El nu ne-a lăsat orfani, chiar dacă noi, TOŢI, ne-am bătut joc de El (Ioan 14/18)! Totuşi, nu pierem nimic, dar câştigăm Totul Totului Tot, dacă am crede că toţi am fost răstigniţi atunci faţă de orice nelegiuire (Gal.2/20), pentru a nu mai păcătui niciodată, fiindcă nu am fost (re) creaţi să rămânem sclavii gunoierului cosmic ; Astfel, prin sângerarea lui împotriva oricărei fărădelegi, să trăim pentru Neprihănire, Îndumnezeire, Biblicizare (Rom. cap.6) Acum, prin pocainţă- prin naşterea din nou, din Sămânţa Dumnezeiască (Luca 8/11), deci prin credinţa în El, ne umple cu Plinătatea Duhovnicească; Cu înfometare să-l căutăm şi să-l păstrăm că „şef”-integru (Mat.7/7), integral, prioritar şi suveran, ca să locuiască în omul înnoit (Ioan, cap.3), aşa cum Dumnezeu locuia în Omul Hristos (Ioan 14/10); Fiindcă este mai bun, mai valoros şi mai atotcunoscător decât noi toţi la un loc, să-l lăsăm să gândească, să pulseze inima şi mintea fiecăruia, să lucreze, să rodească, să privească, să vorbească, să se roage el pentru noi (Ps. 127), prin noi şi dimpreună cu noi, cei înnoiţi, dar şi noi să lucrăm prin Hristos, (singurul din univers care face totul foarte bine-Gen. 1/31) dimpreună cu El (Ioan, cap 15) şi pentru lăudarea şi aprecierea lui, nu a noastră sau a ei… ((1 Ioan 2/15-17)

“Card-istii” lui Năstase au invadat viaţa privată a românilor, după ce GUVERNUL său A APROBAT PE ŞEST REALIZAREA UNEI MEGA BAZE DE DATE CU INFORMAŢIILE FIECĂRUIA =pentru a face bani murdari si victime sigure! FMI a infometat  pe români înainte de ’89, pentru a-i scoate în stradă. România este forţată de FMI să vândă tot. “În curând nu vor mai exista prea multe lucruri româneşti în România”DDDNebunia LUCID-ului (666) prevede ca pentru fiecare, chiar şi pentru nou-născuţi – să fie emis un card universal biometric de identitate…Criza economica, – parte a “Planului Noii Ordini Mondiale”Căile tuturor bunurilor vor trece pe la “prietenul” cipului pentru “controlul calităţii” prin programul ISO 9000

h

Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru-A sosit timpul – Studiul V…Dispensaţiile paralele- Studiul VI…Marele jubileu al pământului-  Studiul VII…Întâi va veni Ilie- Studiul VIII… Omul păcatului — anticrist-  Studiul IX…A sosit timpul- A sosit timpul – Studiul X7
…”Casimca”, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 Jilava. Aici au fost exterminați în chinuri o parte dintre cei mai incomozi martori ai abominabilului Experiment Pitești. Incursiune în măruntaiele întunericului… RAMANEM FARA MILITIE-Doar un mizilic instelat- Polițiști de frontieră, rutieri și de la criminalitate organizată, bănuiți că ar fi ajutat mai multe grupări de contrabandă de țigări  Polițiști de frontieră, rutieri și de la criminalitate organizată, bănuiți că ar fi ajutat mai multe grupări de contrabandă de țigări g-001.tif.jpg

Continuare (Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru A sosit timpul – Studiul V) de pe http://informatii-agrorurale.ro/de-ce-se-brinzeste-laptaria-uniunea-europeana-fermierii-din-romania-primesc-praf-de-subventii-in-ochi-ca-sa-piarda-concurenta-dar-iata-ce-subventii-primeste-un-vacar-bovinar-din-germania-mul/   si pe   http://informatii-agrorurale.ro/18780/azz

drrr6

 

Valeriu Gafencu - Safntul Inchisorilor - si familia sa martirica - Ziaristi Online

“Card-istii” lui Năstase au invadat viaţa privată a românilor, după ce GUVERNUL său A APROBAT PE ŞEST REALIZAREA UNEI MEGA BAZE DE DATE CU INFORMAŢIILE FIECĂRUIA=pentru a face bani murdari si victime sigure!

DDD

Cabinetul Năstase a semnat actul de naştere al Sistemului Informatic Integrat (SII), o bază de date mamut, contrasemnata de şeful SRI, Radu Timofte, miniştrii Dan Nica, Ioan Rus şi Mihai Tanasescu. “Naşii” bazei de date au refuzat să ofere detalii despre această nouă structură informaţionala. Hotărârea Guvernului NĂSTASE nu oferă nici o garanţie pentru securitatea omului.

  Deşi Hotărârea Guvernului Năstase a subminat puterea legislativă, oamenii întreabă:

 

  1. Cine a iniţiat proiectul de lege privind Sistemul Informatic Integrat (SII)? De ce n-a fost trecut prin parlament şi s-a preferat o hotărâre de guvern?
  2. Ce instituţii ale statului vor participa la SII, în dubla calitate de furnizor şi beneficiar al informaţiilor, şi ce fel de informaţii vor fi introduse în baza centrală de date?
  3. În sistem vor fi replicate şi bazele de date ale serviciilor secrete, MApN şi MI?
  4. Cine face parte din Centrul de Management al Sistemului Informatic Integrat?
  5. Ce fel de date şi informaţii vor fi stocate în legătură cu persoanele fizice? Dar în legătură cu persoanele juridice?
  6. Informaţiile din sistem pot fi vândute contra cost?
  7. După ce criterii va fi ales personalul (administratori de sistem, administratori de securitate, ultimii numiţi chiar în textul de lege “ofiţeri de securitate ai sistemului”)?
  8. Cine sunt beneficiarii informaţiilor secrete? Există persoane care au acces la toate nivelurile de secretizare (preşedinte, premier, miniştri etc.)?
  9. Cui se subordonează SII?
  10. Cine controlează SII?

 

Căile tuturor bunurilor vor trece pe la “prietenul” cipului pentru “controlul calităţii” prin programul ISO 9000

rrr

S-a conceput un “inspector” global care acordă oricărei fabrici certificatul de calitate [autorizaţia] Fiarei, altminteri produsul respectiv nu poate fi cumpărat sau vândut.

Conform Profeţiilor Biblice, veacul de pe urmă va, agita înşelăciuni şi apostazii, inclusiv prin acordarea costisitoare a ISO 9000. O puternică amăgire (2 Tes 2, 11) va pune stăpânire pe minţile oamenilor, astfel încât ei se vor închina de bună-voie Balaurului (Satan) şi Fiarei, denumită şi Antihrist (Ap 13).   Oameni de pretutindeni se vor minuna din pricina ei, strigând: „Cine-i asemenea Fiarei şi cine poate să se războiască împotrivă-i?” (Ap 13, 4). Şi vor face toate acestea cu toate că Fiarei i s-a dat „gură să grăiască vorbe mari şi blasfemii” (Ap 13, 5). Acest om neruşinat şi fără de lege va îndrăzni chiar să-şi deschidă gura „spre blasfemii împotriva lui Dumnezeu, să-I blasfemieze numele şi locuinţa, pe cei ce locuiesc în cer” (Ap 13, 5-6).

 

ISO 9000 nivelează PROGRAMUL DE MARCARE AL TUTUROR CELOR CE SE ÎNCHINA LUI MAMONA CU NUMĂRUL FIAREI

Denumit sistemul de certificare al calităţii ISO 9000, acest sistem devine obligatoriu pentru orice producător de bunuri şi orice comerciant, pentru că face parte din Proiectul L.U.C.I.D. Oare ce simbolizează cele patru cifre: „9 – 0 – 0 – 0″? În ocultism nouă este întruchiparea diavolului, simbolul său. În numărul nouă este de fapt condensat numărul 666! Ocultiştii aduna cele trei cifre, 6 + 6 + 6, obţinând 18. Apoi aduna 1 cu 8 şi rezultă 9, aşa încât cifra 9 este o altă formă ocultă a lui 666, numărul diavolului. Cei trei de zero reprezintă treimea blasfemiatoare a lui Satan – trei cercuri sau trei sori. Poate reprezenta acest sistem – ISO9000 – sistemul proorocit de Sfânta Scriptură prin care Fiara va pune stăpânire pe bogăţia acestei lumi, pe care o va gestiona după bunul plac în scopuri oculte. Într-un ziar industrial, American Papermaker, Jackie Cox notează:Cu ISO 9000, nu veţi fi respins pe nici unul din cele 7 continente! Căci a devenit standardul minim pentru afaceri în lumea întreaga.

 

 Expertiza obţinerii certificatului ISO 9000 poate dura chiar şi un an şi poate să coste chiar peste100.000 $

 

Sue Jackson, consultant al Centrului de Tehnologie şi Calitate al Corporaţiei Dupont, dezvăluie: „ISO 9000 este sistemul de certificare al calităţii pe care companiile – fie ele fabrici sau orice tip de intermediari – vor trebui să-l aibă dacă doresc să facă afaceri în USA, în U  E , sau în toată lumea şi să beneficiaze de avantajele unei clientele răspândite pe tot globul. Dacă nu aveţi aprobarea ISO 9000, vă poate costa chiar şi mai mult. În cele din urmă veţi fi exclus de pe piaţă. Neil Maltra de la VOLVO spune că oricine  doreste să încheie contracte cu firma aceasta şi nu dispun de certificatul ISO 9000 sunt trimişi în altă parte, până ce-şi vor primi certificatul de calitate.” Doar patru organizaţii enigmatice, funcţionând sub sigle ciudate ca IOS, NACCB, ASQC şi ANSI, vor exercita de fapt puterea şi controlul absolut asupra proceselor de vânzare-cumpărare ale bunurilor lumii!

Nebunia LUCID-ului (666) prevede ca pentru fiecare, chiar şi pentru nou-născuţi – să fie emis un card universal biometric de identitate

 gg
  2. Prin cardul Fiarei se vor afla toate informaţiile despre orice om, în fiecare zi, graţie sateliţilor de spionaj    3 . Fiara va stăpâni peste tot pământul, va avea putere peste toate rasele şi neamurile   4 . Oriunde te-ai afla, poţi fi întotdeauna reperat prin această „plasă tehnologică ” de pe SATELIŢI CARE NE SPIONEAZĂ   5 .  „Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” – Apoc 13, 17  6 . “Beneficiile “cardului introneaza  sistemul  totalitar de înrobire a omenirii printr-o reţea computerizată globală, găsind soluţii pentru analfabeţii creati  de globalisti   7 . Totodată, prin sistemul lor de atac inteligent, poate transmite mesaje care să le imbolnaveasca  starea fizică şi psihică,mai ales daca sunt “pui de teroristi”!…8 . Echipamentul EMF   colectează informaţii de la circuitele electronice ale calculatoarelor personale prin decodificarea emisiilor de unde RF  .Astfel se poate pătrunde în orice computer personal

 

Acest “card intelligent” include un microcip performant, care va putea stoca milioane de biţi de informaţie în legătură cu posesorul – fotografia,amprenta digitală, amprenta plantara, imaginea obţinută prin scanarea irisului (ochiului), codul genetic ADN, anticorpii specifici, statutul financiar şi curriculum vitae (date personale) etc Proiectul L.U.C.I.D pune la cale construirea unei uriaşe baze de date, de tip „Big Brother”, PRIN care se va infiltra în viaţa intimă a fiecăruia.Fişierele ciberspatiale ale lui L.U.C.I.D. vor putea fi accesate de agenţi de poliţie şi de alte “santinele”, presărate pretutindeni. Agenţiile militare şi de spionaj de dimensiuni planetare vor avea acces la dosarul fiecăruia. Toate datele biografice şi informaţiile personale vor fi stocate şi prelucrate de biroul central.

  2. Prin cardul Fiarei se vor afla toate informaţiile despre orice om, în fiecare zi, graţie sateliţilor de spionaj

Aceşti sateliţi spioni ne urmăresc oriunde, ca un uliu uriaş, care planează pe deasupra prăzii sale, gata să se năpustească la nevoie… Camere video minuscule, ascunse, vor înregistra activităţile noastre, afară şi în casa – fie zi, fie noapte –, invadându-ne în chip neruşinat intimitatea şi transmiţând instantaneu miliardele de imagini la biroul central prin intermediul fibrei optice.Televizoarele interactive la care privim, ne vor urmări în acelaşi timp în care le urmărim şi vor transmite informaţiile la computerul Fiarei de la cartierul general [sediul central]. Convorbirile telefonice interceptate automat sunt transcrise de Agenţia Naţională de Securitate (NSA). Totul va fi înregistrat, stocat şi accesat după bunul plac de agenţii  care administrează acest sistem monstruos, L.U.C.I.D. În timp ce poliţiştii supertehnologizati şi senzorii lor vor monitoriza de la distanţă vieţile noastre personale, bunurile materiale vor fi de asemenea meticulos controlate, de cei care stăpânesc şi mânuiesc instrumentele magice ale ciberspaţiului

 

   3 . Fiara va stăpâni peste tot pământul, va avea putere peste toate rasele şi neamurile

Proiectul L.U.C.I.D este un sistem universal de date prin care Puterile care ne guvernează deja folosesc multe elemente ale acestui sistem draconic de control computerizat.Cu ajutorul Cardulului Biometric Universal (CBU), Cartela L.U.C.I.D. devine un „Card Inteligent”, adică o carte de credit de mărimea unui buletin de identitate din plastic cu un microcip transparent încorporat. CBU va conţine acest microcip reprogramabil.Fiecare va fi direct conectat la Computerul Central (Master Computer) aflat în sediul cartierului general prin spionaj şi contrainformaţii. Cardul computerizat „nu numai că va stoca mai mult de 5 gigabiţi de date personale, dar va fi şi citit prin intermediul unui translator amplasat împreuna cu un scaner pe unităţi mobile sau imobile ale poliţiei.” Pentru siguranţă şi precizie, sistemul L.U.C.I.D. se va folosi de ceea ce este unic la fiecare om şi anume de parametrii biologici („biometrici”).

   4 . Oriunde te-ai afla, poţi fi întotdeauna reperat prin această „plasă tehnologică ” de pe SATELIŢI CARE NE SPIONEAZĂ

             Ochii atotvăzători şi tentaculele electronice ale caracatiţei monstruoase vor fi literalmente peste tot. Vom fi supravegheaţi, măsuraţi, evaluaţi şi rassupravegheati. Prin intermediul senzorilor de la distanţă, care vor localiza şi monitoriza, ascunşi fiind în unghere în care nici nu ne-am putea imagina că sunt. Când purtaţi în poşeta sau în portofel un CBU nou-nouţ, un satelit vă poate repera mişcările, căci se învârte pe orbita Pământului 24h din 24. Biocipul va constitui filiera prin care se vor purta toate tranzacţiile financiare. Fără el nu vor fi permise tranzacţii de nici un soi; fără el nu vom avea hrană, îmbrăcăminte, adăpost; odată folosit la scară mondială, sistemul satanic de înrobire totală cu aceste cătuşe electronice va fi impus tuturor cetăţenilor de artizanii Noii Ordini Mondiale. Nimeni nu se va putea eschiva de la a purta acest „MARK” (SEMN) fără a I se înscena moartea, prin dictonul: „ACCEPTA sau MORI”!

 

 5 .  „Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei” – Apoc 13, 17

Cine va refuza acest CBU, nu va putea să vândă ori  să cumpare. Nu va putea să conducă maşina sau să obţină o slujbă. Nu vom putea să încasam banii de pe un cec sau să obţinem îngrijire medicală. Se preconizează că acest CBU să fie implantat chiar sub piele! CBU va fi o parte străină a organismului nostru.  În acest apropiat SISTEM FINANCIAR ELECTRONIC FĂRĂ BANI GHEAŢĂ, nimeni nu va putea CUMPĂRA SAU VINDE nimic de nicăieri, fără biocipul Noii Ordini Mondiale „MARK” implantat pe mâna sau pe frunte (semnul Fiarei).A

 

 6 . “Beneficiile “cardului introneaza  sistemul  totalitar de înrobire a omenirii printr-o reţea computerizată globală, găsind soluţii pentru analfabeţii creati  de globalisti

 

Înainte ca societatea să producă prosti pe bandă,” cardistii” au găsit deja soluţii la «Cum să le ţii minte pe toate?» Master Card a găsit soluţia: codul numeric personal pe un deget».De ce să umpli capul cu teorii, studii, lecturi?  Master Card ne va scuti de necazul de a memora toate acele numere.  Doar prin scanarea degetului, instantaneu, informaţia necesară este înregistrata şi decodata, fără cheltuieli!… Un sistem a cărui implementare e foarte ieftină permite ca mii de persoane din orice pătură socială să fie spionate neîncetat prin mecanisme de monitorizare RNM de la distanţă.Echipamentul RNM al NSA citeşte encefalogramele subiecţilor pentru a-i urmări.

 

 7 . Totodată, prin sistemul lor de atac inteligent, poate transmite mesaje care să le imbolnaveasca  starea fizică şi psihică,mai ales daca sunt “pui de teroristi”!…

 

Zeci de mii de persoane în orice zonă lucrează ca agenţi sub acoperire [detectori] şi spioni ai vecinilor şi colegilor de muncă (uneori în mod inconştient), urmăresc subiecţii care au intrat în atenţia personalului NSA. Agenţii care nu lucrează la birou se pot afla într-o legătură constantă cu aceşti detectori, care ţin permanent urma celor care sunt urmăriţi de NSA. Agenţii NSA pot identifica instantaneu de la distanţă (prin programul RNM) orice individ din mulţime care ia legătura cu subiectul supravegheat.

 8 . Echipamentul EMF   colectează informaţii de la circuitele electronice ale calculatoarelor personale prin decodificarea emisiilor de unde RF  .Astfel se poate pătrunde în orice computer personal

 

Adevărul e scos prin substanţe chimice şi toxice introduse în blocurile de locuinţe prin intermediul ţevilor de plastic secrete, instalate şi întreţinute de NSANSA are locuri special amenajate, prin care poate construi ţevi care să intercepteze conductele de apă şi de aerisire ale celor supravegheaţi şi să deverseze în acestea substanţe toxice (de pildă gaze somnifere sau droguri de spălare a creierului). ESB (stimularea electrică a creierului) prin intermediul semnalelor EMF este utilizată pentru a-i controla pe subiecţi.   Tot echipamentul camuflat, toată tehnologia ţinută secretă, toate cercetările ştiinţifice neraportate (ca în cazul cercetărilor în domeniul războiului electronic) iese la iveală. Deşi este cu desăvârşire necunoscută publicului larg, implementarea completă şi minuţioasă a acestui sistem a avut loc încă de la începutul anilor ’80.

 

Să ne pregătim de prigoane şi chinuri inimaginabil de globaliste, pentru că….” Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite.” (1 Petru 4/1-3)

 

 

Să trăim pentru Dumnezeu

Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.”
1 Petru 3:12

Scriitorii biblici știau că oamenii sunt păcătoși. Cum să nu cunoască această realitate când se confruntau cu ea la fiecare pas? De asemenea, erau conștienți că ei înșiși erau păcătoși (vezi 1 Timotei 1:15). Știau că păcatul este o problemă gravă, pentru rezolvarea căreia a fost necesară moartea lui Isus Hristos. Dar, mai presus de toate, știau că Hristos are putere să ne schimbe viața și să ne facă oameni noi.

1 Timotei 1:15
O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi”, dintre care cel dintâi sunt eu.

1 Petru 4:1
Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul;

Şi Petru abordează acest subiect – viața creștinilor după ce ei s-au predat lui Hristos și s-au botezat. Schimbarea lor este atât de mare, încât cei din jur o vor remarca. El nu susține totuși că schimbarea ar fi întotdeauna ușoară, ci ne reamintește că, pentru a obține biruinţa promisă, uneori trecem şi prin suferinţă (1 Petru 4:1).

Apoi abordează o temă prevalentă în Biblie: iubirea în viața celui care crede în Isus. „Dragostea”, scrie el, „acoperă o sumedenie de păcate”. Când iubim şi când iertăm, reflectăm iubirea lui Isus față de noi și iertarea Sa.

SUPLIMENT PENTRU DISCUȚIA ÎN GRUPE
ÎNTREBĂRI ȘI SUGESTII PENTRU PĂRTĂȘIE

  1. Bun venit la studiu fiecărui membru al grupei Școlii de Sabat și musafirilor!
  2. Pregătiţi-vă să împărtăşiţi în grupă un răspuns primit la rugăciune în cursul săptămânii.
  3. Pregătiţi-vă să povestiți ceva ce ați trăit sau auzit săptămâna trecută! Ce semnificație credeți că are evenimentul respectiv pentru dumneavoastră personal, pentru biserică și pentru lume?
  4. Să ne rugăm pentru persoanele de pe lista noastră de rugăciune:
    Cineva din familie
    Cineva dintre rude
    Cineva dintre prieteni
    Cineva dintre vecini
    Cineva din biserică

ÎNTREBĂRI PENTRU DEZBATERE

EXPLICAȚIE

  1. În ce aspecte îi îndeamnă Petru pe creștini să atingă idealul unității?
  2. Care este legătura dintre suferința fizică și biruința asupra păcatului?
  3. Ce schimbări se manifestă în viața unui creștin și care este reacția celorlalți?
  4. Ce apel face Petru la cei credincioși, în privința modului de viață din trecut?
  5. Cum spune Petru că trebuie să trăim în perspectiva sfârșitului tuturor lucrurilor?

APLICAȚIE

  1. De ce putem considera că îndemnurile lui sunt încă de actualitate?
  2. Ce suferințe îndurăm în lupta cu păcatul și cum putem birui?
  3. Dați exemple din viața personală despre aceste schimbări și reacția cunoscuților!
  4. De ce nu mai este acceptabil un astfel de mod de viață pentru un creștin?
  5. Ale cui păcate le acoperim atunci când iubim: pe ale noastre sau pe ale altora? Explicați răspunsul!

SUGESTII PRACTICE

  1. Ce lucru practic puteți învăța din acest studiu și cum îl veți aplica?
  2. Care este planul misionar al grupei voastre? Discutați continuarea lui sau, dacă nu aveți unul, alcătuiți-l!
  3. În timp ce ascultați sau vizionați vestea misionară pentru Sabatul acesta, culegeți eventuale idei misionare pe care să le aplicați!

Ştirea misionară video pentru Sabatul acesta poate fi vizionată accesând una dintre adresele de Internet:

resurse.adventist.pro (secţiunea „Şcoala de Sabat”) sau YouTube (canalul „Scoala de Sabat”).

BIBLIA ȘI CARTEA ANULUI
STUDIU LA RÂND

BIBLIA: PROVERBELE 15–21

  1. Despre ce spune înțeleptul că este școala înțelepciunii?
  2. Ce este mai bine decât să împarți prada cu cei mândri?
  3. Cine se supără de orice lucru bun?
  4. Ce fel de moștenire nu va fi binecuvântată la sfârșit?

PROFEȚI ȘI REGI, CAPITOLUL 17

  1. Cine întemeiase școlile prorocilor în Israel?

Emisiunea „Școala Cuvântului” – Speranța TV (integral, pentru toată săptămâna):

 

Cursuri pentru sănătate spirituală pe SOLASCRIPTURA.RO

 

 

 

Felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru

A sosit timpul – Studiul V

 

Armonia felului venirii a doua a Domnului nostru cu alte trăsături ale Planului divin — Cum şi când îl va vedea Biserica — Cum şi când va fi descoperită slava Domnului astfel ca toată carnea împreună s-o vadă — Afirmaţii aparent contradictorii sunt în armonie — El vine „ca un hoţ” — Nu cu manifestări exterioare — şi totuşi „cu un strigăt” — Cu „glasuri” — şi „cu sunetul marii trâmbiţe” — „El se va descoperi în flacără de foc aducând răzbunare” — şi totuşi „El va veni în acelaşi fel” cum a plecat — Importanţa timpului profetic în această privinţă — Armonia indiciilor prezente

Ceea ce tocmai am văzut cu privire la încheierea grabnică a Timpurilor Neamurilor şi la asigurarea că împlinirea speranţei Bisericii trebuie să aibă loc înainte de încheierea acestora, nu face decât să le aţâţe dorinţa celor care aşteaptă acum mângâierea lui Israel. Aceştia vor fi înfometaţi după orice informaţie dată de Tatăl nostru prin profeţi, privind „secerişul”, sfârşitul sau perioada de încheiere a acestui veac — separarea grâului de neghină printre membrii în viaţă ai bisericii nominale şi timpul schimbării celor biruitori, pentru a fi împreună cu Domnul şi Capul lor şi asemenea Lui.

Dar pentru a putea aprecia natura raţională a învăţăturii profetice cu privire la aceste subiecte profund interesante, este absolut necesar să avem vederi clare atât asupra scopului celei de-a doua veniri a Domnului nostru cât şi asupra felului în care El Se va descoperi. Avem încredere că toţi cititorii noştri actuali s-au convins prin citirea Volumului I că scopul venirii Sale este să împace cu Dumnezeu pe „cine vrea” din lume, printr-un proces de conducere, învăţare şi disciplinare ((B104)) numit judecare şi binecuvântare. Cunoaşterea felului venirii şi arătării Domnului este, prin urmare, de primă importanţă, înainte de a continua în studiul nostru despre timpul secerişului etc. Cititorul trebuie să aibă clar în minte scopul întoarcerii Domnului nostru în timp ce studiază felul întoarcerii, şi pe amândouă acestea când studiază timpul. Acest lucru este necesar pentru a contracara vederile greşite care preocupă deja mintea multora, vederi bazate pe idei false atât despre scopul, cât şi despre felul venirii Domnului nostru.

Să înţelegem şi să reţinem cât se poate de bine faptul deja demonstrat, că planul lui Dumnezeu este un tot armonios, care se îndeplineşte prin Cristos; şi că lucrarea celei de-a doua veniri este legată de lucrarea celei dintâi ca efectul de cauză: şi anume că marea lucrare de Restabilire la a doua venire urmează lucrării de Răscumpărare îndeplinită la întâia venire ca o secvenţă logică potrivit planului divin. De aceea, întoarcerea Domnului este aurora speranţei pentru lume, timpul acordării favorurilor asigurate prin răscumpărare — Veacul Evanghelic fiind doar o paranteză care a intervenit, în decursul căruia se alege mireasa lui Cristos, pentru a fi asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire pe care El vine s-o înfăptuiască.

Şi deoarece Biserica lui Cristos, care a fost în curs de dezvoltare de-a lungul Veacului Evanghelic, trebuie să fie asociată cu Domnul ei în marea operă de restabilire din Veacul Milenar, prima lucrare a lui Cristos la a doua venire a Sa trebuie să fie adunarea Bisericii Sale alese, la care se face referire prin profet (Ps. 50:5) când zice: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” Acest timp de adunare sau de „seceriş” este în perioada de suprapunere a celor două veacuri. După cum se va arăta, aceasta este o perioadă de patruzeci de ani, care încheie Veacul Evanghelic şi în acelaşi timp introduce Veacul Milenar. (Vezi Vol. I, pag. 219-221; 234-237 şi reprezentarea ((B105)) grafică a Planului Veacurilor.) Această perioadă de seceriş realizează în biserica nominală evanghelică nu numai separarea grâului de neghină şi adunarea şi glorificarea clasei grâului, ci ea trebuie să realizeze şi arderea (nimicirea) neghinei (ca neghină sau imitaţie a grâului — nu ca indivizi; focul nimicirii este simbolic, la fel ca neghina), şi adunarea şi nimicirea roadelor corupte ale „viei pământului” (ambiţie omenească, lăcomie şi egoism) care au crescut şi s-au copt timp de secole în împărăţiile acestei lumi şi în diferitele organizaţii omeneşti, civile şi sociale.

Deşi când am tratat scopul întoarcerii Domnului nostru am arătat că va fi o venire personală, în analizarea celor două expresii ale Domnului nostru aparent contradictorii: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfîrşitul veacului” (aionos, veacului) şi „Mă duc să vă pregătesc un loc . . . voi veni din nou şi vă voi lua la Mine” (Mat. 28:20; Ioan 14:2, 3). Exemplul următor va servi ca o ilustraţie a armoniei acestor două promisiuni: Un om i-a spus prietenului său când erau pe punctul de a se despărţi: „Nu uita că voi fi cu tine tot timpul călătoriei tale!” Cum? Desigur nu în persoană, pentru că ei au luat trenul să meargă în direcţii opuse spre puncte îndepărtate. Ideea era că în iubire, în gând şi în grijă unul faţă de altul ei nu vor fi despărţiţi. Într-un sens similar dar mai deplin, Domnul a fost întotdeauna cu Biserica Sa, puterea Sa divină făcându-L în stare să-i supravegheze, să-i îndrume şi să-i ajute, de la primul până la ultimul. Acum însă noi examinăm, nu prezenţa Domnului nostru cu noi în acest sens figurativ, ci modul celei de-a doua prezenţe şi arătări personale, „când va veni în ziua aceea ca să fie preamărit în sfinţii Săi şi admirat în toţi cei care au crezut”.

Scripturile învaţă că Cristos vine din nou pentru a domni; că El trebuie să domnească până va pune pe toţi vrăjmaşii ((B106)) sub picioarele Sale — pe toţi împotrivitorii, toate lucrurile care sunt în calea marii restabiliri pe care El vine s-o înfăptuiască — ultimul care trebuie nimicit fiind moartea (1 Cor. 15:25, 26); şi că El va domni o mie de ani. Prin urmare, aşa cum şi trebuie să ne aşteptăm, noi găsim în profeţii un spaţiu mult mai mare acordat celei de-a doua veniri şi miei ei de ani de domnie triumfală şi de înfrângere a răului, decât celor treizeci şi patru de ani ai primei veniri pentru răscumpărare. Şi aşa cum am aflat că profeţia atinge diferitele puncte importante ale celor treizeci şi patru de ani, de la Betleem şi Nazaret la vinul amestecat cu fiere, la împărţirea hainelor, la cruce, la mormânt şi la înviere, la fel aflăm că profeţia atinge diferite puncte ale miei de ani de prezenţă a doua, în mod deosebit începutul şi sfârşitul lor.

A doua prezenţă a Domnului nostru va cuprinde o perioadă de timp mult mai lungă decât prima. Misiunea primei Sale veniri s-a sfârşit în mai puţin de treizeci şi patru de ani, în timp ce se vor cere o mie de ani pentru a realiza lucrarea stabilită pentru cea de-a doua prezenţă a Sa. Şi astfel se poate vedea dintr-o privire că deşi lucrarea primei veniri n-a fost mai puţin importantă decât a celei de-a doua veniri — da, deşi a fost atât de importantă încât lucrarea celei de-a doua veniri n-ar fi fost niciodată posibilă fără ea — totuşi ea n-a fost atât de variată, şi ca atare a cerut mai puţină descriere decât lucrarea celei de-a doua veniri.

Când analizăm cea de-a doua venire nu trebuie să ne aşteptăm, mai mult decât la prima venire, ca toate profeţiile să marcheze un anumit moment deosebit de bogat în evenimente al sosirii Domnului nostru şi să atragă atenţia tuturor oamenilor asupra faptului prezenţei Sale. Nu aceasta este metoda obişnuită a lui Dumnezeu; nu acesta a fost cazul nici la prima venire. Prima venire a lui Mesia n-a fost marcată de nici o demonstraţie neaşteptată sau surprinzătoare, în afara ordinii obişnuite a lucrurilor, ci a ((B107)) fost manifestată şi dovedită prin împlinirea treptată a profeţiei, arătând observatorilor atenţi că evenimentele care trebuiau aşteptate se împlineau la timp. Aşa va fi şi la a doua venire. Este mai puţin important ca noi să descoperim momentul precis al sosirii Sale decât să discernem faptul prezenţei Sale când El va fi sosit, întocmai cum la întâia venire a fost important să poată fi recunoscută prezenţa Sa, şi cu cât mai repede cu atât mai bine, dar mult mai puţin important să se ştie data exactă a naşterii Sale. Când se vorbeşte despre a doua venire, prea mulţi se gândesc la faptul venirii şi la momentul sosirii, în timp ce aceasta ar trebui socotită ca o perioadă de prezenţă, cum a fost şi prima venire. Momentul precis în care va începe această prezenţă va părea atunci mai puţin important, iar obiectivul şi lucrarea Sa din perioada prezenţei va căpăta consideraţia mai mare.

De asemenea nu trebuie să uităm că Domnul nostru nu mai este fiinţă umană; că El, ca fiinţă umană S-a dat ca răscumpărare pentru oameni, devenind om chiar pentru acest scop (1 Tim. 2:6; Evr. 10:4, 5; 1 Cor.15:21, 22). El este acum mult înălţat la natura divină. De aceea Pavel a zis: „Chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2 Cor. 5:16). El a fost înviat ca fiinţă spirituală dătătoare de viaţă (1 Cor. 15:45), şi nu ca om, din pământ, făcut din ţărână. El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană; căci nu trebuie să uităm ceea ce am învăţat (Volumul I, cap. 10) — că naturile sunt separate şi distincte. Deoarece El nu mai este în nici un sens sau grad fiinţă umană, nu trebuie să-L aşteptăm să vină iarăşi ca fiinţă umană, ca la prima venire. A doua venire a Sa trebuie să fie într-un mod diferit, precum şi pentru un scop diferit.

Remarcând faptul că schimbarea Domnului nostru de la natura umană la natura divină la învierea Sa a fost o schimbare încă şi mai mare decât aceea care se petrecuse cam cu treizeci şi patru de ani înainte, când El a lăsat gloria ((B108)) fiinţei spirituale şi „S-a făcut trup”, putem, cu mare folos, examina foarte amănunţit fiecare acţiune a Sa în timpul celor patruzeci de zile după înviere, înainte de a fi mers „la Tatăl”; fiindcă Isus cel înviat din aceste patruzeci de zile este cel care trebuie să vină iarăşi, şi nu omul Isus Cristos care S-a dat pe Sine ca răscumpărarea noastră, în moarte. Acela care a fost omorât fiinţă de carne a fost şi însufleţit

[făcut viu] fiinţă spirituală la învierea Sa. 1 Pet. 3:18.*


*În acest pasaj cuvintele „în” şi „prin” [trad. rom. „în” şi „în” — n. e.] au fost adăugate de traducători în mod arbitrar şi induc în eroare. Textul grecesc spune simplu: „omorât trup, înviat spirit”. Domnul nostru a fost omorât ca fiinţă de carne sau umană, dar a fost înviat dintre morţi fiinţă spirituală. Şi fiindcă Biserica va fi „schimbată” pentru a fi asemenea lui Cristos, este evident că schimbarea pe care a suferit-o Capul a fost de acelaşi fel cu cea despre care se spune că este rezervată biruitorilor, care vor fi schimbaţi de la natura umană la natura spirituală şi făcuţi asemenea Lui — „părtaşi firii dumnezeieşti”. Ca atare, descrierea următoare a schimbării sfinţilor este aplicabilă şi la Domnul, adică: „Este semănat în necinste şi înviază în slavă; este semănat în slăbiciune şi înviază în putere; este semănat trup natural şi înviază trup duhovnicesc”.


La a doua venire a Sa, El nu vine pentru a Se supune autorităţilor existente, pentru a plăti bir Cezarului şi pentru a suferi umilire, nedreptate şi violenţă, ci vine pentru a domni, exercitând toată puterea în cer şi pe pământ. El nu vine în corpul umilirii Sale, un corp uman pe care l-a luat pentru suferinţa morţii, inferior corpului Său glorios avut înainte (Evr. 2:9), ci vine în corpul Său spiritual glorios, care este reprezentarea exactă a fiinţei Tatălui (Evr. 1:3); căci, datorită ascultării Sale chiar până la moarte, El este acum mult înălţat la natura şi asemănarea divină, şi I S-a dat un nume care este mai presus de orice nume — cu excepţia doar a numelui Tatălui (Filip. 2:9; 1 Cor. 15:27). Apostolul arată că „încă nu s-a arătat” înţelegerii noastre umane cum este El ((B109)) acum; ca atare nu ştim cum vom fi când vom fi făcuţi asemenea Lui, dar noi (Biserica) ne putem bucura în asigurarea că într-o zi vom fi cu El şi asemenea Lui şi-L vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2) — nu cum a fost la prima Sa venire în umilinţă, când Şi-a lăsat gloria avută înainte şi pentru noi a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne îmbogăţim.

Dacă ne gândim la înţelepciunea şi prudenţa metodelor Domnului nostru de a-Şi manifesta faţă de ucenici prezenţa atât după înviere cât şi înainte, aceasta ne poate ajuta să nu uităm că aceeaşi înţelepciune va fi manifestată şi în metodele Sale de a Se descoperi la a doua venire a Sa, atât faţă de Biserică, precum şi faţă de lume — metode nu neapărat similare, dar în fiecare caz bine potrivite obiectivului Său, care nu este niciodată de a alarma şi agita oamenii, ci de a convinge judecata lor rece, calmă, despre marile adevăruri care trebuie să fie imprimate asupra lor. Întâia venire a Domnului nostru n-a fost un eveniment uimitor, mişcător sau alarmant. Cât de liniştit şi de discret a venit! Astfel încât numai celor care aveau credinţă şi umilinţă li s-a permis să recunoască în pruncul de naştere umilă, în Omul durerilor, în prietenul celor umili şi săraci şi în final în Cel răstignit, pe Mesia Cel de multă vreme aşteptat.

Manifestarea prezenţei Sale după înviere era prin natura lucrurilor un fapt mai uimitor, mai ales dacă se ia în considerare natura Sa schimbată. Dar învierea Sa, împreună cu natura Sa schimbată, trebuiau să fie dovedite pe deplin, nu întregii lumi la timpul acela, ci martorilor aleşi care vor da generaţiilor viitoare o mărturie credibilă despre acel fapt. Dacă toată lumea ar fi fost atunci informată despre acel fapt, mărturia ajunsă până în zilele noastre ar fi fost probabil mult mai puţin vrednică de crezare, fiind atât de colorată şi deformată de ideile oamenilor şi amestecată cu tradiţiile lor, încât adevărul ar fi putut apărea aproape sau cu totul de ((B110)) necrezut. Dar Dumnezeu a încredinţat-o numai martorilor aleşi, credincioşi şi vrednici; şi observând relatarea, fiecare să remarce cât de perfect a fost îndeplinit obiectivul şi cât de clară, hotărâtă şi convingătoare a fost dovada oferită lor cu privire la învierea şi la schimbarea lui Cristos. Observaţi de asemenea grija cu care El i-a protejat ca să nu-i alarmeze sau ca să nu-i agite nejustificat în timp ce dovedea şi accentua aceste mari adevăruri. Şi să fim siguri că aceeaşi înţelepciune, prudenţă şi iscusinţă vor fi desfăşurate şi în metodele Sale pentru a face cunoscut faptul prezenţei Sale glorioase la a doua venire a Sa. Judecata rece, calmă, va fi convinsă în fiecare caz, deşi lumea în general va trebui să fie adusă printr-o disciplinare aspră în atitudinea potrivită de a primi mărturia, pe când cei ale căror inimi sunt drepte vor avea binecuvântata înţelegere mai curând. Nu toate dovezile despre învierea şi schimbarea Sa la natura spirituală le-au fost date ucenicilor Săi deodată, ci pe măsură ce ei au fost în stare să le suporte şi într-un mod calculat a face cea mai profundă impresie.

În decursul celor trei ani şi jumătate de slujire a Domnului nostru, ucenicii Săi sacrificaseră prieteni, reputaţie, afaceri etc. pentru a-şi dedica timpul şi energia vestind prezenţa lui Mesia şi stabilirea împărăţiei Sale. Dar ei, inevitabil, aveau idei imature în ceea ce priveşte modul şi timpul înălţării Învăţătorului lor şi în ceea ce priveşte făgăduita lor înălţare împreună cu El. Nici nu era necesară atunci o deplină cunoştinţă; era întru totul suficient ca ei să facă fiecare pas cu credincioşie pe măsură ce acesta devenea cuvenit; de aceea Învăţătorul le-a dat învăţătura puţin câte puţin, pe măsură ce ei au fost în stare să o primească. Şi aproape de sfârşitul misiunii Sale El a zis: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni . . . duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Ioan 16:12, 13; 14:26.

((B111))

Cine poate spune marea lor dezamăgire, chiar dacă, pe cât a fost posibil, fuseseră înarmaţi împotriva ei, când au văzut că El a fost luat brusc de la ei şi răstignit în mod ruşinos ca un răufăcător — El, a cărui împărăţie şi slavă o aşteptaseră şi o vestiseră, şi care numai cu cinci zile înainte de răstignire li se păruse atât de aproape de realizare (Ioan 12:1, 12-19). Deşi ştiau că El era învinuit fără temei şi răstignit pe nedrept, aceasta nu schimba cu nimic faptul că speranţele lor naţionale îndelung nutrite într-un împărat evreu, care să restaureze naţiunea lor la influenţă şi putere, împreună cu speranţele, ambiţiile şi iluziile lor personale în privinţa unor funcţii importante şi a unor onoruri înalte în împărăţie, erau toate spulberate brusc prin această întorsătură nefavorabilă pe care o luaseră lucrurile prin răstignirea împăratului lor.

Învăţătorul ştia bine cât de părăsiţi, dezorientaţi şi nedumeriţi se vor simţi ei; căci aşa a scris profetul: „Voi bate păstorul şi oile vor fi risipite” (Zah. 13:7; Marcu 14:27). Şi în decursul celor patruzeci de zile între înviere şi înălţare, principala Sa preocupare a fost prin urmare să-i adune din nou şi să le restabilească credinţa că El era Mesia Cel atât de mult aşteptat, dovedindu-le faptul învierii Sale, şi că de la învierea Sa, chiar dacă Şi-a păstrat aceeaşi individualitate, El nu mai era fiinţă umană, ci o fiinţă spirituală înălţată, având „toată autoritatea . . . în cer şi pe pământ”. Mat. 28:18.

El le-a dat vestea învierii Sale treptat — mai întâi prin femei (Maria Magdalena, Ioana, Maria mama lui Iacov, Salome şi altele împreună cu ele — Marcu 16:1; Luca 24:1, 10), care veniseră dis-de-dimineaţă la mormânt pentru a-I unge trupul cu miresme. În timp ce ele se întrebau pe cine să ia ca să rostogolească piatra de la uşa mormântului, iată, a fost un cutremur de pământ, şi când au ajuns au găsit piatra dată la o parte şi un înger al Domnului stătea ((B112)) pe ea, care li s-a adresat zicând: „Nu vă temeţi; căci ştiu că voi căutaţi pe Isus Cel răstignit. Nu este aici, căci a înviat, aşa cum a zis. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul! Şi duceţi-vă repede şi spuneţi ucenicilor Lui că El a înviat dintre cei morţi! Şi iată, El merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea”. Mat. 28:5-7.

Se pare că Maria Magdalena s-a separat de celelalte femei şi a alergat să spună lui Petru şi lui Ioan (Ioan 20:1, 2), pe când celelalte s-au dus să le spună celorlalţi ucenici, şi că după ce ea le-a părăsit, Isus li s-a arătat celorlalte femei pe drum zicând: „Bucuraţi-vă” (Mat. 28:9, 10). Iar ele au venit şi I-au cuprins picioarele şi I S-au închinat. Atunci Isus le-a zis: „Nu vă temeţi; duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să meargă în Galileea [casa lor]! Acolo Mă vor vedea”. Şi ele au alergat cu frică şi bucurie ca să le spună celorlalţi ucenici. În sentimentele lor amestecate, de surpriză, nedumerire, bucurie şi teamă, şi în tulburarea lor generală, de abia ştiau cum să-şi povestească ciudata şi minunata experienţă. Când Maria i-a întâlnit pe Petru şi pe Ioan le-a zis cu tristeţe: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde L-au pus” (Ioan 20:2). Celelalte femei au povestit cum la mormânt au avut o viziune cu îngeri care au spus că El era viu (Luca 24:22, 23) şi apoi cum mai târziu L-au întâlnit pe Domnul în cale. Mat. 28:8, 10.

Majoritatea ucenicilor evident au primit istorisirea lor numai ca fiind o excitaţie superstiţioasă, dar Petru şi Ioan au spus: Noi mergem să vedem noi înşine; şi Maria s-a întors cu ei la mormânt. Tot ceea ce au văzut Petru şi Ioan a fost că trupul dispăruse, că giulgiul era cu grijă împăturit şi pus alături, şi că piatra era dată la o parte de la uşă. Aşa că s-au întors nedumeriţi, dar Maria a rămas acolo plângând. Pe când plângea, s-a aplecat şi s-a uitat în mormânt, şi a văzut doi îngeri ((B113)) care au grăit: „Femeie, de ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”. Şi întorcându-se L-a văzut pe Isus stând în picioare, dar nu L-a recunoscut. El a întrebat: „Femeie de ce plângi? Pe cine cauţi?” Iar ea, presupunând că este grădinarul, a răspuns: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi mă voi duce să-L iau”. Atunci, cu vechiul Lui glas familiar, pe care ea l-a recunoscut numaidecât, Domnul a zis: „Maria!”

