Dacă iarba în care musteşte pocăinţa şi credinţa, se lasă călcată în picioare şi, de mii de ani Ii mulţumeşte-inverzeşte, rodeşte, dăinuie şi înfrăţeşte mereu; Dacă florile se lasă pălmuite de ploaie, de vânt, de geruri şi de arşiţă, dar înmiresmează tot pământul şi-i trimit chiar lui Dumnezeu recunoştinţa lor, NOI de ce nu-l lăsăm pe Creator să facă Voia Lui în noi, căci numai ea este bună, sfântă, corectă, profitabilă, fără cusur, plăcută şi plină de roduri bune! De ce nu punem mai presus interesele Lui, decât planurile noastre falite? De ce ne sacrificăm pentru comori care ruginesc şi le fură KOMUNISTII… De ce nu căutăm mai întâi Voia lui, Împărăţia, Învăţătura Duhovnicească? Până când luăm ca de apucat (Fil.2/5-11) privirea, gândirea, ochii, picioarele, mintea, asimilaţia, sexul şi celelalte daruri? De ce facem numai ce vrem noi cu picioarele, inima, vorbirea, simţirea? El ne dă cu împrumut sănătatea, mişcarea, pulsul inimii, iertarea, dragostea, gura şi ceilalţi talanţi (pe care unii îi îngroapă), dar noi –de ce ne batem joc de El şi de Darurile Sale? Nu credem că toată veşnicia o să dăm socoteală, dacă nu-i dăm lui ACUM, AICI, toate nelegiuirile?! Până şi stelele îl apreciază, îi mulţumesc şi-i sunt recunoascatoare, dar noi? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte da de ştire alteia despre el.Şi aceasta fără vorbe, fără cuvinte al căror sunet să fie auzit: dar…” (Ps.19/1-)

66Capra devine o …”doamna papa(la)”AVERTISMENT OMS: Carnea procesată, precum bacon-ul, şunca şi cârnaţii, cauzează cancer; Se spune despre laptele de capră că este cel mai apropiat de structura chimică a laptelui matern, fiind prima opțiune pentru bebeluși și copii în anumite țări…Mapa Fermierului inteligent- cu tehnologii pentru capre/ oi/ peste- dornic de imbogatire paminteasca, dar si Cereasca: 2- Domnilor Bisericani de pretutindeni , vine Isus, dar tot nu găseşte o singură credinţă, o Unica Biserică VIE , pocăință , un singur Dumnezeu, şi nici măcar catolicii sau neortodocsii nu il intimpina pe Isus- născuţi din nou (Ioan, cap. 3)romanian-church-membership.jpgNicu Butoi: Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea? Ce facem cu sentimentul persistent al vinovăţiei?  ;Cum știm care este voia lui Dumnezeu- Autor: John MacArthur; Cum aflu care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea? Cum pot sã cunosc care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea? Ce este voia lui Dumnezeu?Ce poate sau nu poate face Satan; O viaţă de dedicare – Văzută la colaboratorii lui Pavel; Conceptul de călător; Adevărata lucrare de eliberare; Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor,de Dr. Peter Masters; Ceva nu miroase bine în cazul pandemiei de coronavirus – cele două valuri de infectare globală;DfdESCOPERIND VOIA LUI DUMNEZEU- scris de :   Zac Poonen:cuprins-  Introducere1. PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA;2. CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU;3. CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ;4. CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE;5. CHEMAREA PROFESIONALĂ;6. CONSIDERAŢII FINALE…////Banii din datoriile altor tari catre Romania au ajuns la Dan Voiculescu… Cum facea Mafia legea in Romania guvernata de partidul KGB-istului Ion Iliescu… Mircea Diaconu a votat pentru legalizarea casatoriilor homosexualilor si a semnat pentru desfiintarea statelor nationale…Cum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului Ion Iliescu…Ristea Priboi, securistul comunist torţionar promovat de PSD = ciuma roşie = mafia în conducerea statului român

 

 

 

 

 

cecrhefrgs

1

arh

Ce poate sau nu poate face Satan

Dr. Peter Masters

 
Vindecătorii carismatici încearcă să credibilizeze afirmaţia că demonii sunt acolo unde îi vede omul. În opinia lor, numeroşi oameni, necredincioşi şi creştini deopotrivă, sunt victimele unor forme mai grave sau mai uşoare de posedare demonică fără ca măcar să fie conştienţi de această situaţie. Surprinzător este faptul că majoritatea covârşitoare a pastorilor evanghelici tradiţionali din Occident se confruntă destul de rar cu posedarea demonică aşa cum este descrisă ea în Noul Testament (această manifestare teribilă se întâlneşte mai degrabă în Orient). Dar cu toate acestea, vindecătorii carismatici consideră că au de luptat cu victimele demonilor în fiecare zi; sau demonii sunt atât de necugetaţi încât se lasă atraşi de exorcişti precum moliile de lumina becului, sau aceşti oameni decid să vadă demoni oriîncotro privesc.

Necazul este că exorciştii au dezvoltat o mentalitate combativă apropiată de atitudinea pe care a avut-o Roma faţă de duhurile rele în perioada cea mai neagră a istoriei sale. În loc să vadă lupta spirituală aşa cum este ea prezentată în Biblie, unde lupta împotriva diavolului se duce cu armele rugăciunii, predicării, mărturiei, trăirii în evlavie, ascultării de Scriptură şi ale credinţei în promisiuni, aceşti aşa-zişi exorcişti vor să intre în luptă corp la corp, să simtă, să vadă şi să audă puterile întunericului şi să le lovească prin dramatice rostiri autoritare. Acest tablou nu seamănă deloc cu imaginea luptei spirituale zugrăvită de Pavel în Efeseni 6:10-20. Noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui – zice Pavel – însă vindecătorii carismatici par să caute un duşman pe care aproape să-l poată atinge. Ei nu se mulţumesc să se împotrivească puterii extraordinare a ispitei şi influenţei satanice, ci vor să aibă de-a face cu însăşi prezenţa diavolului în forma posedării demonice.

Pavel nu ne cere să interpretăm nenumăratele probleme fizice şi emoţionale ca pe dovezi ale prezenţei unui demon într-o anumită parte a fiinţei noastre, şi nici să lovim în acest inamic printr-un atac verbal direct. Pavel ne învaţă că lupta noastră se duce împotriva unor puteri nevăzute şi în general necunoscute – forţele spirituale ale răului din locurile cereşti (adică din lumea spirituală). El ne spune că noi trebuie să folosim armura şi armele primite din partea lui Dumnezeu pentru că acestea ne izolează şi ne apără de comunicarea directă sau de contactul spiritual apropiat cu oştirile întunericului, permiţându-ne în acelaşi timp să ne împotrivim influenţei diavolului şi să purtăm cu succes războiul evanghelistic îndreptat împotriva acestuia.

Unele dintre cele mai ciudate afirmaţii se regăsesc în textele dedicate posedării demonice scrise de autori care au îmbrăţişat modul de gândire carismatic. Aceste capitole sunt încărcate de concepte care atârnă într-un echilibru instabil între superstiţiile Romei medievale şi noţiunile prezente în religiile păgâne din Orient. John Wimber reprezintă punctul de vedere al multor vindecători atunci când declară: „Suntem chemaţi să eliberăm teritorii pentru Isus Cristos, să recuperăm terenul pe care l-au cucerit duhurile înşelătoare … Atunci când biruim în acest război, victimele puterii lui Satan sunt eliberate … Trebuie să ne confruntăm duşmanul; trebuie să luptăm. La fel ca Isus Însuşi, avem un lucru de făcut: să proclamăm Împărăţia lui Dumnezeu şi să o demonstrăm prin vindecarea bolnavilor şi alungarea demonilor.”

Alţi adepţi ai teoriei vindecării rezonează cu aceste afirmaţii, spunând că Isus le-a dat ucenicilor autoritatea şi puterea Lui asupra demonilor, pentru ca şi ucenicii (şi noi de asemenea) să poată exercita autoritatea domniei lui Dumnezeu peste puterile întunericului. Făcând astfel de afirmaţii, ei se bazează încă o dată pe trimiterea celor doisprezece ucenici (şi a celor şaptezeci) în oraşele din Israel ca să vestească venirea Împărăţiei lui Cristos. Am văzut deja că este greşit să considerăm aceste misiuni unice ca un tipar pentru lucrarea permanentă a bisericii.[1] Promisiunea Domnului conform căreia lucrarea apostolilor credincioşi va fi însoţită de semne speciale (Marcu 16) este citată şi ea în mod greşit ca o justificare pentru lucrarea de exorcizare făcută de creştinii din zilele noastre. Absenţa dovezilor textuale plauzibile devine însă şi mai evidentă atunci când scriitori precum Colin Urquhart sunt obligaţi să apeleze la cuvintele Domnului nostru din Matei 18:18 – Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.

Oricine citeşte Matei 18 îşi dă seama că abordarea carismatică a acestui verset nu este altceva decât o interpretare superficială a Bibliei, întrucât cuvintele citate nu au nimic de-a face cu eliberarea oamenilor de demoni. Ele se referă la disciplina bisericii şi la modul în care trebuie să ne raportăm la creştinii care au un comportament păcătos. Tocmai presărând astfel de texte prin scrierile lor, aceşti autori încearcă să confere credibilitate exorcizării demonilor. Trebuie să ne aducem aminte încă o dată că ei nu ajung la aceste idei studiind Biblia, ci reacţionând la propriile lor gânduri, meditaţii şi visuri ca şi cum acestea ar fi mesaje inspirate venite din partea lui Dumnezeu.

Sunt capabili demonii să cauzeze boli?

Ce anume pot face demonii, în opinia vindecătorilor carismatici? Se presupune că ei s-ar afla în spatele multor afecţiuni fizice şi psihice şi că intră în oameni (într-o măsură mai mare sau mai mică) pentru a-i controla în întregime, sau doar în anumite aspecte ale vieţilor lor. Autorii carismatici se contrazic mereu în chestiuni de detaliu, însă cu toţii sunt de acord că şi în cazul creştinilor este posibilă (şi chiar răspândită) o anumită formă de locuire demonică. John Wimber încearcă să demonstreze că demonii pot fi cauza multora dintre bolile noastre, bazându-se pe cinci texte biblice. Acestea arată, în opinia lui, că demonii pot provoca muţenie, orbire, epilepsie, febră mare şi paralizie, însă ca de obicei, textele citate sunt folosite într-un mod complet greşit. Trei dintre ele se referă la oameni care erau posedaţi de demoni şi a căror stare fizică era manifestarea exterioară a condiţiei lor teribile.[2] Unul dintre texte vorbeşte despre vindecarea soacrei lui Petru, dar nu spune absolut nimic despre demoni! Wimber presupune că este vorba de un demon pur şi simplu pentru că Isus a „certat” febra. (În altă parte citim că El a certat vântul şi valurile, aşa că John Wimber crede, probabil, că şi acestea pot fi posedate de demoni.)

Singurul text citat de Wimber care ar putea fi luat drept dovadă că un demon poate fi cauza unei boli fără să „posede” persoana în cauză este Luca 13:10-17, unde citim despre femeia care era infirmă de optsprezece ani din pricina unui duh de neputinţă. Este clar însă că sărmana femeie era posedată, întrucât Isus o descrie mai târziu şi spune despre ea că Satana o ţinea legată. Ea era doar o prizonieră ale cărei suferinţe fizice îngrozitoare erau o manifestare exterioară şi o dovadă a căderii ei în captivitatea demonică. Evangheliile fac deosebirea între bolile având cauze „naturale” şi cele produse de posedarea demonică, şi nu există dovezi biblice care să justifice ideea că demonii pot provoca boli fără să posede total persoana în cauză.

Singurul caz din Biblie în care o persoană a suferit o boală cauzată de Satan fără să fie posedată demonic este cazul lui Iov. Pentru a se atinge însă de Iov, Satan a trebuit să primească o dezlegare specială din partea lui Dumnezeu. Aceasta confirmă fără urmă de îndoială că Satan şi demonii săi nu au puterea de a cauza boli în mod obişnuit (altfel decât ca o consecinţă a posesiei demonice). Prin urmare, vindecătorii carismatici care le spun oamenilor într-un mod autoritar că unele dintre bolile lor sunt de origine demonică nu respectă învăţătura Bibliei referitoare la limitele puterii demonilor şi nu urmează exemplul lăsat de Domnul Isus şi de apostolii Săi. Când anume au tratat aceştia o boală a unui om neposedat ca şi cum ar fi fost vorba de un demon ce trebuia scos dintr-un organ al corpului, dintr-o încheietură, o mână sau un picior? Astfel de idei abundă în religiile păgâne, dar nu şi în Biblie. Conform Bibliei, bolile de care suferă oamenii neposedaţi nu se datorează prezenţei demonilor în trup, astfel că intenţia de a le vindeca prin alungarea demonilor este complet absurdă.

Cum putem şti dacă cineva este demonizat?

Dacă demonii nu pot ocupa în mod obişnuit părţi ale trupului pentru a cauza îmbolnăviri, ce se poate spune despre posedarea demonică a întregii persoane? Sunt îndreptăţiţi vindecătorii carismatici să vadă oameni posedaţi la fiecare colţ de stradă? În această chestiune, toţi vindecătorii par să fi uitat de poziţia teologică fundamentală pe care a avut-o majoritatea învăţătorilor creştini de-a lungul generaţiilor – şi anume că Domnul Isus, la venirea Lui, a pus capăt puterii lui Satan şi a duhurilor sale de a intra după bunul lor plac în sufletele oamenilor şi a le poseda. Unul dintre semnele mari ale venirii Sale ca Mesia, care a marcat începutul veacului Evangheliei, a fost limitarea radicală impusă puterilor întunericului în această privinţă.

Creştinii evanghelici tradiţionali susţin că de atunci încoace, posedarea demonică poate avea loc numai acolo unde există o formă foarte puternică de solicitare sau supunere a intervenţiei demonice, cum ar fi supunerea sau interacţiunea cu forţele oculte. Conform Scripturii, idolatria, vrăjitoria, satanismul sau un stil de viaţă dedicat în totalitate unor scopuri diabolice sunt factorii care-i pot face pe oameni vulnerabili la o invazie demonică, însă este sigur că demonilor li s-a interzis să intre în sufletele oamenilor după bunul lor plac.[3] Contrar acestei poziţii, toţi cei care apără vindecarea carismatică pornesc de la premisa că amploarea fenomenului demonizării este aceeaşi ca şi în zilele lui Cristos. Pentru că situaţiile reale de posedare demonică se întâlnesc totuşi foarte rar în practică, ei trebuie să trişeze şi să mute ţinta în funcţie de unde au tras săgeata, deformând complet imaginea posedării demonice.

În Biblie, oamenii posedaţi de demoni aveau crize teribile de isterie, strigau cu voci care nu erau ale lor, dădeau dovadă de o forţă fizică ieşită din comun, erau cuprinşi de nebunie, aveau abilităţi de clarviziune şi uneori îşi pierdeau auzul, vorbirea, vederea sau mobilitatea din pricina forţei care punea stăpânire pe ei. Ei îi recunoşteau pe Cristos şi pe slujitorii Săi şi adeseori se manifestau verbal împotriva lor prin ţipete. Manifestările acestui tip de posesie erau atât de îngrozitoare şi de evidente, încât familia celui posedat nu avea îndoieli că persoana în cauză era cu adevărat posedată demonic. În schimb, „demonizaţii” lui John Wimber prezintă de obicei simptome atât de diferite de cele pe care le descrie Biblia, încât autorul poate spune: „Cei mai mulţi dintre demonizaţi nu sunt conştienţi de starea în care se află.” Familia şi prietenii lor sunt uimiţi – şi chiar şocaţi – când află lucrul acesta! Simptomele obişnuite descrie de el nu seamănă deloc cu posedarea demonică menţionată în Biblie!

Probabil că tocmai pentru a evita penibilul acestei situaţii, Wimber a decis să nu folosească expresia „posedare demonică”, ci a ales un termen mai general – „demonizat”. Această mostră utilă de terminologie recent apărută permite oarecum un concept de activitate demonică mai larg şi mai general decât cel pe care-l găsim în Biblie. Cum nu mai trebuie să explice de ce suferinzii lor nu prezintă simptomele descrise în Biblie, vindecători precum John Wimber pot arăta pe loc cu degetul oameni pe care-i declară „demonizaţi” de tot felul de duhuri rele.

De unde ştim dacă cineva este „demonizat”? Care sunt textele spre care ne îndreaptă atenţia John Wimber (sau oricare alt autor carismatic) în căutarea criteriilor după care să punem un diagnostic? Răspunsul este că nu există nici un astfel de text. Lista de simptome întocmită de Wimber nu este luată din Biblie, ci din propria imaginaţie a autorului. Ni se spune că cineva poate fi demonizat dacă este dependent de droguri sau alcool sau dacă cedează în mod repetat în faţa poftelor, păcatului sexual, minciunii, hoţiei, crimei sau tulburărilor de alimentaţie (de la îmbuibare, la anorexie).

Tot astfel, cineva ar putea fi demonizat dacă este cuprins de deprimare, anxietate, nervozitate, ură de sine, resentimente sau de un spirit neiertător. Alte posibile semne ale demonizării includ bolile cronice (mai ales dacă sunt ereditare!) şi situaţiile familiale problematice afectate de alcoolism sau abuzuri sexuale. Se spune că experienţe traumatizante precum violul, abandonul sau accidentele rutiere pot fi căi pe care demonii pot intra în vieţile creştinilor şi necreştinilor deopotrivă.

Nu toţi cei ce suferă de aceste probleme sunt neapărat demonizaţi, ne asigură autorii, dar mulţi sunt. Atunci cum ştim cine este şi cine nu? Cum ne-a obişnuit deja John Wimber, în căutarea răspunsului suntem duşi departe de Scriptură, care în opinia lui este absolut inutilă pentru astfel de lucruri, iar credinţa noastră este dirijată spre oameni (ca Wimber însuşi) care, fiind nişte super-creştini înzestraţi cu daruri extraordinare, sunt echipaţi să pună astfel de diagnostice. Este nevoie de oameni care au darul deosebirii duhurilor şi care primesc în mod supranatural informaţii despre situaţia în care se află suferindul. Numai ei îşi pot da seama dacă persoana în cauză este demonizată sau nu. În contrast total cu această practică, pasaje biblice precum Matei 4:24 sau 8:16 ne arată că adevărata posedare demonică era atât de diferită de bolile „obişnuite” (fizice sau psihice) încât era uşor de recunoscut şi de identificat.

Pot demonii să-i posede pe credincioşi?

În opinia lui John Wimber, creştinii născuţi din nou pot fi controlaţi de demoni în multe aspecte ale vieţilor lor, şi este atât de dornic să-şi demonstreze afirmaţia, încât îl pune pe regele Saul în categoria credincioşilor posedaţi. „Simptomele” acestuia – crizele de mânie, crima, frica, vrăjitoria şi sinuciderea – erau, se pare, semne ale unui credincios demonizat! În Vechiul Testament Saul este, desigur, un exemplu major de necredinţă şi neascultare de Domnul, şi în nici un caz nu a fost un om în inima căruia să fi avut loc vreo lucrare a harului. Până şi Iuda trebuie pus în aceeaşi categorie (Wimber uită că acesta este descris ca fiul pierzării) în încercarea disperată de a găsi exemple biblice de creştini demonizaţi. Chiar Petru este catalogat ca „demonizat” temporar, pur şi simplu pentru că Domnul i-a spus: Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul.

Când Wimber spune despre creştini că riscă să fie „daţi pe mâna lui Satan” (demonizaţi) dacă persistă în păcate nemărturisite, el dă exemplul lui Anania şi al Safirei ca să-şi justifice afirmaţia, însă deşi cei doi au cedat, evident, în faţa ispitelor puternice ale lui Satan, nicăieri în Faptele Apostolilor nu aflăm că ar fi fost demonizaţi. Dimpotrivă, ei au fost consideraţi responsabili în mod personal şi deplin pentru păcatul lor, întrucât nu a existat nici un moment în care să fi pierdut controlul în sensul de a fi fost manipulaţi de un demon. Mai mult, ideea că cei doi ar fi fost demonizaţi ne duce la concluzia că Petru a greşit atunci când i-a mustrat atât de aspru. El ar fi trebuit să facă ce ar fi făcut orice ucenic al lui Wimber: să poruncească demonului (sau demonilor) să plece. Petru ar fi trebuit să-şi folosească „autoritatea Împărăţiei” (aşa cum o numesc aceşti autori) în supunere faţă de presupusa poruncă din Marcu 16. Cât de diferită ar fi cartea Faptele Apostolilor dacă apostolii ar fi acţionat conform învăţăturii carismaticilor extremişti de astăzi.

John Wimber cade în ridicol când ne spune că ar putea apărea situaţii în care creştinii să fie demonizaţi fără să ştie pentru că demonii moşteniţi de la părinţii lor n-au fost alungaţi niciodată. Nici măcar Wimber nu poate aduce vreun text biblic care să justifice această învăţătură, aşa că este obligat să caute confirmarea în practica bisericii romane din secolul al treilea, care îi trecea pe toţi noii convertiţi prin ritualul exorcizării pentru a scoate afară duhurile rele.

Unii vindecători carismatici resping ideea potrivit căreia creştinii pot fi demonizaţi, însă indiferent de termenii pe care-i folosesc, într-un final toţi afirmă că demonii pot invada sufletul sau trupul credinciosului într-o formă sau alta. Colin Urquhart, de exemplu, afirmă despre creştini că nu pot fi posedaţi, dar pot fi asupriţi. El nu face însă decât un joc de cuvinte, întrucât ne învaţă că „asupritorii” trebuie obligaţi printr-o poruncă expresă să plece şi să-i elibereze pe oameni. Formula folosită de el arată că asupritorii trebuie alungaţi printr-o poruncă – „şi asuprirea înfrântă în Numele lui Isus şi prin puterea sângelui Său.”

Colin Urquhart nu spune cu nimic mai mult decât John Wimber despre cum putem şti dacă un credincios este asuprit de un demon. Tot ce poate spune el este că „simţi ca şi cum ai fi într-o cuşcă sau într-o temniţă şi ai nevoie să fii eliberat; sau ca şi cum un nor mare şi apăsător s-ar fi coborât peste tine şi ţi-e foarte greu să-L lauzi pe Dumnezeu sau să te rogi.” Întrucât o astfel de experienţă nu este produsă neapărat de demoni, cum putem şti când este efectul prezenţei demonilor şi când nu? Se ridică astfel încă o dată marea problemă a diagnozei, însă nici Urquhart n-o poate rezolva. Din nefericire, suntem lăsaţi în totalitate la mila închipuirilor noastre subiective – sau a acelor oameni despre care se presupune că ar avea darul deosebirii duhurilor. Imaginaţia domneşte!

Bineînţeles că aceşti autori nu pot indica nici un criteriu biblic după care să se facă diagnosticarea posedării sau asupririi demonice în cazul credincioşilor pentru că Biblia nu vorbeşte nicăieri despre aşa ceva. Mai mult, Biblia nu spune că demonii trebuie alungaţi „prin puterea sângelui”, cum susţine Urquhart. De fapt, această formulă primitivă de exorcizare ţine de sfera poveştilor cu vampiri, şi dacă vampirul este speriat cu lumina reflectată de un crucifix din argint, aici demonul este alungat de un creştin care rosteşte pe un ton imperativ o formulă ce conţine referirea la Numele şi la sângele lui Isus.

În Evul Mediu, călugării romani şi-au umplut buzunarele transformând sângele lui Cristos într-o formulă magică, iar în ziua de azi, numeroşi exorcişti au lucrări înfloritoare folosind mijloace similare. Invocarea sângelui Mielului nu trebuie folosită ca o incantaţie sau ca o vrajă cu care să-i speriem pe demoni. Apocalipsa 12:11 ne spune că sfinţii l-au biruit pe diavolul pentru că erau acoperiţi  de sângele Mielului, şi nu pentru că ar fi rostit o formulă magică referitoare la el. De asemenea, ei au biruit prin cuvântul mărturiei lor şi prin loialitatea lor dusă cu abnegaţie până la capăt.

În cazul creştinilor care ajung la concluzia că sunt demonizaţi sau asupriţi, cei mai mulţi autori carismatici sunt de părere că auto-exorcizarea poate fi realizată fără ajutorul unei alte persoane, însă consecinţele tragice ale acestor idei în vieţile credincioşilor sunt uşor de anticipat. Închipuiţi-vă efectul demoralizator al acestor convingeri asupra multor oameni bolnavi sau deprimaţi când ar afla că problemele lor se datorează demonilor. Şi dacă s-ar chinui să-i poruncească demonului să plece din viaţa lor, doar ca să constate că nu se schimbă nimic? Imaginaţi-vă agonia şi poate chiar groaza cu care ar trage concluzia că demonul încă stăpâneşte peste fiinţa lor! Sau ce am face cu credincioşii care, într-un mod pervers, nu s-ar mai considera răspunzători pentru păcatele lor, dând vina pentru ele pe asuprirea demonică?

Cum rămâne apoi cu mângâierea şi consolarea de care ar fi privaţi credincioşii din cauză că promisiunile protective ale lui Dumnezeu sunt făcute ţăndări de această teorie care spune că demonii din iad pot pătrunde în fiinţele lor, chiar dacă trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt? Cu siguranţă, creştinii trebuie să ducă o luptă extraordinară împotriva amăgirilor şi ispitelor diavolului, însă nicăieri în Noul Testament împotrivirea faţă de ispite nu se face printr-un proces în care i se porunceşte demonului să-şi desfacă ghearele şi să plece din mintea sau din trupul creştinului. Creştinii se împotrivesc lui Satan atunci când rezistă ispitelor acestuia. Sau, dacă el îi asaltează cu idei care conduc la descurajare şi depresie, ei caută să se ţină strâns de mângâierea şi promisiunile din Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Iacov zice: Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi, el ne învaţă că putem face lucrul acesta dacă ne apropiem de Dumnezeu, ne curăţim mâinile şi inimile, plângem pentru păcatele noastre şi ne smerim înaintea Domnului pentru ca El să ne poată înălţa. Iacov nu spune că ar trebui să poruncim demonului sau demonilor să plece, invocând sângele lui Isus, după cum nu spune lucrul acesta nici un alt autor din Noul Testament. Cum explică extremiştii carismatici faptul că Domnul a făcut ca biserica Lui să aştepte, pesemne, 2000 de ani până când au apărut „apostolii” moderni care să completeze învăţătura Bibliei?

Este absolut imposibil ca un demon să locuiască împreună cu Duhul Sfânt în trupul sau în sufletul unui credincios adevărat. Pavel întreabă retoric: Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6:19). Dacă a existat o convertire adevărată, locuirea Duhului Sfânt este permanentă şi veşnică, pentru că avem promisiunea Mântuitorului în sensul acesta: Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac; şi anume, Duhul adevărului … căci rămâne cu voi, şi va fi în voi (Ioan 14:16-17).

Autorii carismatici fac apel adeseori la cuvintele lui Pavel din 2 Timotei 2:26 unde se vorbeşte despre oamenii care se află prinşi în capcana diavolului, fiind prizonierii acestuia. Ei susţin că aceşti oameni sunt credincioşi care au ajuns să fie posedaţi de demoni, însă oricine citeşte acest pasaj îşi dă seama că nu este aşa. Pavel precizează că mesagerii Domnului trebuie să fie în stare să înveţe pe alţii – să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa, ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia (2 Timotei 2:25-26).

Ar trebui să fie clar că cei despre care se vorbeşte aici sunt oameni care se împotrivesc cu încăpăţânare Evangheliei şi care au nevoie de pocăinţă şi mântuire. De asemenea, ar trebui să fie evident faptul că ei nu sunt posedaţi, ci doar fac voia lui Satan răspunzând la toate ispitele acestuia, cum fac mulţi oameni lumeşti. Există o diferenţă uriaşă între a ceda ispitelor lui Satan şi a fi posedat de demoni!

Extinderea posesiei demonice asupra adevăraţilor credincioşi în Cristos este imposibilă din punct de vedere teologic, aici intrând şi acel tip de posesie pe care Urquhart şi alţii îl numesc „asuprire”.

Trebuie să vorbim cu demonii în ziua de azi?

Am putea petrece mult timp comentând pe marginea contradicţiilor majore care apar între cei mai de seamă autori pro-vindecare, însă este suficient un singur exemplu – procedura de alungare a demonului. Unii autori susţin cu tărie că exorcistul trebuie să afle mai întâi numele demonilor pe care trebuie să-i alunge (de ex: Wimber – „Niciodată nu pronunţ cuvântul demon până când nu vorbesc mai întâi cu demonul … Îi spun: În Numele lui Isus, îţi poruncesc, duhule, să-mi spui care-ţi este numele.”) Un alt mare vindecător şi exorcist de talie internaţională afirmă însă că această procedură este absurdă şi inutilă, pentru că odată ce exorcistul primeşte autoritatea asupra demonilor, trebuie să-i poată alunga pe loc. Orice rugăciune oricât de lungă şi orice încercare de a afla numele demonilor sunt considerate inutile.

Adevărul este că toţi aceşti învăţători greşesc grav, pentru că Dumnezeu a interzis pentru totdeauna orice interacţiune verbală între poporul Său şi demoni. În afară de lucrarea de exorcizare făcută de Cristos şi de apostolii Săi ca reprezentanţi ai Lui (lucrare menită să confirme puterea Lui divină şi să ne asigure că El are putere asupra demonilor), nici o altă interacţiune directă între credincioşi şi demoni nu este permisă sau recomandată în Noul Testament.

Deuteronomul 18:10-12 este unul dintre mai multe texte care interzic în mod absolut orice formă posibilă de implicare sau interacţiune cu duhurile necurate. Dumnezeu spune: „Să nu fie la tine nimeni care … să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului.

Trebuie să înţelegem foarte bine de ce este un lucru atât de grav şi de respingător să intrăm în contact cu duhurile rele. Nu este doar o chestiune de a-I întoarce spatele lui Dumnezeu şi a ne încrede în altceva sau în altcineva decât în El. În primul rând, este un lucru rău pentru că orice tentativă de a intra în contact direct (inclusiv de a conversa) cu un duh necurat este o urâciune înaintea Domnului. Principiul din spatele acestei interdicţii este că orice comunicare directă a oamenilor cu demonii este un act cât se poate de detestabil şi de jignitor înaintea lui Dumnezeu, indiferent care ar fi scopul sau motivul. Cuvântul ebraic tradus prin urâciune înseamnă scârbos sau dezgustător. Demonii sunt fiinţe scârboase, duhuri rele pline de ură, amăgitoare şi viclene, adevărate pericole cauzatoare de moarte. Ni se interzice la modul absolut să le acordăm interes, să le punem întrebări, să le cerem ceva sau să interacţionăm cu ele în orice fel, indiferent de circumstanţe şi oricât de „bune” intenţii am avea.

Poate că vom înţelege mai bine dacă ne imaginăm reacţia unor părinţi care îşi duc copilul de un an la ţară şi constată că acesta este interesat să exploreze un şanţ plin cu dejecţii. În această situaţie, tocmai natura murdăriilor din acel şanţ este cea care-i alarmează şi îi îngrozeşte pe părinţi, şi nu motivele copilului. Un singur demon venit din abis este o forţă diabolică de milioane de ori mai scârboasă şi mai periculoasă decât orice cantitate de dejecţii. În ochii lui Dumnezeu, orice comunicare directă între copiii Săi şi duhurile întunericului este o urâciune. Carismaticii nechibzuiţi care vor să-i identifice pe demoni pentru a-i putea interoga mai apoi arată cât de puţin înţeleg din ticăloşia inimaginabilă şi din puterea subtilă a acestor duhuri.

Unul dintre nelegiuiţii enumeraţi în Deuteronomul 18:10-12 este cel ce cheamă duhurile. Sfera semantică a termenul ebraic include orice comunicare cu un duh, de la interogarea numelui acestuia până la conducerea unei şedinţe de spiritism. Un alt infractor din aceeaşi listă este cel ce dă cu ghiocul. Aici este vorba despre un „cunoscător” sau clarvăzător. Şi totuşi, numeroşi vindecători carismatici încearcă cu disperare să intre în posesia unor cunoştinţe ascunse despre oameni şi evenimente. Ceea ce ei numesc „cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere” (pervertind termenii biblici) nu diferă cu nimic de exerciţiile de clarviziune ale spiritiştilor din vechime!

Şi mai grav este faptul că lucrătorii carismatici de azi încearcă de multe ori să afle identitatea şi intenţiile demonilor a căror prezenţă este bănuită în cei ce suferă. Unii dintre aceşti lucrători sunt, fără îndoială, nişte prefăcuţi de doi bani care îşi inventează toate aşa-zisele descoperiri. Sunt însă alţii care cred puternic în sistemul lor teologic şi care depun toate eforturile pentru a deveni deschişi şi sensibili la lumea nevăzută a demonilor, fără să-şi dea seama că Dumnezeu condamnă această activitate considerând-o adevărat spiritism. Nenumăraţi exorcişti creştini profani şi superficiali cutreieră lumea, impresionându-i pe cei slabi prin cunoştinţele lor despre duhurile rele şi cu puterea pe care pretind că ar avea-o asupra acestora. Unii sunt nişte măscărici şi mincinoşi netrebnici. Alţii sunt lucrători adevăraţi care s-au lăsat prinşi într-o avalanşă de închipuiri şi isterii. (Când întâlnesc un caz real de posedare demonică, aceştia au parte de un şoc teribil!) Există însă şi exorcişti care au reuşit să pătrundă într-o oarecare măsură în lumea spiritelor şi au devenit „cunoscători” sau spiritişti – detestabili înaintea lui Dumnezeu pentru că s-au atins de lucruri nepermise. Este absolut imposibil ca un spiritist să fie de partea Domnului, întrucât spiritismul în toate formele sale este extrem de dezgustător pentru Dumnezeu.

Privind lucrurile dintr-un alt unghi, este cazul să ne întrebăm ce spun oamenii care au convingerea că pot intra în contact direct cu demonii fără să fie pângăriţi? Ei arată cât de puţin înţeleg din păcătoşenia nemărginită şi puterea teribilă a demonilor. Ei spun, de fapt, că îi consideră mai puţin periculoşi decât criminalii de pe pământ, întrucât aceşti aşa-zişi exorcişti ar da înapoi, probabil, dacă ar trebui să confrunte un tâlhar înarmat sau un hoţ în miez de noapte. Observaţi îngâmfarea şi calmul care îi caracterizează pe aceşti exorcişti carismatici! Pentru ei, demonii sunt o nimica toată! Alungă o duzină în zece minute şi apoi predică de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Ce mesaj Îi transmit exorciştii lui Dumnezeu când înfruntă lumea duhurilor rele cu mâinile goale, ca să spunem aşa? Ei îi spun Domnului că nu au nevoie de Fiul lui Dumnezeu şi de sfinţii Lui îngeri ca să-i reprezinte în arena luptei spirituale, nevăzute. Ei nu au nevoie de un Reprezentant divin, de un Ocrotitor suveran, de un Scut şi Apărător care să-i protejeze împotriva puterilor întunericului şi a expunerii directe în faţa diavolului şi a hoardelor sale. Ei sunt în stare să pornească la luptă împotriva duşmanului, să treacă în spatele liniilor inamice şi să arunce o privire la armatele sale înşirate pentru bătălie. Exorciştii au rescris doctrinele fundamentale ale Bibliei, declarându-I lui Dumnezeu că nu mai au nevoie să fie „în Cristos” pentru a purta lupta spirituală. Cât de puternici sunt! Cât de capabili!

Numai Domnul Isus poate mustra şi alunga un demon, iar noi nu avem voie să-I subminăm preoţia! Credincioşii nu trebuie să se lase atraşi de aceste idei care pretind că adepţii lor ar putea deţine puterea şi autoritatea să identifice demonii, să li se adreseze şi să le poruncească. Dacă ne confruntăm cu o situaţie clară de posedare demonică marcată de semnele teribile pe care ni le descrie Biblia, trebuie să apelăm la rugăciune şi, când se iveşte ocazia, să-l îndemnăm pe cel posedat să vină la Cristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om, ca să primească de la El mântuire şi eliberare. Noi nu le putem oferi oamenilor nici unul dintre aceste lucruri; trebuie să-i trimitem întotdeauna la Cristos.

Aceasta este de fapt predicarea – procesul de a-i trimite pe oameni la Cristos pentru împlinirea tuturor nevoilor lor spirituale, pentru că noi nu putem împlini nici una dintre ele. Carismaticii au adoptat nu numai gândirea cultelor păgâne, ci şi ideea romană de preoţie, atunci când şi-au imaginat că oamenii muritori au puterea delegată din partea lui Cristos asupra demonilor întunericului. Teribilul adevăr este că tocmai apărătorii şi exponenţii exorcismului sunt cei care se expun celor mai mari riscuri în urma contactului cu demonii, acesta fiind cu siguranţă unul dintre motivele principale pentru care Dumnezeu interzice experimentele îndrăzneţe în acest domeniu. Există o mulţime de oameni ca John Wimber care încalcă în mod repetat şi regulat porunca Domnului, căutând să interacţioneze cu demonii. În acelaşi timp, ei pun deoparte raţiunea şi se lasă conduşi de gânduri şi închipuiri aleatorii, presupunând că în felul acesta vor primi cuvinte de înţelepciune şi cunoaştere. Tocmai ei sunt cei care, mai devreme sau mai târziu, vor sta faţă în faţă cu demoni, cu duhuri adevărate, şi care, din pricina experimentelor lor cu tehnicile oculte şi cu manipularea spiritelor, vor fi extrem de vulnerabili în faţa puterii demonice.

Ne întrebăm câţi dintre aceşti carismatici extremişti au fost oameni care, induşi în eroare cu privire la mântuirea lor, au intrat plini de aroganţă într-o lucrare de exorcizare în care au fost exploataţi ei înşişi de un duh. Oare nu ar putea fi aceasta o explicaţie a faptului că unele dintre informaţiile obţinute de ei prin clarviziune au fost corecte? Nu se explică aşa faptul că uneori semnele şi minunile făcute de ei (precum semnele şi minunile profeţilor mincinoşi şi ale preoţilor din sectele păgâne de azi) par incredibil de reale? Satan şi demonii săi au o anumită putere asupra lumii materiale astfel că pot imita vindecări trupeşti şi pot abilita pe cineva să practice clarviziunea, levitaţia, telekinezia precum şi alte semne şi minuni mincinoase (2 Tesaloniceni 2:9). Nu este posibil ca unii dintre aceşti vindecători carismatici să fie ei înşişi demonizaţi?

Câteva „dovezi textuale” carismatice

Iată alte câteva exemple de pasaje din Scriptură folosite în mod greşit de John Wimber şi de alţi vindecători de seamă pentru a demonstra că lucrarea creştină din zilele noastre trebuie să includă un şir neîntrerupt de exorcizări. Cititorii sunt invitaţi să remarce modul complet greşit în care sunt folosite aceste texte.

1 Timotei 4:1: Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Aceste cuvinte nu spun nimic despre posedarea demonică şi nici despre alungarea demonilor. Ele descriu nişte oameni păcătoşi, dar perfect raţionali care îi învaţă pe alţii doctrine care (probabil fără ca ei să ştie lucrul acesta) sunt inventate şi plantate în minţile învăţătorilor păgâni de către demoni.

1 Petru 5:8-9: Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă. Acest pasaj vorbeşte despre împotrivirea faţă de diversele ispite ale lui Satan. Petru ne învaţă că noi putem face lucrul acesta îndeplinindu-ne în continuare îndatoririle spirituale, dar nu spune nimic despre alungarea demonilor.

Ioan 20:21: Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi. Raţionamentul aplicat la acest verset este următorul: după cum Isus a fost trimis de Tatăl să facă o serie de lucruri – inclusiv să scoată demoni din oameni – şi noi suntem trimişi să ducem mai departe lucrarea Lui în toate aspectele ei. În mod clar însă, raţionamentul este superficial şi greşit, pentru că Mântuitorul a făcut multe lucruri pe care noi nu le putem face şi pe care nu trebuie să încercăm să le copiem. De exemplu, El a venit ca să-Şi arate divinitatea şi să moară pe Calvar, lucruri pe care noi nu le putem face. Cuvintele Domnului nostru din Ioan 20 au menirea să ne asigure că avem o trimitere divină pentru lucrarea pe care o facem. Ele nu sugerează absolut deloc că trebuie să copiem fiecare lucrare şi faptă ale Domnului.

Capitol 6

Demonii nu pot pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac

Şase motive biblice

 

Evanghelicii din trecut au adus argumente biblice solide în favoarea ipotezei că posedarea demonică la scară largă a luat sfârşit odată cu lucrarea lui Cristos înfăptuită pe pământ. De atunci încoace, spuneau înaintaşii noştri, posesia demonică poate avea loc doar atunci când oamenii se expun în mod voluntar la activitatea demonică, aşa cum se întâmplă în implicarea în spiritism. Recent însă, autorii pro-carismatici care nu cunosc teologia evanghelică tradiţională în acest domeniu au afirmat cu tărie că nu există dovezi biblice care să confirme poziţia tradiţională.

În continuare, vom prezenta şase argumente în favoarea poziţiei evanghelice clasice, împreună cu pasajele biblice care le confirmă. În opinia autorului, oricare dintre aceste argumente ar fi suficient de unul singur pentru a demola toate ideile exorciştilor carismatici. Puse laolaltă, aceste argumente sunt de-a dreptul indestructibile.

 

1. Domnul a spus că demonii vor fi îngrădiţi

Însuşi Domnul Isus Cristos a echivalat lucrarea Sa de alungare a demonilor cu restricţionarea activităţii lui Satan în perioada de la începutul veacului Evangheliei. În Luca 11:20-22, El a spus: Dar, dacă Eu scot dracii cu degetul lui Dumnezeu, Împărăţia lui Dumnezeu a ajuns până la voi. Când omul cel tare şi bine înarmat îşi păzeşte casa, averile îi sunt la adăpost. Dar dacă vine peste el unul mai tare decât el şi-l biruieşte, atunci îi ia cu sila toate armele în care se încredea, şi împarte prăzile luate de la el.

Prin aceste cuvinte, Domnul descrie perioada Vechiului Testament în care diavolul era asemenea unui bărbat puternic şi înarmat care stăpânea peste vaste regiuni ale lumii. Averile diavolului erau „la adăpost”, iar popoarele se aflau în întuneric spiritual, şi demonii care locuiau în oameni nu erau deloc deranjaţi. Nimeni nu era capabil să realizeze cu succes o exorcizare cu efecte pe termen lung. Apoi, Domnul Se descrie pe Sine venind cu degetul lui Dumnezeu, alungând demonii ca semn că El este adevăratul Mesia şi că veacul Evangheliei a început. Atacul Său violent împotriva oştirilor întunericului (al cărui punct culminant a fost la Calvar) avea să pună capăt libertăţii lui Satan de a orbi naţiunile. Biruindu-l pe Satan, Domnul nostru i-a luat armura – cercurile de fier din jurul popoarelor – făcând posibilă influenţa Evangheliei asupra omenirii.

Puterea demonilor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac trebuie inclusă, în mod logic, în această limitare a puterii lui Satan, pentru că, exercitată la nivelul individului sau naţional, această putere este la fel de nocivă. Când amăgesc popoarele, Satan şi demonii lui pun stăpânire pe minţile şi inimile oamenilor, împiedicând orice influenţe spirituale. Când un demon pune stăpânire pe un singur om, este de fapt acelaşi lucru la o altă scară. Este ca şi cum demonul ar fi ridicat un zid în jurul acelei persoane, la fel cum Satan a ridicat un zid impenetrabil de păgânism în jurul popoarelor, în zilele Vechiului Testament.

De aceea, imaginea pe care i-o zugrăveşte Noul Testament diavolului, după momentul Calvarului este aceea a unui demon supus. El nu mai poate pune stăpânire pe oameni sau pe popoare după bunul lui plac. Ca un fel de vagabond spiritual, el trebuie să trăiască pe străzi şi să-i ispitească pe oameni din afară. Totuşi, puterea lui rămâne înfiorătoare şi foarte mare, pentru că inimile oamenilor sunt deznădăjduit de rele prin natura lor. În ele există o puternică înclinaţie de a crede minciunile lui şi de a da curs ispitelor lui. Cu toate acestea, el nu mai poate pune stăpânire pe ei şi nu-i mai poate înrobi după bunul său plac. De la Calvar încoace, singura posibilitate ca demonii să posede sufletele oamenilor este ca aceştia din urmă să coopereze în mod conştient şi voluntar cu influenţele demonice şi să-şi supună vieţile înaintea acestora.

Aceeaşi legare sau, cu un alt cuvânt, îngrădirea lui Satan este menţionată şi în Marcu 3:27, unde Mântuitorul descrie în următoarele cuvinte acţiunea Sa îndreptată împotriva lui Satan: Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; numai atunci îi va jefui casa. Deşi este fără doar şi poate un ispititor activ, diavolul, fiind acum un vagabond şi nicidecum un stăpân, trebuie să aibă parte de cooperarea victimelor sale. „Domnul puterii văzduhului” nu are acum nici palat, nici tron şi nici drepturi. El şi oştirile sale demonice sunt nişte duhuri rătăcitoare care trăiesc de pe urma şiretlicurilor de care sunt în stare.

Domnul Isus Cristos a pus din nou semnul egalităţii între alungarea demonilor şi îngrădirea lui Satan la Calvar, spunând: Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară (Ioan 12:31). Satan a fost aruncat afară în primul rând ca urmare a înfrângerii sale la Calvar, dar în acelaşi timp a fost „aruncat afară” în vremea lui Cristos şi în privinţa puterii sale de a poseda fiinţele umane după bunul său plac. Această ultimă activitate se include perfect în cuvintele lui Cristos – pentru că Domnul a folosit exact cuvintele (a arunca afară) care descriu o exorcizare.

Primul argument în favoarea încetării posedării demonice involuntare sau generale este acela că Domnul Isus Cristos a afirmat foarte clar că lucrarea Sa pe pământ a adus o îngrădire drastică a puterilor cu care Satan ducea în robie sufletele oamenilor.

 

2. David şi Pavel spun că puterile demonice sunt în prezent limitate

Cel de-al doilea argument este inspirat din pasaje biblice care prezic şi explică în acelaşi timp captivitatea demonilor care a început la Calvar. Psalmul 68 este o profeţie care priveşte înainte la venirea lui Cristos în lume, la biruinţa Sa împotriva puterilor întunericului, la înălţarea Sa la cer şi la domnia Sa peste Biserica Lui pe tot parcursul veacului Evangheliei. Apostolul Pavel citează psalmul în sensul acesta.

Psalmul 68 se deschide cu următoarele cuvinte – Dumnezeu Se scoală, vrăjmaşii Lui se risipesc, şi potrivnicii Lui fug dinaintea Feţei Lui. Mesia vine, iar oştirile diavolului vor fugi dinaintea Lui. Ele vor fugi în timpul umblării Sale pe pământ (căci El le va scoate din oameni) şi vor fugi, de asemenea, când El va obţine victoria la Calvar.

Când Mântuitorul Se va înălţa la cer (spune psalmul), El va primi daruri pe care le va da mai departe oamenilor: Te-ai suit pe înălţime, ai luat prinşi de război, ai luat în dar oameni; cei răzvrătiţi vor locui şi ei lângă Domnul Dumnezeu.

Se pune următoarea întrebare – Cine sunt aceşti prinşi de război şi ce sunt aceste daruri? Răspunsul ni-l dă Pavel în Efeseni 4:8 şi 11 („comentariul” său pe marginea Psalmului 68) – S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor … Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători …

După ce l-a înfrânt pe Satan la Calvar, Domnul nostru S-a înălţat la cer şi, ca orice cuceritor, a luat cu el o mulţime de prizonieri. El a dezbrăcat demonii întunericului de o mulţime de puteri şi a luat de la ei o pradă de război pe care a împărţit-o urmaşilor Săi. Ce pradă de război ar fi putut lua Mântuitorul nostru de la diavolul şi oştirile sale, pe care s-o poată oferi urmaşilor Săi? Înainte de Calvar, diavolul şi oştirile sale aveau o influenţă uriaşă asupra omenirii, dar o influenţă care nu le aparţinea de drept, fiindcă o furaseră. Cu toate acestea, ei aveau o putere irezistibilă de a înşela naţiunile, de a ţine Neamurile în întuneric şi de a poseda o mulţime de suflete.

La Calvar, Cristos a luat această putere de la diavolul şi de la demonii săi şi, după înălţare, a oferit-o Bisericii Sale. El i-a dezbrăcat pe demoni de puterea lor neîngrădită asupra minţilor oamenilor şi le-a dat ucenicilor Lui puterea irezistibilă a Cuvântului Său şi a lucrării Evangheliei.

Aşadar, oştirile întunericului, Satan şi demonii lui, sunt deposedaţi de o mare putere, iar credincioşii din Noul Testament primesc în schimb o influenţă extraordinară şi darurile vestirii Evangheliei cu care să pătrundă în toate popoarele înşelate ale pământului.[4] Diavolul şi îngerii lui nu sunt înlăturaţi încă total de pe scena istoriei, dar ei nu mai pot opri Evanghelia din drumul ei către oameni, nu mai pot împiedica procesul de convertire la Cristos şi nu mai pot pune stăpânire pe oameni fără voia acestora. Puterea irezistibilă asupra sufletului este una dintre „prăzile” de la Calvar.

 

3. Demonii ştiau că le va veni sfârşitul

Al treilea grup de pasaje biblice care ne fac să credem că robia demonică fără acceptul oamenilor nu mai este posibilă în ziua de azi vorbeşte despre reacţia pe care au avut-o demonii la întâlnirea cu Mântuitorul. Ei înşişi au ştiut, se pare, că lucrarea lui Cristos avea să aducă o mare transformare în activitatea lor şi să pună capăt puterii şi libertăţii lor de a pune stăpânire pe sufletele oamenilor aşa cum voiau. Bărbatul din Gadara (care fusese posedat mult timp de mai mulţi demoni), când L-a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog nu mă chinui (Luca 8:28).

Isus le poruncise duhurilor necurate să iasă din omul acela, iar ele şi-au dat seama cu groază că libertatea lor de a pune stăpânire pe oameni după bunul lor plac se terminase. Tocmai pentru că ştiau că nu li se va mai permite să intre într-un alt om, duhurile au cerut să fie lăsate să intre în porci. Astfel, până şi demonii au mărturisit despre faptul că posedarea demonică „involuntară” a fost oprită prin lucrarea lui Cristos.

Bărbatul posedat prezent în sinagoga din Capernaum, când L-a văzut pe Cristos, a strigat zicând: Ce avem noi a face cu Tine, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu! (Marcu 1:24). În mod cert, bărbatul acela era posedat de un singur duh necurat, însă duhul a vorbit cu durere şi spaimă în numele tuturor demonilor. Această fiinţă respingătoare nu şi-a exprimat doar teama personală că va fi alungat din acel om, ci a vorbit în numele tuturor celor ca ea. O relatare paralelă a aceluiaşi eveniment se găseşte în Luca 4:33-36.

 

4. Satan nu se poate manifesta în mod deschis

Un al patrulea argument în favoarea ideii că Satan şi demonii lui nu pot poseda sufletele oamenilor fără restricţii este faptul că Dumnezeu a anunţat că îl va împiedica pe Satan să se arate. Diavolul a fost pus în nişte lanţuri puternice, astfel încât să nu se poată întrupa, nici să nu se arate în forma „omului fărădelegii” până când Domnul îi va permite aşa ceva, lucru care se va întâmpla imediat înainte de reîntoarcerea Sa glorioasă. Această îngrădire ar fi imposibilă, desigur, dacă demonii ar avea libertatea să pună stăpânire pe oameni după bunul lor plac şi să-şi exprime comportamentul „demonic” prin aceştia. Aceasta ar fi o manifestare deschisă şi de mare amploare a oştirilor lui Satan în lume. În mod evident, îngrădirea lui Satan trebuie să presupună şi o îngrădire similară a oştirilor sale demonice.

În 2 Tesaloniceni 2:6-7, apostolul Pavel arată că reprezentantul lui Satan este împiedicat să apară înainte de momentul hotărât de Dumnezeu: Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca acela care o opreşte acum, să fie luat din drumul ei. Aşadar, manifestarea lui Satan este limitată strict înainte de perioada sa finală de activitate – Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale (2 Tesaloniceni 2:8).

În prezent, diavolul este obligat să-şi aplice strategia fără să iasă în evidenţă. În ascuns şi pe furiş, el promovează religii false, filozofii ateiste şi pe dumnezeii aurului şi argintului – materialismul şi secularismul. El este obligat să-şi desfăşoare operaţiunile rămânând ascuns privirilor. Dar nici măcar atunci când va fi pus în libertate pentru „puţină vreme” (imediat înainte de întoarcerea lui Cristos), el nu se va putea întrupa şi nu va fi vizibil. Printr-o manipulare subtilă a societăţii, el va face ca omenirea să cadă într-o mare apostazie, o perioadă de respingere extremă a lui Dumnezeu şi a oricărei legi morale. (Şi alte pasaje din Scriptură precum Apocalipsa 19:15-21 vorbesc despre manifestarea indirectă a lui Satan şi despre distrugerea omului fărădelegii la sfârşitul vremurilor.)

Pe scurt, Scriptura exclude manifestarea ostentativă a personalităţii demonice aşa cum apare ea în posedarea demonică pe scară largă. Satan este obligat astăzi să-şi desfăşoare activitatea în ascuns şi pe furiş, în timp ce înrobirea demonică generală nu este ceva ascuns sau subtil. Prin urmare, acest tip de posesie demonică este o realitate, dar şi o raritate în ziua de azi.

 

5. Biblia defineşte cu precizie activitatea demonică

Al cincilea argument adus împotriva posedării demonice pe scară largă în zilele noastre este faptul că mai multe pasaje din Noul Testament ne descriu cu precizie care vor fi activităţile lui Satan în perioada Evangheliei, iar înrobirea oamenilor nu apare în nici unul din aceste pasaje. Ironia tragică este că în timp ce învăţătorii carismatici se luptă să alunge demoni (care sunt doar nişte produse ale imaginaţiei lor), adevăraţii demoni au reuşit să pătrundă în bisericile lor prin comportamente lumeşti şi învăţături false. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că rolul demonilor în ziua de azi este să-i ispitească pe oameni să păcătuiască, să persecute şi să pună la încercare poporul lui Dumnezeu şi să răspândească o învăţătură falsă.

De exemplu, citim în 1 Timotei 4:1  Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Cei mai mulţi comentatori sunt de acord că duhurile înşelătoare se referă la oamenii mincinoşi şi făţarnici care sunt folosiţi de diavolul. Învăţăturile dracilor sunt de fapt învăţăturile demonilor. Demonii se implică activ în inventarea şi răspândirea doctrinelor mincinoase. Ei sunt prezenţi în seminarii, colegii biblice şi facultăţi de teologie – oriunde ar putea găsi oameni ai bisericii şi lucrători vulnerabili.

Iacov 3:14-15 ne spune că demonii, departe de a-i poseda pe oameni, stârnesc dispute între membrii bisericii. El scrie: Dar dacă aveţi în inima voastră pizmă amară şi un duh de ceartă, să nu vă lăudaţi şi să nu minţiţi împotriva adevărului. Înţelepciunea aceasta nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească (în traducere literală: demonică, sau a demonilor). Cât de uşor putem fi amăgiţi de ispitele demonice. Ca membri în biserică, ne lăsăm cuprinşi imediat de răutate şi resentimente unii faţă de alţii. Uităm că gelozia, mânia şi amărăciunea sunt insinuate şi stârnite de demonii prezenţi printre noi.

În 1 Ioan 4:1-6 suntem îndemnaţi – să nu daţi crezare oricărui duh – fiindcă demonii sunt mereu prin apropiere, mereu gata să ne sugereze o reacţie firească în totală contradicţie cu învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu, cu principiile de ascultare şi credinţă. În timp ce carismaticii sunt preocupaţi de posedarea demonică, aceşti demoni se îndeletnicesc cu promovarea ecumenismului, a manifestărilor lumeşti, a închinării în stil pop, a pasiunii pentru lux, a obsesiei pentru carieră şi a comportamentelor depravate printre creştini.

Tragem concluzia că deşi diavolul şi duhurile sale nu mai au puterea de a pune stăpânire pe cineva (fără cooperarea serioasă din partea oamenilor), tocmai ei se află în spatele nebuniei actuale de a identifica şi exorciza demoni imaginari, pentru că această nouă preocupare distrage atenţia creştinilor de la adevărata activitate a demonilor – aceea de a lovi şi de a murdări bisericile creştine. Apocalipsa 2:9, 20, 24 şi 3:9 sunt alte câteva versete care ne arată că demonii se află în spatele oricărei forme de ipocrizie, închinare falsă şi învăţătură mincinoasă.

Apocalipsa 12 descrie strategia la care vor apela demonii umiliţi în perioada pe care o traversăm. Vor poseda ei după bunul lor plac? Nu, răspunde Apocalipsa 12. Ştiind că timpul pe care-l au la dispoziţie este scurt, ei îşi vor revărsa răutatea împotriva bisericilor Mântuitorului. Cât timp vor face lucrul acesta? Pe tot parcursul veacului Evangheliei, după cum vedem din versetul 17, unde citim că balaurul se războieşte cu rămăşiţa seminţei femeii – poporul lui Dumnezeu – până la sfârşitul vremurilor.

Odată ce înţelegem că aceasta este învăţătura Noului Testament, ne putem da seama ce dezastru şi ce tragedie s-ar declanşa printre adevăraţii credincioşi dacă s-ar lăsa atraşi de subiectul posedării demonice. Cei obsedaţi de exorcizări au rămas în urmă cu 2.000 de ani. Ei nu au descoperit încă lista foarte precisă de activităţi demonice menţionată în Noul Testament.

 

6. Nu există autoritate biblică pentru exorcizare

Al şaselea argument împotriva opiniei potrivit căreia posedarea demonică pe scară largă se manifestă şi în zilele noastre este absenţa totală a oricărei învăţături despre exorcizare adresate credincioşilor în Noul Testament. Apostolii (şi cei şaptezeci de mesageri speciali) au primit putere asupra demonilor numai pentru că ei anunţau venirea Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, alungarea demonilor era semnalul venirii lui Cristos şi începutul noului veac al Evangheliei.

Puterea ucenicilor de a scoate demoni nu avea să fie un element permanent în slujirea creştină, motiv pentru care nici o carte din Noul Testament nu include învăţături despre cum trebuie scoşi demonii. Nici unul dintre pasajele clasice care vorbesc despre lupta noastră împotriva diavolului nu spune un cuvânt măcar despre posedarea demonică sau despre exorcizare. Deşi apostolul Pavel face referire la toate aspectele profunde ale războiului spiritual, el nu spune absolut nimic despre înrobirea demonică sau despre exorcizare (de ex: Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 6:11-18).

Ar fi posibil ca o tragedie spirituală răspândită să fie omisă în mod accidental? Bineînţeles că nu, fiindcă Biblia este absolut suficientă pentru toate nevoile noastre. Învăţăturile despre cum să ne raportăm la posedarea demonică lipsesc pentru că aceasta este o apariţie relativ rară şi se supune regulilor obişnuite pentru evanghelizare.

Să presupunem că ne confruntăm cu un caz rar de posesie demonică. Mai întâi, trebuie să ne aducem aminte că misiunea noastră este aceea de a proclama Evanghelia, nu de a exorciza demonul. În al doilea rând, ne amintim că Domnul nostru a avertizat că, fără convertire, exorcizarea este inutilă. Posedată sau nu, pentru persoana în cauză, singurul mod biblic de a primi mântuirea este să se pocăiască şi să creadă în Evanghelie. Procedura este aceeaşi şi pentru oamenii posedaţi.

Cum rămâne cu situaţia de după convertire? Este posibil ca un om posedat să fie mântuit şi apoi să aibă nevoie de exorcizare pentru ca demonul să fie alungat? Aşa ceva ar fi de neconceput din punct de vedere teologic. Ce fel de convertire ar fi aceea dacă demonul nu ar fi fost alungat de Duhul lui Dumnezeu în clipa când El a pătruns şi a pus stăpânire pe viaţa omului?

Dacă un lucrător creştin se confruntă cu un caz de robie demonică (fiind vorba, probabil, de o persoană cu implicări puternice în ocultism), rolul său este să mărturisească, să se roage şi să-l îndemne pe cel posedat să-I ceară ajutorul lui Cristos în vederea mântuirii. Niciodată nu trebuie să ne arogăm drepturi preoţeşti şi să preluăm noi rolul lui Cristos. Numai Cristos poate alunga un demon, după cum numai El poate ierta păcatele şi schimba o viaţă. Aşa cum spunea Luther – „Noi nu putem alunga demoni prin anumite ceremonii şi cuvinte aşa cum au făcut Isus Cristos şi apostolii … Nu putem alunga singuri duhurile rele şi nu trebuie să încercăm vreodată să facem aşa ceva” (Table Talk).

 

Exorcizare în Numele lui Isus

După toate cele amintite, rămâne o întrebare la care nu am răspuns. Dacă nu avem indicaţii în Biblie cu privire la o lucrare permanentă de exorcizare, cu rămâne cu situaţia în care apostolul Pavel s-a întors spre fata posedată din Filipi şi a zis: În Numele lui Isus Cristos îţi poruncesc să ieşi din ea (Faptele Apostolilor 16:18)? Nu ar trebui să folosim şi noi astăzi Numele lui Isus ca să alungăm demonii? Răspunsul cât se poate de cert este: nu. Cu nici un chip nu avem voie să abuzăm de Numele lui Isus şi să-l folosim ca pe un farmec sau ca o formulă superstiţioasă pentru a speria duhurile rele.

Când apostolul Pavel a folosit Numele lui Isus, el nu a făcut-o pentru că rostirea numelui ar fi avut vreo contribuţie! El pur şi simplu le-a dat de ştire tuturor celor prezenţi acolo că alungă demonul cu autoritatea expresă a lui Cristos. Apostol fiind, el fusese „mandatat”, autorizat şi împuternicit personal de Cristos să scoată demoni. Noi nu suntem apostoli şi nu am fost autorizaţi sau împuterniciţi să facem lucrul acesta. Marea trimitere pe care am primit-o nu ne autorizează să alungăm demoni. Pavel avea acest drept fiindcă era apostol. Noi nu ne aflăm într-o asemenea postură şi de aceea nu avem voie să folosim Numele lui Isus în astfel de situaţii.

Ori de câte ori cineva (în Biblie) face un lucru în Numele lui Isus, înseamnă că face acel lucru la porunca Sa expresă şi ca reprezentant al Său. Când Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 5), el le spune că Domnul Cristos i-a comunicat să le poruncească să-l alunge din mijlocul lor pe credinciosul imoral. Prin urmare, el le porunceşte în Numele Domnului Isus. De fiecare dată, expresia în Numele lui Isus înseamnă că Isus Cristos a poruncit ceva. Lucrul acela se face în locul Lui şi pentru El. Noi îi primim pe copii în Numele lui Cristos pentru că El ne-a poruncit în mod expres să facem lucrul acesta. Ne adunăm în Numele lui Cristos pentru că ascultăm de porunca Sa expresă.

Înainte să meargă la Calvar, Domnul Isus a alungat o mulţime de demoni, dar alţii au fost lăsaţi să robească temporar sufletele oamenilor pentru ca să-i poată alunga şi apostolii. În felul acesta avea să se împlinească Marcu 16:17 şi toţi oamenii aveau să ştie că apostolii erau cu adevărat reprezentanţii lui Cristos. În ceea ce ne priveşte, nu avem voie să folosim vreodată Numele lui Isus ca o formulă magică pentru ceva ce El nu ne-a poruncit să facem.

 

 (capitolele 5 și 6 preluate din Epidemia vindecărilor)

 

romanian-healing-epidemic.jpg

 

 

Întreaga carte Epidemia vindecărlor poate fi com

andata de la editura Făclia din Oradea www.faclia.ro

 

 



[1] Textele spun Nu!

[2] Matei 9:32; 12:22; Marcu 9:14-29.

[3] Pentru dovezi aduse în sprijinul acestei afirmaţii, vezi capitolul următor.

[4] Unii exegeţi consideră că robii sunt de fapt credincioşii lui Dumnezeu care (prin Calvar) au fost înfrânţi ca răzvrătiţi şi luaţi de Cristos ca prizonieri ai slavei. Limbajul din Psalmul 68 descrie însă nişte duşmani care sunt umiliţi şi luaţi captivi. Pavel face o afirmaţie similară în Coloseni 2:15, vorbind încă o dată despre victoria lui Cristos împotriva diavolului şi a îngerilor lui, la Calvar: A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Prada pe care a luat-o Dumnezeu de la diavolul şi îngerii lui a fost influenţa lor şi teritoriile pe care aceştia le ocupaseră. Pe acestea, Dumnezeu le-a „dat” Bisericii Sale, pentru ca Evanghelia să fie predicată în toată lumea.

 

O viaţă de dedicare – Văzută la colaboratorii lui Pavel

Dr. Peter Masters

Spre sfârşitul Epistolei către Coloseni, scrisă în timpul primei sale întemniţări la Roma, Pavel menționează şapte bărbaţi care l-au sprijinit în lucrare în acele vremuri, bărbaţi ale căror vieţi ne oferă definiţia vieţii spirituale și care ne provoacă şi să ne încurajează chiar și în ziua de azi. Din moment ce nu se face referire la păstori însemnaţi precum Timotei şi Tit, aceştia nu au fost singurii colaboratori ai lui Pavel. Cei „şapte de la Roma” însă au multe să ne înveţe, iar în acest capitol vom atribui fiecăruia un termen diferit pentru a-i surprinde însuşirea distinctivă.

Primii doi ce urmează a fi numiţi călătoreau ca purtători ai epistolei, Tihic fiind cel mai în vârstă. Pavel scrie: „Tot ce este cu privire la mine vă va spune Tihic” (Coloseni 4:7). Ce termen distinctiv putem atribui acestui om născut la Efes, un tovarăș de călătorie mai vechi al apostolului, care s-a angajat în predicare, evanghelizare şi multe alte slujiri? Cel mai potrivit, desigur, este – un slujitor. Tihic îl însoţise pe Pavel, cel puţin până la Milet,  ca reprezentant al bisericilor dintre neamuri atunci când acesta a dus un ajutor la Ierusalim. A fost curierul Epistolei către Efeseni şi poate a lui 2 Corinteni (însoţit de Tit). A fost trimis de Pavel la Creta pentru a sluji alături de Tit, apoi la Efes, probabil pentru a-l succeda pe Timotei. Tihic a fost unul din acel grup de predicatori de la început care îşi riscaseră viețile împreună cu Pavel în cea de-a treia lui călătorie misionară, iar acum fusese trimis de acesta la Colose ducând la îndeplinire instrucţiunile apostolului întemniţat.

Priviţi la modul în care este descris Tihic de către Pavel. El este „fratele preaiubit” (versetul 7), sau unul pentru care Pavel avea foarte multă afecţiune. Caracterul acestuia, stilul de viaţă şi dragostea lui pentru Cristos au atras afecţiunea lui Pavel. El a manifestat de asemenea o preocupare extraordinară pentru lucrarea şi sănătatea lui Pavel, fiind sensibil la nevoile lui şi satisfăcându-le atât cât i-a stat în putinţă. Să fii un om pe care cineva îl descrie prin cuvintele „frate preaiubit” înseamnă să fii o persoană de o prietenie şi bunătate altruistă, iar din consemnările lui Pavel reiese că pentru Tihic nimic nu era prea greu de îndeplinit. Nota dominantă a vieţii lui a fost un spirit de slujitor.

Pentru că îi păsa de oameni, apostolul continuă să-l numească „slujitorul credincios”. El era un predicator, bineînţeles, dar şi un încurajator şi un sfătuitor personal, exercitând o slujire de mângâiere şi motivare. El îi avea pe credincioşi la inimă. Faptul că a fost  „credincios” mai înseamnă că era loial Cuvântului, omul ideal de trimis la Colose într-o vreme când prin biserică începeau să apară eretici. Tihic i-a învăţat pe alţii Adevărul cu acurateţe şi claritate, ca unul pe deplin credincios înaltei sale însărcinări.

Pe urmă, ca şi cum aceşti termeni de recomandare n-ar fi fost suficienţi, Pavel îl numeşte pe Tihic „tovarăşul meu de slujbă în Domnul”,  o expresie cu o bogată semnificaţie. Mai întâi, ea îl descrie drept coleg; un membru al echipei. Tihic, în ciuda tuturor punctelor lui tari şi a capacităţilor lui, nu a fost un individualist care alerga după propria reputaţie şi glorie. El era bucuros să-l sprijine pe apostol şi să lucreze în echipă cu alţii. El s-a consacrat lucrării ca un slujitor harnic, sau ca un sclav (în limba greacă). Un sclav era proprietatea stăpânului său şi răspundea solicitărilor lui în fiecare ceas al zilei. Acesta era spiritul lui Tihic ca slujitor al lui Cristos. El făcea orice i se cerea. Pavel nu vorbeşte despre el ca despre un slujitor personal, ci ca despre un „tovarăş de slujbă în Domnul”. El făcea totul de dragul lucrării.

Tihic va vizita Colose, spune Pavel, „ca să luaţi cunoştinţă despre starea noastră” şi „să vă mângâie inimile”, adică să vă încurajeze. El va lua cunoștință de încercările voastre, vă va împărtăşi oportunităţile şi va face tot ce-i stă în puteri pentru a fi de ajutor. El, desigur, îl va predica pe Cristos, înălţându-L, dându-vă ca învăţătură lucruri minunate şi încurajându-vă în misiune. În mod inevitabil, el va vorbi despre slava eternă. Dacă împrejurările în care vă aflaţi sunt potrivnice, el vă va îndrepta mintea spre căminul minunat și veşnic. Nu a existat persoană mai potrivită decât Tihic pentru o asemenea sarcină, în mod vizibil la dispoziţia Domnului, fidel Cuvântului şi fidel credincioşilor. Dar caracteristicile lui ar trebui să ne reprezinte pe noi toţi, deoarece acesta este scopul lucrării lui Dumnezeu în inimile noastre. Suntem noi slujitori, pe deplin la dispoziţia lui Cristos, sau alergăm după interese pământeşti? Tihic, unul dintre însoţitorii apropiaţi ai lui Pavel, este un model de dragoste altruistă pentru Cristos care ar trebui să fie și marele ţel al vieţilor noastre. Și Pavel trebuie să se fi simțit foarte atașat de acest grup de colaboratori, oameni în asemănare cu el și care s-au inspirat din viaţa lui. Dacă noi, cei care suntem slujitori ordinaţi, am fi fost în situația lui Pavel, am fi căutat și noi să strângem în bisericile noastre colaboratori cu aceeaşi mentalitate.

Următorul nume care trebuie menţionat este cel al lui „Onisim, fratele credincios şi preaiubit, care este dintr-ai voştri”. Celor mai mulţi cititori le va fi cunoscut numele lui Onisim, a cărui descriere distinctivă trebuie să fie un trofeu al harului.  Onisim, sclavul lui Filimon, un om bogat din Colose convertit la predicile lui Pavel, furase niște bani şi fugise la Roma. La momentul potrivit a ajuns să ia legătura cu niște creştini şi cu Pavel, L-a aflat pe Domnul şi a fost total schimbat. Acum trebuia să se întoarcă la Filimon şi la biserica din Colose, dar nu ca un hoț şi fugar, ci ca slujitor al lui Dumnezeu. El era acum un „frate credincios şi preaiubit”, un credincios matur, cu un caracter puternic și demn de toată încrederea.

Suntem noi trofee ale harului? Am fost noi schimbaţi cu adevărat? Unii spun că s-au întors la Domnul, dar nu-i poți numi cu adevărat trofee ale harului deoarece viața lor nu s-a schimbat cu mult față de ce era înainte. Ei nu par să aibă un duh nou şi o inimă nouă, dându-se în întregime  Domnului, închinării şi lucrării Lui. Ei îşi găsesc și în prezent confortul în lume şi se hrănesc cu plăcerile lucrurilor firești. Pe Onisim l-a putut trimite înapoi ca un tânăr total transformat, şi această transformare dorim fierbinte s-o vedem în viața fiecărui om credincios. Ne-am pocăit cu adevărat de păcat, L-am căutat pe Cristos, ne-am pus încrederea în lucrarea Lui de pe Calvar şi ne-am predat în mod sincer vieţile Lui? Dacă se pot spune aceste lucruri despre noi, atunci se poate spune că suntem trofee ale harului, cu vieţi caracterizate de motive şi dorinţe noi. Fie ca toţi cititorii să facă parte din categoria spirituală al lui Onisim – un trofeu al harului!

Cel de-al treilea colaborator al lui Pavel a fost nevoit să rămână la Roma, dar îşi trimite salutările: „Aristarh … vă trimite sănătate” (cuvântul în limba greacă înseamnă „vă îmbrăţişează”). El îşi trimite cele mai calde salutări. Aristarh a fost un macedonean din Tesalonic, căruia trebuie să-i punem „eticheta” de jertfitor. El pare să fie inclus în rândul primelor trei ajutoare ce se trăgeau dintre evrei. Odată fusese arestat împreună cu Pavel (şi Gaiu) la Efes, după care a călătorit cu apostolul în timpul celei de-a treia călătorii misionare şi i s-a alăturat ca prizonier în „călătoria primejdioasă”, care s-a sfârşit într-un naufragiu. Aristarh este un colaborator de seamă al lui Pavel. În acest loc este identificat drept „tovarăşul meu de temniţă”, ceea ce este deopotrivă interesant şi oarecum derutant. El a fost arestat cu Pavel la Efes, însă nu pentru multă vreme. Apoi, în timpul călătoriei primejdioase el trebuie să fi fost tratat fără îndoială ca prizonier (chiar dacă n-a fost ținut sub arest). Dar Pavel vrea în mod evident să spună că Aristarh a fost prizonier împreună cu el la Roma, şi aceasta este ideea care derutează.

În Epistola către Filimon, Epafra este numit un tovarăş de temniţă, iar Aristarh nu. Aici în Coloseni, Aristarh este numit un tovarăş de temniţă, iar Epafra nu este. Întrucât Coloseni şi Filimon au fost expediate cam în același timp, misterul se adânceşte. Cea mai probabilă soluţie este că Aristarh şi Epafra i-ai ținut companie lui Pavel în temniţă în mod alternativ. Fiecare la rândul lui, au acceptat să fie puși sub arest, cu Pavel, la domiciliu şi au fost tratați toți în același fel. Ca să poți sta împreună cu Pavel în casa închiriată în timpul primei sale întemniţări romane însemna să accepți o limitarea a libertăților proprii, deoarece exista pericolul ca tovarășul de celulă să atace soldatul de gardă și să-l elibereze pe prizonier. Ca să te poți face tovarăș cu apostolul în lucrarea de rugăciune şi scriere, din motive de siguranţă, trebuia să porți aceleaşi lanţuri şi să fii tratat ca un prizonier al Romei imperiale. Aristarh pare a fi fost omul pregătit să împărtăşească suferinţele lui Pavel.

Cuvântul tradus ca „prizonier” înseamnă prizonier de război. Pavel pare să ne spună că el şi Aristarh nu erau în închisoare ca infractori, ci erau captivi în războiul lumii împotriva lui Cristos şi a Evangheliei. Un prizonier de război are o onoare specială în ochii propriei lui naţiuni, iar Aristarh, alături de Pavel, poate purta această distincţie de luptător în marea bătălie pentru suflete. El merită epitetul de jertfitor.

