilor este asemenea unui aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a ascuns în trei măsuri de făină, până s-a dospit tot“.
Parabola următoare este foarte scurtă, dar foarte semnificativă. Mai întâi un om a semănat sămânţa pe câmpul lui, după aceea un om a semănat un grăunte de muştar, dar acum citim despre o femeie, care a luat aluat şi l-a ascuns sub făină. Cuvântul Domnul dă impresia unei acţiuni secrete din partea femeii: puţinul aluat a fost ascuns sub trei măsuri de făină, şi voi ştiţi că efectul aluatului este, că el se extinde în toată cantitatea de făină în care se află. Cele trei măsuri de făină au fost pătrunse de aluat. Nu a fost nevoie de nici un alt efort din partea femeii; procesul de dospire s-a desfăşurat de la sine. Femeia a trebuit numai să pună aluatul, şi rezultatul a fost sigur; întreaga cantitate de făină a fost dospită.
Aluatul este o imagine a răului. „Păziţi-vă de aluatul fariseilor”, a spus Domnul mai târziu ucenicilor Săi. Învăţătura lor era stricată şi producea stricăciune. Nimic nu se înmulţeşte aşa de rapid printre copiii lui Dumnezeu precum aluatul. Dacă el pătrunde într-o grupă, el se răspândeşte în toată grupa: „Puţin aluat dospeşte toată plămădeala”, a spus apostolul corintenilor (1 Corinteni 5.6) şi de asemenea şi galatenilor (Galateni 5.9). El voia să spună nu numai că aluatul va continua să dospească, dacă nu este scos, ci expresia include în sine şi faptul că efectul prezenţei aluatului este aşa fel că întreaga cantitate devine infectată şi rezultatul corespunde naturii infecţioase a aluatului însuşi. Răul nestăvilit are efect inducător în eroare şi distruge ce este bun. Nu ar trebui noi să ştim din experienţă că păcatul are acest caracter aducător de stricăciune? Nu am avut noi cunoaşterea tristă, umilitoare a afectului otrăvitor a unui gând sau plan rău? Chiar dacă la început este numai un germen, totuşi el este capabil să crească şi să se extindă în noi. S-ar putea să nu dorim prezenţa lui, dar dacă el este acolo, răul lucrează, otrăveşte puterile acţiunii noastre, se extinde în viaţa toată.
Aşa cum aceasta este adevărat în cazul unui singur om, la fel este de adevărat şi pentru o părtăşie a poporului lui Dumnezeu. Nici o adunare nu este absolut liberă de prezenţa şi de influenţa nimicitoare a răului, care se creează în cuvânt sau umblare. În cazul adunărilor din Galatia era vorba de învăţătură rea (Galateni 5.9), căci ea adăuga Legea la har, şi aceia care au fost luaţi cu forţa de această învăţătură au căzut din har. Hristos a devenit fără efect pentru ei. În Corint era aluatul umblării corupte în fapte; era permisă imoralitate mare; şi prezenţa acesteia a avut efect murdăritor asupra întregii adunări.
Nu ar trebui să permitem acestor parabole ale Domnului nostru să ne atenţioneze cu privire la puterea de infectare a răului printre duhurile sfinţilor? Ar trebui să fim veghetori în fiecare zi cu privire la pericolul murdăririi. Dacă nu o luăm în seamă, există posibilitatea să fim prinşi în mrejele ei şi să fim luaţi cu forţa. Ştiţi cât de repede se transmite o boală de la unul la alţii; infectarea se face uşor şi repede şi se răspândeşte prin părtăşii mari. Oamenii ajung pe neobservate să fie prinşi de epidemie; şi la fel este şi cu răul printre sfinţi.
Atenţionarea personală din partea lui Pavel
De la început Biserica a fost supusă influenţelor murdăritoare venite dinăuntru şi din afară, şi noi nu avem voie să ne închidem ochii înaintea faptelor. Le găsim scrise aici în Scriptură. Fără a ne ocupa mai departe cu aceste parabole, vrem să studiem vorbirea apostolului Pavel către bătrânii adunării din Efes (Faptele apostolilor 20). Pavel era o unealtă mare, pe care Hristos a folosit-o, ca să răspândească cunoştinţa despre Adunare printre sfinţi; şi această cunoaştere i-a fost descoperită în mod deosebit din cer. Domnul înviat şi glorificat i-a descoperit lui Pavel taina referitoare la El Însuşi şi Adunare. Ceilalţi apostoli cunoşteau adevărul, însă el a fost încredinţat în mod deosebit lui Pavel de către Domnul, de la care el l-a primit.
Faptele apostolilor: 20.28-32: Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu. Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma; şi dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei. De aceea vegheaţi, amintindu-vă că trei ani, noapte şi zi, n-am încetat îndemnând cu lacrimi pe fiecare. Şi acum vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, care poate să vă zidească şi să vă dea o moştenire între toţi cei sfinţiţi.
Aici Pavel îşi ia rămas bun de la bătrâni; el este în momentul când să meargă la Ierusalim, şi are în mod deosebit pe inimă să vorbească cu cei care purtau responsabilitatea în adunarea din Efes. El şi-a pus tot sufletul în această lucrare, atunci când a lucrat acolo; cu lacrimi a lucrat ziua şi noaptea în mijlocul lor. El nu era un om care obişnuia să vorbească despre slujba lui, dar dacă vorbea în felul acesta, atunci aceasta avea un sens deosebit, şi noi ar trebui să fim atenţi la ceea ce spune. Pavel simţea lăuntric că el niciodată nu le va mai vedea feţele, şi îl apăsa că în lipsa lui va pătrunde dezordine îngrozitoare şi decădere în adunare. Ceea ce Domnul a profeţit în parabolele Lui, va avea loc; răul va pătrunde şi va strica frumuseţea şi curăţia Adunării lui Dumnezeu. În mod corespunzător îndeamnă pe bătrâni, pe aceia care au fost numiţi în mod deosebit ca să vegheze asupra sfinţilor din Efes şi să îngrijească de ei. Având în vedere ce plutea peste capetele lor, el vorbeşte din dragoste pentru ei şi pentru Adunare. El a spus: „Luaţi seama deci la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele Propriului Său Fiu.”
Lupi, care nu vor cruţa turma
Ce ar trebui să facă bătrânii, ţinând seama de această nenorocire ameninţătoare? Ei trebuiau să păstorească turma lui Dumnezeu. Care este mijlocul cel mai mare, care împiedică răspândirea răului? Păstorirea având ca bază Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă inimile şi sufletele noastre sunt întărite prin Cuvântul lui Dumnezeu, noi vom fi protejaţi împotriva răului care este în jurul nostru şi caută să pătrundă. Dacă cunoaştem adevărul, ştim şi că ceea ce nu este din adevăr este minciună. Dacă avem adevărul, nu mai avem nevoie de nimic altceva. Noi nu trebuie să analizăm specificul celor mai mult de cinci sute de grupe diferite din creştinătate, ca să constatăm ce este corect şi ce este neadevărat. Dacă avem adevărul, dacă cunoaştem glasul Păstorului cel bun, suntem în siguranţă faţă de glasurile înşelătoare ale străinilor.
Să păstoreşti Adunarea lui Dumnezeu! Acesta era motivul lui: „Eu ştiu aceasta, că, după plecarea mea, vor intra între voi lupi îngrozitori, care nu cruţă turma.” Ce trebuia să mai vină în copacul cel mare, potrivit cuvintelor Domnului din parabolă? El a spus, că vor veni păsările cerului şi se vor aşeza pe ramurile copacului. Apostolul a spus că vor intra lupi răpitori, care nu vor cruţa turma. De ce vin lupii în turmă? Ei vin ca să omoare, să împrăştie şi să strice – ca să producă cât mai multă pagubă posibilă. Este profeţit aşa de clar de către apostol, că agenţi ai lui satan vor pătrunde în Adunarea lui Dumnezeu. Ei sunt acolo cu intenţii rele. Protecţia împotriva acestui pericol constă în păstorirea oilor; păstoriţi-le bine, pentru ca ele să devină tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Faceţi cunoscut adevărul, întreg adevărul şi nimic altceva decât adevărul, şi ele vor rămâne păzite de acei vrăjmaşi îngrozitori, care au pătruns în Biserică din domeniul de stăpânire al lui satan. Desigur lupii puteau arăta îmbrăcaţi în haine de oaie, ca să înşele, înainte de a le nimici. Prezenţa lor este un pericol permanent, şi singura protecţie este să îngrijeşti de Adunarea lui Dumnezeu ca păstor şi s-o păzeşti.
Naşterea duhului de partidă
Dar acesta nu era singurul pericol, pe care Pavel l-a prevăzut. Era nu numai necesar să se supravegheze uşile şi să se vadă că nu intrau lupi răpitori, ci el mai spune şi: „dintre voi înşivă se vor ridica oameni vorbind lucruri stricate, ca să-i tragă pe ucenici după ei.” Se va produce nelinişte provenită din surse interioare. Unii dintre sfinţii însăşi se vor ridica şi vor vesti lucruri care nu corespund adevărului lui Dumnezeu, la care scopul lor ar fi să atragă oameni după ei şi să formeze o grupare. Un om, care poate vorbi fluent, care poate spune lucruri plăcute, care cunoaşte puterea lui de a se face plăcut oamenilor, deseori speră foarte zelos ca ascultătorii lui să se strângă în jurul lui ca grupă. În Corint era o partidă a acelora care spuneau: Eu sunt al lui Pavel. Alţii spuneau: Nu, eu sunt al lui Petru. Petru este bărbatul pentru mine. O a treia grupă spunea: Eu sunt al lui Apollo. – S-au format grupe mici în Adunare, fiecare s-a numit cu numele conducătorului lui plăcut, şi aceasta nu întotdeauna este cu aprobarea conducătorului însuşi.
Sfinţii, care au fost atraşi, s-au rătăcit la fel ca şi aceia care i-au atras. Însă Pavel vorbeşte despre aceia care în loc să fie pentru Hristos ca Domn al lor, stăteau pentru ei înşişi. Ei nu spuneau: priviţi la Hristos; ei spuneau; priviţi la mine şi urmaţi învăţătura mea, în loc să urmaţi pe Hristos. – Dacă în seara aceasta auzim o persoană spunând aceasta, vom face mai bine dacă nu o vom urma, deoarece ea aparţine acelora care strică Adunarea lui Dumnezeu.
Ştiu că aceste lucruri despre stricăciunea şi eşecul Adunării nu sunt plăcute să fie auzite, dar nu v-am spus nici măcar a zecea parte din ceea ce spune Scriptura referitor la această temă. Sper să fie spus destul, ca să vă determine să cercetaţi tot mai mult Scriptura, ca ea să vă călăuzească cu privire la această problemă importantă. În timp ce Biserica ideală a lui Hristos rămâne curată şi sfântă, că ea constă din credincioşi care au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin sângele Său preţios şi niciunul dintre ei nu se va pierde, ci toţi vor face parte din Adunarea Sa în glorie – în timp ce aceasta este adevărat, este de asemenea adevărat că în biserica mărturisitoare de pe pământ a lui Hristos există o stare de decădere generală şi abatere de la adevărul iniţial. Creştinismul include tot ce în exterior recunoaşte Numele Domnului Isus, şi găsim în el învăţături şi feluri de comportare contrare Numelui sfânt al lui Hristos şi care sunt condamnate total prin Cuvântul sfânt. Având în vedere această situaţie confuză a lucrurilor, fiecare, care iubeşte pe Domnul Isus Hristos, este înclinat să dispere şi să spună: „Ce trebuie să fac eu? Care este responsabilitatea mea? Dacă sunt învăţături rele şi fapte rele în stânga şi în dreapta, care este atunci responsabilitatea mea faţă de Stăpânul meu?
Călăuzire pentru cei încurcaţi
Deci, nu este nici un motiv pentru desperare. Putem fi siguri că Domnul nostru Isus Hristos, care înainte de ziua de Rusalii a spus acele parabole, care ilustrează această stare de decădere, a prevăzut şi o călăuzire pentru aceia care doresc să facă voia Sa şi doresc să-I slujească. Desigur eu nu vorbesc cu cineva care nu are dorinţa reală să placă Domnului nostru Isus Hristos. S-ar putea să fi făcut experienţa tristă, că am încercat să fim plăcuţi unui număr de oameni în acelaşi timp; observăm că nu putem aceasta; şi astfel unii cad înapoi într-o atitudine egoistă şi spun: vreau ca pe viitor să-mi fiu plăcut numai mie însumi. – Acesta este un cadru sărăcăcios de gândire. Noi suntem aici ca să fim plăcuţi numai Domnului nostru Isus Hristos, şi în timp ce Îi suntem plăcuţi, vom fi plăcuţi şi vecinului nostru spre binele şi zidirea lui. El este credincios faţă de noi; sunteţi şi voi gata să-I fiţi credincioşi în lucrurile Adunării? Tu spui: Ce să fac, ca să-I fiu plăcut? Să continui să fac lucrurile, aşa cum le apreciez eu? Să le iau aşa cum sunt, deoarece nu pot să le schimb? Eu nu sunt răspunzător pentru eşecul de astăzi. Vreau să fac ce este cel mai bine, pretutindeni unde mă aflu. – Nu, noi suntem răspunzători faţă de Domnul Isus Hristos, după felul cum acţionăm la Cuvântul Său pe care îl avem. Noi ştim, că El iubeşte Adunarea Sa. Ştim că prin har suntem mădulare ale trupului Său şi că noi Îi aparţinem, Lui, Capul viu. De aceea trebuie să fim foarte atenţi, ca să ştim care este voia Lui pentru noi astăzi.
Gândesc, că noi avem călăuzire bogată în a doua epistolă către Timotei. Aceasta este epistola care se ocupă în mod deosebit cu ultimele zile şi cu ultima constituţie a Adunării, în care ea se va afla în acele zile, când Domnul va veni. Nu este bine pentru noi, că decăderea şi neorânduiala în Adunare a pătruns deja în timpurile apostolice? Astfel avem lumina lui Dumnezeu cu privire la Adunare. Noi avem Cuvântul scris, care ne poate lumina în amurgul şi întunericul crescând. Şi noi avem această călăuzire aici în pasajul pe care l-am citit din capitolul 2.
Fundamentul tare
2 Timotei 2.19-22: Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: „Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ şi: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!“ Dar într-o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună. Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.
Primul lucru, pe care îl remarcăm în versetul 19, este un cuvânt care dă o încurajare mare: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne”, spune apostolul. El a vorbit despre unele lucruri îngrozitoare, care vor avea loc în ultimele zile. Fapte rele şi învăţători falşi se înmulţeau rapid în timpul acela şi mai târziu se vor înmulţi tot mai mult. Însă Pavel se bucură să-şi amintească lui însuşi şi lui Timotei şi nouă, că temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, chiar dacă ceea ce a fost încredinţat omului eşuează. Ceea ce este de la Dumnezeu rămâne tare şi nimic nu-l poate atinge. Şi în timp ce acest caracter de stabilitate cu privire la lucrurile Adunării este adevărat, gândesc că este un principiu foarte sănătos, pe care fiecare credincios ar trebui să-l aibă înaintea ochilor. Ceea ce Duhul lui Dumnezeu îţi descopere cu privire la adevăr, aceasta niciodată nu se schimbă. Asigură-te că ceea ce ai este de la Dumnezeu. Lasă să fie deplin ancorat în sufletul tău precum şi înaintea lui Dumnezeu, că ceea ce ai, ce crezi şi cu ceea ce eşti legat este de la El. Nu primi pentru tine de la alţi oameni convingeri spirituale; să nu ai nici măcar convingerile tatălui tău sau ale mamei tale; ci să le ai de la Dumnezeu şi să ai dovezi din Scriptură pentru ele, şi atunci poţi fi liniştit, având conştiinţa bună şi duhul plin de pace. Temelia tare a lui Dumnezeu stă tare; şi ceea ce a fost tare acum cincizeci de ani, este şi astăzi tare; ceea ce era tare în zilele apostolilor, şi astăzi este încă tare şi sigur.
Principiile credinţei sunt astăzi subminate şi distruse. Sunt oameni care dedică toată viaţa lor pentru nimicirea acestui Cuvânt sfânt şi folosesc toate puterile lor în acest scop; şi ei caută folosindu-se de Numele Domnului să distrugă încrederea copiilor lui Dumnezeu în Biblie. Ei învaţă, că numai părţi mici din această Carte ar fi adevărate. Dar la ce foloseşte Cartea sufletelor simple, dacă ea este valabilă numai parţial? Apostolul spune: „Temelia tare a lui Dumnezeu stă şi are pecetea aceasta: Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.” Domnul îi cunoaşte, şi cu încredere ne putem baza pe această cunoaştere. Ochii Lui, ochii ca para focului, verifică inima şi conştiinţa. El caută după legătură reală cu El. Numai El cunoaşte pe aceia care sunt ai Săi în această Adunare. Eu nu-i cunosc, şi nici tu, dar El îi cunoaşte. Însă marea noastră certitudine în ziua aceasta, în care mărturisirea este pretutindeni aşa de superficială, este legătura noastră personală cu Domnul, care ne cunoaşte şi la sfârşit ne va prezenta public ca fiind ai Săi.
Dar acolo mai este şi o altă notiţă pe fundament: „Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de nedreptate.” Fără voia sau dorinţa noastră se poate întâmpla să ne infectăm trupeşte de vreo boală contagioasă şi nimicitoare, dacă venim în contact cu ea. Ea se lipeşte de noi şi noi suntem aruncaţi pe patul de boală. La fel suntem în pericol cu privire la răul din jurul nostru. Trebuie să ne păzim de efectul lui distrugător: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate“.
Casa dezordinii
După aceea apostolul se foloseşte de imaginea unei case mari. Dacă am avea timp am putea să ne uităm în prima epistolă către Timotei, unde Pavel scrie aceluiaşi om şi îi spune cum trebuie să se comporte el în casa lui Dumnezeu, Adunarea Dumnezeului cel viu (1 Timotei 3.15). Acolo el vorbeşte despre Adunarea adevărată, însă aici este altceva, nu este casa lui Dumnezeu. El o numeşte „casă mare”, deoarece el nu poate lega Numele lui Dumnezeu cu ceva care este adunat la întâmplare, unde răul rămâne alături de bine.
Când Domnul Isus a intrat în Templul din Ierusalim, El a auzit mugetul vacilor, behăitul oilor, uguitul porumbeilor şi zăngănitul monezilor pe mesele schimbătorilor de bani. El i-a scos pe toţi afară şi a spus: „Aţi făcut din Casa Tatălui Meu o casă de comerţ, o peşteră de tâlhari”, căci ei se înşelau unul pe altul direct în curţile din faţă ale Casei lui Dumnezeu şi au folosit Casa lui Dumnezeu pentru scopuri proprii. Aceasta era rău în ochii Domnului; şi aici găsim că Adunarea, Casa lui Dumnezeu, a devenit o „casă mare”, pierzând caracterul ei de sfinţenie.
În casa mare sunt vase de aur şi de argint, de lemn şi de pământ. Vasele din aur şi argint sunt vasele potrivite pentru slujba Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar le-a luat din Templul de la Ierusalim şi le-a dus în Babilon, şi Belşaţar le-a adus la marea lui sărbătoare şi el împreună cu mai marii lui au lăudat pe idolii lor bând din vasele cele mai sfinte ale lui Dumnezeu, care au fost închinate pentru folosirea în Cortul întâlnirii şi în Templu. În noaptea aceea Dumnezeu a judecat nelegiuirea lui. Belşaţar a fost omorât şi Babilonul a fost cucerit. Aici sunt nu numai vase din aur şi argint pentru folosirea exclusivă de către stăpân, ci şi vase din lemn şi pământ, care nu ar trebui să fie acolo. Se poate lua un vas de aur şi folosi pentru dezonoare. Când Belşaţar a folosit vasele sfinte la sărbătoarea idolilor lui, ele au fost folosite spre dezonoare. Asemănător într-o casă mare, unde vasele reprezintă persoane, se poate afla cineva care a crezut cu adevărat în Domnul Isus şi care, probabil la întâmplare, chiar dacă în mod rătăcit, face ceva care dezonorează pe Domnul Isus Hristos. Însă Domnul nu poate aproba această slujbă, deoarece ea este legată cu răul. Vasul de aur conţine un dar de jertfă pentru idoli. Robul bun, care face o slujbă ne-sfântă, este un vas spre dezonoare, nu spre onoare.
Să te curăţi pe tine însuţi, ca să fi de folos
Apostolul spune că sunt vase de aur şi de argint, dar şi vase de lemn şi de pământ, şi unele sunt spre onoare şi altele spre dezonoare. Dacă cineva se curăţeşte de acestea, atunci el va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor stăpânului casei, pregătit pentru orice lucrare bună. Trebuie eu să zăbovesc la acest verset? Nu vorbeşte el de la sine fiecăruia din noi? Stăpânul meu este bun şi prietenos, îndurător şi iubitor, şi El a murit pentru mine; şi acum eu doresc să Îi slujesc; dar dacă doresc să Îi slujesc, atunci trebuie să fiu un vas sfânt şi folositor. Cum pot fi eu gata pentru orice lucrare bună? Dacă eu însumi mă curăţ de vasele care sunt spre dezonoare, atunci voi fi un vas spre cinste, sfinţit şi capabil să fiu folosit de Stăpânul casei. Eu nu pot veni la El în slujba Sa ca şi cum umblarea mea personală nu ar juca nici un rol. Eu nu pot merge la El, dacă sunt legat cu ceva sau cu cineva care este fals în ochii Săi, aşa cum eu bine ştiu. Noi folosim deseori textul acesta, ca şi cum el s-ar referi numai la noi personal şi la fiecare în parte; el ne atenţionează să curăţim slujirea noastră de tot ce este personal şi nu este curat. Aceasta este necesar, însă pasajul merge mai departe. El respinge nu numai ceea ce în mine este întinător, ci şi ceea ce vine din relaţia cu alţii. „Deci, dacă cineva se va curăţi pe sine însuşi de acestea, va fi un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună.”
În versetul 22 avem însuşirile morale care sunt demne pentru slujirea Domnului: „Dar fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată.” (2 Timotei 2.22). Aici este recomandată legătura cu inimile curate. Vă amintiţi de textul din capitolul 10 al epistolei către Romani: „Acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă” (Romani 10.12), şi El este aşa. Indiferent dacă noi avem sau nu inimi curate: El este bogat pentru noi. Dacă Îl chemăm în ziua necazului, El ne aude. Nu aţi observat uneori, când aţi fost eliberaţi de un necaz: chiar dacă L-aţi uitat, totuşi El va auzit repede, când L-aţi chemat? Ce bun este El! Dar când este vorba de slujire, de legătură şi să dai mărturie pentru Numele Lui în „casa mare”, atunci trebuie să fiţi de partea acelora care cheamă Numele Domnului din inimă curată, care ei înşişi s-au sfinţit, şi voi trebuie să năzuiţi după dreptate, credinţă, dragoste şi pace.
Prin aceasta vă veţi curăţi de vasele care sunt spre dezonoare; le veţi lăsa înapoia voastră şi nu veţi mai avea nimic a face cu ele. În istoria Adunării au fost timpuri când această curăţire s-a făcut în dimensiuni mari. De exemplu: când în Evul mediu oamenii au venit din biserica romano-catolică şi au lăsat în urma lor slujba divină carnală şi păcătoasă şi s-au sprijinit pe Cuvântul lui Dumnezeu şi pe îndreptăţirea pe baza credinţei, aceasta era o curăţire de vasele de dezonoare, care era foarte importantă. Însă astăzi Domnul ne cheamă să ascultăm Cuvântul Său, să păstrăm acest adevăr, să ne păstrăm pe noi înşine curaţi şi să păstrăm curate legăturile noastre. Şi chemarea Lui este cu atât mai urgentă din motivul că Domnul va veni foarte curând. Mărturia bisericii a devenit foarte rea; copiii lui Dumnezeu şi copiii lumii sunt amestecaţi aşa de mult că Domnul cu siguranţă nu va întârzia mult. Cu siguranţă El Însuşi va veni şi va lua Adunarea Sa din această mulţime a stricăciunii – o va lua la Sine. Cât de mult a aşteptat Domnul după Adunarea Sa! Hristos a iubit Adunarea Sa şi S-a dat pe Sine Însuşi la moarte pentru ea; în toate aceste secole El a adunat cu răbdare suflete, unul după altul, şi le-a adăugat Adunării Sale. El doreşte să completeze această Adunare şi să o prezinte glorificată Lui Însuşi.
Dacă Domnul ar veni în seara aceasta şi te-ar găsi în legături publice cu ceva contrar Numelui Său sfânt, chiar dacă Cuvântul lui Dumnezeu ţi-a arătat că nu este în concordanţă cu adevărul Său – ce scuze ai putea tu să-I aduci? Din pricina Lui renunţă la astfel de legături cu răul, deoarece El cere această jertfă de la tine. Fii dependent de El; Domnul va confirma credincioşia ta şi o va răsplăti. Uneori oamenii se dau înapoi de la un astfel de pas, pentru că ei spun: eu am mai multă influenţă şi putere asupra altora prin ceea ce sunt şi unde sunt. Şi eu gândesc că voi pierde pentru totdeauna această putere, dacă renunţ la legătura actuală. – Această aparentă scuză nu va scuza neascultarea ta faţă de Cuvântul Domnului. Slujba ta trebuie să ocupe locul al doilea, atunci Domnul te va folosi în felul pe care El Îl consideră a fi cel mai bun. Pentru ca aceasta să aibă loc tu trebuie să cauţi să fi un vas spre onoarea Lui, „folositor Stăpânului casei”.
Gândeşte-te că nimeni nu a renunţat vreodată la ceva pentru Domnul Isus Hristos şi după aceea i-a părut rău de jertfa făcută. Domnul nu este dator niciunui om, de multe ori s-a spus aceasta. Dacă în ascultare de Cuvântul Său s-a dăruit ceva, El va da din belşug înlocuitor pentru lucrurile la care s-a renunţat. Şi cât de plăcute Îi sunt Lui astfel de acţiuni! Vă amintiţi că Domnul era în curtea din faţă a Templului în ziua în care femeia săracă a pus cei doi bănuţi ai ei în cutia pentru jertfe. Ah, cât de mult a iubit El acel act al renunţării de sine, şi cu câtă plăcere a privit la femeie cum a dat tot ce avea! Era o înviorare pentru Domnul nostru Isus Hristos să vadă în sufletul ei această lucrare a harului. El urma să meargă în curând la cruce, unde El voia să dea tot ce avea, ca să cumpere perla preţioasă, Adunarea Sa. Şi ea a dat tot ce avea, chiar dacă erau numai doi bănuţi.
Dragi prieteni, Domnul Isus priveşte la noi şi aşteaptă ca noi să renunţăm la noi înşine din pricina Numelui Său. În mijlocul întregii decăderi şi dezordini din Adunare trebuie să avem dorinţa să dăm răspuns la dragostea Sa; şi dacă în căile noastre personale şi în legăturile noastre este ceva contrar Cuvântului Său, să renunţăm la el din pricina Numelui Său!
Hristos şi Adunarea Sa (6)
Creşterea şi întărirea Adunării
William John Hocking
- Introducere
- Ce înseamnă creşterea şi întărirea
- Creşterea Adunării din Ierusalim
- Extinderea în afară
- Lucrarea lui Dumnezeu la zidire
- Lucrarea personală a Duhului Sfânt
- Zidirea făcută de Duhul Sfânt
- Domnul dă oameni în Adunarea Sa
- Evangheliştii
- Păstori şi învăţători
- Creşterea trupului întreg
- Responsabilitatea fiecăruia în parte
- Carnea împiedică creşterea spirituală
- Lucrări care rezistă la foc
- Concluzie
Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31; Efeseni 4.7,8,11-16
Introducere
Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.
Ce înseamnă creşterea şi întărirea
Gândesc că creşterea Adunării – la care prin cuvântul Adunare este vorba de Adunarea poporului lui Dumnezeu şi nu o clădire materială – este creşterea ei în dragoste, acea dragoste deosebită, care este de la Dumnezeu, şi în sfinţenie şi în dreptate şi în credinţă şi în mărturie credincioasă pentru Domnul Isus Însuşi şi de asemenea în cunoaşterea a ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere în Cuvântul Său sfânt. Toate aceste puncte individuale sunt rezumate în creşterea Adunării, care în mod necesar include creşterea fiecăruia în parte.
Este însă în legătură cu Adunarea şi o creştere în sensul de înmulţire. Adunarea a fost iniţial întemeiată într-un loc, în Ierusalim şi probabil şi în alte cetăţi şi sate, în timp ce în Galileea şi Iudeea trebuie să fi fost din aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos în timpul slujirii Sale, şi de asemenea şi aceştia au fost botezaţi împreună cu cei din Ierusalim printr-un Duh ca să alcătuiască trupul lui Hristos. Însă în timp ce mai întâi a fost întemeiată o Biserică locală, planul lui Dumnezeu era ca ea să se extindă în toată lumea, ca grupurile ei să se înmulţească şi să crească numărul persoanelor din ele. Şi noi ştim din istorie, că acest rezultat a fost obţinut prin răspândirea Evangheliei depline despre Domnul nostru Isus Hristos.
Cu siguranţă aţi observat că aceste două cuvinte „creştere” şi „înmulţire” (întărire) le găsim folosite cu privire la copiii lui Israel. Ele se întâlnesc în vorbirea lui Ştefan înaintea sinedriului (Faptele apostolilor 7.17). Fiii lui Iacov s-au coborât în Egipt în număr de 75 de suflete şi în timp scurt au crescut şi s-au înmulţit în număr mare. Această înmulţire era aşa de evidentă, că a atras atenţia faraonului, împăratul Egiptului. El a devenit neliniştit şi a luat măsuri drastice ca să oprească înmulţirea minunată, pe care Dumnezeu a dat-o aleşilor Lui ca sămânţă a lui Avraam; căci acesta trebuia să fie, aşa cum El i-a făgăduit, numeros ca stelele pe cer şi ca nisipul mării.
Însă creşterea şi înmulţirea în Egipt era ceva natural. Aici în Faptele apostolilor avem istoria creşterii numerice, care este cu totul altfel decât creşterea numerică obişnuită a familiilor şi naţiunilor. Citim despre puţine persoane din Ierusalim, care aveau însemnătate mică după etaloanele lumii, dar care credeau în Domnul Isus Hristos şi mărturiseau Numele Lui, şi din ei ieşea o putere care într-o singură zi s-a răspândit între aceştia în cetate într-o măsură minunată şi de necrezut.
Creşterea Adunării din Ierusalim
Faptele apostolilor 2.41,47: Aceia care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat trei mii de suflete. … Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.
Un om din Galileea se ridică şi vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut lui Isus Cel răstignit, şi puterea cuvintelor lui pătrunde în inima şi conştiinţa acelora care îl ascultau. Urmare acestui fapt, trei mii de suflete sunt născute din nou prin puterea cuvintelor arzătoare ale lui Petru. Era ceva necunoscut până în timpul acela în istoria lumii. Un om vorbeşte, şi trei mii de persoane trec din moarte la viaţă – ce înseamnă acest rezultat uimitor? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu a coborât. Dovedeşte că Duhul Sfânt este aici, aşa cum a fost făgăduit, că Petru era plin de Duhul Sfânt, că el rostea cuvinte, care nu veneau din propriul lui duh, ci erau cuvinte care i-au fost date cu putere vie şi divină prin acelaşi Duh.
Prin această mărturie lucrată de Duhul, o ceată mare de oameni încărcaţi cu păcat au fost conduşi să se declare pentru Hristos şi să fie botezaţi în Numele Lui, ca să părăsească societatea perversă, care L-a răstignit pe Domnul Isus, şi să se alăture grupei care purta Numele Lui. Aceste trei mii de suflete au fost adăugate la cei care erau credincioşi; şi în felul acesta Adunarea a crescut şi s-a înmulţit chiar în ziua înfiinţării ei la Rusalii. Creşterea avea loc în fiecare zi. Adunarea se mărea în fiecare zi. Aşa citim: „Domnul adăuga în fiecare zi”. Aici bărbaţi, acolo femei şi copii auzeau aceleaşi cuvinte ale harului şi puterii; şi în ei era lucrat acelaşi rezultat plin de putere. Ei au fost conduşi să recunoască Numele Aceluia care nu demult a fost răstignit în mijlocul lor. Au trecut aproximativ cincizeci de zile, aceasta era totul, de la acel eveniment îngrozitor.
Însă predicarea a continuat, şi numărul celor convertiţi a devenit într-o măsură uimitoare tot mai mare. Devotament sincer umplea inimile ucenicilor. Ei erau pregătiţi să-şi dea viaţa pentru El, Cel care a suferit pentru ei. Schimbarea uriaşă a fost lucrată prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Să privim acţiunea, aşa cum ea s-a arătat în Ierusalim în toată simplitatea şi puterea ei, căci este o învăţătură pe care noi, ca aceia care aparţin Adunării lui Dumnezeu, niciodată nu ar trebui s-o uităm. Puterea pentru creştere în har, puterea pentru creşterea numerică este acum aceeaşi ca atunci; acelaşi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, neschimbător, este încă aici, ca să poarte de grijă, ca Adunarea să aibă creşterea ei specifică şi pentru ca ea să facă lucrarea ei, şi anume să vestească pretutindeni în toată lumea vestea bună.
Adunarea din Ierusalim a crescut repede, aşa că noi citim despre o mulţime, care erau adunaţi, despre o mulţime de popor, care credea (Faptele apostolilor 4.32; 5.14; 6.2). Ierusalimul era foarte populat în această perioadă de timp, ceata mare de vizitatori, care venise la sărbătoarea anuală, erau găzduiţi şi în vecinătatea apropiată; însă acolo era aşa, că harul lucra cu putere între iudeii din alte ţări şi între trădătorii pătaţi de sânge şi ucigaşii Domului Isus Hristos din Nazaret; sămânţa bună a răsărit şi a adus rod bogat. Dumnezeu S-a îndurat de acea cetate vinovată, care a omorât pe Cel drept, Cel sfânt. Păcatul ei era direct înaintea uşii ei, dar „acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult”, şi astfel cete mari au venit la credinţa în Domnul Isus Hristos. Şi un număr mare de preoţi au venit la credinţă.
Extinderea în afară
Însă în timp ce mărturia pentru Hristos înălţat trebuia să înceapă în Ierusalim, totuşi ea nu trebuia să rămână acolo. Dumnezeu voia ca cuvântul Evangheliei să se extindă de acolo şi în altă parte. Corespunzător găsim, că a apărut prigoana, ca să împrăştie pe ucenici. Un martor curajos pentru Domnul Isus Hristos trebuia să-şi dea viaţa pentru Stăpânul lui. Ştefan a murit şi a primit cununa de martir; dar prigoana, care a început cu el, s-a răspândit prin Ierusalim cu autoritate intransigentă. Când conducătorii iudei din Ierusalim au observat că ei puteau jigni gloria Domnului Isus Hristos în persoana martorilor Lui, şi-au pus toată puterea în această lucrare. Incitaţi de satan, au pornit să şteargă Numele Domnului Isus Hristos din Ierusalim prin prigonirea urmaşilor Lui.
Însă Domnul a prevăzut că va veni prigoana peste ucenicii Lui, aşa cum El a trebuit să fie primul care a avut parte de ea. El le-a spus: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, să fugiţi în alta”. În felul acesta toţi credincioşii din Ierusalim, cu excepţia apostolilor, au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Însă în celelalte localităţi nu au încetat cu lucrarea lor de mărturie pentru Hristos. Ei au mers în alte locuri şi au vestit Cuvântul. Şi pretutindeni, unde ei vesteau Cuvântul, acelaşi Duh Sfânt stătea înapoia propovăduirii, şi propovăduirea era plină de putere, aşa că oamenii au fost călăuziţi să vestească Numele Domnului Isus Hristos. Prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, oamenii auzeau de moartea, învierea şi glorificarea în cer a Aceluia, de ale cărui cuvinte mulţi îşi aminteau, ale cărui minuni ei le-au văzut, a cărui prezenţă miloasă pe străzile lor au pierdut-o. Acum ei auzeau, că El Şi-a vărsat sângele preţios ca preţ de răscumpărare pentru suflete şi că Dumnezeu L-a luat în glorie în înălţime.
Duhul Sfânt era cu predicatorii, şi Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, prin aceea că multe suflete au fost mântuite. Însă noi găsim că persoanele, care au crezut Evanghelia, erau toate unite într-o părtăşie nouă, care a fost constituită la Rusalii. Aceia, care credeau, noii convertiţi, erau adăugaţi la cei care erau deja credincioşi, şi noi citim, că prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria Adunarea (căci probabil acesta este felul corect de citire în Faptele apostolilor 9.31) avea pace şi se zidea. Era o Biserică, o Adunare. De ce ei toţi erau o Adunare? Pentru că un Duh coborâse ca să alcătuiască un trup. Deoarece este numai un Duh Sfânt, poate fi numai o Adunare, şi pentru că este numai un Cap, poate fi numai un trup.
De aceea citim că întreaga Adunare din toate aceste ţinuturi avea pace. Ea era zidită, ea umbla în frica Domnului şi prin mângâierea Duhului Sfânt, şi astfel Adunarea creştea. Până în momentul acesta a fost creştere, şi pe tot parcursul acestei cărţi citim despre înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu la creşterea Adunării. Nu numai în Samaria şi în ţinuturile aflate imediat în spatele graniţelor Palestinei, ci prin toată Asia Mică şi până în Europa şi Africa s-a răspândit Cuvântul, şi pretutindeni oamenii au fost conduşi să recunoască pe Domnul nostru Isus Hristos. Însă punctul remarcabil era, că, chiar dacă aşa de mulţi şi în aşa de multe locuri mărturiseau pe Hristos, nu erau mai mult decât o singură Adunare, unită cu un singur Hristos în înălţime şi în care locuia un singur Duh Sfânt, care coborâse ca să zidească Domnului acel templu sfânt.
Deci chiar dacă noi nicidecum nu luăm mai departe această carte ca dovadă, putem cu siguranţă ajunge la concluzia că înmulţirea şi creşterea mădularelor trupului lui Hristos a continuat mereu începând de la Rusalii. Şi tot timpul, despre care citim în Noul Testament, creşterea a continuat. Nu a fost nici un moment de stagnare; Biserica a fost ceva permanent crescând, căci înapoia ei stătea puterea inepuizabilă şi neobosită a Duhului Sfânt.
Lucrarea lui Dumnezeu la zidire
Adunarea este numită Adunarea lui Dumnezeu, deoarece originea ei este la Dumnezeu; şi este puterea lui Dumnezeu prin Duhul Său, care justifică prezenţa şi dăinuirea Adunării în lumea aceasta până în zilele actuale. Chiar dacă ea este slăbită aşa de puternic, ea este totuşi Adunarea lui Dumnezeu. Noi suntem înclinaţi să evaluăm un lucru numai după cum îl vedem, însă Scriptura ne arată ce stă înapoia evenimentelor din istoria Adunării. Şi acolo vedem puterea măreaţă a lui Dumnezeu, în contrast cu eşecul exterior al omului. Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, a spus apostolul Pavel când a vorbit cu bătrânii din Efes despre decăderea Adunării. Eu sunt pe punctul de a vă părăsi. Însă gândiţi-vă că Dumnezeu este la voi: „voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”, aşa a scris acelaşi apostol credincioşilor din Corint (1 Corinteni 3.9). Dumnezeu cheamă afară din lumea aceasta o comunitate deosebită, care este cunoscută ca Adunare a Sa, şi când El a terminat aceasta, ea va fi spre lauda harului Său minunat.
Este prezentă şi lucrarea actuală a Domnului Isus Hristos în legătură cu formarea Adunării Sale. Gândesc că ar fi o temă foarte înviorătoare, ca pe baza studiului cărţii Faptele apostolilor să se scoată în evidenţă referirile diferite la activitatea Domnului Isus Hristos. Noi suntem înclinaţi să gândim despre Domnul Isus numai ca la Acela care a părăsit pentru totdeauna această lume chinuită, care a făcut aici aşa de desăvârşit lucrarea plină de putere a răscumpărării veşnice, că nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Este realmente un adevăr binecuvântat, că El a terminat lucrarea Sa, că El a glorificat aici pe pământ pe Tatăl Său şi că El şade acum la dreapta lui Dumnezeu, după ce a terminat lucrarea, şi că drept urmare El Se odihneşte acolo! Şi este realmente deosebit de necesar să se cunoască această parte a adevărului. Ea arată inimii şi conştiinţei, că trebuie să fie convinse că marea lucrare de împăcare a fost făcută şi că un Hristos care şade este dovada permanentă pentru aceasta.
Dar trebuie să ne gândim şi la un alt aspect al adevărului revelat. Noi ar trebui să ştim că Domnul Isus Hristos este încă activ. Când Petru, învăţat de Tatăl, a făcut cunoscuta lui mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, Domnul Isus Hristos a spus: „Tu eşti Petru; şi pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Când este făcută acea lucrarea a zidirii Adunării Sale? Când El a plecat la cer, El a început să zidească. Cine era Acela care adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi? Ni se spune, că „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”. Cele trei mii de suflete de la Rusalii erau aceia pe care El i-a adus în Adunarea Sa. Erau pietre vii, pe care Ziditorul le-a introdus în acea clădire nouă, în acea casă spirituală, care trebuia să crească prin lucrarea Sa măreaţă până la terminare.
Chiar dacă El este înălţat la cer, totuşi se spune despre Domnul Isus că El este activ pe pământ, că El lucrează împreună cu ai Săi (Marcu 16.20). Dacă parcurgem cartea Faptele apostolilor, vom găsi că aceasta aşa este. Cine era Cel care a privit din cer în jos şi a vorbit lui Saul din Tars şi l-a oprit din prigonirile pe care le făcea? Era Domnul, care în legătură cu Adunarea avea un plan deosebit în privinţa aceasta: Eu vreau să-i arăt în mod deosebit că Hristos şi Adunarea sunt una şi că Adunarea are o chemare cerească şi minunată. Lui vreau să-i fac cunoscută taina despre Hristos şi Adunare, care până acum nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. Domnul Isus Însuşi a vorbit direct cu omul: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Era cu adevărat un strigăt verbal; o Persoană reală a vorbit cuvinte reale conştiinţei şi inimii omului. Nu era un vis de noapte; el a fost aruncat la pământ, şi persoanele din jurul lui auzeau timbrul glasului. Era o viziune reală în lumea aceasta şi rezultatul acţionării deosebite a Domnului Isus în lucrarea Sa, şi anume formarea Adunării Sale.
Noi putem scoate mângâiere din această realitate mare. Domnul a spus: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Tu şi eu suntem probabil din aceia care nu fac nimic pe câmpul de lucru al Domnului, însă Domnul nu este niciodată inactiv. El este permanent la lucru; El zideşte Adunarea Sa, El adaugă piatră pe piatră, zi de zi, aşa cum Îi place. Domnul are un plan înaintea Lui, cum trebuie să fie terminată Adunarea, şi până când Adunarea Sa este terminată El nu va înceta lucrul Său. El are lucru şi pentru fiecare din noi, pe care noi trebuie să-l facem, dar la aceasta vom reveni mai târziu.
Lucrarea personală a Duhului Sfânt
Trebuie să păstrăm înaintea ochilor noştri, că aceşti Lucrători divini, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt preocupaţi toţi cu zidirea şi păstrarea Adunării; însă oamenii dispreţuiesc Adunarea din cauza propriei lor ratări exterioare. Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său adevărul referitor la natura esenţială a Adunării Sale, şi El a legat instituirea ei pe pământ cu lucrarea deosebită a Dumnezeirii: Dumnezeu Tatăl făgăduieşte Duhul, Dumnezeu Fiul toarnă Duhul la Rusalii, şi Duhul Sfânt înfiinţează şi formează Adunarea.
Un titlu corect al acestei cărţi, care conţine istoria Bisericii de la început, ar fi „Istoria Duhului Sfânt”, nu „Istoria apostolilor”. Pe tot parcursul cărţii se relatează lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent ce au făcut diferiţii slujitori ai lui Dumnezeu prin predicile şi învăţăturile lor, ei au făcut deoarece au fost însufleţiţi prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl însoţea pe Petru, pe Ştefan, pe Filip şi pe alţii, şi El i-a condus şi i-a controlat în lucrarea lor. De exemplu, slujitorii Domnului au vrut într-o zi să meargă la Bitinia, dar Duhul nu le-a permis; nu era voia lui Dumnezeu ca ei să meargă în momentul acela acolo (Faptele apostolilor 16.7).
Este această domnie călăuzitoare pentru lucrarea creştinilor numai ceva care aparţine trecutului? S-a îndepărtat Duhul Sfânt de Biserică? Este Biserica un vrac pustiu, gol şi o ruină? Nu, Duhul Sfânt este încă aici, ca să cuprindă pe cei care vor să se lase cuprinşi de El, pentru ca ei să fie folosiţi de El şi El să-i folosească în lucrarea minunată de zidire şi evanghelizare, aşa că Adunarea poate să crească şi să se întărească. Înainte să ne gândim ce ar trebui să fie slujba noastră, să ne gândim la preamărita Persoană sfântă, care este la lucru în legătură cu înfiinţarea şi extinderea Adunării, care în final va sta cu Hristos pe tronul Lui şi în Numele Lui va domni pe pământ.
Zidirea făcută de Duhul Sfânt
Lucrarea Duhului Sfânt nu încetează din cauza eşecului omenesc, chiar dacă prin aceasta este împiedicată. În cartea Faptele apostolilor citim exemple istorice despre lucrarea Lui în afara şi în interiorul Adunării. Dacă mergem la 1 Corinteni 12, vom găsi natura lucrării Sale în Adunare. Duhul Sfânt dă darurile Sale, ca să întărească viaţa spirituală a persoanelor din Adunare. El dă unuia un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de cunoaştere spre folosul întregii comunităţi. El poartă grijă de ceea ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei adunări, aşa ca ele să nu ducă lipsă de vreun dar spiritual.
Care este ţelul mare al acestei diversităţi de daruri, pe care „le lucrează unul şi acelaşi Duh”? Capitolul 12 şi 14 al acestei epistole arată că ele sunt exercitate pentru zidirea sfinţilor, cu scopul precis să zidească în credinţă Adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Zidirea înseamnă un proces de construire. Hristos a spus: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea”, ceea ce include în sine că El va adăuga mereu pietre vii la Adunarea Sa, pe care El a întemeiat-o pe stâncă. El poate ridica pietre, ca ele să fie martori pentru El, căci El dă viaţă pietrelor moarte, aşa că ele devin pietre vii şi imediat sunt folosite pentru casa spirituală şi devin o parte a acelei case. Aceasta este lucrarea Domnului la zidirea Adunării Sale. Dar există şi zidirea sau întărirea spirituală a sfinţilor pe credinţa lor preasfântă, care măreşte cunoaşterea lor despre adevăr, aprofundează dragostea lor pentru Hristos, trezeşte activitatea lor în adorare şi în slujire. Cine face aceasta? Este Duhul Sfânt, care lucrează în mijlocul Adunării şi mijloceşte prin unul sau altul slujba necesară pentru zidirea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă.
Niciunul din noi nu este desăvârşit, fiecăruia din noi îi lipseşte ceva într-o oarecare privinţă. Este prezent Unul care ştie ce ne lipseşte, şi este prezent Unul care poate da, Unul care este gata să dea. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în acest scop în mijlocul Adunării, El vede un mădular care slăbeşte în aducerea de adorare a lui Hristos, şi El lasă Cuvântul Său să lucreze la inima şi conştiinţa acestei persoane. El îl face să se ruşineze, îl face să simtă că el a primit aşa de mult şi a dat aşa de puţin, că el trăieşte pentru sine însuşi, în loc să trăiască pentru Domnul său. El îl face pe cel răzvrătit să simtă că a fost neascultător de învăţătura clară şi de poruncile sfinte, care au fost date în Sfânta Scriptură. Prin lucrarea Cuvântului Duhul trezeşte forţele leneşe la activităţi mari.
În multe feluri asemănătoare Duhul Sfânt Îşi face lucrarea printre sfinţi. Deoarece tu aparţii Adunării, Adunarea este locul unde Duhul Sfânt îţi slujeşte prin alţii, prin aceea că El îţi vorbeşte, ceea ce contribuie la înaintarea ta spirituală şi spre binecuvântare. Corectarea nu este un eveniment plăcut. Nu primeşti cu plăcere lucrurile care rănesc, însă foarte des ceea ce doare cel mai mult face cel mai bine. Un medic iscusit maschează deseori medicamentele lui amare, cu toate acestea medicamentele amare sunt cele care fac bine pacientului. În învelitoarea de zahăr nu este mijlocul de vindecare. Însă Duhul Sfânt nu camuflează Cuvântul adevărului. El nu foloseşte sabia prin aceea că o ascunde în teacă. Adevărul îl nimereşte pe unul cu vârful lui pătrunzător şi cu tăişul lui ascuţit, despărţitor, şi se ştie că este adevărul despre căile proprii nedrepte; cu toate acestea se spune: nu pot suferi pe omul care mi-a spus aceasta. Nu pot suferi vorbirea lui. Gândesc că el ar trebui să-şi corecteze umblarea proprie şi să nu vorbească despre mine. Ar trebui mai bine să se spună: Vorbeşte el adevărul lui Dumnezeu, şi are acest adevăr să-mi spună ceva şi mă condamnă el? Dacă atenţionarea este lucrată de Duhul Sfânt, va fi spre paguba noastră dacă refuzăm s-o primim şi s-o aplicăm la noi înşine.
Fiecare mădular al trupului lui Hristos are nevoie din când în când de o atenţionare, de îmbunătăţire şi de instruire, şi aceste cerinţe diferite ale Adunării sunt satisfăcute prin Cuvântul care ne este adus prin Duhul Sfânt prin gura unuia sau altuia din mădulare. Poate să fie simplu vorbirea de neauzit a Duhului Sfânt în noi. Mulţi dintre noi pot adeveri că unele din gândurile cele mai minunate despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu Sfânta Scriptură s-au ridicat în noi în Adunare, fără să se fi auzit vreun ton. Deseori, foarte des, El vorbeşte foarte încet inimilor noastre în timpul acelei linişti dulce din strângerile laolaltă, care este lucrată de Duhul. Ah, de am avea urechi să auzim, inimi să primim ce vrea să ne arate Duhul Sfânt în astfel de momente! El este cu adevărat Învăţătorul mare şi capabil. El ne va conduce în tot adevărul; şi El ne va călăuzi mereu, dacă Îi permitem. El este aici la noi în Adunare spre zidirea tuturor prin darurile pe care El Însuşi le-a dat.
Domnul dă oameni în Adunarea Sa
Efeseni 4.7,8,11-16: 7 Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 8. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“. … 11. Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, 12. Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; 14. ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; 15. ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; 16. din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.
Însă din Efeseni 4 deducem o altă latură a acestei teme. Acolo citim iarăşi despre daruri, însă este vorba despre daruri în legătură cu Capul Adunării, cu Acela care a plecat la cer, şi nu ca în epistola către Corinteni, cu Duhul, care a coborât din cer. Capul înălţat este Acela care dă daruri oamenilor; şi ni se spune, că „El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. El dă persoanele; oamenii înşişi sunt darurile Lui date Adunării Sale. De aceea există o diferenţă mică între darurile, despre care citim aici, şi despre acelea, despre care citim în epistola către Corinteni. În epistola către Corinteni citim despre Duhul Sfânt, cum El dă printr-o persoană sau alta un cuvânt de cunoaştere, un cuvânt de înţelepciune sau ceva asemănător. El constrânge o persoană să se roage, şi o altă persoană să prorocească, şi aşa mai departe. Acolo darul este chestiunea care va fi făcută, este acţiunea, este folosirea organului de vorbire în Adunare; dar aici în epistola către Efeseni, Domnul ca şi Cap al Adunării dă anumite persoane spre binele Adunării. El a dat apostoli; Pavel şi alţii erau persoane reale, care au fost date ca să asigure construirea şi creşterea Adunării.
În epistola către Efeseni nu ni se arată cum Duhul nevăzut lucrează sub diferite forme prin unul sau altul spre binele tuturor. Aici învăţăm că o persoană deosebită primeşte de la Domnul un dar deosebit, şi acest dar include responsabilitatea să fie folosit spre binele spiritual al întregii Adunări. Dacă Domnul, care a plecat din lumea aceasta, a dăruit unuia din noi un dar, atunci suntem răspunzători Lui, Celui care a dat darul acesta, direct de felul cum folosim acest dar. Va trebui să-I dăm socoteală, şi acesta este motivul pentru care aici se vorbeşte despre Domnul ca şi Cap. Apostolii, profeţii şi alţii stăteau toţi în legătură cu Capul, de la care ei îşi primeau utilitatea lor pentru Adunare. Mai târziu va trebui ca fiecare din ei să stea înaintea Domnului şi Capului lor, ca să dea socoteală de ceea ce au făcut.
Noi nu suntem răspunzători faţă de Duhul Sfânt exact în acelaşi fel. Duhul Sfânt nu Şi-a ocupat locul în Adunarea de pe pământ ca să exercite domnia şi autoritatea supremă, în afară de faptul că El are autoritatea proprie, deoarece El a ieşit de la Tatăl şi de la Fiul. Aşa cum Isaac prezenta simbolic pe Fiul, la fel robul lui Avraam simboliza pe Duhul. Însă Domnul Isus are autoritatea şi puterea şi domnia supremă peste toate, cele referitoare la Adunare, şi El a oferit darurile Adunării, persoanele, care sunt responsabile faţă de El, ca ele [darurile] să facă desăvârşiţi pe sfinţi, ca ele să exercite slujba şi ca ele să zidească trupul lui Hristos.
Astăzi noi nu mai avem apostoli. Apostolii de odinioară au murit toţi, dar noi avem scrierile apostolice. Noi posedăm în scrieri tot ce trebuie ştiut şi este necesar, căci apostolii şi profeţii au pus o dată pentru totdeauna fundamentul Adunării. Noi avem scrierile profeţilor şi apostolilor. Luca era un profet; Marcu nu era apostol, dar era un profet. Aceşti doi profeţi au scris părerea lui Dumnezeu despre viaţa lui Hristos, fiecare într-un scop deosebit în schema instruirii divine pentru Adunare. Astfel noi avem scrierile apostolilor şi profeţilor ca bază pe care se sprijină Adunarea.
Evangheliştii
Nici evangheliştii nu lipsesc – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – printre darurile actuale ale lui Hristos date Adunării. Ei sunt aceia, care merg undeva şi pretutindeni, ca să vestească Cuvântul. Filip era un evanghelist, şi el a plecat din Ierusalim ca să vestească pe Hristos în cetatea Samaria, şi după aceea a coborât spre pustie ca să vestească eunucului etiopian pe Isus. El era un om care stătea sub influenţa şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să facă pe Hristos cunoscut acolo unde Numele Lui nu era cunoscut. El era un dar, pe care l-a dat Capul, ca să plece în lucrarea în lume, prin care Hristos putea să zidească Adunarea Sa. Filip trebuia să caute pietrele pentru Stăpânul său, aşa că ele puteau fi introduse în casa spirituală. El a căutat în cariera stricăciunii şi ocării suflete moarte pentru Stăpânul său în scopul formării Adunării. În felul acesta evanghelistul aparţine Adunării; el este un dar dat Adunării de către Capul ei; lucrarea lui este strâns legată cu creşterea Adunării. Dacă pe el îl interesează numai să primească de pe buzele unui om mărturisirea că el crede în Domnul Isus Hristos, şi dacă apoi îl părăseşte pe cel convertit şi acesta trebuie să se descurce singur, atunci el nu-şi face lucrarea pe deplin. Misiunea lui este să poarte grijă ca cel convertit să devină parte a trupului mărturisitor alcătuit din persoane pe pământ, care recunoaşte Numele Domnului Isus Hristos. Evanghelistul nu ar trebui să neglijeze să-l instruiască pe cel câştigat în ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revelat ca adevăr despre Adunare.
Păstori şi învăţători
Păstorii şi învăţătorii sunt necesari şi pentru creşterea Adunării, şi în enumerarea făcută aici se întâlnesc păstorii înainte de învăţători. Probabil darul de păstor şi preot era deseori un dar dublu, care era unit într-o singură persoană, dar nu întotdeauna era aşa. Păstorul este unul care păstoreşte oile lui Hristos, nu unul care se ridică şi povesteşte multe lucruri banale despre înalta critică a bibliei şi de obicei conduce pe ascultătorii lui într-un întuneric de ceaţă, unde ei nu-l pot înţelege. Sunt persoane care nu înţeleg nici ce spun şi nici ce afirmă. Un om, care este un astfel de învăţător, cu siguranţă nu este păstor.