Aceasta a fost de ajuns să-i stabilească credinţa în declaraţia îngerului, că El înviase, care până atunci păruse ca un vis sau ca un basm, şi în bucuria ei a exclamat: „Învăţătorule!”. Primul ei impuls a fost să-L îmbrăţişeze şi să zăbovească în prezenţa Lui. Dar Isus a informat-o cu blândeţe că acum ea avea de împlinit o misiune foarte importantă, să ateste faptul învierii Sale şi să se grăbească să ducă mesajul şi să stabilească credinţa celorlalţi ucenici, care erau încă în nedumerire şi nesiguranţă, zicând: „Nu Mă atinge [greceşte haptomai, îmbrăţişa, nu zăbovi acum pentru alte manifestări ale iubirii tale], căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu [voi mai sta puţin timp cu voi încă], ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20:17). El le trimisese vorbă şi prin celelalte femei că Se va întâlni cu ei în Galileea.

Apoi El a ajuns din urmă pe doi dintre ucenicii trişti şi dezorientaţi care mergeau de la Ierusalim la Emaus, şi i-a întrebat despre pricina tristeţii şi deznădejdii lor (Luca 24:13-35). Iar unul dintre ei a răspuns: „Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el zilele acestea? «Ce?» le-a zis El. Şi ei i-au răspuns: «Ce s-a întâmplat cu Isus Nazarineanul, care era un proroc puternic în fapte şi în cuvinte înaintea lui ((B114)) Dumnezeu şi înaintea întregului popor, cum preoţii cei mai de seamă şi mai-marii noştri L-au dat să fie pedepsit cu moartea şi L-au răstignit. Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat lucrurile acestea. [Aici probabil şi-au adus aminte de Ioan 2:19, 21, 22.] Ba încă, nişte femei de-ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineaţă la mormânt, nu I-au găsit trupul şi au venit, spunând că au avut şi o viziune de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii dintre cei care erau cu noi s-au dus la mormânt şi au găsit aşa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut»”.

Nu este de mirare că erau dezorientaţi; ce ciudat părea totul! Ce ciudate şi emoţionante fuseseră evenimentele ultimelor câteva zile!

Atunci străinul le-a ţinut o predică mişcătoare din profeţii, arătându-le că tocmai lucrurile care îi descurajaseră atât de mult erau lucrurile pe care profeţii le preziseseră cu privire la adevăratul Mesia: că pentru a putea conduce, binecuvânta şi ridica pe Israel şi întreaga lume, El trebuia mai întâi să-i răscumpere cu propria Sa viaţă din blestemul morţii, care venise peste toţi prin Adam, şi că după aceea, înălţat la viaţă şi la glorie de către Iehova, Învăţătorul lor va împlini tot ce fusese scris prin profeţi cu privire la gloria şi onoarea Sa viitoare, tot atât de sigur cum împlinise acele profeţii care I-au prezis suferinţele, umilirea şi moartea. Minunat predicator! Şi minunată predică a fost aceea! Ea a stârnit noi idei şi a deschis noi aşteptări şi speranţe. Apropiindu-se de sat, L-au constrâns să mai rămână cu ei, fiindcă era spre seară şi ziua era pe sfârşite. El a intrat să mai stea cu ei; şi stând la masă cu ei a luat pâine, a frânt-o şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, iar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

((B115))

Până în momentul acela nu L-au recunoscut, deşi merseseră, vorbiseră şi stătuseră la masă împreună. El a fost recunoscut de ei nu după faţa Sa, ci după gestul simplu de binecuvântare şi frângere a pâinii în modul familiar de odinioară, întărindu-le astfel credinţa în ceea ce deja auziseră — că El înviase şi că-i va vedea iarăşi.

Atunci cei doi ucenici uimiţi şi fericiţi s-au sculat în acelaşi ceas şi s-au întors la Ierusalim, spunându-şi unul altuia: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne deschidea Scripturile?” Ajunşi la Ierusalim i-au găsit pe ceilalţi bucurându-se de asemenea şi zicând: „A înviat Domnul cu adevărat şi S-a arătat lui Simon”. Şi au povestit ce s-a întâmplat pe drum şi cum L-au recunoscut prin frângerea pâinii. Probabil că în acea seară erau aproape toţi acolo, uitând de casă, de treburi şi de toate celelalte lucruri — Maria Magdalena cu lacrimi de bucurie zicând: Eu l-am recunoscut în clipa când mi-a spus numele — până atunci nu puteam crede asigurarea îngerului că a înviat; iar celelalte femei povestind minunata lor experienţă de dimineaţă şi cum Îl întâlniseră pe drum. Apoi Simon avea să-şi spună şi el povestea; iar acum, iată, mai erau doi martori din Emaus. Ce zi plină de evenimente! Nu-i de mirare că după aceea au dorit să se întâlnească în ziua întâi a fiecărei săptămâni, ca să vorbească despre acele lucruri şi să-şi amintească toate împrejurările legate de acest extraordinar eveniment al învierii Domnului, şi să le „ardă” inima tot mereu.

În timp ce mica societate emoţionată şi fericită era adunată astfel şi îşi relatau unul altuia cele câteva experienţe ale lor, Însuşi Domnul Isus a stat deodată în mijlocul lor (Luca 24:36-49) şi le-a zis: „Pace vouă!” De unde venise? Toate aceste adunări erau ţinute în ascuns, cu uşile încuiate de frica iudeilor (Ioan 20:19, 26), dar acum era o apariţie bruscă, fără vreo apropiere vizibilă. Şi ((B116)) ei au fost înspăimântaţi crezând că văd un duh. Atunci El i-a liniştit, le-a spus să-şi calmeze temerile şi le-a arătat mâinile şi picioarele zicând: „Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”. Şi în timp ce ei, de bucurie, tot nu credeau şi se mirau, le-a zis: „Aveţi aici ceva de mâncare?”, şi I-au dat o bucată de peşte fript, iar El a luat şi a mâncat în faţa lor. Atunci le-a deschis înţelegerea, profeţi că aceste lucruri se întâmplaseră exact cum fuseseră prezise. Dar Toma nu era de faţă (Ioan 20:24); şi când ceilalţi ucenici i-au spus că văzuseră pe Domnul, el n-a vrut să creadă şi a zis: „Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune . . . mâna mea în coasta Lui, nu voi crede!”

Au trecut opt zile fără nici o altă manifestare şi au avut timp să se gândească liniştiţi şi să vorbească împreună despre experienţele din acea zi minunată, când, ucenicii fiind iarăşi adunaţi ca înainte, Isus a stat în mijlocul lor, întocmai ca în prima seară, zicând: „Pace vouă!” (Ioan 20:26). De data aceasta Toma era de faţă şi Domnul i s-a adresat zicând: „Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios”. El a arătat astfel că ştia fără să I se spună ce zisese Toma, şi a dat acea dovadă a învierii Sale, despre care Toma spusese că-l va satisface; şi Toma cu bucurie a răspuns: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”

După acestea trebuie să fi trecut destul de mult timp până să aibă loc o nouă manifestare a prezenţei Domnului, iar ucenicii care erau galileeni au început să se gândească la casă şi la viitor; şi aducându-şi aminte de mesajul Domnului trimis prin femei, că El va merge înaintea lor în Galileea, au mers într-acolo. Probabil că Domnul i-a întâlnit în drum, pe un munte, după cum relatează Matei. Erau ((B117)) nedumeriţi; nu mai simţeau faţă de El aceeaşi familiaritate pe care o aveau altădată; de la răstignirea Sa părea atât de mult schimbat faţă de cum era înainte — apărea şi dispărea în timpuri şi locuri atât de ciudate; nu mai semăna cu „Omul Isus Hristos”; aşa că Matei spune că „ei I s-au închinat, dar unii s-au îndoit”. După ce le-a spus câteva cuvinte Domnul „S-a făcut nevăzut” dinaintea lor şi i-a lăsat întrebându-se ce se va mai întâmpla. După întoarcerea lor în Galileea, un timp nu s-a mai întâmplat nimic neobişnuit şi n-a fost nici un alt indiciu al prezenţei Domnului. Fără îndoială că ei se întâlneau împreună şi vorbeau despre situaţie, şi se întrebau de ce nu li se arăta mai des.

În această aşteptare zilele şi săptămânile păreau lungi. Renunţaseră cu mult timp în urmă la ocupaţiile obişnuite ale vieţii, pentru a-L urma pe Domnul din loc în loc, învăţând de la El şi predicând altora, „Împărăţia cerurilor s-a apropiat” (Mat. 10:5-7). Nu doreau acum să se întoarcă la vechile lor ocupaţii; şi totuşi, cum să procedeze cu lucrarea Domnului? Înţelegeau situaţia destul de clar ca să ştie că nu mai puteau propovădui ca înainte, că Împărăţia lui Dumnezeu era aproape, deoarece tot poporul ştia că Învăţătorul şi Împăratul lor fusese răstignit, şi nimeni în afară de ei nu ştia despre învierea Lui. În timp ce toţi cei unsprezece erau dezorientaţi şi neliniştiţi, aşteptând ceva, fără să ştie ce anume, Petru a zis: Nu putem totuşi să stăm nefăcând nimic, mă voi întoarce la vechea mea meserie de pescar; şase din ceilalţi au zis: şi noi la fel, mergem cu tine (Ioan 21:3). Şi probabil că şi restul s-au întors la vechile lor îndeletniciri.

Cine s-ar putea îndoi că Domnul era prezent fără a fi văzut de multe ori în timp ce ei discutau împreună, conducând şi îndrumând cursul împrejurărilor etc. spre cel mai mare bine al lor? Dacă ar fi avut un mare succes şi ar fi ajuns să fie ((B118)) absorbiţi de interesul în afaceri, curând ar fi devenit nepotriviţi pentru serviciul mai înalt; dar dacă n-ar fi avut nici un succes, ar fi părut ca şi cum i-ar forţa; astfel că Domnul a adoptat un plan care le-a dat o învăţătură aşa cum El adesea le dă ucenicilor Săi, anume, că El poate controla, dacă vrea, succesul sau eşecul eforturilor lor, în orice direcţie.

Vechea firmă de pescari s-a reorganizat: au adunat bărcile, mrejele etc. şi au ieşit în larg pentru prima lor pescuire. Dar au trudit toată noaptea şi n-au prins nici un peşte, şi au început să se simtă descurajaţi. Dimineaţa un străin de pe ţărm i-a întrebat dacă au avut succes. Slab succes! N-am prins nimic, au răspuns ei. Mai încercaţi o dată, a zis străinul. Aruncaţi acum mrejele de cealaltă parte a corăbiei. Degeaba, străine, am încercat de ambele părţi toată noaptea, şi dacă ar fi peşte de o parte, ar fi şi de cealaltă. Totuşi, vom încerca încă o dată ca să vezi. Au făcut aşa şi au avut o captură imensă. Ce ciudat! au zis unii; dar sprintenul şi impresionabilul Ioan a prins imediat ideea corectă şi a zis: Fraţilor, numai Domnul putea face asta! Nu vă aduceţi aminte de hrănirea mulţimilor etc.? Acela de pe ţărm trebuie să fie Domnul, şi acesta este încă un mod ales de El să ni se arate. Nu vă amintiţi că exact aşa a fost şi la început când ne-a chemat? Şi atunci trudiserăm toată noaptea fără să prindem nimic, până când El ni S-a adresat zicând: „Aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire” (Luca 5:4-11). Da, desigur, acela este Domnul, cu toate că de la învierea Sa nu-L putem recunoaşte după înfăţişare. El Se arată acum sub diferite forme; dar de fiecare dată noi ştim că este El, după o împrejurare deosebită cum este aceasta, care ne aminteşte o întâmplare însemnată din cunoştinţa noastră trecută cu El.

Şi când au tras la mal au aflat că Isus avea şi pâine şi peşte, şi au învăţat o lecţie, că sub îndrumarea Sa, sub grija Sa şi în serviciul Său nu vor fi lăsaţi să moară de ((B119)) foame (Luca 12:29, 30). Nu L-au întrebat dacă este Domnul, deoarece, în această împrejurare, ca şi în altele, ochii înţelegerii lor fiind deschişi, L-au recunoscut, nu după înfăţişarea fizică, ci după minunea făcută. Atunci au urmat instrucţiunile acelui ceas încântător, reasigurându-l pe Petru de acceptarea lui continuă în ciuda lepădării sale de Domnul, pentru care s-a căit şi a plâns. El a aflat acum din nou despre iubirea Învăţătorului său şi despre privilegiul său continuu de a paşte oile şi mieii. Parcă Îl auzim pe Domnul zicând: Nu trebuie, Petre, să te întorci la pescuit: te-am chemat cândva să fii pescar de oameni, şi ştiind că inima ta a rămas loială şi zeloasă, îţi reînnoiesc însărcinarea de pescar de oameni.

Apoi, mâncând „împreună cu ei le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo făgăduinţa Tatălui, «pe care», le-a zis El, «aţi auzit-o de la Mine. Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt»” (Fapt. 1:5). Aşa că au venit la Ierusalim după cum le spusese El, şi acolo, după patruzeci de zile de la înviere, S-a întâlnit şi a vorbit cu ei pentru ultima oară. De data aceasta şi-au adunat curajul ca să-L întrebe despre Împărăţia pe care le-o făgăduise, zicând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Această idee despre Împărăţie era ideea care predomina în mintea fiecărui evreu. Ei înţelegeau că Israel urma să fie în fruntea popoarelor sub Mesia, şi nu ştiau nimic despre lungile Timpuri ale Neamurilor şi nu vedeau încă faptul că binecuvântarea principală fusese luată de la Israelul după trup (Mat. 21:43; Rom. 11:7) şi că ei înşişi urmau să fie membri ai noului Israel (spiritual), preoţimea împărătească şi neamul sfânt, prin care, în calitate de corp al lui Cristos, vor veni binecuvântările asupra lumii. Ei nu înţelegeau încă nimic din aceste lucruri. Şi cum ar fi putut înţelege? Nu primiseră încă ((B120)) Spiritul sfânt al adoptării ca fii, ci erau încă sub condamnare; căci, deşi sacrificiul de răscumpărare fusese făcut de Răscumpătorul, acesta nu fusese prezentat încă formal pentru noi în Sfânta Sfintelor, chiar în cer (Ioan 7:39). Prin urmare, Domnul nostru n-a încercat să dea nici un răspuns explicativ la întrebarea lor, ci doar a zis: „Nu este treaba voastră [acum] să ştiţi timpurile sau perioadele, pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi putere*, când va veni Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. Fapt. 1:7, 8.


*Această putere făgăduită de a cunoaşte şi a înţelege timpurile şi perioadele, ca şi toate lucrurile care ţin de o mărturie cuvenită, se aplică la Biserica întreagă, de la cel dintâi până la cel din urmă; şi sub îndrumarea şi puterea Spiritului sfânt, este dată hrană la timp potrivit în legătură cu fiecare trăsătură a planului, pentru ca noi să putem fi martorii Lui, chiar până la sfârşitul veacului. Compară cu Ioan 16:12, 13.


Apoi Domnul, care mergea cu ei, când au ajuns la muntele Măslinilor Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, a fost despărţit de ei şi S-a înălţat, şi un nor L-a ascuns din ochii lor (Luca 24:48-52; Fapt. 1:6-15). Acum începeau să vadă ceva mai mult din planul lui Dumnezeu. Domnul care coborâse din cer S-a întors la Tatăl, după cum le spusese înainte de moartea Sa — S-a dus să le pregătească un loc şi va veni iarăşi şi-i va primi — a plecat departe ca să primească împărăţia făgăduită şi să Se întoarcă (Luca 19:12); iar între timp ei urmau să fie martorii Săi pe întregul pământ, pentru a chema şi pregăti un popor care să-L primească atunci când va veni să fie preamărit în sfinţii Săi şi să domnească în calitate de Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor. Ei au văzut noua lor misiune, de a vesti fiecărei creaturi un împărat care vine ((B121)) din cer „cu toată autoritatea în cer şi pe pământ”, care era o lucrare mult mai importantă decât aceea din anii precedenţi, când au vestit pe „Omul Hristos Isus” şi când L-au urmat pe Cel care era „dispreţuit şi părăsit de oameni”. Domnul lor înviat era într-adevăr schimbat, nu numai la înfăţişarea personală — arătându-Se uneori într-un fel şi într-un loc, iar alteori în alt fel şi în alt loc, manifestându-Şi „toată puterea” — ci era schimbat şi în starea sau natura Sa. Nu li se mai adresa iudeilor şi nici nu li se mai arăta; căci de la înviere nimeni nu L-a văzut în nici un sens, în afară de prietenii şi urmaşii Săi. Cuvintele Sale, „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, au fost astfel dovedite.

Astfel a fost stabilită credinţa apostolilor şi a Bisericii timpurii în faptul învierii Domnului. Îndoielile lor s-au risipit şi inimile lor se bucurau; s-au întors la Ierusalim şi au stăruit în rugăciuni şi cereri şi în studiul Scripturilor, aşteptând înfierea făgăduită de Tatăl şi înzestrarea lor cu înţelegere spirituală şi cu daruri speciale de puteri miraculoase, ca să-i facă în stare să convingă pe adevăraţii israeliţi şi să întemeieze Biserica Evanghelică, în ziua Cincizecimii. Fapt. 1:14; 2:1.

Deşi Domnul nostru la a doua venire a Sa nu-Şi va manifesta prezenţa în modul în care Şi-a manifestat-o în decursul celor patruzeci de zile după înviere, totuşi avem asigurarea Sa că „fraţii nu vor fi în întuneric”. Nu, şi mai mult, noi vom avea un ajutor pe care ei nu-l puteau avea şi nu l-au avut în decursul celor patruzeci de zile, adică „puterea de sus”, ca să ne călăuzească în înţelegerea fiecărui adevăr cuvenit a fi înţeles, şi, întocmai cum a fost făgăduit, să ne arate lucrurile viitoare. De aceea, la vremea potrivită vom avea înţelegerea deplină a modului, timpului şi împrejurărilor care însoţesc arătarea Sa, care, dacă sunt urmărite şi observate cu atenţie, nu vor fi mai ((B122)) puţin convingătoare decât dovezile învierii Domnului nostru date Bisericii timpurii, chiar dacă sunt de un fel diferit.

Că Domnul nostru la a doua venire a Sa ar putea să-Şi ia formă umană şi să Se arate astfel oamenilor, cum li S-a arătat ucenicilor după înviere, nu poate fi nici o îndoială; nu numai fiindcă El S-a arătat în formă umană în decursul celor patruzeci de zile, ci fiindcă fiinţele spirituale şi-au manifestat în trecut puterea de a se arăta ca oameni în carne şi sub diferite forme. Însă o asemenea manifestare n-ar fi în armonie cu sensul general al planului lui Dumnezeu şi nici cu indicaţiile scripturale date cu privire la modul arătărilor Sale, după cum vom vedea. În schimb, este planul Domnului ca împărăţia Sa spirituală să comunice, să opereze şi să-şi manifeste prezenţa şi puterea prin mijloace umane, pământeşti. Întocmai cum prinţul acestei lumi, Satan, deşi nevăzut de oameni, exercită o mare influenţă în lume prin cei care-i sunt supuşi şi sunt stăpâniţi şi controlaţi de spiritul lui, tot aşa, noul Prinţ al Păcii, Domnul, va lucra şi-Şi va manifesta prezenţa şi puterea în principal prin fiinţe umane, supuse Lui, stăpânite şi conduse de spiritul Lui.

A vedea cu ochii naturali şi a auzi cu urechile naturale nu este tot ce înseamnă a vedea şi a auzi. „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu” astfel, şi totuşi copiii lui Dumnezeu L-au văzut, L-au cunoscut şi au avut comuniune cu El (Ioan 1:18; 5:37; 14:7). Noi auzim chemarea lui Dumnezeu, „chemarea” noastră „de sus”, auzim glasul Păstorului nostru şi privim întruna la Isus şi vedem premiul, coroana vieţii pe care El o promite — nu cu vederea naturală şi cu auzul natural, ci cu înţelegerea noastră. Mult mai de preţ este vederea pe care o avem prin ochii înţelegerii şi credinţei noastre despre Domnul nostru glorificat ca Împăratul slavei, spiritual, mult înălţat, Răscumpărătorul şi Împăratul nostru, decât vederea oferită ochiului natural înainte de Cincizecime.

((B123))

Era o necesitate ca Domnul să Se arate ucenicilor Săi în modul cum li S-a arătat după înviere, necesitate care nu va exista la a doua venire a Sa. Obiectivul Său va fi atunci mai bine servit pe altă cale. De fapt, a apărea aşa la a doua venire ar fi spre dauna scopului care trebuie atunci împlinit. Obiectivul arătării Sale ucenicilor după înviere a fost să-i convingă că Acela care fusese mort este viu pentru totdeauna, pentru ca ei să poată merge ca martori ai faptului învierii Sale (Luca 24:48) şi pentru ca mărturia lor să poată fi o temelie sigurăpentru credinţa generaţiilor următoare. Deoarece nimeni nu poate veni în mod acceptabil la Dumnezeu, să primească Spiritul sfânt al înfierii, fără credinţă în Cristos, era necesar nu numai pentru ucenicii de atunci, ci pentru toţi de atunci încoace, ca dovezile despre învierea şi schimbarea Sa să fie astfel încât oamenii fireşti să le poată înţelege şi aprecia. După ce au devenit părtaşi ai Spiritului sfânt şi au înţeles lucrurile spirituale (vezi 1 Cor. 2:12-16), ei ar fi putut crede pe îngeri la mormânt, că El înviase din starea morţii, chiar dacă ar fi văzut trupul de carne al Omului Isus Cristos zăcând încă în mormânt; dar înainte nu puteau — corpul trebuia să lipsească pentru a le face posibilă credinţa în învierea Lui. După ce Spiritul sfânt îi făcea în stare să discearnă lucrurile spirituale, ei puteau crede mărturia profeţilor că Isus trebuia să moară, că va fi înviat dintre cei morţi şi că va fi mult înălţat ca Împărat al slavei, fără a trebui să Se arate ca om şi să-Şi ia diferite corpuri omeneşti ca îmbrăcăminte, aşa încât să-L poată pipăi şi vedea înălţându-Se la cer. Dar toate acestea erau necesare pentru ei şi pentru toţi oamenii naturali. Crezând, noi venim la Dumnezeu prin El şi primim iertarea păcatelor şi Spiritul înfierii, pentru a înţelege lucrurile spirituale.

Chiar în timp ce înlătura obstacolele naturale ale credinţei, luând formă de om etc., Domnul nostru i-a convins pe ucenici ((B124)) şi i-a făcut martori pentru alţii, nu prin văzul şi pipăitul lor natural, ci făcând deducţii împreună cu ei din Scripturi: „Atunci le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile. Şi le-a zis: «Aşa este scris şi aşa trebuia să sufere Hristosul şi să învieze a treia zi dintre cei morţi şi să predice, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, către toate popoarele, începând din Ierusalim. Voi sunteţi martori ai acestor lucruri»” (Luca 24:45-48). Petru de asemenea declară în mod clar acest obiectiv, zicând: „Pe El, Dumnezeu L-a înviat a treia zi şi I-a fost dat să Se arate, de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat dintre cei morţi. Isus ne-a poruncit să predicăm poporului că El [Isus cel înviat] a fost rânduit de Dumnezeu, Judecător al celor vii şi al celor morţi”. Fapt. 10:40-42. Diaglott.

Pentru Domnul nostru, după învierea Sa, era numai o chestiune de eficacitate în ce mod să Se arate ucenicilor, care să-I realizeze mai bine scopul, să-I facă cunoscută învierea şi schimbarea Sa de natură. Dacă s-ar fi arătat ca o flacără de foc, cum i s-a arătat îngerul lui Moise în rugul aprins (Exod. 3:2), ar fi putut într-adevăr discuta cu ei, însă dovada dată astfel ar fi fost departe de a fi atât de convingătoare cum a fost metoda pe care a adoptat-o, atât pentru apostoli cât şi pentru lume în general, căreia aceştia i-au pus mărturie.

Dacă S-ar fi arătat în gloria formei spirituale, cum s-a arătat îngerul lui Daniel (Dan. 10:5-8), gloria ar fi fost mai mare decât ar fi putut suporta martorii. Probabil că ei ar fi fost aşa de alarmaţi încât să nu poată primi instrucţiuni de la El. Nici unuia în afară de Pavel nu i S-a arătat Domnul în acest fel; iar Pavel a fost atât de copleşit de strălucirea gloriei Lui, care o întrecea pe cea a soarelui la amiază, încât a căzut la pământ şi a fost orbit de ea.

((B125))

În examinarea metodei de manifestare adoptate de Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile, am văzut că El Şi-a „îngăduit” să Se facă vizibil numai de câteva ori chiar şi pentru martorii aleşi, şi atunci doar pentru scurt timp. Dacă întregul timp cât a fost văzut de ei ar fi fost adunat într-o singură zi în loc să fie la intervale pe parcursul celor patruzeci de zile, probabil ar fi totalizat mai puţin de douăsprezece ore, sau a optzecea parte din întregul timp. Acest lucru fiind adevărat, este evident că El a fost prezent cu ei nevăzut cam şaptezeci şi nouă din cele optzeci de zecimi din acea perioadă de patruzeci de zile. Şi chiar când li S-a arătat, înfăţişările (cu excepţia uneia singure, repetată pentru Toma), n-au fost într-o formă identică aceleia pe care ei o cunoscuseră atât de intim timp de trei ani şi pe care o văzuseră doar cu trei zile înainte. Nu se sugerează nici o singură dată că ei L-au cunoscut după trăsăturile familiare ale feţei Sale, nici chiar că a fost recunoscut după aceeaşi înfăţişare ca şi în alte apariţii.

Maria a presupus că este „grădinarul”. Pentru cei doi care mergeau spre Emaus a fost „un străin”. A fost un străin şi pentru pescarii de pe marea Galileii şi pentru cei unsprezece din odaia de sus. De fiecare dată a fost recunoscut după acţiunile Sale, după vorbele Sale, sau după intonaţia familiară a glasului Său.

Când Toma a spus că numai dovada care se adresa văzului şi pipăitului său natural ar fi acceptabilă pentru el, Domnul, deşi i-a satisfăcut acea cerere, l-a mustrat blând, zicând: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20:27-29). Dovada mai puternică a fost aceea care nu se adresa vederii naturale, şi mai binecuvântaţi sunt cei pregătiţi să primească adevărul prin orice dovadă ar binevoi Dumnezeu să-l concretizeze.

((B126))

El le-a arătat astfel nu numai că acum avea puterea să apară în diferite moduri şi forme, ci şi că nici unul dintre acele trupuri pe care le-au văzut nu era trupul Său spiritual, glorios, deşi faptele învierii şi prezenţei Sale le-au fost astfel arătate. Diferitele forme, şi lungile intervale fără vreo manifestare exterioară a prezenţei Sale invizibile, au evidenţiat faptul că deşi Domnul şi Învăţătorul lor era viu şi nu Se înălţase încă la Tatăl, El era acum o fiinţă spirituală, într-adevăr invizibilă pentru vederea omenească, dar având capacitatea de a-Şi manifesta prezenţa şi puterea în diferite moduri, după cum voia*.


*Evenimentul relatat în Luca 4:30 nu trebuie privit ca un caz asemănător cu apariţiile şi dispariţiile Sale după înviere. Aceasta n-a fost o dispariţie în sensul de a Se face nevăzut pentru popor. A fost numai o mişcare rapidă, promptă, prin care a zădărnicit intenţiile ucigaşe ale duşmanilor Săi. Înainte ca ei să-şi execute planurile criminale, El S-a întors şi, trecând prin mijlocul lor, nici unul n-a avut curajul sau puterea să-L atace, fiindcă ceasul Său nu venise încă.


Crearea corpului şi a veşmintelor în care li S-a arătat, chiar în odaia unde erau adunaţi, a fost o dovadă indiscutabilă că Cristos nu mai era o fiinţă umană, chiar dacă i-a asigurat pe ucenicii Săi că trupul pe care l-au văzut şi pe care Toma l-a pipăit era un trup adevărat, de carne şi oase, şi nu o simplă vedenie sau apariţie**. Ca ((B127)) fiinţă umană nu putea veni în odaie fără să deschidă uşa, însă ca fiinţă spirituală putea, şi atunci la moment Şi-a creat şi Şi-a luat un astfel de trup de carne şi astfel de veşminte cum a văzut potrivit pentru scopul intenţionat.


**Nimeni să nu se grăbească să presupună că aici urmăm spiritismul, swedenborgianismul sau vreun alt ism. Noi urmăm pur şi simplu şi legăm logic relatarea apostolică. Vedem clar, şi într-un capitol următor vom examina marea diferenţă între învăţătura Bibliei şi acea falsificare a ei promulgată de către Satan sub numele de spiritism. Ne limităm aici să arătăm că spiritismul pretinde a face comunicare între oamenii morţi şi cei vii, în timp ce Biblia condamnă acest lucru (Isa. 8:19) şi ne învaţă că acele comunicaţii care erau adevărate au avut loc numai prin fiinţe spirituale, cum ar fi îngerii, sau prin Domnul nostru; însă nu prin Domnul nostru în timp ce era „Omul Cristos Isus”, nici în timp ce era mort, ci după schimbarea învierii Sale, când El a devenit un „duh dătător de viaţă” sau o fiinţă spirituală însufleţitoare.


Nici un moment nu putem admite sugestia oferită de unii, că Domnul nostru a deschis uşile fără să fie observat, căci relatarea este limpede şi clară, că El a venit şi a stat în mijlocul lor în timp ce uşile erau închise — probabil barate şi zăvorâte cu foarte multă grijă „de frica iudeilor”. Ioan 20:19, 26.

Lecţia că El Îşi schimbase natura a fost încă şi mai accentuată prin modul plecării din mijlocul lor: „El S-a făcut nevăzut dinaintea lor”. Corpul uman de carne şi oase etc., cu hainele de pe El, care a apărut deodată în timp ce uşile erau închise, n-a ieşit pe uşă, ci pur şi simplu a dispărut ori s-a dezintegrat în aceleaşi elemente din care El îl crease cu câteva clipe înainte. S-a făcut nevăzut din ochii lor şi n-a mai fost văzut de ei când carnea, oasele şi hainele în care Se arătase au fost dezintegrate, deşi nu ne îndoim că El era încă cu ei — prezent invizibil; şi tot aşa a fost cu ei şi o mare parte din timpul celor patruzeci de zile.

În împrejurări speciale, pentru învăţătură specială, Dumnezeu a dăruit putere asemănătoare şi altor fiinţe spirituale, îngerilor, făcându-i capabili să apară ca oameni în trupuri de carne şi oase, care au mâncat şi au vorbit cu cei pe care-i informau, întocmai cum a făcut Domnul nostru. Vezi Gen. 18; Jud. 6:11-22; 13:3-20 şi comentariile asupra acestora în Vol. I, pag. 178-180.

Puterea manifestată de Domnul nostru şi de îngerii la care ne-am referit, de a crea şi a dezintegra hainele în care apăreau, a fost şi ea supraomenească, la fel cu cea folosită în crearea şi dezintegrarea corpurilor omeneşti pe care le luau; iar corpurile nu erau corpurile lor spirituale glorioase, după cum nu erau nici hainele pe care le purtau. Ne vom aminti ((B128)) că haina fără cusături şi alte veşminte pe care le-a purtat Răscumpărătorul înainte de răstignirea Sa fuseseră împărţite între soldaţii romani, şi că giulgiul fusese lăsat împăturit şi pus deoparte în mormânt (Ioan 19:23, 24; 20:5-7), aşa că îmbrăcămintea în care a apărut în împrejurările menţionate trebuie să fi fost creată în mod special, şi probabil a fost cea mai potrivită fiecărei împrejurări. De exemplu, când S-a arătat Mariei ca grădinar a fost probabil în astfel de îmbrăcăminte cum ar purta un grădinar.

Că trupurile în care a apărut Domnul erau trupuri umane reale şi nu simple iluzii, El le-a dat de înţeles în mod clar ucenicilor când a mâncat în faţa lor şi i-a invitat să-L pipăie şi să vadă că trupul era într-adevăr carne şi oase, zicând: „Pentru ce sunteţi tulburaţi? . . . Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, că Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi: un duh n-are carne şi oase, cum vedeţi că am Eu”.

Unii creştini trag concluzii absurde din această exprimare a Domnului nostru în privinţa adevărului că El a luat un corp de carne şi oase. Ei privesc corpul pe care l-a luat ca fiind corpul Său spiritual şi declară că un corp spiritual este carne şi oase, şi este întocmai ca şi cel omenesc, cu singura deosebire că prin vinele lui curge în loc de sânge ceva ce nu se poate defini, pe care ei îl numesc spirit. Ei par să nesocotească declaraţia Domnului nostru, că acesta nu era un corp spiritual — că o fiinţă spirituală nu are carne şi oase. Oare uită ei şi declaraţia lui Ioan, că „nu s-a arătat încă” ce este un corp spiritual şi că noi nu vom şti până când vom fi schimbaţi şi făcuţi asemenea Lui şi-L vom vedea, nu cum a fost, ci „cum este”? (1 Ioan 3:2). Oare uită ei şi afirmaţia categorică a apostolului Pavel, că „nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” — şi asigurarea lui mai departe că prin urmare toţi moştenitorii împreună cu Cristos trebuie să „fie schimbaţi”? 1 Cor. 15:50, 51.

((B129))

Mulţi creştini au ideea că gloriosul corp spiritual al Domnului nostru este chiar acelaşi corp care a fost răstignit şi pus în mormântul lui Iosif; ei aşteaptă ca atunci când vor vedea pe Domnul în slavă să-L identifice după rănile făcute la Calvar. Aceasta este o mare greşeală, pe care o analiză foarte mică o va descoperi: Mai întâi, ea ar dovedi că trupul Său înviat nu este glorios sau perfect, ci cu urme de răni şi desfigurat. Apoi, ar dovedi că noi ştim ce este un corp spiritual, în ciuda afirmaţiei contrare a apostolului. În al treilea rând, ar dovedi că preţul răscumpărării noastre a fost luat înapoi, pentru că Isus a spus: „trupul Meu . . . îl voi da pentru viaţa lumii”. Carnea Sa, viaţa Sa ca om, umanitatea Sa a fost cea sacrificată pentru răscumpărarea noastră. Iar când a fost ridicat din nou la viaţă prin puterea Tatălui, n-a fost înviat la o existenţă umană, deoarece aceea a fost sacrificată ca preţul cumpărării noastre. Şi dacă acel preţ ar fi fost luat înapoi, noi am fi încă sub condamnarea morţii şi fără speranţă.

N-avem motive să presupunem că trupul spiritual al Domnului nostru după învierea Sa este un trup omenesc, după cum n-avem motive nici să presupunem că trupul Său spiritual de dinaintea primei Sale veniri a fost omenesc, sau că alte fiinţe spirituale au trupuri omeneşti, căci un spirit n-are nici carne nici oase, iar apostolul Petru spune că Domnul nostru a fost „omorât în trup, dar făcut viu în duh”.

Trupul uman al Domnului nostru a fost însă luat din mormânt în mod supranatural, deoarece dacă ar fi rămas acolo ar fi fost o piedică de neînvins pentru credinţa ucenicilor care nu erau încă instruiţi în lucrurile spirituale — „căci Duhul Sfânt încă nu era” (Ioan 7:39). Nu ştim ce s-a făcut cu el, decât că nu s-a descompus sau n-a putrezit (Fapt. 2:27, 31). Că a fost dezintegrat în gaze sau că se păstrează încă undeva ca un mare memorial al iubirii lui Dumnezeu, al ascultării lui Cristos şi al răscumpărării noastre, nimeni nu ştie — şi ((B130)) astfel de cunoştinţă nici nu este necesară. Suntem asiguraţi că Dumnezeu a ascuns în mod miraculos trupul lui Moise (Deut. 34:6; Iuda 9); şi mai ştim că, tot ca un memorial, Dumnezeu a ferit de putrezire în mod miraculos mana din vasul de aur care a fost aşezat în chivot sub Capacul Ispăşirii din Cortul Întâlnirii, şi că aceasta era un simbol al cărnii Domnului nostru, pâinea din cer (Exod. 16:20, 33; Evr. 9:4; Ioan 6:51-58). Prin urmare, nu vom fi surprinşi dacă în Împărăţie Dumnezeu va arăta lumii trupul de carne, răstignit pentru toţi, ca să dea preţul de răscumpărare pentru ei — nefiind permis să se descompună, dar păstrat ca o mărturie eternă a iubirii infinite şi a supunerii desăvârşite. Este cel puţin posibil ca Ioan 19:37 şi Zaharia 12:10 să aibă asemenea împlinire. Cei care au strigat „Răstigneşte-L!” vor putea, ca martori, identifica însuşi trupul străpuns de suliţă şi sfâşiat de cuie şi de spini.

A considera trupul glorios al Domnului nostru ca un trup de carne, n-ar explica câtuşi de puţin apariţiile Sale deosebite şi neaşteptate în decursul celor patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Cum putea să apară şi apoi să dispară atât de subit? Cum se face că în cele patruzeci de zile a fost aproape tot timpul nevăzut? Şi de ce înfăţişarea Sa era de fiecare dată atât de schimbată încât n-a fost recunoscut ca fiind acelaşi cu Cel văzut în alte împrejurări anterioare, sau cu Cel atât de binecunoscut şi iubit de toţi dinaintea răstignirii Sale, doar cu câteva zile înainte?

N-ar fi de-ajuns să spunem că acestea au fost miracole, deoarece atunci ar trebui să se spună utilitatea sau necesitatea miracolelor. Dacă trupul Său după înviere ar fi fost carne şi oase, şi acelaşi trup care a fost răstignit, cu toate trăsăturile şi cicatricile, de ce ar fi făcut El minuni care nu numai că nu stabileau acel fapt, ci era posibil, după cum vedem, să înveţe contrariul? — că El nu mai era o fiinţă umană — carne şi oase — ci o fiinţă spirituală care putea să meargă şi să vină ca vântul, astfel că nimeni nu ((B131)) putea spune de unde venea sau unde mergea, dar care, pentru a-i instrui, Se arăta ca om în felurite trupuri de carne şi oase pe care le crea şi le dezintegra după cum cereau împrejurările.

Înainte de răstignirea Sa, Domnul nostru fusese în relaţii familiare cu ucenicii, însă după înviere, cu toate că nu-i iubea mai puţin, purtarea Lui faţă de ei era mai rezervată. Aceasta a fost fără îndoială pentru a le imprima mai puternic demnitatea şi onoarea marii Sale înălţări, şi a le inspira respectul cuvenit persoanei şi autorităţii Sale. Deşi lui Isus ca om nu I-a lipsit niciodată acea demnitate a comportamentului care cere respect, totuşi, după schimbarea Sa la natura divină era necesară şi potrivită o rezervă mai mare. O asemenea rezervă a fost totdeauna menţinută de Iehova faţă de creaturile Sale, şi ea este potrivită în situaţia dată. Această rezervă a marcat toate întrevederile Domnului nostru cu ucenicii după învierea Sa. Acestea erau foarte scurte, tocmai cum spusese: „Nu voi mai vorbi mult cu voi”. Ioan 14:30.

Celor care cred că Tatăl nostru ceresc este spirit şi nu om, nu le va fi greu să înţeleagă că Domnul nostru Isus, care acum este înălţat la natura divină şi care este nu numai o asemănare morală a lui Dumnezeu, ci de fapt este „reprezentarea exactă a Fiinţei Lui”, nu mai este om, ci fiinţă spirituală pe care nici un om nu L-a văzut şi nici nu-L poate vedea fără un miracol. Este tot atât de imposibil pentru oameni să vadă gloria dezvăluită a Domnului Isus, după cum este imposibil şi să-L vadă pe Iehova. Să ne gândim un moment cum numai o reflexie a gloriei spirituale a afectat pe Moise şi pe Israel la Sinai (Evr. 12:21; Exod. 19; 20:19-21; 33:20-23; 34:29-35). „Priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare, încât Moise a zis: «Sunt nespus de îngrozit şi tremur»”. Şi deşi Moise a fost întărit supranatural ca să privească gloria Domnului, aşa încât patruzeci de zile şi partuzeci de nopţi, singur cu Dumnezeu, umbrit de gloria Sa ((B132)) şi fără mâncare şi băutură, el a primit şi a scris legea divină (Exod. 34:28), totuşi când a cerut să-L vadă pe Iehova faţă în faţă i s-a spus: „Faţa nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă şi să trăiască” (Exod. 33:20). Prin urmare, tot ce a văzut Moise a fost o apariţie care reprezenta pe Dumnezeu, şi nimic mai mult n-a fost posibil. Aceasta este în armonie şi cu cuvintele apostolului: „Nimeni nemuritor, nevăzut, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea [vreodată] (1 Tim. 6:15, 16). Dar este clar declarat că fiinţele spirituale pot vedea şi văd pe Dumnezeu, care este El Însuşi o fiinţă spirituală. Matei 18:10.

Dacă Domnul nostru este tot „Omul Hristos Isus care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Tim. 2:5, 6) — dacă, fiind dat la moarte în trup El a înviat din nou în trup, şi nu, cum spune apostolul, un spirit dătător de viaţă — atunci în loc să fie înălţat mai presus de îngeri şi de orice nume care se poate numi sub ceruri şi pe pământ, El este încă om. Şi dacă El Şi-a păstrat forma de rob, pe care a luat-o cu scopul de a suferi moartea pentru fiecare om, şi este şi acum cu puţin mai prejos decât îngerii, atunci El nu-L poate vedea pe Dumnezeu niciodată. Cât de iraţională este această vedere când este examinată cu totul în lumina mărturiei apostolice! Gândiţi-vă de asemenea că dacă trupul Domnului nostru, care a fost străpuns şi rănit de cuie, de suliţă şi de cununa de spini, şi care a fost marcat de suferinţe, este trupul Său spiritual glorios, şi dacă cicatricile şi trăsăturile omeneşti desfigurate sunt părţi integrante ale Domnului înălţat, atunci El este departe de a fi frumos, chiar dacă trebuie să iubim rănile îndurate pentru noi. Şi dacă El poartă astfel un trup imperfect, cu urme de răni, desfigurat, şi dacă noi vom fi asemenea Lui, n-ar implica aceasta că apostolii şi sfinţii care au fost răstigniţi, decapitaţi, omorâţi cu pietre, arşi, tăiaţi în bucăţi şi sfâşiaţi de fiare, precum şi cei care au suferit accidente, la fel, fiecare dintre ei îşi va purta cusururile şi semnele rănilor lui? Şi cu ((B133)) acest mod de a vedea, n-ar prezenta cerul cel mai îngrozitor spectacol — pentru toată veşnicia? Dar nu acesta este cazul şi nimeni n-ar putea susţine multă vreme o vedere atât de neraţională şi nescripturală. Fiinţele spirituale sunt fiinţe desăvârşite în fiecare amănunt, şi astfel apostolul aminteşte Bisericii, care este moştenitoarea gloriei şi onoarei spirituale sau cereşti, că deşi semănată [în moarte] în slăbiciune [cu semne şi răni etc.] ea [fiinţa] este înviată în putere; deşi semănată în necinste [brăzdaţi de griji şi necaz etc.] înviază în slavă; deşi semănat trup firesc [literal, „trup animal”] înviază trup spiritual; şi că, după cum am purtat chipul tatălui pământesc, vom purta chipul Domnului ceresc (1 Cor. 15:42-51). Domnul nostru Isus a luat şi a purtat pentru noi şi chipul celui pământesc pentru un timp, ca să ne poată răscumpăra. Dar prin învierea Sa, El a devenit Domnul ceresc (Rom. 14:9), iar noi, dacă suntem credincioşi, vom purta curând chipul Domnului ceresc (trupuri spirituale), după cum acum mai purtăm încă chipul domnului pământesc, Adam (trupuri umane).