Ne asemănăm noi câtuși de puțin cu Aristarh? Spunem noi: „Cariera mea este pentru Cristos, nu pentru mine, şi dacă nu pot prospera în lume fără să-mi jertfesc slujirea pentru El, voi renunţa la propria prosperitate”? În mod cert, există credincioşi care deși ajung să aibă mare succes în viață, ei Îl slujesc pe Domnul în continuare, iar Domnul le oferă oportunităţi deosebite de a-L mărturisi. Dar situații de acest fel sut în totalitate sub controlul lui Dumnezeu. Regula de bază pentru noi este să fim gata să acceptăm în viaţă o poziţie socială modestă, dacă este necesar, pentru a ne trăi viața în primul rând pentru Cristos.

Un alt ajutor bine-cunoscut al lui Pavel la acea vreme a fost „Marcu, vărul lui Barnaba”, cunoscut mai bine de către noi ca Ioan Marcu (versetul 10). Ce cuvânt descriptiv poate fi atribuit lui Ioan Marcu? Fără îndoială, cel de învingător. În urmă cu aproximativ 12-14 ani, Marcu primise privilegiul deosebit de a sluji, de a călători, de a predica şi de a înfiinţa biserici împreună cu Pavel şi Barnaba. Dar în Pamfilia Marcu a abandonat acea călătorie misionară şi s-a întors acasă la Ierusalim. Oare de ce a făcut-o? Mulţi consideră că în Pamfilia Marcu a intrat în panică, fiind oarecum fricos şi nestatornic. Marcu a dat înapoi din faţa ameninţărilor cu prigoana și rele tratamente. Deşi avea puterea şi energia fizică a tinereţii, el nu căpătase încă suficient curaj şi rezistenţă. Abandonul lui a fost atât de serios încât Pavel nu l-a mai dorit în următoarea sa călătorie misionară. Acest lucru l-a ofensat pe Barnaba și l-a determinat pe acesta să-l ia pe Marcu şi să plece singur cu el.

În cele din urmă însă, Marcu şi-a învins slăbiciunile și a devenit un slujitor de seamă al lui Cristos, fiind probabil recunoscător pentru poziția fermă a lui Pavel. După mai mulți ani vedem transformarea lui remarcabilă. Și-a pus viața în rânduială și a reușit să scape de lipsa de perseverență. Acum îl vedem ca pe un biruitor; un cuceritor de suflete. Credem că s-a pocăit îndelung de fiecare eşec, aducându-şi slăbiciunile şi vulnerabilităţile în faţa Domnului care i-a dat caracter şi tărie ca să persevereze. În acest timp el a crescut spiritual, devenind important pentru scrierea Evangheliei care-i poartă numele, Evanghelie al cărei autor este Petru, dar care este scrisă de Marcu.

Trebuie să punem întrebarea: în ce stare ne aflăm noi? Ne identificăm cumva cu starea lui Ioan Marcu de la început? Facem noi angajamente ce nu țin mai mult de cinci minute în faţa Domnului – promisiuni ce dispar după ce le-am făcut? Trecem repede de la o activitate la alta începând cu entuziasm, dar dovedindu-ne în cele din urmă fără credibilitate şi nestatornici? Am consemnat undeva promisiunile neținute față de Dumnezeu? Exemplul lui Marcu de credincios care și-a biruit propriile slăbiciuni ne arată că prin puterea lui Cristos ne putem stăpâni înclinațiile spre eșec. Dacă eşti tânăr și plin de zel pentru a-L sluji pe Dumnezeu, dar și cu predispoziții să aluneci ușor de pe cale, înainte de a-I cere Domnului să te întărească şi să te facă statornic caută să nu creezi crize majore precum cea a lui Marcu. Străduieşte-te să dobândești  mai multă maturitate şi perseverență, iar Duhul te va ajuta să te controlezi ca să poți deveni consecvent şi statornic. Este o reală încurajare pentru noi să-l vedem pe Marcu pe lista colaboratorilor de seamă ai lui Pavel. Cu toţii putem deveni învingători pentru Cristos.

Un alt colaborator al lui Pavel a fost „Isus [Iosua], zis Iust”, care la fel ca Marcu şi Aristarh era evreu. Pavel spune – „Ei sunt … singurii care au lucrat împreună cu mine pentru Împărăţia lui Dumnezeu, oameni care mi-au fost de mângâiere.” Această formulare nu lasă de înţeles că ei au fost singurii colaboratori ai lui Pavel, ci mai degrabă că ei au fost singurii evrei dintre colegii lui evanghelişti. Spunem colegi evanghelişti deoarece acesta este sensul expresiei „pentru Împărăţia lui Dumnezeu”. Ei erau împreună-ziditori ai Împărăţiei prin câştigarea de suflete. Cât de interesant este să observăm că într-o biserică alcătuită cu precădere din neevrei existau aceşti trei evanghelişti evrei remarcabili. Descrierea este potrivită pentru toţi trei, dar întrucât cunoaştem atât de puţin despre Iosua Iust, nefiind menţionat nicăieri în altă parte în Noul Testament, îi vom da epitetul de evanghelist. El a lucrat împreună cu Pavel pentru a aduce suflete în Împărăţia lui Dumnezeu.

Ne emoționăm când îl auzim pe Pavel spunând că acești trei evrei au fost pentru el o mângâiere sau o mare încurajare. Am putea spune: „Dragă Pavel, eşti ţinut în lanţuri, înduri mari suferinţe, ești despărțit de slujirea pe care o faci pretutindeni, iar lucrul care spui că te bucură în mod deosebit este să auzi despre lucrarea evangheliştilor?” O, dacă am fi noi toţi conectați la acest gen de gândire spirituală și dacă inima noastră ar bate precum inima lui Cristos! Iată o provocare pentru noi toţi. După ce ne-am întors la Dumnezeu eram plini de dorința de a-L mărturisi. Mai facem acest lucru în prezent? Ne foloseam de fiecare ocazie ca să ne rugăm pentru cei cărora le-am vorbit despre Dumnezeu şi eram dornici să ne implicăm în tot felul de activităţi de răspândire a Evangheliei. Mai simțim această dorință? Ar putea Pavel spune despre noi: „El este un bun colaborator la lărgirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi o mângâiere [încurajare] pentru mine”?

După Iust apare și numele bine-cunoscutului Epafra – „Epafra, care este dintr-ai voştri [un colosean] … rob al lui Cristos” (versetul 12). Care era caracteristica distinctivă a lui Epafra? Era un lucru care i-a definit probabil şi pe ceilalţi, dar l-a caracterizat în mod deosebit pe acest frate – el era un mijlocitor. Pavel spune că el „totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale”.

Epafra se convertise probabil prin lucrarea de slujire a lui Pavel în Efes, după care s-a întors la Colose şi a evanghelizat cetatea. Dar nu s-a oprit doar la această cetate, ci a plantat, după câte se pare, biserici în Laodiceea şi Hierapolis. Epafra, la fel ca Aristarh, era acum dispus să-i țină companie lui Pavel sub regim de arest la domiciliu. În felul acesta s-a putut ruga împreună cu Pavel. Apostolul ne oferă detalii despre conţinutul rugăciunilor lui Epafra, care lupta în rugăciune pentru coloseni şi pentru alţi credincioși ca să persevereze „desăvârşiţi şi deplin încredinţaţi … în voia lui Dumnezeu”. Expresia „se lupta în rugăciune” are o forță extraordonară în original și de aici provine și verbul „a agoniza”. Epafra simte nevoile poporului, se roagă pentru oameni şi situaţiile în care se găsesc și cere ca ei să înainteze în sfinţire, cunoaştere şi slujirea lui Cristos, întrucât toate acestea sunt după „voia lui Dumnezeu”. Aceasta mai presupune și păstrarea lor în curăție de inimă (ca să nu creadă erezia care îi ameninţa pe coloseni) şi glorificarea lui Cristos prin mântuirea sufletelor.

Rugăciunile lui Epafra nu erau sporadice sau superficiale, nici ocazionale şi apatice, ci erau adevărate pledoarii pentru popor. El cerea ca ei să devină maturi și desăvârşiţi în voia lui Dumnezeu, o voie care este revelată în Cuvântul Său. Cu alte cuvinte, Epafra se ruga pentru înțelegerea corectă a doctrinelor Cuvântului lui Dumnezeu. S-a rugat pentru ei pe nume, deoarece îi cunoştea, şi cerea ca ei să se țină de îndatoririle spirituale şi să nu se abată niciodată de la ele. Acesta era planul rugăciunilor lui Epafra. Putem spune că facem și noi așa?

Pavel formulează un fel de jurământ pentru a confirma calitatea rugăciunii lu Epafra, spunând – „vă mărturisesc …” El s-a rugat constant pentru trei biserici. Dacă şi noi am fi acest fel de mijlocitori, poate ar exista și în țara noastră mai multe biserici care să se asemene celor trei salutate de Epafra. Epafra le-a salutat, iar noi îl salutăm pe el – mijlocitorul!

Cel de-al şaptelea colaborator este Luca, iar despre acest om remarcabil se pot spune multe, însă vom folosi un termen vechi-testamentar şi-l vom numi purtătorul de armură al apostolului Pavel. Luca a fost lângă Pavel de foarte multe ori pentru a-i trata problemele serioase de sănătate. Nu ştim exact care a fost boala de care suferea Pavel, dar ştim că a fost extrem de dureroasă, neplăcută şi un handicap pentru el. Luca, medicul preaiubit, l-a vizitat foarte des. El era şi predicator.

Fiind un neevreu din Antiohia Siriei, e aproape sigur că Luca a fost celibatar, iar unele referiri foarte timpurii din tradiţie cu privire la el sugerează că a fost şi un artist talentat. Există o teorie interesantă, care însă nu poate fi dovedită, că Luca a studiat la universitate împreună cu Saul din Tars, iar unii susțin că ar fi fost și Apolo cu ei, dar nu neapărat în aceeași perioadă de timp. Pavel şi Luca erau prieteni apropiaţi şi este posibil ca prietenia lor să fi prins rădăcini în locul unde au studiat împreună. În mod destul de îndrăzneţ, unii susțin că n-a fost un simplu doctor, ci ar fi fost doctorul unui vas, sau medic pe o flotă marină. Din Fapte 27 reiese clar că Luca stăpânea în mod extrem de corect noțiuni și informații de natură maritimă.

Tradiţia ne spune că Luca a trăit foarte mulţi ani, iar el continuă să ne vorbească şi astăzi prin Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor. Cronicile istorice ne demostrează că Luca era întotdeauna gata să predice, să slujească, să poarte de grijă apostolului şi, bineînţeles, să fie autorul inspirat al Sfintei Scripturi. Nimic din ce se poate spune despre Luca nu e exagerat. Deşi în mod evident un om inteligent şi bine educat (după cum vedem din modul în care foloseşte limba greacă), el s-a angajat să slujească lucrarea apostolilor în orice fel era necesar. Ca „purtător de armură” pentru Pavel, el era cu precădere un jucător de echipă. În aceasta constă provocarea pe care ne-o adrezează viața și lucrarea lui Luca. Ca membri ai unei biserici, toți facem parte din aceeași echipă. La modul ideal, fiecare talent şi aptitudine este pusă în slujba Domnului, și nu e nevoie ca unul să se ridice mai presus de altcineva pentru a se remarca. Acest adevăr i-a caracterizat pe toți colaboratorii lui Pavel, dar îl vedem în mod deosebit prezent în decursul îndelungatei slujiri a lui Luca.

O notă mai tristă este atinsă în cazul următorului colaborator. Versetul 14 îl identifică fiind drept Dima, un om a cărui dezertare ne întristează. Cum rămâne cu Dima, frate Pavel? Mai poți spune ceva bun despre el? Pavel nu face acestui om niciun fel de recomandare. În altă parte el este numit tovarăş de luptă, dar în acest text Pavel pare a fi simțit că Dima e șovăielnic și predispus căderii, și exact acest lucru s-a și întâmplat. Cinci sau şapte ani mai târziu, Pavel îi scrie lui Timotei – „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit şi a plecat la Tesalonic” (2 Timotei 4:10).

Nu l-am plasat pe Dima între cei şapte care ne servesc drept exemple, iar termenul distinctiv pe care i-l atribuim este – Dima cel nestatornic. De ce şi-a părăsit Dima chemarea? A fost el un fals convertit? Nu există nicio menţiune în acest sens, iar puterea de a discerne lucrurile probabil că i-a scos în evidență lui Pavel acest lucru cu mult înainte de a fi părăsit de Dima. La început, Dima îi fusese lui Pavel un colaborator loial, ducânt cu bine la îndeplinire lucrarea de slujire creștină. Nu ne îndoim de faptul că L-a iubit pe Cristos, dar a existat ceva defectuos în umblarea lui spirituală, iar lumea l-a prins din nou în gheare prin atracţiile ei.

Probabil că Dima era un bărbat foarte capabil care a ajuns la concluzia că putea câştiga bine şi putea avea o casă mare într-o zonă frumoasă dacă accepta din nou provocările şi oportunităţile comerţului din Tesalonic. Acest lucru ni se poate întâmpla fiecăruia, dacă subestimăm puterea şi ostilitatea lui Satan, care e gata să se folosească de orice ocazie pentru a ne întoarce în lume. Dacă începem să întreținem dorinţe păcătoase, fantezii personale sau distracţii dubioase, Satan ne va pune în minte dorința de a pofti acele lucruri din ce în ce mai mult, ajungând în cele din urmă departe de starea dragostei dintâi.

Dima a fost smuls din slujire de către duşmanul sufletelor, care a apelat la strategia de a pune în inima lui trăirea luxoasă a lumii. Dacă a fost un credincios adevărat, atunci în timp disciplinarea divină a dus la restaurarea lui, dar în acele împrejurări el a abandonat slujirea creștină privilegiată pe care o avea. Dacă suntem prea preocupați de lucrurile lumeşti, iubind în mod exagerat posesiuni sau activităţi pământeşti ori aspirăm la satisfacerea personală, Dima, colaboratorul lui Pavel, trebuie să ne fie avertisment. Până şi cei evlavioşi pot cădea cu uşurinţă. Haideți să ne încredințăm în mâna Domnului, cerându-I să ne păzească şi să ne țină în brațul Lui. Fie ca exemplul lui Dima, cel nestatornic, să ne fie avertizare.

După ce i-am numit pe cei şapte colaboratori ai lui Pavel, și pe Dima, Pavel are un salut şi un cuvânt pentru doi oameni din bisericile din Colose şi Laodiceea. Unul este Nimfa, despre care nu ştim nimic, cu excepţia faptului că într-un anumit loc în casa lui se ținea o adunare. Celălalt este Arhip (numit un tovarăş de luptă în Filimon). Mesajul adresat lui este tăios: „Şi spuneţi lui Arhip: «Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.»”

Care era situația lui Arhip? Sau ce ar fi trebuit să facă și n-a făcut bine? După toate probabilităţile, Arhip slujea ca păstor în biserica ce se aduna în casa lui Filimon (Filimon 2). Unii spun că el era fiul lui Filimon, pus deoparte pentru predicarea Cuvântului. Care a fost problema cu Arhip? Era fără vlagă? E foarte posibil să fi fost aşa. În mod clar era un tânăr serios care Îl iubea pe Domnul şi voia cu adevărat să-L slujească, dar Pavel pare să-i spună: „Fă odată ce ai de făcut!” Poate că nu predica Evanghelia aşa cum trebuia, aducându-i neîncetat pe cei pierduţi la biserică şi învăţându-i pe oameni. Ceva îl împiedica să facă acest lucru, aşa că îl vom numi Arhip, cel dezorganizat.

Problema aceasta o putem observa și în lucrarea de slujire a zilelor noastre. Cunosc un pastor care în timp ce scria cărți creștine edificatoare, unele de mari dimensiuni, biserica lui se destrăma. A devenit dezorganizat și a încetat să mai evanghelizeze. Scrisul i-a acaparat toată energia emoţională. Activitatea editorială aleasă a fost bună, dar i-a abătut atenţia şi timpul de la principala sa lucrare. Mi-a duc aminte de câțiva preşedinţi de societăţi misionare care călătoreau dintr-un loc în altul pentru a prezida felurite întruniri importantă, în timp ce bisericile lor erau pe moarte. Aceşti fraţi au fost sănătoşi în credință, dar profund adormiți. Nevoia lor era să plece urechea la cuvintele apostolului: „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.”

Mottoul nostru ar trebui să fie următorul – Să facem mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele. Avem multe de făcut; avem de câștigat suflete; avem de încurajat oameni. Să le facem pe toate! Nu mă refer la pastorii care se lasă prinși în păcate şi lucruri lumeşti, ci la cei care-și pierd vremea cu lucruri mai puțin importante decât lucrarea lor pastorală. Sunt prinși în alte activități, în sinea lor importante și ele, care le distrag atenția de la chemarea cea mai importantă din viața lor. De curând un misionar îmi spunea că în unele ţări există tendinţa ca, înainte de a planta măcar o biserică şi de a deschide o şcoală duminicală, noii misionari să-şi ocupe timpul cu înființarea unor colegii biblice. Pavel îi spune lui Arhip – „Fă mai întâi lucrurile care trebuie făcute primele şi continuă să le faci.”

Nu numai slujitorii ordinaţi pot fi distraşi de la slujirea lor. Cu ani în urmă am cunoscut un tânăr care era absent din orice fel de slujire creştină, dar era ocupat cu scrierea unei cărţi de 500 de pagini în care îi învăța pe alți credincioși cum să trăiască. Cuvântul apostolului pentru el ar fi fost în mod cert următorul – „Ia seama la partea ta de slujire în biserica locală.”

Ne lăsăm și noi distraşi de alte lucruri? Auzim că unii credincioși petrec săptămâni la rând planificându-şi călătoriile de vacanţă, în loc să-L slujească pe Domnul, iar alţii îşi dedică tot timpul liber căminului, hobbyului sau sportului. Poate ești un cititor care-L iubește sincer pe Domnul, dar te abați mereu de la slujirea pe care ar trebui s-o faci. Îndemnul de care ai nevoie este acelaşi – „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în Domnul.” Noi credem că acest îndemn îl va fi schimbat pe Arhip cel dezorganizat şi îl va fi entuziasmat pentru anii ce au urmat.

Cei mai mulţi tovarăși ai lui Pavel au fost oameni deosebit de dedicaţi şi putem învăţa foarte mult de la ei. Gândiţi-vă la Tihic, cu spiritul său de slujitor adevărat. O, de am fi ca el – cu totul pentru Cristos şi în întregime la dispoziţia Lui. Apoi gândiţi-vă la Onisim, un trofeu al harului; un tânăr complet schimbat. Fie ca transformarea pe care am trăit-o în momentul convertirii să dureze, iar darurile noastre să crească şi să înflorească. Gândiţi-vă la Aristarh – un om atât de  jertfitor. Azi, cu excepţia regiunilor persecutate, noi nu suferim pentru credința noastră. Toate jertfele noastre sunt mult mai uşor de înfăptuit, şi ar trebui să le înfăptuim cu bucurie. Gândiţi-vă la Marcu, învingătorul, care şi-a biruit slăbiciunile prin puterea Domnului. Există speranţă pentru noi, deoarece cu toţii putem face progrese pentru Cristos.

Gândiţi-vă la Iust, evanghelistul, care l-a încurajat atât de mult pe Pavel. Ce facem noi, prin mărturie individuală sau colectivă, pentru Cristos? Gândiţi-vă la Epafra, mijlocitorul. Ar mai slăbi bisericile britanice dacă ne-am semăna mai mult cu el? Şi ce putem spune despre Luca, purtătorul de armură al lui Pavel, care, în ciuda educaţiei lui remarcabile şi a tuturor capacităţilor lui, a acceptat de bunăvoie rolul de sprijinitor şi a primit privilegiul de a scrie cartea care-i poartă numele și cea a Faptelor Apostolilor? Câtă nevoie avem de smerenia şi viziunea lui pentru lucrul în echipă!

Numai Dima cel nestatornic dezamăgeşte, experienţa lui chemându-ne la autoexaminare. Şi, în cele din urmă, Arhip cel dezorganizat, un frate serios şi bun, fără îndoială, dar care a avut nevoie de puțină zdruncinare pentru a-şi aranja corect priorităţile. Epistolele lui Pavel sunt atât de pastorale încât până şi salutările sunt o binecuvântare pentru noi, dacă le acordăm atenţie. Iar lucrurile pe care le descoperim despre colaboratorii lui sunt o provocare şi o inspiraţie pentru toţi cei care, de-a lungul veacurilor Evangheliei, caută să trăiască vieţi personale de credință activă.

Viata_personala_de_credinta_front_cover.jpg

 

 

 

 
Capitolul 12 preluat din cartea Viața de credință personală  Dr. Peter Masters, publicată la editura Făclia www.faclia.ro

Conceptul de călător

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2014, nr. 1 de Dr. Peter Masters

Nu poţi fi creştin fără să fii în acelaşi timp şi călător, trecând prin această lume fără prea multe bagaje. În cele ce urmează vom discuta despre câteva dezavantaje alături de şase binecuvântări extraordinare, precum şi despre ce trebuie să facem şi ce nu.

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evrei 11:13).

BIBLIA oferă nenumărate exemple de călători. Capitolul al unsprezecelea din Epistola către Evrei vorbeşte printre alţii de Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov, pe care îi descrie ca fiind „străini şi călători pe pământ”.

Cuvântul „străini” este folosit cu sensul său comun, acela de oameni care au o cultură diferită şi care vorbesc o limbă diferită. „Călătorii” sunt aceia care locuiesc într-o ţară străină, departe de poporul lor natal.

În Biblie, cuvântul „călător” sugerează ideea de călătorie spre casă, aşa cum reiese din Evrei 11:14. Termenul îi descrie pe aceia care sunt „în căutarea unei patrii”. Călătorii în accepţiunea biblică locuiesc într-o altă ţară, alături de comunitatea locală, însă nu sunt asimilaţi niciodată acesteia. Ei sunt nişte „venetici” gata oricând să se întoarcă acasă. Chiar dacă realizează lucruri mari pentru ţara în care trăiesc (aşa cum a făcut Iosif), ei nu încetează nicio clipă să fie călători.

Călătorii nu sunt ca emigranţi care aleg să se stabilească într-o altă ţară pentru că îşi fac o carieră acolo sau pentru că le place mai mult acolo decât în ţara lor. Cei mai mulţi „emigranți” sunt acolo unde sunt pentru că aşa au ales ei, în vreme ce călătorul din Biblie nu tânjeşte să fie unde este decât pentru a putea sluji Domnului, pentru mântuirea sufletelor şi din dragoste pentru familia lui. Interesul principal al călătorului nu este legat de ţara unde locuieşte acum.

Conceptul de călător este deosebit de important pentru creştini, întrucât el ne oferă îndrumare cu privire la statutul credinciosului în toate circumstanţele vieţii. Fără acest concept am deveni mult prea sensibili la toate problemele şi încercările vieţii.

Conceptul de călător este de o importanţă vitală mai ales în vremurile de acum, când un număr tot mai mare de credincioşi evanghelici ne încurajează să fim „progresişti” sau „relevanţi din punct de vedere cultural” şi să ieşim mult mai mult în lume. Cuvântul „călător” în sine este un semnal de alarmă care ne aduce aminte de datoria noastră de a fi diferiţi şi puşi deoparte pentru Cristos.

 

Învățătura nouă din zilele noastre ne spune să iubim lucrurile de aici, să facem ce face lumea, să le cântâm cântecele, să dansăm după muzica lor și să ne uităm la filmele lor….

Celebra carte Călătoria creştinului (The Pilgrim’s Progress) dă acestui termen o forţă aparte. Ne amintim, de asemenea, cum Iacov a vorbit despre „zilele anilor călătoriei mele” şi despre David care a zis: „sunt un străin … un pribeag”. David era rege, dar cu toate acesta s-a declarat străin şi locuitor temporar. Apostolul Petru îi descrie la rândul său pe creştini ca fiind „străini şi călători”. Se aplică oare acest termen şi la noi?

Eroii credinţei din Evrei 11 „în credinţă au murit… fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Ei au făcut din promisiunea unui cămin veşnic motorul vieţii lor, declarând prin felul lor de trai că erau străini şi călători pe pământ.

Prin vieţile lor, ei au spus de fapt: „Noi nu suntem de aici. Suntem străini şi locuim aici pentru o vreme, în corturi, aşteptând ceva cu mult mai bun.”

Învăţătura zilelor noastre ne spune că trebuie să ne placă aici, să facem lucrurile pe care le fac cei din lume, să cântăm cântecele lor, să îndrăgim stilul lor de muzică, să ne uităm la filmele şi piesele lor de teatru, să dansăm dansurile lor şi să purtăm îmbrăcămintea lor îndrăzneaţă, precum şi să facem tot felul de alte compromisuri care i-ar fi îngrozit pe credincioşii din ultimele două mii de ani.

Ori de câte ori se întâmplă o mare catastrofă într-o ţară bogată precum SUA, poate un uragan teribil care nimiceşte casele şi bunurile oamenilor, camerele de televiziune insistă asupra locuitorilor afectaţi de calamitate. În fundal se văd casele distruse şi lucrurile oamenilor împrăştiate peste tot. Cu siguranţă că oamenii aceştia au asigurări şi vor supravieţui, vor dobândi case noi şi lucruri noi, însă reacţia lor este a unor oameni nenorociţi şi lipsiţi de orice speranţă, ca şi cum lumea lor s-ar fi sfârşit. Înţelegem şocul şi agitaţia, dezamăgirea de a fi pierdut lucruri de valoare, însă de multe ori reacţia lor este la fel de mare ca şi cum ar fi pierdut oameni dragi de lângă ei. Este evident că pentru ei, pierderea acelor lucruri a avut un impact mult prea mare. Tragedia care i-a lovit este cea mai cumplită încercare pe care şi-o pot închipui.

Călătorii din Biblie nu au gândit niciodată în felul acesta. Lumea nu a fost niciodată casa lor. Pierderile materiale şi dezamăgirile nu au însemnat sfârşitul lumii pentru ei fiindcă minţile şi inimile lor nu au fost legate de lucrurile de pe pământ. Într-un anumit sens, ei au călătorit prin lume fără prea multe bagaje şi la fel ar trebui să facem şi noi.

În perioada Vechiului Testament erau trei sărbători cu ocazia cărora oamenii veneau la Ierusalim. Prima dintre ele era Paştele, care comemora eliberarea din Egipt. Sărbătoarea Secerişului marca începutul recoltei, iar Sărbătoarea Corturilor însemna şi sfârşitul anului agricol, amintind totodată de pribegia poporului prin pustiu.

Toate aceste sărbători presupuneau un pelerinaj, amintind astfel poporului că toată viaţa pe pământ este o călătorie. În timpul acesteia, oamenii cântau psalmi de călătorie, sau cântările treptelor (Psalmii 120-134), cu predilecţie în timpul urcuşului final spre cetate. Călătoria era aşadar un punct foarte important în calendarul evreilor.

Suntem noi pregătiţi de călătorie sau ne dorim să găsim împlinire şi un scop în această ţară străină? Fiind străini aici, ar trebui să profităm de fiecare ocazie pe care o avem ca să facem lumea un loc mai bun, mai blând şi mai drept, însă ea nu este casa noastră şi mulţi oameni din lume ne dispreţuiesc sau se poartă cu răceală faţă de noi.

Este o erezie să crezi că scopul lui Cristos este reformarea socială a lumii. Faptele bune pe care le facem noi, credincioşii, sunt o parte din mărturia noastră, însă Biblia descrie lumea ca pe o lume căzută şi blestemată din care Cristos îi adună laolaltă pe ai Săi prin har.

Noi nu gândim ca oamenii din lume (deşi odinioară gândeam aşa), nu avem aceleaşi aspiraţii cu ei şi nu ne bucurăm de aceleaşi lucruri ca şi ei. Destinul nostru este să fim priviţi cu suspiciune, neînţeleşi şi chiar detestaţi. Deşi mulţi oameni ne vor trata cu respect şi apreciere, mult mai mulţi ne vor fi ostili într-o oarecare măsură.

Orice credincios experimentează la un moment dat o formă de persecuţie sau alta şi pentru mulţi, experienţa aceasta este foarte amară. Dacă nu înţelegem lucrul acesta, vom suferi nespus de mult. Trebuie să încercăm să fim cât mai plăcuţi cu putinţă, cât mai săritori şi mai politicoşi, însă de multe ori lumea ne priveşte oricum ca pe nişte ciudaţi.

Dacă ştim ce înseamnă să fim călători pentru Cristos, atunci înţelegem lucrul acesta şi ne vom căuta fericirea şi pacea numai la El. Ne vom aştepta să fim bârfiţi şi nedreptăţiţi de oamenii din lume.

Dar nu numai lumea ne este ostilă, ci şi diavolul. El profită adeseori când suntem „pe drum”, departe de casă, şi ne asediază cu ispite, deznădejde şi chiar îndoieli cu privire la relaţia noastră cu Domnul. Din fericire, avem la dispoziţie în călătoria noastră numeroase ajutoare şi binecuvântări care contracarează aceste lucruri.

Şase beneficii din partea lui Cristos

Oricare ar fi încercările călătoriei, noi trebuie să le punem alături de beneficiile ei copleşitoare, cele mai mari dintre acestea fiind descrise de Mântuitorul în rugăciunea Sa extraordinară de mare preot din Ioan 17. Noi suntem cei care au primit lumină şi care cunosc (v. 8), cei care sunt ai lui Dumnezeu (v. 10), cei care sunt păziţi în siguranţă (v. 11) şi care nu vor pieri niciodată (v. 12), cei care vor avea parte sigură de bucurie (v. 13), care sunt trimişi în lume cu o misiune divină (v. 18), care vor fi sfinţiţi (v. 19), care vor avea succes în misiunea lor (v. 20), cărora la urmă li se va face dreptate (v. 23) şi care vor vedea într-un final slava Domnului (v. 24).

 

Beneficiul părtăşiei

Beneficiile sunt evidenţiate însă şi în Evrei 11:13: „În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite, ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe”. Observăm în mod cu totul special cuvântul „toţi” care ne reaminteşte că numărul credincioşilor este foarte mare. Nu suntem singuri; pe lângă noi mai sunt mulţi alţii.

Este un lucru nepreţuit pentru credincioşi să se adune laolaltă în Ziua Domnului şi la întâlnirile de seara din cursul săptămânii ca să asculte Cuvântul, să aibă părtăşie şi să găsească plăcere şi mângâiere unii în alţii. În acelaşi timp, este un lucru foarte trist atunci când creştinii nu cunosc prea mulţi credincioşi din biserica lor, întrucât una dintre marile mângâieri în viaţa unui călător este să ştie că în această familie se mai găsesc mulţi asemenea lui.

Milioane şi milioane de credincioşi ai lui Cristos sunt răspândiţi în lumea întreagă. Bineînţeles că nu-i putem cunoaşte pe toţi, însă ne putem gândi la alţii care trăiesc în locuri dintre cele mai izolate. Nenumăraţi oameni Îl iubesc pe Cristos şi Cuvântul Său şi trăiesc ca nişte călători aflaţi în trecere prin această lume rea. Numărul lor este mult mai mare decât avem noi impresia, chiar în ţara noastră şi cu atât mai mult în lumea întreagă. O mare mulţime de oameni au ajuns să vadă lumea aşa cum este ea cu adevărat, L-au întâlnit pe Cristos şi acum umblă împreună cu El. Nu vorbim aici despre o mână de călători, ci despre cel mai mare popor sau neam de oameni cu convingeri similare de pe pământ.

 

Beneficiul experienţei

Un alt beneficiu care ne atrage atenţia în Evrei 11:13 este faptul că această călătorie în care ne aflăm şi noi este una pe care au mai întreprins-o mulţi. Expresia „în credinţă au murit toţi aceştia” cuprinde toate generaţiile din istorie, de la primii oameni până în secolul al douăzeci şi unulea. Miliarde de oameni mântuiţi au întreprins călătoria aceasta înaintea noastră şi au demonstrat adevărul cuvintelor Domnului. Vedem în primul rând imaginea pe care ne-o zugrăveşte Scriptura. Ea prezintă istoria acelora care au demonstrat adevărul Lui prin experienţele extraordinare prin care au trecut. Ei au fost justificaţi şi binecuvântaţi, sfârşind călătoria în biruinţă şi fericire. La fel au făcut nenumăraţi creştini de-a lungul secolelor şi până astăzi. Cât entuziasm se naşte în noi atunci când citim povestirile biblice despre eroii credinţei şi despre vestitorii renumiţi ai mesajului lui Dumnezeu care împodobesc istoria! Încurajările şi lecţiile pentru noi sunt fără număr. Călătoria aceasta a fost întreprinsă de mulţi alţii şi cu siguranţă nu suntem noi deschizătorii de drumuri.

 

Beneficiul siguranţei

Alături de aceasta găsim în Evrei 11:13 şi doctrina păstrării sfinţilor, întrucât toţi aceşti călători au „murit în credinţă”, fiind păstraţi în siguranţă până la sfârşit de puterea lui Dumnezeu în ciuda slăbiciunii şi nesăbuinţei lor. Dacă au căzut într-o capcană din pricina păcatului lor şi Domnul a fost nevoit să-i disciplineze, tot El i-a scăpat de acolo şi i-a reabilitat, redându-le în totalitate bucuria mântuirii. Dumnezeu cunoaşte fiecare detaliu al călătoriei lor şi urmăreşte fiecare pas al credincioşilor Lui. Niciun om şi nicio putere nu-i poate smulge din mâna Lui.

Credincioşii nu uită niciodată că ei se află în drum spre locul acela unde nu va mai fi moarte, păcat, durere sau suferinţă, primind încă de aici „arvuna” moştenirii lor, „avansul”, ca să spunem aşa, adică o natură nouă, o pricepere nouă, alături de capacităţi şi bucurii spirituale.

 

Beneficiul Duhului

Poate exista oare un privilegiu mai mare şi o sursă de putere mai mare decât Duhul Sfânt care locuieşte în noi ca Musafir Divin? În Iacov 4:5 citim că Duhul Sfânt îi vrea cu gelozie pe credincioşi pentru El, ca să-i ţină departe de lume şi aproape de Cristos.

Duhul lucrează în conştiinţa credinciosului care îl avertizează pe acesta cu privire la păcat. Tot El îi mişcă inima atunci când acesta citeşte Scripturile şi se roagă pe baza mesajului lor, adâncindu-se în cunoaşterea lor. Uneori, această mişcare este atât de puternică încât ei experimentează o stare neobişnuită de înălţare spirituală, întrucât Duhul îi ajută să înţeleagă foarte bine şi să preţuiască ceea ce citesc.

Atunci când credincioşii se împotrivesc păcatului şi îl dau la moarte, Duhul Sfânt îi întăreşte şi le dă izbândă. Când ei îşi dau silinţa să manifeste o atitudine mai bună, Duhul este Cel care îi ajută să aibă dragoste, bucurie, pace şi toate celelalte elemente ale roadei Duhului. A „umbla în Duhul” înseamnă a avea la dispoziţie puterea divină şi a trăi bucuria unei înaintări sigure în această călătorie a sfinţirii.

 

Beneficiul purtării de grijă

Un alt beneficiu nepreţuit al călătoriei noastre este siguranţa că Domnul ne supraveghează calea, folosind fiecare împrejurare pentru binele nostru spiritual veşnic şi împletind toate firele vieţii aşa încât planurile Lui cu privire la noi să se împlinească.

Dacă un necredincios îşi găseşte un loc de muncă într-o ţară străină, iar când ajunge acolo constată că nimic nu este aşa cum se aştepta şi că toată schimbarea aceea a fost o greşeală teribilă, el îşi va spune probabil: „Eu singur mi-am căutat-o şi acum trebuie să suport consecinţele. Am semnat un contract pe mulţi ani şi, chiar dacă voi fi nefericit, toată vina îmi aparţine.”

Călătoria credinciosului nu este niciodată astfel pentru că el poate să spună: „Domnul m-a chemat în această călătorie spirituală şi El mă va călăuzi până la sfârşit.” Ce diferenţă! Cel care ne cheamă pe noi este nimeni altul decât Dumnezeul cel viu, Mântuitorul lumii. Când El cheamă, El şi păzeşte. Astfel, noi putem zice: „Sunt sigur că El mă va conduce până la sfârşitul călătoriei. Nu am venit aici din proprie iniţiativă, ci am fost chemat. Domnul mi-a dat să locuiesc aici pentru o vreme şi ştiu că

Acela care m-a condus până-n acest loc

Mă va conduce până la capăt

„Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Cristos.” Aceasta este lucrarea lui Cristos şi El nu poate da greş. Noi L-am văzut murind la Calvar pentru păcatul nostru şi am căzut la picioarele Lui cu pocăinţă şi credinţă, ca răspuns la chemarea Lui. În această călătorie noi nu suntem turişti, ci suntem oameni chemaţi, iar El ne va păzi şi ne va purta de grijă pe tot parcursul ei.

 

Beneficiul binecuvântărilor speciale

În călătoria noastră mai avem parte de o binecuvântare remarcabilă. Această călătorie nu este ca o expediţie printr-un deşert fără margini în care nu se găseşte niciun loc de odihnă. Lumea este ca un deşert pentru credincioşi, însă există şi numeroase oaze unde sufletele noastre pot găsi înviorare şi încurajare. Pe de o parte există, desigur, acea oază în viaţa noastră de zi cu zi când suntem faţă în faţă cu Domnul şi cu al său Cuvânt. Uneori avem parte de perioade speciale de fericire, linişte, binecuvântare şi rodnicie. Iar alteori ne oprim în oaza bogată a părtăşiei cu ceilalţi membri ai bisericii şi cu familia noastră spirituală, binecuvântare de care ne privăm singuri prin izolare, critică şi bârfă.

Mai sunt apoi numeroasele ocazii în care dăm peste „oaze de fericire”atunci când primim răspunsuri importante la rugăciuni şi dovezi noi ale puterii lui Dumnezeu.

Domnul nu i-a lăsat pe ai Săi lipsiţi de încurajări, mângâieri şi dovezi ale purtării Sale de grijă pe parcursul călătoriei lor.

Ce să faci şi ce să nu faci în călătorie

Să ne gândim acum la câteva dintre lucrurile recomandate şi la cele interzise călătorilor şi care le schimbă în mod radical călătoria. Vom adresa aceste îndemnuri direct cititorilor, primul dintre ele fiind un avertisment foarte serios: Aveţi grijă să nu vă opriţi. Sunteţi călători, nu vă opriţi! Şi nu vorbim aici despre lucruri spirituale, ci despre lucruri pământeşti.

Aveţi grijă să nu prindeţi rădăcini nicăieri şi să nu ajungeţi dependenţi de lucrurile pământeşti aşa încât să le îndrăgiţi prea mult. Dimpotrivă, dacă un lucru vă place prea mult, nu-l obţineţi sau nu-l faceţi pentru că va fi o capcană pentru voi.

Oare nu am căzut noi cu toţii în această capcană? În viaţa noastră a intrat ceva de mare preţ, ca de exemplu o familie, un lucru material extrem de îndrăgit, o activitate plăcută, îmbrăcăminte frumoasă şi acest ceva a dobândit o însemnătate prea mare pentru noi, captivându-ne întreaga fascinaţie şi atenţie. Într-un final am ajuns să fim dedicaţi şi devotaţi acestui lucru, ceea ce contravine tocmai ideii de călătorie.

Poate chiar ne-am dat seama de ceea ce se întâmplă. Nu a fost vorba de ceva imoral, greşit sau teribil, dar acest lucru ne-a captivat atenţia mult prea mult, iar prin harul lui Dumnezeu am hotărât să renunţăm la el. Ne-am adus aminte că suntem călători şi că trebuie să mergem înainte nestingheriţi, devotaţi Domnului şi lucrării Lui. Fiind chemaţi să fim călători, să fim în trecere, nu îndrăznim să ne oprim şi să lăsăm lucrurile de pe pământ să ne acapareze şi să ne înrobească.

O altă regulă pentru viaţa de călător este să îţi aminteşti mereu că fiecare etapă a vieţii este trecătoare. Suntem tineri? Ei bine, nu vom fi aşa întotdeauna. Timpul trece şi trebuie să lăsăm tinereţea în spate. Călătorul devotat îşi petrece tinereţea pregătindu-se pentru etapa următoare şi nu se agaţă de momentul prezent. Tinerii trebuie să se gândească la căsătorie. În lumea păcătoasă în care trăim aceasta nu este văzută ca o obligaţie, însă pentru creştini ea este, mai puţin în situaţiile în care Domnul hotărăşte altfel. Cu siguranţă nu vrem să devenim nişte uşuratici, ci trebuie să avem un duh de rugăciune şi o inimă deschisă.

Dacă îi întrebi pe tinerii nemântuiţi ce îşi doresc să facă în viaţă, răspunsul lor se va lega de obicei de un lucru pe care îl fac cu plăcere, ca şi cum cariera ar trebui aleasă în funcţie de plăcere. Călătorul mântuit se gândeşte însă să-şi aleagă o carieră folositoare şi care-i va permite să slujească Împărăţiei lui Dumnezeu, iar dacă este cu putinţă, să facă o lucrare bună pentru toţi oamenii. Oamenii din lume urmăresc plăcerea personală, satisfacerea propriilor dorinţe şi împlinirea, în vreme ce călătorul urmăreşte să-L slujească pe Dumnezeu şi să facă fapte bune.

În tinereţe, călătorul se pregăteşte pentru următoarea etapă a vieţii, imitându-i pe creştini precum Hudson Taylor care, în tinereţea sa, a urmat o dietă alimentară strictă şi a renunţat de bunăvoie la multe plăceri acceptabile ca să se pregătească şi să se întărească pentru lucrarea de misionar pionier în China.

O poruncă esenţială pentru călătorii de orice vârstă este să nu renunţe niciodată la priorităţile spirituale şi să nu irosească timpul. Am cunoscut un creştin care proiectase şi construise cu mare atenţie în grădina casei sale un trenuleţ funcţional foarte frumos şi complex. Locomotiva, vagoanele, şinele erau suficient de mari încât să transporte copii, făcând totul şi mai impresionant. Dar oare cum poate creştinul acesta să justifice orele, sau chiar anii petrecuţi la construirea unei jucării uriaşe? Să nu irosim dar timpul pe care ar trebui să-l dedicăm Domnului.

Ne-am putea întreba ce ar fi făcut John Wesley într-o situaţie ca aceasta. Ei bine, despre el citim că atunci când era invitat într-o casă în care gazda îşi expusese argintăria, el o lua fără reţinere ca s-o folosească pentru lucrarea sa cu orfanii. Călătorii nu au voie să-şi piardă timpul şi să-şi lege inimile de idoli pământeşti. Modul în care abordează ei lucrurile materiale este unul foarte practic.

Timpul nu este irosit însă doar atunci când acordăm prea multă atenţie familiei, averilor şi activităţilor din timpul liber, ci uneori şi printr-o inactivitate prelungită. Poate că am fost bolnavi sau am avut mai mult de muncă ori de studiat şi ne-a fost imposibil ca în această perioadă să facem toate lucrurile pe care le-am fi făcut în mod normal pentru Domnul, însă acea perioadă mai dificilă a trecut demult, iar noi nu am mai revenit la ritmul anterior de frecventare a bisericii şi de slujire. Ei bine, timpul este scurt şi noi suntem călători. Scopul nostru este să facem ca fiecare etapă a vieţii noastre să lucreze pentru Domnul şi de aceea trebuie să revenim degrabă la acţiune şi să participăm la închinarea bisericii, împotrivindu-ne ispitelor lumii, ale firii pământeşti şi ale diavolului. Imnul atât de frumos al lui Thomas Hornblower Gill are o strofă atât de grăitoare:

N-aș vrea, Doamne, cuprins de-un zel pripit

Să mă las cuprins de vâloarea acestei lumi

Iar pe dealul ce duce spre cer

Să urc cu pași slabi și obosiți
Autorul imnului se gândea la oamenii care aşteaptă până la o vârstă înaintată ca să-L slujească pe Domnul, după ce toţi anii în care au fost plini de putere şi energie au trecut deja pe lângă ei.

Totodată, călătorii nu fac excese. Am cunoscut un creştin foarte sincer care şi-a cumpărat o casă mult mai mare decât avea nevoie. Era o casă foarte mare, cu o mulţime de dormitoare, într-o zonă retrasă şi liniştită. Casa aceasta i-a captivat inima, dar i-a distrus slujirea, absorbindu-i toate resursele şi consumându-i practic viaţa. Să nu lăsăm să ni se întâmple şi nouă aşa ceva în vreun domeniu al vieţii. Să nu ne angajăm la lucruri care ne vor înrobi şi care ne vor face nişte creştini complet inutili.

O altă interdicţie are de-a face cu nemulţumirea şi cârtirea. Acesta a fost de fapt păcatul care i-a făcut pe copiii lui Israel să se învârtă în cerc şi să nu ajungă la timp la destinaţia dorită. William Cowper a găsit leacul perfect pentru această manifestare a necredinţei:

Când jumătate din suflarea noastră

La cer s-ar ridica în rugăciune

Cântarea bucuriei noastre-ar fi

„Ascultă ce mie Domnul mi-a făcut.”

Un alt lucru interzis este ostilitatea între credincioşi. Aceasta este o încălcare directă a poruncii speciale date de Cristos ca oamenii care Îl urmează pe El să se iubească unii pe alţii. Sunt unii oameni care se proclamă creştini, dar care se manifestă cu ostilitate faţă de alţii, provocând multă suferinţă şi întristându-L pe Duhul chiar ani la rând dacă nu sunt opriţi. Auzim despre pastori care sunt chemaţi să slujească în anumite biserici şi care constată că în bisericile respective existau de ani şi ani relaţii de ostilitate. Ce tragedie! Călătorii adevăraţi nu pot permite acestor lucruri să le ruineze vieţile.

Un alt lucru pe care îl putem spune despre călători este că sunt îmbrăcaţi adecvat pentru călătorie, aşa cum ar trebui să fim şi noi. Din purtarea şi înfăţişarea credincioşilor trebuie să reiasă foarte clar că ei nu sunt precum oamenii din lume care se desfată cu stilul de viaţă lumesc şi care vor să ia parte la activităţile cele mai josnice din lume. Adevăraţii credincioşi nu adoptă stiluri vestimentare care lasă să se vadă prea mult din goliciunea trupului şi nici frizuri care transmit în mod evident mesajul de „rebel”. (Bisericile emergente şi cele „misionale” parcă scot în evidenţă tendinţele lumeşti, unii dintre pastorii lor de vârstă mijlocie comportându-se ca nişte adolescenţi în tendinţe, parcă disperaţi să se îndepărteze cât mai mult posibil de imaginea de „străini şi călători”.)

La fel ca şi cu multe alte binecuvântări, Dumnezeu ne binecuvântează cu discernământ şi pricepere numai dacă trăim ca nişte călători. Acesta este mesajul celebrului capitol 11 din Epistola către Evrei – cronicile credinţei şi călătoriei. Spiritul de călători ne aduce bogate experienţe spirituale şi ne face în acelaşi timp folositori şi folosiţi. Încrederea noastră în Dumnezeu creşte nespus de mult tocmai pentru că răspândim atât de mult mesajul Lui. Noi creştem în sfinţenie prin harul şi prin puterea Lui şi reuşim să vedem tot mai limpede cerul lui Dumnezeu.

Să nu rămânem în urmă privind cu jind la lucrurile materiale şi la faima acestei lumi. Noi trebuie să ne gândim la sfârşitul călătoriei şi să punem în dreptul fiecărui lucru întrebarea: „În ce fel îmi afectează lucrul acesta călătoria?”

Este foarte trist că în rândul creştinilor există această tendinţă, despre care am vorbit deja, de a renunţa complet la atitudinea de călători. Aşa-numitele biserici emergente şi misionale – sau cel puţin majoritatea acestora – promit lucruri extraordinare. Ele cer credincioşilor să renunţe la biserica tradiţională (mulţi recomandă şi renunţarea la predicare) şi să adopte o abordare complet informală.

Aceste biserici cred că pentru a-i aduce pe oameni la Dumnezeu trebuie să fim ca ei. Aşadar, trebuie să mergem la toate filmele la care merg ei (chiar împreună cu ei) aşa încât să avem subiecte de conversaţie comune. Faceţi şi voi aceleaşi lucruri, ne spun ele, mergeţi la petreceri, în cluburi şi în baruri, pentru că este esenţial să fiţi oameni normali. Amestecaţi-vă cu ei şi trăiţi ca oamenii din lume. Chiar dacă nu o spun cu aceste cuvinte, cam acesta este mesajul lor. Trebuie să fim mai mult ca oamenii din lume, să acţionăm mai mult ca oamenii din lume şi să ne alăturăm oamenilor din lume în activităţile şi în plăcerile lor. Cu cât vom face mai mult lucrul acesta, cu atât îi vom putea influenţa mai mult.

Această tendinţă teoretică şi practică a fost iniţiată de bisericile liberale care resping Evanghelia, iar cele misionale le-au călcat pe urme. Numai că această tactică este tocmai opusul convingerii pe care au avut-o creştinii secole de-a rândul şi este opusul Cuvântului lui Dumnezeu.

Şi totuşi, în ziua de azi sunt numeroase colegii biblice evanghelice în Marea Britanie unde poţi ajunge să primeşti o diplomă în „a face biserică” în acest mod nou. C. H. Spurgeon avea o vorbă: „Nu ştim niciodată ce ne va fi dat să auzim: vom muri de uimire.”

Unele dintre lucrurile pe care le auzim în ziua de azi sunt atât de incredibile, de anti-biblice şi de greşite încât tresărim când le auzim. Să nu uităm însă niciodată că Mântuitorul nostru ne-a chemat să ieşim din lume. Noi trebuie să avem milă de sufletele pierdute şi să lucrăm pentru mântuirea lor, însă nu avem voie s-o facem respingând conceptul de călători şi întristându-L pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Apostolul zice: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Cristos Isus” (Filipeni 3:14). Noi mergem înainte ca nişte călători, ca un popor separat de această lume căzută şi blestemată din care am fost chemaţi să ieşim, eliberând suflete din ea prin puterea Duhului. Sarcina noastră este să-i chemăm pe oameni să iasă din lume, nu să-i convingem să rămână în ea. Aceasta este singura atitudine permisă faţă de trăirea creştină şi de slujirea creştină: să trăim ca nişte călători.

Haina smereniei – Îmbrăcarea hainelor

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2012, nr 1 de Dr. Peter Masters
Să-L slujim pe Domnul cu toată smerenia

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»” (1 Petru 5:5).

Ce îndemn extraordinar ne dă apostolul pentru vremurile acestea în care oamenii se poartă cu atâta îndrăzneală şi aplomb! Noi însă trebuie să ne fim supuşi unii altora, să nu ieşim în evidenţă, să nu respingem sfaturile şi nici criticile venite de la alţi credincioşi, ci să respectăm experienţa şi înţelepciunea altora. Iar după acest îndemn urmează şi o poruncă deosebit de puternică: „să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.»”

Textul în limba greacă are următorul înţeles: îmbrăcaţi-vă ca pentru o activitate obişnuită, fizică. Puneţi-vă un halat sau o îmbrăcăminte de protecţie şi fiţi gata de acţiune.

Aşadar, smerenia este o virtute care trebuie adoptată şi păstrată în mod conştient, la fel ca o salopetă de lucru. Ea este de fapt echivalentul armurii creştine a lui Pavel din Efeseni 6, doar că Petru se concentrează în totalitate pe smerenie. Prin rugăciune noi trebuie să îmbrăcăm haina protectoare a smereniei ca să beneficiem în permanenţă de bunăvoinţa lui Dumnezeu şi să experimentăm binecuvântarea în slujirea Lui.

Haina despre care vorbeşte Petru nu este un simplu veston sau o pălărie, ci ea oferă protecţie totală, întrucât suntem vulnerabili la toate formele de mândrie, intelectuală sau spirituală, ca şi la mândria pentru înzestrările şi realizările noastre. Smerenia este singura haină care ne poate apăra de numeroasele săgeţi ale mândriei.

Ai capacitatea să evaluezi corect situaţii diverse? Dacă da, eşti în pericolul de a deveni mândru de capacitatea ta şi de a ajunge foarte curând să-ţi foloseşti mai degrabă judecata ta supraestimată în evaluarea lucrurilor decât să aplici principiile Cuvântului.

Mândria intelectuală este şi ea o rudă apropiată, făcându-i pe oameni să caute mai degrabă să fie apreciaţi pentru darul lor decât să-l folosească cu smerenie pentru Domnul. Jean Calvin spunea că „fiecare om are în el un suflet de rege” şi tocmai de aici izvorăsc problemele cu mândria. Ea se strecoară în sufletul nostru şi, dacă nu i ne împotrivim în mod conştient, în scurt timp devenim urâţi şi respingători în ochii Răscumpărătorului şi Domnului nostru.

Mândria a fost asemănată cu buruienile dintr-o grădină, pe care le poţi ţine sub control doar dacă le smulgi şi le sapi mereu. Cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, am hotărât împreună cu soţia mea să facem o modificare la casă şi să unim două camere care erau despărţite printr-un perete gros din cărămidă. Deşi am izolat totul ca să protejăm restul casei, n-am reuşit să oprim praful de cărămidă să pătrundă peste tot şi timp de câteva săptămâni acesta s-a tot aşezat peste lucrurile din casă. La fel este şi mândria.

Mai mult, ea este ca un virus informatic. Pentru a te feri de el ai nevoie de sisteme de protecţie care trebuie revizuite zi de zi pentru a rămâne în siguranţă. Dacă nu înţelegem că mândria atacă în permanenţă şi ne liniştim cu ideea că o putem verifica o dată pe lună, vom ajunge cu siguranţă infectaţi de ea.

Spurgeon spunea că dacă ultimul duşman care va fi înfrânt este moartea, penultimul va fi cu siguranţă mândria. Bineînţeles că el vorbea la modul figurat, dar totuşi, cât de pătrunzătoare, de poluantă, de insistentă şi de distructivă este mândria! Una dintre poeziile lui John Newton arată că mândria (pe care el o numeşte „sinele”) poate nimici chiar şi zelul. Iată doar trei strofe din această poezie:

Zelul e acea flacără curată și cerească

Pe care focul dragsotei o dă;

În locul eului ce uneori

Își poartă numele ascuns.

Dar eul, oricât de bine ar fi ascuns

Își vede-n față propriul sfârșit

Și zice, cum Iehu cel lăudăros strigă,

„Vino și vezi ce pot face eu.”

Doamne, detronează idolul „eului”

Și scoate-l din inimile noastre;

Și nu ne lăsa s-avem alt zel,

Decât acela izvorât din dragoste.

Atunci când ne aflăm într-o stare de mândrie vorbim foarte uşor despre noi înşine şi, chiar dacă nu folosim cuvinte evidente de laudă şi autoflatare, totuşi ne scoatem pe noi înşine în evidenţă, fie prin ceea ce spune, fie – în zilele acestea – printr-un blog.

Ideea este că mândria pătrunde în toate domeniile din viaţa creştinului dacă nu ne rugăm şi nu îmbrăcăm haina smereniei. Ştim noi oare unde putem găsi haina aceasta şi, de fapt, ce anume căutăm? Îmbrăcăm noi haina smereniei în fiecare zi, întărindu-ne mereu în lupta împotriva mândriei? Putem face lucrul acesta (cu ajutorul Domnului), pentru că altfel nu am fi primit porunca s-o facem.

Iertaţi-mi simplitatea acestei ilustrări, dar ceea ce trebuie noi să facem este să deschidem dulapul vieţii spirituale şi, privind la toată îmbrăcămintea de acolo, să recunoaştem şi să alegem următoarele piese vestimentare ale smereniei.

1. Gândeşte-te mai mult la alţii decât la tine

În primul rând, smerenia se gândeşte mai puţin la sine şi mai mult la alţii (Filipeni 2:4). Cum putem să ne îmbrăcăm cu smerenia? Atunci când constatăm că ne gândim prea mult la noi înşine şi la problemele noastre, fie urmărind să obţinem anumite avantaje pentru noi, fie plângându-ne singuri de milă, trebuie să ne rugăm de îndată lui Dumnezeu şi să întrerupem acest şir al gândurilor, să începem să ne gândim la alţii şi să ne rugăm pentru ei. Smerenia se gândeşte mai mult la alţii decât la sine. Prin rugăciune şi dorinţă, înlăturând gândirea egoistă şi îndreptându-ne în mod conştient gândurile spre nevoile altora, dar mai ales spre nevoia lor de Evanghelie, noi ne îmbrăcăm cu haina smereniei.

2. Un duh de slujire

În al doilea rând, smerenia este gata să facă orice pentru Domnul. Ea nu se dă înapoi niciodată de la un lucru care trebuie făcut şi nu zice: „Eu nu fac asta pentru că m-aş umili. Nu este normal să-mi ceri aşa ceva.” Dacă lucrul acela aduce beneficii lucrării lui Cristos sau înlătură suferinţa altora, smerenia este întotdeauna dispusă să-l facă.

Acesta este nu numai standardul de viaţă pentru fiecare credincios, dar este şi un test foarte bun al măsurii smereniei noastre. Îmi amintesc că am auzit despre un tânăr care tocmai îşi luase doctoratul în teologie şi fusese ordinat ca pastor asistent. El a trimis o scrisoare conducătorilor bisericii în care a înşirat toate lucrurile pe care le considera înjositoare pentru calificările lui, ca de exemplu aranjarea scaunelor pentru întâlnirea de tineret.

 

Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire

Smerenia gândeşte ca un slujitor, mai întâi al Domnului şi apoi al altora. Modelul de viaţă creştină din Noul Testament este cel al unui sclav care caută întotdeauna să împlinească dorinţele stăpânului său, iar aceasta este şi atitudinea ideală pentru noi. Nimic nu este prea mult pentru un rob al lui Cristos. Suntem noi gata să ne implicăm la Şcoala Duminicală, să dăm învăţătură, să conducem o maşină, ori să aranjăm şi să strângem scaunele? Sau aceste lucruri sunt pentru noi nişte inconveniente fiindcă ne place să ne odihnim, să citim, să stăm la taclale cu alţii sau chiar să ne uităm la televizor?

Să ne îmbrăcăm cu smerenia înseamnă să nu existe vreun lucru pe care să nu-l facem pentru a-L mulţumi pe Cristos şi pentru a le fi de ajutor altor credincioşi, indiferent care ar fi nevoile lor. Tot ce avem trebuie să punem la dispoziţia Stăpânului nostru, pentru că smerenie înseamnă slujire. Nimic din ce trebuie făcut pentru Cristos nu este prea mult sau prea înjositor pentru omul smerit, iar a îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne repetăm lucrul acesta în fiecare zi.

3. Să ne vedem propriile slăbiciuni

În al treilea rând, smerenia este întotdeauna gata să-şi vadă propriile slăbiciuni şi să încerce să facă mai mult. Ea are o înclinaţie naturală spre autoexaminare şi este hotărâtă să fie mai silitoare şi să înveţe.

Smerenia crede cu adevărat în permanenta îmbunătăţire şi preţuieşte critica. Ea este gata să găsească lucruri de valoare chiar şi în criticile cele mai ostile şi mai nedrepte, pentru că dorinţa ei cea mai mare este să-I fie pe plac Domnului şi să contribuie la înaintarea lucrării Lui. Ea este gata să se lase modelată de împrejurări şi de oameni, mai ales dacă vorbim de soţ sau soţie şi chiar de copii. Reacţia agresivă de autojustificare este un simptom al mândriei, în timp ce haina smereniei înseamnă dorinţă de progres.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne analizăm în fiecare zi greşelile şi păcatele, comise cu gândul, cu vorba sau cu fapta, fie că vorbim despre lucruri greşite pe care le-am făcut, fie despre îndatoriri pe care nu ni le-am îndeplinit. Mândria practică autoexaminarea în mod ocazional sau superficial, însă deschiderea inimii faţă de Dumnezeu în pocăinţă zilnică dă naştere unei smerenii adevărate şi durabile.

4. Nu căuta apreciere

În al patrulea rând, smerenia acceptă să rămână fără recunoaştere, mulţumire şi laudă pentru ceea ce face, oricât de nedrept ar părea lucrul acesta. De îndată de în minte pătrunde gândul că „nimeni nu-mi mulţumeşte vreodată pentru ceea ce fac; n-am primit nicio apreciere şi nicio mulţumire”, smerenia îl dă la o parte şi consideră că fiecare act de slujire este un privilegiu primit de la Domnul. Adevărata smerenie nu poartă resentimente.

Moise a fost cel mai blând om de pe pământ, şi totuşi, pentru cea mai mare parte a timpului în care a condus poporul Israel nu a primit multe laude care să mai îndulcească amărăciunea provocată de cârtirea neîntreruptă a poporului. Mântuitorul Însuşi a fost tratat în permanenţă cu ostilitate, şi la fel a fost Pavel. Ei au avut fără doar şi poate numeroşi admiratori, însă cei care li s-au împotrivit şi i-au atacat au fost mult mai mulţi.

Smerenia nu ţine evidenţa lipsei de recunoştinţă şi refuză să se gândească la ea. Prin urmare, să îmbrăcăm această haină a sentimentului permanent de recunoştinţă pentru privilegiul de a putea sluji Domnului şi oamenilor.

5. Niciodată supărători

În al cincilea rând, smerenia nu este niciodată aspră, grosolană sau rea cu alţii şi nici nu poartă cu ea un spirit critic. Mândria este cea care răspunde la rău cu rău şi care nu suportă să fie jignită sau apostrofată. Ea critică şi găseşte greşeli la toţi, mai puţin la ea însăşi. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să luăm hotărârea de a avea o reacţie exterioară politicoasă în toate situaţiile, amintindu-ne că noi Îl reprezentăm întotdeauna pe Domnul şi Mântuitorul nostru.

Trebuie să avem mare grijă să nu ne formăm obiceiul de a-i critica pe alţii. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să inoculeze în noi un spirit critic, mândria noastră va creşte mult mai mult decât prin aprecieri sau prin bogăţii. Datoria noastră este să verificăm toate lucrurile, critica exprimată cu o atitudine potrivită fiind necesară pentru a păstra curată doctrina şi practica în biserică. Spiritul negativist înnăscut este însă prin natura sa arogant, superior, dispreţuitor şi orb, toate în acelaşi timp. Noi trebuie să îndepărtăm de la noi tendinţa de a găsi mereu greşeli la alţii, chiar şi atunci când această tendinţă îmbracă forme mai puţin evidente cum este cea a umorului îndreptat împotriva altor oameni şi a felului lor de a fi.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să avem un spirit pozitiv, blând, sprijinitor şi încurajator ori de câte ori este posibil, fără a ne grăbi vreodată să ne asumăm rolul de judecător spiritual al altora.

6. Întotdeauna abordabili

În al şaselea rând, smerenia nu este niciodată arogantă, ci întotdeauna accesibilă altora. Ea se deschide întotdeauna faţă de alţii şi nu se foloseşte niciodată de o atitudine rece pentru a descuraja conversaţia sau părtăşia. Ea intră în relaţie cu credincioşii mai tineri şi cu cei mai bătrâni deopotrivă şi îi acceptă pe oamenii de orice naţionalitate şi de orice stare socială. Ea are spiritul şi deschiderea pe care ni le porunceşte Iacov 2, unde citim că săracul trebuie primit şi respectat întocmai ca bogatul. În fine, smerenia iartă şi trece cu vederea, două teme importante care se repetă de mai multe ori în Noul Testament.

Mândria nu uită jignirea, însă haina smereniei este întotdeauna „paşnică, blândă, uşor de înduplecat” (Iacov 3:17).

7. Buni ascultători

În al şaptelea rând, smerenia este mai mult decât abordabilă: ea este un bun ascultător, având disponibilitate şi răbdare cu alţii, cu punctele lor de vedere, cu ideile lor, cu speranţele lor, cu durerile şi suferinţele lor. Smerenia este plină de înţelegere şi îngăduinţă, gata să asculte argumentele cuiva înainte să reacţioneze.

Mândria se pripeşte, se gândeşte mereu că are ceva mai bun de făcut, iar dacă îşi închipuie că are soluţia la problemele oamenilor, le-o oferă înainte ca aceştia să le termine de explicat.

Smerenia îi respectă pe ceilalţi, şi mai ales pe credincioşi, considerând că este datoare să-i ajute şi amintindu-şi de datoria uriaşă pe care o are de plătit pentru ajutorul primit în trecut de la alţii. Mândria nu-şi aminteşte niciodată de ceea ce datorează celorlalţi credincioşi şi nu consideră că are vreo obligaţie faţă de sfinţii mai tineri. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să fim buni ascultători.

8. Să nu ne plângem

În al optulea rând, smerenia nu se plânge de ceea îi aduce viaţa (de providenţa lui Dumnezeu), ci împlineşte cu bucurie următoarea poruncă: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: «Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi»” (Evrei 13:5).

Smerenia nu uită niciodată că credincioşii au parte de har, de viaţă, de pricepere spirituală, de părtăşie cu Dumnezeu, de călăuzire, de ajutor, de cer şi de orice binecuvântare pe care ne-o putem imagina, astfel încât orice împrejurare lăsată de Dumnezeu aici pe pământ este după voia şi chemarea harului Său.

 

Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui

Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să căutăm să ne îmbunătăţim traiul aici pe pământ. Este normal ca o persoană care locuieşte într-un apartament cu o singură cameră şi are o ocupaţie care nu-i aduce împlinire să facă tot posibilul să obţină un loc de muncă mai bun şi o locuinţă satisfăcătoare. Părinţii trebuie să caute să le ofere copiilor lor un cămin potrivit ori de câte ori este posibil. Numai că toate aceste lucruri n-ar trebui căutate cu mândrie, din dorinţa de superioritate şi lux.

Dacă starea nesatisfăcătoare din prezent poate fi schimbată, trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca s-o schimbăm, însă dacă nu poate fi schimbată deocamdată, trebuie să fim gata să-L slăvim pe Dumnezeu pentru ea şi să ne încredem în El. Smerenia caută şi acceptă voia lui Dumnezeu şi se încrede în providenţa şi înţelepciunea Lui. Ea se roagă, desigur, pentru eliberare, dar până când aceasta vine, ea se încrede în Domnul şi se supune Lui. Smerenia îşi aduce aminte de 2 Corinteni 12:7-10.

A îmbrăca haina smereniei înseamnă să renunţăm la luxul hainelor şi lucrurilor care nu ne sunt necesare, să evităm cultul producătorilor de marcă şi să trăim o viaţă decentă şi normală. (Nimic nu stârneşte mândria mai mult decât luxul şi lucrurile scumpe.) Mai mult, îmbrăcăm haina smereniei atunci când încetăm să mai cârtim şi să ne plângem de ceea ce ne aduce viaţa.

9. În căutarea cunoaşterii

În al nouălea rând, smerenia vrea în permanenţă să cunoască mai bine Cuvântul. Ea acceptă cu realism cât de puţin ştie despre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu şi caută să înţeleagă şi să aprecieze mai mult fiinţa lui Dumnezeu şi căile Lui, relaţiile Lui cu oamenii, providenţa Lui pentru ei, promisiunile Lui, felul în care ar trebui să ne trăim viaţa şi modul în care ar trebui să ne rezolvăm problemele printr-o întrebuinţare corectă a Cuvântului.

Smerenia nu zice niciodată: „Cunosc destul, mă pot opri, sunt bine dotată.” Ea nu se linişteşte singură cu gândul că se află de mulţi ani în Împărăţie.

Smerenia îşi recunoaşte nevoia, se teme de consecinţele care ar putea urma dacă renunţă la timpul de închinare personală şi se bucură să înveţe pe tot parcursul vieţii, până la sfârşit.

Smerenia la un predicator, un învăţător de Şcoală Duminicală sau un creştin care mărturiseşte Evanghelia îşi îmbunătăţeşte constant felul de a vorbi şi de a-i aborda pe oameni, considerând că acestea nu sunt niciodată suficient de bune. A îmbrăca haina smereniei înseamnă să ne îmbarcăm într-o călătorie de durată a perfecţionării şi să facem din progresul pentru Domnul nostru cea mai mare bucurie şi cel mai mare efort al nostru.

10. Recunoscători în toate lucrurile

În al zecelea rând, smerenia Îi mulţumeşte fără încetare lui Dumnezeu. Avem maşină? Oare de câte ori se întâmplă să încheiem cu bine o călătorie şi să păşim pragul casei fără să ne amintim să-I mulţumim lui Dumnezeu? Mândria pune această reuşită pe seama abilităţii de a conduce, însă smerenia ştie că numai prin îndurarea Domnului nu suntem mistuiţi şi Îi mulţumeşte Lui pentru fiecare călătorie încheiată în siguranţă.

Mai mult însă, noi ar trebui să încredinţăm în mâna lui Dumnezeu orice călătorie, sau cel puţin să-I cerem ajutor în rugăciune la începutul fiecărei zile. Dacă acest lucru ni se pare exagerat, atunci nu suntem stăpâniţi de smerenie, ci de mândrie. Bineînţeles că nu vorbim aici numai despre şofat, întrucât adevărata smerenie îşi încredinţează toate activităţile în mâna Domnului prin rugăciune. Numai mândria consideră că lucrul acesta este obositor şi exagerat. Dependenţa de Dumnezeu şi recunoştinţa specifică faţă de El fac parte esenţială din ce înseamnă să îmbrăcăm haina smereniei.

11. Fără fantezii

A unsprezecea trăsătură a smereniei este faptul că ea nu îşi construieşte fantezii şi nu visează cu ochii deschişi că se află în centrul atenţiei tuturor. Ea nu îşi cântă propriile elogii. Mulţi oameni de treabă pot mărturisi că au făcut lucrul acesta, când mergând cu autobuzul, sau în timpul unei plimbări, sau în timp ce desfăşurau o activitate în mod mecanic, mintea lor a început să-şi creeze propria „telenovelă”, imaginându-şi situaţii în care ea însăşi era actorul principal.

 

Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia

Acest gen de reverie îi caracterizează în mod special pe tineri, însă smerenia nu doreşte să fie obiectul acestor ficţiuni personale interioare. Poate la prima vedere această ficţiune pare inofensivă, însă ea este rareori izvorâtă din smerenie, astfel încât smerenia vede aspectele ei păcătoase şi se ţine departe de ea. Reveriile şi fanteziile care înalţă sinele alimentează mândria şi îndepărtează smerenia. Pentru a putea îmbrăca haina smereniei ar trebui să avem întotdeauna la îndemână un „plan de gânduri” care să respecte Filipeni 4:8, evitând astfel capcana închipuirilor deşarte.

12. O părere înaltă despre Cristos

Ultima trăsătură a smereniei este, de fapt, cea dintâi şi cea mai mare. Smerenia are o părere înaltă despre Cristos. Ori de câte ori lucrările şi atributele Lui sunt preamărite în închinare, smerenia Îl admiră şi Îl laudă cu sinceritate. În citirea personală a Scripturii, smerenia se opreşte de fiecare dată când Îl vede pe Cristos, meditează la El şi Îl venerează. Ea nu trece cu uşurinţă şi nu ia de-a gata nicio întâlnire cu El pe paginile Scripturii, astfel că El ne modelează în permanenţă valorile şi înclinaţiile, iar noi vrem să fim ca El şi să ne asemănăm tot mai mult cu al Său chip. Pavel enunţă acest principiu în 2 Corinteni 3:18: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” Cine Îl admiră pe Cristos mai mult ca orice şi Îl imită pe El, acela îmbracă haina smereniei.

 

Motivaţia pentru smerenie

Revenind la cuvintele apostolului Pavel, în ele găsim o motivaţie puternică de a căuta smerenia – „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”. Aceste cuvinte sunt impresionante şi, dacă ne uităm la contextul lor, înţelegem foarte clar că Dumnezeu stă nu numai împotriva celor mândri dintre neconvertiţi, ci într-o mare măsură şi împotriva celor mândri dintre convertiţi. Dumnezeu ne va sta împotrivă dacă vom lăsa buruienile mândriei să ne sufoce smerenia.

Cuvântul tradus prin „a sta împotrivă” are şi în original exact acelaşi înţeles. Altfel spus, Dumnezeu, ca un comandant militar, îşi mobilizează armata împotriva celor mândri. Cuvântul descrie de fapt un duşman care în asaltul său se loveşte de o barieră insurmontabilă formată din soldaţi trimişi acolo de un general înţelept. Dumnezeu ne face nouă exact lucrul acesta dacă ne purtăm cu mândrie. Iar dacă încercăm să ocolim pe la stânga sau pe la dreapta, căutând un alt traseu pentru mândria noastră, Dumnezeu este gata să ne stea în cale şi să ne împresoare astfel încât să nu mai putem face nicio mişcare.

Dacă suntem mândri, Dumnezeu luptă împotriva noastră, obligându-ne să ne oprim în loc, astfel încât fiecare aspect al vieţii noastre spirituale este blocat. Atunci când studiem Cuvântul, El nu ne mai învaţă nimic, nu ne mai oferă nicio revelaţie încântătoare şi nu ne mai binecuvântează cu mângâieri sau cu satisfacţii. Totodată, El ne retrage călăuzirea, făcându-ne astfel şi complet inutili pentru Împărăţia Lui. Dumnezeu nu are cum să ne folosească în calitate de reprezentanţi ai Lui atâta timp cât în noi se află un lucru pe care El îl urăşte – mândria. El ne stă împotrivă şi ne opreşte complet orice har.

Pentru că ne-am lăsat pradă mândriei, Domnul poate găsi cu cale să ne lase în seama păcatelor noastre chinuitoare, oricare ar fi acestea. Poate că ne va părăsi complet autocontrolul, astfel încât ne vom pierde cumpătul uşor şi vom reacţiona nepotrivit la circumstanţele vieţii. În trecut, autocontrolul a fost pus şi păstrat de Dumnezeu în noi ca răspuns la rugăciune, însă de îndată ce mândria a pus capăt binecuvântărilor harului pentru noi, vom cădea de multe ori. Traseele de alimentare cu har şi cu sprijin vor fi întrerupte. Dacă ne găsim în postura aceasta, am face bine să ne supunem cât de curând, pentru că altfel rezultatele s-ar putea să fie foarte neplăcute pentru noi.

O descriere a modului în care Dumnezeu poate „sta împotriva” credincioşilor Lui se găseşte într-un verset foarte provocator din Evrei 12 (care citează din Proverbe) – „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” Versetul acesta ne avertizează să nu dispreţuim pedepsele sau mustrările mai blânde ale Domnului, pentru că dacă o facem vor urma consecinţe şi mai severe.

Ne putem gândi la inundaţiile mari care au avut loc nu demult în unele părţi ale Marii Britanii. Cu toate că este o chestiune complexă şi nu ne putem pronunţa în privinţa ei cu certitudine absolută, aceste inundaţii ar putea fi o avertizare din partea Domnului cu privire la răul şi necredinţa din societatea noastră. Dar cu toate că a produs suferinţă multor oameni, totuşi ce pedeapsă blândă a fost aceasta dacă ne gândim la pierderile atât de mici de vieţi omeneşti!

Din nefericire, societatea noastră împietrită a eliminat cu dispreţ orice posibilitate ca aceste dezastre naturale să fie un avertisment de natură spirituală. Şi atunci la ce ar trebui să ne aşteptăm în continuare? Dacă ţara noastră refuză categoric să ia în considerare orice lecţie pe care ar putea s-o extragă din aceste necazuri şi să recunoască faptul că avem un Creator căruia trebuie să-I dăm socoteală, când se va înăspri mustrarea Domnului şi ce formă va îmbrăca ea? Când pedeapsa mai blândă este ignorată, ea trebuie să fie urmată de una mult mai aspră. Se va întâmpla acest lucru curând? Nu ştim, pentru că Dumnezeu hotărăşte după planul Său tainic cât timp mai are îndelungă răbdare, însă atunci când pedeapsa va veni, ea va fi mult mai dură decât avertizarea premergătoare.