Păstorul, pe care îl dă Hristos, este unul care hrăneşte inimile sfinţilor Săi cu pâinea şi apa vieţii. Noi, cei care iubim pe Domnul Isus Hristos, înfometăm să învăţăm ceva mai mult despre El. Nu este nimic pe care să-l preţuim mai mult decât un gând nou sau un punct de vedere nou despre harul Domnului Isus Hristos. Este dulce pentru noi, pentru că este vorba de El. Şi păstorul ştie şi ne arată cum noi putem aduce pe Hristos în lucrurile vieţii zilnice, în atelier, pe străzile aglomerate, în cămin, în diverse împrejurări, în care ne aflăm. Noi avem nevoie de indicaţii şi de sfaturi referitoare la lucrurile practice, deoarece uneori creştinii tineri nu sunt aşa de înţelepţi cum ar putea fi, chiar dacă au intenţii bune. Uneori, de exemplu, ei vorbesc despre Hristos în birou, în loc să-şi îndeplinească obligaţia faţă de superiorul lor, şi aceasta nu este nici înţelept şi nici corect. Alteori vorbim cu oameni pentru a-i ajuta, şi în loc să facem aceasta îi îndepărtăm de adevăr prin remarcile noastre nebune, şi noi niciodată nu mai avem o ocazie nouă să le spunem ce ar trebui să le spunem. Suntem aşa de neînţelepţi şi avem nevoie să fim învăţaţi cum putem reprezenta pe Hristos în chip demn şi aducător de câştig.
Păstorul este o persoană înţeleaptă, care îmi prezintă adevărul lui Dumnezeu şi îl seamănă în mine aşa fel că eu simt că acesta este tocmai cuvântul pe care mi-l doresc în împrejurările actuale. De exemplu, în seara aceasta noi suntem aici veniţi din diverse împrejurări. Eu nu pot spune care adevăr ţi se potriveşte, şi tu nu poţi spune care adevăr mi se potriveşte cel mai bine. Însă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cunoaşte nevoia mea şi îmi aduce cuvântul potrivit cu ajutorul discuţiilor înţelepte avute cu alţii, aşa că eu recunosc imediat adevărul de care am nevoie. El îşi aruncă lumina pe cărarea mea. Darul de păstor este ceva de dorit.
Cum putem noi deveni păstori în Adunarea lui Hristos? Mă refer desigur într-o formă foarte simplă. Noi putem fi folositori în această lucrare dacă mai întâi dovedim că putem aplica la noi înşine adevărul lui Hristos, aşa cum el este revelat în Cuvânt. Dacă am testat la noi înşine valoarea unui lucru, atunci îl putem recomanda cu toată încrederea şi altora. Dacă găsim un pasaj în Scriptură, care ne ajută la adorare şi în slujba pentru Hristos, atunci este absolut sigur că putem ajuta altora în acelaşi fel. De aceea putem recomanda cu încredere altora ceea ce am găsit bun pentru sufletul nostru propriu; şi în felul acesta putem păşuna oile lui Hristos într-un fel simplu.
Învăţătorii sunt daruri, pe care Capul Adunării îi foloseşte ca sfinţii să înainteze în cunoaşterea celor descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.
Creşterea trupului întreg
Fără a mai zăbovi la diferite alte daruri, doresc să îndrept atenţia noastră spre referirea directă, care se face în pasajul acesta din Scriptură, la creşterea Adunării. În versetul 16 citim: „din care [acesta este Capul] tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aici sunt văzuţi toţi sfinţii în unitatea trupului întreg, care îşi primeşte creşterea din cauza legăturii lui cu Capul din Cer. Aceasta dă o încurajare enormă. Dacă tu eşti cu adevărat un mărturisitor al Domnului Isus Hristos şi aparţii acelui un singur trup al lui Hristos, atunci eşti inclus în acest curent al puterii vii, care este dat prin Capul ceresc spre bunăstarea tuturor.
Ni se spune că legătura între Cap şi trup este aşa de strânsă, aşa de adâncă, aşa de extinsă, că „fiecare încheietură” şi „fiecare parte” sunt incluse. Urmare acestui fapt este asigurată bunăstarea spirituală a întregului şi a fiecărei părţi. Din aceasta rezultă, că în mod normal fiecare mădular ar trebui să contribuie la binele şi activitatea întregului trup al lui Hristos. Noi avem nevoie unii de alţii şi suntem necesari pentru toţi cei care sunt mădulare împreună cu noi.
Când un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Cât de important sunt eu deci pentru fraţii mei şi pentru surorile mele! Faptul că sufletul meu stă în contact cu Domnul viu în glorie, va avea efect folositor pentru toţi care sunt în Adunare. Să presupunem de exemplu că eu merg la frângerea pâini cu sentimente rele în inima mea, se poate ca să mă aşez şi nu spun nici un cuvânt, ci în mine este un foc care mocneşte de gânduri rele. Eu sunt pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră, care sunt acolo, un obstacol mut la adorare şi la rugăciune. În această stare ar fi trebuit mai bine să nu vin. Ar fi trebuit să mărturisesc acest păcat. Ar fi trebuit să-l fi adus înaintea Domnului în cămăruţa liniştită. Ar fi trebuit să nu vin necurăţit în Adunarea sfântă. Ce vreau să arăt, este, că fără ca eu să spun un cuvânt este posibil ca prin eşecul personal să deranjez adorarea lui Dumnezeu în toată strângerea laolaltă. Aceasta este din cauză că fiecare parte a trupului contribuie la acţiunea întregului. Această constatare se referă la surori şi la fraţi, la tineri şi bătrâni, la fiecare parte a acestei construcţii minunate, pe care Domnul o ridică şi o întăreşte. Noi toţi suntem legaţi unul de altul aşa fel că dacă la o persoană ceva nu este în ordine, aceasta are influenţă rea asupra altora.
Reciproca este de asemenea adevărată. Dacă eu vin şi sufletul meu este fericit în Domnul, dacă vin şi sunt gol de mine însumi şi plin de Duhul Sfânt, dacă vin şi inima mea este plină de laudă, ca să ador pe Dumnezeu şi să-mi amintesc de Domnul în moartea Sa, atunci strălucirea acestei bucurii lăuntrice se răspândeşte peste ceilalţi. Eu nu trebuie să fac cunoscut aceasta, Duhul Sfânt este prezent ca s-o împlinească şi să facă realitate „după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei”. Starea mea corectă este necesară la desăvârşirea întregului; şi în această necesitate constă responsabilitatea fiecăruia.
Responsabilitatea fiecăruia în parte
În 1 Corinteni 3 găsim de asemenea această temă a responsabilităţii prezentată sub aspectul creşterii Adunării. Ar trebui să ne amintim ce responsabilitate stă pe fiecare mădular al trupului lui Hristos în această privinţă. Aceasta se referă la aceia care ajută sau fac o lucrare sub o formă oarecare. În capitolul acesta se găsesc multe îndrumări despre acest punct, însă eu pot să mă ocup numai pe scurt cu aceasta. Voi puteţi studia capitolul într-o oră de linişte. La începutul capitolului apostolul vorbeşte sfinţilor din Corint într-un fel cam ciudat. El spune că el nu le poate scrie aşa cum doreşte. Starea lor spirituală îl împiedica s-o facă. Trecuseră trei sau patru ani de când i-a părăsit, şi ei ajunseseră acum într-o stare tristă de dezordine. Şi în loc să-i hrănească cu carne ca pe creştini maturi, trebuie să le dea lapte, ca sugarilor. Exista un motiv pentru această stare joasă şi pipernicită. El scrie: „N-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”
Carnea împiedică creşterea spirituală
În ce consta motivul pentru aceasta? Ce era fals în Corint? De ce au rămas aşa de în urmă în creştere? Ei au uitat că acum, ca mădulare ale trupului lui Hristos, aparţineau unei clase cu totul noi de persoane. Relaţiile lor unii cu alţii erau noi. În Adunare ei nu mai trebuiau să fie stăpâniţi de responsabilitatea lor lumească de odinioară şi de căile lor lumeşti. Era un etalon nou, căci ei aparţineau acum lui Hristos. Şi cu toate acestea au acţionat ca oamenii din lume. Erau influenţaţi de motive carnale, şi între ei era ceartă şi sciziune. Diferenţele de păreri au luat naştere prin ceva care într-o oarecare măsură părea demn de laudă. Ei nu se puteau uni cu privire la meritele conducătorilor şi învăţătorilor lor. Ei aveau înaintea lor în Adunare diferite persoane excelente. Desigur cunoşteau bine pe apostolul Pavel, care a fost aproape 18 luni între ei, ca să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Apolo şi Chifa. Sfinţii s-au legat de aceşti conducători într-un duh de preţuire şi devotament, dar care s-a transformat în rivalitate. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”, un altul: „Eu sunt al lui Apolo”, şi un al treilea spunea: Eu nu aparţin nici unuia dintre voi, eu aparţin lui Hristos”, şi chiar prin felul acesta s-a format un partid.
Deci în timp ce nu era o sciziune publică, existau totuşi partide în Adunare. Şi acest duh de partidă era tocmai aceea cu care ei erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Drept urmare Adunarea din Corint avea cercurile ei de învăţătură; unul stătea cu toată inima de partea învăţătorului lui şi altul de partea învăţătorului lui, şi astfel ei au introdus în Adunare aceste diferite puncte de vedere şi sentimente. Ei urmau pe bărbaţii cu influenţă; ei nu priveau la Hristos ca şi Cap al trupului întreg. Când unul spunea: „Eu sunt al lui Hristos”, aceasta înseamnă: „Eu am primit pe Hristos într-un fel cum voi ceilalţi nu L-aţi primit”, el făcea pe Hristos Cap al unei partide în loc de Cap al Adunării. Râvna lui nu era conform cunoaşterii divine. Adevărul era, că ei au permis caracterului lumesc şi egoismului să ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă în inimi. Ei erau carnali, şi de aceea ei trebuiau hrăniţi cu lapte. Ei nu puteau înţelege adevărul lui Dumnezeu, pe care apostolul li l-ar fi făcut cunoscut cu plăcere. Şi dacă o persoană nu primeşte adevărul lui Dumnezeu, ea nu creşte „în toate privinţele spre Hristos, care este Capul”. Ea nu face nici un progres în lucrurile spirituale, şi astfel are loc un eşec în responsabilitatea personală.
Creşterea spirituală în particular şi în comun depinde de ascultarea ta faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un exemplu în Biserica de la început, despre a cărei creştere citim următoarele:
Faptele apostolilor 9.31: Deci toate adunările din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria aveau pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.
Biserica se înmulţea, şi această creştere era urmarea unei umblări cu credincioşie. Este important să se ţină seama de această interdependenţă între creşterea spirituală şi umblarea cu credincioşie. Umblaţi voi ca mădulare ale trupului lui Hristos în despărţire de lume? Voi ştiţi foarte bine că lumea şi Hristos nu pot merge împreună. Voi ştiţi că dacă vă dedicaţi party-ului, cluburilor şi întrunirilor lumeşti, primiţi imediat o repulsie împotriva Cuvântului lui Hristos şi curând nu veţi mai avea nici o plăcere de Hristos Însuşi. Veţi fi întrebaţi: „Ce s-a întâmplat cu voi?” Voi spuneţi: „Nu ştiu”. Dar voi ştiţi; este rezultatul legăturii voastre; aţi lăsat să se strecoare în inima voastră dragostea pentru practicile lumeşti, şi aceasta distruge părtăşia voastră cu Domnul. Nu mai iubiţi citirea Bibliei; voi înşivă nu mai citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l citiţi nici împreună cu alţii. Voi nu vegheaţi în har şi adevăr. Care este cauza? Pentru că voi aţi apucat-o pe căile lumeşti şi obiceiuri carnale. Aceasta este starea pentru care apostolul mustra Adunarea din Corint. Şi pasajul cuprinde un cuvânt de atenţionare pentru toţi care au fost instruiţi în adevăr, ca ei să nu trebuiască să împiedice creşterea Adunării şi înmulţirea ei la număr ca întreg prin eşecul lor personal practic.
Lucrări care rezistă la foc
Acum, în ultima parte a capitolului, Pavel vorbeşte despre învăţătură şi slujire în Adunare. El vorbeşte despre faptul, că el a pus temelia (1 Corinteni 3.10). El însuşi a pus temelia în Corint, şi temelia era Isus Hristos. După aceea au venit alte persoane şi au adus diferite învăţături, ele au clădit pe temelia apostolică. Dar unii din lucrători, unii din conlucrătorii lui Dumnezeu din Adunarea din Corint nu au zidit cu înţelepciune. Ei nu au slujit sfinţilor cu credincioşie, ei nu aveau pe Domnul înaintea lor, ca să călăuzească lucrarea lor; şi ei nu au folosit materialul corect, şi anume adevărul lui Dumnezeu, în lucrarea lor! Şi apostolul îi atenţionează cu privire la aceşti lucrători incorecţi şi neveritabili.
Dacă contribuim în Adunare în vreun fel la zidirea sfinţilor, atunci să luăm seama ce zidim, deoarece Hristos doreşte să aibă o Adunare curată, sfântă şi fără pată, pe care vrea s-o prezinte Lui Însuşi. Şi dacă introducem ceva în construcţie, El va verifica lucrarea noastră, ca să constate dacă ea este bună. El o verifică prin foc. Apostolul tratează această temă în vorbire simbolică, unii clădesc pe această temelie aur, argint şi pietre preţioase, alţii lemn, fân şi paie. În ziua lui Hristos El va verifica lucrarea fiecăruia, ca să arate public ce natură are ea. Focul va verifica lucrarea fiecăruia, şi unele din acestea vor dispare, deoarece sunt numai lemn, fân şi paie. Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista la foc. Şi numai ceea ce este din Cuvântul lui Dumnezeu va rezista focului judecăţii Sale, a ultimei Lui verificări.
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu netrecător, şi dacă eu adâncesc în inimile celor care sunt creştini ca şi mine adevărul lui Dumnezeu, pe care îl conţine Cuvântul Său, lucrarea va rămâne în picioare. Dar dacă aduc gândurile şi părerile proprii, lucrarea va dispare în ziua judecăţii. Fiecare să fie atent ce face în Adunarea lui Dumnezeu. Este ceva îngrozitor să pui o piatră de poticnire în calea unuia dintre cei mai mici, care aparţin lui Hristos, ca să cadă peste ea. Unii trăiesc în împrejurări grele, pe care trebuie să le învingă zi de zi, şi în orice moment ei ar putea aluneca şi cădea. Ce fac eu? Le întind eu o mână ajutătoare şi le dau o lovitură? Dacă vreau să le dau un sfat ajutător, atunci trebuie să le dau ceea ce Dumnezeu a scris. Dacă nu ţin seama de acest lucru, probabil le voi produce mai multă pagubă decât le fac bine; şi această lucrare a mea va arde.
Dar acolo sunt şi lucrători buni, despre care apostolul vorbeşte. Lucrarea lor va rezista încercării, atunci când va veni Stăpânul, şi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios”. Ah, haideţi să dorim să fim lucrători buni în ochii Domnului Isus, lucrători credincioşi în slujirea Domnului nostru! Dacă încerci să ajuţi unei persoane aflate în nevoi sufleteşti, la ce foloseşte să-i citeşti ceva din Shakespeare sau Milton? O astfel de literatură poate fi bună în anumite lucruri, referitoare la lumea aceasta. Dar folosul Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu este acela, că te păstrează credincios faţă de Hristos, despre care vorbeşte Cuvântul. Ajută deci acestui om cu ceea ce este plin de conţinut şi bun, şi tu vei primi răsplata cuvenită. Un om, care doreşte să facă o lucrare bună, alege cel mai bun material pentru această lucrare.
Alături de cea de-a doua grupă de lucrători, ale căror lucrări vor arde, ei înşişi însă vor fi salvaţi, este şi o a treia grupă. Acestea sunt persoanele rele şi îngrozitoare, care pătează Templul sfânt al lui Dumnezeu, care aduc în Adunarea lui Dumnezeu învăţătură falsă şi otrăvită. Nu se spune nimic despre lucrările lor, dar apostolul spune un cuvânt grav despre astfel de oameni: „pe acela îl va distruge Dumnezeu”.
Concluzie
Am schiţat foarte sumar această temă a creşterii Adunării. Dar să ne gândim întotdeauna, că este o lucrare divină, care are loc în legătură cu zidirea Adunării. Această lucrare este infailibilă şi nu poate fi distrusă. Ea va continua, în ciuda eşecului nostru. Dar există şi lucrarea fiecăruia în parte, unde noi toţi avem o responsabilitate. Aşa pe cât este de sigur că noi aparţinem acestei Adunări a lui Dumnezeu, la fel de sigur purtăm responsabilitatea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, ca să le ajutăm, să le facem bine, să purtăm grijă ca ei să înainteze în ceea ce este al Domnului Isus Hristos. Domnul aşteaptă aceasta de la fiecare din noi. Din pricina Numelui Său, prin harul Său să facem ce putem.
Hristos şi Adunarea Sa (4)
Hristos şi dragostea Lui, purtarea Lui de grijă şi planul Lui pentru Adunarea Sa
Versete călăuzitoare: Efeseni 5.25-27
Introducere
Versetele din acest pasaj al epistolei către Efeseni, cu care ne vom ocupa în seara aceasta în mod deosebit, sunt versetele Efeseni 5.25-27. Avem în ele legătura deosebită a Adunării cu Hristos – aşa cum ea era iniţial şi aşa cum ea este acum şi va fi atunci când planul lui Dumnezeu cu ea va fi împlinit. Vedem imediat că în aceste versete Adunării îi este acordat un caracter foarte remarcabil şi deosebit, a cărui posedare, aşa cum va fi arătat, este prin Hristos Însuşi.
Şi dacă privim aceste versete în lumina întregii epistole, ele devin şi mai remarcabile, pentru că, aşa cum voi toţi ştiţi, epistola către Efeseni vorbeşte despre Adunare ca vas prin care Dumnezeu va revela gloria Lui în legătură cu domnia viitoare asupra întregului univers. Lumea este acum stricată, în ceea ce-l priveşte pe om, şi Dumnezeu a ştiut de la început că aşa va deveni, însă planul Lui opus acestei stări era ca lumea şi tot ce era legat cu lumea în locurile pământeşti şi cele cereşti, în sfârşit să reflecte gloria Sa şi să fie o onoare pentru Numele Lui veşnic. Planul Lui era ca lumea şi tot ce este în ea să fie în final legate cu Fiul Său. Planul Lui era, să aducă toate lucrurile sub un Cap, în Hristos, aşa cum găsim scris în Efeseni 1. Aceasta era hotărât mai dinainte de a fi lumea. Astfel totul a fost planificat de Dumnezeu. Eşecul omului, care este descris aşa de clar în Scriptură, nu era o surpriză pentru Dumnezeu. El avea taina Lui, şi aceasta consta în aceea că Hristos va domni odată cu dreptate peste toate lucrurile şi că Dumnezeu va fi totul în toate.
Adunarea chemată la gloria veşnică
Însă mai era şi altceva, care, dacă avem voie să spunem aşa, este şi mai surprinzător. Dacă ne gândim la Dumnezeu, nu suntem noi surprinşi, că El cunoaşte totul, că sfârşitul este înaintea Lui la fel de uşor şi de tare ca începutul, însă minunea creşte înaintea ochilor noştri, când învăţăm din această epistolă, că la Hristos, în acel loc al gloriei sublime, când toate lucrurile vor fi depline, va fi o mireasă, una care are parte de acea glorie. Şi aceea care va avea parte de domnia Lui, de guvernarea Lui şi de gloria Lui nu va fi Israel, poporul pământesc, nicidecum un popor, aşa cum este în lumea aceasta, ci Adunarea lui Hristos, compusă din aceia care au fost scoşi din lumea păcătoşilor; căci aceasta înseamnă cuvântul adunare. Ei sunt chemaţi afară de Dumnezeu pentru Fiul Său.
De aceea vedem, că Dumnezeu de la început a avut planul ca imediat după ce Fiul Lui a fost răstignit şi lepădat ca Împărat al lui Israel, să cheme afară pe aceia care trebuiau să fie uniţi cu Hristos în gloria Lui cerească şi să constituie Adunarea. El i-a chemat afară chiar şi dintre iudei, pe aceia care s-au unit cu iudeii la răstignirea Domnului Isus. Şi în harul Său i-a făcut mai întâi să fie aceia care aveau de suferit împreună cu Hristos şi mai târziu să fie la Hristos în glorie şi să aibă parte de gloria Lui.
Deoarece această chemare înaltă şi cerească este prezentată în Scriptură, ar trebui să ne bucurăm de cunoaşterea ei. Dacă cineva cunoaşte sensul voii Tatălui lui, care la sfârşit îl va pune în posesia bunurilor enorme şi la o poziţie de autoritate în lumea aceasta, acea cunoaştere trebuie să influenţeze comportarea lui de acum. Ea trebuie să-i fie o mângâiere, în timp ce el aşteaptă să fie introdus în acea poziţie; şi de aceea revelarea viitorului Adunării ne-a fost făcută cunoscut acum, pentru ca noi prin această cunoaştere să putem fi încurajaţi în mijlocul suferinţelor noastre. Simţim noi aşa? Căutăm noi să înţelegem care este planul lui Dumnezeu cu noi, atunci când zilele pelerinajului nostru vor fi terminate?
Această epistolă, din care am citit un pasaj foarte scurt, este foarte clară cu privire la soarta viitoare a Adunării. Însă în aceste câteva versete sunt cuprinse unele gânduri spre care doresc să vă îndrept atenţia. Nu vorbesc despre îndemnul dat soţului şi soţiei. Acesta are locul lui şi întotdeauna va avea efectul mare asupra acelora care sunt soţ şi soţie, dacă ei înţeleg clar referirea la Hristos şi Adunare.
Dragoste în veşnicia trecută
Apostolul spune în Efeseni 5.25:
Efeseni 5.25: Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.
Dacă studiaţi cu atenţie acest pasaj, veţi vedea că el conţine un adevăr, care uneori ne scapă, dacă îl citim la întâmplare şi nu medităm cu grijă asupra lui: „Hristos a iubit Adunarea”, se spune. Desigur El a iubit Adunarea, şi noi acceptăm deplin dragostea Lui mare pentru Adunare; dar când a iubit El Adunarea? Hristos a iubit Adunarea înainte ca El să Se dea pe Sine Însuşi pentru ea, şi astfel trebuie să parcurgem un drum lung înapoi. Trebuie să mergem mult înainte de Golgota. Trebuie să mergem înapoi înainte de ieslea din Betleem. Noi trebuie să mergem înapoi înainte de trecutul iniţial al istoriei pământului. Noi trebuie să mergem la sulul acelei cărţi, în care este scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Adunarea era prezentă acolo înaintea Duhului Său veşnic. Atunci El a văzut Adunarea, şi atunci El a iubit Adunarea. Înainte să fim noi, simţămintele divine, mari şi adânci ale Domnului Isus s-au concentrat asupra Adunării: „Hristos a iubit Adunarea”.
De aceea dragostea pentru Adunare, şi desigur la fel precum şi dragostea Lui pentru Tatăl, L-a coborât din cer. El a văzut comoara din ogor, şi El a vândut totul ca să-l dobândească. El a văzut o perlă, de mare valoare, şi El a dat totul ca s-o primească. Însă planul dragostei a început atunci când El a văzut-o, şi când a văzut Hristos Adunarea? O, cu mult, foarte mult timp înainte să fim noi, inima lui Hristos şi ochii lui Hristos s-au îndreptat spre noi, şi dragostea Lui s-a odihnit pe Adunarea Sa. O, de ar preţui inimile noastre mărimea a ceea ce în versetul acesta este dezvăluit gândurilor noastre!
„Hristos a iubit Adunarea”; şi dacă El a iubit-o cu aşa mult timp înainte, dacă El a iubit-o atunci când a murit pentru ea, nu o iubeşte El încă, cu toată starea ei ruinată şi necredincioasă? În ciuda imaginii triste de pe pământ, pe care Adunarea o dă în risipirea ei, în lipsa de unitate şi în starea de ceartă, unde domneşte mânia şi dezbinarea, unde de fapt ar trebui să domnească dragostea şi armonia? Sentimentele lui Hristos nu se schimbă, şi de aceea ne putem bucura de dragostea nediminuată a lui Hristos pentru Adunarea Sa, în ciuda tuturor lucrurilor, a eşecului, a păcatului, care se lipesc de Adunare în poziţia ei în lumea aceasta. Dragostea lui Hristos rămâne aceeaşi.
Această dragoste veşnică a lui Hristos ne lasă să înţelegem puţin, ce se petrecea în inima Domnului nostru, atunci când a auzit mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”. El a spus: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Era Adunarea Lui, El o avea înaintea ochilor Lui ca fiind a Sa. Zidirea a continuat secole, şi ea va continua până când ultima piatră vie va fi zidită. Dar El, marele Ziditor, care avea planul Său înaintea Lui, avea desenul ei în cap, vedea Adunarea întreagă, terminată, în frumuseţea ei, atunci când a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”. El ştia că Israel se va îndepărta de El, că iudeii se vor ridica împotriva Lui şi Îl vor răstigni, dar El a declarat: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Adunarea Lui va fi prezentată desăvârşită şi terminată în ziua gloriei.
Deci, dragostea pentru Adunare era motivul primordial în inima lui Hristos, atunci când El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Să vedem ce conţine în sine însuşi această constatare. Domnul Isus Hristos nu pune aici pe prim plan prin apostol valoarea jertfei Sale, adică valoarea împăcării, pe care El a făcut-o, a ispăşirii pentru păcatele noastre, pe care El a făcut-o la cruce. Nu acesta este primul gând din acest verset, chiar dacă este cuprins în el, ci aici este vorba de devotamentul Lui şi de tot ce El era. El S-a dat pe Sine Însuşi, ca să dobândească Adunarea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Când Domnul Isus S-a apropiat de ceasul care stătea înaintea Lui, El, şi tot ce era în El, era prins în ceea ce voia să facă pentru răscumpărarea Adunării Sale. El nu numai a renunţat la viaţa Lui, chiar dacă aceasta este adevărat. El a depus viaţa Lui; însă noi trebuie să învăţăm, că El a jertfit întregul Său Eu. Şi nu era un om, care a făcut aceasta; nu era un Avraam sau un Isaac, nu era Iov sau Isaia, care s-au dat; ci era Fiul lui Dumnezeu. Adevărul referitor la dăruirea Lui pentru fiecare din noi îl găsim prezentat în epistola către Galateni: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Marea dăruire este adevărată pentru fiecare din noi din seara aceasta.
Noi putem lua realitatea aceasta pentru fiecare din noi; dar să lăsăm privirea noastră să pătrundă mai departe şi să ne gândim la Adunarea întreagă, deoarece „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Domnul cunoaşte pe fiecare din aceia care sunt ai Lui; şi este un gând copleşitor, că Domnul Isus Hristos în acele ceasuri întunecate ale suferinţei pe cruce a avut înaintea sufletului Său pe fiecare în parte din răscumpăraţii Săi. Asupra Lui era o povară mare de vină, însă această povară îngrămădită se compunea din multe, aş putea spune, din multe poveri mici; povara vinii mele, povara vinii tale. Fiecare din noi era reprezentat acolo, şi Domnul a suferit pentru fiecare în parte. Însă aici este şi adevărul, pe care îl avem aici, numărul întreg şi toată mulţimea acelora care constituie Adunarea Lui era înaintea Lui, atunci când Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare. Acesta era preţul îngrozitor, de neînţeles, pe care Domnul Isus Hristos l-a plătit pentru Adunarea Lui. Deci când ne gândim la jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care cel mai mult este exprimată în moartea Sa, să avem înaintea inimilor noastre adevărul acesta: în primul rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, şi în al doilea rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunarea întreagă. Toţi cei care alcătuiesc Adunarea au fost răscumpăraţi în acelaşi fel şi prin aceeaşi jertfă de dragoste. Acesta este rezultatul din trecut, despre care se vorbeşte în legătură cu Adunarea. Noi privim în urmă şi putem prin credinţă să vedem dragostea lui Hristos, dacă ne gândim că El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare.
Sfinţirea Adunării
Efeseni 5.26: … ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt,
În Efeseni 5.26 avem planul lui Hristos în această dăruire a jertfei. Ea era însoţită de un ţel. Nu se spune, că El S-a dat pe Sine Însuşi ca să elibereze pe sfinţi de urmările drepte ale păcatelor lor. Aceasta este desigur adevărat. Nu se spune, că El a murit, pentru ca ei să poată avea viaţa veşnică. Aceasta este desăvârşit de adevărat, şi noi găsim exprimat aceasta în alte părţi ale Scripturii; însă noi găsim aici care este în prezent planul mare al Domnului în legătură cu Adunarea.
Şi primul lucru, care este amintit, este sfinţirea; „ca s-o sfinţească”. Ce înseamnă sfinţirea? Aici pare să însemne, că era intenţia Domnului, atunci când S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare, s-o pună deoparte din mediul ei natural şi să facă din ea ceva care aparţine exclusiv Lui. Când un vas era rânduit pentru a fi folosit în Locaşul Sfânt al lui Iehova, el devenea un lucru sfinţit. Era ceva sfânt la el. Era ceva pus în mod deosebit deoparte pentru a fi folosit în Locuinţa sfântă a lui Iehova.
Voi ştiţi, că împăratul păgân Belşaţar a dispreţuit pe Dumnezeu şi a luat vasele Locaşului Sfânt, pe care tatăl lui sau bunicul lui le-a adus de la Ierusalim la Babilon, şi că el le-a folosit la masa oferită oaspeţilor lui (Daniel 5). El şi mai marii lui au băut din aceste vase sfinte şi au preamărit pe zeii lor din aur, argint, lemn şi fier şi astfel au profanat vasele Domnului. El le-a folosit într-un fel necurat şi păcătos; ele erau sfinte; ele aparţineau Domnului! Şi buzele lui Belşaţar şi buzele miilor mai mari ai lui abia s-au desprins de paharele din care au băut, când pierirea lor imediată a fost scrisă pe pereţii palatului.
Dumnezeu a intervenit în Babilon. El a vegheat cu zel asupra vaselor sfinţite. Erau numai lucruri materiale, dar ele ilustrau marea realitate din versetul nostru, că planul lui Dumnezeu în legătură cu Adunarea era s-o sfinţească, s-o despartă de iudei şi de păgâni spre a fi folosită de El Însuşi şi ca mărturie proprie în lumea aceasta. Gândesc că şi în glorie va fi adevărat, că Adunarea va avea locul ei propriu şi exclusiv. Adunarea nu va dispărea printre răscumpăraţii din zilele Vechiului Testament, ci sfinţirea ei deosebită pentru Domnul Isus Hristos, altfel decât a celorlalţi sfinţi cereşti, va fi vizibilă în glorie. Adunarea va avea întotdeauna locul ei propriu deosebit. Vom reveni mai târziu la acest adevăr. Dar să ne gândim că aici şi acum Adunarea, inclusiv toate mădularele – şi dacă tu eşti un mădular al trupului lui Hristos, aceasta este valabil şi pentru tine – devin sfinţite, că era planul lui Hristos, atunci când S-a dat pe Sine pentru Adunare, s-o pună cu totul deoparte din lume şi din tot ce aparţine de ea.
Dacă cineva din poziţia Adunării se întorcea înapoi la iudaism, el răstignea din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îi aducea ocară publică. Era o respingere conştientă a sfinţirii prin sângele legământului şi a locului de despărţire, pe care Hristos l-a obţinut pentru Adunare prin moartea Sa ispăşitoare (Evrei 10.29). Şi astfel acest plan al sfinţirii revine la noi în mod practic. Noi nu putem avea nimic cu lumea, nici cu păgânismul şi nici cu iudaismul. Noi ne dăm cu oroare înapoi de la orice formă şi dinaintea oricărei forme de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu din cauza locului pe care ni l-a dat Hristos. Noi am fost sfinţiţi, şi noi trebuie să păstrăm această sfinţire, deoarece El este sfânt şi planul lui este să ne sfinţească. Aceasta este natura, natura sfântă atribuită Adunării prin chemarea ei. „Chemarea sfântă” este amintită şi în alte locuri (2 Timotei 1.9).
Curăţirea Adunării
Dar urmează mai mult, şi aceasta este curăţirea Adunării. Observă ordinea: sfinţirea este înaintea curăţirii. Aceasta ne învaţă că Hristos ne cheamă la Sine Însuşi şi că El ne face ai Săi înainte ca El să înceapă să lucreze în noi. Domnul ştie foarte bine ce suntem noi din natură, noi suntem opusul a ceea ce este sfânt. Prin natura şi viaţa noastră suntem pătaţi; însă Domnul Îşi pune semnul pe noi ca pe aceia care sunt ai Săi, şi noi suntem sfinţiţi. Însă după aceea El începe să acţioneze în noi, ca să ne facă demni de locul pe care El ni l-a dat.
Un om blajin, bogat poate merge într-un cartier al mizeriei şi să aleagă un tânăr sărac, jerpelit, ca să-l adopte ca fiu al său. El spune: pentru propria mea plăcere doresc să fac acest tânăr repudiat moştenitor al averii mele. – Deci, el scoate pe acest tânăr pentru sine însuşi din zdrenţele şi mizeria lui şi din toate împrejurările lui dezastruoase, în care a crescut, din deformările care au avut loc asupra aptitudinilor lui morale şi spirituale prin împrejurările în care s-a aflat. Binefăcătorul ştia toate acestea, dar a făcut totuşi această alegere: voi lua pe acest tânăr ca fiu al meu. Şi el îl ia. Îl lasă el să rămână aşa cum este? Poate el duce pe acest tânăr în casa lui şi să-l prezinte ca fiu al lui în înfăţişarea care o are? El trebuie să-l cureţe. Trebuie să-l educe. El trebuie să-l desprindă de toate obiceiurile şi legăturile lui de odinioară. El trebuie să-l aducă într-o astfel de stare care face onoare poziţiei pe care i-a dat-o.
Şi aşa este cu păcătoşii dintre păgâni şi iudei, pe care Domnul i-a chemat să fie parte a Adunării Sale. El i-a pus deoparte pentru Sine. El l-a apucat pe Saul, prigonitorul, batjocoritorul, pe acela care Îl ura din adâncul inimii, şi El l-a chemat pentru Sine; dar El l-a curăţit. Acea ură împotriva lui Hristos a fost transformată în dragoste arzătoare pentru Hristos. În loc să prigonească pe cei care aparţineau lui Hristos, el le-a slujit şi şi-a dat viaţa pentru a le sluji. A avut loc o transformare. Toate lucrurile vechi au trecut şi ceva, care era nou, le-a luat locul. Aceasta era lucrarea lui Hristos. Acesta era felul în care El lucra la un mădular al trupului Său, şi acesta este felul în care El lucrează astăzi la toate mădularele, „curăţindu-le”, cum se spune, „prin spălarea cu apă prin Cuvânt”.
Veţi vedea deci, că în versetul acesta nu este amintit sângele lui Hristos. Este „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său [al lui Dumnezeu], care ne curăţă de toate păcatele”, aceasta este adevărat. Dar nu aceasta este învăţătura aici. Aici este vorba de curăţirea permanentă, care are loc în timpul actual. Domnul Isus, prietenii mei dragi tineri, vă are în mână. El vrea să vă educe; El doreşte să vă crească pe căile Lui, acele căi care sunt în concordanţă cu Duhul Său şi cu voia Sa. Sunt lucruri în jurul vostru, în cuvintele voastre, în gândurile voastre, pe căile voastre şi în legăturile voastre, care nu sunt plăcute pentru El; ele nu corespund voii Sale, şi El doreşte să ne cureţe de ele. Şi cum va face El aceasta? El o face prin Cuvântul Său. „Voi sunteţi deja curaţi din pricina cuvintelor pe care vi le-am spus”, a spus Domnul ucenicilor Săi. El i-a instruit multe luni. Le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi despre lucruri care aparţin împărăţiei lui Dumnezeu; şi ei erau curaţi în această dimensiune prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Însă această curăţire este un proces, care are loc permanent, şi aceasta ne arată importanţa referirii permanente la Cuvântul Scripturii. Domnul Isus Hristos foloseşte Cuvântul Său scris, ca să ne arate unde suntem greşiţi, ca să ne atingă conştiinţa şi să ne trezească simţămintele. Vă amintiţi de exemplul citat deseori despre Petru, care a tăgăduit pe Domnul. Şi cu toate acestea Domnul i-a spus dinainte că Petru Îl va tăgădui cu jurământ şi blestem. Chiar dacă cuvântul Său a ajuns la urechea lui Petru, el a dispărut totuşi din conştiinţa lui, deoarece el gândea că un astfel de păcat nu ar fi posibil în cazul lui; Petru a afirmat realmente aşa. El a spus că El nu ar tăgădui pe Domnul; însă Domnul a spus ce era adevărat. El cunoştea pe Petru mai bine decât se cunoştea Petru pe sine însuşi. Şi după aceea Petru L-a tăgăduit pe Domnul sub jurământ şi blestem, aşa cum Domnul a spus dinainte. Apoi, după a treia tăgăduire, citim, că Domnul „l-a privit pe Petru”; şi rezultatul acestei priviri, pe care Domnul a aruncat-o asupra lui Petru, era, că „Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Aici cuvântul a curăţit inima lui Petru. Cuvântul i-a arătat că el era un apostol necredincios. El era o persoană nedemnă; el era nedemn să fie un ucenic al unui astfel de Om cum era Domnul Isus. El nu era demn de dragostea Lui, el nu era demn de încrederea acordată lui de Domnul. Ce folos poate aduce un om din rândul apostolilor, care poate să tăgăduiască Numele Stăpânului lui, şi aceasta nu numai o singură dată? Ah, ce gânduri îngrozitoare şi acuzatoare de sine au trecut prin capul lui Petru şi au lovit conştiinţa lui, atunci când a ieşit afară şi a plâns cu amar!
În felul acesta Domnul a curăţit inima lui; dar El nu a terminat lucrarea Lui cu Petru, deoarece noi găsim, că Domnul Isus după învierea Sa S-a referit din nou pe malul lacului Ghenezaret la eşecul lui ruşinos, aşa cum avem notat în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Domnul a vorbit foarte blând cu Simon Petru, însă cuvântul Lui avea încă un caracter curăţitor. El a spus: „Simone, Mă iubeşti? Mă iubeşti tu cu adevărat? Mă iubeşti tu din toată inima?” Şi Petru a trebuit să privească în inima proprie, ca să vadă dacă dragostea lui era sau nu era veritabilă; şi când a privit în inima lui, a fost lovit ca de fulger. Ce am făcut eu în acea noapte a tăgăduirii? L-am tăgăduit cu jurământ şi blestem. Este realmente adevărat, că Îl iubesc? Şi în cele din urmă Petru s-a văzut constrâns să spună: „Doamne, Tu şti toate; Tu cunoşti că Te iubesc. Nu pot spune foarte mult despre dragostea mea pentru Tine; dar Tu, Tu şti toate, cunoşti că eu te iubesc cu adevărat în adâncul inimii mele”, şi astfel a curăţit Domnul pe Petru înainte de înălţarea Sa la cer prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Gândiţi voi că această temă a fost tratată ca să ne amintim de faptele lui Petru, ca să ştim adevărul despre Petru? Ea este un adevăr care se referă la fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Noi suntem capabili să facem ce a făcut Petru, şi dacă nu suntem atenţi ni se poate întâmpla ceva asemănător. Noi ne putem afla în împrejurări asemănătoare, şi dacă suntem supuşi încercării, şi noi putem rata. Se poate ca atunci să spunem ceva care nu este adevărat şi să luăm în gura noastră cuvinte pline de ocară împotriva Domnului Isus. Însă Domnul este foarte îndurător, şi El va folosi Cuvântul Său ca să ne cureţe şi să ne restabilească, aşa cum a făcut în cazul lui Simon Petru. Dar voi vedeţi cât de important este să avem cuvântul Domnului în memorie. Petru l-a avut în memorie; chiar dacă nu l-a avut înaintea ochilor. A devenit însă conştient de el, atunci când Domnul l-a privit. Şi la fel şi voi trebuie să încercaţi să întipăriţi Cuvântul lui Dumnezeu adânc în memorie. Voi trebuie să-L citiţi şi să vi-L însuşiţi; şi apoi Domnul îl poate folosi în lucrarea Sa mare de curăţire, pe care el o face asupra voastră ca parte a Adunării prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Hristos Îşi prezintă Adunarea glorificată
Acum ajungem în versetele următoare la soarta viitoare a Adunării:
Efeseni 5.27a: … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă,
Sau: o Adunare în glorie. Vrem să înţelegem foarte bine cuvântul acesta. Ce vrea să spună Domnul prin Duhul Său în versetul acesta prin cuvântul Adunare? Sunt aceia care în ziua de Rusalii au fost botezaţi într-un singur trup? Sunt numai aceştia? Sunt numai aceia care au trăit în zilele apostolice? Se referă numai la aceia care trăiesc astăzi? Nu. Totalitatea Adunării se compune din toţi credincioşii începând de la Rusalii şi până la revenirea Domnului Isus pentru sfinţii Săi. Aceia care trăiesc la un moment dat pe pământ sunt numiţi uneori trupul lui Hristos, însă aici este vorba de totalitatea Adunării ca fiind compusă din toţi aceia care vor constitui Adunarea în glorie. Domnul S-a gândit la ei toţi ca posesiune a Lui răscumpărată de El. De aceea trebuie să ţinem seama că versetul acesta va avea împlinirea lui deplină şi definitivă abia atunci când va veni Domnul şi întreaga Adunare, indiferent dacă ei au adormit sau trăiesc, va fi răpită de pe pământul acesta în casa Tatălui în înălţime. Atunci El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată. Aceasta va fi atunci când Domnul Isus Hristos va aduna la Sine şi înaintea Lui întreaga Adunare. Ea se va afla atunci într-o stare de desăvârşire absolută şi va arăta aşa cum Hristos a creat-o pentru Sine Însuşi, ea va fi lucrarea Lui personală, nepătată de lipsuri sau păcat.
În capitolul al doilea al cărţii Geneza avem în cazul lui Adam şi Eva un tablou al acestei desăvârşiri şi părtăşii. Ştim că Dumnezeu a supravegheat pământul nou creat şi toate animalele, care au fost aduse înaintea lui Adam, pentru ca el să le dea nume. Însă între toate acestea nu era nici un ajutor pentru Adam, nimeni, care să fie demn de locul care a fost dat lui Adam. Adam a fost aşezat în lume, ca s-o administreze pentru Dumnezeu. Creaturile inferioare au fost supuse domniei lui, însă potrivit gândurilor lui Dumnezeu nu era bine că omul era singur. Era necesar ca el să primească o însoţitoare. Şi între creaturile vii, pe care Dumnezeu le-a creat, nu era nici una, care potrivit părerii lui Dumnezeu era demnă să fie pusă alături de Adam. Şi de aceea Dumnezeu a hotărât ca El Însuşi să facă rost de o mireasă pentru Adam. Drept urmare El a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc şi din Adam a făcut-o pe Eva, femeia, în toată frumuseţea şi desăvârşirea ei iniţială, căci păcatul nu pătrunsese încă în lume. Şi când Adam s-a trezit din somn, mireasa lui era înaintea lui, în farmecul ei şi în gloria ei, fără nici un fel de nedesăvârşire, complet nouă din mâinile lui Dumnezeu Însuşi, creată prin înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu într-un aşa fel că ea era potrivită pentru soţul ei Adam şi pentru ţelurile demne ale dragostei lui.
Şi astfel aici găsim o aluzie la acest eveniment. Crearea deosebită a Evei este o imagine pentru Adunare, care a fost creată pentru Hristos şi care este rezultatul somnului de moarte adânc al Său, pe care El a îndurat-o. Şi în gloria învierii Sale El găseşte Adunarea în glorie alături de El, şi El o prezintă pentru Sine glorificată, un ajutor pentru El, cineva care va şedea împreună cu El pe tronul Lui şi va domni împreună cu El. Atunci lumi uimite vor privi la mireasa lui Hristos şi vor preamări Numele Lui din cauza frumuseţii şi gloriei lui Hristos, care vor fi vizibile în Adunare.
Aceasta este priveliştea din viitor. Acesta este idealul care stă înaintea Domnului nostru binecuvântat ca Acela care iubeşte Adunarea şi o sfinţeşte. El are aceasta în plan, şi în acest scop El îngrijeşte foarte bine Adunarea Sa şi aşteaptă de mulţi ani şi multe decenii, care trec, până va veni timpul lui Dumnezeu şi El Însuşi va prezenta Adunarea glorificată. „Fără nici o pată”, se spune, nici un cusur de vreo formă oarecare înăuntru, nici o necredincioşie în inimă, nici un sentiment îngrădit sub vreo formă; nimic nu va fi în sau la Adunare, care să fie incompatibil cu gloria lui Hristos, aşa că atunci când Hristos în desăvârşirea absolută a dragostei Sale priveşte spre mireasă, tot ce vede la ea satisface ochii Lui.
Nici o pată sau zbârcitură
Efeseni 5.27b: … neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă, şi fără cusur.
Ce imagine minunată este aceasta, prieteni dragi, al ultimului rezultat al şlefuirii divine, care are loc în linişte în lumea aceasta! Noi putem înţelege astfel de cuvinte numai prin credinţă şi fără să le verificăm să le lăsăm să se cufunde în inimile noastre. Însă ele ne dau un cu totul alt tablou despre realitatea lucrurilor, decât acela pe care noi îl cunoaştem deseori, când ne strângem laolaltă, douăzeci sau mai multe persoane, dacă vreţi, care frâng pâinea. Noi toţi suntem slabi, toţi avem defecte, toţi suntem înclinaţi să greşim, niciunul dintre noi nu este unul care poate fi mândru cu sine; şi noi gândim: ce grămadă sărăcăcioasă suntem noi, şi este adevărat, dar dacă citim versete ca acestea, vedem că lucrarea Domnului se exercită asupra noastră. Pe baza acestor cuvinte ne devine clar că în toată lumea are loc nu numai lucrarea Evangheliei, care cheamă bărbaţi păcătoşi şi femeie păcătoase la Adunare, ci şi lucrarea Domnului Isus Hristos făcută în linişte, care sfinţeşte, curăţă şi îngrijeşte foarte bine Adunarea şi se preocupă de toţi care sunt ai Săi şi îi păzeşte să nu se îndepărteze de El.
Această lucrare a Domnului are loc permanent. Hristos face lucrarea Sa, chiar dacă noi ratăm să ne facem partea. Noi nu facem ce ar trebui să facem. Dacă ne apucăm să facem o lucrare pentru Domnul nostru, o facem foarte nedesăvârşit şi nedemn. Nu este nici o îndoială cu privire la starea noastră de nerodire. Însă în timp ce noi suntem robi nefolositori, Domnul Isus Hristos este slujitorul desăvârşit. Deci dacă suntem apăsaţi, pentru că vedem eşecul în slujirea omenească, putem merge pe genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu că lucrarea mare, despre care este vorba, este făcută de Domnul Isus Hristos şi că El o va duce la bun sfârşit. El o va desăvârşi în glorie şi la timpul potrivit va veni ziua descoperirii ei.
Şi gândul bogat în binecuvântare pentru noi toţi este, că în ziua aceea a triumfului şi biruinţei noi vom fi prezenţi. Fiecare din noi, toţi, care cunoaştem pe Domnul nostru, toţi, care în momentul acesta suntem mădulare ale trupului lui Hristos, noi toţi vom fi prezenţi în ziua aceea a gloriei. Noi vom vedea pe Hristos în gloria Lui şi Hristos va vedea gloria Lui în noi. El va vedea lucrarea pe care a făcut-o. El va vedea pe aceia, pe care El i-a scos afară, care erau murdari şi pătaţi, luminând în gloria strălucitoare, pe care El le-a dat-o. „Le-am dat gloria, pe care Tu Mi-ai dat-o.” El va face ca acest cuvânt spus Tatălui Său să devină adevăr, şi noi vom fi fără pată acolo. Noi vom fi sfinţi şi fără cusur. Dacă veţi privi capitolul 1, veţi găsi că şi acolo se întâlnesc cuvintele „sfânt” şi „fără cusur” (Efeseni 1.4), unde este vorba de noi personal. Este planul lui Hristos să aibă înaintea Lui persoane – ca persoane individuale şi în părtăşie – care sunt sfinte şi fără cusur; şi în acea ceată mare a răscumpăraţilor cei mai dragi pentru El vor fi aceia care constituie Adunarea.
Sfinţii vechi-testamentali şi Adunarea
Sunt unii care au gândit că noi, prin faptul că vorbim despre locul deosebit care a fost dat Adunării, degradăm pe sfinţii Vechiului Testament, şi ne punem pe noi mai presus de Avraam, de David şi Isaia; însă un astfel de gând este complet greşit. Oricare are fi mândria religioasă, pe care noi am putea-o avea – şi s-ar putea s-o avem, căci cei mai mulţi dintre noi au puţin fariseism în ei înşişi, care mereu iese la iveală -, acolo nu va fi nici o mândrie. O stea poate să se deosebească de altă stea în strălucire, dar nu este nici o mândrie între stele, deoarece fiecare are locul pe care Dumnezeu i l-a dat pe firmament. Şi la fel şi noi vom avea locul pe care Dumnezeu ni-l dă conform planului Lui pe baza dragostei Lui şi pe baza lucrării Sale pentru noi. Şi inimile noastre vor fi atunci umplute complet cu laudă şi adorare pentru El, din cauza gloriei pe care El ne-a dat-o. Dacă s-ar strecura un gând de mândrie, ar fi o pată, o zbârcitură, dar nouă ni se spune că nu va fi nici o pată şi nici o zbârcitură.
Nu, locul deosebit al Adunării este acela pe care Dumnezeu i l-a rânduit în planul Său veşnic; şi motivul pentru această diferenţiere constă în caracterul deosebit al Adunării, şi anume, că ea crede în Hristos în timpul lepădării Sale. Israel va ajunge mai târziu la binecuvântare, şi în ziua gloriei lui Hristos va fi pe pământ, când El va fi descoperit în glorie înaintea acestei lumi. Sfinţii Vechiului Testament au crezut în Hristos, înainte ca El să vină; însă însuşirea mare a Adunării este că Adunarea Îl iubeşte în timp ce lumea Îl urăşte, când pentru un om lumesc nu este nimic mai repudiabil ca Numele lui Hristos. Noi punem pe Hristos pe primul loc, noi ne plecăm genunchii înaintea Lui, noi Îl adorăm, noi Îl onorăm, ne gândim la El în moartea Lui, Îi slujim în fiecare zi. Da, când mâncăm şi bem, o facem în Numele Său. Isus Hristos înseamnă totul pentru noi. Şi deoarece Adunarea crede în Hristos şi suferă cu Hristos în ziua lepădării Sale, Dumnezeu în planurile şi căile Lui drepte dă Adunării locul cel mai sublim al legăturii nupţiale cu Hristos în glorie.
Această învăţătură este cu adevărat adevărată, deoarece o găsim în Scriptură. De aceea ea ar trebui să aibă efectul ei corect asupra noastră, şi indiferent dacă tu o înţelegi sau nu complet, poţi vedea desigur că Adunarea are un viitor mare şi minunat. De aceea este un viitor minunat pentru tine şi pentru toţi care sunt legaţi cu tine. Asupra ta este o mare responsabilitate cu privire la ce fel de persoană ar trebui să fi în lumea aceasta, dacă aceasta este adevărat. Dacă aceasta va fi poziţia ta mai târziu în gloria cerească, ce fel de persoană ar trebui să fi tu acum pentru Hristos Isus? Dacă El te-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru tine, aşa cum a făcut pentru Adunarea Sa, ce I-ai dat tu în schimb? Ce Îi dai tu zi de zi pentru aceasta? Cum încerci să răsplăteşti dragostea Lui?
Domnul nu a lăsat aceste lucruri să fie complet acoperite cu un văl, ca să le dezvăluie atunci când ne va lua acasă în Casa Tatălui. El va avea să ne descopere multe taine, când vom fi acolo, însă aceasta ne-a descoperit acum, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta. Aceasta a făcut El, pentru ca tu şi eu să ne putem dedica Lui cu intimitate, în timp ce aşteptăm revenirea Lui. Facă El, ca acesta să fie rodul în inimile noastre ale tuturor al descoperirilor Sale minunate, din pricina Numelui Său.
Hristos şi Adunarea Sa (5)
Adunarea de la Rusalii
William John Hocking
- Introducere
- Înălţarea lui Hristos
- Coborârea Duhului Sfânt
- Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui
- Rugăciunea dis de dimineaţă
- Sunete şi privelişti şi vorbiri
- Sângele şi Untdelemnul
- Vestirea lui Hristos înălţat
- Urmările înălţării la cer
- Dimensiunea Adunării
- Binecuvântare şi laudă
- Unanimitate
- Învăţătura apostolilor
- Părtăşia
- Frângerea pâinii
- Rugăciunile
- Exprimarea unităţii
- Respectarea adevărului despre Adunare
Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2
Introducere
Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.
Înălţarea lui Hristos
Oricât de greu ar fi să se înţeleagă adevărul bisericesc şi să te conformezi lui, totuşi tema are importanţa cea mai mare pentru fiecare credincios, deoarece Adunarea lui Dumnezeu este legată cu două realităţi mari ale istoriei biblice, cu două realităţi cu însemnătate deosebită.
Prima realitate este înălţarea Domnului Isus Hristos, gloria Lui în cer depăşeşte cu mult orice căpetenie şi orice autoritate şi orice putere şi orice domnie şi orice nume, care se poate numi. Acolo Dumnezeu Tatăl a dat lui Isus din Nazaret demnitatea cea mai înaltă şi gloria cea mai mare. El, Cel pe care cerul cerurilor nu-L poate cuprinde, este în acel loc al gloriei de nedescris. Omul Hristos Isus, Cel care a fost răstignit, Acela care a fost în mormânt, Se află acum la dreapta tronului lui Dumnezeu şi Lui I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Pe baza acestei realităţi a fost întemeiată Adunarea. Adunarea a luat fiinţă pe pământ, deoarece Domnul Isus Hristos era glorificat în cer. Adunarea a fost constituită aici, dar era o legătură vie între comunitatea credincioşilor care se strângeau pe pământ şi Domnul Isus Hristos în glorie. În toate revelaţiile minunate ale Sfintei Scripturi nu se găseşte nimic care să fie pus pe aceeaşi treaptă cu această realitate; şi de aceea spun că Adunarea lui Dumnezeu are un drept deosebit asupra ta şi a mea pe baza acestui caracter.
Domnul Isus Hristos este în gloria lui Dumnezeu, şi Adunarea de pe pământ este legată cu El acolo. În afară de aceasta, eu, ca cel care crede în Domnul Isus Hristos – indiferent de orice activitate a mea, indiferent de orice alegere a mea -, constitui o parte a acelei Adunări, şi ca atare eu sunt legat cu El acolo în cer. Acesta este un gând care ar trebui să facă să vibreze în noi cele mai înalte acorduri de laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, pentru faptul că este posibil aşa ceva. Tu ai putea spune că cerul este foarte departe şi că între tine şi dreapta tronului lui Dumnezeu este o depărtare mare, şi ai putea gândi că, deoarece această distanţă este aşa de mare, poţi să neglijezi acest fapt fără a avea parte de pagube personale şi că acum nu trebuie să te preocupe. Dar dacă nesocoteşti privilegiile, care rezultă din această realitate, vei pierde binecuvântările personale, pe care ele le aduc cu sine.
Coborârea Duhului Sfânt
A doua realitate istorică, pe care o găsim şi în acest capitol, este aceea că la fel de sigur precum faptul că Domnul Isus Hristos este acolo la dreapta tronului lui Dumnezeu, este şi faptul că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a preamăritei Trinităţi, este aici pe pământ, şi locuinţa ei aici pe pământ este acea casă, pe care El Însuşi a întemeiat-o la Rusalii, Adunarea lui Dumnezeu. Duhul nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu Se poate găsi în acele minuni arhitectonice impunătoare, pe care omul le-a ridicat în Numele Domnului Isus Hristos, dar El locuieşte cu adevărat şi realmente aici în acel templu nevăzut, care a fost făcut sfânt prin prezenţa Sa. Nu este o minune de neînţeles, faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte aici? Zi şi noapte, săptămână de săptămână, an de an, El este aici în lumea aceasta, căci El a venit la Rusalii, ca să rămână aici, şi nu numai pentru o vizită trecătoare.