Să ne amintim cazul lui Pavel — pentru ca el să poată fi unul dintre apostoli trebuia să fie un martor — trebuia să vadă pe Domnul după învierea Sa. El n-a fost unul dintre cei care au văzut manifestările învierii şi prezenţei Sale în decursul celor patruzeci de zile, de aceea i-a fost acordată o întrezărire specială a Domnului. Însă el L-a văzut, nu cum L-au văzut ceilalţi — nu acoperit de vălul trupului şi veşmintelor de diferite forme. Şi cea mai fugară privire la persoana glorioasă a Domnului nostru fără văl, l-a făcut să cadă la pământ orbit de o glorie a cărei „strălucire o întrecea pe cea a soarelui în miezul zilei”; şi pentru a fi vindecat măcar în parte de această orbire a fost necesară o minune (Fapt. 9:17, 18). Nu L-a văzut Pavel pe Domnul aşa cum este — o fiinţă spirituală? Şi n-a apărut Domnul nostru în decursul celor patruzeci de zile aşa cum a fost, adică aşa cum fusese înainte, pentru scopurile şi motivele speciale deja arătate? Nu avem nici un motiv să ne îndoim de ((B134)) aceasta. Dar Domnul a avut un scop în faptul că lui Pavel i S-a arătat în acest fel, întocmai cum faptul că celorlalţi li s-a arătat altfel a avut şi a servit unui alt scop. Pavel arată acest scop, zicând: „După ei toţi ca unuia născut Înainte de vreme mi S-a arătat şi mie” (1 Cor. 15:8, după nota de subsol la trad. reviz. — n. e.). După cum învierea Domnului nostru a fost naşterea Sa din moarte, la deplina perfecţiune a fiinţei spirituale (Col. 1:18; Rom. 8:29), tot aşa învierea Bisericii, Corpul lui Cristos, este arătată aici şi în alte locuri ca o naştere. La naşterea sau învierea noastră ca fiinţe spirituale, vom vedea pe Domnul aşa cum este, întocmai cum L-a văzut Pavel; dar noi, fiind schimbaţi sau născuţi atunci fiinţe spirituale, nu vom fi doborâţi la pământ, nici orbiţi la vederea persoanei glorioase a Domnului nostru. Cuvintele lui Pavel vreau să spună că el L-a văzut aşa cum Îl vom vedea noi — „aşa cum este”; el L-a văzut aşa cum Îl va vedea întregul Corp al lui Cristos, însă el L-a văzut Înainte de vreme, înainte de a fi născut dintre morţi şi prin urmare înainte de a fi capabil să suporte — totuşi „aşa cum” fiecare născut în acest fel Îl va vedea la timpul cuvenit.

Moise, coborând de pe munte pentru a comunica Israelului Legământul Legii, a fost un tip al mai Marelui Legiuitor şi Mijlocitor al Noului Legământ, care la a doua venire Se va prezenta ca să conducă şi să binecuvânteze lumea. Prin urmare, Moise a simbolizat Biserica întreagă, al cărei Cap este Domnul nostru. Faţa lui Moise a fost făcută să strălucească, aşa încât poporul n-a putut să-l privească, şi după aceea a trebuit să poarte un văl, ca tip al gloriei spirituale a lui Cristos, o ilustraţie a punctului pe care-l examinăm acum. Cristos are gloria şi strălucirea adevărată, imaginea exactă a persoanei Tatălui, iar noi vom fi asemenea Lui, şi nimeni nu poate privi această glorie; de aceea, oricare va fi manifestarea Legiuitorului faţă de lume când gloria Domnului se va descoperi, gloria persoanelor spirituale nu va putea fi văzută. Ele vor vorbi prin văl — sub acoperire. Aceasta, şi încă mai mult, a fost semnificaţia vălului lui Mosie. Exod. 34:30-33.

((B135))

Acordând subiectului un studiu atent, ajungem tot mai mult să recunoaştem înţelepciunea divină arătată în maniera de a le descoperi apostolilor învierea Domnului nostru, pentru ca ei să fie pe deplin satisfăcuţi şi martori vrednici de încredere, şi pentru ca cei umiliţi din lume să poată primi mărturia lor şi să creadă că Dumnezeu L-a înviat pe Domnul nostru din morţi — ca ei să-L poată recunoaşte ca pe Acela care a fost mort, dar care acum este viu în vecii vecilor, şi crezând să poată veni la Dumnezeu prin El. Şi privindu-L sub călăuzirea Spiritului sfânt al adevărului, minţile noastre se lărgesc şi nu-L mai vedem pe omul Cristos Isus, ci pe Domnul slavei şi al puterii, părtaş al naturii divine. Şi astfel Îl cunoaştem pe El, pentru a cărui venire şi împărăţie s-a rugat şi a aşteptat Biserica atât de serios. Şi nimeni, recunoscând cum se cuvine marea Sa înălţare, nu poate aştepta la a doua venire a Sa pe omul Cristos Isus în trupul de carne pregătit pentru jertfă şi rănit şi dat la moarte ca răscumpărarea noastră. Nici nu trebuie să ne aşteptăm ca la a doua venire, El să „Se arate” sau să Se manifeste lumii în diferite forme de carne şi oase — ceea ce a fost necesar pentru acei martori aşa cum vom vedea, foarte diferit.

Din cele ce am văzut cu privire la fiinţele spirituale şi la manifestările lor în timpurile trecute, este evident că dacă Domnul nostru ar fi să Se manifeste la a doua venire a Sa, fie deschizând ochii oamenilor ca să-I privească gloria, cum a făcut cu Pavel şi cu Daniel, fie luând trup omenesc, ar fi în dauna planului descoperit în Cuvântul Său. Efectul arătării Sale în glorie lumii, ochii lor fiind în mod miraculos pregătiţi ca să-L poată vedea, ar fi aproape să-i paralizeze prin vederea aceea copleşitoare, în timp ce a apărea ca om, ar însemna a coborî standardul demnităţii şi a da naturii şi formei divine o apreciere mai joasă decât cea adevărată. Cum nici una din aceste metode n-ar părea să fie necesară ((B136)) sau recomandabilă acum, nu putem presupune că va fi adoptată vreuna din ele.

Dimpotrivă, ar trebui să aşteptăm ca Cristosul să fie manifestat în trupul omenirii în acelaşi mod în care atunci când Domnul a „devenit trup” şi a locuit printre oameni, Dumnezeu S-a manifestat în trupul Său. Natura umană, când este perfectă şi în armonie cu Dumnezeu, este o asemănare a lui Dumnezeu în trup; ca atare, Adam cel iniţial perfect a fost o asemănare a lui Dumnezeu, iar omul perfect Cristos Isus de asemenea; aşa încât El a putut să-i spună ucenicului Filip, care a cerut să-L vadă pe Tatăl: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” — a văzut asemănarea lui Dumnezeu în trup, „Dumnezeu manifestat în trup”.

La fel şi omenirea în general, pe măsură ce membrii ei vor reveni treptat la chipul de multă vreme pierdut al lui Dumnezeu, ei vor fi chipuri şi asemănări trupeşti ale Tatălui şi ale Cristosului. Chiar la începutul Mileniului, după cum am văzut, vor exista modele de umanitate perfectă în faţa lumii (vezi Vol. I, pag. 287-293): Avraam, Isaac, Iacov şi sfinţii profeţi, deja încercaţi şi aprobaţi, vor fi „prinţi” printre oameni, exponenţii şi reprezentanţii împărăţiei spirituale, nevăzute. Cristos va fi manifestat în aceştia — în trupul lor — aşa cum Tatăl a fost manifestat în trupul Lui. Şi când „cine va vrea” va ajunge la perfecţiune şi va veni în deplină armonie cu voinţa lui Cristos, fiecare din aceştia va fi un chip al lui Dumnezeu şi al lui Cristos, şi în fiecare din aceştia va fi manifestat Cristos.

Pentru că a fost creat în chipul moral al lui Dumnezeu, omul perfect, consacrat pe deplin, va fi capabil să aprecieze perfect Spiritul sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu; iar Biserica glorificată îl va conduce. Fără îndoială, de asemenea, că viziunile şi descoperirile directe, precum şi comunicările generale între Împărăţia spirituală şi reprezentanţii şi exponenţii ei pământeşti vor fi mult mai libere şi mai generale decât au fost vreodată înainte comunicările similare — vor fi mai mult conform ordinii comuniunilor din Eden, ((B137)) înainte ca păcatul să fi adus condamnare şi separare de favoarea şi comuniunea lui Dumnezeu.

Nimic deci, nici raţional nici scriptural, nu cere ca Domnul să Se arate la a doua venire a Sa în diferite trupuri de carne şi oase. Că o asemenea procedură nu este esenţială este evident din succesul împărăţiei lui Satan care lucrează prin fiinţe umane ca agenţi. Cei care se împărtăşesc din spiritul răului şi al erorii îl reprezintă cel mai deplin pe marele prinţ nevăzut. El este vizibil astfel în trupul lor cu toate că el însuşi este o fiinţă spirituală, invizibilă pentru oameni.

Membrii Cristosului „schimbaţi”, făcuţi părtaşi ai naturii divine, vor fi fiinţe spirituale, după cum şi Satan este o fiinţă spirituală, şi deopotrivă invizibili pentru oameni. Activitatea lor va fi similară ca manieră, deşi direct opusă în caracter şi rezultate; agenţii lor onoraţi, nu legaţi şi înrobiţi prin ignoranţă şi slăbiciune cum sunt cei mai mulţi dintre slujitorii lui Satan, ci făcuţi desăvârşiţi şi „cu adevărat liberi”, vor lucra inteligent şi armonios, de bună voie şi din iubire; iar funcţiile lor vor fi răsplăţi ale dreptăţii.

Prezenţa Domnului nostru va fi manifestată lumii prin demonstraţii de „putere şi slavă mare”, nu însă neapărat pentru vederea naturală, ci pentru ochii înţelegerii lor, când se vor deschide pentru aprecierea marilor schimbări pe care le va face noul Conducător. Prezenţa şi autoritatea Sa dreaptă vor fi recunoscute atât prin pedepsele, cât şi prin binecuvântările care vor curge către omenire de la domnia Sa.

Multă vreme s-a crezut în general că strâmtorarea şi necazul vin asupra celor răi ca pedepse pentru facerea răului. Aceasta părând a fi o lege naturală şi potrivită, oamenii în general au acceptat-o, crezând că aşa trebuie să fie, chiar dacă nu este aşa; totuşi faptele aspre ale experienţei sunt în acord cu Biblia, că în trecut cei evlavioşi au suferit cel mai adesea necazuri şi persecuţii (2 Tim. 3:12). Dar în „ziua strâmtorării”, perioada celor patruzeci de ani care introduc ((B138)) domnia lui Mesia, această ordine va începe să se inverseze. În ziua aceea puterile rele vor fi răsturnate, iar dreptatea, stabilită printr-un proces treptat, va îndeplini grabnic o răsplătire corespunzătoare a răufăcătorilor şi binecuvântări celor care vor face bine. „Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul; . . . Dar slavă, cinste şi pace va veni însă peste oricine face binele”, în „ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2:9, 10, 6, 5). Şi fiindcă acum există aşa de mult rău, răsplătirea va fi foarte severă la început; formând un „timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”. Aşadar, în răzbunare, în strâmtorare şi în mânia asupra popoarelor, Domnul va descoperi lumii faptul schimbării de dispensaţii şi de conducători. Şi astfel, „când se împlinesc judecăţile Tale (Domnului) pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” (Isa. 26:5-11). Ei vor învăţa că sub noua ordine de lucruri cei care vor face binele vor fi înălţaţi, iar cei care vor face răul vor fi restrânşi şi pedepsiţi. Pentru o mărturie profetică clară cu privire la această Împărăţie şi la operarea ei în favoarea celor umiliţi, corecţi, săraci, nevoiaşi şi asupriţi, şi cu privire la răsturnarea de către ea a monopolurilor şi a oricărui sistem de nedreptate şi de asuprire, precum şi cu privire la egalizarea generală a afacerilor omeneşti, citiţi cu atenţie Psalmul 72:1-19; 37:1-14.

Împăratul nostru Se va descoperi astfel în mod treptat: unii Îl vor recunoaşte pe noul Conducător mai devreme decât alţii, dar în cele din urmă „orice ochi Îl va vedea” [horao — discerne] (Apoc. 1:7). Dar „El vine cu norii”; şi în timp ce norii strâmtorării sunt grei şi întunecaţi, când munţii (împărăţiile acestei lumi) se cutremură şi cad, iar pământul (societatea organizată) se clatină, se dezintegrează, se topeşte, unii vor începe să înţeleagă că ceea ce vestim noi acum a sosit deja — că ziua cea mare a lui Iehova a sosit; că ziua prezisă a ((B139)) strâmtorării şi a mâniei asupra naţiunilor acum începe, şi că Unsul lui Iehova Îşi ia marea Sa putere şi Îşi începe lucrarea de a face din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb (Isa. 28:17). Iar „El trebuie să împărăţească până” va fi pus jos toate autorităţile şi toate legile de pe pământ care sunt contrare celor care stăpânesc în cer.

Pe măsură ce strâmtorarea va creşte, oamenii vor căuta, dar în zadar, un adăpost în „vizuini” şi peşteri, în marile stânci şi fortăreţe ale societăţii (francmasoneria, Odd Fellowship, uniuni sindicale, bresle, trusturi şi toate societăţile laice şi eclesiastice) şi în munţii (guvernele) pământului, zicând: „Cădeţi peste noi* [acoperiţi-ne, protejaţi-ne] şi ascundeţi-ne de Faţa Aceluia care stă pe scaunul de domnie şi de mânia Mielului; căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui”. Apoc. 6:15-17.


*Cuvântul grecesc epi, folosit aici, este în general tradus pe, dar are şi semnificaţia peste şi împrejur, şi aşa este tradus de multe ori în versiunea comună. Ideea este aceea de protejare, nu de distrugere. Vederea comună asupra acestui pasaj, conform căreia el învaţă că oamenii răi vor avea destulă credinţă să se roage ca munţii literali să cadă, este absurdă. Adevărata împlinire începe deja: cei mari, cei bogaţi, şi nu mai puţin cei săraci, caută acum la munţi, la stânci şi la peşteri adăpost de furtuna întunecată a necazului pe care toţi o văd adunându-se.


Idolatria banului care a înnebunit toată lumea şi care va avea un rol atât de proeminent în strâmtorare, pricinuind nelinişte nu numai pentru acumularea lui, ci şi pentru păstrarea lui, trebuie să fie complet nimicită, după cum se arată în Isaia 2:8-21; Ezec. 7:17-19.

Ziua cea mare a strâmtorării va fi recunoscută şi toţi vor căuta protecţie de furtuna ei, deşi puţini vor recunoaşte judecăţile Domnului atunci răspândite peste tot în lume ca rezultat al prezenţei Sale, al stabilirii autorităţii Sale şi al aplicării legilor Sale. În cele din urmă însă toţi vor recunoaşte ((B140)) [„vedea”] pe Împăratul slavei; şi toţi cei care vor iubi atunci dreptatea se vor bucura să-L asculte şi să se conformeze pe deplin cerinţelor Sale drepte.

Acesta va fi un timp de răsplătire pentru toţi cei care prin înşelăciune sau prin forţă, uneori în numele legii şi sub aprobarea ei, au acaparat pe nedrept drepturile sau proprietăţile altora. Răsplătirea, după cum am văzut, va veni de la Domnul prin ridicarea maselor populare. În strâmtorarea lor, nevrând să se despartă de un dolar sau de un pogon de pământ, sau de un drept asumat sau de o demnitate de care se bucuraseră de multă vreme şi care nu le fusese contestată, dar văzând răsplătirea apropiindu-se, mulţi vor căuta acoperirea organizaţiilor până atunci puternice — civile, sociale şi religioase — să le promoveze şi să le apere interesele, simţind că singuri ar cădea. Dar acestea nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului. Conflictul şi răsplătirea care se apropie vor face ca toate familiile pământului să bocească; pentru că va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele — nu, şi nici nu va mai fi vreodată. Ele vor boci din „pricina Lui”, din pricina judecăţilor Lui care vor produce marea strâmtorare într-un mod natural; pentru că Domnul Se ridică să clatine îngrozitor pământul şi să-i nimicească stricăciunile (Isa. 2:21). Atât de cuprinzătoare vor fi judecăţile şi necazul, încât nimeni nu va scăpa. În cele din urmă tot ochiul va discerne schimbarea şi va recunoaşte că Domnul domneşte. Strâmtorarea ar putea fi mult diminuată dacă oamenii ar putea să vadă şi să acţioneze prompt după principiile echităţii, ignorând şi renunţând la toate privilegiile nedrepte din trecut, chiar dacă ele ar fi legalizate; dar egoismul nu va permite aceasta, până când strâmtorarea va izbucni şi va răsturna pe cei mândri, va umili pe cei puternici şi va înălţa pe cei umiliţi.

Dar marea masă a omenirii nu va ajunge să înţeleagă adevărata stare de lucruri până când ziua cea mare de strâmtorare va fi aproape de sfârşit — până când împărăţiile ((B141)) neamurilor vor fi prefăcute în pulbere şi îndepărtate cu totul, nemaigăsindu-se loc pentru ele (în 1915 d. Cr., cum am arătat în capitolul precedent) — până când Babilonul cel mare va fi complet răsturnat şi influenţa lui asupra lumii va fi zdrobită. Atunci ei vor vedea că marea strâmtorare prin care vor fi trecut a fost ceea ce este numit simbolic „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic” (Apoc. 16:14); că în măsura în care ei au susţinut eroarea şi răul, în aceeaşi măsură au luptat împotriva legii şi forţelor noului imperiu şi a noului Conducător al pământului; şi că în măsura în care limba, pana, mâinile, influenţa şi mijloacele lor au fost folosite ca să sprijine dreptatea şi adevărul asupra oricărui subiect, în aceeaşi măsură ei au luptat de partea Domnului.

Unii vor învăţa semnificaţia strâmtorării mai repede decât alţii, pentru că vor fi mai ascultători. Şi pe parcursul întregii strâmtorări vor fi în lume aceia care vor pune mărturie pentru cauza ei, declarând că prezenţa Domnului şi stabilirea Împărăţiei Sale, care este în opoziţie cu puterile întunericului, este adevărata cauză a strâmtorării, clătinării şi răsturnării societăţii, arătând că toţi cei care se opun adevărului şi dreptăţii sunt vrăjmaşii împărăţiei celei noi, şi că, dacă nu se vor preda fără întârziere, vor trebui curând să sufere o ruşinoasă înfrângere. Totuşi masele nu vor ţine seama de sfatul înţelept, după cum au făcut întotdeauna, până când vor fi cu totul umilite sub conducerea de fier a noii împărăţii, numai la sfârşit dându-şi seama de nechibzuinţa căii lor.

Adevăratul învăţător şi purtător de lumină (Mat. 5:14), Biserica adevărată, corpul lui Cristos, nu va fi lăsată în întunecime ca să înveţe despre prezenţa Domnului ei prin manifestările mâniei şi puterii Sale, aşa cum va învăţa lumea. Pentru iluminarea ei s-a făcut pregătire specială. Prin cuvântul sigur al profeţiei, care străluceşte ca o lumină într-un loc întunecos, ea este clar şi precis informată chiar ce ((B142)) trebuie să aştepte (2 Pet. 1:19). Prin cuvântul profetic ea va fi nu numai protejată de descurajare şi făcută în stare să învingă atacurile, cursele şi pietrele de poticnire, atât de multe în „ziua cea rea”, şi astfel să stea aprobată de Dumnezeu, ci ea va deveni şi purtătorul de lumină şi învăţătorul lumii. Biserica este astfel făcută în stare să arate lumii cauza strâmtorării, să vestească prezenţa noului Conducător, să declare metodele, planul şi obiectivul noii dispensaţii, şi să instruiască lumea în privinţa celui mai înţelept curs de urmat în vederea acestor lucruri. Şi chiar dacă oamenii nu vor da atenţie instrucţiunilor până când lecţia supunerii le va fi fost impusă prin necaz, totuşi acestea îi vor ajuta mult la învăţarea acestei lecţii. La această misiune a „picioarelor”, sau a celor din urmă membri ai Bisericii, care vor vesti pe munţi (împărăţii) domnia lui Cristos începută, se referă Isaia 52:7.

Scripturi care par a se contrazice

Sunt în Scriptură unele declaraţii referitoare la modul întoarcerii şi arătării Domnului, care, înainte de a fi examinate critic, par a fi în contradicţie unele cu altele. Şi fără îndoială că ele au servit timp de secole scopului divin de a ascunde adevărul până la timpul când va fi cuvenit să fie înţeles; şi chiar şi atunci să fie ascuns de toţi, cu excepţia clasei speciale a celor consacraţi cărora acesta le-a fost intenţionat.

De exemplu, Domnul nostru a zis: „Iată, Eu vin ca un hoţ” şi „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului [în zilele prezenţei Sale]: mâncau, beau, se însurau, se măritau”, „şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul”. „Şi fiind întrebat de farisei când va veni Împărăţia lui Dumnezeu, Isus a răspuns şi le-a zis: «Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să atragă atenţia»” [nota marginală la traducerea engleză, „cu manifestare exterioară”]. Apoc. 16:15; Luca 17:26, 27, 20; Mat. 24:38, 39.

((B143))

Aceste scripturi declară şi ilustrează clar modul venirii Domnului. Ele arată că El va fi prezent nevăzut, făcând o lucrare de care lumea va fi pentru un timp cu totul în necunoştinţă. Sosirea Lui prin urmare trebuie să fie într-un mod liniştit, neobservată şi cu totul neştiută de lume, întocmai cum ar veni „un hoţ”, fără zgomot sau altă demonstraţie care să atragă atenţia. După cum în zilele lui Noe lumea îşi vedea de afaceri ca de obicei, fără să fie câtuşi de puţin tulburată şi fără nici chiar cea mai slabă credinţă în propovăduirea lui Noe cu privire la potopul viitor, tot aşa, în prima parte a Zilei Domnului, lumea neavând nici o credinţă în vestea prezenţei Sale şi a strâmtorării iminente, va continua ca de obicei, nedând nici o atenţie unei astfel de propovăduiri până când, în marele potop al strâmtorării, lumea veche — vechea ordine de lucruri — se va prăbuşi, va trece, ca pregătire pentru stabilirea deplină a noii ordini, Împărăţia lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor — „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele [prezenţei] Fiului Omului”.

Pe de altă parte, găsim scripturi care la prima vedere par a fi în contradicţie directă cu acestea, ca de exemplu: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer”. Domnul Isus se va descoperi „din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. „Toate popoarele [lumea] . . . vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu mare slavă.” „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea.” 1 Tes. 4:16; 2 Tes. 1:7, 8; Mat. 24:30; Apoc. 1:7.

Ca şi căutători ai adevărului, nu va fi destul să spunem în legătură cu aceste pasaje că majoritatea lor par să favorizeze vederea care suntem noi înclinaţi s-o preferăm, indiferent ((B144)) care ar fi ea, şi apoi să le nesocotim pe celelalte. Până când nu avem o vedere asupra subiectului în care fiecare declaraţie a Bibliei să-şi găsească o reprezentare rezonabilă, nu trebuie să ne simţim siguri că avem adevărul cu privire la subiect. O singură declaraţie a lui Dumnezeu este tot atât de adevărată şi este o temelie tot atât de fermă pentru credinţă ca şi o sută. Şi ar fi mai înţelept să căutăm o înţelegere armonioasă decât să ajungem la o concluzie sau să adoptăm o teorie bazată pe o interpretare unilaterală, şi astfel să ne înşelăm pe noi înşine şi pe alţii.

Creştinii în general nu fac nici un efort să pună în armonie aceste declaraţii, şi de aceea ideile lor sunt unilaterale şi incorecte. Cea din urmă grupă de declaraţii este tot atât de clară ca şi prima, şi se pare că învaţă tocmai contrariul unui mod de venire şi de prezenţă a Domnului liniştită, neobservată, ca un hoţ. Pe lângă aceste declaraţii, ni se arată alte două feluri ale venirii Sale, şi anume: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni În acelaŞi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”, şi, „Căci, aşa cum iese fulgerul de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” (Fapt. 1:11; Mat. 24:27). Pentru a ajunge la o concluzie corectă trebuie să le acordăm şi acestora greutatea cuvenită.

În examinarea subiectului ar trebui să observăm că în timp ce Domnul nostru a afirmat ca un fapt hotărât că Împărăţia Sa se va stabili fără manifestare exterioară şi că venirea Sa, prezenţa Sa, va fi ca un hoţ, cerând veghere concentrată, atentă, pentru a o înţelege şi discerne, toate textele de mai sus, citate în general ca dovezi ale unei manifestări exterioare, vizibile, sunt într-un limbaj profund figurativ, cu excepţia celui care spune că El va veni în acelaşi fel cum S-a dus. Interpretarea declaraţiilor simbolice trebuie totdeauna să se adapteze declaraţiilor mai clare, mai literale, de îndată ce le este recunoscut caracterul simbolic. Ori de câte ori o interpretare literală ar încălca raţiunea şi ar pune ((B145)) pasajul în contradicţie directă cu declaraţiile clare ale Scripturii, un asemenea pasaj ar trebui considerat figurativ, iar interpretarea lui ca simbol ar trebui căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale, şi cu caracterul şi obiectivul general al planului descoperit. În acest caz, recunoscând şi interpretând astfel simbolurile, frumoasa armonie a tuturor declaraţiilor este vădită. Să le examinăm acum şi să vedem cât de perfect sunt ele în acord cu pasajele care nu sunt simbolice.

„Căci însuşi Domnul, cu un strigăt arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se va coborî din cer” (1 Tes. 4:16). Glasul şi trâmbiţa menţionate aici corespund în toate privinţele cu aceleaşi ilustraţii folosite în Apocalipsa 11:15-19 — „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: «Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor». . . . Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi” etc. Aceleaşi evenimente sunt menţionate şi în profeţia lui Daniel: „În timpul acela se va scula [va prelua controlul] marele prinţ Mihail [Cristos] . . . acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele. . . . Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi”. Iar Pavel, la menţiunea sa despre glas şi trâmbiţă, adaugă declaraţia: „Întâi vor învia cei morţi în Hristos”. În 2 Timotei 4:1 el spune mai departe că Cristos va judeca viii şi morţii, în acest timp al arătării şi al împărăţiei Sale; iar începutul acestei judecăţi a popoarelor în viaţă este peste tot descris ca cel mai mare timp de strâmtorare pe care l-a cunoscut lumea vreodată. Dan.12:1.

Astfel Pavel, Ioan şi Daniel se referă în mod evident la acelaşi timp, timpul arătării Domnului nostru şi al stabilirii împărăţiei Sale în mijlocul unui mare timp de strâmtorare, precum şi la evenimentele care îl precedă şi-l introduc.

((B146))

Fiecare scriitor arată acelaşi rezultat ca urmare a ridicării lui Mihail, glasurile şi trâmbiţa, adică strâmtorarea şi mânia asupra popoarelor şi învierea morţilor. Să observăm apoi ilustraţia folosită:

„Cu un strigăt.” Cuvântul grecesc tradus aici prin „strigăt” este keleusma şi înseamnă un strigăt de încurajare. Un strigăt implică un mesaj public, destinat pentru urechile, nu a celor puţini, ci a unei mulţimi amestecate. El este intenţionat în general fie să alarmeze şi să îngrozească, fie să ajute şi să încurajeze. Sau poate avea un efect asupra unei clase, iar efectul contrar asupra alteia, după împrejurări şi condiţii.

Aspectul afacerilor din lume în ultimii cincisprezece ani corespunde în mod izbitor cu acest simbol, prin izbucniri de încurajare mondială ca toţi oamenii să se trezească la sentimentul drepturilor şi privilegiilor lor ca oameni, şi să ia seama la relaţiile lor reciproce, la principiile pe care ele sunt bazate şi la scopurile pe care trebuie să le îndeplinească. Unde pe faţa pământului este naţiunea civilizată care n-a auzit strigătul şi care nu este influenţată de el! Întreaga lume civilizată a studiat în ultimii câţiva ani economia politică, drepturile civile şi libertăţile sociale ca niciodată înainte în analele istoriei; iar oamenii se încurajează unii pe alţii şi sunt încurajaţi ca niciodată înainte, să cerceteze aceste subiecte chiar până la temelie. Strigătul de încurajare început prin creşterea cunoştinţei printre oameni a făcut deja ocolul pământului, şi sub influenţa lui oamenii se unesc între ei, încurajaţi şi ajutaţi de oameni inteligenţi şi înzestraţi, să lupte şi să se străduiască pentru drepturi şi libertăţi atât reale cât şi închipuite; şi pe măsură ce organizaţiile lor cresc şi se înmulţesc, strigătul devine tot mai tare şi mai prelung, şi în final va rezulta, aşa cum a fost prezis, marele timp de strâmtorare şi de tumult al popoarelor înfuriate. Acest rezultat este descris în mod grăitor de către profet — „Un ((B147)) vuiet se aude pe munţi [împărăţii], ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărăţii, de popoare adunate. Domnul oştirilor Îşi cercetează oastea care va da lupta”. Isa. 13:4.

„Glasul arhanghelului” este un alt simbol remarcabil, de o importanţă asemănătoare. Numele „arhanghel” înseamnă sol principal; şi Însuşi Domnul nostru uns este Solul principal al lui Iehova — „Solul Legământului” (Mal. 3:1). Daniel se referă la acelaşi personaj, numindu-l Mihail, care înseamnă Cel asemenea lui Dumnezeu — un nume potrivit pentru Cel care este „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui” şi reprezentantul puterii şi autorităţii Sale. Glasul Arhanghelului reprezintă autoritatea şi comanda lui Cristos. Acest simbol reprezintă deci pe Cristos preluând controlul, sau începându-Şi domnia şi dând poruncile, ordinele Sale oficiale, anunţând schimbarea dispensaţiei prin intrarea în vigoare a legilor împărăţiei Sale.

Aceeaşi idee este exprimată în alt mod de către Daniel, când zice că în timpul acela „se va scula” Mihail, marele prinţ. A se scula înseamnă a-şi asuma autoritatea, a da ordine. Vezi „se va scula” în Isaia 2:19, 21. O altă ilustraţie a acestui simbol este dată prin David, care spune profetic despre Cristos: „Glasul Lui răsună, şi pământul se topeşte”. Timpul de mare strâmtorare se va precipita şi pământul (societatea organizată) se va topi sau se va dezintegra sub schimbarea de administraţie care va intra în vigoare când va răsuna glasul poruncii noului Împărat. La porunca Sa, sistemele erorii, civile, sociale şi religioase, trebuie să cadă, oricât de vechi sau de ferm înrădăcinate şi fortificate ar putea fi ele. Sabia care iese din gura Lui va pricinui prăpădul: Adevărul asupra fiecărui subiect şi sub toate aspectele lui diverse va judeca pe oameni, şi sub puterea şi domnia Lui va produce răsturnarea răului şi a erorii în miile lor de forme.

„Trâmbiţa lui Dumnezeu”. Mulţi, fără să se gândească, par să nutrească ideea că această trâmbiţă va fi un sunet literal ((B148)) în aer. Dar se va vedea că aceasta este o aşteptare neraţională, când se va observa că Pavel se referă aici la ceea ce Revelatorul numeşte „a şaptea trâmbiţă”, „cea din urmă trâmbiţă” dintr-o serie de trâmbiţe simbolice (Apoc. 11:15; 1 Cor. 15:52). Dovada că aceste referinţe sunt la aceeaşi trâmbiţă se găseşte în relatarea evenimentelor legate de fiecare din ele. Pavel menţionează învierea şi stabilirea Împărăţiei Domnului, ca fiind legate de „trâmbiţa lui Dumnezeu”, iar Revelatorul menţionează aceleaşi evenimente cu o exactitate şi mai mare. Faptul că „a şaptea” sau „cea din urmă” trâmbiţă este în mod potrivit numită „trâmbiţa lui Dumnezeu” este de asemenea evident când ne amintim că evenimentele menţionate sub cele şase trâmbiţe precedente din Apocalipsa se referă la acţiunile oamenilor, în timp ce a şaptea se referă în mod special la lucrarea Domnului şi cuprinde „ziua Domnului”. Fiindcă cele şase trâmbiţe precedente au fost simbolice — şi acest lucru este admis în general de către comentatorii şi cercetătorii care au vreo pretenţie că interpretează Apocalipsa — ar însemna o încălcare a raţiunii şi a bunului simţ a se aştepta ca a şaptea, ultima din serie, să fie un sunet literal, auzibil în aer. Şi nu numai atât, dar nu ar fi în armonie nici cu metodele generale ale Domnului, nici cu acele declaraţii ale Scripturii care arată modul secret al venirii Sale; căci un hoţ nu sună niciodată din trâmbiţă ca să-şi anunţe sosirea.

Toate cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sunt simbolice şi reprezintă şapte mari perioade de timp şi evenimentele lor. Lăsăm examinarea acestora pentru un volum următor. Este suficient să spunem aici că noi ne aflăm astăzi chiar în mijlocul evenimentelor care marchează sunetul celei de-a şaptea trâmbiţe. Glasurile puternice, înmulţirea cunoştinţei, popoarele înfuriate etc., luate în legătură cu profeţiile timpului, stabilesc aceasta ca un fapt. Multe evenimente trebuie încă să mai aibă loc înainte ca această a şaptea sau ultimă trâmbiţă să înceteze a mai suna; ca de exemplu, ((B149)) răsplătirea sfinţilor şi a profeţilor, învierea tuturor morţilor etc. De fapt ea acoperă întreaga perioadă a domniei milenare a lui Cristos, după cum se arată prin evenimentele care trebuie să aibă loc sub ea. Apoc. 10:7; 11:15,18.

Aflăm astfel că „strigătul”„glasul Arhanghelului” curs de îndeplinire. Să observăm cu grijă, de asemenea, faptul că fiecare din cele trei profeţii la care tocmai ne-am referit (Dan. 12:1; Apoc. 11:15; 1 Tes. 4:16) declară prezenţa Domnului în timpul când au loc evenimentele amintite. Ele au fost prezise chiar cu scopul de a indica felul în care prezenţa Sa nevăzută va fi manifestată acelora care au credinţă în cuvântul profeţiei. Pavel spune: „Însuşi Domnul Se va coborî cu [literal în sau în timpul] un strigăt”, glas, trâmbiţă etc.; Ioan spune că împărăţiile acestei lumi devin ale Lui în timpul acestor evenimente; iar Daniel spune: „În timpul acela se va scula [va fi prezent] marele prinţ Mihail [Cristos]” şi Îşi va lua marea Sa putere. Dacă, prin urmare, putem recunoaşte strigătul, glasurile şi sunetul trâmbiţei celei mari, trebuie să le acceptăm ca indicii nu ale faptului că Domnul va veni curând, ci mai degrabă ale faptului că El a venit şi acum este prezent şi că lucrarea secerişului de adunare a grâului şi de ardere a neghinei este deja în curs de desfăşurare. Vom vedea curând că acest lucru este cu prisosinţă dovedit prin profeţiile timpului. Totuşi prezenţa şi lucrarea Sa pot fi discernute nu prin vederea naturală, ci numai prin ochiul credinţei, prin cuvântul sigur al profeţiei.

Chiar aici n-ar trebui trecut cu vederea un alt fapt, şi anume, că „strigătul”, „glasul Arhanghelului” şi „trâmbiţa lui Dumnezeu”, toate, după cum am explicat mai sus, sunt mijloace pentru împlinirea lucrării secerişului Veacului Evanghelic. Dacă, prin urmare, vedem că nu numai sensul acestor simboluri, ci şi rezultatele prezise au loc în realitate, atunci avem dovezi în plus, atât că am interpretat corect simbolurile, cât şi că acum suntem în această perioadă ((B150)) numită „seceriş”, în care Veacul Evanghelic şi Veacul Milenar se suprapun — unul încheindu-se, iar altul începând. Mulţi nu vor avea nevoie de nici un ajutor pentru a constata că acum se desfăşoară o lucrare de separare între adevăraţii consacraţi şi creştinii doar cu numele. Mulţi pot vedea focul simbolic deja în lucrare, pot discerne „strigătul” poporului, porunca noului Împărat Emanuel şi evenimentele numite „a şaptea trâmbiţă”, şi „norii” — supunându-Şi toate lucrurile.

Am atras deja atenţia (Vol. I, pag. 237) asupra faptului că recunoaşterea lucrării secerişului în procesul ei actual este dovada prezenţei Domnului, deoarece El a spus că va fi secerătorul principal şi conducătorul întregii lucrări, şi că aceasta va fi prima Sa lucrare — „Şi iată un nor alb; şi pe nor şedea Cineva care semăna cu Fiul Omului; pe cap avea o cunună de aur iar în mână o seceră ascuţită . . . Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi . . . »” etc. (Apoc. 14:14, 16; Mat. 13:30). Lucrarea secerişului va cere patruzeci de ani pentru a fi împlinită cu totul, sfârşindu-se în 1914 d. Cr. Diferitele ei trăsături vor fi împlinite treptat, dar toate zilele ei sunt „zilele Fiului Omului” — zilele prezenţei şi ale puterii Domnului nostru — recunoscute la sfârşit de către toţi, dar la început numai de către clasa specificată de apostol — „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric”.

„Într-o flacără de foc.” Următoarea din aceste declaraţii simbolice poate fi repede înţeleasă, dacă se va ţine minte sensul simbolurilor, foc etc., deja explicate (Vol. I, pag. 317). Ea spune: „La descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”. 2 Tes. 1:8.

((B151))

Exprimat literal, înţelegem că aceasta înseamnă că în ziua Lui (Veacul Milenar) prezenţa Domnului nostru va fi descoperită sau manifestată lumii din poziţia Sa de control spiritual („cer”), prin mânia şi pedeapsa care vor veni atunci asupra răului şi răufăcătorilor. Va fi o mânie mistuitoare, aşa cum este arătată prin simbolul foc, şi nu va lăsa nici rădăcină, nici ramură din sistemele rele, din eroare şi din asuprire, sau din cei care păcătuiesc voit; şi toţi cei mândri şi toţi răufăcătorii vor fi arşi ca miriştea în această Zi Milenară. La începutul ei — în această perioadă de „seceriş” — acest foc va arde foarte furios, mistuind mândria şi răul, care acum au o creştere atât de rodnică. Fericiţi cei care îşi vor preda mândria şi răul spre a fi distruse, pentru ca ei înşişi să nu fie deopotrivă nimiciţi (în „moartea a doua”), după cum unii împotrivitori vor fi evident nimiciţi în decursul Veacului Milenar. Despre acest timp citim: „Căci iată, vine ziua care va arde ca un cuptor! Toţi cei mândri şi toţi cei răi vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină, nici ramură”. Mal. 4:1.

„Îngerii puterii”, mesagerii sau agenţii puterii Lui sunt diferiţi şi se poate în mod potrivit înţelege că se aplică şi includ toate diferitele mijloace, însufleţite şi neînsufleţite, care vor fi folosite de Domnul nostru pentru a răsturna sistemele rele din prezent şi pentru a pedepsi pe răufăcători.

În timp ce mânia sau răzbunarea Domnului se va arăta astfel într-o flacără de foc, prin strâmtorare mistuitoare, cum nu s-a mai cunoscut niciodată înainte — atât de generală şi de larg răspândită şi atât de distructivă pentru rău — dreptatea şi cei drepţi vor începe să fie favorizaţi. Şi pe măsură ce aceste procedee vor deveni tot mai evidente, oamenii vor începe să tragă concluzia că o putere nouă a preluat controlul afacerilor umane; şi astfel prezenţa Domnului nostru ca Împărat al Împăraţilor va fi descoperită ((B152)) lumii. El Se va descoperi „într-o flacără de foc, aducând răzbunare [atât] peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu [care de fapt nu cunosc pe Dumnezeu, dar care nici nu ascultă de lumina conştiinţei, pe care cu toţii o au într-o anumită măsură], [cât] şi peste cei care [deşi cunosc pe Dumnezeu, totuşi] nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos”.

Sub pedepsele şi sub lumina crescândă şi ocaziile favorabile din ziua Milenară, toţi vor fi aduşi la o atât de clară cunoştinţă a adevărului şi la calea dreptăţii, încât nu vor avea scuza ignoranţei sau a incapacităţii de a se supune adevărului; iar cei care în mod persistent vor continua ca vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii vor fi pedepsiţi cu nimicire veşnică (o nimicire din care nu va mai fi înviere) de la prezenţa Domnului şi de la slava puterii Lui.

„Cu putere Şi cu mare slavă.” Această declaraţie este în sensul că lumea va vedea pe Fiul Omului venind, înainte ca Împărăţia Lui să fie pe deplin stabilită sau ca moştenitorii împreună cu El să fie toţi adunaţi şi înălţaţi cu El. Şi văzând venirea Lui, toate seminţiile pământului se vor boci — „vor vedea pe Fiul Omului venind . . . cu putere şi cu mare slavă”.

Lumea vede deja norii strâmtorării îngrămădindu-se şi întunecându-se; ea îşi dă seama că o putere căreia nu-i poate face faţă este acum în acţiune în afacerile oamenilor; viitorul apropiat, din perspectiva prezentă, este întunecat şi prevestitor de rele pentru toţi cei care au suficientă inteligenţă să remarce orientarea evenimentelor. Oamenii cugetători observă stăruinţa cu care problemele de corectitudine şi incorectitudine, dreptate şi nedreptate le sunt impuse atenţiei, cerând o expresie a principiilor individuale ale lor. Mulţi recunosc slava şi puterea noului Conducător al pământului, însă din cauză că în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei nu-L recunosc pe Împăratul Însuşi. Oamenii văd norii şi prin urmare Îl văd venind în ((B153)) nori cu putere şi mare slavă [slava puterii şi dreptăţii], dar ei nu-L recunosc. Până când norii nu vor fi aruncat grindină şi cărbuni de foc (Ps. 18:12, 13) pentru a doborî mândria oamenilor, egoismul şi prejudecăţile, şi a le nimici, până atunci norii nu vor dispărea şi nu vor descoperi întreaga maiestate şi glorie a prezenţei lui Cristos. Dacă oamenii ar lua în considerare şi ar asculta glasul Domnului, care conduce acum cursul dreptăţii şi avertizează cu privire la răsplătirea iminentă, marele dezastru din viitorul apropiat ar putea fi evitat; „Dumnezeu vorbeşte însă când într-un fel, când într-altul, dar omul nu ia seama. . . . Atunci [prin bubuitul tunetului din „ziua strâmtorării”], El deschide urechile oamenilor şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să-l ferească de mândrie”.

„Iată, El vine cu norii” şi la timpul cuvenit „orice ochi Îl va vedea [discerne]”, Îi va recunoaşte prezenţa, puterea şi autoritatea; şi toţi vor trebui, fie că vor vrea fie că nu, să I se supună, până la dezlegarea lui Satan pentru puţină vreme, la încheierea Mileniului, când, după o deplină experienţă, le va fi încercată deplin dispoziţia de supunere sau nesupunere, iar cei nesupuşi vor fi nimiciţi — în a doua moarte, numită simbolic iazul de foc. Apoc. 21:8.

Astfel văzute, toate aceste explicaţii simbolice ale modului venirii Domnului nostru sunt în perfect acord cu afirmaţiile clare care declară că prezenţa Sa va fi secretă pentru un timp, cunoscută numai de cei veghetori.

În acelaşi fel

Care este atunci învăţătura din declaraţia îngerului la plecarea Domnului nostru — Fapte 1:11 — „Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”?

O examinare atentă a acestui text va arăta armonia lui cu cele spuse mai sus. Mulţi par să creadă că pasajul spune, ((B154)) cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, aşa, în acelaşi fel, Îl veţi vedea venind iarăşi. Aceştia să-l citească tot mereu, până când vor observa faptul că el nu spune că aceia care L-au văzut plecând Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că felul venirii Lui va fi ca felul plecării Lui. Cum a fost deci felul plecării Lui? A fost cu mare splendoare şi cu mare demonstraţie? A fost cu sunet de trâmbiţă, cu glasuri şi cu un strigăt mare străbătând aerul, iar persoana Domnului strălucind în slavă şi strălucire supranaturală? Dacă era aşa, atunci ar trebui să aşteptăm venirea Lui din nou „în acelaşi fel”. Pe de altă parte, n-a fost cât se poate de liniştită şi de secretă, potrivită scopului Său de a avea martori pe deplin convinşi de acest fapt? Nimeni nu L-a văzut sau n-a ştiut despre acel fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Declaraţia Sa (Ioan 14:19), „Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea”, n-a fost încă dovedită ca neîntemeiată; căci în afară de fraţi nimeni nu I-a văzut nici măcar arătările după înviere şi nimeni altcineva n-a fost martor la înălţarea Sa. Şi în acelaşi fel cum a plecat (liniştit, secret, în ceea ce priveşte lumea, şi neştiut de alţii în afară de ucenicii Săi), tot aşa, ridicat mâinile şi i-a binecuvântat, tot aşa, când vine iarăşi, vine pentru ca bucuria să le fie deplină, după cum a spus: „Voi veni din nou şi vă voi lua la Mine”. „Vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura şi nimeni nu va lua de la voi bucuria voastră.” Luca 24:50, 51; Ioan 14:3; 16:22.