Aplicând aceasta la vieţile noastre personale, dacă Dumnezeu a intervenit să ne curme mândria, Îl vom ignora noi oare şi vom aştepta disciplinarea Lui mult mai severă?

 

Măreţul har

Să ne îndreptăm însă atenţia spre partea pozitivă şi complet neaşteptată a afirmaţiei lui Petru: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Singurul mod în care putem progresa în smerenie este prin ajutorul oferit de Dumnezeu; cu toate acestea, ce face El? El ne răsplăteşte tocmai pentru progresul acesta. Domnul este atât de bun încât orice înaintare în smerenie atrage asupra noastră şi mai mult har. Ce principiu extraordinar este acesta! Este ca şi cum am zice că banul la ban trage, pentru că smerenia la smerenie trage. Dumnezeu dă „har celor smeriţi”.

Cu alte cuvinte, dacă dobândim smerenia prin rugăciune şi dacă ne „îmbrăcăm” cu haina ei, dacă adoptăm standardele ei, Dumnezeu ne va da şi mai mult ajutor în viaţa noastră spirituală – mai multă putere asupra păcatului, mai multe răspunsuri la rugăciuni, mai multe binecuvântări în viaţă, mai multe eliberări, mai mult ajutor, mai multă utilitate, mai multă înţelepciune şi discernământ, mai multă pricepere, mai multă dragoste, mai multă blândeţe, mai multă bunăvoinţă, mai multă credinţă şi mai multă răbdare şi îngăduinţă. Domnul să ne dea mai mult din aceste binecuvântări!

Ne va oferi Dumnezeu mai mult din aceste binecuvântări? Da, dacă ne rugăm şi luptăm pentru smerenie, pentru că El dă har celor smeriţi. Dumnezeu stă împotriva mândriei, însă sporeşte izvorul de har ce curge înspre cei smeriţi.

„Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu”, ne îndeamnă Petru. Smerenia contravine instinctelor primare ale inimii corupte a omului. Există în noi o voce care ne spune că nu avem cum să trăim aşa cum ne cere smerenia pentru că va fi nevoie să ne afirmăm în permanenţă, să ne purtăm singuri de grijă, să luptăm pentru supremaţie şi să ne păstrăm respectul de sine. Dar, zice Petru, dacă vă smeriţi sub mâna tare a lui Dumnezeu şi vă puneţi încrederea în El, veţi vedea biruinţa smereniei.

Spuneţi-vă vouă înşivă: „Nimic nu este prea greu pentru El. Niciodată nu m-a dezamăgit şi nu m-a uitat şi, în orice împrejurări, mă pot baza pe ajutorul Său. Dacă mă cheamă să trec prin ape adânci, sunt gata să spun că purtarea Lui de grijă este perfectă. Indiferent dacă sunt antrenat pentru ceva cu totul nou, dacă sunt pus la încercare ca să-L mărturisesc pe El, ori dacă sunt modelat ca să fiu o mângâiere pentru alţii aflaţi în dificultate, oricare ar fi motivul, eu voi rămâne sub mâna Lui cea puternică şi nu voi renunţa să urmăresc smerenia.”

 

Înălţarea promisă

La final, Petru adaugă o mare promisiune: trebuie să vă smeriţi „pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe.” Într-o vreme credeam că aceste cuvinte se referă la sfârşitul vieţii pe pământ, ca şi cum Petru ar zice: „Fiţi tari indiferent de greutăţile prin care treceţi, pentru că la sfârşitul călătoriei acestei vieţi, El vă va înălţa.” Numai că expresia „la vremea Lui” înseamnă de fapt „la vremea hotărâtă de El pentru voi”, care ar putea veni foarte curând şi nicidecum abia la sfârşitul vieţii. La momentul potrivit, în acord cu voia Lui perfectă, Dumnezeu ne va înălţa, ne va proslăvi şi ne va binecuvânta cu bucurie şi făcându-ne folositori, cu condiţia să ne smerim sub mâna Lui cea tare.

În fine, cu privire la smerenie Petru mai zice: „Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” Iarăşi, a fost o vreme când eram convins că Petru ne spune că atunci când avem îngrijorări şi poveri pe care nu le putem duce, tot ce trebuie să facem este să le aruncăm asupra Domnului, ştiind că El ne poartă de grijă şi că le va rezolva cumva. Versetul are, fără doar şi poate, şi acest sens, însă el spune mai mult decât atât. Cuvântul tradus prin „aruncaţi” mai este folosit în Noul Testament în limba greacă în Luca 19:35, unde citim că oamenii şi-au „aruncat” hainele pe măgăruşul pe care Domnul a intrat călare în Ierusalim în ovaţiile mulţimilor. Cuvântul „a arunca” înseamnă „a aşeza cu un gest viguros”, descriind o acţiune bruscă şi energică menită a dovedi că oamenii şi-au dat hainele de bunăvoie şi cu bucurie pentru slujirea şi recunoaşterea Domnului. Ei au făcut-o pentru El.

Şi aici, în îndemnul dat de Petru, cuvântul „a arunca” nu înseamnă să aşezăm obosiţi necazurile noastre la picioarele lui Cristos pentru ca El să le rezolve, ci să I le dedicăm cu bucurie într-un act de slujire. Ce ar putea să însemne aceasta? Înseamnă să spunem: „Voi considera toate poverile mele ca fiind slujirea mea pentru El, mă voi încrede în El, Îl voi mărturisi şi mă voi apropia de El. Da, le voi aduce înaintea Lui ca să-I cer ajutorul, dar în acelaşi timp le voi pune în slujba Lui ca parte din mărturia mea şi voi ieşi biruitor din ele prin El. Oamenii se vor gândi la mine şi vor zice: «În toate încercările acestea, el L-a iubit pe Domnul şi L-a mărturisit. Şi-a păstrat liniştea şi smerenia.»”

Dacă am face lucrul acesta, Evanghelia harului ar străluci în noi în toate împrejurările, iar oamenii ar fi cu atât mai atinşi, mai influenţaţi şi mai impresionaţi de Evanghelie.

Tot aşa cum oamenii şi-au pus hainele pe măgăruş pentru Cristos, noi Îi dăm Lui toate încercările prin care trecem ca parte din slujirea noastră pentru El. Ne punem problemele la dispoziţia Lui şi în acelaşi timp I le dăm ca să primim ajutor; iar atunci ele lucrează în noi smerenie.

John Wesley a mers ca misionar în Georgia, unde a eşuat lamentabil. Manierele şi comportamentul lui erau caracteristice oamenilor din înalta societate, lucru de care el era conştient, purtându-se adeseori cu aroganţă faţă de oamenii de „mai prejos ca rang”. Era un gentleman şi un învăţat cu mare autoritate, însă eşecul acesta l-a smerit foarte mult. Întors pe tărâm britanic, el a început să caute cu smerenie faţa Domnului şi abia atunci a putut deveni agentul principal al Marii Treziri Spirituale începute în 1739.

George Whitefield a fost pregătit pentru rolul său în Marea Trezire tot prin acest dar al smereniei. Domnul a folosit împrejurări şi evenimente din viaţa lui ca să-l facă un om extrem de smerit, pentru ca apoi să-l poată folosi cu putere.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi cu Martin Luther. Despre acesta credem în general că a fost un om puternic, îndrăzneţ şi sigur pe sine, mai ales când ne gândim că a bătut în cuie cele 95 de teze pe poarta bisericii din Wittenberg, marcând începutul marii Reforme. Numai că Luther devenise un om foarte smerit înaintea Domnului, ştiind foarte bine că din clipa aceea renunţa la orice carieră în biserică, în mănăstire şi la Universitatea din Wittenberg, la orice promovare, apreciere şi acceptare. Ca să asculte de glasul propriei conştiinţe, el trebuia să renunţe la toate aspiraţiile şi planurile sale şi să devină un cleric rebel şi proscris, adică tocmai genul de persoană de care avea nevoie Domnul ca să reverse asupra ei har după har şi s-o facă extrem de folositoare.

Vedem că acelaşi principiu lucrează şi în viaţa lui C. H. Spurgeon. Omeneşte vorbind, el era un om cu o minte strălucită şi extraordinar de înzestrat, dar ce a făcut Domnul ca să-l pregătească pentru lucrarea vieţii sale? I-a interzis resursele necesare pentru a dobândi educaţie la o şcoală cu prestigiu şi l-a trimis într-o localitate izolată denumită Waterbeach, unde Spurgeon a predicat Evanghelia într-o biserică acoperită cu stuf, asumându-şi răspunderea spirituală pentru o comunitate formată din mai multe sate. Acolo Domnul l-a călit ca instrument în lucrarea Lui, dând har celor smeriţi.

Dacă am fi cu toţii mai smeriţi în lăuntrul nostru! Nu vreau să pun că ar trebui să ne prefacem a avea o formă de smerenie în felul în care ne comportăm, ci că smerenia ar trebui să domnească în inimile, în minţile şi în relaţiile noastre. Cât har am avea atunci! De aceea trebuie să ne rugăm pentru ea şi să lucrăm pentru ea, fiind cu mare băgare de seamă la toate ispitele mândriei, iar lucrul acesta trebuie să-l facem fără întrerupere.

„Tot aşa şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci

romanian-church-membership.jpg

«Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.”

 

Cititorii vor fi interesaţi poate şi de cartea Church Membership in the Bible de Peter Masters. Disponibilă pentru achiziţionare de la Librăria Tabernacle. ISBN 9781870855648

 

 

Adevărata lucrare de eliberare

Dr. Peter Masters

Publicat în The Sword & Trowel 2007, nr 2 de Dr. Peter Masters

 

Părăsirea mişcării carismatice înseamnă despărţirea de prieteni, de un anumit stil de închinare şi intrarea într-un mediu cu totul nou. În continuare, păstorii spirituali vor găsi câteva sfaturi despre cum le pot fi de ajutor celor care vin într-o biserică sănătoasă.

Titlul acestui articol nu trebuie interpretat, desigur, în sens carismatic. Nu veţi găsi aici sfaturi despre cum să scoateţi demonii, ci despre cum îi puteţi ajuta pe credincioşii adevăraţi care au trăit sub influenţa puternică a ideilor carismatice şi au ajuns la un moment dat să înţeleagă că acestea sunt greşite. Ei au ieşit dintr-o lume a vorbirii în limbi, a vedeniilor, profeţiilor, stărilor de extaz, dansului şi străfulgerărilor şi a tuturor celorlalte activităţi asociate cu acestea şi au căutat părtăşia printre creştinii „tradiţionali”.

Aceşti prieteni vin de multe ori cu probleme, iar pastorii şi lucrătorii bisericii trebuie să fie gata să-i ajute. Unii lasă în urmă atât de repede şi de uşor mişcarea carismatică încât nu ai zice că înainte aveau o gândire şi un comportament radical diferite. Recunoaştem că unii au nevoie de puţin ajutor sau chiar deloc pentru a se adapta la creştinismul conservator, biblic.

Mulţi constată însă că timpul petrecut în mişcarea carismatică a produs în ei tulburare, nesiguranţă şi poate chiar răni spirituale. Ei au renunţat la o mulţime de elemente de suport emoţionale şi au rupt legăturile cu numeroşi prieteni apropiaţi, lucru care le-a produs o suferinţă considerabilă.

Doctrina, închinarea, părtăşia şi slujirea îmbracă acum pentru ei o formă cu totul nouă. Mediul nou în care au intrat înseamnă un fel de a gândi şi a privi lucrurile complet diferit de cel din cercurile carismatice. Mai mult, în subconştientul lor încă zace acea teamă sâcâitoare că aceşti „tradiţionalişti” sunt într-adevăr nişte formalişti reci şi fără viaţă cum au auzit până atunci – oameni care nu au gustat niciodată Duhul şi care se împotrivesc în mod voit puterii Sale eliberatoare.

Vorbind la modul general, există trei cauze principale pentru care oamenii părăsesc mişcarea carismatică. Prima dintre ele este cea mai dezirabilă şi îi determină de cele mai multe ori pe oameni să se adapteze total la învăţătura evangelică dreaptă. Celelalte două dau naştere la „convertiţi” mai puţin stabili.

O primă cauză este atunci când oamenii trăiesc o dezamăgire sau deziluzie mare cu privire la mişcarea carismatică şi încep să-i studieze cu mai mare atenţie declaraţiile. Poate că tocmai au pierdut pe cineva din familie sau un prieten apropiat şi au văzut cu ochii lor promisiunile mincinoase şi eşecul profeţiilor de vindecare. Poate că şi-au dat seama de lipsa de sinceritate şi de mândria care caracterizează activitatea carismatică şi au rămas uimiţi.

 

Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor

De exemplu, cu câţiva ani în urmă carismaticii din lumea întreagă au fost şocaţi de fenomenele neobişnuite asociate cu mişcarea Toronto Blessing şi au deschis Cuvântul lui Dumnezeu cu o nouă dorinţă de a descoperi. Studiul biblic obiectiv a făcut atunci ca întreaga zidire a practicilor carismatice să se năruiască înaintea lor.

O a doua cauză pentru care oamenii părăsesc activitatea carismatică este nemulţumirea personală. Deşi există o şansă ca aceasta să le deschidă ochii pentru adevăr, de cele mai multe ori nu se întâmplă aşa. În grupurile carismatice de studiu este întreţinut în mod artificial un nivel ridicat de interdependenţă emoţională, iar în acest context pot apărea supărări care să-i determine pe unii să plece. Tradiţionaliştii luaţi în derâdere ar putea interpreta acest gest ca pe un act de protest, numai că reacţia lor este una de nemulţumire personală şi nu are nicio legătură cu doctrina; prin urmare, chiar dacă aceşti „emigranţi” critică fenomenul pe care l-au părăsit, se poate ca acesta să fie doar efectul unor sentimente rănite.

Unii oameni pleacă fiindcă „darurile” lor nu au fost apreciate suficient sau pentru că aspiraţiile lor la o poziţie de conducere s-au năruit. Cel mai probabil însă, aceştia se vor întoarce, iar dacă nu la acelaşi grup, atunci într-o altă zonă a mişcării carismatice. Aproape am putea spune că cu cât este mai gravă insulta, cu atât se vor întoarce mai repede. Este adevărat că avem oportunitatea să ajutăm astfel de oameni nemulţumiţi să vadă adevăratele probleme şi să ne rugăm ca Domnul să le deschidă ochii, însă eforturile noastre pot fi în zadar.

O a treia cauză pentru care oamenii pleacă, dar numai pentru a se întoarce într-un final este temperamentul instabil. Nu vorbim aici despre stabilitatea mintală a oamenilor, ci despre incapacitatea lor de a gândi clar şi de a identifica principiile biblice fundamentale de comportament. Învăţătura carismatică, fiind atât de subiectivă, de experimentală, de emoţională şi de speculativă produce acest gen de instabilitate la unii oameni.

Ei acumulează o cantitate mare de idei şi de exemple, însă nu dispun de o metodă sigură de a le verifica. Mintea lor lucrează atât de mult cu fragmente dezordonate încât îşi pierde capacitatea de a ordona lucrurile după importanţa lor şi de a judeca limpede.

Este aproape imposibil să-i ajuţi pe cei care se află în această situaţie. Oricât de rapid ai încerca să le explici un lucru, în mintea lor se nasc alte câteva zeci de idei. Ei stabilesc dacă un lucru este bun sau rău în funcţie de numărul argumentelor favorabile posibile şi nu de validitatea biblică a afirmaţiilor. Instabilii se întorc de obicei la starea confortabilă de confuzie din cadrul unui grup carismatic.

Era necesar să amintim şi acele ultime două categorii, fiindcă trebuie să fim pregătiţi să suferim dezamăgire. Cu toate acestea, să nu uităm că Domnul lucrează. Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu părăsesc această mişcare din motive corecte, biblice, şi credem că mult mai mulţi o vor face şi în continuare. Ne dorim să salvăm cât mai mulţi oameni de la şirul nesfârşit de greşeli care compun mişcarea carismatică şi de la exploatarea la care sunt supuşi din partea unor lideri „de vârf” lipsiţi de sinceritate şi de transparenţă.

 

De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră

Se impune să mai precizăm un lucru. Să nu credem cumva că toţi cei care pleacă din rândul carismaticilor sunt cu adevărat convertiţi. Spun lucrul acesta cu mare grijă, întrucât mulţi dintre ei sunt convertiţi, însă nu uităm faptul că mulţi oameni au fost atraşi cu promisiuni de vindecare şi chiar de prosperitate, nicidecum cu o provocare la pocăinţă şi supunere faţă de Cristos. Odată intraţi, ei au fost hrăniţi nu cu doctrină, ci cu pastile emoţionale. De multe ori în cadrul întâlnirilor carismatice, totul se reduce la plăcerea spectacolului şi la fericirea personală, subiectele adevărate ale Credinţei fiind lăsate în umbră. Iar când este prezentată Evanghelia, ea îmbracă de obicei o formă superficială de credinţă facilă. Prietenia şi fenomenalul iau locul vieţii spirituale adevărate. De aceea, mulţi dintre participanţi nu sunt mântuiţi cu adevărat, iar dacă aceştia părăsesc mişcarea şi se îndreaptă spre o biserică evanghelică sănătoasă, nevoia lor cea mai mare este să audă Evanghelia.

Această precizare trebuie completată însă cu un apel la respect faţă de foştii carismatici care sunt credincioşi sinceri şi veritabili. Unii dintre ei s-au îndreptat cu mulţi ani în urmă spre mişcarea carismatică din pricina lipsei de viaţă dintr-o biserică evanghelică tradiţională. Sunt multe biserici cu o doctrină sănătoasă, dar în care oamenii fac atât de puţin pentru Domnul încât îi putem înţelege pe aceia dintre membri care aleg părtăşia unui grup carismatic. Chiar dacă greşesc făcând aceasta, ne închipuim ce chin trebuie să fi fost pentru ei să-şi ţină în viaţă credinţa şi dragostea într-o biserică „sănătoasă”, dar lipsită de entuziasm! Ei s-au simţit oarecum constrânşi să plece din acea biserică sănătoasă, dar cufundată într-un somn sănătos. De multe ori tocmai dorinţa de a-I fi pe plac lui Dumnezeu i-a determinat pe oameni (deşi în mod greşit) să plece în biserici carismatice mai animate. Noii lor învăţători de aici i-au convins să caute vorbirea în limbi şi alte lucruri neobişnuite, iar dorinţa lor de a se supune lui Dumnezeu i-a determinat să se deschisă spre aceste experienţe noi.

Deşi au fost induşi în eroare, au fost sinceri, iar sinceritatea lor merită respectul nostru. Poate că ei au fost mai sinceri decât adunarea sănătoasă pe care au lăsat-o în urmă.

Spunem lucrul acesta pentru a încuraja o măsură potrivită de respect pentru aceia care se întorc la noi din sânul grupărilor carismatice. Poate că tocmai noi, evanghelicii tradiţionali, am greşit faţă de ei prin letargia şi răceala noastră spirituală.

Care sunt problemele sau urmele care continuă să le dea bătăi de cap credincioşilor după ce au părăsit mişcarea carismatică? Pe paginile următoare vom trece în revistă câteva dintre dificultăţile întâlnite şi vom scoate în evidenţă acele învăţături biblice asupra cărora trebuie să insistăm pentru a le rezolva.

Zece probleme de durată

1. Supremaţia imaginaţiei

Prima problemă cu care se confruntă în continuare cei care părăsesc mişcarea carismatică se naşte din supremaţia imaginaţiei. La mulţi dintre ei, imaginaţia a lucrat din greu ca să creeze o viaţă spirituală artificială în care Dumnezeu le-a vorbit neîntrerupt prin călăuzire directă. Ei s-au simţit conduşi să facă un lucru sau altul şi au „primit” cunoaştere despre cutare sau cutare lucru. În multe situaţii, au pus fiecare sentiment şi trăire pe seama unui imbold venit direct de la Duhul Sfânt. Religia pe care au învăţat-o a fost complet diferită de cea a creştinismului biblic, fără ca ei să-şi fi dat seama de lucrul acesta.

Ei au propovăduit un sistem de gândire care ia convingerile creştine fundamentale şi le aplică pe o formă de misticism în care omul „cunoaşte” atingerea divină şi primeşte într-un mod direct şi paranormal o cunoaştere inaccesibilă altora. Când cineva traduce vorbirea în limbi, ceea ce-i vine prima dată în minte este înţelesul corect. Pentru mulţi, ideile obişnuite trebuie ridicate la rang de „cuvinte de cunoaştere”. Şi lista închipuirilor inspirate este lungă.

Mulţi foşti carismatici sunt şocaţi să afle care este adevărata învăţătură biblică despre unirea cu Dumnezeu şi cum funcţionează aceasta. Fără să înţeleagă această învăţătură ei rămân pe mai departe nedumeriţi, dependenţi de sentimentele lor şi de aşa-zisele mesaje primite de la Dumnezeu.

 

Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa

Noi trebuie să le explicăm, atât prin predicare, cât şi prin interacţiune personală, pasajele din Noul Testament care vorbesc despre trăirea „prin credinţă”, iar aceasta nu doar pentru a le putea explica mântuirea, ci şi pentru a le explica „mecanismele” unirii noastre permanente cu Dumnezeu. Trebuie să le explicăm că noi nu-L cunoaştem pe Domnul prin intermediul unor simţuri fizice sau sentimente, nici printr-o legătură directă sau de tipul „clarviziunii”. Sentimentele sunt reacţia noastră la ceea ce înţelegem. Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu prin ceea ce ne este descoperit în Cuvântul Său. Credem tot ce spune acesta despre El, ne încredem în El şi ne bucurăm de El. Tot ce ştim noi despre Cristos şi despre căile Lui trece din Cuvânt în mintea noastră, unde se întâlneşte şi îşi dă mâna cu credinţa. Legătura principală dintre Dumnezeu şi noi este prin înţelegerea noastră şi prin reacţia noastră de încredere. Bineînţeles că avem şi numeroase dovezi, cum sunt rugăciunile ascultate, precum şi o doză de siguranţă, însă legătura principală este primirea Cuvântului.

Cum rămâne atunci cu sentimentele? Trebuie să explicăm faptul că în experienţa spirituală autentică, sentimentele iau naştere ca reacţii la ceea ce pricepe mintea. Dumnezeu nu obişnuieşte să ne apeleze direct latura emoţională. Fie că vorbim despre dragoste, recunoştinţă, siguranţă, ruşine sau convingere de păcat, acestea se plămădesc înăuntrul nostru ca rezultat al lucrurilor pe care le înţelege mintea.

În viaţa creştină totul vine „prin credinţă”, iar aceasta înseamnă în mod necesar prin înţelegere. Nu avem cum să credem un lucru fără să ne gândim la el.

Care este rolul Duhului Sfânt în toate acestea? Trebuie să explicăm faptul că Duhul Sfânt luminează mintea, capacitând-o să priceapă adevărurile din Cuvântul lui Dumnezeu. El nu transmite minţii credinciosului adevăruri spirituale care nu se regăsesc în Biblie. Ceea ce face însă este să ne ascută mintea ca să vedem lucrurile dezvăluite în Scriptură.

Apoi, când am înţeles aceste lucruri şi le-am primit prin credinţă, Duhul ne atinge în mod repetat mintea astfel încât să le vedem cu o claritate şi mai mare şi să avem parte de mai multă bucurie şi dragoste. O veche expresie puritană numeşte aceasta „îmbrăţişarea Duhului”. Cât de bun este Duhul lui Dumnezeu!

Ideea principală este că orice experienţă spirituală veritabilă trebuie să străbată mintea, conştientul, şi să fie primită prin credinţă. De îndată ce reuşim să le transmitem foştilor carismatici acest adevăr fundamental al credinţei creştine, ochii li se deschid şi înţeleg că au fost induşi în eroare de o formă de creştinism denaturată. Atunci ei nu mai sunt la mila imaginaţiei.

Bineînţeles că trebuie să-i asigurăm pe aceşti prieteni că există şi numeroase dovezi palpabile ale lucrării lui Dumnezeu în vieţile noastre. Ea se vede în natura nouă pe care o primim în momentul convertirii şi în numeroasele răspunsuri la rugăciune care vin după aceea. De nenumărate ori am fost întăriţi ca să ne putem îndeplini sarcinile, am primit putere să mărturisim şi am fost eliberaţi din încercări ca răspuns la rugăciuni. Am văzut în repetate rânduri cum Dumnezeu a intervenit în mod clar schimbând împrejurările. În toate acestea vedem mâna Domnului, însă numai în Cuvânt putem auzi, ca să zicem aşa, vocea Lui autoritară care ne descoperă doctrina şi poruncile Sale.

Ca să rezumăm, noi Îl cunoaştem pe Domnul prin ceea ce El a spus (în Cuvânt), la care se adaugă ceea ce face El ca răspuns la rugăciune. Noi nu primim din partea lui Dumnezeu comunicări directe cu rol de autoritate.

Cât de mult diferă această învăţătură istorică, biblică, de ideile mistice şi oculte care s-au strecurat în învăţătura carismatică modernă! „Deconectează-ţi mintea”, zic ei, „pentru că nu face decât să te împiedice şi să te deranjeze. Ridică mâinile, închide ochii, leagănă-te dintr-o parte în alta, aruncă-te în abis, dă frâu liber sentimentelor, lasă-ţi spiritul să preia controlul, repetă Numele Mântuitorului, vorbeşte în limbi şi atunci vei activa legătura ta directă şi mistică cu Dumnezeu şi vei simţi şi vei vedea după cum te va mişca Duhul.”

Repet, Dumnezeu vorbeşte din Cuvânt adresându-Se minţii, care este organul priceperii şi sălaşul credinţei. Iată în continuare câteva dintre pasajele importante la care trebuie să facem referire atunci când subliniem importanţa primordială a credinţei (care presupune, în mod natural, pricepere).

„Astfel, credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos” (Romani 10:17).

„Pentru ca să li se îmbărbăteze inimile … şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de PRICEPERE” (Coloseni 2:2).

„Staţi tari ÎN CREDINŢĂ” (2 Corinteni 1:24).

„Pentru că umblăm PRIN CREDINŢĂ, nu prin vedere” (2 Corinteni 5:7).

„Pe deasupra tuturor acestora, luaţi SCUTUL CREDINŢEI, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efeseni 6:16).

„PRIN CREDINŢĂ a părăsit el [Moise] Egiptul … pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut” (Evrei 11:27).

„Aşa încât Cristos să locuiască în inimile voastre PRIN CREDINŢĂ; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Cristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:17-19).

 

2. Istorisiri şi revelaţii

O a doua problemă care îi afectează pe mulţi dintre cei ce părăsesc cercurile carismatice este încrederea lor anterioară în surse nebiblice de doctrină şi de mângâiere, precum istorisirile şi noile revelaţii. Cei mai mulţi carismatici cred la modul teoretic că toate istorisirile, viziunile şi cuvintele de cunoaştere trebuie să treacă de testul Scripturii, însă prea puţini sunt cei care chiar procedează aşa. (Atunci când liderii carismatici încearcă să-şi justifice viziunile cu ajutorul Scripturii, aceste încercări merg de la superficial până la absurd.)

Problema este că foştii carismatici simt adeseori un mare gol lăuntric după ce lasă în urmă şirul neîntrerupt de învăţături exemplificative şi de cuvinte profetice. Unii rămân vulnerabili şi gata să creadă tot ce citesc în literatura creştină anecdotică uşoară.

Facem adeseori referire la felul în care mişcarea carismatică coboară pragul credulităţii oamenilor, lucru care chiar se întâmplă. Mulţimea de întâmplări cu vindecări, experienţe extraordinare şi revelaţii trebuie în general crezută, pentru că altfel viaţa creştină ar fi un adevărat coşmar de suspiciune. Unii rezolvă problema crezând totul (oricât ar fi de nebiblic), în timp ce alţii „aproape” cred. (Vezi problema nr. 10 pentru alte comentarii pe acest subiect.)

Din păcate, nu este suficient să-i îndreptăm pe oameni către Scriptură, deoarece prietenii noştri carismatici au auzit citate din Scriptură folosite pentru a justifica lucruri dintre cele mai bizare. Prin ignoranţa lor faţă de orice reguli de interpretare, învăţătorii carismatici au răpit Scripturii orice claritate, consecvenţă şi autoritate. Ceea ce trebuie să facem este să încurajăm un nou respect şi o mai profundă reverenţă şi dragoste pentru Scriptură, făcându-le cunoştinţă prietenilor noştri cu regulile pe care Biblia le promovează pentru propria sa interpretare. Ei trebuie să acorde importanţă contextului şi să compare textele biblice între ele. Trebuie să afle despre conceptul de „analogie a credinţei” propus de reformatori, concept care presupune să ne înarmăm cu o cunoaştere intelectuală clară a tuturor doctrinelor majore ale Bibliei, iar apoi să verificăm toate ideile noastre cu privire la înţelesul unui pasaj pe baza acestor doctrine.

Articolul de faţă nu îşi propune să recapituleze regulile principale de interpretare, însă foştii carismatici au nevoie de experienţa eliberatoare a studiului biblic serios şi logic. Ei trebuie să vadă ce au pierdut în toţi aceşti ani. Abia atunci vor putea să se bucure de o Scriptură care călăuzeşte cu adevărat şi care nu este o carte haotică a misterelor ce are nevoie de o revelaţie personală pentru a-şi face descoperit înţelesul. Prin urmare, trebuie ca în programele noastre de educaţie să lăsăm timp şi loc pentru subiectul „Interpretarea Bibliei pentru toţi”.

Trebuie să-i îndreptăm pe prietenii noştri înspre cărţi precum Body of Divinity a lui Thomas Watson, unde se vor bucura să găsească, într-o formă bine sistematizată, Adevărul doctrinar care le-a fost refuzat până acum. În felul acesta ei vor dobândi ancora solidă a doctrinei sănătoase fără de care vor fi mereu vulnerabili la ideile omeneşti, nebiblice.

 

3. Închinarea cu reverenţă

A treia problemă cu care se confruntă numeroşi credincioşi ieşiţi din mişcarea carismatică ţine de adaptarea la o formă de închinare caracterizată de reverenţă. În cele mai multe comunităţi carismatice, închinarea este concepută astfel încât să fie subiectivă şi motivatoare doar la nivel uman. În acest sens, ingredientele principale folosite sunt muzica instrumentală şi ritmul. De asemenea, închinarea are de obicei un caracter informal, sacrificând uimirea şi reverenţa. Ea are de-a face mai mult cu sentimentele şi trupul decât cu mintea şi sufletul.

Cei care pleacă dintr-un grup carismatic ajung fie într-o biserică evanghelică cu o închinare conservatoare, fie într-una care acceptă compromisul şi foloseşte cântece carismatice. Aceasta din urmă nu va putea să le arate foştilor carismatici frumuseţea adevăratei închinări fiindcă a pervertit-o ea însăşi.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în locuri în care pot învăţa despre scopurile biblice ale închinării. Lor va trebui să le scoatem în evidenţă cel mai important principiu dintre toate, şi anume că închinarea trebuie să fie „în duh şi în adevăr”. Aceasta se referă şi la faptul că ea trebuie să fie o închinare cu mintea şi în conformitate cu Adevărul revelat al lui Dumnezeu.

Este foarte important ca orice credincios să înţeleagă faptul că închinarea trebuie să poată fi exprimată în cuvinte (fie că acestea sunt doar gândite, rostite sau cântate). Orice nu îndeplineşte acest criteriu nu este închinare adevărată.

Închinarea trebuie să fie în acelaşi timp obiectivă şi subiectivă; ea trebuie să fie încărcată cu laude şi admiraţie la adresa lui Dumnezeu şi a atributelor şi lucrărilor Lui. Ea trebuie adusă în smerenie şi reverenţă. Închinarea trebuie să includă pocăinţă (care lipseşte adeseori din cântecele carismatice). Ea nu trebuie să fie marcată de spiritul competitiv al muzicii elaborate şi al virtuozităţii instrumentale, pentru ca nu cumva oamenii să se bucure mai mult de acestea decât de închinarea spirituală, iar muzicienii să iasă în evidenţă cu talentele lor.

Închinarea nu trebuie să împrumute ritmuri şi acorduri asociate cu industria muzicală seculară şi cu mesajele ei care se împotrivesc lui Dumnezeu şi moralităţii. Cuvântul lui Dumnezeu cere o separare clară între sacru şi profan.

Cam acestea sunt principiile pe care trebuie să le expunem pe baza unor pasaje pasaje biblice ca Ioan 4 şi Apocalipsa 4-5. Foştii carismatici trebuie să înţeleagă că au îmbrăcat până acum o formă de închinare firească, lumească, egocentrică şi care este o întristare pentru Duhul Sfânt. Plăcerea omenească, obţinută din aceste stiluri lumeşti depravate, a eclipsat activitatea spirituală adevărată, iar acum toate acestea trebuie respinse ca lucruri nelegitime şi dăunătoare. Doar după ce vor face lucrul acesta, vor putea să aducă din toată inima şi într-un mod sincer o închinare autentică, plină de respect şi de atenţie, manifestând o adevărată bucurie spirituală.

 

4. Fenomene vizibile

A patra problemă care le dă mari bătăi de cap foştilor carismatici este foamea continuă de fenomene precum vindecările şi profeţiile. Când nu au parte de ele, ei se simt nemotivaţi şi nesiguri. Aceste aşa-zise dovezi ale prezenţei Duhului Sfânt au fost pentru ei multă vreme un înlocuitor al credinţei, iar acum când le-au lăsat în urmă, constată că le este greu să trăiască prin credinţă.

Noi, creştinii, nu suntem însă lipsiţi de dovezi ale lucrării lui Dumnezeu în noi, şi este bine să-i ajutăm pe prietenii noştri tulburaţi să vadă aceste dovezi. Convertirea, sfinţirea şi păstrarea sunt cele mai mari dintre toate.

Un lucru şi mai important este să-i învăţăm să-şi pună credinţa în ceea ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său. Credinţa creşte cel mai mult atunci când este pusă în practică, mai întâi primind şi crezând învăţătura Cuvântului, iar apoi apropiindu-ne de Domnul în rugăciune ca răspuns la toate problemele şi nevoile vieţii.

 

Pe aceștia trebuie să-i ajutăm să accepte „numai Scriptura” ca regulă a credinței și trăirii lor.

Foştii carismatici trebuie încurajaţi să dea dovadă de un discernământ sobru, punându-şi încrederea numai în Cuvânt şi ignorând explicaţiile carismatice ale experienţelor neobişnuite. Poate le va fi util să afle că tocmai acele fenomene şi „minuni” pe care s-au bazat până acum pot fi întâlnite în egală măsură şi în afara cercurilor creştine. Ele sunt răspândite chiar şi în rândul sectelor păgâne şi nu sunt nicidecum dovezi ale lucrării Duhului. Chiar în sânul mişcării carismatice, mulţi lideri neevlavioşi (ba chiar imorali şi nelegiuiţi) au reuşit să producă aceste aşa-zise semne ale aprobării şi puterii lui Dumnezeu.

Foştii carismatici trebuie să înţeleagă totodată că în aceste experienţe neaşteptate, un rol important îl joacă tehnici ascunse de hipnoză şi manipulare psihologică. Pe scurt, noi trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să accepte principiul „numai Scriptura” ca regulă de bază pentru umblarea lor şi să-şi găsească plăcerea în minunile Cuvântului. În ce priveşte încurajarea, oare nu sunt suficiente dovezile inconfundabile ale puterii lui Dumnezeu în susţinerea şi în binecuvântarea mărturiei noastre?

În vederea întăririi credinţei, este imperios să le arătăm foştilor carismatici cum să se bazeze pe promisiuni în loc să caute minuni pământeşti care, dacă există, nu sunt decât un amestec de trucuri teatrale şi efecte psihologice. O carte excelentă pe care o putem recomanda este A Divine Cordial a lui Thomas Watson, publicată şi sub titlul All Things for Good. La fel de minunată este şi cartea lui A W Pink, Comfort for Christians. Cărţi ca şi acestea le arată credincioşilor cum trebuie să se raporteze la încercările de tot felul. Viaţa creştină se trăieşte nu prin vedere, ci prin credinţă, iar umblarea pe această cale trebuie să devină ţelul credincioşilor care au părăsit mişcarea carismatică.

 

5. Absenţa slujirii

A cincea problemă cu care se confruntă unii dintre foştii carismatici este rezultatul lipsei implicării şi dedicării în slujirea autentică a Domnului. Noi am fost mântuiţi ca să-I slujim Lui şi să fim la dispoziţia Lui. Ţelul nostru ar trebui să fie ca împreună să ne implicăm în lucrarea de evanghelizare. Mediul carismatic însă este unul predominant egocentric. Bineînţeles că există şi excepţii şi că unii carismatici sunt deosebit de activi pentru Domnul, inclusiv în lucrări ce ţin de purtarea de grijă pentru alţii. În general însă, situaţia este cu totul alta.

Foarte rar se va întâmpla să găsim adunări carismatice preocupate la modul serios să organizeze şcoli duminicale cu scop de evanghelizare şi alte activităţi similare ce urmăresc binele spiritual al comunităţii. Da, vom găsi multă hărnicie, însă de obicei în folosul credincioşilor şi pentru plăcerea şi împlinirea lor.

Activităţile care se desfăşoară în bisericile carismatice presupun un mare consum de energie pe plan muzical şi în alte practici obişnuite. Darurile, zidirea bisericii şi întărirea personală sunt lucrurile cele mai importante. „Umblarea mea … sănătatea mea … experienţa mea” reprezintă scopul cel mai important în viaţă. Grupurile de casă sunt adeseori doar un context plăcut în care oamenii se răsfaţă şi se complimentează reciproc. Principiul de bază este că trebuie să ni se poarte de grijă. Noi suntem cei mai importanţi. Toată energia trebuie canalizată înspre noi înşine.

Credinciosul care părăseşte atmosfera creştinismului carismatic şi se alătură unei adunări tradiţionale se va simţi, foarte probabil, abandonat. Este important ca el să înţeleagă adevărata cauză a acestui gol şi să vadă că viaţa lui trebuie să se umple acum cu o nouă activitate – slujirea spirituală altruistă şi abundentă pentru Cristos.

Trebuie să recunoaştem că unele biserici creştine tradiţionale din zilele noastre sunt la fel de condamnabile ca şi cele carismatice pentru egocentrismul care caracterizează programele lor. Tragem însă nădejde că aceia care părăsesc mediul carismatic vor găsi biserici în care nu distracţia şi plăcerea credincioşilor este scopul principal, ci proclamarea Evangheliei pentru sufletele pierdute.

În zile ca acestea e nevoie de mulţi lucrători. Ceea ce îi va ajuta cel mai mult pe foştii carismatici este o nouă perspectivă şi o nouă dedicare, acesta fiind contextul în care ei vor găsi adevărata binecuvântare spirituală. (Broşura autorului despre biserica funcţională – Your Reasonable Service in the Lord’s Work – poate fi de ajutor în acest sens.)

 

6. Încetarea darurilor-semne

A şasea problemă care îi frământă pe foştii carismatici este dacă darurile Duhului au încetat sau nu. Cum este posibil ca ele să fi încetat dacă Scriptura nu afirmă în mod specific lucrul acesta? Teama reziduală şi recurentă cu privire la darurile Duhului va dispărea numai atunci când fostul carismatic va înţelege foarte clar motivele pentru care cesaţionismul a fost poziţia majorităţii covârşitoare a creştinilor până în anii 1960. În acest sens, feriţi-vă de literatura care condamnă practicile carismatice fără să proclame în acelaşi timp încetarea darurilor-semne şi a darurilor revelatoare.

Unii autori au îmbrăţişat ideea potrivit căreia cesaţionismul este neîntemeiat şi că ar trebui să judecăm validitatea fiecărei pretenţii carismatice în funcţie de meritele sale. Ideea în sine este un coşmar. Vorbind doar din perspectivă practică, ar fi nevoie de mii de judecători cu experienţă care să lucreze zi şi noapte doar pentru a începe să aducem puţină lumină pe scena actuală. Pretenţiile referitoare la daruri şi fenomene sunt de ordinul milioanelor.

Adevărul este că Biblia are o poziţie foarte clară în această chestiune şi cei mai mulţi foşti carismatici sunt dispuşi să studieze textele cu pricina. Bineînţeles că trebuie să-i ajutăm pe aceşti prieteni să înţeleagă că supunem discuţiei doar două tipuri de daruri: darurile revelatoare şi darurile-semne. Toate celelalte, cum este darul slujirii sau cel al conducerii, sunt în continuare valabile.

Textele care arată că darurile revelatoare şi darurile-semne au încetat sunt prezentate de autor în cartea sa The Healing Epidemic, capitolul 7 – „Dovezi că darurile au încetat”. Nu reluăm aici aceste texte şi dovezi, însă ar trebui să fie evident că darurile-semne nu au fost primite ca daruri permanente. Ele au fost descrise în mod specific ca fiind doar nişte semne sau indicatoare. Minunile făcute de apostoli au spus lumii: „aceştia sunt adevăraţii martori şi apostoli ai lui Cristos şi canalele inspirate de transmitere a Sfintei Scripturi.” Acum însă, când mărturia lor se regăseşte în Biblie, noi avem chiar realitatea spre care au indicat ele. Semnele au încetat în clipa când realitatea spre care au arătat ele a fost oferită Bisericii.

La fel stau lucrurile şi cu vorbirea în limbi. Aceste limbi miraculoase au fost doar un semn, un indicator. Dumnezeu a spus prin Isaia că venirea lui Mesia va fi validată prin faptul că Neamurile le vor proclama evreilor Cuvântul lui Dumnezeu. La momentul Rusaliilor însă, şi pentru o scurtă perioadă după aceea, nu au existat convertiţi dintre Neamuri, astfel că Dumnezeu a folosit limbile Neamurilor vorbite în mod miraculos de evrei. Acesta a fost unul dintre semnele că a venit noua eră, Era Evangheliei, în care Evanghelia va fi predicată în toate limbile pământului. Foarte curând după aceea, realitatea şi-a intrat în drepturi şi Evanghelia a început să fie proclamată evreilor şi Neamurilor deopotrivă de convertiţii dintre Neamuri. De îndată ce lucrul acesta s-a întâmplat, semnul vorbirii în limbi şi-a împlinit menirea. Realitatea spre care a indicat semnul a venit, iar „umbra” a lăsat locul acestei realităţi.

În experienţa mea am constatat că cei mai mulţi carismatici trăiesc cu impresia că în vremurile descrise în Noul Testament, vindecările erau înfăptuite în mod constant de toţi credincioşii. De cele mai multe ori ei sunt uimiţi să afle că acest lucru este total greşit, Biblia menţionând un singur caz în care cineva din afara grupului apostolilor a făcut o vindecare – este vorba de cazul lui Pavel vindecat de Anania (la porunca Domnului).

Trebuie să le explicăm întotdeauna foarte clar prietenilor noştri foşti carismatici că noi credem în minuni, inclusiv în vindecări. Dumnezeu poate face orice şi El a promis că va vindeca. Ceea ce respingem însă este ideea că El Îşi canalizează puterea prin anumiţi oameni înzestraţi cu daruri speciale de a face minuni şi vindecări. Apostolii, împreună cu „semnele” lor, au dispărut de mult, însă Domnul continuă să vindece în mod direct ca răspuns la rugăciuni (şi după voia Lui suverană). Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care trebuie să le explicăm foarte clar foştilor carismatici.

 

7. Predominanţa stilului de viaţă lumesc

A şaptea problemă care îi frământă de multe ori pe cei care părăsesc mediul carismatic izvorăşte din faptul că în mediul acesta este încurajat un stil de viaţă lumesc şi uneori chiar imoral. Carismaticii din lumea întreagă înţeleg de obicei sfinţenia într-un mod complet diferit de tot ceea ce a cunoscut biserica creştină în istoria ei de până acum. Separarea de lume nu joacă aproape niciun rol în ideea lor de sfinţenie, ca şi (în cele mai multe cercuri) abţinerea de la averi şi plăcerile lumeşti.

Bogăţia şi plăcerea sunt obiective legitime în mediul carismatic. Moda, afirmarea de sine şi cunoaşterea intimă a industriei muzicii pop şi cinematografice sunt interese acceptabile. Cântăreţii carismatici arată şi cântă întocmai ca aceia din lume. Mai mult decât atât, ei chiar urmăresc în mod intenţionat această asemănare.

Credincioşii care părăsesc lumea carismatică trebuie să se adapteze la standarde cu totul diferite. Ei trebuie să înţeleagă că Domnul aşteaptă de la credincioşii Săi o altă atitudine şi că stilul de viaţă al lumii este o urâciune înaintea Lui. Unii vor avea nevoie să li se explice doctrina sfinţirii de la zero. Ei au nevoie să adopte o nouă atitudine de dedicare şi de slujire.

Am făcut referire puţin mai devreme la imoralitate fiindcă este un adevăr incontestabil că, dintre toţi cei ce se declară creştini, carismaticii sunt cei care produc cele mai multe cazuri de comportament inacceptabil. În mijlocul lor se întâlnesc cele mai multe situaţii de adulter, divorţ, fraudă şi alte păcate grave.

Această observaţie nu urmăreşte să aducă atingere numeroşilor carismatici serioşi care dau morţii faptele firii şi caută să trăiască într-un mod plăcut lui Dumnezeu. Numai că mediul carismatic în ansamblul său nu încurajează trăirea conştientă în sfinţenie, lucru care din păcate este cât se poate de evident.

Imoralitatea poate fi încurajată şi de absenţa pocăinţei din închinarea care se practică în multe biserici carismatice. Întâlnirile cu dans, legănat, aplaudat, cuvinte repetate pe o muzică ritmică asurzitoare şi sensibilizare emoţională nu sunt contexte propice pentru o pocăinţă autentică şi pentru dedicare la sfinţenie.

Închinătorii nu sunt încurajaţi să stea liniştiţi înaintea Domnului şi să ia aminte la versetul care zice: „Domnul însă este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” În unele cercuri carismatice, bătălia spirituală este definită exclusiv ca luptă împotriva demonilor şi nu există deloc elementul de luptă împotriva păcatului şi a ispitei pe plan personal. Nu avem de ce să ne mirăm că mulţi evanghelişti carismatici cad pradă imoralităţii şi sunt aduşi în faţa instanţelor pentru tot felul de fapte reprobabile.

Este important să le transmitem credincioşilor care ajung la noi din bisericile carismatice că tot ceea ce facem noi izvorăşte din ascultare faţă de Cuvânt şi nicidecum din deciziile noastre personale. Trebuie să putem justifica fiecare latură a vieţii noastre individuale şi colective cu versete din Scriptură. Creştinii sunt oameni care se conformează de bunăvoie tuturor regulilor Noului Testament, inclusiv aceea care cere separarea de lume. Prietenii noştri vor găsi pacea doar atunci când Duhul le va arăta adevărata natură a umblării creştine. Multora dintre ei, foştii lor învăţători le-au ascuns porţiuni mari ale Adevărului, pe care acum trebuie să le cunoască şi să le accepte.

 

8. O experienţă superioară

A opta problemă cu care se confruntă de multe ori foştii carismatici este una sensibilă şi dificilă, dar care trebuie amintită. Ea nu îi afectează pe toţi aceşti prieteni, însă cu siguranţă are un impact asupra unora dintre ei. Este vorba de problema mândriei. Învăţătorii lor carismatici i-au convins probabil că ei beneficiază de o lumină şi de o experienţă superioară, spre deosebire de credincioşii tradiţionali care sunt necunoscători, reci şi lipsiţi de binecuvântări spirituale. Mulţi învăţători carismatici adoptă un stil lăudăros şi triumfalist prin care încurajează acest sentiment de superioritate spirituală.

Absenţa unei închinări cu adevărat obiective (al cărei efect este smerenia) poate contribui şi ea la apariţia mândriei, la fel ca sentimentul omului că este special pentru că are anumite daruri spirituale. La unii, această mândrie nu dispare nici după ce aceştia părăsesc mediul carismatic.

Când vorbim despre lucrul acesta nu putem să nu ne gândim la numeroşii Creştini după Evanghelie Exclusivişti (eng. Exclusive Brethren) care au părăsit în anii 1960 mişcarea din care făceau parte. Ei şi-au dat seama că multe lucruri nu erau în regulă, însă din păcate mulţi au luat cu ei convingerea fermă că beneficiaseră de o învăţătură mult superioară celei din bisericile evanghelice tradiţionale. Ce au mai putut ei învăţa, odată având această convingere? Unii (nu toţi, desigur) au ajuns nişte inadaptaţi şi chiar o pacoste pentru bisericile la care s-au alipit.

Atunci când încercăm să-i ajutăm pe foştii carismatici să înţeleagă că înţelegerea lor spirituală nu este mai presus de cea a credincioşilor tradiţionali, trebuie să acţionăm cu mult har. Avem nevoie de răbdarea lui Iov, de înţelepciunea lui Solomon şi de blândeţea lui Barnaba ca să le arătăm că mediul din care au ieşit reprezintă în multe sensuri o îndepărtare radicală de Scriptură şi de doctrina acesteia şi că au multe lucruri de reînvăţat.

Dacă vom corecta doar câteva dintre ideile greşite, nu vom rezolva mare lucru. Mândria carismatică se sprijină pe foarte multe picioare. Doar atunci când le vom dărâma pe toate (cu atenţie, desigur), iluzia grandorii va dispărea şi mintea se va deschide complet faţă de Cuvânt. Modul cel mai delicat de a face lucrul acesta este prin recomandarea de cărţi, astfel încât prietenii noştri să aibă timp să cugete asupra lucrurilor în linişte, verificând atent textele indicate şi cerându-I Domnului ajutorul necesar.

 

9. Accentul pe părtăşie

A noua problemă care tulbură uneori liniştea foştilor carismatici are de-a face cu domeniul relaţiilor. Am amintit deja părtăşia strânsă pe care grupurile de casă o întreţin în mod artificial. Carismaticii excelează de obicei la organizarea de activităţi care leagă prietenii între oameni, ceea ce duce în mod inevitabil la suferinţă şi singurătate atunci când oamenii părăsesc mediul carismatic.

Cele mai multe biserici creştine tradiţionale nu încurajează crearea de relaţii în modul acesta forţat, ci se bazează mai mult pe procesul natural în care oamenii se apropie unii de alţii în timp ce se închină şi Îl slujesc pe Domnul împreună.

În cazul fericit, foştii carismatici ajung în biserici în care oamenii sunt deschişi şi primitori. Legăturile mai puternice se formează însă doar în timp şi de obicei în contextul colaborării într-un anumit domeniu al slujirii creştine. Prieteniile adevărate nu pot fi create de obicei în mod artificial.

Trebuie să dăm dovadă de o înţelegere specială şi să le oferim o părtăşie specială celor care vin dintr-un sistem care depinde exagerat de mult de prietenii, amintindu-ne că oamenii aceştia au lăsat probabil în urmă ceva ce nu vor putea înlocui foarte curând.

O altă problemă din sfera relaţiilor poate apărea din pricina stilului de conducere dominant şi autoritar caracteristic multor biserici carismatice. Oamenii care sunt obişnuiţi cu aceste ingerinţe în vieţile lor se simt uneori pierduţi după ce ele încetează. Chiar dacă le-au dispreţuit înainte, acum simt un fel de gol. Iar în cazul unora, acest fenomen poate atinge proporţiile unei „dependenţe”.

Pastorii trebuie să fie foarte atenţi să nu le spună niciodată acestor oameni exact ce să facă în deciziile personale, oricât de mult li s-ar cere o direcţie clară. Ei trebuie să se limiteze de fiecare dată la prezentarea principiilor biblice şi să respecte răspunderea fiecărui individ de a aplica aceste principii cu atenţie şi cu rugăciune la deciziile pe care le are de luat.

 

10. O credinţă nesigură

O ultimă problemă pe care o au uneori foştii carismatici este credinţa slabă sau ezitantă care poate duce la superficialitate sau la cinism. Această credinţă slabă este rezultatul obiceiului lor anterior de a se baza foarte mult pe vindecări şi alte fenomene extraordinare. Problema vine din simplul fapt că ei nu au văzut niciodată aceste lucruri petrecându-se sub ochii lor, într-un mod cert şi verificabil. Chiar şi aceste semne miraculoase au fost acceptate prin credinţă!

Dacă îi întrebăm pe prietenii noştri carismatici de ce întâlnirile lor săptămânale de vindecare nu cuprind şi cazuri clare şi verificabile din punct de vedere medical, cu vindecări ale unor boli fizice grave, ei încep să vorbească imediat despre cazuri despre care au auzit din alte biserici şi care probabil că s-au petrecut cu multe luni sau mulţi ani în urmă. Foarte rar vom găsi pe cineva care să sară în apărarea întâlnirilor de vindecare din propria biserică. Aceasta dovedeşte că până şi ei îşi dau seama că aceste vindecări au de-a face mai mult cu cultura carismatică decât cu realitatea.

Un autor carismatic (medic de profesie) a încercat să argumenteze într-una din cărţile sale în favoarea vindecărilor carismatice, dar şi cartea lui a scos la iveală aceeaşi tendinţă. Ca argumente în favoarea sa, el a scris despre vindecări care se petrecuseră cu mulţi ani înainte şi în alte ţări. Fără să vrea, el a recunoscut de fapt că nu dă crezare vindecărilor pe care le vedea săptămână de săptămână în jurul lui, în propria biserică. El credea în ele oarecum, dar nu suficient cât să le întrebuinţeze ca exemple, preferând să-şi ia „dovezile” de mai departe.

Autorul cărţii de faţă a discutat cu credincioşi carismatici de pe cinci continente diferite şi i-a întrebat de ce vindecările în bisericile lor locale sunt nereuşite, au efect pe termen scurt sau sunt neînsemnate şi de ce nu pot prezenta cazuri reale de vindecare verificabilă a unor boli grave. De fiecare dată, reacţia lor a fost să îşi bazeze încrederea pe presupuse vindecări relatate din alte locuri.

Prietenii carismatici sunt nevoiţi să aleagă între a îmbrăţişa o formă de credinţă stoică în aceste fenomene, fără să mai pună ceva sub semnul întrebării, şi a adopta o credinţă vagă, generală. Oricare dintre cele două atitudini are un efect dăunător asupra credinţei creştine adevărate. Dacă vorbim de prima variantă, mintea omului se închide faţă de orice informaţie biblică şi doctrinară nouă. Persoana în cauză spune: „Eu ştiu ce cred şi nu sunt dispus să mă răzgândesc.” Acest om trebuie ajutat să înţeleagă că toate opiniile noastre trebuie să poată fi verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Întotdeauna trebuie să fim dispuşi să ne corectăm.

Dacă vorbim despre credinţa generală, putem spune că umblarea noastră creştină poate avea mult de suferit dacă ne permitem să credem la modul general şi superficial în lucruri pe care nu le vedem cu ochii noştri şi de care nu putem fi siguri.

Genul acesta de credinţă ne va compromite întreaga concepţie despre lume şi viaţă şi vom ajunge foarte uşor să avem o părere superficială şi despre alte aspecte ale credinţei.

În aceeaşi situaţie se găsesc, fără doar şi poate, mulţi creştini. Ei sunt convinşi că trebuie să participe regulat la închinare şi să-L slujească pe Domnul. În acelaşi timp însă, la fel ca vindecările miraculoase, nici standardele lui Dumnezeu nu trebuie luate prea în serios. Ele sunt şi nu sunt reale. Sunt şi nu sunt importante.

Credinţa generală sau superficială dă naştere la creştini lipsiţi de dedicare şi de sinceritate totală, şi uneori chiar la creştini imorali. Soluţia şi remediul este să-i ajutăm pe oameni să înţeleagă faptul că în planul adevărat al lui Dumnezeu pentru viaţa creştină, totul este real şi credibil; totul funcţionează aşa cum ar trebui.

Cultura carismatică în care sunt create minuni şi semne ce nu pot fi validate dăunează credinţei adevărate, producând fie credulitate, fie cinism.

Creştinul trebuie să-L ia în serios pe Dumnezeu şi Cuvântul Său şi să-L creadă cu toată inima. El trebuie să împlinească toate poruncile Sale şi să respecte cu sârguinţă toate standardele Sale.

romanian-charismatic-phenomenon.jpg

Acestea sunt aşadar problemele care îi frământă sau îi împiedică pe aceia care părăsesc mediul carismatic şi pe care pastorii şi îndrumătorii spirituali trebuie să le abordeze cu blândeţe, răbdare şi înţelegere. Toate sunt aspecte importante, vitale, care dacă sunt ignorate vor ieşi la suprafaţă mai târziu şi ar putea produce efecte nedorite.

 
Citiţi mai mult în Fenomenul carismatic, de Peter Masters. Disponibilă la editura Făclia (www.faclia.ro)

 

Pași înspre călăuzire (1) Călăuzeşte Domnul cu adevărat?

Dr. Peter Masters

Cu treizeci de ani în urmă, niciun creştin adevărat nu şi-ar fi pus întrebarea care constituie titlul acestui prim capitol, fiindcă oricine Îl urma pe Cristos avea convingerea fermă că are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu în toate deciziile importante ale vieţii. Declinul considerabil al calităţii învăţăturii biblice de-a lungul ultimelor decenii a adus însă cu sine şi respingerea acestui principiu fundamental şi foarte valoros – că Dumnezeu are un plan şi un scop specific pentru viaţa fiecăruia dintre copiii Săi şi că aceştia trebuie să caute îndrumarea Lui în toate aspectele majore ale vieţii.

„Acum, dacă am căpătat trecere înaintea Ta, arată-mi căile Tale” (Exodul 33:13).

Paşi înspre călăuzire

Cu treizeci de ani în urmă, niciun creştin adevărat nu şi-ar fi pus întrebarea care constituie titlul acestui prim capitol, fiindcă oricine Îl urma pe Cristos avea convingerea fermă că are nevoie de călăuzirea lui Dumnezeu în toate deciziile importante ale vieţii. Declinul considerabil al calităţii învăţăturii biblice de-a lungul ultimelor decenii a adus însă cu sine şi respingerea acestui principiu fundamental şi foarte valoros – că Dumnezeu are un plan şi un scop specific pentru viaţa fiecăruia dintre copiii Săi şi că aceştia trebuie să caute îndrumarea Lui în toate aspectele majore ale vieţii.

Primul capitol al cărţii de faţă va arunca o privire asupra noii concepţii şi va demonstra că vechea concepţie reprezintă adevărata poziţie biblică. Este evident că dacă vrem să aflăm ceva despre călăuzirea lui Dumnezeu, trebuie să clarificăm mai întâi această chestiune. Îi călăuzeşte Dumnezeu pe copiii Lui sau nu? Trebuie să căutăm voia Lui în deciziile esenţiale ale vieţii, sau ar trebui să decidem singuri ce avem de făcut? A căuta călăuzirea lui Dumnezeu nu înseamnă că vom cunoaşte la fiecare pas detaliile drumului pe care-l avem de urmat, ci înseamnă că vom căuta în mod conştient îndrumarea Lui, cerându-I să ne conducă şi să ne ajute în măsura în care şi noi renunţăm la dorinţele noastre egoiste, cântărim avantajele şi dezavantajele, aplicăm principiile Cuvântului şi ascultăm de sfatul credincioşilor evlavioşi de lângă noi.

Acest prim capitol se deosebeşte de restul cărţii prin faptul că numeşte şi citează câţiva dintre promotorii cei mai de seamă ai noii concepţii, întrucât aceasta pare să fie singura cale de a lămuri lucrurile în mod categoric. Deşi combate ideile celor numiţi, acest capitol nu este un atac la adresa credinţei personale şi a sincerităţii acestor persoane. Totuşi, autorul consideră că noua concepţie este o eroare gravă şi trebuie combătută cu fermitate întrucât ea dăunează ascultării şi uceniciei biblice.

Lansarea „noii concepţii”

„Lansarea” publică a noii concepţii a avut loc în anul 1980, când doi creştini evanghelici americani, Garry Friesen şi Robin Maxson, au publicat o lucrare de 452 de pagini cu titlul Decision Making and the Will of God (Luarea deciziilor şi voia lui Dumnezeu) în care se exprimau împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire. [Vezi nota de final 1] Cartea lor a devenit peste noapte una dintre publicaţiile cu cel mai mare impact în lumea evanghelică. Autorii şi-au propus să prezinte „o alternativă biblică la concepţia tradiţională” şi au început prin a da la o parte învăţătura general acceptată că Dumnezeu are o voie specifică pentru fiecare dintre copiii Săi.

Nu a trecut mult timp până când ideea a fost preluată şi de alţii, un exemplu în acest sens fiind cartea unui academician evanghelic pe nume Arthur Johnson, intitulată Faith Misguided: Exposing de Dangers of Mysticism (Credinţa eronată: Demascând pericolele misticismului). [Vezi nota de final 2] O mare parte a conţinutului acestei cărţi este excelentă, definind şi demascând misticismul şi arătând felul în care acesta a pătruns în creştinismul evanghelic (mai ales prin învăţăturile lui Watchman Nee şi ale mişcării carismatice). Totuşi, autorul lansează şi un atac virulent împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire, citându-i în mod aprobator pe Friesen şi Maxson, dar şi dezinformând cu privire la abordarea tradiţională pe care o şi condamnă.

Este îngrijorător să vedem un curent de opinie tot mai puternic împotriva conceptului de călăuzire personală „specifică”. Într-o anumită măsură, acest curent este o reacţie la impertinenţa unor credincioşi care afirmă că au parte de călăuzirea directă a Duhului, însă şi negarea totală a rolului lui Dumnezeu în călăuzire este o atitudine complet greşită.

Friesen şi Maxson afirmă de mai multe ori în cartea lor că „ideea de călăuzire individuală a lui Dumnezeu în fiecare detaliu al vieţii omului nu se regăseşte în Scriptură.” Cei doi arată însă, tocmai prin această afirmaţie, că au înţeles total greşit concepţia tradiţională care nu a afirmat niciodată că Dumnezeu oferă călăuzire pentru fiecare detaliu al vieţii, ci doar în aspectele majore, aşa cum vom arăta mai jos. Frisen şi Maxson resping cu o atitudine aproape dispreţuitoare numeroasele relatări biblice în care Dumnezeu i-a călăuzit pe slujitorii Săi, afirmând că acestea sunt evenimente cu caracter unic şi sporadic. Altfel spus, ele nu sunt relevante pentru zilele noastre. Suntem în total dezacord cu această poziţie şi credem, împreună cu majoritatea covârşitoare a învăţătorilor creştini de-a lungul istoriei, că scopul acestor exemple biblice este tocmai să ne înveţe că Domnul oferă călăuzire poporului Său.

Friesen şi Maxson resping texte foarte îndrăgite precum Proverbele 3:5-6 – „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” În opinia lor, acest pasaj nu are nicio legătură cu călăuzirea, însă „expunerea” lor este îngrozitor de superficială şi nu ţine cont nici măcar de alegerea lui Solomon în materie de vocabular – căile şi cărările. (Vom analiza semnificaţia acestor cuvinte mai târziu în acest capitol.)

„Creştinii sunt liberi să aleagă”

Ideea generală a lui Friesen şi Maxson este că creştinii sunt complet liberi să aleagă singuri atunci când au de luat decizii mai mult sau mai puţin importante, cu condiţia ca în aceste alegeri să ţină cont de principiile biblice de moralitate. Trebuie să ne căsătorim? Şi dacă da, cu cine? Cei doi insistă că Noul Testament „nu sugerează nicăieri că voia individuală a lui Dumnezeu determină aceste decizii. Dimpotrivă, atunci când vorbim despre aceste subiecte, sfera de libertate permisă de Dumnezeu cuprinde şi decizia dacă ne căsătorim şi cu cine … este exemplul clasic de principiu al libertăţii în cadrul voii morale a lui Dumnezeu.”

Este tentant să ne ocupăm aici de numeroasele exemple de interpretări greşite şi idei defectuoase care abundă în cartea lui Friesen şi Maxson, însă scopul nostru în acest capitol este să definim adevărata natură şi amploare a călăuzirii divine. Făcând totuşi un rezumat, argumentele prezentate de cei doi, precum şi de alţi autori împotriva ideii de călăuzire personală a lui Dumnezeu se reduc în esenţă la următoarele:

1.      Dumnezeu îi tratează pe creştini ca pe nişte adulţi capabili să ia singuri decizii.

2.      Dumnezeu le oferă credincioşilor Săi privilegiul de a alege singuri atât în chestiunile de mare importanţă, cât şi în cele minore.

3.      Dumnezeu vrea de la credincioşii Săi ca aceştia să ia decizii înţelepte în lumina regulilor morale şi generale ale Bibliei.

4.      Planul lui Dumnezeu pentru credincioşii Săi este ca ei să crească în înţelepciune şi responsabilitate, nu să-i „paseze” Lui toate deciziile.

În mod cert, această nouă concepţie a afectat deja grav dedicarea şi implicarea multor creştini. Este evident că de îndată ce ignorăm voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, rămânem la mila preferinţelor şi dorinţelor noastre personale. Acestea ne vor influenţa deciziile mult mai mult decât ar trebui şi astfel ne va fi uşor să ne justificăm capriciile şi să ni le satisfacem. Totodată, imediat ce suntem eliberaţi de obligaţia de a ne supune cu loialitate voii lui Dumnezeu, ne va fi mai uşor să refuzăm chemările dificile şi situaţiile supărătoare. Se poate observa foarte uşor că peste tot unde se răspândeşte noua concepţie sunt tot mai puţini oameni care trudesc în lucrarea Domnului, mai puţini învăţători de Şcoală Duminicală, mai puţini dispuşi să facă vizite la domiciliu şi tot mai mulţi credincioşi în căutare de linişte şi de prosperitate pentru familiile lor.

Cartea lui Friesen şi Maxson ne relatează cum unul dintre cei doi autori a pornit în căutarea unui nou post de profesor la un colegiu biblic; atitudinea pe care ne-o scoate în evidenţă această relatare ţine mai mult de goana după carieră decât de lucrarea Cuvântului. Ea ilustrează în mod trist mentalitatea de tipul „fă cum vrei” care intervine de îndată ce încetăm să mai credem că Dumnezeu are un plan pentru noi. Este interesant de remarcat că aceşti autori cred că Dumnezeu îi cheamă pe oameni în lucrare doar într-un mod general şi nu la biserici specifice, precum şi că El nu are niciun control asupra duratei lucrării acestora. În spiritul noii concepţii, niciun lucrător creştin, cleric sau „laic”, nu trebuie să se teamă să-şi părăsească lucrarea din pricina unui sentiment de obligaţie faţă de voia lui Dumnezeu.

Critici la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire

În argumentarea poziţiei lor, cei mai mulţi dintre promotorii noii concepţii prezintă o imagine greşită a concepţiei tradiţionale pe care o şi ridiculizează în acelaşi timp. Una dintre caricaturile concepţiei tradiţionale o reduce la doar trei etape: (1) consultă Biblia; (2) identifică semnalele din partea lui Dumnezeu în situaţia ta; şi (3) fii sensibil la trăirile interioare pozitive, ca de pildă starea de pace interioară. Un plan atât de simplist pentru obţinerea călăuzirii este fără doar şi poate inadecvat, iar după cum vom vedea, abordarea biblică tradiţională este mult mai complexă de atât.

Argumentul cel mai frecvent folosit împotriva concepţiei tradiţionale despre călăuzire spune că aceasta este inacceptabilă deoarece nu se aplică la toate deciziile, importante şi mai puţin importante. Arthur Johnson, de exemplu, îi ia în derâdere pe credincioşii tradiţionali care caută călăuzirea lui Dumnezeu doar în deciziile importante, dar nu şi în cele minore, scriind în felul următor: „Ei se străduiesc să găsească varianta unică a lui Dumnezeu pentru alegerile lor importante. Totuşi, foarte puţini dintre ei caută să respecte acelaşi tipar şi în deciziile mărunte: la care picior să se încalţe prima dată dimineaţa, dacă să mănânce la micul dejun felii de portocală sau suc.” Dr. Johnson crede, se pare, că dacă Dumnezeu nu doreşte să hotărască meniul de la micul dejun, El nu doreşte să decidă nici în ce priveşte căsătoria noastră.

Un alt critic face acelaşi comentariu cu referire la pasta de dinţi, întrebând dispreţuitor în ce fel putem afla care este marca sau aroma pastei pe care vrea Dumnezeu s-o cumpărăm. În opinia lui, dacă luăm decizia cu privire la pasta de dinţi ghidându-ne după principiile unei judecăţi simple şi sănătoase, de ce n-am face la fel şi cu deciziile importante? Ce bază biblică avem, întreabă aceşti critici, ca să facem deosebirea între deciziile pentru care Dumnezeu are o voie specifică şi acelea pentru care nu are? Răspunsul la această obiecţie reiese în mod evident din pasajele biblice pe care le vom prezenta în paginile următoare.

Se mai impune să menţionăm o altă critică adusă la adresa concepţiei tradiţionale despre călăuzire. Criticii spun că în momentul în care credinciosul nu reuşeşte să găsească „voia perfectă” a lui Dumnezeu sau face o greşeală capitală şi ratează ţinta, apare o situaţie nedorită pe care ei o numesc „planul secundar al lui Dumnezeu”, situaţie care nu poate fi reconciliată în niciun fel cu noţiunea de suveranitate a lui Dumnezeu. Este oare valabilă această critică? E posibil să ajungem pe o direcţie de acţiune inferioară care să împiedice împlinirea voii lui Dumnezeu pentru noi? Bineînţeles că nu, deoarece într-un anumit sens credinciosul nu iese niciodată din voia lui Dumnezeu. Atunci când nu căutăm în mod corespunzător călăuzirea Domnului şi alegem să ne urmăm propriile capricii, rezultatul „nedorit” este de fapt voia lui Dumnezeu. În astfel de împrejurări, voia lui Dumnezeu este să experimentăm consecinţe mai dificile, poate cu o doză de suferinţă, inclusiv pierderea unor oportunităţi spirituale sau chiar o pedeapsă mai aspră.

Încă dinainte de crearea lumii, voia lui Dumnezeu a fost ca omul să treacă prin experienţe care să-l înveţe adevărata supunere şi care să-l sfinţească. Prin urmare, chiar şi atunci când mergem pe o cale greşită, nu avem cum să împiedicăm voia Lui sfântă şi înţeleaptă să se împlinească. În Romani 8:28 ni se spune: „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”, astfel că până şi greşelile vor lucra la sfinţirea noastră.

O carte apărută mai recent care promovează noul curent de împotrivire faţă de călăuzirea divină (Is That You Lord? de dr. Gary E. Gilley) pune un mare accent pe Deuteronomul 29:29: „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie.” Într-o interpretare foarte bizară, dr. Gilley înţelege din acest verset că atunci când credinciosul are de luat o decizie pentru care Biblia nu oferă o soluţie clară, el nu trebuie să caute planul lui Dumnezeu, ci trebuie să hotărască singur. El spune că încercarea de a descoperi voia nerevelată şi, prin urmare, tainică a lui Dumnezeu este un act de misticism sau de pietism. (Recent, un alt autor spunea, folosindu-se de acelaşi text, că aşa ceva este la fel de rău ca păgânismul.) Cu alte cuvinte, creştinul nu poate cere călăuzire din partea Domnului în privinţa căsătoriei pentru simplul motiv că numele viitorului partener de viaţă nu se găseşte în Biblie. Ambii autori de mai sus sunt de orientare reformată, ceea ce ne arată că această concepţie s-a răspândit şi în aceste cercuri, în ciuda caracterului ei nebiblic, nespiritual şi nepuritan.

Asemenea autori ne spun că dacă ne căutăm un loc de muncă, dat fiind faptul că Biblia nu menţionează numele niciunui angajator din zilele noastre, viitorul nostru în ce priveşte cariera face parte din voia nevăzută şi tainică a lui Dumnezeu, astfel încât nu putem primi călăuzire. Ei repetă cu insistenţă că Dumnezeu nu a poruncit nicăieri în Noul Testament credincioşilor Lui să caute voia Sa în marile probleme ale vieţii – unde să locuiască, cu cine să se căsătorească sau chiar dacă să intre sau nu în lucrarea de proclamare a Cuvântului; credem însă că aceasta este o greşeală uriaşă care nu va face decât să-i îndepărteze tot mai mult pe credincioşi de o viaţă de supunere şi devotament faţă de Dumnezeu.

Exemplul Domnului nostru Cristos

Ca răspuns la afirmaţia că Noul Testament nu conţine nicio poruncă referitoare la călăuzire, ne îndreptăm prima dată, desigur, spre exemplul atotsuficient şi desăvârşit al premergătorului nostru divin, Domnul şi Mântuitorul nostru, care a împlinit în cele mai mici detalii voia precisă a Tatălui Său trăind o viaţă perfectă de ascultare ca reprezentant al nostru. Cum pot spune aceşti autori că Noul Testament nu are niciun îndemn cu privire la căutarea şi împlinirea planului şi voii lui Dumnezeu? Oricât ar părea de uimitor, se pare că în această privinţă cristologia lor lipseşte cu desăvârşire, ceea ce arată cât de mult au îmbrăţişat „noua concepţie evanghelică” despre Scriptură. „Facă-se nu voia Mea, ci a Ta” I-a spus Domnul Tatălui Său în calitate de reprezentant al poporului Său, trăind o viaţă perfectă în locul nostru.

„Adevărat, adevărat vă spun”, a declarat El, „că Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai… Eu … nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:19 şi 30). Domnul repetă în Ioan 6:38 şi 8:28 acelaşi mesaj care constituie baza teologică incontestabilă pentru supunerea noastră faţă de voia specifică a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre, în toate căile, cărările, răscrucile şi cotiturile.

Faptul că ascultarea perfectă a Domnului a fost o parte esenţială a planului de mântuire ne arată că acesta este standardul impus şi nouă. Slujitorul nu este mai presus de Stăpânul său (a zis Cristos) şi este imposibil de conceput ca El să fi fost obligat să trăiască în această ascultare ca să poată fi Mântuitorul nostru, iar noi să putem face tot ce ne place atâta timp cât avem un comportament moral. Dimpotrivă, viaţa Mântuitorului nostru ne obligă să trăim la fel, iar noi trebuie să rostim aceeaşi rugăciune: „Facă-se nu voia mea, ci voia Ta.”

O altă dovadă a obligaţiei noastre de a ne supune voii lui Dumnezeu este ideea de ucenicie care străbate toate Evangheliile şi cartea Faptele Apostolilor. Ucenicul îşi urma efectiv învăţătorul ales, crezând fiecare cuvânt al acestuia şi împlinind poruncile lui. Cuvintele lui Cristos relatate în Ioan 10 se referă nu doar la momentul mântuirii, ci şi mult după aceea: „Portarul îi deschide şi oile aud glasul lui; el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor; şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.” Domnul nostru vorbeşte aici, fără doar şi poate, despre viaţa creştinului în întregime, iar capitolul al zecelea din Ioan reflectă în mod evident cuvintele Psalmului 23.

Promisiunea categorică a Domnului din Ioan 15:7 cu privire la rugăciunea ascultată presupune, desigur, căutarea şi supunerea faţă de călăuzirea lui Dumnezeu – „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Cuvintele noastre de zi cu zi ar trebui să fie: „Doamne, ce vrei să fac în viaţă şi în carieră? Cu cine vrei să mă căsătoresc? Cum vrei să Te slujesc? Doamne, călăuzeşte-mă, întăreşte-mi mintea, dă-mi pricepere şi judecată bună, stăpâneşte peste dorinţele mele greşite şi fereşte-mă de alegeri nepotrivite.”