Cât de îngrozitor este să ignorezi această realitate! Citim în acest capitol 2 al cărţii Faptele apostolilor, că păcatul iudeilor, care au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au lepădat, era mare şi demn de urât în ochii lui Dumnezeu. Cât de grav trebuie să fie atunci păcatul creştinătăţii de astăzi, care tăgăduieşte prezenţa sfântă a Duhului lui Dumnezeu printre urmaşii Domnului Isus Hristos – chiar dacă ea nu o tăgăduieşte prin mărturisire, totuşi o tăgăduieşte în practică. Cât de puţini cred că El locuieşte nu numai în unul de aici şi în altul de acolo, ci că El locuieşte în ei uniţi, că El îi uneşte pe toţi într-o părtăşie desăvârşită, oricât de împrăştiaţi ar fi ei aici pe pământ, şi că urmare acestui fapt fiecare în parte şi toţi împreună sunt uniţi cu Domnul Isus Hristos, Capul Adunării aflat în glorie!
Ca să gândeşti corect şi sfânt despre natura Adunării lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cu tărie la aceste două adevăruri centrale. Domnul Isus Hristos este la dreapta lui Dumnezeu; şi Dumnezeu, care I-a dat acea glorie cerească, I-a dat ca posesiune deosebită a Sa un popor ales, care este Adunarea Sa, şi ca să păstreze acea Adunare, s-o sprijine, s-o îngrijească şi să întărească acea Adunare slabă alcătuită din oameni care cred în Domnul Isus Hristos, a fost trimis aici jos Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Lumea nu-L poate vedea şi nu-L poate primi, dar tu şi eu, dacă noi credem în Domnul Isus Hristos, suntem obligaţi să recunoaştem prezenţa Sa – să-L ascultăm, să-I dăm loc, să luăm seama la El spre călăuzirea noastră şi să rămânem sub puterea Lui permanentă. Dacă facem aceasta, ne vom bucura de acea părtăşie dulce şi plină de har cu Domnul nostru Isus Hristos aflat în cer, despre care lumea nu ştie, dar despre care cel mai bine ştiu aceia care se smeresc cel mai mult şi permit Duhului lui Dumnezeu îndurător să facă cu ei ce vrea El.
Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui
Dacă citim acest capitol, găsim că în Ierusalim era o grupă de oameni care aştepta. Ea era foarte mică la număr, probabil mult mai mică la număr decât noi, care suntem adunaţi în seara aceasta în această hală, dar ei erau adunaţi în Ierusalim şi toţi erau însufleţiţi de un interes comun şi un ţel comun. Fiecare din această grupă cunoştea personal pe Domnul Isus Hristos; şi ultima lor cunoaştere despre El era, că El i-a condus cu zece zile în urmă până la Betania, şi că El, în timp ce vorbea cu ei, S-a despărţit de ei. Când El S-a înălţat la cer şi a dispărut privirii lor, inima lor era aproape să se rupă. El, Acela care i-a iubit atât de mult, care le-a vorbit cuvinte, pe care nici un om mai înainte nu le-a rostit, care a murit pentru ei şi a înviat, i-a părăsit. El a dispărut privirii lor, şi ei stăteau acolo şi priveau, şi priveau şi sperau ca El să revină imediat. Aşa cum ştim, ei au fost mângâiaţi de cei doi îngeri, care le-a spus că ei nu trebuie să stea acolo şi să privească spre cer, căci la timpul potrivit Domnul va reveni cu siguranţă.
Însă înainte de acel eveniment fericit trebuia să aibă loc ceva de cea mai mare importanţă, şi cuvintele Domnului lor le-au răsunat cu totul noi în urechi şi au revenit în amintirea lor. Căci El le-a poruncit să meargă la Ierusalim şi acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, „pe care”, a spus El, „aţi auzit-o de la Mine”. Acum şi-au amintit ce li s-a spus în odaia de sus, după instaurarea Cinei. Domnul a făcut acolo remarca, care i-a pus în uimire: „Vă este de folos să Mă duc”; şi ei aveau nevoie deja de o porţie bună de credinţă şi luminare, ca să înţeleagă cum ar putea fi aşa ceva. „Este mai bine pentru voi să Mă duc, decât să rămân aici. Mă duc să vă pregătesc un loc.” Aceasta era o ştire binecuvântată, să audă despre un loc care era pentru ei în casa Tatălui, însă aceasta stătea în legătură cu utilitatea. El a spus: „Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi”, Celălalt Mângâietor. Acela care vine va veni să ia locul Meu, şi El va însemna pentru voi chiar mai mult decât am fost Eu. El va locui la voi, ca niciodată să nu vă lase singuri. El va fi la voi în orice loc unde voi veţi fi, oricât de împrăştiaţi veţi fi pe suprafaţa pământului, şi El, Duhul Adevărului, vă va conduce în tot adevărul.
Drept urmare ei s-au întors la Ierusalim, pentru ca acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, aşa cum le-a poruncit Domnul. Cum au aşteptat ucenicii? Care era atitudinea lor la aşteptare? Găsim că ei şi-au petrecut timpul în rugăciune. Ei erau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu, aşa cum ne relatează Luca în evanghelia sa; însă aici în Faptele apostolilor găsim că ei stăruiau în rugăciuni şi implorări – nu că fiecare se ruga în cămăruţa lui, ci toţi erau adunaţi şi o făceau în comun. Ei se rugau, ca să se împlinească cuvintele Domnului lor, ca să fie dată făgăduinţa Tatălui. Domnul le-a spus: „Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duhul Sfânt celor care-L cer de la El?” Drept urmare, cei care erau adunaţi acolo aveau îndreptăţirea din partea Domnului să roage pe Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt. Ni se face cunoscut că ei s-au rugat şi Dumnezeu L-a trimis. De aceea este fără folos pentru noi să se citeze evanghelia după Luca (Luca 11.13) ca pasaj din Scriptură, care ne dă îndreptăţirea să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită acum pe Duhul Sfânt. Cele o sută douăzeci de persoane, care erau adunate acolo, s-au bazat pe această făgăduinţă. Ele s-au rugat şi au primit răspunsul, şi noi am fi cu secole în urmă, dacă ne-am ruga acum ca Duhul Sfânt să fie trimis. El este aici. Cât de jignitor este să se treacă cu vederea prezenţa Lui!
Rugăciunea dis de dimineaţă
Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.
Ucenicii aşteptau zi de zi. Când a venit ziua a cincizecea, ziua de Rusalii, ei toţi erau adunaţi la un loc, dimineaţa foarte devreme, deoarece era abia al treilea ceas din zi (ora 9), atunci când Petru a început vorbirea lui. În ziua aceea ei au avut evenimentul fericit al unei strângeri laolaltă pentru rugăciune dis de dimineaţă. Aceia care au luat parte vreodată la astfel de întruniri dis-de-dimineaţă ştiu câtă înviorare este în ele; ei cunosc caracterul preţios al ocaziei; ei cunosc puterea care este în rugăciuni. Oamenii care părăsesc patul lor în lepădare de sine serioasă, şi se strâng foarte devreme, pentru ca uniţi să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu, niciodată nu vor fi dezamăgiţi. Este un proverb adevărat, că Dumnezeu nu este dator nimănui. El nu datorează nimic, nici ţie şi nici mie. Ah, cât de mult ne dă El, dacă facem ceva pentru El! Dacă tu nu ai probat încă această bunătate a Lui, verific-o acum pentru tine. „Puneţi-Mă la încercare” – Dumnezeu ne solicită, să-L punem la probă.
Aici este un exemplu vizibil al credincioşiei lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi şi aceste femei erau laolaltă să se roage pentru revărsarea Duhului, pentru ca Duhul făgăduit să vină; şi El a venit, în timp ce ei erau laolaltă. El a venit deodată. Duhul Sfânt a venit peste această adunare pregătită, aşa cum găsim în partea de început a Noului Testament că Fiul lui Dumnezeu a venit la o adunare pregătită. Drumul Domnului era pregătit de Ioan Botezătorul. La predica lui oamenii păcătoşi s-au căit de păcatele lor şi erau botezaţi în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acolo stătea această grupă a celor care s-au căit, care simţeau cât de păcătoşi erau în ochii lui Dumnezeu. Şi la acea grupă pregătită a venit Isus, Cel care trebuia să salveze pe poporul Său de păcatele lor, şi El a venit la momentul potrivit pentru ca El Însuşi să fie botezat. Atunci Tatăl a mărturisit că El era Fiul Lui preaiubit, şi când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a coborât peste El şi S-a odihnit pe El.
Sunete şi privelişti şi vorbiri
Faptele apostolilor 2.2-4: Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au [textual : s-a aşezat] aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.
Aici avem prezentat felul cum a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la această comunitate pregătită din Ierusalim, care Îl aştepta. Au fost semne audibile, că Duhul Sfânt venise. Era vuietul unui vânt puternic care trecea. Ei au auzit prezenţa Lui, dar El era nevăzut. El „sufla”, încotro voia El (Ioan 3.8), dar fără îndoială El era prezent în locul unde erau ei adunaţi.
La început era deosebit de necesar ca celor adunaţi să li se facă în chip desăvârşit clar că Duhul Sfânt venise. De aceea erau nu numai semne audibile, ci şi vizibile, căci ucenicilor li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc. Nu erau multe Duhuri. Era numai Unul singur, căci Cuvântul spune: „Şi S-a aşezat pe fiecare dintre ei.” Limbile erau despicate, sau împărţite; motivul pentru aceasta îl vom afla în dată. Ucenicii au fost făcuţi capabili să vorbească în alte limbi, aşa cum le dădea Duhul să vorbească. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu, faptul că Isus Hristos era glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu mai puteau acum să fie limitate la o naţiune; Hristosul înălţat al lui Dumnezeu trebuia vestit acum pretutindeni tuturor oamenilor. De aceea ei au primit putere de la Duhul, ca să vorbească în acest scop în limbi diferite, însă în timp ce erau forme diferite de manifestare, era numai o singură putere călăuzitoare. Duhul Sfânt S-a aşezat pe fiecare din ei şi din plinătatea autorităţii Lui a dat autoritate fiecăruia, prin aceea că El a păstrat unitatea acţionării în mărturia lor pentru Hristos. În felul acesta s-a confirmat marea realitate, că Duhul Sfânt venise, şi Petru s-a ridicat să vorbească sub influenţa şi autoritatea Duhului venit de curând.
Când Solomon a sfinţit Templul, norul de glorie a umplut Templul. Şi gloria aceea era aşa de mare, că preoţii nu puteau rămâne acolo ca să facă slujba lor, din cauza prezenţei minunate a Domnului în Templul Său pământesc şi material. Acum Duhul Sânt coborâse şi a zidit o altă casă, un Templu duhovnicesc, în care El trebuia să locuiască. Şi acum El avea cu adevărat o influenţă bogată de har. Niciunul nu a fost zdrobit prin prezenţa Duhului. Niciunul nu s-a speriat prin revelarea Lui în mijlocul lor.
Ucenicii stăteau toţi sub puterea Duhului Sfânt şi au fost umpluţi de El, însă influenţa Duhului, care era peste ei, era de o aşa natură, că se potrivea credinţei şi dragostei lor. Căci ei erau pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt, care acum venise; şi ce i-a pregătit? Domnul Isus Hristos a alcătuit această comunitate prin propriile Sale cuvinte. El a venit în ceea ce este al Său, dar ai Lui nu L-au primit. După aceea El a adunat în jurul Lui pe cei care credeau în El, ei au venit la El, şi El i-a învăţat. El i-a făcut să fie propria Lui Adunare. Ei Îl iubeau; ei I-ai zis bun venit, atunci când El a venit la ei în timpul slujbei Sale. Lazăr, Marta şi Maria nu L-au urmat pe Domnul în umblarea Lui, dar cât de bucuroase au fost ele, când El a venit în casa lor!
Sângele şi Untdelemnul
Şi astfel a existat această ceată, ca rezultat al slujbei Domnului în Ierusalim, care Îi aparţinea. Însă acum era o însuşire deosebită, care caracteriza această ceată. Marea realitate, care niciodată înainte nu a existat în istoria lumii, era aceea, că Domnul Isus Hristos murise pentru păcatele lor. El Şi-a vărsat sângele Lui preţios. Lucrarea de răscumpărare veşnică era făcută de El. Sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, i-a curăţit de orice pată. Toţi aceşti bărbaţi şi toate aceste femei erau curate, mai albe decât zăpada, curăţite în conştiinţa lor prin sângele preţios al Domnului Isus. Această ceată, care aştepta în Ierusalim, era constituită din persoane pregătite.
În procedurile vechi simbolice, la sfinţirea unui preot şi la curăţirea unui lepros, sângele animalului de jertfă era pus pe urechea şi pe mâna şi pe degetul persoanei respective. Întotdeauna când o persoană era stropită, mai întâi se folosea sângele şi după aceea untdelemnul se punea peste sânge. Imaginea Duhului Sfânt urma după imaginea lucrării lui Hristos de împăcare şi curăţire, şi aşa a avut loc istoric la Rusalii.
Aceşti oameni, care erau adunaţi în Ierusalim şi se rugau, erau un popor curăţit. Ei erau curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, şi de aceea Duhul Sfânt a coborât peste ei şi i-a mişcat, ca să-I slujească imediat. Imediat au început să vorbească în alte limbi. Ei toţi erau vase curăţite, care au fost umplute cu Duhul pentru a fi de folos.
Vestirea lui Hristos înălţat
Faptele apostolilor 2.22-24: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile morţii, pentru că nu era posibil ca El să fie ţinut de ea.
Şi Petru, plin de Duhul Sfânt, a vorbit mulţimii. Care era marea temă a predicii lui Petru din ziua aceea? El a spus multe lucruri importante, aşa cum putem deduce din rezumatul scurt, pe care îl avem aici înaintea noastră. Însă gândul de bază în toate acestea era acela, că Acela, care tocmai a fost răstignit în lumea aceasta şi omorât, era acum înălţat de Dumnezeu în cer. Apostolul le-a pus înaintea ochilor vina lor: „Voi L-aţi răstignit pe cruce şi L-aţi omorât pe Isus din Nazaret prin mâna celor nelegiuiţi. Voi ştiţi ce a făcut El printre voi; voi ştiţi că El era un Om adeverit de Dumnezeu. Dumnezeu a pus pecetea Lui peste El; tot ce a făcut El a arătat că El era Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit pe cruce. Acum Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa.”
Şi inima lui Petru era plină de gloria Domnului său. Învăţat de Duhul Sfânt, care tocmai venise, el a vorbit despre lucrarea şi măreţia Domnului Isus Hristos. El nu a spus nimic despre sine însuşi, nimic despre Adunare, ci gloria lui Hristos era singura temă a inimii Sale – ce au făcut iudeii, prin aceea că L-au batjocorit, ce a făcut Dumnezeu, pentru că El era aşa de preţios pentru El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Tatăl cu glasul care se revărsa din norul de glorie pe muntele transfigurării. Domnul Isus era acum luat în glorie. El era acum glorificat cu acea glorie, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.
Şi începând din ziua aceea şi până astăzi, Isus Hristos este tema centrală a mărturiei Duhului ca Cel răstignit odinioară şi acum glorificat. Dacă asculţi vorbirea cuiva şi constaţi că tema şi centrul vorbirii nu este în concordanţă cu această temă, pe care o avem aici, şi anume gloria nespus de mare a Domnului Isus Hristos, atunci poţi încadra vorbirea ca ceva de rangul trei. Valoarea reală a mărturiei Adunării lui Dumnezeu faţă de lume este măsurată după valoarea pe care ea o acordă lui Hristos. Ce temă pentru predicatori! Da, chiar dacă am avea o mie de limbi, cât de slab am putea totuşi să vestim gloria Domnului Isus Hristos! Însă gloria Domnului Isus Hristos este alfabetul manualului Adunării, şi Adunarea ar trebui să crească în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, în timp ce ea este aici pe pământ.
Hristos este piatra de încercare şi pentru fiecare în parte. Vă sfătuiesc insistent să analizaţi, ce loc ocupă Domnul Isus Hristos în inima voastră. Tresaltă de bucurie inima voastră la Numele Isus Hristos? Sunt închinate forţele voastre Lui? Este El primul şi cel dintâi în viaţa voastră? Ce înseamnă El zilnic pentru voi? Nu vă întreb dacă aţi fost eliberaţi de păcatele voastre sau dacă Dumnezeu v-a împlinit rugăciunile şi dacă vă dă bucurie în inimă cu privire la împrejurările fericite, pe care El vi le dă zilnic, ci întreb ce lucrează Hristos în simţămintele voastre cele mai lăuntrice. Aveţi ceva în inimă, care corespunde acestui prim apel al apostolului Domnului adresat iudeilor din Ierusalim?
Petru a spus că înălţarea lui Hristos explica totul:
Faptele apostolilor 2.33: Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.
Faptele apostolilor 2.12,13: Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: „Ce să fie aceasta?“ Dar alţii spuneau în batjocură: „Sunt plini de must!“
Domnul Isus era în înălţime, de aceea era putere aici jos. Mulţimea oamenilor spunea: „Oamenii aceştia sunt beţi; sunt plini de must.” Desigur ei nu erau aşa; era absurd să presupui aşa ceva la o oră aşa de dimineaţă din ziua aceea. Dar nu au înţeles că minunea limbilor provenea de la Cel care nu demult a fost răstignit şi acum poseda autoritatea cea mai înaltă la dreapta lui Dumnezeu. Deoarece ei erau complet rătăciţi cu privire la adevărul despre Hristos, iudeii nu puteau înţelege ce s-a petrecut acolo. De aceea vedem această mulţime mare de oameni, care erau adunaţi la Ierusalim, uimiţi cu toţii de cele ce auzeau despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, şi anume fiecare în limba lui. Ei întreabă: „Ce poate fi aceasta?” Şi răspunsul este: „Isus Hristos a fost înălţat şi glorificat.” Petru le face cunoscut aceasta în predica lui plină de putere. Ce spunea el era susţinut de toţi cei care erau cu el, căci Adunarea era caracterizată la Rusalii prin această însuşire deosebită, că ei toţi erau una şi toţi erau umpluţi de importanţa înălţării Domnului Isus Hristos, aşa cum ea le-a fost descoperită prin Duhul lui Dumnezeu tocmai coborât şi care locuia în ei.
Urmările înălţării la cer
Eu cred cu adevărat că este o mare mulţime de creştini, care niciodată nu merg mai departe decât apostolii din Betania. În experienţa lor nu depăşesc cadrul din Faptele apostolilor 1 şi 2, ei stau acolo şi privesc spre cer, în timp ce norul ia pe Domnul lor dinaintea ochilor lor, şi ei zic unii altora: El a plecat aşa departe de la noi. Ei nu înţeleg ce le-a asigurat plecarea la cer a lui Hristos. Ei nu au ascultat încă de glasul Duhului Sfânt din inimile lor, care îi învaţă prin Cuvântul lui Dumnezeu că Isus Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe de norul acela trecând prin toate cerurile şi că acum El este la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri. Ce diferenţă înseamnă această cunoaştere pentru mine! Eu ştiu că El, Cel glorificat, este Mântuitorul meu, că El este Acela care a murit pentru mine, şi că El este Acela care m-a unit cu Sine Însuşi prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă pentru mine lumea toată, în comparaţie cu această cunoaştere? Nu este nimic pe pământ care să fie la fel ca aceasta, şi repet, adevărul acesta are o importanţă uriaşă. Dacă vei uita toate celelalte, ce s-a spus, să nu uiţi că motivul, pentru care Adunarea lui Dumnezeu este aici în lume începând de la Rusalii şi până astăzi, este acela, că Isus Hristos a fost înălţat, şi că începutul Adunării este în concordanţă în timp cu înălţarea Domnului Isus Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acesta este primul gând şi primordial, care ar trebui să umple inima fiecărui mădular al trupului lui Hristos, al Adunării lui Dumnezeu.
În afară de aceasta Duhul Sfânt locuieşte aici, ca să ţină inimile sfinţilor în atingere practică cu Domnul Isus Hristos aflat pe tron. Aceasta este o realitate, prieteni dragi. Dacă spun că este o realitate, vreau să spun că este ceva care a avut loc, s-a realizat. Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este la fel de adevărată ca şi faptul că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce şi acum este glorificat în înălţime. Nu-i aşa? Însă câţi oameni vin la cruce, dar ei niciodată nu merg un pas mai departe. Ei niciodată nu intră în cer cu credinţă şi bucurie în Acela care este acolo pentru ei. Ei speră să meargă cândva în locul unde sunt multe locuinţe, însă nu fiecăruia îi este clar că Isus Hristos este deja acolo şi că El este glorificat de Tatăl şi, deoarece El a fost înălţat, Duhul Sfânt este aici ca „celălalt Mângâietor”, care este pentru fiecare din ei, în timp ce El locuieşte şi în Adunare ca Templu al lui Dumnezeu. În versetele de la sfârşitul acestui capitol avem unele caracteristici ale Acestei părtăşii noi înfiinţate în Ierusalim, şi acum vrem să ne preocupăm cu ele.
Dimensiunea Adunării
Faptele apostolilor 2.36-42: Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“. Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
Petru prezintă foarte clar ascultătorilor lui, că acest mare dar al Duhului Sfânt era nu numai pentru anumiţi privilegiaţi. El nu trebuia să se limiteze la aceia care au fost la părtăşia de rugăciune din acea dis-de-dimineaţă, ci el era şi pentru alţii, dacă ei se vor căi de păcatele lor şi se vor boteza în Numele lui Isus Hristos, şi rezultatul predicii lui Petru era, că oamenii au fost atinşi în adâncul inimii lor. Era dimineaţa unei zile a Domnului şi o binecuvântare fără asemănare pentru credincioşi; dar nu era o trăire plăcută pentru aceia care au ascultat cuvintele lui Petru. Cuvintele lui le-au atins conştiinţa ca o sabie ascuţită şi ei au fost dovediţi de vinovăţia lor. Ei spuneau: suntem păcătoşi, şi aceasta nu este un sentiment plăcut. Petru spunea: voi cădeţi sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi ei simţeau că aceasta era adevărat, pentru că ei au omorât pe Prinţul vieţii. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, că noi L-am răstignit pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui, atunci ce ar trebui noi să facem? Apoi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Aceluia pe care voi L-aţi răstignit. Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!”
Ca rezultat al acestei mărturii trei mii de persoane au fost adăugate la Adunarea iniţială. Şi cei convertiţi s-au retras din neamul rău şi preacurvar, care a dispreţuit pe Domnul gloriei şi L-au răstignit. Astfel Domnul a adăugat într-o singură zi trei mii de suflete la acea Adunare nou întemeiată în Ierusalim, arătând ce lucruri mari a făcut Duhul Său. Desigur El poate face şi astăzi astfel de fapte măreţe, şi eu cred că astăzi El salvează mai mult de trei mii de suflete într-o zi, dacă privim lucrarea Lui în lumea întreagă. Însă El nu face aceasta într-un singur loc, deoarece oamenii din locul acela deosebit ar deveni probabil foarte mândri. Ei nu ar putea suporta o astfel de lucrare mare a Duhului în mijlocul lor, fără să nu desconsidere celelalte locuri, care nu ar fi la fel de privilegiate.
Putem însă fi siguri că Duhul lui Dumnezeu niciodată nu este inactiv. El este permanent la lucru şi atrage suflete la Hristos şi va face în continuare aceasta, până când Adunarea este completă. Cu toate acestea avem înaintea noastră în Scriptură realitatea că trei mii de suflete au fost atrase la Hristos şi au fost adăugate Adunării formate la Rusalii. Vedem această comunitate nouă în Ierusalim, cum se ţine despărţită de marii preoţi, Ana şi Caiafa, de toţi membrii sinedriului, de farisei şi de cărturari şi de oamenii mari şi de mulţimea de oameni din Ierusalim, care se suiseră să serbeze sărbătoarea Rusaliilor. Acolo era Templul şi curţile lui din faţă cu răcnetul boilor şi brăhnitul oilor de jertfă; dar privit din punct de vedere divin era un loc trist. Aici la această grupă mică dintr-o stradă lăturalnică din Ierusalim era Duhul Sfânt, nu în acea construcţie impunătoare, la care Irod a lucrat 46 de ani, ca s-o termine. Duhul Sfânt a plecat din Templul făcut de mâini şi a venit la sufletele răscumpărate cu sânge, spălate cu sânge, ca să locuiască în ele. O, ce onoare!
Stăm cuprinşi de uimire, când vedem norul gloriei Domnului în Templul de pe Muntele Moria din zilele foarte îndepărtate ale lui Solomon, însă aici este o minune mult mai mare. Duhul lui Dumnezeu vine să locuiască printre pescari, poporul obişnuit, oameni normali, de fiecare zi. Dar pentru ce vine El la aceştia? Ceea ce îi caracteriza nu era bunăstarea, nu era poziţia lor socială, nu era evlavia lor exterioară, da, nici măcar devotamentul lor deosebit faţă de Domnul şi Stăpânul lor; dar o însuşire deosebită a lor – personală şi comună – era dragostea, respectul şi onoarea pentru Domnul Isus Hristos.
Binecuvântare şi laudă
Dacă noi credem cu adevărat că Domnul Isus Hristos, Acela care ne-a iubit şi a murit pentru noi, este la dreapta lui Dumnezeu în cer, aceasta ne constrânge la preamărire şi adorare aduse Lui. Dacă recunoaştem poziţia Lui în gloria cea mai înaltă, nu ar trebui s-o arătăm, nu ar trebui să-I aducem laudă, nu ar trebui să spunem mai departe măreţia Lui? Prieteni dragi, este o zi tristă dacă sfinţii lui Dumnezeu trebuie să pompeze afară din inima lor lauda pentru El. Ea ar trebui să ţâşnească de la sine din ei (Psalmul 45.1). Voi ar trebui să-L preamăriţi, din simplul motiv că nu puteţi altceva, pentru că inima voastră nu poate tace. Voi Îl iubiţi aşa de mult, că vreţi să-I spuneţi cât de mult Îl iubiţi şi Îl onoraţi. Ah, să nu uităm să-L preamărim pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat aşa de sus.
Unanimitate
Găsim că această grupă mică de credincioşi era cu totul pentru sine, despărţită total de locuitorii din Ierusalim. Ei au rămas „unanimi” laolaltă. Înainte să vină Duhul Sfânt, ei aveau planuri diferite, aşa cum de exemplu citim în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Citim acolo că unii din apostoli au zis: „Să mergem să pescuim”; dar nu toţi şi-au propus aceasta, numai unii dintre ei. În acest plan nu era inclus nimic care putea da grupei întregi un interes comun şi să-i facă să fie „una”. Acum ei acţionează unanim. Şi ce este, ce îi ţine în această unitate? Să cercetăm amănunţit această întrebare. Ce va ţine uniţi pe aceia care în noaptea în care Domnul a fost trădat s-au certat pentru locul de întâietate? La Rusalii găsim grupa la început fiind „unanimi”. Nu este nici o ceartă, nici o comportare necuviincioasă; ci noi vedem o adunare unită în simplitatea şi puterea ei iniţială. Ce îi determină să fie permanent împreună în stăruinţă? Acea prezenţă nevăzută, prezenţa Duhului Sfânt.
Când preamăritul Domn Isus Hristos a venit în casa din Betania, Maria putea să-L vadă şi Marta putea de asemenea să-L vadă. Nimeni nu poate vedea pe Duhul Sfânt în casa lui Dumnezeu. El este în Adunare, dar El este nevăzut. Noi putem observa numai efectele prezenţei Sale. Şi un efect neschimbabil al prezenţei Duhului Sfânt este, că ochii tuturor sunt îndreptaţi de El spre gloria Domnului Isus Hristos. În felul acesta toate inimile, toate simţămintele şi toate buzele se unesc, şi toţi acţionează „unanim”, căci gloria Domnului este motivul dominant pentru fiecare în parte şi pentru toţi.
Nici un copilaş în Hristos nu trebuie să se înşele vreodată cu privire la lucrările Duhului Sfânt. Ce nu este în concordanţă cu gloria Domnului Isus Hristos, poate fi cu siguranţă şi foarte liniştit respins. Nu este de la Duhul Sfânt, şi nu vă poate ajuta. Dar dacă o persoană face tot ce ea poate, ca să determine ca tu să gândeşti mai înalt despre Domnul Isus Hristos, tu spui: este în ordine. Eu doresc ceva mai mult din aceasta. Este învăţătura apostolilor, şi ea se potriveşte foarte bine pentru mine. Învăţătura lui Hristos este piatra de încercare, care ne este dată în Scriptură, ca să decidă care învăţătură este de la Dumnezeu şi care este de la oameni.
Învăţătura apostolilor
Faptele apostolilor 2.42: Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.
Nu trebuie să gândim că această stăruinţă se referea numai la prima zi. Înseamnă că ei continuau să facă în felul acesta. Acestea erau obiceiurile noi ale ucenicilor lui Hristos. Duhul Sfânt le-a dat o aptitudine nouă să înţeleagă Scriptura şi noile descoperiri ale adevărului. În timpul Vechiului Testament Dumnezeu a dat profeţii şi scrierile lui Moise şi Psalmii, şi aceia, care erau adunaţi, cunoşteau scrierile vechi-testamentale. Însă noi citim că ei au rămas în învăţătura apostolilor; şi învăţătura apostolilor înseamnă apostolii Domnului nostru Isus Hristos şi învăţătura pe care ei au dat-o mai departe la început sfinţilor. Dar probabil vom putea mai târziu să spunem mai mult despre această temă.
Părtăşia
Cu învăţătura apostolilor este strâns legată părtăşia. Părtăşia este un cuvânt minunat şi un cuvânt cu o însemnătate deosebită pentru Adunarea lui Dumnezeu. Spus pe scurt, înseamnă că fiecare, care este în Adunarea lui Dumnezeu are interese comune cu ceilalţi şi un ţel comun, care se bazează pe Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceia cei care sunt în Adunarea lui Dumnezeu sunt atraşi irezistibil unul la altul; şi Duhul Sfânt lucrează în ei totul spre bunăstarea spirituală a părtăşiei ca întreg. Dacă caut o persoană, pe care o doresc, care are aceleaşi simţăminte ca mine, cu care mă simt legat personal, probabil pot găsi numai foarte puţine, care sunt potrivite pentru aceasta. Părtăşia în sensul acesta va fi în mod necesar foarte limitată, însă în Adunarea lui Dumnezeu nu este nicidecum o astfel de îngrădire. Biserica, despre care este vorba aici în Faptele apostolilor 2, înseamnă că toţi, care au fost aduşi împreună în acea grupă nouă, iubeau pe Domnul Isus Hristos, toţi au fost curăţiţi, răscumpăraţi în acelaşi fel prin sângele preţios, toţi au fost aşezaţi pe o bază comună ca aceia care Îi aparţin, toţi au primit Duhul Sfânt, şi fiecare în parte şi toţi împreună constituiau o parte a acelei creaţii noi prin El. Apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Adunare folosind imaginea trupului, şi noi ştim că fiecare mădular al trupului lui Hristos este în acelaşi fel un mădular pentru altul. S-ar putea ca el să îndeplinească o misiune deosebită pentru el însuşi, dar în ceea ce priveşte interesul comun şi dependenţa unul de altul, toate sunt la fel, şi această părtăşie este însuşirea deosebită a Adunării, pe care o găsim aici.
Frângerea pâinii
Frângerea pâinii este amintită de asemenea direct la început. Mă întreb, dacă ucenicii au făcut frângerea pâinii în ziua de Rusalii. Nu ni se spune nimic în privinţa aceasta, că ei ar fi făcut-o, ci, că mai târziu au stăruit în a face aceasta. În orice caz era fără îndoială un eveniment mare, în mod deosebit pentru cei unsprezece apostoli, să împlinească dorinţele Domnului în această privinţă. Abia cu câteva săptămâni în urmă Domnul i-a rugat să mănânce pâinea şi să bea vinul în amintirea de El. Acum ei făceau aceasta pentru prima dată ca Adunare. Aducerea aminte era foarte importantă pentru ei. Apostolii îşi puteau aminti chiar de privirea Lui, atunci când a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Chiar şi tonul glasului Său le-a devenit din nou conştient în această zi de început. Duhul Sfânt a făcut să devină realitate şi aducerea aminte de moartea Sa, pentru că ei nu trebuiau să fie total dependenţi de propria lor memorie. Una din misiunile Sale era, să le readucă aminte de lucrurile pe care Domnul li le-a spus. De aceea era pentru ei, care nu erau stricaţi prin delăsare păcătoasă sau răceală sau indiferenţă, un eveniment fericit să-şi amintească la frângerea pâinii de Domnul în puterea unui duh neîntristat. Mai mult, ei stăruiau în frângerea pâinii. Trebuie să fi fost legat de această sărbătoare o deosebită dulceaţă şi bucurie şi putere, în aceste prime zile ale părtăşiei trupului lui Hristos. Ei stăruiau în frângerea pâinii. Ei nu erau mulţumiţi cu o sărbătoare ţinută din când în când. Ah, fie ca noi să nu considerăm frângerea pâinii ca ceva banal! Să stăruim în aceasta! Este ceva măreţ, şi astăzi la fel de real ca la Rusalii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este încă aici, şi Domnul Îşi ţine făgăduinţa! „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.”
Rugăciunile
Alături de frângerea pâinii ei stăruiau şi în rugăciuni. Prin aceasta nu este vorba de rugăciunile fiecăruia, care se aduc în orice timp în domeniul personal. Aceasta se referă la rugăciunile hotărâte ale grupei adunate ca atare, deoarece ei toţi puteau acum să se roage ca o singură persoană. Ce i-a făcut una? Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei au fost uniţi de El în inimă şi dorinţă, El, Cel care vine înaintea lui Dumnezeu (Romani 8.27). Sunt sigur că nouă nu ne este suficient de clar ce putere este inclusă în părtăşia la rugăciune a Adunării. Rugăciunea acelora ale căror rugăminţi sunt unite în Numele Domnului Isus Hristos, trebuie să coboare multă binecuvântare. Nimic nu poate ţine departe binecuvântarea de sfinţi, în umblarea şi în lucrarea lor, dacă Adunarea lui Dumnezeu se roagă în caracterul şi privilegiul părtăşiei şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să stăruim în părtăşia la rugăciune ca aceşti oameni din timpurile vechi. Dacă stai departe de adunarea de rugăciune, desigur nu vei primi nimic din binecuvântările părtăşiei, de care ea are parte. Tu nu doreşti aceste daruri al harului, şi astfel tu nu te uneşti cu alţii ca să te rogi pentru ele! Noi venim, pentru că noi suntem vase sărace, goale şi dorim să fim umplute. Noi avem şi privilegiul preoţesc să intervenim pentru alţii. Şi noi suntem siguri că vom fi ascultaţi, pentru că noi cunoaştem harul Dumnezeului nostru şi pentru că noi aducem înaintea Lui un Nume, pe care El în nici un caz nu vrea să-L refuze.
Exprimarea unităţii
Faptele apostolilor 2.43-45: Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.
Comportarea lor comună reflecta unitatea lor, care era în această părtăşie nouă, şi înapoia ei era puterea Duhului Sfânt, care i-a făcut să renunţe la toate interesele egoiste şi să acţioneze ca un om. Ei toţi erau laolaltă şi aveau totul în comun. În afară de aceasta şi-au vândut posesiunile lumeşti şi prin aceasta au arătat că ei îşi pun credinţa şi speranţa lor într-un Hristos ceresc, a cărui Împărăţie nu era din lumea aceasta. Un iudeu, care credea în venirea imediată a Împărăţiei pe pământ, nu doreşte să se despartă de posesiunile sale. El şi-ar păstra cu plăcere moştenirea în ţară, până când Mesia va domni pe tron. Însă aceşti credincioşi au învăţat „ce este cel mai bun”, pe care Hristos îl dă. Ei aveau o moştenire „mai bună”, nepătată şi care nu se vestejeşte, păstrată în cer pentru ei.
„Împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.” Duhul lui Hristos era în ei, şi ei se gândeau la alţii şi nu la ei înşişi. Duhul Sfânt a coborât şi prima Lui misiunea era, ca să zicem aşa, să-i umple cu dragoste altruistă ca Stăpânul. Căci cine a fost Acela care a văzut o perlă de mare preţ, a vândut tot ce avea, ca s-o aibă? Era Domnul Isus, care, cu toate că era bogat, a devenit sărac din pricina noastră, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogaţi. Duhul Sfânt îndepărtează din inimile noastre tot ce este egoist. De aceea în aceste acţiuni de smerire şi lepădare de sine în Ierusalim era o prezentare demnă de iubit în repetarea a ceea ce a făcut Omul pe care iudeii L-au răstignit şi omorât. În inimile şi în viaţa urmaşilor Lui trăia Mântuitorul blând şi smerit iarăşi în acea cetate vinovată.
Există astăzi o mărturie asemănătoare? Dacă Îi aparţinem, să mergem atunci pe căile lui Hristos, ale Domnului nostru. Să nu se spună despre noi, că mădularele trupului aduc ocară asupra Capului; însă Capul trebuie să călăuzească toate cuvintele şi toate faptele trupului, şi Duhul Sfânt să umple pe toţi cei care sunt uniţi cu El în glorie.
Respectarea adevărului despre Adunare
Închei, rugându-vă insistent să păstraţi tare înaintea ochilor, că adevărul referitor la Adunarea lui Dumnezeu este descoperirea cea mai preţioasă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Spun aceasta cu toată chibzuinţa cuvenită. Israel era şi este foarte preţios pentru Dumnezeu, chiar dacă vechiul popor ales umblă acum pe pământ fără patrie, totuşi locul lui de binecuvântare definitivă este aici pe pământ, în timp ce locul propriu-zis al Adunării este legătura cu Hristos în glorie, şi noi avem această soartă sigură înaintea noastră. Noi avem speranţa tare, că vom avea parte de gloria Sa. În timp ce noi aşteptăm împlinirea acestei speranţe, savurăm privilegiul de a avea parte de lepădarea lui Hristos în lumea aceasta. Mai târziu vom avea parte de gloria Sa, deoarece noi suntem legaţi cu El în înălţarea Sa cerească. Toate acestea şi mult mai multe sunt legate cu locul nostru în Adunarea lui Dumnezeu.
Ca să nu permitem ca greutăţile şi încurcăturile vieţii Adunării în constituţia ei actuală întunecată şi fărâmiţată să şteargă din inimile noastre natura reală a Adunării lui Dumnezeu, adevărul despre Adunare rămâne neschimbat în Scriptură, şi noi ar trebui să ne obişnuim să privim lucrurile, care se referă la Adunare, aşa cum le vede Dumnezeu în Cuvântul Său. Noi avem nevoie de gândirea Lui referitoare la Adunare în totalitate, şi de aceea în gândirea noastră să mergem întotdeauna înapoi la începutul istoriei ei. Ah, această zi de Rusalii! Să privim cu satisfacţie şi laudă înapoi la ceea ce a avut loc în ziua aceea memorabilă, când Duhul Sfânt a coborât şi Şi-a făcut locuinţă în inimile sfinţilor – în fiecare în parte şi în comun – aici pe pământ, şi El a rămas aici până în ziua de azi. Da, acel Duh Sfânt va rămâne până când Adunarea va fi completă la număr şi Domnul Isus va veni să cheme la Sine trupul Său şi mireasa Sa şi să ia cu Sine pe toţi cei care sunt ai Lui, pentru ca ei să fie la El în veşnicie.
Hristos şi Adunarea Sa (4)
Hristos şi dragostea Lui, purtarea Lui de grijă şi planul Lui pentru Adunarea Sa
Versete călăuzitoare: Efeseni 5.25-27
Introducere
Versetele din acest pasaj al epistolei către Efeseni, cu care ne vom ocupa în seara aceasta în mod deosebit, sunt versetele Efeseni 5.25-27. Avem în ele legătura deosebită a Adunării cu Hristos – aşa cum ea era iniţial şi aşa cum ea este acum şi va fi atunci când planul lui Dumnezeu cu ea va fi împlinit. Vedem imediat că în aceste versete Adunării îi este acordat un caracter foarte remarcabil şi deosebit, a cărui posedare, aşa cum va fi arătat, este prin Hristos Însuşi.
Şi dacă privim aceste versete în lumina întregii epistole, ele devin şi mai remarcabile, pentru că, aşa cum voi toţi ştiţi, epistola către Efeseni vorbeşte despre Adunare ca vas prin care Dumnezeu va revela gloria Lui în legătură cu domnia viitoare asupra întregului univers. Lumea este acum stricată, în ceea ce-l priveşte pe om, şi Dumnezeu a ştiut de la început că aşa va deveni, însă planul Lui opus acestei stări era ca lumea şi tot ce era legat cu lumea în locurile pământeşti şi cele cereşti, în sfârşit să reflecte gloria Sa şi să fie o onoare pentru Numele Lui veşnic. Planul Lui era ca lumea şi tot ce este în ea să fie în final legate cu Fiul Său. Planul Lui era, să aducă toate lucrurile sub un Cap, în Hristos, aşa cum găsim scris în Efeseni 1. Aceasta era hotărât mai dinainte de a fi lumea. Astfel totul a fost planificat de Dumnezeu. Eşecul omului, care este descris aşa de clar în Scriptură, nu era o surpriză pentru Dumnezeu. El avea taina Lui, şi aceasta consta în aceea că Hristos va domni odată cu dreptate peste toate lucrurile şi că Dumnezeu va fi totul în toate.
Adunarea chemată la gloria veşnică
Însă mai era şi altceva, care, dacă avem voie să spunem aşa, este şi mai surprinzător. Dacă ne gândim la Dumnezeu, nu suntem noi surprinşi, că El cunoaşte totul, că sfârşitul este înaintea Lui la fel de uşor şi de tare ca începutul, însă minunea creşte înaintea ochilor noştri, când învăţăm din această epistolă, că la Hristos, în acel loc al gloriei sublime, când toate lucrurile vor fi depline, va fi o mireasă, una care are parte de acea glorie. Şi aceea care va avea parte de domnia Lui, de guvernarea Lui şi de gloria Lui nu va fi Israel, poporul pământesc, nicidecum un popor, aşa cum este în lumea aceasta, ci Adunarea lui Hristos, compusă din aceia care au fost scoşi din lumea păcătoşilor; căci aceasta înseamnă cuvântul adunare. Ei sunt chemaţi afară de Dumnezeu pentru Fiul Său.
De aceea vedem, că Dumnezeu de la început a avut planul ca imediat după ce Fiul Lui a fost răstignit şi lepădat ca Împărat al lui Israel, să cheme afară pe aceia care trebuiau să fie uniţi cu Hristos în gloria Lui cerească şi să constituie Adunarea. El i-a chemat afară chiar şi dintre iudei, pe aceia care s-au unit cu iudeii la răstignirea Domnului Isus. Şi în harul Său i-a făcut mai întâi să fie aceia care aveau de suferit împreună cu Hristos şi mai târziu să fie la Hristos în glorie şi să aibă parte de gloria Lui.
Deoarece această chemare înaltă şi cerească este prezentată în Scriptură, ar trebui să ne bucurăm de cunoaşterea ei. Dacă cineva cunoaşte sensul voii Tatălui lui, care la sfârşit îl va pune în posesia bunurilor enorme şi la o poziţie de autoritate în lumea aceasta, acea cunoaştere trebuie să influenţeze comportarea lui de acum. Ea trebuie să-i fie o mângâiere, în timp ce el aşteaptă să fie introdus în acea poziţie; şi de aceea revelarea viitorului Adunării ne-a fost făcută cunoscut acum, pentru ca noi prin această cunoaştere să putem fi încurajaţi în mijlocul suferinţelor noastre. Simţim noi aşa? Căutăm noi să înţelegem care este planul lui Dumnezeu cu noi, atunci când zilele pelerinajului nostru vor fi terminate?
Această epistolă, din care am citit un pasaj foarte scurt, este foarte clară cu privire la soarta viitoare a Adunării. Însă în aceste câteva versete sunt cuprinse unele gânduri spre care doresc să vă îndrept atenţia. Nu vorbesc despre îndemnul dat soţului şi soţiei. Acesta are locul lui şi întotdeauna va avea efectul mare asupra acelora care sunt soţ şi soţie, dacă ei înţeleg clar referirea la Hristos şi Adunare.
Dragoste în veşnicia trecută
Apostolul spune în Efeseni 5.25:
Efeseni 5.25: Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.
Dacă studiaţi cu atenţie acest pasaj, veţi vedea că el conţine un adevăr, care uneori ne scapă, dacă îl citim la întâmplare şi nu medităm cu grijă asupra lui: „Hristos a iubit Adunarea”, se spune. Desigur El a iubit Adunarea, şi noi acceptăm deplin dragostea Lui mare pentru Adunare; dar când a iubit El Adunarea? Hristos a iubit Adunarea înainte ca El să Se dea pe Sine Însuşi pentru ea, şi astfel trebuie să parcurgem un drum lung înapoi. Trebuie să mergem mult înainte de Golgota. Trebuie să mergem înapoi înainte de ieslea din Betleem. Noi trebuie să mergem înapoi înainte de trecutul iniţial al istoriei pământului. Noi trebuie să mergem la sulul acelei cărţi, în care este scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” Adunarea era prezentă acolo înaintea Duhului Său veşnic. Atunci El a văzut Adunarea, şi atunci El a iubit Adunarea. Înainte să fim noi, simţămintele divine, mari şi adânci ale Domnului Isus s-au concentrat asupra Adunării: „Hristos a iubit Adunarea”.
De aceea dragostea pentru Adunare, şi desigur la fel precum şi dragostea Lui pentru Tatăl, L-a coborât din cer. El a văzut comoara din ogor, şi El a vândut totul ca să-l dobândească. El a văzut o perlă, de mare valoare, şi El a dat totul ca s-o primească. Însă planul dragostei a început atunci când El a văzut-o, şi când a văzut Hristos Adunarea? O, cu mult, foarte mult timp înainte să fim noi, inima lui Hristos şi ochii lui Hristos s-au îndreptat spre noi, şi dragostea Lui s-a odihnit pe Adunarea Sa. O, de ar preţui inimile noastre mărimea a ceea ce în versetul acesta este dezvăluit gândurilor noastre!
„Hristos a iubit Adunarea”; şi dacă El a iubit-o cu aşa mult timp înainte, dacă El a iubit-o atunci când a murit pentru ea, nu o iubeşte El încă, cu toată starea ei ruinată şi necredincioasă? În ciuda imaginii triste de pe pământ, pe care Adunarea o dă în risipirea ei, în lipsa de unitate şi în starea de ceartă, unde domneşte mânia şi dezbinarea, unde de fapt ar trebui să domnească dragostea şi armonia? Sentimentele lui Hristos nu se schimbă, şi de aceea ne putem bucura de dragostea nediminuată a lui Hristos pentru Adunarea Sa, în ciuda tuturor lucrurilor, a eşecului, a păcatului, care se lipesc de Adunare în poziţia ei în lumea aceasta. Dragostea lui Hristos rămâne aceeaşi.
Această dragoste veşnică a lui Hristos ne lasă să înţelegem puţin, ce se petrecea în inima Domnului nostru, atunci când a auzit mărturisirea lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”. El a spus: „Pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Era Adunarea Lui, El o avea înaintea ochilor Lui ca fiind a Sa. Zidirea a continuat secole, şi ea va continua până când ultima piatră vie va fi zidită. Dar El, marele Ziditor, care avea planul Său înaintea Lui, avea desenul ei în cap, vedea Adunarea întreagă, terminată, în frumuseţea ei, atunci când a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”. El ştia că Israel se va îndepărta de El, că iudeii se vor ridica împotriva Lui şi Îl vor răstigni, dar El a declarat: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” Adunarea Lui va fi prezentată desăvârşită şi terminată în ziua gloriei.
Deci, dragostea pentru Adunare era motivul primordial în inima lui Hristos, atunci când El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Să vedem ce conţine în sine însuşi această constatare. Domnul Isus Hristos nu pune aici pe prim plan prin apostol valoarea jertfei Sale, adică valoarea împăcării, pe care El a făcut-o, a ispăşirii pentru păcatele noastre, pe care El a făcut-o la cruce. Nu acesta este primul gând din acest verset, chiar dacă este cuprins în el, ci aici este vorba de devotamentul Lui şi de tot ce El era. El S-a dat pe Sine Însuşi, ca să dobândească Adunarea. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Când Domnul Isus S-a apropiat de ceasul care stătea înaintea Lui, El, şi tot ce era în El, era prins în ceea ce voia să facă pentru răscumpărarea Adunării Sale. El nu numai a renunţat la viaţa Lui, chiar dacă aceasta este adevărat. El a depus viaţa Lui; însă noi trebuie să învăţăm, că El a jertfit întregul Său Eu. Şi nu era un om, care a făcut aceasta; nu era un Avraam sau un Isaac, nu era Iov sau Isaia, care s-au dat; ci era Fiul lui Dumnezeu. Adevărul referitor la dăruirea Lui pentru fiecare din noi îl găsim prezentat în epistola către Galateni: „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.” Marea dăruire este adevărată pentru fiecare din noi din seara aceasta.
Noi putem lua realitatea aceasta pentru fiecare din noi; dar să lăsăm privirea noastră să pătrundă mai departe şi să ne gândim la Adunarea întreagă, deoarece „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea”. Domnul cunoaşte pe fiecare din aceia care sunt ai Lui; şi este un gând copleşitor, că Domnul Isus Hristos în acele ceasuri întunecate ale suferinţei pe cruce a avut înaintea sufletului Său pe fiecare în parte din răscumpăraţii Săi. Asupra Lui era o povară mare de vină, însă această povară îngrămădită se compunea din multe, aş putea spune, din multe poveri mici; povara vinii mele, povara vinii tale. Fiecare din noi era reprezentat acolo, şi Domnul a suferit pentru fiecare în parte. Însă aici este şi adevărul, pe care îl avem aici, numărul întreg şi toată mulţimea acelora care constituie Adunarea Lui era înaintea Lui, atunci când Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare. Acesta era preţul îngrozitor, de neînţeles, pe care Domnul Isus Hristos l-a plătit pentru Adunarea Lui. Deci când ne gândim la jertfa Domnului nostru Isus Hristos, care cel mai mult este exprimată în moartea Sa, să avem înaintea inimilor noastre adevărul acesta: în primul rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, şi în al doilea rând, El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunarea întreagă. Toţi cei care alcătuiesc Adunarea au fost răscumpăraţi în acelaşi fel şi prin aceeaşi jertfă de dragoste. Acesta este rezultatul din trecut, despre care se vorbeşte în legătură cu Adunarea. Noi privim în urmă şi putem prin credinţă să vedem dragostea lui Hristos, dacă ne gândim că El S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare.
Sfinţirea Adunării
Efeseni 5.26: … ca s-o sfinţească, curăţind-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt,
În Efeseni 5.26 avem planul lui Hristos în această dăruire a jertfei. Ea era însoţită de un ţel. Nu se spune, că El S-a dat pe Sine Însuşi ca să elibereze pe sfinţi de urmările drepte ale păcatelor lor. Aceasta este desigur adevărat. Nu se spune, că El a murit, pentru ca ei să poată avea viaţa veşnică. Aceasta este desăvârşit de adevărat, şi noi găsim exprimat aceasta în alte părţi ale Scripturii; însă noi găsim aici care este în prezent planul mare al Domnului în legătură cu Adunarea.
Şi primul lucru, care este amintit, este sfinţirea; „ca s-o sfinţească”. Ce înseamnă sfinţirea? Aici pare să însemne, că era intenţia Domnului, atunci când S-a dat pe Sine Însuşi pentru Adunare, s-o pună deoparte din mediul ei natural şi să facă din ea ceva care aparţine exclusiv Lui. Când un vas era rânduit pentru a fi folosit în Locaşul Sfânt al lui Iehova, el devenea un lucru sfinţit. Era ceva sfânt la el. Era ceva pus în mod deosebit deoparte pentru a fi folosit în Locuinţa sfântă a lui Iehova.
Voi ştiţi, că împăratul păgân Belşaţar a dispreţuit pe Dumnezeu şi a luat vasele Locaşului Sfânt, pe care tatăl lui sau bunicul lui le-a adus de la Ierusalim la Babilon, şi că el le-a folosit la masa oferită oaspeţilor lui (Daniel 5). El şi mai marii lui au băut din aceste vase sfinte şi au preamărit pe zeii lor din aur, argint, lemn şi fier şi astfel au profanat vasele Domnului. El le-a folosit într-un fel necurat şi păcătos; ele erau sfinte; ele aparţineau Domnului! Şi buzele lui Belşaţar şi buzele miilor mai mari ai lui abia s-au desprins de paharele din care au băut, când pierirea lor imediată a fost scrisă pe pereţii palatului.
Dumnezeu a intervenit în Babilon. El a vegheat cu zel asupra vaselor sfinţite. Erau numai lucruri materiale, dar ele ilustrau marea realitate din versetul nostru, că planul lui Dumnezeu în legătură cu Adunarea era s-o sfinţească, s-o despartă de iudei şi de păgâni spre a fi folosită de El Însuşi şi ca mărturie proprie în lumea aceasta. Gândesc că şi în glorie va fi adevărat, că Adunarea va avea locul ei propriu şi exclusiv. Adunarea nu va dispărea printre răscumpăraţii din zilele Vechiului Testament, ci sfinţirea ei deosebită pentru Domnul Isus Hristos, altfel decât a celorlalţi sfinţi cereşti, va fi vizibilă în glorie. Adunarea va avea întotdeauna locul ei propriu deosebit. Vom reveni mai târziu la acest adevăr. Dar să ne gândim că aici şi acum Adunarea, inclusiv toate mădularele – şi dacă tu eşti un mădular al trupului lui Hristos, aceasta este valabil şi pentru tine – devin sfinţite, că era planul lui Hristos, atunci când S-a dat pe Sine pentru Adunare, s-o pună cu totul deoparte din lume şi din tot ce aparţine de ea.
Dacă cineva din poziţia Adunării se întorcea înapoi la iudaism, el răstignea din nou pe Fiul lui Dumnezeu şi Îi aducea ocară publică. Era o respingere conştientă a sfinţirii prin sângele legământului şi a locului de despărţire, pe care Hristos l-a obţinut pentru Adunare prin moartea Sa ispăşitoare (Evrei 10.29). Şi astfel acest plan al sfinţirii revine la noi în mod practic. Noi nu putem avea nimic cu lumea, nici cu păgânismul şi nici cu iudaismul. Noi ne dăm cu oroare înapoi de la orice formă şi dinaintea oricărei forme de vrăjmăşie faţă de Dumnezeu şi de Hristos şi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu din cauza locului pe care ni l-a dat Hristos. Noi am fost sfinţiţi, şi noi trebuie să păstrăm această sfinţire, deoarece El este sfânt şi planul lui este să ne sfinţească. Aceasta este natura, natura sfântă atribuită Adunării prin chemarea ei. „Chemarea sfântă” este amintită şi în alte locuri (2 Timotei 1.9).
Curăţirea Adunării
Dar urmează mai mult, şi aceasta este curăţirea Adunării. Observă ordinea: sfinţirea este înaintea curăţirii. Aceasta ne învaţă că Hristos ne cheamă la Sine Însuşi şi că El ne face ai Săi înainte ca El să înceapă să lucreze în noi. Domnul ştie foarte bine ce suntem noi din natură, noi suntem opusul a ceea ce este sfânt. Prin natura şi viaţa noastră suntem pătaţi; însă Domnul Îşi pune semnul pe noi ca pe aceia care sunt ai Săi, şi noi suntem sfinţiţi. Însă după aceea El începe să acţioneze în noi, ca să ne facă demni de locul pe care El ni l-a dat.
Un om blajin, bogat poate merge într-un cartier al mizeriei şi să aleagă un tânăr sărac, jerpelit, ca să-l adopte ca fiu al său. El spune: pentru propria mea plăcere doresc să fac acest tânăr repudiat moştenitor al averii mele. – Deci, el scoate pe acest tânăr pentru sine însuşi din zdrenţele şi mizeria lui şi din toate împrejurările lui dezastruoase, în care a crescut, din deformările care au avut loc asupra aptitudinilor lui morale şi spirituale prin împrejurările în care s-a aflat. Binefăcătorul ştia toate acestea, dar a făcut totuşi această alegere: voi lua pe acest tânăr ca fiu al meu. Şi el îl ia. Îl lasă el să rămână aşa cum este? Poate el duce pe acest tânăr în casa lui şi să-l prezinte ca fiu al lui în înfăţişarea care o are? El trebuie să-l cureţe. Trebuie să-l educe. El trebuie să-l desprindă de toate obiceiurile şi legăturile lui de odinioară. El trebuie să-l aducă într-o astfel de stare care face onoare poziţiei pe care i-a dat-o.
Şi aşa este cu păcătoşii dintre păgâni şi iudei, pe care Domnul i-a chemat să fie parte a Adunării Sale. El i-a pus deoparte pentru Sine. El l-a apucat pe Saul, prigonitorul, batjocoritorul, pe acela care Îl ura din adâncul inimii, şi El l-a chemat pentru Sine; dar El l-a curăţit. Acea ură împotriva lui Hristos a fost transformată în dragoste arzătoare pentru Hristos. În loc să prigonească pe cei care aparţineau lui Hristos, el le-a slujit şi şi-a dat viaţa pentru a le sluji. A avut loc o transformare. Toate lucrurile vechi au trecut şi ceva, care era nou, le-a luat locul. Aceasta era lucrarea lui Hristos. Acesta era felul în care El lucra la un mădular al trupului Său, şi acesta este felul în care El lucrează astăzi la toate mădularele, „curăţindu-le”, cum se spune, „prin spălarea cu apă prin Cuvânt”.