Îngerul de asemenea se pare că a accentuat în mod special faptul că venirea din nou va fi venirea „aceluiaşi Isus” — acelaşi care a lăsat slava pe care o avea cu Tatăl înainte de a fi lumea şi a devenit om — S-a făcut sărac pentru ca noi să ne îmbogăţim; acelaşi Isus care a murit pe Calvar; acelaşi Isus care a înviat a treia zi ca spirit dătător de viaţă; acelaşi ((B155)) Isus care Şi-a manifestat schimbarea în timpul celor patruzeci de zile — acelaŞi Isus înălţat acum la cer. Da, acelaşi Isus care a făcut două schimbări de natură — prima de la spirituală la umană, iar apoi de la umană la divină. Aceste schimbări de natură nu I-au distrus individualitatea. Identitatea Sa s-a păstrat, după cum ne asigură îngerul, fie că filosofia acestui fapt este înţeleasă sau nu; şi chiar dacă noi nu-L vom mai cunoaşte după trup (ca om), ci trebuie să ne amintim de înălţarea Sa, că El este acum de natură divină, spirituală, şi trebuie să-I aşteptăm venirea în armonie cu schimbarea şi înălţarea Sa, totuşi ne putem aminti că El este acelaşi Isus iubitor şi că în această privinţă nu este schimbat. „Acelaşi Isus” care, deşi prezent în cele patruzeci de zile după înviere, a fost văzut numai de către ucenici, şi de către ei numai foarte scurt, este Cel care la a doua prezenţă a Sa va fi tot aşa de invizibil pentru lume cum a fost în cele patruzeci de zile premergătoare înălţării Sale. Trebuie să ne amintim că El nu vine pentru a Se oferi ca jertfă şi ca atare nu mai are nevoie de un corp uman pregătit pentru sacrificiu (Evr. 10:5). Toate acestea au trecut acum; El nu mai moare, ci acum vine să conducă, să binecuvânteze şi să ridice omenirea răscumpărată.

Domnul nostru ne dă o foarte frumoasă ilustraţie a felului în care se va descoperi prezenţa Sa, când zice: „Căci aşa cum iese lumina strălucitoare de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:27). Faptul că cele mai multe traduceri ale acestui verset sunt greşite, folosind cuvântul fulger acolo unde semnificaţia este aceea de lumina soarelui, este evident, pentru că sclipirile fulgerului nu ies de la răsărit şi nu strălucesc până la apus. Adesea ele ies şi din alte puncte cardinale, şi rareori, de cumva se întâmplă, scapără clar de la un capăt al cerului la altul. Ilustraţia Domnului, şi singura care se potriveşte cuvintelor Sale, este strălucirea soarelui, care iese invariabil ((B156)) de la răsărit şi luminează chiar până la apus. Cuvântul grecesc astrape, folosit aici, se vede astfel că este incorect redat în acest text, precum şi în relatarea aceloraşi cuvinte de către Luca (17:24). Un alt exemplu de folosire a cuvântului astrape de către Domnul nostru se găseşte în Luca 11:36, unde se aplică la strălucirea unei lămpi, şi în versiunea comună este redat prin „strălucire”. Ideile greşite despre felul venirii şi descoperirii Domnului nostru, fixate puternic în mintea traducătorilor, i-au dus la această greşeală de a traduce cuvântul astrape prin „fulger”. Ei au presupus că El se va descoperi deodată, asemenea unei sclipiri de fulger, şi nu treptat ca lumina răsăritului de soare. Dar ce frumoasă este imaginea răsăritului de soare pentru a ilustra ivirea treptată a adevărului şi a binecuvântării în ziua prezenţei Sale. Domnul îi asociază pe biruitori cu Sine Însuşi în această imagine, zicând: „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Iar profetul, folosind aceeaşi imagine, spune: „Va răsări Soarele dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile lui”. Ivirea zorilor este treptată, dar în cele din urmă strălucirea întreagă, clară, va izgoni cu totul întunericul răului, al ignoranţei, al superstiţiei şi al păcatului.

O traducere imperfectă a cuvântului parousia a ajutat de asemenea la ascunderea sensului acestui pasaj. În traducerea Emphatic Diaglott şi în cea a profesorului Young este redat prin prezenţă; în a lui Rotherham prin sosire, în timp ce în versiunea comună este redat venire. Şi deşi versiunea revizuită păstrează această redare eronată — venire — totuşi în redarea marginală [la traducerea engleză — n. e.] recunoaşte că definiţia adevărată a cuvântului grecesc este „prezenţă”. Cuvântul grecesc parousia înseamnă fără excepţie prezenţă personală, ca fiind venit, fiind sosit; şi nu trebuie niciodată să fie înţeles că înseamnă a fi pe cale, aşa cum este folosit în general cuvântul englezesc venire. Textul pe care-l examinăm învaţă prin urmare că după cum lumina soarelui ((B157)) se iveşte treptat, tot aşa treptat va fi manifestată sau descoperită şi prezenţa Fiului Omului.

Domnul nostru a legat de această ilustraţie cuvinte de prevenire pentru a ne pune în gardă împotriva anumitor erori care vor fi promovate cam la vremea venirii Sale a doua, calculate să ducă Biserica în rătăcire. „Iată, v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi. Căci, aşa cum iese fulgerul [soarele] de la răsărit şi se arată [treptat] până la apus, aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului”. Astfel Domnul nostru ne pune în gardă împotriva a două erori care cresc rapid în zilele noastre. Una este că Domnul nostru va veni în trup în pustia sau deşertul Palestinei; şi crezând astfel, mulţi au mers acolo, aşteptând să-L vadă pe Isus în trup, cu urmele rănilor ca şi atunci când a fost răstignit. Aşteptându-L aşa cum a fost, şi nu „aşa cum este”, ei greşesc grav şi se orbesc pe ei înşişi faţă de adevăr, cum au făcut evreii la întâia venire. Aceste aşteptări false conduc această clasă spre a interpreta literal declaraţia profetului (Zah. 14:4), „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor” etc.* Orbiţi de aşteptări false, ei nu văd că „picioarele” din acest pasaj sunt figurative, la fel ca şi în Ps. 91:12; Isa. 52:7; Ps. 8:6; 110:1; Efes. 6:15; Deuter. 33:3 şi în multe alte pasaje. Dacă ar şti ce să aştepte, ei ar şti să nu meargă la Ierusalim să-L caute pe omul Cristos Isus, căci Regele Cel mult înălţat vine ca lumina soarelui, făcându-Şi simţită prezenţa şi influenţa în lumea întreagă. De aceea, „să nu vă duceţi acolo”.

„Deci, dacă vă vor zice: . . . «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi!” Spiritismul, întotdeauna gata să înşele prin falsuri şi întotdeauna gata să folosească adevăruri înaintate ca o haină de lumină (2 Cor. 11:13, 14), n-a ezitat să pretindă

*Lăsăm examinarea acestei profeţii pentru o altă ocazie.

((B158))

că noi suntem în perioada unei schimbări de dispensaţie, în aurora unui veac glorios. Printre alte asemenea lucruri, unii dintre ei învaţă chiar că Cristos este prezent, şi, nu ne îndoim, curând vor oferi şedinţe în care vor pretinde că-L arată în cămăruţe interioare. Dacă eroarea se va prezenta sub această formă, sau sub oricare alta, să ne amintim cuvintele Domnului nostru şi să respingem toate aceste pretenţii ca fiind false, ştiind că nu aşa Îşi va descoperi prezenţa, ci „ca lumina soarelui”, ivindu-se treptat — „Soarele dreptăţii va răsări, şi vindecarea va fi sub aripile Lui”.

Parousia Domnului nostru în seceriş

Limba greacă este o limbă foarte exactă: un fapt care-i sporeşte mult valoarea prin aceea că dă expresie exactă adevărului. Astfel, de exemplu, cuvântul a veni, din Bibliile noastre englezeşti comune, este folosit pentru a traduce treizeci şi două de cuvinte greceşti, fiecare din ele având o uşoară nuanţă de diferenţă. Exemple: ephistemi înseamnă a surprinde, ca în Luca 21:34 — „să vină peste voi [să vă surprindă] fără veste”; sunerchomai înseamnă a se strânge sau a veni împreună, ca în 1 Corinteni 11:18 — „vă strângeţi ca adunare”; proserchomai înseamnă a se apropia sau „să ne apropiem deci cu deplină încredere”; heko înseamnă a sosi sau a fi venit, sau venit, ca şi cum acţiunea venirii este împlinită, ca în Ioan 2:4 — „nu Mi-a venit încă ceasul”; enistemi înseamnă a fi prezent şi aşa este tradus, cu excepţia a două locuri unde ar trebui tradus aşa: 2 Timotei 3:1 — „vor fi” — prezente — „timpuri grele”; şi 2 Tesaloniceni 2:2 — „că ziua Domnului ar fi venit chiar”– ar fi prezentă [în româneşte este redat corect — n. e.]. Parousia, de asemenea, înseamnă prezenţă şi n-ar trebui niciodată tradus venire, ca în Biblia comună engleză, unde este redat de două ori cum se cuvine, prezenţă (2 Cor. 10:10; Filip. 2:12). „Emphatic Diaglott”, o traducere foarte valoroasă a Noului Testament, redă parousia cum trebuie, Prezenţă, aproape în toate locurile unde apare cuvântul.

((B159))

Ceea ce dorim să studiem acum este folosirea în Noul Testament a celor două cuvinte greceşti, heko şi parousia, şi îndeosebi a celui de-al doilea, fiindcă o apreciere corectă a semnificaţiei lor aruncă lumină asupra felului întoarcerii Domnului nostru, prin pasajele în care ele apar, în vreme ce traducerea comună, dar eronată, întunecă tocmai punctul pe care ar trebui să-l lumineze.*


*Cuvântul parousia apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament grecesc şi numai de două ori este tradus corect, prezenţă, în versiunea comună engleză (şi română — n. e.) (2 Cor. 10:10; Fil. 2:12). Celelalte locuri în care este incorect tradus prin venire sunt următoarele: Mat. 24:3, 27, 37, 39; 1 Cor. 15:23; 16:17; 2 Cor. 7:6, 7; Filip. 1:26; 1 Tes. 2:19; 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tes. 2:1, 8, 9; Iac. 5:7, 8; 2 Pet. 1:16; 3:4, 12; 1 Ioan 2:28.


Având în minte ideea corectă cu privire la sensul cuvântului parousia — nu aceea de venire, ca fiind pe cale, ci aceea de prezenţă, în care este folosit cuvântul. Şi din acestea vom învăţa că prezenţă nu împlică neapărat vedere, ci că se aplică deopotrivă şi la lucruri prezente dar nevăzute. Astfel, de exemplu, îngerii, fiinţe spirituale, pot fi prezenţi cu noi, totuşi nevăzuţi, întocmai cum Domnul nostru a fost prezent în lume şi adesea cu ucenicii în cele patruzeci de zile după învierea Sa, fără să fie văzut de lume, sau de ucenicii Săi, cu excepţia celor câteva ocazii scurte la care deja ne-am referit. Zilele acelea au fost zilele parousiei (prezenţei) Sale, întocmai cum fuseseră şi cei treizeci şi trei de ani şi jumătate de dinainte.

În convorbirea care a precedat întrebarea din Matei 24:3, Domnul nostru prevestise nimicirea templului şi lepădarea Israelului după trup până la o vreme când Îl vor recunoaşte cu bucurie ca Mesia al lor şi când vor zice: „Binecuvântat este Cel care vine . . .”. El le spusese ucenicilor Săi că Se va duce şi va veni iarăşi şi-i va lua la Sine. El a numit ziua lor „secerişul” sau sfârşitul acelui veac, şi le-a spus despre un „seceriş” viitor, la vremea ((B160)) venirii Sale a doua (Mat. 9:37, 38; 13:39, 40). Fără îndoială, amintindu-şi că puţini L-au recunoscut ca Cristosul la întâia venire, ei doreau să ştie cum ar putea fi recunoscut în mod sigur la a doua venire — aşteptând probabil ca a doua venire a Sa să aibă loc în zilele lor. De aceea ei L-au întrebat: „Care va fi semnul [indiciul] parousiei [prezenţei] Tale şi al sfârşitului veacului?”

Din cauza predispoziţiei lor de a amesteca evenimentele de la încheiereaVeacului Iudeu, sau secerişul, în care se aflau deja, cu „secerişul” atunci încă viitor, sau sfârşitul Dispensaţiei Evanghelice, Domnul nostru le-a făcut o relatare foarte amănunţită a evenimentelor care trebuiau să intervină, indicând trecerea unei perioade deoarece nici chiar El nu ştia atunci cât va fi de lungă. Marcu 13:32.

Răspunsul Domnului nostru din Matei 24, versetele 1-14, acoperă întregul Veac Evanghelic; iar cuvintele Sale din versetele 15-22 au o dublă aplicare — literală, la încheierea Veacului Iudeu, şi figurativă, la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, pentru care Veacul Iudeu a fost o umbră. Versetele 23-26 conţin cuvinte de avertizare împotriva cristoşilor mincinoşi, iar în versetul 27 ajunge la întrebarea privitoare la parousia Sa şi declară [tradus corect]: „Căci cum lumina strălucitoare [lumina soarelui] vine de la răsărit şi luminează până la apus, aşa va fi parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Lumina soarelui se arată imediat, dar fără zgomot; şi este discernută mai întâi de cei ce sunt treji primii.

Lăsând alte aspecte intermediare din cuvântarea Domnului nostru pentru a fi examinate la locul lor cuvenit, remarcăm a doua referire la întrebarea privitoare la parousia Sa, în versetele 37 şi 39. El zice: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Observăm că nu se face comparaţia între venirea lui Noe şi venirea ((B161)) Domnului nostru, nici între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Nu se face deloc referire la venirea lui Noe şi nu se face referire nici la venirea Domnului nostru; căci, după cum s-a spus deja, parousia nu înseamnă venire, ci prezenţă. Comparaţia este deci între timpul prezenţei lui Noe printre oameni „înainte de potop” şi timpul prezenţei lui Cristos în lume, la a doua venire a Sa, înainte de foc — de necazul extrem din Ziua Domnului cu care se încheie acest veac.

Şi deşi oamenii erau răi în zilele lui Noe, înainte de potop, şi vor fi răi şi în timpul prezenţei Domnului nostru, înainte să vină peste ei focul arzător al necazului, totuşi nu acesta este punctul de comparaţie sau de asemănare la care Se referă Domnul nostru; pentru că răutatea a prisosit în fiecare veac. Punctul de comparaţie este clar declarat şi este văzut cu uşurinţă dacă citim critic: Oamenii, cu excepţia membrilor familiei lui Noe, erau ignoranţi în privinţa furtunii care venea şi neîncrezători în privinţa mărturiei lui Noe şi a familiei lui, şi de aceea ei „n-au ştiut nimic”; şi acesta este punctul de comparaţie. Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului. Nimeni nu va crede în afară de cei din familia lui Dumnezeu: ceilalţi „nu vor şti nimic”, până când societatea, aşa cum este organizată acum, va începe să se topească de căldura mare a timpului de necaz care este acum iminent. Acest lucru este ilustrat prin cuvintele: „Cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau [Luca 17:28 adaugă „sădeau şi zideau”], până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la parousia [prezenţa] Fiului Omului”. Prin urmare, în timpul prezenţei Fiului Omului lumea va continua, mâncând, bând, sădind, clădind şi căsătorindu-se — lucruri menţionate nu pentru că sunt păcătoase, ci pentru că arată ignoranţa oamenilor în privinţa prezenţei Domnului şi a strâmtorării care va predomina în lume. Acesta este deci răspunsul Domnului ((B162)) nostru la întrebarea ucenicilor: Care va fi semnul [indiciul] prezenţei [parousiei] Tale şi al sfârşitului, sau al secerişului, veacului? În esenţă El spune: Nu va fi nici un semn pentru masele lumeşti; ele nu vor şti despre prezenţa Mea şi despre noile schimbări dispensaţionale. Numai cei puţini vor şti, şi ei vor fi învăţaţi de Dumnezeu (într-un fel care nu este explicat aici) înainte de a exista vreun semn (indiciu) pe care cei lumeşti să-l poată discerne.

Relatarea aceleiaşi cuvântări de către Luca (Luca 17:26-29), deşi nu este în aceleaşi cuvinte, este în perfect acord. Luca nu foloseşte cuvântul parousia, însă el exprimă exact aceeaşi idee zicând: „Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului” — în zilele prezenţei Sale. Nu înainte de zilele Sale, nici după zilele Sale, ci în (în timpul) zilele Sale, lumea va continua, mâncând, bând, căsătorindu-se, cumpărând şi vânzând, sădind şi clădind. Aceste scripturi deci, învaţă clar că Domnul nostru va fi prezent la sfârşitul acestui veac, cu totul necunoscut lumii şi nevăzut de ea.

Cu toate că nu va mai fi niciodată un potop ca să nimicească pământul (Gen. 9:11), este scris că tot pământul va fi mistuit de focul geloziei lui Dumnezeu (Ţef. 3:8) — nu pământul literal, fizic, ci ordinea de lucruri în afară de Noe şi familia sa, iar în cel din urmă prin arderea tuturor în afară de familia lui Dumnezeu în focul simbolic — în marea strâmtorare din Ziua Domnului. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu vor fi socotiţi vrednici să scape de toate aceste lucruri care vin pe pământ (Luca 21:36); nu în mod necesar prin faptul că vor fi luaţi de pe pământ, ci posibil prin faptul că vor fi făcuţi inatacabili de foc, ca în ilustraţia tipică a celor trei evrei care umblau în mijlocul cuptorului încălzit de şapte ori mai tare, ale căror haine nu aveau nici miros de foc, pentru că unul ca Fiul lui Dumnezeu era prezent cu ei. Dan. 3:19-25.

((B163))

Acum vom examina scripturi care învaţă că mulţi din Biserică vor fi pentru un timp în ignoranţă în legătură cu prezenţa Domnului, cu „secerişul” şi cu sfârşitul acestui veac, în timp ce El este de fapt prezent şi lucrarea secerişului progresează.

Ultimele versete din Matei 24, de la versetul 42 înainte, sunt foarte semnificative. În versetul 37 Domnul nostru arătase că lumea nu va şti de parousia Fiului Omului, iar acum El îi previne pe ucenicii Săi declaraţi că dacă nu veghează vor fi în mod asemănător în întuneric cu privire la parousia Sa. El zice: „Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce ceas vine [erchomai — soseşte] Domnul vostru”. Dacă oamenii ar aştepta un hoţ la un anumit timp, ei ar sta treji ca să nu fie luaţi prin surprindere; tot aşa şi voi, să fiţi totdeauna treji, totdeauna gata şi totdeauna veghind pentru prima dovadă a parousiei Mele. Ca răspuns la întrebarea voastră, „Când se vor întâmpla aceste lucruri?”, Eu vă spun doar să vegheaţi şi să fiţi gata, şi când voi sosi, când voi fi prezent, voi comunica faptul acesta tuturor celor veghetori şi credincioşi, şi numai ei vor avea dreptul să ştie. Toţi ceilalţi vor fi şi trebuie să fie în întunericul de afară şi vor trebui să înveţe cu lumea şi ca ea — prin strâmtorare.

„Care este deci [sau atunci, în seceriş]” robul credincios şi înţelept, pe care l-a pus* Stăpânul său peste ceata slugilor sale, să le dea hrana la timp? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea lui [erchomai] — toate averile sale” — întregul depozit mare al preţiosului adevăr va fi deschis pentru astfel de robi credincioşi, pentru a înarma, a aproviziona, a hrăni întreaga casă a credinţei.


*Manuscrisele Sinaitic şi Vatican redau „îl va face”.


Dar dacă inima robului nu este dreaptă, el va zice: Stăpânul meu întârzie [n-a sosit], şi va începe să bată [să se opună şi să contrazică] pe tovarăşii săi [pe cei care se deosebesc de el, pe cei care, prin urmare, spun contrariul ((B164)) — Domnul meu nu întârzie, ci a veniteste prezent]. Un asemenea rob se poate pune să mănânce şi să bea cu beţivii [să se îmbete cu spiritul lumii], dar Stăpânul acelui rob va veni [greceşte heko — va fi sosit] într-o zi în care nu se aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie şi-l va tăia [de la privilegiul de a fi unul din robii care să dea casei hrană la timp potrivit], şi-i va da partea împreună cu făţarnicii. [Chiar dacă nu va fi un făţarnic, ci un rob adevărat, el trebuie, fiindcă a fost necredincios şi supraîncărcat, să-şi aibă partea cu făţarnicii în dezorientarea şi strâmtorarea care vine asupra Babilonului.] „Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”

Cele menţionate mai sus, examinate cu grijă, ne învaţă clar că la sfârşitul acestui veac va fi o clasă care va nega că Domnul este prezent (nu va nega că El va veni odată, ci că a venit), şi care va lovi sau se va opune cu asprime acelor tovarăşi care trebuie, prin urmare, să înveţe contrariul — că Domnul a venit. Care este robul credincios, adevărat, şi care este cel în eroare, este clar declarat de către Domnul nostru. Cel credincios pe care îl găseşte dând „hrana” de sezon, va fi înălţat şi i se va da administrare mai deplină peste depozitul adevărului, cu abilitate crescută de a-l prezenta casei, pe când cel necredincios va fi treptat separat şi atras într-o tot mai mare armonie cu cei pretinşi sau făţarnici. Şi să observăm faptul că cel necredincios este tăiat sau separat la timpul pe care nu-l ştie — în timpul secerişului — în timp ce Domnul lui este într-adevăr prezent neştiut de el, căutându-Şi şi adunându-Şi mărgăritarele. Mat. 13:30; Ps. 50:5; Mal. 3:17; Mat. 24:31.

Specificăm aici numai pentru a arăta că în răspunsul la întrebarea ucenicilor despre semnele şi dovezile prezenţei Sale a doua, Domnul nostru a arătat că nici lumea, nici robii necredincioşi nu vor fi conştienţi de ea, până când focul intens al necazului va fi cel puţin început. Iar cei ((B165)) credincioşi, evident, Îl vor vedea prezent numai prin ochiul credinţei — prin Scripturile scrise mai înainte pentru învăţătura lor, ca să fie înţelese când sunt cuvenite. Adevărurile prezente asupra fiecărui subiect sunt părţi din „averile Sale” şi din comorile noi şi vechi pe care Domnul nostru le-a păstrat pentru noi şi pe care ni le dă acum cu generozitate. Mat. 24:45-47.

În timp ce astfel, prin indiciile prezise, Domnul a făcut o amplă pregătire pentru ca Biserica să fie în stare să-I recunoască prezenţa când aceasta va fi cuvenită, deşi ei nu trebuiau să-L vadă cu ochii naturali, El de asemenea ne-a prevenit împotriva înşelărilor care se vor ridica — înşelări care vor părea atât de plauzibile încât să amăgească, dacă ar fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Dar acest lucru nu este cu putinţă, deoarece toţi cei aleşi dau atenţie serioasă prevenirii şi se familiarizează sârguincios cu indiciile prezise ale prezenţei Sale, şi veghează la împlinirea lor. Cei care sunt altfel înclinaţi nu sunt din clasa celor aleşi. Numai biruitorii vor domni împreună cu Domnul. Aceste înşelări, după cum se va arăta într-un capitol următor, există deja şi amăgesc pe mulţi. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, cei aleşi sunt preveniţi şi înarmaţi din timp şi nu vor fi nici amăgiţi, nici descurajaţi. Deşi în jurul Lui sunt nori şi întuneric, ei Îi recunosc prezenţa şi se bucură că eliberarea lor se apropie. Dacă va zice cineva: Iată, Cristosul este aici sau acolo [într-un loc anumit] să nu-l credeţi. Şi dacă vă vor zice, iată, este în pustie, să nu vă duceţi; iată, este în odăiţe ascunse, să nu credeţi; căci, aşa cum este lumina strălucitoare a soarelui, care răsare treptat pe pământ şi-l umple, aşa va fi şi prezenţa Lui (Mat. 24:23, 26, 27). Ea va fi manifestată cum a fost prezis, prin lumina aurorei adevărului — adevăr asupra fiecărui subiect, cum o vedem acum dezvăluindu-se atât de rapid şi de glorios. Încă câţiva ani, şi Soarele dreptăţii va fi răsărit complet cu ((B166)) vindecare în razele sale pentru a binecuvânta şi ridica lumea doborâtă de moarte.

Având în vedere dovezile prezentate în acest capitol, în cele precedente şi în cele următoare, nu ezităm să anunţăm vestea îmbucurătoare pentru inimă, că secerişul Veacului Evanghelic este asupra noastră şi că Învăţătorul este iarăşi prezent ca Secerător Principal — nu în trup de carne, ca în secerişul iudaic, ci în putere şi mare slavă, ca Cristosul divin „foarte sus înălţat”, al cărui corp glorios este acum „reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui”, cu toate că persoana Sa glorioasă este cu gingăşie ascunsă de vederea umană. El inaugurează domnia Sa de dreptate; secera adevărului face despărţirea; El adună în unitate de inimă şi minte primele roade coapte ale Israelului spiritual şi curând acest „trup” ales, complet, va guverna şi binecuvânta lumea.

Acest anunţ este făcut aici, pentru ca în continuare cititorul să poată avea o idee mai clară despre ceea ce profeţiile timpului indică în modul cel mai deosebit, când se va arăta că secerişul şi toate evenimentele care-l însoţesc îşi au acum timpul cuvenit din punct de vedere cronologic şi că ele se întâmplă aşa cum au fost prezise.

Astfel văzute, aceste profeţii ale timpului, şi toată această particularitate a învăţăturii cu privire la felul şi la împrejurările care însoţesc arătarea Domnului, n-au fost date ca să alarmeze lumea, nici să satisfacă o curiozitate deşartă, nici să trezească o biserică nominală adormită, ci ele au fost date pentru ca acei care nu dorm şi nu sunt din lume, ci care sunt treji, consacraţi şi credincioşi, şi studiază serios planul Tatălui lor, să poată fi informaţi despre semnificaţia evenimentelor care se petrec, şi să nu fie în întuneric în privinţa unui subiect şi a unor evenimente care nu se pot discerne cu certitudine pe nici o altă cale — secerişul, prezenţa marelui Secerător, treierarea şi cernerea grâului adevărat, legarea în snopi şi arderea neghinei în timpul de strâmtorare etc.

((B167))

Batjocorirea prezisă

Apostolul Petru descrie cum unii dintre robii necredincioşi şi făţarnici vor batjocori în timpul prezenţei Domnului, întocmai cum au batjocorit şi în zilele lui Noe (2 Pet. 3:3, 4, 10, 12). Să remarcăm că apostolul a scris Bisericii şi că batjocoritorii despre care vorbeşte sunt în biserica nominală şi declară că sunt interesaţi în lucrarea şi planul Domnului, şi prin urmare cred că El va veni cândva. Batjocorirea descrisă este tocmai asupra subiectului remarcat aici, şi este aşa cum auzim şi vom auzi din partea creştinilor declaraţi ori de câte ori este prezentat subiectul prezenţei şi lucrării secerişului etc. Creştinii în general, înainte de a examina subiectul, au astfel de idei că focul, trâmbiţele, glasurile etc. se vor manifesta literal şi că vor vedea pe Domnul coborând prin aer, cu un corp de carne strălucitor, încât atunci când vor auzi despre prezenţa Sa invizibilă, fără a-şi face timp să investigheze un subiect în legătură cu care se simt atât de siguri, fiind ocupaţi cu planuri lumeşti şi fiind îmbătaţi de spiritul lumii, vor respinge repede subiectul ca nefiind vrednic de investigare.

La această clasă de creştini pretinşi se referă apostolul, zicând: „În zilele din urmă [în anii de încheiere a Veacului Evanghelic — în „seceriş”], vor veni batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele [planurile, teoriile etc.] lor şi zicând: «Unde este făgăduinţa prezenţei [parousiei] Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei»”. Când se face referire la declaraţia Domnului nostru (Mat. 24:37-39; Luca 17:26), că în zilele Lui, în zilele prezenţei Lui, lucrurile într-adevăr vor continua ca înainte, şi că, precum în zilele lui Noe, oamenii vor mânca, vor bea, se vor căsători, vor sădi şi vor clădi; şi că, după cum s-a întâmplat atunci, lumea nu va şti nimic despre prezenţa Sa şi nu va desluşi semnele schimbărilor rapide şi ((B168)) mari care se petrec, ei sunt prea ocupaţi ca să analizeze cu grijă mărturia şi continuă numai să batjocorească.

Vai! zice Petru, ei uită marea schimbare care a avut loc în zilele lui Noe; iar apoi, prin simbolul focului, el descrie copleşitorul potop de strâmtorare care va surprinde în curând lumea întreagă, răsturnând cu totul întreaga conducere civilă şi eclesiastică [cerurile] şi topind întreaga structură socială [pământul] — producând anarhie şi haos social, până când vor fi pe deplin stabilite atât cerurile noi [puterile conducătoare — Împărăţia lui Dumnezeu], cât şi un pământ nou [societatea organizată pe o bază nouă şi mai bună, de iubire, egalitate şi dreptate]. Apostolul ne aminteşte apoi (vers. 8) că această Zi a prezenţei Domnului, în care Biserica a sperat şi pe care a aşteptat-o de multă vreme, este o zi de o mie de ani — Mileniul domniei lui Cristos.

În versetul 10 el ne asigură că „Ziua Domnului va sosi [greceşte hekoca un hoţ noaptea”* [pe neobservate, în linişte; ea va fi prezentă în timp ce unii vor batjocori şi vor bate pe robii confraţi care spun adevărul]. Apoi apostolul îi îndeamnă pe sfinţi să se despartă de lume, ca să nu fie înghiţiţi de politică, de câştig de bani etc., ci să iubească lucrurile de sus. El zice: Văzând că în planul lui Dumnezeu condiţiile pământeşti de acum sunt numai temporare şi în curând vor da loc ordinii mai bune, ce fel de oameni ar trebui să fim noi, în ceea ce priveşte purtarea sfântă şi evlavia? — „aşteptând prezenţa [parousia] Zilei lui Dumnezeu?” — veghind la dovezile (semnele) care demonstrează că ea a venit.


*Manuscrisele vechi omit aici cuvântul „noaptea”.


Şi, mulţumim lui Dumnezeu, pregătirile Sale sunt atât de bogate încât toţi cei evlavioşi, care aşteaptă ziua aceea, vor avea cunoştinţă de ea înainte ca focul mâniei să izbucnească pe deplin. Prin Pavel El ne asigură că nici unul din copiii luminii nu va fi lăsat în întuneric, pentru ca ziua aceea să-i ia ((B169)) prin surprindere (1 Tes. 5:4). De aceea, cu toate că suntem deja în ziua prezenţei Domnului şi la începutul marelui foc al strâmtorării, vedem că este chiar aşa cum ne este arătat în simbol (Apoc. 7:1, 2) — furtuna este ţinută în frâu până când robii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt „pecetluiţi pe frunţile lor”, adică, până când acestora li se dă o apreciere intelectuală a timpuluiprezenţei etc., care nu numai că-i va mângâia şi-i va apăra, ci va fi şi un semn, o pecete sau o dovadă a stării lor de fii, aşa cum a indicat Domnul nostru când a făcut promisiunea că Spiritul sfânt le va arăta credincioşilor „lucrurile viitoare”. Ioan 16:13.

Unii iau literal declaraţia lui Petru, că „cerurile vor trece cu un zgomot şuierător, iar elementele aprinse de mare căldură se vor topi”, precum şi descrierea aceloraşi evenimente de către Revelator, printr-un simbol foarte asemănător: „Cerul s-a îndepărtat ca o carte de piele pe care o faci sul”. Totuşi, ar părea că o singură privire în sus la miliardele de nestemate ale nopţii care strălucesc prin spaţiul de milioane de mile, care n-au nimic între ele ce să poată fi făcut sul sau să ia foc, ar trebui să fie un argument suficient ca să-i convingă pe aceştia într-o clipă că au greşit presupunând că aceste declaraţii sunt literale — ar trebui să-i convingă că aşteptarea unei împliniri literale este de o absurditate extremă.

Astfel deci, Dumnezeu a ascuns de lume sub ilustraţiile trâmbiţelor, glasurilor, focului etc. informaţia (care nu urma să fie cunoscută de cei lumeşti, ci numai de „turma mică” a sfinţilor consacraţi) privitoare la seceriş, la prezenţa Domnului, la Împărăţia Sa spirituală etc.; şi totuşi, El le-a aranjat în aşa fel încât la timpul cuvenit ele să vorbească clar şi accentuat clasei căreia îi erau destinate informaţiile. Ca şi la prima venire, tot aşa i se poate spune unei clase similar consacrate acum, în timpul celei de-a doua veniri — „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară, toate lucrurile sunt înfăţişate în ((B170)) pilde” — în ilustraţii şi cuvinte tainice — pentru ca, chiar având Biblia în faţa lor, alţii în afară de cei consacraţi să nu vadă şi să nu înţeleagă cu adevărat. Marcu 4:11, 12.

Lumea nu este în necunoştinţă de evenimentele şi împrejurările fără precedent din zilele noastre şi de faptul că sunt tot mai vrednice de remarcat cu fiecare an ce trece; dar nevăzând marele rezultat, acestea nu fac decât să le umple mintea de presimţiri întunecate. Aşa cum a fost prezis, ei se tem în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ; pentru că deja puterile cerurilor (puterile conducătoare prezente) sunt clătinate.

Legând lanţul profetic

În capitolul precedent am prezentat dovezi care arată că „timpurile neamurilor” sau contractul lor de stăpânire expiră complet în anul 1914 d. Cr., şi că atunci ele vor fi răsturnate* şi Împărăţia lui Cristos va fi pe deplin stabilită. Că Domnul trebuie să fie prezent, să-Şi stabilească Împărăţia şi să-Şi exercite marea Sa putere aşa încât să sfărâme popoarele ca pe vasul unui olar, este deci un lucru clar fixat; căci „în zilele acestor împăraţi” — înainte de răsturnarea lor — adică înainte de 1914 d. Cr. — Dumnezeul cerului Îşi va ridica Împărăţia. Şi ea le va sfărâma şi le va nimici pe toate acestea (Dan. 2:44). Şi în armonie cu aceasta, vedem peste tot în jurul nostru dovezi ale începutului lovirii, clătinării şi răsturnării puterilor actuale, pregătitoare pentru stabilirea Împărăţiei „care nu se poate clătina” — a guvernământului cel tare.


*Cât se va cere pentru realizarea acestei răsturnări nu suntem informaţi, dar avem motive să credem că perioada va fi „scurtă”.


Capitolul următor va prezenta dovezi biblice că anul 1874 d. Cr. a fost data exactă a începutului „Timpurilor Restabilirii” şi, prin urmare, a întoarcerii Domnului nostru. De la acea dată El Îşi dovedeşte făgăduinţa faţă de cei care sunt în atitudine de veghere — „Ferice de robii aceia, pe care ((B171)) stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească” (Luca 12:37). Chiar aşa, El ne-a deschis Scripturile, arătându-ne adevărul cu privire la natura Sa glorioasă din prezent, cu privire la scopul, felul şi timpul venirii Sale, şi cu privire la caracterul manifestărilor Sale pentru casa credinţei şi pentru lume. El ne-a atras atenţia asupra profeţiilor care stabilesc clar locul în curgerea timpului şi ne-a arătat ordinea lucrărilor din planul Său în acest timp de seceriş. Ne-a arătat, mai întâi de toate, că este un seceriş al sfinţilor, un timp pentru maturizarea lor deplină şi pentru separarea lor de neghină; şi apoi, că este un timp pentru lume să secere recolta ei de furtună — pentru recoltarea viei pământului şi pentru călcarea roadelor ei în teascul mâniei Atotputernicului Dumnezeu. Ne-a arătat că amândouă aceste recoltări (Apoc. 14:1-4, 18-20) se vor completa într-o perioadă de patruzeci de ani, terminându-se cu anul 1915 d. Cr.

Dar în timp ce cititorul este astfel informat despre ceea ce va fi dovedit în capitolele următoare, el nu trebuie să se aştepte să i se indice pasaje din Scriptură în care aceste subiecte şi aceste date să fie clar scrise. Dimpotrivă, el trebuie să-şi aducă aminte că Domnul a ascuns toate aceste lucruri, într-un asemenea mod încât să nu poată fi înţelese sau apreciate până când le va fi sosit timpul, şi atunci numai de către copiii Săi serioşi, credincioşi, care preţuiesc adevărul mai mult decât nestematele şi care sunt dispuşi să-l caute cum caută un om argintul. Adevărul, ca şi argintul, trebuie nu numai extras, ci şi rafinat, separat de impurităţi, înainte ca valoarea lui să poată fi apreciată. Lucrurile expuse aici pe scurt vor fi dovedite punct cu punct; şi în timp ce mulţi pot prefera să ia o afirmaţie fără a se obosi să o verifice cu Scripturile, nu acesta va fi cazul cu adevăratul căutător al adevărului. El trebuie, pe cât posibil, să-şi însuşească fiecare punct, fiecare argument şi fiecare dovadă, direct din Cuvântul ((B172)) lui Dumnezeu, urmărind toate conexiunile şi astfel convingându-se de exactitatea celor prezentate.

Chiar dacă Domnul dă „hrana la timp pentru casă” iar slujitorii o aduc, totuşi fiecare, pentru a fi întărit prin ea, trebuie să mănânce pentru sine.

———-

„Ochii mei pot vedea slava venirii Domnului
Călcând teascul cu strugurii copţi ai mâniei Lui;
Văd focul marii Sale săbii cum coboară iute.
Regele nostru merge-nainte.

Pot vedea judecăţile Lui viitoare, cum cutreieră pe pământ,
Semnele şi gemetele promise renaşterea precedând;
Citesc a Sa sentinţă dreaptă în tronuri sfărâmânde.
Regele nostru merge-nainte.

„Vremile Păgâne” se termină, căci zilele regilor sunt apuse;
Cu ele şi jalea şi păcatul pe vecie vor fi duse;
Căci „Leul” din seminţia lui Iuda vine puterea să preieie.
Regele nostru merge-nainte.

A şaptea trâmbiţă sună, Regele nu pierde lupta;
Va cerne inimile oamenilor când va-ncepe judecata.
Fii iute, suflete-al meu, bineprimeşte-L, fiţi bucuroase, ale mele picioare!
Regele nostru merge-nainte.”

Dispensaţiile paralele-

A sosit timpul – Studiul VI

Veacul iudeu, un tip al Veacului Evanghelic — Remarcabil paralelism sau corespondenţă între cele două dispensaţii — Totuşi ele sunt distincte — Superioritatea epocii creştine, antitipul — Israelul trupesc şi spiritual, în contrast — Examinarea unor paralele proeminente — Paralelele timpului în mod special remarcate — Perioada de favoare a Israelului trupesc — Timpul îndepărtării lor din favoare — Perioada de dizgraţie arătată în profeţii ca fiind egală cu perioada de favoare — Mărturia apostolică potrivit căreia perioada lor de dizgraţie este perioada Chemării de sus a Israelului spiritual — Lungimea Veacului Evanghelic arătată astfel în mod indirect, dar clar — Armonia incontestabilă, convingătoare şi mulţumitoare a cronologiei biblice, a mărturiei Jubileului, a Timpurilor Neamurilor şi a altor profeţii, cu lecţiile din aceste paralele

ÎN capitolele precedente ne-am referit la faptul că procedeele lui Dumnezeu cu poporul lui Israel au avut un caracter tipic; totuşi puţini au o concepţie adecvată privitoare la măsura adevărului acestui lucru. Mulţi au observat fără îndoială că apostolii, mai ales Pavel, instruind Biserica creştină, s-au referit adesea la unele aspecte izbitoare ale tipului şi antitipului din dispensaţiile iudaică şi creştină. Dar o atenţie sporită asupra învăţăturilor apostolului va arăta că el face uz nu numai de câteva ilustraţii scoase din societatea iudaică, ci în raţionamentele sale concise el invocă întregul sistem iudaic, ca fiind de instituire divină (ignorând cu totul „tradiţiile bătrânilor”, care nu aparţineau acestui sistem), şi arată că în toate aspectele lui, acesta a fost tipic pentru dispensaţia creştină care atunci se ivea, trasând cât se poate de clar cursul Bisericii creştine în Veacul Evanghelic, precum şi indicând opera ei glorioasă din Veacul Milenar.

((B202))

Mulţi presupun că Veacurile Iudeu şi Creştin sunt de fapt unul şi acelaşi, şi că Dumnezeu a ales Biserica creştină chiar de la începutul existenţei umane. Aceasta este o greşeală serioasă care întunecă şi împiedică înţelegerea corectă şi clară a multor adevăruri. Isus a fost capul şi înaintemergătorul Bisericii creştine, care este corpul Său (Efes. 5:23; Col. 1:24); prin urmare, n-a fost nimeni înaintea Lui ca membru al Bisericii. Dacă ar fi fost cineva înainte, El n-ar putea fi numit în mod corect înaintemergătorul. „Chemarea de sus” spre a deveni jertfitori împreună cu El şi în final moştenitori împreună cu El n-a fost făcută cunoscută în alte veacuri (Efes. 3:2, 5, 6). Oamenii buni care au trăit şi au murit înainte de plătirea reală a preţului răscumpărării noastre prin sângele preţios n-au ştiut nimic despre această „chemare de sus”. Şi fiindcă darurile şi chemările lui Dumnezeu sunt favoruri nemeritate, nu li s-a făcut nici o nedreptate celor din alte veacuri prin faptul că nu li s-a oferit aceeaşi favoare. Chemarea şi favoarea pentru cei din veacurile trecute, după cum acestea vor fi şi pentru cei din veacul viitor, au fost la onoruri pământeşti, la glorie pământească şi la viaţă eternă ca fiinţe pământeşti (umane), în timp ce chemarea şi favoarea din Veacul Evanghelic sunt la onoruri cereşti şi la glorie cerească, la o schimbare de natură, de la umană la divină, şi la putere, onoare şi stăpânire în cer şi pe pământ, ca împreună moştenitori şi conlucrători cu Cristos. Şi deoarece Biserica astfel chemată, separată de lume şi dezvoltată în decursul acestui veac, va fi în veacul viitor agentul lui Iehova pentru executarea deplină a marelui Său plan al veacurilor — un plan care cuprinde nu numai interesele omenirii, ci şi ale tuturor creaturilor din cer şi de pe pământ — minunate au fost pregătirile făcute în veacurile trecute pentru pregătirea şi instruirea ei. Nu mai puţin minunată a fost grija cu care aceştia, chemaţi a fi moştenitori ai gloriei divine, au fost în acest veac pregătiţi, disciplinaţi, îndrumaţi şi protejaţi pe lunga, dificila şi îngusta cale, ((B203)) deschisă întâi de Domnul şi Înaintemergătorul lor, în urmele căruia ei sunt îndrumaţi să calce — aşa cum El le-a lăsat exemplu. 1 Pet. 2:21.

Domnul nostru a petrecut cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale pentru a aduna din Israel, a pregăti şi a instrui micul număr de ucenici care trebuiau să formeze nucleul Bisericii creştine. Când era pe cale să-i lase singuri în lume, El le-a dat făgăduinţa Spiritului sfânt, care, de-a lungul întregului veac, trebuia să călăuzească Biserica în tot adevărul, să le arate lucrurile viitoare şi să le împrospăteze în minte ceea ce-i învăţase El — făgăduinţă care a început să fie confirmată la Cincizecime. Este scris de asemenea că îngerii sunt toţi spirite slujitoare trimise să slujească moştenitorilor acestei mari mântuiri (Evr. 1:14), şi că grija deosebită a Domnului nostru este asupra lor chiar până la sfârşitul acestui veac (Mat. 28:20). Toate scrierile apostolilor sunt adresate Bisericii, şi nu lumii, cum mulţi par să gândească; şi ele sunt pline de instrucţiuni speciale, de încurajări şi de îndemnuri, necesare numai sfinţilor care umblă pe calea îngustă în decursul acestui veac. Iar descoperirea Domnului nostru, pe care Dumnezeu I-a dat-o după ce El a trecut în slavă, a trimis-o şi a făcut-o cunoscută prin semne

[a semn-ificat-o — a spus-o în semne, simboluri etc.] Bisericii Sale, prin Ioan slujitorul Său (Apoc. 1:1). Ni se spune de asemenea că profeţiile date odinioară prin oamenii sfinţi din vechime nu erau pentru ei înşişi, nici pentru alţii din timpul şi din veacul lor, ci exclusiv pentru învăţătura Bisericii creştine. 1 Pet. 1:12.În acest capitol ne propunem să arătăm că pe tot parcursul acelui veac, întregul popor evreu a fost angajat fără să ştie, sub conducerea lui Dumnezeu, în a furniza pentru învăţătura noastră o imagine tipică a întregului plan de mântuire în toate lucrările lui, întocmai cum am văzut Jubileele arătând împlinirea finală a planului în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Numai dacă noi scoatem din acest ((B204)) depozit de adevăr, atât de îmbelşugat şi de special pregătit pentru Biserică, Spiritul lui Dumnezeu ne hrăneşte şi ne conduce treptat spre o înţelegere tot mai aproape de desăvârşire a planului Său, pe măsură ce cunoştinţa aceea devine necesară pentru noi. Şi din acest depozit mare Dumnezeu ne dă acum mult din lumina şi hrana specială de care avem nevoie în acest timp de „seceriş”, la încheierea veacului. Deoarece aceasta a fost grija şi prevederea îmbelşugată a lui Dumnezeu pentru Biserica creştină, mai mult decât pentru toţi ceilalţi oameni din veacurile trecute şi viitoare, cât de importantă trebuie să vadă El acea cunoştinţă pentru noi, şi cu câtă nerăbdare ar trebui să ne folosim de ea.