Iată conceptul puritan de călăuzire aşa cum este exprimat de Richard Baxter în marea sa lucrare A Christian Directory:

„Când pricepi şi consimţi că eşti al lui Dumnezeu, vei înţelege şi cât de mult toate puterile tale trupeşti şi sufleteşti trebuie puse în slujba Lui, niciun lucru de pe pământ neavând acelaşi drept să-ţi ocupe gândurile, sau măcar o frântură din sentimentele tale, sau un minut din timpul tău. Fii responsabil înaintea lui Dumnezeu. Dă-I lui Dumnezeu ce este al Lui. Renunţarea la sine în favoarea voii Sale glorioase este esenţială.”

Aceasta este gândirea puritană, adică tocmai concepţia repudiată în zilele noastre, la care noi nu trebuie să renunţăm cu niciun chip întrucât este singura trăire creştină adevărată, iar pierderea ei va duce la vieţi creştine lipsite de energie, devotament, utilitate, siguranţă şi, în cele din urmă, la vieţi cât se poate de lumeşti.

Principiile de călăuzire pentru „căile şi cărările” vieţii

Ne vom îndrepta acum atenţia spre o serie de pasaje biblice care demonstrează că credinciosul trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu pentru toate deciziile care determină calea sau direcţia sa generală în viaţă. În primul rând, un verset deosebit de important pentru noi este rugăciunea lui Moise din Exodul 33:13: „Arată-mi căile Tale.” La această rugăciune, Domnul a răspuns: „Voi merge Eu Însumi cu tine.” Ideea principală care reiese din aceste cuvinte este că în toate drumurile sale de atunci încolo, Moise avea să fie îndrumat de Dumnezeu şi să primească din partea Lui călăuzire. Pe Moise îl aşteptau rătăcirile prin pustie, treizeci şi opt de ani de călătorii dintr-o parte în alta, însă oricât de neclare şi de prelungite ar fi părut acestea, Moise avea să fie condus de Domnul pentru că I-a cerut lucrul acesta.

Moise nu I-a cerut Domnului să le descopere cu exactitate programul zilnic şi nici să le dea detalii cu privire la toate aspectele practice şi de zi cu zi ale călătoriei, ci s-a rugat pentru călăuzire în privinţa drumului, a traseului şi a destinaţiei. Aceia care dispreţuiesc călăuzirea divină, luându-i în derâdere pe creştinii care hotărăsc singuri ce mănâncă în fiecare zi, dar cer ajutorul Domnului cu privire la carieră sau căsătorie, au pierdut din vedere tocmai elementul fundamental al acestor texte referitoare la călăuzire. Ele ne învaţă să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în toate aspectele care ţin de călătoria vieţii cu răscrucile şi cotiturile ei. Lecţia principală pe care o putem învăţa din Exodul 33:13 are legătură cu folosirea cuvântului cale – „Arată-mi căile Tale” – pe care Moise l-a întrebuinţat în sens absolut literal. Cuvântul din limba ebraică tradus prin cale se referă la un drum bătătorit. (Substantivul provine din verbul a bătători.) Moise a cerut să i se descopere calea aleasă de Domnul pentru poporul Său.

Dar oare nu greşim dacă interpretăm experienţa lui Moise ca pe o ilustrare a felului în care Dumnezeu îi călăuzeşte pe creştini în zilele noastre? Nicidecum, întrucât chiar Biblia ne îndeamnă să facem lucrul acesta. În 1 Corinteni 10:1-12, Pavel afirmă clar că toate călătoriile copiilor lui Israel au fost consemnate ca lecţii pentru credincioşii din perioada Evangheliei. El spune că „aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde [exemple sau tipare]”. Cu alte cuvinte, calea sau traseul lui Moise şi al israeliţilor reprezintă călătoria vieţii credincioşilor din zilele noastre.

Bineînţeles că nu este greu să facem deosebirea între lucrurile de rutină şi cele care au un impact direct asupra călătoriei vieţii. Meniul zilnic nu influenţează nici drumul cuiva în viaţă, nici chemarea lui spirituală sau măsura în care rodeşte el spiritual. Tot astfel, marca maşinii cumpărate nu influenţează cursul vieţii, deşi Domnul îl poate ajuta pe om în procesul de căutare şi alegere, ca răspuns la rugăciune. La fel ca orice bunuri de mare valoare, şi achiziţia unei maşini trebuie să respecte regulile Scripturii. Lăcomia şi luxul sau cheltuiala inutilă trebuie evitate, însă această decizie nu ocupă un loc central în călătoria vieţii. Pe de altă parte, viitorul soţ sau viitoarea soţie influenţează în mod semnificativ drumul omului în viaţă. La fel şi cariera. Localitatea în care alege cineva să se stabilească are un impact important asupra vieţii, la fel ca alegerea bisericii pe care o va frecventa.

Într-un alt text extraordinar despre călăuzire, Psalmul 25:4, David alege să folosească un vocabular asociat călătoriei, chiar dacă este evident că nu se afla în acel moment într-o călătorie. El foloseşte aceste cuvinte cu sens figurat, referindu-se la cursul vieţii sale, şi se roagă: „Arată-mi, Doamne, căile [lit: drumuri bătătorite] Tale şi învaţă-mă cărările [lit: drumuri sau trasee umblate] Tale. David foloseşte acest limbaj întocmai cum l-a folosit şi Moise. Promotorii „noii concepţii” spun că el cere doar să i se descopere un stil de viaţă evlavios, însă prin aceasta ei nu fac decât să reducă sensul textului într-un mod scandalos, întrucât psalmul conţine o serie de cuvinte care fac referire la „călătoria vieţii”.

În Psalmul 27:11, David revine cu aceleaşi cuvinte: „Învaţă-mă, Doamne, calea Ta şi povăţuieşte-mă pe cărarea cea dreaptă din pricina vrăjmaşilor mei.” Calea şi cărarea se referă în mod indubitabil la lucrurile importante din viaţa lui David.

În Psalmul 32:8-9 apare din nou cuvântul cale, însă de data aceasta în asociere cu imaginea unui cal sau a unui catâr care trebuie condus în mod ferm de un călăreţ sau un conducător. Aici însă Domnul este cel care vorbeşte: „Eu… te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi, te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta. Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală cu care-l legi ca să nu se apropie de tine.” David comisese un păcat foarte grav, probabil păcatul său cu Bat-Şeba, însă acum (la fel ca în Psalmul 51) el îşi recunoaşte păcatul şi se pocăieşte. El nu mai trebuie să fie încăpăţânat ca un cal sau un catâr, ci trebuie să primească de bunăvoie călăuzirea lui Dumnezeu.

Cei care îmbrăţişează noua concepţie sunt de părere că acest text face referire doar la comportamentul lui David şi că nu are nicio legătură cu călăuzirea. Ideea însă este că David nu numai că încălcase standardele de moralitate, dar el şi renunţase să caute şi să împlinească voia lui Dumnezeu în lucrurile importante ale vieţii, lucruri care aveau să decidă viitorul împărăţiei, dar şi viitorul său personal. El nu-şi condusese armata în luptă şi întreţinuse relaţii intime cu implicaţii de lungă durată. Imoralitatea lui este o problemă gravă, însă la fel de gravă este şi dorinţa lui de a decide singur cum îşi petrece timpul şi ce rol îşi asumă.

Aceste versete ne cer aşadar să ne supunem îndrumării lui Dumnezeu pe calea vieţii, adică în aspectele ei majore. După cum calul are nevoie de indicaţii clare din partea călăreţului, şi noi avem nevoie de călăuzirea Domnului ca să-L putem sluji. Textul ne interzice să decidem singuri unde vom merge şi ce vom face, oricât de înţelepte ar fi deciziile noastre. Este o poruncă, un avertisment şi în acelaşi timp o promisiune.

În Psalmul 37:5, David scrie acele cuvinte atât de îndrăgite de noi: „Încredinţează-ţi soarta [drumul bătătorit] în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra.” Deoarece psalmul pune în contrast stilul de viaţă al credinciosului cu cel al necredinciosului, unii înţeleg că soarta se referă aici la stilul de viaţă; dat fiind însă faptul că tema „călătoriei vieţii” străbate în mod evident întregul psalm (care vorbeşte în repetate rânduri despre răsplata viitoare a celui neprihănit), înţelesul principal este acela de direcţie în viaţă sau de decizii majore. Aşa a fost el înţeles de comentatorii creştini de-a lungul secolelor, însă cei ce susţin „noua concepţie” îl nimicesc fără pic de ruşine.

Psalmul 48:14 ne face cunoştinţă cu un alt termen important: „Iată, Dumnezeul acesta este Dumnezeul nostru în veci de veci; El va fi călăuza noastră până la moarte.” Despre ce fel de călăuză este vorba aici? Cuvântul din limba ebraică înseamnă conducător, adică acea persoană care conduce un animal sau un car. Altfel spus, călăuza este un pilot sau un cârmaci, un om care stabileşte direcţia. Contextul versetului este bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, care hotărăşte soarta şi viaţa tuturor credincioşilor săi până la moarte. Restrângerea acestui limbaj glorios astfel încât să se aplice doar la călăuzirea dată de Dumnezeu cu privire la standardele morale (aşa cum procedează Friesen şi Maxson) este tot o restrângere a sensului clar al Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. În acest psalm, Domnul a ales o imagine prin care să descrie rolul pe care îl are El în aspectele cele mai importante ale vieţii credincioşilor Săi, iar imaginea este aceea a unei călăuze care ştie mai bine decât animalele în ce direcţie să meargă şi care a hotărât deja cursul călătoriei.

Cuvintele atât de cunoscute din Proverbele 3:5-6 readuc limbajul care descrie călătoria vieţii prin cuvinte precum căi şi cărări. Solomon zice: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” Adversarii concepţiei tradiţionale despre călăuzire sar imediat să dezbată sensul cuvântului a netezi. Ei nu sunt gata să accepte că Dumnezeu dictează alegerile principale din viaţa omului şi arată că sensul originar al cuvântului în limba ebraică este tocmai acesta de a îndrepta sau a netezi. Înarmaţi cu acest argument, ei susţin că textul nu face altceva decât să le promită o viaţă binecuvântată tuturor celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu.

Şi de această dată însă, interpretarea lor nu face decât să trivializeze Scriptura, sensul evident al acesteia fiind că Dumnezeu este factorul de decizie şi de autoritate care îndreaptă calea vieţii. Cu alte cuvinte, dacă refuzăm să-L recunoaştem pe Domnul ca Stăpân suprem peste vieţile noastre, căile noastre vor fi sinuoase şi întortocheate, astfel încât vom avea parte de o călătorie ineficientă şi neproductivă. Dacă renunţăm însă la voia şi la independenţa noastră şi ne supunem sub autoritatea Sa, El va îndrepta calea vieţii noastre astfel încât călătoria noastră să fie directă şi utilă. Limbajul folosit aici este menit să ne arate că Dumnezeu Însuşi va interveni asupra traseului şi naturii călătoriei. El are dreptul să ia deciziile în lucrurile importante.

Isaia 58:11 este o altă promisiune extraordinară de călăuzire pe care susţinătorii noii concepţii ne-o răpesc. Profetul spune aici: „Domnul te va călăuzi neîncetat”. Contextul (versetele 6-12) prezintă o condiţie. Dacă credinciosul este plin de milă şi de îndurare faţă de cei aflaţi în suferinţe (în cazul nostru fiind vorba şi de proclamarea Cuvântului pentru cei cu nevoi spirituale), Dumnezeu îl va binecuvânta cu multă influenţă, lumină şi călăuzire. Criticii noţiunii de călăuzire reduc această promisiune la ideea că dacă suntem buni şi miloşi, Dumnezeu va avea grijă de noi, ei generalizând astfel elementul de călăuzire. Cuvântul din limba ebraică tradus prin a călăuzi are însă tocmai acest sens. Termenul era folosit cu referire la un rege cuceritor care îi ducea pe prizonierii de război în exil, el fiind cel care stabilea traseul, şi nu prizonierii. Cuvântul mai înseamnă şi a stăpâni, a conduce, a constrânge sau a limita. Este un cuvânt cu o forţă deosebită şi care vrea să spună, în mod evident, exact ceea ce spune – anume că Domnul va stăpâni şi va îndruma viaţa credinciosului milos după voia Sa glorioasă, înţeleaptă, bună şi perfectă.

Aceste pasaje cunoscute din Vechiul Testament ne arată în mod incontestabil că trebuie să căutăm şi să acceptăm călăuzirea directă a lui Dumnezeu în lucrurile importante şi nu în cele lipsite de importanţă. Insinuarea că este imposibil să facem deosebirea între deciziile pe care ar trebui să le ia Dumnezeu în locul nostru şi cele pe care trebuie să le luăm noi înşine trădează necunoaşterea limbajului biblic despre „căile şi cărările” vieţii.

Texte din Noul Testament despre călăuzire

Cum rămâne cu Noul Testament şi cu afirmaţia îndrăzneaţă a promotorilor noii concepţii că acesta nu promite nicăieri călăuzirea lui Dumnezeu pentru poporul Său? Am văzut deja exemplul suprem al Mântuitorului care a împlinit voia Tatălui în calitate de reprezentant al nostru. Diferenţierea pe care am făcut-o între aspectele importante care ţin de direcţia în viaţă şi lucrurile mai puţin importante este evidentă în cuvintele Mântuitorului din Matei 6:25. Domnul nostru zice: „De aceea vă spun: Nu vă îngrijoraţi de viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici de trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca. Oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul, mai mult decât îmbrăcămintea?” Scopul acestui pasaj este să ne înveţe adevăratele priorităţi şi faptul că trebuie să-L punem întotdeauna pe Dumnezeu pe primul loc şi să facem deosebirea între lucrurile împărăţiei şi cele pământeşti. Ar trebui să fim mai puţin preocupaţi de hrană şi îmbrăcăminte, sau de ceea ce vom face mâine, şi mai preocupaţi să ascultăm de Domnul.

Dumnezeu ne spune nouă, credincioşilor, să luăm decizii cu privire la lucrurile practice şi de zi cu zi ca nişte creştini responsabili şi fără prea multă agitaţie. El ne avertizează să nu ne îngrijorăm prea mult de aceste lucruri materiale, ci să fim conştiincioşi şi evlavioşi în deciziile pe care le luăm. Cunoaştem care sunt standardele Domnului întrucât Cuvântul ni le descoperă în alte locuri – să nu fim lacomi, să nu fim mândri, să nu risipim, să nu fim lumeşti şi aşa mai departe. Starea sufletului, slujirea lui Dumnezeu şi drumul unei vieţi predate în totalitate Lui sunt însă lucruri la care trebuie să ne gândim la un cu totul alt nivel, întrucât acestea nu ţin de trăirea obişnuită de zi cu zi, ci sunt lucruri importante şi cu impact pe termen lung. Cu privire la ele, trebuie să căutăm călăuzirea şi hotărârea lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:2-3 ni-L prezintă pe Dumnezeu exercitându-Şi conducerea suverană în trimiterea primilor misionari creştini din Antiohia. În timp ce conducătorii bisericii „slujeau Domnului şi posteau”, Duhul Sfânt le-a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat.” Generaţiile trecute de credincioşi ai Scripturii au înţeles din acest eveniment că aceia care vor să se implice în slujire ca misionari trebuie să fie chemaţi de Dumnezeu. Ei au considerat că aceşti oameni trebuie să simtă chemarea de a fi misionari, să aibă o dorinţă puternică de a intra în această slujire şi totodată să fie confirmaţi de conducătorii bisericii care să le recunoască adecvarea, înzestrarea şi pregătirea pentru această lucrare.

Promotorii noii concepţii consideră însă că această chemare a lui Barnaba şi Saul este un alt eveniment „singular”. Ei pretind că cei doi au avut o chemare specială din partea lui Dumnezeu pentru singurul motiv că au fost primii misionari. Totodată, chemarea lor trebuie considerată un eveniment unic pentru că voia lui Dumnezeu a fost descoperită printr-o comunicare directă şi supranaturală, lucru care nu se mai întâmplă în zilele noastre. Concluzia este că nu mai trebuie să ne aşteptăm la o chemare personală din partea lui Dumnezeu, ci să ne folosim propria înţelepciune în alegerea celor mai potriviţi oameni pentru lucrarea de misiune.

Un alt argument în favoarea noii abordări „raţionaliste” a alegerii slujitorilor lui Dumnezeu este afirmaţia destul de ciudată că Pavel nu a căutat călăuzirea specifică a lui Dumnezeu şi cu privire la alte activităţi misionare, ca de exemplu atunci când a propus plecarea în cea de-a doua călătorie misionară (Faptele Apostolilor 15:36), când a luat decizia să se despartă de Barnaba sau când l-a ales pe Sila ca tovarăş de lucrare (Faptele Apostolilor 15:39-40). Interpretarea este că Pavel a luat aceste decizii de unul singur, ca un creştin matur şi înţelept.

Timotei (spun aceşti autori) a fost ales de Pavel să se alăture misiunii sale pe de o parte pentru că l-a impresionat pe Pavel, iar pe de altă parte pentru că era bine văzut de ceilalţi. Friesen şi Maxson afirmă: „Şi de această dată, factorul decisiv a fost calificarea spirituală demonstrată a acestuia, şi nu o chemare specifică.” Se pare însă că ei nu au citit 1 Timotei 4:14, unde scrie că darul lui Timotei şi punerea lui în practică au fost rezultatul faptului că Dumnezeu l-a ales şi a descoperit conducătorilor bisericii această alegere. Textul menţionat este suficient ca să combată în totalitate paginile întregi de interpretări greşite ale acestor autori.

Ne-ar lua foarte mult timp să combatem toate argumentele greşite aduse de cei ce se opun cu vehemenţă concepţiei tradiţionale despre călăuzire, însă puţinele exemple pe care le-am amintit deja sunt cele tipice. Acolo unde relatarea biblică omite să menţioneze în mod specific că Pavel a cerut călăuzire, aceşti autori se consideră îndreptăţiţi să spună că el nu a făcut-o şi afirmă lucrul acesta ca pe o certitudine. În opinia lor, Pavel nu a considerat necesar să caute voia specifică a lui Dumnezeu cu privire la călătoriile lui sau la alegerea „personalului”, ci s-a mulţumit să ia decizii logice şi înţelepte. Acolo unde este evident că Dumnezeu a luat aceste decizii în locul slujitorilor Săi, susţinătorii noii concepţii cataloghează evenimentul drept „unic”. Doar că nu aşa se interpretează Scriptura! Suntem nevoiţi să condamnăm umanizarea, raţionalizarea şi minimizarea relatărilor Cuvântului lui Dumnezeu venite din partea acestor autori care vor să fie liberi să ia singuri decizii şi să trăiască o viaţă creştină în care să-şi împlinească propria voie.

Revenind la Faptele Apostolilor 13:2, textul stabileşte un precedent pentru viaţa creştinilor din toate timpurile, dar nu prin modul în care Dumnezeu le-a descoperit credincioşilor voia Sa, ci prin principiul că voia Lui este esenţială în alegerea lucrătorilor bisericii. A fost voia lui Dumnezeu să trimită misionari şi El i-a ales pe nume. Ei au ştiut că Dumnezeu i-a ales şi de aceea au fost siguri că ceea ce făceau era bine, oricât de mari au fost obstacolele pe care le-au întâlnit în drum. Având această siguranţă, ei n-au abandonat lucrarea, ci s-au văzut pe ei înşişi ca oameni aflaţi sub comanda directă şi sub ocrotirea Dumnezeului Preaînalt şi trimişi de El în mod personal.

Mesajul lui Pavel despre călăuzire

Ar trebui să-l ascultăm pe Pavel care a putut spune despre sine, ca predicator: „Mulţumesc lui Cristos Isus, Domnul nostru, care m-a întărit … şi m-a pus în slujba Lui.” El nu s-a pus singur în lucrare, ci a fost pus de Domnul. În altă parte, el spune: „Propovăduitorul şi apostolul ei [al Evangheliei, n.tr.] am fost pus eu şi învăţător al neamurilor.” Fiecare lucrător adevărat este ales de Dumnezeu, de aceea Pavel îi poate adresa lui Timotei aceste cuvinte extraordinare: „Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat păzeşte-l prin Duhul Sfânt…” Timotei a fost ales nu doar de ceilalţi credincioşi, ci chiar de Domnul secerişului.

Întreaga naraţiune a călătoriilor lui Pavel este relatarea unei lucrări aflate sub supravegherea şi îndrumarea permanentă a Duhului Sfânt. Faptele Apostolilor 16, de exemplu, ne spune că la un moment dat Pavel şi Sila „au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia”. Când au încercat să meargă în Bitinia, „Duhul lui Isus nu le-a dat voie”. Iar la scurt timp după aceea Pavel a avut vedenia cu omul din Macedonia şi au ştiut atunci că Domnul îi cheamă să predice Evanghelia acolo. În fiecare situaţie în care a fost nevoie de o decizie importantă, călăuzirea lui Dumnezeu s-a manifestat. Oare nu este lucrul acesta o lecţie pentru noi? Nu, zic învăţătorii noii concepţii. Ba da, zice Biblia. Felul în care este comunicată călăuzirea lui Dumnezeu diferă, pentru că noi nu suntem apostoli ca să auzim voci şi să avem vedenii, însă principiul rămâne acelaşi. Ne rugăm cu stăruinţă şi acceptăm călăuzirea lui Dumnezeu care vine prin faptul că minţile noastre sunt ajutate să înţeleagă şi să cântărească lucrurile, iar împrejurările lucrează ca să ne conducă în direcţia bună. (Vom discuta mai pe larg despre acest aspect în paginile următoare.)

Noi ştim că purtarea lui Pavel este un exemplu cu autoritate pentru noi fiindcă mai multe texte biblice ne poruncesc să călcăm pe urmele lui nu doar în felul în care a organizat el bisericile din Noul Testament, ci şi în felul în care a abordat problemele spirituale. [Vezi nota de final 3] Mesajul cărţii Faptele Apostolilor este foarte clar şi ne spune: „Supuneţi-vă călăuzirii Domnului în deciziile importante ale vieţii şi slujirii spirituale.” Faptele Apostolilor 16 ne dovedeşte în mod incontestabil că preocuparea lui Pavel de a discerne călăuzirea lui Dumnezeu şi a o urma a fost o parte esenţială a felului în care a luat el deciziile.

Exemplul lăsat de Pavel ne spune că trebuie să fim întotdeauna acolo unde ne vrea Dumnezeu şi el afirmă în repetate rânduri că trebuie să căutăm şi să împlinim voia lui Dumnezeu. În Faptele Apostolilor 18:21 îl găsim pe apostol luându-şi rămas-bun de la ascultătorii săi din Efes cu următoarele cuvinte: „Trebuie numaidecât ca sărbătoarea care vine s-o fac în Ierusalim. Dacă va voi Dumnezeu, mă voi întoarce iarăşi la voi.” Propovăduitorii noii concepţii spun că prin aceste cuvinte Pavel ne arată că a luat singur deciziile printr-o judecată sănătoasă şi a fost gata să accepte voia finală a lui Dumnezeu. Ei citesc acest verset ca şi cum Pavel ar zice: „Mă voi întoarce, însă dacă nu voi reuşi, voi să ştiţi că planul meu a fost împiedicat de Domnul.” Prin aceasta ei golesc însă cuvintele lui Pavel de mesajul lor clar şi evident, şi anume că dacă Dumnezeu îl va călăuzi să se întoarcă, o va face. Voia specială şi specifică a lui Dumnezeu este vitală în toate aspectele importante ale slujirii creştine.

Să ne gândim la o altă problemă în care trebuie să căutăm călăuzirea lui Dumnezeu, şi anume problema alegerii slujitorilor în biserică. În  Faptele Apostolilor 20:28, Pavel se adresează prezbiterilor bisericii din Efes cu următoarele cuvinte: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi…” Duhul Sfânt este cel care i-a ales pe prezbiteri, şi nu biserica. Alegerea lor a fost rezultatul călăuzirii Sale, şi nu al gândirii umane. Când avem de ales persoane pentru anumite funcţii în biserică, trebuie să cerem ajutor şi călăuzire în rugăciune, să aplicăm criteriile Scripturii şi să cântărim cât de potrivit este un „candidat”. Nu avem voie să acţionăm cu încrederea unor oameni care au putere de decizie, ci trebuie să dăm dovadă de smerenie şi de reală dependenţă de ajutorul lui Dumnezeu.

O altă dovadă că avem nevoie de călăuzire specială în deciziile majore ale vieţii, dar o dovadă diferită de această dată, se găseşte în 2 Corinteni 6:14-18, unde credincioşilor li se porunceşte să se separe de idolatrie şi de orice formă de sincretism religios. Pasajul se încheie cu promisiunea minunată din versetul 18: „Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul cel Atotputernic.” Rolul tatălui în cultura orientală din vremurile biblice ne ajută foarte mult să înţelegem subiectul călăuzirii divine, deoarece în vremea aceea tatăl avea mult mai multe responsabilităţi decât are acum, în societatea occidentală modernă. Când Dumnezeu promite să fie Tatăl perfect, imaginea este aceea a unui tată din vechime dintr-o familie orientală.

Conceptul acesta ne ajută să răspundem la întrebarea dacă Dumnezeu are o voie specifică în ce priveşte direcţia vieţii fiecărui om. În vremurile biblice, tatăl natural îşi conducea familia cu mare autoritate şi lua toate deciziile importante pentru membrii familiei sale, şi tocmai aşa promite Domnul să-i conducă pe copiii Săi de pe pământ. El vrea să decidă şi să îndrume în toate aspectele importante ale vieţii. Când ieşeau cu turmele la păscut, băieţii din familiile orientale luau singuri decizii şi nu apelau la taţii lor ca să primească îndrumări pentru lucrurile obişnuite, de zi cu zi. Ei deveneau agricultori, crescători de animale, negustori, vopsitori, meşteri şi aşa mai departe, fiecare expert în domeniul său, iar în toate acestea se bucurau de independenţă. În deciziile mari ale vieţii însă, ca de exemplu unde să locuiască, ce ocupaţie să înveţe şi cu cine să se căsătorească, cel care trebuia consultat de fiecare dată şi care lua hotărârea era tatăl, capul familiei. La fel suntem şi noi în relaţie cu Tatăl nostru ceresc.

Liberul-arbitru este respins, ascultarea este lăudată

Noul spirit de independenţă în luarea deciziilor este aspru criticat în Iacov 4:13-15 prin următoarele cuvinte: „Ascultaţi, acum, voi care ziceţi: „«Astăzi sau mâine ne vom duce în cutare cetate, vom sta acolo un an, vom face negustorie şi vom câştiga.»” Şi nu ştiţi ce va aduce ziua de mâine! Căci ce este viaţa voastră? Nu sunteţi decât un abur, care se arată puţintel şi apoi piere. Voi, dimpotrivă, ar trebui să ziceţi: «Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.»”

Pasajul prezintă nişte oameni de afaceri creştini care hotărau să petreacă un an de zile departe de casă, cu scopul de a face negustorie, fără să se gândească serios la voia şi planul lui Dumnezeu în această privinţă. Ei nu numai că planificau totul exclusiv din perspectiva profitabilităţii călătoriei, dar şi acţionau foarte repede, hotărând să plece „astăzi sau mâine”. Un an este o perioadă de timp îndelungată care în mod indiscutabil afectează implicarea omului în viaţa bisericii şi în slujire, ca să nu mai vorbim de viaţa lui de familie. Această plecare în scop de afaceri era fără doar şi poate o decizie majoră care trebuia luată cu multă atenţie şi rugăciune, precum şi cu o dorinţă puternică de a beneficia de călăuzirea lui Dumnezeu.

Este insuficient să spunem că aceşti oameni de afaceri sunt mustraţi doar pentru că nu aveau un respect general faţă de voia suverană a lui Dumnezeu, ca şi cum tot ce le lipsea era să adauge expresia formală „Dacă va vrea Domnul” la sfârşitul deciziilor lor. (Friesen şi Maxson reduc pasajul tocmai la acest lucru.) Cuvintele lui Iacov nu au nicio valoare practică dacă nu le reamintesc credincioşilor de obligaţia lor de a căuta călăuzirea şi supravegherea lui Dumnezeu în toate deciziile majore ale vieţii.

Iacov îi condamnă pe credincioşi pentru încrederea de a-şi conduce singuri vieţile, pe care o descrie ca fiind un păcat: „Pe când acum vă făliţi cu lăudăroşiile voastre! Orice laudă de felul acesta este rea. Deci cine ştie să facă bine şi nu face săvârşeşte un păcat!” (Iacov 4:16-17). Dumnezeu are o direcţie pentru viaţa noastră, iar noi trebuie să aplicăm regulile călăuzirii dacă vrem să împlinim voia Lui şi să ne supunem autorităţii Lui. Nu vom vedea întotdeauna din timp încotro ne îndreaptă El paşii, dar dacă Îi vom cere călăuzire şi ne vom supune Lui, putem fi siguri că mâna Lui atotputernică ne va îndrepta căile şi împrejurările.

Un ultim text la care ar trebui să ne gândim este 1 Petru 5:6-7, care zice: „Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi.” În unele traduceri, în locul cuvântului „îngrijorări” găsim „temeri”. Cuvântul din limba greacă provine dintr-un verb care are sensul de a trage în direcţii diferite (a împărţi, a deosebi sau a separa). El descrie acel gen de îngrijorare sau de teamă în care diverse gânduri opuse luptă în mintea omului pentru atenţie şi supremaţie, iar omul este tras în mai multe direcţii deodată. Un traducător a încercat să surprindă acest sens folosind următoarea traducere: „Aruncaţi asupra Lui toate gândurile voastre tulburate”. Acest cuvânt descrie de fapt un amestec haotic de dorinţe şi îngrijorări.

Acelaşi cuvânt în limba greacă apare şi în pilda semănătorului, unde citim că sămânţa căzută printre spini îl reprezintă pe ascultătorul care este năpădit de „îngrijorările veacului acestuia”. În mintea acestui om se dă o adevărată bătălie deoarece bogăţiile şi prosperitatea acestei lumi îi ispitesc inima. „Îngrijorările veacului acestuia” nu sunt propriu-zis îngrijorări, ci distrageri. Pavel foloseşte şi el acelaşi cuvânt în 2 Corinteni 11:28. Trecând în revistă încercările prin care a trecut, el aminteşte şi această luptă zilnică pe care o ducea – „grija pentru toate bisericile”. El nu vrea să spună că lucrarea de a purta de grijă bisericilor îi producea neplăcere şi suferinţă, ci că gândurile lui erau trase mereu în toate direcţiile de încercările şi problemele cu care se confruntau bisericile.

Cuvântul din 1 Petru 5 tradus prin „îngrijorare” poartă acest sens de tragere în mai multe direcţii. El descrie o gândire dezbinată, neclară şi nesigură, lucru relevant mai ales în ceea ce priveşte deciziile majore şi dificile de pe parcursul călătoriei vieţii. În astfel de decizii, noi putem arunca asupra Domului toate judecăţile noastre împărţite, ştiind că El „îngrijeşte” de noi (un alt cuvânt care înseamnă că Dumnezeu este interesat de noi). Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că putem renunţa să ne mai gândim cu atenţie la problemă, să ne rugăm pentru ea şi să respectăm regulile Cuvântului, ci înseamnă că decizia finală nu ne aparţine, ci este a Domnului.

Cât de mult ne linişteşte să ştim că Dumnezeu are o voie specifică pentru noi! Din aceasta noi înţelegem cât de mult ne iubeşte şi ne poartă de grijă şi cât de strânsă este unirea noastră cu El. Astfel, putem fi siguri că fiecare etapă majoră din călătoria vieţii şi fiecare punct important de cotitură au un scop şi că, dacă vrem să descoperim voia Lui, timpul nu va fi risipit degeaba. Gândul acesta ne smereşte şi ne face să ne supunem în totalitate voii lui Dumnezeu.

Noua abordare a călăuzirii slăbeşte foarte mult percepţia credinciosului cu privire la domnia lui Cristos. Independenţa şi conducerea propriului destin devin foarte repede norma, iar Cristos Îşi pierde autoritatea şi domnia. Nu vrem să spunem că noua şcoală de învăţătură care se opune concepţiei tradiţionale despre călăuzire vrea să atace domnia lui Cristos, însă tocmai la rezultatul acesta ajunge, dând câştig de cauză unor creştini lipsiţi de devotament care nu vor să se supună Domnului în totalitate.

În aceste vremuri de belşug, ispita de a căuta confortul şi siguranţa financiară este omniprezentă, iar noua concepţie îi asaltează pe creştini spunându-le: „Fă ceea ce crezi tu că este logic şi corect.” Din nefericire, atunci când suntem ispitiţi, multe lucruri (atâta vreme cât nu sunt evident împotriva eticii şi moralităţii) ne pot părea acceptabile. Ispita ne poate face să justificăm în orice măsură liniştea, belşugul, timpul liber, recreaţia, căutarea propriilor interese şi aşa mai departe. Noua concepţie ne dă pe mânia tiraniei sinelui şi a ideii că Domnul este un Dumnezeu absent, reducând ascultarea credinciosului evanghelic la nivelul unui creştin doar cu numele. Faptul că Dumnezeu are o voie şi un plan specific pentru credincioşii Săi este una dintre cele mai mari binecuvântări ale mântuirii şi un imbold puternic la a trăi cu adevărat în evlavie. Noi trebuie să ne supunem întotdeauna cu bucurie şi de bunăvoie Împăratului împăraţilor, pentru că aceasta este onoarea şi gloria noastră cea mai înaltă.

 

Note de final:
1 Multnomah Press, Portland, Oregon
2 Moody Press, Chicago
1 Corinteni 4:1611:1-2Filipeni 3:171 Tesaloniceni 1:62 Tesaloniceni 3:9.

Paşi spre călăuzire în călătoria vieţii, de Peter Masters. Disponibilă în Librăria Tabernacle. ISBN 9781870855662

 

 

Ceva nu miroase bine în cazul pandemiei de coronavirus – cele două valuri de infectare globală

Imagine: pixabay.com (Commons Creative – free) + prelucrare proprie

Odată cu pandemia mondială de coronavirus, mulţi se întreabă de unde ar fi putut proveni acest virus care a creat o panică mondială. A fost vorba de un liliac sau o pangolină? La această întrebare, e greu de răspuns, pentru că nici măcar oamenii de ştiinţă nu-şi dau seama prea bine. Dar, problema mare este alta: e posibil ca în lume să fie existat mai mulţi „pacienţi zero” (şi nu doar unul, cum ar fi normal la o epidemie), aşa cum am arătat în acest articol – O supoziţie înfiorătoare: au existat în lume mai multe focare independente de coronavirus, fără legătură cu Wuhan (China)? Declaraţii ciudate ale mai multor specialişti din lume.

Dar, în afară de epidemia din China (care se pare că a început undeva prin decembrie 2019), în tot globul au existat 2 valuri de epidemii în lume: primul val de epidemie a fost în jurul datei de 25 ianuarie 2020 (± 5 zile) şi a fost unul de mică amploare. Ele au infectat aproape simultan 25 de națiuni sau teritorii în doar câteva zile. Zonele infectate au fost: Macao, Hong Kong, Taiwan, Singapore, Vietnam, Coreea de Sud, Sri Lanka, Filipine, Cambodgia, Nepal, Malaezia, Australia, Thailanda, Canada, SUA, Germania, Italia, Marea Britanie, Franța, Spania, Belgia, Rusia, Finlanda și Emiratele Arabe Unite (vedeţi ştirea CNN.com de pe 25 ianuarie 2020, dar în aceasta nu apar teritoriile în care au mai apărut cazuri de coronavirus, în zilele următoare).

Italia, una din ţările cele mai afectate din lume de acest coronavirus, a avut 2 cazuri, detectate pe 30 ianuarie 2020 (vedeţi ştirea de pe thedailybeast.com).

Foarte interesant că, timp de o lună, numărul de cazuri la nivel mondial cu infecţii cu coronavirus n-a crescut foarte mult. Apoi, în jurul datei de 25 februarie 2020 (± 5 zile), izbucneşte pe plan mondial un al doilea val de infecţii, aproape simultan, în 85 de naţiuni. De la 40 de cazuri de infectare în lume, în afara Chinei (în 25 ianuarie), până pe 25 februarie aveam pe glob doar 2.764 de cazuri. Ei bine, în jurul datei de 25 de februarie, are loc o adevărată explozie, astfel că, până pe 25 martie 2020, la nivel mondial (fără China) avem 389.750 de cazuri, cele mai multe fiind localizate în Italia, Spania şi SUA.

Nu trebuie să fii virusolog sau specialist în medicină, pentru a-ţi da seama că lucrurile nu miroase a bine în cazul coronavirusului. Un virus natural nu are capacitatea de a infecta aproape simultan 85 de țări diferite de pe toate continentele lumii, cu focare în mai multe locații din fiecare țară. Bun, o să spuneţi că trăim în epoca avioanelor, în care putem ajunge foarte uşor dintr-un loc în altul al planetei. De acord. Dar întrebarea care se pune e următoarea: de ce nu s-a răspândit virusul la fel de mult şi de repede după primul val (25 ianuarie – 25 februarie) şi de ce după cel de-al doilea val, a căpătat proporţii biblice?

Deja unii specialişti vorbesc de 2 tipuri de coronavirusuri care dau boala Covid-2019, ceea ce înseamnă că infecțiile simultane în aceste 85 de țări nu provin chiar din aceeași sursă. Și mai ciudat este faptul că multe ţări au raportat focare simultane în mai multe locații, aşadar există mai mulţi „pacienţi zero”.

Vă las, ca întotdeauna, să trageţi singuri propriile concluzii!

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu în viaţa mea?

Omul care intră într-un dialog binevoitor cu voinţa lui Dumnezeu nu va mai fi niciodată cel care a fost înaintea acestui dialog. Totuși, ceea ce crede un om despre voia lui Dumnezeu depinde de viziunea pe care o are despre caracterul lui Dumnezeu și, prin urmare, despre intenţia Lui cu privire la sine.

Indiferent ce decide să facă doctorul – intervenţia cea mai dureroasă sau chiar amputarea –, indiferent ce durere sau suferinţă implică procedura, tu suporţi cu stoicism, atunci când ai convingerea că medicul e bun, competent și bine intenţionat. Speranţa că acel medic îţi va scăpa viaţa îţi dă putere să suporţi insuportabilul și să treci eroic prin inimaginabil. Dar dacă ai dubii cu privire la medic, la metodele și la intenţia lui, nu vei accepta tratamentul propus.

Precursorul vital al revelării voii lui Dumnezeu

Înţelegerea și, mai ales, încrederea în intenţia lui Dumnezeu reprezintă partea cea mai importantă în procesul descoperirii voii lui Dumnezeu în viaţa noastră. Totodată este și cea mai grea și dureroasă, pentru că interferează cu tendinţa noastră de a nu-L crede pe Dumnezeu pe cuvânt, de a ne îndoi de bunătatea Lui și de a-I suspecta bunele intenţii. Odată ce Dumnezeu ne-a câștigat încrederea, intenţia și dorinţa Lui vor fi bine primite, iar mijloacele de care se va folosi El pentru a-Și atinge obiectivul nu vor mai ridica niciun fel de problemă.

Doar atunci când a căpătat încredere în Cel care îl chema și vorbea cu el, copilul Samuel a putut rosti aceste cuvinte: „Vorbeşte, căci robul Tău ascultă.“[1] De asemenea, în cazul fecioarei Maria, abia după ce îngerul Gabriel și, implicit, planul lui Dumnezeu cu privire la ea i-au câștigat încrederea, ea a putut rosti: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!“[2] Pare așa de simplu și totuși așa de rar se întâmplă ca scenariul intersectării omului cu voinţa lui Dumnezeu să decurgă precum în cele două exemple celebre! Care este cauza? Care sunt factorii determinanţi, circumstanţele agravante sau atenuante, ce ajută și ce împiedică realizarea intenţiei declarate a lui Dumnezeu cu noi? Dacă un om alege totuși să-și deschidă porţile vieţii în faţa voii lui Dumnezeu, atunci care este, și rămâne, partea lui în îndeplinirea acestui plan al lui Dumnezeu cu el?

Există vreo condiţie care precede orice acces constructiv la cunoașterea voii lui Dumnezeu? Da, există o asemenea condiţie și ea este uimitor de dreaptă, sfântă și bună și imposibil de negociat: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine.“[3]

Intenţia și dorinţa ta de a împlini voia lui Dumnezeu îţi va deschide drumul spre cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este vorba de vreun mister sau de vreo practică rezervată exclusiv iniţiaţilor, ci este vorba despre simpla și declarata dorinţă de a face sau de a nu face ceea ce urmează să cunoști a fi voia lui Dumnezeu. Altfel spus, dacă intenţionezi și dorești cu adevărat să împlinești voia Domnului, atunci vei ajunge să o și înţelegi, dar dacă nu dorești să o împlinești și nici nu ai această intenţie, vei auzi, dar nu vei înţelege. Dacă vrei să împlinești voia Lui, vei găsi argumente suficiente ca să împlinești această voie, dar dacă nu vrei să o împlinești vei găsi suficiente argumente contrare, așa cum spune un proverb chinezesc: „Unde există voinţa de a condamna se vor găsi și probe…“

Dorinţa ta de a împlini această voie a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta este o manifestare, în forma ei pură și neinfluenţată, a credinţei tale în Dumnezeu. Această dorinţă sinceră și intenţia ta se nasc înainte de a ajunge să cunoști în ce constă voia lui Dumnezeu. Prin credinţă, tu hotărăști să împlinești voia Sa, oricare ar fi ea sau indiferent în ce ar consta. Întrebarea Mariei „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?“[4] nu a avut sensul de „Spune-mi mai întâi și apoi voi vedea ce voi face“, ci pe acela de „Sunt gata, spune-mi cum și ce am de făcut“. Tu te ancorezi nu în ceea ce urmează să îţi fie descoperit, ci în Cel ce Își va descoperi voia faţă de tine.

Responsabilităţi și culpabilităţi

Cel ce determină înţelegerea sau neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este Domnul, ci ești chiar tu, prin hotărârea tainică de a împlini sau nu ceea ce vrei să cunoști și urmează să îţi fie descoperit cu privire la voia lui Dumnezeu. Prin hotărârea ta de a împlini voia lui Dumnezeu care îţi va fi descoperită, tu îi deschizi vieţii tale un orizont larg și binecuvântat. Și, viceversa, prin hotărârea deliberată de a refuza împlinirea voii lui Dumnezeu chiar înainte de a o cunoaște, închizi acel orizont.

Neînţelegerea voii lui Dumnezeu nu este o pedeapsă și nici nu reprezintă voinţa sau dorinţa lui Dumnezeu cu privire la noi, ci este o consecinţă naturală a alegerii noastre tainice de a supune voia proprie voii lui Dumnezeu numai în măsura în care El lucrează în direcţia voii noastre prestabilite. A încerca să deosebești voia lui Dumnezeu în timp ce în sufletul tău nu ești hotărât să o împlinești îţi distruge capacitatea de a o înţelege în aceeași măsură în care a minţi distruge capacitatea unui om de a crede.

Nimic nu este mai distructiv pentru identitatea și sufletul sau pentru condiţia psihică a fiinţei umane decât trăirea în opoziţie cu mărturisirea și mărturisirea, în opoziţie cu trăirea: „Cel ce urăşte se preface cu buzele lui şi înăuntrul lui pregăteşte înşelăciunea.“[5] Iar ceea ce se întâmplă în viaţa civilă și socială se transferă nealterat în cea religioasă: „Domnul zice: «Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine şi frica pe care o are de Mine nu este decât o învăţătură de datină omenească.»“[6]  Felul cum ne manifestăm noi în relaţiile cu cei din jur se transferă, nealterat, în relaţiile noastre cu Dumnezeu. Ioan, uimit de speranţa oarbă a unora de a fi o excepţie, vorbește categoric: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?“[7]

Nimeni nu face un pas în direcţia opusă voii lui Dumnezeu fără să aibă un fel de raţionament care să-i justifice cursul acţiunii: „Ce bine ştii să-ţi întocmeşti căile când este vorba să cauţi ce iubeşti! Chiar şi la nelegiuire te deprinzi.“[8] Undeva în adâncul fiinţei noastre sperăm să fim o excepţie, dar excepţia aceasta întârzie să se producă, fie că e vorba de David, fie că e vorba de Iuda. Adesea suntem șocaţi când vedem că legea semănatului și a seceratului nu se poate nici evita, nici modifica și că, oricât de mult am dori noi să nu fie adevărat, „cum rămâne uluit un hoţ când este prins“[9], aşa de uluiţi vor rămâne oamenii în faţa urmării sigure a alegerii lor și a ignorării voii lui Dumnezeu.

Scriptura declară că voia lui Dumnezeu, în sine, este „bună, plăcută și desăvârșită“[10], dar trebuie să fim conștienţi că, la nivelul vieţii personale, aceste însușiri nu au nicio putere atunci când voinţa omului se manifestă în opoziţie. Oare ochii noștri găsesc plăcere în căile și mijloacele lui Dumnezeu de a-Și aduce la îndeplinire planul cu privire la viaţa noastră? Din nefericire, nu întotdeauna. Uneori, aversiunea noastră faţa de căile și mijloacele lui Dumnezeu este mai mare decât dorinţa noastră de a trăi sau de a fi fericiţi. Cine îl va face pe Ahab să își schimbe inima și să îl asculte pe Mica? Poate să descopere Dumnezeu prin Mica oricât de mult adevăr dorește, Ahab nu „găsește plăcere“ în acest adevăr fiindcă, în raport cu vrerea lui, adevărul lui Dumnezeu este inacceptabil. Pe Ahab, adevărul salvator nu îl mai poate ajuta cu nimic, fiindcă el confundă mesajul cu mesagerul și îi urăște deopotrivă. Deși niciodată nu Îl desemnează direct pe Dumnezeu ca autor al mesajului, el știe și crede că prin omul acela ar putea cunoaște care este voia lui Dumnezeu, dar, zice el, „îl urăsc, căci nu-mi proroceşte nimic bun, nu proroceşte decât rău“[11]. Degeaba luptă Duhul Sfânt să-l scape pe omul acesta de la o moarte înfiorătoare, fiindcă el vrea să audă doar ceva „bun“, adică ceva care să-i reflecte voia personală. El „urăște“ răspunsul lui Dumnezeu și îl urăște și pe Mica, prin care vorbește Domnul, lepădând așadar și mesaj, și mesager.

Cum îl va putea scăpa Domnul pe Balaam de moartea care îl atrage așa de tare? Cum îl va putea ajuta Dumnezeu să aibă parte de înaltul ideal exprimat chiar în cuvintele: „O, de aş muri de moartea celor neprihăniţi și sfârşitul meu să fie ca al lor!“ [12]El are un ideal tot așa de înalt ca al tuturor oamenilor sfinţi și acesta era și idealul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Balaam își stabilește însă o altă prioritate. Voia lui Dumnezeu, care este „sfinţirea“, adică punerea noastră deoparte pentru idealul și destinul pe care Dumnezeu le-a pregătit, se lovește de zidul de netrecut al voii lui Balaam. El este atras cu putere de niște bogăţii pe care nu le va vedea niciodată și înăbușă deliberat orice formă de sensibilitate la apelul Duhului Sfânt. El va face orice efort ca să-L schimbe pe Dumnezeu, dar să nu se schimbe pe sine în urmărirea himerei care îl va costa totul. Ce investiţie jalnică, ce risc sinucigaș! Dumnezeu dorea să îi ofere acestui om adevăratele bogaţii în Hristos, dar el nu găsește plăcere în darul Celui ce îl iubea cu o iubire veșnică, ci continuă să urmărească umbra propriilor iluzii.

Cine va mai putea scăpa de la orbire ochii lui Samson când ei sunt pironiţi asupra Dalilei până într-acolo că nu Îl mai poate vedea nici chiar pe Dumnezeu? Hotărât, lui nu îi place voia lui Dumnezeu. El iubește orbirea, batjocura și moartea și în dreptul acestora rostește cuvintele fără putinţă de întoarcere: „Îmi place.“ Ce motive să aibă cineva ca să facă o așa alegere? Ce fel de gândire poate sta în spatele respingerii voii lui Dumnezeu, care este în favoarea vieţii noastre cu mult mai mult decât putem noi aprecia astăzi? Totuși acest fel de gândire constituie o posibilitate și o realitate cu care ne confruntăm în fiecare zi. Samson nu are niciun cuvânt în dreptul voii lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Nici de bine, nici de rău. Pentru Ahab, voia lui Dumnezeu era „de rău“. Pentru Samson, ea este inexistentă, nici măcar nu o ia în considerare, pentru că răspunsul lui indică o totală ignorare. Samson nici nu mai are de ales între voia lui și voia lui Dumnezeu, fiindcă deja a ales. Și alegerea îi este respectată. În locul lui Hristos cel răstignit, în viaţa lui intră Dalila, care, împreună cu desfrâul ei, atrage pierderea vederii, batjocurile filistenilor asupra lui și asupra numelui lui Dumnezeu și, în final, moartea lui ca o ruină printre alte ruine.

A știut Samson de la început toate acestea? A crezut vreo clipă că i se va întâmpla așa ceva, că drumul va trece pe aici? Greu de afirmat așa ceva, dar, în același timp, cu totul inutil. În momentul în care a ignorant voia lui Dumnezeu s-a predat pe sine răului, cu toate consecinţele sale. Și ce mai contează ce formă vor lua consecinţele respingerii voii lui Dumnezeu? A o refuza deliberat înseamnă a alege moartea, care poate veni, de fapt, în orice formă. În afara voii lui Dumnezeu, orice rău imaginabil devine posibil.

Vieţi în oglindă

Privim cu groază la Samson, la hotărârea lui neclintită legată de voia personală și la „plăcerea“ lui. Privim la pornirea lui de a respinge voia lui Dumnezeu și ne dăm seama că privim, de fapt, la noi și la dialogul dintre voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră și voia proprie pentru viaţa noastră: „Nu te lăsa cu picioarele goale, nu-ţi usca gâtlejul de sete! Dar tu zici: «Degeaba, nu! Căci iubesc dumnezeii străini şi vreau să merg după ei.»“[13]
Consecinţele urmează alegerii noastre tot așa de sigur cum noaptea îi urmează zilei, iar cel ce a făcut alegerea și suferă acum consecinţele nu este nimeni altul decât cel pe care-l vezi când privești în oglindă. Ieremia scrie cu durere: „Tu singur te pedepseşti cu răutatea ta şi tu singur te loveşti cu necredincioşia ta şi vei şti şi vei vedea ce rău şi amar este să părăseşti pe Domnul, Dumnezeu tău şi să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul, Dumnezeul oştirilor.“[14]

Îl privim pe Samson orb și în lanţuri și ne vedem pe noi înșine legaţi în suferinţa pe care o aduce respingerea voii celei „bune, plăcute și desăvârșite“ a lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră… Suferinţa ne face să ne revoltăm și să căutăm vinovaţi, dar și de această dată îl auzim tot pe Ieremia șoptind: „Nu ţi-ai făcut tu singur lucrul acesta pentru că ai părăsit pe Domnul, Dumnezeul tău, când te îndrepta pe calea cea bună?“[15] 

Se poate spune că Samson a văzut cu mult mai bine când i-au fost scoși ochii decât atunci când îi avea. Totuși, tot ce vede acum fără ochi putea să vadă foarte bine și când încă îi avea, dacă, în adâncul fiinţei lui, ar fi dorit să împlinească voia revelată a lui Dumnezeu. Dacă noi, toţi, am învăţa de la Iisus supunerea faţă de voia Tatălui, nu ar fi nevoie să trecem printr-o tragedie ca să putem înţelege voia lui Dumnezeu cu privire la bunăstarea vieţii noastre. Trebuie doar să vrem să înţelegem.

„Adevărul” din ochii noștri

Într-un experiment celebru, un cetăţean pune ochelari de diverse culori pe ochii cameleonului pe care-l avea în casă. Cameleonul nu mai ia culoarea mediului, așa cum ne-am fi așteptat, ci ia culoarea ochelarilor. Acest lucru ne ajută să înţelegem că ceea ce noi percepem a fi culoarea voii lui Dumnezeu reprezintă, de fapt, culoarea lentilelor cu care privim și căutăm să înţelegem această voie. Ochelarii aceștia sunt reprezentaţi de tradiţii, educaţie, practici, prejudecăţi, de ceea ce societatea adoptă fără să evalueze critic. Când cameleonului de care pomeneam i-au fost așezaţi pe ochi ochelari de diverse culori, acesta a pierdut total legătura cu adevărul și cu realitatea mediului înconjurător. Totul devine galben când ochelarii sunt galbeni. Un singur fel de ochelari l-ar fi ajutat să rămână conectat la culoarea reală a mediului, și anume ochelarii cu lentile incolore, ce reprezintă idealul lui Dumnezeu pentru noi în ceea ce privește perceperea și înţelegerea voii Sale. A te apropia de Dumnezeu și a încerca să înţelegi voia Lui purtând ochelari de o culoare sau de alta te expune uneia dintre cele mai primejdioase experienţe ale vieţii: vei vedea voia lui Dumnezeu în culoarea ochelarilor tăi și vei spune că această culoare reprezintă voia lui Dumnezeu! Iar singura cale de a evita capcana lentilelor colorate o găsim în Psalmi: „Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina.“[16] Este singura ipostază în care omul devine cu adevărat liber de sine și de prejudecăţile lui și are acces la valorile reale ale vieţii, așa cum este ea în Hristos. Altfel, așa cum spunea dr. Christian Barnard, omul va trăi și va muri minţindu-se și nu va ști niciodată care a fost cu adevărat realitatea.

A vedea lumina prin lumina lui Dumnezeu este lucrul după care strigă sufletul nostru, obosit de iluziile pe care i le procură schimbările de culori, pe care suntem condamnaţi să le trăim conform propriei voi.

Afirmaţia lui Iisus potrivit căreia cunoașterea este condiţionată de dorinţa de a împlini cuvintele Sale nu reprezintă o chemare la acţiune, ci la credinţa deplină în El. Încă nu știu care este voia Ta, fiindcă mai întâi îmi ceri să mă predau împlinirii voii Tale și apoi îmi vei spune în ce constă aceasta. Aici, credinţa se desparte de necredinţă: Credinţa crede în cele nevăzute (dar nu și inexistente), pe când necredinţa se ancorează în ceva și o face numai în măsura în care acest ceva corespunde voii deja stabilite a persoanei respective.

În ciuda faptului că nu se împăca bine cu Dumnezeu, Nebucadneţar avea un concept clar cu privire la revelaţie și la relaţia ei cu Divinitatea.[17] El cunoștea bine diferenţa dintre revelaţia lui Dumnezeu și construcţiile minţii umane corupte. Vrăjitorii pretindeau că au acces la Divinitate și făceau din această pretenţie arma cu care stăpâneau peste oameni și peste autorităţi. Nebucadneţar nu a putut fi cumpărat ușor cu această pretenţie veche de milenii. Raţionamentul lui a sunat cam așa: „Dacă ai acces la Divinitate, așa cum pretinzi, nu e nevoie ca eu să îţi spun visul. Divinitatea știe despre ce vis este vorba și nu Îi este necesar ajutorul meu ca să I-l amintesc și să îmi dea tălmăcirea. Dacă Divinitatea este cea care pretinzi că îţi va da tălmăcirea visului, tot Divinitatea îţi va spune și în ce constă el. Cum pot eu avea încredere în acea tălmăcire care vine de la o divinitate care are nevoie de ajutorul meu?!“

Vrăjitorii lui Nebucadneţar, prorocii lui Baal din vremea lui Ilie sau altarul din vremea lui Ghedeon se confruntă inevitabil cu momentul adevărului, așa cum fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, ne confruntăm cu același moment al adevărului în dreptul vieţii noastre atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu fără să ne dorim să o și împlinim. Adevărul îl înalţă pe cel care îl are și îl face vulnerabil pe cel care nu-l deţine. Două drumuri se deschid simultan și divergent în faţa celui care este confruntat cu momentul adevărului despre sine: fie spre viaţă, fie spre moarte. Drumul spre viaţă nu îi aparţine numai celui ce a umblat în adevăr, ci și celui care nu a făcut-o, dar care, sub luminile reflectoarelor Duhului Sfânt, se predă prin cuvintele: „Cine ești Tu, Doamne?“[18] Momentul adevărului s-a dovedit fatal în viaţa acelor oameni care l-au înăbușit în minciuna lor și nu au acordat nicio șansă pocăinţei. Același moment al adevărului care a dus la moartea oamenilor care au ales să umble în minciună a luminat viaţa și sufletele celor ce umblaseră în adevăr, și anume viaţa lui Daniel și a prietenilor lui. Oricum vine un moment în care Domnul spune că vom vedea cu toţii deosebirea![19]

Omul care Îi spune lui Dumnezeu că vrea mai întâi să vadă care este și în ce constă voia Sa cu el și apoi se va hotărî dacă o împlinește, acela nu crede în Dumnezeu, ci în sine. Adevărata credinţă Îi spune lui Dumnezeu: „Doamne, Tu mi Te-ai descoperit deja și eu am ajuns să cunosc măcar în parte bunătatea ta. Vin să-Ţi împlinesc voia despre care, deși nu îmi este cunoscută încă pe deplin, știu cu certitudine că este „bună, plăcută și desăvârșită“. Împlinește, dar, Doamne, în mine „orice dorinţă de bunătate şi orice lucrare izvorâtă din credinţă“[20].

Problema capitală cu privire la voia lui Dumnezeu nu este cunoașterea ei, ci dispoziţia de a o împlini sau nu atunci când ni se va descoperi. Acela care crede cu adevărat în Dumnezeu va voi să o împlinească și doar astfel va ajunge să o și cunoască.

Footnotes
[1]„1 Samuel 3:10”.
[2]„Luca 1:38.”
[3]„Ioan 7:17”.
[4]„Luca 1:34”.
[5]„Proverbele 26:24”.
[6]„Isaia 29:13”.
[7]„1 Ioan 4:20.”
[8]„Ieremia 2:33.”
[9]„Ieremia 2:26.”
[10]„Romani 12:2.”
[11]„1 Împăraţi 22:8”.
[12]„Numeri 23:10.”
[13]„Ieremia 2:25”.
[14]„Ieremia 2:19.”
[15]„Ieremia 2:17”.
[16]„Psalmii 36:9.”
[17]„Întreaga relatare poate fi citită în cartea lui Daniel, capitolul 2.”
[18]„Faptele apostolilor 9:5.”
[19]„Maleahi 4”.
[20]„2 Tesaloniceni 1:11”.

 

Ce facem cu sentimentul persistent al vinovăţiei?

 
 -

Cât despre mine, eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine, și eu nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea. El vă va boteza cu Duhul Sfânt și cu foc.” (Matei 3:11)

Ideea de recidivă este o prezenţă nelipsită în imaginaţia și în vocabularul nostru și, de la omul declarat vindecat de cancer până la păcătosul reabilitat, întâlnim teama de acest ucigaș al speranţei și al bucuriei: „Dacă revine? Dacă recad? Dacă se întâmplă iarăși?”

În unele cazuri, în sistemul penitenciar, recidiva este legată de ciudata nostalgie după penitenciarul, e un fel de adicţie a răului. Au fost date diverse explicaţii, dar nimic raţional nu poate totuși explica dorinţa de reîntoarcere în spatele gratiilor sau în lumea crimei. Ciudat și iraţional, israeliţii eliberaţi tânjeau după Egipt, iar iudeii creștini voiau să se întoarcă sub „jugul robiei” (vezi Galateni 5:1; 1 Timotei 6:1). Totuși, ceva din noi ne împinge iarăși spre acele lucruri „slabe și sărăcăcioase” (Galateni 4:9) de care tocmai ne-am îndepărtat. Este recidiva vinovăţiei.

Iertarea de sine

E greu de estimat cu adevărat importanţa iertării de sine. Dar și gravitatea recăderii în vinovăţie și neiertare de sine. Generaţia prezentă se confruntă cu o creștere a numărului de sinucideri în rândul tinerilor și, mai recent, chiar în rândul copiilor. În ultimă instanţă, cumplita neiertare de sine distruge aceste vieţi primăvăratice.

Conţinutul mesajelor de adio lăsate de cei plecaţi variază în detalii, dar numitorul comun rămâne același: neiertarea de sine în faţa căderii sau a eșecului. Cel ce iartă „fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exodul 34:7) este gata să ofere ajutor: „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu și veţi trăi!” (Ezechiel 18:32).

Unde a fost Dumnezeu? gemea mama lângă trupul rece al unui băiat de 18 ani. Dumnezeu a fost tot timpul alături, dar iertarea Lui salvatoare, glorioasă și plină de lumină și har rămâne totuși dependentă de o altă formă de iertare – iertarea de sine. Degeaba te iartă Dumnezeu dacă tu refuzi să te ierţi. Neiertarea de sine e cauzată, în primul rând, de vederile noastre greșite cu privire la ideea de iertare și, în particular, cu privire la iertarea de sine.

Surpriza groparilor

Geneza 37:29 – „Ruben s-a întors la groapă și iată că Iosif nu mai era în groapă.”

Expresia „să îngropăm amintirile” – sau răul, sau trecutul – este o altă prezenţă familiară în vocabularul nostru și comunică ideea de pace și împăcare prin îngroparea conflictului.

Dar poate fi cu adevărat pace în suflet prin îngroparea răului sau a trecutului? Poate îngroparea să-i reunească pe cei depărtaţi și să-i apropie pe cei care se urăsc? Depinde ce îngropi. Spre exemplu, dacă îngropi un pachet de ţigări în sertarul mesei, te reîntâlnești cu el de câte ori deschizi sertarul acela. Aceasta nu este o îngropare inteligentă și nici sinceră. Răul nu este un cadavru în descompunere, nu este un material care putrezește, ci este o sămânţă, o rădăcină care dă lăstari, o tumoare care produce germeni și care însămânţează tot corpul cu progeniturile ei. Este o mină amorsată și gata să explodeze, este un mormânt adânc acoperit cu crengi și frunze, o cursă legată cu un cablu de oţel de trunchiul unui stejar.

Îngroparea răului trecut, prezent sau viitor nu înseamnă iertare și împăcare, ci doar o periculoasă, agravantă amânare. Este asemenea ţepilor care intră mai adânc în carne cu fiecare mișcare. Răul prezent la nivelul experienţei sau al memoriei nu trebuie îngropat, ci trebuie ars și cenușa trebuie aruncată pe ape.

Degeaba a îngropat Cain sângele lui Abel… „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la Mine” (Geneza 4:10). Nu se poate fugi de amintirea răului, nu există niciun refugiu specializat pentru așa ceva, fiindcă, oriunde s-ar refugia omul – în deșert, în alcool, în desfrâu, în drog, în justificare sau în blamare –, el se refugiază cu răul în el și răul dinăuntru este cu mult mai primejdios decât cel din afară. Ca să poată rămâne credincioși de stil vechi ai ortodoxiei ruse, în timpul persecuţiei staliniste, familia Lycov s-a refugiat în Siberia, în 1936. Au scăpat cu toţii de demonul din afară, dar nu și de cel dinăuntru, fiindcă au dus cu ei acolo, în totală izolare, discordia, incestul și blestemul. Acolo, în Siberia, în fiecare dimineaţă, de-a lungul a zeci de ani, Agafia Lycov, ultima supravieţuitoare a familiei, îngenunchează, se închină și îl blestemă pe patriarhul Rusiei din vremea lui Stalin. Siberia, Sahara sau Himalaya nu pot să rezolve problema răului și, cu atât mai puţin, să vindece sufletul de stigmatul simţământului vinovăţiei. Răspunsul trebuie căutat în altă parte.

Focul sacru

Dacă am întreba cui îi place ilustraţia cu focul mistuitor, probabil că puţini oameni ar răspunde afirmativ. „Păcătoșii sunt îngroziţi în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiţi, care zic: «Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice?»” (Isaia 33:14).

Dar nu este nimic de groază, nimic de temut cu privire la focul mistuitor și la flăcările veșnice, atunci când știm cine este Cel ce a zis: Doar „părticelele de plumb le voi depărta din tine” (Isaia 1:25) Aceasta este adevărata soluţie pentru răul din viaţa noastră și pentru memoria lui – focul lui Dumnezeu, care arde și nimicește răul și amintirea lui din viaţa noastră.

Expresia „Dumnezeu aruncă păcatul în marea uitării” pe cât de nevinovată pare, pe atât este de periculoasă. Americanii au dezvoltat ilustraţia și au spus că, după ce va arunca păcatele în marea uitării, Dumnezeu va pune acolo un semn: „Pescuitul interzis!”. Nu, Dumnezeu nu aruncă păcatele în marea uitării, de unde cineva își poate imagina că ele ar putea fi scoase cândva din nou la suprafaţă, ci le arde, pentru a le elimina pentru totdeauna: „Eu, Eu îţi șterg fărădelegile, pentru Mine, și nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele tale” (Isaia 43:25).

Iosif le-a vorbit o singură dată fraţilor lui despre intenţia lor, apoi a ars definitiv acest episod și, fără să mai vorbească vreodată de el, a vorbit toată viaţa despre ceea ce a făcut Dumnezeu pornind de la intenţia lor. Nu rămâne nici măcar amintirea păcatului, fiindcă memoria sfinţită de Dumnezeu nu păstrează amintirea păcatului, ci amintirea veșnică a iertării păcatului. Focul mistuitor nimicește doar ceea ce urma să te nimicească. De aceea mă pot ruga: Doamne, botează-mă cu Duhul Sfânt și cu foc! Nu e nevoie să fugim de Dumnezeu, ci mai degrabă să fugim la El: „Eu îţi șterg fărădelegile ca un nor și păcatele, ca o ceaţă; întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat” (Isaia 44:22).

Depresia lui David

Psalmii 38:6 – „Sunt gârbovit, peste măsură de istovit. Toată ziua umblu plin de întristare.”

David, depresiv? De unde venea starea aceasta? „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate” (Psalmii 32:3). Deci cauza depresiei lui era propria tăcere. Rezultă că remediul este chiar opusul: „Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: «Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!» și Tu ai iertat vina păcatului meu” (Psalmii 32:5).

Așadar, dacă Dumnezeu m-a iertat, a ars, a șters, a dus la nefiinţă păcatul, fărădelegea sau greșeala mea, atunci nu trebuie să urmez și eu „pilda lui Dumnezeu” (Efeseni 5:1) și să nu mă întorc, iarăși și iarăși, sub „jugul robiei” unei conștiinţe vinovate?

Mulţi dintre pacienţi ar părăsi spitalul vindecaţi mult mai repede dacă ar renunţa la resentiment și la neiertarea de sine. Ar crește multă iarbă pe aleile spitalului și ar curge mult mai puţine lacrimi la porţile cimitirelor.

În ce privește ispitirea, Satana va prezenta totdeauna păcatul ca fiind minor, iar după comitere ca fiind major. Dacă am putea vedea păcatul înainte de comitere așa cum îl vedem după aceea!

Dar lucrul cel mai important și care rămâne este nu mărimea păcatului, ci iertarea și curăţirea lui: „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţește de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Un păcat și mai mare decât păcatul comis este refuzarea iertării pe care o oferă Iubirea fără început, fără margini și fără sfârșit. De ce să vrei să îţi amintești de ceea ce Dumnezeu a hotărât să nu Își aducă aminte?

Nu există îngeri și oameni pe pământ, ci doar oameni care au primit iertarea și pacea cu Dumnezeu și oameni care au refuzat să le primească. Cel mai sfânt și cel mai păcătos dintre oameni au șanse egale în faţa vieţii, fiindcă ambii au acces la singurul Izvor al schimbării: Oglinda sfântă a vieţii și Cuvântului lui Dumnezeu în Iisus Hristos. Acolo, în chip misterios, cel mai sfânt și cel mai păcătos dintre oameni sunt schimbaţi în asemănarea chipului Său. De acolo, prin ei deopotrivă, Dumnezeu „răspândește prin noi în orice loc mireasma cunoștinţei Lui” (2 Corinteni 2:14).

Penitenţe?

Am fost făcuţi să credem că simţământul vinovăţiei trebuie păstrat ca o atitudine permanentă și că aceasta ar fi în sine o virtute. Ce depărtare de adevăr! Simţământul vinovăţiei nu face pe nimeni o persoană superioară, ci doar una conștientă. Durerea este bună și binecuvântată, fiindcă ea semnalează o problemă de sănătate sau o primejdie, dar, odată ce problema a fost rezolvată și am fost vindecaţi, durerea dispare. După cum durerea este semnul suferinţei, încetarea durerii este semnul vindecării. De ce ar dori cineva ca, după ce a fost vindecat de durerile și chinul conștiinţei, să recadă în suferinţă ca și când nimic nu s-ar fi schimbat? Chiar nu s-a schimbat nimic? Iubirea și iertarea lui Dumnezeu în Jertfa de la Golgota înseamnă nimic?

Este totuși posibil ca, după ce ai primit iertarea de la Dumnezeu, simţământul vinovăţiei să persiste. Nu face corp comun cu un astfel de simţământ, ci consideră-l un intrus, revino la Marele Medic și denunţă-l!

El îţi va spune că acest simţământ nu este adevărat, ci este numai o senzaţie asemănătoare cu cea pe care o are cineva după amputare.

Această stare de lucruri nu este produsul unei iertări pe jumătate, ci al unei credinţe pe jumătate. Din acest motiv venim și revenim, cerând iertare pentru ceea ce ne-a fost deja pe deplin iertat.

Te-ai întrebat vreodată de ce orbul care apare în Evanghelia după Marcu, la capitolul 8, nu este pe deplin vindecat îndată ce Iisus Se atinge de el? De ce, în loc să vadă deslușit, el vede oamenii „ca niște copaci”? Nu era o problemă legată de puterea lui Iisus, ci era o problemă legată de credinţa lui. Iisus intervine a doua oară și de această dată vindecarea este deplină. Domnul nu va alunga de la El pe cineva care are mai puţină sau insuficientă credinţă, ci va merge la pas cu el, până la capăt. Credinţa lui nu poate primi eliberarea deplină, ci doar o parte din ea. El este chemat de Dumnezeu să reia lupta credinţei și de șapte ori dacă ar cădea, de șapte ori să se ridice!

La fel este cu iertarea și îndeosebi cu iertarea de sine. Uneori, puţina noastră credinţă primește un fel de arvună, dar încă ne temem să pășim în libertate. Domnul nu-l abandonează pe cel care merge încet sau merge șchiopătând, ci merge la pas cu el, oricât de încet ar fi acel pas.

Sub presiunea și tensiunea vinovăţiei, suntem înclinaţi să recurgem la orice mijloace omenești de dobândire a păcii sufletului. Construim biserici, facem juruinţe și promisiuni, facem donaţii, ridicăm spitale sau școli, facem pelerinaje, mătănii sau posturi, ne călugărim, ne facem preoţi sau pastori. Acestea sunt lucruri deosebit de bune și binecuvântate în ele însele, dar „care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârșirea cerută de cugetul lui” (Evrei 9:9). În domeniul iertării, ele „au, în adevăr, o înfăţișare de înţelepciune într-o închinare voită, o smerenie și asprime faţă de trup, dar nu sunt de niciun preţ împotriva gâdilării firii pământești” (Coloseni 2:23).

Rădăcini

Matei 16:13-15 – „Isus a venit în părţile Cezareei lui Filip și a întrebat pe ucenicii Săi: «Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?» Ei au răspuns: «Unii zic că ești Ioan Botezătorul; alţii, Ilie; alţii, Ieremia sau unul din proroci.» «Dar voi», le-a zis El, «cine ziceţi că sunt?»

De unde vine îndoiala, de unde vine amânarea, de unde vine necredinţa sau puţina credinţă? Toate izvorăsc și vin din ceea ce credem noi despre Dumnezeu, lucru despre care Tozer spunea că este „cea mai însemnată valoare din viaţa unui om”. Unii dintre contemporanii lui Iisus credeau că El este Ilie, alţii că este Ieremia sau unul dintre proroci. Știind însemnătatea capitală a acestui lucru, Iisus îi întreabă direct pe ucenicii Lui, așa cum ne întreabă pe noi acum: „Dar voi cine ziceţi că sunt?” Cine sunt Eu pentru voi, cei care Mi-aţi văzut viaţa așa de aproape? Ce alegem să credem și ce voim să înţelegem noi cu privire la Dumnezeu va determina relaţia noastră cu El și cu destinul nostru vremelnic și veșnic. Dacă El este pentru noi un străin, atunci nu vom merge după El, indiferent ce greutate ar avea chemarea Lui: „Nu merg deloc după un străin, ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10:5).

Iertarea pe care ne-o acordă Dumnezeu nu este o posibilitate sau o probabilitate, ci este o lege așa cum este „legea păcatului și a morţii”: „Astfel dar, după cum printr-o singură greșeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot așa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” (Romani 5:18). În afară de refuz sau respingere, nu există păcat care să fi fost comis sau care se va comite vreodată și care să nu fie acoperit de această „hotărâre de iertare”.

Orice pas din viaţa noastră și însăși relaţia noastră cu Dumnezeu sunt produsul a ceea ce credem noi despre El. Vom primi iertarea Lui și ne vom ierta cu adevărat pe noi înșine doar dacă am crezut Cuvântul Lui cu adevărat. Nu este nevoie ca Dumnezeu să fie rugat și înduplecat să ne ofere deplina Lui iertare: „În ziua aceea, veţi cere în Numele Meu și nu vă zic că voi ruga pe Tatăl pentru voi. Căci Tatăl Însuși vă iubește, pentru că M-aţi iubit și aţi crezut că am ieșit de la Dumnezeu” (Ioan 16:26-27). Iertarea nu este ceva improvizat, ci Pământul și viaţa au fost întemeiate pe iertarea care ne este oferită în Acela care a fost „înjunghiat de la întemeierea lumii” (Apocalipsa 13:8, TSB). De aceea, Iisus Se adresează cu „păcatele își sunt [deja] iertate” (Matei 9:2) sau „păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate” (Luca 7:47).

Cine sunt cei cuprinși în binecuvântarea acestei hotărâri? „Oricine crede” (Ioan 3:16), „în oricât de mare număr” (Faptele 2:39), „pentru toţi oamenii” (Tit 2:11), „cine vrea” (Ezechiel 3:27), „oricine aude” (Matei 7:24), „niciunul să nu piară” (2 Petru 3:9), „toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9)! Excepţie face doar cel care „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit și va batjocori pe Duhul harului” (Evrei 10:29), adică va refuza darul iertării în Hristos Iisus. În acest caz și doar în acest caz „Nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate” (Evrei 10:26)!

Care este atunci motivul pentru care așa de mulţi oameni nu se bucură încă de libertatea „sfinţilor, în lumină” (Coloseni 1:12), ci aleg să stea „în întuneric și în umbra morţii” (Luca 1:79)? Dar curajul celor care au primit invitaţia pe ce se bazează? „Îndrăzneala pe care o avem la El este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. și, dacă știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (1 Ioan 5:14-15).

Ne sunt clari primii pași pe care îi avem de făcut, dar cum rămâne cu ultimul pas, prin care suntem făcuţi stăpâni pe ceea ce am cerut? Oare luăm noi, cu adevărat, în stăpânire darul iertării în Domnul Hristos? Ne asumăm noi dreptul de proprietate asupra a ceea ce ne-a dat Dumnezeu în Iisus? Atunci când cobori de pe muntele rugăciunii de iertare, poate cineva să vadă strălucirea feţei tale? Mărturisește oare viaţa ta că ești o fiinţă iertată și transformată?