Veţi vedea deci, că în versetul acesta nu este amintit sângele lui Hristos. Este „sângele lui Isus Hristos, Fiul Său [al lui Dumnezeu], care ne curăţă de toate păcatele”, aceasta este adevărat. Dar nu aceasta este învăţătura aici. Aici este vorba de curăţirea permanentă, care are loc în timpul actual. Domnul Isus, prietenii mei dragi tineri, vă are în mână. El vrea să vă educe; El doreşte să vă crească pe căile Lui, acele căi care sunt în concordanţă cu Duhul Său şi cu voia Sa. Sunt lucruri în jurul vostru, în cuvintele voastre, în gândurile voastre, pe căile voastre şi în legăturile voastre, care nu sunt plăcute pentru El; ele nu corespund voii Sale, şi El doreşte să ne cureţe de ele. Şi cum va face El aceasta? El o face prin Cuvântul Său. „Voi sunteţi deja curaţi din pricina cuvintelor pe care vi le-am spus”, a spus Domnul ucenicilor Săi. El i-a instruit multe luni. Le-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi despre lucruri care aparţin împărăţiei lui Dumnezeu; şi ei erau curaţi în această dimensiune prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Însă această curăţire este un proces, care are loc permanent, şi aceasta ne arată importanţa referirii permanente la Cuvântul Scripturii. Domnul Isus Hristos foloseşte Cuvântul Său scris, ca să ne arate unde suntem greşiţi, ca să ne atingă conştiinţa şi să ne trezească simţămintele. Vă amintiţi de exemplul citat deseori despre Petru, care a tăgăduit pe Domnul. Şi cu toate acestea Domnul i-a spus dinainte că Petru Îl va tăgădui cu jurământ şi blestem. Chiar dacă cuvântul Său a ajuns la urechea lui Petru, el a dispărut totuşi din conştiinţa lui, deoarece el gândea că un astfel de păcat nu ar fi posibil în cazul lui; Petru a afirmat realmente aşa. El a spus că El nu ar tăgădui pe Domnul; însă Domnul a spus ce era adevărat. El cunoştea pe Petru mai bine decât se cunoştea Petru pe sine însuşi. Şi după aceea Petru L-a tăgăduit pe Domnul sub jurământ şi blestem, aşa cum Domnul a spus dinainte. Apoi, după a treia tăgăduire, citim, că Domnul „l-a privit pe Petru”; şi rezultatul acestei priviri, pe care Domnul a aruncat-o asupra lui Petru, era, că „Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, a ieşit afară şi a plâns cu amar”. Aici cuvântul a curăţit inima lui Petru. Cuvântul i-a arătat că el era un apostol necredincios. El era o persoană nedemnă; el era nedemn să fie un ucenic al unui astfel de Om cum era Domnul Isus. El nu era demn de dragostea Lui, el nu era demn de încrederea acordată lui de Domnul. Ce folos poate aduce un om din rândul apostolilor, care poate să tăgăduiască Numele Stăpânului lui, şi aceasta nu numai o singură dată? Ah, ce gânduri îngrozitoare şi acuzatoare de sine au trecut prin capul lui Petru şi au lovit conştiinţa lui, atunci când a ieşit afară şi a plâns cu amar!
În felul acesta Domnul a curăţit inima lui; dar El nu a terminat lucrarea Lui cu Petru, deoarece noi găsim, că Domnul Isus după învierea Sa S-a referit din nou pe malul lacului Ghenezaret la eşecul lui ruşinos, aşa cum avem notat în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Domnul a vorbit foarte blând cu Simon Petru, însă cuvântul Lui avea încă un caracter curăţitor. El a spus: „Simone, Mă iubeşti? Mă iubeşti tu cu adevărat? Mă iubeşti tu din toată inima?” Şi Petru a trebuit să privească în inima proprie, ca să vadă dacă dragostea lui era sau nu era veritabilă; şi când a privit în inima lui, a fost lovit ca de fulger. Ce am făcut eu în acea noapte a tăgăduirii? L-am tăgăduit cu jurământ şi blestem. Este realmente adevărat, că Îl iubesc? Şi în cele din urmă Petru s-a văzut constrâns să spună: „Doamne, Tu şti toate; Tu cunoşti că Te iubesc. Nu pot spune foarte mult despre dragostea mea pentru Tine; dar Tu, Tu şti toate, cunoşti că eu te iubesc cu adevărat în adâncul inimii mele”, şi astfel a curăţit Domnul pe Petru înainte de înălţarea Sa la cer prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Gândiţi voi că această temă a fost tratată ca să ne amintim de faptele lui Petru, ca să ştim adevărul despre Petru? Ea este un adevăr care se referă la fiecare din noi, care suntem în seara aceasta aici. Noi suntem capabili să facem ce a făcut Petru, şi dacă nu suntem atenţi ni se poate întâmpla ceva asemănător. Noi ne putem afla în împrejurări asemănătoare, şi dacă suntem supuşi încercării, şi noi putem rata. Se poate ca atunci să spunem ceva care nu este adevărat şi să luăm în gura noastră cuvinte pline de ocară împotriva Domnului Isus. Însă Domnul este foarte îndurător, şi El va folosi Cuvântul Său ca să ne cureţe şi să ne restabilească, aşa cum a făcut în cazul lui Simon Petru. Dar voi vedeţi cât de important este să avem cuvântul Domnului în memorie. Petru l-a avut în memorie; chiar dacă nu l-a avut înaintea ochilor. A devenit însă conştient de el, atunci când Domnul l-a privit. Şi la fel şi voi trebuie să încercaţi să întipăriţi Cuvântul lui Dumnezeu adânc în memorie. Voi trebuie să-L citiţi şi să vi-L însuşiţi; şi apoi Domnul îl poate folosi în lucrarea Sa mare de curăţire, pe care el o face asupra voastră ca parte a Adunării prin spălarea cu apă prin Cuvânt.
Hristos Îşi prezintă Adunarea glorificată
Acum ajungem în versetele următoare la soarta viitoare a Adunării:
Efeseni 5.27a: … ca să-Şi prezinte Lui Însuşi Adunarea glorioasă,
Sau: o Adunare în glorie. Vrem să înţelegem foarte bine cuvântul acesta. Ce vrea să spună Domnul prin Duhul Său în versetul acesta prin cuvântul Adunare? Sunt aceia care în ziua de Rusalii au fost botezaţi într-un singur trup? Sunt numai aceştia? Sunt numai aceia care au trăit în zilele apostolice? Se referă numai la aceia care trăiesc astăzi? Nu. Totalitatea Adunării se compune din toţi credincioşii începând de la Rusalii şi până la revenirea Domnului Isus pentru sfinţii Săi. Aceia care trăiesc la un moment dat pe pământ sunt numiţi uneori trupul lui Hristos, însă aici este vorba de totalitatea Adunării ca fiind compusă din toţi aceia care vor constitui Adunarea în glorie. Domnul S-a gândit la ei toţi ca posesiune a Lui răscumpărată de El. De aceea trebuie să ţinem seama că versetul acesta va avea împlinirea lui deplină şi definitivă abia atunci când va veni Domnul şi întreaga Adunare, indiferent dacă ei au adormit sau trăiesc, va fi răpită de pe pământul acesta în casa Tatălui în înălţime. Atunci El Îşi va prezenta Lui Însuşi Adunarea glorificată. Aceasta va fi atunci când Domnul Isus Hristos va aduna la Sine şi înaintea Lui întreaga Adunare. Ea se va afla atunci într-o stare de desăvârşire absolută şi va arăta aşa cum Hristos a creat-o pentru Sine Însuşi, ea va fi lucrarea Lui personală, nepătată de lipsuri sau păcat.
În capitolul al doilea al cărţii Geneza avem în cazul lui Adam şi Eva un tablou al acestei desăvârşiri şi părtăşii. Ştim că Dumnezeu a supravegheat pământul nou creat şi toate animalele, care au fost aduse înaintea lui Adam, pentru ca el să le dea nume. Însă între toate acestea nu era nici un ajutor pentru Adam, nimeni, care să fie demn de locul care a fost dat lui Adam. Adam a fost aşezat în lume, ca s-o administreze pentru Dumnezeu. Creaturile inferioare au fost supuse domniei lui, însă potrivit gândurilor lui Dumnezeu nu era bine că omul era singur. Era necesar ca el să primească o însoţitoare. Şi între creaturile vii, pe care Dumnezeu le-a creat, nu era nici una, care potrivit părerii lui Dumnezeu era demnă să fie pusă alături de Adam. Şi de aceea Dumnezeu a hotărât ca El Însuşi să facă rost de o mireasă pentru Adam. Drept urmare El a făcut ca omul să cadă într-un somn adânc şi din Adam a făcut-o pe Eva, femeia, în toată frumuseţea şi desăvârşirea ei iniţială, căci păcatul nu pătrunsese încă în lume. Şi când Adam s-a trezit din somn, mireasa lui era înaintea lui, în farmecul ei şi în gloria ei, fără nici un fel de nedesăvârşire, complet nouă din mâinile lui Dumnezeu Însuşi, creată prin înţelepciunea atotştiutoare a lui Dumnezeu într-un aşa fel că ea era potrivită pentru soţul ei Adam şi pentru ţelurile demne ale dragostei lui.
Şi astfel aici găsim o aluzie la acest eveniment. Crearea deosebită a Evei este o imagine pentru Adunare, care a fost creată pentru Hristos şi care este rezultatul somnului de moarte adânc al Său, pe care El a îndurat-o. Şi în gloria învierii Sale El găseşte Adunarea în glorie alături de El, şi El o prezintă pentru Sine glorificată, un ajutor pentru El, cineva care va şedea împreună cu El pe tronul Lui şi va domni împreună cu El. Atunci lumi uimite vor privi la mireasa lui Hristos şi vor preamări Numele Lui din cauza frumuseţii şi gloriei lui Hristos, care vor fi vizibile în Adunare.
Aceasta este priveliştea din viitor. Acesta este idealul care stă înaintea Domnului nostru binecuvântat ca Acela care iubeşte Adunarea şi o sfinţeşte. El are aceasta în plan, şi în acest scop El îngrijeşte foarte bine Adunarea Sa şi aşteaptă de mulţi ani şi multe decenii, care trec, până va veni timpul lui Dumnezeu şi El Însuşi va prezenta Adunarea glorificată. „Fără nici o pată”, se spune, nici un cusur de vreo formă oarecare înăuntru, nici o necredincioşie în inimă, nici un sentiment îngrădit sub vreo formă; nimic nu va fi în sau la Adunare, care să fie incompatibil cu gloria lui Hristos, aşa că atunci când Hristos în desăvârşirea absolută a dragostei Sale priveşte spre mireasă, tot ce vede la ea satisface ochii Lui.
Nici o pată sau zbârcitură
Efeseni 5.27b: … neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci ca să fie sfântă, şi fără cusur.
Ce imagine minunată este aceasta, prieteni dragi, al ultimului rezultat al şlefuirii divine, care are loc în linişte în lumea aceasta! Noi putem înţelege astfel de cuvinte numai prin credinţă şi fără să le verificăm să le lăsăm să se cufunde în inimile noastre. Însă ele ne dau un cu totul alt tablou despre realitatea lucrurilor, decât acela pe care noi îl cunoaştem deseori, când ne strângem laolaltă, douăzeci sau mai multe persoane, dacă vreţi, care frâng pâinea. Noi toţi suntem slabi, toţi avem defecte, toţi suntem înclinaţi să greşim, niciunul dintre noi nu este unul care poate fi mândru cu sine; şi noi gândim: ce grămadă sărăcăcioasă suntem noi, şi este adevărat, dar dacă citim versete ca acestea, vedem că lucrarea Domnului se exercită asupra noastră. Pe baza acestor cuvinte ne devine clar că în toată lumea are loc nu numai lucrarea Evangheliei, care cheamă bărbaţi păcătoşi şi femeie păcătoase la Adunare, ci şi lucrarea Domnului Isus Hristos făcută în linişte, care sfinţeşte, curăţă şi îngrijeşte foarte bine Adunarea şi se preocupă de toţi care sunt ai Săi şi îi păzeşte să nu se îndepărteze de El.
Această lucrare a Domnului are loc permanent. Hristos face lucrarea Sa, chiar dacă noi ratăm să ne facem partea. Noi nu facem ce ar trebui să facem. Dacă ne apucăm să facem o lucrare pentru Domnul nostru, o facem foarte nedesăvârşit şi nedemn. Nu este nici o îndoială cu privire la starea noastră de nerodire. Însă în timp ce noi suntem robi nefolositori, Domnul Isus Hristos este slujitorul desăvârşit. Deci dacă suntem apăsaţi, pentru că vedem eşecul în slujirea omenească, putem merge pe genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu că lucrarea mare, despre care este vorba, este făcută de Domnul Isus Hristos şi că El o va duce la bun sfârşit. El o va desăvârşi în glorie şi la timpul potrivit va veni ziua descoperirii ei.
Şi gândul bogat în binecuvântare pentru noi toţi este, că în ziua aceea a triumfului şi biruinţei noi vom fi prezenţi. Fiecare din noi, toţi, care cunoaştem pe Domnul nostru, toţi, care în momentul acesta suntem mădulare ale trupului lui Hristos, noi toţi vom fi prezenţi în ziua aceea a gloriei. Noi vom vedea pe Hristos în gloria Lui şi Hristos va vedea gloria Lui în noi. El va vedea lucrarea pe care a făcut-o. El va vedea pe aceia, pe care El i-a scos afară, care erau murdari şi pătaţi, luminând în gloria strălucitoare, pe care El le-a dat-o. „Le-am dat gloria, pe care Tu Mi-ai dat-o.” El va face ca acest cuvânt spus Tatălui Său să devină adevăr, şi noi vom fi fără pată acolo. Noi vom fi sfinţi şi fără cusur. Dacă veţi privi capitolul 1, veţi găsi că şi acolo se întâlnesc cuvintele „sfânt” şi „fără cusur” (Efeseni 1.4), unde este vorba de noi personal. Este planul lui Hristos să aibă înaintea Lui persoane – ca persoane individuale şi în părtăşie – care sunt sfinte şi fără cusur; şi în acea ceată mare a răscumpăraţilor cei mai dragi pentru El vor fi aceia care constituie Adunarea.
Sfinţii vechi-testamentali şi Adunarea
Sunt unii care au gândit că noi, prin faptul că vorbim despre locul deosebit care a fost dat Adunării, degradăm pe sfinţii Vechiului Testament, şi ne punem pe noi mai presus de Avraam, de David şi Isaia; însă un astfel de gând este complet greşit. Oricare are fi mândria religioasă, pe care noi am putea-o avea – şi s-ar putea s-o avem, căci cei mai mulţi dintre noi au puţin fariseism în ei înşişi, care mereu iese la iveală -, acolo nu va fi nici o mândrie. O stea poate să se deosebească de altă stea în strălucire, dar nu este nici o mândrie între stele, deoarece fiecare are locul pe care Dumnezeu i l-a dat pe firmament. Şi la fel şi noi vom avea locul pe care Dumnezeu ni-l dă conform planului Lui pe baza dragostei Lui şi pe baza lucrării Sale pentru noi. Şi inimile noastre vor fi atunci umplute complet cu laudă şi adorare pentru El, din cauza gloriei pe care El ne-a dat-o. Dacă s-ar strecura un gând de mândrie, ar fi o pată, o zbârcitură, dar nouă ni se spune că nu va fi nici o pată şi nici o zbârcitură.
Nu, locul deosebit al Adunării este acela pe care Dumnezeu i l-a rânduit în planul Său veşnic; şi motivul pentru această diferenţiere constă în caracterul deosebit al Adunării, şi anume, că ea crede în Hristos în timpul lepădării Sale. Israel va ajunge mai târziu la binecuvântare, şi în ziua gloriei lui Hristos va fi pe pământ, când El va fi descoperit în glorie înaintea acestei lumi. Sfinţii Vechiului Testament au crezut în Hristos, înainte ca El să vină; însă însuşirea mare a Adunării este că Adunarea Îl iubeşte în timp ce lumea Îl urăşte, când pentru un om lumesc nu este nimic mai repudiabil ca Numele lui Hristos. Noi punem pe Hristos pe primul loc, noi ne plecăm genunchii înaintea Lui, noi Îl adorăm, noi Îl onorăm, ne gândim la El în moartea Lui, Îi slujim în fiecare zi. Da, când mâncăm şi bem, o facem în Numele Său. Isus Hristos înseamnă totul pentru noi. Şi deoarece Adunarea crede în Hristos şi suferă cu Hristos în ziua lepădării Sale, Dumnezeu în planurile şi căile Lui drepte dă Adunării locul cel mai sublim al legăturii nupţiale cu Hristos în glorie.
Această învăţătură este cu adevărat adevărată, deoarece o găsim în Scriptură. De aceea ea ar trebui să aibă efectul ei corect asupra noastră, şi indiferent dacă tu o înţelegi sau nu complet, poţi vedea desigur că Adunarea are un viitor mare şi minunat. De aceea este un viitor minunat pentru tine şi pentru toţi care sunt legaţi cu tine. Asupra ta este o mare responsabilitate cu privire la ce fel de persoană ar trebui să fi în lumea aceasta, dacă aceasta este adevărat. Dacă aceasta va fi poziţia ta mai târziu în gloria cerească, ce fel de persoană ar trebui să fi tu acum pentru Hristos Isus? Dacă El te-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru tine, aşa cum a făcut pentru Adunarea Sa, ce I-ai dat tu în schimb? Ce Îi dai tu zi de zi pentru aceasta? Cum încerci să răsplăteşti dragostea Lui?
Domnul nu a lăsat aceste lucruri să fie complet acoperite cu un văl, ca să le dezvăluie atunci când ne va lua acasă în Casa Tatălui. El va avea să ne descopere multe taine, când vom fi acolo, însă aceasta ne-a descoperit acum, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta. Aceasta a făcut El, pentru ca tu şi eu să ne putem dedica Lui cu intimitate, în timp ce aşteptăm revenirea Lui. Facă El, ca acesta să fie rodul în inimile noastre ale tuturor al descoperirilor Sale minunate, din pricina Numelui Său.
Hristos şi Adunarea Sa (3)
Hristos şi mădularele diferite ale trupului Său
William John Hocking
Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12
Introducere
Locul acesta din Scriptură (1 Corinteni 12) este unul din mai multe locuri din Noul Testament care tratează tema apartenenţei la trupul lui Hristos.
Am văzut săptămâna trecută că unitatea trupului lui Hristos este prezentată simbolic la Masa Domnului prin o pâine. Acolo era prezentată realitatea unităţii trupeşti în legătură cu amintirea de Domnul Isus în moartea Sa; dar aici în capitolul 12 din 1 Corinteni se exprimă foarte clar diversitatea care este în trupul lui Hristos.
Trupul lui Hristos este unul şi în privinţa aceasta este total diferit de unitatea poporului Israel. Această naţiune era constituită, aşa cum ştim, din douăsprezece seminţii, şi aceste douăsprezece seminţii erau prezentate înaintea Domnului prin cele douăsprezece pâini de pe masa prezentării pâinilor, o pâine pentru fiecare seminţie. Era exprimată o unitate naţională în faptul că toate seminţiile erau acolo, şi naţiunea ca întreg era reprezentată în felul acesta, în timp ce faptul că ei aveau responsabilitatea comună de conducere era prezentat prin aceea că erau douăsprezece pâini. În prezentarea Adunării lui Hristos este însă numai o singură pâine. Şi această unitate intimă constă în ciuda faptului că trupul lui Hristos se compune din credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni, din liberi şi din cei care nu sunt liberi, da, din toate clasele şi raporturile sociale dintre oameni. Ei toţi au fost aduşi laolaltă şi prin Duhul Sfânt sunt contopiţi într-o singură corporaţie: trupul lui Hristos.
Însă Adunarea nu este o părtăşie şi o aglomerare de oameni care sunt toţi la fel, care toţi sunt identici în caracter, predispoziţie şi constituţie înaintea Domnului şi care constituie, ca să spun aşa, o mulţime stabilă din părţi identice. Există diversitate între mădularele lui Hristos, care este necesară pentru viaţă, pentru acţionarea vie între ei şi spre mărturie în lume pentru Dumnezeu. De aceea Duhul lui Dumnezeu foloseşte această imagine a corpului omenesc ca să prezinte raportul credincioşilor unul faţă de altul în trupul lui Hristos şi în contextul lor cu El ca şi Cap al lor aflat în înălţime.
Legătura cu Capul
Când se vorbeşte despre trupul lui Hristos deseori se trece cu vederea că trupul fără Cap este lipsit de importanţă. Trupul decapitat al lui Goliat era numai dovada înfrângerii lui definitive. Trupul lui Hristos pe pământ este realmente de neimaginat fără Capul lui; şi noi ne putem uşor lăsa jefuiţi de frumuseţea şi puterea acestui adevăr, prin aceea că uităm că există o legătură reală şi vie între sfinţii lui Dumnezeu ca întreg şi Domnul Isus Hristos în înălţime. El este Capul viu acolo, şi deoarece El este Capul viu acolo, trupul lui Hristos trăieşte şi pe pământ, şi el va trăi şi trebuie să trăiască atâta timp cât Capul rămâne neatins în glorie.
Faptul acesta este un izvor de mângâiere pentru sfinţii lui Dumnezeu, care sunt cu adevărat încercaţi şi devin neliniştiţi prin constituţia actuală a lucrurilor bisericeşti, care este aşa de diferită de ceea ce noi găsim în Sfânta Scriptură. Probabil unele persoane sunt doborâte prin încurcătura care există; ele spun: ce se va petrece cu noi? Ce se va petrece cu sfinţii lui Dumnezeu? Ce se va petrece cu Adunarea lui Dumnezeu? Se vor distruge toate? Să se destrame absolut în bucăţi şi mărturia să devină total distrusă? Niciodată, şi anume din cauza acestei legături nevăzute, dar reale cu Domnul Isus Hristos în înălţime.
Şi această legătură – dacă îmi permiteţi să rămân un moment la punctul acesta – a „trupului” cu Hristos depinde la fel de puţin de noi înşine, precum părtăşia personală cu Hristos depinde de noi înşine. Ca să dăm un exemplu: ştim foarte bine că putem petrece o zi întreagă în dialog fericit cu Domnul Isus Hristos, însă aceasta este rezultatul unui efort conştient din partea noastră. Pe de altă parte putem pierde complet sentimentul părtăşiei, pe care o avem cu Tatăl şi cu Fiul, şi de care ar trebui să ne bucurăm ca şi copii ai lui Dumnezeu, deoarece pe căile noastre suferim şi lăsăm lucruri să vină asupra noastră şi lăsăm problemele temporale să cucerească locul principal în inima noastră. De aceea, privit sub forma aceasta, bucuria părtăşiei personale depinde de noi. Însă legătura minunată a Adunării lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos nu depinde de noi. Noi suntem botezaţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să alcătuim un trup, şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cel care constituie legătura puternică între sfinţii lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos pe pământ şi Capul glorificat în cer. Şi atâta timp cât Adunarea este pe pământ, Duhul rămâne în această locuinţă a lui Dumnezeu.
De aceea putem scoate îndrăzneală şi mângâiere din amintirea de această realitate. Trebuie să reţinem şi faptul că această purtare de grijă activă, pe care Domnul o practică, nu ne eliberează de orice responsabilitate cu privire la Adunare. Aceasta este accentuat categoric prin Scriptură. Noi avem responsabilitatea proprie ca mădulare ale trupului lui Hristos, şi în acest capitol 12 sunt prezentate lucruri care se petrec între sfinţii lui Dumnezeu spre zidire, spre bucuria lor spirituală, spre pacea lor, spre puterea de mărturie a lor despre adevăr în lumea aceasta. Duhul lui Dumnezeu ne arată aici că toţi sfinţii lui Dumnezeu sunt dependenţi unii de alţii; că bunăstarea lor comună şi creşterea spirituală se bazează pe efortul, pe credinţa şi pe părtăşia fiecăruia în parte cu Domnul Isus Hristos.
Duhul glorifică pe Hristos
Veţi vedea că la începutul acestui capitol apostolul se referă la diferenţa categorică, care ar trebui să se vadă între puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, când ea lucrează în Adunare, şi acţiunea falsă a trimişilor lui satan – a demonilor, care exercită o influenţă distrugătoare asupra oamenilor prin idoli.
1 Corinteni 12.1-3: Dar despre cele spirituale, fraţilor, nu doresc să fiţi neştiutori. Ştiţi că, atunci când eraţi dintre naţiuni, eraţi duşi spre idolii cei muţi, ca şi cum aţi fi fost mânaţi. De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: „Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!“, decât prin Duhul Sfânt.
Corintenii erau obişnuiţi prin starea lor naturală cu descoperirile spirituale şi de aceea puteau fi înşelaţi când acestea aveau loc în Adunarea lui Dumnezeu. Prin urmare apostolul le-a dat un test, prin care ei puteau verifica ce era de la Duhul Sfânt şi ce era de la un duh necurat; şi această piatră de încercare era suveranitatea lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu glorifică constant pe Domnul Isus Hristos şi Îl numeşte „Domn”; dar un duh necurat niciodată nu face aceasta. Niciodată! El este prezent, ca dacă este posibil să dezonoreze Persoana Domnului Isus şi să-L îndepărteze din raza de privire a sfinţilor lui Dumnezeu. Apostolul scrie: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: «Isus să fie anatema!» Şi nimeni nu poate spune: «Isus este Domn!», decât prin Duhul Sfânt.”
Acţiunea divină şi darurile
După aceea el continuă şi arată în versetele 4 până la 6 că lucrurile, care au loc spre zidirea şi întărirea reciprocă, rezultă din acţiunea Duhului lui Dumnezeu, din acţiunea Domnului Isus Hristos, da, a lui Dumnezeu Însuşi. El spune:
1 Corinteni 12.4-6: Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.
El exprimă aici marea realitate că, orice slujitor învrednicit să lucreze printre sfinţii lui Dumnezeu vine la noi prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează în mijlocul nostru. Aceasta pare să fie un adevăr foarte simplu şi elementar, dar are o importanţă reală pentru noi, deoarece noi ne găsim probabil într-o grupă foarte mică de oameni, unde, de fiecare dată când ne strângem, elementele slăbiciunii ne sar în ochi. Şi dacă presupunem că sursele noastre de ajutor sunt cu totul în mâinile şi în inimile acelora care sunt adunaţi laolaltă, probabil devenim deprimaţi din cauza acestei stări sărăcăcioase. Ne cuprinde deznădejdea din simplul motiv că am uitat existenţa Duhului lui Dumnezeu; am uitat suveranitatea lui Hristos; am uitat că Dumnezeu Însuşi lucrează totul în toţi în Adunare. Pe scurt, avem trecut cu vederea încurajarea întreită cuprinsă în aceste versete.
Pavel spune mai întâi: în Adunare sunt prezente multe şi diferite daruri de har, însă acolo este un Duh, care le dă. Acelaşi Duh împarte darurile Sale unuia şi altuia, aşa cum Îi place Lui. El este suveranul. El numeşte. Nu este nici o organizare omenească, ci diferitele feluri de daruri de har descind de la acelaşi Duh. Precis aţi observat cum în capitolul acesta se întâlneşte mereu expresia „acelaşi Duh”. Este un Duh, Unul, care a coborât la Rusalii, Unul, care locuieşte în Adunare, Unul, pe care Domnul ni L-a promis, că El va trebui să fie întotdeauna la noi. Nu este un duh omenesc, un duh rău, ci acelaşi Duh al lui Dumnezeu, El dă darurile.
Însă în al doilea rând un om poate avea un dar al Duhului şi poate fi îngrijorat să ştie cum şi când trebuie să-l folosească. Pentru călăuzirea în acest domeniu el trebuie să privească la Domnul Isus, aşa cum se poate deduce din învăţătura cuprinsă în versetele care urmează. Ei aveau felurite slujbe, în ceea ce priveşte stabilirea timpului când darul trebuia să acţioneze. Era ordinea mişcărilor sufletului, care călăuzea pe fiecare om când trebuia să vorbească şi când trebuia să tacă; în ce loc trebuia să vorbească şi ce loc nu trebuia să-l viziteze. Toate astfel de acţiuni stau sub conducerea „aceluiaşi Domn”.
Exemple în acest sens se găsesc în cartea Faptele apostolilor. Aceia, care voiau să călătorească spre Bitinia, au fost împiedicaţi prin Duhul lui Hristos să meargă acolo (Faptele apostolilor 16.7). Domnul a vorbit cu Pavel în Corint şi i-a spus că El are un popor mare în cetatea aceea, şi apostolul a rămas 18 luni acolo şi i-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 18.9-11), şi astfel găsim aici cum Domnul Îşi exercită dreptul Lui la suveranitate în mijlocul Adunării. Omul, care a primit un dar de la Duhul Sfânt, nu are nici un drept să-l folosească, decât numai la îndrumarea Domnului. Domnul nu va permite nimănui să folosească darurile Lui spre propria satisfacţie a celui care îl posedă, ci numai aşa cum El vrea să-l vadă folosit în mijlocul Adunării. Chiar şi atunci când este vorba numai de a cânta o cântare de laudă comună în Adunare, Domnul Isus Hristos spune: „Te voi lăuda în mijlocul Adunării” (Evrei 2.12). El conduce pe ai Săi în laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.
Aşa se face că Domnul supraveghează ce fel de lucrări au loc în trupul lui Hristos pentru menţinerea lui. Şi după aceea apostolul spune: „sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.” El arată clar, că este Dumnezeu Însuşi, care lucrează – nu că Duhul nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu; nu că Domnul Isus nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu. Însă apostolul rezumă Trinitatea într-un cuvânt şi ne arată că Dumnezeu Însuşi este foarte interesat de toate chestiunile Adunării lui Dumnezeu. El lucrează totul în toţi în Adunare. Cuvintele sunt aşa fel aşezate că nu este nici un loc de subterfugiu de la acţiunea Lui. Nu este nici un mădular mic necunoscut, a cărui misiune să fie omisă. Nu este făcută nici o faptă minusculă, nici o misiune cum ar fi propunerea unei cântări sau împlinirea unei alte misiuni mici de către un mădular al trupului lui Hristos, fără ca Dumnezeu Însuşi să fie Acela care lucrează totul în toţi. Cât de mult atribuie o astfel de lucrare un caracter sfânt Adunării! Şi cât de eficient este aceasta pentru binele Adunării!
Descoperirea Duhului
Am vorbit deja de faptul că Duhul oferă darurile în general (1 Corinteni 12.4).
1 Corinteni 12.7-10: Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh; şi altuia, lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.
Apostolul vorbeşte şi mai clar începând cu versetul 7 despre descoperirea Duhului! „Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos.” Ce să înţelegem noi prin „descoperirea Duhului”? Descoperirea este actul prin care prezenţa Duhului este făcută clar şi deschis pentru alţii. Ce este ascuns este desigur nedescoperit: şi Duhul Sfânt Însuşi este aici în lumea aceasta sub formă invizibilă. Domnul Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost descoperit în carne. El a fost văzut de îngeri şi de oameni. El a fost văzut şi auzit de apostoli şi de alţi oameni. El a fost descoperit în lume. Însă Duhul Sfânt nu a devenit carne, şi de aceea prezenţa Lui şi lucrarea Lui sunt în cea mai mare parte ascunse. Descoperirea Duhului are loc prin mădularele trupului lui Hristos. Faptul că o persoană sau alta are un dar este cunoscut numai Duhului, cu excepţia cazului în care Duhul Însuşi se revelează, prin aceea că El lucrează prin această persoană şi darul este practicat. De aceea apostolul vorbeşte aici despre „arătarea Duhului dată fiecăruia spre folos”.
Să venim la primul exemplu. Un om oarecare are cuvântul înţelepciunii! El este prezent în sufletul lui. Este o putere, pe care o are în sine însuşi să diferenţieze adevărul spiritual. Duhul i-a dat-o, şi el însuşi se bucură de ea. Dar în ceea ce priveşte restul Adunării, ei nu ştiu nimic despre aceasta, până când Duhul Sfânt conduce acea persoană să folosească cuvântul înţelepciunii spre mângâierea şi întărirea fraţilor lui. Atunci se arată lucrarea Duhului Sfânt. Când un frate se scoală şi aduce un cuvânt de înţelepciune, atunci eu îmi spun: aceasta este de la Duhul lui Dumnezeu. Omul acesta vorbeşte ca şi cum este călăuzit de Dumnezeu. Ştiu că în cuvântul acesta este cuprins ceva pe care eu pot să-l transpun în viaţa mea. Simt că puterea Duhului de înţelepciune îl însoţeşte. – În felul acesta apostolul ne dă de fapt o regulă după care noi putem recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt între mădularele trupului lui Hristos. Dacă aceia care posedă daruri ale harului sunt mânaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ei fac ceva sau spun ceva în Adunare care este de folos fraţilor şi surorilor. O astfel de exercitare folositoare nu ia naştere simplu prin faptul că o persoană are un gând foarte fericit, care i-a venit în timpul săptămânii şi la care omul gândeşte acum că el îl poate face cunoscut tuturor celorlalţi în dimineaţa zilei Domnului. Nicidecum nu este o consecinţă logică că cuvântul de la Dumnezeu, care i-a fost foarte de folos, este în această ocazie deosebită şi un cuvânt de înţelepciune pentru alţii. Cine poate judeca ce este potrivit pentru toţi cei adunaţi în Numele Domnului Isus? Este Duhul lui Dumnezeu, care descoperă puterea Lui de control şi influenţă, prin aceea că El alege şi conduce slujirea pentru sfinţii lui Dumnezeu într-o formă de foarte mare ajutor.
Şi astfel aveţi această prezentare a diferitelor slujbe, care ne arată descoperirea felurită a Duhului: cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei – ambele, spune apostolul categoric, au loc prin acelaşi Duh. După aceea el spune: „şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh.” De ce în această enumerare a diferitelor lucruri găsim repetarea: „în acelaşi Duh”? Deoarece noi suntem înclinaţi să aprobăm numai anumite daruri deosebite, care ne plac, în timp ce lăsăm la o parte marea diversitate în acţiunile Duhului Sfânt. Sunt de exemplu unii care găsesc foarte mare plăcere în etalarea de înţelepciune. O persoană care poate parcurge foarte repede Scriptura de la Geneza şi până la Apocalipsa şi de pe fiecare pagină ciuguleşte una sau alta, trezeşte admiraţia lor. Ei spun: Cât de bine cunoaşte el Scriptura! Şi arătarea de cunoaştere – faptul că el posedă evident o familiarizare intimă cu adevărurile Scripturii – pare pentru ei a fi un semn al aptitudinii spirituale.
Aici se spune că cuvântul cunoaşterii este descoperire dată de Duhul; şi el are locul lui ca mijloc de învăţătură; dar atunci eu nu trebuie să spun: iubesc cuvântul de cunoaştere şi îl prefer mai mult decât celelalte. S-ar putea ca Duhul lui Dumnezeu să vadă că eu am nevoie mai întâi de un cuvânt de înţelepciune. Acesta este cu totul altceva decât un cuvânt de cunoaştere, deoarece înţelepciunea este aplicarea corectă a adevărului lui Dumnezeu la împrejurările încurcate şi grele, în care ne aflăm deseori. O persoană ne dă un cuvânt prin Duhul Sfânt, care ne arată drumul ca o strălucire de fulger. Probabil mult timp ne-am rugat şi ne-am gândit ce era corect pentru noi; şi în final unul este călăuzit să ne dea cuvântul de înţelepciune. Atunci ştim care este voia lui Dumnezeu. El a pus înaintea noastră acel adevăr al Scripturii, care ca o lumină a luminat cărarea noastră. Să fi capabil să faci aceasta înseamnă să ajungi la un ţel înalt în slujba pentru sfinţi. Presupun că numai acea persoană poate rosti cuvintele de înţelepciune care este smerită în sine însuşi şi nu se înalţă; un om care poartă în sine teama de Dumnezeu şi trăieşte în părtăşie cu Fiul; căci numai Duhul lui Dumnezeu ne poate învăţa cum poate fi aplicat adevărul la diversitatea de greutăţi, care zi de zi se ridică. Însă omul înţelept este acela care ca şi Maria stă la picioarele Domnului Isus şi ascultă cuvântul Său – acel Cuvânt care întotdeauna este în stare să ne ajute şi să ne păzească de rătăciri, cărora suntem expuşi.
Aşa învăţăm să fim înţelepţi; şi Duhul Sfânt ne dă apoi valoarea înţelepciunii, adică aptitudinea s-o folosim aşa fel ca ea să fie folositoare altora. Citim în cartea Proverbelor: „Limba înţelepţilor foloseşte [exprimă, redă] drept cunoştinţa” (Proverbele 15.2). Această slujbă nu este în mod necesar întotdeauna un cuvânt, care trebuie spus în strângerile laolaltă ale Adunării. Un cuvânt de înţelepciune poate fi spus în viaţa particulară a două mădulare ale trupului lui Hristos. Şi dacă noi înşine putem spune în lucrurile particulare un cuvânt de înţelepciune unei persoane, care în lucrurile vieţii zilnice stă nedumerit şi încurcat, aceasta are valoare mare; este ceva care promovează binele spiritual al întregului trup al lui Hristos. Să ne gândim că Duhul lui Dumnezeu dă toate aceste lucruri. Cu siguranţă noi am vrea cu plăcere să posedăm darurile de har ale vindecării; însă Duhul lui Dumnezeu pune pe primul loc cuvântul înţelepciunii; şi în afară de aceasta cuvântul de cunoaştere şi cuvântul de credinţă stau înainte. Credinţa este puterea de a apuca pe Dumnezeu, de a se agăţa de Cuvântul Său, de a te încrede în El în faţa greutăţilor de orice fel şi a oricărui vrăjmaş. Sunt din aceia care au această credinţă, cărora le-a fost dată prin Dumnezeu Duhul. Noi toţi suntem credincioşi, dar nu fiecare credincios are credinţa despre care este vorba aici – credinţa care mută munţii, credinţa care se împotriveşte lui satan şi stinge toate săgeţile arzătoare ale răului, credinţa care întotdeauna triumfă, credinţa care umblă chiar şi pe valurile mării.
Nouă daruri, un singur Duh
Aşa cum rodul Duhului este de nouă ori în Galateni 5.22,23, la fel şi aici sunt enumerate nouă daruri ale Duhului spre ajutorul şi spre binecuvântarea Adunării, însă veţi remarca că apostolul spune în versetul 11:
1 Corinteni 12.11: Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.
În felul acesta puterea şi autoritatea Duhului lui Dumnezeu sunt prezente în mijlocul Adunării. Gândesc că ar trebui să fim foarte atenţi la autoritatea Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pentru ca ea să nu fie desconsiderată.
Domnul Isus a trimis Duhul Sfânt în lumea aceasta şi locuinţa Lui este în Adunare. Prezenţa Lui este desigur tăgăduită de lume. Vai, ea este în mare măsură tăgăduită şi de creştinătate; şi noi, care cunoaştem gloria lui Hristos, credincioşia Lui faţă de Cuvântul Său şi că El a trimis Duhul Său Sfânt la Rusalii şi că Dumnezeu Duhul Sfânt este încă în mijlocul sfinţilor Săi – cât de des nu recunoaştem prezenţa Sa! Nu ar trebui să ne supunem întotdeauna autorităţii Sale? Nu ar trebui să aşteptăm călăuzirea Lui? Nu ar trebui să căutăm întotdeauna să luăm în inimile noastre o astfel de atitudine, ca El să ne poată folosi aşa cum vrea El?
Această necesitate de dependenţă se referă la surori şi la fraţi, la tăcere şi la vorbire. Căci Duhul Sfânt răspunde aşteptării care este în inima celor adunaţi laolaltă; şi noi toţi trebuie să aşteptăm mişcarea Lui. Spun eu: să aşteptăm? Da, în adorarea noastră audibilă trebuie să aşteptăm; noi trebuie întotdeauna să aşteptăm călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Dar cuvântul „a aştepta” este uneori greşit înţeles în acest context. Permiteţi-mi să încerc să fac foarte clar pentru prietenii cei mai tineri ai noştri din seara aceasta. Noi venim – să zicem la ora 11 – laolaltă pentru frângerea pâinii, şi probabil şedem împreună un sfert de oră liniştiţi; noi aşteptăm; dar sunt inimile noastre inactive în acest timp? Nu se petrece nimic în sufletele noastre potrivit cu Dumnezeu? Este Duhul un gol, ca să zicem aşa, se aşteaptă o persoană care să întrerupă tăcerea şi să vorbească cu voce tare?
Dacă este aşa, atunci aştepţi fals. Duhul lucrează în inimile acelora care recunosc prezenţa Lui, şi El doreşte să lucreze în inimile tuturor celor adunaţi laolaltă. La ora 11, la timpul stabilit, Domnul Isus este prezent. Adorarea Domnului Isus şi amintirea de moartea Sa ar trebui să înceapă la ora 11. Nu este aşa, că ceva audibil este însuşirea esenţială. Aşteptarea este atitudinea de dependenţă, pe care noi o luăm faţă de Domnul Isus şi faţă de Duhul Sfânt. Noi suntem împreună, ca să ne amintim de Domnul, şi El aduce Cuvântul Său sfânt înaintea inimilor noastre; Duhul pune înaintea inimilor noastre gloria lui Hristos, frumuseţea Persoanei Sale şi minunile jertfei Sale; şi noi izbucnim în adorare şi laudă înaintea Lui, când inimile noastre sunt conduse ca să-L contemple atunci când Şi-a dat viaţa pentru noi.
O, prieteni dragi, Duhul Sfânt este realmente prezent între sfinţi, şi El lucrează, lucrează foarte sigur în astfel de ocazii, dacă noi credem cu adevărat în prezenţa Lui şi împiedicăm apariţia nerăbdării în carnea noastră!
„Tot aşa şi Hristosul”
1 Corinteni 12.12-14: Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh. Pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe.
În următoarele trei versete (1 Corinteni 12.12-14) apostolul continuă să vorbească despre unitatea trupului. El spune mai întâi: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul a vorbit despre darurile Duhului – cuvântul cunoaşterii, pentru unul, cuvântul înţelepciunii, pentru altul, credinţa, la un altul, vindecarea bolnavilor, la alţii, şi aşa mai departe -, însă toţi oamenii au daruri. Apostolul vorbeşte acum despre trupul întreg, care este compus din multe mădulare. Ele toate sunt una, chiar dacă sunt multe. Există o diversitate în trup, căci toate mădularele au însuşirile lor specifice; dar din cauza acestor diferenţe ele toate contribuie la binele şi puterea întregului trup. Această unitate nu este ceva care trebuie lucrat de noi înşine, de mădulare; ea nu este rezultatul faptului că fiecare îşi pierde individualitatea şi în felul acesta se contopeşte cu ceilalţi. Nu acesta este felul în care se constituie trupul. Găsim că ele se constituie prin legătura mădularelor cu Domnul Isus Hristos. Aici este o expresie foarte remarcabilă: „toate mădularele trupului, fiind [cu toate că sunt] multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul vorbeşte evident despre Capul în glorie şi de trupul aici pe pământ, ceea ce reprezintă un „om” spiritual, la care Hristos este Capul şi toţi sunt mădulare ale trupului. Dacă el spune: „tot aşa şi Hristosul”, omul acela tainic este denumit cu un nume – Hristosul.
Avem un exemplu asemănător în Vechiul Testament, unde în Geneza 5.2, unde este vorba de crearea omului, citim: „Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam [sau: om] în ziua când au fost creaţi.” Amândoi, soţ şi soţie, au fost priviţi ca o singură carne, care poartă un nume. Amândoi erau una, şi la unitatea din grădina Eden se face aluzie în Efeseni 5.30-32 în legătură cu Hristos şi Adunare sub aspect nupţial. Avem aici unitatea intimă existentă între trupul de pe pământ şi Hristos din glorie. „Tot aşa şi Hristosul”, Hristos şi trupul Lui sunt descrişi ca fiind una.
„Pentru că”, spune el, „de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh.” După toate aparenţele aici sunt amintite ambele orânduieli creştine: mai întâi botezul şi Masa Domnului în „adăpaţi dintr-un singur Duh”. Desigur această aluzie nu include că botezul cu apă ar avea ceva a face cu formarea trupului, ci apostolul foloseşte această noţiune bine cunoscută, ca să descrie acţiunea Duhului Sfânt, când El a coborât ca să formeze acea unitate nouă. El a botezat pe toţi cei care credeau dintre iudei şi păgâni, sclavi şi liberi, în acel novum, care este numit trupul lui Hristos, în care ei toţi sunt una.
Dar apostolul foloseşte o a doua imagine: „Noi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Şi aceasta explică probabil sau cel puţin ajută să explice de ce în 1 Corinteni 10, unde se vorbeşte despre Masa Domnului, paharul este amintit înaintea pâinii, deoarece în aceste versete este vorba de părtăşie, de legătură; şi „băutul paharului” include în mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos şi a noastră unii cu alţii la Masa Domnului. În mod corespunzător apostolul spune aici, că noi „toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, „pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe”. Toate mădularele au parte de acţiunile unui singur Duh. Să ne amintim că Domnul nostru foloseşte expresia „a bea” în legătură cu coborârea Duhului Sfânt la Rusalii (Ioan 7.37-39).
Piciorul şi mâna
În continuare Pavel arată cum diferitele mădulare, care alcătuiesc Adunarea lui Dumnezeu, sunt dependente unul de altul. Există o interdependenţă a tuturor acelora care împreună alcătuiesc trupul lui Hristos. Nici o persoană, nici un mădular, nu se poate izola de trup şi să păstreze independenţa.
1 Corinteni 12.15: Dacă piciorul ar spune: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup?
Seriozitatea unui astfel de duh de independenţă constă în efortul de a îndepărta de legătura practică cu trupul lui Hristos. Este nu numai aşa, că un picior, care consideră că nu are nici o legătură cu mâna, face nedreptate mâinii, ci tot trupul este afectat. Apostolul întreabă: „nu este pentru aceasta din trup?” Dacă piciorul sau mâna sau ambele ar fi despărţite de trup, relaţiile ar fi altele, însă ambele constituie o parte esenţială a trupului. Ce este trupul fără picior? El este ceva incomplet. Un trup mutilat este nedesăvârşit, şi bunăstarea lui are de suferit. De aceea este necesar ca fiecare mădular să fie în trup la locul lui şi să-şi îndeplinească funcţia. Dacă piciorul nu-şi îndeplineşte funcţia, la ce foloseşte el atunci? Chiar dacă el este o parte a trupului, el este totuşi un mădular nefolositor. El nu este de folos, şi toate mădularele sunt afectate. Toate suferă, deoarece el nu-şi îndeplineşte obligaţia.
Nu vedem noi aplicarea la noi înşine? Funcţiile piciorului şi mâinii, umblarea şi slujirea pentru Dumnezeu în lumea aceasta, nu ar trebui să fie despărţite. Ambele sunt necesare, deoarece noi ar trebui să umblăm faţă de lume ca aceia care aparţin lui Hristos, la fel cum noi ar trebui să slujim spre glorificarea lui Hristos. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru un mădular şi pentru mai multe mădulare. Persoana care slujeşte activ şi cu grijă, dar care nu umblă în teama de Domnul, jigneşte trupul lui Hristos. Ea produce un spectacol mare şi de regulă arată multe activităţi, dar acolo nu este consecinţă logică în viaţă. Trebuie să fie umblare corectă şi cu credincioşie, la fel cum este slujba devotată. Acelaşi principiu se referă la ochi şi la ureche şi la celelalte mădulare.
Purtarea de grijă unul pentru altul
1 Corinteni 12.16-25: Şi dacă urechea ar spune: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit. Iar dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare şi un singur trup. Ochiul nu poate spune mâinii: „Nu am nevoie de tine“; sau, din nou, capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi“. Ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare. Şi pe cele ale trupului, pe care le considerăm a fi de mai puţină onoare, pe acestea le înconjurăm cu mai multă onoare; şi cele ale noastre lipsite de frumuseţe au mai multă frumuseţe; dar cele plăcute ale noastre nu au nevoie de împodobire. Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.
Eu nu trebuie să mă ocup cu fiecare din aceste versete. Esenţialul este, că toate mădularele diferite au obligaţiile şi relaţiile lor reciproce şi că ele toate se ajută reciproc. Toate mădularele ar trebui „să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Noi am fost conduşi prin puterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la o legătură spirituală, şi pentru că este aşa, avem răspundere nu numai faţă de Domnul, Capul nostru, ci şi unii faţă de alţii. Noi trebuie să ne slujim unii altora în dragoste. Noi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în lucrurile Domnului. Noi trebuie să contribuim la bucuria spirituală şi pacea spirituală reciprocă. Acolo unde se poate face ceva, ca să se adâncească cunoaşterea Scripturii şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos la alţii, este obligaţia noastră să facem ce putem în această privinţă. Uneori uităm răspunderea noastră faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, care ne sunt aşa de aproape. Ne gândim la ţări şi insule, care sunt departe, şi la popoare îndepărtate, care sunt despărţite de noi prin înclinaţii naturale şi obiceiuri şi altele de aceeaşi natură; şi uităm pe aceia cu care săptămână de săptămână stăm alături unul de altul, ale căror feţe le vedem şi cu al căror glas ne putem uni în cântări de laudă aduse Domnului, cu care îngenunchem împreună înaintea tronului de har. Este foarte uşor să uităm că noi toţi, de aproape şi de departe, suntem mădulare ale trupului lui Hristos şi că răspunderea noastră faţă de ei este din acest motiv mai mare decât faţă de oricare alţi oameni de pe rotocolul îndepărtat al pământului.
Mădularele lui Hristos ar trebui să aibă aceeaşi purtare de grijă unii faţă de alţii. Această purtare de grijă necesită reflectare, necesită acţionare înţeleaptă, necesită lepădare de sine. Ea necesită o anumită porţie de pierdere şi deseori jertfire de sine, ca să ne ajutăm cu adevărat unii altora. Uneori putem rata şi deveni consternaţi, dacă încercăm să ajutăm pe alţii. Noi nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi, căci responsabilitatea noastră rămâne încă. Noi nu putem evita eşecurile ocazionale, şi aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi suntem obligaţi să slujim unii altora.
Curentul vitalităţii spirituale în trup curge în jos de la Capul din cer, şi el vine la fraţii mei şi la surorile mele la fel cum vine la mine. Această putere vie ne leagă practic unii cu alţii în îndeplinirea relaţiilor noastre reciproce de dragoste şi a răspunderilor noastre. Apostolul spune în versetul 26:
1 Corinteni 12.26: Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună.
Aici, gândesc, este rezumată acţiunea acestei lucrări nevăzute a Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pe care noi spre paguba noastră deseori o trecem cu vederea, deoarece este altfel decât slujba verbală în Adunare.
Foarte des ceea ce noi facem şi spunem în viaţa noastră în domeniul particular, în rugăciune şi în studiul biblic, în practicarea virtuţilor creştine, în străduinţa de a urma cu credincioşie pe Hristos are, fără să ştim, influenţă asupra celor ce sunt în jur mădulare ca şi noi. Noi exercităm o influenţă unii asupra altora, fără a încerca să facem aceasta. Ştim foarte bine, că, dacă uneori venim în prezenţa anumitor persoane, ne cuprinde un sentiment pe care înainte nu l-am avut. O anumită măsură de bucurie, o anumită măsură de pace, o atmosferă sărbătorească de nedescris ne cuprinde şi pare că ne ajută şi ne face bine. Strânsul mâinii, simpla privire a feţei, sunt deseori, fără să fie spus un cuvânt, suficiente să arate influenţa puternică spre bine, pe care fiecare mădular al lui Hristos o poate răspândi peste un confrate al lui. Aceasta poate fi valabil atât pentru un tânăr cât şi pentru unul în vârstă. Noi exercităm influenţa mare binefăcătoare de această natură asupra altora în măsura în care noi înşine primim de la Capul nostru glorificat ceea ce numai El poate da ca viaţă şi părtăşie, ca sfinţenie şi putere. Ah, de ne-am avânta după această putere, de a fi de un folos spiritual real pentru alţii! Pot fi numai doi sau trei în jurul nostru; aceasta nu are nici un rol! Nu este vorba de numere. Toată taina este ca eu însumi să fiu în ordine cu Domnul şi să permit Duhului Sfânt, care locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu, să mă influenţeze în viaţa mea şi în faptele mele. Dacă este aşa, atunci acelaşi Duh, care locuieşte în inimile tuturor sfinţilor, care dă naştere la rodul Lui în mine, mă va folosi, probabil în linişte, să fiu de ajutor şi spre binecuvântare pentru alţii.
Adunarea locală
Apostolul a vorbit până aici despre Adunarea lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos văzut în unitate. El priveşte la totalitatea sfinţilor lui Dumnezeu pe pământ la un moment dat. Cu greu pot presupune că Scriptura afirmă, că Adunarea lui Dumnezeu – aceasta înseamnă, Adunarea lui Dumnezeu alcătuită din toţi cei care cred în Hristos începând de la Rusalii şi până în ziua venirii Sale – este descrisă ca trup. Trupul este ceva viu la un anumit moment pe pământ, chiar dacă este în legătură cu Hristos în cer. Sfinţii, care au adormit şi sunt acum la Hristos, constituie încă o parte a Adunării, pe care Hristos o zideşte, însă trupul lui Hristos este organizaţia vie pe pământ. Domnul Isus Hristos a fost aici în trupul pregătit Lui, şi era Martorul credincios şi adevărat al lui Dumnezeu. Când El S-a înălţat la cer, El a constituit Adunarea, care este trupul Lui, pentru ca ea să fie o mărturie pentru Numele Său, care vorbeşte tuturor din lume despre Hristos, care S-a înălţat la cer.
În versetul 27 Pavel nu repetă ce am văzut în versetul 13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh” (1 Corinteni 12.13), sau ce avem în 1 Corinteni 10.17: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”, sau în Romani 12.5: „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos”. În aceste pasaje el vorbeşte despre creştini în general, despre ceea ce este adevărat cu privire la toţi credincioşii, oriunde s-ar afla ei. Însă aici el spune:
1 Corinteni 12.27: Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.
„Iar voi sunteţi trup al lui Hristos”, aceasta înseamnă aceia, cărora el le-a scris, Adunarea din Corint. El vrea să spună că ei erau locţiitori. Ei erau răspunzători potrivit măsurii lor, în limitele lor, aşa cum erau sfinţii lui Dumnezeu de pretutindeni. Ei nu alcătuiau în ei înşişi trupul întreg, dar ei erau suplinirea lui locală. Adunarea din Corint era suplinitoare pentru întreaga Adunare a lui Hristos. „Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.” Fiecare dintre ei era mădular al trupului lui Hristos. Din aceasta nu rezultă că cei din Corint trebuiau să aibă aceeaşi diversitate în descoperirea Duhului, care era în Adunare ca întreg. Ştim că într-o adunare unde sunt numai două sau trei persoane nu putea fi o duzină de daruri ale Duhului între aşa puţine persoane. Însă împărţirea darurilor nu este aşa de decisivă aici. Ei erau trup al lui Hristos în măsura în care au primit partea cuvenită lor din binecuvântările lui Hristos, Capul din înălţime. Doi sau trei, oricâţi ar fi ei, vor primi aceeaşi măsură de daruri ale harului Său ca şi trupul întreg. Domnul Isus Hristos nu este lipsit de simţăminte faţă de aceia care Îl reprezintă aici pe pământ în slăbiciune şi nedesăvârşire. El îi priveşte ca trup al Lui şi ca mădulare ale trupului Său. Nu că ei din cauza aceasta au un motiv de mulţumire cu ei înşişi sau că au ceva cu care ar putea să se laude. Adevărul a fost rostit adunării din Corint spre mângâiere şi spre reproş, însă noi nu putem acum să ne ocupăm mai mult cu acest adevăr interesant.
Apostoli, profeţi, învăţători
Apostolul continuă în versetul 28 să vorbească despre darurile care sunt în Adunare în general:
1 Corinteni 12.28-30: Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. Toţi sunt apostoli? Toţi, profeţi? Toţi, învăţători? Toţi au puteri miraculoase? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează? Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.