Deşi în acest capitol sau volum nu vom intra într-o examinare detaliată a aspectelor tipice ale procedurilor lui Dumnezeu cu Israelul, aşa cum sunt prezentate în Cortul Întâlnirii, în Templu, în ritualuri şi jertfe etc., invităm acum la atenţie sporită în privinţa unora dintre elementele însemnate şi proeminente ale corespondenţei între dispensaţiile Iudaică şi Creştină ca tip şi antitip; deoarece, tot ceea ce trăieşte şi înfăptuieşte în realitate Biserica creştină a fost prefigurat de Biserica iudaică. Şi multe din aceste aspecte ale corespondenţei sunt paralele nu numai în caracter, ci şi în timpul relativ al împlinirii lor. Chiar şi în istoria lor naţională, şi în istoria multor persoane individuale din acea naţiune, găsim corespondenţe marcate în Scripturi. Unele dintre acestea au fost remarcate demult de către gânditorii creştini, iar altele au fost în întregime trecute cu vederea. Aici se deschide înaintea noastră un frumos şi rodnic câmp de gândire şi studiu.

Pavel numeşte Biserica iudaică „Israel după trup”, iar Biserica creştină „Israelul lui Dumnezeu” (1 Cor. 10:18; Gal. 6:16). Putem de aceea să le numim pe bună dreptate Israel Trupesc şi Israel Spiritual. Planul mai înalt al casei spirituale este de asemenea arătat de apostol când descrie Israelul Trupesc ca o casă [familie] a servitorilor, iar Israelul Spiritual ((B205)) ca o casă a fiilor (Evr. 3:5, 6; Rom. 8:14). Casa trupească au fost servitorii onoraţi ai casei spirituale în diverse feluri, dar mai ales prin faptul că ei, fără să ştie, potrivit aranjamentului lui Dumnezeu, au furnizat ilustraţii pantomimice ale lucrurilor spirituale, care, dacă sunt studiate şi luate în seamă, binecuvântează şi iluminează mult casa fiilor.

În ambele cazuri au existat un Israel Nominal şi un Israel Adevărat, în estimarea lui Dumnezeu, deşi oamenilor le-au apărut ca unul singur; cel nominal şi cel adevărat neputându-se distinge clar până la sfârşitul sau la timpul secerişului veacurilor respective, când adevărul cuvenit şi adus atunci la lumină face despărţirea şi dezvăluie care sunt din Israelul adevărat şi care sunt din cel doar nominal. Despre casa trupească Pavel a spus: „Nu toţi cei care se coboară [cu numele] din Israel sunt Israel” (Rom. 9:6); iar Domnul nostru a recunoscut acelaşi fapt când a zis despre Natanael: „Iată cu adevărat un israelit în care nu este viclenie”, şi de asemenea când în timpul secerişului a despărţit pe cel adevărat de cel nominal şi pe primul l-a numit grâu de preţ, iar pe cel din urmă doar pleavă — cu toate că grâul în comparaţie cu pleava era numai o mână, iar pleava includea aproape pe toţi din acea naţiune. Se arată că membrii nominali şi membrii adevăraţi ai Israelului spiritual din Veacul Evanghelic sunt într-o proporţie similară şi sub o ilustraţie similară; iar separarea lor de asemenea este în timpul secerişului — la sfârşitul Veacului Evanghelic. Atunci numai grâul — un număr relativ mic, o „turmă mică” — va fi separat de masele Israelului spiritual nominal, în timp ce marea majoritate, fiind neghină şi nu grâu adevărat, vor fi respinşi ca nevrednici de favoarea principală la care au fost chemaţi şi nu vor fi socotiţi printre mărgăritarele Domnului. Rom. 9:27; 11:5; Luca 12:32; Mat. 3:12; 13:24-40.

Capul casei trupeşti a fost Iacov, supranumit Israel (prinţ); şi prin cei doisprezece fii ai săi el a întemeiat casa care-i ((B206)) poartă numele, Casa lui Iacov, Casa lui Israel. Tot aşa este şi cu casa spirituală: fondatorul ei, Cristos, a întemeiat-o prin cei doisprezece apostoli; şi această casă de asemenea poartă numele fondatorului ei — Biserica lui Cristos. În ceea ce priveşte timpul, Dumnezeu a chemat întâi Israelul trupesc; dar în ceea ce priveşte favoarea şi timpul realizării, Israelul spiritual vine întâi. Astfel, cel dintâi devine cel din urmă şi cel din urmă devine cel dintâi (Luca 13:30). Scripturile arată clar că aceste două case ale lui Israel sunt sămânţa trupească a lui Avraam şi sămânţa spirituală a lui Iehova — Tatăl Ceresc, reprezentat de Avraam.

Unii sunt orbiţi faţă de adevărurile importante, presupunând că expresia „cele două case ale lui Israel” se referă la cele două diviziuni ale Israelului trupesc, după despărţirea din zilele fiului lui Solomon, Roboam. Acestora trebuie numai să li se amintească faptul că după robia din Babilon, la revenirea lor în Palestina, tuturor israeliţilor, din toate seminţiile, atunci prizonieri peste tot în imperiul universal al Medo-Persiei, inclusiv în Siria sau Babilonia, li s-a dat libertatea să se întoarcă în ţara lor dacă voiau (Ezra 1:1-4). Mulţi dintre israeliţii credincioşi, din toate seminţiile, care respectau făgăduinţele lui Dumnezeu legate de ţara sfântă şi de cetatea sfântă, s-au întors în diferitele cetăţi ale Palestinei. Seminţia lui Iuda, seminţia principală, în care a fost plasată funcţia împărătească şi în teritoriul căreia era aşezat Ierusalimul, cetatea principală, în mod firesc a avut rolul principal în rezidirea lui; dar după acea întoarcere din Babilon, Israelul n-a mai fost o naţiune împărţită, ci ei au locuit împreună ca la început, ca un singur popor, şi au fost cunoscuţi sub numele lor iniţial, Israel. Vezi Neemia 11:1, 20; Ezra 2:70.

Acest lucru este subliniat mai departe în Noul Testament. Domnul şi apostolii vorbesc despre Israelul trupesc ca fiind unul. Pavel zice că Israel a căutat, dar numai o „rămăşiţă” a fost găsită vrednică (Rom. 10:1-3; 9:27; 11:5-12, 20-25; Fapt. 26:7).

((B207))

Domnul nostru a spus că El a fost „trimis . . . la [toate] oile pierdute ale casei [una singură] lui Israel”; totuşi când El n-a voit să permită ucenicilor Săi să meargă în afara Palestinei pentru a le căuta (Mat. 10:5, 6; 15:24), este evident că cei care trăiau în Palestina au reprezentat tot Israelul. Petru de asemenea vorbeşte despre Israelul trupesc ca despre o singură casă; şi adresându-se poporului din Ierusalim a spus: „Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel” etc. Iacov vorbeşte de asemenea despre cele douăsprezece seminţii ca despre un singur popor (Fapt. 2:36; Iac. 1:1). Mulţi din toate seminţiile au locuit în Palestina şi mulţi din toate seminţiile au locuit printre popoarele înconjurătoare. Astfel Pavel a întâlnit israeliţi şi le-a propovăduit aproape în fiecare cetate vizitată în Asia Mică şi în Italia, dar ei erau întotdeauna recunoscuţi ca un singur popor, numai Israelul spiritual fiind celălalt Israel.

Dumnezeu a făcut legăminte sau făgăduinţe speciale ambelor case ale lui Israel. Făgăduinţele pentru casa trupească au fost toate pământeşti, pe când cele pentru casa spirituală sunt toate cereşti. Cu toate că făgăduinţele pentru casa trupească au fost (şi sunt încă) mari şi preţioase, făgăduinţele pentru casa spirituală sunt caracterizate ca fiind „făgăduinţe mai bune” şi „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe” (Evr. 8:6; 2 Pet. 1:4). Casei trupeşti i s-a spus: „Dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”. Şi deşi tot Israelul a răspuns şi a zis: „Vom face tot ce a zis Domnul” (Exod. 19:5-8), şi apoi nu şi-au ţinut legământul, totuşi cei credincioşi dintre ei, care în slăbiciunea lor s-au străduit serios să-l ţină, în decursul Veacului Milenar vor fi „prinţi în toată ţara”, membri ai fazei pământeşti a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Vol. I, cap. 14.

Casei spirituale, dimpotrivă, i se spune: „Voi. . .sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi ((B208)) jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos. . . . Voi însă sunteţi o semniţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care altădată nu eraţi un popor, dar acum sunteţi Poporul lui Dumnezeu”. 1 Pet. 2:5, 9, 10.


*Cuvântul duhovniceşti înainte de cuvântul jertfe din acest text (vers. 5) este omis din cel mai vechi manuscris grecesc, cel Sinaitic. Corectitudinea acestei omisiuni este evidentă dacă ne gândim că nu lucrurile spirituale sunt jertfite, ci privilegiile, drepturile etc. pământeşti sau umane.


Israelul trupesc avea prin hotărârea lui Dumnezeu un Cort făcut de mâini, care a fost tipic, atât cortul însuşi, cât şi toate serviciile lui (Evr. 9:1, 2, 9, 10). Dar Israelul spiritual are „adevăratul [antitipicul] cort, care a fost ridicat de Domnul, nu de om” (Evr. 8:2). Pentru serviciile Cortului tipic a fost rânduită o preoţie tipică, al cărei cap era Aaron, acesta aducând jertfe tipice pentru păcatele poporului tipic şi împlinind o curăţire sau îndreptăţire tipică în fiecare an. Cortul antitipic are preoţimea lui, care aduce jertfe mai bune (Evr. 9:23) şi care anulează o dată şi pentru totdeauna păcatele lumii întregi. Domnul nostru Isus este preotul conducător al acestei preoţimi — Marele Preot al mărturisirii [sau rânduirii] noastre — Biserica, adică corpul Său, fiind preoţii subordonaţi. Această preoţime nu este biserica nominală în întregimea ei — ci este Biserica adevărată, credincioşii în Cristos Isus, care merg pe urmele Marelui nostru Preot în sacrificiu.

O altă trăsătură marcantă a acestei corespondenţe ca tip şi antitip semnalată în Scripturi, este că ambele case ale lui Israel (trupească şi spirituală) au fost duse în robia Babilonului. Se va vedea mai clar acest lucru într-unul din capitolele următoare, când vom ajunge să vedem „Babilonul cel mare, mama prostituatelor” (Apoc. 17:5, 6). Aici observăm ((B209)) numai corespondenţa. Israelul trupesc a fost dus rob în Babilonul literal, care era construit pe râul literal Eufrat, în timp ce în Veacul Evanghelic Babilonul mistic sau figurativ, care a dus în captivitate pe Israelul spiritual, este descris ca fiind aşezat pe Eufratul mistic. În tip, vasele de aur ale Templului au fost duse şi profanate de Babilonul literal; în antitip, adevărurile divine (de aur), preţioase, aparţinând de serviciul adevăratului Templu, Biserica (1 Cor. 3:16, 17; Apoc. 3:12), au fost mult îndepărtate de la locurile lor cuvenite, au fost denaturate şi greşit aplicate de către Babilonul mistic. Babilonul literal fiind construit pe râul Eufrat, care contribuia din punct de vedere material la bogăţia şi resursele lui, înfrângerea lui a fost realizată prin schimbarea cursului acelor ape. Tot aşa, Babilonul mistic este aşezat, este susţinut de multe ape (popoare, neamuri), şi căderea lui este prezisă, prin retragerea sprijinitorilor şi susţinătorilor lui, poporul. Apoc. 16:12.

PARALELELE TIMPULUI

măsurând

umbra şi realitatea — tipul şi antitipul

Ajungem acum la examinarea celui mai minunat aspect al acestei corespondenţe tipice, adică elementul timp, care în fiecare caz susţine şi confirmă datele indicate de Jubilee, de Cronologie şi de sfârşitul prezis al Timpurilor Neamurilor. Şi acesta este mai cu seamă scopul introducerii acestui subiect aici — pentru ca forţa acestui minunat paralelism să poată creşte şi întări credinţa copiilor lui Dumnezeu în elementul timp din planul Său, aşa cum evident era intenţionat. Evr. 9:9, 23; 10:1.

Dintre toate profeţiile şi dovezile timpului nici una nu este mai izbitoare şi mai convingătoare decât aceasta. Învăţătura pe care o dă este uimitoare datorită tocmai simplităţii ei, şi aduce convingere în inimile celor umili. Nu numai că Israelul trupesc şi ceremoniile lui au fost tipice, dar şi Veacul Iudeu ((B210)) a fost tipic pentru Veacul Evanghelic. Ele au exact aceeaşi lungime şi corespund unul altuia; astfel că, văzând şi apreciind Veacul Iudeu, lungimea lui şi particularităţile secerişului sau sfârşitului lui, putem cunoaşte lungimea exactă a Veacului Evanghelic, antitipul lui, şi putem înţelege ce şi când trebuie să aşteptăm în secerişul Veacului Evanghelic. Să trecem acum să arătăm aceasta; căci, deşi pe principii generale am putea lua lucrul acesta ca sigur, şi să spunem că deoarece diferitele trăsături ale sistemului iudaic corespund trăsăturilor Veacului Evanghelic, la fel şi timpul trebuie să corespundă, totuşi Dumnezeu nu ne-a lăsat să presupunem acest lucru, ci ne-a spus clar, chiar dacă indirect.

Pavel ne spune că Dumnezeu a lepădat din favoare casa trupească în timpul alegerii casei spirituale; şi când casa spirituală va fi fost aleasă, favoarea lui Dumnezeu se va întoarce iarăşi la casa trupească. El zice: „Fraţilor [fraţi din Biserică sau din Israelul spiritual], pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel [natural sau trupesc] a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor*. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: «Salvatorul [promis, Cristos — Domnul nostru, Capul şi rămăşiţa sau puţinii credincioşi din amândouă casele nominale ale lui Israel, care vor alcătui corpul Său, Biserica] va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov.

*Nimeni să nu confunde această „plinătate a neamurilor [sau dintre neamuri]” cu „Timpurile Neamurilor”, menţionate mai înainte. „Timpurile Neamurilor”, aşa cum s-a arătat, este o perioadă de timp în care neamurilor li s-a permis să stăpânească lumea; în timp ce „plinătatea neamurilor” se referă la numărul deplin care să fie ales dintre neamuri pentru a completa Biserica Evangheliei — care, împreună cu „rămăşiţa” aleasă dintre israeliţi (care ar include pe apostoli), va constitui Biserica lui Cristos, Neamul Sfânt, Preoţimea Împărătească, Împărăţia lui Dumnezeu, căreia îi va fi încredinţată împărăţia şi stăpânirea pământului. ((B211)) Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». În ce priveşte Evanghelia [chemarea de sus din acest veac], ei sunt vrăjmaşi [lepădaţi], spre binele vostru [pentru ca voi să aveţi prioritate şi să moşteniţi partea spirituală, cea mai aleasă a făgăduinţelor]; dar în ce priveşte alegerea [prin care ei au fost aleşi ca să primească de la Dumnezeu favoruri pământeşti speciale, făgăduite părintelui lor Avraam şi seminţei sale naturale], sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Ceea ce a făgăduit Dumnezeu se va împlini cu siguranţă. Cunoscând sfârşitul de la început, Iehova n-a făcut niciodată un legământ pe care să trebuiască sau să vrea să-l rupă.

În această profeţie apostolul ne dă o sugestie asupra lungimii Veacului Evanghelic, arătând că el a început odată cu lepădarea Israelului Trupesc şi că se va sfârşi cu restabilirea lor în favoare. Punând cuvintele lui Pavel şi ale lui Petru împreună (Rom. 11:27 şi Fapt. 3:19, 20), aflăm că timpul întoarcerii favorii la Israel va fi la începutul Timpurilor Restabilirii, la a doua venire a Domnului nostru. Pavel spune că întoarcerea favorii la poporul acela va fi când Dumnezeu le va îndepărta păcatele, ceea ce Petru spune că El va face în timpurile de înviorare sau de restabilire care vor veni când Domnul nostru va veni a doua oară, când cerurile nu-L vor mai reţine.

Am arătat deja că data celei de-a doua veniri a Domnului nostru şi aurora Timpurilor Restabilirii este 1874 d. Cr. De aceea ar trebui să ne aşteptăm să vedem ceva semne de întoarcere a favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc la scurt timp după 1874 d. Cr., acesta fiind unul din primele aspecte ale lucrării de restabilire. Şi într-adevăr vedem că favoarea începe deja să se întoarcă la ei. Şi fiecare nouă dovadă a îndepărtării împietririi (orbirii, King James — n. e.) lui Israel şi a întoarcerii favorii divine la ei, măsurată în cuvintele apostolului, este o nouă dovadă că Veacul ((B212)) Evanghelic se încheie şi că „turma mică” este aproape completă. Dar avem şi o altă dovadă care ne arată data exactă când favoarea va începe să se întoarcă la Israel. Până aici am văzut numai că lungimea stării de lepădare a Israelului trupesc este lungimea timpului de favoare specială faţă de alţii, pentru chemarea altor popoare (neamuri) ca să fie împreună moştenitori cu Cristos, chemare care se termină la începutul Timpurilor Restabilirii, dar (alte profeţii arată că) nu chiar la începutul lor.

Dar să ne oprim un moment — să nu fie nici o neînţelegere asupra acestui punct: Când încetează chemarea la înaltul privilegiu de a deveni membri ai Bisericii, Mireasa şi moştenitorii împreună cu Cristos, în nici un caz nu înseamnă că toţi cei deja chemaţi vor fi în mod sigur socotiţi vrednici şi prin urmare vor fi aleşi, pentru că „mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”, fiindcă numai puţini dintre cei chemaţi respectă condiţiile chemării. Nici nu înseamnă că după aceea celor nechemaţi la această „chemare de sus” nu li se vor oferi alte favoruri. Faptul este că atunci când „chemarea de sus” încetează, aceasta este fiindcă marele Proiectant al planului veacurilor aproape a completat acea parte a planului Său care este intenţionată să se împlinească în Veacul Evanghelic — şi anume, alegerea Bisericii Evanghelice, mireasa lui Cristos. Nu toţi oamenii au fost chemaţi la această mare onoare. Suntem informaţi în mod special că planul lui Dumnezeu a fost să aleagă pentru acest scop numai un număr limitat, „o turmă mică”, în comparaţie cu masa omenirii. După ce vor fi destui chemaţi şi când timpul chemării se va sfârşi şi nu va mai fi potrivit să se ofere această chemare şi altora, va fi încă posibil pentru cei deja chemaţi, care au acceptat chemarea, să-şi asigure chemarea şi alegerea, prin credincioşie faţă de legământul lor de consacrare deplină lui Dumnezeu, chiar până la moarte; şi va fi încă posibil ca aceştia să nu reuşească să facă astfel. Această chemare, care trebuie să se sfârşească atunci când ((B213)) vor fi destui invitaţi din care să se completeze „turma mică” favorizată, corpul lui Cristos, este departe de a fi limita iubirii, favorii şi chemării lui Dumnezeu. Sfârşitul ei este numai încetarea chemării cereşti sau a „chemării de sus”. Căci acolo unde se sfârşeşte această chemare, unde se închide această uşă a ocaziei şi a favorii, începe să se deschidă o altă uşă — uşa ocaziei de a intra pe calea sfinţeniei şi de a merge în sus pe ea — nu la natura divină, la care a fost chemată Biserica evanghelică, ci la viaţă veşnică şi la perfecţiune ca fiinţe umane. Vezi Vol. I, capitolele 10 şi 11.

Dar acum, în privinţa datei precise a întoarcerii favorii la Israel, care marchează sfârşitul precis al chemării cereşti, dată de la care Israelul va începe să vadă treptat şi să aibă tot mai multe dovezi cu privire la întoarcerea favorii divine, şi dată de la care chemarea lui Dumnezeu la onoruri cereşti va înceta şi numai cei care au fost deja chemaţi vor fi privilegiaţi să câştige acest premiu prin credincioşie până la sfârşitul vieţii:

Israelul trupesc, ca şi Israelul spiritual, a fost chemat de Dumnezeu să fie poporul Său deosebit, o comoară deosebită a Lui, mai presus de toate celelalte popoare (unul o comoară pământească şi tip al celuilalt care este o comoară cerească). Separaţi de lume, ei au fost primitorii favorii speciale din partea lui Dumnezeu timp de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani. Această perioadă a început odată cu începutul vieţii lor naţionale, la moartea lui Iacov, ultimul dintre patriarhi, când au fost pentru prima dată recunoscuţi ca naţiune şi numiţi „Cele Douăsprezece Seminţii ale lui Israel”, un nume naţional. Vezi Gen. 49:28; 46:3; Deut. 26:5. Aceşti 1845 de ani de viaţă şi de favoare naţională s-au sfârşit când L-au respins pe Mesia, în anul 33 d. Cr. — când, cu cinci zile înainte de răstignire, li S-a prezentat ca împăratul lor şi nefiind primit le-a declarat: „Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38). Acesta, adică sfârşitul favorii lor, a fost momentul căderii lor care a continuat timp de treizeci şi ((B214)) şapte (37) de ani şi care s-a sfârşit în 70 d. Cr. prin nimicirea totală a statului lor naţional, precum şi a cetăţii lor, a templului etc. Să se remarce însă că Dumnezeu a continuat favoarea Sa faţă de persoane individuale din acea naţiune şi după ce ei au fost lepădaţi ca naţiune; căci chemarea evanghelică a fost limitată la persoane individuale din acea naţiune timp de trei ani şi jumătate după Cincizecime, după moartea lui Cristos — neajungând la Corneliu, primul păgân favorizat astfel, până la timpul acela. Acesta a fost sfârşitul deplin al celor şaptezeci de săptămâni de favoare promise prin Daniel, după cum fusese scris: „El va încheia un legământ cu mulţi timp de o săptămână”. Această a şaptezecea săptămână de ani a început la botezul Domnului nostru; după cum fusese prezis, crucea Lui a marcat mijlocul săptămânii, iar favoarea a fost limitată la Israelul Trupesc până la sfârşitul ei.

În lunga lor perioadă (1845 ani) de favoare naţională, în decursul căreia celelalte popoare au fost ignorate, Israelul a avut binecuvântări amestecate cu pedepse. Dar chiar şi pedepsele pentru păcatele lor au fost dovezi şi părţi ale favorii lui Dumnezeu şi ale grijii Sale părinteşti faţă de ei. Când Îl uitau şi nu ascultau, El trimitea necaz peste ei şi adesea îngăduia să fie duşi în captivitate; totuşi când se căiau şi strigau către Domnul, El îi asculta totdeauna şi-i elibera. Întreaga istorie a acestui popor, aşa cum este consemnată în Exodul, Iosua, Judecători, Cronici şi Samuel, atestă faptul că Dumnezeu nu Şi-a ascuns faţa de ei pentru multă vreme şi că urechea Sa a fost totdeauna deschisă la strigătul lor de pocăinţă — până în ziua când casa le-a fost lăsată pustie. Chiar în ziua aceea, Dumnezeu îi ierta mai mult ca oricând, trimiţându-le pe Mesia cel de mult făgăduit, pe Eliberatorul, în persoana Domnului nostru, Fiul Său. Faptul că această naţiune n-a fost potrivită să fie în continuare comoara Sa deosebită, sau să reprezinte în vreo măsură Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, s-a manifestat în respingerea de către ei a Celui Sfânt, nevinovat, fără pată, şi în dorinţa de a avea un ucigaş în locul Lui.

((B215))

Astfel, din cauză că au fost nepotriviţi, ziua celei mai mari favori a lor a devenit ziua respingerii şi a căderii lor din favoare. Iar marea favoare de a deveni moştenitori împreună cu Mesia, pe care Israelul, cu excepţia „rămăşiţei” credincioase (Isa. 1:9; 10:22, 23; Rom. 9:28, 29; 11:5), a pierdut-o astfel din pricina orbirii şi împietririi inimii, a fost oferită credincioşilor dintre neamuri: nu popoarelor păgâne, ci credincioşilor îndreptăţiţi din orice popor — cu toate că favoarea a fost mai întâi, timp de trei ani şi jumătate, limitată exclusiv la credincioşii din naţiunea lui Israel. Orbiţi de prejudecăţi naţionale ca popor, marele premiu care le-a fost oferit la început, dar de care au fost nevrednici, a trecut la un neam sfânt, la un popor deosebit, compus dintr-o „rămăşită” vrednică a naţiunii lor şi din alţii chemaţi afară dintre popoarele păgâne, pe care altădată în mândria lor arogantă i-au dispreţuit socotindu-i „câini”. Iar favoarea promisă a lui Dumnezeu nu se va întoarce la ei ca popor, pentru a le înlătura orbirea şi a-i conduce ca primele roade ale naţiunilor în binecuvântări pământeşti, până când numărul deplin al „poporului deosebit” va fi fost chemat dintre neamuri — până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat în această favoare mai înaltă.

Astfel, după cum declară Pavel (Rom. 11:7), Israelul trupesc n-a obţinut ceea ce căuta, adică favoarea principală. Presupunând că favoarea principală sunt binecuvântările pământeşti, şi în mândria inimii lor pretinzând acea favoare principală ca dreptul lor natural de întâi-născut, şi pe deasupra meritată prin faptele lor, ei s-au poticnit orbeşte şi au respins-o ca favoare prin Cristos. După cum prezisese David, masa lor — atât de bogat încărcată cu făgăduinţele şi binecuvântările ce li s-au oferit prin Cristos — a devenit o „cursă, un laţ, un prilej de cădere şi o dreaptă răsplătire” din pricina împietririi inimii lor (Rom. 11:9, 10; Ps. 69:22-28). Cristos, care a venit să-i răscumpere şi care i-ar fi înălţat la o poziţie de glorie mai presus de tot ce puteau ei să-şi dorească sau să-şi închipuie, a fost pentru mândria lor o „Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Rom. 9:32, 33; Isa. 8:14.

((B216))

Totuşi orbirea lui Israel a fost numai o „orbire în parte” şi nu o pierdere totală a vederii; pentru că mărturia Legii, a profeţilor şi a apostolilor a fost deschisă pentru toţi, fie evrei fie neamuri; şi în decursul Veacului Evanghelic orice evreu care voia să dea la o parte în mod hotărât negura prejudecăţii şi a mândriei şi să accepte cu umilinţă şi cu recunoştinţă favoarea lui Dumnezeu împreună cu fratele său dintre neamuri, putea s-o facă. Însă puţini au fost capabili să facă acest lucru; şi nu li se va acorda nici o favoare şi nu se va face nici un efort special pentru a-i convinge de adevăr, ca naţiune, sau pentru a le răsturna prejudecăţile, până când numărul deplin al neamurilor va fi intrat; sau, cu alte cuvinte, până când Israelul spiritual va fi complet.

De la respingerea lui Mesia — de când li s-a lăsat casa pustie — Israelul n-a mai avut semne de favoare din partea lui Dumnezeu. Înşişi evreii trebuie să admită că lacrimile, gemetele şi rugăciunile lor au rămas fără răspuns, şi, după cum fusese prezis de profeţii lor, ei au fost „un proverb şi o batjocură” printre toate popoarele. Deşi înainte Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, le-a remarcat lacrimile, i-a adus înapoi în ţara lor şi i-a favorizat tot timpul, de atunci nu le-a mai dat atenţie şi nu le-a mai arătat nici o favoare. De când au strigat: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri”, pedeapsa lor a fost o pedeapsă continuă; au fost împrăştiaţi şi persecutaţi printre toate popoarele, aşa cum fusese prezis. Acestea sunt faptele aşa cum pot fi citite de toţi în paginile istoriei. Să ne întoarcem acum la profeţi şi să vedem cât de amănunţit au fost prezise aceste fapte şi ce au de spus aceiaşi profeţi cu privire la viitorul lor.

Prin profetul Ieremia (capitolul 16), după ce-i spune lui Israel cum L-a părăsit, Domnul zice: „De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei [conducători], zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare” (versetele 9-13). Aceste zile au venit când au ((B217)) respins pe Mesia. Oricine poate să-şi dea seama cât de literal s-a împlinit această ameninţare şi chiar ei înşişi trebuie să admită. Această profeţie nu se poate referi la nici una din captivităţile lor anterioare printre popoarele învecinate — Siria, Babilon etc. De o atare concluzie suntem feriţi prin expresia, „într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri”. Avraam a venit din Ur al caldeilor — Babilonia — iar Iacov din Siria (Deuter. 26:5). Nici o altă captivitate nu se potriveşte cu această expresie clară — o ţară pe care n-aţi cunoscut-o nici voi, nici părinţii voştri — decât risipirea lui Israel printre toate popoarele de la încheierea celor 1845 de ani de favoare a lor. Astfel că aceasta, împreună cu faptul că nu li se va arăta nici o îndurare, dovedeşte în mod categoric că această profeţie priveşte împrăştierea de astăzi a lui Israel printre toate popoarele.

Dar deşi El i-a lepădat din orice favoare pentru un timp, Dumnezeu nu-i va lăsa lepădaţi pentru totdeauna, ci spune — (Ier. 16:14, 15): „Iată, vin zile, zice Domnul, când nu se va mai zice: «Viu este Domnul, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!» ci se va zice: «Viu este Domnul, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte [Rusia, unde locuieşte aproape jumătate din neamul evreiesc] şi din toate ţările unde-i izgonise!» Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor”.

Am putea da mai multe citate din profeţi şi din apostoli cu privire la întoarcerea finală a favorii lui Dumnezeu la Iacov sau la Israelul după trup, după alegerea dintre neamuri a numărului întreg pentru „trupul lui Hristos”, dar cel care studiază poate face acest lucru folosind o concordanţă sau o Biblie cu trimiteri. Printre cele mai clare referiri în Noul Testament că această favoare îi va fi redată lui Israel, este aceea a lui Iacov, în Fapte 15:14-16, şi a lui Pavel, în Romani 11:26. Dar mai întâi ei trebuie să bea până la capăt drojdia pedepsei lor; şi astfel este ((B218)) exprimat în această remarcabilă profeţie (vers. 18): „De aceea, mai întâi [înainte de venirea favorii] le voi răsplăti dublu nelegiuirea şi păcatul lor”. Cuvântul ebraic tradus aici prin „dublu” este mişne şi înseamnă o a doua porţie, o repetiţie. Înţeleasă astfel, declaraţia profetului este că de la timpul lepădării lor din orice favoare până la timpul întoarcerii lor în favoare va fi o repetare, o duplicare în timp

După cum se arată în diagrama alăturată, perioada favorii lor, de la începutul existenţei lor naţionale la moartea lui Iacov, până la sfârşitul acelei favori la moartea lui Cristos, în 33 d. Cr., a fost de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi atunci a început „dublul” lor (mişne) — repetarea sau duplicarea aceleiaşi lungimi de timp, o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani fără favoare. O mie opt sute patruzeci şi cinci de ani de la 33 d. Cr. indică anul 1878, ca fiind sfârşitul perioadei lor de dizgraţie. 33 d. Cr. + 1845 = 1878 d. Cr.

Toate aceste puncte profetice din trecut sunt clar marcate şi ar trebui să aşteptăm unele dovezi ale întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israelul Trupesc („Iacov”) în 1878 d. Cr. sau în jurul acestei date. Şi găsim aceasta, în faptul că evreului îi sunt permise acum privilegii în Palestina, care i-au fost refuzate în secolele trecute. Şi chiar în acel an — 1878 d. Cr., când „dublul” lor era întreg şi când era timpul ca favoarea lui Dumnezeu să se întoarcă la acest popor — a avut loc „Congresul de la Berlin al Naţiunilor”, la care lordul Beaconsfield (un evreu), pe atunci prim-ministru al Angliei, a fost figura centrală şi a avut rolul principal. Atunci Anglia şi-a asumat protectoratul general asupra provinciilor asiatice ale Turciei, printre care se afla şi Palestina, iar guvernul turc a adus amendamente la legile ei privitoare la străini, ceea ce a ameliorat mult situaţia evreilor care locuiau atunci în Palestina, precum şi a deschis parţial uşa ca şi alţii să se stabilească acolo, cu privilegiul de a deţine proprietăţi

((B219))

„AMÂNDOUĂ CASELE LUI ISRAEL”

PARALELELE TIMPULUI

FAVOARE CREŞTINĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA

CU DURATA „DUBLULUI” IUDAIC — 1845 + 3,5 ani

PERIOADA EXISTENŢEI NAŢIONALE

A COPIILOR LUI IACOV, SUPRANUMIT ISRAEL,

DE LA MOARTEA PATRIARHULUI IACOV

FAVOARE IUDAICĂ, AŞTEPTÂND ÎMPĂRĂŢIA

1845 + 3,5 ani

1813 î. Cr.

29 d. Cr.

33 d. Cr.

36 d. Cr.

70 d. Cr.

33 d. Cr.

1874 d. Cr.

1878 d. Cr.

1881 d. Cr.

1915 d. Cr.

PERIOADA FAVORII CREŞTINE ŞI A CHEMĂRII DE SUS PENTRU CREDINCIOŞI, DE LA MOARTEA

LUI MESIA PÂNĂ LA RESPINGEREA ŞI CĂDEREA

BABILONULUI

A 70-a

săptămână

ÎMPĂRATUL A INTRAT

ÎMPĂRATUL A INTRAT

SECERIŞ CREŞTIN*

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

SECERIŞ IUDAIC

3,5 + 3,5 + 33 = 40 ani

CĂDEREA

LUI ISRAEL

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

_______

LUCA 21:22

_______

UN TIMP DE

STRÂMTORARE

ŞI

RĂSTURNAREA FINALĂ

CĂDEREA

BABILONULUI

_______

ZILELE

RĂZBUNĂRII

________

DANIEL 12:1

_______

„UN TIMP DE STRÂMTORARE CUM N-A MAI FOST DE CÂND SUNT POPOARELE” VALIGN=”TOP”>

* Vezi prefaţa autorului (1916).

((B220))

((B221))

imobiliare. Înainte de aceasta, evreul nu era decât „un câine”, bun să fie pălmuit, lovit cu piciorul şi tratat cu brutalitate de către stăpânitorul său mahomedan, şi era lipsit de cele mai elementare privilegii la existenţă, în ţara sacră pentru el, prin amintirile trecutului şi prin făgăduinţele privitoare la viitor.

Odată cu deschiderea uşii Palestinei în faţa lor, s-a ridicat o crudă persecuţie împotriva lor în România, în Germania şi în special în Rusia, unde mai continuă — crescând. Prin reglementări succesive ei au fost despuiaţi de drepturi şi privilegii de către aceste guverne, şi de asemenea huiduiţi de vecinii lor până când au fost obligaţi să plece în număr mare. Dar fără îndoială că şi această persecuţie este o favoare, deoarece ea va servi, şi a servit deja, spre a-i face să privească spre Ierusalim şi spre legăminte, şi a le aminti că sunt moştenitorii unor bogate făgăduinţe pământeşti.

Dar trebuie să ne amintim că anul 1878 d. Cr. a fost numai punctul de cotitură al întoarcerii favorii la Israelul Trupesc. Am învăţat deja, din studiul nostru despre „Timpurile Neamurilor”, că Ierusalimul şi poporul lui vor continua să fie călcaţi în picioare — stăpâniţi şi oprimaţi de neamuri — „până se vor împlini timpurile neamurilor”, şi, prin urmare, cu toate că era timpul să înceapă favoarea şi a început în 1878 d. Cr., evreul nu va fi reprimit în favoare deplină până după 1915. Astfel ridicarea lor din nou în favoare va fi treptată, cum a fost şi căderea lor din ea. Este de asemenea remarcabil că aceste două perioade, cea a căderii şi cea a ridicării, au exact aceeaşi lungime — căderea a fost treptată, cu avânt crescând, timp de treizeci şi şapte de ani, d. Cr., când existenţa lor naţională s-a sfârşit, ţara a fost pustiită şi Ierusalimul distrus complet. Istoria marchează astfel începutul şi sfârşitul căderii lor, în vreme ce profeţiile marchează ambele începuturi ale ridicării lor — 1878 şi 1915 — arătând o paralelă exactă de treizeci şi şapte de ani. ((B222)) Aceasta este încă o parte a mişne-ului („dublului”) lor menţionat de profet.

Cu toate că punctele de cotitură ale veacurilor Iudeu şi Evanghelic sunt astfel clar marcate la anul 33 d. Cr. şi respectiv la 1878 d. Cr., prin respingerea lui Israel şi prin întoarcerea favorii la ei, totuşi lucrarea fiecăruia din aceste veacuri se suprapune peste veacul care urmează. Astfel, punctul de cotitură al Veacului Iudeu fiind atins, peste veacul lor s-a suprapus apoi deschiderea Veacului Evanghelic, întocmai cum favoarea lor în revenire, care este unul din aspectele deschiderii Veacului Milenar, se suprapune peste încheierea sau secerişul Veacului Evanghelic. Timp de treizeci şi şapte de ani (de la anul 33 d. Cr., sfârşitul favorii lor naţionale, şi până la 70 d. Cr., răsturnarea lor completă) Israelul, cu excepţia rămăşiţei credincioase, a fost în proces de cădere, iar cei credincioşi dintre neamuri în proces de ridicare — Veacul Iudeu se termina şi Veacul Evanghelic începea; şi Veacul Evanghelic se sfârşeşte în decurs de treizeci şi şapte de ani (de la 1878 d. Cr. la 1915 d. Cr.), iar urgiile se pregătesc şi vin peste aşa-zisa creştinătate, cu excepţia rămăşiţei credincioase, în timp ce se pregăteşte lucrarea de restabilire pentru Israel şi pentru toţi oamenii. Aceasta înseamnă că datele 33 d. Cr. şi 1878 d. Cr. marchează momentul când a început lucrarea respectivelor veacuri noi, deşi lucrarea de seceriş a veacului precedent şi de ardere a părţii respinse a fost îngăduită să continue în ambele cazuri timp de treizeci şi şapte de ani în noul veac. Astfel, suprapunerea dispensaţiilor, precum şi semnul sfârşitului fiecăruia, sunt clar definite.

Fiecărei din aceste perioade de suprapunere îi aparţine o dublă lucrare: dărâmarea vechiului aranjament, sau dispensaţie, şi stabilirea celui nou. Şi după cum Veacul Iudeu şi poporul evreu au fost numai tipurile sau umbrele, trebuie să ne aşteptăm ca rezultatele de acum să fie mult mai extinse decât cele de atunci; şi chiar aşa le găsim. Această dublă lucrare este arătată în cuvintele profetului Isaia: „Căci în inima Mea era (1) ziua răzbunării şi (2) venise anul celor răscumpăraţi ai Mei”. Isa. 63:4.

((B223))

Aceasta nu este o corespondenţă şiret născocită, aranjată ca să se potrivească cu faptele; pentru că multe din aceste paralele şi alte adevăruri au fost văzute din profeţie şi au fost propovăduite aşa cum sunt prezentate aici cu câţiva ani înainte de 1878 d. Cr. — anul acela fiind anunţat ca timpul întoarcerii favorii la Israel înainte ca el să fi sosit şi înainte ca vreun eveniment să-l fi marcat astfel. Autorul acestui volum a publicat sub formă de broşură aceste concluzii deduse din Scripturi, în primăvara lui 1877 d. Cr.

Mărturia nu putea fi mai puternică de-atât şi totuşi să fie ţinută ascunsă până la timpul cuvenit prezent, când cunoştinţa să fie crescută şi cei înţelepţi [în învăţătura cu adevărat cerească] să înţeleagă. Anul exact al respingerii lui Israel — da, chiar şi ziua — noi le cunoaştem; faptul că ei trebuiau să aibă un mişne sau un dublu, profetul declară explicit; că această perioadă paralelă are o lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci de ani şi că s-a terminat în 1878 d. Cr., credem că am arătat în mod clar; şi că aceasta a fost marcată prin favoare este un fapt indiscutabil. Şi să nu se uite că profesorul Delitzsch şi-a publicat traducerea ebraică a Noului Testament de la sfârşitul „dublului” lor încoace, traducere care este deja în mâinile a mii de evrei şi trezeşte mult interes. Mai mult, să nu se uite că cea mai mare mişcare creştină printre evrei, din zilele apostolilor şi până astăzi, condusă de Rabinowici şi de alţii, face acum progres în Rusia. Şi începutul ei a fost cam cu tot atâta timp după 1878 d. Cr., când „dublul” lui Israel s-a sfârşit, cât a fost timpul trezirii printre neamuri după respingerea lui Israel în 33 d. Cr.

Amintiţi-vă acum cuvintele apostolului care arată clar că ei au fost lepădaţi din favoarea divină şi din Legămintele pământeti, care sunt Încă ale lor, până când va fi intrat plinătatea sau numărul deplin dintre neamuri — până la sfârşitul chemării Evangheliei — şi veţi vedea atunci că 1878 d. Cr. este o dată însemnată, de un adânc interes pentru Israelul Spiritual — nu mai puţin importantă decât pentru Israelul Trupesc.

((B224))

Totuşi, după cum nimeni în afară de Domnul nostru Isus n-a cunoscut importanţa sfârşitului Veacului Legii şi a începutului Veacului Evanghelic (chiar şi apostolii au cunoscut numai în parte şi au văzut neclar până după Cincizecime), tot aşa putem aştepta acum ca numai corpul lui Cristos, uns cu acelaşi spirit, să vadă clar sfârşitul Veacului Evanghelic şi marea lui însemnătate. Sărmanii evrei şi mulţi creştini declaraţi nici măcar nu ştiu încă despre marea schimbare dispensaţională care a avut loc la prima venire — terminarea Veacului Iudeu şi deschiderea Veacului Evanghelic. Şi la fel acum, puţini ştiu sau vor ajunge să ştie — înainte ca semnele exterioare să le dovedească vederii lor naturale că noi suntem acum la sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Evanghelic, şi că 1878 d. Cr. a marcat un punct atât de important. Nici n-a fost intenţionat ca şi alţii în afară de numărul mic al credincioşilor să vadă şi să ştie, şi să nu fie în întuneric cu lumea — „Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi”, a spus Domnul nostru.

Dar probabil unii ar putea spune: cu toate că Ieremia a fost cu adevărat un profet al Domnului, a cărui mărturie cu privire la „mişne”-ul sau la duplicarea experienţelor lui Israel trebuie să fie respectată, noi ar trebui să considerăm dovada încă mai puternică dacă încă un profet ar menţiona acelaşi lucru. Acestora le răspundem că mărturia unui singur profet vrednic de încredere este o temelie bună şi suficientă pentru credinţă, şi că multe dintre dovezile însemnate de la întâia venire au fost prezise numai de către un singur profet; totuşi Dumnezeu, care este bogat în îndurare şi plin de milă, a avut în vedere slăbiciunea credinţei noastre şi a răspuns mai dinainte la rugăciunea inimii noastre, dând mai mult decât acea singură mărturie.

Să mergem acum la profeţia lui Zaharia (9:9-12). În viziune profetică el merge alături de Isus când El intră călare în Ierusalim — în 33 d. Cr. — cu cinci zile înainte de răstignirea Sa (Ioan 12:1-12), şi profetul strigă către popor: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica ((B225)) Ierusalimului! Iată, Împăratul tău vine la tine; El este drept, aducând mântuire, smerit şi călare pe un măgar”. Observaţi vădita împlinire a acestor cuvinte — Matei 21:4-9, 43; Ioan 12:12-15; Luca 19:40-42. Fiecare punct s-a împlinit, până şi strigătele. Când poporul striga „Osana!” fariseii I-au cerut lui Isus să-i mustre, dar El a refuzat şi a răspuns: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga!” Pentru ce? Pentru că fusese profeţit că se va striga şi fiecare punct al profeţiei trebuia să fie împlinit. Fie ca această grijă pentru detaliu în împlinirea profetică să ne dea încredere şi în alte declaraţii ale acestui profet şi ale altora.

După ce le arată pe scurt consecinţele rele care vor urma respingerii împăratului lor (Zah. 9:10), profetul, vorbind pentru Iehova, li se adresează astfel (vers. 12): „Întoarceţi-vă la cetăţuie [la Cristos], prizonieri ai nădejdii! O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce de două ori mai mult”. Cuvântul folosit aici pentru expresia „de două ori mai mult” [sau dublu — n. e.] este acelaşi cuvânt folosit de Ieremia — „mişne” — o repetare sau încă o parte egală. Israelul fusese de mulţi ani sub jugul roman, dar erau „prizonieri ai nădejdii”, sperând în venirea unui împărat care să-i elibereze şi să-i înalţe la făgăduita stăpânire a pământului. Acum Împăratul lor, turnul lor tare, venise, dar atât de blând şi de umil, încât în mândria inimii lor nu L-au putut recunoaşte ca un astfel de eliberator. Şi chiar mai mult, ei erau prizonierii Păcatului, iar acest Eliberator intenţiona şi această eliberare mai mare. Domnul nostru fusese cu ei trei ani şi jumătate, împlinind în mijlocul lor Scripturile, iar acum venea cea din urmă probă şi cea decisivă — Îl vor primi pe El, pe Unsul Domnului, ca împăratul lor? Preştiinţa lui Dumnezeu, că ei Îl vor respinge pe Mesia, este arătată prin cuvintele profetului: „O spun şi astăzi, că îţi voi întoarce de două ori mai mult”.