Dumnezeu nu are nevoie de timp ca să ierte, ci doar de o inimă primitoare. El iartă păcatul în clipa comiterii lui și noi suntem chemaţi să umblăm în aceeași lumină. După cum Dumnezeu nu are nevoie de timp ca să ierte păcatul și greșeala ta, la fel tu să nu ai niciodată nevoie de timp de gândire ca să îl ierţi pe aproapele tău sau ca să te ierţi pe tine însuţi, ci să ierţi chiar în clipa aceea.

Iertarea este o urgenţă primordială.

Dumnezeu iartă deplin, complet și fără plată. El nu mai aduce niciodată în discuţie păcatul pe care l-a iertat, fiindcă l-a ars și l-a făcut cenușă afară din viaţa ta. Aceasta este nunta Mielului la care tu nu ești „nici străin, nici oaspete” (vezi Efeseni 2:19), ci biserica lui Hristos este Mireasa lui Hristos! „și am auzit ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: «Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru cel Atotputernic a început să împărăţească. Să ne bucurăm, să ne înveselim și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit și i s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor și curat.» (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale sfinţilor.) Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului!» Apoi mi-a zis: «Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»” (Apocalipsa 19:6-9, subl. ad.).

Cum aflu care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?

Care este scopul lui Dumnezeu pentru mine? Care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?

Scris de Josh Fitch
Cum aflu care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?

Care este scopul lui Dumnezeu pentru mine? Care este voia lui Dumnezeu pentru viața mea?

Dumnezeu spune, „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15) Voia lui Dumnezeu este în poruncile Lui. În Noul Testament, Dumnezeu scrie poruncile Lui în inima mea, și, în cea mai mare parte, aceste porunci au de-a face cu viața mea interioară, nu cu circumstanțele mele exterioare. În acest fel, chiar dacă sunt căsătorit sau necăsătorit, nu contează unde lucrez sau locuiesc – ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu este cel mai important lucru.

Fiecare are abilități diferite, care îl plasează în diferite ocupații și căi diferite în viață, dar indiferent de situația mea, eu mă confrunt cu voia mea proprie care se împotrivește Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu caută oameni care Îl iubest atât de mult, încât să Îl asculte decât să facă voia lor proprie. În mod natural, este ușor să fii așa de îngrijorat de ce fac fizic, încât uit să ascult de poruncile lui Dumnezeu. De exemplu, Dumnezeu îmi poruncește să las „orice amărăciune, orice iuțeală, orice stigare, orice clevetire…” (Efeseni 4:31) Fie că eu construiesc drumuri, fie că fac hamburgeri sau că ofer asistență medicală pentru o persoană bolnavă grav, dacă mă mânii pe colegul meu în mijlocul la aceasta, am ieșit din voia lui Dumnezeu.

Voia lui Dumnezeu este ca eu să devin liber de natura mea umană, voia mea proprie, și să urmez poruncile pe care El le scrie în inima mea, „…fiți buni unii cu alții, miloși și iertați-vă unul pe altul…” (Efeseni 4:32). Nu aceasta este tendința mea naturală, dar Dumnezeu mi-a poruncit să trăiesc astfel – voia lui Dumnezeu pentru mine este o viață unde păcatul nu are nici o putere asupra mea!

Este imposibil să faci voia lui Dumnezeu prin puterea mea proprie, dar cânt toată dorința inimii mele este să ascult de vocea Lui decât de a mea, El este acolo, și El îmi dă putere să îndeplinesc voia Lui!

Cum știm care este voia lui Dumnezeu

Autor: John MacArthur

    Dacă ar fi să opreşti câţiva creştini de rând pe stradă şi să-i întrebi care este întrebarea cea mai complicată din viaţa lor cei mai mulţi ar răspunde astfel: “Care este voia lui Dumnezeu pentru mine?” Ei pun mereu această întrebare fie că este vorba de locul de muncă pe care îl caută ori despre relaţia de prietenie în care se află Care este voia lui Dumnezeu? Şi tot ei spun că aproape întotdeauna este un mister. Dar, este într-adevăr un mister? Întotdeauna este o bucurie să putem să ne întoarcem câtre Cuvântul Dumnezeului viu, de fapt, Cuvântul viu al Dumnezeului viu, spre a fi instruiţi din înţelepciunea lui Dumnezeu pentru binecuvântarea noastră şi spre gloria Lui. Unul din subiectele care se află chiar în centrul experienţei creştine, este faptul voiei lui Dumnezeu, voia lui Dumnezeu. De-a lungul vieţii mele, am auzit oameni spunându-mi că aşteptau voia lui Dumnezeu, căutau voia lui Dumnezeu, încercau să găsească voia lui Dumnezeu. De fapt, cu mulţi ani în urmă, am scris o carte numită: “Voia lui Dumnezeu nu este pierdută”. Pentru că mi s-a părut că aşa mulţi oameni acţionau ca şi cum ar fi fost pierdută, de parcă Dumnezeu ar fi aşezat-o într-un loc obscur, de parcă Dumnezeu ar fi fost un fel de Iepuraş divin de Paşti, care a ascuns oul de aur într-un tufiş, şi apoi tot ce face este că stă în cer şi spune: “Eşti din ce în ce mai aproape”, sau “Eşti din ce în ce mai departe” pe măsură ce noi rătăceam prin tufărişul vieţii încercând să găsim oul de aur.
    Există unii oameni care cred că voia lui Dumnezeu este lucrul cel mai nedorit, că ar fi la fel ca şi o dietă. Dacă nu are un gust bun, poţi s-o mănânci. Dar voia lui Dumnezeu este tot ceea ce tu nu vrei să faci, de parcă Dumnezeu ar fi o poamă acră cosmică care spune: “Uite unul care se amuză, pune mâna pe el!” De parcă Dumnezeu vrea să facă viaţa dureroasă, mohorâtă, nenorocită şi grea. Apoi sunt acei oameni care cred că voia lui Dumnezeu este un fel de experienţă traumatică şi neprevăzută, ca şi cum ai fugi pe stradă să prinzi un autobuz, piciorul tău calcă pe o coajă de banană, aluneci şi cazi în şanţ, peste o hartă a Argentinei. Şi, deodată: “Aha, voi merge în Argentina ca şi misionar. Este o chemare divină!” Există oameni care abordează voia lui Dumnezeu astfel. Unii cred că voia lui Dumnezeu este asemeni unui bilet de loterie. Doar puţini sunt cei care câştigă la loterie, iar dacă ţie ţi se întâmplă astfel, vei deveni cu adevărat binecuvântat. Dar cei mai mulţi dintre noi aruncăm la gunoi biletele vechi şi nu vom şti niciodată ce înseamnă să câştigi voia lui Dumnezeu. Apoi există această idee a “punctului”, cum că voia lui Dumnezeu reprezintă un punct specific şi este acel punct că există doar un bărbat pentru tine, şi doar o femeie pentru tine, şi doar o singură casă, o singură maşină şi o singură carieră de urmat o singură şcoală, etc. Şi tu trebuie să treci prin viaţă încercând să legi aceste puncte între ele, pentru că dacă vei pierde unul dintre ele, ai deraiat. Iar când totul este gata, imaginea vieţii tale nu va mai avea sens. Şi astfel, există această teologie a punctului dar care nu prea îi ajută pe cei ce încearcă să găsească punctul. Pentru că, imediat ce gândeşti probabil că aceasta este, să spunem, fata cu care trebuie să te căsătoreşti, te întrebi dacă nu cumva există un “punct” mai bun altundeva, sau, cu alte cuvinte, o expresie mai precisă a voiei lui Dumnezeu. Şi atunci ai şi dreptate, şi în acelaşi timp greşeşti, iar toate opţiunile şi alternativele tale, şi mergi prin viaţă încercând să găseşti ceva ce diferă foarte mult de ceea ce Dumnezeu a intenţionat pentru tine.
    Care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta? Aceasta este de fapt marea întrebare. Şi nu este o întrebare referitoare la scop. Este o întrebare despre voia lui Dumnezeu. Nu se referă la ceea ce ar trebui să fii tu pe baza abilităţilor sau talentelor tale. Ci este cu adevărat despre ce reprezintă voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Această întrebare este o întrebare de bază. Şi noi toţi, creştini fiind, o punem. Şi trebuie să aibă de-a face cu totul din viaţa noastră. Toate relaţiile noastre, toate alegerile noastre şi direcţiile în viaţă au nevoie să fie ghidate şi conduse de o dorinţă convingătoare de a face voia lui Dumnezeu. De fapt, aş putea spune că acesta este probabil ţelul esenţial şi de bază în trăirea creştină: să faci voia lui Dumnezeu.

    În Psalmul 143 în versetul 10 David s-a rugat acea rugăciune. Ascultaţi la ceea ce David a zis. David a spus: “Învaţă-mă să fac voia Ta”. El nu a zis: “Învaţă-mă să înţeleg voia Ta”. Nu a spus: “Învaţă-mă să ştiu voia Ta”. Nu a spus: “Ajută-mă să găsesc voia Ta”. El nu a spus: “Doamne arată-mi voia Ta, descoperă-mi voia Ta, manifestează-Ţi voia Ta.” El a zis: “Doamne, învaţă-mă să fac voia Ta”. Ceea ce presupune că nu a fost o problemă de informare, ci de ascultare. Nu a fost o problemă de cunoaştere, ci una de aplicare. El nu-L roagă pe Dumnezeu să-i descopere voia Lui, ci, simplu, exprimă: “Împuterniceşte-mă să fac voia Ta” lucru care presupune că David ştia voia lui Dumnezeu. Domnul nostru ne-a dat un exemplu de o viaţă devotată în a face voia lui Dumnezeu, chiar acceptând ororile crucii şi mânia propriului tată, în judecata divină adunată asupra Lui, în timp ce El purta păcatele tuturor celor ce vreodată vor crede. El a spus: “Totuşi facă-se nu voia Mea, ci a Ta”, Luca 22:42. El a fost în mod constant şi total devotat doar voiei Tatălui Său. El şi-a trăit viaţa având acest angajament. În Ioan 4:34, El a spus: “Am venit să fac voia Celui care M-a trimis”. De două ori, din nou, în Evanghelia lui Ioan capitolul 5:30 şi capitolul 6:38 El spune: “nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis.” Iar apoi Domnul nostru a extins aceasta dincolo de El însuşi când ucenicii au zis: “Învaţă-ne cum să ne rugăm.” El a spus: “Rugaţi-vă astfel. Tatăl nostru care eşti în ceruri, facă-se voia Ta.” Rugaţi-vă în direcţia voiei lui Dumnezeu. Aşezaţi-vă viaţa în direcţia voiei lui Dumnezeu.

    În Faptele Apostolilor 21:14, s-a iscat o nelinişte între unii din credincioşi cu privire la ce urma să se întâmple între apostoli. Şi răspunsul lor a fost afirmaţia: “Facă-se voia Domnului!” Apostolul Pavel spune credincioşilor din Roma, în capitolul 1 versetul 10, “Vreau să vin, dar vreau să vin la voi prin voia lui Dumnezeu şi anume dacă este voia Domnului”. El spune acelaşi lucru la sfârşitul Epistolei către Romani, 15:32 “şi astfel să ajung la voi cu bucurie, cu voia lui Dumnezeu.” Isus şi-a trăit viaţa având ca ţel voia lui Dumnezeu. Pavel şi-a trăit viaţa având ca ţel voia lui Dumnezeu. Ni se spune să ne rugăm ca voia lui Dumnezeu să se facă, dar nu dincolo de noi, sau afară de noi, ci în vieţile noastre. Petru spune că credincioşii vor trăi timpul rămas în trup, restul vieţii pământeşti pentru voia lui Dumnezeu, 1 Petru 4:2. Iar scopul întregii lucrări apostolice este ca creştinii, citând Coloseni 4:12, “să stăruiţi în voia lui Dumnezeu.” Şi, astfel, esenţa vieţii creştine este de a face voia lui Dumnezeu. De a fi supus la ceea ce Dumnezeu vrea, ceea ce Dumnezeu doreşte şi cere.  Din dragoste, din mulţumire, din închinare, din onoare, din aspiraţie şi dorinţă divină, din urmărirea de a binecuvânta şi a fi folositor. Pentru fiecare motiv noi urmărim să facem voia lui Dumnezeu.
    Cred că cel mai magnific tratament aflat în Scriptură pentru inima unui adevărat credincios, care doreşte să facă voia lui Dumnezeu, este Psalmul 119. În Psalmul 119 sunt 176 de versete, din care 175 arată dorinţa sinceră a psalmistului ca Dumnezeu să-i dea putere să facă voia Lui. Psalmistul o spune în 175 diferite feluri, dar este aceeaşi dorinţă şi rugăminte. “Învaţă-mă Doamne calea orânduirilor Tale, ca s-o ţin până la sfârşit.” Acesta este scopul de ce şi pentru care trăim: să facem voia lui Dumnezeu.
    Acum, ce înseamnă acest concept “voia lui Dumnezeu”? Aş vrea să vi-l dau în două părţi pentru că există două căi spre al înţelege. Deschideţi Biblia la Psalmul 33. Să privim puţin la Psalmul 33. Aceasta ne va ajuta să vedem o perspectivă asupra voiei lui Dumnezeu şi este vorba de acea voie pe care însuşi Dumnezeu o împlineşte, acea voie a lui Dumnezeu pe care Dumnezeu însuşi o duce la capăt, acea voie a lui Dumnezeu pe care El însuşi o face. În versetul 6 din Psalmul 33 citim astfel: “Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea gurii Lui. El îngrămădeşte apele mării într-un morman şi pune adâncurile în cămări.” Acest verset îl descrie pe Dumnezeu ca şi Creator al întregului univers, întregul univers, de la ceruri până la pământ şi la apele care sunt pe pământ, astfel în versetul 8: “Tot pământul să-L onoreze pe Domnul, sau se teamă de Domnul, sau să I se închine, ca şi sursă creatoare. Toţi locuitorii de pe pământ, adică din această lume, să tremure înaintea Lui! Căci El zice şi se face, porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă.” Acest verset ne cheamă să-I aducem slavă Creatorului universului cu tot ce este în el. Apoi vine versetul 10: “Domnul răstoarnă sfaturile neamurilor, zădărniceşte planurile popoarelor. Dar sfaturile Domnului dăinuie pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.” Aceasta ne introduce pe noi voiei suverane a lui Dumnezeu. Acea voie a lui Dumnezeu, pe care, în mod suveran, o face El însuşi El nu doar va zădărnici planurile popoarelor, El va răsturna sfaturile neamurilor, şi El va face exact ceea ce a plănuit să facă, în fiecare generaţie, pentru totdeauna. Aceasta este voia suverană a lui Dumnezeu. Este, aşa cum anumiţi teologi o numesc, voia lui Dumnezeu cu putere de lege, El a decretat-o, sau voia hotărâtoare a lui Dumnezeu, El a hotărât-o, sau voia absolută a lui Dumnezeu, este inviolabilă, nealterabilă, de neînduplecat.  Dumnezeu a spus că o va face şi, cu siguranţă, va împlini ce a spus.
    Deschideţi la Isaia 46. Aici găsim sumarizat un alt aspect magnific al voiei lui Dumnezeu. Isaia 46, probabil că putem începe în mijlocul versetului 9. Isaia 46:9 spune: “Căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu şi nu este niciunul ca Mine. Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” Simplu spus, Dumnezeu a hotărât ce va face de la început şi El o va face până la sfârşit. Scopul Său va fi stabilit şi El îl va îndeplini după cum voieşte. Pur şi simplu, Dumnezeu face exact ceea ce El vrea. De fapt, Psalmul 135:6 spune: “Domnul face tot ce vrea” Orice lucru Domnul îl vrea, îl face. El este Suveranul universului. Orice lucru a hotărât, El îl va face Orice a vrut, El va duce la bun sfârşit. În Daniel capitolul 4 versetele 34 şi 35, când Nebucadneţar, care a fost judecat aşa de sever de către Dumnezeu, şi-a venit în fire, şi dă slavă şi se închină lui Dumnezeu. În versetul 34 din Daniel 4, îşi ridică ochii către cer, şi Nebucadneţar spune: “Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat pe Cel ce trăieşte veşnic.” Şi aici este felul în care îl descrie pe Dumnezeu: “Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-I zică: Ce faci?” Dumnezeu face exact ceea ce El vrea în ceruri şi pe pământ. În Efeseni, capitolul 1 versetul 11 citim astfel: “după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale”.
    Voi veţi trage concluzia corectă din toate aceste versete, iar concluzia este că există o voie a lui Dumnezeu pe care Dumnezeu o aduce la împlinire, în mod perfect. El face toate lucurile după sfatul voii Sale. Există o voie a lui Dumnezeu care îi aparţine exclusiv Lui, şi în care nici o persoană nu poate aduce cu sine vreo influenţă, sau eveniment, sau circumstanţă care ar putea schimba scopul etern. Este voia lui Dumnezeu care îi aparţine Lui complet, este hotărâtă în scopul Său şi executată prin puterea Lui. Ea va fi făcută, va fi întotdeauna făcută şi nimic altceva nu va fi făcut, decât ea. Aşa că, în marea schemă a lucrurilor, istoria universului creat, se desfăşoară de la un început divin către un sfârşit divin, iar Dumnezeu controlează totul în mod absolut. Şi El va face exact ceea ce doreşte. Dar la nivel uman, Dumnezeu are voia Sa pentru om. Iar aceasta nu este făcută, în cea mai mare parte.
    Care este voia lui Dumnezeu pentru om? El a descoperit-o prin sfânta Sa lege. Legea lui Dumnezeu, simplu spus, este revelaţia a ceea ce Dumnezeu doreşte de la om. Şi în cea mai mare parte, noi nu o facem. Dar realitatea minunată este că, pe de altă parte, deficienţa noastră în a face voia lui Dumnezeu în dreptul nostru, nu are un efect negativ asupra faptului că Dumnezeu îşi aduce la îndeplinire voia Sa aşa cum a fost stabilită în eternitatea trecută. Prin suveranitate, Dumnezeu face ceea ce vrea şi totuşi, îi lasă pe păcătoşi să facă ceea ce ei vor cu alte cuvinte noi suntem liberi să ne alegem păcatul, avem libertatea să ne alegem felul de neascultare, chiar credincioşi fiind. Dumnezeu, în mod providenţial, va conduce toate acele întâmplări neprevăzute, toate acele opţiuni, şi le va sintetiza în mod perfect, spre a duce la îndeplinire voia Sa. Acest lucru este numit: înţelepciune divină. Aceasta este o descriere significant de importantă a caracterului lui Dumnezeu care poate lua numărul infinit de opţiuni şi întâmplări neprevăzute omeneşti şi le poate prelucra în folosul finalului său glorios. Aşa că noi nu vorbim, în discuţia noastră astăzi, despre voia lui Dumnezeu pe care El Însuşi o va face. Noi vorbim despre voia lui Dumnezeu exprimată către noi, pe care noi o vom face sau nu. Nimic din ceea ce eu voi face sau nu voi face, nu va altera sfârşitul planului. Dar tot ce eu voi face, sau tu vei face, va avea un effect asupra binecuvântării noastre, bucuriei noastre, ascultării noastre şi utilităţii noastre acum şi pe vecie. Aşa că este important pentru mine să cunosc voia lui Dumnezeu. Eu vreau să o fac. Nu vreau să fiu în întuneric. Şi nu pot să mă încred în intuiţia mea pentru că nu am nici un fel de aparatură. Nu am nici un fel de aparatură fizică. Nu am nici un fel de buton sau sonerie sau becuri, care să se aprindă atunci când fac voia lui Dumnezeu, nu pot să mă încred în propria mea intuiţie. Nu trăiesc în era semnelor. Aşa că unde să merg să aflu voia lui Dumnezeu? Cum ştiu care este voia lui Dumnezeu pentru viaţa mea? Unde pot afla o indicaţie de încredere asupra voiei lui Dumnezeu în viaţa mea? Păi, v-am dat deja o sugestie. Şi acum o voi dezvolta puţin.
    Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta. Noi ştim asta. Dacă Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta, El vrea ca tu să-l cunoşti. Este evident. Şi dacă El vrea ca tu să îl cunoşti, atunci fii sigur că nu l-a ascuns. Nu este împachetat undeva, în mod obscur, într-o interpretare întortocheată a Scripturii. Nu este lăsat în seama unei experienţe transcedentale de intuiţie. Nu depinde de o furnizare angelică privată sau personală. Nici măcar nu este dependent de nişte coincidenţe norocoase. Dacă Dumnezeu are o anumită voie, şi El are, şi dacă El vrea ca tu s-o cunoşti, şi cu siguranţă că vrea, şi dacă te va ţine responsabil pentru ea, şi cu siguranţă că da, atunci poţi să fi sigur că El nu şi-a ascuns-o. El ar pune-o în cel mai evident loc. Iar cel mai evident loc ar fi Cuvântul Său, Cuvântul Său. Poţi afla voia lui Dumnezeu pentru viaţa ta, din Scriptură. Şi este inconfundabilă, absolut inconfundabilă. Am să vă dau şase lucruri asupra cărora să reflectaţi. Bine?
    Numărul 1: Voia lui Dumnezeu este ca să fii mântuit. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit, scăpat de păcat, de moarte, de judecată şi de iad. Acesta este înţelesul cuvântului mântuit, să fii salvat de osânda eternă, pedeapsa eternă. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii mântuit. 1 Timotei capitolul 2 versetul 3: “Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” Voia lui Dumnezeu este ca să fii mântuit. Ascultă ce scrie în 2 Petru 3:9 “Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduiţei Lui, cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară ci toţi să vină la pocăinţă.” Dumnezeu vrea ca tu să fii mântuit. El vrea ca să te pocăieşti. Este voia lui Dumnezeu ca tu să fii salvat de distrugerea eternă. Aceasta este voia lui Dumnezeu. În aşa mare măsură este voia Sa, că a făcut un plan de mântuire. În aşa mare măsură este voia Sa, că a trimis pe Fiul Său să fie sacrificat pentru păcatele noastre, pentru a face această mântuire posibilă. Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, pentru că mântuirea celor pierduţi reprezintă voia Tatălui. De fapt într-o serie de cazuri în Noul Testament aceasta devine clar ca şi o expresie a voiei lui Dumnezeu.
    În Marcu capitolul 3, Isus îi învaţă într-un anumit loc Mama şi fraţii lui ajung şi ei acolo. Se aflau afară, în curte. Şi l-au chemat, dar mulţimea era în jurul Lui şi astfel mesajul a ajuns în final prin mulţime la Isus. Versetul 32 din Marcu 3: “Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.” Şi drept răspuns, Le-a zis: “Cine este mama mea şi fraţii Mei?” Într-un sens, El spune: “Eu nu recunosc relaţiile pământeşti. Eu nu recunosc familia.” Şi privind peste cei care stăteau acolo, peste mulţime, El spune: “Iată mama şi fraţii Mei! Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” El spune: “Nu mai există relaţii de familie cu Mine care să aibă valoare spirituală. Singura relaţie care contează este să faceţi voia lui Dumnezeu.” Şi care a fost voia lui Dumnezeu? Dumnezeu Însuşi a spus-o: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi găsesc toată plăcerea. De El să ascultaţi” Voia lui Dumnezeu este să-L accepţi pe Hristos. Voia lui Dumnezeu este să-ţi pui încrederea în Hristos. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Aceasta este voia Tatălui. În predica de pe munte, Isus, de fapt, a spus acelaşi lucru, mulţi vor zice: “Doamne, Doamne, am făcut asta şi asta în Numele Tău”. Iar El le va răspunde: “Depărtaţi-vă de Mine, niciodată nu v-am cunoscut, pentru că nu oricine-Mi zice “Doamne, Doamne” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu”. Şi care este voia Tatălui? Este ca să-L accepţi pe Fiul, să-ţi pui încrederea şi credinţa mântuitoare în Domnul Isus. Aceasta este voia Tatălui. În 1 Ioan 2:17: “Şi lumea şi pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” Acela care face voia lui Dumnezeu, are viaţa veşnică. Care voie a lui Dumnezeu? Voia lui Dumnezeu de a crede în Fiul Său. Voia lui Dumnezeu de a-ţi pune încrederea în Fiul Său. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii mântuit. În Ioan capitolul 6 versetul 38, există o afirmaţie importantă care merge până în versetul 40: “Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Am venit să fac voia Tatălui Meu. Apoi în versetul 40: “Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă viaţa veşnică.” Dumnezeu, Tatăl, vrea ca tu să priveşti la Fiul Său şi să crezi în El. Aceasta este voia Sa. Şi apoi să ai viaţă veşnică. Aşa că acei ce L-au respins pe Hristos, acei care nu cred în Domnul Isus Hristos, nu vor putea şti vreodată care este voia lui Dumnezeu. Este fără sens să cauţi voia lui Dumnezeu într-o căsătorie, sau într-o relaţie oarecare, un serviciu, o carieră de viaţă, sau într-o decizie importantă în viaţă. Dacă nu eşti mântuit, atunci nici măcar nu ai dreptul să-L rogi pe Dumnezeu să-ţi destăinuie voia Sa. Acela care nu vine la Hristos în pocăinţă adevărată, Acela care nu vine la Hristos în adevărata credinţă mântuitoare, nu poate spune că ar cunoaşte voia lui Dumnezeu despre orice altceva.
    Ascultaţi la 1 Corinteni 2:9: “După cum este scris”, împrumutate din nou din Isaia, “Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.” Există lucruri care oamenii nu le pot vedea. Există lucruri pe care nu le pot auzi. Exită lucruri pe care nu le pot cunoaşte. Toate acelea pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc pe El. Ceea ce Dumnezeu are pentru aceia care Îl iubesc pe El, oamenii care nu Îl iubesc, nu pot cunoaşte.
    Voia lui Dumnezeu începe deci cu faptul de a fi mântuit, ceea ce înseamnă a-ţi lua angajamentul să trăieşti viaţa ta în credinţa plină de pocăinţă, în Isus Hristos, acceptându-L ca Domn şi Mântuitor. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Aşa începe. Dacă pui alte întrebări, şi nu ai făcut aceasta, în poziţia în care eşti, nu vei primi nimic de la Dumnezeu. În al doilea rând, voia lui Dumnezeu nu este doar ca să fii mântuit, ci şi să fii plin de Duh. Deschideţi la Efeseni capitolul. Efeseni capitolul 5 versetul 17: “De aceea nu fiţi nepricepuţi”. Nu fiţi nepricepuţi, cuvântul “affrone” (în Greacă) este negaţia pentru “frone” din verbul “fernao”, care înseamnă să gândeşti, deci negaţia înseamnă a nu gândi, a fi ignorant, să-ţi lipsească cunoştinţa, să fii slab de minte. Aceasta este ideea. Nu fii ignorant, ci înţelege care este voia Domnului. Aşa că, dacă nu înţelegi care este voia Domnului, ce fel de om eşti tu? Necugetat, ignorant, aş putea spune chiar prost. Vei spune: limbajul tău este cam tare. Este, pentru că voia lui Dumnezeu nu este pierdută. Nu este obscură, nu este ascunsă. Dacă nu înţelegi care este voia lui Dumnezeu, atunci înseamnă că eşti doar slab de minte, eşti doar ignorant, pentru că, dacă vei continua să citeşti, El îţi va spune care este voia Sa. Aici, în versetul 18: “Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” Foarte bine, în al doilea rând voia Lui este să fii plin de Duh, plin de Duh.
    Înainte de toate, voia lui Dumnezeu este ca să fii salvat, este clar. Este cât se poate de clar. Tatăl a trimis pe Fiul ca să facă voia Sa, pentru că voia Sa este ca oricine crede în Fiul, să aibă viaţa veşnică. Voia Sa, în al doilea rând, este ca să nu acţionezi în ignoranţă şi necugetare, ci să înţelegi că voia lui Dumnezeu este să fii umplut cu Duhul Sfânt, şi nu să fii îmbătat de vin şi să umbli în destrăbălare. De ce există această comparaţie  aici? Pentru că prolema aici este controlul. Problema aici este controlul. “Umplut” este “perao” în Greacă şi reprezintă ideea de a fi umplut în direcţia de a fi controlat, şi nu umplut într-un sens static; aşa cum vântul umple pânzele unui vas şi îl împinge înainte. Un fel de a explica acest lucru este ca voi să lăsaţi să fiţi controlaţi de Duhul Sfânt. Pot să vă dau un număr de cazuri despre cum acest cuvânt este folosit, care are acest înţeles. În Ioan 16 versetul 6 spune astfel: “întristarea v-a umplut inima.” “Întristarea v-a umplut inima.” Ceea ce înseamnă că întristarea a preluat controlul. Dacă spui despre cineva că este puţin trist, este un lucru. Dar dacă spui că întristarea le-a umplut inima, de fapt spui că au pierdut abilitatea de a pune în echilibru întristarea lor cu gânduri pozitive sau gânduri bune, sau gânduri care reflectă speranţă. Şi fără a exagera, ei au cedat complet puterii de dominaţie a întristării. În Luca 6:11 spune despre a fi umplut cu mânie. A fi umplut înseamnă a fi controlat total şi dominat de mânie. Dacă ai pierdut toată abilitatea de a pune în echilibru experienţa şi răspunsul emoţional cu sensul unui motiv, atunci eşti umplut de mânie. Sau în Luca 4:28 vorbeşte despre a fi umplut de furie. Nu mai poţi controla supărarea ta sau să-ţi înfrânezi ostilitatea. Ai pierdut controlul şi ai explodat în furie. Sau în Luca 5:26 găseşti ideea de a fi umplut cu frică, unde frica te-a dominat în aşa măsură că ai pierdut capacitatea ta de a găsi speranţă iar echilibrul tău mintal, în acea situaţie terifiantă, este pierdut, pentru acel moment, sau pentru totdeauna. Aşa că a fi umplut cu frică sau supărare sau mânie sau întristare, sau a fi umplut cu Duhul Sfânt, înseamnă a fi dominat de acea forţă, în aşa fel că eşti sub controlul ei complet. Aceasta este ideea. El o compară cu a fi beat. Alcoolul este o substanţă care preia controlul. Atunci când oamenii ajung să fie beţi, şi-au abandonat echilibrul mintal. Şi-au abandonat judecata. Şi-au pierdut abilitatea de a-şi controla comportamentul, vorbirea, emoţiile, mintea lor. Au ajuns sub controlul acelui drog. Şi, pentru că veni vorba, în Efes, făceau aceasta în mod intenţionat. În lumea antică, acesta era unul din modurile în care se închinau dumnezeilor falşi, prin beţie, lăcomie în mâncare şi orgii sexuale. Ei credeau că s-au pierdut ei înşişi, că au ieşit din lumea temporală şi au intrat în contact direct cu zeii, cu cât mai mare era gradul de depravare şi beţie, cu atât mai mult intrau în contact cu zeii. Dar adevărul era că de fapt erau beţi şi în contact demonic. Apostolul Pavel spune că acesta nu este modul corect de abordare al religiei. Un ospăţ în cinstea lui Bacchus, asfel petreceau ei în templul lui Bacchus. Am fost acolo, în oraşul Baalbek, lângă Damasc. Toate rămăşiţele de cultură medievală găsite acolo demonstrează aceasta. Asfel ei se închinau lui Dionysus în Efes.
    Pavel spunea: “Nu veţi ajunge la Dumnezeu în felul acesta. Dar veţi ajunge, dacă sunteţi umpluţi si controlaţi de Duhul Sfânt”. Care este înţelesul acestui lucru? Păi, noi toţi avem Duhul Sfânt. În Romani 8:9: “Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” La toţi ni s-a dat Duhul Sfânt. Noi suntem templul Duhului Sfânt. El este acela care a venit să locuiască cu noi, în momentul salvării noastre. Dar noi nu suntem întotdeauna controlaţi de Duhul Sfânt. Acest lucru este deosebit de important de a fi înţeles. Să privim înapoi în Efeseni 5 şi să vedem ce înseamnă. Aşa cum am spus, nu există becuri care să se aprindă. Sau alarme care să sune. Nu vor fi sentimente manifestante a umplerii Duhului în viaţa ta. Nu va fi nimic deosebit din punct de vedere fiziologic ca să identifici acest lucru. Dar există câteva efecte a umplerii Duhului. Dacă sunteţi plin de Duh, în versetul 19, atunci vorbiţi între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cântări duhovniceşti. Atunci cânţi, în inima ta pentru Domnul. Dintr-o dată rămâi pierdut în uimire, dragoste şi laudă şi eşti controlat de închinare. Şi nu numai aceasta, dar inima ta este mulţumitoare. Versetul 20: “mulţumeşti pentru toate lui Dumnezeu, Tatăl, în Numele Domnului Isus Hristos.” Eşti copleşit cu mulţumire indiferent de ce se va întâmpla în viaţa ta. Eşti pur şi simplu umplut cu laudă pentru Dumnezeu.
    De asemenea, versetul 21, eşti supus altuia în frica lui Hristos şi ai o atitudine umilă dominatoare în viaţa ta care te face să te supui celor din jurul tău. Dacă eşti o soţie, eşti supusă soţului tău de bunăvoie şi cu bucurie. Dacă eşti soţ, îţi iubeşti soţia ta. Şi Pavel continuă să descrie astfel, capitolul 6 versetul 1 dacă eşti un copil plin de Duh, îţi asculţi părinţii tăi. Dacă sunteţi părinţi plin de Duh, nu veţi provoca copii voştri la mânie. Dacă eşti un sclav plin de Duh, sau un slujitor sau un angajat, eşti ascultător stăpânului tău, asemeni lui Hristos. Dacă eşti un stăpân plin de Duh, atunci vei face acele lucruri pentru angajaţii tăi, care vor aduce cinste adevăratului stăpân, Domnul Însuşi. Toate acestea sunt comportamente care decurg din faptul de a fi controlat de Duhul Sfânt. Şi este foarte interesant şi foarte important. O viaţă de închinare, de umilinţă, de bucurie, o viaţă petrecută în mod corect în familie, o viaţă corectă în mediul înconjurător al lumii unde lucrezi sau serveşti, fiecare lucru îşi găseşte locul potrivit atunci când eşti total controlat de Duhul Sfânt. Iar acest lucru nu este mistic, de neînţeles.
    Să vă arăt un text din Biblie. Coloseni 3:16, este foarte important. Coloseni 3:16, vă va da o comparaţie, care va explica ce înseamnă să fii umplut cu Duhul, sau controlat de Duhul. În versetul 16, Coloseni 3:16, Pavel scrie: “Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi.” Cuvântul “plusios” în greacă are sensul de “excesiv” Este un cuvânt important. Este un cuvânt ce exprimă generozitatea. Cuvântul lui Hristos, în mod excesiv, din belşug să locuiască în voi. Acum priviţi la rezultat. “Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.” Acelaşi rezultat este obţinut, la fel ca şi rezultatul obţinut din a fi plin de Duhul, doar că acum este vorba de a lăsa Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi. Şi ce are să se întâmple? Închinare şi laudă, bucurie şi mulţumire. Orice vei face, vei face în numele Domnului Isus. Îi vei da mulţumire Lui, versetul 17: soţiile vor fi supuse soţilor lor. Soţii îşi vor iubi soţiile. Copiii vor asculta de părinţi. Taţii nu îşi vor scoate din sărite copiii. Sclavii sau slujitorii îşi vor asculta stăpânii. Şi, capitolul 4 versetul 1, stăpânii vor fi drepţi şi corecţi. Vedeţi, obţineţi acelaşi rezultat, din două cauze. Efeseni, plin de Duh, iar aici,  Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi. Concluzia: acelaşi lucru.
    Ce înseamnă a fi controlat de Duhul Sfânt? Înseamnă a fi dominat de Cuvânt. Cuvântul nu poate fi separat de Duh. Duhul este autorul Scripturii. El este autorul. El este interpretul. El este cel care îl aplică. El este cel ce validează propriul Său cuvânt. Aşa că atunci când vorbim despre a fi plin de Duh, vorbim despre a fi controlat de Duhul. Duhul ne controlează atunci când suntem saturaţi cu adevăr, când suntem saturaţi cu Cuvânt; când Cuvântul ne domină, Duhul ne controlează. Cuvântul preia conducerea minţii noastre. Cuvântul preia controlul emoţiilor noastre şi Cuvântul preia controlul voinţei noastre. Nu-i nimic de neînţeles. Nu este ceva care ţi se întâmplă atunci când ai o experienţă ascunsă. Aceasta nu vine pentru că ai vorbit în limbi, sau cineva şi-a pus mâinile peste tine şi ai căzut pe spate. A fi plin de Duh înseamnă a fi controlat de Duhul, iar Duhul te va controla aplicând Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa ta. Dar tu nu poţi aplica ceva ce tu nu cunoşti. Şi astfel ajungi să fii îmbogăţit din belşug cu adevărul divin, care apoi devine adevărul conducător prin care Duhul te îndreaptă către voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu, care este? Este ca tu să fii mântuit şi plin de Duh.  Înainte de a întreba: Doamne, cu care fată ar trebui să mă căsătoresc?””  Sau: “Doamne, cu care băiat ar trebui să mă căsătoresc?” Sau: “Ar trebui să merg acolo?” Sau: “Ar trebui să vin aici, sau să fac cutare sau cutare lucru?” Acestea sunt întrebări cu aspect mai mult material. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit şi plin de Duhul Sfânt.
    În al treilea rând, deschide-ţi la 1 Tesaloniceni capitolul 4. Dacă nu ştii voia lui Dumnezeu, cum eşti? Nesăbuit, pentru că ea există acolo pentru tine. Şi aici este o altă afirmaţie directă şi deschisă. 1 Tesaloniceni 4:3: “Voia lui Dumnezeu este:” O! Nu este mult loc pentru speculaţie, nu-i aşa? Nu e greu de înţeles. Nu este enigmatică. “Aceasta este voia lui Dumnezeu: sfinţirea ta.” Cuvântul important înseamnă separare. Separare de ce anume? De păcat. Să fii despărţit de păcat.  Dumnezeu te vrea mântuit, te vrea să fii controlat de Duhul şi vrea să fii despărţit de păcat. Este exact aşa cum spune. Tu trebuie, versetul 1, să umbli cum îi place lui Dumnezeu. Tu trebuie să excelezi mai mult în acest lucru. Şi tu cunoşti ce legi ţi-am dat prin autoritatea Domnului Isus. Tu ştii ce înseamnă să trăieşti o viaţă sfântă. Este relevat în Cuvântul lui Dumnezeu, care este locul unde Duhul Sfânt preia controlul vieţii tale, atunci când Cuvântul ajunge să te domine. Tu ştii deja toate acestea, şi astfel voia lui Dumnezeu este ca să le împlineşti, şi să te desparţi de păcat, ascultând de legea sfântă a lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca tu să fii sfinţit. Dar ce anume înseamnă acest lucru? Haideţi să vorbim în mod concret. El spune patru lucruri. Unul, este, să te abţii de la imoralitatea sexuală. Acum vorbim în mod concret. Stai departe de păcatele sexuale. Cinveva va întreba: “Cât de departe?” Atât de departe cât trebuie de a fi separat de toate păcatele sexuale, foarte concret. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Câteodată, un cuplu vine şi ei doresc să se căsătorească, stau în biroul meu şi le spun: “Spuneţi-mi câte ceva despre voi. Unde v-aţi cunoscut? Şi aşa mai departe.” Şi anii trecând, totdeauna am pus cândva întrebarea: “Sunteţi implicaţi în vreo relaţie sexuală păcătoasă?” Este o abordare directă. Şi uneori vezi aceste feţe luminoase spunând: “Nu, aşteptăm până la căsătorie.” Alteori, aceste feţe sunt abătute şi ruşinoase, iar răspunsul meu este: Dacă vă comportaţi cu bună ştiinţă în afara voiei lui Dumnezeu, şi nu vreţi să împliniţi voia lui Dumnezeu care este revelată, atunci cum puteţi crede că voia lui Dumnezeu este ca relaţia voastră să continue? Şi câteodată ei răspund: “Păi, noi credem că voia lui Dumnezeu este ca noi să ne căsătorim.” Prima întrebare este: “Păcătuiţi voi având acte sexuale împreună? Pentru că dacă e aşa, voi nu sunteţi în voia lui Dumnezeu acum. Trebuie să mergeţi înapoi. Mergeţi înapoi, reluaţi legătura voastră dar la un nivel pur. Şi atunci când veţi împlini acest lucru, care este cunoscut ca fiind voia lui Dumnezeu, atunci veţi fi la punctul unde Dumnezeu vă va face cunoscut foarte clar, care este voia Lui despre ceea ce încă nu este revelat.” Staţi departe de păcatul sexual. Şi, desigur că este prezent peste tot. Este pretutindeni, întodeauna a fost, nu este nimic nou sub soare, doar că apare în forme diferite. Staţi departe de păcatul sexual. Şi devine mai specific în versetul 4: “fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul care este trupul, în sfinţenie şi cinste.” Condu-ţi trupul în aşa măsură încât să-L onorezi pe Dumnezeu. Condu-ţi trupul într-un mod curat. Păstrează-ţi trupul curat. El continuă în versetul 5: “Nu în aprinderea poftei, ca Neamurile care nu cunosc pe Dumnezeu.” Nu te comporta ca păgânii fără de Dumnezeu. Nu te comporta în felul lumii. Stai departe de păcatul sexual, condu-ţi trupul astfel ca să-L onorezi pe Dumnezeu, asemeni 1 Corinteni 9, constrânge-l în supunere, dacă este nevoie. Nu te comporta ca păgânii fără Dumnezeu.
    În al patrulea rând, el spune că nici un om nu trebuie să încalce regulile, şi să-şi înşele fratele în cauză. O! Ce înseamnă acest lucru? Nu profita de alţi oameni. Nu profita în nici un fel de alţi oameni, pentru nici un motiv, în special în domeniul sexual, spun aceasta tinerilor. În special voi fetelor, fiţi atente atunci când un oarecare băiat vine şi spune: “Te iubesc, te iubesc, te iubesc.” Și vrea să-ţi fure virginitatea. Aceasta nu este dragoste. Ci este poftă, pasiune senzuală, care nu are nimic de a face cu dragostea. Dragostea este mult mai nobilă, mult mai glorioasă, mult mai grandioasă decât pofta, iar o dragoste pură şi adevărată va spune: “Te iubesc atât de mult, încât nu voi proceda aşa. Atât de mult te iubesc.” Acest fel de înşelăciune care se întâmplă nu reprezintă voia lui Dumnezeu. Este voia lui Dumnezeu ca să fii separat de păcat. Stai departe de păcatul sexual. Cât de departe? Suficient de departe încât să fii complet separat de el. Comportă-te în aşa fel să-l onorezi pe Dumnezeu, nu te comporta ca păgânii din jurul tău, nu profita de alte persoane în scopul mulţumirii tale, în scopul de a-ţi împlini pofta ta proprie. În 1 Petru 4:2, Petru spune aşa cum am citat mai devreme “în vremea în care-i mai rămâne de trăit în trup” Ascultaţi: “să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Nu mai este vorba de poftă, ci de voia lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu este ca să te opreşti din a pofti. Poftele trupului, poftele ochilor, mândria vieţii, opreşte-te din a pofti şi începe să urmăreşti sfinţirea.

 

    Voia lui Dumnezeu este aşa de importantă pentru că, în 1 Tesaloniceni 4:6 : “Pentru că Domnul pedepseşte toate aceste lucruri, exact aşa cum v-am spus mai înainte şi v-am avertizat.” Nu veţi scăpa nepedepsiţi. Există un preţ de plătit. Versetul 7: “Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” Apropo, versetul 8: “cine nesocoteşte aceste învăţături nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu, care v-a dat şi Duhul Său cel Sfânt.” Dacă respingi aceste lucruri, nu mă respingi pe mine. Nu-l respingi pe omul care le-a scris. Îl respingi pe Dumnezeu care Ţi-a dat Duhul Său Sfânt, ca să ai putere pentru a fi curat. Deci, care este voia lui Dumnezeu? Să fii mântuit, să fii umplut de Duhul, să fii sfinţit. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Începe cu aceste lucruri. Numărul patru: şi vom privi la aceasta în mod sumar: să fii supus. Ascultător, supus. În Iacov capitolul 4, în versetul 7 spune: “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.” Acesta este primul punct în supunere. “Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu.” De asemenea, Efeseni 5:21 spune: “Supuneţi-vă unii altora. Supuneţi-vă unii altora.” Se referă la smerenie, oameni buni! Fiţi supuşi! Supuneţi-vă lui Dumnezeu. Supuneţi-vă unii altora. Soţiilor, supuneţi-vă soţilor voştri. Şi soţilor, fiţi supuşi, în sensul de a vă iubi soţiile voastre, căutând să împliniţi dorinţele lor. Evrei 13 ne spune, în versetul 7 şi 17 să ne supunem mai marilor noştri în Domnul, să ne supunem păstorilor şi bătrânilor bisericii care ne conduc şi ne îndreaptă. 1 Petru capitolul 2 versetul 13, şi puteţi să deschideţi pentru un moment la 1 Petru capitolul 2. Acolo spune: “Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti, pentru Domnul: atât împăratului, ca înalt stăpânitor, cât şi dregătorilor, ca unii trimişi de el să pedepsească, etc.” Versetul 15: “Căci voia lui Dumnezeu este ca făcând bine.” Este voia lui Dumnezeu, să vă supuneţi autorităţilor, pentru ca niciodată să nu determinaţi ca Evanghelia să fie defăimată. El spune: “făcând ce este bine, să astupaţi gura oamenilor neştiutori şi proşti.” Prin faptul că eşti un bun cetăţean, supus autorităţilor pe care Dumnezeu le-a pus peste tine în forma stăpânirii umane, vei reduce la tăcere pe cei care critică credinţa creştină. Te supui guvernului. Te supui autorităţii din biserică. Te supui în familie. Vă supuneţi unii altora. Te supui lui Hristos ca Domn. Te supui lui Dumnezeu. Supunere smerită, viaţa ta trebuie să fie caracterizată în toate lucrurile de smerenie, supunere, la toate nivelurile. Aceasta este voia lui Dumnezeu. Smeriţi-vă, smeriţi-vă şi la timpul potrivit, Dumnezeu vă va înălţa. Aceasta este voia Lui.
    Numărul cinci: voia Lui este ca să suferi. Dacă sunteţi încă în 1 Petru, priviţi la capitolul 3, dacă nu, deschideţi la capitolul 3. 1 Petru 3:17: “Căci este mai bine” scrie Petru, “Căci este mai bine, dacă aşa este voia lui Dumnezeu, să suferiţi pentru că faceţi binele decât pentru că faceţi răul.” Dumnezeu hotărăşte suferinţa noastră. Este corect. Dumnezeu hotărăşte suferinţa noastră pentru că El ştie ce suferinţa va face din noi. În capitolul 2, versetul 20 spune: “Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu.” Dumnezeu este mulţumit când îndurăm cu răbdare suferinţa. Capitolul 4, versetul 19: “Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu” aşa scrie: “Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu”, 1 Petru 4:19, “să-şi încredinţe-ze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine.” Aşa că faci ceea ce este corect. Continui să faci ceea ce este corect. Începi să suferi pentru aceasta şi înduri suferinţa încredinţându-ţi sufletul unui Dumnezeu credincios. Şi, într-un sens, urmezi exemplul lui Hristos, care, chiar perfect fiind, a suferit. Suferinţa este o parte din ceea ce Dumnezeu vrea să facă în viaţa ta. Suferinţa te desăvârşeşte. Nu vorbim despre suferinţa din cauza păcatului. A suferi pentru răul făcut, înseamnă disciplinare. Dumnezeu vrea ca tu să stai în faţa acestei lumi ostile, într-un aşa fel evlavios, trăind o aşa viaţă evlavioasă, încât vei fi defăimat şi batjocorit, vei avea probleme, vei fi îndepărtat de către familie şi prieteni, şi cine ştie unde. Şi prin toată această suferinţă, Dumnezeu te va perfecta. Nu poţi avea toate bucuriile, atunci când treci prin diferite încercări, acestea vor lucra spre perfecţiune. 1 Petru 5:10: “după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi” Să suferi de dragul neprihănirii, trăind o viaţă curate într-o lume nedreptă, atunci lumea nedreaptă va reacţiona când este confruntată cu o aşa virtute şi devotement şi asa adevăr pe care îl trăim şi îl proclamăm pentru Hristos. Toţi cei care trăiesc în mod evlavios în lumea prezentă, 2 Timotei 3:12, vor fi persecutaţi, unii mai mult decât alţii. Este voia lui Dumnezeu când tu suferi pentru că faci ceea ce este correct ca prin aceasta să fii smerit şi întărit. În 2 Corinteni capitolul 12, apostolul Pavel ne spune că a acceptat suferinţa sa. El a acceptat-o pentru că a văzut în ea mâna lui Dumnezeu. El spune că i-a fost dat un ţepuş în carne. El spune: “De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia.” Iar El îi răspunde: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită” Dumnezeu ştie că puterea ta spiritual este dependentă de slăbiciunea ta iar slăbiciunea ta este rezultatul suferinţei tale. “De aceea” scrie Pavel, “simt plăcere în slăbiciuni,în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” Nu vorbesc despre suferinţa ca pedeapsă pentru faptele rele, ci despre suferinţa cauzată pentru că fac bine. Acceptă această suferinţă şi fii îndrăzneţ şi curajos, şi lasă-L pe Dumnezeu să-şi facă lucrarea Sa perfectă. Iar, în final, mai există încă un lucru.

    Voia lui Dumnezeu pentru tine, aceasta e voia Lui pentru viaţa ta, să fii mântuit, să fii umplut de Duhul, să fii sfinţit, să fii supus, să suferi şi în final să aduci mulţumiri. Să fii mulţumitor. Ascultă la 1 Tesaloniceni 5:18: “Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile.” pentru că aceasta ce este? Voia lui Dumnezeu pentru tine. O inimă mulţumitoare în mod constant, se va bucura întotdeauna. Roagă-te fără încetare. Mulţumeşte pentru toate lucrurile. Bucurie constantă, rugăciune constantă umplută cu mulţumiri constante. Este aşa viaţa ta? Eşti tu aşa? Chiar eşti copleşit de mulţumire? Chiar reverşi din tine mii de mulţumiri? Aceasta este voia lui Dumnezeu pentru tine. Nu este nici un mister, oameni buni. Nici un mister. Voia lui Dumnezeu este să fii mântuit, umplut de Duhul, sfinţit, supus, să suferi, şi, tot timpul, să aduci mulţumiri. Aceasta e voia lui Dumnezeu. Dar vei spune: “O! Mă înşeli. Am crezut că voi căpăta un răspuns despre fata cu care ar trebui să mă căsătoresc.” O, dar am să-ţi răspund. Am să-ţi spun exact ce trebuie să faci. Tu spui: “Vreau un răspuns exact.” Acesta e un lucru bun. Există un principiu, şi-ţi va place. Îţi va plăcea. Dacă eşti mântuit, umplut cu Duhul, sfinţit, supus, în suferinţă şi plin de mulţumiri, eşti pregătit să auzi ce-ţi voi spune? Fă tot ceea ce vrei să faci. Fă tot ceea ce vrei să faci. Căsătoreşte-te cu cine vrei. Mergi oriunde vrei să mergi. Lucrează oriunde vrei să lucrezi. Alege tot ceea ce vrei să alegi. Dar vei spune: “O! Eşti sigur de ceea ce spui?” Pe deplin. Pentru că, dacă aceste lucruri sunt adevărate în viaţa ta, cine crezi că îţi controlează vaţa? Fă ceea ce vrei să faci. Oamenii mă întreabă: “De ce ai venit în biserica Grace Church?” Am vrut să vin. Nu a fost nimic ascuns. Nu am auzit voci din cer. Am ştiut eu că se va întâmpla aşa? Nu, am venit aici pentru că am vrut să vin. Am spus: Este un loc bun. Oamenii mă vor. Nimeni altcineva nu mă vrea. Vreau să merg. Nu am avut prea multe opţiuni. Şi încă nici nu am. Oamenii spun: “Cum ai decis să te căsătoreşti cu Patricia?” A fost uşor. Am vrut-o pe ea şi nu pe alta. Şi am spus: Doamne, pe ea o vreau, este chiar aici. Şi cred că tu îmi controlezi dorinţele mele. Dar vei spune: “Am nevoie de un verset pentru aceasta.” Există şi aşa ceva. Îţi voi da un verset. Ştiu, eşti obişnuit să primeşti un verset. Uite versetul. Psalmul 37:4, eşti pregătit să-l auzi? “Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce îţi doreşte inima.” Aceasta nu înseamnă că îţi va împlini dorinţele tale, ci că le va planta pe ale Lui în inima ta. Să-ţi găseşti plăcerea în Domnul, să fii mântuit, umplut de Duhul, supus, toate aceste lucruri. Să-ţi găseşti plăcerea în Domnul şi El, va planta dorinţele Sale în inima ta. De ce sunt în lucrare? Pentru că am vrut să fiu. De ce sunt la biserica Grace Church? Pentru că am vrut să fiu. De ce vin aici şi procedez astfel? Pentru că vreau. Şi vreau să fiu sigur că dorinţele care vin din inima mea, reflectă dorinţele pe care Dumnezeu le are pentru viaţa mea. Şi astfel, dacă merg după ceea ce ştiu că este voia lui Dumnezeu, atunci ceea ce nu ştiu că ar fi voia lui Dumnezeu, simplu devine o problemă de a urma dorinţele pe care Dumnezeu le-a plantat în inima mea pentru că îmi găsesc plăcerea în El. Genesa 24:27: “Domnul m-a îndreptat în casa fraţilor stăpânului meu.” Începe să mergi pe cale şi Domnul te va conduce. Un alt mod de a spune este versetul 5 din Psalmul 37: “Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra.” El va împlini această promisiune. De fapt El va împlini voia Sa dacă îţi vei găsi plăcerea în El şi te vei încredinţa Lui.
    Tată, îţi mulţumim pentru Cuvântul minunat care ni L-ai dăruit. Ajută-ne să fim credincioşi să facem voia Ta asemeni psalmistului, Doamne, învaţă-ne să facem voia Ta. Acum, împreună cu mine spuneţi: Dumnezeul păcii care v-a ridicat dintre morţi, marele Păstor al oilor, care, prin sângele legământului veşnic, Isus, Domnul nostru, să vă echipeze cu toate lucrurile bune, necesare pentru a face voia Lui, să lucreze în noi ceea ce este plăcut în faţa Sa, prin Isus Hristos, a căruia să fie slava în vecii vecilor. Amin! 

Download Formats:

Introducere

Mulţi creştini sunt confuzi în privinţa modalităţii de a cunoaşte voia lui Dumnezeu în viaţa lor. Această carte este o încercare de a-i ajuta. Ea nu prezintă o formulă infailibilă de călăuzire, pentru că nici Biblia nu ne descoperă un astfel de lucru. Trebuie să evităm să căutăm călăuzirea Divină într-un mod mai degrabă mecanic decât spiritual.

Această carte nu pretinde că îţi dă toate răspunsurile. Scopul ei principal este să te încurajeze să fii mai dependent de Duhul Sfânt.

Watchman Nee a spus, „Noi, fiinţele umane, nu suntem menite să scriem cărţi „perfecte”. Pericolul unei astfel de perfecţiuni este că omul ar putea înţelege lucrurile fără ajutorul Duhului Sfânt. Iar, dacă Dumnezeu ne dă cărţi, ele vor fi câteodată doar nişte texte fragmentare, nu întotdeauna clare, consistente din punct de vedere logic, lipsindu-le concluziile explicite. Însă astfel de cărţi devin parte a vieţii noastre şi ne păstoresc viaţa. Nu putem diseca, schiţa sau sistematiza faptele Divine. Numai creştinul imatur va încerca să ajungă întotdeauna la concluzii satisfăcătoare din punct de vedere logic. Cuvântul lui Dumnezeu are drept caracteristică fundamentală pe aceea că întotdeauna vorbeşte în primul rând spiritului nostru şi vieţii noastre”.

Fie ca această carte să nu se limiteze la a împărtăşi minţii tale informaţii, ci, mai presus de toate, să dea viaţă duhului tău.

Câteva cuvinte privind conţinutului acestei cărţi: Niciun paragraf, sau chiar capitol, nu este complet în sine, dacă nu este citit în contextul întregii cărţi. În unele cazuri, chiar dacă o singură propoziţie din carte este ignorată sau citită fără atenţie, aceasta poate conduce la o înţelegere cu totul diferită de cea intenţionată de autor.

De aceea aş îndemna de aceea cititorul să citească această carte fără grabă şi cu atenţie (citeşte-o de două ori dacă este posibil) pentru a primi mesajul corect.

Capitolul al doilea este poate cel mai important capitol din carte. Dacă îndeplinim condiţiile pentru găsirea voii lui Dumnezeu, atunci călăuzirea devine o chestiune simplă. De obicei, faptul că ne împotmolim se datorează unor condiţii esenţiale rămase neîndeplinite în viaţa noastră

Fie ca Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să-L glorificăm făcând voia Lui pe pământ precum în cer.

Sunt îndatorat unui număr de slujitori ai Domnului care au citit manuscrisul original al acestei cărţi şi mi-au oferit sugestii preţioase.

Zac Poonen

PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU VIAŢA TA

Pentru om, cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu este să facă voia lui Dumnezeu. Aceasta e ceea ce Domnul Isus i-a învăţat pe ucenicii Săi.

Odată, El a spus că numai aceia care fac voia Tatălui Său vor intra în împărăţia cerurilor (Matei 7:21). El a mai spus, de asemenea, că adevăraţii lui fraţi şi surori sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:50).

Această afirmaţie a fost transmisă cu credincioşie de către apostoli generaţiei lor. Petru arăta că Dumnezeu i-a eliberat pe oameni de păcat pentru ca astfel ei să poată face voia Lui (1 Petru 4:1, 2).

Pavel afirma că noi, creştinii, suntem recreaţi în Isus Hristos astfel încât să putem umbla pe calea deja trasată de Dumnezeu pentru noi. De aceea, el îi îndemna pe creştinii din Efes să nu fie nepricepuţi, ci să înţeleagă care este voia lui Dumnezeu pentru vieţile lor (Efeseni 2:10; 5:17).

El s-a rugat pentru creştinii coloseni să poată fi umpluţi de cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Le-a spus acestora că şi Epafras se ruga pentru ei să poată împlini toată voia lui Dumnezeu (Coloseni 1:9; 4:12).

Apostolul Ioan învăţa că numai aceia care fac voia lui Dumnezeu vor rămâne pentru totdeauna (1 Ioan 2:17).

Din nefericire, această afirmaţie este rostită din ce în ce mai rar în zilele noastre, de către cei din generaţia noastră. Astfel se şi explică superficialitatea şi lipsa de putere a credinciosului de rând din ziua de astăzi. Oamenii sunt îndemnaţi să vină la Isus doar pentru a primi iertarea. În vremea apostolilor, oamenilor li se spunea că iertarea păcatelor era doar începutul unei vieţi dedicate împlinirii desăvârşite a voii lui Dumnezeu.

Faptele Apostolilor 13:22 ne spune că David era numit „om după inima lui Dumnezeu” deoarece dorea să facă numai voia lui Dumnezeu. Într-un alt loc, chiar David ne spune că se desfăta în împlinirea voii lui Dumnezeu (Psalmul 40:8). El nu era un om perfect. A comis multe păcate, unele foarte grave, pentru care Dumnezeu l-a pedepsit aspru. Totuşi, Dumnezeu l-a iertat şi a găsit plăcere în el pentru că, în esenţă, David a dorit să împlinească pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Aceasta ne încurajează şi pe noi să credem că, în ciuda tuturor imprefecţiunilor noastre, şi noi putem fi bărbaţi şi femei după inima lui Dumnezeu Singura condiţie este ca inimile noastre să tânjească după a face voia Lui.

Noul Testament îndeamnă credincioşii să umble aşa cum a umblat Isus, urmând exemplul Lui (1 Ioan 2:6). Principiul călăuzitor al lui Isus, pentru întreaga sa viaţă şi lucrare, a fost să împlinească voia Tatălui Său. El nu a întreprins niciodată o acţiune înainte ca Tatăl Său să îi ceară lucrul acesta. Iar atunci când a acţionat, nici ameninţările vrăjmaşilor, nici rugăminţile prietenilor nu L-au putut opri de la a face ceea ce Tatăl Său I-a cerut.

Hrana Sa zilnică era să facă voia Tatălui Său (Ioan 4:34). Aşa cum oamenii tânjesc după mâncare pentru a-şi hrăni trupurile, El tânjea să facă voia Celui Care L-a trimis. Fiecare credincios ar trebui să aibă o astfel de dorinţă arzătoare de a împlini pe de-a-ntregul voia lui Dumnezeu.

Cât de uşor este să ne rugăm „Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” şi apoi să facem doar ceea ce ne place, fără să mai căutăm călăuzirea lui Dumnezeu în viaţa noastră de zi cu zi.

Planul lui Dumnezeu este cel mai bun

Este culmea prostiei să nu căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Dacă ai fi singur în mijlocul unei păduri dese, într-o noapte extrem de întunecoasă, neştiind încotro s-o apuci, ai fi fericit să ai cu tine pe cineva care cunoaşte fiecare colţişor al pădurii şi în care să te poţi încrede în totalitate. L-ai urma bucuros, fără a te îndoi de direcţia pe care ţi-o indică. Ar fi o prostie să ignori sfatul lui şi să cauţi tu însuţi de capul tău, o direcţie în acea pădure densă şi întunecată, plină de pericole ascunse.

Totuşi, mulţi credincioşi fac întocmai lucrul acesta. Viitorul care ne stă înainte este mai întunecos decât orice altceva de pe pământ. Nu putem vedea nimic înainte. Cu toate acestea, noi trebuie să mergem înainte. Uneori, în viaţa noastră, întâlnim răspântii când trebuie să luăm decizii cu implicaţii majore.

Decizii precum alegerea carierei, alegerea unui partener de viaţă ne afectează întregul viitor. Cum trebuie să decidem în aceste situaţii? Nu cunoaştem nimic despre pericolele şi capcanele ascunse pe care le-am putea întâlni atunci când alegem o cale anume. Nu ştim nimic despre cursele pe care ni le-a aşezat Satan. Şi, cu toate acestea,,noi trebuie să decidem pe ce cale să înaintăm. De aceea ar fi nu doar de dorit ci chiar necesar să avem pe cineva alături în aceste momente, pe cineva în care să ne putem încrede în totalitate, pe cineva care să cunoască întregul viitor.

Găsim un astfel de Om în Domnul Isus Hristos iar El este mai mult decât nerăbdător să ne călăuzească către cea mai bună şi mai sigură cale. Biblia ne învaţă că Dumnezeu are un plan specific pentru viaţa fiecăruia (Efeseni 2:10). El ne-a planificat o carieră, ne-a ales un partener de viaţă şi a planificat chiar şi unde vom locui şi ce vom face în fiecare zi.

În orice situaţie, alegerea Lui este cea mai bună cu putinţă, pentru că El ne cunoaşte atât de bine şi ia în calcul orice factor. Aşadar, cel mai înţelept lucru cu putinţă este să căutăm voia Lui în toate aspectele – atât în cele majore cât şi în cele minore.

Este un lucru prostesc şi periculos să ne călăuzim doar după judecata minţilor noastre limitate şi după impulsurile propriilor emoţii. Dacă nu suntem pe deplin încredinţaţi că planul lui Dumnezeu este, într-adevăr, cel mai bun cu putinţă, nici nu-l vom căuta cu toată seriozitatea.

Mulţi au făcut din vieţile lor un eşec pentru că nu au căutat voia lui Dumnezeu încă din tinereţe. Este „bine pentru om să poarte jugul în tinereţea lui” (Plângerile lui Ieremia 3:27). În Matei 11:28-30, Isus ne invită să luăm jugul Lui asupra noastră. Însă ce înseamnă să iei un jug asupra ta?

Când se foloseşte pereche de boii la aratul unui ogor, aceştia sunt ţinuţi împreună printr-un jug pus pe grumazurile lor. Când un bou tânăr este învăţat să are, el este înjugat împreună cu un altul mai experimentat. Cel tânăr este astfel constrâns să meargă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm cu cel bătrân. Iată ce înseamnă să luăm jugul lui Isus asupra noastră. Va trebui să mergem cu Isus pe calea care-I place Lui, fără să ne grăbim vreodată să facem altceva decât ceea ce ne călăuzeşte El,, fără să rămânem în urmă atunci când El ne cheamă să facem un nou pas în ascultare.

Puţini înţeleg această semnificaţie a jugului. Şi încă şi mai puţini sunt gata să-l accepte. Boul este forţat de proprietarul lui să ia jugul. Dar pe noi Isus ne invită să luăm jugul.Nu e vorba aici de o constrângere. Cât de nebuni suntem să respingem această invitaţie! Noi mai degrabă luăm jugul greu al propriei voinţe, cu toate frustrările, înfrângerile şi regretele care-l însoţesc, decât să luăm jugul uşor al lui Isus, care ne aduce libertatea adevărată şi odihna deplină!

„Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă – toţi aceia care vă trudiţi din greu sub un jug încărcat. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine ( aşa cum îl învaţă boul mai bătrân pe cel mai tânăr), căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” (Matei 11:28-30).

Citim despre Enoh că „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22). Cu alte cuvinte, Enoh nu a dat năvală înainte, nici nu a rămas în urmă, ci a umblat, timp de trei sute de ani, pe calea stabilită de Dumnezeu, ca unul înjugat la jugul lui Dumnezeu. Ca urmare, Dumnezeu a declarat solemn că viaţa lui Enoh I-a fost plăcută Lui (Evrei 11:5). Acesta este singurul mod prin care îi putem fi plăcuţi lui Dumnezeu – trăind şi mergând înainte sub jugul Său, în voia Sa perfectă. Numai aşa vom fi capabili să stăm înaintea Lui fără regret atunci când El va veni din nou.

Ratând planul lui Dumnezeu

Este posibil ca un credincios să rateze voia perfectă a lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Saul a fost ales de Dumnezeu să fie împărat peste Israel, dar, în cele din urmă, ca rezultat al nerăbdării şi neascultării lui, Dumnezeu l-a respins. Este adevărat că el a rămas pe tron mai mulţi ani, dar eşuase în a împlini voia lui Dumnezeu pentru viaţa sa.

Solomon este un alt exemplu. El a fost plăcut lui Dumnezeu în primii ani, dar a căzut mai târziu prin căsătoriile sale cu femei străine.

În Noul Testament suntem îndemnaţi de două ori să luăm ca avertisment exemplele israeliţilor care au pierit în pustie. Voia perfectă a lui Dumnezeu a fost ca ei să intre în Canaan. Dar toţi, cu excepţia a doi dintre ei, au pierdut prin necredinţă şi neascultare, împlinirea voii perfecte a lui Dumnezeu în viaţa lor (1 Corinteni 10:1- 12; Evrei 3:7-14).

În mod asemănător, mulţi credincioşi au compromis planul perfect al lui Dumnezeu pentru viaţa lor prin neascultare şi compromis – adesea în ceea ce priveşte căsătoria sau alegerea unei cariere.

G. Christian Weiss în cartea,

„Voia perfectă a lui Dumnezeu”,ne povesteşte despre un profesor dintr-o şcoală biblică, care le-a spus într-o zi studenţilor: „am trăit cea mai mare parte a vieţii mele în afara voii perfecte a lui Dumnezeu”. În tinereţe, Dumnezeu îl chemase să fie misionar, dar el s-a abătut de la această chemare ca urmare a căsătoriei. Apoi a început o viaţă egoistă, lucrând într-o bancă şi având ca scop principal pe acela de a câştiga mulţi bani. Dumnezeu a continuat să-i vorbească mai mulţi ani, dar el a refuzat să îşi înmoaie inima. Într-o zi, copilaşul lui a căzut de pe scaun şi a murit. Această întâmplare l-a adus în genunchi şi, după o noapte întreagă petrecută în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, şi-a pus viaţa pe deplin în mâinile lui Dumnezeu. Acum era prea târziu pentru ca el să mai meargă în Africa. Această uşă era închisă. Şi-a dat seama că acel lucru ar fi fost cel mai bun lucru pe care Dumnezeu îl pregătise pentru el, dar pierduse deja ocazia pe a merge pe această cale. Tot ce putea face era să-I ceară lui Dumnezeu să se folosească de restul vieţii sale. A devenit profesor într-o şcoală biblică, dar nu putea uita niciodată că acesta nu era planul principal pe care Dumnezeu îl făurise pentru el, ci doar un plan secundar.

Weiss continuă: „De atunci am întâlnit numeroşi oameni care aveau mărturii asemănătoare. De obicei, aceste mărturii erau însoţie de lacrimi amare sau chiar scăldate în lacrimi.

Trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că El are modalităţi de a se folosi chiar şi de aceia care, datorită păcătoşeniei lor, au trăit în afara voii Sale perfecte. Totuşi, în această situaţie,,viaţa nu mai poate fi aşa cum a intenţionat-o El iniţial. Este o tragedie să ratezi voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la viaţa ta. Creştinule, ia bine aminte la aceste cuvinte şi la această mărturie, ca nu cumva şi tu să ratezi planul principal pe care El l-a făurit pentru tine. Fără îndoială, Dumnezeu va folosi orice viaţă care este predată în mâinile Sale, indiferent de când are loc această predare, dar haideţi să fim printre aceia care au căutat şi s-au predat voii Lui chiar de la începutul drumului, şi să evităm astfel acele ocolişuri ruşinoase şi dureroase.”

Noi nu putem trăi o viaţă victorioasă şi nu putem să fim folositori la maxim pentru Dumnezeu, nu putem să fim cu adevărat o binecuvântare pentru alţii în orice loc pe care îl alegem noi, de unii singuri. Poate unii simt că-şi pot alege propria carieră sau locul unde trăiesc şi apoi caută să fie o mărturie pentru Domnul oriunde ar fi. În îndurarea Sa, Domnul poate folosi şi asemenea credincioşi, dar în mod limitat. Utilitatea lor în a face voia lui Dumnezeu este doar o fracţiune din ceea ce ar fi fost dacă aceştia ar fi căutat cu seriozitate planul Lui şi dacă ar fi rămas pe deplin în voia Sa perfectă.

Creşterea spirituală sfrijită şi rodirea limitată sunt consecinţe ale unei atitudini nepăsătoare, dispreţuitoare chiar, faţă de legile lui Dumnezeu. Dacă nu L-ai ascultat pe Dumnezeu într-o anumită chestiune, du-te acum la El plin de pocăinţă, înainte de a fi prea târziu. Încă mai poate fi posibil pentru tine, ca şi în cazul lui Iona, să te întorci pe traseul principal al planului lui Dumnezeu pentru viaţa ta.

Fiecare dintre noi are o singură viaţă. Binecuvântat este omul care, asemeni lui Pavel, poate spune la sfârşitul ei, că a terminat ceea ce Dumnezeu i-a hărăzit (2 Timotei 4:7).

„Şi lumea trece şi pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac” (1 Ioan 2:17). „Luaţi seama deci cu amănunţime cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, căci zilele sunt rele. De aceea nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului” (Efeseni 5:15-17).

Rezumat

1. Domnul Isus şi apostolii Săi ne-au învăţat că cea mai mare onoare şi cel mai mare privilegiu pentru om este să facă voia lui Dumnezeu.

2. Este o prostie să mergi înainte de unul singur când Dumnezeu aşteaptă să te călăuzească. Planul Lui este cel mai bun. Dacă ne supunem Lui, El ne poate salva din capcanele lui Satan.

3. Este posibil să ratăm voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile noastre prin neglijenţă şi neascultare.

CONDIŢII PENTRU GĂSIREA VOII LUI DUMNEZEU

Călăuzirea Divină nu poate fi despărţită de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Mulţi doresc darurile, dar nu şi pe Acela care le oferă. Dacă tânjim după călăuzire, dar nu însetăm după Dumnezeu Însuşi, nu vom obţine călăuzirea pe care o căutăm.

O persoană trebuie să fie în părtăşie cu Dumnezeu pentru a experimenta călăuzirea Lui în viaţa sa. Acest lucru presupune, înainte de toate, că ea trebuie să intre într-o relaţie vie cu Hristos, prin naşterea din nou. Însă lucrurile nu se rezumă doar la atât. Mai există şi alte condiţii esenţiale care trebuiesc îndeplinite dacă vrem să experimentăm călăuzirea lui Dumnezeu. Aceste condiţii prealabile sunt menţioante în două pasaje din Scriptură, unul în Vechiul Testament şi celălalt în Noul Testament (Proverbe 3:5,6; Romani 12:1,2). Haideţi să privim în detaliu la aceste pasaje!

Credinţa

„Încrede-te în Domnul din toată inima ta….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Sunt mulţi care nu ajung să cunoască niciodată voia lui Dumnezeu pentru că, pur şi simplu, ei nu cred că Dumnezeu îi va călăuzi. Credinţa este o condiţie esenţială atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu. Prin credinţă înţelegem nu doar o acceptare mentală a adevărului, dar şi o încredere vie în Dumnezeu, care vine printr-o cunoaştere personală a Lui.

Atunci când simţim că ne lipseşte înţelepciunea (cunoaşterea perspectivei lui Dumnezeu într-o anumită situaţie), suntem invitaţi să-i cerem lui Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi ni se promite că El ne-o va dărui din abundenţă – cu condiţia să o cerem cu credinţă.

Acela care cere fără credinţă nu va primi niciodată nimic (Iacov 1:5-7). Credincioşii tineri pot simţi că numai credincioşilor maturi, care au crescut mai mulţi ani în cunoaşterea Domnului, le este rezervată călăuzirea Divină. Fără îndoială, cu cât mergem mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai bine putem discerne voia Lui.

Cu toate acestea, este la fel de adevărat că Dumnezeu doreşte să-i călăuzească pe toţi copiii Lui. Ceea ce i s-a spus lui Pavel, este adevărat pentru noi toţi –

„Dumnezeul părinţilor noştri te-a ales mai dinainte ca să cunoşti voia Lui, să vezi pe Cel Drept şi să auzi un glas din gura Lui” (Faptele Apostolilor 22:14).

Un tată le descoperă bucuros copiilor dorinţele şi planurile lui pentru ei – nu doar celor maturi, ci şi celor încă mici. Acelaşi lucru se întâmplă cu Tatăl nostru ceresc. Dumnezeu a spus, în Cuvântul Său, că în aceste zile ale Noului Legământ, toţi copiii Lui, „de la cel mai mic până la cel mai mare”, Îl vor cunoaşte personal (Evrei 8:10,11).

De aceea fiecare dintre noi poate veni la El „cu asigurarea deplină a credinţei” că El se desfată în a-Şi face cunoscută voia Sa copiilor Lui care o caută. În Evrei 11:6 ni se spune că fără credinţă este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu. Versetul continuă spunând că aceia care vin la Dumnezeu trebuie să creadă că El răsplăteşte pe cei care Îl caută cu ardoare şi perseverenţă.

Dovada credinţei unei persoane se găseşte în perseverenţa acesteia în rugăciune (Vezi Luca 18:1-8). Acela care se îndoieşte se va opri foarte curând din rugăciune. Însă un om care crede se va ţine de Dumnezeu până va primi un răspuns.

Dumnezeu onorează perseverenţa pentru că ea este rezultatul unei credinţe puternice. Nu putem primi nimic preţios de la Dumnezeu fără să-l fi dorit mai înainte cu intensitate. „El satură (doar) sufletul însetat” (Psalmul 107:9). Dumnezeu a spus, „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi, căci Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13).