Pe aceştia i-a aşezat Dumnezeu în mod normal acolo. El nu se referă aici la sfinţi ca trup, ci ca Adunare. Şi astfel el vorbeşte despre daruri, care au fost date prin Hristos, atunci când El S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor. Primii trei, pe care el îi enumeră aici în ordinea importanţei lor, sunt apostolii, profeţii şi învăţătorii; aceştia par să fie darurile personale. Astfel apostolii au fost atât de mulţi câţi au fost daţi Adunării. Ei nu au avut urmaşi, deoarece ei au fost daţi cu scopul precis de a întemeia Adunarea. Ei au dispărut atunci când această lucrare a avut loc. Ei au pus temelia (Efeseni 2.20); lor nu li s-au adăugat alţii, deoarece slujba lor practică nu a fost continuată. Profeţii Adunării aveau darul să facă cunoscut planul lui Dumnezeu referitor la adevărurile şi binecuvântările care urmau după moartea şi învierea Domnului Isus, în timp ce apostolii au făcut cunoscut planul şi voia lui Dumnezeu în ordinea nou-testamentală a lucrurilor pentru Adunarea nou creată. Învăţătorii urmează pe aceşti doi ca aceia care explicau sfinţilor lui Dumnezeu îndrumările care au fost date Biserici de la început prin darurile cele mai înalte şi care interpretau şi scrierile vechi-testamentale în lumina Noului Testament.
Pavel pune acestei trei clase pe primul loc, pentru a corecta greşeala deosebit de mare şi de dăunătoare, care a fost făcută în Corint. În această Adunare ei preţuiau mai mult decât orice darurile vizibile în exterior al limbilor şi al vindecărilor; şi apostolul îi mustră paşnic tocmai prin această ordine. Darul limbilor era foarte bun şi folositor la locul cuvenit, însă scopul principal în exercitarea darurilor era zidirea spirituală a Adunării. Aceasta era marea probă de valoare, şi de aceea apostolii, profeţii şi învăţătorii erau pe primul loc. Dumnezeu i-a aşezat în Adunare pe primul loc, şi Pavel, el însuşi cel mai mare dintre apostoli, i-a plasat pe primul loc. Noi trebuie să-i lăsăm acolo, adică scrierile lor. Celelalte daruri, ca cele de ajutorare şi călăuzire rămân în Adunare şi vor rămâne până la sfârşit. Această enumerare arată diversitatea mare a darurilor date. Însă apostolul arată că ei nu toţi sunt apostoli şi nu toţi sunt profeţi. Ei sunt împărţiţi corespunzător după număr şi persoane. Este un număr mare de daruri diferite, ca să se satisfacă nevoile sfinţilor, şi să împlinească ţelul planului lui Dumnezeu, să ajute Adunarea şi s-o binecuvânteze.
Veţi vedea că tot tenorul capitolului este să arate cum lucrează Dumnezeu între sfinţi spre mângâierea şi zidirea lor spirituală, da, pentru ca ei să fie zidiţi pe credinţa lor preasfântă. Dumnezeu Îşi face lucrarea şi astăzi. Pericolul este acela, ca noi să pierdem ocazia să fim binecuvântaţi prin acea lucrare. Probabil noi suntem într-o astfel de stare sufletească sau în astfel de împrejurări, că lucrarea divină şi ţelul divin trec neobservate pe lângă noi, şi de aceea nu primim nici un ajutor prin ceea ce face Dumnezeu ca să zidească sufleteşte pe sfinţii Săi şi să-i încurajeze. Nu mă refer acum la ceea Domnul face pentru noi ca indivizi, ci mai mult la ceea ce este adevărat pentru adunările sfinţilor şi a relaţiilor între ele. Noi putem avea parte deplină la aceste binecuvântări, dacă vrem. Dragostea lui Dumnezeu este la lucru; noi ştim că Duhul Sfânt nu este inactiv. Domnul Isus nici nu doarme şi nici nu aţipeşte. El face lucrarea Sa. Cum se face că noi nu mai suntem binecuvântaţi, aşa cum este cazul real? Unde este obstacolul? Unde este greşeala? Ce este fals? Este ceva fals la Dumnezeu, fals la Duhul lui Dumnezeu, la Capul Adunării? Nu, prieteni dragi, greşeala este la noi înşine. Noi nu ne aducem pe noi înşine în acea atitudine, în acel cadru al sufletului pentru a primi binecuvântările lucrării Duhului lui Dumnezeu.
Râvna pentru darurile cele mai bune
Apostolul spune:
1 Corinteni 12.31: Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.
Nu urmăriţi limbile. Gândesc că acest sfat poate fi privit sub două aspecte. Uneori el este privit aşa ca şi cum o persoană este încurajată să aibă o râvnă sfântă să posede un dar mare în Adunare, şi fără îndoială acest punct de vedere este corect, chiar dacă foarte puţine astfel de păreri ambiţioase sunt realizate. Dar nu vrea apostolul să spună mai mult decât aceasta? Nu vrea el să spună, că toţi sfinţii ar trebui să dorească ca Dumnezeu să lucreze în mijlocul lor prin daruri mai mari, adică prin darul de zidire spirituală?
Să presupunem că, dacă ar fi posibil, o persoană vorbeşte în seara aceasta în mijlocul nostru în limbi, şi nu ar fi nici o interpretare şi de aceea nici o zidire spirituală. Care ar fi folosul pentru sfinţi, aşa cum spune apostolul în continuare? N-ar fi nici un folos. N-ar fi nici o zidire spirituală, nici o încurajare a dragostei, a sfinţeniei, a înţelepciunii sau cunoaşterii. Aşa ceva nu ar fi spre glorificarea Domnului. Nu ar fi prin Duhul lui Dumnezeu. Însă ceea ce este pentru zidirea spirituală a sfinţilor şi pentru gloria Domnului Isus Hristos, este semnul pentru un dar mai mare. Să fim plini de râvnă pentru el! Vai, această stare sărăcăcioasă, în care suntem! Sunteţi voi deseori pe genunchi şi rugaţi pe Dumnezeu să vorbească prin slujitorii Lui, ca ei să prezinte Cuvântul Său sufletelor voastre cu putere? Îl rugaţi voi să vă vorbească prin gura altuia? Poate fi printr-un frate simplu; căci Domnul poate vorbi sufletelor voastre prin oricine.
Dar să presupunem că nu este nici un dar; ce este de făcut? Apostolul spune: „vă arăt o cale nespus mai bună”. Însă el face aceasta în capitolul următor. Profeţiile eşuează, limbile pot înceta, cunoaşterea poate dispare, însă este ceva care rămâne întotdeauna, în timpul prezenţei Adunării pe pământ; şi aceasta este dragostea, dragostea lui Dumnezeu şi dragostea sfinţilor. Şi noi ar trebui să dorim să îngrijim dragostea în noi şi să lăsăm dragostea să-şi facă lucrarea în noi; căci, aşa cum spune apostolul în alt loc, dragostea este cea care zideşte spiritual. O persoană se poate ridica în adunare şi să ţină un discurs foarte atrăgător şi mişcător, dar dacă nu este dragoste, dacă Duhul lui Dumnezeu nu-mi aduce dragostea lui Hristos prin Cuvântul Său, nu va folosi nimic sufletului meu, nu mă va aduce mai aproape de Domnul Isus Hristos în umblarea mea.
Vă las această atenţionare: „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi căutaţi drumul nespus mai bun al dragostei, care este în raza de acţiune a fiecăruia din noi. Să ne iubim unii pe alţii, deoarece Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. El ne-a lăsat un exemplu. El ne-a dat un imbold. El ne-a iubit, pe când nimic vrednic de iubit nu era în noi. El a murit pentru noi, pe când eram păcătoşi. Acest altruism ar trebui să fie natura dragostei noastre. Iubim noi numai pe aceia care ne sunt plăcuţi şi simpatici? Ce este cu cei încăpăţânaţi? Ce este cu persoanele, cu care noi cu greu putem avea contact? Le iubim şi ne rugăm pentru ele? „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi verificaţi acel drum mult mai bun, care ne este arătat în capitolul 13.
Hristos şi Adunarea Sa (2)
Hristos şi serviciul divin de cină al Adunării Sale
William John Hocking
Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41-47; 20.6,7; 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34
Introducere
Săptămâna trecută am vorbit despre făgăduinţa, că Adunarea lui Hristos trebuia zidită pe acea temelie, ca ea niciodată să nu se clatine; şi cu ocazia aceea am văzut de asemenea, că această zidire a început în ziua de Rusalii. Însuşirea cea mai remarcabilă a Adunării este părtăşia ei prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus, care S-a înălţat la cer. Domnul a dovedit prezenţa Sa acolo, puterea Sa şi împlinirea făgăduinţei Sale faţă de ei, prin aceea că El a trimis pe Duhul Sfânt. Faptul că Duhul a venit s-a arătat în Ierusalim în efectul asupra ascultătorilor lui Petru. Trei mii s-au convertit în ziua aceea la Domnul şi au fost adăugaţi acelei grupe noi, care a fost formată ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
Deci noi ştim că, înainte ca Domnul nostru să se ducă la cer – când El în noaptea în care a fost trădat, dacă putem spune aşa, a avut ultima discuţie personală cu ucenicii Lui -, a căutat să le asigure aducerea lor aminte de El. El era pe cale să-i părăsească, însă ei trebuiau apoi să-şi amintească în mod deosebit de El. Moartea aceea, pe care El o va îndura în Ierusalim, nu trebuia uitată. Şi pentru aceasta El a instaurat sărbătoarea permanentă a frângerii pâinii.
Domnul era în înălţime, ei erau aici jos. El nu-i va părăsi şi nici uita. El va fi întotdeauna la ei în puterea Duhului Său, pe care El Îl va trimite; însă un ţel mare al Mesei Domnului era ca sentimentele lor faţă de El în timpul absenţei Lui, care a trecut prin moarte pentru ei, să nu se rătăcească. Ceea ce în mod necesar trebuie să mişte inima unui urmaş al Domnului Isus Hristos, mai mult decât orice altceva, este dragostea Lui, care a mers până în moarte. Ascultarea Lui faţă de Acela care L-a trimis, a mers până în moarte, da, moarte pe cruce. Cina este o sărbătoare de amintire a acelei morţi.
Deci în Faptele apostolilor 2 stă înaintea noastră realitatea remarcabilă că Adunarea nou formată în Ierusalim a îndeplinit imediat această dorinţă a Domnului nostru, ca ei în aducerea aminte de El trebuiau să frângă pâinea. Adunarea lui Dumnezeu era complet altfel decât poporul vechi al lui Dumnezeu. Marele preot şi adunarea sfatului iudaic nu aveau să spună sau să facă nici cel mai neînsemnat lucru în legătură cu pregătirile Adunării lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent în mijlocul ucenicilor. El nu era în Templul cu măreţia lui arhitectonică, ci în aceia şi la aceia care iubeau pe Domnul nostru Isus Hristos.
Stăruinţa împătrită
Faptele apostolilor 2.41-47: Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie. Şi în fiecare zi, stăruind într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.
Duhul lui Dumnezeu aminteşte aici că ei „stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Acestea erau cele patru lucruri caracteristice pentru poporul acesta. Nu mai este învăţătura lui Moise; acum este învăţătura apostolilor! Nu mai este părtăşia seminţiilor naturale, care a luat naştere deoarece iudeii erau sămânţa lui Avraam după carne, ci acolo era o părtăşie cu totul nouă, o părtăşie care a rezultat din faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în ei, care a unit pe aceşti ucenici ai Domnului şi i-a făcut una cu Hristosul lui Dumnezeu. Şi această părtăşie se exprimă prin aceea că ei erau o inimă şi un suflet, că ei aveau totul în comun şi erau împreună pentru un scop bine determinar. Acolo era o părtăşie, părtăşia sfinţilor, care este o însuşire permanentă a Adunării.
Mădularul trupului lui Hristos nu este privit ca persoană izolată, nu ca individ. Este o persoană individuală, când este vorba de primirea Evangheliei; este o persoană individuală, când este vorba de responsabilitatea ei. Ca păcătos înaintea lui Dumnezeu omul este o persoană individuală, care este expusă judecăţii – şi aşa trebuie să fie -, dar când el vine la Hristos, el este adus în această părtăşie, în această unire sfântă, pe acest loc al Adunării lui Dumnezeu, unde totul este una, deoarece Duhul Sfânt locuieşte acolo. La început această unitate a fost permanent exprimată în acea formă de activitate spirituală.
Însă acolo era şi frângerea pâinii. Domnul a rânduit-o – amintirea în comun de El în mâncatul din pâine şi băutul vinului. Că El era absent, în măsura în care ochiul exterior putea vedea, ei ştiau aceasta. Însă El era prezent la ei, ca să stea înainte în această strângere laolaltă şi să poarte grijă ca frângerea pâinii să devină cu totul altceva decât acea ceremonie iudaică goală, care încă se celebra în Ierusalim. La ei era o activitate vie în prezenţa Domnului viu, spre amintire că El, Fiul Dumnezeului cel viu, a mers din cauza noastră în moarte, spre gloria lui Dumnezeu.
Sunt amintite şi rugăciunile. Acestea erau rugăciunile regulate ale Adunării ca Adunare. Ucenicii aveau privilegiul deosebit, că ei îşi puteau uni inimile înaintea tronului harului în rugăciune înflăcărată, în timp ce Duhul Însuşi îi reprezenta. Nu era aşa că un om se ruga pentru altul, ci că ei acţionau împreună permanent în rugăciune. Fiecare din ei ducea o viaţă de rugăciune în sfera personală a cercului propriu; dar aceasta, despre care este vorba aici, era adevărat pentru ei toţi, atunci când erau împreună. În felul acesta ei stăruiau în rugăciunile Adunării noi formate.
Noi nu ar trebui să trecem cu vederea importanţa rugăciuni Adunării. Doi sau trei se pot ruga undeva, cândva, dacă au pe inimă o chestiune deosebită; însă aceasta nu este în mod natural rugăciunea Adunării. Rugăciunea Adunării are loc atunci când mădularele trupului lui Hristos se strâng laolaltă cu intenţia comună că caute faţa Domnului cu implorare aprinsă; şi când ei sunt adunaţi în felul acesta, Duhul Sfânt îi reprezintă uniţi aşa cum sunt cu suspine negrăite. Astfel de rugăciuni sunt roditoare în binecuvântare.
Găsim că atunci când Adunarea din Ierusalim s-a rugat, întreaga cetate s-a mişcat – un semn remarcabil pentru faptul că Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile unite. Şi astăzi este la fel. În situaţia actuală a Adunării fărâmiţate şi împrăştiate rămâne adevărat că noi, dacă vrem, putem stărui în rugăciune ca Adunare. Să nu uităm să facem aceasta.
Instituirea frângerii pâinii
Găsim că frângerea pâinii era o acţiune bine stabilită a acestor mădulare ale Adunării noi. Practicarea era aşa de totală şi clar stabilită, că în versetul 46 ni se spune, că ei în fiecare zi stăruiau într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie. Aici se face o diferenţiere între consumul de hrană şi frângerea pâinii, pentru că în alt loc găsim că frângerea pâinii a fost folosită cu privire la o masă obişnuită, de exemplu în ultimul capitol din evanghelia după Luca (Luca 24.35). Aici frângerea pâinii nu era masa obişnuită; era o amintire de Domnul Isus conform cerinţei Sale proprii, atunci când S-a înălţat la cer; şi Duhul Sfânt leagă aceasta, ca să evite încurcătura cu servirea mesei obişnuite. Ei luau hrana lor cu bucurie, dar făceau frângerea pâinii acasă, nu în Templu. Şi ei făceau aceasta zilnic. Inimile lor erau în permanentă legătură cu El, care nu demult a plecat din mijlocul lor. Era şi pentru ei ceva real, deoarece nu trecuseră multe zile, numai câteva săptămâni, de când unii dintre ei L-au văzut în trup, când în camera de sus El le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.”
Ei puteau să-şi amintească exact de tonul cuvintelor Sale din camera de sus, când El le-a privit feţele şi le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Puteau ei să nu fie ascultători de El? Era o osteneală pentru ei să facă aceasta în fiecare zi în amintirea Lui? Era o realitate pentru ei în Ierusalim, dar noi nu ar trebui să uităm că, chiar dacă au trecut multe secole de când Domnul a rostit aceste cuvinte, Duhul Sfânt le poate face vii şi reale şi pentru noi, dacă vrem. Când suntem adunaţi laolaltă şi simţim prezenţa Domnului Isus Hristos în mijlocul nostru şi aşteptăm ca Duhul Sfânt să lucreze printre noi, aşa cum vrea El, vreţi voi să-mi spuneţi că El nu poate face glasul Domnului şi prezenţa Domnului să fie realitate pentru inimile noastre?
Dar de ce aceasta nu este întotdeauna aşa? Nu este din cauză că noi avem aşa puţină credinţă? Pentru că noi venim înaintea Domnului într-un fel în care nu ar trebui să păşim înaintea prezenţei Sale sfinte? Probabil că intrăm aşa cum intrăm în sufrageria noastră ca să ne aşezăm la masă, uitând că Domnul este prezent în Adunarea Sa. Frângerea pâinii era pentru persoanele din Ierusalim o adevărată masă de aducere aminte, şi ea poate fi la fel de reală şi pentru noi acum. Domnul este în mijlocul nostru; şi Duhul Sfânt este prezent; şi cu toată slăbiciunea noastră şi cu tot eşecul nostru prezenţa Lui devine realitate pentru inimile noastre, în măsura în care înţelegem adevărul despre aceasta.
Aşa era atunci direct la început în Ierusalim, şi la fel găsim mai târziu în Troa în Faptele apostolilor 20.
Faptele apostolilor 20.6,7: Iar noi, după zilele Azimelor, am plecat cu corabia din Filipi şi în cinci zile am venit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile. Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâinea, Pavel a stat de vorbă cu ei, urmând să plece a doua zi; şi a prelungit cuvântul până la miezul nopţii.
În cetatea aceea ucenicii au venit laolaltă în prima zi a săptămânii în concordanţă cu practica lor, în ziua învierii Domnului. Şi noi ştim că era o practică săptămânală, deoarece apostolul, care era într-o călătorie spre Ierusalim şi era foarte preocupat să ajungă cât se poate de repede acolo, a zăbovit categoric şapte zile (aşa putem deduce din Scriptură), pentru ca el să poată frânge pâinea cu ei şi să se folosească de ocazia că ei erau împreună, ca să discute cu ei despre lucrurile lui Isus Hristos.
Şi nu era aşa, după cum s-ar putea deduce din textul obişnuit, că ucenicii s-au adunat ca să frângă pâinea, şi Pavel a venit în mijlocul lor ca un străin; ci felul corect de a citi este: „pe când eram adunaţi”. Era practica comună a lor toţi, a lui Pavel şi a însoţitorilor lui şi a fraţilor locali. Ei veneau laolaltă ca Adunare şi scopul lor deosebit al strângerii lor laolaltă era să frângă pâinea în aducere aminte de Domnul Isus Hristos. Vorbirea lui Pavel către ei era pe locul al doilea; frângerea pâinii a fost pe primul loc, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna la Adunarea lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta este că frângerea pâinii este dorinţa categorică a Capului Adunării. Domnul Isus în măreţia Lui, în autoritatea Lui ca şi Cap peste toate lucrurile a făcut clar Adunării care este voia Sa în privinţa aceasta, şi noi ne bucurăm să împlinim această voie a Sa.
Frângerea pâinii în practică
Trec la ceea ce apostolul spune în 1 Corinteni cu privire la frângerea pâinii din punctul de vedere al învăţăturii. În cartea Faptele apostolilor avem locurile de referinţă istorică pentru practică, care sunt cu atât mai insistente cu cât ele sunt presărate ocazional pe parcursul relatării. La scrierea cărţii Faptele apostolilor Luca nu îndreaptă atenţia în mod deosebit spre frângerea pâinii, însă el aminteşte practica în derularea relatării sale, prin care se arată, că frângerea pâinii aparţinea activităţilor regulate ale Adunării. Astfel se exprimă în formă discretă practicarea frângerii pâinii în Ierusalim şi în Troa. Deoarece Domnul a stabilit aşa puţine detalii cu privire la această ceremonie – dacă am voie să folosesc acest cuvânt destul de rece -, sfinţii lui Dumnezeu sunt în pericol s-o folosească abuziv. Permiteţi-mi s-o folosesc la persoana întâi; noi suntem în pericol să folosim abuziv acest privilegiu preţios de aducere aminte de Domnul nostru Isus Hristos în frângerea pâinii.
1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?
În scrisoarea adresată corintenilor, în ambele capitole, pe care noi toţi le cunoaştem, capitolul 10 şi 11, apostolul se preocupă cu tema aceasta sub două aspecte diferite, şi fiecare aspect are învăţătura lui deosebită pentru ei şi pentru noi. Dacă studiem foarte superficial capitolul 10, vedem că acolo se vorbeşte despre frângerea pâinii în contrast cu sărbătorile păgâne. Aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu erau în cea mai mare parte de curând convertiţi de la idolatrie, şi ei erau obişnuiţi cu desfrâul care însoţea adorarea dumnezeilor falşi. Noi ştim că şi astăzi este ceva uşor şi un eşec mult răspândit de a aduce în Adunare obiceiurile din zilele neconvertirii. În zilele neconvertirii noastre ne slujeam nouă înşine. În cazul nostru s-ar putea să nu fi fost adorarea idolilor fără viaţă, însă cu siguranţă am împlinit poftele inimilor noastre proprii şi am mers pe căile noastre şi am ascultat de glasul oamenilor de seama noastră. De aceea adevărul spus pentru corectarea corintenilor este valabil în fond şi pentru noi.
Paharul binecuvântării
Oamenii aceştia au introdus în Adunare unele din obiceiurile lor păgâne de odinioară în legătură cu simpla amintire de Domnul Isus Hristos; şi apostolul îi atenţionează să fugă de idolatrie (1 Corinteni 10.14), deoarece puterea rea a lui satan stătea înapoia oricărei slujbe închinate idolilor şi păta pe sfinţi. El a spus (dacă am voie să încerc să interpretez cuvintele, ca să le înţelegem mai bine): această sărbătoare nouă, această frângere a pâinii, vă aduce în legătura cea mai apropiată şi mai intimă unul cu altul şi cu Hristosul lui Dumnezeu. Ce reprezintă pâinea? Ce reprezintă paharul? Este legătura cu Hristos şi părtăşia întregii Adunări. „Paharul binecuvântării”, spune apostolul, „pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Paharul exprima părtăşia cea mai apropiată şi mai intimă cu Hristos. Şi apostolul le-a amintit în versetele anterioare cum a fost privită o astfel de legătură în lucrurile lui Dumnezeu în timpurile vechi-testamentale.
El se referă, aşa cum vă amintiţi, la situaţii din trecut din istoria poporului Israel, pe când călătoreau prin pustie. Atunci ei toţi au mâncat aceeaşi mâncare spirituală; ei au băut toţi aceeaşi băutură spirituală; şi el adaugă ceva în legătură cu băutul apei, unde apa a curs din stâncă în chip minunat; el spune: „Stânca era însă Hristos.” Toţi israeliţii aveau în exterior parte de avantajele stâncii lovite: Hristos. Ei au băut din paharul binecuvântării, pe care apa stâncii lovite o dădea în pustie. Dar cât de mulţi dintre ei au căzut în pustie din cauza legăturii lor cu idolii? Dumnezeu i-a lovit şi cei mai mulţi dintre ei n-au ajuns în ţara făgăduită. Şi lucrurile acestea, spune apostolul, „li s-au întâmplat spre atenţionarea noastră”. Sunt atenţionări serioase referitoare la legăturile care murdăresc.
Amintirea de Domnul Isus Hristos este o preocupare foarte sfântă. Venim în contact strâns cu Hristos, şi într-un mod deosebit de solemn în legătură cu sângele Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Şi de aceea această slujbă este aşa de sfântă. Noi atingem ceva care este sfânt, şi de aceea, pentru că atingem ceva, care este sfânt în amintirea de Domnul Isus Hristos, ce fel de oameni ar trebui să fim! Ce evlavie ar trebui să fie în noi! Ce despărţire de tot ce murdăreşte şi stă împotriva Hristosului lui Dumnezeu!
Noi suntem înclinaţi să privim numai faptul că suntem chemaţi să luăm paharul binecuvântării. Noi ne gândim în principal la el ca pahar al binecuvântării. Noi preamărim pe Dumnezeu pentru el. Inimile noastre se înalţă spre El în mulţumire pentru privilegiul pe care îl avem, că suntem la masă şi împreună putem avea parte de acest pahar al binecuvântării. Dar să mergem un pas mai departe. Să nu uităm că sfinţenia este Casa lui Dumnezeu. Locuinţa Sa prin Duhul. Şi această întrebare referitoare la comportarea sfântă este aşa de serioasă, deoarece în această ocazie noi suntem legaţi strâns şi intim cu Domnul Isus Hristos. Aceasta este, aşa cum presupun, un motiv pentru care în pasajul acesta este amintit mai întâi paharul, o inversare a ordinii obişnuite. Putem presupune, că apostolul ar vorbi în primul rând despre pâine şi apoi despre pahar, însă în loc să respecte ordinea istorică, el vorbeşte mai întâi despre pahar şi apoi despre pâine. El vorbeşte despre sânge, înainte să vorbească despre trup. Deci sângele lui Hristos este cel care ne curăţă de toate păcatele şi le îndepărtează definitiv, el face împăcarea; el este baza părtăşiei în lumina lui Dumnezeu; şi de aceea ni se aminteşte stringent în primul rând, că dacă noi savurăm aceste privilegii deosebite şi incomparabile, împlinim o misiune foarte sfântă. Părtăşia cu sângele lui Hristos ne cere să ne păstrăm despărţiţi de tot ce nu este în concordanţă cu sfinţenia Numelui lui Isus Hristos, a Domnului nostru.
Pâinea simbolică
„Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Aici este amintită din nou părtăşia. De data aceasta în legătură cu trupul lui Hristos. Deci trupul lui Hristos are înţeles dublu, aşa cum putem deduce din locul acesta. În primul rând pâinea simbolizează trupul lui Hristos, care a fost dat pentru noi, acel trup sfânt, cu care El a purtat păcatele noastre la lemnul blestemat. „Acesta este trupul Meu”, a spus Domnul şi S-a referit la jertfa, care El Însuşi S-a făcut, pentru ca păcatele noastre să fie anulate. Însă aici este mai mult. Conform aspectului al doilea, trupul lui Hristos înseamnă toată grupa credincioşilor, care alcătuiesc Biserica Sa sau Adunarea. „Pentru că, după cum trupul este unul singur”, spune apostolul în capitolul 12, unde vorbeşte despre trupul natural, „după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, … tot aşa şi Hristos.” Ce vrea să spună el prin aceasta? El vrea să spună că Hristos este numele acelui om nou, a omului spiritual, care constă din Capul ceresc, Hristos, şi Adunarea, mădularele Lui; ele sunt privite ca fiind una.
Deci trupul lui Hristos include pe toţi aceia care sunt ai Săi, toţi, care sunt legaţi cu El ca şi Cap. Drept urmare apostolul spune în locul acesta: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (chiar dacă suntem mulţi). El nu se referă aici la trupul lui Hristos ca jertfă, care a fost dat pentru noi, ci acel trup, care este constituit prin Duhul Sfânt din aceia care aparţin Domnului Isus Hristos. Aceştia sunt trupul lui Hristos. Şi de aceea avem această realitate remarcabilă, că doi sau trei, care sunt adunaţi în Numele Domnului Isus Hristos spre amintirea Domnului în moartea Sa, văd înaintea lor în pâine un simbol al acelui trup desăvârşit, care este Adunarea lui Dumnezeu, pentru care Hristos S-a dat la moarte. Probabil sunt numai două sau trei mădulare laolaltă, însă acolo înaintea Domnului ele sunt îndreptăţite să vadă într-o pâine acel un singur trup, care este unit cu El prin Duhul Sfânt; noi nu ar trebui să uităm această latură a adevărului. Extinderea uriaşă a Adunării lui Dumnezeu pe parcursul secolelor, în ceea ce priveşte timpul, este prezentată aici la Masa Domnului în unitatea ei de fiecare dată când noi ne strângem pentru frângerea pâinii.
Domnul doreşte ca noi să nu uităm că El a murit pentru întreaga Adunare, care este o singură Adunare, indiferent cât de slabi şi de puţini am fi noi, indiferent cât de fărâmiţaţi ar fi sfinţii lui Dumnezeu şi indiferent cât de pierdută este starea Bisericii în general. Gândul pe care El îl avea înaintea Lui era acela, ca ei să fie una, oricât de mulţi şi de diferiţi ar fi ei, şi El vrea ca ei să fie acum una. Ei sunt de aceea una, pentru că sunt una prin Duhul Sfânt, şi ei vor fi una în glorie din veşnicie în veşnicie.
Înainte ca pâinea să fie mâncată, ea este desigur frântă. Ea este dată tuturor, pentru ca toţi să aibă parte din ea. Însă gândul unităţii este dominant în acest capitol. Dumnezeu ne cere, prieteni dragi, să păstrăm această legătură intimă în acest timp al fărâmiţării. Noi nu ar trebui să renunţăm niciodată la această mărturie. Dacă privim în jurul nostru şi vedem pretutindeni în creştinătate partide care se ceartă, Domnul ne aminteşte că ai Lui sunt încă una, un trup. Noi aparţinem acelui trup, pentru care El Însuşi S-a dat la moarte: „Porţile locuinţei morţilor nu îi va birui.” El a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi El va face aceasta. Şi pentru că El a spus-o, noi credem aceasta şi ne bucurăm. Motivul certitudinii noastre este în faptul că El a murit şi a biruit moartea prin autoritatea Sa desăvârşită şi că El este acum înălţat în cer.
Vedem astfel, că în acest capitol 10 este exprimată în mod deosebit întrebarea referitoare la părtăşie; noi toţi avem parte din acea o singură pâine. Şi pe baza acestui adevăr noi avem o mare responsabilitate, chiar dacă momentan nu putem să vă prezentăm mai multe detalii despre aceste lucruri.
Doresc acum să spun ceva pe scurt despre capitolul următor cu referire deosebită la această lucrare de aducere aminte a Adunării.
Domn şi Hristos
1 Corinteni 11.20-26: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.
Aşa cum bine ştim, 1 Corinteni 11 prezintă un alt aspect al frângerii pâinii. Întrebarea, care stă aici înaintea apostolului, este comportarea corectă a fiecăruia care este prezent pentru a lua parte la Masa Domnului. Ei sunt prezenţi, şi fiecare are responsabilitatea personală. Nu este vorba de faptul că ei sunt una şi toţi sunt contopiţi într-o unitate spirituală, ci aici este privită comportarea fiecăruia. Este aşa, că o persoană sau alta este judecată de Domnul şi disciplinată. Aici este introdusă responsabilitatea, şi acesta este motivul pentru care Numele Domnului în capitolul 11 este altfel decât în capitolul 10. În capitolul 10 este, aşa cum am văzut, Hristosul. „Sângele lui Hristos … trupul lui Hristos”. Acesta este numele oficial al Domnului ca Acela căruia Îi aparţine Adunarea în unitatea ei: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.” Însă poziţia Lui de Domn este introdusă când este vorba în mod deosebit de adevărul referitor la responsabilitatea noastră faţă de El, Cel care este Domnul nostru (vezi Luca 6.46).
Apostolul arată clar că este posibil pentru persoane să vină împreună şi să ia parte la Masa Domnului şi cu toate acestea nicidecum să nu savureze Masa Domnului. Corintenii au venit laolaltă, şi rezultatul era că ei au mâncat propria lor masă. Ei au adus mâncărurile lor şi propriul lor eu rău cu ei. „Eul propriu” avea prioritate în inimile lor, tot timpul cât erau împreună. Şi cu toate că cu gura făceau mişcările obişnuite, inimile lor erau mult departe de Domnul.
Seriozitatea strângerii laolaltă
Domnul priveşte întristat spre această adunare; şi în autoritatea şi puterea Lui judecă pe aceia care sunt adunaţi să-şi amintească de moartea Lui dar care au uitat prezenţa Sa vie. El umblă încă ca Domn în mijlocul Adunării, şi noi ar trebui să ne amintim de aceasta, atunci când venim laolaltă. Căci dacă ţinem seama de aceasta, mai poate fi o sarcină mai serioasă pentru noi pe pământul acesta? Există ceva mai serios decât să fi laolaltă, ca să-ţi aminteşti de Domnul Isus Hristos, când a murit? Probabil am văzut pe cei dragi ai noştri plecând de la noi. Vai, nu este adevărat, ce chestiune serioasă este aceasta, când aceia, pe care îi iubim cel mai mult, ne părăsesc, şi noi nu mai vedem faţa lor? Dar în cele din urmă, ce este viaţa celor dragi ai noştri în comparaţie cu moartea Domnului Isus Hristos? Că Domnul vieţii, Cel care avea toată autoritatea asupra morţii, a trebuit să Se cufunde în moarte – şi ce fel de moarte, moarte pe cruce!
Când venim laolaltă pentru frângerea pâinii şi prin credinţă privim mereu spre Golgota şi ne amintim de staţiunile de ocară şi suferinţă, ele ne devin foarte cunoscute, însă de fiecare dată, când ele stau în felul acesta înaintea inimilor noastre, sunt mai noi şi mai depline. Cu siguranţă este aşa. Ştim că aceasta este preocuparea cea mai serioasă a sfinţilor lui Dumnezeu în lumea aceasta. Şi de aceea este permanent necesară băgarea de seamă, când te apropii ca să ai parte de amintirea de Domnul nostru Isus Hristos. Apostolul presupune că sfinţii din Corint au înţeles că Domnul este prezent acolo la Masa Sa. Ca să zicem aşa, El trebuie să supravegheze ce se petrece la aducerea aminte de moartea Sa.
Apostolul le-a dat ceea ce el însuşi a primit de la Domnul. Dacă medităm la realitatea acestei descoperiri deosebite, seriozitatea întregii chestiuni devine şi mai clară. Apostolul le putea spune că Domnul în glorie a vorbit cu el direct şi special despre masa Sa. Pavel, cel mai mare dintre apostoli, nu era împreună cu cei unsprezece în încăpere înainte de răstignire; dar Domnul i-a vorbit din cer direct, pentru ca el să audă direct de pe buzele Lui aflat în glorie, că această masă trebuie sărbătorită de aceia care Îl iubeau. Pavel vorbeşte despre faptul că masa a fost instituită în noaptea în care El a fost vândut. „Am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea». Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: «Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea».”
„Trupul Meu”, „sângele Meu”, „amintirea Mea”? Înapoia (nu în) pâinii şi a vinului stătea realitatea prezenţei Sale personale. Masa era o amintire de El în moartea Lui, dar era o amintire de El, Cel viu. Ea îndrepta inimile lor spre Golgota, dar El era prezent; acesta era punctul important. Ei aveau case, ca să mănânce şi să bea în ele, dacă era vorba să potolească foamea şi setea; atunci ei trebuiau să ia hrana necesară în casele lor. Însă la Cină Domnul era prezent, în timp ce moartea Lui şi felul morţii Lui mişcau inima lor.
Şi dacă aceasta le-a devenit clar prin Duhul Sfânt, că El era prezent, atunci ei ar lua oarecum automat atitudinea de adorare, dacă se gândeau că El, Cel care stătea înaintea inimilor lor, a fost răstignit cu adevărat. Când Toma a văzut mâinile şi coasta Lui, a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi aşa va fi şi la noi, când suntem înaintea Lui şi privim mâinile şi coasta Lui, sub influenţa Duhului Sfânt inimile noastre vor izbucni ca de la sine în strigătul de adorare: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru! O astfel de adorare nu este ceva care poate fi planificat dinainte. Nu este ceva pe care îl putem inventa în sfera particulară a locuinţelor noastre. Adorarea curge din inimile noastre fără influenţa noastră prin lucrarea Duhului Sfânt, când suntem adunaţi laolaltă. Noi trebuie numai să luăm seama ca inimile noastre, când venim, să fie într-o aşa stare, ca Duhul Sfânt să poată lucra liber în noi.
Şi ce fel de stare este aceasta? Starea corectă este când noi avem pe Domnul Însuşi înaintea inimilor noastre. Eu am venit să mă gândesc la El. Nu, haideţi să formulăm altfel aceasta. Eu spun înainte: eu vin la ora 11 să-mi amintesc de El. Şi desigur gândul acesta mă va mustra. Dacă în inima mea şi pe conştiinţa mea este ceva care nu se cuvine, chiar şi numai gândul, certitudinea şi încrederea că eu sunt pe punctul de a păşi în prezenţa Domnului Isus Hristos, mă va călăuzi înainte de a ajunge acolo, să mărturisesc păcatele mele. Şi cu credincioşie El va ierta păcatele mele şi mă va curăţa de orice fărădelege, aşa că eu mă pot apropia ca o persoană curată, ca vas curat, curăţit cu apă, prin Cuvânt, pregătit să fie folosit de Duhul Sfânt. Atunci Duhul Sfânt va aduce înaintea sufletului meu gânduri noi referitoare la Domnul nostru, aspecte noi despre Persoana şi lucrarea Lui, amintiri noi şi bucurii noi; şi inima va tresălta cu bucurie în laudă şi adorare. Să nu luăm totul ca de la sine, ca şi cum nu ar fi necesară o verificare serioasă a inimii, atunci când venim împreună să sărbătorim moartea Domnului.
Comportare nedemnă
1 Corinteni 11.27-34: Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.
Acest pasaj din 1 Corinteni 11 este citit deseori numai parţial. Citim versetele care se referă direct la masa Domnului (1 Corinteni 11.20-26), dar când ajungem la versetele 1 Corinteni 11.27-34, care vorbesc de mâncatul nedemn al pâinii şi băutul nedemn din pahar, ne dăm înapoi din cauza seriozităţii acestor cuvinte: „oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” În privinţa aceasta unii spun imediat: eu nu pot veni; căci sunt sigur că nu sunt vrednic să vin. – Dar dacă cercetăm pasajul din Scriptură găsim că nu este vorba de vrednicia mea pentru a veni. Este vorba de nevrednicie în legătură cu comportarea mea, atunci când sunt acolo. „Deci cine mănâncă şi bea în chip nevrednic”; este clar că este vorba de felul în care are loc sărbătoarea. Ea nu trebuie să fie ţinută în chip nevrednic.
Păcatul din Corint era acela, că eul a fost permis la Masa Domnului. Unul era beat, altul mânca mâncarea lui înaintea altora; fiecare căuta locul întâi şi cel mai de sus. Şi eului i se poate ceda în multe feluri. Se poate ajunge la ceartă, cine să propună primul o cântare sau cine să citească un pasaj din Scriptură. Eul poate ieşi în evidenţă sub tot felul de forme. Când o persoană citeşte un pasaj din Scriptură, pot eu spune: nu îl voi însoţi. Când cineva rosteşte o rugăciune de cerere sau de mulţumire, pot eu spune pentru mine însumi; nu voi spune amin? Şi cine vorbeşte aşa? Eu însumi. Acel eu rău, pentru care Hristos a murit. El îşi înalţă capul lui ruşinos în acel loc foarte sfânt şi în această prezenţă sfântă. Atunci mănânc şi beau în chip nevrednic. Atunci sunt în pericol să fiu vinovat de trupul şi sângele Domnului. Uit însemnătatea mare a acestor imagini; uit prezenţa sfântă a Domnului meu; ignorez călăuzirea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Şi ce este o astfel de comportare, decât blasfemie în casa lui Dumnezeu? La ce altceva mă pot aştepta decât la disciplinare, la exercitarea disciplinării severe din partea Domnului, de care suntem atenţionaţi aici?
O, prieteni dragi, cuvintele serioase nu stau neintenţionat în strânsă legătură cu Masa Domnului. Nu ni se cuvine să presupunem că ele se referă numai la persoanele care au trăit cu mult timp în urmă, şi nu la noi înşine. Nu, ele se referă la fiecare din noi. Fiecare din noi – îmi pare rău, dacă trebuie să spun aceasta – este în pericol ca la Masa Domnului să mănânce şi să bea în chip nevrednic, deci s-o ia în chip nevrednic. Dacă gândeşti, că nu eşti în pericol, eu nu pot fi de acord cu tine. Chiar dacă pot vorbi numai despre mine însumi, totuşi toate mădularele trupului lui Hristos descind din aceeaşi rasă decăzută; ei toţi au în ei înşişi aceeaşi natură decăzută. Hristos a condamnat la cruce prin jertfa Sa pe acel eu vechi, acea natură rea, şi, dragi prieteni, dacă noi nu menţinem natura veche la locul unde El a pus-o, şi anume sub picioarele Sale, atunci ea va apare chiar şi la această ocazie absolut de sfântă a amintirii de Domnul în moartea Sa.
Să avem grijă, ca să ne condamnăm singuri, pentru că Domnul este sfânt. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” Fără aceasta nu putem obţine starea de sfinţenie practică, care este necesară pentru prezenţa Sa. Fără aceasta nu putem „vedea pe Domnul” (Evrei 12.14). Aici este o sfinţenie practică, la care Domnul ne îndeamnă cu insistenţă, şi noi suntem în pericol să uităm responsabilitatea noastră în această privinţă. Pericolul cel mai mare pentru aceasta constă în motivul simplu, că, atunci când noi venim din când în când laolaltă, nu există nici o organizare oficială, nici o ceremonie exterioară, nici un cadru fix sau o derulare fixă stabilite dinainte, ca să călăuzească gândurile noastre şi care să împiedice acea pătrundere iresponsabilă a acelora care nu sunt îndreptăţiţi să vorbească.
De aceea există pericolul permanent, ca să cădem într-o formă oarecare de comportare necuvenită, chiar şi numai în gândire şi nu în faptă, şi astfel pierdem dulceaţa amintirii conform Scripturii de Domnul Isus în moartea Sa. Şi, dragi prieteni, este foarte sigur că acolo învăţăm mai mult despre dragostea Domnului nostru Isus Hristos decât oriunde în altă parte, pentru că în suferinţele Lui în acel întuneric, prin care El a trebuit să treacă în tot acel timp îngrozitor la cruce, vedem cu ajutorul călăuzirii Duhului Sfânt strălucind dragostea şi gloria lui Dumnezeu, chiar şi în acele ceasuri întunecate. Ne gândim la El în moartea Lui, şi inimile noastre se înalţă în adorare şi mulţumire către Dumnezeu Tatăl, care L-a trimis, şi spre Dumnezeu Fiul, care S-a dat pe sine Însuşi, pentru ca ascultător să intre chiar în moarte, da, în moarte pe cruce.
Hristos şi Adunarea Sa (1)
Hristos şi zidirea Adunării Sale
William John Hocking
Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20; Faptele apostolilor 2.37-41,47
Matei 16.13-20: 13. Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ 14. Şi ei au spus: „Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. 15. El·le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ 16. Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“. 17. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge. 19. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“. 20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.
Introducere
În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.
În punctul acesta al Evangheliei avem prima aluzie a faptului că Dumnezeu nu va lăsa ca planurile Sale să fie zădărnicite şi că Omul blând şi smerit din Nazaret avea încă ceva în inima Lui, pe care vrea să-l facă cu mâinile Sale. Dacă adunarea naţională a lui Iehova Îl va respinge, cu toate acestea El va avea totuşi Adunarea Sa; şi Adunarea, pe care El o va zidi, va fi de nebiruit şi de neînvins. Puterile vrăjmaşe din partea oamenilor şi ale lumii nevăzute nu vor putea obţine nimic împotriva Adunării.
Însă este de cea mai mare însemnătate, că explicaţia Domnului Isus cu privire la întemeierea Adunării Sale a fost dată în momentul slujirii pământeşti a Domnului nostru, când Lui, şi de asemenea Tatălui Său din cer, Îi era clar că Israel nu-L va vrea să-L aibă; şi de aceea El spune lui Petru: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea.”
În afară de aceasta, această vestire era legată cu mărturisirea despre gloria Domnului Isus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu. Ar fi foarte instructiv, să se parcurgă întreaga evanghelie după Matei de la început şi până la locul acesta, ca să se vadă cum vrăjmăşia inimii poporului lui Dumnezeu faţă de Domnul Isus a crescut, ca să zicem aşa, de la o zi la alta. Slujirea Lui blândă nu a produs în inimile lor nici o cedare. Nu a fost nici o înmuiere, inimile lor au devenit mai tari. Însă în capitolul acesta este prezentat destul, ca să ne arate ce avea loc realmente în inimile acestor persoane.
Cererea de semne
Capitolul începe cu faptul, că fariseii şi saducheii au venit la Domnul şi nu era pentru prima dată când au cerut de la El un semn din cer. Dacă ne gândim un moment la aceasta, se poate vedea la ce dimensiune de necredinţă se ajunsese; căci nu era Domnul Isus Hristos semnul dat de Dumnezeu Însuşi, că făgăduinţele Lui date în Vechiul Testament s-au împlinit? Când naşterea Lui a fost vestită pe meleagurile Betleemului, care a fost mesajul ceresc adresat păstorilor? Ei trebuiau să meargă la staul, şi îngerul a spus: „Şi acesta vă este semnul” – semnul lui Mesia conform profeţiei lui Isaia făcută lui Ahaz (Isaia 7.14): „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece.” Dincolo de preaslăvitul Copil sfânt, conceput de Duhul Sfânt şi născut de o fecioară, era Fiul lui Dumnezeu din cer, şi timpul pentru binecuvântarea făgăduită venise.
Acesta era Salvatorul, şi omul, care avea credinţă în inima lui, vedea Copilul înfăşat în scutece şi prin credinţa lui privea pe Mântuitorul. Simion a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta.” El a văzut partea lui Dumnezeu acolo. Au trecut ani. Domnul Isus a crescut şi a devenit bărbat. El S-a coborât la Nazaret, ca să facă lucrarea Sa. Tatăl a spus din cer la malurile Iordanului: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.”
Domnul Isus a arătat prin smerenia Lui minunată şi prin minuni puterea Sa, că El era Robul lui Dumnezeu, care trebuia să-i binecuvânteze, prin aceea că El îi elibera de păcatele lor (Faptele apostolilor 3.36). El Însuşi era „semnul” profeţit de Isaia. Acum conducătorii poporului vin la El şi spun: Dă-ne un semn din cer! Ce însemna această cerere? Că până în momentul acesta ei nu au crezut tot ce a arătat Domnul cine era El. Ei cereau încă un semn din cer; şi Domnul le-a spus că nu li se va da nici un alt semn, decât semnul profetului Iona. Aşa cum Iona a dispărut din Israel şi a mers la păgâni, la fel Domnul Isus Hristos va dispărea din raza de vedere a poporului Său pământesc natural. El va merge în cer; El va predica Evanghelia şi păgânilor, şi începând din momentul acesta iudeii nu-L vor mai vedea, până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”
În capitol se arată că Domnul Isus a fost lepădat în inimile fariseilor şi saducheilor. Acolo lucra aluatul distrugător al necredinţei. Învăţătura lor a fost stricată prin aceea că ei au respins pe Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Ceea ce ei învăţau poporul era pentru otrăvirea sufletelor şi pentru distrugere. De ce? Pentru că ei n-au crezut în Mesia. Ei au refuzat să primească pe Domnul Isus Hristos, care venise la ei, pentru ca ei să poată primi viaţa.
Deci, prieteni, niciodată să nu uităm, că piatra de încercare cea mai mare a slujirii adevărului este Persoana Domnului Isus Hristos. Un om, care nu crede în gloria şi harul Domnului nostru Isus Hristos, poate rosti cuvinte gândite a face bine sufletului vostru şi să vă zidească spiritual, dar dacă ele conţin ceva care degradează Numele Lui sfânt, oricât de profundă ar fi învăţătura lui, oricât de curgătoare, de puternică şi pătimaşă ar fi vorbirea lui, oricât de iscusite şi de atrăgătoare ar fi părerile lui, ele nu vor fi nimic altceva decât aluat pentru sufletele voastre – un aluat care aduce sufletele voastre în legătură cu natura stricată a răului. „feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor.” Ei L-au urât şi L-au dispreţuit şi au luat hotărârea că El trebuie să moară; ei nu voiau ca El să domnească peste ei.
Gândurile poporului
Dar acolo erau şi alţii care nu voiau să-L primească ca Hristos, şi Domnul a vorbit cu ucenicii Lui şi i-a întrebat, care este părerea oamenilor despre El. Ce au spus oamenii în general despre El? Ce spuneau ei despre El pe străzi şi în pieţe? Care era părerea poporului obişnuit, a acelora care „Îl ascultau cu plăcere”? Ei spuneau ceva despre El, ceea ce nu era rău şi care de fapt nu dezonora Numele Lui, şi cu toate acestea şi ei lezau în fond gloria Sa. Unii spuneau, că El ar fi Ioan Botezătorul; alţi, că El ar fi Ilie, Ieremia sau probabil unul din profeţi; însă evident gândeau că El este un om bun, care le va vesti unele cuvinte de la Dumnezeu.
Domnul nu condamnă aici această atitudine de nepăsare, însă astfel de păreri vagi nu ar fi suficiente pentru Adunarea Lui; El nu primeşte aceste noţiuni populare. Sămânţa bună a Cuvântului despre Împărăţie a fost semănată, şi ce a răsărit din acea semănătură? Nu roada dreptăţii şi sfinţeniei, a cuvintelor sănătoase şi normale, care vorbesc bine despre Hristos. Ei spuneau deci: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din profeţi. Rodul era un rod rău. Sămânţa bună, pe care El a semănat-o, nu a fost pretutindeni roditoare, şi anume din cauza însuşirii terenului. Acolo nu era o primire în inima poporului pentru Persoana Domnului Isus Hristos, a Hristosului, a Fiului Dumnezeului cel viu.
O, prieteni dragi, nu puteţi voi recunoaşte în această întrebare a Domnului pe acest Învăţător preamărit, care a venit de la Dumnezeu şi care priveşte în jur între oameni; şi ce caută El? El caută inimi care Îl iubesc, inimi care au cunoaşterea că El este Cel trimis de Dumnezeu. Şi va fi inima Lui satisfăcută, dacă un om spune despre El, că El este numai unul din profeţi? A parcurs El tot drumul din cer pe pământ pentru ca să primească numai atât de la oameni? Şi nu priveşte El şi astăzi în inimile noastre? Nu se pleacă inima Lui spre noi, ca să afle de la noi, ce gândim noi despre El? Nu este vorba despre ce dogme onorăm noi, nu este vorba despre ce mărturisire de credinţă rostim, ci despre ce dragoste, ce devotament al inimii Îi aducem. Domnul Isus Hristos stă astăzi aici, aşa cum a stat cu sute de ani în urmă la graniţele Cezareii din Filipi, Omul lepădat. El era Trimisul lui Dumnezeu, dar omul nu a avut nici o inimă pentru El. Şi aşa cum atunci El a căutat inimi, la fel face şi astăzi. Care este răspunsul vostru, şi care este răspunsul meu la căutarea întreprinsă de Domnul Isus Hristos?
Fiul Dumnezeului cel viu
Domnul S-a îndreptat apoi spre ucenicii Săi, apostolii Săi, spre aceia care L-au însoţit în zilele slujirii Sale, care – dar şi – au învăţat aşa de încet şi îndărătnici, că L-au lepădat. Domnul le-a pus acum lor întrebarea, pentru ca ei să poată mărturisii cu gura lor ce era în inima lor cu privire la El. „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Era o solicitare personală. Cuvântul Domnului Isus a venit direct la inimile lor şi le-a pus direct înaintea Lui. Ce sunt Eu pentru voi? Şi Petru a răspuns. Petru era deseori cel mai repede la vorbire, însă aici el vorbeşte nu pentru că era un om impulsiv, nu pentru că el era ca şi cum purta pe limbă simţămintele sale şi astfel era gata să le exprime în cuvinte; ci el vorbeşte constrâns de o putere lăuntrică. El a primit o descoperire de la Tatăl din cer referitoare la Domnul Isus Hristos, Învăţătorul şi Stăpânul lui.
Domnul ne spune aceasta; dar oricum noi nu ar trebui să ne îndoim. Căci care inimă omenească putea să înţeleagă corect gloria Domnului Isus Hristos? Care ochi omenesc putea privi spre acel Om al durerii, care a cunoscut destul necazul, şi putea spune: Acesta este Fiul lui Dumnezeu – Fiul Dumnezeului cel viu? Nu era o descoperire făcută de carne şi de sânge. Oamenii înţelepţi, oamenii cu vază ai lumii, ei toţi nu pot să facă o astfel de mărturisire. Înţelepciunea lumii era dată la o parte, atunci când ei au văzut pe Isus Hristos. Ei nu puteau vedea gloria Fiului lui Dumnezeu în acel Om smerit. Şi eu vă chem astăzi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Numele Domnului Isus Hristos a fost predicat multe secole în lumea aceasta, şi oamenii au arătat o oarecare legătură exterioară cu Numele acesta, dar unde sunt inimile, care sunt absolut credincioase lui Hristos în Persoana şi în gloria Sa? Cine sunt aceia care cred din adâncul inimii lor, că Isus Hristos Fiul Dumnezeului cel viu? Această mărturisire nu era o deducţie logică, nu era ceva care să fi rezultat din duhul sau din simţămintele lui Petru, ci era o exprimare absolut adevărată corespunzătoare situaţiei, deoarece Tatăl din cer a făcut-o cunoscut apostolului.
Nu ştim, dar nicidecum nu este probabil ca Petru să fi fost la Iordan, când glasul Tatălui a venit din cer şi a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Acesta era un glas rânduit special pentru Ioan, deoarece Ioan însuşi a spus: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Cel pe care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.33,34).
Însă explicaţia lui Petru era o descoperire deosebită şi precisă a Domnului Isus Hristos în gloria Sa, nu numai ca Trimisul, Hristosul, Unsul, ci ca Fiul Dumnezeului cel viu. În ziua lepădării este necesar să fie martori pentru gloria deosebit de mare a Domnului Isus Hristos. Şi Dumnezeu îi găseşte întotdeauna. El a găsit aici pe unul; El a găsit pe Petru şi i-a descoperit adevărul referitor la Fiul Său. Ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi, a fost descoperit pruncilor de către Tatăl (Matei 11.25).
Şi nu este şi astăzi la fel? Duhul lui antihrist este chiar şi astăzi activ; este în genere uzual pentru oameni în creştinătate să tăgăduiască că Isus este Unsul lui Dumnezeu, dar oamenii tăgăduiesc şi pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul rătăcirii, duhul lui antihrist lucrează acum între oameni (1 Ioan 2.18-22). Mai târziu, când Adunarea va fi răpită, acel locaş al Duhului Sfânt şi acel bastion împotriva duhului rătăcirii murdare şi otrăvitoare, când sarea pământului va fi luată, atunci răul mare al învăţăturii anticreştine se vă răspândi nestingherit peste inimile oamenilor, şi cât de îngrozitoare şi de înfiorătoare va fi starea lumii! Cât de repede se va răspândi stricăciunea, când sarea nu va mai fi! Să ne păzim de ceea ce ar putea să degradeze în inimile sau în relaţiile noastre Persoana Domnului Isus.
Domnul este demn de mărturisirea dată de Petru, acel om model al bisericii: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu …” Şi permiteţi-mi să spun: această mărturisire tipică nu este ceva la care suntem chemaţi noi s-o spunem unii altora. Aş putea să vă spun aceasta – şi aş putea fi un înşelător, aş putea să vă spun: eu cred în Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, şi în duhul şi mintea mea înşelătoare aş putea avea păstrat un gând, o prejudecată, o reţinere faţă de gloria deplină a Domnului Isus Hristos, pe care voi nu o puteţi remarca. Noi vom fi judecaţi corect cu privire la ceea ce spunem unii altora, căci suntem sfătuiţi să ne judecăm unul pe altul în vorbe şi fapte. Dar constatarea lui Petru era adresată Domnului Isus Hristos. Şi El aşteaptă acum o confirmare asemănătoare şi din partea voastră. El aşteaptă ca tu din proprie iniţiativă, când Îl priveşti în faţă, să spui în prezenţa Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.
Este o chestiune sărăcăcioasă să ai o credinţă în memorie şi să faci mărturisirea credinţei noastre o simplă citare din memorie de cuvinte bune şi frumoase, oricât de corecte şi potrivite ar fi formulările. Nu, când vii la Adunare, unde Hristos este totul în toţi, tu ai a face cu El; tu ai a face cu El, Cel care este adevărul, şi El cere adevărul de la tine. El doreşte adevărul în inimă. De aceea să ne verificăm singuri, dacă putem să-I spunem: O, Doamne, ştiu foarte puţin, dar cred adânc în inima mea, că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Acesta este drumul să fi numit fericit în ochii Domnului. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona.” Ah, cât de bune şi de plăcute erau cuvintele apostolului pentru Domnul nostru, în timp ce oamenii spuneau: Dă-ne un semn din cer! Arată-ne ceva, pe care ne putem sprijini, ceva cu adevărat din cer.