Această profeţie nu numai că nu lasă nici o îndoială că există un dublu — un duplicat al pedepsei adăugat la ((B226)) experienţa lui Israel din cauză că L-a respins pe Mesia — dar ea marchează şi ziua exactă când acesta a început, şi face îndoit de puternice, de exacte şi de clare concluziile trase din profeţia lui Ieremia şi fixate prin cuvintele Domnului nostru: „Iată, vi se lasă casa pustie”.

Să ne amintim cuvintele Domnului nostru atunci şi în legătură cu aceasta — „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am dorit să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie, căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice [din inimă]: Binecuvântat este Cel care vine în numele Domnului!” (Mat. 23:37-39). De asemenea citim că în ultima zi a încercării lor, „când S-a apropiat de cetate [călare pe un măgar] şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea, zicând: «Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care sunt pentru pacea ta! Dar acum [de acum încolo] ele sunt ascunse de ochii tăi»” (Luca 19:41, 42). Mulţumim lui Dumnezeu, acum că „dublul” lor este complet, noi putem vedea că orbirea lor începe să se îndepărteze. Iar aceasta aduce bucurie sfinţilor şi pentru ei înşişi, fiindcă ei înţeleg că glorificarea corpului lui Cristos se apropie.

Însă iubitorul nostru Tată, care evident a dorit să ne liniştească şi să ne stabilească inimile în afara oricărei îndoieli, asupra micului punct care hotărăşte şi dovedeşte atât de mult, ne-a trimis vorbă cu privire la „dublul” lui Israel prin încă unul dintre servitorii Săi cei mai onoraţi — prin profetul Isaia.

Acest profet îşi ia punctul de observaţie chiar la sfârşit, la timpul când „dublul” (mişne-ul) a fost împlinit — 1878 d. Cr.; şi adresându-ni-se nouă, care trăim acum, ne dă mesajul lui Dumnezeu zicând: „«Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu», zice Dumnezeul vostru. «Vorbiţi inimii Ierusalimului şi strigaţi-i că timpul lui de suferinţă s-a sfârşit, că nelegiuirea

((B227))

lui este iertată; căci a primit din mâna Domnului de două ori* cât toate păcatele lui»”. Isa. 40:1, 2.


*Cuvântul ebraic tradus aici prin „de două ori” este kefel, care înseamnă dublu, ca şi când ai împături ceva în două.


Cel care studiază profeţia trebuie să observe că profeţii îşi modifică punctele de observaţie din care-şi rostesc cuvintele, uneori vorbind despre lucruri viitoare la viitor, iar alteori luând o poziţie viitoare şi vorbind din acel punct de observaţie luat; Isaia, de exemplu, vorbind despre naşterea Domnului nostru, se plasează lângă iesle unde era culcat pruncul Isus, când zice: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui” etc. (Isa. 9:6). Cartea Psalmilor nu poate fi citită raţional dacă nu se recunoaşte acest principiu. Nu se poate da o mai bună ilustraţie a acestui principiu al punctelor de observaţie profetice diferite, decât cele trei profeţii privitoare la „dublul” lui Israel deja arătate. Ieremia a prezis că vor veni zile când Dumnezeu îi va împrăştia printre toate popoarele, şi că după ce vor fi primit „Dublul” îi va strânge iarăşi printr-o desfăşurare de putere în favoarea lor, mai mare decât atunci când au ieşit din robia egipteană. Zaharia vorbeşte ca şi cum ar trăi în timpul când Cristos S-a oferit Israelului ca împăratul lor şi ne spune că „dublul” lor şi-a început numărătoarea atunci, chiar în aceeaşi zi. Isaia se situează alături de noi în 1878 d. Cr. şi ne atrage atenţia asupra faptului că Dumnezeu avea deja plănuit un timp hotărât sau stabilit pentru a favoriza Israelul şi că acest timp hotărât era după un dublu sau după un echivalent al favorii lor anterioare; şi ne spune că acum noi trebuie să dăm lui Israel acest mesaj de mângâiere, că dublul lui este complet — că timpul lui stabilit s-a împlinit. Ar fi într-adevăr greu de hotărât care dintre aceste trei profeţii este cea mai puternică şi cea mai importantă. Fiecare este importantă, şi fiecare ar fi puternică singură; dar combinate ((B228)) ele formează o frânghie împletită în trei, de o tărie minunată pentru copilul smerit, studios şi încrezător al lui Dumnezeu.

Forţa acestor cuvinte profetice creşte dacă ne amintim că aceşti profeţi nu numai că au trăit şi au scris la intervale de sute de ani, ci şi că ei au scris lucruri cu totul contrare aşteptării evreilor. Desigur, necredincioşi şi zăbavnici cu inima în a crede tot ceea ce a vestit Dumnezeu prin profeţi sunt cei care nu pot să vadă în acestă mărturie clară şi armonioasă degetul şi procedeele lui Dumnezeu.

Dacă cineva ar obiecta că Congresul de la Berlin şi acţiunile lui n-au fost un început suficient de marcant al întoarcerii favorii lui Dumnezeu la Israel, răspundem că el a fost un semn al întoarcerii favorii mult mai marcant decât a fost acţiunea Domnului nostru când a intrat călare în Ierusalim un semn al dizgraţiei. Nici unul din aceste semne, la vremea când s-au întâmplat, n-a fost recunoscut ca o împlinire a profeţiei. Şi astăzi cei care ştiu despre împlinirea dublului sunt cu miile mai mulţi decât cei care înainte de Cincizecime ştiau că atunci a început dublul. Vedem astfel că pruncul despre care Simeon a zis că este rânduit spre prăbuşirea şi spre ridicarea multora din Israel (Luca 2:34) s-a dovedit a fi prăbuşirea sau piatra de poticnire pentru Israelul Trupesc ca naţiune; şi am văzut cum, în calitate de Cap şi Căpetenie a Israelului spiritual, El va fi Eliberatorul, ca să ridice din nou casa trupească şi ca să restabilească toate lucrurile după ce „timpul hotărât” al lor, „dublul” lor, este complet; iar acum vedem dublul complet şi favoarea faţă de Israel începând. Văzând aceste împliniri ale Cuvântului Tatălui nostru, inimile noastre pot cânta:

„Temelia credinţei voastre, sfinţilor,
Este pusă în Cuvântul Domnului”.

În timp ce observăm astfel căderea lui Israel din favoare, pierderea care a urmat acestei căderi şi cauza tuturor acestora, să nu uităm că şi în acestea el a prefigurat pe Israelul Spiritual nominal şi că aceiaşi profeţi au prezis poticnirea şi căderea ambelor case ale lui Israel — „El va fi ((B229)) . . . o piatră de poticnire, o stâncă de cădere pentru amândouă casele lui Israel”. Isa. 8:14.

Întocmai cum a fost o lepădare şi o cădere a Israelului Trupesc nominal, aşa cum am văzut, la fel trebuie să fie o lepădare şi o cădere, şi pentru motive similare, a Israelului spiritual nominal, Biserica evanghelică nominală. Lepădarea şi căderea unuia sunt tot atât de viu înfăţişate în Scripturi ca şi ale celuilalt. Şi, de asemenea, după cum o rămăşiţă din Israelul Trupesc a fost scăpată de orbire şi de cădere prin umilinţă şi credinţă, tot aşa o rămăşiţă asemănătoare din Israelul Spiritual nominal va fi scăpată de orbirea şi de căderea mulţimii nominale în „secerişul” sau încheierea acestui veac. Astfel ultimii membri ai Bisericii adevărate, corpul lui Cristos, trebuie să fie separaţi de biserica nominală — pentru a fi uniţi cu Capul, glorificaţi. Numai aceştia (rămăşiţa aleasă din Israelul Trupesc la căderea lui, şi numărul mic al credincioşilor din Veacul Evanghelic, inclusiv rămăşiţa în viaţă la încheierea lui) constituie adevăratul „Israel al lui Dumnezeu”. Aceştia sunt Aleşii — îndreptăţiţi prin credinţă în opera răscumpărătoare a lui Cristos, chemaţi la jertfire şi moştenire împreună cu Cristos, aleşi prin credinţă în adevăr şi sfinţire prin Spiritul adevărului, şi credincioşi chiar până la moarte. Odată cu terminarea alegerii acestei companii, în secerişul acestui veac, se poate aştepta o mare agitaţie printre grâu şi neghină; căci multe favoruri divine, acordate în mod special datorită micului număr de credincioşi, vor fi retrase de la mulţimea nominală când turma mică, pentru dezvoltarea căreia ele fuseseră acordate, va fi fost completată.

Ar trebui să ne aşteptăm ca ordinea de aici să fie, ca în secerişul iudaic tipic, o lucrare de separare, în împlinirea cuvintelor profetului: „Adunaţi-Mi pe credincioşii Mei care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!” (Ps. 50:5). Şi după cum anul 33 d. Cr. a marcat abandonarea ca sistem a casei evreieşti nominale, spre dizgraţie, spre dezmembrare şi ((B230)) răsturnare, la fel data care-i corespunde, 1878 d. Cr., a marcat începutul dizgraţiei, dezmembrării şi răsturnării Israelului Spiritual nominal, despre care vom avea mai multe de spus în capitolele următoare.

Demonstraţie matematică

Presupunând că dovada precedentă este convingătoare şi satisfăcătoare, trecem acum să demonstrăm cronologic: întâi, că Veacul Iudeu, de la moartea lui Iacov până când li s-a lăsat casa pustie, de când li se socoteşte începutul dublului sau părţii a doua, a avut o lungime de o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani; şi apoi, că dublul s-a sfârşit în 1878 d. Cr. şi că atunci a fost timpul să înceapă favoarea — dovedind astfel încheierea favorurilor Veacului Evanghelic.

Al doilea punct nu cere de fapt nici o demonstraţie; căci, fiind un fapt că Domnul nostru a murit în anul 33 d. Cr., este un lucru uşor să adăugăm 1845 de ani la 33 d. Cr. şi să găsim anul 1878 d. Cr., care a fost anul cuvenit să înceapă favoarea pentru Israel, cu condiţia să putem dovedi prima noastră afirmaţie, că perioada în care Israel a aşteptat împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu sub favoarea Sa a fost de 1845 de ani.

Lungimea acestei perioade este pe deplin prezentată în capitolul despre cronologie, exceptând un singur punct, adică perioada de la moartea lui Iacov până la ieşirea din Egipt. Această perioadă a fost mai degrabă în mod special ascunsă sau acoperită până de curând; până când s-a observat că lungimea Veacului Iudeu nu era cunoscută; şi fără această lungime dublul ei nu s-ar fi putut măsura, chiar dacă profeţiile privind dublul ar fi fost remarcate şi înţelese. Cronologia merge fără piedici până la moartea lui Iacov, însă de la acea dată până la ieşirea din Egipt nu există nici un raport complet. Ici şi colo sunt date diferite ((B231)) fragmente, dar nici un fir continuu prin care să putem şti cu siguranţă. Pentru acest motiv, la acest punct în tabela cronologică am fost obligaţi să căutăm în Noul Testament. Acolo am primit ajutor de la apostolul inspirat, care ne-a dat veriga de legătură. Am aflat astfel că de la Legământ, la moartea lui Terah, tatăl lui Avraam, până la exodul lui Israel din Egipt au fost patru sute treizeci (430) de ani.

Aflăm în mod exact perioada ascunsă, cuprinsă între moartea lui Iacov şi ieşirea lui Israel din Egipt, calculând mai întâi perioada de la moartea lui Terah până la moartea lui Iacov, iar apoi scăzând acel număr de ani din 430 de ani, perioada de la moartea lui Terah până la ieşirea din Egipt. Astfel:

Avraam avea 75 de ani când a fost încheiat legământul cu el, la moartea lui Terah (Gen. 12:4), şi Isaac s-a născut la 25 de ani după aceea (Gen. 21:5). Prin urmare:

De la Legământ până la naşterea lui Isaac . . . . . . . . . . 25 ani

De la naşterea lui Isaac la cea a lui Iacov (Gen. 25:26) . . .60 ani

De la naşterea lui Iacov până la moartea sa (Gen. 47:28) . . 147 ani

Totalul anilor de la Legământul Avraamic
până la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . .232 ani

De la Legământ până în ziua când Israel
a părăsit Egiptul (Exod. 12:41), la Paşti . . . . . . . . . .430 ani

Din aceasta scădem perioada de la Legământ
la moartea lui Iacov . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232 ani

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod
a fost prin urmare de . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .198 ani.

Astfel orice dificultate în ceea ce priveşte durata existenţei naţionale a lui Israel este înlăturată. Perioada ascunsă, de la moartea lui Iacov până la Exod, a fost fără nici o îndoială ascunsă cu un scop, până când a sosit timpul să fie văzută. La aceasta adăugăm acum perioadele prezentate în Tabela Cronologică, după cum urmează:

((B232))

Perioada de la moartea lui Iacov la Exod . . . . . . . . . . 198 ani

Israel în pustie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .40 ani

Până la împărţirea Canaanului . . . . . . . . . . . . . . . . .6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la anul întâi al lui Cirus până la anul 1 d. Cr. . . . . .536 ani.

Totalul anilor de la moartea lui Iacov
până la anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . .1813 ani

De la anul 1 d. Cr. până la răstignire, la Paşti
în primăvara anului 33 d. Cr. — ani compleţi,
timp eclesiastic iudaic*. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani.

Totalul perioadei aşteptării împărăţiei de către
Israel, sub favoarea şi recunoaşterea divină. . . . . . . . 1845 ani


*Anul eclesiastic evreiesc începea primăvara, iar Paştele avea loc în ziua a cincisprezecea a primei luni a fiecărui an nou (eclesiastic).


Pentru a găsi măsura dublului lor, când a sosit timpul favorii şi când a început favoarea faţă de ei, şi când, prin urmare, aceasta a început să se îndepărteze de la Israelul Spiritual nominal, numărăm o mie opt sute patruzeci şi cinci (1845) de ani din primăvara anului 33 d. Cr. şi obţinem data Paştelui, 1878 d. Cr. Ridicarea lor din nou, de la 1878 d. Cr. până la 1915 d. Cr. (la încheierea Timpurilor Neamurilor), sub favoarea Împăratului pe care ei L-au respins şi pe care Îl vor recunoaşte până la timpul acela, corespunde în privinţa lungimii cu cei treizeci şi şapte de ani de cădere a lor, din ziua când li s-a lăsat casa pustie, în anul 33 d. Cr., până la completa lor răsturnare ca popor, în anul 70 d. Cr.

Am examinat deja multe paralele izbitoare între Veacul Iudeu, umbră sau tip, şi Veacul Evanghelic, realitate sau antitip, şi aici tocmai am dovedit încă una: lungimea celor două veacuri corespunde exact — „mişne-ului” sau dublului de dizgraţie ((B233)) aspectele care încheie cele două veacuri sunt îndeosebi izbitoare — „secerişurile” lor, secerătorii lor, lucrarea lor şi timpul acordat, toate servesc pentru a ne da elementele clare ale lucrării finale ce trebuie îndeplinite în seceriş care este sfârşitul acestui veac. Observaţi cu atenţie corespondenţele acestor două secerişuri, aşa cum le vom recapitula pe scurt:

Privire generală asupra paralelelor Secerişului

Veacul Iudeu s-a terminat cu un „seceriş”, Domnul nostru şi apostolii făcând lucrarea de recoltare a rodului, a cărui sămânţă fusese semănată de Moise şi de profeţi. „Ridicaţi-vă ochii (a zis Isus) şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş.” „Eu v-am trimis să seceraţi ce n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor” (Ioan 4:35-38). Sfârşitul Veacului Evanghelic este de asemenea numit seceriş — „Secerişul este sfârşitul veacului”. „La timpul secerişului, voi spune secerătorilor: «Culegeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi . . . iar grâul strângeţi-l în grânarul meu».” Mat. 13:39, 30.

Ioan a prezis lucrarea şi efectul secerişului iudaic, zicând (Mat. 3:12): „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi Îşi va strânge grâul [pe adevăraţii israeliţi] în grânar [Biserica Creştină]; dar pleava [partea respinsă din naţiune] o va arde într-un foc care nu se stinge” — (o strâmtorare care i-a consumat ca naţiune). Aici a avut loc botezul cu Spiritul sfânt şi cu foc — Spiritul sfânt venind peste cei „cu adevărat israeliţi” la Cincizecime, iar focul necazului peste toţi ceilalţi, în timpul celor treizeci şi şapte de ani care au urmat respingerii lor (Mat. 3:11). În acea strâmtorare Israelul a fost distrus ca naţiune, dar nu ca indivizi. Revelatorul vorbeşte despre secerişul din acest veac, făcut cu secera ascuţită a adevărului, căci timpul secerişului a venit, şi arată o dublă lucrare, din care o parte se referă la via pământului, ca fiind deosebită de via adevărată sădită de Tatăl, Cristos Isus şi membrii Săi sau mlădiţele ((B234)) Sale (Ioan 15:1-6). Se spune că secerişul acestui veac este al grâului şi al neghinei (Mat. 13:24-30, 36-39) şi că secerişul Veacului Iudeu a fost numit al grâului şi al plevei. Şi după cum atunci a predominat mult pleava, asemănarea şi paralelismul atât de pronunţate în toate celelalte aspecte implică faptul că în acest seceriş neghina va fi cu mult mai abundentă decât grâul.

Secerişul iudaic, în total o perioadă de patruzeci de ani, a început cu misiunea Domnului nostru şi s-a sfârşit cu lepădarea şi răsturnarea Israelului nominal, şi cu distrugerea cetăţii lor, îndeplinită de către romani în 70 d. Cr. Iar secerişul acestui veac a început odată cu prezenţa Domnului nostru la începutul Marelui Jubileu al Pământului, în 1874, după cum se arată în capitolul VI, şi se sfârşeşte cu răsturnarea puterii neamurilor — în 1914 d. Cr., la fel o perioadă de patruzeci de ani — o altă paralelă minunată între cele două veacuri.

În vreme ce secerişul iudaic a început odată cu misiunea Domnului nostru, iar favoarea lui Dumnezeu s-a depărtat de sistemul lor nominal după trei ani şi jumătate şi a fost urmată de treizeci şi şapte de ani de strâmtorare asupra acelui sistem, totuşi favoarea specială a continuat pentru indivizii din acea naţiune, iar chemarea pentru înalta poziţie de comoştenire cu Cristos le-a fost dată în mod exclusiv timp de trei ani şi jumătate după respingerea Domnului nostru de către ei şi respingerea lor de către El — confirmând astfel promisiunea către Daniel (Dan. 9:27), că poporului său i se va arăta favoare până la sfârşitul complet al săptămânii a şaptezecea, la mijlocul căreia Mesia a fost suprimat. Această promisiune s-a împlinit faţă de tot grâul adevărat, în timp ce sistemul care conţinea acel grâu a fost condamnat şi lepădat la mijlocul săptămânii. Secerişul grâului Veacului Iudeu a durat câţiva ani, începând cu misiunea Domnului nostru, deşi întreaga favoare specială a încetat la trei ani şi jumătate după moartea lui Cristos. Strâmtorarea (focul) asupra acelei ((B235)) naţiuni a început să se aprindă devreme, dar n-a ajuns la furia lui grozavă până când aproape tot grâul din acea naţiune a fost adunat în grânar.

În secerişul acestui veac ce se încheie acum sunt marcate perioade asemănătoare, corespunzând trăsăturilor acelui seceriş. Toamna anului 1874 d. Cr., unde ciclurile Jubileului arată că sosise timpul ca Domnul nostru să fie prezent, corespunde timpului botezului Său şi ungerii Sale cu Spiritul sfânt, când a devenit Mesia, Prinţul (Dan. 9:25) şi când Şi-a început lucrarea de recoltare a secerişului iudaic. Primăvara anului 1878 d. Cr. (după trei ani şi jumătate) corespunde datei când Domnul nostru Şi-a luat funcţia de Împărat, a intrat călare pe măgar, a curăţat templul de schimbătorii de bani şi a plâns şi a lăsat pustiirii acea biserică nominală sau împărăţie; şi ea marchează data când sistemele bisericii nominale au fost „vărsate” din gură (Apoc. 3:16), şi timp de la care (anul 1878 d. Cr.) ei nu mai sunt purtătorii de cuvânt ai lui Dumnezeu şi nici recunoscuţi de El în vreo măsură. Şi cei trei ani şi jumătate care au urmat primăverii lui 1878 d. Cr., care s-au terminat în octombrie 1881 d. Cr., corespund celor trei ani şi jumătate de favoare care a continuat pentru evrei ca indivizi în ultima jumătate a celei de-a şaptezecea săptămâni de favoare a lor. După cum în tip acea dată — trei ani şi jumătate după moartea lui Cristos — a marcat sfârşitul întregii favori speciale faţă de evrei şi începutul favorii faţă de neamuri, la fel recunoaştem anul 1881 d. Cr. ca marcând sfârşitul favorii speciale faţă de neamuri — sfârşitul „chemării” sau invitaţiei „de sus” la binecuvântările speciale pentru acest veac — de a deveni comoştenitori cu Cristos şi părtaşi ai naturii divine. Şi, după cum am văzut, aceasta marchează o mare mişcare spre creştinism în rândul poporului evreu, cunoscută ca „mişcarea de la Chişinău”. Iar acum strâmtorarea peste creştinătatea nominală este iminentă, însă furtuna este oprită până când grâul este adunat, până când mesagerii lui Dumnezeu pecetluiesc fruntea (intelectul) slujitorilor Săi cu adevărul. Apoc. 7:3.

((B236))

Caracteristicile acestui seceriş, care corespund cu ale secerişului iudaic, au fost de asemenea foarte însemnate în privinţa propovăduirii făcute. În primii trei ani şi jumătate ai secerişului iudaic, Domnul şi ucenicii au avut ca subiect special timpul şi faptul prezenţei lui Mesia. Vestirea lor a fost: „S-a împlinit vremea”, Eliberatorul a venit (Marcu 1:15; Mat. 10:7). La fel a fost şi în acest seceriş: până în 1878 d. Cr. mesajul nostru, în esenţă cum este prezentat aici, deşi mai puţin clar, au fost profeţiile timpului şi faptul prezenţei Domnului. De atunci lucrarea s-a lărgit, iar vederea altor adevăruri a devenit mai luminoasă şi mai clară; dar aceleaşi fapte şi aceleaşi scripturi, învăţând acelaşi timp şi aceeaşi prezenţă, rămân neîndoielnice şi incontestabile. După cum favoarea care a continuat pentru israeliţi ca indivizi, după ce casa lor nominală a fost tăiată de la favoare, n-a fost intenţionată să convertească şi să reformeze sistemul lor bisericesc nominal, nici n-a fost acordată în speranţa schimbării plevei lor în grâu, ci a fost intenţionată numai pentru a separa şi a strânge în grânar fiecare bob de grâu copt, tot aşa, în acest seceriş obiectivul favorii continue şi abundente (a luminii adevărului) din timpul prezent nu este destinat să convertească secte întregi sau să facă reforme naţionale, ci, dimpotrivă, să separe complet clasa grâului de clasa neghinei. Ele au crescut împreună una lângă alta timp de secole, şi o sectă pură, toată numai grâu, nu s-a cunoscut; însă acum în seceriş trebuie să vină despărţirea, şi cernerea va fi teribilă. Va însemna, în multe cazuri, smulgerea din rădăcini a prieteniilor pământeşti şi ruperea multor legături delicate; şi adevărul va face separarea. Prezicerea Domnului cu privire la „seceriş” la prima venire a Sa va fi adevărată iarăşi în secerişul prezent. (Vezi Mat. 10:35-38; Luca 12:51-53.) Şi după cum atunci adevărul a pus pe tată împotriva fiului, pe fiică împotriva mamei şi pe soacră împotriva nurorii, tot aşa, din nou, duşmanii omului vor fi cel mai adesea cei din propria casă. Acest lucru nu poate fi evitat. Cei care iubesc ((B237)) pacea mai mult decât adevărul vor fi încercaţi, iar cei care iubesc adevărul mai presus de toate vor fi acceptaţi şi aprobaţi ca „biruitori” — întocmai ca în „secerişul” iudaic.

În „secerişul” iudaic solii aleşi şi trimişi ca vestitori ai Împăratului şi ai Împărăţiei apropiate erau oameni umili, fără titluri, iar cei care s-au împotrivit mesajului erau preoţii cei mai de seamă, cărturarii, fariseii şi învăţătorii legii; şi după cum ne putem aştepta, acum găsim acelaşi lucru: cei mai orbi sunt conducătorii orbilor, care, întocmai ca evreii care au fost tipuri ale lor, „nu cunosc timpul cercetării lor”. Luca 19:44.

Prezenţa a fost acolo unul din principalele puncte de încercare, iar crucea a fost celălalt. Ioan Botezătorul le-a strigat: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Totuşi numai israeliţii adevăraţi au fost în stare să-şi dea seama de faptul prezenţei lui Mesia; iar dintre aceştia mulţi s-au poticnit în cruce, căci deşi erau dispuşi să-L accepte pe Mesia ca Eliberator, mândria i-a făcut nedoritori să-L primească şi ca Răscumpărător. La fel aici, prezenţa lui Cristos, „secerişul” în progres şi respingerea masei nominale a celor pretinşi poticneşte pe mulţi; iar pe marele Eliberator, pentru a cărui venire şi împărăţie mulţi s-au rugat (ca şi evreii), nu sunt gata să-L recunoască. Din nou este adevărat că „în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”. Şi din nou crucea lui Cristos devine o probă şi o piatră de poticnire sau o încercare cum nimeni nu s-ar fi putut aştepta; şi mulţi, mulţi cad din cauza ei, zicând: Noi Îl vom accepta pe Cristos ca Eliberatorul nostru, însă Îl respingem ca Răscumpărătorul nostru.

Fără îndoială, toţi care se vor gândi cu grijă la această chestiune vor trebui să admită că dovada faptului că Domnul nostru este acum prezent (ca fiinţă spirituală şi deci nevăzută) este mai mare şi mai clară decât dovada pe care au avut-o evreii cu privire la prezenţa Sa în trup la întâia venire. Şi nu numai dovezile profetice despre prezenţa Domnului sunt ((B238)) acum mai depline, mai complete şi mai numeroase, dar şi semnele timpurilor peste tot în jurul nostru, arătând lucrarea secerişului în progres, sunt mult mai evidente şi mai convingătoare pentru cei ai căror ochi sunt unşi (Apoc. 3:18), decât au fost împrejurările la întâia venire, când Domnul nostru Isus cu o mână de urmaşi, prin multă împotrivire şi în multe condiţii nefavorabile, vesteau: „S-a Împlinit timpul . . . Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” — Mesia, Solul marelui Iehova, a venit să împlinească faţă de voi toate făgăduinţele făcute părinţilor. Nu este de mirare că numai cei smeriţi au putut accepta pe umilul Nazarinean ca pe marele Eliberator, sau pe oamenii umili şi fără titluri care erau cu El ca parte din cabinetul Său ales — ca unii care vor fi prinţi subordonaţi Lui. Numai aceştia puţini au putut vedea în Cel care a intrat călare pe măgar şi care a plâns asupra Ierusalimului, pe marele Împărat despre care Zaharia profeţise că Sionul Îl va primi ca Împărat cu strigăte de bucurie.

La întâia venire El S-a smerit luând forma şi natura omului (Evr. 2:9, 14), ca prin aceasta să împlinească răscumpărarea noastră, dându-Se pe Sine Însuşi ca preţul nostru de răscumpărare. El este acum mult înălţat şi nu mai moare; şi la a doua venire a Sa, îmbrăcat cu toată puterea (Filip. 2:9), El va înălţa „corpul” Său, iar apoi va acorda lumii binecuvântările restabilirii pe care la întâia venire le-a cumpărat pentru ei cu propriul Său sânge preţios. Să nu uităm, El nu mai este de carne, ci fiinţă spirituală, şi în curând va schimba şi va glorifica în calitate de membri şi comoştenitori ai Săi pe toţi urmaşii Săi credincioşi.

Isus S-a prezentat casei iudaice în trei calităţi: ca Mire (Ioan 3:29), ca Secerător (Ioan 4:35, 38) şi ca Împărat (Mat. 21:5, 9, 4). Casei creştine i Se prezintă în aceleaşi trei calităţi (2 Cor. 11:2; Apoc. 14:14, 15; 17:14). La casa ((B239)) iudaică a venit ca Mire şi Secerător la începutul secerişului lor (începutul misiunii Sale); şi chiar înainte de răstignire li S-a prezentat ca Împărat, exercitând autoritate împărătească prin pronunţarea judecăţii împotriva lor, prin lăsarea pustie a casei lor şi prin actul tipic al curăţirii templului lor (Luca 19:41-46; Marcu 11:15-17). Exact aşa a fost şi în acest seceriş: prezenţa Domnului nostru ca Mire şi Secerător a fost recunoscută în primii trei ani şi jumătate, de la 1874 d. Cr. la 1878 d. Cr. De atunci a fost arătat în mod accentuat că în 1878 d. Cr. sosise timpul când judecata împărătească trebuia să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Aici se aplică Apocalipsa 14:14-20, şi Domnul nostru este adus în scenă ca Secerător încoronat. Anul 1878 d. Cr. fiind paralela asumării puterii şi autorităţii Sale în tip, marchează clar timpul asumării reale a puterii ca Împărat al împăraţilor de către Domnul nostru prezent, spiritual, nevăzut — timpul când Îşi ia marea putere ca să domnească, care în profeţie este în strânsă legătură cu învierea credincioşilor Săi şi cu începutul strâmtorării şi mâniei peste popoare (Apoc. 11:17, 18). Aici, ca şi în tip, judecata începe cu biserica nominală, prin condamnarea la nimicire a sistemelor nominale (nu a poporului), care pe dinafară reprezintă Biserica adevărată — „trupul”. Aici la fel are loc curăţirea adevăratului templu, adevăratei Biserici, trupul lui Cristos — clasa consacrată (1 Cor. 3:16; Apoc. 3:12). Această clasă consacrată sau clasă templu din biserica nominală este în legătură cu biserica nominală, ca întreg, întocmai cum templul literal era în legătură cu cetatea sfântă Ierusalim, ca întreg. După ce cetatea a fost lepădată, templul a fost curăţat; la fel şi acum, clasa templu trebuie să fie curăţată: orice gând egoist, carnal, şi tot ce este lumesc vor trebui să fie scoase afară pentru ca templul să fie curat, locuinţa Spiritului sfânt al lui Dumnezeu — templul viului Dumnezeu.

((B240))

Lucrarea specială de la 1878 d. Cr. încoace a fost vestirea poruncii Împăratului: „Ieşiţi din mijlocul ei [din Babilon], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei” (Apoc. 18:4). „Plecaţi, plecaţi, ieşiţi de acolo! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul ei! Curăţiţi-vă, cei [preoţimea regală] care purtaţi vasele Domnului.” Isa. 52:11.

Un alt punct important de asemănare care însoţeşte prima şi a doua venire este sentimentul predominant în legătură cu nevoia unui eliberator şi impresia larg răspândită printre neamuri că într-un fel sau altul eliberarea trebuie să vină curând — ideile unora chiar apropiindu-se de adevăr în această chestiune. Dar în fiecare caz, numai puţini sunt în stare să recunoască pe Eliberatorul şi să se înroleze sub steagul Lui în serviciul adevărului. În secerişul iudaic mulţi au ieşit să întâmpine pe Domnul când toţi oamenii „erau în aşteptarea” Lui (Luca 3:15), la vremea naşterii Sale, cu treizeci de ani înainte de ungerea Sa ca Mesia la începutul slujirii Sale; şi la fel a fost o aşteptare şi o mişcare corespunzătoare din partea multora (numiţi ulterior adventişti), condusă mai cu seamă de un frate baptist cu numele William Miller, în această ţară (Statele Unite — n. e.), şi de dl. Wolff şi de alţii în Europa şi Asia. Aceasta a culminat în anul 1844 d. Cr., doar cu treizeci de ani înainte de 1874 d. Cr., când Cristos Mirele şi Secerătorul a venit într-adevăr, după cum se arată prin învăţătura Jubileului. În aceasta găsim încă o paralelă izbitoare între aceste două veacuri în privinţa timpului, căci aceşti treizeci de ani corespund exact celor treizeci de ani de la naşterea pruncului Isus până la Mesia Unsul — botezat şi prezentat ca Mire şi Secerător la vârsta de treizeci de ani. Mat. 3:11; Ioan 3:29.

În ambele cazuri a fost o dezamăgire şi o lâncezire timp de treizeci de ani, timp în care toţi au adormit, şi în fiecare caz numai puţini s-au deşteptat la timpul potrivit pentru a-şi da seama de prezenţa lui Mesia. Marea masă a celor ((B241)) nominali din ambele case n-au cunoscut timpul cercetării, fiindcă erau îngreunaţi şi căldicei, neglijând porunca să ia seama şi să vegheze. Astfel s-a împlinit prezicerea profetului: „El va fi . . . o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere, pentru amândouă casele lui Israel” (Isa. 8:14). Casa trupească s-a poticnit fiindcă ei au golit de conţinut legea lui Dumnezeu, dând atenţie tradiţiilor (Marcu 7:9, 13), şi astfel n-au avut o concepţie potrivită despre felul şi obiectivul primei veniri. Din acel motiv ei n-au fost pregătiţi să-L primească în felul în care a venit şi astfel s-au poticnit în El şi în lucrarea Lui de sacrificiu. Masa Israelului spiritual nominal se poticneşte acum în aceeaşi stâncă şi pentru acelaşi motiv. Ei sunt orbiţi de tradiţiile oamenilor şi de prejudecăţi sectare care împiedică o iluminare cuvenită prin Cuvântul lui Dumnezeu; prin urmare ei n-au o concepţie potrivită despre felul sau obiectivul venirii a doua a Domnului. Şi aici de asemenea, crucea lui Cristos, doctrina răscumpărării, devine o probă pentru toţi. Merită de asemenea să observăm cu grijă că nici una din cele două case nu s-ar poticni sau n-ar cădea peste o stâncă ce n-ar fi prezentă. Stânca este acum prezentă şi sistemele nominale se poticnesc, cad şi se sfărâmă în bucăţi, în timp ce acum, ca şi la prima venire, cei „cu adevărat israeliţi” recunosc individual şi acceptă Stânca, şi urcând pe acest adevăr sunt ridicaţi spiritual cu mult deasupra maselor care se poticnesc şi o resping.

Cei care au ochii înţelegerii luminaţi nu se poticnesc, ci urcând pe Stâncă, din perspectiva ei mai înaltă văd mult mai limpede atât trecutul cât şi viitorul planului divin — unele lucruri care nu se pot exprima, despre gloria viitoare a Bisericii şi despre ziua de sărbătoare a pământului. Cei care-şi pun încrederea în Domnul nu vor rămânea niciodată de ruşine.

Forţa deplină a acestui paralelism se obţine numai dacă se observă că ciclurile Jubileului şi Timpurile Neamurilor ((B242)) marchează perioadele care corespund atât de exact cu acestea în paralelele iudaice. Faptul că Veacul Iudeu şi Veacul Creştin sunt tip şi antitip nu este o închipuire — apostolii şi profeţii dau mărturie în privinţa corespondenţei lor. Şi noi nu ne bazăm numai pe paralele pentru a dovedi că lucrarea secerişului Dispensaţiei Creştine este acum în progres; acest seceriş, după cum am arătat deja, este marcat şi în alt mod — atât începutul cât şi sfârşitul lui. Ciclurile Jubileului dovedesc că era timpul ca Domnul nostru Isus să fie prezent şi să înceapă lucrarea de restabilire în toamna anului 1874 d. Cr., şi paralelismul la care ne-am referit mai sus arată că data aceasta (1874) corespunde exact ungerii lui Isus ca Mesia la începutul „secerişului” iudaic, la întâia venire. „Timpurile Neamurilor” dovedesc că toate guvernele actuale trebuie să fie răsturnate pe la sfârşitul anului 1915 d. Cr.; şi paralelismul de mai sus arată că această perioadă corespunde exact cu anul 70 d. Cr., an care a fost martor al căderii complete a organizării statale iudaice. Având în vedere toate acestea deci, o întrebare raţională ar fi: Oare aceste corespondenţe de timp sunt numai întâmplătoare, sau sunt prin aceeaşi orânduire divină care am văzut că a aranjat şi celelalte afaceri ale casei trupeşti, ca umbre ale realităţilor acestei dispensaţii?

Nu, ele nu sunt accidentale; fară îndoială că Acelaşi Atotînţelept care ne-a învăţat prin Cronologie că în 1872 d. Cr. s-au sfârşit şase mii de ani de la crearea lui Adam şi că atunci a început a şaptea mie de ani, Veacul Milenar, care ne-a învăţat prin ciclurile Jubileului că Domnul va fi prezent şi în toamna anului 1874 d. Cr. vor începe Timpurile Restabilirii, şi care ne-a arătat prin Timpurile Neamurilor că nu trebuie să aşteptăm ca aceste lucruri să se facă în grabă, ci prin mijloace aparent naturale într-o perioadă de patruzeci de ani, ne-a dat, în aceste Dispensaţii Paralele marcate prin „dublul” lui Israel, dovada care nu numai învaţă clar prezenţa ((B243)) Domnului, secerişul şi restabilirea (începând cu favoarea faţă de Israelul trupesc), ci în acelaşi timp oferă şi dovada corectitudinii celorlalte mărturii profetice şi a Cronologiei. Căci, să se observe clar că dacă Cronologia sau oricare din aceste perioade de timp ar fi schimbate cu un singur an, frumuseţea şi forţa acestui paralelism ar fi distruse. De pildă, dacă Cronologia ar fi schimbată cu un an în plus sau în minus — dacă am adăuga un an, să zicem la perioada Împăraţilor sau a Judecătorilor, sau dacă am scădea un an — ar strica paralelismul. Dacă am adăuga un an, ar face ca prima perioadă a lui Israel să aibă o lungime de 1846 ani, iar dublul sau cealaltă jumătate a ei ar fi astfel deplasată cu un an mai târziu, pe când, dimpotrivă, printr-o astfel de schimbare a Cronologiei, ciclurile Jubileului ar fi deplasate cu un an mai devreme, adică în 1873 d. Cr., ceea ce ar face ca cei 6000 de ani să se sfârşească în 1871 d. Cr., în timp ce Timpurile Neamurilor n-ar fi afectate câtuşi de puţin. Cu toţii putem vedea că armonia sau paralelismul ar fi astfel în întregime distrus. Sau, dacă s-ar scădea un an din calculul Cronologiei, confuzia ar fi tot atât de mare, schimbările celor câteva perioade fiind în direcţie opusă. Astfel aceste diferite profeţii ale timpului se întăresc una pe alta, în timp ce paralelismul celor două dispensaţii leagă strâns mărturia lor.

Cei care sunt familiari în oarecare măsură cu calculele făcute de obicei de către „adventişti” şi de către alţii cu privire la perioadele profetice etc., vor observa că această metodă de tratare a acestor subiecte se deosebeşte mult de a lor. De obicei ei încearcă să facă în aşa fel ca toate profeţiile să se termine la o anumită fie martorele întregului program care în realitate va ocupa o mie de ani — venirea Domnului, învierea şi judecata lumii. Iar aşteptarea lor cu privire la acele câteva momente este că ((B244)) ele se vor încheia prin arderea completă a lumii. Pentru a aprecia şi a accepta profeţiile care indică diferitele date pentru diferiţii paşi din marele plan al lui Dumnezeu, ei ar trebui să înţeleagă mai întâi „Planul Veacurilor” şi felul adevărat al celei de-a doua veniri a Domnului nostru. Dar marea majoritate sunt prea orbiţi de teoriile şi prejudecăţile lor ca să facă acest lucru. Încercările de a aplica profeţia la aşteptările lor greşite i-au făcut adesea s-o deformeze, s-o întindă sau s-o scurteze, după necesităţile cazului, în străduinţa de a face ca toate profeţiile să se termine la o dată anume. Aceşti prieteni ar trebui să se trezească în privinţa erorii lor în această direcţie, căci aşteptările lor au dat greş una după alta, în timp ce noi ştim şi ei ştiu că unele profeţii pe care le-au folosit nu pot fi întinse în viitor, ci sunt în trecut, iar acum le-au abandonat. Ele s-au împlinit, însă diferit de felul cum aşteptau, iar ei nu ştiu acest lucru.

Dimpotrivă, profeţiile prezentate aici, precum şi cele care sunt încă de examinat, sunt neforţate şi nedeformate sau scurtate. Le prezentăm pur şi simplu aşa cum le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu; şi având aşteptări corecte de la marele „Plan al Veacurilor” al lui Dumnezeu, pentru cei care-l văd clar este uşor să observe cum diferitele lanţuri profetice se potrivesc cu el şi îl măsoară. Ele îl marchează, unele la un anumit punct important, iar altele la altul; iar celor care văd atât, acest paralelism al Dispensaţiilor Iudaică şi Creştină le arată şi le dovedeşte în afara oricărei îndoieli rezonabile corectitudinea tuturor celorlalte.

Expunerea perioadelor de timp din planul lui Dumnezeu, dată în profeţii, este foarte asemănătoare cu datele tehnice ale unui arhitect, iar paralelele Dispensaţiei Iudaice se aseamănă cu desenele sale. Să presupunem că am avea datele tehnice ale unui arhitect pentru o casă, fără nici un fel de desene, şi că ar trebui să ne aşezăm şi să facem un desen după datele lui, iar după aceea am primi de la arhitect desenul său pentru viitoarea clădire — dacă compararea ((B245)) acestuia cu desenul nostru, făcut după datele primite, ar arăta că toate unghiurile şi măsurătorile sunt exact la fel, ar trebui să fim încă o dată asiguraţi în privinţa înţelegerii noastre corecte a datelor tehnice. La fel este şi aici: desenul, tipul sau umbra Veacului Evanghelic dată nouă de Veacul Iudeu, şi corespondenţa profeţiilor şi a evenimentelor cu acele prefigurări, ne dau o asigurare cât se poate de puternică în privinţa corectitudinii concluziilor noastre, în timp ce umblăm încă „prin credinţă, nu prin vedere”.

Alte mărturii profetice care sunt încă de examinat vor fi găsite şi ele în acord perfect cu aceste paralele. Una dintre ele, Zilele din Daniel, arată o mare binecuvântare pentru consacraţii care vor fi în viaţă la 1875 d. Cr. şi după aceea — o binecuvântare fiind desigur împlinită prin marea dezvăluire a adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu de atunci încoace. Lăudat fie Cel care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată!

Să ne amintim că secerişul iudaic, de patruzeci de ani, s-a sfârşit în octombrie 69 d. Cr. şi a fost urmat de completa răsturnare a acelei naţiuni; şi că în mod asemănător cei patruzeci de ani ai secerişului Veacului Evanghelic se vor sfârşi în octombrie 1914 d. Cr., şi, la fel, răsturnarea aşa-zisei „creştinătăţi” trebuie aşteptată să-i urmeze imediat. „Într-un ceas” va veni judecata asupra ei. Apoc. 18:10, 17, 19.

Îndreptăm atenţia cititorului asupra următoarei Tabele de Corespondenţe care va răsplăti bine studiul atent:

((B246))

„Amândouă casele lui Israel”

CORESPONDENŢELE
DISPENSAŢIILOR MOZAICĂ ŞI CREŞTINĂ


ISRAELUL DUPĂ TRUP

De la moartea lui Iacov până la cruce, Perioada
de favoare a casei nominale a servitorilor, 1845 de ani,
urmată de Înălţarea puţinilor credincioşi şi,
prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.

O casă a servitorilor
1 Cor. 10:18; Rom. 9:7, 8; 4:16; Evr. 3:5
întemeiată pe cei 12 fii ai lui Iacov
1 Împ. 18:31
O împărăţie şi preoţime, un popor sfânt
Exod. 19:6
Aaron, marele preot trupesc
Evr. 9:7
Circumcizia cărnii
Rom. 2:28, 29
Legea păcatului şi a morţii
Rom. 8:2
Promisiuni pământeşti
Gen. 13:14-17; Fapt. 7:2-5
În captivitatea Babilonului literal
2 Cron. 36:20
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Iacov
până la respingerea lui israel şi începutul
Israelului spiritual, 33 d. Cr.
——-
Sistemul nominal a fost lepădat, 33 d. Cr.
Mat. 23:38
37 ani În cădere, până la 70 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani
Luca 10:2, 16
Prezenţa lui Cristos în trup ca Secerător
Ioan 4:35-38
Prezenţa Domnului nostru şi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire


ISRAELUL DUPĂ SPIRIT

De la moartea lui Isus până la 1878 d. Cr., perioada
de favoare a casei nominale a fiilor, 1845 de ani,
urmată de înălţarea puţinilor credincioşi
şi, prin respingere, necaz şi judecăţi peste ceilalţi.