Nu este oare adevărat că, adeseori, în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu, am fost prea fără tragere de inimă? Când Isus a căutat voia Tatălui în grădina Ghetsimani, El s-a rugat mereu şi mereu „cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7). Cât de comodă este căutarea noastră când o comparăm cu aceasta!

Adeseori nu căutăm voia lui Dumnezeu cu o perseverenţă mai mare decât aceea cu care am căuta a monedă pierdută de 50 de bani! Nu-i de mirare de ce nu o găsim. Dacă preţuim voia lui Dumnezeu ca pe cea mai mare comoară de pe pământ, atunci o vom căuta cu toată inima.

Credem noi cu adevărat că Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei ce Îl caută cu perseverenţă? Atunci credinţa noastră se va manifesta prin rugăciuni fierbinţi. Dacă suntem mistuiţi de dorinţa puternică de a împlini voia Lui în fiecare aspect al vieţii noastre, Dumnezeu, fără îndoială, ne va revela care este planul Său pentru noi.

El nu poate să nu ia aminte la acela care are atât de multă credinţă încât se ţine de Dumnezeu până când primeşte un răspuns. În Biblie, credinţa este adeseori asociată cu răbdarea. Sunt necesare amândouă dacă vrem să moştenim făgăduinţele lui Dumnezeu (Evrei 6:12,15).

David ne îndeamnă (fără îndoială că pe baza propriei sale experienţe), să ne încredinţăm calea Domnului, să ne încredem în El şi să aşteptăm cu răbdare timpul Lui şi suntem asiguraţi că El nu ne va lăsa (Psalmul 37:5,7).

Una dintre tentaţiile cele mai mari care apar atunci când căutăm călăuzirea Domnului este să ne agităm şi să devenim nerăbdători. Dar inima credincioasă este una liniştită. Există câteva decizii pentru care nu este nevoie să aşteptăm o indicaţie absolut clară din partea lui Dumnezeu. De exemplu, dacă nu ştii când ar fi mai potrivit să pleci într-o călătorie, pe 15 sau pe 16 ale lunii, într-o astfel de situaţie, de obicei, nu trebuie să aştepţi o indicaţie clară din partea lui Dumnezeu.

Totuşi, există unele decizii în legătură cu care trebuie să aşteptăm până când suntem perfect clarificaţi în ceea ce priveşte voia lui Dumnezeu. De exemplu, atunci când plănuim căsătoria nu ne putem permite să fim nesiguri. Avem nevoie să fim perfect siguri de voia lui Dumnezeu înainte de a ne decide. Decizia de a te căsători cu un anumit partener are o importanţă mai mare decât decizia de a pleca într-o călătorie la o anumită dată pentru că efectele ei sunt mult mai ample.

De obicei, cu cât e mai importantă decizia, cu atât mai mult trebuie să aşteptăm să fim siguri de voia lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul, nu ne va fi teamă să aşteptăm.

Nu trebuie să o luăm înainte de capul nostru, fără a aştepta momentul stabilit de Dumnezeu pentru un anumit lucru, de teama că aşteptând am putea pierde ceea ce e cel mai bun. Dumnezeu este suficient de capabil să asigure şi să protejeze cel mai bun lucru pentru noi în fiecare domeniu. Când dăm năvală nerăbdători, pierdem mereu cel mai bun lucru pentru noi, pe care ni-l asigură Domnul. Biblia spune că cel care crede „…nu se va grăbi să fugă” (Isaia 28:16).

În Psalmul marii „Călăuziri” – Psalmul 25 - David vorbeşte mereu şi mereu de aşteptarea Domnului (versetele 3, 5, 21). Niciun om care aşteaptă timpul Domnului nu va regreta vreodată că a aşteptat, pentru că Dumnezeu lucrează şi se dezvăluie pe Sine „pentru cei care aşteaptă (arzător) totul de la El” (Isaia 64:4; cf.49:23).

Adesea, numai pe măsură ce aşteptăm, Dumnezeu poate să ne dezvăluie planurile Sale. James McConkey, în broşura sa, „Călăuzire”, a scris, „Uneori iei de la robinet un pahar cu apă nisipoasă şi tulbure. Cum o limpezeşti? Pui paharul cu apa murdară pe masă. Secundă cu secundă, sedimentul se depozitează la fundul paharului. Treptat, apa devine mai limpede. În câteva momente, este aşa de limpede că poţi distinge obiectele prin ea. Toate s-au întâmplat doar prin aşteptare. Aceeaşi lege se aplică şi în tărâmul călăuzirii. Şi în această situaţie, reţeta magică pe care ne-o propune Dumnezeu este aşteptarea….. Pe măsură ce aşteptăm, sedimentele se depun la fund….. Lucrurile neînsemnate îşi preiau exact locurile lor inferioare. Lucrurile mari se arată în importanţa lor cuvenită. Aşteptarea este soluţia pentru toate …. Marea majoritate a greşelilor noastre vin din neglijarea ei. Graba este prea adeseori o capcană a lui Satan şi nu o necesitate venită din călăuzire…..”

„Uneori ne găsim într-o încurcătură atât de mare încât ni se pare că nu mai e cu putinţă să primim vreo călăuzire. Pentru astfel de situaţii psalmistul ne transmite un mesaj preţios, folosindu-se de o comparaţie cu străjerii. „Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa” (Psalmul 130:6).

Cum se uită după zorii dimineţii oamenii care aşteaptă răsăritul în orele nopţii? Răspunsul are patru părţi:- „Se uită în întuneric. Se uită după ceea ce vine încet. Se uită după ceea ce este sigur că vine. Se uită după ceea ce, atunci când vine, aduce lumina zilei.”

„La fel se întâmplă cu noi, cei care aşteptăm călăuzirea. Adesea, încurcătura noastră este atât de gravă încât părem a aştepta într-un întuneric total. De multe ori, pentru aceia care aşteaptă ziua, primii zori de zi par a veni, oh, aşa de încet! Însă, aşa cum nu a existat niciodată o noapte care să nu se sfârşească odată cu răsăritul, tot atât de sigur este şi faptul că noaptea noastră de incertitudine se va sfârşi în lumina răsăritului călăuzirii lui Dumnezeu. În cele din urmă, asemenea răsăritului venit atât de încet care, odată sosit, aduce lumină şi binecuvântare nemăsurată, atunci când, în sfârşit, călăuzirea lui Dumnezeu va răsări peste noi, ea ne va bucura atât de mult sufletele noastre aflate în aşteptare şi va lumina atât de puternic calea noastră întunecată, încât aproape vom uita zilele lungi când am aşteptat în întuneric”.

Feriţi-vă de a aştepta în grabă. Nerăbdarea se naşte întotdeauna din necredinţă. Despre israeliţii din pustie se spune că „nu au aşteptat (cu ardoare) împlinirea planului Său” (Psalmul 106:13). Drept consecinţă, ei au pierdut lucrul cel mai bun oferit lor de Dumnezeu. Fie ca Dumnezeu să ne salveze de la o astfel de tragedie!

Neîncrederea în sine

„….nu te sprijini pe înţelepciunea ta ….şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6). Acela care dă mai multă crezare propriei înţelepciuni naturale în privinţa aspectelor spirituale ale vieţii trebuie să înveţe una din lecţiile fundamentale ale vieţii creştine. Inteligenţa mediocră nu poate, prin ea însăşi, să-l priveze pe om de cunoaşterea voii lui Dumnezeu, dacă El se bazează pe Dumnezeu. Dar dependenţa mândră de propria deşteptăciune şi capacitate de prevedere îl poate împiedica să afle voia lui Dumnezeu. Pavel spune, în Filipeni 3:3, că un credincios ar trebui să fie caracterizat printr-o lipsă de încredere în sine.

Pavel era un mare intelectual dar şi el a trebuit să se îndoiască de sine şi să se bazeze pe Dumnezeu. Din propria sa experienţă, el scrie creştinilor corinteni,

„Nimeni să nu se înşele: dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:18,19).

Înţelepciunea lumească este o piedică în calea cunoaşterii voii lui Dumnezeu şi de aceea nu trebuie să ne bazăm pe ea.

Pentru ca nu cumva această ultimă afirmaţie să fie înţeleasă greşit, lăsaţi-mă să adaug o scurtă explicaţie. Respingerea înţelepciunii lumeşti nu înseamnă nefolosirea abilităţilor intelectuale. Pavel şi le-a folosit şi nici nu se pune problema ca el să fi cerut vreodată altora să nu şi le folosească. Înţelepciunea lumească nu poate avea nici sensul de educaţie şi nici pe acela de învăţare, deoarece în acest caz, atât eruditul Pavel cât şi puţin învăţaţii corinteni (cărora le scrie el) ar fi trebuit să le abandoneze pe acestea.

Înţelepciunea lumească despre care vorbeşte Pavel se referă la încrederea pe care ne-o punem în propriile noastre abilităţi intelectuale, fie că avem învăţătură multă sau puţină. Este o boală care îi chinuie deopotrivă pe cei învăţaţi şi pe cei neînvăţaţi.

Biblia îi asemuieşte pe credincioşi cu oile. Oaia este un animal prostuţ, incapabil să se orienteze şi extrem de imprudent. Singurul mod în care ea poate fi în siguranţă este să îşi urmeze păstorul oriunde se duce el. Acesta este un fapt foarte umilitor, greu de acceptat pentru un om care se încrede în sine. Mândria lui se va revolta la simpla sugestie că el ar fi chiar atât de prostuţ în chestiunile spirituale.

De aceea, a nu-ţi pune cu totul încrederea în tine însuţi reprezintă o condiţie absolut necesară pentru cunoaşterea călăuzirii lui Dumnezeu în viaţa noastră.

David a stat înaintea Domnului aşa cum stă o oaie înaintea păstorului şi, prin urmare, a trăit călăuzirea Divină. „Domnul este Păstorul meu. …El mă duce…. El mă călăuzeşte” (Psalmul 23:1-3). Dacă omul nu se smereşte şi nu adoptă o poziţie umilă, el nu poate cunoaşte căile lui Dumnezeu. „El (Dumnezeu) face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa” spune David în Psalmul 25:9.

Încrederea în sine i se potriveşte omului lumesc, însă nu este deloc potrivită copiilor lui Dumnezeu. Adeseori ea este cauza pentru care mulţi credincioşi ratează planul lui Dumnezeu pentru vieţile lor. Încrezători în propriile abilităţi, ei nu caută cu dăruire voia lui Dumnezeu. În schimb, ei se bazează pe propria inteligenţă şi astfel se rătăcesc.

Adesea, Dumnezeu permite eşecul şi confuzia în viaţa noastră pentru ca astfel noi să putem vedea caracterul cu totul corupt al inimilor noastre şi slăbiciunea raţiunii umane, atât de supusă greşelilor, şi să învăţăm să ne agăţăm cu cât mai multă tărie de El.

Una din lecţiile principale pe care Domnul a căutat să le-o dea ucenicilor Săi a fost aceea că ei nu puteau face nimic fără El (Ioan 15:5). Ucenicii au avut multe dificultăţi în învăţarea acestei lecţii; la fel şi noi.

Omul umil, care îşi recunoaşte limitele şi se sprijină puternic pe Dumnezeu, va descoperi fără greutate voia Divină. Pe de altă parte, doctorul în teologie, care depinde de pregătirea de la seminar, va fi lăsat să bâjbâie în întuneric.

Ascultare în fiecare domeniu

“Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:6).

Uneori suntem nerăbdători să aflăm călăuzirea lui Dumnezeu într-un domeniu al vieţii naostre, dar nu la fel de dornici în a avea direcţia Lui şi pentru alte domenii.

De exemplu, putem căuta cu ardoare voia lui Dumnezeu în căsătorie, dar poate nu facem la fel când căutăm o slujbă. Sau ar putea fi invers. Ori, poate căutăm călăuzirea lui Dumnezeu pentru cum şi unde să ne petrecem concediul, dar poate că niciodată nu-L întrebăm cum să ne cheltuim banii. Acest lucru se întâmplă deoarece suntem înclinaţi să dorim călăuzirea lui Dumnezeu atunci când ne convine. Adesea, motive egoiste, de care nici nu suntem conştienţi, pândesc în inimile noastre.

Căutăm voia lui Dumnezeu în unele chestiuni pentru că nu vrem să facem greşeli care să ne poată cauza suferinţă sau pierdere. Motivul nu este să-i fim plăcuţi lui Dumnezeu, ci să ne simţim bine şi prosperi. Prin urmare, eşuăm în primirea călăuzirii lui Dumnezeu, pentru că El a promis să-i călăuzească numai pe aceia care Îl recunosc în toate căile lor, pe aceia care acceptă cu bucurie direcţia Lui în fiecare domeniu al vieţii lor.

Există multe domenii în care voia lui Dumnezeu ne este deja revelată în Scriptură. De exemplu, Biblia spune că Dumnezeu vrea să fim sfinţi şi mulţumitori: „căci aceasta este voia lui Dumnezeu, sfinţirea voastră: să vă feriţi de desfrânare…”,

„Mulţumiţi pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus pentru voi” (1 Tesaloniceni 4:3; 5:18).

În mod asemănător, ni se spune că Dumnezeu aşteaptă să ne iubim aproapele ca pe noi înşine (Romani 13:9). Dacă am primit iertarea şi salvarea lui Dumnezeu, ar trebui să dorim acelaşi lucru pentru aproapele nostru. Voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede în Noul Testament: noi să fim martorii Lui (Faptele Apostolilor 1:8).

Iubirea pentru aproapele nostru implică grija, în primul rând pentru nevoile lui spirituale, dar nu exclude grija faţă de alte nevoi. Dumnezeu a spus, „să-ţi împarţi pâinea cu cel flămând …………………..dacă vezi pe un om gol să-l acoperi………….Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; dreptatea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului va fi paza din spatele tău. Atunci tu vei chema şi Domnul va răspunde; vei striga şi El va zice: „Iată-Mă!” Dacă vei îndepărta jugul din mijlocul tău, ameninţările cu degetul şi cuvintele

deşarte, dacă vei da mâncarea ta celui flămând şi vei sătura sufletul lipsit, atunci lumina ta va răsări peste întunecime şi întunericul tău va fi ca ziua în amiaza mare! Domnul te va călăuzi neîncetat” (Isaia 58:7-11).Dumnezeu se bucură să-Şi descopere planurile acelora care nu sunt egoişti şi care se îngrijesc de nevoile altora. Dacă eşuăm în a-L asculta pe Domnul în aceste domenii unde El deja Şi-a dezvăluit voia, atunci nu ne putem aştepta ca El să ne călăuzească în alte probleme.

Este un principiu al călăuzirii Divine acela potrivit căruia Dumnezeu niciodată nu oferă mai multă lumină aceluia care ignoră lumina pe care o are deja. Dumnezeu nu ne arată al doilea pas înainte să-l parcurgem pe primul. „Când vei umbla (pas cu pas), pasul nu-ţi va fi stânjenit…. Eu îţi voi deschide calea înaintea ta“, este promisiunea Lui (Proverbe 4:12 – Parafrazat).

El este interesat de fiecare pas al nostru. „Domnul întăreşte paşii omului (bun) şi astfel El îşi găseşte plăcere în calea lui” (Psalmul 37:23). Iată aici o altă promisiune de călăuzire pentru cel ce ascultă: „Eu, zice Domnul, te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta. (Dar) nu fiţi ca un cal sau ca un catâr care nu au pricepere, pe care-i struneşti cu un frâu şi cu o zăbală, ca să nu se apropie de tine” (Psalmul32:8,9). Pe cal îl caracterizează nerăbdarea, dorind întotdeauna să o ia la goană înainte, în timp ce măgarului îi este caracteristică încăpăţânarea, refuzând adeseori să înainteze. Noi trebuie să evităm ambele atitudini.

Când suntem neascultători, Dumnezeu ne vorbeşte prin conştiinţă. De aceea trebuie să fim atenţi la ce ne spune conştiinţa, să ţinem seama întotdeauna de vocea conştiinţei.

Isus a spus, „Ochiul este lumina trupului tău. Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău este plin de lumină” (Luca 11:34). Ce a vrut să spună Isus prin „ochi”? În Matei 5:8, El a identificat viziunea spirituală cu puritatea inimii. Deci, ochiul se referă la conştiinţă, care, atunci când este întotdeauna plină de ascultare, ne conduce la puritatea inimii.

De una singură, conştiinţa nu este vocea lui Dumnezeu pentru că ea este formată şi modelată de principiile pe care îşi bazează o persoană propria viaţă. Dar, dacă este formată şi modelată după învăţăturile Bibliei, ea va reflecta din ce în ce mai bine etalonul lui Dumnezeu.

Făgăduinţa din Luca 11:34 este că, dacă ne păstrăm conştiinţa curată, lumina lui Dumnezeu ne va inunda viaţa şi astfel vom cunoaşte astfel voia Lui. Dacă în viaţa de zi cu zi dăm greş în a asculta vocea conştiinţei, nu vom putea asculta nici vocea Duhului când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

Supunerea imediată faţă de Dumnezeu în orice situaţie în care ne vorbeşte El este unul din secretele călăuzirii. Am auzit recent despre un băiat de 15 ani, orb din naştere, care a pilotat şi a făcut să aterizeze un aparat de zbor în condiţii de siguranţă. Această faptă remarcabilă s-a datorat supunerii imediate faţă de fiecare ordin dat de instructorul pilot.

În confruntarea cu problemele de tot felul, ne putem simţi asemenea unor oameni orbi care încearcă să facă să aterizeze un avion pe o pistă necunoscută şi invizibilă. Dar, dacă ne cultivăm obiceiul de a ne supune fără preget poruncilor lui Dumnezeu, vom reuşi să aterizăm în siguranţă.

Predare necondiţionată

„Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu….ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu cea sfântă, plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:1,2).

Noul Testament ne îndeamnă să devenim robi ai Domnului. Pavel însuşi s-a numit pe sine rob de bunăvoie al lui Isus Hristos. În Vechiul Testament, existau două clase de servitori – robul şi servitorul angajat. Un rob, spre deosebire de servitorul angajat, nu era niciodată plătit. El era cumpărat de stăpânul lui cu un preţ şi, drept urmare, tot ce era el şi tot ceea ce poseda el aparţineau stăpânului său.

Aceasta e ceea ce fiecare credincios trebuie să se recunoască pe sine a fi. Timpul nostru, banii, talentele, familiile, posesiunile, mintea şi trupurile noastre – totul – aparţin Stăpânului şi Domnului nostru, pentru că sunt ale Lui prin faptul că ne-a răscumpărat pe noi pe Cruce (1 Corinteni 6:19,20).

De aceea suntem îndemnaţi să ne înfăţişăm trupurile noastre, odată pentru totdeauna, ca o jertfă vie, exact ca arderile de tot din Vechiul Testament. Spre deosebire de jertfa pentru păcat, arderea de tot era adusă în întregime lui Dumnezeu şi simboliza dedicarea totală a celui care o aducea Domnului. Când un om aducea o ardere de tot, el nu primea nimic înapoi. Dumnezeu putea să facă orice dorea cu acea jertfă. Ea era simbolul Crucii de la Calvar, unde Domnul Isus s- a oferit pe Sine în mod absolut Tatălui Său zicând: „Tată, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!”

Iată ce însemnă să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu: trebuie să murim faţă de propria noastră voinţă şi să alegem să fim folosiţi de El. Numai atunci putem afla voia Lui.

De obicei, absenţa acestui fel de predare este motivul principal datorită căruia nu suntem capabili să descoperim voia lui Dumnezeu. Predarea noastră lui Dumnezeu este adesea făcută cu rezerve. Nu suntem cu adevărat gata să acceptăm orice ne poate oferi Dumnezeu.

Am întâlnit odată un frate care era gata să îşi asume orice profesie în afara slujirii creştine ca activitate permanentă. I-am spus că tocmai această rezervă îl împiedica să vadă limpede planul lui Dumnezeu pentru viaţa lui. Când, în cele din urmă, s-a predat total Domnului, a obţinut imediat o asigurare mai profundă a voii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu l-a chemat la slujirea creştină permanentă, însă El dorea ca acel frate să fie gata şi pentru aceasta.

Mulţi care vin la Dumnezeu sub pretextul că doresc să-I cunoască voia vor, de fapt, numai aprobarea Lui pentru o cale deja aleasă de ei înşişi. De aceea nu primesc niciun răspuns de la El.

Cât de repede s-ar rezolva problemele noastre de călăuzire, dacă ne-am da pe noi înşine Domnului nostru, spunând, „Doamne, sunt gata să accept orice, dacă Tu doar m-ai asigura că aceea este voia Ta. Alege Tu pentru mine, Domnul meu. Nu am nicio opţiune în această problemă”.

Consimţământul lui Avraam de a merge oriunde şi de a face orice, oricând, pentru Dumnezeu a fost motivul pentru care el a devenit „prietenul lui Dumnezeu”.

George Muller, din Bristol (Anglia), a fost un om cu o credinţă mare şi unul care putea descoperi voia lui Dumnezeu cu o exactitate remarcabilă. Spunea referitor la aceasta: „la început, caut să-mi aduc inima într-o asemenea stare încât nu are nicio voinţă proprie în legătură cu o problemă apărută. Nouă zecimi din necazurile oamenilor îşi au cauza exact aici. Nouă zecimi din greutăţi sunt depăşite când inimile noastre sunt gata să facă voia Domnului, oricare ar fi aceasta. Când cineva este sincer în această privinţă, aceluia nu îi mai rămâne decât un drum scurt până la cunoaşterea voii Lui”.

Unii doresc să afle mai întâi voia lui Dumnezeu înainte de a decide dacă să se supună sau nu. Dar Dumnezeu nu-Şi dezvăluie voia unor astfel de oameni.

Isus a spus, „Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte….” (Ioan 7:17). A consimţi la a face orice porunceşte Dumnezeu, aceasta este singura cale care ne va face capabili să cunoaştem care este voia Lui perfectă. Acest lucru se aplică atât lucrurilor mărunte cât şi celor mari.

O minte reînnoită

„Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită (Romani 12:2).

Ceea ce este lumesc astupă urechile duhului nostru, împiedicându-ne să auzim vocea lui Dumnezeu. Fiecare persoană care trăieşte în această lume este afectată de spiritul acestei lumi. Nimeni nu se sustrage influenţei ei. Din copilărie, fiecare din noi absoarbe în sine însuşi, mai mult sau mai puţin, din spiritul acestei lumi – prin ceea ce auzim, vedem şi citim.

Acest spirit afectează în mod special minţile noastre şi ne influenţează gândirea. Drept urmare, în mod firesc, deciziile pe care le luăm se bazează, în principal, pe consideraţii lumeşti.

Duhul lui Dumnezeu, Care vine să locuiască în noi atunci când suntem „născuţi din nou”, se opune spiritului acestei lumi şi de aceea doreşte să ne reînnoiască gândirea în totalitate.

Scopul final al lui Dumnezeu pentru noi este să fim asemenea Fiului Său. Aceasta este componenta fundamentală a voii Lui pentru noi toţi. Orice altceva – cu cine ne vom căsători, unde vom locui şi unde vom munci – este secundar.

Toate interacţiunile lui Dumnezeu cu noi sunt direcţionate către acest scop final – să ajungem asemenea lui Isus (vezi Romani 8:28 şi 29). Dar acest lucru poate fi împlinit în noi numai pe măsură ce permitem Duhului Sfânt să ne reînnoiască minţile zi de zi. Cu cât sunt minţile noastre mai reînnoite, cu atât mai exact vom putea desluşi voia lui Dumnezeu la răspântiile vieţii.

În esenţă, lumescul nu este ceva extern, cum ar fi mersul la filme, băutura, fumatul, hainele scumpe şi la modă, podoabele sau viaţa extravagantă. Acestea pot indica o persoană lumească, dar ele sunt numai expresia exterioară a unei gândiri lumeşti.

În esenţă, conformarea cu lumea este de găsit la nivelul minţii unei persoane şi se manifestă în moduri diferite, mai ales în luarea deciziilor.De exemplu, când se are în vedere o slujbă sau o carieră, deciziile unei persoane lumeşti vor fi determinate de factori ca salariul, perspectivele de promovare, confortul, uşurinţa, avantajele etc. În privinţa căsătoriei, ele vor fi influenţate de aspecte ca situaţia familială, zestrea, poziţia socială, frumuseţea fizică sau averea.

Pe de altă parte, deciziile unui credincios vor fi determinateîn principal de factori spiritualideşi alte considerente nu trebuie neglijate. Slava Numelui lui Dumnezeu şi extinderea Împărăţiei Lui ar trebui să fie prima noastră grijă. De aceea, Domnul ne- a învăţat să ne rugăm la început „Sfinţească-Se Numele Tău, vie Împărăţia Ta” şi abia apoi „Facă-se voia Ta”.

Procesul identificării şi abandonării motivelor lumeşti este vital dacă vrem să aflăm voia lui Dumnezeu. A spune „Dumnezeu m-a condus”, când motivele noastre au fost egoiste, este blasfemie. În astfel de cazuri, este mult mai bine să spunem că decizia a fost doar a noastră, decât să luăm în deşert Numele lui Dumnezeu, ca să ascundem sub un paravan de spiritualitate lumescul din noi.

Nu câştigăm nimic prin simpla convingere a altora (şi chiar a noastră) cum că noi am împlini voia lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu nu poate fi prostit. Aşa cum spune Biblia, „Toate căile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cântăreşte duhurile este Domnul” ….”Orice cale a omului este dreaptă în ochii lui, dar Cel ce cântăreşte inimile este Domnul” (Proverbe 16:2; 21:2).

Înnoirea minţii noastre ne va determina să începem să gândim aşa cum gândeşte Dumnezeu şi să vedem situaţiile şi oamenii aşa cum le vede El. Mintea lui Pavel era atât de reînnoită încât îndrăznea să spună că are gândul lui Hristos şi că el nu îi mai priveşte pe oameni dintr-o perspectivă umană (1 Cor. 2:162 Cor. 5:16). Rugăciunea lui pentru credincioşii coloseni era ca şi ei să fie astfel transformaţi –

„nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească” (Coloseni 1:9).

O astfel de transformare a minţilor noastre ne va face capabili să cunoaştem ce-I este plăcut lui Dumnezeu şi ce nu, putând discerne uşor voia Lui în situaţiile diferite cu care ne confruntăm.

Promisiunea lui Dumnezeu pentru noi în această perioadă a Noului Testament este aceasta: „acesta este legământul pe care-L voi face…. Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor….. toţi Mă vor cunoaşte în ei înşişi” (Evrei 8:10; 10:16).

Reînnoirea aceasta ne va aduce nu doar înţelegerea voii lui Dumnezeu, ci şi înţelegerea metodelor Lui şi a scopului Lui – vom cunoaşte nu doar ce doreşte Dumnezeu de la noi să facem, ci şi cum doreşte El să facem şi de ce.

A face voia lui Dumnezeu poate fi o corvoadă dacă nu preţuim scopurile Lui. Când le preţuim, voia lui Dumnezeu devine pentru noi ceea ce a fost pentru Isus – o desfătare.

Numai datorită propriei noastre ignoranţe privind natura lui Dumnezeu ajungem să ne fie frică de voia Lui. Dacă L-am cunoaşte mai bine, am tresălta de fericire să împlinim fiecare poruncă a Lui.

Cum pot fi reînnoite minţile noastre? O soţie care trăieşte aproape de soţul ei, în comuniune strânsă cu el, ajunge să cunoască din ce în ce mai mult din mintea şi căile soţului, pe măsură ce trec anii.

Acelaşi lucru se aplică şi relaţiei dintre credincios şi Dumnezeu. Naşterea din nou este ca o căsătorie cu Domnul Isus. Acel punct trebuie să fie începutul unei umblări în părtăşie apropiată cu Domnul, vorbind cu El zi de zi.

Trebuie totodată să-L lăsăm şi pe El să vorbească inimilor noastre zi de zi, atât prin Cuvântul Lui cât şi prin disciplina încercărilor pe care El le trimite în viaţa noastră. Astfel, vom vedea cum creştem în asemănare cu imaginea Domnului nostru (2 Corinteni 3:18). Dacă neglijăm meditaţia zilnică la Cuvântul lui Dumnezeu şi părtăşia în rugăciune cu Domnul, ne va fi foarte greu să descoperim planurile lui Dumnezeu. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu poate îndrepta căile gândirii pervertite şi strâmbe şi ne poate deschide spiritual, devenind sensibili la Vocea lui Dumnezeu.

Putem recunoaşte vocea Domnului numai deprinzându-ne să o auzim. Un om recent întors la Domnul l-a întrebat odată pe un slujitor matur ce înseamnă ceea ce a spus Hristos prin „Oile Mele cunosc vocea Mea”, căci el nu auzea vocea Domnului. Slujitorul Domnului a răspuns: „Da, este adevărat că oile Lui cunosc vocea Lui, dar este tot atât de adevărat că mieii trebuie să înveţe s-o recunoască”.

Un fiu poate identifica uşor vocea tatălui său numai dacă a auzit-o suficient de des. Chiar şi aşa, numai printr-o ascultare constantă a vocii Domnului, noi ajungem să fim capabili s-o distingem dincolo de zgomotul şi larma altor voci care ne sună în minte când căutăm voia lui Dumnezeu.

Dacă eşti obişnuit să asculţi vocea Domnului, atunci, în vreme de pericol, promisiunea Lui este: „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga” (Isaia 30:21).

Dacă, pe de altă parte, ne întoarcem la Domnul doar în vremuri de strâmtorare, este posibil să nu auzim vocea Lui deloc.

Unii copii ai lui Dumnezeu sunt aşa de ocupaţi încât nu au timp să-L asculte pe Domnul în viaţa lor de zi cu zi iar, la vreme de necaz, doresc să afle imediat voia Lui. Vorbind despre asemenea credincioşi, G. Christian Weiss spunea că omul care se roagă doar în situaţii de pericol se roagă în spiritul acesta: „Doamne Isuse, am fost groaznic de ocupat şi nu am avut aşa de mult timp să vorbesc cu tine. Iartă- mă. Dar acum, Doamne, sunt într-o situaţie critică şi trebuie să aflu voia Ta, în această problemă foarte importantă, până mâine dimineaţă la ora 10. Aşa că te rog, Doamne, grăbeşte-Te şi arată-mi-o. Amin.” Voia lui Dumnezeu nu este revelată într- un asemenea mod şi categoric nu unor astfel de persoane.

Părtăşia zilnică cu Dumnezeu în meditaţie şi în rugăciune este vitală dacă vrem să avem călăuzirea lui Dumnezeu în vieţile noastre.

Rezumat

Dacă vrem să găsim voia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să îndeplinim următoarele condiţii:

1. Trebuie să credem că Dumnezeu ne va arăta voia Lui. O astfel de credinţă se va caracteriza prin dorinţă arzătoare şi răbdare. Trebuie să fim gata să aşteptăm timpul lui Dumnezeu.

2. Trebuie să ne îndoim de propria deşteptăciune şi, plini de smerenie, să ne punem baza în Dumnezeu. Nu trebuie să ne ignorăm abilităţile intelectuale, însă încrederea noastră trebuie să fie în Dumnezeu şi nu în noi înşine.

3. Trebuie să fim gata să facem voia lui Dumnezeu în fiecare domeniu al vieţii noastre, nu doar în câteva dintre ele. Trebuie să ne supunem luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o deja şi să ne păstrăm întotdeauna conştiinţa curată.

4. Trebuie să ne predăm fără rezerve lui Dumnezeu şi să fim gata să acceptăm

orice alege El pentru noi.

5. Trebuie să umblăm zilnic cu Dumnezeu, ascultând la ceea ce El are să ne spună. De aceea trebuie să-I permitem să ne reînnoiască mintea şi să ne elibereze de principiile gândirii lumeşti.

CĂLĂUZIREA PRIN MĂRTURIA INTERIOARĂ

În ceea ce priveşte mijloacele prin care Dumnezeu ne călăuzeşte, trebuie să ţinem cont de faptul că principiile biblice sunt mai importante decât experienţele personale chiar şi ale celor mai evlavioşi bărbaţi sau femei.

Dumnezeu nu se limitează la a lucra prin acele mijloace pe care le descriem noi. El este Suveran şi poate folosi uneori mijloace de călăuzire miraculoase în locul celor normale. El a călăuzit Israelul în pustie printr-un stâlp de nor şi printr-unul de foc, dar această metodă a încetat când au intrat în Canaan.

Faptele Apostolilor prezintă câteva cazuri de călăuzire extraordinară. Un înger i-a vorbit lui Filip şi i-a spus să părăsească Samaria şi să meargă pe drumul pustiu (8:26). Lui Anania, Dumnezeu i-a spus într-o viziune să meargă şi să-l întâlnească pe Saul (9:10-16). Petru a avut o viziune în care Dumnezeu i-a decoperit că el era cel care trebuia să ducă evanghelia neamurilor (10:9-16). Pavel a avut o viziune care-i arăta să meargă în Macedonia (16:9). Tot el vorbeşte despre un moment când, aflându-se în Ierusalim, Domnul i-a dat într-o viziune direcţii de acţiune (22:17-21). Dar acestea sunt mai degrabă excepţii decât regula.

Nu putem ignora în întregime posibilitatea ca Dumnezeu să-Şi direcţioneze şi astăzi copiii în moduri asemănătoare. Dar, aşa cum vedem şi în Faptele Apostolilor, astfel de cazuri sunt rare.

În această carte ne ocupăm doar de mijloacele obişnuite de călăuzire. În Vechiul Testament, aflarea voii lui Dumnezeu pare să fi fost o sarcină uşoară. Legea lui Moise era clară şi specifică în privinţa multor lucruri. În pustie, Israeliţii trebuiau doar să observe şi să urmărească stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea. Nu era nevoie să fie spirituali pentru a şti când şi unde să se deplaseze. Aveau nevoie doar de vedere bună!

Când marele preot căuta să găsească voia lui Dumnezeu, tot ce avea de făcut era să arunce „Urim şi Tumim” în prezenţa Domnului şi acestea indicau „Da” sau „Nu”. Totul era aşa de simplu pentru că erau modalităţi externe şi uşor de perceput prin simţuri.

Bizuindu-ne pe Duhul Sfânt

În contrast cu toate acestea, cunoaşterea voii lui Dumnezeu pare să fie mult mai dificilă pentru noi în epoca noastră. Motivul este acela că Dumnezeu doreşte să ne dovedim nouă înşine care este voia Lui perfectă (Romani 12:2).

Acum, Duhul Sfânt locuieşte în cel credincios, fiindu-i Călăuză, şi El înlocuieşte toate mijloacele externe de călăuzire care au existat în Vechiul Testament. Călăuzirea externă este pentru cel imatur. Călăuzirea internă este pentru cel matur

– şi aceasta este calea prin care Dumnezeu doreşte să-Şi călăuzească astăzi toţi copiii.

Când căutăm voia lui Dumnezeu, avem nevoie să descoperim ce ne spune Duhul Sfânt în duhurile noastre. De aceea este esenţial să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt. Biblia spune, „nu fiţi nepricepuţi, ci înţelegeţi care este voia Domnului…….dimpotrivă, fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:17,18).

Cuvintele din Luca 4:1 sunt şi ele semnificative – „Iar Isus, plin de Duh Sfânt …..a fost dus de Duhul (Sfânt) în pustie”. Pe tot parcursul vieţii Sale pământeşti Domnul Isus a fost guvernat şi călăuzit numai de mărturia interioară a Duhului Sfânt – niciodată de vreo constrângere sau sfat omenesc, nici măcar de vreo rugăminte înduioşătoare. Această sensibilitate la vocea Duhului se găsea şi la primii creştini. În Faptele Apostolilor îl vedem pe Filip acţionând la îndemnul interior al Duhului şi alăturându-se carului omului de stat etiopian (Faptele Apostolilor 8:29); pe Petru supunându-se vocii interioare a Duhului care-l direcţiona spre casa lui Cornelius (Faptele Apostolilor 10:19,20); pe liderii bisericii din Antiohia recunoscând mărturia Duhului Sfânt în duhurile lor, mărturie care confirma chemarea lui Saul şi a lui Barnaba la slujirea misionară printre neamuri (Faptele Apostolilor 13:2). Acelaşi Duh doreşte să ne călăuzească pe fiecare dintre noi în fiecare decizie.

Recunoscând vocea Duhului

Duhul Sfânt ne vorbeşte mai degrabă printr-o presiune interioară în duhurile noastre decât printr-o voce perceptibilă. El ne îndeamnă dinlăuntru fie să acţionăm fie să nu acţionăm într-o anumită direcţie. În mod normal, aceasta este rezultatul unui timp îndelungat petrecut în rugăciune, în cântărirea avantajelor şi dezavantajelor unui curs de acţiune propus.

Totuşi, Duhul Sfânt ne poate da uneori şi un îndemn brusc să mergem undeva sau să facem ceva. Însă impulsurile neaşteptate de a face ceva ridicol pot veni de la Cel Rău sau de la noi înşine. De aceea trebuie să fim prudenţi în aceste situaţii.

În orice caz, Duhul Sfânt nu ne va conduce niciodată contrar învăţăturilor Bibliei. Putem distinge vocea Duhului Sfânt prin presiunea crescândă pe care o produce în duhurile noastre şi prin pacea sporită pe care El o dă minţilor noastre, pe măsură ce ne rugăm cu privire la o problemă.

„Gândirea Duhului este viaţă şi pace” (Romani 8:6). De obicei, vocea lui Satan este chinuitoare şi adesea însoţită de ameninţări, pentru situaţia în care nu ne supunem imediat ei.

Dumnezeu ne dă mereu suficient timp pentru a analiza şi a ne asigura de voia Lui. Totuşi, în anumite ocazii, Duhul ne poate conduce să facem ceva ce minţile noastre nu pot înţelege pe deplin.

Stephen Grellet, un predicator american, a fost condus odată de Duhul la o tabără de exploatare forestieră pe care a găsit-o părăsită. Dar el a fost aşa de sigur de călăuzirea lui încât a intrat în sala de mese, care era pustie, şi a ţinut o predică. Mulţi ani mai târziu, un bărbat l-a abordat pe Grellet în Londra. Amintindu-i de acea întâmplare, i-a spus că el a fost bucătarul acelei tabere şi singurul prezent acolo în acea zi. Era ascuns în spatele unei ferestre şi ascultase predica lui Grellet. A fost transformat şi a început să lucreze pentru Domnul.

Însă o asemenea călăuzire este extrem de rară. Adesea nu este uşor să distingem între vocea propriei inimi şi vocea Duhului, pentru că inimile noastre sunt atât de înşelătoare. De exemplu, gândindu-ne la un posibil partener de viaţă, putem confunda uşor presiunea emoţională şi „sentimentul crescând de pace şi de bucurie pe care îl primim atunci când ne gândim la ceea ce ar urma” cu mărturia Duhului

Sfânt. Şansele să fim înşelaţi scad considerabil dacă ne examinăm motivaţiile şi ne asigurăm că numai Slava Lui Dumnezeu este ceea ce dorim, că suntem gata să acceptăm orice ne va cere Dumnezeu.De obicei, în cazul în care lipseşte o asemenea predare sau dacă motivaţiile sunt egoiste ajungem să rătăcim. Uneori, voia lui Dumnezeu poate fi exact ceea ce ne place nouă, însă poate fi şi exact ceea ce, în mod instinctiv, nu dorim.

Nu ar trebui să gândim că voia lui Dumnezeu este întotdeaunacea mai dificilă cale care ne stă înainte. Însă nu e nici cea mai uşoară. Când ne găsim într-o situaţie dificilă sau avem înainte o sarcină grea, putem fi tentaţi să fugim. Această decizie poate fi greşit înţeleasă drept călăuzirea Duhului. În aceste ocazii, dacă suntem în dubii, este mai bine să stăm pe loc şi să ne încredem în Domnul că ne va da har să experimentăm biruinţa lui Hristos şi în situaţia respectivă.

Atunci când trebuie să decizi asupra cursului unei acţiuni, un pas practic ar putea fi trasarea unui „bilanţ”. Trage o linie de-a curmezişul unei foi de hârtie şi scrie toate motivele pentru a face un anumit lucru pe o parte, şi toate motivele împotriva acelui lucru de cealaltă parte. Roagă-te cu privire la aceste motive zi de zi şi revizuieşte lista dacă este necesar. Fii cu adevărat gata să accepţi orice curs pe care l-ar putea lua lucrurile. Pe măsură ce continui să te rogi, Duhul Sfânt îţi va transmite, în duhul tău, ce trebuie să faci. Dacă trăieşti o pace crescândă în duhul tău cu privire la un anumit curs al acţiunilor, de obicei, aceasta va fi un indiciu clar a ceea ce doreşte Dumnezeu să faci tu.

Biblia spune, „Lăsaţi pacea lui Hristos(care vine din Hristos prin Duhul Sfânt) să stăpânească (să acţioneze ca arbitru) în inimile voastre – decizând şi aşezând cu hotărâre toate problemele care apar în minţile voastre” (Coloseni 3:15 – cu subliniere). Ca la jocul de fotbal, care se opreşte imediat atunci când arbitrul fluieră (pentru a indica un fault), la fel ar trebui să ne cercetăm şi noi când ne pierdem pacea. Ar trebui să înaintăm numai când avem pace perfectă în duhurile noastre.

Realizând importanţa Duhului

Este esenţial să recunoaştem importanţa mărturiei interioare a Duhului Sfânt, despre care am vorbit în acest capitol, pentru că aceasta este mijlocul principal prin care Dumnezeu Îşi călăuzeşte astăzi copiii. Întotdeauna trebuie să ne supunem îndemnurilor interioare precum şi cercetărilor interioare ale Duhului. Pentru un credincios nu este suficient să fie călăuzit de principiul binelui şi răului. Acela era nivelul Vechiului Legământ. Suntem chemaţi sub Noul Legământ al lui Dumnezeu să trăim la un nivel mai înalt, împărtăşind viaţa adevărată a lui Dumnezeu şi fiind guvernaţi de acea viaţă.

Aceste două niveluri ale vieţii sunt simbolizate de cei doi pomi din grădina Edenului

– pomul cunoştinţei binelui şi răului, respectiv pomul vieţii. Este bine să avem un cod moral care ne spune ce este bine şi ce este rău şi să trăim potrivit acestui standard. Dar aceasta înseamnă întoarcerea la „trăirea sub lege”. Standardul creştin este mai înalt (Matei 5:17-48).

Watchman Nee, în broşura sa, „Două principii de conducere”, spune, „Este cel mai uimitor lucru acela că obiectivul atâtor creştini este doar conformarea faţă de un standard extern, deşi ceea ce Dumnezeu ne-a dat la naşterea din nou nu este un nou set de reguli şi legi faţă de care ni se cere să ne supunem. El nu ne-a adus la un nou Sinai şi nu ne-a dat un set nou de porunci de tipul „Tu trebuie” şi „Tu nu

trebuie”…. În calitate de creştin, deţii acum viaţa lui Hristos şi la modul Lui de a fi trebuie să te raportezi. Dacă, atunci când meditezi cu privire la o decizie anume, se iveşte în tine o pornire vie de a face acel lucru, dacă apare un răspuns pozitiv din interior, asemenea unei unger” a duhului (1 Ioan 2:20,27), atunci poţi urma încrezător cursul propus. Mărturia interioară îţi indică aceasta. Dar dacă, meditând asupra unei anumite decizii, apare în lăuntrul tău un sentiment de ezitare, atunci poţi şti că pasul la care ai meditat ar trebui evitat, oricât de lăudabil ar putea părea”.„Observă cum comportamentul multor necreştini este guvernat de principiul binelui şi răului. Cu ce diferă atunci creştinul de cel necreştin, dacă acelaşi principiu îi guverenează pe amândoi? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată clar că viaţa lui Hristos reprezintă standardul după care se conduce un creştin şi nu vreun cod extern de norme morale. Există ceva viu înlăuntrul creştinului, care răspunde la ceea ce vine de la Dumnezeu şi reacţionează împotriva a ceea ce nu vine de la El; deci trebuie să luăm seama la reacţiile noastre interioare ….. Noi nu trebuie să ne lăsăm guvernaţi de lucrurile exterioare nouă şi nici de propria raţiune sau de cea a altor oameni. Alţii pot aproba un anumit lucru, chiar şi noi îl putem considera drept atunci când cântărim raţiunile în favoarea lui şi pe cele împotriva lui; dar ce spune despre el mărturia noastră interioară?”

„Odată ce realizezi că factorul determinant al întregului comportament creştin este trăirea interioară, atunci realizezi că trebuie să eviţi nu numai ceea ce apare ca fiind rău, ci şi tot ceea ce doar apare ca fiind bun în exterior. Numai ceea ce decurge din trăirea interioară creştină reprezimtă comportament creştin; de aceea nu trebuie să consimţim asupra niciunei acţiuni care nu izvorăşte din sentimentul viu din lăuntru …. Multe lucruri sunt drepte potrivit standardelor umane, dar standardul Divin le declară pe acestea greşite pentru că le lipseşte viaţa Divină …. Calea lui Dumnezeu pentru noi nu ni se revelează pe baza unor indicii exterioare, ci pe baza unei mărturii interioare. Pacea şi bucuria care vin duh îi arată creştinului calea. Este un fapt real acela că Domnul Isus Hristos locuieşte în credincios şi că, în mod constant, El se arată pe Sine în noi. De aceea, noi trebuie să ne deschidem către trăirea Lui şi să învăţăm ce înseamnă această trăire”.

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm această lecţie.

Rezumat

1. Foarte rar Dumnezeu ne călăuzeşte în mod spectaculos. Acum, în vremea Noului Testament, Dumnezeu ne călăuzeşte prin Duhul Sfânt. Deci trebuie să căutăm să fim umpluţi cu Duhul Sfânt.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte printr-o presiune interioară pe care o simţim în duhurile noastre. Această presiune creşte pe măsură ce ne abandonăm lui Dumnezeu în rugăciune şi va fi însoţită de o pace interioară crescândă.

3. Pentru a distinge vocea Duhului de alte voci, trebuie să examinăm motivaţiile acţiunilor noastre şi să vedem dacă ele sunt pure.

4. Un „bilanţ” prin care evaluăm avantajele şi dezavantajele unui posibil curs de acţiune ne poate ajuta să găsim voia lui Dumnezeu.

5. Trebuie să punem mare preţ pe mărturia interioară a Duhului Sfânt, pentru că acesta este principalul mijloc de călăuzire pe care-l foloseşte Dumnezeu astăzi. Dumnezeu se aşteaptă ca noi să fim conduşi de această mărturie interioară în viaţa noastră de zi cu zi şi nu doar de un cod moral.

CĂLĂUZIREA PRIN MIJLOACE EXTERNE

Atunci când căutăm călăuzirea Lui, Duhul Sfânt ne vorbeşte duhurilor noastre şi prin următoarele mijloace externe:

(i) Învăţătura Bibliei.

(ii) Indicaţiile circumstanţelor.

(iii) Sfatul altor credincioşi.

Dacă am desluşit corect voia lui Dumnezeu, mărturia pe care Duhul Sfânt ne-o transmite prin aceste mijloace externe va fi în concordanţă cu mărturia interioară pe care El o pune în duhurile noastre.

Învăţătura Bibliei

Biblia ne-a fost dată ca să putem fi învăţaţi într-un mod corect şi să putem fi conduşi pe calea cea dreaptă (2 Timotei 3:16,17). În cazul unui anumit număr de probleme, voia lui Dumnezeu este dezvăluită limpede chiar în Biblie.

De exemplu, dacă te gândeşti la căsătoria cu un necredincios (chiar şi cu un creştin cu numele, care merge regulat la biserică), Cuvântul lui Dumnezeu spune în mod explicit: „Nu vă înjugaţi la un jug(un simbol al căsătoriei) nepotrivit cu cei necredincioşi - nu faceţi alianţe nepotrivite cu ei” (2 Corinteni 6:14).

De asemenea, dacă vedem un frate în lipsuri materiale, Biblia ne învaţă clar că trebuie să-l ajutăm (Iacov 2:15,16; 1 Ioan 3:17). Sau, dacă eşti într-o dispută cu un credincios şi vrei să ştii dacă să mergi sau nu la judecată cu el, Biblia spune apăsat

„NU” (1 Corinteni 6:1-8).

Biblia ne mai învaţă că minciuna şi hoţia sunt întotdeauna greşite (Efeseni 4:25,28). Dacă s-a produs o dezbinare între tine şi un alt credincios, din cauză că tu l-ai rănit în vreun fel, din nou, Biblia nu lasă loc de îndoială pentru ceea ce ar trebui să faci. Trebuie să mergi şi să te împaci, luând tu însuţi iniţiativa (Matei 5:21-24).

Dacă am semnat un contract sau un angajament cu o firmă sau instituţie, nu e necesar să mai căutăm în altă parte voia lui Dumnezeu ca să ştim dacă putem rupe contractul sau încălca angajamentul, atunci când ni se oferă un post mai atractiv în altă parte. Biblia ne spune clar că o persoană care trăieşte cu Dumnezeu „nu-şi ia cuvântul înapoi dacă face un jurământ în paguba lui” (Psalmul 15:4) şi, pe lângă asta, „buzele mincionoase sunt o urâciune înaintea Domnului, dar cei care lucrează cu adevăr Îi sunt plăcuţi” (Proverbe 12:22). Este o ruşine şi o dezonoare când un credincios nu-şi ţine cuvântul. În mod asemănător, Biblia ne mai învaţă că nu ar trebui să rămânem datori nimănui (Romani 13:8).

Pe lângă poruncile specifice, Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte şi nişte principii călăuzitoare. De exemplu, gândindu-se la căsătorie, un tânăr se poate întreba dacă ar trebui să ceară zestre, aşa cum fac ceilalţi bărbaţi din societatea în care trăieşte. Cuvântul lui Dumnezeu ne avertizează clar să ne ferim de lăcomie şi de iubirea de bani.

Mai mult, învăţătura generală a Scripturii este aceea că ar trebui să învăţăm mai degrabă să dăm decât să primim – şi cu atât mai puţin să cerem (Faptele Apostolilor 20:33-35). Este evident atunci că Dumnezeu nu poate aproba pe nimeni care cere (sau măcar speră la) zestre.

Care e situaţia în ceea ce priveşte câştigurile din jocurile de noroc? Proverbe 28:22 spune: „Un om cu ochiul rău se grăbeşte să se îmbogăţească şi nu ştie că lipsa va veni peste el” (cf. Proverbe 13:11; 28:20; şi1 Tim. 6:9-11). Din aceste pasaje este evident că Dumnezeu nu aprobă ca un credincios să ia parte la nicio formă de loterie, pariuri sau jocuri de noroc.

Cuvântul lui Dumnezeu este într-adevăr „o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105).

În rare ocazii, Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea faţă de noi prin anumite pasaje din Biblie, peste care dăm în timpul lecturii noastre zilnice. Însă este nevoie de prudenţă pentru că, adeseori, putem fi tentaţi să dăm unui pasaj o altă interpretare decât are el de fapt. Este neînţelept să căutăm versete sugestive în timpul nostru zilnic de citire a Biblie, deoarece nu acesta este scopul „timpului de părtăşie”, şi , în plus, acţionând astfel, putem fi uşor duşi în rătăcire.

Un tânăr credincios ar putea fi nerăbdător să meargă în S.U.A. când, de fapt, Dumnezeu vrea ca el să rămână în India. Atracţiile materiale ale Vestului pot exercita o forţă atât de puternică asupra lui încât, dacă găseşte un verset cum ar fi

„şi vor zbura… spre apus” (Isaia 11:14), el imediat va concluziona că Dumnezeu îl încurajează să plece.

Inimile noastre sunt înşelătoare şi Satan este un vrăjmaş ingenios. Trebuie să fim în gardă şi faţă de inima noastră şi faţă de Satan. În înţelepciunea Sa supranaturală, Dumnezeu ne poate conduce la un verset izolat, scos din context, dar această situaţie este mai degrabă excepţia decât regula. În plus, când Dumnezeu apelează la o astfel de metodă, o face, de obicei, doar pentru a confirma călăuzirea pe care am primit-o prin mijloacele obişnuite. Niciodată n-ar trebui să facem din aceste versete singurul fundament al călăuzirii în problemele importante.

Indicaţiile circumstanţelor

Dumnezeu este Providenţa. El poate controla circumstanţele astfel încât ele să indice voia Lui. El permite să ni se întâmple anumite lucruri, fie ca să ne confirme călăuzirea pe care am primit-o prin mărturia Duhului, fie ca să ne oprească de la a face un pas greşit. Aşa cum spunea George Muller, „Opririle unui om bun, precum şi paşii lui, sunt comandate de Domnul” (cf. Psalmul 37:23).

Trebuie să ţinem minte că şi Satan poate, într-o anumită măsură, să aranjeze circumstanţele într-un anumit mod, pentru a ne duce în rătăcire. Mulţi au fost înşelaţi în alegerea unui partener de viaţă prin faptul că s-au lăsat ghidaţi de circumstanţele aranjate de Satan pentru a-i prinde în capcană! Metoda prin care poţi evita să fii înşelat este îndeplinirea condiţiilor călăuzirii menţionate în Capitolul 2.

Trebuie să ne supunem împrejurărilor stabilite de Dumnezeu şi să le acceptăm, în timp ce, acelora aranjate de Satan, trebuie să ne opunem. Dacă avem ezitări, ne putem ruga astfel: „Doamne, eu nu ştiu dacă această situaţie este stabilită de Tine sau de Satan. Însă eu vreau să fac voia Ta perfectă, oricât m-ar costa. Salvează-mă

de la înşelătorie şi de la pierderea bineuvântării Tale. Dacă aceste situaţii sunt de la Tine, le accept bucuros. Dacă sunt de la Satan, mă împotrivesc lor şi le înfrunt în Numele Tău!”Domnul ne va păstra calea şi va face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru dacă suntem sinceri înaintea Lui şi trăim potrivit poruncilor Lui (Proverbe 2:8; Romani 8:28).

Satan l-a împiedicat pe Pavel să meargă în Tesalonic, dar a mers Timotei în locul lui şi scopurile lui Dumnezeu au fost oricum îndeplinite (1 Tesaloniceni 2:18; 3:1,2). Găsim numeroase cazuri de călăuzire pe baza circumstanţelor în Faptele Apostolilor. Dumnezeu a folosit persecuţia pentru a împrăştia biserica din Ierusalim, răspândind astfel Evanghelia (Faptele Apostolilor 8:1). Pavel şi Barnaba se mutau dintr-un loc într-altul atunci când persecuţia devenea prea puternică pentru ca ei să mai poată rămâne într-un anumit loc (Faptele Apostolilor 13:50,51; 14:5,6,19,20). Aceasta era în acord cu propriul exemplu al Domnului, cu poruncile Sale (Matei 10:23; Ioan 7:1). Dumnezeu a folosit o foamete pentru a-i aduce pe Saul şi pe Barnaba la Ierusalim (Faptele Apostolilor 11:28-30), unde aceştia au învăţat puterea rugăciunii fierbinţi (Faptele Apostolilor 12:5). Întorşi la Antiohia, ei au împărtăşit acest spirit al rugăciunii fraţilor din lucrare, ceea ce a condus, în final, la extinderea lucrării în regiuni îndepărtate (Faptele Apostolilor 12:25-13:3).

Circumstanţele nefavorabile din Filipi au fost folosite de Dumnezeu pentru a-i conduce pe Pavel şi pe Sila să predice evanghelia unui temnicer nevoiaş (Faptele Apostolilor 16:19-34). Ultimele opt capitole din Faptele Apostolilor arată cum a folosit Dumnezeu împrejurările pentru a-l conduce pe Pavel să predice evanghelia mai multor oameni pe care, în mod normal, nu i-ar fi întâlnit (cf. Filipeni 1:12).

Unii dintre cei mai mari misionari ai lumii au fost călăuziţi spre câmpurile lor de misiune de circumstanţe. David Livingstone s-a simţit mai întâi condus spre China şi a urmat studii medicale ca pregătire pentru slujirea pe acest tărâm. Când a fost gata să plece, China era „închisă” datorită Războiului Opiumului. Societatea Misionară Londoneză i-a sugerat să se ducă în Indiile de Vest. A plecat acolo dar s-a întors, pe motiv că acolo erau deja mulţi doctori. În final, ca urmare a contactului cu misionarul Robert Moffat, un pionier al misionarismului african, Livingstone a mers în Africa.

Adoniram Judson s-a simţit chemat să fie misionar în India şi a plecat cu vaporul din America. La sosirea în India, autorităţile de acolo nu i-au permis să rămână. Fiind în Madras, i s-a spus să părăsească ţara până la o anumită dată. Astfel, a fost forţat să se îmbarce pe singurul vas care părăsea Madras-ul înainte de acea dată. Vasul mergea în Burma şi Judson şi-a petrecut tot restul vieţii acolo.

Lucrarea pe care aceşti doi oameni au îndeplinit-o în acele teritorii dovedeşte foarte clar că Dumnezeu a fost Acela care a ordonat în aşa fel împrejurările încât ei să fie conduşi în locurile unde au slujit. Dumnezeu ne poate împiedica să mergem pe căi pe care nu El le-a ales pentru noi îmbolnăvindu-ne sau făcându-ne să pierdem trenul, o întâlnire sau un interviu. Şi acest tip de situaţii neprevăzute şi nedorite pot reprezenta parte din planul Lui pentru noi dacă trăim sub Domnia Lui. Când nu obţinem ceva ce ne dorim şi pentru care ne-am rugat foarte mult, putem fi siguri că Dumnezeu are ceva mai bun păstrat pentru noi.

Pierderea trenului şi sosirea întârziată a vaporului m-au condus odată să-i vorbesc unui suflet în nevoie care şi-a deschis inima către Domnul chiar în acea noapte.

Altă dată, transferul pe un vas care nu-mi plăcea a fost mijlocul prin care Dumnezeu m-a condus la un marinar tânăr care şi-a predat viaţa Domnului şi a fost botezat.

Dumnezeu nu face greşeli. El este Providenţa. Ne putem încrede în faptul că El stabileşte circumstanţele vieţii noastre astfel încât ele să conducă la Slava Lui şi la binele nostru. Uneori, când întâlnim un obstacol pe cale, putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Sa schimbând împrejurările.

Atunci când, în mai 1964, Domnul m-a chemat să mă retrag din poziţia de ofiţer al Marinei Indiene iar eu mi-am depus demisia, Conducerea Marinei Indiene a respins imediat această demisie. Indicaţiile circumstanţelor erau în contradicţie cu ceea ce am simţit a fi mărturia Duhului Sfânt înlăuntrul meu. M-am rugat ca Domnul să schimbe împrejurările şi să mă elibereze din Marină, făcând din aceasta o confirmare a chemării Lui. Am aplicat de trei ori pentru obţinerea permisiunii de retragere. În final, după doi ani, mi s-a dat drumul. Atunci am văzut limpede că piedica iniţială fusese plănuită de Satan. Totuşi, Dumnezeu s-a dovedit stăpân absolut peste toate circumstanţele, permiţând această piedică doar pentru a-mi întări credinţa în stăpânirea Lui peste toate guvernele şi puterile pământeşti şi pentru a mă învăţa mai multe cu privire la căile Sale.

Într-adevăr, El este Acela care are cheia fiecărei uşi. Când El deschide o uşă, nimeni nu o poate închide şi când El închide o uşă, nimeni nu o mai poate deschide (Apocalipsa 3:7). Chiar şi inima unui împărat poate fi îndreptată de Dumnezeul nostru în orice direcţie alege El (Proverbe 21:1; cf. Ezra 6:22).

Totodată, Dumnezeu ne poate conduce împotriva circumstanţelor. Când primul val de persecuţie a măturat Ierusalimul, apostolii nu au fugit, ci s-au rugat pentru a primi curajul să înfrunte împrejurările. Dumnezeu i-a umplut cu Duhul Său şi a făcut să tremure Ierusalimul la manifestarea puterii Lui, pentru că nu sosise încă timpul hotărât de El când ucenicii urmau să fie împrăştiaţi (Faptele Apostolilor 4:29-33; 5:11-14).

Când Filip a părăsit Samaria ca să meargă pe drumul pustiu, aceasta era contrar împrejurărilor, care-l chemau să rămână în Samaria, unde el se dovedise foarte folositor în lucrare (Faptele Apostolilor 8:26). Aşadar, împrejurările nu reprezintă întotdeauna o indicaţie a voii lui Dumnezeu. Ele trebuie avute în vedere numai împreună cu mărturia interioară a Duhului Sfânt, din lăuntrul duhurilor noastre, îmreună cu mărturia Lui prin Biblie, şi în supunere faţă de acestea.

Dumnezeu nu aşteaptă de la copiii Săi să fie nişte pioni îndreptaţi încolo şi încoace de circumstanţe. El este Stăpân peste toate circumstanţele şi doreşte ca şi copiii Lui să fie părtaşi la această stăpânire asupra circumstanţelor.

Este oare bine să-I cerem lui Dumnezeu să ne arate voia Lui printr-un semn? Vechiul Testament redă câteva exemple de oameni care-I cer lui Dumnezeu să îşi arate voia Sa printr-un semn. Robul lui Avraam a cerut un semn şi prin acest semn a găsit-o pe mireasa aleasă de Dumnezeu pentru Isaac (Geneza 24:10-27). Ghideon I-a cerut lui Dumnezeu să-i confirme voia Lui printr-un semn. Iar noaptea următoare el I-a cerut lui Dumnezeu să răstoarne semnul. Dumnezeu a răspuns la ambele cereri şi, în felul acesta, Şi-a confirmat voia Sa (Judecători 6:36-40).

Corăbierul de pe vasul care-l transporta pe Iona a tras la sorţi ca să afle cauza furtunii. Dumnezeu i-a răspuns (Iona 1:7). Tragerea la sorţi a fost folosită şi cu alte ocazii pentru a indica voia lui Dumnezeu (Iosua 7:14; 1 Samuel 10:2014:41-44; cf. Proverbe 16:33).

În Noul Testament există o singură situaţie în care un om îi cere lui Dumnezeu un semn pentru a-i arăta voia Lui, iar acest lucru s-a întâmplat înaintea zilei de Rusalii (Faptele Apostolilor 1:23-26). Observăm că, după pogorârea Duhului Sfânt, Noul Testament nu mai menţionează nici măcar o singură situaţie în care un credincios caută voia lui Dumnezeu printr-un semn. Prin urmare, în zilele noastre, aceasta nu mai este metoda normală de călăuzire a lui Dumnezeu. Ea a fost folosită în Vechiul Testament, când Duhul Sfânt nu locuia înlăuntrul oamenilor.

Totuşi, Dumnezeu Îşi poate confirma voia sau ne poate încuraja duhurile noastre slabe prin semne ocazionale. Numai atunci să îndrăznim să-I cerem lui Dumnezeu un semn, când alte metode de călăuzire nu par a fi concludente. Însă trebuie să ne rugăm chiar şi cu privire la tipul de semn pe care să-l cerem. Trebuie să evităm să folosim semnele ca mijloace de confirmare a propriei alegeri. De exemplu, să nu-I cerem lui Dumnezeu un miracol drept semn, atunci când intenţia noastră reală este să găsim o scuză pentru a nu merge pe calea pe care ştim că Dumnezeu a hotărât-o pentru noi.

Totodată nu trebuie să Îi cerem lui Dumnezeu ca semn un lucru cât se poate de comun, pe care să îl interpretăm drept o confirmare a căii alese de noi înşine. Trebuie totodată să ne ferim de metoda adoptată de unii creştini care-I cer lui Dumnezeu un verset drept semn şi apoi închid ochii, dechid Biblia şi-şi poziţionează degetul undeva pe pagina care se deschide. Această metodă ne poate duce în rătăcire şi este oricum prostească.

Biblia nu este o carte de magie! Nu o trata ca şi cum ar fi un astfel de lucru. Dumnezeu poate utiliza uneori această metodă ca să ne încurajeze. Dar să nu lăsăm niciodată ca aceasta să fie singura metodă de călăuzire în chestiunile importante. A face din semne mijlocul principal sau chiar mijlocul unic de călăuzire este total nebiblic. Să ne amintim totodată că apelul constant la semne este un indici al imaturităţii spirituale.

Sfatul altor credincioşi

Noul Testament pune un accent deosebit pe necesitatea unei vieţi trăite de credincioşi în comuniune, ca mădulare ale aceluiaşi trup. Nici un mădular nu poate funcţiona de unul singur. Fiecare este dependent de celelalte pentru a exista şi a se menţine în funcţiune. De aceea, este cât se poate de rezonabil să ne aşteptăm ca şi în domeniul călăuzirii Dumnezeu să acorde o importanţă deosebită părtăşiei dintre credincioşi.

El a stabilit părtăşia şi ca pe o măsură luată împotriva riscului ca oamenii să nu se îndepărteze cu totul de voia Sa perfectă. De unii singuri poate că nu vedem toate avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă un anumit pas. Sfatul altor oameni evlavioşi va fi nepreţuit, ajutându-ne să privim decizia din unghiuri diferite. Acest lucru este necesar mai ales atunci când ne confruntăm cu o decizie majoră. Dacă, din mândrie şi din sentimentul auto-suficienţei, ignorăm acest mijloc de călăuzire lăsat de Dumnezeu, atunci nu avem decât de pierdut.

Biblia spune, „Prin marele număr al sfătuitorilor ai biruinţa ….Planurile se pun la cale prin sfat: fă războiul cu prudenţă….înţeleptul ascultă sfaturile…..Învăţătura înţeleptului este un izvor de viaţă, ca să abată pe om din cursele morţii ….Calea

nebunului este dreaptă în ochii lui, dar înţeleptul ascultă sfaturile….Cel drept arată drumul aproapelui său, dar calea celor răi îi duce în rătăcire” (Proverbe 24:6; 20:18; 13:14; 12:15,26).Totuşi, există două extreme care trebuie evitate. Una este să fii complet nepăsător faţă de sfaturile oamenilor evlavioşi. Cealaltă este să fii complet dependent de sfatul lor încât să-l accepţi fără nicio reţinere ca fiind voia lui Dumnezeu. Dacă ne plasăm în oricare din aceste două extreme, fie ne vom rătăci fie vom rămâne sfrijiţi spiritual toată viaţa.

Pe cât de mult doreşte Dumnezeu ca noi să ne sfătuim cu fraţii noştri în credinţă, pe atât de mult El se aşteaptă ca noi să nu ne supunem, plini de slugărnicie, sfatului acestora, chiar dacă ei sunt oameni sfinţi. Biblia prezintă adevărul într-un echilibru perfect. Din nefericire, omul are tendinţa să penduleze către o extrema sau alta. De aceea atât de multe erezii s-au născut în creştinism.

În Vechiul Testament, această perspectivă echilibrată este prezentată clar în 1 Împăraţi capitolele 12 şi 13. În capitolul 12, tânărul împărat Roboam ar fi trebuit să asculte sfatul bătrânilor evlavioşi, în loc să îi asculte pe tinerii de vârsta lui. Nefăcând aşa, a grăbit divizarea împărăţiei. În capitolul 13, tânărul profet nu ar fi trebuit să asculte de sfatul profetului mai bătrân („Nu vârsta aduce înţelepciunea” – Iov 32:9). Pentru că a ascultat, şi-a pierdut viaţa.

În Noul Testament, vedem acest echilibru în viaţa apostolului Pavel. În Faptele Apostolilor 13:1-3 îl întâlnim pe Dumnezeu chemându-l pe Pavel la slujirea misionară printre neamuri. Dar, în acelaşi timp, Dumnezeu Şi-a arătat voia Sa pentru Pavel şi către fraţii săi din lucrare. Ceea ce Dumnezeu i-a vorbit personal lui Pavel a fost confirmat prin faptul că Dumnezeu a transmis acelaşi lucru şi celorlalţi. Pe de altă parte, în Faptele Apostolilor 21:1-15, îl întâlnim pe Pavel respingând sfatul tuturor ucenicilor (şi chiar prorociile unora dintre ei) şi mergând în direcţia pe care el o simţea ca fiind voia lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a confirmat mai târziu lui Pavel că a fost bine să meargă la Iersualim (Faptele Apostolilor 23:11). Cu o altă ocazie, la începutul vieţii sale de creştin, Pavel a mers în Arabia şi a aflat voia lui Dumnezeu doar de unul singur, fără să se consulte cu cineva (Galateni 1:5-17).

Aceste exemple din Cuvântul lui Dumnezeu sugerează că există unele situaţii în care trebuie să luăm seama la sfaturile oamenilor evlavioşi, dar există şi situaţii când nu trebuie să ne consultăm cu nimeni. În oricare din cazuri, fie că acceptăm sfatul altora, fie că îl respingem, fie că nici nu îl căutăm, decizia ultimă trebuie să fie întotdeauna a noastră, pentru că suntem singurii răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru deciziile noastre.

Sfatul unui om al lui Dumnezeu poate fi de nepreţuit, însă nu este niciodată infailibil. Michael Harper, în cartea lui, „ Profeţia – Un Dar pentru Trupul lui Hristos”, scrie: „Profeţiile care spun altor oameni ce să facă trebuie privite cu suspiciune crescută. „Călăuzirea” nu este niciodată prezentată ca una dintre funcţiile profeţiei. Lui Pavel i s-a spus ce i se va întâmpla dacă va merge la Ierusalim, dar nu i s-a spus nici să meargă nici să nu meargă. Poate că prietenii lui l-au sfătuit în privinţa aceasta, însă ce este cert e că nu de la profeţie a venit călăuzirea. Agabus a anunţat o foamete, dar prorocia lui nu a oferit nicio instrucţiune cu privire la ceea ce ar trebui să se facă. Peste tot în Noul Testament călăuzirea îi este dată direct individului, nu printr-o altă persoană, aşa cum se obişnuia în Vechiul Testament. De exemplu, deşi lui Corneliu i s-a spus de către un înger să trimită după Petru

(Faptele Apostolilor 10:5), Petru însuşi a fost înştiinţat personal, printr-o întâmplare independentă, să meargă cu oamenii lui Corneliu (Faptele Apostolilor 10:20)”.În broşura „Călăuzire”, James McConkey scrie, „Carnea şi sângele nu-L puteau descoperi pe Hristos lui Simon Petru (Matei 16:17). Ele nu ne pot descoperi nici nouă lucrurile lui Hristos. Nu contează dacă este vorba despre propria noastră carne şi propriul nostru sânge sau despre carnea şi sângele altora. Aceasta întrucât carnea şi sângele celorlalţi oameni sunt limitate de aceleaşi infirmităţi şi supuse aceloraşi greşeli ca şi în cazul nostru. Mai mult, omul care se bazează pe prietenii lui pentru călăuzirea sa, va descoperi curând că varietatea sfaturilor pe care le oferă ei doar sporeşte numărul încurcăturilor. Acesta este un alt principiu Divin, că Dumnezeu nu descoperă altui om planurile Lui pentru viaţa ta. Mustrarea lui Petru de către Hristos, când acesta a dorit să afle voia Lui cu privire la Ioan, este cea mai clară dovadă posibilă în acest sens (Ioan 21:22).

Poţi să-ţi ajuţi copilaşul să meargă atunci când el e încă mic Dar, dacă e să înveţe vreodată să meargă singur, atunci vine un moment când va trebui să-l laşi total din mână şi săpui capăt oricărui sprijin. Credinciosul care vrea să înveţe să meargă cu Dumnezeu trebuie să înveţe aceeaşi lecţie. Şi, aşa cum un copil învaţă să meargă cu preţul câtorva căderi, tot la fel trebuie un creştin să înveţe să îl urmeze pe Dumnezeu cu preţul unor greşeli. Mai bine să înveţi aşa decât să nu înveţi deloc. Preţul câtorva căderi nu este prea mare pentru comoara de a merge singur cu Dumnezeu, către locul arătat prin călăuzirea Lui. Să nu aibă Dumnezeu niciun loc pentru prietenii tăi creştini în această experienţă a călăuzirii? Cu siguranţă că are. Ia tot ajutorul de care ai nevoie: toată lumina din Cuvântul lui Dumnezeu, toate experienţele posibile ale altora. Însă alţii îi pot da doar exemple. Tu trebuie să iei propriile decizii pentru tine. Aceasta deoarece atunci când suntem puşi faţă în faţă cu o decizie nu putem să ne sustragem experienţei personale de a ne încredinţa pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, plini de răbdare, experienţă prin care învăţăm învăţat cele mai preţioase lecţii ale călăuzirii Sale”.

Cu toate acestea, ori de câte ori trebuie să acţionăm împotriva sfatului credincioşilor maturi, să luâm aminte cu mai multă atenţie la decizia luată ca să fim siguri că Dumnezeu este Acela care ne conduce. Să ne amintim acest lucru mai ales atunci când luăm decizii majore.

Vocea Domnului

Pe munte, cu ocazia Schimbării la Faţă, Petru a fost mustrat de Dumnezeu datorită încercării de a-L pune pe Domnul Isus la acelaşi nivel cu Moise şi Ilie. Aceşti oameni chiar au fost mijlocitorii lui Dumnezeu în timpurile Vechiului Testament, dar o nouă eră răsărea şi Petru trebuia să recunoască aceasta. În această nouă eră urma să fie un singur Mijlocitor – „Acesta este Fiul Meu preiubit; de El să ascultaţi” (Marcu 9:7). Iar atunci când ucenicii s-au uitat din nou, „n-au mai văzut pe nimeni, decât numai pe Isus singur cu ei”. Vocea Domnului este aceea pe care trebuie, în final, să o auzim, dincolo de orice alte mijloace pe care le-ar putea folosi Dumnezeu pentru a ne vorbi.

În „Ce ar trebui acest om să facă?”, Watchman Nee spune, „Creştinismul presupune întotdeauna o cunoaştere personală a lui Dumnezeu prin Duhul Său şi nu doar o cunoaştere a voii Lui prin intermediul unui om sau unei cărţi ….. Concret spus, astăzi avem Scriptura, în formă scrisă, care, în perioada Vechiului Testament, îl are drept corespondent pe Moise, şi mai avem şi Duhul, mesagerul viu, căruia, în perioada Vechiului Testament, îi corespunde Ilie, cel care nu a gustat niciodată

moartea. Aceste două daruri date de Dumnezeu fiecărui credincios sunt printre cei mai preţioşi factori care contribuie la viaţa creştină: Cartea, Cuvântul lui Dumnezeu în mâinile noastre pentru a ne instrui şi prietenul care trăieşte aproape de Dumnezeu şi care adesea ne poate face cunoscut ce i-a arătat lui Dumnezeu. Cartea este întotdeauna dreaptă; sfatul unui prieten adesea este şi el drept. Avem nevoie de Cartea lui Dumnezeu şi avem nevoie de profeţii lui Dumnezeu. El nu doreşte să ignorăm niciunul din aceste daruri pe care ni le-a dat. Dar ceea ce s-a petrecut pe munte cu ocazia Schimbării la Faţă ne arată că niciunul dintre aceste daruri nu poate lua locul vocii lui Dumnezeu din inima noastră.”„Să nu-i dispreţuim pe mesagerii lui Dumnezeu. Avem nevoie continuu de provocarea cuvântului vorbit, de provocarea cuvântului profetic, de liniştea pe care ne-o dă instruirea spirituală matură. Dar să nu ne încredinţăm total şi exclusiv călăuzirii care vine prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, oricât de sănătoasă ar fi ea. Suntem datori vânduţi să ascultăm vocea Domnului şi să-L urmăm.”