Acea generaţie rea şi adulteră a luat hotărârea să-L înlăture şi intenţia ei ucigaşe era evidentă înaintea ochilor Domnului Isus. În timp ce aceia, care au fost manevraţi prin conducători, gândeau că El ar fi un oarecare Om bun, un Om, aşa cum cu mult timp în urmă a existat în istoria iudaică, în realitate este numai un singur Om bun, şi El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi Petru a spus: Isus din Nazaret, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. În felul acesta Domnul Isus a primit un nou impuls în slujba Sa. El nu a lucrat complet în zadar. El nu Şi-a irosit complet în zadar puterea. Aici era un rod plăcut Lui. Acest om a făcut această mărturisire nobilă şi adevărată înaintea urechilor celorlalţi şi înaintea urechilor Domnului Însuşi: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri.” Nu este minunat să vezi purtarea de grijă a Tatălui, dacă eu am voie să îndrăznesc să folosesc cuvântul spre gloria Domnului Isus Hristos. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat totul în mâinile Lui”, El cunoştea valoarea Fiului Său preamărit, şi El a văzut oameni în lumea aceasta care se îndepărtau de El; şi de aceea El a deschis ochii acestui om, inima şi buzele lui, ca să vorbească cu credinţă şi să spună adevărul referitor la Trimisul Său. Şi în felul acesta Simon în mărturisirea lui despre Hristos era un om fericit, binecuvântat de Dumnezeu Tatăl.
Construcţia nouă
Dar Domnul Însuşi are să spună ceva: „Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.”
Ce era stânca, pe care El va construi Adunarea Sa? „Tu eşti Petru”, a spus El. Deseori s-a dat explicaţia, că Petru era numai o piatră în construcţie, aşa cum spune numele lui, şi el nu putea fi fundamentul din piatră de stâncă tare, pe care ar urma să se zidească Adunarea. Stânca era adevărul mărturisirii, că Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. Domnul îi dă lui Simon numele nou, acel nume spiritual, pe care El i l-a dat la prima întâlnire a Lui cu el. Numele lui nou era Petru. Era numele pe care el îl purta în legătură cu Domnul Isus Hristos. Când un om învaţă adevărul despre Domnul Isus Hristos, el intră într-o lume nouă şi devine o persoană nouă, şi Domnul a dat numele nou Bar Iona, ca să caracterizeze locul nou pe care el l-a luat ca mărturisitor al Său, Petru sau Chifa era de la început numele lui nou (Ioan 1.42); acum El a vorbit conform naturii acelui nume.
Petru a exprimat ceea ce Tatăl i-a făcut cunoscut despre Fiul Său, adevărul despre Persoana Sa. Însă lumea şi naţiunea iudaică stătea alături de această descoperire, prin aceea că ei au tăgăduit această descoperire. Ei erau împotriva Domnului Isus Hristos. Ei nu voiau să-L aibă. El era Piatra pe care au lepădat-o constructorii. Însă Tatăl a descoperit lui Petru o cu totul altă bază, care era de natura unei stânci tari, ceva care nu putea fi distrus prin şuvoaie, vijelii, furtuni şi planuri omeneşti rele. Aceasta va rămâne tare şi credincioasă în veac. Pentru ce aceasta? Tot ce era legat cu vechea construcţie, cu naţiunea iudaică şi cu făgăduinţele pământeşti, s-a bazat până atunci, pe cât era vizibil în exterior, pe om – pe credinţa omenească şi pe tăria omenească şi pe fiabilitatea omenească; şi până acum totul a eşuat.
Caută ceva în Vechiul Testament care nu a fost marcat de eşec. De la cartea Geneza şi până la Maleahi întreaga mărturie a lui Israel este un eşec total. Tot ce a fost pus la probă s-a prăbuşit; şi naţiunea iudaică, care era chemată la o poziţie unică a ei, cu scopul deosebit de a împlini cel mai mare drept al Numelui sfânt al lui Dumnezeu de a fi singura Persoană venerată, a căzut în cea mai mare idolatrie şi a nesocotit poziţia privilegiată, pe care Dumnezeu i-a dat-o.
Baza nouă
Însă Domnul Isus Hristos spune aici lui Petru: este o nouă bază, o stâncă tare; şi această stâncă este descoperirea dată de Tatăl, că El a trimis pe Unul, pe care El Se poate baza; şi acel Unul este Domnul Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului cel viu. Toţi ucenicii de la lacul Ghenezaret au mărturisit într-un capitol anterior că El este Fiul lui Dumnezeu, şi la fel a făcut Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr. Aceştia L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum va face mai târziu rămăşiţa iudaică, după ce ea a fost învăţată în Vechiul Testament să mărturisească aceasta (Psalmul 2.7); însă aici era ceva deosebit – Fiul Dumnezeului cel viu. El avea o astfel de viaţă, că nici o putere, nici o autoritate vie nu putea s-o stingă. Porţile Hadesului nu vor putea birui acest fundament, deoarece fundamentul este Fiul Dumnezeului cel viu.
Gândesc, că probabil vestesc lucruri care sunt foarte cunoscute celor mai mulţi aflaţi aici, dar chiar dacă ele ar trebui să fie cunoscute chiar tuturor, am înţeles noi toţi însemnătatea deplină a acestui adevăr, da, l-am înţeles cu adevărat? Învăţăm din versetul acesta, că Adunarea lui Dumnezeu, care oferă o imagine aşa de încurcată, când privim la mărturia ei exterioară în lume, stă pe acest fundament tare, pe Hristos Însuşi, pe Fiul Dumnezeului cel viu. Aici putem găsi satisfacere desăvârşită. Sunt mulţi oameni care se tem că această corabie a lui Dumnezeu ar putea eşua, şi ei îşi pun mâinile s-o sprijine. Însă Adunarea lui Dumnezeu este sigură şi nevătămată dintr-un motiv simplu şi suficient, deoarece ea depinde de Domnul Isus Hristos în gloria Lui personală, şi nimic nu poate triumfa peste ea. Astfel misiunea ta şi a mea, care suntem legaţi cu această Adunare, este să-L mărturisim cu inimile noastre şi cu buzele noastre şi să lăsăm adevărul să marcheze acţiunile noastre şi legăturile noastre, că noi Îl cunoaştem pe Hristos şi credem în El, în Fiul Dumnezeului cel viu.
„Pe această stâncă”, spune Domnul, „voi zidi [textual: vreau să zidesc – n.tr.] Adunarea Mea”. El voia să facă aceasta; atunci era încă o chestiune de viitor. Însă mai înainte El înştiinţează, şi El face această înştiinţare în legătură cu istoria Evangheliei, la care trebuie să luăm bine seama. Este un indiciu că evenimentele în slujirea Lui au ajuns la un punct decisiv; şi urmare acestui fapt Domnul spune „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea” ucenicului Lui credincios, unuia care era gata să presimtă pericolul, oricând era, şi să scoată sabia, dacă ceva era împotriva Stăpânului lui. Pe mărturisirea din gura lui Petru a fost rostit clar adevărul despre înfiinţarea Adunării şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.
Această însuşire a Adunării, comparată cu Împărăţia pământească a lui Dumnezeu, este ceva cu totul nou. Unde este David, omul după inima lui Dumnezeu, în gloria sa? Mormântul lui este astăzi printre noi; şi porţile Hadesului l-au biruit pe împărat. Solomon în toată gloria şi înţelepciunea sa – unde este el? Şi mormântul lui este printre noi, porţile Hadesului l-au biruit. Toţi cei mari ai Vechiului Testament au trecut. Împărăţia lui Israel, după cum părea, a dispărut cu gloria ei; porţile Locuinţei morţilor au triumfat chiar şi asupra credincioşilor din timpurile vechi-testamentale.
Dar în ceea ce priveşte Adunarea, aşa a spus Domnul, nu va fi aşa! Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu, care va fi lămurit mai târziu. Din cauza gloriei deosebite şi a binecuvântării care sunt asupra Adunării lui Hristos, din cauza fundamentului ei aşezat pe moartea şi învierea Sa. Acest privilegiu nu depinde de lungimea vieţii noastre în lumea aceasta. Nu depinde de viaţa noastră, nici măcar de o mie de ani sau mai mult. „Porţile Locuinţei morţilor” nu pot face nimic, ca să zădărnicească binecuvântarea deosebită a Adunării lui Hristos, deoarece speranţele Adunării sunt cereşti, şi savurarea minunată a acelor planuri legate cu Adunarea este în cer, ceea ce este cu totul în afara domeniului morţii şi a Locuinţei morţilor.
Adunarea lui Hristos
Astfel caracterul ceresc al Adunării lui Hristos este prezent în germene în această frază. Domnul era pe cale să zidească Adunarea Sa, Adunarea Sa proprie. Până aici a vorbit în vorbire alegorică (Matei 8) despre ceea ce este al Lui,despre ceea ce Îi aparţine. Perla trebuie să fie perla Lui; El vrea să vândă totul, ca să posede comoara din ogor; mireasa, o imagine de mai târziu a Adunării, trebuia să fie mireasa Lui. Aici El spune: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi în faptul că Hristos posedă personal Adunarea avem o însuşire a Adunării deosebit de frumoasă şi mişcătoare pentru inimile noastre. Adunarea lui Hristos este ţelul şi punctul, dacă am voie să mă exprim aşa, descoperirii sentimentelor lui Hristos, al exercitării dragostei Sale, al dragostei Lui arzătoare pentru Adunare. „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.”
În ceasul lepădării Sale Domnul Se îndreaptă, ca să zicem aşa, spre ceea ce ar trebui să fie al Lui. Numai pentru El. Comoara Lui proprie. „Vreau să zidesc Adunarea Mea.” Israel poate să Îi fie luat. Moştenirea pământească poate să nu vină, dar „Eu iubesc Adunarea Mea, şi primul lucru, pe care vreau să-l fac, primul ţel, pe care vreau să-l iau în gloria Mea, când va veni timpul, va fi o Adunare, Adunarea pe care Eu vreau s-o zidesc.” Zidirea a început curând. Zidirea continuă. Zidirea se va încheia în curând; şi atunci Adunarea va sta înaintea Domnului în frumuseţea ei, o frumuseţe pe care lumea nu o visează, o frumuseţe pe care lumea nu o poate vedea, şi o frumuseţe pe care numai Hristos o poate cunoaşte. Mirele este cel care cunoaşte frumuseţea miresei. Este Hristos, Cel care va cunoaşte şi va savura frumuseţea Adunării, şi aşa va face oricine din jurul Lui în ziua gloriei.
„Vreau să zidesc Adunarea Mea. Vreau să zidesc pe această temelie pe aceia care Mă mărturisesc; pe aceia care vor spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, când lumea este împotriva Mea, când lumea religioasă şi biserica cu numele sunt împotriva Mea; aceia, care nu se ruşinează să Mă mărturisească înaintea oamenilor – ei vor constitui Adunarea Mea, care va fi pentru Mine şi la Mine, în ziua gloriei Mele.” Domnul a mai spus, în mod deosebit lui Petru cu privire la Împărăţia cerurilor: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” etc. Promisiunea însemna că lui i-a fost încredinţată administrarea în lucrurile pământeşti. Domnul revine la expresia „Împărăţia cerurilor”, şi Petru trebuia să lege şi să dezlege în lucrurile pământeşti. Găsim în cartea Faptele apostolilor că el personal a făcut aşa în Ierusalim şi Cezareea.
Zidirea la Rusalii
Faptele apostolilor 2.37-42,47: Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. … lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.
Să aruncăm o privire scurtă asupra versetelor citite din cartea Faptele apostolilor. Vedem acolo că Domnul Se înălţase la cer şi că după aceea El a trimis aici jos pe Duhul Sfânt. În Ierusalim era cunoscut prin lucrurile pe care oamenii le-au văzut şi auzit, că această cercetare spirituală din partea lui Dumnezeu a avut loc. Duhul Sfânt Însuşi venise şi oamenii vorbeau prin puterea Lui, şi oamenii ştiau că era puterea Duhului Sfânt, nu din cauza vâjâitului unui vânt puternic care trecea, pe care ei l-au auzit, nu pentru că ei au văzut limbi ca de foc şezând pe unul sau altul, ci ei ştiau că Duhul Sfânt le vorbea, deoarece cuvintele lui Petru le-a atins inima şi conştiinţa şi i-a făcut să simtă că ei erau oameni vinovaţi.
Şi cine putea zdrobi voinţa omenească, care a luat cu o aşa încăpăţânare hotărârea să se împotrivească Domnului Isus Hristos şi să-L răstignească şi să-L omoare? Era numai o singură putere. Aceasta era puterea Duhului Sfânt. Ea a venit ca un foc şi a făcut să se topească, ca să zicem aşa, barierele de fier al necredinţei, care se ridicaseră împotriva Domnului nostru Isus Hristos; şi oamenii simţeau, că era realmente adevărat, că Isus Hristos, pe care ei L-au răstignit, era acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu. El era acolo în cer, şi ce se petrecea în Ierusalim era acţiunea Sa prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost un număr limitat al celor care primiseră darul Duhului Sfânt, dar Petru vorbea în curţile din faţă ale Templului, şi cuvintele lui au avut efect. Mulţi au crezut şi au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos; şi ei au fost scoşi din „generaţia perversă”; şi rezultatul predicii sale a fost că trei mii de suflete au fost adăugate în ziua aceea la grupa mică de credincioşi. Domnul zidea Adunarea Sa, aşa cum El a spus lui Petru că va face.
Nu se găseşte nici o paralelă la aceasta în istoria de demult a Ierusalimului. Nu se găseşte nici o adăugare deodată a mii de oameni la naţiunea Israel. Acolo era ceva fără asemănare, ca din cadrul poporului pământesc să se iese şi o grupă de străini să fie adusă în mijlocul lor. Însă prima acţiune a Duhului Sfânt era, ca să lucreze în inimile oamenilor, şi trei mii – o mulţime mult mai mare decât a grupei iniţiale – a fost adăugată la numărul lor. Această adăugare nu a fost lucrată de oratoria frapantă a lui Petru sau de altceva cu autoritate deosebită sau de ceva atrăgător din grupa mărturisitorilor Domnului Isus; era lucrat exclusiv prin puterea Duhului Sfânt.
Domnul Isus Hristos, Hristosul înălţat, Fiul Dumnezeului cel viu a trimis aici jos pe Duhul Sfânt, şi Domnul Însuşi lucra prin acest Duh acolo în Ierusalim, unde El a fost răstignit, şi din mulţimea trădătorilor şi ucigaşilor Lui a chemat afară pe aceia care trebuiau să formeze Adunarea Sa. Ah, ce har din partea Lui! Ce dragoste! Vedem, dragi prieteni, ca să zicem aşa, iarăşi acele lacrimi, când El a privit spre cetatea împovărată cu vină şi a spus: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aici Domnul adună trei mii prin puterea Duhului Sfânt al Său la acea Adunare nouă, pe care El a format-o. Lucrarea trebuia să înceapă acolo prin predicarea pocăinţei şi iertării păcatelor (Luca 24.47), căci aceasta era felul în care El a început să construiască o nouă locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.
Aici în capitolul acesta nu avem cuvântul articulat „Adunarea” (church), decât numai în Authorised Version a noastră. Această denumire nu ar trebui să stea acolo [Fapte 2], ci cuvântul apare mai târziu (Faptele apostolilor 5.11). Ceea ce noi găsim aici este, că aceşti oameni, care s-au convertit şi au fost botezaţi, au fost aduşi împreună. Ei constituiau o grupă nouă şi de aceea erau total despărţiţi de ceilalţi din Ierusalim. Însuşirea, care îi caracteriza, era credincioşie şi devotament faţă de Hristos, care a fost răstignit în Ierusalim şi care acum era înălţat în glorie. Ei au devenit o parte a Adunării. Ei au fost zidiţi în acea construcţie spirituală în această lume, spre care Domnul Îşi are încă privirea îndreptată şi pe care încă o zideşte. El este Maestrul; El este Arhitectul, Proiectantul; însă El este marele Maestru care niciodată nu Se odihneşte. Ucenicii Lui au ieşit şi au predicat pretutindeni, dar Domnul lucra împreună cu ei (Marcu 16.20). Şi aici la sfârşitul capitolului citim că Domnul adăuga zilnic pe cei care erau mântuiţi.
Încă în construcţie
Dragi prieteni, această lucrare continuă. Adunarea devine constituită, dar marea taină, pe care trebuie s-o reţinem, este, că Domnul este Cel care zideşte. Este lucrarea Lui. Nici o putere omenească nu este capabilă să facă aceasta; nici un predicator dotat nu poate introduce persoane în acea Adunare. Este lucrarea proprie a Domnului. El cheamă, căci Adunarea se compune, aşa cum spune cuvântul original ecclesia, din „cei chemaţi afară”. Glasul Lui ajunge la unul şi la altul; se dă răspuns la acest glas şi ei vin nu numai la El, ci şi unii la alţii. Ei sunt aduşi într-o părtăşie nouă, o unire nouă, care are legătură vie cu Fiul Dumnezeului cel viu. Preţuieşti şi respecţi tu acest adevăr? Ah, dacă l-ai lua ca pe ceva care este aşa de nezdruncinat de adevărat, că nu se poate schimba! Nici o putere a rătăcirii sau înşelătoriei nu poate distruge ce face Domnul. Dacă astăzi este adus cineva în Adunarea Sa din lumea aceasta, acela va fi în Adunarea Lui în glorie, el va avea parte de dragostea şi gloria lui Hristos în ziua aceea în care El nu mai este Cel lepădat, ci vine în maiestatea şi puterea Sa, când El vine ca să fie privit cu uimire, admirat în aceia care cred. Atunci, când vom fi la El în ziua aceea a gloriei revelate, când vom trăi conştient partea Adunării în gloria aceea, atunci vom simţi că este gloria Sa. Vom spune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă onoare.” Ce bine ar fi, dacă am putea învăţa să spunem aceasta acum! Este în fond mărturisirea Adunării. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Dă-I deci această onoare! Deoarece El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, noi nu-I putem da o laudă mai mare decât aceasta. El este Cel mai măreţ, şi desigur spunem aceasta cu plăcere, aici în lumea aceasta, unde El este lepădat. Vecinii noştri, prietenii noştri, uneori chiar şi cei mai buni prieteni ai noştri, ne pun în uimire, pentru că ei nu vor să-L recunoască. Vai! ei dispreţuiesc pe Unul, pe care noi Îl iubim şi Îl adorăm.
Noi trebuie să rămânem credincioşi Domnului nostru absent. Să fim atenţi ca nu cumva inimile noastre înşelătoare să ridice ceva ca idol în locul lui Hristos, al Fiului Dumnezeului cel viu. Astfel noi putem cu ajutorul Domnului să-I rămânem credincioşi, Lui, Cel care este Capul trupului Său, al Adunării
Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare
Stanley Bruce Anstey
- Locuri din Scriptură care dovedesc că Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare
- 1) Necazul cel mare nu este amintit niciodată în legătură cu Adunarea
- 2) Adunarea (Biserica) nu este subiectul profeţiei
- 3) Structura cărţii Apocalipsa arată că Biserica nu va fi pe pământ în timpul necazului
- 4) Eliberarea Adunării se deosebeşte de eliberarea lui Israel
- 5) Adunarea are făgăduinţa să fie salvată de mânia care va veni
- 6) Dumnezeu nu a hotărât Adunarea (Biserica) pentru mânie
- 7) Strigătul are loc înainte de vestirea păcii şi siguranţei
- 8) Strângerea (la El) are loc înainte de apostazie
- 9) Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie luat mai întâi din drum
- 10) Hristos va veni pentru Adunarea (Biserica) Lui, înainte să aibă loc evenimentele timpului din urmă
- 11) Nu sunt nici un fel de indicaţii pentru creştini în timpul necazului
- 12) Faptul că Evanghelia despre harul lui Dumnezeu nu va fi predicată în timpul necazului cel mare arată că răpirea a avut deja loc.
- Modele în Vechiul Testament care confirmă că Adunarea nu va trece prin necazul cel mare
- Locuri din Scriptură cu care se vrea susţinerea învăţăturii false, că Adunarea (Biserica) va trece prin necazul cel mare
- Părerea unei răpiri parţiale
Următoarele locuri din Cuvântul lui Dumnezeu confirmă că Adunarea (Biserica) nu va trece prin viitorul timp de necaz de şapte ani.
Locuri din Scriptură care dovedesc că Adunarea (Biserica) nu va trece prin necazul cel mare
1) Necazul cel mare nu este amintit niciodată în legătură cu Adunarea
Sunt opt locuri importante în Scriptură, care vorbesc direct despre necaz (Matei 24.3-29; Marcu 13.4,24; Apocalipsa 3.10; 7.14-17; Deuteronomul 4.30,31; Ieremia 14.8; 30.4-7; Daniel 12.1). În mod justificat am putea presupune că cel puţin unul din aceste pasaje ar aminti dacă Adunarea ar trebui să treacă prin necazul cel mare. Însă realmente nu este nici măcar o singură referire că Adunarea va fi în necaz sau că are vreo legătură cu el! (Dacă vorbim despre Adunare – Biserică -, prin aceasta înţelegem creştini care sunt mădulare ale trupului lui Hristos; Romani 12.5; 1 Corinteni 12.13). Aceasta este deosebit de important, căci aceasta înseamnă, că aceia care cred în această învăţătură falsă au introdus propriile lor idei în Scriptură.
- În Matei 24 şi Marcu 13 Domnul a vorbit către ucenicii Săi iudei, care stau reprezentativ pentru rămăşiţa iudaică a credincioşilor, care va merge în necaz. Aceasta se justifică prin comentariile Domnului făcute lor. El a vorbit despre ceea ce ei trebuiau să facă când Templul şi „Locul sfânt” vor fi profanate prin „urâciunea pustiirii”. De asemenea El a vorbit despre ţara „Iudeea”, despre „sabat”, despre strângerea laolaltă a seminţiilor lui Israel şi despre „smochin” – un cunoscut simbol despre Israel. El a vorbit şi despre venirea „Fiului Omului” – un titlu folosit în Biblie pentru acţiunea Domnului cu Israel şi cu naţiunile păgâne de pe pământ, însă niciodată în legătură cu Adunarea. Când este amintită venirea Lui pentru Adunare (răpirea), El este denumit „Domnul” sau „Mirele”. Toate aceste lucruri arată că Domnul nu S-a referit la Adunare cu privire la necazul cel mare. (Matei 24.15,16,20,30-32). Creştinii credincioşi nu au a face cu un templu material şi cu un loc sfânt, unde ei se pot închina. De asemenea ei nu au nimic a face cu sabatul, etc. Lucrurile acestea sunt foarte evident valabile pentru iudei.
- Apocalipsa 3.10 vorbeşte despre necazul care va veni peste lume, dar nu peste Adunare. Domnul spune realmente în acest pasaj, că El va păzi pe credincioşi „de ceasul încercării”!
- În Apocalipsa 7.14 se vorbeşte despre necaz în legătură cu naţiunile păgâne (Apocalipsa 7.9).
- În Deuteronomul 4.30,31 se vorbeşte despre necaz în legătură cu Israel (Deuteronomul 4.1).
- În Ieremia 30.4-7 necazul este denumit „necazul lui Iacov”, nu ca „necaz pentru Adunare”. Pasajul exprimă că aceste lucruri se referă la Israel şi Iuda (compară cu Ieremia 30.4).
- În Daniel 12.1 se spune că „timpul de necaz” (necazul cel mare) va veni peste „copiii poporului tău”, şi poporul lui Daniel era Iuda, aşa cum se cunoaşte.
Aceste referiri arată că necazul cel mare are a face exclusiv cu Israel şi naţiunile păgâne de pe pământ, dar nu cu Adunarea. Faptul că Adunarea niciodată nu este amintită în legătură cu necazul ar trebui să fie suficient ca să convingă orice duh ascultător că Adunarea nu va fi în necaz sau că ea nu va trece prin necaz.
Israel şi Adunarea – două corporaţii diferite
Pe parcurs va deveni tot mai clar că ceea ce celor mai mulţi le provocă greutăţi în acest domeniu este faptul că nu se diferenţiază clar între Israel şi Adunare (Biserică). Aceasta este o problemă foarte veche în creştinătate, care poate fi urmărită înapoi până în primul secol al istoriei Bisericii, când anumiţi învăţători iudei învăţau că la Rusalii Israel s-ar fi contopit cu Biserica şi astăzi ele ar fi una şi aceeaşi. În această învăţătură rătăcită Biserica reprezintă pe Israel, care va avea pământul ca moştenire. Această învăţătură este cunoscută astăzi sub denumirea de „teologia reformată” sau „teologia legământului”, cu toate că ea îşi are originea cu mult înainte de Reforma din secolul 15. Acest sistem doctrinar nu recunoaşte nici natura Bisericii şi nici adevărata chemare şi speranţă ca părtăşie deosebită a credincioşilor, care aparţin cerului. Scriptura învaţă că Biserica va domni împreună cu Hristos peste pământ. Aceasta este altceva decât Israel şi naţiunile păgâne, care vor avea parte de binecuvântare pe pământ.
Ca rezultat al acestei învăţături false mulţi nu au înţeles planul lui Dumnezeu de a avea nu numai o grupă, ci două grupe mari de oameni răscumpăraţi, care vor avea parte de gloria lui Hristos în ziua domniei Lui publice (mileniul sau Împărăţia de o mie de ani): va fi o grupă cerească de răscumpăraţi, constând din „mireasa” lui Hristos (Adunarea / Biserica), şi aceia care sunt cunoscuţi sub denumirea de „prietenii Mirelui” (credincioşii din timpul Vechiului Testament). Şi apoi va fi şi o grupă pământească, care constă dintr-o rămăşiţă din cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi din naţiunile păgâne.
Momentan Dumnezeu cheamă Adunarea (mireasa lui Hristos) prin Evanghelia harului Său. Aceia care prin credinţă se bazează pe lucrarea terminată a lui Hristos la cruce sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt şi fac parte din Adunare. Aceasta este ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu: Adunarea nu exista nici în timpul Vechiului Testament şi nici atunci când Hristos a venit şi a vestit Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu.
Când El era pe pământ, El a spus: „Voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18). Aceasta arată clar că era vorba de o chestiune viitoare. Adunarea a luat fiinţă abia la Rusalii (Faptele apostolilor 2.1-4,47; 5.11; 11.15: „la început”). Cuvântul Adunare (în greacă: ekklesia) înseamnă „chemat afară” şi descrie judicios ceea ce face Dumnezeu în timpul de acum, când El cheamă credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni. Prin faptul că Duhul lui Dumnezeu a coborât pe pământ la Rusalii şi s-a aşezat pe această grupă de credincioşi, El i-a unit cu Hristos în cer, Capul Adunării (Bisericii) (Efeseni 5.23). Aceasta este denumit ca botez cu Duhul Sfânt (Faptele apostolilor 1.5; 1 Corinteni 12.13).
În Efeseni 3.6 Pavel explică această chemare nouă şi unică în felul ei a lui Dumnezeu, că este cu totul altceva decât ce au spus profeţii Vechiului Testament despre Israel şi despre păgâni. El prezintă trei lucruri, care caracterizează această chemare a lui Dumnezeu prin Evanghelie:
- El spune mai întâi: „Pentru ca cei care aparţin naţiunilor să fie moştenitori împreună” (traducerea Darby). Să observăm: el nu a spus că „naţiunile” vor fi moştenitoare împreună, ci „cei dintre naţiuni”. Aceasta se referă la o alegere a anumitor persoane, alese dinte naţiuni, care au fost alese să fie parte a acestei societăţi cereşti deosebite – Adunarea (Efeseni 1.4-6). Naţiunile, din care ele au fost chemate, rămân ca atare şi vor continua să trăiască pe pământ, atât astăzi cât şi în Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 21.24).Această chemare deosebită a lui Dumnezeu prin Evanghelie nu înseamnă aducerea în masă a naţiunilor păgâne la Dumnezeu, aşa cum a fost vestit în Vechiul Testament, prin care ele vor avea un loc în Împărăţia lui Mesia în Israel (Zaharia 2.11; 8.22,23; Isaia 11.10; 14.1; 56.3-7; 60.1-5; Psalmul 22.27; 47.9; 72.10,11). Despre ceea ce vorbeşte Vechiul Testament este o convertire în exterior a naţiunilor păgâne, care va avea loc în viitor, când Hristos va instaura Împărăţia Sa de o mie de ani. De frica judecăţii ele se vor alia de Dumnezeul lui Israel. Aceasta nu va avea neapărat a face cu credinţa în inimă (Psalmul 18.44-47; 66.1-3; 68.28-31; Isaia 60.14), cu toate că foarte mulţi vor fi cu adevărat credincioşi (Apocalipsa 7.9,10). Chemare actuală deosebită a lui Dumnezeu nu trebuie însă confundată cu chemarea viitoare a păgânilor.
Anumite afirmaţii din cartea Faptele apostolilor confirmă această chemare unică în felul ei a lui Dumnezeu, care are încă loc astăzi. Luca, scriitorul acestei cărţi, relatează că Pavel şi Barnaba în drumul lor spre Ierusalim s-au oprit în diferite locuri, ca să aducă fraţilor vestea bună despre „convertirea celor dintre naţiuni” (Faptele apostolilor 15.3).
Şi aici trebuie să se ţină seama: nu este convertirea naţiunilor, ci o convertire dintre naţiuni. El aminteşte aceasta scurt încă o dată în versetul 14, că Dumnezeu a vizitat (şi la fel face şi astăzi!) naţiunile prin Evanghelie, ca „să ia dintre naţiuni un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14). La fel este amintit şi la convertirea lui Saul din Tars, căci Domnul i-a zis: „Te-am luat din mijlocul poporului acestuia [Israel] şi din mijlocul neamurilor” (Faptele apostolilor 26.17). Aceasta arată că prin mântuirea sa Pavel a fost scos din poziţia lui de odinioară (ca israelit) şi a fost mutat într-o creaţie cu totul nouă a lui Dumnezeu, ca mădular al trupului lui Hristos (Galateni 3.28; Coloseni 3.11). Mai târziu a fost trimis să predice Evanghelia naţiunilor, pentru ca şi ele să poată fi aduse prin credinţa în Hristos în această creaţie nouă cerească.
Aşa cum s-a amintit deja, iudeii şi păgânii rămân corporaţii despărţite pe pământ, când chemarea Evangheliei va înceta. Acum însă, ca rezultat al acestei chemări actuale a lui Dumnezeu, există o a treia corporaţie – „Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10.32). de aceea Dumnezeu cheamă în epoca actuală iudei şi păgâni credincioşi din poziţia lor de odinioară şi îi aduce în ceva nou: în Adunare (Biserică). S-a explicat deja, că cuvântul „Biserică” înseamnă: „cei chemaţi afară”. Această noţiune exprimă foarte judicios chemarea deosebită a Evangheliei.Teologii „reformaţi” sau „teologii legământului” folosesc fals anumite versete din cartea Faptele apostolilor, ca să „dovedească”, că aceste două chemări ar fi una şi aceeaşi chemare. Însă o privire exactă asupra pasajelor din Biblie arată că ele nu sunt o împlinire a pasajelor vechi-testamentale, ci sunt citate numai pentru a arăta că în gândurile lui Dumnezeu a fost întotdeauna, ca să binecuvânteze şi naţiunile.
- În al doilea rând Efeseni 3.6 confirmă că credincioşii dintre păgâni sunt astăzi „din acelaşi trup”, deoarece trupul constă din iudeii de odinioară şi păgânii de odinioară. Taina Hristos şi Adunarea revelează că iudeii şi naţiunile, care cred în Evanghelie, se formează într-un singur organism viu, într-un singur trup comun. În aceasta amândoi stau pe aceeaşi bază a răscumpărării şi au parte comună la binecuvântarea din această creaţie nouă a lui Dumnezeu (Efeseni 2.14-16). Acest „un singur trup în Hristos” (Romani 12.5) este ceva cu totul nou în creaţia lui Dumnezeu, care nu se găseşte în Vechiul Testament. Scrierile vechi-testamentale nu vorbesc niciunde despre faptul că iudeii credincioşi şi păgânii credincioşi au parte de binecuvântări şi privilegii comune şi că vor fi contopiţi într-o unitate. În afară de aceasta Cuvântul lui Dumnezeu făgăduieşte că Hristos va domni atât peste Israel cât şi peste naţiunile păgâne (Psalmul 93.1; Isaia 32.1). Însă niciodată nu se spune că El va domni peste Biserică, care este trupul Lui.
- În al treilea rând Pavel spune că această grupă de iudei aleşi şi păgâni aleşi sunt „împreună-părtaşi ai promisiunii [lui Dumnezeu] în Hristos Isus.” Această promisiune nu stă în nici o legătură cu promisiunile date patriarhilor în timpurile vechi-testamentale. Promisiunile pe care le-au primit Avraam, Isaac şi Iacov le-au fost date pentru timpul cât au trăit ei. Dimpotrivă, promisiunea „vieţii veşnice” a fost dată „înainte de timpurile veacurilor” (Tit 1.2). „Viaţa veşnică” este clar o binecuvântare a Noului Testament, care include o relaţie conştientă cu Tatăl şi cu Fiul (Ioan 17.3) şi are Duhul Sfânt locuind în cel credincios (Ioan 4.14). Credincioşii din Vechiul Testament nu ştiau nimic despre o relaţie între Tatăl şi Fiul în cadrul Dumnezeirii. Ei se bucurau numai să trăiască pentru totdeauna pe pământ sub domnia lui Mesia (Psalmul 8.1-9, printre altele); de asemenea ei nu aveau Duhul Sfânt locuind în ei. Viaţa veşnică a fost văzută pentru prima dată când Hristos a venit în lume şi a revelat-o; înainte ea era „la Tatăl” în cer (1 Ioan 1.2).
Din aceste trei lucruri vedem deci că actuala chemare a lui Dumnezeu nu este o împlinire spirituală a profeţiilor vechi-testamentale (aşa cum afirmă teologia legământului), ci este ceva cu totul nou. Chemarea actuală cerească nu stă nicidecum în contradicţie cu planul lui Dumnezeu de a binecuvânta pe pământ atât pe Israel cât şi naţiunile sub domnia lui Hristos. Convertirea păgânilor va avea loc într-o zi viitoare, dar o convertirea a celor „dintre” naţiuni are loc astăzi prin chemarea Evangheliei. Este important la citirea Evangheliei să nu se confunde aceste două chemări diferite ale lui Dumnezeu. „Lucrătorul [credincios], … care împarte drept Cuvântul adevărului”, va ţine seama de această diferenţă în învăţătura biblică (2 Timotei 2.15).
2) Adunarea (Biserica) nu este subiectul profeţiei
Este o realitate, că profeţia în sensul propriu-zis al cuvântului nu are nimic a face cu Adunarea, ci numai cu Hristos şi acţiunea Lui cu Israel şi cu naţiunile păgâne, care vor intra în Împărăţia de o mie de ani trecând prin necazul cel mare. Cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel (Daniel 9.24-27) arată clar, că evenimentele referitoare la Israel şi naţiuni s-au oprit la sfârşitul celei de-a 69-a săptămână, atunci când iudeii „au nimicit pe Mesia al lor”. Mai rămân şapte ani (săptămâna a 70-a), care mai întâi trebuie să se împlinească cu privire la Israel şi care va fi împlinită abia atunci când Dumnezeu va acţiona cu ei într-o zi viitoare. Noi ne aflăm acum în „timpul Său” de har al lui Dumnezeu (1 Timotei 2.5,6), în care Dumnezeu cheamă afară pe credincioşii atât dintre iudei cât şi dintre naţiuni, pentru ca ei să fie un popor ceresc pentru El (Faptele apostolilor 15.14). Profeţia despre necazul cel mare nu are nimic a face cu timpul acesta. Este o înţelegere falsă a scrierilor profetice, dacă se încearcă să se pună în legătură evenimentele din timpul de acum (în timp ce Biserica este încă pe pământ) cu evenimentele profeţiei – în presupunerea falsă, că ele s-ar împlini acum.
3) Structura cărţii Apocalipsa arată că Biserica nu va fi pe pământ în timpul necazului
Prin structura cărţii Apocalipsa învăţăm, că Biserica (Adunarea) nu va mai fi pe pământ când se vor vărsa judecăţile necazului cel mare.
În Apocalipsa 1.19 găsim trei puncte referitoare la împărţirea cărţii:
- „Ce ai văzut” – aceasta se referă la ceea ce apostolul Ioan a văzut în capitolul 1.
- „Ce este” – se referă la capitolul 2 şi 3, care conţin mesajele Domnului adresate celor şapte Biserici. Acestea sunt o istorie morală a bisericii mărturisitoare pe pământ din timpul post-apostolic şi până la timpul din urmă.
- „Ce va fi după acestea” – aceasta se referă la capitolele 4 până la 22, în care este descris necazul cel mare. Această a treia parte este denumită „după acestea” (Apocalipsa 4.1), deoarece ea se referă la lucruri care vor avea loc după ce Biserica îşi va fi încheiat istoria ei pe pământ.
Este foarte instructiv să se vadă că după capitolele 2 şi 3 se deschide o uşă în cer şi Ioan este chemat, spunându-i-se: „Suie-te aici” (Apocalipsa 4.1). Aceasta este numai o imagine slabă a felului cum Biserica este chemată în cer, după ce ea îşi va fi terminat drumul pe pământ prin venirea Domnului (răpirea). Începând cu capitolul 4 şi până la sfârşitul cărţii Biserica nu mai este văzută pe pământ (aşa cum a fost înainte în capitolele 1 până la 3). Şi când se varsă judecăţile necazului cel mare în capitolele 6 până la 19, Biserica (Adunarea) nu este amintită nici măcar o singură dată!
În afară de aceasta, aceia care în timpul necazului devin martiri din cauza credincioşiei lor, arată prin caracterul rugăciunilor lor că ei nu sunt creştini (Apocalipsa 6.9,10).
- În primul rând felul în care ei se adresează lui Dumnezeu ca „Domnitor suveran” arată că ei nu pot fi creştini. Creştinii credincioşi nu se adresează în felul acesta lui Dumnezeu, căci ei se adresează lui Dumnezeu prin cuvântul „Tată” (Efeseni 1.2; Coloseni 1.2).
- În al doilea rând ei cer răzbunare pe aceia care locuiesc pe pământ şi i-au prigonit. Aceasta este corect şi potrivit pentru un iudeu (compară cu aşa-numiţii psalmi de răzbunare), însă desigur nu corespunde felului de gândire al unui creştin. Căci creştinii credincioşi binecuvântează pe cei care îi blestemă, şi se roagă pentru cei care îi urăsc (Luca 6.27,28), însă nu strigă după răzbunare pe prigonitorii lor (Romani 12.19-21).
Aflăm din capitolul 7 cine va ieşi la sfârşitul necazului cel mare: aleşii din Israel (Apocalipsa 7.1-8) precum şi o mare mulţime de popor dintre păgâni (Apocalipsa 7.9-11). Dar aici nu se amintesc creştinii! Ei nu vin ieşind din necazul cel mare, deoarece ei nici nu au intrat în el. Aşa cum s-a amintit deja, ei vor fi chemaţi în cer deja înainte să înceapă necazul.
Vrem să mai observăm că strigătul „Cine are urechi să audă ceea ce Duhul spune adunărilor” este repetat deseori în timp ce Adunarea (Biserica) este văzută pe pământ (Apocalipsa 2 şi 3). Însă de îndată ce Adunarea este văzută ca fiind luată de pe pământ (Apocalipsa 4.1) şi necazul începe, exprimarea este puţin schimbată. Atunci se spune: „Dacă are cineva urechi, să audă!” (Apocalipsa 13.9). Adăugarea „ceea ce Duhul spune adunărilor” este intenţionat lăsată la o parte! Motivul evident pentru aceasta este, că Adunarea este deja luată de pe pământ şi Duhul nu se mai adresează adunărilor.
Apoi, în cele din urmă, în Apocalipsa 19.11-21, la sfârşitul necazului (cel mare), vedem Adunarea ca parte a oştirilor cereşti (sfinţii cereşti), care coboară din cer împreună cu Domnul, pentru judecăţile Sale de război. Dar ca să poată coborî împreună cu Domnul (1 Tesaloniceni 3.13; 4.14; Iuda 14, şi alte locuri), trebuie ca mai înainte să fie luată acolo. Singurul lucru, care este în legătură cu aceasta, este răpirea, care are loc înainte de începutul necazului – aşa cum am arătat.
Dar dacă toţi credincioşii vor fi luaţi, pentru ca la sfârşitul necazului să fie la Domnul, aşa cum presupun unii, cine va rămâne atunci, pentru ca la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani să populeze pământul? Dacă cei păcătoşi sunt trimişi în pedeapsa veşnică, atunci pământul ar fi fără oameni! (Credincioşii, care au fost răpiţi cu Domnul în văzduh, nu mai revin pe pământ, ca să trăiască pe pământ. Ei vor domni peste pământ din „locurile preaînalte”; compară cu Daniel 7.22,27; 2 Corinteni 5.1).
4) Eliberarea Adunării se deosebeşte de eliberarea lui Israel
În Apocalipsa 3.10 se făgăduieşte Adunării, că ea va fi păzită „de” ceasul încercării care va veni. Versetul următor arată cum va avea loc aceasta: „Eu vin curând” (Apocalipsa 3.11). Aceasta este răpirea. Dar să observăm că lui Israel nu i se dă o astfel de făgăduinţă. Despre ei se spune, că ei vor fi salvaţi în timpul de strâmtorare (Ieremia 14.8). Dumnezeu în harul Său va păstra dintre ei în timpul necazului o rămăşiţă temătoare de Dumnezeu.
5) Adunarea are făgăduinţa să fie salvată de mânia care va veni
Creştinii credincioşi sunt solicitaţi „să aştepte pe Fiul Său din cer, pe care El L-a înviat dintre morţi – pe Isus, care ne scapă de mânia care vine” (1 Tesaloniceni 1.9,10). Asupra lumii acesteia vine mânia; este judecata care va avea loc în timpul necazului cel mare. Această „mânie” este amintită de zece ori în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 6.16,17; 11.18; 14.10,19; 15.1,7; 16.1,19;19.15). La aceasta trebuie să observăm că toate locurile sunt după capitolele 2 şi 3, care reprezintă timpul existenţei Adunării (Bisericii) pe pământ. Aceasta arată că Adunarea nu va mai fi prezentă pe pământ când vor fi vărsate judecăţile necazului cel mare. Domnul Isus o va elibera de acestea, înainte să vină mânia (Romani 5.9).
6) Dumnezeu nu a hotărât Adunarea (Biserica) pentru mânie
În 1 Tesaloniceni 5.9,10 stă scris: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie [judecata care va veni], ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9,10).
În versetul acesta mântuirea nu se referă la mântuirea veşnică a sufletului, deoarece noi ca şi creştini credincioşi o avem deja. În Biblie mai este şi un alt aspect viitor al mântuirii. De exemplu Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Acum mântuirea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este mult înaintată şi ziua este aproape” (Romani 13.11; compară cu Romani 5.9; 8.23-25; Efeseni 4.30; Evrei 9.28; 1 Petru 1.5). Acest aspect al mântuirii, respectiv al răscumpărării este răscumpărarea trupului nostru când Domnul va veni şi ne va lua din lumea aceasta. Noi „Îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Şi supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3.20,21; compară cu 1 Corinteni 15.51-56).
1 Tesaloniceni 5.9 ne spune că Adunarea a fost rânduită să obţină mântuirea şi nu mânia, care va veni peste lumea aceasta.
7) Strigătul are loc înainte de vestirea păcii şi siguranţei
Apostolul Pavel aminteşte răpirea în scrisoarea lui adresată credincioşilor din Tesalonic (1 Tesaloniceni 4.15-18) categoric înainte de timpul necazului cel mare, când „pacea şi siguranţa” vor fi făgăduite de fiara şi de antihrist sub protecţia împărăţiei romane readusă la viaţă (1 Tesaloniceni 5.1-3).
În afară de aceasta, o privire mai atentă a versetelor ne arată că aceia care au fost „răpiţi” (în Apocalipsa 4) sunt apelaţi ca o cu totul altă grupă de persoane decât aceia cărora în timpul de necaz li se făgăduieşte „pace şi siguranţă” (în 1 Tesaloniceni 5). Aceasta devine clar aici prin schimbarea de la persoana întâi plural la persoana a treia plural; de la „noi”, când este vorba despre cei care vor fi răpiţi, la „ei”, când este vorba de aceia cărora le este făgăduit în timpul necazului cel mare o pace falsă şi o siguranţă falsă. Această schimbare a celor adresaţi nu este întâmplătoare, căci Duhul lui Dumnezeu arată două grupe diferite de persoane: pe de o parte credincioşii răpiţi, Adunarea (1 Tesaloniceni 4.15-18), pe de altă parte aceia care sunt lăsaţi în urmă, ca să treacă prin necazul cel mare.
Pavel ca şi creştin credincios se socoteşte printre aceia care ar putea fi pe pământ, dacă Domnul vine (pentru răpire), şi spune „noi” (1 Tesaloniceni 4.17). Este remarcabil că el nu se socoteşte printre aceia care ar fi pe pământ în timpul când „pacea şi siguranţa” vor fi făgăduite de fiară. Aceasta se justifică desigur prin aceea că el nu se consideră ca fiind printre aceia care vor avea parte de necaz.
8) Strângerea (la El) are loc înainte de apostazie
Apostolul Pavel prezintă în 2 Tesaloniceni 2.1-5 „venirea Domnului nostru” şi „strângerea noastră împreună cu El” (răpirea) ca având loc în timp înainte de apariţia lui antihrist şi de marea „lepădare de credinţă”, care vor avea loc în timpul necazului cel mare. Urmarea este clară: mai întâi are loc răpirea Adunării (2 Tesaloniceni 2.1), apoi decăderea creştinismului cu numele după arătarea omului păcatului, a antihristului (2 Tesaloniceni 2.3,4).
Credincioşii din Tesalonic au avut parte de prigoane din cauza credinţei lor în Hristos (2 Tesaloniceni 2.4,5). Între ei au venit învăţători falşi (2 Tesaloniceni 2.2), care învăţau că „ziua Domnului” şi judecăţile legate de ea ar fi aproape. Această învăţătură le-a creat probleme, căci ei gândeau acum că trebuie să treacă prin grozăvia necazului cel mare. Pavel a scris această a doua scrisoare ca să dezvăluie această învăţătură rea. El îi învăţa că „ziua Domnului” nu putea să vină încă, căci mai înainte trebuie să aibă loc două lucruri: descoperirea „omului păcatului” (antihrist) şi marea decădere a creştinătăţii cu numele.
Unii confundă „ziua Domnului” cu răpirea. Însă nu există nici un loc din Scriptură care justifică aceasta. „Ziua Domnului” este o zi a judecăţii, care începe cu arătarea lui Hristos la sfârşitul necazului cel mare. În momentul acela Domnul va interveni public în căile omului şi va prelua autoritatea şi domnia lui universală peste cer şi pământ. „Ziua Domnului” va dura pe tot parcursul domniei de o mie de ani a lui Hristos, până când în cele din urmă (la sfârşitul zilei Domnului) cerurile şi pământul vor trece (2 Petru 3.10).
9) Duhul lui Dumnezeu trebuie să fie luat mai întâi din drum
2 Tesaloniceni 2.6-12 arată aceeaşi succesiune dintr-o altă perspectivă. Acolo se spune: „Taina fărădelegii lucrează deja, numai până când cel care o opreşte acum va fi luat din cale; şi atunci va fi descoperit cel fărădelege.” Aceste versete arată că puterea răului în lumea aceasta este împiedicată astăzi să obţină punctul ei culminat, prin prezenţa şi puterea Duhului Sfânt pe pământ. Când Duhul la răpire va fi „luat din cale”, atunci, şi numai atunci, „cel fărădelege [antihrist] va fi arătat”, ca să înşele pe mulţi. Şi aici succesiunea este clară: mai întâi este o luare din cale (1 Tesaloniceni 2.7) a Duhului la răpire, apoi o înşelare a multora prin antihrist în necazul cel mare.
Unii ar putea întreba: De unde ştim când Duhul va fi luat din cale, va fi plecat? – Aceasta se vede din locurile din Biblie care urmează, că aceasta va avea loc la răpire:
- Domnul a făgăduit ucenicilor Lui în noaptea trădării Sale, că Duhul lui Dumnezeu, când va veni, ca să locuiască în Adunare (Biserică), va face aceasta pentru totdeauna (Ioan 14.16,17). Deci când Adunarea va fi chemată la răpire din lumea aceasta, atunci şi Duhul lui Dumnezeu va merge cu ea, căci Domnul a spus, că El (Duhul) niciodată nu îi va părăsi.
- În primele trei capitole ale cărţii Apocalipsa, unde Adunarea este privită ca fiind pe pământ, Duhul vorbeşte de mai multe ori Adunării. Dar după capitolul 3, când Adunarea nu mai este privită pe pământ, Duhul este amintit din nou abia în Apocalipsa 14.13 şi 22.17, care se referă la un timp după necazul cel mare.
- În Geneza 24 slujitorul (un model al Duhului lui Dumnezeu) caută o mireasă (un model al Adunării) pentru Isaac (un model al lui Hristos). După ce mireasa a fost câştigată, slujitorul o conduce acasă la Isaac, care o aştepta deja. Aşa cum slujitorul s-a dus cu mireasa acasă, la fel şi Duhul Sfânt va merge cu Adunarea acasă în cer, atunci când Domnul va veni pentru noi. Aceasta nu înseamnă că după răpire Duhul lui Dumnezeu încetează să mai lucreze pe pământ. El va continua să lucreze din cer pe pământ, aşa cum El a făcut şi în timpurile vechi-testamentale, de exemplu ca să trezească suflete.
Aceste trei locuri arată că Duhul nu va mai locui pe pământ, după ce Adunarea va fi scoasă din lume la răpire.
10) Hristos va veni pentru Adunarea (Biserica) Lui, înainte să aibă loc evenimentele timpului din urmă
În 1 Corinteni 15.23,24 citim: „Cel dintâi rod, Hristos, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; atunci va fi sfârşitul.” Să observăm ordinea: mai întâi va fi Hristos înviat, urmat de aceia care Îi aparţin (aceasta are loc la răpire, 1 Tesaloniceni 4.15-18), după aceea „sfârşitul”. Acest „sfârşit” se referă la modul general la toate evenimentele timpului din urmă, inclusiv necazul cel mare şi Împărăţia de o mie de ani care urmează după el (Matei 13.39; 24.3-14; Daniel 11.40; 12.4,8,9,13). Ar putea fi mai clar? Poporul Domnului va fi dus în cer înainte să vină „sfârşitul”.
11) Nu sunt nici un fel de indicaţii pentru creştini în timpul necazului
Aceia, cărora în Matei 25.16-26 şi Marcu 13.14-18 li se porunceşte să fugă (în timpul de necaz), sunt foarte clar iudei şi nu creştini. Dacă creştinii ar fi destinaţi pentru a trece prin necazul cel mare, de ce nu li se dă nici o indicaţie, în contrast cu iudeii, cum să se pregătească pentru aceasta şi cum trebuie să se comporte? Motivul clar pentru aceasta este, că în timpul necazului cel mare nu vor mai fi creştini pe pământ.
Este adevărat că în acest timp mii de oameni se vor întoarce la Dumnezeu prin credinţă (Apocalipsa 7,9), dar ei nu sunt creştini. Mulţimea păgânilor, care vor avea atunci parte de binecuvântare, va fi născută din nou şi vor avea un loc în Împărăţia lui Hristos pe pământ (Apocalipsa 7.10-17). Creştinii credincioşi dimpotrivă vor fi chemaţi deja de pe pământ de către Domnul, pentru ca ei să petreacă împreună cu El veşnicia în cer.
12) Faptul că Evanghelia despre harul lui Dumnezeu nu va fi predicată în timpul necazului cel mare arată că răpirea a avut deja loc.
„Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.24), care se predică astăzi, şi „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 4.23; 24.14), care va fi predicată în timpul necazului cel mare, se deosebesc total una de alta. Sunt cele două Evanghelii diferite, care se predică în două scopuri diferite. Evanghelia harului lui Dumnezeu cheamă oamenii pentru cer; Evanghelia Împărăţiei cheamă oamenii la binecuvântare pe pământ. Evanghelia, care este dusă astăzi, conţine o speranţă, chemare şi destinare cerească pentru cei care cred (Coloseni 1.5; 1 Petru 1.4; Filipeni 3.20; 2 Corinteni 5.1,2; Evrei 3.1). Evanghelia Împărăţiei, care va fi predicată în timpul necazului cel mare, conţine dimpotrivă o binecuvântare pământească sub domnia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani (Matei 24.14; Psalmul 96).
Evanghelia Împărăţiei vesteşte vestea bună, că Împărăţia promisă în Vechiul Testament (2 Samuel 7.16; Daniel 2.44,45; 7.9-27) stă scurt înainte de împlinire; şi aceia, care primesc pe Împărat prin credinţă, vor avea parte de această binecuvântare pământească. Această Împărăţie a fost propovăduită prin Ioan Botezătorul la prima venire a Domnului (Matei 3.1,2). Domnul şi ucenicii Lui au predicat la fel (Matei 4.23; 10.7). Intenţia lor era prin aceasta să cheme naţiunile la pocăinţă, pentru ca ele să fie într-o stare în care ele ar putea primi pe Împărat. Dacă L-ar fi primit în felul acesta, El ar fi înfiinţat Împărăţia, aşa cum ea a fost profeţită de profeţii Vechiului Testament. Însă din păcate Israel a respins pe Împăratul lui şi prin aceasta a pierdut ocazia ca Împărăţia să fie înfiinţată în mijlocul lor în toată puterea şi gloria. Atunci când Israel a respins pe Împăratul lui, Evanghelia despre Împărăţie nu a mai fost propovăduită, deoarece Împărăţia nici nu le-a mai fost oferită. În loc de aceasta Dumnezeu a trimis Evanghelia harului Său la naţiunile din lume, pentru ca dintre ele „să ia un popor pentru Numele Său” (Faptele apostolilor 15.14; compară cu Faptele apostolilor 13.44-48; Romani 11.11). Şi această Evanghelie mai este predicată şi astăzi. Evanghelia Împărăţiei va fi propovăduită din nou de rămăşiţa iudaică, după ce Adunarea va fi chemată la cer. În timpul acela Dumnezeu va relua relaţiile Sale cu Israel, unde El a încetat cu aproximativ 2000 de ani în urmă. Israel va fi mântuit într-o zi viitoare (aceasta înseamnă, o rămăşiţă dintre ei, Romani 9.6-8; 11.26,27), şi Împărăţia va fi instaurată prin putere (Apocalipsa 11.15).
În privinţa aceasta trebuie să ţinem seama că în timpul necazului cel mare nu se aminteşte deloc Evanghelia harului lui Dumnezeu, care s-ar predica, ci numai Evanghelia Împărăţiei (Matei 24.14). Motivul evident pentru aceasta este, că această Evanghelie cheamă pe credincioşi (creştini) numai ca aparţinând Adunării (Bisericii). Şi deoarece Adunarea nu va fi în necazul cel mare, ea nici nu este amintită.
Dumnezeu nu trimite în acelaşi timp două Evanghelii diferite. Aceasta ar fi încurcătură şi ar amesteca chemarea cerească cu cea pământească împreună cu toate speranţele şi destinaţiile ei. Dacă înţelegem punctul acesta, vom recunoaşte că este imposibil ca Adunarea şi rămăşiţa iudaică credincioasă să se afle în acelaşi timp pe pământ în timpul necazului. Dacă este aşa, că Evanghelia harului lui Dumnezeu cheamă afară credincioşi dintre iudei şi dintre naţiuni şi îi adaugă Adunării (Bisericii), atunci de fiecare dată când un iudeu crede Evanghelia, este scos din poziţia lui de până atunci şi este adăugat Adunării (Romani 11.5; Galateni 6.16; „Israelul lui Dumnezeu”). Însă atunci niciodată nu ar fi o rămăşiţă iudaică credincioasă! Un studiu atent al acestui fapt dovedeşte că Adunarea şi rămăşiţa iudaică nu pot exista în acelaşi timp pe pământ.
Modele în Vechiul Testament care confirmă că Adunarea nu va trece prin necazul cel mare
Sunt multe modele vechi-testamentale, care confirmă realitatea, că Adunarea nu va trece prin necazul cel mare. Dacă se învaţă altceva, se distruge adevărul, pe care Duhul lui Dumnezeu vrea să-l facă cunoscut prin aceste imagini minunate.