O casă a fiilor
Gal. 4:5, 6, 7, 30, 31; 6:15, 16; Ioan 1:12; Rom. 8:15
Întemeiată pe cei 12 apostoli
Apoc. 21:14
O preoţime împărătească, un neam sfânt
1 Pet. 2:5, 9
Isus, Marele Preot spiritual
Evr. 9:11
Circumcizia inimii
Rom. 2:28, 29
Legea spiritului de viaţă în Cristos Isus
Rom. 8:2
Promisiuni mai bune
Evr. 9:23; 11:40
În captivitatea Babilonului mistic
Apoc. 17:5; 18:4
Lungimea favorii 1845 ani, de la moartea lui Isus
până la începutul domniei lui Cristos
şi respingerea Babilonului, 1878 d. Cr.
____
Sistemul nominal a fost vărsat din gură, 1878 d. Cr.
Apoc. 3:16
37 ani în cădere până la 1915 d. Cr.
sfârşitul veacului, un seceriş de 40 ani*
Mat. 13:24-30, 36-43
Prezenţa spirituală a lui Cristos ca Secerător
Apoc. 14:14, 15
Prezenţa Domnului nostru îi caracterul de sacrificiu
al morţii Sale, piatra de poticnire


„El va fi o piatră de poticnire, o stâncă de cădere
pentru amândouă casele lui Israel [nominale]” Isa. 8:14

((B247))

EI N-AU CUNOSCUT TIMPUL CERCETĂRII LOR

Luca 19:44; Mat. 24:38, 39

DOMNUL NOSTRU PREZENTAT ÎN TREI CALITĂŢI —
CA MIRE, SECERĂTOR ŞI ÎMPĂRAT

Ioan 3:29; 4:35, 38; Mat. 21:5, 9, 4; 2 Cor. 11:2;
Apoc. 14:14, 15; 17:14


O mişcare adventistă pe timpul naşterii
lui Isus, 30 de ani înaintea venirii
şi ungerii Sale ca Mesia la botez
Mat. 2:1-16; Fapt. 10:37,38
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător — Octombrie 29 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu trei ani
şi jumătate mai târziu– 33 d. Cr.


O mişcare adventistă în 1844, cu 30 de ani
înaintea timpului real al Prezenţei Sale
pentru a trezi şi încerca Biserica
Mat. 25:1
Prezenţa reală a Domnului, ca Mire
şi Secerător — Octombrie 1874 d. Cr.
Puterea şi titlul de împărat asumate cu 3
ani şi jumătate mai târziu — 1878 d. Cr.


PRIMA LUCRARE A ÎMPĂRATULUI, JUDECATA


Casa nominală iudaică respinsă; templul literal
curăţat — Mat. 20:18; 21:5-15; 23:37; 24:2
întreaga nimicire a statului iudeu îndeplinită
în 37 ani după ce au fost lepădaţi — sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
— 70 d. Cr.


Casa nominală creştină respinsă; templul spiritual
curăţat — 1 Pet. 4:17; Apoc. 3:16; Mal. 3:2
întreaga nimicire a creştinătăţii nominale îndeplinită
în 37 ani după ce a fost lepădată– sau
în 40 de ani de la începutul secerişului
— 1915 d. Cr.*


*Vezi prefaţa autorului (1916)

 

Marele jubileu al pământului- A sosit timpul – Studiul VII

„Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor” prezise prin Moise — Data începerii lor, indicată — Ele nu pot începe până când marele Restaurator va fi venit — Dovezi din Lege — Mărturie întăritoare din profeţi — Concluzii logice trase din acestea, considerate separat şi împreună — Armonia indiciilor prezente

„Căci adevărat vă spun, cât timp nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de literă din Lege, până nu se vor împlini toate.” Mat. 5:18.

Numai când recunoaştem caracterul tipic al procedeelor lui Dumnezeu cu Israelul putem aprecia corect minunata istorie a acestui popor, sau putem înţelege de ce istoria lor, cu prioritate faţă de a tuturor celorlalte popoare, este atât de specific consemnată de către profeţi şi de către scriitorii Noului Testament. Prin ei, după cum ne arată scriitorii Noului Testament, Dumnezeu a dat ilustraţii remarcabile ale planurilor Sale, nu numai pentru Biserică, ci şi pentru lume. Serviciul lor din Cortul Întâlnirii, atât de minuţios prescris în Legea dată divin, cu animalele jertfite şi cu toate rânduielile lui deosebite, cu sărbătorile şi zilele lor sfinte, Sabatele şi toate ceremoniile lor, ca tipuri, indicau înainte spre antitipurile mai mari, mai înalte şi mai măreţe decât acele umbre. Şi apostolul Pavel ne asigură că aceste antitipuri vor fi încărcate de binecuvântări pentru omenire, când zice că Legea a preumbrit „bunurile viitoare” (Evr. 10:1; 8:5; Col. 2:17), în timp ce Domnul nostru, în expresia de mai sus, ne asigură că toate bunurile preumbrite se vor împlini cu siguranţă.

Totuşi, examinând tipurile, trebuie să evităm cu grijă greşeala multor oameni bine intenţionaţi, care, atunci când încep să ((B174)) vadă că în Scripturi se află tipuri semnificative, merg până la extrema de a trata fiecare personaj biblic şi fiecare întâmplare ca fiind tipice, fiind astfel induşi în eroare din simplă curiozitate şi inventivitate. Noi nu construim pe un teren atât de nesigur când examinăm ceremoniile Legii evreieşti, care au fost date în mod special ca tipuri şi despre care apostolii declară că au fost astfel. Nu ne putem nici permite să lăsăm aceste tipuri să treacă fără o considerare cuvenită şi fără un studiu atent al învăţăturilor pe care ele ni le dau, după cum nu ne putem permite nici să petrecem timp speculând şi construindu-ne credinţa pe simple presupuneri.

Când Domnul nostru a spus că nici măcar o iotă sau o părticică din Lege nu va trece fără să se împlinească, El S-a referit nu numai la împlinirea obligaţiilor legământului ei pentru toţi care erau sub acest Legământ al Legii, punând capăt în întregime stăpânirii Legii asupra lor, prin satisfacerea cu propria Sa viaţă a cerinţelor ei împotriva lor, ci El a vrut să spună mai mult decât atât: a vrut să spună mai departe că toate binecuvântările exprimate tipic în ea se vor împlini în mod sigur la o scară antitipică. În toate ceremoniile evreieşti, Dumnezeu n-a rânduit nici un singur tip care să se dovedească fără însemnătate, sau care să treacă neîmplinit; şi respectarea tuturor acestor tipuri a fost menţinută până când cel puţin a început împlinirea lor. Toate tipurile trebuiau repetate continuu până când apărea antitipul lor; căci ţinerea unui tip nu este împlinirea lui. Se ajunge la împlinirea tipului atunci când acesta încetează, fiind înlocuit de realitate, de antitip.

Astfel, de exemplu, junghierea mielului pascal a fost împlinită prin moartea lui Cristos, „Mielul lui Dumnezeu”, şi atunci a început binecuvântarea specială a întâilor-născuţi antitipici, credincioşii din Veacul Evanghelic. Binecuvântarea preumbrită în acel tip nu este încă complet împlinită, cu toate că împlinirea a început odată cu moartea lui Cristos, Mielul nostru de Paşti. În acelaşi mod, fiecare ceremonie prescrisă în Lege se dovedeşte a fi plină de semnificaţie tipică. Şi modul specific cu care a fost ((B175)) impusă respectarea fiecărui detaliu al tipurilor de-a lungul Veacului Iudeu accentuează cuvintele Domnului nostru citate mai sus — că fiecare detaliu mărunt, fiecare iotă şi părticică trebuie să se împlinească tot aşa de amănunţit cum a fost şi impusă cu grijă în ceremoniile Legii.

În acest capitol ne propunem să examinăm acea trăsătură tipică a Legii Mozaice cunoscută ca Jubileul, şi să arătăm că acesta a fost dat cu intenţia să preumbrească marea Restabilire, recuperarea omenirii din cădere, care trebuie să se împlinească în Veacul Milenar; că el, prin caracterul lui, a fost o ilustraţie a Restabilirii viitoare, şi că, prin modul calculării lui, ne dă reglementări ale timpului care, atunci când sunt înţelese şi aplicate, indică clar timpul începerii antitipului, „Restabilirea tuturor lucrurilor”. Fapt. 3:19-21.

Deoarece Jubileul a fost o parte din Lege şi deoarece repetarea lui nu-l împlineşte, şi deoarece Domnul nostru a declarat că tipul nu putea trece fără să se împlinească, şi mai mult, deoarece ştim că nici o astfel de restabilire a tuturor lucrurilor ca şi cea prezisă „de toţi sfinţii proroci din vechime” şi prefigurată în acest tip n-a avut loc încă, ştim că el trebuie să se împlinească în viitor.

Anul Jubileu al lui Israel

Anul Jubileului era un Sabat de odihnă şi refacere, atât pentru popor cât şi pentru ţara pe care Dumnezeu le-a dat-o. Acesta era Sabatul principal dintr-o serie de Sabate sau repausuri*. Ei aveau o zi de Sabat în fiecare a şaptea zi; iar o dată pe an aceste zile de Sabat tipice atingeau un punct culminant — adică, un ciclu de şapte Sabate, formând astfel o perioadă de patruzeci şi nouă de zile (7 x 7 = 49), era urmat de o zi Jubileu, a cincizecea zi (Lev. 23:15, 16), cunoscută printre evrei ca Cincizecimea. Era o zi de bucurie şi de recunoştinţă.


*Cuvântul „Sabat” înseamnă odihnă.


((B176))

Anul Sabat era fiecare al şaptelea an. În acest an pământul era lăsat să se odihnească şi nu trebuia să fie semănată nici o cultură. Punctul culminant al acestor ani Sabat (de odihnă) era atins în acelaşi fel ca şi Cincizecimea sau Sabatul din a cincizecea zi. Şapte ani de Sabat, cuprinzând o perioadă de şapte ori câte şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49), formau un ciclu de ani de Sabat, iar anul următor, Anul al Cincizecilea, era Anul Jubileului.

Să examinăm relatarea despre el şi să-i remarcăm caracterul potrivit ca ilustraţie a marelui mileniu de restabilire.

Când Israel a intrat în Canaan, ţara a fost împărţită între ei prin tragere la sorţi, după seminţiile şi familiile lor. După aceea bunurile lor personale puteau fi sporite prin succes, sau micşorate prin adversităţi, după caz. Dacă un om se îngloda în datorii, el putea fi obligat să-şi vândă o parte din proprietate sau chiar toată proprietatea şi să meargă cu familia în robie. Dar Dumnezeu a făcut o prevedere generoasă pentru nenorociţi: El a aranjat ca astfel de împrejurări adverse să nu continue la nesfârşit, ci ca toate socotelile lor — credite şi datorii — să fie socotite numai până la Anul Jubileu, când toţi trebuiau eliberaţi de vechile poveri etc., ca s-o ia de la început pentru următorul termen de cincizeci de ani*.


*Un aranjament cumva asemănător sub Legea Falimentului s-a găsit a fi folositor în zilele noastre şi în ţara noastră (Statele Unite ale Americii, în 1889 — n.e.), susţinând acest principiu enunţat. Nu înseamnă că o anulare a datoriilor la fiecare cincizeci de ani şi forma evreiască ar servi mai bine decât metodele de azi, fiindcă în cazul lor, timpul, împrejurările etc. n-au fost în mod special pentru ei, pentru avantajul lor, pentru împrejurările lor etc., ci au fost în mod special ilustraţii şi lecţii profetice cu privire la planul lui Dumnezeu în desfăşurarea lui viitoare.


Astfel, fiecare al cincizecilea an, numărând de la intrarea lor în Canaan, a fost pentru Israel un an Jubileu, un timp de bucurie şi de restituţie, în care familiile dezmembrate erau reunite şi gospodăriile pierdute erau restituite. Nu este de ((B177)) mirare că a fost numit Jubileu. Dacă o proprietate fusese vândută pentru datorie, acea proprietate trebuia să fie considerată numai ca cedată până la anul Jubileu; iar preţul ei, dacă era vândută, depindea de cât de aproape sau de departe era Jubileul următor.

Relatarea acestei datini se găseşte în Leviticul 25. Versetele 10-16 spun astfel: „Şi să sfinţiţi astfel anul al cincizecilea, să vestiţi libertatea în ţară pentru toţi locuitorii ei: acesta să fie pentru voi un jubileu; fiecare din voi să se întoarcă la moşia lui şi fiecare dintre voi să se întoarcă în familia lui. . . . Dacă vindeţi ceva aproapelui vostru sau cumpăraţi ceva de la aproapele vostru, nici unul din voi să nu înşele pe fratele lui. Să cumperi de la aproapele tău, socotind numărul de ani de la anul Jubileu şi el să-ţi vândă socotind anii de rod. Cu cât vor fi mai mulţi ani, cu atât să ridici preţul; şi cu cât vor fi mai puţini ani, cu atât să-i scazi preţul”.

Acest aranjament pregătit de Dumnezeu prin conducătorul lor şi mijlocitorul tipic Moise, cu toate că în sine era un avantaj binecuvântat, a preumbrit o binecuvântare încă şi mai mare pe care Dumnezeu o avea în vedere — eliberarea întregii omeniri de datoria păcatului şi de robia şi servitutea lui, prin Cristos Domnul nostru, marele Mijlocitor şi Eliberator, pe care Moise L-a simbolizat (Deut. 18:15). Astfel, în tipuri, Moise a scris despre Cristos şi despre binecuvântările care vor veni prin El (Ioan 5:46; 1:45) — despre Marea Restabilire şi Jubileu care va veni pentru toată omenirea, care geme acum în robia stricăciunii şi în sclavia Păcatului.

Dacă umbra a adus fericire şi bucurie poporului tipic, esenţa, adevărata restabilire, va pricinui o bucurie nemărginită şi va fi într-adevăr un mare Jubileu pentru tot poporul — toată lumea, incluzând Israelul, fiind simbolizată prin acest popor, întocmai cum preoţimea lor a reprezentat Biserica, „preoţimea împărătească”. Chiar dacă n-am fi informaţi în mod clar, ce ar fi mai raţional decât să ((B178)) presupunem că aceeaşi iubire nemărginită care s-a îngrijit de bunăstarea vremelnică a lui Israel, „un popor încăpăţânat”, va face cu atât mai mult pregătiri pentru bunăstarea durabilă a întregii lumi, pe care Dumnezeu a iubit-o atât de mult încât a răscumpărat-o pe când era încă păcătoasă? Şi aici este bine să observăm ceea ce mai târziu va fi arătat mai deplin, că în timp ce într-o privinţă israeliţii au fost un tip al credincioşilor din Veacul Evanghelic, în altă privinţă ei au reprezentat pe toţi care, în orice veac, vor crede în Dumnezeu şi-I vor accepta conducerea. Şi în această calitate îi privim noi acum. Legământul lor, pecetluit cu sângele taurilor şi ţapilor, a fost un tip al Noului Legământ, pecetluit cu sângele preţios al lui Cristos, sub care se va face ispăşirea lumii în veacul viitor. Ziua ispăşirii şi jertfele ei pentru păcat, deşi în tip erau pentru poporul evreu şi numai pentru păcatele lor, au simbolizat „jertfele mai bune” şi ispăşirea reală pentru „păcatele lumii întregi”. Dar să observăm că Jubileul nu s-a aplicat la preoţimea lui Israel (tip al Bisericii evanghelice), ci numai la ceilalţi; căci preoţimii nu i s-a dat nici o proprietate şi, prin urmare, nu puteau nici să piardă, nici să li se restituie vreuna. Jubileul a fost pentru tot poporul, în afară de seminţia preoţească, şi, prin urmare, nu simbolizează acele binecuvântări pe care le va primi Biserica, „Preoţimea Împărătească”, ci binecuvântările restabilirii — binecuvântări pământeşti — care vor veni la timpul cuvenit pentru toţi cei care vor deveni credincioşi în Dumnezeu şi-L vor urma.

Învăţătura din acest tip este în perfectă armonie cu ceea ce am învăţat din examinarea Planului Divin al Veacurilor. Ea indică negreşit spre „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Moise a fost unul dintre proroci; şi aici el ne vorbeşte în mod deosebit despre restabilirea viitoare la starea şi libertatea dintâi a omului, ((B179)) de multă vreme pierdute, vândute sub păcat. Prin eşecul primilor noştri părinţi totul a fost pierdut; toate drepturile au fost pierdute şi toţi au devenit robi ai tiranului Păcat şi au fost incapabili să se elibereze singuri. Cercul familiei a fost în mod jalnic rupt prin robia stricăciunii — moartea. Mulţumim lui Dumnezeu pentru timpul de eliberare făgăduit! Jubileul a sosit, şi curând prizonierilor Morţii şi robilor Păcatului li se va înapoia starea lor dintâi, umanitatea desăvârşită şi prima lor moştenire, pământul — darul lui Dumnezeu prin Isus Cristos, mijlocitorul şi ratificatorul Noului Legământ.

În timp ce în Anul Jubileu tipic multe libertăţi şi binecuvântări restituite erau imediat luate în primire, totuşi probabil că se cerea cea mai mare parte din an pentru a pune în ordine lucrurile şi pentru ca fiecare să fie reinstalat deplin în toate libertăţile, drepturile şi posesiunile sale precedente. Tot aşa este şi cu antitipul, Veacul Milenar al Restabilirii. El se va deschide cu reforme radicale, cu recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi posesiunilor de multă vreme pierdute din vedere; dar lucrarea de restituire completă (celor ascultători) a tot ce a fost pierdut la început va cere întregul veac al restabilirii — o mie de ani.

Este sigur că nici un antitip al Jubileului care să corespundă cu aspectele acestui tip n-a avut loc încă; şi în virtutea afirmaţiei Domnului nostru, suntem tot atât de siguri că tipul n-ar putea trece neîmplinit: „Este mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de literă din Lege” (Luca 16:17). Dar aparent acest aspect al Legii a trecut. De fapt tipul, care a fost respectat cu regularitate tot al cincizecilea an atâta vreme cât israeliţii au fost în ţara lor, n-a fost respectat începând de la captivitatea lor în Babilon. Aparent deci, acest aspect al Legii „a trecut” fără nici măcar să înceapă a se împlini. Ce vom răspunde în faţa acestei aparente contraziceri a ((B180)) afirmaţiei Domnului? Dar este oare într-adevăr aşa? Sau poate fi găsit vreun antitip al Jubileului începând acolo unde a încetat ultima respectare a Jubileului tipic? Răspundem, da; un antitip clar definit şi-a avut începutul chiar la acel punct şi la o scară mai largă şi mai mare, cum sunt întotdeauna antitipurile. Vedem, prin împlinire reală, că ciclurile, precum şi Anii Jubileu în care ele au culminat, au fost incluse în tip; şi că aceeaşi metodă prin care a fost indicat Jubileul tipic (prin înmulţire) trebuia să fie respectată şi la calcularea timpului pentru antitip — Marele Jubileu al Pământului. Când a fost ţinut şi când a trecut ultimul Jubileu tipic, a început numărătoarea marelui ciclu a cărui încheiere va introduce Jubileul antitipic sau Veacul Restabilirii.

Am făcut deja referire la metoda de calculare a Sabatelor — că înmulţirea Sabatului sau a zilei a şaptea cu şapte (7 x 7 = 49) a indicat Cincizecimea, Ziua Jubileu care urma; iar înmulţirea anului al şaptelea cu şapte (7 x 7 = 49) forma ciclul care indica şi ducea la anul al cincizecilea sau Anul Jubileu. Şi dacă am aplica acelaşi sistem, ne-ar arăta că pentru a ajunge la marele antitip pe care-l căutăm trebuie, în acelaşi fel, să ridicăm la pătrat Jubileul — adică să înmulţim anul al cincizecilea cu cincizeci. Cu alte cuvinte, ciclul antitipic ar trebui calculat, prin metoda înmulţirii învăţată aici, înmulţind Jubileul tipic sau al cincizecilea an Sabat cu cincizeci, întocmai cum pentru a ajunge la el am înmulţit al şaptelea an Sabat cu şapte. Lev. 25:2-13.

Urmând această metodă de calcul indicată divin, în faţa noastră se deschid rezultate minunate, care ne asigură că avem cheia corectă şi că o folosim aşa cum a fost intenţionat de Acela care a făcut această casetă de comori. De cincizeci de ori câte cincizeci de ani dau lunga perioadă de două mii cinci sute de ani (50 x 50 = 2500), ca fiind lungimea acelui mare ciclu, al cărui început este socotit a fi când s-a sfârşit ultimul Jubileu tipic şi care trebuie să culmineze în marele ((B181)) Jubileu antitipic. Ştim că un astfel de ciclu trebuie să-şi fi început numărătoarea când a încetat tipul; căci, dacă nici o iotă sau o frântură de literă din Lege n-ar putea trece fără să-şi înceapă cel puţin împlinirea, atunci tipul Jubileului, care a fost cu mult mai mult decât o iotă sau o frântură, a fost într-adevăr un aspect mare şi important al Legii, n-ar fi fost îngăduit să treacă înainte de a fi timpul potrivit să înceapă antitipul lui. Că antitipul Jubileului n-a început în nici un sens când israeliţii au încetat să-l mai ţină, este evident; prin urmare putem fi siguri că atunci a început numărătoarea unui ciclu mare. Atunci a început ciclul nou, lung, chiar dacă Israelul şi toată lumea este în necunoştinţă atât de faptul că se numără un ciclu mare, cât şi de marele Jubileu antitipic prin care acest ciclu se va încheia. Nu trebuie să aşteptăm ca marele Jubileu al Jubileelor să înceapă după acest ciclu, ci ca antitip să ia locul celui de-al cincizecilea Jubileu sau al ultimului Jubileu din ciclu. Un antitip nu urmează niciodată tipului său, ci îi ia locul la aceeaşi dată. Prin urmare, anul al două mii cinci sutelea, care ar fi al cincizecilea mare Jubileu, trebuie să fie antitipul, Jubileul real al Restabilirii. Dar în loc să fie un an, ca şi în tip, el va fi mai mare; va fi începutul marelui Jubileu de o mie de ani — Mileniul. Întocmai aşa a fost şi cu împlinirea fiecărui tip în care timpul era o caracteristică. Astfel revărsarea Spiritului sfânt al Cincizecimii a venit în ziua tipică a Cincizecimii — sau în ziua a cincizecea. Cristos, jertfa noastră Pascală, a murit în aceeaşi noapte în care era stabilit să fie înjunghiat mielul tipic — o zi mai devreme sau o zi mai târziu n-ar fi corespuns. Tot aşa şi aici, nici anul de după, nici cel de dinaintea anului al două mii cinci sutelea, sau încheierea ciclului tipic, n-ar corespunde; ci chiar în acel an, începând cu octombrie 1874, trebuie să fi început antitipul timpurilor Restabilirii.

Ţinerea tipului nu putea înceta până când începea numărătoarea marelui ciclu (50 x 50). Punctul important pe ((B182)) care trebuie să-l stabilim este prin urmare data exactă când Israel a ţinut ultimul jubileu tipic. Având această dată clar stabilită, va fi o chestiune foarte simplă să socotim marele ciclu de 50 x 50 sau de 2500 de ani, şi astfel să stabilim exact data începerii Marelui Jubileu al Pământului — „Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor”.

Noi însă trebuie să căutăm numai începuturile acestei uluitoare lucrări de restabilire a tuturor lucrurilor. Primele câteva zile ale Anului Jubileu tipic vedeau comparativ puţine împliniri; şi la fel, în primii câţiva ani ai aurorei marelui Jubileu Milenar trebuie să ne aşteptăm să vedem doar puţine împliniri. Prima lucrare din Anul Jubileu tipic era fireşte căutarea drepturilor şi bunurilor avute înainte şi constatarea lipsurilor prezente. Urmărind paralela acesteia, ar trebui să ne aşteptăm să vedem în antitip tocmai ceea ce vedem că se petrece acum peste tot în jurul nostru; pentru că, după cum se va arăta îndată, noi am intrat deja în marea perioadă a Jubileului antitipic şi suntem în ea din octombrie 1874 d. Cr. Ce vedem în jurul nostru? Vedem din partea oamenilor o investigare a moştenirii lor originare dată de Dumnezeu, a lipsurilor, a drepturilor lor etc. prezente, mulţi din ignoranţă şi egoism pretinzând ce au alţii; şi din partea celor care au proprietate încercarea de a o menţine cât de mult posibil — cauzând dispute, controverse, greve şi închideri de fabrici, cu mai multă sau mai puţină dreptate şi nedreptate de ambele părţi, care în final vor trebui să fie lăsate pentru a fi hotărâte de Cristos, după cum disputele din Lege erau rezolvate de Moise, iar după moartea lui de către cei care şedeau pe scaunul lui Moise (Mat. 23:2). Având fixate aceste concluzii şi aşteptări, să căutăm data pe care în mod evident Dumnezeu a ascuns-o pentru noi în acest tip, „ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dăruit Dumnezeu”, potrivit acum să fie înţelese.

Nu avem nici o relatare biblică directă despre respectarea Jubileelor tipice de către Israel, care să arate ultimul Jubileu respectat. Fixăm data pentru ultimul Jubileu chiar înaintea ((B183)) captivităţii babiloniene şi a celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, din două motive: mai întâi, ea nu putea fi la acest capăt al pustiirii, fiindcă atunci, desigur, tipul a încetat („a trecut”); căci ţara fiind pustiită şaptezeci de ani şi poporul fiind dus în robie într-o ţară străină, un Jubileu trebuie să-şi fi avut timpul cândva la mijlocul celor şaptezeci de ani şi trebuie să fi trecut fără să fie ţinut. Este suficientă o privire pentru a arăta că poruncile şi prevederile referitoare la Anul Jubileu nu puteau fi respectate în timp ce ei ca naţiune erau în captivitate şi ţara era pustiită. De aceea noi spunem că tipul a trecut fie atunci, fie înainte de această întrerupere; nu putea fi la acest capăt al ei. Şi indiferent când a încetat respectarea tipului, atunci trebuia să fi început numărătoarea ciclului marelui antitip. O singură astfel de nerespectare a tipului ar arăta că tipul a încetat şi că ciclul care duce la antitip a început. În afară de aceasta, de la captivitatea babiloniană Israelul n-a avut niciodată stăpânire deplină a ţării; ei şi ţara lor de atunci încoace au fost întotdeauna supuşi stăpânirii neamurilor.

În al doilea rând, în toate captivităţile anterioare acesteia, Dumnezeu evident i-a eliberat de vrăjmaşi la timp pentru a se întoarce în ţara lor ca să sărbătorească Anul Jubileu şi astfel să-l perpetueze ca tip până la vremea potrivită ca marele ciclu (50 x 50) să-şi înceapă numărătoarea; deoarece captivităţile lor precedente, chiar dacă au fost frecvente, se pare că n-au durat niciodată mai mult de patruzeci de ani, permiţându-le astfel, potrivit aranjamentului Jubileului, să se elibereze şi fiecare om să-şi primească înapoi moştenirea în fiecare An Jubileu. În plus, când vom arăta, în curând, că marele ciclu socotit de la începutul celor şaptezeci de ani de pustiire sub Babilon trebuie să se termine în anul 1875 d. Cr., va fi evident pentru toţi că el nu putea să înceapă la o dată mai timpurie, înainte de acea captivitate în Babilon; căci dacă-l plasăm chiar şi cu un jubileu mai devreme, aceasta ar aşeza sfârşitul ciclului cu cincizeci de ani mai ((B184)) devreme de 1875 d. Cr., adică în 1825 d. Cr., şi cu siguranţă nici un veac Jubiliar de restabilire n-a început în acel an.

Convinşi astfel că ultimul Jubileu tipic, de la care se calculează marele ciclu (50 x 50), n-a fost mai devreme şi nu putea fi după captivitatea în Babilon, şi ca atare anul care a precedat imediat acea captivitate a fost ultimul An Jubileu tipic, şi că la încheierea lui a început numărătoarea marelui ciclu silenţios, trecem acum la stabilirea timpului exact al acelui ultim Jubileu tipic astfel:

Sistemul anilor Sabat identificându-se cu ţara lor, Canaanul, şi cu moştenirea lor în ea, primul ciclu de patruzeci şi nouă de ani care ne duce la primul Jubileu ar trebui să-şi înceapă numărătoarea de la timpul intrării lor în Canaan. Această concluzie raţională este confirmată de cuvintele Domnului: „Când veţi intra în ţara pe care v-o dau, pământul să se odihnească, să ţină un Sabat

[să respecte sistemul Sabatului] al Domnului. Şase ani să-ţi semeni ogorul, şase ani să-ţi tai via şi să strângi roadele. Dar anul al şaptelea [de la intrarea în ţară] să fie un Sabat, o vreme de odihnă pentru pământ”. Astfel deci, ciclul de şapte ori şapte ani sau patruzeci şi nouă de ani (7 x 7 = 49) şi-a început numărătoarea imediat, iar al cincizecilea an după intrarea în Canaan a fost primul Jubileu tipic*.

*Unii au sugerat că deoarece s-au pierdut şase ani în război înainte de a se fi terminat împărţirea ţării, ciclurile Jubileelor nu şi-au început numărătoarea decât atunci. Dar nu este aşa, ei au intrat în ţară după ce au trecut Iordanul, şi porunca zice, „când veţi întra în ţară”, şi nu când veţi fi împărţit ţara. Ţara a fost împărţită bucată cu bucată în decursul celor şase ani, însă ei n-au intrat în posesia întregii ţări în cursul acelor ani şi nici un timp indefinit după aceea — până când duşmanii au fost alungaţi, ceea ce în unele cazuri nu s-a întâmplat niciodată. (Vezi Iosua 18:2, 3; 17:12, 13; 23:4, 7, 13, 15.) De aceea, dacă ei ar fi aşteptat să ajungă în stăpânire deplină înainte de a începe socotirea ciclurilor, atunci ele n-ar fi început niciodată.


((B185))

Referindu-ne la tabela Cronologiei, vedem că s-au scurs 969 de ani de la intrarea în Canaan şi până la cei şaptezeci de ani de pustiire.

Până la împărţirea ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .450 ani

Perioada împăraţilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 969 ani

Putem şti câte Jubilee au ţinut până la acel timp împărţind 969 ani la 50. Cincizeci intră de 19 ori în 969, arătând că numărul de Jubilee şi restul de 19 ani arată că al nouăsprezecelea, care a fost ultimul dintre Jubileele tipice, a avut loc exact cu 19 ani înaintea începerii celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării, timp în care ei au fost în captivitate în Babilon, şi la nouă sute cincizeci de ani după intrarea în Canaan.

Atunci, prin urmare, exact cu nouăsprezece ani înaintea celor „şaptezeci de ani de pustiire” a ţării lor, la încheierea ultimului Jubileu — al nouăsprezecelea — a început numărătoarea marelui ciclu de 2500 de ani (50 x 50 = 2500) — şi devine o problemă foarte simplă a se calcula când s-au sfârşit cei 2500 de ani şi, în consecinţă, când a început cel de-al două mii cinci sutelea an, începutul marelui Jubileu antitipic. Astfel:

De la ultimul sau al nouăsprezecelea Jubileu

până la începerea pustiirii ţării . . . . . . . . . . . . . . . 19 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la restaurarea lui Israel prin Cirus până
la data cunoscută ca anul erei noastre
(anul Domnului nostru). . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .536 ani

Prin urmare, de la ultimul lor jubileu până la anul 1 d. Cr. . 625 ani

Numărul de ani de la anul 1 d. Cr., necesari
pentru a completa ciclul de 2500 de ani . . . . . . . . . . . 1875 ani

De la ultimul jubileu ţinut — Total . . . . . . . . . . . . .2500 ani

((B186))

Tabelă cronologică

vezi pagina 184

______

Tipul jubileului se datează de la intrarea în Canaan:

Până la împărţirea
ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . .450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 ani

Până la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani

19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 ani

Rămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 ani

De la ultimul jubileu până
la pustiire . . . . . . . . . . . . . . .19 ani

Perioada pustiirii şi a
captivităţii tuturor
în Babilon . . . . . . . . . . . . . . . 70 ani

De la restabilirea în ţara
lor prin Cirus până la
anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 ani

De la anul 1 d. Cr. până
la 1875 (timp iudaic,
începutul lui
octombrie 1874) . . . . . . . . . . . .1874 ani

Total . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani

_______

Astfel, anul care a început în octombrie 1874 a fost anul al 2500-lea, dar deoarece antitipul este mai mare decât tipul — este 1000 de ani în loc de un an — anul 1875 (care a început în octombrie 1874), în loc să fie un an Jubileu, a fost primul an din cei 1000 de ani de Jubileu.

Ciclurile şi jubileele tipice,

NOUĂSPREZECE,

au continuat până a sosit timpul să înceapă numărătoarea

MARELUI CICLU

JUBILEUL CA TIP ÎN LEGE

19 x 50 = 950 ani

Unde a încetat ciclul tipic, a început

marele ciclu să-şi numere în tăcere

cei de cincizeci ori cincizeci de ani, până la marele antitip,

JUBILEUL PĂMÂNTULUI — TIMPURILE RESTABILIRII TUTUROR LUCRURILOR

UN CICLU MARE

CULMINÂND ÎN

marele antitip — jubileul pământului

50 x 50 = 2500 ani

JUBILEU

((B187))

Astfel aflăm că al 2500-lea an a început cu începutul anului 1875 d. Cr., care, conform timpului civil evreiesc, după care este făcut calculul acesta (Lev. 25:9), a început cam în octombrie 1874. Aşa deci, dacă marele Jubileu n-ar fi decât un an, ca şi tipul lui, atunci ar fi început în octombrie 1874 d. Cr., la sfârşitul celor 2499 ani, şi s-ar fi terminat în octombrie 1875 d. Cr. Însă acesta nu este tipul, ci realitatea: n-a fost un An Jubileu, ci Mia de Ani antitipică de Restabilire a tuturor lucrurilor, care a început în octombrie 1874 d. Cr.

Astfel vedem nu numai că Jubileul lui Israel a prefigurat clar şi convingător marile „Timpuri ale Restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, ci şi că modul calculării lui arată tot atât de clar data începerii Marelui Jubileu al Pământului. Dacă nu acceptăm aceste concluzii, nu vedem altă alternativă decât că tipul a trecut fără a se împlini, în ciuda celor mai clare asigurări ale Domnului nostru că n-ar putea trece — că ar fi mai uşor să treacă cerul şi pământul decât să treacă o singură iotă sau frântură de literă din Lege fără să-şi atingă împlinirea (Mat. 5:18). Noi acceptăm faptele astfel indicate divin, oricât de uluitoare ar fi concluziile pe care în mod raţional trebuie să le tragem din ele.

Dar care sunt concluziile raţionale din aceste învăţături ale Bibliei? Să vedem ce trebuie să rezulte din punctul de vedere al raţiunii, şi apoi să vedem dacă alte scripturi îndreptăţesc sau contrazic aceste concluzii. Mai întâi, deducem că atunci când trebuie să înceapă „Timpurile Restabilirii”, Marele Restaurator de asemnea trebuie să fie prezent. Aceasta ar fi o deducţie foarte raţională, însă ea înseamnă mult mai mult decât o deducţie atunci când este sprijinită pe cuvintele clare, inspirate ale apostolului, că „timpurile [stabilite] de înviorare să poată veni prin ((B188)) prezenţa* Domnului [Iehova], şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapt. 3:19-21.


*Cuvântul redat aici prezenţă nu este parousia, ci prosoponşi apo prosopon redat prin prezenţă nu înseamnă ca rezultat al prezenţei, ci mai degrabă de la faţa. Ideea este obişnuită pentru noi şi era mult mai obişnuită în ţările orientale cu mult timp în urmă. A arăta faţa era un semn de favoare, pe când a întoarce spatele era un semn de dizgraţie. Astfel, despre Domnul nostru la prima Sa venire s-a scris: era ca „unul de la care îţi întorceai faţa”, adică ne era ruşine şi nu voiam să-L recunoaştem. Tot astfel, Iehova „nu poate să vadă păcatul” şi Şi-a întors faţa de la păcătoşi. Acum însă, deoarece răscumpărarea a fost dată, Iehova aşteaptă până la timpul hotărât, ca să fie îndurător. Atunci El nu va mai neglija pe oameni şi nu-i va mai trata ca păcătoşi, întorcându-Şi faţa de la ei, ci le va trimite înviorare de la faţa Sa, favoarea Sa, şi le va trimite pe Isus, agentul Său în restabilirea tuturor lucrurilor. Aceeaşi idee este dată şi în cântările noastre: „Împăcarea, a Ta faţă ne-o arate” şi „Arată-ne faţa Ta şi totul e luminos”.


Chiar şi numai în virtutea acestei declaraţii inspirate avem o dovadă clară a faptului că venirea a doua a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit atunci când trebuiau să înceapă Timpurile Restabilirii, adică în octombrie 1874 d. Cr., după cum este marcat prin aranjamentul Jubileului. Pare evident, într-adevăr, că Jubileul, ca şi toate celelalte lucruri din acea dispensaţie, a fost aranjat „pentru învăţătura noastră [instruirea noastră], peste care au venit sfârşiturile veacurilor” (1 Cor. 10:11). Un lucru pare clar — dacă ele nu sunt spre beneficiul nostru, atunci ele au fost până acum aproape inutile; deoarece Scripturile ne informează că evreii n-au ţinut niciodată pe deplin şi corect tipul, nici chiar în decursul primelor nouăsprezece Jubilee (Lev. 26:35). Fără îndoială că au găsit aproape cu neputinţă să-şi înfrâneze iubirea de avuţie. Acest tip, ca şi toate profeţiile şi tipurile, a fost aranjat fără îndoială pentru a arunca lumină pe cărarea celor drepţi atunci când şi unde era nevoie — pentru a călăuzi „picioarele” corpului lui Cristos.

((B189))

Amintiţi-vă acum ce a fost arătat în capitolul precedent cu privire la felul întoarcerii şi arătării Domnului nostru, ca să nu vă poticniţi din pricina ideilor greşite asupra acestui punct. Amintiţi-vă că aşa „cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi la prezenţa [greceşte parousia] Fiului Omului. Căci, aşa cum era în zilele dinainte de potop . . . n-au ştiut nimic . . . tot aşa va fi şi la prezenţa Fiului Omului” (Mat. 24:37-39 — N. T. grec-englez, Wilson — n. e.). Amintiţi-vă de asemenea ce am înţeles deja din învăţătura inspirată — că numai cei care vor veghea cu credincioşie la cuvântul sigur al profeţiei, iubind şi aşteptând arătarea Lui, vor fi în stare să discearnă prezenţa Lui, până când El o va manifesta pentru lume „într-o flacără de foc, aducând răzbunare” — în marele timp de strâmtorare. Deci, faptul că prezenţa Sa nu este cunoscută şi în mod general recunoscută de lume, sau nici chiar printre creştini, nu este o dovadă împotriva acestui adevăr. Lumea nu crede în profeţie, şi fireşte nu poate vedea nimic în lumina ei. Iar creştinii căldicei (şi aceştia sunt marea majoritate), nu dau nici o atenţie „cuvântului sigur al prorociei”; şi mulţi care pretind că veghează citesc profeţiile prin ochelarii coloraţi ai vechilor şi mult nutritelor erori, şi cu ochii jalnic stânjeniţi de prejudecăţi. Toţi aceştia ar trebui să meargă la Marele Medic după „alifia pentru ochi” a umilinţei (Apoc. 3:18) şi să înlăture pentru totdeauna ochelarii coloraţi ai tradiţiilor oamenilor şi toate teoriile lor proprii şi ale altora, care nu se vor armoniza cu fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu.

Dar nici ignoranţa şi necredinţa lumii, nici indiferenţa şi prejudecata căldicică a marii majorităţi a creştinilor declaraţi nu se vor dovedi pietre de poticnire pentru aleşii lui Dumnezeu — pentru cei care în credinţă simplă, de copil, acceptă mărturia Cuvântului Său binecuvântat. Unii ca aceştia nu se pot poticni; şi nici nu este posibil ca ei să fie înşelaţi. Prin credinţa lor şi prin conducerea lui ((B190)) Dumnezeu ei vor birui totul. Nu vă temeţi, pietre preţioase, alese de Însuşi Domnul: ridicaţi-vă capetele şi bucuraţi-vă, ştiind că eliberarea, înălţarea şi slava voastră se apropie. Luca 21:28; 12:32.

O altă aşteptare raţională, dacă Timpurile Restabilirii au început într-adevăr în octombrie 1874 d. Cr. şi dacă a doua prezenţă a Domnului nostru şi-a avut timpul cuvenit, ar fi ca aceia care veghează să vadă unele indicii care se pot distinge cu privire la ceea ce Scripturile arată a fi prima lucrare a prezenţei Sale, adică secerişul roadelor din Veacul Evanghelic, adunarea aleşilor Săi (în asociere mentală şi în comuniune spirituală) şi cel puţin câţiva paşi pregătitori în direcţia stabilirii Împărăţiei lui Cristos. La unele dintre aceste dovezi am făcut deja aluzie pe scurt; dar există atât de mult de observat la acest punct, încât trebuie să lăsăm analizarea lui pentru un capitol următor. Secerişul Bisericii este într-adevăr peste noi; grâul este în curs de despărţire de neghină şi afacerile din lume prind formă cu repeziciune, pregătindu-se pentru stabilirea permanentă a Împărăţiei Răscumpărătorului. Semnele prezise, în felul şi ordinea exactă a prezicerii lor, sunt clar manifestate celor care veghează; dar acum le lăsăm pe acestea, pentru că mai întâi dorim să scoatem la lumină alte mărturii profetice. Ajunge să spunem aici că secera din „secerişul” acestui veac, ca şi din „secerişul” iudaic, este adevărul; iar „mesagerii” care folosesc acum secera sunt ucenicii sau urmaşii Domnului, cu toate că mulţi dintre ei acum, ca şi atunci, nu-şi dau seama decât vag de mărimea lucrării în care ei sunt angajaţi.

Dovezi profetice întăritoare

Deşi dovada anterioară este puternică şi clară aşa cum este redată, prezentăm acum mărturia profetică doveditoare ((B191)) că am început la punctul corect numărătoarea Marelui Ciclu (50 x 50). Tatăl nostru ceresc cunoştea frica şi cutremurul cu care credinţa noastră se va prinde de aceste făgăduinţe nespus de mari şi scumpe, şi ca atare El a dublat frânghia deja puternică a dovezii, dată în Lege, prin încă o mărturie dată prin profet. Iar scumpul nostru Răscumpărător şi Domn care ne pune în mână această frânghie şi a cărui prezenţă ne este indicată prin această mărturie, venind spre noi în zorii timpurii ai Zilei Milenare pare să spună, cum i-a spus odinioară lui Petru (Mat. 14:25-32): „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Află că Eu sunt o fiinţă spirituală, nu mai sunt vizibil pentru vederea umană. Eu astfel Mă descopăr ochilor înţelegerii tale prin candela Cuvântului, încât, fiindcă în zilele ce vor urma Eu voi umbla pe marea furtunoasă a strâmtorării lumii cum n-a mai fost înainte, să nu-ţi fie teamă, ci să „îndrăzneşti”. Aminteşte-ţi că Eu sunt, nu te teme.

Confirmarea profetică într-adevăr minunată pe care vom începe s-o examinăm acum, a rămas ascunsă în propria ei simplitate până când aprecierea şi aplicarea tipului Jubileului, cum s-a arătat mai sus, i-a dat semnificaţie.

Cei şaptezeci de ani, despre care se vorbeşte de obicei că sunt cei şaptezeci de ani de robie în Babilon, sunt numiţi în Scriptură „şaptezeci de ani de pustiire a ţării”. Dumnezeu a prezis această pustiire prin profetul Ieremia, astfel: „Toată ţara aceasta va fi un deşert . . . şi popoarele acestea vor fi supuse împăratului Babilonului timp de şaptezeci de ani” (Ier. 25:11). „Dar iată ce zice Domnul: «Când vor trece şaptezeci de ani ai Babilonului, voi veni la voi şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta»” (Ier. 29:10). Îndeplinirea acestei profeţii este relatată în 2 Cronici 36:17-21; şi motivul pentru care au fost tocmai şaptezeci de ani şi pentru care ţara a fost cu totul pustiită este expus astfel: „Şi a făcut să ((B192)) se suie împotriva lor împăratul caldeenilor [Nebucadneţar, împăratul Babilonului], şi . . . pe cei ce au scăpat de sabie i-a dus în Babilon. Ei i-au fost supuşi, lui şi fiilor lui, până la stăpânirea împărăţiei Persiei, ca să fie împlinit cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, până ce ţara s-a bucurat de sabatele ei şi devastată, până la împlinirea celor şaptezeci de ani”.