„Mai mult, să nu îndrăznim să dispreţuim Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Scripturile inspirate sunt vitale pentru viaţa şi evoluţia noastră şi nu putem trăi fără ele; nici măcar nu ar trebui să încercăm vreodată să facem aceasta. Cu toate acestea, există pericolul de a ne uita mai mult la litera Cuvântului decât la Isus Hritsos Însuşi , ca autoritate finală pentru noi. Acceptăm ceea ce spune Biblia în mod religios şi în amănunt; probabil că Dumnezeu ne onorează pentru aceasta. Însă, dacă făcând aşa mergem mai departe şi punem Biblia pe o poziţie care concurează chiar cu Domnia lui Hristos, putem risca să rămânem în mod tragic rupţi de El…….

(Creştinismul) revendică o cunoaştere personală directă a voii lui Dumnezeu, care implică şi aceste ajutoare date de Dumnezeu, dar care nu se rezumă la ele”.

Secretul călăuzirii stă în auzirea vocii Domnului.

Rezumat

1. Duhul Sfânt ne călăuzeşte prin învăţăturile Bibliei atunci când căutăm călăuzirea lui Dumnezeu.

a. În multe domenii, Biblia deja a arătat care este voia Lui.

b. Dumnezeu Îşi poate confirma călăuzirea printr-un pasaj peste care dăm pe parcursul lecturii zilnice a Bibliei. Dar aceasta nu trebuie să devină niciodată singura bază a călăuzirii.

2. Duhul Sfânt ne vorbeşte adesea prin mărturia împrejurărilor.

a. Dumnezeu foloseşte circumstanţele fie pentru a confirma călăuzirea pe care deja am primit-o fie pentru a ne opri de la un pas greşit.

b. Însă şi Satan poate aranja circumstanţele vieţii noastre într-o anumită măsură. Aşadar, ele nu indică întotdeauna voia lui Dumnezeu.

c. Uneori, Dumnezeu ne conduce contrar circumstanţelor. Putem, de asemenea, să-I cerem să ne arate voia Sa schimbându-le.

d. Ocazional, Dumnezeu îşi confirmă călăuzirea prin intermediul unui semn. Totuşi, căutarea semnelor reprezintă întotdeauna un indiciu al imaturităţii spirituale.

3. Duhul Sfânt ne poate vorbi prin sfatul altor credincioşi. .

a. Dumnezeu a lăsat aceasta ca măsură de protecţie care să ne prevină de la a rata cu totul voia Sa.

b. Sfatul oamenilor evlavioşi ne ajută să vedem şi alte aspecte ale unei situaţii particulare, pe care altfel nu le-am fi luat în considerare.

c. Sunt situaţii când trebuie să ţinem seama de sfatul oamenilor lui Dumnezeu şi alte situaţii când va trebui să mergem contrar sfatului lor.

CHEMAREA PROFESIONALĂ

Una din primele mari probleme de călăuzire, cu care se confruntă de obicei tinerii, este cunoaşterea voii lui Dumnezeu cu privire la profesia şi la locul lor de muncă. Este necesar ca Voia perfectă a lui Dumnezeu cu privire la profesie să fie căutată nu doar de aceia care îşi doresc o slujire creştină permanentă, ci de către fiecare credincios în parte.

Aşa cum arătam în Capitolul Întâi, Dumnezeu a planificat o profesie pentru fiecare copil al Său. Aşadar, este esenţial să căutăm să descoperim care este aceea. Când chemarea lui Dumnezeu pentru tine este să fii profesor într-o şcoală, vei fi neascultător dacă devii pastor. Nu fii evanghelist dacă Dumnezeu doreşte să fii doctor. Tot aşa, nu-ţi lua o profesie laică dacă Dumnezeu te doreşte exclusiv în slujirea creştină.

Profesia aleasă de Dumnezeu

Indiferent de profesia aleasă, fiecare credincios trebuie să fie un martor permanent al Domnului Isus Hristos – chiar dacă nu este în serviciul creştin permanent. Un doctor creştin, întrebat fiind ce profesie are, a răspuns: „Profesia mea este să fiu un martor pentru Domnul Isus Hristos şi să aduc suflete la El. Muncesc ca doctor pentru a-mi plăti cheltuielile.”

Într-adevăr, el avea perspectiva corectă. Dacă profesia este considerată din acest punct de vedere, nu trebuie să ne mai fie teamă de posibilitatea de a rata voia lui Dumnezeu. Atunci când cultivarea personalităţii şi reputaţia ne determină alegerile, ajungem să rătăcim.

Cum ar trebui să procedeze un tânăr credincios pentru a decoperi voia lui Dumnezeu în acest domeniu? Când opţiunea alegerii unei cariere este încă deschisă înaintea lui, ar trebui să ţină seama de propriile sale aptitudini intelectuale şi să caute să studieze în vederea celei mai potrivite profesii pentru el. Oricum, el ar trebui să selecteze o profesie numai după multă rugăciune. Dacă chiar şi după multă rugăciune el nu primeşte nicio călăuzire înlăuntrul duhului său, trebuie să meargă înainte şi să aleagă profesia pe care o consideră cea mai potrivită pentru el. Niciodată, în niciun caz, nu ar trebui să permită să fie împins înspre o profesie de către altcineva.

Aceia care urmează deja o universitate pot fi, probabil, limitaţi în selectarea unei profesii. Nu este nevoie ca aceştia să considere că au ratat voia lui Dumnezeu. Dumnezeu este suveran şi stăpâneşte peste vieţile noastre, inclusiv atunci când noi nu suntem conştienţi de căile Lui. El îşi pune mâna asupra noastră şi ne conduce pe căile Sale fără ca noi să ştim, cu mult înainte ca noi să ajungem la momentul în care ne predăm Lui. Însă El ne consideră responsabili numai după ce ne vorbeşte.

Locul ales de Dumnezeu

Pe parcursul anilor de studenţie, un credincios ar trebui să petreacă mult timp în rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i dea informaţiile corecte despre oportunităţile de angajare şi contactele cu oamenii şi instituţiile potrivite, astfel încât, la terminarea studiilor, să poată fi capabil să meargă la locul ales de Dumnezeu.

Trebuie să aibă tot timpul în minte cuvintele Domnului din Matei 9:37 – „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” În ascultare de porunca Domnului din Ioan 4:35, el va trebui să afle detalii despre lucrarea Domnului în diverse părţi ale ţării şi ale lumii. El trebuie să fie gata să meargă oriunde ar putea avea Dumnezeu nevoie de el – fie ca profesor fie ca asistent medical fie ca inginer fie având orice altă profesie. Este ruşinos că atât de mulţi creştini caută confortul personal şi nu au niciun interes pentru răspândirea evangheliei sau pentru salvarea sufletelor.

Apoi, el trebuie să apeleze la sfatul şi la rugăciunile credincioşilor maturi (din localitatea sa ori de altundeva) care sunt interesaţi de el şi cunosc situaţia în zonele în care îşi caută de lucru. Totodată, el trebuie să încerce să înţeleagă ce îi spune Dumnezeu prin circumstanţele în care se află. Cu toate aceste informaţii în mână, când se apropie momentul de a lua o decizie, va trebui să caute să desluşească ce-i spune Duhul Sfânt în propriul lui duh. În final, va trebui să-şi fundamenteze decizia pe această mărturie a Duhului dinlăuntrul său, încrezându-se în Dumnezeu, chiar dacă va trebui să se întoarcă în cazul în care s-a înşelat.

Slujirea creştină permanentă

Sunt necesare câteva cuvinte cu privire la slujirea creştină permanentă, cu privire la chemarea de a fi angajat exclusiv în predicarea Cuvântului, ca misionar, evanghelist, învăţător al Bibliei sau pastor.

Dumnezeu cheamă un procent redus de credincioşi într-o astfel de slujire, la fel cum, din poporul Israel, a chemat o singură seminţie din doisprezece pentru slujirea de la templu. Însă El se aşteaptă ca toţi copiii Lui să fie doritori să împlinească această slujire, în cazul în care i-ar chema. De aceea fiecare credincios trebuie să aibă în vedere şi această chemare şi să caute din toată inima să afle dacă Dumnezeu îl doreşte sau nu în această lucrare.

Persoana care intră în slujirea creştină permanentă ar trebui să fie absolut sigură că Dumnezeu a chemat-o la aceasta. Tot astfel, o persoană implicată într-o profesie laică trebuie să fie la fel de sigură că Dumnezeu doreşte ca ea să fie acolo.

Chemarea de a fi evanghelist sau misionar nu este mai spirituală decât chemarea de a fi inginer ori contabil. Ce este important e să fii ceea ce Dumnezeu doreşte să fii. Decizia de a intra în slujirea creştină trebuie să fie luată la rece – nu în atmosfera încărcată de tensiune emoţională a unei întâlniri şi nici sub presiunile cuiva. Deciziile pripite sunt de obicei regretate mai târziu.

Dumnezeu ne dă întotdeauna timp suficient înainte să ne decidem. Nu se poate spune cum anume primeşte cineva chemarea la o slujire exclusiv creştină. Asemenea celorlalte tipuri de călăuzire, ea vine în forme diferite la oameni diferiţi. În unele cazuri rare, ea poate veni chiar şi printr-o viziune sau printr-o voce perceptibilă.

Esther Butler, misionară pionier în China la începutul acestui secol, a povestit că, atunci când Dumnezeu a chemat-o în această lucrare, a văzut într-o viziune o stradă chinezească aglomerată. Mai târziu, la sosirea în Nanking, a recunoscut acolo, în chip limpede, feţele şi locurile văzute anterior în viziune.

Altora, chemarea le-a venit ca un îndemn interior bazat doar pe raţiuni de natură logică. John G. Paton a plecat din Scoţia, ca misionar în Insulele Pacificului de Sud, pentru că a simţit că oamenii de acolo aveau oportunităţi mai reduse de a auzi mesajul decât cei din Scoţia. James Gilmour a plecat în Mongolia deoarece, spunea el, nu a primit o chemare să rămână în ţara sa de origine. Realizările lor pentru Dumnezeu în aceste locuri arată clar că ei au trăit în voia perfectă a lui Dumnezeu pentru vieţile lor.

Ce formă ia chemarea este nesemnificativ, însă acela care intră într-o slujire creştină permanentă nu-şi poate permite să fie nesigur de chemarea lui. Nu se poate decide de unul singur pentru această slujire, nici măcar altcineva nu-l poate determina să facă această alegere. Acest prerogativ rămâne întotdeauna doar în mâinile lui Dumnezeu.

În majoritatea cazurilor, o persoană chemată în slujirea creştină permanentă va descoperi că Dumnezeu îi confirmă chemarea prin circumstanţe şi prin credincioşii umpluţi de Duh. Cu toate acestea, pot exista, şi chiar au şi existat, excepţii de la această regulă, pentru că modul în care lucrează Dumnezeu nu poate fi limitat de anumite reguli fixe.

Totuşi, pot fi stabilite câteva norme: Dumnezeu îi cheamă pe aceia care sunt activi în ocupaţiile lor laice. El le vorbeşte doar acelora care caută să fie martorii Lui în circumstanţele prezente. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu statornicie. De asemenea, trebuie să ne amintim că această chemare a lui Dumnezeu nu este neapărat un lucru definitiv. Dumnezeu te poate conduce către o slujire creştină permanentă pentru o perioadă, pentru ca mai târziu să te conducă să fii martorul Lui într-o ocupaţie laică.

Trebuie să fim gata să rămânem de partea lui Dumnezeu pe măsură ce situaţiile şi circumstanţele se schimbă şi să nu rămânem sclavii unei tradiţii sau ai opiniilor oamenilor. Fie că suntem într-o slujbă laică sau într-o slujire creştină permanentă, chemarea noastră este aceeaşi – să fim robii lui Dumnezeu.

Natura şi domeniul muncii noastre pot fi diferite, însă întotdeauna noi suntem chemaţi să-L mărturisim pe Domnul înaintea altora şi să-i aducem pe aceştia la cunoaşterea lui Dumnezeu, cunoaştere care le va aduce eliberarea. Dumnezeu are un loc specific pentru fiecare în via lui vastă. Aşa cum spun versurile, „Este o lucrare pentru Isus pe care numai tu o poţi face”. Este responsabilitatea ta să găseşti care este aceea şi să te asiguri că o duci la bun sfârşit. „Ia seama bine la slujba pe care ai primit-o de la Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4:17).

Rezumat

1. Dumnezeu are o profesie specifică pentru tine. Datoria ta este s-o împlineşti.

2. Fiecare credincios, indiferent de profesia lui, este chemat să fie un martor permanent al Domnului Isus.

3. O persoană tânără aflată în căutarea călăuzirii lui Dumnezeu cu privire la profesia sa ar trebui să se pregătească în domeniul pe care-l simte cel mai potrivit, în absenţa vreunei indicaţii contrare.

4. Când un creştin caută o slujbă, mai întâi el trebuie să găsească informaţii privind nevoile lucrării Domnului în diferite locuri. Va trebui să petreacă mult timp în rugăciune şi, după consultarea credincioşilor maturi şi luarea în considerare a circumstanţelor, în final, trebuie să se lase călăuzit de mărturia interioară a Duhului Sfânt.

5. Nicio persoană nu ar trebui să intre în slujirea creştină permanentă fără o chemare clară de la Dumnezeu.

6. Chemarea lui Dumnezeu este un lucru dinamic. Trebuie să fim gata să îl urmăm pe El într-un domeniu nou de activitate, în funcţie de cum ne cheamă El şi în momentul în care ne cheamă.

CONSIDERAŢII FINALE

Până acum ar trebui să fie evident cititorului că nu există nici o formulă de călăuzire perfectă, infailibilă. Ne vom confrunta foarte adesea cu incertitudinea în căutarea de a afla voia lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie aceasta pentru ca noi să stăruim să ajungem şi mai aproape de El şi să-L cunoaştem tot mai mult, să primim tot mai mult din viaţa Sa.

Momentele de incertitudine sunt folosite de Dumnezeu şi pentru a ne cerne motivaţiile. Când suntem nesiguri de voia lui Dumnezeu ar trebui să ne examinăm pe noi înşine să vedem dacă am îndeplinit condiţiile esenţiale ale călăuzirii Lui (menţionate în Capitolul 2).

Dumnezeu foloseşte incertitudinea pentru a antrena şi a întări credinţa noastră.

„Cine dintre voi se teme de Domnul, care ascultă glasul Slujitorului Său (Domnul Isus)? Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului şi să se sprijine pe Dumnezeul lui” (Isaia 50:10). De aceea nu ar trebui să fim surprinşi sau descurajaţi când întâmpinăm greutăţi. Chiar şi apostolul Pavel a fost adeseori în încurcătură, dar niciodată nu a disperat şi nici nu a renunţat (2 Corinteni 4:8).

Uneori, Dumnezeu ne arată voia Lui exact înainte de a lua o decizie şi ne ţine în aşteptare o perioadă lungă înaintea acestui moment. În orice situaţie, El ne va arăta numai următorul pas ce ne stă înainte. El ne conduce pas cu pas pentru că doreşte să trăim în dependenţă de El zi după zi, pentru că doreşte să umblăm prin credinţă şi nu prin vedere.

Când ne arată doar câte un pas, suntem forţaţi să depindem de El. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-ar arăta întreg viitorul, este foarte probabil că noi nu am dori să ne supunem Lui în totalitate. De aceea, El ne arată doar câte un pas, făcându-ne treptat treptat doritori să împlinim toată voia Lui.

Aşadar, pentru a găsi voia lui Dumnezeu în viaţa noastră, tot ce este necesar să facem e să parcurgem întotdeauna următorul pas pe care ni-l arată Dumnezeu. Pe măsură ce facem aşa, vom descoperi cum planul lui Dumnezeu se desfăşoară treptat înaintea noastră.

Un vechi proverb chinezesc spune, „O călătorie de o mie de mile începe doar cu un singur pas”. Avraam a părăsit ţara sa de origine, neştiind unde avea să ajungă în final. El ştia doar că Dumnezeu îl conducea (Evrei 11:8). El s-a supus lui Dumnezeu la fiecare pas şi Dumnezeu nu l-a dezamăgit. Niciunuia dintre noi, care îl urmează pe Dumnezeu aşa cum l-a urmat Avraam, n-ar trebui să-i fie vreodată teamă de dezamăgire.

Eliberare de indecizie

De multe ori, va trebui să facem paşi înainte fără a fi perfect siguri de voia lui Dumnezeu. Şi aceasta este o parte a disciplinei umblării prin credinţă, pentru că

certitudinea poate uneori echivala cu umblarea prin vedere. Dumnezeu ne dă uneori asigurări clare ca să ne încurajeze ca nu cumva să slăbim în credinţa noastră. Dar de multe ori El aşteaptă de la noi să mergem înainte, fără a avea dovezi vizibile ale aprobării Lui.

Descoperind, pe baza cunoaşterii pe care o deţinem, care este călăuzirea, Duhului Sfânt, va trebui să înaintăm fără să avem ezitări. Biblia spune că „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai târziu, privind retrospectiv către aceste decizii, vom decoperi că, în ciuda întunecimii viziunii noastre, Dumnezeu nu ne-a lăsat să rătăcim. Cu alte cuvinte, deşi dintr-o perspectivă anticipativă există multă incertitudine, la o privire retrospectivă vom găsi multă siguranţă şi bucurie.

“Chiar întunecimea dinaintea mea Mă linişteşte -

Căci în bâjbâirea pe calea înceţoşată Simt mâna Lui şi Îl aud cum spune,

„Ajutorul meu e sigur”.

J. Oswald Sanders, în „Spiritual Leadership”, spune: „Cei care nu s-au găsit într-o poziţie de lider ar putea crede că experienţa şi umblarea îndelungată cu Dumnezeu conduc la capacitatea de a descoperi cu mai multă uşurinţă voia lui Dumnezeu în situaţiile grele. Dar, de obicei, se întâmplă invers. Dumnezeu îl tratează pe lider ca pe un credincios matur, lăsând deciziile din ce în ce mai mult pe seama discernământului său spiritual şi dând mai puţine indicii perceptibile ale călăuzirii Lui decât o făcea la început”.

Hudson Taylor, fondatorul misiunii China Continentală a spus odată, referindu-se la călăuzire, că, în anii tinereţii, lucrurile obişnuiau să-i vină clar şi repede. „Dar”, spunea el, „după ce am înaintat şi Dumnezeu m-a folosit din ce în ce mai mult, mă simt adeseori ca un om care merge singur în ceaţă. Nu ştiu ce să fac.” (Citat în

D.E. Hoste” de Phyllis Thompson). Cu toate acestea, ori de câte ori Hudson Taylor a luat o decizie, Dumnezeu a onorat încrederea lui.

Când facem un pas în incertitudine şi se întâmplă să pierdem calea ce reflectă voia perfectă a lui Dumnezeu, ne putem încrede în El că ne va elibera. Făgăduinţa din Isaia 30:21 este că „Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: „Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta şi la stânga”. Dumnezeu poate schimba împrejurările când pierdem calea. Dar noi nu trebuie să rămânem permanent pasivi, aşteptând o călăuzire spectaculoasă la fiecare pas. Un vapor poate fi întors mult mai repede în timp ce se mişcă decât atunci când staţionează; la fel şi noi.

În Faptele Apostolilor 16:6-10, Pavel şi Sila au încercat să meargă în Asia, nu ca rezultat al unei călăuziri evidente a Domnului, dar dorind să facă voia Domnului. Ei au fost împiedicaţi – probabil de împrejurări aranjate de Dumnezeu. Apoi, au încercat să intre în Bitinia. Din nou drumul le-a fost blocat. Însă, pentru că ei căutau în mod activ voia lui Dumnezeu, şi nu adoptaseră o atitudine pasivă, de aşteptare a călăuzirii, Dumnezeu i-a condus în final către locul ales de El – Macedonia.

În micile detalii ale vieţii de zi cu zi, călăuzirea

nu esteneapărat o chestiune de cercetare conştientă constantă. Este o problemă ce ţine de umblarea în Duh. Relaţia corectă cu Domnul va conduce la acţiunea corectă. În cazul unor astfel de detalii, călăuzirea lui Dumnezeu nu este ceva de care ar trebui să fim conştienţi tot timpul. Putem chiar

să nu fim conştienţi de ea. Relaţia noastră fundamentală cu Domnul este factorul important, călăuzirea fiind o chestiune spitituală şi nu o tehnică mecanică.

Eliberarea de regret

Regretele faţă de greşelile trecute pot chinui minţile unora dintre noi. Poate am ratat voia lui Dumnezeu în unele aspecte şi acum suntem incapabili să mai corectăm lucrurile. Dar regretul este inutil, deoarece el doar ne va consuma vitalitatea spirituală şi ne va lăsa total nepregătiţi pentru orice slujire a lui Dumnezeu. Eşecul trebuie mărturisit lui Dumnezeu, Care este credincios să ne ierte şi să ne cureţe imediat (1 Ioan 1:7,9). El ne-a promis că nu-Şi va mai aminti de păcatele noastre trecute (Evrei 8:12). Dacă Dumnezeu nu mai stăruie asupra trecutului nostru, nici noi nu mai avem de ce să agonizăm asupra lui. De aceea, trebuie să întoarcem spatele odată pentru totdeauna acestor eşecuri. Poate nu mai este posibil să îndreptăm greşelile făcute, dar Îi putem cere Domnului să folosească restul vieţii noastre pentru slava Lui.

David s-a simţit ca un om josnic când a păcătuit cu Bat-Şeba şi când l-a trimis pe soţul ei, Urie, în luptă pentru a fi ucis. Cu toate acestea, în loc să trăiască tot restul vieţii în regret, el s-a întors la Dumnezeu zdrobit şi plin de pocăinţă. Primind iertarea lui Dumnezeu, a trăit după aceea pentru gloria lui Dumnezeu. Mai târziu, mărturia Duhului Sfânt va fi aceea că David îi fusese plăcut Domnului toată viaţa lui, cu excepţia întâmplării cu Urie (1 Împăraţi 15:5). Dacă David ar fi lăsat regretul să-i infesteze mintea, nu ar fi făcut decât să-L mâhnească mai departe pe Domnul.

Aceia care trăiesc purtând povara regretului neîncetat în mintea lor nu reuşesc decât să adauge un alt eşec la eşecurile deja avute. Trebuie să uităm greşelile trecutului şi să mergem înainte să împlinim voia lui Dumnezeu (cf. Filipeni 3:13,14). Dumnezeu ne poate înapoia anii pe care i-am pierdut (Ioel 2:25).

O altă ispită este să regretăm o decizie trecută în legătură cu care, la momentul respectiv, am fost convinşi că fusese voia lui Dumnezeu, dar de care ne îndoim acum. Poate că decizia ne-a condus în necaz. Sau poate că acum suntem conştienţi de anumite realităţi care, dacă le-am fi cunoscut atunci, ne-ar fi condus la o decizie diferită. Principiul pe care trebuie să îl avem mereu în minte este: Niciodată să nu te îndoieşti în întuneric de ceea ce Dumnezeu ţi-a arătat la lumină. Dacă am căutat cu sinceritate voia lui Dumnezeu şi am decis potrivit luminii pe care am primit-o atunci, nu are niciun sens să mai privim acum înapoi plini de regret. Dumnezeu nu este un despot crud care se delectează în a-şi bate joc de noi. El este un Tată iubitor şi nu ne va da o piatră dacă îi cerem o pâine. Dacă am căutat voia Lui cu sinceritate, putem fi siguri că Dumnezeu a controlat totul pentru a ne lăsa să decidem corect. Chiar şi faptele de care nu am fost conştienţi atunci, trebuie să fi fost plănuite de Dumnezeu cu un scop tainic.

În Troia, Dumnezeu le-a dat lui Pavel şi lui Sila indicaţii clare să meargă în Macedonia şi ei au plecat imediat. Cu toate acestea, imediat după ce au sosit în Macedonia, ei au fost aruncaţi în închisoare, cu picioarele prinse în butuci. Ar fi putut atunci să se întrebe dacă nu cumva sentimentul lor de călăuzire nu a fost greşit. Dacă ei şi-ar fi ştiut soarta dinainte, probabil că nu ar fi părăsit Troia niciodată. Dar Dumnezeu nu le-a dat niciun avertisment. Cu toate că erau închişi, Pavel şi Sila s-au încrezut în Dumnezeu. Refuzând să se îndoiască în întuneric de ceea ce Dumnezeu le arătase în lumină, ei au continuat să-L laude (Faptele Apostolilor 16:8-26). Evenimentele de mai târziu au arătat clar că se aflau cu adevărat în voia lui Dumnezeu. Apariţia necazurilor nu este, în sine, un indiciu al

faptului că am fi în afara voii lui Dumnezeu. Dacă ne încredem în Domnul Îl vom lăuda chiar şi în cel mai dens întuneric, fără niciun regret.Eliberarea de frică

Frica de oameni şi de circumstanţe ne poate face să ratăm voia lui Dumnezeu. Mulţi credincioşi sunt guvernaţi de considerente cum ar fi căutarea certitudinii şi a siguranţei atunci când caută călăuzirea Domnului. Ei simt că anumite locuri şi ocupaţii sunt nesigure şi periculoase şi de aceea le elimină cu totul din mintea lor. Dar nu există niciun loc şi nicio ocupaţie total lipsite de pericol în această lume. Cel mai sigur loc din toată lumea este întotdeauna centrul voii perfecte a lui Dumnezeu. Păşim în pericol numai atunci când ieşim din planul lui Dumnezeu. Acela care ia decizii fără a căuta călăuzirea lui Dumnezeu poate fi vulnerabil atacurilor lui Satan. Dar “cel ce stă (şi lucrează) în locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt (în locul hotărât de Dumnezeu) se va odihni la umbra Celui-Atotputernic” (Psalmul 91:1 – adaptat).

Avem nevoie să fim eliberaţi şi de frica de a nu greşi. Singurul om care nu va greşi niciodată este omul care nu face niciodată nimic. Suntem elevi în şcoala lui Dumnezeu şi, fără îndoială, vom greşi din când în când. Dar Domnul este întotdeauna aproape, gata să pună lucrurile în ordine.

În afară de Domnul Isus, niciun om nu a reuşit vreodată să acţioneze potrivit voii perfecte a lui Dumnezeu fără să facă multe greşeli. Cei mai mari sfinţi au învăţat să umble în voia lui Dumnezeu exact ca un copil care învaţă să meargă – prin multe căderi. Copilul căruia îi este teamă de căderi nu va putea niciodată să înveţe să meargă! Nu trebuie să lăsăm niciodată o astfel de frică să ne oprească de la înaintare.

Umblarea în voia lui Dumnezeu poate fi nu tocmai uşoară, dar este o aventură minunată alături de El şi Dumnezeu ne-a promis că ne va ţine atunci când cădem –

„Domnul întăreşte paşii omului …..Chiar dacă va cădea, nu se va prăbuşi de tot, căci Domnul îl apucă de mână” (Psalmul 37:23,24).

În final, nu uita un lucru: călăuzirea este, în esenţă, o chestiune ce ţine de relaţia personală dintre Dumnezeu şi tine. Modul în care Dumnezeu a condus o altă persoană nu va putea fi niciodată exact modul în care El doreşte să te călăuzească pe tine. Principiile generale sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii, dar modalitatea exactă diferă de la individ la individ. Vei fi doar confuz dacă vei căuta acelaşi tip de călăuzire descris de altcineva în mărturia lui.

Lasă în seama lui Dumnezeu să decidă cu privire la modul cum te va călăuzi. Grija ta e să fii întotdeauna disponibil pentru El, să faci orice doreşte El. Iar El se va îngriji să-ţi aducă la cunoştinţă voia Lui şi să te întărească s-o împlineşti.

Rezumat

1. Dumnezeu îngăduie încurcăturile ca să-L poţi cunoaşte mai bine. El ne cerne totodată motivele noastre şi prin aceasta ne întăreşte credinţa.

2. În majoritatea cazurilor, trebuie să mergem înainte chiar şi atunci când nu suntem lămuriţi cu privire la voia lui Dumnezeu, cu condiţia să fi făcut tot ce ne stă în putinţă pentru a desluşi voia Duhului. Nu trebuie să aşteptăm nehotărâţi.

3. Nu trebuie să privim înapoi plini de regret la greşelile sau la deciziile din trecut.

4. Nicodată nu trebuie să lăsăm frica de pericol sau frica de a nu greşi să ne ţină

într-o pasivitate permanentă.

5. Trebuie să-L lăsăm pe Dumnezeu să aleagă El cum să ne călăuzească.

 

 

Ca și laptele matern, laptele de capră produce o reacție alcalină, spre deosebire de laptele de vacă care produce o reacție acidă, propice dezvoltării bacteriior. Are mai puțină lactoză și mai puțini alergeni decât laptele de vacă și este mai ușor de digerat

O cană de lapte de capră conține 7,9g de grăsimi și 8,69g de proteine. Conținutul acestuia se schimbă în funcție de sezon (este mai nutritiv iarna sau primăvara devreme). Nivelul de cazeină este mai scăzut decât cel din laptele de vacă, fiind așadar mai ușor de digerat. Conținutul de proteine este mai ridicat față de cel din laptele matern, în timp ce cantitatea de fier și cupru este mai scăzută. Totuși, studiile arată că fierul din laptele de capră se metabolizează mult mai bine decât cel din laptele de vacă.

Față de laptele de vacă, laptele de capră conține valori mai mari de calciu (cu 13% mai mult), vitamina B6 (cu 25% mai mult), vitamina A (cu 47% mai mult), potasiu (cu 134% mai mult) și niancin (cu 300% mai mult). De asemenea, conținutul de cupru (cu 400% mai mult), seleniu și acizi grași esențiali este mai mare. Totuși, conține o cantitate mai mică de vitamina B12 și acid folic.

Laptele vegetal

 

Laptele vegetal poate constitui o alternativă pentru copii care au dezvoltat intoleranță la lactoză, diverse alergii precum și pentru copiii vegetarieni. Laptele vegetal poate fi preparat din cereale (soia, mei, orez) sau nuci și semințe (migdale, nuci, susan, cânepă). Dintre acestea, cel mai răspândit este laptele de soia (preparat în casă sau cumpărat), soia stând și la baza unei formule de lapte.

Laptele vegetal conține o serie de nutrienți care se regăsesc în laptele matern, dar prin combinarea mai multor tipuri s-ar putea asigura cei mai importanți nutrienți din laptele matern. Vitamina B12 și anticorpi nu se regăsesc în schimb în nicio variantă de lapte vegetal.

Laptele de soia este bogat în proteine, calciu, vitamina D, nu are colesterol (spre deosebire de laptele de vacă). Laptele de orez este mai bogat în carbohidrați, are conținut mai scăzut de proteine și conține calciu și fier. Migdalele sunt considerate unul dintre cele mai sănătoase alimente. Conțin calciu, antioxidanți, potasiu, magneziu și mangan. Laptele de susan este bogat în calciu, cupru, magneziu, fier, omega 6, vitaminele B și E.

Cum am procedat noi?

 

Atunci când alegem ce lapte să-i dăm copilului, nu există o regulă de aur. Copiii sunt diferiți, cu nevoi și evoluții diferite. Se poate spune că laptele de capră este cel mai potrivit, având o structură asemănătoare laptelui matern. Totuși, pentru copiii vegetarieni sau cei cu intoleranță la lactoză nu putem opta decât pentru laptele-formulă, creat artificial, sau laptele vegetal și acesta preferabil din mai multe surse. De asemenea, contează foarte mult momentul la care se face trecerea de la laptele matern la un alt tip de lapte. După 1 an, suntem mai relaxate în alegeri, prindem și mai mult curaj.

Pentru a înțelege însă cel mai bine nevoile copilului, este recomandat să vă sfătuiți cu medicul pediatru. De asemenea, o alimentație sănătoasă, echilibrată și diversificată poate asigura nutrienții de care copilul are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă.

Dar voi, mămici care ați trecut deja prin asta, cum ați procedat?

 

Ce lapte oferim copiilor după încetarea alăptării?

 

Toate mămicile știu că laptele matern este cel mai bun pentru bebeluș. Organizația Mondială a Sănătății recomandă alăptarea exclusivă în primele 6 luni și continuarea alăptării copilului cel puțin până la 2 ani. Totuși, din diverse motive, mai devreme sau mai târziu, nu mai este posibilă alăptarea și fiecare mămică se confruntă cu o problemă: ce ar putea să-i ofere bebelușului în locul laptelui matern? Lapte-formulă, lapte vegetal din nuci, semințe sau cereale, lapte de vacă sau de capră? Care ar fi cea mai potrivită alternativă astfel încât să-i asigur copilului necesarul de nutrienți?

 Ce lapte oferim copiilor

Nu vorbim despre beneficiile sau dezavantajele unei variante față de alta, ci ne dorim să oferim o imagine a acestor alternative din punct de vedere al conținutului nutritiv pentru a vedea în ce măsură pot substitui laptele matern și ce alți nutrienți este bine să asigurăm prin alimentația solidă.

Ce conține laptele matern?

 

O prezentare a alternativelor nu poate începe decât prin a vedea ce conține laptele matern.

Ei bine, nu există o formulă. Au fost descoperite până în prezent mai mult de 200 de elemente constitutive în laptele de mamă. Ce se știe sigur este că cantitatea de nutrienți variază în funcție de momentul în care a început alăptarea, dieta mamei, momentul zilei, sezon, frecvență etc., compoziția laptelui schimbându-se în funcție de necesitățile copilului. De asemenea se știe că laptele matern conține toți nutrienții necesari, anticorpi și alți factori importanți pentru creștere și dezvoltare și că nu poate fi copiat.

Conform unui studiu din Marea Britanie, 100 ml de lapte matern matur conține 89,97g apă, 7,4g carbohidrați (în principal lactoză, factor de energie), 4,2g grăsimi, 1,3g proteine. Dintre acestea, grăsimile fluctuează cel mai mult, având un nivel redus la începutul alăptării.

Grăsimile sunt sursa principală de calorii din laptele matern, stau la baza determinării ratelor de creștere și sunt necesare pentru metabolizarea multor vitamine. De asemenea, grăsimile joacă un rol important în dezvoltarea celulelor nervoase. Proteinele asigură protecția împotriva patogenilor, pe lângă multe alte funcții. Conținutul scăzut de proteine, comparativ cu laptele de vacă, este datorat faptului că bebelușii cresc mai încet, aceasta fiind cantitatea necesară, adaptată ritmului de creștere al fiecărui copil. Dintre proteinele importante, laptele matern conține taurină, un aminoacid care are un rol important în dezvoltarea creierului și a ochilor, precum și lactoferină (pentru absorbția fierului) și bifidus (previne dezvoltarea bacteriilor stomacale dăunătoare).

Laptele matern matur conține vitamine și minerale care în general pot fi replicate în formulele de lapte. Conține fier, calciu, sodiu, fosfor, vitamina C, magneziu și cantități mici de zinc, vitamine B (inclusiv B12), vitaminele A, E, K și cupru. De asemenea, conține factori de creștere, anticorpi, precum și enzime pentru facilitarea digestiei (lipase fiind cea mai importantă). Vitamina D este în cantitate foarte scăzută, fiind necesară creșterea acesteia fie prin expunere la soare, fie prin suplimente.

Laptele de vacă

 

Laptele de vacă nu este recomandat copiilor sub 1 an, având în vedere că are un conținut mare de proteine greu digerabile și un potențial alergen ridicat. După această vârstă, laptele de vacă poate asigura necesarul de calciu, vitaminele A și D.

Comparativ cu laptele matern, laptele de vacă are un conținut mai scăzut de fier și cupru. Studiile arată că bebelușii hrăniți cu lapte de vacă suferă de anemii severe comparativ cu bebelușii hrăniți cu lapte matern.

Laptele de vacă este mai nutritiv iarna și primăvara devreme, acesta schimbându-și conținutul nutritiv în funcție de nevoile puiului, întocmai ca laptele matern. Laptele de vacă este o sursă bună de proteine (cu un conținut de 8,26g per cană), precum și de minerale, în special calciu și seleniu. Totuși, nivelul cazeinei din laptele de vacă este foarte ridicat, fiind astfel foarte greu de digerat. Totodată, laptele de vacă are un nivel excesiv de ridicat de potasiu și sodiu care poate cauza probleme de sănătate copiilor.

Surse (EN):

http://www.parentingscience.com/calories-in-breast-milk.html

http://www.askdrsears.com/topics/breastfeeding/why-breast-best/nutrient-nutrient-why-breast-best

http://www.breastfeeding-mom.com/nutritional-composition-of-breast-milk.html

http://www.livestrong.com

http://infantnutritioncouncil.com/breastmilk-information/

http://www.askdrsears.com/topics/breastfeeding/why-breast-best/comparison-human-milk-and-formula

http://www.dairyforall.com

Lapte pentru copil, care e mai bun: de vacă, capră sau măgariță ?

Cel mai bun lapte pentru copil este laptele de la propria mamă. Dacă copilul nu suge, din careva motive, la sîn, atunci mama poate să-i stoarcă laptele fie cu mîna, fie cu o pompă pentru sîni și să-l hrănească.

Unele mame recurg la donori , atunci cînd nu au suficient lapte pentru bebeluș,  dar din păcate este greu de găsit și e foarte scump. Altele încercă diferite  metode pentru a ridica lactația.

 

O altă soluție ar fi  laptele adaptat special pentru copii. Dar unele mămici își hrănesc copiii cu laptele de la animalele domestice pe care le cresc.

 

În continuare vom compara laptele de la mai multe mamifere care, adesea, este folosit pentru a hrăni odorașii și vom vedea care este cel mai asemănător cu etalonul – cu laptele matern. Astfel, după cum urmează:

 

Laptele animalelor domestice se împarte în două mari categorii:

 

1) Lapte în care  proteina de bază este cazeina  (laptele de vacă și  laptele de capră)

 

2) Lapte în care  proteina de bază este albumina  (iapă, măgăriță )

 

Laptele unei femei face part din categoria a doua, adică majoritatea proteinelor din lapte sunt albumine.

Laptele în care  proteina de bază este albumina (laptele de mamă, iapă sau măgăriță) , cînd ajunge în stomacul copilului, sub acțiunea sucurilor gastrice formează fulgi moi, care  sunt ușor de digerat.

Pe cînd laptele la care  proteina de bază este cazeina  (vacă, capră) formează un cheag,  care este mai greu digerat, mai ales că sistemul digestiv al copilului nu este încă maturizat complet.

 

După componența chimică, cel mai aproape de laptele de mamă este laptele de măgăriță.

 

Laptele de măgar este bogat în albumine ușor asimilabile, iar după componentele de bază, cantitatea de vitamine și săruri minerale  este foarte asemănător cu laptele uman.

 

Unica diferență vădită este că laptele de măgar este mai puțin gras (de 2 ori) decît grăsimea laptelui unei femei.

Din păcate laptele de măgar e greu de găsit, din aceste motive acest produs este și scump.

 

Intoleranta la proteinele laptelui de vaca

 

Corpul uman este capabil, din fericire, sa lupte cu afectiuni diferite si substante chimice care ar putea fi periculoase. Totusi, uneori, sistemul de aparare al organismului reactioneaza gresit si apar reactiile alergice la anumite substante, cum ar fi alimentele. Proteinele laptelui de vaca pot determina un set de reactii alergice la unii sugari.

Alergia la laptele de vaca sau intoleranta la proteinele laptelui de vaca este de multe ori considerat motivul pentru care copilul nu este sanatos, nici fericit. Aproximativ 1 din 50 de sugari pot prezenta aceasta problema – majoritatea trec peste aceasta problema pana la varsta de 4 ani iar alergia la laptele de vaca se intalneste foarte rar la adult.

Generalitati

Semnele si simptomele intolerantei la proteinele laptelui de vaca

Cauzele intolerantei la proteinele laptelui de vaca

 

Exista multe simptome posibile ale alergiei la laptele de vaca:

  1. Simptome care apar la scurt timp dupa ce sugarul a fost alimentat:

- reactii cutanate (eruptii, eczema);

- simptome respiratorii;

 

  1. Simptome care apar mai lent:

- iritabilitate, comportament nelinistit;

- diaree sau varsaturi;

 

Daca un membru al familiei prezinta o afectiune alergica, cum ar fi astmul, alergia la fan sau o alergie alimentara, copilul prezinta un risc mai mare de a deveni alergic. Este posibil ca venirea in contact cu lapele de vaca foarte devreme in viata, inainte de nastere sau la scurt timp dupa nastere, prin dieta mamei, poate declansa alergia la unii sugari.

 

Ce se poate face?

- Daca un parinte banuieste ca sugarul sau are alergie la laptele de vaca, cel mai bine este sa se prezinte la medic pentru a se stabili un diagnostic;

- Indepartarea laptelui de vaca si a produselor lactate din dieta pentru o saptamana sau mai mult, apoi incercarea de a le reintroduce este cea mai buna cale de a verifica prezenta alergiei – dar acest test ar trebui realizat doar sub supraveghere medicala deoarece produsele lactate sunt o sursa buna de nutrienti importanti in dieta copilului, cum ar fi calciul;

- Sugarii care sunt alergici la laptele de vaca sunt uneori alergici si la alte tipuri de lapte (soia, capra, oaie). Schimbarea formulei de lapte la una pe baza de soia sau pe baza de lapte de capra poate fi benefica pentru unii sugari, dar nu este cazul tuturor;

- Exista formule speciale disponibile pentru acesti sugari, pe care medicul le poate prescrie. Aceste formule de lapte pot avea un miros dezagreabil pentru adulti, dar se pare ca sugarii care au nevoie de ele le tolereaza destul de bine;

- Formulele HA (formule partial hidrolizate) nu sunt recomandate pentru sugarii care au intoleranta la proteinele laptelui de vaca. Unii sugari care au acest tip de alergii, pot avea reactii alergice foarte puternice la aceste formule hidrolizate;

- Daca sugarul este alaptat, mama poate incerca sa nu consume lapte de vaca sau produse lactate pentru cel putin o saptamana. Pentru a continua aceasta dieta este bine sa se consulte cu un dietetician sau un medic pentru a se asigura ca are o alimentatie echilibrata;

- Din fericire majoritatea sugarilor cu intoleranta la proteinele laptelui de vaca se vindeca pana la doi ani, astfel incat vor putea sa manance la fel ca si ceilalti copii.

 

Laptele de vaca are mai multe tipuri diferite de proteine. Una dintre cele mai cunoscute beta-cazeine din laptele A1 poate fi destul de diferita de cea prezenta in laptele de tipul A2.

- Laptele de la diferite rase de vaca au cantitati diferite de proteine.

- Unele rase de vaci, cum ar fi Friesians, produce aproape in exclusivitate lapte A1, in timp ce alte rase, cum ar fi Guernseys produc mai mult lapte A2.

 

Studii recente din Australia au aratat ca sugarii care sunt alergici la laptele de tip A1 sunt alergici si la laptele de tip A2. Astfel ca sugarilor cu alergie la laptele de tip A1 nu ar trebui sa li se dea lapte de tip A2 fara avizul medicului.

 

 DE CE SA nu dam capra pe o vaca!-Beneficiile pentru sanatate ale laptelui de capra

In timp ce laptele de vaca ramane cel mai consumat tip de lapte, in fiecare zi, este interesant de observat faptul ca acesta poate fi, de asemenea, motivul pentru care multi oameni experimenteaza flatulenta, balonare si alte forme de indigestie.

 

Atunci cand vacilor din ferme le sunt administrate hormoni de crestere, antibiotice, furaje modificate genetic, vaccinuri si sunt expuse la substante toxice, nu este de mirare ca multi oameni au probleme gastrointestinale sau alte conditii medicale.

 

Laptele de capra este o alternativa mult mai sanatoasa, mai ales atunci cand este proaspat si organic. Caprele produc, pe plan mondial, aproximativ 2% din totalul de lapte si este interesant faptul ca cea mai mare parte a persoanelor care consuma lapte de capra au o incidenta mai mica de alergii si probleme digestive.

 

Motive pentru care ar trebui sa consumati lapte de capra

Motive pentru care ar trebui sa consumati lapte de capraSus

Laptele de capra ofera o mare varietate de beneficii pentru sanatate, cu foarte putine efecte secundare negative, spre deosebire de cele intalnite in cazul consumului de lapte de vaca.

 

  1. Antiinflamator natural. Unele cercetari sugereaza ca unul dintre principalele avantaje ale laptelui de capra este ca acesta detine capacitati antiinflamatorii. Acesta este un alt motiv pentru care persoanele cu probleme inflamatorii intestinale ar trebui sa inlocuiasca laptele de vaca cu lapte de capra.

 

  1. Este ecologic. Pentru crestere, caprele necesita mult mai putin spatiu si alimente decat vacile. In general, se pot creste 6-8 capre in acelasi spatiu in care sunt crescute, in mod normal, doar doua vaci. Din aceasta cauza, crescatorii de capre apeleaza mai putin la diverse metode nu tocmai sanatoase de a creste aceste animale. Acest lucru se identifica mai apoi in calitatea produselor lactate preparate din lapte de capra.

 

  1. Agent metabolic. Studiile recente au asociat consumul de lapte de capra cu o capacitate crescuta de metabolizare a fierului si cuprului, in special in randul persoanelor care sufera de malabsorbtie. Pe langa consumul de lapte de capra puteti lua, de asemenea, un supliment enzimatic digestiv pentru a facilita absorbtia elementelor nutritive in organism.

 

  1. Bio-disponibilitate. Un alt beneficiu esential al laptelui de capra este faptul ca este, din punct de vedere structural, cel mai asemanator cu laptele de mama (in orice caz, mult mai asemanator decat laptele de vaca). Tocmai datorita acestor caracteristice chimice, laptele de capra este mult mai usor de asimilat de corpul uman.

 

  1. Are un continut scazut de grasimi. Laptele de capra este o optiune excelenta pentru cei care doresc sa piarda in greutate. Acesta are in mod natural mai putine grasimi si un nivel ridicat de proteine si aminoacizi esentiali.

 

  1. Este bogat in acizi grasi. In timp ce laptele de vaca are in jur de 17% acizi grasi, laptele de capra contine chiar si pana la 35% acizi grasi, facandu-l mult mai nutritiv si mai sanatos. De fapt, pana la 50% din persoanele cu intoleranta la lactoza pot include in dieta lor zilnica lapte sau produse din lapte de capra.

 

  1. Are un continut ridicat de calciu. Majoritatea oamenilor isi fac griji cu privire la aportul zilnic de calciu. In general, acestia cred ca trebuie sa consume lapte de vaca pentru a se asigura ca nu au deficit de calciu. Trebuie sa stiti ca laptele de capra ofera organismului calciu intr-o proportie la fel de mare, dar si triptofan. Iar reactiile adverse sunt mult mai putine.

 

  1. Proprietati antimucolitice. Laptele de vaca are in compozitie alergeni pentru unele persoane si promoveaza secretia de mucus, pe cand laptele de capra, fiind scazut in grasimi, are proprietati antimucolitice (globulele de grasime din laptele de capra sunt 19 din dinmensiunea celor gasite in laptele de vaca).

 

  1. Stimuleaza sistemul imunitar. Laptele de capra contine seleniu, un mineral esential in mentinerea unui sistem imunitar puternic, care sa functioneze corect.

 

  1. Protejeaza impotriva cancerului la san. In cadrul unui studiu, efectuat pe mai mult de 3500 de femei, cercetatorii au constata o scadere a riscului de cancer la san cu pana la 45% in randul femeilor care au consumat mai mult lapte de capra. Riscul s-a diminuat chiar si cu 65% atunci cand cercetatorii au analizat datele femeilor care se aflau in faza de premenopauza.

 

Analiza sugereaza ca nivelul crescut de calciu din laptele de capra este motivul pentru scaderea riscului de cancer la san. Cresterea aportului de calciu a fost asociat cu o reducere a riscului de cancer la san cu pana la 50%.

 

  1. Ofera mai multa energie. Laptele de capra este o sursa foarte buna de riboflavina, o vitamina din complexul B, foarte importanta pentru producerea de energie. Riboflavina (B2) joaca cel putin doua roluri importante in productia de energie a organismului. Atunci cand este activa in procesul eliberarii energiei, riboflavina ia forma flavin-adenin-dinucleotidei. In aceasta forma, riboflavina se ataseaza de enzimele numite flavoproteine, elemente care permit transformarea oxigenului in energie. Flavoproteinele se gasesc in tot organismul, dar mai ales in zonele in care energia pe baza de oxigen este necesara cu regularitate (cum ar fi inima si alti muschi).

 

  1. Ofera protectie cardiovasculara. Laptele de capra este o sursa buna de potasiu, un mineral esential pentru echilibrarea tensiunii arteriale si pentru sanatatea inimii. O cana de lapte de capra contine pana la 500 mg de potasiu si doar 121, 5 mg de sodiu. De aceea, laptele de capra poate ajuta la prevenirea hipertensiunii arteriale si protejeaza impotriva ateroscleorzei.

 

Rolul pozitiv al alimentelor bogate in potasiu in echilibrarea tensiunii arteriale a fost demonstrata intr-o serie de studii. Cercetatorii au urmarit mai multe zeci de mii de barbati, timp de 4 ani, pentru a determina care sunt efectele dietei asupra tensiunii arteriale. Barbatii care au consumat alimente bogate in potasiu au avut un risc semnificativ mai mic de accident vascular cerebral.

 

O cana de lapte de capra ofera 14,5% din cantitatea zilnica recomandata de potasiu.

 

Acestea sunt doar cateva dintre multiplele beneficii pentru sanatate oferite de laptele de capra. Nu numai ca detine mai multi nutrienti esentiali pentru corpul uman, dar contine si cantitati mai mici de aditivi decat laptele de vaca. Alegeti sanatos!

 

De ce sa facem o cura  cu lapte de capră

 Laptele de capră este un elixir pentru sănătatea copiilor și adulților, deopotrivă. Laptele de capră are gustul și compoziția cea mai apropiată de laptele matern, de aceea este preferat de copii, în defavoarea laptelui praf și a laptelui de vacă. Laptele de capră este dulce, gras și hrănitor și are proprietăți miraculoase pentru sănătatea noastră, poate și din cauză că aceste animale consumă foarte multă scoarță de copaci, sare, cătină, măceșe, în principiu, nu refuză nimic. Laptele de capră este mult mai sănătos și hrănitor față de laptele de vacă, având efecte din cele mai diverse. În primul rând, consumul de lapte de capră vă face mai optimiști, vă scapă de depresie, vă protejează organismul de boli, întărește sistemul imunitar.

 

Cura cu lapte de capră

Puteți ține o cură cu lapte de capră fie preventiv, fie pentru tratarea sau stagnarea unor afecțiuni. O cură cu lapte de capră ține între 14 și 90 de zile. Beți zilnic câte o căna din acest elixir alb, cât se poate de proaspăt. Laptele de capră prezintă un risc mult mai scăzut pentru copiii ce nu au împlinit vârsta de 3 ani să facă alergii, în comparație cu laptele de vacă. De asemenea, pentru a fi mai plăcut la gust și mai benefic pentru sănătate, îl puteți amesteca cu miere de albine. Mai mult, laptele de capră rezistă până la trei zile în oale de lut. Și chiar dacă se prinde, își păstrează din calitățile și proprietățile tămăduitoare. Puteți consuma laptele crud, dacă știți sigur că acesta este de țară, de la animale sănătoase, sau pasteurizat, pentru a preveni eventualele infecții cu diverse bacterii. Laptele de capră conține foarte mult calciu, vitamina D, fosfor, riboflavină, potasiu, triptofan și proteine.

 

Ce putem preveni si trata consumând lapte de capră?

 

 O mulțime de afecțiuni mai mult sau mai puțin grave pot fi tratate prin cura cu lapte de capră. Laptele de capră fortifică organismul și întărește imunitatea naturală în cazul anemiei, combate stările depresive, ajută la vindecarea organismului de TBC şi reglează nivelul hormonilor din organism.

 

Combate sterilitatea

  

 Laptele de capră combate sterilitatea atât la femei cât și la bărbați. Se ține o cură de 49 de zile și se consumă câte o cană dimineața și una seara de lapte de capră în care se adaugă două linguri cu suc de năpraznic.

 

Tratează astmul

 

 Laptele de capră elimină durerile de cap, reduce simptomele sindromului premenstrual și combate eficient depresia.

 

Stimulează imunitatea

 

 Laptele de capră consumat împreună cu o linguriță de miere, în cure de câte o lună, stimulează imunitatea și protejează organismul de răceli și infecții ale aparatului respirator, precum și de bolile de plămâni.

 

 Laptele de capră previne osteoporoza, hipertensiunea arterială și cancerul de colon.

 

 De asemenea, este eficient în cure și diete de slăbit deoarece are un conținut scăzut de calorii.

 

 Înainte de a urma o cură cu lapte de capră trebuie să consultați medicul dumneavoastră și să îi urmați sfaturile întocmai. Laptele de capră trebuie consumat cu prudență de către persoanele obeze, hipertensive sau care au probleme hepatice.

De ce este sănătos să consumăm lapte de capră?

Laptele de capră este un produs sănătos care aduce numai beneficii sănătății omului. Efectele secundare sunt aproape nule în comparație cu cele pe care le produce consumul laptelui de vacă.

 

  1. Laptele de capră este un antiinflamator natural. Ultimele cercetări din domeniu sugerează că persoanele care suferă de inflamații intestinale să înceapă să consume lapte de capră din abundență. El este un antiinflamator natural și ajută organismul să se regenereze.

 

  1. Agent metabolic. Studiile recente au asociat consumul de lapte de capra cu o capacitate crescută de metabolizare a fierului şi cuprului.

 

  1. Cercetătorii de la Universitatea din Granada au evidenţiat faptul că laptele de capra are caseina, fiind astfel destul de asemănător celui uman.

 

  1. Are un conţinut scăzut de grăsimi. Laptele de capra este o opţiune excelentă pentru cei care doresc să piardă în greutate.

 

  1. Are mai puţină lactoza decât laptele de vacă, ceea ce îl face mai uşor digerabil şi chiar tolerabil pentru persoanele cu intoleranţă la lactoză.

 

  1. Aport ridicat de calciu. Laptele de capra oferă organismului calciu într-o proporţie la fel de mare, dar şi triptofan. Iar reacţiile adverse sunt mult mai puţine.

 

 

Cresterea caprelor

Activitate cu un randament sporit, cresterea caprelor devine din ce in ce mai interesanta pentru multi fermieri. Laptele si mai ales branza de capra au cautare pe piata si asigura desfacerea productiei la preturi atractive.

In cele ce urmeaza va vom prezenta mai multe aspecte privind cresterea caprinelor.

Cresterea caprelor extensiv, pe pasune

Planificarea si organizarea pasunatului

  • cresterea-caprelor.jpeg

    Cresterea caprelor

  • Branzeturi pentru casa si piata

    Branzeturi pentru casa si piata

  • Tehnologia Producerii Cresterii Si Ingrijirii Mieilor Si Iezilor

    Tehnologia Producerii, Cresterii si Ingrasarii Mieilor si Iezilor

  • Capra Editura Alex

    Capra

Dupa o prima sarja de pasunat primavara, la care se adauga cositul, însilozatul sau trecerea altor animale parcelele intra pe rand în repaus pentru refacerea ierbii. Caprele sunt lasate mai multe saptamani pe aceeasi pasune (30-45 zile) si mananca iarba precoce, scurta apoi pe masura ce iarba va creste parcelele se micsoreaza: de exemplu la 100 capre sunt necesare 10 ha în martie si numai 3 ha în aprilie.

Pasunatul poate fi facut pe parcele evitandu-se mai mult de 3 treceri pe aceiasi parcela (pasunat rotativ) sau se poate pasuna timp de 70 zile pe aceeasi pasune (pasunat continuu). Este greu de apreciat numarul de capre la hectar pentru o anumita perioada, aceasta depinzand de tipul de sol, fertilizare , climat. În perioada de crestere maxima a ierbii, încarcatura pe pasune variaza între 20-40 capre /ha. Decizia în estimare este data de datele oferite în urma masurarii ierbii si aspectului covorului vegetal. În general pe pasuni naturale (preerii) sau artificiale se practica urmatoarea încarcatura:

-pasuni cu un potential foarte mare, fertilizate cu azot, 50-100 unitati la ha primavara: 15 capre/ha cand iarba este mica si 35-45 capre /ha în timpul perioadei de crestere masiva a ierbii (aprilie- mai);

-pasuni de pe terenuri slabe sau fertilizate putin: 8-10 capre/ha la început si 25 capre/ha în apogeul pasunatului.

Trecerea de la stabulatie la pasune cu respectarea tranzitiei alimentare

Iesirea la pasune dupa perioada de stabulatie reprezinta pentru capre o dubla bulversare: schimbarea habitatului si schimbarea regimului alimentar.

cresterea-caprelor-ghid

Trecerea de la un regim hibernal pe baza de furaje uscate (80-90% substanta uscata) la iarba foarte apoasa (85% apa), bogata în azot solubil, determina o schimbarea a florei ruminale. Pentru adaptarea florei ruminale este necesara integrarea progresiva a noii ratii. Astfel, o tranzitie prea rapida conduce la o accelerare a tranzitului digestiv si cresterea riscurilor sanitare (diaree, tetania de ierba).

În prima zi caprele nu vor pasuna decat cateva ore în mijlocul zilei, apoi ziua întreaga si abia mai tarziu si noaptea. Caprele sunt sensibile la umiditate dar nu sunt sensibile la frig uscat, în masura în care pot dispune de un refugiu pentru apararea împotriva ploii.

Iarba tanara de pe pasune, bogata în apa, azot si potasiu este saraca în celuloza si magneziu; tranzitul digestiv este accelerat limitand absorbtia magneziului în intestin. Solutia ar fi de a se administra complementar furaje grosiere la jgheab.

O buna tranzitie alimentara dureaza aproximativ 3 saptamani, timp în care papilele si populatia microbiana din rumen se adapteaza noilor conditii de alimentatie.

Aceeasi recomandare este valabila si cand caprele sunt scoase la pasune mai tarziu. Se va creste progresiv ratia de masa verde: în prima saptamana o treime iarba si doua treimi din ratia veche, în a doua saptamana ratii egale, în a treia saptamana doua treimi masa verde si o treime ratia veche.

SEMIINTENSIV-IITENSIV-intretinerea se realizeaza in adaposturi prevazute cu distribuitor automat de furaje, care alimenteaza caprele de 4 ori /zi la orele 9, 11, 14 si 19

MULSUL mecanizat la conducta cu tanc de racire a laptelui

FURAJE

In general caprele nu sunt pretentioase la furajare in alimentatia lor intrand o gama variata de furaje asigurand un grad ridicat de valorificare ale acestora

FURAJE GROSIERE: fanuri

FURAJE SUCULENTE: iarba, frunze, lucerna, trifoi,

CONCENTRATELE: porumb, grau, orz, secara, mazare furajera, reprezentate fie ca amestecuri de graunte sau brichete furajere

APA: la discretie

Specii de capre

CARPATINA

Descriere:talie medie; culori diferite; par lung; coarnele sunt prezente la ambele sexe dar se intalnesc si exemplare fara coarne; uger slab; este de talie medie cu o mare variabilitate a conformatiei si taliei in functie de zona in care se gaseste; mare variabilitate de culori; rasa foarte rezistenta la conditiile de mediu,nepretentioasa la intretinere.

Greutate medie: kg F si kg M

Precocitate: prima fatare la 2 ani

Prolificitate: buna 1-2 iezi

Productivitate: 200 – 250 l, cu maxima de 800 l si un procent de grasime situat intre 4,5 – 6,5%, cu maxima de 10%
ALBA DE BANAT

Descriere:talie; culoare; par scurt; fara coarne; uger;

Greutate medie: kg F si kg M

Precocitate:

Prolificitate: buna 1-3 iezi

Productivitate: 500l cu maxima de 900 l, si un procent de grasime situat intre 3,5 – 5,5%, cu maxima de 8%

SAANEN

Descriere: talie; culoare; par scurt; coarne; uger bine dezvoltat simetric cu aptitudini pentru muls mecanic; talie medie spre mare; culoare alba; fara coarne:

Greutate medie: 65kg F si kg M

Precocitate:

Prolificitate: foarte buna 2-3 iezi

Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %

ALPINA FRANCEZA

Descriere:talie; culoare; par; coarne; uger;

Greutate medie: 55-60kg F si kg M

Precocitate:

Prolificitate:

Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %

ANGORA

Descriere:

talie mica;

culoare alba;

principala productie este parul foarte fin din care se face MOHAIRUL;

coarne prezente la ambele sexe; uger salb dezvoltat; rasa sensibila;

Greutate medie: kg F si kg M

Precocitate:

Prolificitate: 100% slaba 1 rareori 2 iezi

Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de grasime situat intre %, cu maxima de %

TOGGENBURG

Descriere: talie medie; culoare; par scurt sau mediu; coarne; uger;

Greutate medie: 55kg F si kg M

Precocitate:

Prolificitate:

Productivitate: l cu maxima de l, si un procent de 3,7% grasime

Reproductia caprelor – Monta naturala

Pregatirea tapilor si caprelor în vederea campaniei de reproductie

TAPII – trebuie sa fie în stare de întretinere foarte buna, realizata în urma unei alimentari suplimentata cantitativ si calitativ cu doua luni înainte de începerea montei (sau colectarea de material seminal), altfel, în perioada de monta apetitul lor sexual (libidoul) se diminueaza.
Este necesara o examinare prealabila a testiculelor prin palpare de catre un specialist, pentru detectarea unor eventuale defecte, tare si eliminarea de la reproductie a tapilor respectivi sau folosirea lor pentru detectarea caldurilor la capre, dupa ce sunt castrati sau prevazuti cu un sort abdominal (tapi încercatori)
CAPRELE. Exista o corelatie înte greutatea corporala si fertilitatea caprelor: o supralimentatie temporara înainte de monta da rezultate bune.
IEDUTELE trebuie sa aiba 50-60% din greutatea unei capre adulte (din rasa respectiva) pentru a fi date la monta, altfel cresterea lor este curmta si întreaga viata a caprelor este compromisa.
Înainte cu trei saptamîni de începerea campaniei de reproductie este bine sa se procedeze la o deparazitare a animalelor si sa li se administreze un aport de vitamine A, D3, E.

Sezonalitatea reproductiei

Reproductia caprinelor este determinata de interactiunea genotip/ mediu (în spedial fotoperioada-durata zilei, de asemenea si alimentatia, temperatura, factori sociali). Sezonul sexual al caprelor în zona noastra este septembrie-martie (în zile scurte) în restul timpului caprele fiind in anestru si anovulatie (în zile lungi).
Durata normala a ciclului sexual la capra de 21 zile, este acompaniat de ovulatia care intervine la 30-36 ore dupa debutul estrului. La rasele sezoniere întoarcerea în ciclu (calduri) nu se produce decat în sezonul sexual.

DETECTAREA CALDURILOR: Comportamentul caprelor se modifica la intrarea în calduri: devin nervoase, se agita, behaie, îsi misca frecvent coda, vulva se congestioneaza si se observa o scurgere de mucus, încaleca alte capre si accepta sa fie încalecate, apetitul alimentar scade, se imobilizeaza într-o postura caracteristica. Introducerea unui tap cu sort abdominal sau vasectomizat este cea mai buna metoda de detectare a caprelor în calduri cu conditia ca ele sa fie imediat însemnate.

Tipuri de monta naturala

Metoda libera, fara control este cea mai raspandita si consta în mentinerea în permanenta în turma de capre a unui numar de tapi, i se mai spune si metoda „în harem”.
Avantaje: se obtine un procent bun de fertilitate si este foarte comoda pentru crescatori.
Numarul inconvenientelor este mai mare:

-daca în turma sunt si iedute, acestea vor fi montate chiar daca sunt subponderale, (nu au 50-60% din greutatea de adulta) deoarece la 5-6 luni ele sunt practic active sexual;
-sunt riscuri de consancvinizare (tapul îsi monteaza propriile fiice, mama);
-imposibilitatea realizarii unui program de ameliorare si selectie din lipsa împerecherilor dirijate;
-nu se va sti data montelor si deci, nici a fatarilor.
Monta libera dar controlata: consta în lotizarea caprelor si repartizarea unui anumit tap la 20-25 capre identificate dupa numarul matricol; în acest caz iezii rezultati si crotaliati vor avea o origine precisa. Este o metoda foarte buna de reproductie dirijata care raspunde unui program de selectie si ameliorare, dar este greu de realizat, necesita spatiu pentru lotizarea animalelor, forta de munca. Se poate practica în sistemele intensive de crestere a caprelor, numai în stabulatie fiind excluse din sistemul extensiv sau semi-intensiv.
Monta la mana – consta în împerecherea separata a unui tap cu o capra; în acest fel se înregistreaza exact nu doar numarul matricol dar si data montei si deci a fatarii, permitand o mai buna organizare a muncii.

DESEZONAREA REPRODUCTIEI CAPRINELOR FÃRÃ TRATAMENTE HORMONALE

In Franta, livrarea laptelui catre unitatile procesatoare are loc numai în perioada primavara-vara, toamna fiind sezon mort pentru procesatori. Acestia din urma însa au nevoie de materie prima (lapte) pe tot parcursul anului pentru eficientizarea activitatii lor si pastrarea fortei de munca fapt pentru care sunt dispusi sa ofere un pret mai bun pe litrul de lapte în extra sezon, care sa-i stimuleze pe producatori. La randul lor, crescatorii de capre sunt obligati sa produca lapte non stop , fara sa tina seama de sezonalitatea stricta, naturala a reproductiei caprinelor, care au sezonul de monta toamna. Rezolvarea problemei consta în desezonarea reproductiei. Acest lucru se poate realiza prin tratamente hormonale dar exista si o metoda care nu foloseste aport hormonal . Stimularea secretiei interne proprii de hormoni se face prin controlul duratei luminii în adapostul caprinelor .Fotoperiodismul este metoda care desezoneaza reproductia la capre.

Ce legatura exista între lumina si reproductia la capre si tapi?
Referitor la capre, s-a constat ca activitatea lor sexuala demareaza cand începe scaderea duratei zilei lumina, adica din iulie si se continua din ce în ce mai intens odata cu descresterea duratei zilelor. Cele doua curbe ale variatiei anuale a duratei zilei si caldurilor la capre evolueaza în sens invers, caldurile caprelor demarand cand fotoperioada diminueaza toamna dupa zilele lungi din timpul verii; activitatea sexuala se întrerupe cand incepe cresterea vertiginoasa a zilei lumina, adica primavara. Acelasi fenomen are loc si la tapi: activitatea sexuala are evolutie inversa fata de durata zilei, tapii avand un libidou crescut si o productie maxima spermatica de buna calitate toamna pana la începutul sau chiar în mijocul iernii. Cauza este secretia de melatonina, hormonul care stimuleaza activitatea sexuala la toate mamiferele, secretie care are loc numai noaptea. Melatonina provine din transformarea enzimatica a aminoacidului triptofan ,se gaseste în sange si alte tesuturi sau fluide , inclusiv în lapte, fiind degradata în ficat si rinichi. Desi secretia ei are loc numai noaptea, eliberarea ei în sange este intermitenta cu un varf între orele 1-2 noaptea si altul între orele 5-6, nivelul ei în sange variind între 50-150 pg/ml.

În cursul anului, primavara cand noptile sunt scurte secretia de melatonina este scazuta, iar toamna cantitatea de melatonina circulanta în sange este mare durata secretiei fiind mai lunga ca si durata noptilor, fapt pentru care în acest sezon functia de reproductie este stimulata la maxim. O metoda de stimulare a reproductiei primavara este tocmai suplimentarea cantitatii de melatonina prin implanturi artificiale, dar acesta fiind hormon, nu se foloseste pentru cresterea biologica a caprelor ci este înlocuit de alte metode de exemplu fotoperiodismul.

Controlul reproductiei prin fotoperiodism

Informatia fotoperiodica (lumina sau obscuritate) este captata de ochi prin retina, transmisa pe cale nervoasa pana la glanda pineala (epifiza) care secreta hormonul melatonina. Prin intermediul hipotalamusului si al hipofizei, durata secretiei si deci cantitatea de melatonina secretata functie de lungimea noptii, influenteaza elaborarea de hormoni sexuali FSH si LH.
Bazat pe acesta constatare stiintifica, protocolul de desezonare a reproductiei prin lumina-întuneric, are urmatoarele etape:
1. Simularea zilelor lungi; zi lunga fiind considerata cea cu mai mult de 12 ore lumina. Între 15 martie si 1 octombrie se constituie perioada naturala de zile lungi cu maximum în ziua solstitiului din iunie-16 ore.
Pana în 15 mai se actioneaza cu perioade luminoase (flesuri); s-a constatat ca în cursul unei zile (24 ore) exista o perioada la care animalele sunt sensibile la lumina, numita faza fotosensibila situata la 16-17 ore dupa rasarit (punctul de reper al ritmului circadian). Prima fractie luminoasa (fles) de aproximativ 3 ore este un rasarit artificial si are loc pe la orele 5-6 prin aprinderea luminii artificiale pana la orele 8-9 cand lumina naturala devine destul de puternica.
A doua fractie luminoasa (fles) începe la 16 ore dupa prima, în acest caz la orele 21-22 si dureaza 2 ore. Aceasta simulare a zilelor lungi va avea loc timp de 75 de zile (decembrie, ienuarie, februarie). Între cele doua flesuri luminoase caprele pot sta la lumina sau obsuritate, neavand nici o consecinta asupra animalului.
2. Stimularea zilelor scurte: notiunea de zi scurta implica o perioada de lumina de mai putin de 12 ore din 24. Cea mai scurta zi este la solstitiul de iarna pe 22 decembrie cu 8 ore de lumina din 24; se poate considera ca între 1 octombrie si 15 martie sunt zilele scurte naturale. Realizarea artificiala practica a perioadei de zi scurta implica 2 variante:
a) daca tratamentul luminos se termina înainte de 15 martie (de exemplu are loc în decembrie-ianuarie pana la 15 februarie ) se vor întretine în continuare caprele în adapost sau afara la lumina naturala care pana pe 15 martie este de zi scurta.
b) daca s-a început tratamentul fotoperiodic cu zi lunga mai tarziu si se termina dupa 15 martie atunci este necesara simularea artificiala a zilelor scurte prin crearea obscuritatii adapostului, nelasand caprele sa stea în lumina decat 8-10 ore pe zi. Acest lucru se realizeaza prin astupatrea ferestrelor si lucarnelor cu folie de plastic.
Deschiderea ferestrelor si usilor trebuie sa aiba loc între 7-16 sau 8-17, în rest adapostul ramane în obscuritate timp de 70-90 zile (15 martie-1 iunie). Daca se respecta programul alternantei lumina-întuneric, caprele pot fi mulse sau scoase la pasune în periada de lumina. Acelasi tratament cu fotoperioada se aplica si tapilor pentru stimularea libidoului si a productiei spermatice. Tapii trebuie tinuti în boxa separata dar în acelasi adapost cu caprele, intrvenind astfel la inducerea ovulatiei si prin efectul mascul.

Dupa terminarea tratamentului fotoperiodic caprele sunt inseminate artificial sau montate natural la sfarsitul lunii mai începutul lunii iunie, cusperma congelata sau cu tapii care au suportat acelasi tratament. Caprele care se întorc în estru sunt montate cu tapi dupa 21 de zile de la prima monta. Tapii pot fi folositi si pentru colectare de sperma în vederea refrigerarii sau congelarii.

Aplicand si respectand strict protocolul metodei de desezonare a reproductiei prin fotoperiodism, caprele vor fata la sfarsitul lui octombrie- începutul lui noiembrie. Alimentand artificial iezii, caprele se pot mulge iar laptele se livreaza începand din 15 noiembrie.

Nu toate caprele vor raspunde la tratamentul fotoperiodic si vor fata toamna; de aceea se va împarti turma de capre în 2 grupuri: unul cu capre ce vor fata primavara (montate în octombrie -noiembrie) si alt grup cu capre care vor fata în octombrie-noiembrie (montate în mai-iunie).

Animalele rezultate în urma încrucisarii beneficiaza de un potential genetic superior rasei locale. În conditii de mediu favorabil, încrucisarea permite accelerarea progresului genetic.
La realizarea unui program de ameliorare trebuie sa se tina cont de faptul ca nu toate caracteristicile se transmit (heritabilitate) în mod egal la descendenti si de faptul ca pot exista si corelatii negative între caractere. De exemplu: între cantitatea de lapte si compozitia lui exista o corelatie negativa

SELECTIA IN TURMA consta în a retine în turma animalele care poseda caracteristicile dorite si eliminarea de la reproductie a animalelor purtatoare de tare (defecte);

SELECTIA DUPA ASCENDENTA se realizeaza pentru reproducatori, dupa performantele pe care le-au avut parintii lor;

SELECTIA DUPA DESCENDENTA consta în alegerea masculilor pentru reproductie, dupa performantele obtinute de produsii lor.

INCRUCISAREA DE ABSORBTIEreprezinta înlocuirea unei rase A cu rasa B utilizand, generatie dupa ganeratie doar genitori (masculi) din rara B (amelioratoare). Se considera ca absorbtia a fost realizata dupa patru generatii (93,7 % gene din rasa B) sau cinci generatii (96,8%).

Încrucisarea de ameliorare a unui anumit caracter consta în utilizarea masculilor unei rase ameliorate asupra femelelor rasei locale; se introduc astfel gene favorabile. Cand asupra unui grup de femele care au fost matisate se introduc masculi din rasa A locala, se cheama ca s-a efectuat o încrucisare de întoarcere.

INCRUCISARE SIMPLA SAU DE PRIMA GENERATIEÎncrucisare simpla sau de prima generatie (hibridare). Se efectueaza doar o singura data. Se obtine generati 1 de metisi sau hibrizi între rasa locala A si rasa amelioratoare B.

HIBRIDARE INTRE UNA SAU MAI MULTE RASE

Comportamentul sexual

În zonele tropicale si subtropicale, unde vegeta tia se gase ste din abunden ta, estrul (caldurile) se manifesta la capre pe tot parcursul anului. Nu acelasi si lucru se întampla în regiunile cu clima temperata, cum este si cazul tarii noastre, unde activitatea de reproduc tie se împarte în doua sezoane strans legate de durata zilei lumina. Sezonul principal este cel de toamna, cand lumina descre ste pana la atingerea raportului de 1:1 între zi si noapte, iar cel secundar este primavara cand lumina cre ste ca durata pentru a ajunge la acela si raport.

Durata ciclului estral este de aproximativ 20-22 de zile la caprele din Europa si mult mai variabila, 18-24 zile, la cele din Africa. Ciclul scurt de 5-7 zile poate sa apara (foarte rar) la tineret si la caprele supraovulate în vederea producerii si recoltarii de embrioni..

Estrul sau caldurile propriu-zise se manifesta într-o perioada de timp ce variaza între 24 si 72 ore (3 zile) la caprele mature. Principalele semne sunt: voce „plangacioasa”; scade pofta de mancare; scade drastic produc tia de lapte; urinari frecvente; salt pe alte capre; se plimba nelini stite prin tarc si cauta o cale de a ajunge la tap sau raman langa gardul despar titor; mi sca viguros coada pentru a împra stia hormonii produ si de tractusul reproductiv al caror principal rol este de a atrage tapul; din vulva tumefiata (marita în volum si de culoare ro siatica) se scurge un lichid limpede care catre sfar situl estrului devine albicios si mai opac. Ovula tia are loc cu pu tin timp înainte de sfar situl estrului.

Pentru depistarea caprelor în calduri se poate utiliza un tap încercator sau se poate recurge la un truc. Pregatim din timp o bucata de material absorbant cu care stergem bine gatul unui tap pentru a imprima mirosul acestuia. Cand presupunem ca o capra ar fi în calduri îi asiguram accesul într-un spa tiu în care plasam materialul pregatit anterior (îl putem înfa sura în jurul unui copac). În cazul în care capra manifesta interes pentru mascul, ea va cauta materialul dupa miros si va pufai pe nari.