13) Enoh şi Noe (Geneza 5.21-9.17)
Enoh este un model cunoscut al Adunării (Bisericii). El a umblat în părtăşie cu Dumnezeu şi a atenţionat lumea cu privire la judecata care va veni (Iuda 14,15). După aceea el a fost luat în cer. Enoh a avut privilegiul să nu vadă moartea; el a fost răpit viu în cer (Evrei 11.5). Prin aceasta se poate recunoaşte, că Enoh a fost răpit în cer înainte ca pământul să fie lovit de judecata lui Dumnezeu. Potopul (care a urmat) este un prevestitor al judecăţii care va veni peste lume în timpul necazului (compară cu 2 Petru 3.3-10; Luca 17.26,27). Noe şi familia lui au intrat în corabie şi au trecut prin potop; ei sunt un model al rămăşiţei iudaice cruţate, care va fi păzită de Dumnezeu în timpul necazului.
14) Avraam şi Lot (Geneza 18-19)
Avraam, care trăia în părtăşie strânsă cu Domnul, este un model al unui creştin orientat ceresc, care trăieşte în părtăşie cu Dumnezeu. Lot, care era încurcat în lucrurile din Sodoma, este un model al unui creştin orientat spre pământ, care trăieşte pentru interesele lumii acesteia. Dumnezeu era scurt înainte de a vărsa judecata peste Sodoma, dar El nu va face aceasta, până când Lot nu va fi fugit din Sodoma. Îngerul i-a spus lui Lot: „Grăbeşte-te, scapă acolo, pentru că nu pot face nimic până nu vei ajunge acolo” (Geneza 19.22). La fel vine judecata asupra lumii în timpul necazului care va veni. Însă Dumnezeu nu va permite, ca să vină nici măcar o singură lovitură, până când El nu va fi luat din lume pe fiecare credincios creştin, indiferent cât de lumeşte trăieşte el – aşa cum din păcate ilustrează Lot (2 Petru 2.7,8).
15) Lea şi Rahela (Geneza 28-30)
Iacov, care a fost trimis de tatăl său, este o imagine cum Dumnezeu Tatăl trimite pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos, în lume (1 Ioan 4.14). Iacov a părăsit casa tatălui său din două motive: întâi, din cauza păcatului (Geneza 27) şi în al doilea rând, ca să-şi ia o mireasă (Geneza 28.2). Când Iacov a ajuns în ţara îndepărtată, a văzut pe Rahela pe câmp (care este o imagine a lui Israel) şi voia s-o ia ca soţie. Din dragoste pentru ea Iacov a acceptat s-o dobândească prin propriile lui eforturi. Aceasta este o imagine a slujirii şi ostenelii Domnului Isus Hristos la cruce, pentru ca El să poată intra în relaţie cu Israel pe baza răscumpărării.
Când Iacov trebuia să primească pe Rahela ca mireasă, el a fost înşelat în chip trădător de tatăl ei Laban, aşa că el nu a primit-o pe ea, ci în locul ei a primit pe Lea. Lea este un model al Adunării (Bisericii). Dumnezeu a permis să se întâmple aceasta cu Iacov, pentru ca noi să avem acest gust minunat anticipat cu privire la căile Sale cu Israel şi cu Adunarea. Este istoria căilor lui Dumnezeu cu oamenii (epocile lui Dumnezeu): când a venit Domnul (prima lui venire), a fost pentru Israel, pe care El îl iubea. Dar când ei nu au fost aduşi la El (Isaia 49.4,5), Dumnezeu a dat Domnului Adunarea în locul lui Israel, pentru ca El să poată avea o mireasă. După ce Lea a fost dată lui Iacov, mai târziu el a primit şi pe Rahela. Aceasta arată spre timpul când numărul celor dintre naţiuni va fi deplin şi chemarea Adunării (Bisericii) se va fi încheiat (Faptele apostolilor 15.14; Romani 11.25). Dumnezeu va aduce pe Israel la Domnul, pentru ca El să-i aibă ca mireasă a Lui pământească (Osea 2.16,17; Isaia 62.4,5).
Iacov avea două mirese: Lea (model al Adunării) a fost mai întâi primită, cu toate că osteneala lui a fost mai întâi pentru Rahela (un model al lui Israel). În timp ce pântecele lui Lea era deschis şi roditor pentru naşterea de copii, pântecele Rahelei era neroditor (Geneza 29.31). Aceasta corespunde timpului actual: în timp ce Adunarea aduce rod pentru Dumnezeu, Israel este neroditor (Isaia 54.1; Osea 3.4; Matei 21.19-21).
Punctul important în acestea este că Lea a adus şapte (un număr care înseamnă număr deplin) copii pe lume, înainte ca Rahela să înceapă să aibă durerile naşterii, ca să aducă copii pe lume (Geneza 30.22; 35.16). Durerile naşterii ale Rahelei sunt o imagine despre Israel în încercările viitoare în necazul (cel mare) (Isaia 66.7,8; Ieremia 30.6,7; Mica 4.9,10; 5.3; 1 Tesaloniceni 5.3). Ce exactitate uimitoare vedem în aceste imagini! Aceasta arată că Adunarea îşi va avea terminată alergarea şi mărturia aducerii de roadă în lumea aceasta, înainte ca Israel (adevăraţii iudei) să intre în timpul său de dureri de naştere în necazul cel mare.
16) Iosif şi Asnat (Geneza 37-50)
Iosif (sau Ţafnat-Paneah, adică „Salvator al lumii” sau „Susţinător al vieţii”, Geneza 41.45) este o altă imagine cunoscută despre Domnul Isus Hristos. El a fost respins de fraţii lui, care sunt un model al naţiunii iudaice (Geneza 37) şi deportat în străinătate la naţiuni (Geneza 39-41). După ce el a fost adus în Egipt, în această ţară a fost un timp de binecuvântare urmat de un timp de foamete. Timpul de binecuvântare corespunde epocii actuale a harului. Şi timpul de foamete corespunde timpului de necaz care va veni. Este interesant să se constate că Iosif, în timp ce el era despărţit de fraţii lui (un model al iudeilor), a primit o mireasă dintre naţiuni: Asnat (Geneza 41.45). El a primit-o în timpul de belşug, înainte să vină foametea! Asnat este un model al Adunării. Înainte să înceapă foametea, ea a fost adusă în casa lui, ca să aibă parte împreună cu el de locul împărătesc pe tronul Egiptului. Şi aceasta este o referire clară la faptul că Adunarea este condusă în glorie înainte de timpul de necaz. În timpul foametei Iosif s-a ostenit să restabilească relaţiile cu fraţii lui (Geneza 42-45). La fel şi Hristos va acţiona în timpul necazului cel mare ca să-i readucă înapoi la Sine: mai întâi cei zece fraţi ai lui Iosif (o imagine a rămăşiţei iudaice), care s-a făcut vinovată de respingere (Geneza 45.1-15); după aceea întreaga familie este adusă la el şi reunită cu el (Geneza 46). Ultimii sunt un model al seminţiilor lui Israel, care vor fi aduşi la Domnul, după ce iudeii au fost aduşi înapoi la El (Matei 24.30,31).
17) Moise şi Sefora (Exodul 1-12)
Moise este un alt model al Domnului Isus Hristos. El era eliberatorul hotărât de Dumnezeu pentru copiii lui Israel, care se aflau în robia tirană a faraonului din Egipt (Exodul 3.10; Faptele apostolilor 7.35). Faraon, domnitorul peste Egipt, este o imagine a lui satan, dumnezeul şi căpetenia lumii acesteia. Moise a avut dorinţă după poporul său şi şi-a dorit ca el să fie eliberat. Când el a venit la ei, el a omorât pe unul din asupritorii lor, un egiptean. Şi prin aceasta a arătat dorinţa lui de a birui pe vrăjmaşii lor şi de a-i elibera din robie. Însă eforturile lui au fost fals înţelese de fraţii lui; ei au zis: „Cine te-a pus pe tine conducător şi judecător peste noi?” (Faptele apostolilor 7.35; Exodul 2.14). Urmarea a fost, că ei l-au respins. Aceasta este caracteristic pentru iudei, care au respins şi pe Domnul la prima Lui venire. În principiu ei au spus despre El acelaşi lucru: „Nu vrem ca acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19.14; Ioan 1.11).
Deoarece Moise a fost respins, el a fugit de la poporul său în ţara lui Madian (Exodul 2.11-4.19). În acest timp al despărţirii de fraţii lui a primit o femeie păgână: Sefora (Exodul 2.21). Ea este un alt model al Adunării. Sefora a născut un fiu lui Moise, pe care ea l-a numit Gherşom, care tradus înseamnă „un străin aici”. Aceasta vorbeşte despre natura pe care Adunarea ar trebui s-o aibă în lumea aceasta ca străină şi călătoare (1 Petru 2.11).
Aici este important să se vadă, că Moise a primit soţia lui păgână înainte să înceapă căderea celor zece plăgi asupra Egiptului, care sunt iarăşi un model al judecăţilor din timpul necazului care va veni asupra lumii acesteia.
După mulţi ani Dumnezeu l-a trimis pe Moise înapoi la poporul său, care suferea încă sub asupritorii păgâni (un model al „timpului naţiunilor”, Luca 21.24; Exodul 3.10; 4.19). Moise s-a întors înapoi în Egipt şi a început să se arate fraţilor săi, care odinioară l-au lepădat. Aceasta este un gust anticipat a faptului că Domnul va relua relaţiile Sale cu naţiunea Israel, după ce El a luat Adunarea la Sine în cer. Când Moise s-a reîntors la fraţii lui în Egipt, Dumnezeu a început să aducă asupra ţării judecata sub forma celor zece plăgi (Exodul 7-12.36). Dumnezeu a păzit pe Israel în chip minunat în mijlocul acestor judecăţi, care pentru ei erau semne ale confirmării că Dumnezeu lucra în favoarea lor (Psalmul 78.43; 105.27; Exodul 7.3; 8.22,23). Aceasta vorbeşte de felul cum Dumnezeu va păzi o rămăşiţă a lui Israel în timpul necazului cel mare (Apocalipsa 7.1-8). Dar unde era Sefora în tot timpul când judecăţile au căzut peste Egipt? Ea nu era în ţara Egipt! Moise a trimis-o înapoi în ţara Madian, înainte să înceapă judecăţile (Exodul 18.1,2). Ea a apărut pe scenă după ce au trecut toate judecăţile peste Egipt şi copiii lui Israel erau eliberaţi. La fel şi Adunarea nu va apărea public înainte ca necazul cel mare să fi trecut şi Domnul să fi revenit să arate mireasa Sa unei lumi uimite (2 Tesaloniceni 1.10).
18) Judecata asupra Ierihonului (Iosua 2-6)
Pedeapsa judecăţii a fost anunţată asupra Ierihonului şi asupra locuitorilor Canaanului (Exodul 23.27). Înainte să vină judecata peste această cetate, Dumnezeu a oferit celor care cred un loc de refugiu sub semnul „funiei de fir stacojiu” (Iosua 2). Modelul acesta profeţeşte istoria judecăţii care va veni în curând asupra lumii acesteia vinovate şi condamnate la pieire. Dumnezeu în harul Său acordă tuturor celor care cred Evanghelia un loc de scăpare sub sângele lui Hristos. În Iosua 6 s-a făcut judecata Ierihonului, aşa cum a fost anunţată. Însă înainte să se ajungă la aceasta, Iosua a dus la sfârşit călătoria prin pustie a copiilor lui Israel, prin aceea că i-a dus în ţara făgăduită. Este remarcabil că toate capitolele care se ocupă cu introducerea lui Israel în ţara Canaan (Iosua 3-4), au loc înainte de judecata asupra Ierihonului (Iosua 6). La fel Domnul Isus, înainte să vină judecata asupra lumii acesteia, asemenea modelului lui Moise, va încheia călătoria lungă prin pustie a Adunării în lumea aceasta, prin aceea că El o cheamă în Canaanul ceresc. Este de asemenea remarcabil că judecata asupra Ierihonului a avut loc în timpul recoltatului (Iosua 3.15). Judecata asupra lumii acesteia este de asemenea numită recoltare (Matei 13.39-42; Apocalipsa 14.15-20; Ioel 3.9-16).
Locuri din Scriptură cu care se vrea susţinerea învăţăturii false, că Adunarea (Biserica) va trece prin necazul cel mare
În strădania de a fi un ajutor acelora care probabil în această chestiune au greutăţi, se vor ilustra trei locuri din Scriptură, care sunt folosite în mod deosebit ca să se înveţe că Adunarea (Biserica) ar trece prin necazul cel mare. Dorim să arătăm cu ajutorul lui Dumnezeu cum în cadrul acestor locuri din Biblie s-a ajuns la greşeală şi ce înseamnă de fapt aceste pasaje. Căci încurcătura cea mai frecventă ia naştere prin aceea că Biblia nu este citită atent şi cu rugăciune.
1) 2 Tesaloniceni 2.2,3
2 Tesaloniceni 2.2,3: … să nu vă lăsaţi repede clătinaţi în gândire, nici să nu vă tulburaţi, nici prin duh, nici prin cuvânt, nici prin epistolă, ca fiind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi prezentă acum. Nimeni să nu vă înşele în nici un fel, pentru că această zi nu va fi dacă nu va veni întâi lepădarea de credinţă şi nu va fi descoperit omul păcatului, fiul pieirii.
Acest pasaj a fost înţeles aşa ca şi cum ziua venirii Domnului pentru Adunarea (Biserica) Lui (răpirea) va avea loc abia după apariţia lui antihrist şi căderea în necazul cel mare. Deoarece antihrist va fi descoperit în necaz şi „ziua Domnului” începe după aceea, prin urmare Adunarea ar trebui să fie în necaz.
Aici se presupune în mod fals că „ziua Domnului” ar fi răpirea. Scriptura spune însă că ziua Domnului începe la arătarea lui Hristos şi nu la răpire, căci se spune „mai înainte de a veni ziua Domnului cea mare şi glorioasă” (Faptele apostolilor 2.20). În Biblie sunt aproximativ douăzeci de referiri la „ziua Domnului”. Unele din ele se referă la începutul arătării lui Hristos (2 Tesaloniceni 2.2; 2 Petru 3.10; 1 Tesaloniceni 5.2, şi altele); alte locuri atenţionează că această zi „s-a apropiat”, caracterizată prin atacul venit din partea împăratului nordului, care va avea loc scurt timp înainte de începerea acestei zile (Ioel 1.15; 2.11: Ţefania 1.7-2.2; Zaharia 14.1,2, şi altele). Dar nu este nici un loc din Scriptură care spune că răpirea sfinţilor va avea loc în „ziua Domnului”. Dacă cei care gândesc altfel insistă că Domnul va duce Adunarea în cer „în ziua Domnului”, atunci să justifice aceasta cu locuri din Scriptură. Astfel de gânduri iau naştere pentru că nu se studiază atent Scriptura (Faptele apostolilor 17.11; 2 Timotei 2.15).
„Ziua Domnului” este o zi a judecăţii, care începe cu arătarea lui Hristos (2 Petru 3.4,8-10), şi nu deja cu răpirea. „Ziua Domnului” este timpul în care Hristos va interveni public în căile omului, prin aceea că El Îşi revendică puterea şi autoritatea Sa universală în judecată asupra pământului, şi va dura o mie de ani (2 Petru 3.8-10) – Împărăţia de o mie de ani. La răpire Domnul nu Îşi va revendica drepturile pe pământ prin intervenţie judecătorească: El ia Adunarea la Sine în cer şi lasă răul să lucreze în lume, aşa că lumea din vest va primi pe antihrist. Răpirea nu este niciodată privită ca zi de judecată pentru lumea aceasta, ci ca un timp în care Mirele şi mireasa se unesc cu bucurie.
Dacă înţelegem aceste lucruri simple şi de bază referitoare la „ziua Domnului”, vom recunoaşte de asemenea imediat, că Pavel nicidecum nu vorbeşte despre răpire în 2 Tesaloniceni 2.2,3. Mai degrabă el a arătat credincioşilor din Tesalonic, că „ziua Domnului” şi judecăţile care încep odată cu ea nu puteau veni peste ei, deoarece mai întâi trebuia să vină antihrist şi să aibă loc decăderea mare a creştinătăţii mărturisitoare.
Din păcate astăzi sunt încă din aceia care fac aceeaşi greşeală, care a provocat greutăţi credincioşilor din Tesalonic. Ei derutează pe alţi credincioşi, cerându-le să se pregătească pentru necazul cel mare, deoarece Adunarea (Biserica) trebuie să treacă prin el. În mod ironic ei folosesc (în principiu) aceleaşi trei metode, ca să justifice concluzia lor greşită, aşa cum au făcut deja învăţătorii falşi din timpul lui Pavel!
- Întâi „prin duh” (2 Tesaloniceni 2.2): învăţătorii falşi afirmau că ei ar fi primit o descoperire spirituală de la Domnul.
- În al doilea rând „prin cuvânt” (2 Tesaloniceni 2.2): învăţătorii falşi au folosit în mod fals Vechiul Testament, ca să susţină învăţătura lor greşită.
- Apoi în cele din urmă „prin epistolă, ca fiind de la noi” (2 Tesaloniceni 2.2): ei au mers realmente aşa de departe, să scrie o scrisoare despre imaginaţiile lor rătăcite, şi au afirmat că ea ar fi de la Pavel.
Aceia, care şi astăzi aduc această învăţătură falsă, afirmă deseori că au primit-o printr-o descoperire deosebită de la Dumnezeu. Ei încearcă de asemenea să se folosească de Scriptură ca ajutor. Da, ei folosesc chiar scrierile lui Pavel (ca în pasajul acesta) şi învaţă că el a învăţat, că Adunarea (Biserica) ar trebui să treacă prin necazul cel mare.
Un alt motiv, pentru care această interpretare este falsă, se întemeiază pe faptul că ei nimicesc adevărul referitor la venirea apropiată a Domnului: Venirea Domnului (răpirea) este întotdeauna prezentată în Scriptură ca fiind ceva care ar putea avea loc în orice moment. Aceia, care gândesc că Adunarea trebuie să treacă prin necaz, tăgăduiesc prin aceasta gândul că El ar putea veni în orice moment. Căci ei gândesc, că aceasta ar fi un atac direct împotriva interpretării lor la 2 Tesaloniceni 2.2,3, potrivit căreia mai întâi ar trebui descoperit antihrist. Pavel şi alţii apostoli au fost însă preocupaţi să pună înaintea ochilor Adunării apropiata venire a Domnului, pentru ca venirea Lui să fie o speranţă actuală. Pavel spune:
- Filipeni 3.20,21: Cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale.
- Evrei 10.37: Încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia.
- Romani 13.11,12: Acum mântuirea noastră este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este mult înaintată şi ziua este aproape.
- 1 Tesaloniceni 4.16,17: Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh.
În acest ultim verset Pavel se socotea pe sine însuşi printre aceia care aşteptau venirea Domnului, prin aceea că spune „noi” (vezi şi 1 Corinteni 15.51,52). Aceasta era ceva pe care el îl spera deja în zilele de început ale Adunării. Şi Iacov spune:
- Iacov 5.8: Venirea Domnului s-a apropiat.
La fel spune şi Petru:
- 1 Petru 4.7: Sfârşitul tuturor lucrurilor s-a apropiat.
Şi Ioan scrie:
- 1 Ioan 2.18: Copiilor, este ceasul din urmă.
Aceasta arată că apostolii au slujit într-un aşa fel, că ei au privit venirea Domnului ca urmând să aibă loc în curând.
Să înveţi că anumite evenimente ar mai trebui să aibă loc, înainte ca Domnul să vină (de exemplu, descoperirea lui antihrist şi grozăvia necazului cel mare), ar fi o contradicţie directă cu învăţătura apostolilor. De asemenea aceasta distruge apropiata „fericita nădejde” (Tit 2.13), care va avea loc.
Dar dacă se ia Adunării această „fericită nădejde”, atunci aceasta va avea efectul trist, că ea se înrădăcinează în această lume. Şi tocmai aceasta a avut loc în mare parte. În principal se spune: „Stăpânul meu întârzie să vină” (Matei 24.48). Şi exact din acest motiv Domnul niciodată nu ne-a spus când El va reveni. Însă El a spus următoarele: „Eu vin curând” (Apocalipsa 22.20).
2) Apocalipsa 11.15
Un alt loc din Scriptură, care este folosit să dovedească că Adunarea ar trebui să treacă prin necaz, este Apocalipsa 11.15:
Apocalipsa 11.15: Şi al şaptelea înger a sunat din trâmbiţă: şi au fost glasuri puternice în cer, spunând: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său şi El va împărăţi în vecii vecilor.”
Acest verset arată că Domnul vine (arătarea Lui), când trâmbiţa a şaptea şi ultima va fi sunată la sfârşitul necazului cel mare şi apoi El va lua în posesiune prin judecată împărăţiile lumii acesteia. S-a presupus, că aceasta ar fi „ultima trâmbiţă”, despre care este vorba la răpire (1 Tesaloniceni 4.15-18; 1 Corinteni 15.51,52). De aceea Adunarea va fi pe pământ, ca să treacă prin ceasul încercării descris în Apocalipsa 6-11, care preced trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11.15. Se învaţă că Adunarea va fi luată în cer, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh, în momentul în care Domnul coboară din cer ca să judece lumea.
Această interpretare este foarte problematică, căci Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că între timpul când Adunarea este dusă în cer, şi timpul când Domnul revine din cer, ca să judece lumea, trebuie mai întâi să aibă loc o serie de evenimente, aşa cum arată Apocalipsa 11.15. Ar fi imposibil ca potrivit acestei interpretări toate aceste evenimente să aibă loc în momentul acesta scurt („într-o clipă, într-o clipeală de ochi”, 1 Corinteni 15.52). După ce Domnul va fi dus pe ai Săi prin răpire în casa Tatălui (Ioan 14.2,3), El îi va pune la masa Sa, ca să aibă parte de fericirea cerească şi de bucuria de nedescris (Luca 12.37). După aceea va fi ridicat scaunul de judecată al lui Hristos şi viaţa credincioşilor va fi pusă în lumină şi răsplătită corespunzător (2 Corinteni 5.10 şi următoarele). Credincioşii vor avea şi un timp de preamărire a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus Hristos la tron în cer. În timpul acesta în adorare smerită ei vor depune la picioarele Lui cununile lor (Apocalipsa 4-5). După aceea are loc nunta Mielului în cer, urmată de masa de nuntă cu oaspeţii mulţi ai cerului (prietenii Mirelui), care de asemenea vor participa la ea (Apocalipsa 19.7,8). Toate aceste evenimente trebuie să aibă loc după răpire, însă înainte de arătarea Lui pe pământ. Dar cum vor putea avea loc toate acestea, dacă sfinţii vor fi luaţi în văzduh şi apoi imediat ar coborî împreună cu Domnul (la arătarea Lui)?
3) Matei 24.29-31
Aici încă un alt loc din Scriptură, care este folosit:
Matei 24.29-31: Iar îndată după necazul acelor zile, soarele se va întunecat şi luna nu-şi va da lumina şi stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Şi atunci se va arăta semnul Fiului Omului în cer şi atunci toate seminţiile pământului se vor jeli şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu glorie mare. Şi va trimite pe îngerii Săi cu sunet puternic de trâmbiţă şi vor strânge pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă margine a lor.
Se presupune că venirea Domnului în locul acesta se referă la răpire, şi drept urmare momentul răpirii este pus direct după necazul cel mare. Astfel se ajunge la concluzia, că Adunarea va trece prin necaz.
Trâmbiţa care sună aici nu este însă identică cu trâmbiţa lui Dumnezeu, care sună la răpire, ci mai degrabă cu cea din Isaia 27.13; Psalmul 81.3 şi alte locuri. Aceasta cheamă înapoi în ţară pe cele zece seminţii ale lui Israel. În afară de aceasta „cei aleşi” nu sunt Adunarea, ci sunt aleşii lui Israel (Matei 24.24; Isaia 45.4; 65-9; Apocalipsa 7.1-8; Romani 11.28 şi aşa mai departe).
Greşeala fundamentală constă deci în confundarea răpirii şi arătării. Unele diferenţe esenţiale sunt următoarele:
- Venirea Fiului Omului nu este niciodată denumită ca răpire; întotdeauna este revenirea, arătarea lui Hristos.
- Răpirea este venirea Domnului pentru ai Săi (Ioan 14.3), în timp ce venirea Fiului Omului este venirea Domnului cu ai Săi la arătarea Lui (1 Tesaloniceni 3.13; 4.14; Iuda 14).
- Răpirea este o taină, care a devenit cunoscută abia în timpurile nou-testamentale (Ioan 14.2,3; 1 Corinteni 15.51,52; 1 Tesaloniceni 4.15-18). Însă venirea Fiului Omului este ceva cunoscut deja de credincioşii din Vechiul Testament, deoarece profeţii au vorbit despre aceasta (Daniel 7.13,14).
- „Fiul Omului” este un titlu, pe care Domnul îl ia când vine să judece lumea. La răpire însă Domnul nu vine să judece lumea, ci ca să ia mireasa Lui în cer.
- La răpire Domnul nu trimite pe îngerii Lui, ca să adune Adunarea (mireasa), ci El Însuşi vine ca s-o ia pentru Sine (1 Tesaloniceni 4.16; 2 Tesaloniceni 2.1).
Părerea unei răpiri parţiale
Unii creştini cred că va fi o răpire parţială. Aceasta este absurd şi nu este necesar să fie comentată. Căci ne-am putea imagina că Domnul ar duce în cer numai o parte a miresei Sale? Ce ar face El în cer cu o jumătate de mireasă? Cum ar putea avea loc nunta Mielului numai cu jumătate din mireasă prezentă? Ce locuri din Scriptură avem pentru aceasta? „Să cercetăm toate, să ţinem ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).
Cu Tariceanu, spre ruina
E simplu, oficial şi final: am ieşit în afara realităţii. Zeci de ani de prostie sistematizată şi-au atins potenţialul.
O antielită provincială ratează nonşalant joncţiunea cu lumea modernă şi împinge România spre iraţional. Începutul formelor de organizare inteligentă a vieţii româneşti a fost amânat. Probabil pentru totdeauna, căci această decolare ratată poate avea consecinţe fatale. Politic, ne-am tribalizat, iar economia joacă în regie vodoo.
Priviţi cu atenţie. Scrisoarea în care Văcăroiu şi Olteanu rup cu Europa repetă şi modernizează neamestecul în afacerile interne – ideea fixă şi stupidă a lui Ceauşescu. Adevărul politic intern e neschimbat: feudalism, corupţie, refuz. Priviţi şi mai atent: creşterea economică nu contrazice impasul, ci îl confirmă catastrofic. Raportul de guvernare prezentat de C.P. Tăriceanu, în timp ce pieţele financiare mondiale intrau în colaps, e un document halucinant. România lui Tăriceanu pare singura insulă de calm şi prosperitate într-o lume care a luat-o razna. Secretul acestei impresii e, pur şi simplu, ignoranţa.
Primul-ministru pretinde că rata creşterii economice e o cifră necomentabilă. Absurd. Creşterea economică e pretutindeni un semn de fecunditate şi echilibru exprimat formal de o cifră. O economie creşte cu adevărat numai atunci când creşte cu adevărat. Altfel spus, singura realitate economică pozitivă e productivitatea, capacitatea de a crea ceva compatibil cu pieţele lumii. Altfel, o economie produce doar cifre. Creşterea economică alintată de Tăriceanu are două surse: investiţiile străine directe şi consumul pe credit. Nici una nu exprimă o realitate productivă. Amândouă sunt epuizabile. Privatizările au un sfârşit, iar consumul pe credit e stimulat dincolo de capacitatea de plată a datornicilor. 30% din populaţia activă e, într-un fel sau altul, agăţată de credite de consum. Această situaţie încălzeşte statisticile, dar n-are legătură cu economia reală. Febra nu e totuna cu creşterea.
Primul-ministru a livrat un Raport de o seninătate vecină cu autismul.
Dacă feudalismul lui Olteanu şi al lui Văcăroiu nu poate răbda valorile juridice europene, capitalismul lui Tăriceanu nu înţelege nimic din realitatea economică locală şi globală. Căderea pieţelor financiare mondiale a fost rezultatul misticii speculative care a luat cifrele drept realitate. În mare, boala de care suferă şi România. În Occident, sistemul financiar a căzut, dar nu a luat economia cu el. Motivul: economiile occidentale există. Sunt reale. România nu e în aceeaşi situaţie. Ea e expusă masiv riscului, pentru că investiţiile străine şi creditul de consum depind de finanţare externă, iar banii s-au scumpit ameţitor în toată lumea. Căderea fantasmei statistice româneşti va lua cu ea totul, căci pe locul economiei reale nu se află nimic.
România e guvernată iraţional. Tăriceanu şi-a obişnuit poporul cu o mantră nătângă: economia creşte de la sine. O populaţie convertită, astfel, la mistica pilotului automat tinde să creadă că, în aceste condiţii, numele partidului de guvernare e lipsit de importanţă. Realitatea mascată de aceste supoziţii superficiale spune altceva: România se bazează pe consum, nu pe proiect. Pe suficienţă, nu pe inteligenţă. Ne importăm realitatea, în loc să o generăm. Euforia e prematură. România e în declin: populaţia scade, clasa politică îi permite cel mult participarea electorală, tinerii nu pot plăti pensiile bătrânilor mituiţi de Tăriceanu. Alegerile nu sunt o scuză, iar România nu trebuie să devină o afacere ratată de succesul penal al clasei politice.
Ocaua mică a lui Tăriceanu..
Se spune că ramân în istorie şi în amintirea contemporanilor oamenii consecvenţi, dispuşi să moară pentru a-şi apăra principiile. Într-o Românie unde “băieţii deştepţi” fac legea şi doar fraierii mai au principii şi idealuri înalte, este normal ca prim-ministrul ţării să nu dea doi bani pe moralitate şi consecvenţă. Cu acazia suspendării preşedintelui României, ales de fraierii care mai cred că votul lor contează, şi a eliminării unor miniştri gen Monica Macovei, singurul ministru pentru care oamenii au ieşit în stradă, Nuliceanu a afirmat că Parlamentul este singurul for democratic ale cărui decizii trebuie respectate, mai ales când te numeşti Guvernul Văcăroiu II.
Numai că acelaşi parlament, plin de foşti bolşevici, pupincurişti, securişti, turnători, mafioţi şi alte specii, decide majorarea salariilor profesorilor cu 50 % (decizie populistă şi greu realizabilă). În acest moment Tăriceanu realizează că deciziile Parlamentului nu mai sunt corecte şi nu pot fi aplicate. Dar atunci câte ocale are acest Nuliceanu? Cum să te mai miri că-n ţara asta nu se respectă nici o lege, când prim-ministrul ţării nu are o regulă unitară de apreciere a legalităţii. Pentru acest asistat de gaşca Fenechiu + Patriciu, regulile şi aprecierile se realizează după cum bate vântul.
Sistemul ticăloşit PSD a existat atât timp cât Tăriceanu era un neica nimeni ce dorea funcţia de prim-ministru. Odată cu ajutorul psd, se schimbă macazul şi justiţia are alte priorităţi (de exemplu îndepărtarea procurorilor incomozi). Parlamentul este forul suprem pâna la momentul în care se măresc salariile profesorilor (cei care l-au votat pe acest Nuliceanu), după aceea însă deciziile Parlamentului nu trebuie puse în aplicare deoarece, vezi doamne, nu sunt bani. Oare ce vede acest Tăriceanu când se uită în oglindă? Cel mai bun politician dintre afacerişti sau cel mai bun afacerist dintre politicieni? …
Citeste si articolele:
- Pasărea pe limba ei piere
- Cu Tariceanu, spre ruina
- PRM = dispreţ faţă de lege, morală, bună-cuviinţă
- Banca lui Vacaroiu a falimentat FNI, Sorin Ovidiu Vantu a comandat asasinate
De ce jigodia socialistă C.P. Tăriceanu trebuie să facă pușcărie…
Fostul broker Cristian Sima a publicat încă o spovedanie, de această dată despre Afacerea Rompetrol. El dezvăluie de ce a fost condamnat Sorin Roşca Stănescu, care au fost dedesubturile afacerii puse la cale de Dinu Patriciu şi ce implicare au avut prezidenţiabilul Călin Popescu Tăriceanu şi miliardarul UDMR Verestoy Attila.
Afacerea Rompetrol
Nu cu mult timp inainte de listarea Rompetrol, m-am trezit in birou cu C.P. Tariceanu. Desi sotia mea era directoare generala la firma lui, Citroen-ATS, si desi lucrasem la Intervam, unde, in afara de Catarama, era si Tariceanu actionar, intilnirile mele cu politicianul liberal se puteau numara pe degetele de la o mina. Ca orice politician versat m-a luat prin invaluire. M-a intrebat cum merge bursa, economia si alte politeturi. Apoi, a dorit sa-si deschida un cont si a si transferat 2 miliarde de lei vechi.Cu citeva saptamini inainte de listare a venit sa-mi dea simultan, un ordin si un pont. Sa cumpar actiuni Rompetrol, pentru el de toti banii pe care ii avea la mine, ba chiar si de mai multi bani, si sa cumpar si pentru mine. Mi-a dat si pretul: 116 lei. Mi-a sugerat ca la sfirsitul zilei le vom vinde cu 480. Exact asa s-a petrecut in prima zi de tranzactionare Rompetrol. Trebuie sa va explic ca la BVB, decontarile se fac la trei zile de la data tranzactiei. Adica, cumperi azi si platesti peste trei zile. Daca insa le vinzi in aceeasi zi, nu mai ai nevoie de niciun ban, incasezi doar cistigul.Astazi, in urma scandalului Rompetrol, este nevoie sa dovedesti ca aveai banii necesari cumpararii, inainte de a incasa suma rezultata din vinzare. Dar si astazi e suficient ca firma de borkeraj sa aiba banii necesari sau ceilalti clienti sa ii aiba. Nu neaparat clientul care cumpara.
I-am explicat domnului Tariceanu ca a sti pretul de pornire si a sti si pina unde creste actiunea, se numeste inside trading si e ilegal. Mi-a replicat ca in Romania nu e prea bine specificat acest delict si ca nu e niciun risc.
I-am explicat domnului Tariceanu ca a sti pretul de pornire si a sti si pina unde creste actiunea, se numeste inside trading si e ilegal. Mi-a replicat ca in Romania nu e prea bine specificat acest delict si ca nu e niciun risc. Am refuzat sa-i fac tranzactia, si-a retras banii si a facut-o prin Eastern Securities, firma de brokeraj a lui Verestoy. Am interzis in firma sa se cumpere sau sa se vinda actiuni rompetrol, si bine am facut, pentru ca, atunci cind doamna Albu a venit in control, era disperata ca de la mine nu s-a lansat niciun ordin pe rompetrol timp de peste 5 ani de zile. Cred ca si astazi sunt singura firma de borkeraj care nu a participat la tortul Rompetrol. Patriciu a fost negru de suparare cind a aflat ca Tariceanu mi-a spus planul. Ii era frica sa nu-i stric jocurile, stiind ca dispuneam de mari lichiditati, de la clientii mei straini. I-am asugurat ca nu ma voi amesteca.
Patriciu nu i-a facut pe Tariceanu, Verestoy sau SRS sa cistige pentru ca era generos, ci pentru ca avea de platit anumite spagi de la preluarea Petromidia.
Esential e sa intelegeti ce s-a intimplat atunci. Patriciu a vindut sute de milioane de actiuni Rompetrol de la firma sa Vega si apoi a inceput sa cumpere pina cind au ajuns la 480 unde vega a cumparat totul inapoi. Patricu a vindut la 116 si a cumparat la 480. El a facut o pierdere intentionata, legala de fapt, prin care a platit tot ce datora la multa lume in modul cel mai elegant posibil. Patriciu nu i-a facut pe Tariceanu, Verestoy sau SRS sa cistige pentru ca era generos, ci pentru ca avea de platit anumite spagi de la preluarea Petromidia. Toata lumea a anchetat apoi pe cei care au cistigat, cind esential, era sa vezi cine a dorit sa piarda, si de ce? SRS plateste azi cu libertatea, pentru ca el a achizitionat si vindut actiuni in aceeasi zi, fara niciun ban, ceilalti macar au dovedit ca aveau ceva bani sa cumpere. Totul s-a facut cu directa cooperare a CNVM ului care ar fi trebuit sa supravegheze tranzactiile. Mai mult chiar, serverele de la BVB s-au blocat pentru ca volumul a fost prea mare pentru amarita noastra de bursa. Este ciudat ca azi, dintre toti speculantii cu actiuni rompetrol, doar SRS e arestat si mai ales, ca sefa CNVM ului, a primit doar pedeapsa cu suspendare. Cum nu ma pricep la justitie, nu vreau sa speculez pe acest subiect. Pierderea intentionata facuta de Vega pe actiunile Rompetrol, pierdere care e o evaziune fiscala clara ca ziua, nu a fost nici ea anchetata. Dupa acest episod, Patriciu obisnuia deseori sa manipuleze piata, pentru a ii face pe unii sau altii sa cistige, metoda mult mai intelegenta decit banii la punga ai lui Siveco, spalati cu tiganii din Sintesti.
Relatiile lui Dinescu cu Patriciu s-au cosmetizat dupa ce Patriciu i-a cumparat lui Mircea “Plai cu Boi” si “Aspirina Saracului” cu enorma suma de 1 mil de euro.
Dupa listarea de pomina la Rompetrol, prin 2005, a inceput ancheta si am fost invitat de Mircea Dinescu sa explic ce s-a intimplat, la emisiunea lui: Vorba lui Dinescu. Dinescu era spumos dar nu prea intelegea si nu m-a lasat prea mult sa vorbesc. Relatiile lui Dinescu cu Patriciu s-au cosmetizat dupa ce Patriciu i-a cumparat lui Mircea “Plai cu Boi” si “Aspirina Saracului” cu enorma suma de 1 mil de euro. Mircea, afacerist slab, nu a inteles, ca daca firma e a lui patriciu in majoritate si acesta a imprumutat firma cu 950000, asta nu inseamna ca Dinescu incaseaza ceva. Maxim a fost ca si restul de 50000 erau un cec de la o banca elvetiana, cec insa postdatat dupa mai multe luni. Dupa aceasta tranzactie, practic, relatiile au devenit neutre: Dinescu nu il mai critica si Patriciu isi vedea de afacerile lui.
Dosarul Rompetrol are insa un final mult mai interesant. Cum a vindut Patriciu o firma din antilele olandeze, si cum nu a platit niciun sfant la fisc, nici romanesc nici olandez. Ba mai mult, din ce a incasat, a reusit sa dea curat, lui Kulibayev, aproape 2 miliarde de dolari para-ndarat.Cum de stiu eu finalul? Simplu, din noroc. Para-ndaratul a venit la BSI Chiasso, iar directoarea si adjunctul erau atunci actionari WBS. Stiu ca sunteti deceptionati dar, in realitate, benzinaria lui conu’ Dinu nu s-a vindut nici macar cu un miliard.
Dar toate astea, intr-o alta spovedanie!
Tineti aproape!!!”
Citeste si articolele:
- Pasărea pe limba ei piere
- Ocaua mică a lui Tăriceanu
- Cu Tariceanu, spre ruina
- Este în regulă ca un condamnat pentru corupție să fie în Parlament?
- Liberalii actuali din România, lepădături ce nu merită nici scuipatul nostru
Dictatura comunistă: “poliţia politică” în robă (II)
Numele mai multor procurori, civili şi militari, cu funcţii importante în Parchetul General şi chiar în Consiliul Superior al Magistraturii, apar în dosarul uciderii disidentului Gheorghe Ursu, de către autorităţile comuniste:
- Alexandru Ţuculeanu şi Ilie Picioruş, procurori în Parchetul General până în 2004;
- Samoilă Joarză, general-magistrat şi şef al Secţiei Parchetelor Militare, în anii 2000;
- procurorii militari Mihai Popov şi Mircea Levanovici;
- plus alte nume mai puţin cunoscute opiniei publice.
Tot în dosarul Gheorghe Ursu, alături reprezentanţii “poliţiei politice” în robă, mai apar securişti notorii şi miliţieni torţionari celebri, precum Iulian Vlad, Emil Macri, Vasile Gheorghe, Gheorghe Homoşteanu, Gianu Bucurescu, Tudor Stănică şi Mihail Creangă, plus informatorii-torţionari ai Miliţiei şi Securităţii, precum Marian Clită sau Gicuţă Radu.
Toţi aceştia sunt învinuiţi că ar fi avut o implicare mai mare sau mai mică în arestarea, anchetarea şi moartea prin tortură a disidentului anticomunist Gheorghe Ursu.
Mai mult, unii dintre cei pomeniţi, mai ales magistraţii, dar şi unii poliţişti şi ofiţeri de informaţii, au făcut tot ce au putut ca să tergiverseze şi chiar să blocheze ancheta privind asasinarea, în 17 noiembrie 1985, a disidentului Gheorghe Ursu.
La instalarea sa în funcţie (pe vremea când preşedintele României era criminalul KGB-ist Ion Ilici Iliescu – n.m.), procurorul general al României, Ilie Botoş, a declarat jurnaliştilor că va face curăţenie în Parchetul General în ce-i privesţe pe procurorii suspectaţi că ar fi colaborat, înainte de 1989, la acte de poliţie politică. Evident, ulterior a declarat că, în ce-i priveşte pe Ţuculeanu, Picioruş şi Joarză, “este o chestiune delicată, discutabilă”, dar că “n-au făcut poliţie politică, pentru că nu au fost membri ai aparatului Securităţii”.
Justiţia pe vremea holerei, pardon, a PSD-ului (II)
Cum a început Justiţia din Românica să mişte prin intermediul DNA, în epoca Monica Macovei – Laura Codruţa Kovesi, şi, pe cale de consecinţă, marii mafioţi din politică să ajungă în cătuşe, judecaţi şi condamnaţi, cum au început cei din PSD = ciuma roşie = mafia, acompaniaţi de Băsescu, Udrea şi restul, să atace Justiţia. Ba că SRI-ul a ascultat ilegal telefoanele (tot ilegal, eu pe mafioţii din PSD i-aş pune la zid şi aş trage fără milă), ba că nu ştiu ce complet de judecată ar trebui să aibă 5 membri, nu 3 (sau invers), ba că de ce ai bască verde, Kovesi, şi nu roşie, din moment ce ai făcut poză (trucată?) cu borfaşul Liviu Dragnea etc.
Aşadar, apărându-se în formaţie completă, mafioţii din PSD şi nu numai, susţinuţi puternic de posturile de televiziune ale mafiei din politică (Antena 3 şi România TV) au reuşit să anihileze DNA de nu se mai aude de nicio arestare sau condamnare de parlamentar (actual sau fost) sau ministru (actual sau fost). S-a ajuns în situaţia din 2004, atunci când justiţia îi proteja pe marii corupţi, aceştia furând tot şi lăsând România în fundul gol. Pentru cei care nu ştiu cum era justiţia în 2004, iată un exemplu în materialul de mai jos.
Circuitul dosarelor în Parchetele din Iaşi
În Iaşi sunt (erau în 2004 – n.m.) patru Parchete civile: cel de pe lângă Judecătorie (PJI), cel de pe lângă Tribunal (PTI), cel de de lângă Curtea de Apel (PCAI) şi secţia ieşeană a PNA (Parchetul Naţional Anticorupţie, organism blocat, funcţiona doar pe hârtie, prin intermediul căruia mafioţul puşcăriaş Adrian Năstase şi KGB-istul criminal Ion Iliescu încercau să prostească Occidentul prin a arăta că România luptă împotriva corupţiei, doar că cei mai mari corupţi conduceau ţara în 2004; o conduceau, evident, pe ultimul drum – n.m.).
După complexitatea cazului, un dosar se plimbă mai întâi la PJI, apoi la PTI, la PCAI şi, în cele din urmă, dacă e gros-gros, se duce la PNA. Va să zică, dacă ai furat de ai stins, de ordinul meleardelor (de lei vechi, pe atunci nu existau leii de astăzi, noi, RON, primii lei noi au inauguraţi, dacă putem spune aşa, parcă în 2010, de Traian Băsescu, pe atunci preşedintele României, şi Mugur Isărescu, pe atunci guvernator BNR, cei care au pipăit primii lei noi la un bancomat din Bucureşti – n.m.), dosarul tău va ajunge în cele din urmă la PNA.
Însă, fix înainte de a ajunge acolo (la PNA, adică – n.m.), trece pe la Parchetul Curţii de Apel. Infractori din toată lumea, noi vă dăm un singur sfat: la PCAI e de dat. Acolo, procurorul care se ocupă (se ocupa în 2004 – n.m.) de cercetări penale este Dan Bădărău. Din funcţia lui, triază dosarele – şi vă asigurăm noi că le triază foarte bine.
Dacă dosarul e la PTI, le triază Luminiţa Merişescu. Aceasta a fost secretara lui Bădărău, până în 1997, când acesta a fost nevoit să îşi dea demisia din fruntea PTI, după ce mai multe dosare din parohia lui fuseseră găsite arse pe câmp (vă daţi seama că acest Bădărău, această jigodie infractoare, care ar trebui să fie după gratii, are astăzi pensie specială, de ordinul miilor de euro, care se adaugă la alte zeci sau sute de mii de euro, bani obţinuţi din şpăgi pe vremea când îi făcea scăpaţi, contra cost, pe infractorii pe care-i intersecta în viaţa lui de borfaş cu diplomă şi reprezentant al statului mafiot român, stat devenit mafiot în epoca PSD = ciuma roşie – n.m.).
Merişescu a făcut şi Dreptul în timp ce făcea pe secretara lui Bădărău. Suficient cât să fie numit procuror la PJI şi apoi la PTI. Şi asta, deşi şeful ei de la PJI îi dăduse o caracterizare în care sintagma “compromisuri morale” era cea mai eufemistică.
La PJI, Bădărău nu şi-a putut infiltra niciun om. Dar a găsit soluţia: orice dosar interesant care are şanse să ajungă la PJI trece mai întâi pe al Poliţie. De aici poate fi luat de Bădărău. Chiar sub pretextul unui “control”, cum s-a şi întâmplat în toamna lui 2003, când Bădărău s-a dus la Poliţie şi a luat trei dosare la PCAI (un dosar al unui fost director de regie, un altul cu două firme ale unui consilier local şi un al treilea în care erau implicaţi doi oameni de afaceri).
A mai rămas de controlat PNA-ul. Aici e mai simplu decât credeţi. Tătucul suprem al PNA-ului este unu’ Ion Amarie din Suceava (şi jegul ăsta, unealta puşcăriaşului mafiot Adrian Năstase are, astăzi, pensie specială, pentru “meritul” de a-i face scăpaţi de adevăraţii hoţi ai neamului românesc, bandiţii din politică – n.m.). Care, după cum v-am spus tot noi mai an, nu e decât finul de cununie al lui Bădărău.
Şi pentru ca imaginea să fie completă, să mai spunem că Bădărău are şi o nevastă. Nu, nu e procuror. E notar. De fapt, notara cea mai putred de bogată din Iaşi. La Stela Bădărău, pe numele ei de birou, este stagiară o tânără speranţă a notariatului din România. E vorba de Ioana Solcanu, nimeni alta decât fiica senatorului PSD (din 2004 – n.m.) Ion Solcanu. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)
Ei bine, în această încrengătură de mafioţi din justiţie şi politică, s-a petrecut demolarea României, având drept consecinţă plecarea din ţară a peste 10 milioane de români, cea mai mare emigraţie pe timp de pace înregistrată vreodată în Europa.
În timpul Revoluţiei Franceze (1789 – 1799), ghilotina a luat multe capete, inclusiv capete încoronate, plus nişte sute de capete de popi lacomi şi avari, dar Franţa a ieşit întărită şi a schimbat radical lumea Europei de atunci. Franţa de imediat după acele evenimente, prin Napoleon Bonaparte, a cucerit Europa şi a scris cea mai memorabilă filă din toată istoria naţiunii franceze.
Şi România ar fi avut şansa să scrie o filă memorabilă în decembrie 1989 şi după, dacă nişte mii de mafioţi din politică, nişte mii de securişti criminali şi nişte mii de comunişti torţionari ar fi fost puşi la zid şi executaţi. Nu s-a întâmplat aşa, iar astăzi vedem o ţară pustiită, o ţară defrişată, o ţară prădată, o ţară fără viitor.
Citeste si articolele:
- Justiţia pe vremea holerei, pardon, a PSD-ului
- Cum a ajuns statul român, guvernat cel mai mult după 1989 de către PSD = ciuma roşie, stat mafiot
- Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei
- După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955
- În 2003, Miercurea-Ciuc s-a declarat stat mafiot independent de România
Tariceanu, numarul 2 in Republica Securistica Romania, autorul unui lung sir de ilegalitati
Tariceanu – 5 neveste si biletelul roz
Călin Popescu Tăriceanu este, încă, președintele Senatului, cu mari șanse să fie debarcat în următoarele zile. Acest bolșevic ce se autointitulează liberal, dar este departe de orice formă primitivă de liberalism, trimitea, dacă vă mai amintiți, un bileț roz Președintelui României, în care îl ruga (se numește trafic de influență) să intervină în favoarea amicului său Dinu Patriciu. În orice țară normală de pe Terra, după un asemenea gest, făcut public, erai terminat ca politician. Nu a fost cazul în țara Prostănacului, pe atunci președintele mafioților socialiști din România, adică grupul PSD. Mai mult, acest Prostănac, numit și Geoană, ce azi luptă pentru o altă Românie, eventual transformată în Șatra Vanghelie, nu a reușit să-l debarce pe Tăriceanu, adică mafiotul bolșevic Tăriceanu a guvernat România în condițiile în care PNL-ul avea vreo 20% din numărul de parlamentari. Mână în mână, ca și azi, cu urmașul PCR-ului (apărut în România la ordinul Moscovei), adică PSD-ul, Tăriceanu – 5 neveste și zeci de ilegalități, pentru care ar lua ani grei de pușcărie, este numărul 2 în România, conform prevederilor Constituției. Un mafiot care poate ajunge oricând Președintele României. Un mafiot care a promovat infractori în structurile guvernului de căcat pe care l-a condus: Chiuariu (infractorul de la Justiție, anchetat penal într-un dosar si condamnat cu suspendare în alt dosar), Cristian David (infractorul de la Interne, în prezent arestat), Varujan Vosganian (anchetatul penal de la Finanțe), Radu Stroe (unul din autorii morali ai targediei din Apuseni) etc. Dar șirul ilegalităților comise de acest mafiot bolșevic, ce trebuie să ajungă la pușcărie, este mult mai mare. Iată, mai jos, câteva astfel de fapte penale.
- Cum a negociat Tariceanu libertatea mafiotilor din Romania
- Cu Tariceanu, spre ruina
- Ocaua mică a lui Tăriceanu
- Liberali second – hand
- “Realizărili” guvernelor Tăriceanu II, III, IV, …
- Penitenciarele, recompensa slugilor
- Cum îşi permite ambasadorul SUA să ne dea lecţii ? România nu este coruptă!
- Bilanţul guvernării liberalo-pesediste (II)
- Bilanţul guvernării liberalo-pesediste (I)
Mai avem materiale. Vom reveni. Fiti pe aproape.
Citeste si articolele:
Pasărea pe limba ei piere
“Cristian Adomniţei trebuia sa negocieze cu PSD-ul un procent rezonabil de creştere a salariilor profesorilor”, declara recent C.P. Tăriceanu. De aici reiese clar că acest Vacăroiu al II-lea al României şi-a negociat numai cu PSD-ul (partidul mafioţilor liberi, datorită unei justiţii pline de denozauri bolşevici şi ştulfe liberale) rămânerea sa la guvernare. Şi ce putea oferi acest Nuliceanu al României? Firmele personale nu intră în discuţie, aşa încât le-a oferit psediştilor ceea ce au cerut: pensii pentru electoratul psd, chiar dacă se moare pe infrastructura de doi lei a României, şi protecţie mafioţilor din PSD, doar celor de teapa lui Adrian Năstasenu le prieşte statul la răcoare.
Într-o Românie membră a UE, guvernul de cacao Tăriceanu doi n-a reuşit să schimbe semnificativ nimic în această ţară, în afara creşterii consumului. Doar atunci când ai nişte bani te duci la birt, mănânci şi bei, chiar dacă îţi plouă în casă. Pentru viitorul prosper al acestei ţări, Tăriceanu este o barieră comparabilă cu perioada Văcăroiu, atunci când reformele au stagnat, iar România a fost depăşită clar de tările baltice şi tot grupul care au aderat la UE înaintea noastră.
În cazul unei noi prezenţe liberale sau/şi neocomuniste la guvernarea României, deja îmi pregătesc paşaportul pentru a cere viză (sau BI/CI) pentru a nu muri pe autostrăzile României sau a nu admira palatele baronilor de tot soiul, pe care o justiţie blocată şi de Tăriceanu nu reuşeşte să-i condamne. Nici măcar ANI – pe care au tot blocat-o neocomuniştii din PSD – nu este funcţională. A cerut PSD + PRM moartea clinică a CNSAS-ului, Tăriceanu s-a executat, prin intermediul Curţii Constituţionale. Mai pomeneşte acest Nuliceanu de legea lustraţiei? De sistemul ticăloşit? Până şi Băsescu pare să fi obosit. PSD + PNL/ viitorul nostru unde e? În pensia mărită a bunicii, probabil …
Citeste si articolele:
- PRM = dispreţ faţă de lege, morală, bună-cuviinţă
- Banca lui Vacaroiu a falimentat FNI, Sorin Ovidiu Vantu a comandat asasinate
- Cu Tariceanu, spre ruina
-
RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947
Potrivit unui proiect inițiat de Liviu Dragnea și de senatorul Șerban Nicolae, Banca Națională a Rumîniei este obligată să aducă în țară aproape toată rezerva de aur ținută la Londra, în Banca Angliei.
Social-democrații susțin că nu se justifică plata unor comisioane pentru custodia aurului în străinătate, în condițiile în care Rumînia a atins standardul de economie de piață funcțională. Proiectul de lege inițiat la Senat modifică Legea 312/2004 privind statutul BNR. La capitolul rezerve, proiectul introduce un nou alineat, care limitează sever posibilitatea ca Banca Centrală să mai țină aurul în afara țării.
Custodia AURULUI costă, nu aduce dobînzi
”Din rezerva constituită, Banca Națională a Rumîniei poate depozita aur în străinătate exclusiv în scopul obținerii de venituri prin tranzacționare și alte operațiuni specifice. Depozitele de aur constituite de Banca Națională a Rumîniei în străinătate nu pot depăși 5% din cantitatea totală de aur constituită ca rezervă”, se arată în proiectul semnat de Dragnea și Șerban.
Declarațiile guvernatorului Mugur Isărescu din urmă cu peste doi ani:
Rezerva de aur a Rumîniei s’a menținut în ultimii ani la 103,7 tone, cu o valoare estimată de 3,84 miliarde de euro la sfîrșitul lui 2018. Oficialii BNR au declarat, de’a lungul timpului, că aurul Rumîniei, este păstrat la Londra pentru a oferi credibilitate țării.
”(…) aurul este parte din rezerva noastră internațională. E rezerva internațională, nu e rezerva internă. Toată rezerva internațională a unei țări se ține în exterior, că de’aia se numește rezervă internațională.”
Peste 60 de tone ar trebui repatriate
În expunerea de motive la acest proiect de lege, inițiatorii estimează că 65% din aurul țării se află în străinătate. Dacă plasamentele externe sunt limitate la 5%, BNR ar trebui să repatrieze peste 60 de tone de aur. În ultimii ani mai multe țări și’au repatriat, măcar parțial, rezervele de aur. Olanda a adus, în 2014, peste 122 de tone din aurul ținut la New York.
Germania a repatriat peste 530 de tone din plasamentele la New York și Paris în perioada 2013-2016 și plănuiește continuarea procesului. Banca centrală a Ungariei a anunțat, în primăvara anului trecut, că va aduce în țară cele trei tone de aur ținute la Londra, adică întreaga rezervă. Ulterior, Ungaria a început să cumpere aur și a crescut de 10 ori deținerile pînă în toamna lui 2018 la 31,5 tone.
Daniel Dăianu, membru al Consiliului de Administraţie al BNR:
”Mai bine să nu faci operaţiuni cu aur… Aurul Rumîniei trebuie să fie cît mai bine protejat. Rezervele Rumîniei sînt plasate astfel încît ele să fie protejate și ca valoare, și fizic. Viața unei țări poate cunoaște și momente mult mai dramatice decît cele pe care ni le imaginăm după 3 decade de tranziție într’o Europă care nu a cunoscut un război mare european. Trăim vremuri care nu devin mai benigne, dimpotrivă, mai periculoase. Poți să faci cu aurul operațiuni mai mult sau mai puțin riscante, punctul meu de vedere e că e mai bine să nu faci operațiuni. Eu cred că important pentru Rumînia e să facem plasamente acolo unde avem certitudinea, pe baza unei analize geopolitice, că sunt protejate mai bine.”
Oare nu ar fi timpul să cerem și aurul rușilor?
Asta dacă tot ținem atît de mult să aducem aurul Rumîniei în țară…
ÎN 1947 SOVIETICII AU FURAT DIN RUMÎNIA, TEZAURUL LUI ANTONESCU DE 200 DE TONE DE AUR
Nu vorbim aici de Tezaurul de 93 de tone trimis de Rumînia la Moscova în 1916.
Citește aici despre Tezaurul Rumîniei de la Moscova:
ADEVĂRUL DESPRE TEZAURUL ROMÂNESC DE LA MOSCOVA
Acum 74 de ani, la 16 ianuarie 1945 se semna Convenția de Armistițiu, care stabilea, la articolul 11, reparațiile de război datorate de Rumînia Uniunii Sovietice (300 de milioane de dolari).
Este vorba despre Convenția economică ”asupra mărfurilor pe care Rumînia urmează să le livreze în compensarea daunelor cauzate de către Rumînia Uniunii Sovietice prin operațiunile militare și ocuparea teritoriului sovietic”.
Plata s’a făcut, teoretic, în bunuri. Practiv însă, sovieticii au mai luat ceva din Rumînia:
Tezaurul mareșalului Antonescu, 200 de tone de aur – despre care nu se vorbește nimic oficial.
Generalul Emil Străinu susţine că Uniunea Sovietică a luat din ţara noastră, în 1947, aproape 200 de tone de aur, care erau ascunse în peştera de la Tismana.
Din Rumînia toţi iau şi apoi ”uită” să dea înapoi ce’au luat.
Nu doar Germania, Irakul, Mongolia, Cuba, Libia sau Siria au datorii de miliarde la noi. După ce au refuzat să ne înapoieze tezaurul trimis în 1916 la Moscova pentru a fi ferit de trupele germane, se pare că ruşii au plecat din Rumînia cu 200 de tone de aur şi după cel de’al doilea război mondial!
E vorba despre tezaurul Băncii Naţionale, aşa cum l’a lăsat mareşalul Antonescu în anul 1944.
În 1939, cînd a început al Doilea Război Mondial, Rumînia s’a aliat cu Germania. Mareşalul Ion Antonescu a încheiat un pact cu Hitler, iar ţara noastră a început să vîndă statului nazist diferite produse contra aur.
În urma acestui comerţ, rezerva de metal preţios a Băncii Naţionale a Rumîniei a ajuns, în 1944, la 244,9 tone, cea mai mare din istoria ţării. În acel an, de frica invaziei sovietice, tezaurul Rumîniei a fost ascuns într’o grotă de lîngă Mănăstirea Tismana (judeţul Gorj) şi nu s’a mai vorbit de el.
SOVIETICII AU FURAT DIN RUMÎNIA, ÎN 1947, TEZAURUL LUI ANTONESCU: 200 DE TONE DE AUR
O referire la uriaşa rezervă a reapărut în presa vremii abia în februarie 1947, cînd aurul a fost luat de la Tismana şi adus înapoi la Bucureşti, sub supravegherea armatei sovietice. După această dată s’a aşternut tăcerea pînă în 1953, cînd Banca Naţională a raportat că rezerva de aur a Rumîniei era de 53,1 tone.
Faţă de 1947, aveam un minus de 191,8 tone!
Unde a dispărut acest aur?
Nu există o poziţie oficială, dar unii istorici presupun că tezaurul ar fi fost luat de ruşi, ca plată a datoriei de război.
Potrivit acordului sovieto-rumîn pentru pagubele de război, Rumînia a fost obligată să plătească URSS 300 milioane $, adică 50 milioane $ anual timp de 6 ani, în produse petroliere, cherestea, vite, grâne, vase maritime şi fluviale, material mecanic şi feroviar.
Nu se vorbeşte însă nimic despre lingourile de aur.
Surse din Ministerul de Externe susţin că acel tezaur a fost luat în custodie de Moscova, adică în păstrare cu de’a sila. Prin urmare, Rumînia ar trebui să revendice nu numai tezaurul trimis în Rusia în 1916, pentru a fi ferit de trupele germane, ci şi pe cel luat de Moscova după cel de’al doilea război mondial.
În 1944, Rumînia era de două ori mai bogată în aur decît azi.
De la al Doilea Război Mondial, cantitatea de aur deţinută şi raportată de Banca Naţională a Rumîniei a avut următoarea fluctuaţie:
1944: 244,9 tone;
1953: 53,1 tone;
1969: 111 tone;
1972: 64,4 tone;
1979: 110 tone;
1985: 118,7 tone;
1990: 67 tone;
1997: 93,4 tone;
2008: 107 tone;
2010 (iunie) : 103,7 tone.
Rezerva de aur a Rumîniei, aflată în administrarea Băncii Naţionale a fost la sfîrşitul anului trecut de 103,7 tone. De altfel, rezerva de aur a rămas, din punct de vedere cantitativ, aproximativ la acelaşi nivel, de 18 ani.
Desigur, valoric vorbind, rezerva de aur a înregistrat fluctuaţii influenţate de preţul aurului pe piaţa internaţională.
Citește și: DESPRE AUR ȘI BOGĂȚIILE FURATE DIN ROMÂNIA
Sursă: Volumul ”Exerciţii de magie”, semnat de generalul de brigadă Emil Străinu şi apărut la Editura TRIUMF, Profit.ro, newsteam.ro
https://thraxusares.wordpress.com/2019/03/01/rusia-are-de-inapoiat-si-cele-200-tone-aur-ale-perioadei-antonescu-furate-dupa-1947/
Fara sa-si vada barna din ochi,”mesianicul ”Putin acuza „natura satanică a civilizației occidentale”…Dar si “Prorocul ”mincinos bate campii! Aleksandr Dughin, primul discurs de la înmormântarea fiicei sale: Luptăm de partea Arhanghelului Mihail împotriva diavolului în Ucraina
Sebastian Jucan • HotNews.ro
Filosoful Aleksandr Dughin, considerat unul dintre ideologii principali ai președintelui rus Vladimir Putin, a declarat în primul său discurs susținut după înmormântarea fiicei sale, Daria Dughina, că Rusia se confruntă în Ucraina cu diavolul în timp ce ea luptă de partea Arhanghelului Mihail.
„Suntem într-un război foarte, foarte real. Acesta nu este doar un război al oamenilor, ci și unul al spiritului. Acest lucru este foarte important. Putem spune că vedem o confruntare orizontală între armata noastră și oponenții noștri. Suntem împotriva NATO. Bineînțeles, nu suntem împotriva sa, nici măcar Ucraina nu are nimic de spus despre asta”, afirmă Dughin.
„Dar există o altă măsură, una verticală, a acestui război. Acesta este un război al raiului împotriva iadului. Acesta este un război al războinicilor angelici. Acesta este un război al vasalilor Arhanghelului Mihail împotriva diavolului. Iar această măsurătoare verticală este o ideologie, o idee, un spirit pe care acest război îl dezvăluie, fiind principalul său susținut”, continuă el.
Aleksandr Dughin amintește apoi de discursul susținut de Vladimir Putin pe 30 septembrie, când a proclamat anexarea teritoriilor ucrainene ocupate, afirmând că liderul de la Kremlin a vorbit despre „natura satanică a civilizației occidentale”.
„Iar aceasta nu este o metaforă”, subliniază ideologul lui Putin. „Așadar avem astăzi două idei, două războaie față în față, fiindcă îngerii sunt spirite și minți. Îngeri și demoni. Iar câmpul de luptă este Ucraina, pe de-o parte. Noi suntem Sfânta Rusie, după cum spune Sfânta Patriarhie. Iar împotriva noastră sunt forțele lumii, de un rău istoric și absolut”, mai spune el.
„Prin urmare vorbim din ce în ce mai mult despre Armaghedon, sfârșitul vremurilor și Apocalipsă. Toate acestea se întâmplă în fața ochilor noștri”, afirmă acesta în discursul pe care l-a susținut în urmă cu o zi la Consiliul Mondial al Rușilor, un eveniment organizat anual de Biserica Ortodoxă Rusă.
În cadrul aceluiași eveniment au mai vorbit oligarhul ultranaționalist Konstantin Malofeev, un apropiat al lui Dughin care a finanțat separatiștii din estul Ucrainei, ministrul rus al Educației Serghei Kravțov, șeful așa-zisei Republici Populare Donețk, Leonid Sluțki, și președintele Partidului Comunist Rus, Ghennadi Ziuganov
Pe același subiect: N-a mers cu „denazificarea”, încearcă acum cu „desatanizarea” Ucrainei / Ce spun Pavlov și Kadîrov și care este explicația noii linii de propagandă a Moscovei
Ce a spus Aleksandr Dughin la înmormântarea fiicei sale
În ultimul său discurs susținut înainte de cel de ieri, ideologul rus a vorbit la catafalcul fiicei sale, înmormântată pe 23 august după ce murise cu câteva zile înainte în explozia unei mașini-capcană despre care se credea la momentul respectiv că l-ar fi vizat pe Dughin.
„Când ea a fost un copil, aproape că primele ei cuvinte, pe care bineînțeles că noi am învățat-o, au fost ‘Rusia’, ‘statul nostru măreț’, ‘nația noastră’, ‘imperiul nostru’”, a spus ideologul rus la funeraliile Dariei Dughina la care au participat mai mulți oficiali de la Moscova și oameni de afaceri apropiați de Kremlin și Biserica Ortodoxă Rusă.
Dughin a spus de asemenea că fiica sa ar fi vrut ca oamenii „să ne apere credința, ortodoxismul nostru, să iubească poporul nostru rus”.
„Oamenii care luptă împotriva noastră nu înțeleg că poporul rus nu este format doar din cei care sunt în viață acum. Ci este alcătuit din cei care au trăit înaintea noastră și vor trăi și după aceea. Iar noi vom deveni mai puternici cu sângele martirilor noștri. Și datorită sfârșitului prematur al dragei noastre iubite Dasha vom fi cu siguranță victorioși în acest război”, a spus și Malofeiev, un prieten apropiat al familiei.
Rusia susține că Ucraina ar fi asasinat-o pe Daria Dughina
A doua zi după asasinarea fiicei lui Dughin, Serviciul Federal de Securitate al Rusiei, temutul FSB, a anunțat că a identificat persoana responsabilă de moartea acesteia.
FSB a susținut că atacul a fost comis de o Natalia Vovk, o ucraineancă născută în 1979 care a venit cu fiica ei minoră în Rusia și a petrecut o lună pregătind atacul, închiriind un apartament în același bloc de locuințe și cercetând stilul de viață al lui Dughina.
Agenții de informație ruși susțin că asasina a participat la un eveniment în afara Moscovei, la care se aflau și Dughina și tatăl ei, înainte de a efectua o „explozie controlată” a mașinii în care se afla aceasta și de a fugi din Rusia în Estonia
Guvernul de la Tallinn a respins imediat această versiune a evenimentelor.
Ulterior, pe 29 august, FSB a anunțat că a identificat un al doilea asasin, Tsyganenko Bogdan Petrovici, un cetățean al Ucrainei despre care spune că s-a ocupat de obținerea unor plăcuțe de înmatriculare și documente false în numele unui cetățean real al Republicii Kazahstan și, împreună cu Vovk, a asamblat un dispozitiv exploziv improvizat într-un garaj închiriat din sud-vestul Moscovei.
Ucraina a negat orice legătură cu asasinarea Dariei Dughina, afirmând că aceasta a fost organizată de serviciile secrete rusești. Ma i mulți cunoscuți analiști și experți străini au exprimat puncte de vedere asemănătoare.
Însă într-un articol publicat la începutul lunii februarie, jurnaliștii de la The New York Times afirmă că agențiile de informații ale Statelor Unite cred că părți din guvernul ucrainean au autorizat atacul cu bombă care a ucis-o pe Daria Dughina.
Oficialii citați sub condiția anonimității de NYT afirmă că Statele Unite nu au luat parte la atac, fie prin furnizarea de informații sau altceva, că nu au avut cunoștiințe de operațiune înainte de punerea în aplicare.
////////////////////////////////////////
Asa da-REFORMA JUSTITIARA!Ei fura,ei se judeca si tot ei se amnistieaza!Lista dosarelor cu nume grele care așteaptă prescrierea faptelor / Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Băsescu – avocat / Ioana Băsescu, beneficiar și ea
Mona Hera • HotNews.ro
Elena Udrea și Ioana Băsescu se află printre numele celebre care ar scăpa de dosare penale, prin prescrierea faptelor, în urma deciziei luate marți de instanța supremă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind prescripția. Udrea, aflată în penitenciar, ar urma să scape de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Traian Băsescu din 2009, spune Silvia Uscov, avocata acesteia. Lista beneficiarilor este însă mai lungă.
Decizie majoră a instanței supreme privind prescrierea faptelor. Efectul – mii de inculpați ar putea scăpa de dosarele penale / Elena Udrea și Ioana Băsecu, pe lista beneficiarilor
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât marţi că decizia CCR privind prescripţia se aplică retroactiv, pe principiul legii penale mai favorabile.
Decizia va spulbera mii de dosare aflate pe rolul instanţelor sau la parchete – inculpaţii vor scăpa de condamnare sau de acuzaţii, ca urmare a prescrierii faptelor. Vor fi vizate dosare cu infracțiuni de drept comun, dar și dosare de corupție cu nume celebre, aflate la parchete sau la instanțe.
“Practic, se consideră că nu au existat cauze de întrerupere a prescripției, ceea ce va avea ca efect constatarea prescripției în numeroase cauze.
Putem să aprecim că vor fi mii de cauze în care instanța va dispune încetarea procesului penal sau parchetele vor dispune clasarea pentru intervenirea prescripției.
În schimb, nu vor fi puse în discuție cauzele definitiv judecate”, a explicat pentru HotNews.ro procurorul militar Bogdan Pîrlog.
“Esenţial este că deciziile Curţii Constituţionale rămân obligatorii, potrivit Constituţiei şi nu pot fi refuzate de la aplicare de către instanţe şi de către judecători nici măcar prin interpretarea lor – aceasta este esenţa a ceea ce a decis astăzi ICCJ”, afirmă și avocatul Toni Neacșu, fost judecător la CSM.
“Prin urmare, cele două decizii ale Curții Constituționale urmează să se aplice tuturor dosarelor aflate în judecată sau în urmărire penală, la acest moment.
Concret, în funcție de infracțiunile săvârșite, termenele de prescripție care vor putea fi invocate în dosarele aflate încă pe rol sunt cele de 8-10 ani maximum.
Înseamnă că majoritatea faptelor săvârșite anterior anului 2014, respectiv 2012 vor duce la închiderea dosarelor prin intervenirea prescripției”, spune avocatul.
Lista dosarelor suspendate în aşteptarea aplicării prescrierii faptelor
Zeci de dosare aflate pe rolul instanţelor au fost suspendate de instanțe în aşteptarea deciziei Înaltei Curți privind prescrierea faptelor, acestea urmând cel mai probabil să se închidă.
Printre cei vizați se numără, conform Agerpres, următorii:
Tudor Pendiuc, fost primar al municipiului Piteşti, are o condamnare în primă instanţă de 8 ani de închisoare într-un dosar în care a fost acuzat de luare de mită şi abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave. Dosarul se află în apel la Curtea de Apel Bucureşti.
Mihai Chirica, primarul din Iaşi, a fost trimis în judecată în ianuarie 2021 de DNA pentru abuz în serviciu cu privire la achiziţia de către municipalitate, prin leasing operaţional, a unor autoturisme Skoda, fapte săvârşite în anul 2013. Dosarul s-a plimbat pe la mai multe instanţe, în final ajungând la Judecătoria Bârlad.
Nelu Iordache are o condamnare de 12 ani şi jumătate închisoare primită la instanţa de fond pentru evaziune fiscală şi delapidare, într-un dosar în care este acuzat că a înregistrat în contabilitatea fostei companii de transport aerian Blue Air achiziţii fictive de materiale publicitare, prejudiciind statul român cu 2 milioane euro. Dosarul se află în faza de apel la Curtea de Apel Bucureşti.
Petru-Constantin Luhan, fost europarlamentar, este acuzat că a folosit şi prezentat cu rea-credinţă documente false pentru a obţine pe nedrept fonduri de aproximativ 50.000 de euro de la Parlamentul European. Dosarul se află la instanţa de fond – Tribunalul Bucureşti.
Marin Anton, fost deputat PNL, a fost condamnat în septembrie 2021 la cinci ani închisoare, fiind acuzat că a primit în anul 2009, pe când era secretar de stat în Ministerul Transporturilor, o mită de 5,3 milioane euro de la reprezentantul unei companii italiene pentru acordarea unui contract de realizare a noului terminal de la Aeroportul Otopeni. Dosarul se află la Curtea de Apel Bucureşti pentru judecarea apelului.
Elena Udrea scapă de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei prezidențiale a lui Băsescu
În baza deciziei de marți a ICCJ, Elena Udrea ar scăpa de dosarul Hidroelectrica și de cel privind finanțarea campaniei electorale a lui Traian Băsescu din 2009, a declarat pentru HotNews.ro Silvia Uscov, avocata Elenei Udrea.
De asemenea, va scăpa și Ioana Băsescu, condamnată și ea în primă instanță în dosarul finanțării campaniei electorale.
În dosarul Hidroelectrica ar trebui să se dispună încetarea procesului penal și, de asemenea, în dosarul privind finanțarea campaniei electorale dacă se aplică deciziile CCR și hotărârea ICCJ de astăzi, toate faptele sunt prescrise, a explicat avocata.
Decizia ICCJ nu are însă niciun efect asupra dosarului Gala Bute, în care Udrea a fost condamnată definitiv la 6 ani de închisoare.
După decizia definitivă de condamnare în dosarul Gala Bute, Udrea a încercat să fugă din țară și a fost prinsă în Bulgaria, unde a stat în arest timp de peste două luni, timp în care s-a derulat procesul de extrădare. Ea a fost adusă în 16 iunie în România și a fost încarcerată la Penitenciarul Târgșor pentru a executa pedeapsa de 6 ani de închisoare.
Dosarul finanțării ilegale a campaniei electorale de la alegerile din 2009
În 2 martie 2021, Elena Udrea a fost condamnată la 8 ani de închisoare în dosarul în care este acuzată de instigare la luare de mită şi spălare a banilor privind finanţarea campaniei electorale din 2009. Ioana Băsescu, fiica fostului președinte Traian Băsescu, a primit o pedeapsă de 5 ani de închisoare. Decizia Curții de Apel București nu este definitivă.
În acest dosar, Elena Udrea a primit mai multe pedepse cu închisoarea între 3 şi 6 ani pentru instigare la luare de mită şi spălare a banilor. Instanţa le-a contopit, iar la condamnarea cea mai grea, de 6 ani de închisoare, a fost adăugat un spor. Astfel, în final a rezultat o pedeapsă de 8 ani de închisoare cu executare pentru Elena Udrea. De asemenea, instanţa a dispus confiscarea sumei de aproximativ un milion de lei de la Elena Udrea.
Ioana Băsescu, fiica fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost condamnată la 5 ani închisoare cu executare pentru instigare la delapidare şi instigare la spălarea banilor. Ea a primit 3 ani pentru instigare la delapidare şi două pedepse pentru instigare la spălarea banilor, de 3 şi 5 ani. Pedepsele au fost contopite, rezultând o condamnare finală de 5 ani de închisoare cu executare.
Dan Andronic a fost achitat pentru infracțiunile de mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului. Este singurul inculpat în acest dosar în cazul căruia instanța a dispus achitarea.
Dosarul Hidroelectrica
Pe rolul Curții de Apel București, Elena Udrea are și dosarul în care a fost trimisă în judecată de DNA în urmă cu 5 ani pentru că ar fi acceptat o mită de aproape 5 milioane de dolari de la “băiatul deștept” Bogdan Buzăianu pentru a interveni în sensul păstrării condițiilor negociate la o serie de contracte cu Hidroelectrica.
Acest dosar este rejudecat. În iulie 2020, instanța supremă a decis că procesul Hidroelectrica, în care Elena Udrea este acuzată de trafic de influență și de spălare a banilor, iar Dan Andronic de mărturie mincinoasă, poate începe. Primul termen al acestui proces de la Curtea de Apel București a fost în octombrie 2021, când Udrea a mers la instanță, dar nu a intrat în sală, pe motiv că nu este vaccinată anti-COVID.
Condamnați celebri ieșiți din închisoare după ce faptele s-au prescris
Există şi trei cazuri de condamnaţi definitiv care au fost eliberaţi din închisoare pe acelaşi motiv – faptele s-au prescris:
Bogdan Olteanu, fost preşedinte al Camerei Deputaţilor şi fost viceguvernator al BNR, condamnat definitiv în august 2020, a fost eliberat recent din penitenciar, după ce a executat doi ani din pedeapsa de cinci ani primită în dosarul în care este acuzat că a primit de la omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu un milion de euro în schimbul numirii lui Liviu Mihaiu în funcţia de guvernator al Deltei Dunării.
Vanessa Youness, iubita fostului şef al DGIPI Gelu Oltean, condamnată la trei ani de închisoare pentru că a luat mită un milion de euro, a fost eliberată din închisoare după doar cinci luni de detenţie.
Adrian Mititelu, patronul formaţiei de fotbal U Craiova 1948, a obţinut suspendarea executării unei pedepse de 3 ani închisoare pentru evaziune fiscală, el fiind eliberat din penitenciar.
Cărți despre Putin și Rusia – ca să înțelegem cum s-a ajuns la războiul din Ucraina
LaPunkt
Françoise Thom
Putin și putinismul
Traducere de Adina Arvatu
Françoise Thom —una dintre cele mai cunoscute specialiste în istoria Uniunii Sovietice și a Rusiei postcomuniste — analizează politica externă a Rusiei pe baza evoluțiilor din politica sa internă. Astfel apare paradoxul acestei țări: afirmarea unei „civilizații ruse“ care întoarce spatele Occidentului ascunde pasiunea nihilistă a Kremlinului și influența ei nefastă în Rusia și în lume.
„Potrivit lui Françoise Thom, Rusia postsovietică este structurată, ca în timpul țarilor, de un vast „imperiu“ teritorial controlat de o putere centralizatoare și abuzivă, care confiscă arbitrar și sistematic… bogățiile acestei țări enorme, în beneficiul unei oligarhii supuse unui clan și conducătorului său, Vladimir Putin.“ — Esprit
„Trei obstacole fundamentale stau în calea înțelegerii fenomenului putinist. Primul ține de perceperea greșită a postcomunismului rus în termeni de «tranziție»; ne concentrăm asupra presupusului punct terminus (democrația liberală), fără să ne întrebăm dacă substratul social permite o astfel de evoluție. A doua eroare de perspectivă e să credem că fenomenul putinist coincide cronologic cu venirea la putere a lui Putin în 1999‒2000 și că sistemul putinist reprezintă antiteza regimului lui Boris Elțin, când de fapt bazele acestui sistem sunt puse încă din 1992‒1993, iar rădăcinile lui sunt cu mult mai vechi. A treia greșeală este să ne imaginăm că acest regim e specific rusesc, în timp ce el s-a născut prin conectarea societății postcomuniste arhaice la tendințe cât se poate de recente și foarte puțin înțelese, care acționează în societățile noastre occidentale postmoderne. Tocmai această originalitate a fenomenului putinist îl face greu de definit.“ — FRANÇOISE THOM
Mark Galeotti
O scurtă istorie a Rusiei
De la cneazul Rurik la Vladimir Putin
Traducere și note de Lia Decei
„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI
„O sinteză accesibilă și edificatoare despre devenirea modernă a Rusiei.“ — Publishers Weekly
„O lucrare extraordinară…, foarte pătrunzătoare și care îi deschide cititorului curiozitatea.“ — Diplomatic Courier
Mark Galeotti
Hai să vorbim despre Putin!
Ce nu înțelege Occidentul
Traducere de Irina Manea şi Andreea Niţă
ÎN TOPUL THE TIMES AL CELOR MAI BUNE CĂRŢI DIN 2019
Cine e de fapt Vladimir Putin? Ce vrea? Ce planuri are? S-a scris enorm despre Rusia de azi, însă Occidentul încă nu-l înțelege pe acest politician a cărui sferă de influență cuprinde întreaga planetă și ale cărui relații de putere pătrund până în cele mai intime sfere ale vieții noastre de zi cu zi. Mark Galeotti ne arată cine e omul din spatele mitului, analizează cele mai frecvente prejudecăți despre Putin și îi descifrează motivațiile. Urmărindu-i cariera de la începuturi, de când era un simplu ofițer KGB, până în prezent, cartea aceasta ne oferă o viziune inedita și realistă asupra omului care înclină, de multe ori decisiv, balanța politicii internaționale.
„O carte extrem de pertinentă, genială, captivantă, uimitor de pătrunzătoare. O lectură esențială.“ — SIMON SEBAG MONTEFIORE
„Mark Galeotti a sintetizat o cantitate imensă de cercetări în acest volum pasionant, ce le poate servi drept manual tuturor celor care ar putea avea de-a face cu președintele Rusiei.“ — Guardian
„De departe cea mai inteligentă analiză a politicii lui Putin.“ — Affairs
Benjamin Bidder
Generația Putin
Să înțelegem noua Rusie
Traducere de Wilhelm Tauwinkl
Nici o generație de ruși nu a crescut mai liberă decât aceasta, care nu cunoaște socialismul decât din manualele școlare. „Generația Putin“. Această carte spune povestea ei.
„Benjamin Bidder surprinde fațetele multiple ale tinerilor din Generația Putin, care au mai multe în comun cu congenerii lor din Vest decât cu propriii părinți.“ – Neue Zürcher Zeitung
Edward Lucas
Joc dublu
Spionii, minciunile și mistificările Rusiei în Occident
Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească Traducere de Adina Avramescu
„Adunând laolaltă firele trecutului și prezentului, această carte descrie modul în care vechile tehnici de inducere în eroare și subversiune ale KGB-ului sunt puse astăzi în slujba unor obiective noi. Liniile frontului erau mult mai clar trasate în zilele Războiului Rece, când amenințarea consta în triumful comunismului. Autocrația coruptă care conduce Rusia acum joacă după regulile capitalismului – iar amenințarea este și mai corozivă. Însă unele lucruri au rămas la fel. Noii spioni ai Rusiei, la fel ca predecesorii lor sovietici, desfășoară activități de subversiune, manipulare și penetrare a Occidentului. Și apără un regim care este tiranic, infracțional și criminal.“ – Edward Lucas
„Lucas pune în contrast complezența și iluziile noastre cu ingeniozitatea nemiloasă a Rusiei.“ – Mail on Sunday
Bill Browder
Alertă roșie
Cum am devenit inamicul numărul unu al lui Putin
Traducere de Dana Georgescu
„O lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă cultura corupției și impunității în Rusia lui Putin.“ – John McCain
„O poveste față de care combinațiile murdare din House of Cards sună ca Albă ca Zăpada.“ – Toronto Star
„Cartea se citește ca un thriller clasic despre eroismul unui om obișnuit care înfruntă de unul singur primejdia, într-un oraș străin și ostil… Numai că aici totul este adevărat, și e o poveste care trebuie spusă.“ – Lee Child
Alertă roșie, exactă ca un rechizitoriu și palpitantă ca un roman polițist, este o mărturie esențială pentru epoca noastră.
Marian Voicu
Matrioșka mincinoșilor
Fake news, manipulare, populism
„Cartea de față vine în momentul potrivit. Țările europene și societățile lor trec printr-o fază de dezorientare, uneori chiar de dezbinare. Fake news reprezintă termenul-cheie, o unealtă puternică în mâna celor care râvnesc să slăbească sistemele democratice de tip occidental. Matrioșka mincinoșilor propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi. Cartea se bazează pe o vastă bibliografie internațională și ajută cititorul român să plaseze dezvoltările politice din România într-un context mai larg. Interpretarea impresionează mai ales prin anvergura analizei și prin spiritul civic – cel mai bun antidot împotriva forțelor iliberale.“ — OLIVER JENS SCHMITT
„Cartea lui Marian Voicu este o demonstraţie impecabilă, pasionantă şi minuţioasă. Ea oferă imaginea unui moment istoric şi reconstituie modul în care Rusia lui Putin poartă un război împotriva Occidentului şi valorilor sale, exercitând totodată un control totalitar şi asupra propriei societăţi. Nimic nu este inocent sau întâmplător în această elaborată operaţiune de manipulare globală. România este, la rândul ei, parte din acest nou război subteran, în care luciditatea devine o formă de patriotism. Textul lui Marian Voicu reactivează, în acest univers de clone şi minciuni, busola simţului critic.“ — IOAN STANOMIR
Fake news au devenit motorul unei noi realităţi, expresia unei noi epoci – cea a postadevărului. Campaniile de fake news sunt gândite pentru a semăna neîncredere şi confuzie, pentru a adânci faliile socio-culturale folosind tensiunile etnice, rasiale şi religioase. Studiile ştiinţifice demonstrează că expunerea la fake news, dezinformare sau teorii ale conspiraţiei duce la alterarea percepţiei şi luarea unor decizii în consecinţă. Dieta informaţională zilnică este din ce în ce mai dificilă – ce e adevărat şi ce e fals în jur? Cine e arbitrul adevărului? Fiecare poate crede ce vrea, îşi poate construi realitatea pe care o doreşte, din informaţiile pe care le selectează. Suntem alimentaţi cu fake news care ne sunt livrate de motoare informaţionale uriaşe. Reţelele sociale au devenit reţele ale radicalizării sociale, iar știrile fake se răspândesc asemenea unei bacterii sau unui virus, infestând corpul social sănătos. — MARIAN VOICU
Marian Voicu, Ioan Stanomir, Valentin Naumescu, Sabina Fati, Vitalie Ciobanu
Vin rușii! 5 perspective asupra unei vecinătăți primejdioase
https://www.lapunkt.ro/2022/03/carti-despre-putin-si-rusia-ca-sa-intelegem-cum-s-a-ajuns-la-razboiul-din-ucraina/
RUSIA A FOST UN STAT AGRESOR ÎN TOATĂ ISTORIA SA
De la dimensiunile unui județ de statura unuia rumînesc obișnuit de azi care cuprindea Moscova și ceva împrejurimi, azi se întinde ca un colos peste 2 continente înghițind peste 160 de grupuri etnice și popoare autohtone, crescînd continuu prin cuceriri succesive peste toate națiile înconjurătoare.
De aceea se poate spune că Rusia a fost un stat agresor ÎN TOATĂ ISTORIA SA, încă de la nașterea Moscovei de acum peste 900 de ani.
Prima referință este de prin 1147, cînd era un orășel obscur într’o mică provincie, cu populație predominant fino-ugrică numită Merya.
Să creadă cineva că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor ”de apărare”, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si’a pierdut complet capacitatea de a gîndi, după o doză zdravănă administrată de propaganda Kremlinului.
Și asta o spune editorialistul Ivan Lenski, pe site-ul rusesc ru.krymr.com.
În realitate totul este complet pe dos.
Dacă ne întoarcem la istorie totul este consemnat acolo.
Iată ce spune Mihai Eminescu despre tendinţele de cucerire ale Rusiei acum 150 de ani în ”Tendinţe de cucerire”, pe 7 aprilie 1878 în prag de Proclamare a Independenței Rumîniei:
”Răsărită din rase mongolice, de natura lor cuceritoare, aşezate pe stepe întinse a căror monotonie are înrîurire asupra inteligenţei omeneşti, lipsind’o de mlădioşie şi dîndu’i instincte fanatice pentru idei de’o vagă măreţie, Rusia e în mod egal muma mîndriei şi a lipsei de cultură, a fanatismului şi a despotismului.
Frumosul e înlocuit prin măreţ, precum colinele undoiate şi munţii cu dumbrăvi a ţărilor apusene sînt acolo înlocuite prin şesuri fără de capăt.
În tendinţele de cucerire, în aşa-numitele misiuni istorice care’şi caută marginile naturale nu e nimic dedesupt decît pur şi simplu neştiinţa şi gustul de spoliare.
În zadar caută un popor în întinderi teritoriale, în cuceriri, în războaie ceea ce’i lipseşte în chiar sufletul lui; sub nici o zonă din lume nu va găsi ceea ce Dumnezeu i’a refuzat, sau mai bine zicînd ceea ce Dumnezeu a voit ca să fie rezultatul muncii a multe generaţii dedate la lucru.
Căci stă oare destoinicia unei naţii în vreun raport cu întinderea teritoriului pe care ea îl ocupă?
Mica Veneţie era odată o putere mare europeană prin cultura ei intensivă, prin arte, prin industrie, prin judecata sănătoasă a aristocraţiei ei.
Dar toate aceste condiţii de mărire erau cîştigate prin muncă îndelungată – deprinderea şi priceperea se moştenea apoi din neam în neam, încît chiar astăzi ciceronii veneţieni au păstrat mai mult gust în judecarea tablourilor de cum au mulţi profesori de estetică.
Un rol analog l’a avut Olanda în istorie şi astăzi încă sînt state mici, care se bucură de’o înflorire extraordinară; pe un pămînt de mică întindere se află mai multe averi decît în Rusia întreagă.
Astfel sîntem aproape siguri că în cumpăna economică Rusia, cîtu’i de mare, trage mai uşor decît mica Belgie.
De aceea, ni se pare că, din nefericire, ruşii sînt sub dominarea unui deşert sufletesc, a unui urît, care’i face să caute în cuceriri ceea ce n’au înlăuntrul lor.
Nouă ni se pare că cercurile culte în loc de a stăvili acest horror vacui, în loc de a’l umple prin muncă şi cultură, îl sumuţă contra Europei pe care o numesc îmbătrînită şi enervată, coaptă pentru a cădea întreagă sub dominaţie rusească.
Europa le pare astăzi în starea în care era Bizanţul la apariţia unui neam asemenea mongolic, a turcilor.
În locul civilizaţiei greceşti, înflorit’a în Bizanţ o cultură turcească?
Deloc.
Tocmai aşa nu va înflori o cultură moscovită pe pămînturile supuse ruşilor, pentru că lipseşte rădăcina subiectivă a unei asemenea culturi.
În Rusia chiar miezul culturii e în Ingermanland şi în cele trei provincii baltice, în mîinile şi capetele a poate două sute de mii de oameni de origine germană, pe cînd populaţiile străvechi a acelor provincii, leţii, levii, crevinii şi cum îi mai cheamă nu se vor fi aflînd cu mult mai sus, de cum îi va fi găsit episcopul Albrecht la anul 1200.
Astfel misiunea istorică de care se face atîta vorbă nu’i o misiune care’şi are originea în afară, ea e rezultatul unui gol sufletesc, a unei barbarii spoite cu frac şi mănuşi, a unui deşert care de’ar stăpîni pămîntul, tot nu s’ar umple.
Cerul de’asupră’l schimbi, nu sufletul marea trecînd’o.
Pot să treacă şi Dunărea şi Carpaţii şi Adrianopol, să ia Roma veche, precum ameninţă pe cea nouă, pot să presure Europa întreagă cu cenuşă şi cadavre, nu se va naşte din milioanele de oameni nici un Rafael, nici un Beethoven, nici un Kant, ba tocmai lipsa unor asemenea spirite de adîncă înţelepciune şi de un adînc sentiment pentru bunurile ce înnobilează omenirea este cauza acelui gol sufletesc, care’şi caută compensaţie în glorii sîngeroase şi în cuceriri.
De mult, dar mai cu seamă de o sută cincizeci de ani încoace ţinta cuceririlor ruseşti sînt ţările răsăritene ale Europei.
Nu mai vorbim despre cuvîntul lui Aksakof, care vede întinzîndu’se panslavismul în miezul Europei, în ţările coroanei habsburgice pînă la Marea Adriatică.
C’un cuvînt, în loc de’a desfăşura activitatea înlăuntru, ochii vecinului nostru sînt pironiţi cu flămîngiune asupra apusului, cercurile culte umplu golul sufletesc cu fantasmagoria unui imperiu care ar ajunge de la Sibir pînă sub zidurile Veneţiei şi apoi mai departe… tot mai departe. Şi această misiune tainică o împlinesc apoi diplomaţii şi baionetele.
Existe testamentul lui Petru cel Mare sau nu existe, el există în capetele a mii de oameni visători, care dau tonul în Rusia. Războiul a fost declarat Porţii pentru a elibera pe creştini – în formă – în fond însă pentru a cuceri întreg imperiul otoman într’un mod care să poată fi înghiţit mai de voie, mai de nevoie de Europa.
După Turcia urmează imperiul habsburgic, după dînsul cine mai ştie cine.
Scopul fictiv al războiului şi scopul adevărat sînt diametral opuse.
Se stabileşte principiul ca Basarabia să fie cedată prin liberă învoială – ceea ce presupune că suntem în drept de a o ceda sau de a n’o ceda.
Ne hotărîm de a n’o ceda şi Rusia a ocupat’o astăzi pe deplin. În fine, susţinînd dreptul nostru, vedem ivindu’se colţii prieteşugului: Bucureştii sînt împresuraţi de trupe, în Vlaşca cazacii îşi bat joc de populaţie, dînd oamenii afară din case, trenurile noastre cu muniţii sînt oprite în drum, c’un cuvînt Rusia a început a întrebuinţa mijloacele ei civilizatrice pentru a ne intimida.
Nu deprindem frica şi pace bună. Teamă ne e numai ca imperiul habsburgic să nu cadă la învoială cu Rusia, căci despre Anglia nu e vorbă.
Ea este în stare a ţine războiul, pînă ce Rusia’şi va fi zvîrlit în vînt cea din urmă rublă metalică.
Dar contele Andrassy a făcut propuneri de împărţeală şi aceste propuneri prefac înţelegerea în complicitate şi complicitatea cu Rusia e totdeauna fatală.
Oamenii fără simţ istoric, liberalii cosmopoliţi c’un foarte incolor sentiment de patrie s’au dat în apele Rusiei şi au declarat un război care ne’a costat mii de suflete viteze, zeci de milioane şi poate o provincie.
Zicem poate, pentru că Europa e interesată ca şi noi în chestiune.
Se poate ca Rusiei să i se întîmple soarta pe care ne’o pregăteşte nouă.
Deşi nu s’a născut încă rusul care să fie în stare a ne insufla frică, grijă tot ne inspiră, ba putem zice siguranţă că ne aşteaptă vremi grele.
Despre biruinţa cauzei drepte nu ne îndoim, precum nu ne îndoim că oricare ar fi curentul ce se mişcă în contra civilizaţiei, el trebuie să fie nimicit cu vremea. Dar acea vreme e adesea foarte departe. Deviza noastră este: a nu spera nimic şi a nu ne teme de nimic.
Nesperînd nimic, n’avem nevoie de a ne mai încrede în alţii precum ne’am încrezut, ci numai în noi înşine şi în aceia care sînt nevoiţi să ţie cu noi; netemîndu’ne de nimic, n’avem nevoie de a implora generozitatea în locuri unde ea e plantă exotică. (”Tendinţe de cucerire”, 7 aprilie 1878)
Faimosul general rus Kuropatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că:
”În ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire.”
Practic, în toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine.
Să dăm cîteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia:
Anul 1558. Războiul Livonian.
A fost un război pentru teritoriile actualelor țări baltice si Belarus. Defensiv acest război nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pură împotriva unui stat vecin.
Rusia a cîștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi’a dorit foarte mult teritoriile Livoniei.
Istoricii sovietici spun că războiul s’a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite.
Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
Anul 1654. Războiul cu Polonia și ”unirea” cu Ucraina.
Această poveste este plina de pete negre.
Ucrainenii se întreabă și astăzi cine l’a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki să decidă pentru întreaga Ucraina?
Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris ”Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s’a gîndit la crearea unui stat comun cu Moscova.
Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pîna la dorința de ”unire”…
Documentul istoric original privind ”unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut și cel mai probabil nu întîmplător.
Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s’a grăbit să’și alipească întreaga țară.
Asta nu vă amintește despre nimic?
Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarăși, agresiuni deghizate.
La început, Rusia le’a motivat de apărarea comercianților rusi oprimati de otomani, apoi și’a amintit de creștinii din Balcani.
Anii 1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare.
Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuia să ocupe cetatea turcească Azov.
Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi război de apărare agresiunea asupra Azovului.
Cu Turcia rușii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pămînt.
Anul 1700. Marele război cu Suedia.
Temeiul – Rusia avea nevoie neaparată de acces la mare, deși rușii nu au fost niciodată văzuți la Marea Baltică.
Pretextul tradițional cu apărarea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur și simplu ei nu erau acolo.
Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Apoi au fost alipite alte teritorii ”strămoșești” – Finlanda, Țările Baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că ruși nu se găseau acolo nici pomină.
Anii 1772-1775. Au fost trei împărțiri ale Poloniei.
Prusia a propus împărătesei Ekaterina să împartă Polonia. Ea evident că nu a refuzat.
Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tîrziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze.
De fapt, nu era nimic mai mult decît rezistența populației la invazia unui agresor străin.
Anul 1783. Anexarea Crimeei.
Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare.
A fost agresiune pură, justificată de preîntîmpinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea.
Justificarea anexării cu apărarea ortodocșilor nu poate fi luată de bună, pentru că în Crimeea aceștia erau o minoritate absolută.
Și, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea pînă la anexarea ruseasca, au fost alungați de acolo după capturarea peninsulei, deși aceștia erau ortodocși.
Iată adevărata ”grijă față de frații crestini”.
Anul 1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus.
Se pare că a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influența Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar că se pastrează tăcerea cu privire la Imereti.
Ce s’a întîmplat de fapt?
De cînd regatul independent georgian a devenit dintr’o dată o parte a Imperiului Rus?
Sau anexarea Georgiei pe bucăți este o altă tradiție rusească în regiune?
Anul 1812. Jumătate din MOLDOVA lui Ștefan a fost ANEXATĂ de Imperiul rus (țarist).
”Turcia nu putea ceda ceea ce nu’i aparţinea, pentru că Poarta otomană n’a fost niciodată suverană asupra ţărilor rumîne. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, cînd la Carlovitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valachia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu’i confereau decît un drept de suzeranitate”. Karl Marx, 1856
Înainte de a trece la o analiză privind impasul diplomatic în care se află astăzi Republica Moldova, propunem să facem o scurtă incursiune în istorie pentru a reaminti tuturor că pentru Republica Moldova această etapă istorică va fi una decisivă din punct de vedere (geo)politic.
E timpul să spunem lucrurilor pe nume.
E timpul să scăpăm de complexul servilismului politic (rusofilismului) şi să ne decidem singuri soarta pornind de la propria experienţă istorică.
Or, ceea ce nu pare să se înţeleagă nici la București, nici la Chişinău este că vom fi dependenţi de Rusia atît timp cît vom fi şantajaţi cu dosarul transnitrean.
Vom face abstracţie de faptul că din punct de vedere juridic, între Republica Moldova de astăzi şi Voievodatul Moldovei, întemeiat în 1359, nu există o legătură de succesiune.
Relaţiile diplomatice ale Moldovei cu Rusia datează din 1711, cînd Petru I încheie un tratat cu Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei.
Acesta stipula clar că:
”Art. 1. Moldova va dobîndi întreg teritoriul dintre Nistru şi Bugeac. Toate cetăţile aşezate pe malul stîng al Prutului vor aparţine de drept Moldovei;
Art. 2. Moldova nu va plăti nici un tribut Rusiei;
Art. 3. Domnul se obligă să ţină 10.000 de oşteni, plata cărora va fi acoperită de Rusia;
Art. 4. Rusia nu se va amesteca în afacerile ţării, şi nici unui rus nu’i va fi permis să se căsătorească şi să dobîndească moşii în Moldova;
Art. 5. Titlul domnului va fi Alteţa Sa domn şi singur stăpînitor al Moldovei, aliata Rusiei.”
Semnarea acestui tratat intră în contradicţie cu vectorii de expansiune ai Rusiei Ţariste formulate în ”Testamentul” aceluiaşi ţar.
Şi dacă pentru ruşi, cucerirea peninsulei Crimeea însemna stăpînirea Mării Negre, Basarabia (teritoriul Moldovei dintre Prut şi Nistru) reprezenta controlul asupra deltei Dunării – un pas înainte spre Constantinopol.
Pe tot parcursul războaielor ruso-austro-turce din 1736-1739, 1768-1774 şi 1788-1791 Moldova a fost transformat într’un obiect al disputelor teritoriale dintre cele trei puteri.
Pe tot parcursul acestei perioade eforturile Rusiei s’au îndreptat spre cucerirea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Caracterul duplicitar al diplomaţiei ruse se manifestă prin ocuparea în 1806-1812 a Principatelor Rumîne şi intervenţia abuzivă în afacerile interne ale acestor două ţări.
Savantul rus L. S. Berg aminteşte şi despre împrejurările în care diplomaţii ruşi au falsificat sensul noţiunii geografice Basarabia:
”În conformitate cu una din clauzele Tratatului de la Tilzit, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, Rusia se obliga să’şi evacueze, pînă la încheierea păcii, trupele din Moldova şi Muntenia. În decursul tratativelor ulterioare de la Paris, la sfîrşitul anului 1807, împuternicitul rus arăta că în tratat nu se vorbeşte nimic despre Basarabia, fapt pentru care a insistat ca ea să rămînă Rusiei, interpretînd noţiunea de Basarabia mai larg, incluzînd în ea nu numai Bugeacul, dar şi întregul teritoriu dintre Nistru şi Prut”, astfel ţarul Alexandru I a ştiu cum să’şi menţină trupele în Principate prevenind ocupaţia turcească, fără ca Napoleon să bage de seamă.
Pacea de la Bucureşti, semnată la 16/18 mai 1812 între Rusia şi Imperiul otoman, a încălcat flagrant acordul semnat între Moldova şi Rusia cu mai bine de 102 de ani în urmă, prin care statul rus recunoştea graniţa Moldovei ce cuprindea şi Basarabia.
Anume începînd cu anul 1812 acest teritoriu, rupt din trupul Moldovei, intră în orbita intereselor (geo)politice ale Imperiului Țarist.
Fiind totodată rupt de procesul unificării celor două principate într’un singur stat – Rumînia.
Consecinţa acestui eveniment istoric este resimţit din păcate şi astăzi.
Boierii moldoveni au protestat în cadrul şedinţei Divanului din 26 octombrie 1812, scriind că le’a fost răpit ”tot pămîntul şi inima ţării […], sursa de vite […], grînarul ţării, încurajarea şi refugiul locuitorilor”, ”boierii” noştri, din păcate, manifestă servilism şi nu au o viziune politică pe termen lung.
Astăzi, la începutul mileniului III, interesele Federaţiei Ruse sînt evident de altă natură, însă putem constata că moştenirea caracterului diplomatic duplicitar al liderilor ruşi s’a manifestat atît în perioada Uniunii Sovietice, cît şi în prezent, atunci cînd oficialii Kremlinului discută despre conflictul transnistrean şi Armata a 14-a.
Rusia promite că se retrage din estul Republicii Moldova, şi uită…şi atunci cum poate evolua reglementarea acestui dosar?
În primul rînd trebuie să înţelegem că Transnistria este o miză mult mai importantă pentru Rusia decît întreaga Republică Moldova, aici sînt puse în joc interesele sale (geo)politice la Marea Neagră.
Iar Rusia când negociază, nu face politică, ci geopolitică.
Cartea integrării europene a Republicii Moldova, şi implicit a Transnistriei, pe care mizează Chişinăul la negocieri, nu este altceva decît o butadă, atît în ochii Tiraspolului, cît şi a Kremlinului.
Rolul Republicii Moldova este momentan de a legaliza prezenţa internaţională a acestei regiuni, care nestingherit, întreţine legături comerciale cu Europa.
Acest Disney Land comunist reprezintă o zonă off-shore a corupţiei, traficului de armament, terorismului şi spălării de bani.
Conflictul transnistrean, este, indiscutabil, ”cheia dificultăţilor” statului moldovenesc – o pîrghie de şantaj a Rusiei de a menţine Republica Moldova în zona neutralităţii (geo)politice.
Dar, analizînd mai atent rolul şi poziţionarea geostrategică a republicii, ajungem uşor la concluzia că Transnistria este foarte importantă din punct de vedere strategic pentru Moscova în perspectiva divizării Ucrainei în două părţi, de est (sub controlul Rusiei) şi de vest (sub controlul Occidentului).
Provocările ulterioare la adresa Republicii Moldova se vor manifesta, în primul rînd, prin presiunile asupra localităţilor din stînga Nistrului aflate sub controlul guvernului de la Chişinău.
De aceea, negocierea privind statutul acestor localităţi şi obţinerea unor garanţii este vitală pentru asigurarea securităţii cetăţenilor de acolo.
Semnalele din partea Rusiei sunt din ce în ce mai ”îndrăzneţe” şi ne indică doar o singură tendinţă: ”recunoaşterea oficială a regimului de la Tiraspol”.
Preţul acestei ”recunoaşteri” oficiale va fi negociat mai devreme, sau mai tîrziu de Chişinău şi Moscova – depinde acum care va fi configuraţia politică internă a republicii şi dacă basarabenii vor fi buni negociatori.
Iar pentru asta trebuie ca diplomaţii să pună capăt caracterului umil atunci cînd se află în faţa reprezentanţilor de la Kremlin şi să negocieze avînd pe masă Tratatul de la 13 aprilie 1711.
Referitor la Războiul între Rusia şi Imperiul otoman amintim că s’a desfăşurat între anii 1806-1812 și s’a încheiat cu semnarea Păcii de la Bucureşti la 16/18 mai 1812.
Ţarul Alexandru I, reprezentat de generalul Mihail Ilarionovici Kutuzov, comandantul trupelor ruse pe teatrul de operaţiuni dunărean, a cerut ca Poarta să accepte cedarea teritoriului Moldovei pînă la Siret şi gurile Dunării.
Turcii nu au acceptat şi au avansat propunerea ca teritoriul cedat să fie cel al Moldovei dintre Prut şi Nistru, mai puţin sudul lui, Bugeacul, care să rămînă în stăpînirea Porţii. Tratativele au continuat mai multe luni.
Între timp, contextul politico-militar internaţional, favorabil Rusiei, s’a deteriorat, existînd pericolul unui conflict cu Franţa. Deoarece tratativele se prelungeau şi pentru Rusia războiul devenise iminent, ţarul Alexandru I a trimis spre Bucureşti o delegaţie condusă de amiralul Ciceagov, care avea împuternicirea să încheie pacea cu Turcia în orice condiţii.
Aflînd aceasta, pînă la sosirea delegaţiei, generalul M.I. Kutuzov a acţionat în grabă, profitînd de trădarea fraţilor Dumitrache şi Panaiotachi Moruzi, primul şef al departamentului de externe otoman şi translatorul Porţii otomane, cel de’al doilea funcţionar în acelaşi departament.
Prin intermediul celor doi M.I. Kutuzov a aflat conţinutul unei scrisori a lui Napoleon către sultanul Mahmud al II-lea, pe care Panaiotachi a ascuns’o sultanului şi a trimis’o fratelui său.
Scrisoarea împăratului francez anunţa războiul cu Rusia şi sfătuia pe turci să nu cedeze pretenţiilor ruse.
Cedînd turcilor gurile Dunării, M.I. Kutuzov i’a ademenit pe aceştia să semneze pacea prin care Moldova pierdea teritoriul dintre Prut şi Nistru.
Trădarea fraţilor Moruzi a fost descoperită curînd după aceea. În iunie 1812 cei doi frați au fost executaţi la Constantinopol.
Războiul Crimeii 1853-1856.
Ei bine, aici pare a fi un război de apărare.
Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cînd vorbesc despre acest război, istoricii ruși uită să menționeze că, în paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani.
Cîteva puteri și’au unit forțele pentru a ține piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.
Rusia își făcuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe între ei, ca Moscova să efectueze o alipire ”pașnică”.
Așa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
Secolul XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei ”apărării active”.
Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea.
Oricine l’a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, însoțit de genocidul populațiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, așa că despre ce fel de alipire pașnică a Caucazului poate fi vorba?
În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez.
Despre acest război istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut și șters din cărțile de istorie. Rusiei nu’i place să vorbească despre înfrîngeri.
Armata muncitoresc-țărănească a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei.
Desigur, totul în scop de pace.
Nici despre aceste pagini de istorie rușilor nu le place să’și amintească.
Anul 1939. Războiul sovieto-finlandez.
Agresiva armata finlandeză, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care întîmplător avea la granița cu Finlanda 2.300 de tancuri.
Evident că lumea nu a crezut așa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l’a exclus din rîndul membrilor săi.
Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tăcere de istoriografia sovietică și rusească.
Anul 1940. Absolut ”pașnica” anexare a Țărilor Baltice.
28 iunie 1940: Anexarea Basarabiei de către URSS
Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanienii visau cu ochii deschiși intrarea în frățeasca Uniune Sovietică.
Marele Război pentru Apărarea Patriei.
Aici, aparent, războiul este defensiv. Dar povestea e mai complicată.
Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene și proliferarea ”revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiză împotriva Germaniei.
Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul mișelesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensivă și şi’a luat’o în dinți.
Istoricii ruși tac atunci cînd este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei.
Lipsa de amenajări defensive și concentrarea unui număr mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
Următorii pași de politică ”pașnică” a URSS?
Ungaria în 1956, și Cehoslovacia în 1968.
Anul 1979. Afganistan.
Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să’şi ceară iertare pentru afganii uciși.
Anul 2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.
Anul 2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei.
Ca și altă dată în istorie, Rusia a atacat o țară vecină în momentele de slăbiciune internă.
Noi teritorii
De ce Crimeea? De ce nu Alaska.
Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, ”pămînt rusesc strămoșesc”.
Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia ”omuleților verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas.
Rusia atacă numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.
Și totusi, de ce Rusia nu se poate opri?
La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila să dezvolte teritoriile deținute deja, și cu toate acestea continuă expansiunea.
De ce Yakuția, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decît Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie?
Răspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodăririi.
De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a cărei granite sînt neschimbate de aproape 800 de ani.
Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic.
Pompează resursele în avantajul unei duzine de ”imperialiști”.
Toți aceștia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatație colonială. Cetățeanul de rînd al Imperiului trebuie să se mulțumească cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moartă, alimentație surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
Un ”dumnezeu” inamovibil la Kremlin, orașe plictisitor de cenușii.
Scări de bloc jegoase – locatari care nu se îngrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orașe, țară…
Dar să revenim la ceea ce spunea Eminescu ceea ce va fi rezonabil de actual și mîine:
*[…] După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sînt cuvintele ce împing pe ruşi spre miazăzi şi răsărit.
Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mîngîierea propriei măriri în dimensiunile mari.
Lupta între turci şi ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decît din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească ce s’a produs totdeauna în Rusia.
Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.
Chiar înlăuntrul împărăţiei sale nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească, aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.
Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastîmpăr statornic.
Încă ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pămînt cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie.
De atunci pînă în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atît spre răsărit cît şi spre miazăzi.
Popoare puternice odinioară au căzut şi s’au sfărîmat sub pasul lor. Leşii au pierit ca ”neam hotărîtor” de pe faţa pămîntului; cetele de cazaci, care încă la 1711 luptau alăturea cu turcii, au căzut sub stăpînirea ţarului; Kievul a ajuns a fi un oraş rusesc; tătarii neastîmpăraţi sînt supuşi poruncilor ţarului; pînă la Nistru, ruşii nu găsesc nici o stavilă destul de puternică.
Aci însă, la Nistru, ei se opresc.
Dar nu se opresc decît spre a se pregăti pentru înaintare.
Documentele istorice, relatînd fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sînt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrîuririi lor.
Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.
Ca orice putere mare, ruşii, acolo unde văd că vor întîmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară spre a surpa încet, încet, temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.
Puterea lor în ţările ocupate e blîndă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel, în ţările cucerite, la început sînt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc pînă ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.
Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările rumîneşti le sînt tuturora cunoscute; viciile sociale ce rumînii au contractat de la binevoitorii lor nici pînă astăzi nu sînt cu desăvârşire stîrpite.
Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mîndrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sînt poporul ce’şi dă mereu silinţa să dezarmeze pe celelalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.
Pentru aceea ocuparea pe cît se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicii ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorîtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devină o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită…
În mai multe rînduri, Austria a ocupat ţările rumîneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa.
În mai multe rînduri le’au ocupat ruşii; dar peste puţin Austria le’a făcut somaţia obişnuită şi ei s’au retras.
Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre are pentru Rusia mai mult decît importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta ruşii cîştigă poziţii care dominează ţările rumîneşti şi Dunărea, cîştigă Hotinul, de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, cîştigă în sfîrşit o înrîurire mai directă asupra poporului rumîn.*
”Politica Rusiei în secolul al XVIII-lea”, 6 mai 1878, Mihai Eminescu
sau: RUSIA ARE DE ÎNAPOIAT ȘI CELE 200 TONE AUR ALE PERIOADEI ANTONESCU, FURATE DUPĂ 1947
https://thraxusares.wordpress.com/2020/08/14/rusia-a-fost-un-stat-agresor-in-toata-istoria-sa/