Comportamentul sexual al tapilor este strans legat de cel al caprelor. Astfel, în afara sezonului de monta, libidoul si calitatea spermei sunt mai reduse în timp ce prezen ta caprelor în calduri stimuleaza tapul care în scurt tip va fi gata sa efectueze monta.

Comportamentul si mirosul de tap în timpul sezonului de monta este un alt aspect „notoriu” ce caracterizeaza specia caprina. Mirosul este determinat în principal de urina si glandele sebacee:

• cand este starnit (deranjat) tapul urineaza repetat stropindu- si botul, gatul si membrele anterioare dupa care ridica capul, casca gura si încre te ste buzele si nasul într-un „ranjet” specific;

• glandele sebacee situate la baza coarnelor sau a cozii, produc în timpul sezonului de monta o substan ta identificata ca fiind 6 trans nonenal cu miros foarte puternic. Aceste glande con tin feromoni al caror principal scop este de a- si marca prezen ta si de a induce estrul la capre. Mirosul de tap nu va sta tiona numai în adapost ci “va pluti” în toata ferma, se va impregna în haine si chiar în lemnul mobilierului sau al altor obiecte din casa, daca aceasta este foarte apropiata de ferma.

În timpul sezonului de monta tapii sunt foarte activi si pot ataca persoanele cu care vin în contact. Un tap adult poate lovi practic din orice pozi tie (nu este nevoie de avant), producand rani grave. Trebuie avut în vedere faptul ca for ta loviturii este foarte mare mai ales daca se ridica pe membrele posterioare, iar în cadere împinge cu toata greutatea corpului (100-130 kg). Mul ti crescatori începatori vor fi cu adevarat soca ti cand iedul jucau s cre ste rapid si se transforma într-o „bestie” care va pune botul si limba sub jetul de urina provenit de la femele sau va urina pe propria barba si membrele anterioare. Acesta este de fapt un comportament natural, dificil de acceptat de cei care vin în contact cu masculul. Se poate afirma ca un ied mult îndragit pierde mul ti prieteni cand depa se ste acest stadiu.

De obicei, tapii care monteaza într-o turma sunt selecta ti dupa criterii ca: varsta, marime si prezen ta coarnelor, pentru a le acorda tuturor sanse egale în luptele care vor aparea curand între ei. Un tap poate fi utilizat restrictionat pentru reproduc tie chiar înainte de varsta de un an, distribuindu-i-se 10-12 capre. Un tap matur poate monta peste 100 de capre pe an, prin monta naturala libera si mult mai multe prin însaman tare artificiala.

La apropierea de o capra în calduri tapul se orienteaza spre trenul posterior, miroase urina, dupa care se pozi tioneaza oblic cu pieptul spre trenul anterior al caprei. Þine capul si gatul drept sau îl întinde pana la pamant, loveste solul cu membrele anterioare, eviden tiaza limba si scoate sunete caracteristice. Rareori o loveste.

Daca capra accepta, în scurt timp tapul efectueaza saltul si monta propriu-zisa. Actul copulator are o durata de cca. 10 secunde. Un tap adult poate efectua 10-15 monte/zi.

CALENDAR PENTRU CRESTEREA CAPRELOR

ACTIUNI ZOOTEHNICE SI SANITAR – VETERINARE

Pentru o buna desfasurare a activitatii de crestere si întretinere a caprelor este necesara cunoasterea principalelor activitati zootehnice si sanitar- veterinare care trebuiesc urmarite si respectate în diferitele faze ale anului.

IANUARIE: se iau masuri pentru campania de fatari la capre, se amenajeaza maternitatea cu boxele individuale, pentru caprele fatate cu iezi si boxe individuale separate pentru caprele gestante în ultimele zile dinaintea fatarii. Se amenajeaza spatii ferite de curentii de aer si mai calduroase pentru iezii nou-nascuti. Se face bonitarea iezilor nascuti timpuriu, se face clasarea iezilor proveniti din inseminari artificiale cu material seminal de la tapi de rasa curata si cu performante deosebite si se retin iezii pentru îngrasare. Din punct de vedere sanitar- veterinar se urnmareste starea de curatenie a adaposturilor.

FEBRUARIE: se continua urmarirea campaniei de fatari si bonitarea iezilor. Se fac dehelmintizari la cainii care vin în contact cu turma de capre, pentru combaterea echinococozei si cenurozei, de doua ori pe an, stiut fiind faptul ca acesti caini sunt intermediarii acestor boli parazitare care apar la caprine. Se efectueaza tratamente de deparazitare interna (strongilatoza gastro-intestinala, moniezioza, si în mod obligatoriu contra fasciolozei) si podotehnie.

MARTIE: se continua campania de fatari la capre si se creaza conditii pentru cresterea iezilor. Se continua bonitarea si clasarea iezilor. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinerea de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Ca actiune sanitar- veterinara ce se efectueaza obligatoriu în aceasta luna este vaccinarea profilactica anticarbunoasa.

APRILIE: se supravegheaza fatarile si se continua bonitarea si clasarea iezilor. Se organizeaza stanele si se delimiteaza zonele de pasunat. Se acorda o îngrijire deosebita iezilor în scopul retinerii femelelor pentru reproductie. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinera de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Caprele se vor vaccina cu vaccinul antiagalactic. Se va continua dehelmintizarea pentru fascioloza si moniezioza (la iezi). Se vor examina pasunile pentru identificarea parazitismului, în special cu Fasciola si se aplica tratamente si lucrari de asanare. De asemenea, cainii ciobanesti vor fi dehelmintizati pentru combaterea echinococozei si cenurozei.

MAI: Se boniteaza întregul efectiv de tineret caprin femel si mascul nascut în anul precedent, în vederea trecerii la turma de baza în acest an a animalelor bonitate. Crescatorii care doresc inseminari artificiale în contrasezon pentru obtinera de fatari toamna se pot adresa medicilor veterinari pentru tratamente. Animalele sunt tratate pentru raie, prin îmbaieri profilactice sau prin injectarea de ivermectine. De asemenea se vor face tratamentele antiparazitare pentru dictiocauloza, strongilatoze gastro-intestinale si moniezioza.

IUNIE: se urmareste starea de sanatate, apreciindu-se performantele zootehnice în vederea bonitarii fenotipice si clasarii lor înainte de a intra în stabulatie cand se vor stabili si cardurile pentru prasila. În aceasta perioada se urmareste întarcarea iezilor si se organizeaza turme de iezi ce vor iesi la pasune. Se fac îmbaieri antiscabioase si tratamentele antiparazitare pentru dictiocauloza, strongilatoze gastro-intestinale si moniezioza.

IULIE: Se fac tratamente pentru dictiocauloza. Lucrari de podotehnie.

AUGUST: se pregateste campania de monta, prin suplimentarea ratiei la tapi cu concentrate si administrarea de premixuri, precum si de oua care au efect benefic asupra calitatii spermei. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în martie. Se întocmeste planul de monta în cazul în care se doreste sincronizarea caldurilor si inseminarea artificiala a caprelor cu material seminal congelat de la tapi locali sau cu sperma de la rase din import. Se stabileste numarul de tapi necesar pentru monta efectivului de capre.

SEPTEMBRIE: se încep actiunile de sincronizare si inducere a caldurilor la capre în functie de perioda în care crescatorul doreste sa aiba grupate fatarile. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în aprilie. Ca actiuni sanitar- veterinar de prevenire se executa vaccinarea anticarbunoasa si tratamentele generale antiscabioase, contra monieziozei.

OCTOMBRIE: începe campania de monta naturala si se continua sincronizarile pentru inseminarea artificiala a caprelor. Se pregatesc adaposturile pentru fatarile caprelor sincronizate în mai. Se pregatesc adaposturile pentru perioada de stabulatie, se fac deratizari, dezinsectii si dezinfectii. Ca actiuni sanitar- veterinare de preventie se face vaccinarea anticarbunoasa si deparazitarile înainte de perioada de stabulatie.

NOIEMBRIE: se continua actiunea de inseminare artificiala si monta naturala. Se organizeaza turmele de capre pentru iernat si perioada de stabulatie. Se izoleaza ferestrele, se completeaza geamurile astfel încat sa se asigure adaposturi confortabile, fara curenti de aer. Lucrari de podotehnie.

DECEMBRIE: se fac verificari ale efectivelor de capre si se începe compartimentarea saivanelor, pregatindu-se pentru etapele urmatoare, respectiv boxe pentru caprele inseminate în august ce vor fata în cursul lunii ianuarie

BOLIILE CAPRELOR

  • MEDICALE
  • INDIGESTII
  • PNEUMONII
  • INFECTIOASE
  • AGALAXIA CONTAGIOASA (Rasfug alb)
  • BRUCELOZA CAPRINA
  • LEPTOSPIROZA
  • NECROBACILOZA
  • MAMITA GANGRENOASA (Rasfugul negru)
  • SCRAPIA
  • ARTERITA INFECTIOASA CAPRINA
  • AVORTUL

TEHNICA AJUSTÃRII UNGHIILOR LA OVINE SI CAPRINE

Întocmai ca la om, unghiile ovinelor si caprinelor au o cre stere continua si din acest motiv trebuie taiate periodic. Neglijarea acestui lucru poate duce la infirmitate si la imposibilitatea animalelor de se deplasa si de a se hrani.

Viteza de cre stere a unghiilor este diferita si influen teaza direct durata dintre doua ajustari. Astfel, la oile si caprele între tinute pe o pardoseala moale (pamant, nisip etc.) verificarea copitelor se face mai des decat la cele care pa suneaza pe terenuri accidentate si pietroase. Pe de alta parte regimul alimentar influen teaza calitatea cornului, iar unghiile de culoare închisa sunt mai rezistente. Datorita multitudinii factorilor de influen ta, verificarea copitelor se face dupa un interval de timp stabilit de crescator, în func tie de rasa animalelor si de condi tiile de hranire si între tinere existente în ferma. În mod obi snuit aceasta ac tiune se efectueaza periodic, la un interval de 3-5 luni. La capre, cre sterea unghiilor poate fi controlata, într-o oarecare masura, prin aducerea unor bolovani mari în padoc. Acestea se vor ca tara frecvent (le place la înal time) ceea ce v-a duce la tocirea copitelor în contact cu suprafa ta abraziva a pietrei.

Uneltele necesare pot fi achizi tionate din magazinele de specialitate si sunt reprezentate de: cu tit bine ascu tit, cu unul sau doua margini taioase; cle ste ac tionat manual sau pneumatic; pila sau disc abraziv, (pentru o cura tire superficiala sau finisare); perie aspra; manu si din piele pentru protec tia mainilor împotriva taieturilor. Alegerea materialelor necesare se face u sor prin consultarea unor cataloage de specialitate elaborate de catre firmele care comercializeaza aceste produse.

Daca caprele sunt docile, iar operatorul este destul de robust pentru a le conten tiona, ajustarea unghiilor se desfa soara fara probleme si poate fi efectuata de o singura persoana. În caz contrar, este nevoie de înca o persoana care sa ajute la imobilizare sau de echipament pentru limitarea mi scarii animalelor.

Modul de lucru presupune parcurgerea urmatoarelor etape:

• Dupa ce animalul a fost prins se adopta o pozi tie ca cea prezentata în figura alaturata. Operatorul va sta cu spatele spre trenul anterior al animalului si cu picioarele de o parte si de alta a corpului caprei astfel încat sa poata controla, prin presare cu genunchii, mi scarile acesteia. Cu mana stanga va ridica si va tine membrul posterior, mana dreapta fiind utilizata pentru manuirea uneltelor. Fa ta de ovine, caprele sunt mult mai agile, mai sperioase si pot reac tiona violent ceea ce face, ca în anumite situa tii, aceasta opera tie sa devina un calvar. Pentru a evita accidentarea caprei si a muncitorului se va apuca ferm membrul animalului astfel încat acesta sa nu poata fi împins în spate si sa loveasca mana în care se tine cu titul sau cle stele. Datorita temperamentului vioi al acestor animale mul ti crescatori prefera folosirea cle stelui în schimbul cu titului care poate provoca taieturi adanci atunci cand mi scarile caprei sunt greu de controlat.

La membrele la anterioare se adopta pozi tia ghemuit langa corpul animalului cu aducerea piciorului acestuia pana deasupra genunchilor operatorului pentru a lucra mai u sor.

Conten tia ovinelor se face în pozi tia sezand sau în decubit dorsal toate membrele ramanand libere la dispozi tia celui care efectueaza ajustarea.

• În etapa a doua se va cura ta interiorul unghiei de balegar sau de pamant cu varful cu titului sau al cle stelui si cu o perie aspra. Daca toaleta ongloanelor nu s-a efectuat de mult timp cornul copitei poate cre ste astfel încat sa acopere cavitatea formata unde s-a strans murdaria, creand condi tii pentru apari tia necrobacilozei. Aceasta afec tiune mai apare în situa tia în care unghiile cresc si nu se îndoaie formand un gol mare în interior unde se va tasa pamant si balegar.

• Pasul urmator îl reprezinta îndepartarea prin taiere a cornului copitei crescut în exces. Se va acorda deosebita aten tie unghiului de taiere astfel încat suprafa ta unghiei sa îi permita animalului ca calce uniform pe un teren plan. Pentru a verifica acest lucru se lasa jos, din cand în cand, membrul la care se lucreaza si se apreciaza daca acesta calca corect si daca ajustarea a fost facuta uniform.

Uneori cornul poate fi foarte tare. În acest caz, este indicata utilizarea uneltelor cu maner, adica a cle stilor, asupra carora se poate exercita mai multa for ta “controlata” decat asupra cu titului. Unghiile prea deformate sau prea tari se taie pe o por tiune mai mica opera tiunea reluandu-se dupa cateva zile. Copitele sunt mai moi daca animalele s-au plimbat prin iarba umeda anterior ajustarii.

Cele mai multe gre seli au loc la ajustarea varfului unghiei. Daca cavitatea din interiorul cornului este mai mare într-o parte operatorul este tentat sa taie mai mult pentru a o elimina facand mai dificila men tinerea la nivel a ambelor par ti. Ajustarea calcaiului se face mai u sor.

• Pasul final este netezirea cornului cu ajutorul pilei abrazive. În acest scop poate fi utilizat cu succes un aparat tip flex pe a carei suprafa ta mobila poate fi aplicat un disc abraziv. Se va finisa pana cand, prin por tiunea alba a copitei, se poate zari un tesut de culoare roz. Aceasta e vascularizat si daca este taiat se produc hemoragii.

Forma unghiei si modul în care calca un ied sau un miel de cateva saptamani reprezinta modelul ideal dupa care operatorul se poate ghida, atat la ajustare cat si la finisare.

Orice gre seala se va manifesta în scut timp prin apari tia defectelor de aplomb care, prin stresul produs, va afecta produc tia ob tinuta indiferent de natura ei (lana, lapte sau carne).

Contentia ovinelor

Tehnici de castrare la berbeci si tapi

Castrarea este o actiune care se aplica la varste diferite în func tie de op tiunea crescatorului si destina tia masculilor: îngra sare sau reproduc tie.

Tineretul mascul destinat îngrasarii este castrat în perioada de alaptare, imediat dupa ce testiculele au coborat în scrot, pentru a reduce efectele negative asupra sanata tii si implicit asupra sporului mediu zilnic. Cu cat ac tiunea se desfa soara mai tarziu cu atat stresul este mai mare si cre ste riscul îmbolnavirii animalului. Prin castrarea masculilor destina ti îngra sarii productivitatea muncii cre ste nefiind necesara constituirea unor turme separate pe sexe. Sunt însa si crescatori care pastreaza masculii necastrati pe considerentul ca acestia cresc mai repede sub stimulent hormonal (nivel ridicat de testosteron). În acest caz, castrarea trebuie efectuata anterior sacrificarii pentru a evita “mirosul si gustul neplacut” al carnii.

tapii si berbecii destinati reproductiei vor fi castrati dupa reformare, anterior perioadei de reconditionare.

Indiferent de metoda utilizata este necesara vaccinarea contra tetanusului.

1. CASTRAREA CHIRURGICALÃ

Iedul este conten tionat de membrele posterioare astfel încat spatele animalului sa se afle sprijinit pe pieptul celui care îl tine. Se face o incizie a scrotului, cu un bisturiu ascu tit, se pun în eviden ta testiculele si se smulg fara a taia cordoanele testiculare. Pe rana se aplica un antiseptic.

La masculii adul ti vasele sanguine au un diametru mai mare si nu pot fi smulse fara a provoca hemoragii grave. Pentru a evita astfel de probleme se folosesc pense hemostatice cu care se strange, timp de cateva minute, fiecare cordon testicular, anterior taierii lui. Animalele castrate se introduc într-un tarc curat si vor fi atent supravegheate în primele zile pentru a preveni apari tia infec tiilor.

În SUA, tapii în varsta de pana la o luna sunt castra ti chirurgical fara anestezie. În Anglia, legea stipuleaza ca la tineretul ovin si caprin în varsta de peste 2 luni, opera tia de castrare se efectueaza numai de catre medicul veterinar, dupa anestezia animalului.

2. CASTRAREA CU AJUTORUL CLESTILOR

Se poate utiliza un cle ste special destinat acestui scop (ex. Burdizzo), de forme diferite, cu ajutorul caruia se strivesc cordoanele testiculare.

Daca testiculele au coborat în scrot, se strange puternic cle stele la baza scrotului imediat sub jonc tiunea acestuia cu corpul unde exista o zona mai îngusta. Fiecare cordon testicular v-a fi strans separat.

Testiculele se atrofiaza în aproximativ 30-40 de zile dupa desfa surarea ac tiunii. Nu se provoaca rani deschise care sa atraga mu stele însa strivirea poate fi incompleta si unul sau ambele cordoane sa ramana func tionale. Metoda este recomandata în cazul fatarilor tarzii cand temperatura mediului înconjurator este mai ridicata. Stresul este minim, cre sterea este influen tata foarte pu tin si se elimina riscul apari tiei infec tiilor.

3. CASTRAREA CU AJUTORUL INELELOR DE CAUCIUC

Inelele elastice din cauciuc pot fi folosite la castrarea masculilor începand cu varsta de cel pu tin 10 zile.

Dupa ce ne asiguram ca ambele testicule se simt la palpare se aplica un inel de cauciuc, la baza scrotului, cu ajutorul unui cle ste special. Inelul are un diametru mai mic decat circumferin ta scrotului si va efectua o staza puternica asupra cordoanelor spermatice si arteriale. Testiculele se usuca în 20-30 zile. Nu au loc hemoragii si riscul infec tiilor este redus. Cand apar infec tii, se intervine saptamanal cu iodura de potasiu aplicata local. În cazurile mai grave se administreaza antibiotice.

Cleste pentru aplicarea inelelor de cauciuc

Inelele de cauciuc pot fi utilizate si pentru a induce criptohidia. Pe baza mai multor studii efectuate în Australia s-a demonstrat ca masculii tineri steriliza ti cu ajutorul inelului de cauciuc se dezvolta mai rapid, depun mai pu tina grasime si mai mult tesut muscular, decat masculii castra ti sau necastra ti.

Procedeul consta în împingerea testiculelor înapoi în organism prin orificiile inghinale si aplicarea unui inel de cauciuc la baza scrotului pentru a le împiedica sa coboare în pungile testiculare. Temperatura constanta a corpului are efect negativ asupra maturarii spermatozoizilor si induce sterilitatea par tiala sau totala. Dupa efectuarea acestei ac tiuni testiculele produc înca hormonii care au ca efect cre sterea sporului mediu zilnic si a cantita tii de carne în carcasa. Activitatea sexuala este însa redusa sau inexistenta.

Metoda se aplica la varsta de aproximativ o luna, animalul numindu-se criptorhid (testicule ascunse).

Nu se recomanda a fi utilizata pentru producerea de masculi încercatori. Dupa o perioada mai mare de timp, în testiculele re tinute, unele din celulele lui Sertoli se pot transforma în tumori care produc cantita ti reduse de estrogeni si induc apari tia unor caractere feminine.

Indiferent de metoda de castrare aleasa ac tiunea este motivata prin cre sterea calita tii carnii care poate fi valorificata la pre turi mai mari atat pe pia ta interna cat si pe cea externa.

RETETE DE BRANZETURI DIN LAPTE DE CAPRA

Preparatele din lapte de capra sunt foarte valoroase avand o mare cautare si fiind foarte apreciate in Europa dar la noi in tara acestea nu au vanzare nefiind o educatie gastronomica si traditie in consumul produselor din lapte de capra.

TEHNOLOGIA DE FABRICATIE A BRANZEI DIN PASTA LACTICA

In Franta majoritatea branzeturilor de capra sunt fabricate pe baza unei “paste lactice” si consumate din prima zi de fabricatie si pana dupa mai mult de o luna de maturare. Branzeturile de ferma sunt fabricate din lapte nefiert, un lapte de calitate trebuind sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
– nu trebuie sa contina impuritati vizibile
– nu trebuie sa prezinte miros si gust anormal
– aciditatea sa fie apropiata sau usor superioara laptelui din momentul mulsului, 18o Torner (Dornic)
– nu trebuie sa contina antibiotice, antiseptice, produse de curatat
– nu trebuie sa contina germeni patogeni

ETAPELE tehnologiei de fabricatie a branzei din pasta lactica

FILTRAREA si determinarea aciditatii laptelui (prin titrare cu biureta)

COAGULAREA, adica închegarea laptelui. Se ia temperatura laptelui care trebuie sa fie 20-24oC ; se adauga zer (lactoser) 2-3%, se adauga cheagul în cantitate de 0,6-0,8ml la 10 litri lapte (cu 520 mg chimozina ) cu o seringa sau eprubeta; se amesteca laptele; se mentin vasele cu lapte pentru închegare la 18-23oC timp mediu de 24ore (12-36 ore), notandu-se ora cand s-a adaugat cheagul.

MODELAREA, se verifica laptele prins care trebuie sa fie tare, neted si dezlipit de marginile recipientului, iar daca este moale se fac 2-3 taieturi cu cutitul si se mai lasa 1-3ore. Se face analiza aciditatii zerului care trebuie sa fie 50-65o T. Pentru modelarea pastei sunt necesare forme speciale, adica niste cutii din plastic cu perforatii dese dar mici atat pe fund cat si pe pereti. Se ia laptele închegat cu polonicul, foarte usor ca sa nu se sfarame prea mult si se umplu aceste forme; se pastreaza 20% din lapte pentru adaugarea lui ulterioara, asa încat branza rezultata sa aiba gramajul dorit. Dupa 2-3ore de scurgere se adauga în forme si cantitatea oprita.

SCURGEREA SI SARAREA branzei: formele cu lapte închegat se tin la scurs pe o masa de inox timp de 12-24 ore, la temperatura de 18-23oC. Dupa primele 6-7 ore de scurgere pasta se sareaza, apoi se întoarce în forma si se sareaza din nou. Sararea se efectueaza cu scopul conservarii branzei , formarii crustei, si definitivarii gustului, doza de sare fiind de 1-2gr. la 100 grame cas.

ÎNTARIREA SI USCAREA branzei au ca scop completarea scurgerii zerului, stabilizarea branzei si buna implantare a florei de maturare. Întarirea branzei are loc la temperatura de 16-18oC si umiditatea de 70-80% (în functie de flora dorita), timp de 18-24 ore. Pentru întarire, se scot bucatile de branza din forme, se aseaza pe un gratar în sala de fabricatie si se sareaza fata de deasupra. Uscarea este de preferat sa se faca într-o încapere speciala, uscata, prevazuta cu ventilator, cu temperatura de 12-16oC, umiditatea 70-85%, timp de 24 ore în medie (între 1-3 zile). Se cantareste branza înainte si dupa uscare: dupa tipul de branza, se pierde în greutate cam 10-25%. În timpul uscarii se întorc calupurile de branza zilnic

MATURAREA: se pun gratarele cu bucatile de branza într-o încapere aerisita, dar umeda, ca sa se dezvolte o flora de suprafata (uneori se introduc chiar mucegaiuri sau levuri).Temperatura camerei de maturare trebuie sa fie constanta (8-12oC), umiditatea 80-85% sau chiar 90%, depinzand de flora ce trebuie sa se dezvolte. În timpul maturarii se întorc bucatile de branza la 2-3 zile ; durata maturarii (1 saptamana –1 luna) depinde de stadiul la care se va consuma branza, si anume: proaspata, semiuscata sau uscata.

Ferma de crap: cum se creste crapul in captivitate

Unde se amenajeaza o ferma de crap

Amenajarile pisciole sistematice sunt proprii zonelor de ses necesitand terenuri intinse cu panta relativa mica, dar si in zona de coline, in albiile majore ale raurilor sau afluentii acestora.
Amenajarile sistematice au nevoie de sursa de apa pemanenta cu debit continuu si de preferinta garvitationale.
Amenajarea sistematica din punct de vedere al alimentarii cu apa este posibil de realizat daca aceasta este construita in aval de un lac de acumulare sau daca prin realizarea unei retineri in albia raurilor (stavilare) se va obtine diferenta de nivel utila intre cota apei retinute la punctul de priza si cota maxima proiectata a apei in bazinele amenajarii.
Vor fi preferate terenurile in panta usoara, care ofera posibilitatea scurgerii apei din bazine in conditii usoare asigurandu-se golirea tuturor bazinelor.

  • Piscicultura Practica

    Piscicultura practica

  • Pesti Rapitori

    Pestii rapitori

  • Pestii Exotici

    Pestii exotici

Cum e amenajeaza bazinele pentru crapi

Amenajarile sistematice pentru producerea crapului trebui sa indeplineasca urmatoarele caracteristici:
– sa fie amplasate in afara albiei minore a apelor curgatoare;
– alimentarea si evacuarea bazinelor este independenta pentru fiecare
bazin;
– reglarea nivelului apei sa se poata face dupa nevoile biologice si de
exploatare ale fiecarui bazin in parte;
– scurgerea completa a bazinelor este necesara anual toamna sau
primavara;

ferma-crap

Compartimentarea terenului poate fi realizata in trei variante:

a) Compartimentarea cu alimentare si evacuare pe partile laterale,
compartimentarea proprie terenurilor de forma alungita, bazinele fiind incadrate de cele doua canale (alimentare si evacuare). Panta terenului trebuie sa fie orientata in doua sensuri; de-a lungul complexului si de la canalul de alimentare spre cel de evacuare.
b) Compartimentare cu alimentare centrala si evacuare bilaterala cu bazine
grupate in doua trupuri separate de canalul comun de alimentare. Compartimentarea aceasta este proprie terenurilor largi, plane (de ses).
c) Compartimentare cu alimentare bilaterala si evacuare centarala-proprie
vailor largi, deschise, cu panta mica si versanti usor inclinati.

Modele de ferme de crap

I. Ferma de productie de crap – » 10 ha – ciclu productie de 2 ani

-se poate realiza in aval de lacuri de acumulare din zona de ses pentru a
asigura un debit de apa continuu – pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluentii acestora.

(1) Amenajarea este formata din:

(1.1) – bazine crestere marfa: 4 buc x 2 ha = 8 ha
Caracteristici:
Suprafata 100 m x 200 m = 2 ha
Adancime 1 m la 2 m aval
Alimen – evacuare
Durata alimentare – 10 zile
Evacuare – 10 zile
Suprafata din complex 80-85%

(1.2) – bazine crestere vara I : 2 buc x 0,32 ha = 0,64 ha
Forma : dreptunghiulara 40 m x 80 m = 0,32 ha
Adancime : 0,5 m – 1,5 m
Alim- evacuare
Suprafata din complex » 8 %

(1.3)- bazine de reproducere si predezvoltare : 2 buc x 0,1 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m = 0,1 ha
Adancime : 0,3 m – 1 m
Alimen- evacuare
Durata alimentare : 12 ore, evacuare 12 ore
Suprafata din complex 0,5%
Prevazut cu canal drenor de-a lungul digului de
evacuare pentru inlesnirea pescuitului reproducatorilor

(1.4) – Bazine crestere si iernare reproducatori si remonti si parcare pe sexe
4 buc x 0,1 ha = 0,4 ha
Forma dreptunghiulara 25 m x 40 m
Adancime 1 m – 2 m
Alim – evacuare
Durata alimentarii 1 zi
Evacuarii 1 zi

Suprafata din complex

(2) Materialul de populare

a)- materialul de 1 an pentru popularea bazinelor de crestere peste de consum: pentru aceasta se are in vedere urmatoarele aspecte:
– greutatea materialului la livrare : (G med)
– crap 2 kg/buc
– sanger 1kg/buc
– productia obtinuta la unitate de suprafata:
– crap 5.000kg/ha
– sanger 1.000 kg/ha
-supravietuire in perioada de crestere 90% (S)
-suprafata bazinelor de crestere = 8 ha

Productia totala obtinuta (Pa) 40.000 kg crap
80.000 kg sanger
-nr. pui de crap (1an) necesari:
P/Gmed x S = 40.000/ 2 x 0,9 = 22.222 buc

– nr. pui de sanger (1an) greut 100 gr/buc necesari:
P /Gmed x S = 8.000/ 1 x 0,9 = 8.890 buc

b) – necesar de pui de o vara tinand cont de supravietuirea la iernat » 80%
– pui de crap (100 gr/buc) » 27.800 buc
– pui de sanger (100gr/buc) » 11.100 buc

c) – pui predezvoltati de crap necesari popularii bazinelor de crestere vara I:
– greutate medie la varsta de o vara (100 gr/buc)
– supravietuire in perioada de crestere 50% (S)
– nr. de bucati necesare : crap 27.800 buc
sanger 11.100 buc
– nr. pui predezvoltati crap = 27.800/0,5= 55.600 buc 1 gr/buc
– nr. pui predezvoltati sanger = 11.100/0,5 = 22.200 buc 1 gr/buc

d) – necesar de reproducatori:

Tinand cont de prolificitatea crapului si de supravietuirea pana la varsta de 21 zile care este de 10% este necesara doar o familie de crap pentru obtinerea a 55.600 buc de pui predezvolatati de crap. Totusi tinand cont de probabilitatea ca o familie sa nu dea randamentul scontat se folosesc 2-4 familii in bazine de reproducere diferite pentru siguranta obtinerii puilor.
Din aceste motive se pastreaza 4 familii de crap (4 fem+8 masc) in greutate de 5-6 kg reproducatori care trebuie inlocuiti la 2-3 ani cu reproducatori obtinuti din remontii crescuti si selectati fenotipic din BC(R+r) aprox. 200 kg.

(3) Necesar furaje : Tinand cont de faptul ca folosind furaje clasice nu se pot obtine productii mai mari de 2.000-2.500 kg/ha pentru atingerea unor productii de 6.000 kg/ha sunt folosite furaje granulate foarte proteice cu indice de conversie 1,5 kg furaje/ 1 kg peste
– necesar furaje pentru crestere in vara II (peste consum)
40.000 kg – 2.222 kg puiet 1 an = 37.778 kg x 1,5 = 56.667 kg
– necesar furaje pentru crestere in vara I (sanger +crap)
(27.800 buc crap + 11.100 buc sanger) x 100gr/buc= 3.890 kg
3.890 kg x 1,5 = 5.835 kg
– necesar furaje pentru reproducatori si remonti :
3 % din 200 kg zilnic x 200 zile » 1.000 kg
– necesar prestarter pui predezvoltati
10 kg/zi/ha = 2 x 17 zile= 35 kg – in zece mese/zi

(4) Necesar volume de apa folosita : 1.000.000 m3 /an
-pentru umplere : 140.000 m3
– pentru primenire : 195 m3/h x 24 ore x 180 zile = 842.400 m3/an

II. Ferma de productie – crap pentru consum: familiala » 10 ha cu ciclu de productie 1 an

– se poate realiza in aval de lacurile acumulare din zona de ses pentru a
asigura debit de apa continuu pe toata perioada ciclului de productie . Se poate realiza pe terenuri plane cu pante usoare sau prin recompartimentarea unor iazuri pe rauri sau afluenti ai acestora.

1. Caracteristicile bazinelor de crestere (ingrasare)

– suprafata acestora in cresterea intensiva a crapului propunem a fi intre 1
ha si 4 ha in functie si de configuratia terenului pe care se amplaseaza;
– forma bazinelor: se recomanda forma dreptunghiulara;
– adancimea apei: 1 m la alimentare – 2 m la evacuare
– durata de alimentare : 5- 10 zile
– evacuare 2- 3 zile
– bazinele sunt prevazute cu canale drenoare si groapa de pescuit care
poate fi interioara sau exterioara – figura 1
In cazul in care productia de peste (crap) realizata nu poate fi valorificata toamna, bazinele de crestere datorita adancimilor de 2 m spre zona de evacuare pot fi folosite si ca bazine de iernat.
Fiecare helesteu are o gura de alimentare si o gura de evacuare (calugar).
In cazul cand umplerea bazinelor de crestere nu este de debitul de primavara, este recomandabil ca inundarea bazinelor de crestere sa se faca treptat pentru dezvoltarea si valorificarea hranei naturale de catre pesti.
Fundul bazinelor trebuie astfel amenajat incat evacuarea apei sa se realizeze complet. In acest scop, fundul acestora este prevazut cu o retea de canale de pentru scurgerea apei catre gura de evacuare a bazinului.
Aceste bazine conduc in acelasi timp si pestele catre gura de evacuare a bazinului pentru recoltare. Sub aceste aspecte reteaua de canale mentionata are o importanta deosebita, de buna ei intretinere si functionare depinzand in mare parte reusita pescuitului de toamna.
Pentru mentinerea capacitatii de productie naturala a bazinelor este recomandabil ca solul acestuia sa nu fie indepartat prin utilizare la construrea digurilor decat numai in caz de forta majora si in acesta situatie trebuie luate masuri pentru ingrasarea fundului.
Pentru transportul hranei pentru pesti si al pestelui in perioada pescuitului, digurile sunt amenajate in drumuri carosabile.

2. Tehnologia de crestere si ingrasare a crapului.

a) Pregatirea bazinelor de crestere
In vederea crearii, in helesteele de crestere si ingrasare a crapului a conditiilor optime pentru dezvoltarea pestilor se impune aplicarea lucrarilor de ameliorare.
De regula bazinele de crestere a crapului in perioada de iarna, sunt lasate pe uscat, daca productia de peste de consum a fost vanduta din toamna.
In perioada in care bazinele sunt pe uscat se asigura repararea digurilor si a instalatiilor hidrotehnice (instalatii de alimentare si evacuare a apei), se curata bazinele de vegetatie uscata se intretin canalele drenoare si gropile de pescuit.
De obicei aceste lucrari se executa in lunile ianuarie, februarie si inceputul lunii martie.
Inainte de inundarea bazinelor de crestere de regula in luna martie (prima decada) se executa lucrarile de mobilixzare a solului ce contituie fundul bazinului, se aplica amendamentele de calciu acestea in urma unor analize a solului si se distribuie ingrasamintele organice sau minerale. Aceste lucrari se executa in amenajarile ciprinicole unde se tine cont si de productivitatea naturala.
In amenajarile ciprinicole intensive unde productiile realizate sunt de 5-6 to/ha productivitatea naturala nu poate fi luata in calcul.
Se monteaza mesele de furajare 8-10 mese/ha avand in vedere densitatea la populare mare si pentru a evita crestrea pestelui pe mai multe categorii de greutati (fig.2)
Inundarea bazinelor de crestere are loc in luna martie in 10 zile.

b)Popularea bazinelor de crestere
Dupa tehnologia clasica, indiferent de ciclul de exploatare adoptat primavara de
regula in ultima decada a lunii martie sau prima decada a lunii aprilie inainte ca pestele sa caute activ hrana se trece treptat la popularea bazinelor de crestere.
b.1. Necesar material de populare
Pentru acest gen de amenajare piscicola cu ciclu de productie de 1 an materialul de populare este adus din ferme specializate pentru obtinerea materialului de populare de 1 an (pepiniere).
Pentru ferma de crestere a crapului de consum in suprafata de 10 ha de amenajare cu o productie de 6 to/ha din care 5 to crap + 1 to sanger necesarul de material de populare se calculeaza functie de productia pe unitate de suprafata si de supravietuirea pe timpul perioada de crestere si de greutatea medie a pestelui la finele productiei.

Calculul materialului de populare:

-Productia obtinuta (preconizata) 5 to crap/ha +1 to sanger /ha
-Greutati medii – crap -2 kg/buc, sanger 2 kg/buc
-Suprafata bazinelor de crestere 10ha
-Supravietuire in perioada de crestere » 90 %
– nr. pui de crap (1an) = ( 10 ha x 5.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg/buc)= 27.780buc
-nr pui de sanger (2ani) = (10ha x 1.000kg/ha) / (0,9 x 2 kg)/buc= 5.555 buc

Popularea helesteelor de crestere se face cu 2.778 buc pui de crap 1 an in greutate de 100 gr/buc /ha si 556 buc puiet sanger 2 ani in greutate medie de 250 gr/buc/ha
Necesarul materialului de populare pentru ferma de crestere a crapului:
– crap = 2.778 kg
– sanger = 1.390 kg
La populare pentru cresterea intensiva si superintensiva a crapului se urmareste ca
materialul sa fie uniform din punct de vedere al greutatii/buc si sanatos din punct de vedere sanitar-veterinar.

c) Furajarea
Pentru cresterea si ingrasarea crapului in sisteme intensive si superintensive
furajele folosite sunt cu proteina 25-37% si lipide intre 7-12 % sunt furaje granulate, extrudate distribuite sub forma uscata -furaje speciale pentru cresterea crapului.
Tehnicile de administrare a furajelor la pesti sunt foarte variate, de la distribuirea
manuala pana la utlizarea distribuitoarelor automate si a echipamentelor computerizate.
Distribuirea manuala este utilizata pe scara larga, desi se inregistreaza mari
pierderi de substante nutritive.
Distribuitoarele automate utilizate mai ales in sistemele superintensive si intensive sunt foarte fiabile si simplu de folosit, alimentele putand fi distribuite fractionat sau continuu.
In functie de caracteristicile tehnice, distribuitoarele automate pot fi de mai multe tipuri: mecanice, electromecanice si electronice.
Factorul determinant in alegerea tipului de distribuitor este cel economic.
Furajarea in acest sistem de amenajare(10 ha) se face zilnic si portionat in doua ratii intrucat densitatea este mare.
Furajele folosite in amenajarile sistematice pentru cresterea crapului in sisteme intensive si superintensive au un coeficient de conversie de 1,5 kg furaje la 1 kg peste obtinut.

C.1. Necesar de furaje pentru ferma de 10 ha
– Productia obtinuta : 50.000 kg crap
– Material populare : 2778 kg crap
– Diferenta de crestere : 50.000- 2778= 47.222 kg
– Coeficient de conversie – 1,5
– Cantitate necesara de furaje:
47.222 kg x 1,5 kg furaje/ kg peste= 70.833 kg
Furajarea se face pe o perioada de 180 zile/1 ciclu.
Cantitatile de furaje distribuite zilnic se stabilesc in functie de dimensiunile materialului de poulare, temperature apei si de sporul de crestere planificat.
Pentru fiecare tip de furaj folosit exista fisa tehnica de furajare care indica cantitatea de furaje folosite zilnic la 100 kg de peste in functie de datele enumerate mai sus.
Pentru constatarea sporului de crestere la fiecare doua saptamani se efectueaza pescuitul de control si in functie de constatarile facute se intervine in modul de furajare.

d) Alimentarea cu apa
-Umplerea bazinelor de crestere se face in luna martie, timp de 10
zile
Adancimea medie a apei in bazine= 1,5 m
Volum de apa 150.000 m3 aprox 650 m3/h- debit
Alimentarea amenjarii se poate face prin canal de alimentare de
suprafata sau conducta F= 600 mm ingropata in corpul digului.
-Pentru primenirea apei din bazinele de crestere (obligatorie in
sistemul de crestere intensiv si superintensiv ) este necesar un debit de 6 l/s x ha
Volumul de apa necesar pentru primenire :
Vdebit=6 l/s x ha x 180 zile x 10 ha = 933.120 m3/ciclu »1.000.000
Volumul de apa consumat= Vumplere + V primenire = 1.150.000 m3
Pentru evacuarea apelor de primenire si golirea bazinelor de crestere se folosesc calugari cu 3 pereti (in interiorul bazinelui) sau cu 4 pereti (incastrat in dig) dar care au obligatoriu 3 nise pentru a putea evacua atat apele de fund 9primenire) cat si cele de suprafata (golire).

e) Productii realizate
Pentru ferma de crestere a crapului in suprafata productive de 10 ha
in sistem intensive sau superintensiv productia obtinuta este de : 50.000 kg crap/buc
10.000 kg sanger 2 kg/buc
Pestele produs poate fi pescuit functie de comenzile pentru comercializare cu navodul (pescuit de rarire) sau la gropile de pescuit.

f) Necesarul personal
Pentru astfel de ferme pentru desfasurarea activitatii este nevoie de 2 maxim 3
piscicultori. Doar in cazul pescuirii de rarire cand se face pescuit cu navodul sunt necesare 6 pescari

g) Echipamente si dotari specifice
– instalatii de alimentare si evacuare : 10 buc x 10 buc
– instalatii de aerare a apei; avand in vedere densitatea mare in cresterea
intensive si superintensiva si a consumului de oxigen mare in cazul temperaturilor ridicate (>22 0C) trebuie intervenit cu instalatii de aerare a apei: 2 buc/ha (1kw/h), 20 bucati aeratoare.
– instalatii de furajare automata (optional)
– 5 barci pentru distribuirea furajelor
– Ciutare 1 buc
– Instalatii de producere a ghetii artificiale
– Navod L= 200 M, l= 4 m, a=26mm
– Instalatii de iluminat si siguranta
– Lazi, cutii, navete,cosuri pentru manipularea, conditionarea si livrarea marfii
– 1 autoutilitara 1,5 to
– Sediu administrativ :
§ magazine furaje
§ spatii depozitare materiale
§ spatii depozitare si conditionare peste
§ birouri

Cheltuieli si Venituri – productie

1. Cheltuieli privind alimentarea cu apa:
– alimentare 1.150.000 m3 x 25.000 lei/1000 m3=28.750.000 lei
– evacuare 1.150.000 m3 x 12.500 lei/1000 m3=14.750.000 lei
Total = 43.500.000 lei

2. Cheltuieli privind materialul de populare
– crap : 2.778 kg x 100.000 lei/kg = 277.800.000 lei
– sanger: 1.390 kg x 40.000 lei/kg = 55.600.000 lei
Total = 333.400.000 lei

3. Cheltuieli cu furajele
– 70.833 kg x 27.000 lei/kg = 1.912.491.000 lei

4. Cheltuieli cu personalul :
§ 2 salariati x 10.800.000 lei/luna x 12 luni=260.000.000 lei

5. Cheltuieli cu energia:
– 20 instal aerare x 1 kw/ora x 1000 h x 5000 lei/kw= 100.000.000 lei
– instalatia de productie a ghetii :
20 to gheata : 600 kg/ 24 ore = 34 zile x 24 ore x 3 kw/ora
2448 kw x 5000 lei/kw = 12.240.000 lei
– instalatii automate de furajare = 10.000.000 lei
– instalatii de iluminat si siguranta »20.000.000 lei
Total = 142.240.000 lei

6. Cheltuieli cu materiale necesare pregatirii bazinleor :20.000.000 lei

7. Alte cheltuieli generale 10 5 din cheltuieli totale =270.000.000 lei

Total cheltuieli » 2.970.000.000 lei

Venituri :

50.000 kg crap x 70.000 lei/kg = 3.500.000.000 lei
10.000 kg sanger x 35.000 lei/kg = 350.000.000 lei
Total venituri :3.850.000.000 lei

Profit : 3.850.000.000 – 2.970.000.000= 880.000.000 lei

 

AVERTISMENT OMS: Carnea procesată, precum bacon-ul, şunca şi cârnaţii, cauzează cancer

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) va publica un raport în legătură cu riscurile asociate cu consumul de carne roşie şi carne procesată. Potrivit raportului, consumul de bacon, cârnaţi şi şuncă măreşte riscul apariţiei cancerului.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii: carnea procesată, precum bacon-ul, sunca şi cârnaţii, cauzează cancer

Raportul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a fost realizat de World Cancer Research Fund (WCRF) – Agenţia Internaţională pentru Cercetarea Cancerului din cadrul OMS.

Potrivit cotidianului The Telegraph, raportul va include carnea procesată, precum salamul, cârnaţii, micii, carnea tocată, costiţa sau şunca, în categoria “cancerigenă pentru oameni”, cea mai ridicată treaptă de avertizare dintre cele cinci, alături de alcool şi ţigări.

Cercetările specialiştilor WCRF indică o legătură puternică între consumul ridicat al cărnii procesate şi cancerul de colon. Potrivit acestora, există deja dovezi solide că produsele din carne procesată, consumate chiar şi în cantităţi mici, ar creşte riscul de cancer la colon.

În urma cercetărilor din laborator, experţii au constat că pigmentul care dă culoare cărnii roşii, hematina, ar afecta mucoasa intestinului uman. Un alt factor de risc în apariţia cancerului îl constituie metodele de conservare prin afumare, uscare sau saramură, sau prin adăugarea de conservanţi.

Studiile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii mai arată că odată ce încep să consume mai multă carne roşie, oamenii au tendinţa să mănânce din ce în ce mai puţine alimente din categoria legume şi fructe, atât de importante împotriva cancerului.

Cu toate acestea, Agenţia Naţională pentru Cercetarea Cancerului din cadrul OMS nu recomandă eliminarea totală a cărnii roşii din alimentaţie, deoarece este o sursă importantă de proteine, vitamine şi minerale precum fierul sau zincul. Ea ar trebui  consumată cu moderaţie, mai puţin de 500 de grame pe săptămână de carne de porc, vită sau miel.

 

2- Domnilor Bisericani de pretutindeni , vine Isus, dar nu găseşte o singură credinţă, o Unica Biserică VIE , pocăință , un singur Dumnezeu, şi nici măcar catolicii sau neortodocsii nu il intimpina pe Isus- născuţi din nou (Ioan, cap. 3) 

qq“Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.  Pentru că zici: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”, şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol. Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.

 

Fii plin de râvnă, dar, şi pocăieşte-te!Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (Ap 4/15-22)

Tutuor bisericilor şi creştinilor ortodocşi:

(((Omule, omule,poporule,indiferent de culte, religi, biserici, țări și popoare: “De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îsi strânge găina puii sub aripi și n-ați vrut. Iată că vi se lasă casa pustie; căci vă spun, că de acum încolo nu…”(Matei 23/37-39)))
“Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi… Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.Adu-ţi, dar, aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti...” (Apocalipsa lui Ioan 2/1-7)

Numai cine intră în Odihnă Lui se odihneşte şi El de adihna adventiştilor născuţi din nou

“Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată că diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: “Cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte.” (Apocalipsa lui Ioan 2/8-11).¤

Şi pentru sectanți, atei, musulmani a murit Isus, căci…”Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri:

“Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satana.
Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balâc să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la curvie. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura nicolaiţilor, pe care Eu o urăsc. Pocăieşte-te, dar. Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul: “Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mâna ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte.” (Apocalipsa lui Ioan 2/12-16)

Pentru că şi satan crede, se înfioară şi stăruie… iată doar un răspuns pentru penticostalii care afla ca Isuss nu mai are nevoie de pocainta Izabelei…

“Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca aramă aprinsă:
“Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iată ce am împotriva ta: tu laşi că Izabela, femeia aceea care se zice prorocita, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor.
I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; şi celor ce preacurvesc cu ea am să le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Şi toate bisericile vor cunoaşte că “Eu sunt Cel ce cercetez rinichii şi inimă”; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui.
Vouă însă tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta şi n-aţi cunoscut “adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: “Nu pun peste voi altă greutate.Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!
Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele îi voi da stăpânire peste neamuri… Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.”.” (Ap. 2/18-29)

Iată ce rămâne scris si pentru cei care se cred”creştini babtisti”:

“Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele: “Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.Adu-ţi aminte, dar, cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te! Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ, şi nu vei şti în care ceas voi veni peste tine.Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu şi-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici. Cel ce va birui va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (Ap 3/1-6)

Scrisoare pentru toti “fraţii creştini “,indifferent de religie, deci şi celor din Bisericile Evanghelice

“Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: “Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului.Eu vin curând. Păstrează ce ai, că nimeni să nu-ţi ia cununa. Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” Cine are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul.” (Ap 3/7-13), Căci MILĂ vreu, nu moartea (ne)creștiniilor, păcătoșilor.

 

Banii din datoriile altor tari catre Romania au ajuns la Dan Voiculescu

 

Dan VoiculescuSe numeste Raisa EKATERINA IVATENKO sau Ela Simona Fica. Jurnalist, consilier politic sau expert antiterorism, specializata in dezvaluiri BOMBA.

„De ce minti, ma, poporul, cu televizorul?

LIBERA SA SPUN, SI DE CE DRACU’ SA NU SPUN? DECI, SPUN:

Zbiara Antena 3 ca domnu’ Voiculescu n-a incasat datoriile externe pe care le aveau alte tari catre Romania. Stai ca le dau eu acum sumele EXACTE, cu virgulite si sutimi, si, in incheierea postarii, le dau si cu un napalm peste nas.

Asadar: Tovarasu’ Voiculescu Dan, sa faci bine (ca sa nu faci rau!) sa returnezi Statului Roman – conform documentelor pe care le detin – urmatoarele sume pe care le-ai recuperat (in numele Statului Roman, dar pe care ai uitat sa le returnezi Statului Roman), de la urmatoarele tari ce aveau datorii la noi. Si anume:

  • 977.085.144 dolari din IRAK,
  • 169.858.286 dolari din SUDAN,
  • 45.872.177 dolari din SIRIA,
  • 135.129.600 dolari din MOZAMBIC,
  • 45.568.327,70 dolari din LIBIA,
  • 21.665.230,40 dolari din GUINEEA,
  • 10.686.204, 05 dolari din Republica CENTRAFRICANĂ,
  • 5.733.342 dolari din CONGO,
  • 12.587.000 dolari din NIGERIA,
  • 2.509.505,11 dolari din SOMALIA,
  • 99.000 dolari din TANZANIA,
  • 595.191,48 dolari din ZAIR,
  • 546.952,61 dolari din Republica POPULARA COREEANA.
  • Plus: 1.096.932.442,49 ruble transferabile, din CUBA,
  • 3.049.979, 88 ruble transferabile, din Republica MONGOLA.
  • Plus: 881.325,47 lire sterline din SUDAN,
  • 22.930.147,992 dinari libieni din LIBIA,
  • 160.000 franci francezi din GUINEEA,
  • si 15.807.232 lire siriene din SIRIA!

De asemenea, solicit sa acorzi ‘mneata, din puscarie, un interviu la televiziunea ‘mneatale, in care sa explici poporului roman de unde stiai de sumele exacte ale datoriilor pe care aceste tari le aveau la Romania? Nu cumva din arhiva pe care ai inghesuit-o in cele doua valize cu care ai plecat din biroul generalului IEREMIA dupa ce L-AI IMPUSCAT IN CAP?

Generalul IEREMIA care era Seful Arhivelor Secrete ale situatiei Financiar Contabile a exporturilor Republicii Socialiste Romania! Ah, sa nu uit: Mai tii, bai Felix, legatura cu JOHN EDGINGTON? Ne poti arata actul prin care Edgington a devenit, in data de 26 decembrie 1989, “patron” al FIRMEI STATULUI ROMAN DE ATUNCI, numita CRESCENT? Dar actul prin care asta, la randul lui, i-a pasat CRESCENTul lui FOUAD SANBAR? Dar actul prin care ai devenit, in iarna lui 1995, “protector testamentar” si ti-ai “reintrat in drepturi” ca patron al CRESCENT? nu, nu poti, pentru ca, daca le-ai arata, ti-ai semna singur incinerarea! Apropos, Fouad a murit din cauza cafelei indulcite cu sulfati de potasiu?…

PS. Ba, vezi ca ti-a cazut lentila…”

Ela Simona Fica

Citeste si articolele:

Mircea Diaconu a votat pentru legalizarea casatoriilor homosexualilor si a semnat pentru desfiintarea statelor nationale

 

Mircea DiaconuMâncătorul de rahat voiculescian Mircea Diaconu, “revoluționarul” din gașca lui Ilici Iliescu, a votat în legislativul UE în favoarea legalizării căsătoriilor între persoane de același sex

Să mai spună cineva că Latrina 3 nu face „bine” României. După ce Latrina 1 țiganizează la greu această țară, Antena 3 aduce în prim-plan tot soiul de scursuri umane ce vor funcții publice cât mai bine plătite. Prin ce s-a remarcat Mircea Diaconu după 1989, în afară de mâncat rahat cu polonicul la Antena 3? Nu am auzit de vreo inițiativa a acestui actoraș roșu, de salvare a patrimoniului național, de exemplu. O inițiativă aplicabilă, adică, nu bla-bla-uri. Sau poate trebuie să-i dăm functii pentru rolurile tovărășești din perioada dictaturii comuniste, acolo unde tovarășul Mircea Diaconu ne îndemna să construim societatea socialistă multilateral înapoiată. Sau, poate, merită trimis în Parlamentul European pentru contribuția la Furtul Revoluției din 1989 de către gasca de KGB-iști din jurul lui Ion Iliescu?

Diaconu Mircea, cu limba în fundul lui Dan „Felix” Voiculescu, a semnat, în Parlamentul European, pentru desființarea statelor naționale

Iată ce scrie pe această temă regizorul și publicistul Iulian Capsali.

“Pentru mocofanii care l-au trimis pe Diaconu în PE ca fiind o soluție „antisistem”

Soluțiile naționale sunt soluții ale trecutului. Scopul nostru este o Europă federală post-națională, o Europă a cetățenilor. Acesta este visul părinților fondatori atât de greu de înfăptuit. A fost proiectul lui Altiero Spinelli. Această Europă o vrem. Pentru această Europă ne luptăm. Pentru că aceasta este Europa viitorului.”
(manifest al grupului Spinelli din PE)
Semnat de parlamentarii români Mircea Diaconu, Renate Weber și Marinescu Marian Jean.
Spinelli a fost un comunist italian care a conceput, ca „părinte fondator” al UE, direcția federalistă și a pus la punct manifestul Ventotene semnat de comuniști și stânga italiană pe insula care i-a dat numele, devenit ulterior program al Mișcării Federaliste Europa, fondată de Altiero Spinelli în 1943.”

Citeste si articolele:

 

Cum au fost asasinati martorii Evenimentelor din 1989 de catre regimul KGB-istului Ion Iliescu

 

Ion Ilici IliescuS-au ocupat de aceste asasinate structuri ale fostei Securități, specializate în crime la comandă, precum: Secția K din Direcția VI Cercetări Penale a DSS (Departamentul Securității Statului), numărând, în 1989, 72 de cadre, dintre care 36 de ofițeri; UM 0195 de Contrainformații externe, cu 451 cadre, dintre care 386 ofițeri, comandată de gral. mr. Ioan Moț și comasată cu DIE/CIE (UM 0544). Aici avem ca reper dosarul K/103/0666 – 143/1987; grupul Z al DIE din Berlinul de Est, aflat sub comanda KGB (Spețbiuro).

Morți suspecte sau, dacă vreți, persoane incomode pentru regimul KGB-istului Ion Iliescu

Martori importanți ai Evenimentelor din 1989 au fost găsiți morți în zilele, săptămânile, lunile și anii următori așa-zisei Revoluții din 1989. Și sunt doar o parte dintre ei, cei cunoscuți și care au putut fi identificați. O altă parte necunoscută rămâne învăluită în mister. Așa s-a clădit regimul mafiot PSD-ist de azi, început de Ilici Iliescu și continuat de Adrian Năstase, Victor Ponta și Liviu Dragnea. Haideți să ne amintim de cei uciși pentru că puteau vorbi despre adevărații vinovați de masacrul din 1989.

  • Constantin Nuță
    Fost gral. mr. adjunct al Ministerului de Interne și șef al Inspectoratului General al Miliției (IGM), doborât la 23.12.1989 de tirurile unei baterii antiaeriene, lângă Alba Iulia, în timp ce se deplasa cu elicopterul. În acelasi elicopter se afla și fostul gral. mr. Velicu Mihaela, adjunct al șefului IGM, ucisă și ea în aceleași condiții.
  • Petre Moraru
    Colonel, locțiitor al șefului IGM, fost comandant al Direcției VI Cercetări penale din DSS, spânzurat în arest la Timișoara.
  • Marin Ceaușescu
    Șeful Agenției Comerciale Române din Viena, placa turnantă a tuturor afacerilor valutare ale dictatorului. L-au sinucis prin spânzurare la 28.XII. 1989 și hoitul a fost ciopârțit de dr. Bauer din Viena și apoi la IML, de medicul legist Valer Popa. În urma sa au rămas pe drumuri câteva miliarde de dolari, despre care se presupune că aua juns la fosti securiști, astăzi foarte bogați, precum Dan Voiculescu. Mai mult, din acești bani au fost finanțate toate campaniile electorale ale KGB-istului ce a pus mâna pe putere în 1989, Ion Iliescu.
  • Emil Macri
    Gral. mr., șef al Direcției II Contrainformații economice din DSS, decedat în condiții suspecte la 18.04.1991.
  • Gică Popa
    Gral. mr., fost președinte al completului de judecată al Ceaușeștilor, a fost sinucis într-o unitate militară, la un an și jumătate de la pronunțarea sentințelor. Au pățit la fel avocatului lui Ceausescu și medicul care i-a transportat pe Ceaușești de la Titu la Târgoviște, iar mai mulți militari din unitatea de la Târgoviște, unde au fost împușcați Ceaușeștii, au murit în condiții suspecte, după lăsarea la vatră.
  • Cerbu și Marin Bălteanu
    Ambii gral. mr. au făcut au fost ajutați să faca infarct și au decedat.
  • Ștefan Ispas
    Gral. mr., comandantul Academiei Militare Tehnice, a facut, în mod suspect, comoție cerebrală și a murit.
  • Petre Ioniță
    Colonel, comandantul Trupelor de jandarmi, mort în condiții suspecte.
  • Gheorghe Bărbieru
    Căpitan, cercetaș în Batalionul 404 DIA și care i-a asigurat garda generalului Gușă la revoluție, a murit în aprilie 1990, într-un bizar accident de circulație. Încă un cercetaș din Batalionul 404, care i-a asigurat generalului Gușă legătura la Timișoara, s-a înecat la malul Mării Negre, într-o apă de o jumătate de metru.
  • Au decedat în condiții suspecte, începând din 1990, peste 20 de revoluționari, dintre cei care au luptat în CC al PCR, între 22 – 26 (28) decembrie 1989.
  • Darian Ionescu
    Maior în Direcția V a DSS, anchetat pentru terorism într-o unitate de aviație. Eliberat din lipsă de probe este ucis prin înjunghiere la 12.02.1990.
  • Ștefan Gușă
    Gral. col., fost șef al MStM, fost comandant al Armatei a II-a Buzău, a decedat în mod suspect la 28.03.1994, în urma unui cancer osos.
  • Gheorghe Ardelean
    Colonel în CIE (DIE) și din 1986 șef la USLA, decedat în condiții suspecte la 15.06.1993, într-un spital din județul Bihor.
  • Nicolae Doicaru
    Gral. mr., fost director DIE, sinucidere suspectă în 1993.
  • Ion Lazăr
    Maior în Direcția V a DSS, a pilotat la 22.12.1989 unul din cele două elicoptere MI-17, care au asigurat fuga dictatorului. A decedat într-un accident de mașină la 13.06.1990.
  • Vasile Maluțan
    Col. (r) în Direcția V a DSS, pilotul care i-a transportat la 22.12.1989 pe Ceaușești la Boteni, via Snagov. S-a prăbușit cu elicopterul la 26.05.1995, la Fundulea.
  • Ștefan Andreescu
    Întreprinzător, probabil ofițer acoperit în fosta DSS, participant la revoluție, prieten al generalului Cernat, împușcat cu 9 gloanțe în fața locuinței din str. Precupeții Vechi, în primăvara anului 1992. Asasinatul n-a fost elucidat și nici revendicat.
  • Alexandru Stark
    Readctor TVR, implicat în revoluție și decedat de cancer la Paris, în 1993.
  • Virgil Tatomir
    Redactor TVR, implicat în revoluție, coautor la serialului “Revoluția română în direct”, decedat în 1992 de infarct miocardic.
  • Victor Pleșcan
    Secretar II al Ambasadei Federației Ruse la București, implicat, probabil, la revoluție, a fost înecat la Neptun, la 21.08.1992.
  • I. Șpan
    Locotenent, șeful Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, s-a împușcat în 1990, fiind implicat într-o afacere cu pașapoarte în alb.
  • Ioan Târpea
    Colonel, fost șef al Serviciului Circulație din Poliția județului Maramureș, sinucis prin împușcare de la 20 de metri, la 23.04.1993.
  • Dragoș Trașcu
    Lt. col., adjunct al Direcției Pașapoarte și Poliție Frontieră din IGP, se împușcă în cap cu o armă de vânătoare, la 13.05.1995.
  • Mircea Juravle
    Șef al Secției Cercetări Penale din Inspectoratul județean al Poliției Botoșani, se spânzură la 15.05.1995.
  • Gheorghe Ungureanu
    Lt. col., ofițer în Secția Cercetări Penale din IJP Iași și fost șef al Poliției Municipiului Iași între 1991-1994, se spânzură la sfârșitul lunii mai 1995.
  • Toți cei 6 polițiști amintiți mai sus erau implicați în afacerile de frontieră ale partidului de guvernământ din acea vreme (PDSR, actualul PSD), asigurând bani negri pentru finanțarea partidului.
  • A mai decedat în condiții suspecte și Cornelia Pinta – avocata lui Ioan Stoica în procesul CARITAS.
  • Ion Radu
    Viceprim-ministru în 1989, sinucis cu armă de vânătoare la 10.05.1995.
  • Radu Bălan
    Membru supleant al CPEx (Comitetul Politic Executiv), răpus de cancer.
  • Ioan Totu
    Membru supleant al CPEx, fost ministru de externe, externat prin spânzurare.
  • Nicolae Giosan
    Fost președinte MAN (Marea Adunare Națională), atac de cord.
  • Gogu Rădulescu
    Membru CPEx, răpus pur și simplu.
  • Miu Dobrescu
    Membru CPEx, căzut din dragoste de țară.

Articol preluat din “Academia Catavencu”, nr. 187/1995, autor Cornel Ivanciuc.

Citeste si articolele:

Cum facea Mafia legea in Romania guvernata de partidul KGB-istului Ion Iliescu…

 

PSDCum era furată România în absența DNA-ului, cu KGB-istul Ion Iliescu, tătucul mafioților, la Cotroceni: afacerea “Sabina” pe înțelesul cretinilor și retardaților care pun botu’ la gogoșile mafioților PSD-iști. Sau, spus altfel, cum au rămas fraierii care au depus bani la “Sabina” cu buza umflată, la fel ca la “Caritas”, atunci când DNA-ul nu-l împiedica pe mafiotul Tăriceanu să fure fără probleme în Românica

La 7 septembrie 1995, revista “Capital” dădea primul semnal de alarmă despre escrocheria SABINA, care a expandat cu iuțeala fulgerului în toată presa. La 25 septembrie 1995, SABINA PRODUCT SRL l-a angajat pe Dan Octavian Hanea, de la firma SC EXCOSA SRL, expert contabil. Hanea a evaluat că societatea este în incapacitate de plată. La 26 septembrie 1995, s-au suspendat plățile pentru 35 de zile bancare. Luată cu asalt de o parte dintre depunătorii cu contracte de asociere în participațiuni, SC SABINA PRODUCT SRL găsește o soluție diabolică pentru a ieși din impas: transformarea sereleului în societate pe acțiuni.Or, pentru asta, patrimoniul inițial trebuia evaluat în acțiuni, abligațiuni (minim 10% din total) și bani.

Mutarea nr. 1

Se constituie, cronologic și în cel mai mare secret, SC SABINA INVEST SA, cu următorii asociați: Sergiu Băhăian, Laura Petrov, Raluca Dumitru, Ilie Comănescu, Dan O. Hanea și Răzvan Enescu, firmă de brokeraj și evaluări mobiliare, cu un capital de 50 milioane de lei.

Mutarea nr. 2

Se constituie, la lumina lămpașelor, SC SABINA HOLDING SA, în care Sergiu Băhăian și Laura Petrov dețineau 70% din acțiuni, iar restul de 30% revenea Ralucăi Dumitru, lui Ilie Comănescu și lui Dan O. Hanea. Capitalul social al firmei SABINA HOLDING a rămas necunoscut.

Mutarea nr. 3

Creată ca pârghie, pentru a-l scoate pe Băhăian pe scara de evacuare, SC SABINA INVEST SA evaluează patrimoniul sereleului inițial, în vederea transformării, prin subscripție publică, în societate pe acțiuni. Printr-un contract civil, SC SABINA HOLDING SA preia de la sereleu toate activele – adică patrimoniul, adică datorii zero minus pasivele, adică datoriile față de contractanți, neevaluate încă, din lipsa unei contabilități riguroase.

Mutarea nr. 4

Sereleul SABINA PRODUCT se transformă, deci, în societate pe acțiuni cu datorii zero. Lipsit de suma-tampon, Băhăian este în incapacitate de a restitui cererea de lichidități a contractanților fostului sereleu. SABINA INVEST expertizează HOLDINGUL și înaintează Raportul expertului de la Comisia Națională de Valori Mobiliare (CNVM), prin sforile trase de Hanea. Cu praful de pe tobă în buzunare, noua și imaculata SABINA PRODUCT SA inițiază subscripție de capital, cu binecuvântarea CNVM, și pune în vânzare 2 milioane de acțiuni, a câte 25.000 lei/buc., cu o valoare totală de 50 miliarde lei. Cu acțiunile vândute, nimic altceva decât o enormă izmană pe extraterestru, se plătesc o parte dintre datoriile față de contractanții fostului sereleu, prin Biroul acționat, condus de ubicuul Dan O. Hanea și Constantin Barna. Banul gros scapă ca vaca-n trifoi și ca trântoru-n caprifoi, în buzunarele necontabilizate ale lui Băhăian.

Mutarea nr. 5

Între timp, SABINA HOLDING SA se pregătea să facă aceeași manevră, adică să pună în vânzare tot 2 milioane de acțiuni a câte 25.000 lei/buc. Campania de imagine publică la subscripții ar fi urmat să fie condusă de Mihai Antonescu, director imagine, care se ocupă, contra unor comisioane substanțiale, de clienți ajunși la ananghie. Asaltat întruna de aversa de cereri de lichidare a contractelor de asociere în participațiuni, dintre cei 5000 de depunători, Băhăian recurge la serviciile lui Marian Măciucă, fost director în Corpul de Control al Primului-Ministru (era vorba, în 1995, de Nicolae Văcăroiu – n.m.) și, în prezent, membru în Consiliul de Administrație al Băncii Române de Dezvoltare (BRD).

Mutarea nr. 6

Disperat, Băhăian solicită un împrumut de 2,72 miliarde lei la BRD și, culmea!, Consiliul de Administrație al băncii îl aprobă! Nici nu e de mirare, de vreme ce Măciucă figurează cu patru contracte la SABINA PRODUCT SRL, totalizând 144.200 $, sumă care în mod logic nu poate aparține unui modest funcționar de stat. Dând dovadă de profesionalism, directorul BRD aprobă acordarea unui împrumut eșalonat, întrucât Băhăian nu prezintă garanții, de vreme ce întregul său patrimoniu a fost evaluat la doar 400 milioane lei.

Mutarea nr. 7

La 10 octombrie 1995, Băhăian este somat să restituie, până sâmbătă 14 octombrie 1995, o datorie de 500.000 $, uneia din cele șase mafii care operează în București și care a intrat în combinațiile SABINA prin diverși intermediari. Srâns cu ușa, Băhăian face o centralizare a datoriilor și află că are un minus de 63 miliarde lei. Își vinde precipitat autoturismele, terenurile și aparatura electronică din Studioul SABINA MUSIC, însă nu reușește să strângă decât circa 400.000 $. Se pare că ar fi restituit mafiei jumătate din acest total, iar cu restul șterge putina (cum a făcut și mafiotul PSD-ist Sebastian Ghiță, în 2016, atunci când a fugit cu banii furați de la “fraierii” de români – n.m.), în noaptea de 12/13 octombrie 1995, împreună cu Laura Petrov, Raluca Dumitru și Ilie Comănescu. Dacă nu l-ar fi amenințat mafia, Băhăian rămânea liniștit în țară, riscând în cel mai rău caz o amendă penală și țepuind probabil încă 100 miliarde lei prin vânzarea de acțiuni a căror valoare n-ar fi crescut în vecii vecilor.

Temă pentru acasă

Autorul acestui pervers mecanism este întâi de toate Dan O. Hanea pe care Poliția nu l-a investigat încă până acum (era sfârșitul lui noiembrie 1995 – n.m.). Între 13 – 18 octombrie 1995, împricinatul disparea de la domiciliu, distrugând, probabil, ceea ce trebuia mătrășit din documentația firmelor. Există bănuiala că Hanea ar fi fost delegat de Băhăian ca director și administrator unic al societăților SABINA. Proveniența sumelor contractate la SABINA PRODUCT nu a făcut obiectul unici unei anchete din partea Poliției (așa vor mafioții să fie și azi, atunci când atacă DNA-ul – n.m.). Listele cu contractele de asociere prezintă mai multe versiuni și tocmai de aceea sumele depuse pot fi mult mai mari. Ne exprimăm, însă, îndoiala, la modul cel mai serios, că Poliția ar avea interesul să clarifice dedesubturile acestei oneroase afaceri, în care colcăie bani fără adresă precisă ai unor persoane din structurile Puterii lui Iliescu.

Articol preluat din “Academia Cațavencu”, nr. 211/1995

Citeste si articolele:

Ristea Priboi, securistul comunist torţionar promovat de PSD = ciuma roşie = mafia în conducerea statului român

 

Ristea Priboi si Adrian NastaseDupă alegerile din 2000, deputatul PSD Ristea Priboi a fost instalat şef al Comisiei comune a celor două Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra Serviciului de Informaţii Externe.

Înainte de 1989, Ristea Priboi a fost adjunctul şefului departamentului din Direcţia de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii comuniste care se ocupa de postul de radio “Europa Liberă”, fiind colaborator apropiat al generalului Pleşiţă.

Perioada în care Priboi s-a aflat în DIE (predecesorul comunist al SIE) corespunde celei în care direcţia a organizat, printre altele, atentatul cu bombă la sediul din München al “Europei Libere”, comis de Carlos Şacalul şi coordonat de Pleşiţă, tentative de asasinat asupra unor ziarişti angajaţi ai “Europei Libere” şi asupra disidentului Paul Goma.

Ristea Priboi a participat şi la acţiunile represive interne, printre care, dovedită cu documente publicate, este acţiunea întreprinsă de Securitate împotriva intelectualilor la începutul anilor ’80, sub pretextul participării lor la “Meditaţia transcendentală”. Priboi a rămas în SIE până în 1997 (adică în toată perioada când la Cotroceni era KGB-istul criminal Ion Iliescu şi la Guvern era ciuma roşie – n.m.), când a fost trecut în rezervă de puterea instalată la sfârşitul lui 1996 (regimul Emil Constantinescu – n.m.).

Ultima sa misiune externă a fost la Belgrad, în 1994, unde se pare că a pregătit vasta acţiune de contrabandă cu combustibil prin gara Jimbolia, operaţiune prin care s-a încălcat embargoul impus Iugoslaviei (şi s-au îmbogăţit o sumedenie de securişti comunişti implicaţi, cot la cot cu contrabandiştii, în această mafie a petrolului de contrabandă – n.m.).

Priboi a fost şeful Direcţiei resurse financiare a PDSR (vechiul acronim al PSD – n.m.) în campania electorală din 2000 (finanţată ilegal, printre altele, cu bani proveniţi din contrabanda cu combustibil amintită ceva mai sus – n.m.)

Ales deputat PSD, Ristea Priboi a jurat, la numirea în Comisia parlamentară de control al SIE, că nu a colaborat cu structurile fostei poliţii politice comuniste (minciuna, sufletul nepieritor al comunismului – n.m.). Priboi a susţinut apoi că nu a jurat strâmb, argumentând că el nu a colaborat cu Securitatea, ci a fost angajat al Securităţii (adică el nu ajuta ucigaşii comunişti, el chiar era un ucigaş comunist – n.m.).

Priboi a beneficiat din plin de sprijinul lui Adrian Năstase, care l-a impus practic în această funcţie şi l-a apărat permanent de acuze.

Priboi a fost ani de-a rândul consilier personal a actualului prim-ministru (materialul este din 2004, atunci când Prim-şpăgarul Năstase era dictatorul roşu al României – n.m.), fiind şi naşul său de cununie (adevărat socialism de cumetrie, coane Fănică – n.m.).

Năstase a declarat că Priboi este un om care şi înainte şi după 1989 s-a preocupat de interesele statului român (transformat de PSD = ciuma roşie în stat mafiot, în care mori după ce suni la 112 – n.m.) şi că ar trebui să se termine cu “obsesiile astea securistice”.

În legătură cu cazul Priboi, preşedintele Ion Iliescu (de profesie criminal KGB-ist, n.m.) declara că un om nu trebuie blamat pe viaţă pentru că a lucrat o perioadă de timp în DIE (tradus: “Hai, bă, ce dacă a torturat şi ucis nişte oameni, asta e, viaţa merge înainte, doar nu o să-i distrugem viaţa criminalului!” – n.m.) şi consideră că şeful comisiei de control al SIE ar putea fi acuzat doar dacă s-ar dovedi implicarea lui în acţiuni de poliţie politică (şi aici are grijă statul mafiot PSD să ascundă dovezile – n.m.). Ion Iliescu susţinea însă că acesta nu este cazul lui Priboi, ţinând seama de structura şi obiectivele DIE (tradus: “Securiştii de la DIE nu se ocupau cu anchetarea, torturarea şi uciderea oamenilor nevinovaţi, ci erau crescători de porumbei voiajori!” – n.m.).

În faţa protestelor venite din toate părţile, Ion Iliescu a început să cedeze. După ce a spus că este de părere că prim-ministrul a avut motive întemeiate să aleagă un astfel de om în fruntea comisiei, Ion Iliescu (de profesie criminal KGB-ist – n.m.) s-a declarat de acord şi cu afirmaţia ministrului Apărării Ioan Mircea Paşcu despre riscurile unei asemenea alegeri în vederea integrării României în NATO. În cele din urmă, şeful statului şi-a exprimat public opinia că, în astfel de cazuri, ar trebui să prevaleze raţiuni de stat.

Ca urmare a presiunilor venite atât din exterior, cât şi din interior, şi după o dezbatere publică de câteva luni de zile, Ristea Priboi a fost forţat să demisioneze din funcţia de şef al Comisiei parlamentare de control SIE (dar a rămas parlamentar al ciumei roşii şi astăzi, în 2020, dacă mai trăieşte, are pensie specială plătită din munca copiilor şi nepoţilor celor torturaţi în beciurile Securităţii – n.m.).

Faptul că Priboi a jurat că nu a colaborat cu fosta Securitate nu a avut nici un fel de repercusiuni (la fel a jurat mafiotul Dan Voiculescu, plus alţi câţiva, dar în România transformată în stat mafiot de PSD = ciuma roşie evident că legea e o barieră pentru fraieri, de care nu se împiedică torţionarii comunişti – n.m.).

Ristea Priboi a acumulat după 1989 o avere considerabilă, numărându-se printre cei mai bogaţi foşti securişti comunişti din România.

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*