Vedem din aceasta că Israel n-a respectat cum se cuvine anii sabatici, dintre care Jubileele erau cei principali. Pentru un popor atât de zgârcit a fost desigur o probă de ascultare severă faţă de Împăratul ceresc, să i se poruncească să lase pământul să se odihnească, să restituie vechilor proprietari pământul dobândit şi stăpânit ani de zile şi să redea libertatea robilor — în special când ascultarea era numai poruncită şi nu impusă cu sila în mod sumar. Dumnezeu îi prevenise prin Moise că, dacă vor fi neascultători de legile faţă de care ei ca naţiune se angajaseră, El îi va pedepsi pentru aceasta. În acelaşi capitol în care le spune despre şapte timpuri de pedeapsă sub stăpânirea neamurilor, le mai spune şi că, dacă vor neglija anii Sabat, El îi va pedepsi pentru aceasta prin pustiirea ţării lor. (Şi, de fapt, cei şaptezeci de ani de pustiire au fost totodată şi începutul celor şapte Timpuri ale Neamurilor, după cum s-a arătat deja.) Ameninţarea Domnului spune astfel: „Ţara voastră va fi pustiită şi cetăţile voastre vor fi o ruină. Atunci ţara se va bucura de sabatele ei, tot timpul cât va fi pustiită şi cât veţi fi în ţara vrăjmaşilor voştri . . . va avea odihna pe care n-o avusese în sabatele voastre, când o locuiaţi”. Lev. 26:34, 35, 43.

Dumnezeu a îngăduit un timp ascultarea lor şovăielnică şi parţială, dar în cele din urmă i-a îndepărtat cu totul din ţară, lăsând-o pustie, fără locuitori, şi dându-i numărul complet al anilor ei de Jubileu — nu numai pentru cei ţinuţi imperfect, ci şi pentru întregul număr al celor viitori care, potrivit ((B193)) aranjamentului Său, vor trece până când va sosi timpul Jubileului antitipic, Veacul Restabilirii sau Veacul Milenar.

Deoarece este dovedit astfel că numărul întreg al Jubileelor tipice stabilite să preceadă antitipul este de şaptezeci, ni se dă în acest fel un alt mijloc de a calcula când este timpul să înceapă antitipul. Calcularea numărului întreg al Jubileelor din această afirmaţie profetică este simplă şi uşoară; şi, după cum trebuie să ne aşteptăm, rezultatele ei sunt exact în armonie cu acelea pe care le-am obţinut deja prin metoda de calculare dată prin Lege.

Numărul întreg fiind şaptezeci, iar nouăsprezece din ele fiind respectate fără tragere de inimă de către Israel înainte de pustiire, rezultă că restul de cincizeci şi unu (70 – 19 = 51) marchează perioada de la ultimul Jubileu pe care Israel l-a ţinut defectuos, şi până la marele antitip. Dar remarcaţi aici o diferenţă în modul de a socoti. În calculul făcut după Lege, am socotit ciclurile de patruzeci şi nouă de ani cu anul al cincizecilea sau Anul Jubileu adăugat, atât pe cele viitoare cât şi pe cele trecute; căci Legea arată lucrurile aşa cum ar fi fost dacă Israel le-ar fi împlinit cum se cuvine. Dar profeţia relatează lucrurile întocmai cum aveau să se petreacă în realitate. Să nu uităm că noi examinăm acum declaraţia profetică, şi prin urmare trebuie să calculăm aceste cicluri aşa cum au avut loc — cicluri de câte patruzeci şi nouă de ani, fără Jubilee; pentru că de la al nouăsprezecelea Jubileu, Israel n-a mai ţinut nici unul. Primele nouăsprezece cicluri au avut Ani Jubileu, dar cele cincizeci şi unu după aceea n-au avut deloc; prin urmare trebuie să calculăm cincizeci şi unu de cicluri a câte patruzeci şi nouă de ani fiecare, sau 2499 de ani (49 x 51 = 2499), de la ultimul Jubileu tipic ţinut de Israel până la antitip. Acest calcul, deşi cu totul deosebit de celălalt, se sfârşeşte exact aşa cum este arătat prin metoda de calcul bazată pe Lege, examinată anterior, în octombrie 1874 d. Cr.

((B194))

Spre folosul unora, să exprimăm această din urmă dovadă sub o altă formă, astfel: Numărul întreg al ciclurilor Jubileelor pe care Dumnezeu le-a rânduit a fost de şaptezeci, aşa cum este arătat prin afirmaţiile clare referitoare la motivul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor. Numărul acesta trebuia să cuprindă ciclurile pe care Israel le ţinuse în mod nesatisfăcător, care, după cum am văzut, au fost nouăsprezece, precum şi toate ciclurile următoare, până la antitip. Vom calcula acum toate acestea de la începutul lor, la intrarea în Canaan, şi vom vedea unde se sfârşesc.

19 cicluri împreună cu Jubileele lor (50 de ani fiecare) . . . 950 ani

51 cicluri fără Jubilee (49 de ani fiecare) . . . . . . . . . 2499 ani

70 de cicluri cuprind deci o perioadă de . . . . . . . . . . .3449 ani

Această perioadă de 3449 ani, socotită de la intrarea în Canaan, se sfârşeşte ca şi cea precedentă, în octombrie 1874 d. Cr., astfel:

De la intrarea în Canaan până la împărţirea ţării . . . . . . . .6 ani

Perioada judecătorilor până la împăratul Saul . . . . . . . . .450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la restaurare până la anul naşterii Domnului . . . . . . . .536 ani

Numărul total de ani înainte de data cunoscută
ca anul naşterii Domnului . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1575 ani

Numărul de ani de la anul naşterii Domnului
pentru a completa perioada de mai sus, de 3449 ani,
este 1874 ani întregi, care s-ar sfârşi (după timpul
iudaic) în octombrie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .1874 ani.

Perioada celor 70 de cicluri, aşa cum s-a arătat
mai sus, de la începerea sistemului Jubileelor,
la intrarea în Canaan, până la începerea antitipului,
Marele Jubileu sau Timpurile Restabilirii, în __________
octombrie 1874 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3449 ani.

Dacă aceste date sunt acceptate a fi prin aranjament divin, concluzia logică este uşor de tras. Iar dacă n-au fost aranjate divin, atunci de unde vin ele? Noi nu le-am pus în

((B195))

La 950 de ani de Ţinere a jubileelor adunăm 2499 ani = 3449 ani;

Perioada întreagă de la începutul acestui sistem al jubileului tipic până la antitip — Marele Jubileu al Pământului, Timpurile Restabilirii Tuturor Lucrurilor — octombrie 1874 d. Cr.

19 x 50 = 950 ani

NUMĂRUL TOTAL AL CICLURILOR JUBILEELOR — ŞAPTEZECI

JUBILEUL VĂZUT PROFETIC

Ier. 25:9-12 Şi 2 Cron. 36:21

Ciclurile cu jubileele

Ţinute, dar necorespunzător,

NOUĂSPREZECE

Tabelă cronologică

vezi pagina 194

De la intrarea în Canaan:
Până la împărţirea
ţării . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . .450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . .513 ani

Până la pustiire . . . . . . . . . . . .969 ani

19 jubilee . . . . . . . . . . . . . . =950 ani

Rămân . . . . . . . . . . . . . . . . . .19 ani

Astfel ultimul lor jubileu a fost ţinut cu 19 ani înainte de pustiire

——–

Perioada de la ultimul jubileu
Înainte de „pustiire”, cum
s-a spus mai sus . . . . . . . . . . . . 19 ani

Ani de pustiire . . . . . . . . . . . . .70 ani

De la restabilirea
prin Cirus până la
anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . 536 ani

De la anul 1 d. Cr.
până la 10 octombrie
1874 (sfârşitul anului
— timp iudaic) . . . . . . . . . . . .1874 ani

Total . . . . . . . . . . . . . . . . .2499 ani

________

51 cicluri (fără jubilee) aşa cum au avut loc în realitate şi cum sunt menţionate în profeţii, de câte 49 ani fiecare = 2499 ani. Sau, totalul anilor de la intrarea în Canaan până în octombrie 1874 = 3449 ani.

Perioada de 19 cicluri cu jubilee (950 ani) şi 51 cicluri singure (2499 ani) = 3449 ani.

Cicluri de 7 x 7 = 49 ani fiecare, după

pustiirea ţării,când n-au mai fost încercate

alte jubilee, CINCIZECI ŞI UNU

51 x 49 = 2499 ani

octombrie 1874 d. Cr. data începerii Marelui Jubileu al Pământului

((B196))

Cuvântul inspirat: noi doar le-am găsit acolo în toată simplitatea şi frumuseţea lor, şi, ca orice altă hrană preţioasă şi bogată din depozit, pe care Domnul nostru ne-o serveşte acum potrivit făgăduinţei Sale (Luca 12:37), aceasta este o „hrană tare”, nutritivă — destinată în mod special, nu „copiilor în Hristos”, ci celor mai dezvoltaţi, „ale căror simţuri s-au deprins” (Evr. 5:14) să deosebească şi să aprecieze această hrană acum „la timpul potrivit”. Dacă nu sunt prin aranjament divin şi n-au fost intenţionate pentru învăţătura noastră, atunci cum şi de ce sunt dovezi duble, potrivindu-se şi confirmându-se atât de perfect una pe alta? Pentru a vă convinge de aranjamentul lor divin, remarcaţi că în nici un alt loc sau mod aceşti 70 de ani de Sabate în pustiire nu pot fi făcuţi să se armonizeze cu ciclul Marelui Jubileu (50 x 50). Încercaţi. Verificaţi. Presupuneţi fie o greşeală, fie o schimbare a unuia din cele nouăsprezece Jubilee ţinute de Israel: presupuneţi că s-au scurs optsprezece (cu unul mai puţin) sau douăzeci (cu unul mai mult) înainte ca cei şaptezeci de ani de pustiire să fi început. Calculaţi şi veţi vedea că aceste două linii ale mărturiei, care se unesc atât de perfect în dovada că 1875 (începând din octombrie 1874 d. Cr.) este data începerii Timpurilor Restabilirii, şi prin urmare data de la care putem şti că cerurile nu-L mai reţin pe Domnul nostru, marele Restaurator, nu pot fi unite în altă parte, fără a le forţa pe acestea, cronologia şi alte profeţii care sunt încă de examinat.

Dacă aceste profeţii ale timpului învaţă ceva, aceasta este că Marele Jubileu, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, a început şi că suntem deja în zorii Veacului Milenar, precum şi în „secerişul” Veacului Evanghelic — veacuri care se suprapun unul peste celălalt timp de patruzeci de ani — „ziua mâniei”. Noi suntem deja de paisprezece ani (în 1889 — n. e.) în această zi a mâniei care durează patruzeci de ani; şi pregătirile pentru luptă progresează cu repeziciune. Cei douăzeci şi şase de ani care vor urma, la avântul prezent, vor fi întru totul suficienţi pentru împlinirea a „tot ce este scris”. ((B197)) Nici un cititor să nu tragă în grabă concluzia că nu există nici o dovadă de Restabilire în jurul nostru, nici că Soarele Dreptăţii nu aureşte turnurile de strajă ale Sionului şi nu luminează lumea. Dimpotrivă, să reflecteze că noi suntem deja în ziua când lucrurile ascunse se descoperă şi să-şi aducă aminte că prima lucrare a Restabilirii este propriu-zis o sfărâmare a vechii structuri aflată în descompunere, care stă în locul pe care trebuie să-l ocupe cea nouă. Să ne amintim că primul lucru, chiar şi al celui mai blând medic, este adesea să deschidă rănile, să cureţe şi să taie conform necesităţilor pacientului, pentru a face o lucrare amănunţită de vindecare. Este de prisos să spunem că un astfel de serviciu produce dureri şi este arareori apreciat de către pacient la timpul acela; şi la fel este şi cu lucrarea marelui Medic, Restauratorul, Dătătorul de viaţă: El răneşte ca să vindece, iar necazul şi cernerea în Biserică şi în lume nu sunt decât incizările şi curăţările necesare, şi o parte foarte importantă a lucrării de Restabilire.

În tip, Trâmbiţa Jubileului trebuia să sune când începea Anul Jubileu, pentru a vesti libertatea în toată ţara, tuturor locuitorilor ei (Lev. 25:10). Antitipul este introdus prin sunarea celei „de-a Şaptea Trâmbiţe” (simbolice), „Trâmbiţa lui Dumnezeu”, „cea din urmă Trâmbiţă”. Ea este într-adevăr trâmbiţa cea mare; ea anunţă libertatea fiecărui captiv; şi în timp ce la început ea înseamnă predarea multor pretenţii şi privilegii expirate şi un timp general de desfiinţare şi răsturnare a datinilor, obiceiurilor etc., deplina ei semnificaţie, când este corect apreciată, este „o veste bună de mare bucurie pentru tot poporul”.

În agitaţia de la început, fiecare din cei care aud Trâmbiţa Jubiliară a noii dispensaţii este puternic izbit de cel puţin unul din diversele ei aspecte şi nu ia seama la celelalte. Unul vede că se cuvin reforme guvernamentale, desfiinţarea armatelor permanente şi a taxei lor apăsătoare, şi le cere pe ((B198)) acestea. Altul cere desfiinţarea titlurilor aristocratice şi recunoaşterea fiecărui om după calităţile sale umane. Alţii cer desfiinţarea moşierimii şi cer ca proprietatea pământului să fie ca la început, după necesitate, capacitate şi bunăvoinţa de a-l folosi. Alţii cer reformă prin abstinenţă de la alcool, iar prin legi prohibitive şi alte legi, prin Societăţi de Lege şi Ordine, caută să pună în lanţuri acest mare rău şi încep să restrângă pe oamenii care, din iubire de bani, ar prinde în cursă, ar înrobi şi ar distruge pe semenii lor, şi care, fixându-şi colţii în slăbiciunile lor, s-ar îngrăşa şi ar huzuri pe seama sângelui lor. Unii formează Societăţi Umaniste şi Împotriva Cruzimii, pentru a împiedica pe cei care pot dăuna celor slabi şi dependenţi. Alţii formează societăţi pentru stârpirea viciului şi a literaturii imorale. Alţii formează Societăţi Împotriva Falsificării, pentru a examina falsificarea alimentelor şi a expune, a urmări în justiţie şi pedepsi pe cei care din iubire de câştig mai mare falsifică alimentele şi le fac chiar vătămătoare sănătăţii. Se adoptă legi pentru protecţia vieţii şi sănătăţii poporului. Minerii trebuie să aibă aer curat, oricât ar costa; trebuie să aibă două uşi de evacuare în caz de incendiu. Muncitorii, fără putere să se ajute singuri sau să-şi aleagă locul de muncă, sunt protejaţi prin legile publice. Ei nu mai pot fi plătiţi după bunul plac al patronului şi în produse, ci legea cere acum ca plata să se facă cel puţin la cincisprezece zile şi în numerar. Ei nu mai pot fi înghesuiţi în clădiri unde în caz de incendiu ar fi expuşi fie la moarte prin ardere, fie la schilodire pentru toată viaţa, trebuind să sară; căci „uşile de evacuare” sunt obligatorii, şi pentru orice moarte sau rănire datorată neglijenţei din partea patronului, acesta este făcut responsabil şi poate fi pedepsit fie cu amenzi, fie cu despăgubiri sau închisoare. Corporaţiile bogate, acelea care au în proprietate linii de cale ferată sau navale, sunt constrânse să se îngrijească de viaţa şi interesele oamenilor, a celor săraci ca şi a celor bogaţi.

((B199))

Aceste reforme sunt rezultatul deşteptării poporului prin Trâmbiţa Jubileului, a cunoştinţei şi libertăţii, şi nu se atribuie doar bunăvoinţei din partea clasei mai favorizate. Căci, chiar dacă toţi cei din clasa favorizată sau bogată care sunt binevoitori, şi cei care iubesc dreptatea, pot să se bucure şi se bucură de aceste începuturi de reformă, alţii, şi aceştia sunt majoritatea, regretabil, cedează numai din necesitate. Este adevărat, asemenea legi şi aranjamente nu sunt încă desăvârşite, nici nu sunt universale; dar începuturile pe care le observăm ne bucură inimile şi sunt dovezi pentru ceea ce se poate aştepta în privinţa ridicării celor umili şi mici şi a înjosirii celor mândri, când reglementările Jubileului vor fi pe deplin în acţiune. Toate aceste lucruri sunt părţi din agitaţia reformei care introduce Marele Jubileu al Pământului; şi deşi s-a cerut mult şi treptat s-a cedat mult, totuşi regii, împăraţii şi reginele — politici, sociali, eclesiastici şi financiari — nu se vor supune marelui proces de nivelare al acestui Jubileu sau veac de Restabilire fără o luptă mare şi severă, aşa cum Scripturile ne arată că este chiar înaintea noastră, şi care, cu toate că este severă, este inevitabilă şi va produce binele final.

Spiritul de „libertate în toată ţara” este într-adevăr dus uneori până la o limită iraţională de către cei ignoranţi şi nechibzuiţi; dar toate acestea sunt totuşi parte din marea agitaţie inevitabilă a Jubileului, determinată de ignoranţa şi asuprirea din trecut. Nimeni în afară de „mica turmă” a Domnului nu este pe deplin şi corect informat în privinţa marii sfere a Restabilirii. Aceştia văd schimbările minore, îndreptarea afacerilor mai mici ale oamenilor, dar ei văd şi ceea ce nu poate fi văzut din nici un alt punct de vedere decât din cel al Cuvântului lui Dumnezeu — că marele tiran, Păcatul, va fi despuiat de puterea lui, că marea închisoare a Morţii va fi deschisă şi fiecărui prizonier i se va oferi eliberarea, semnată cu sângele preţios al Mielului lui ((B200)) Dumnezeu care ridică păcatul lumii, marele Răscumpărător şi Restaurator. Veşti bune într-adevăr vor fi acestea pentru tot poporul, nu numai pentru cei vii, ci şi pentru toţi cei care sunt în morminte. Înainte de sfârşitul acestui mare Jubileu, fiecare fiinţă umană se va putea elibera pe deplin — se va putea întoarce la starea de la început a omului, „foarte bună”, primind înapoi prin Cristos tot ceea ce s-a pierdut prin Adam.

________

A şaptea trâmbiţă

„Trâmbiţele voastre
Sune cu răsunet,
Ca glasul s-ajungă
La orice naţie.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.

Isus Mare Preot
Complet ne-a împăcat;
Voi osteniţi şi slabi,
Acum vă bucuraţi.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.

Voi toţi care-aţi fost robi,
Moştenire-aţi pierdut,
O primiţi iar în dar
Cu preţul lui Isus.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.

A şaptea Trâmbiţă
Vesteşte har ceresc;
Mântuirea vine
Pe Domnul să-L căutaţi.
Jubileul este sosit,
O, voi răscumpăraţi, veniţi.”

 

Întâi va veni Ilie- A sosit timpul – Studiul VIII

Cum se raportează această importantă profeţie la a Doua Venire — O împlinire parţială şi tipică în Ioan Botezătorul — Împlinirea reală — Viziunea de pe muntele sfânt — Corespondenţe remarcabile între Ilie, tipul, şi Ilie Cel antitipic — A sosit timpul — Perspectiva — Elisei, succesorul lui Ilie

„Iată, vă voi trimite pe prorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşătoare. El va întoarce inima părinţilor spre copii şi inima copiilor spre părinţii lor, ca nu cumva

[altfel], la venirea Mea, să lovesc ţara cu blestem.” Mal. 4:5, 6.ÎN timp ce examinăm dovezile că a sosit timpul stabilirii Împărăţiei lui Mesia pe pământ, nu trebuie să trecem cu vederea această profeţie, care arată că mai întâi trebuie să vină Ilie.

Textul nostru are o exprimare ciudată. Ideea pare să fie că lucrarea lui Ilie va fi să întoarcă (adică, să convertească) părinţii la o stare smerită, de copil; şi după ce-i va face ascultători ca nişte copilaşi, să le întoarcă inimile de la eroare, de la păcat şi necredincioşie, şi să-i aducă iarăşi în armonie cu „părinţii” lor — nume dat de evrei patriarhilor şi profeţilor lor credincioşi.

Profeţia lui Maleahi, ultimul mesaj trimis de Iehova Israelului, pare să-i fi impresionat adânc — în special ultimele două capitole, care se referă în mod deosebit la venirea lui Mesia şi la încercările speciale pe care ziua prezenţei Domnului le va aduce cu ea. (Vezi Mal. 3:1-3, 13-18; 4:1-6.) Înţelegând din aceasta că încercarea va fi deosebită, ei au primit mângâiere din ultimele versete citate mai sus, care promit că Ilie profetul, care odinioară convertise naţiunea ((B250)) întreagă de la închinare lui Baal înapoi la închinare lui Dumnezeu, va veni iarăşi ca să-i pregătească înainte de acest timp aspru de încercare pe care-l va aduce venirea lui Mesia.

Această profeţie nu s-a împlinit la prima venire a Domnului nostru — nici partea legată de Mesia, nici cea care se referă la Ilie. Profeţia se referă în mod evident la a doua venire, la venirea „Solului legământului” în glorie şi putere, precum şi la încercarea şi strâmtorarea mare a Zilei Domnului din timpul acela. Cu toate acestea, prezentarea lui Cristos la Israelul tipic şi marea strâmtorare care a venit peste ei ca naţiune atunci când L-au respins, a fost, aşa cum Dumnezeu prevăzuse şi intenţionase, o altă umbră care ilustrează în multe amănunte lucrurile prezentate în această profeţie. Ioan Botezătorul, în spiritul lui Ilie, a făcut pentru Israel o lucrare asemănătoare cu cea a lui Ilie făgăduit, însă fără succes, şi ca rezultat a venit necazul (un blestem) asupra acelui popor. Adevăratul Ilie la care se referă profetul urma să facă o mare lucrare pentru tot „pământul”, să pregătească toată omenirea pentru a doua venire; şi pentru un timp nici el nu va avea succes, şi ca rezultat marele timp de strâmtorare (blestemul) va lovi întregul pământ.

Venirea lui Ilie menţionată de profet este „înainte ” de această „mare şi înfricoşătoare zi a lui Iehova”.* Şi deoarece, aşa cum tocmai am arătat, Ziua cea mare a lui Iehova, începută în 1874 d. Cr., va continua timp de patruzeci de ani şi se va sfârşi cu expirarea Timpurilor Neamurilor, prin răsturnarea completă a stăpânirii lumeşti şi satanice a pământului şi prin învestirea deplină a lui Emanuel — Cristos Isus şi sfinţii Săi — cu toată puterea şi stăpânirea, este important pentru noi să arătăm aici că Ilie a venit. El n-a reuşit să întoarcă inimile oamenilor la asemănarea copiilor şi la înţelepciunea [adevărată a] celor ((B251)) drepţi; şi de aceea va veni marele timp de strâmtorare, aşa cum a prevăzut şi prezis Dumnezeu. În strâmtorare, Dumnezeu va învăţa omenirea prin experienţe aspre şi amare lecţiile pe care trebuie să le înveţe amănunţit, ca să-i pregătească să accepte cu recunoştinţă pe Cristosul — Solul Noului Legământ al lui Iehova — cu toate aranjamentele, legile drepte etc. ale acelui legământ.


*Vezi Vol. I, cap. 15


După cum tocmai am văzut, la prima venire multe din făgăduinţele şi planurile lui Dumnezeu s-au împlinit pe o scară limitată cu o naţiune, Israelul, ca o ilustraţie a marilor, grandioaselor realităţi care trebuie să se împlinească la a doua venire a lui Cristos. Şi după cum minunile, vindecările etc. au reprezentat lucrările mai mari din Veacul Milenar, iar intrarea Domnului nostru călare pe un măgar ca Împărat a reprezentat preluarea de către El a puterii, maiestăţii şi onoarei mai mari la a doua venire a Sa ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor, tot aşa, „Omul Hristos Isus” şi mica Lui ceată de ucenici au reprezentat pe Domnul Slavei mult înălţat, asociat cu sfinţii, mireasa şi comoştenitorii Săi, la a doua venire a Sa. Şi astfel, conducerea lui, încercând a converti pe Israel şi a-l pregăti să primească pe Mesia, au reprezentat pe adevăratul Ilie (adevărata Biserică creştină), a cărui lucrare a fost să încerce să convertească omenirea înainte de venirea lui Mesia pentru lume — Domnul spiritual al slavei şi Împăratul împăraţilor. Ioan Botezătorul, în spiritul şi puterea lui Ilie, n-a reuşit să reformeze pe Israel şi, ca urmare (Mat. 17:12), Israel a respins pe Isus în trup şi şi-a atras asupră-şi o mare „zi de răzbunare”, strâmtorare şi mânie (Luca 21:22). În mod asemănător, însă pe scară mai largă, Ilie cel adevărat şi mai mare n-a reuşit să convertească lumea şi s-o pregătească pentru a-L primi pe Împăratul Slavei, iar acum, drept urmare, trebuie să vină asupra lumii ziua cea mare a mâniei, ((B252)) ca să topească, să înmoaie, să smerească şi să pregătească pe toţi să strige din adâncul inimii: Osana! Binecuvântat este Cel care vine în numele lui Iehova!

Vedem astfel că Biserica în trup (Cristosul în trup, Cap şi corp) este Ilie sau premergătorul Bisericii în slavă, Unsul lui Iehova. Nu biserica nominală, ci Biserica consacrată cu adevărat, care dincolo de mormânt va fi marele Eliberator Uns — aceştia îl constituie pe Ilie. Misiunea lor este să mustre eroarea şi păcatul şi să arate spre Împărăţia viitoare a slavei. Domnul nostru Isus, apostolii şi toţi credincioşii în Cristos Isus de atunci încoace fac parte din acest mare Ilie antitipic, profet sau învăţător — aceeaşi clasă (Cap şi corp) care în curând va forma pe Împăratul Slavei. Lucrarea în care se află angajată acum Biserica este numai pregătitoare pentru lucrarea ei viitoare, în ceea ce priveşte reformarea lumii. În funcţia ei împărătească, Biserica va îndeplini pentru lume ceea ce ea nu reuşeşte să facă în calitate de Ilie ca învăţător.

Să nu fim greşit înţeleşi; până aici am arătat că planul lui Dumnezeu nu merge până la convertirea lumii în Veacul Evanghelic. El n-a intenţionat să facă aceasta, ci a intenţionat numai alegerea şi încercarea Bisericii acum, iar binecuvântarea lumii prin Biserică, prin Cristosul, într-un veac ce urmează acestuia. Nu contrazicem aceasta când spunem că Ilie (Cristos în trup) a încercat să convertească lumea şi n-a reuşit, cu excepţia înfăptuirii unor reforme parţiale; căci deşi Dumnezeu a ştiut şi a prezis că misiunea noastră pentru lume va fi în mare măsură o nereuşită, cu excepţia selecţiei unei turme mici alese, totuşi, ştiind că acest efort va reacţiona favorabil asupra noastră, însărcinarea Lui pentru noi prin Domnul nostru a fost să încercăm să convertim lumea, când a spus: „Duceţi-vă în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la orice făptură”. Văzând că El a prezis nereuşita noastră actuală, dar şi succesul nostru viitor, când ((B253)) ne va glorifica şi ne va înzestra cu putere divină, ne putem bucura chiar în timp ce vedem insuccesul relativ al celor optsprezece secole trecute, dându-ne seama că truda clasei adevăratului Ilie n-a fost zadarnică, ci a servit scopului divin de a dezvolta Biserica adevărată în timp ce dădea mărturie înaintea lumii — care va aduce foloase la timpul cuvenit.

Ioan Botezătorul n-a fost în realitate Ilie întors pe pământ şi nici Biserica nu este; dar, după cum a fost adevărat despre Ioan că el a făcut o lucrare a lui Ilie pentru Israel (Luca 1:17) ca să-i pregătească, şi L-a prezentat pe Domnul în trup, la fel este adevărat şi despre Biserică — ea face pentru lume lucrarea prezisă a lui Ilie, în „spiritul şi puterea lui Ilie”, şi vesteşte a doua venire a Domnului nostru aproape în aceleaşi cuvinte pe care le-a folosit Ioan la întâia venire: „În mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea”. Ioan 1:26, 27.

Nu toţi au putut primi mărturia lui Ioan şi nici nu şi-au dat seama că el era înaintemergătorul Împăratului în trup. Dacă ar fi primit-o, ar fi fost pregătiţi prin ea să primească pe Isus ca Mesia al lor. Pentru toţi aceia dintre ei care au putut accepta şi au acceptat mesajul lui Ioan şi L-au primit pe Cristos, pentru aceia Ioan a făcut lucrarea lui Ilie. Aşa cum le-a spus Domnul despre Ioan (Mat. 11:14): „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină”, deşi Ioan şi lucrarea lui n-au îndeplinit toată prezicerea cu privire la Ilie, aşa cum nici Domnul nostru în trup n-a îndeplinit tot ceea ce era prezis despre Mesia. Pentru toţi cei care L-au putut primi El a fost Unsul lui Iehova, chiar înainte de a-Şi fi sfârşit lucrarea de jertfire sau înainte de a fi fost glorificat, sau de a fi venit iarăşi în exerciţiul marii funcţii de Mesia sau de Eliberator. La întâia venire Ioan a fost, într-o anumită măsură, într-adevăr încheierea tipului început în persoana şi lucrarea lui Ilie; iar lucrarea lui Ioan la întâia venire a preumbrit lucrarea finală a Bisericii la a doua venire. Aceştia, ((B254)) picioarele lui Cristos în trup — picioarele lui Ilie — vestesc Împărăţia (Isa. 52:7). Acelora care „pot acestora care „pot primi” noi le-am arătat pe antitipicul Ilie prezis. Unii, probabil, nu „vor primi”, ci vor fi în căutarea unui om care să îndeplinească prezicerile lui Maleahi şi nu vor cunoaşte „timpul cercetării lor” până când marea zi a strâmtorării va arde ca un cuptor.

Se va vedea atunci că insuccesul lui Ilie (Cristosul în trup) de a converti şi restabili lumea a fost un rezultat prevăzut, tot aşa cum a fost şi insuccesul lui Ioan de a converti Israelul. Totuşi, aceeaşi clasă Ilie, însă glorificată şi înzestrată cu putere, va fi cea care în Veacul Milenar va binecuvânta şi va învăţa lumea, şi va restabili toate lucrurile după cum a fost făgăduit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Fapt. 3:19-21); tipul Ilie încetează odată cu calea noastră pământească numai ca nume şi ca asemănare. În armonie cu aceasta avem cuvintele Domnului nostru, date ca răspuns la întrebarea ucenicilor Săi care au întrebat: „Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?” Răspunsul Domnului nostru nu încearcă să le dea o explicaţie deplină a faptului că Ilie era un tip, iar Ioan era continuarea acestui tip şi totodată o împlinire neclară a lui etc. — lucruri pe care ucenicii nu erau atunci pregătiţi să le înţeleagă şi care de altfel nici nu-şi aveau timpul să fie înţelese atunci; şi de aceea, arătând insuccesul lui Ioan ca împlinire parţială a profeţiei, Domnul nostru adaugă: „Într-adevăr, Ilie va veni* şi va restabili toate lucrurile” (Mat. 17:11). Evident El se gândea la propria Sa lucrare glorioasă din veacul viitor, în asociere cu „trupul” Său glorificat care va fi fost ales şi probat în Veacul Evanghelic. El privea dincolo de văl în Veacul Milenar şi vedea clasa Ilie răpită în carele de foc, în putere şi mare slavă — înălţare spirituală.


*Manuscrisele cele mai vechi omit întâi


((B255))

Ilustraţia folosită când se referă numai la Biserică, separată de Domnul şi Capul ei, este o femeie. Separată şi distinctă de Domnul ei, Mirele, este o fecioară logodită. Dar în cazul de faţă ilustraţia folosită este un bărbat, Ilie, fiindcă lucrarea prefigurată nu este lucrarea Bisericii separată de Domnul ei, ci lucrarea ambilor. Domnul nostru a fost Capul şi Înaintemergătorul Bisericii în trup (Ilie), întocmai cum El este Capul Bisericii biruitoare — Cristosul. Sunt numeroase alte exemple în care este folosită ilustraţia unui bărbat pentru a simboliza lucrarea comună a lui Cristos Isus şi a corpului Său, Biserica; de exemplu, Aaron şi toţi succesorii săi în slujba de Mare Preot au reprezentat pe Domnul, iar preoţii subordonaţi pe membrii corpului Său; Melhisedec în mod asemănător a reprezentat corpul întreg în glorie; la fel a fost şi cu Moise, David şi Solomon. Ca atare, folosirea lui Ilie ca ilustraţie pentru a reprezenta o lucrare unită a lui Cristos şi a Bisericii este în armonie cu uzanţa scripturală.

În legătură cu clasa reprezentată de Ilie, ce puternic semnificativă a fost „viziunea” pe care Domnul le-a arătat-o celor trei ucenici pe muntele schimbării la faţă (Mat. 17:1-9). Apostolul Petru spune că a fost o viziune a Împărăţiei viitoare (2 Pet. 1:16-18). Domnul nostru schimbat a apărut strălucitor înaintea ochilor lor, în timp ce figura lui Moise a reprezentat Dispensaţia Mozaică sau a Legii, iar figura lui Ilie a reprezentat Dispensaţia Evanghelică sau Creştină. Ambele dispensaţii privesc spre, arată şi vorbesc despre jertfa şi suferinţele lui Cristos şi despre gloria care urmează.

Înainte de a părăsi acest subiect, vom arăta unele aspecte şi întâmplări din viaţa profetului Ilie, tipul, comparându-le cu istoria Bisericii, antitipicul Ilie, care desigur că vor uimi pe toţi cei care nu le-au observat mai înainte. Pentru ca această comparaţie să poată fi uşor văzută, le aşezăm pe acestea în coloane paralele.

((B256))

ILIE

——-

Ilie a fost persecutat pentru credincioşia sa faţă de adevăr şi dreptate.

——-

Principalul său persecutor a fost Izabela, regina cea rea a lui Israel, care este menţionată cu numele, ca fiind tipul duşmanului sfinţilor. Apoc. 2:20.

——-

Puterea persecutoare a Izabelei a fost exercitată prin soţul ei, împăratul Ahab.

——-

Ilie a fugit de Izabela şi de Ahab în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, unde a fost hrănit în mod miraculos. 1 Împ. 17:5-9.

——-

Ilie a petrecut în pustie „trei ani şi şase luni” şi în timpul acela n-a plouat deloc, iar în ţară a fost o mare foamete. Iac. 5:17; 1 Împ. 17:7; 18:2.

——-

După cei trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, când Ilie s-a întors din pustie, erorile preoţilor Izabelei au fost scoase la iveală, adevăratul Dumnezeu a fost onorat şi au urmat ploi abundente. 1 Împ. 18:41-45.

——-

La început împăratul şi poporul s-au bucurat, iar Ilie şi Dumnezeul său au fost onoraţi; dar spiritul Izabelei era neschimbat. Ea căuta încă să ia viaţa lui Ilie, iar el a fost din nou silit să fugă în pustie. 1 Împ. 18:40, 45, 46; 19:1-4.

——-

Calea lui Ilie s-a terminat prin luarea lui de pe pământ.

BISERICA

——-

Biserica a fost persecutată pentru credincioşia ei faţă de adevăr şi dreptate.

——-

Principalul persecutor a fost Biserica apostată a Romei, care pretinde că este „împărăteasă” şi conducătoare peste Israelul spiritual. Apoc. 18:7.

——-

Puterea persecutoare a papalităţii a fost exercitată prin Imperiul Roman, cu care a fost unită.

——-

Biserica adevărată a fugit în pustia simbolică — sau în starea de izolare — în locul ei, pregătit de Dumnezeu, unde a fost susţinută. Apoc. 12:6, 16.

——-

Biserica a petrecut trei ani şi jumătate simbolici (o zi pentru un an — 1260 de ani literali) în starea de pustie, în timpul cărora a fost o foamete spirituală din cauza lipsei adevărului — a apei vii. Compară cu Apoc.12:6; 11:3; Amos 8:11.

——-

La sfârşitul celor 1260 de ani (în 1799 d. Cr.) puterea adevărului şi a martorilor lui s-a manifestat; şi de atunci adevărul s-a revărsat în proporţie de milioane de Biblii pe an, înviorând lumea şi producând roade.

——-

Biblia a adus asemenea binecuvântări, încât imperiile pământului recunosc mâna Domnului; dar principiile papalităţii — Izabela — în aşa-zisele secte protestante îi obligă iarăşi pe sfinţi să fugă în starea de pustie.

——-

Sfinţii vor fi schimbaţi de la stările pământeşti la cele cereşti.

((B257))

Acestea sunt coincidenţe izbitoare, şi ele nu sunt întâmplătoare. Iar faptul că Ilie urma să vină înainte de ziua cea mare şi că acum am găsit în Biserică antitipul lui Ilie la care s-a referit profetul Maleahi şi pe care mai departe l-a simbolizat Ioan Botezătorul, ar trebui socotit ca o altă dovadă că a sosit timpul — că Marea Zi a Domnului a venit. Dar, în afară de aceasta, există sugestii în acest tip, susţinute de alte scripturi, intenţionate să călăuzească şi să pregătească pe sfinţi ca să-şi facă bine partea lor de lucrare, precum şi să-i întărească şi să-i susţină în ziua furtunoasă care se află chiar asupra noastră.

N-avem deloc dorinţa să înfăţişăm un tablou întunecat, am prefera mai degrabă să ne gândim şi să arătăm gloria care va urma după marea zi a mâniei şi bucuriile Zilei Milenare care acum intră, decât necazurile şi descurajările viitorului mai apropiat, care preced răsăritul deplin al soarelui. Dar este necesar ca sfinţii să fie cel puţin într-o măsură avertizaţi în legătură cu evenimentele iminente, pentru ca atunci când acestea se vor întâmpla, ei să nu se alarmeze sau să se descurajeze, ci, fiind înarmaţi din timp, să poată şti cum să le întâmpine; şi, de asemenea, ca ei să poată aprecia mai deplin binecuvântările prezentului, astfel încât să lucreze cu sârguinţă „cât timp este ziuă, căci vine noaptea [un timp mult mai întunecat în comparaţie cu cel prezent numit ziuă] când nimeni nu mai poate să lucreze”.

Scurta perioadă prezentă, înainte ca norii grei de furtună să se ivească asupra lumii, este timpul cel mai favorabil pentru lucrarea clasei Ilie, şi ea corespunde zilelor încununate de succes atât ale lui Ilie cât şi ale lui Ioan. Este un timp favorabil pentru creşterea personală în har şi cunoştinţă, şi de asemenea pentru răspândirea adevărului — cel mai favorabil timp cunoscut vreodată. Cum s-ar fi bucurat căutătorii timpurii ai adevărului, de exemplu bereenii, dacă ar fi avut ajutoarele de studiu pe care le avem noi astăzi, cum sunt: Biblii cu trimiteri, complete şi tipărite, concordanţe, istorii, enciclopedii, dicţionare şi alte preţioase lucrări de referinţă, la preţuri accesibile ((B258)) tuturor şi care pot fi consultate gratuit de către toţi în bibliotecile publice, chiar şi ale oraşelor de mărime mijlocie; şi pe lângă toate acestea, lumina crescândă a aurorei Zilei Milenare şi posibilitatea pe care o au toate clasele sociale de a citi şi gândi inteligent pentru ele însele. Cu astfel de ajutoare putem învăţa într-o singură zi mai mult din Cuvântul şi planul lui Dumnezeu decât puteau învăţa într-un an cei din vremuri mai puţin favorizate. N-a fost vreodată un timp atât de prielnic pentru efortul creştin, ori atât de încurajator pentru zelul şi activitatea creştină, ca acest timp al mesajului glorios al secerişului din timpul prezenţei Domnului şi al veştilor de bucurie ale Împărăţiei care se apropie.

Dacă am vrea să călătorim din loc în loc pentru a ne întâlni cu alţi credincioşi, putem călători într-o săptămână cât Pavel într-o lună sau mai mult, şi cu mult mai mare confort. Dacă vrem să vorbim în public, o putem face fără ca nimeni să ne supere sau să ne sperie; şi trăim într-un timp când masele populare ştiu să citească şi să scrie, ceea ce în vremurile trecute puteau numai foarte puţini, şi când Evanghelia tipărită este ieftină, convenabilă şi adesea mai eficientă decât predicile orale. Inima binevoitoare poate face astfel cu mult mai mult acum decât au putut face Acuila şi Priscila în felul lor şi la timpul lor cu acelaşi efort. Putem predica prietenilor şi străinilor de peste tot din lume atât prin pagina tipărită cât şi prin cea scrisă de mână, cu ajutorul minunatului sistem poştal din zilele noastre şi aproape fără cheltuieli.

Dar apostolul, referindu-se la Biserica nominală din zilele din urmă, afirmă că „va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă” (2 Tim. 4:3). În timp ce acest lucru este adevărat acum, în acelaşi sens în care a fost adevărat timp de secole, aceasta trebuie să aibă o împlinire mai convingătoare şi mai clară în viitor. Este adevărat acum că Biserica nominală nu va suferi predicatorii care ignoră crezurile lor şi „vestesc Cuvântul”, „tot planul lui Dumnezeu”; ci, pentru că le „gâdilă urechile”, ei iubesc speculaţiile omeneşti asupra evoluţiei şi filosofiile pe nedrept numite astfel, mai degrabă decât Cuvântul ((B259)) lui Dumnezeu. Totuşi, pentru că n-o pot împiedica, ei suportă doctrina sănătoasă într-o oarecare măsură — într-o măsură mult mai mare decât ar fi suportat Roma în zilele ei de triumf.

Chiar înaintea cuvintelor pe care le-am citat aici, apostolul se referă direct la timpurile periculoase din zilele din urmă ale acestui veac (2 Tim. 3:1-13), scoţând în relief caracteristicile lui de îngâmfare, iubire de plăceri şi dispreţuire a binelui, cu formalismul, zgârcenia, mândria şi nerecunoştinţa lui; şi el declară că (în Biserică) oamenii răi şi conducătorii care duc în rătăcire (de la adevăr) vor merge din rău în mai rău, înşelând pe alţii şi fiind ei înşişi înşelaţi de sofismele lor. Şi deoarece apostolul se gândea şi scria în mod special despre zilele din urmă, şi nu despre Evul Mediu, suntem cu certitudine îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva timpul este la mică depărtare în faţa noastră, în aceste „zile din urmă”, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită sau permisă în nici o măsură.

Deşi este adevărat acum, într-o mare măsură, că nimănui nu-i este permis să cumpere sau să vândă [să facă negoţ cu adevărul] în pieţele sau sinagogile obişnuite, cu excepţia celor care au semnul fiarei sau numărul numelui ei (Apoc. 13:17), totuşi cei pe deplin consacraţi au învăţat că magnificele temple moderne, numite biserici, nu sunt mai necesare acum pentru predicarea evangheliei decât erau în timpul apostolilor, şi că marile orgi şi coruri pregătite nu sunt accesorii necesare pentru a atrage atenţia oamenilor; căci acum, ca şi în zilele timpurii, oamenii de rând ascultă cu plăcere Evanghelia la colţuri de străzi, în pieţe publice, primită prin poştă şi din pagina tipărită. Întrebarea este: oare această declaraţie a Revelatorului n-ar putea însemna totuşi mai mult decât ceea ce se întâmplă în prezent? Şi, la fel cu declaraţia lui Pavel, oare n-ar putea implica faptul că va veni vremea, în zilele din urmă, când învăţătura sănătoasă nu va mai fi suferită deloc? Oare experienţa noastră în această privinţă nu corespunde oarecum cu experienţa lui ((B260)) Ioan Botezătorul (tipul), care a fost închis în temniţă? Cu alte cuvinte, ce putem aştepta între timpul relativ favorabil de acum — cu toate că nu este lipsit de dificultăţi — şi timpul binecuvântat viitor, de dreptate nestânjenită? Va continua el să fie tot atât de favorabil pentru lucrarea în vie ca cel din prezent — sau, va fi mai favorabil sau mai puţin favorabil? Să remarcăm ce indică aceste tipuri; pentru că, de vreme ce Domnul ne-a îndreptat atenţia asupra lor, orice am găsi în viaţa şi experienţa lui Ilie şi a lui Ioan, care pare să se potrivească bine cu experienţele Bisericii şi cu mărturia privitoare la mersul ei pământesc viitor, suntem îndreptăţiţi să recunoaştem ca fiind tipic.

Ilie a fost despărţit de scenele pământeşti printr-un car de foc, reprezentând gloria spirituală şi înălţarea care-i aşteaptă la sfârşitul alergării lor pământeşti pe membrii Bisericii care sunt în viaţă şi rămân până în zilele din urmă. Dar trebuie să ne amintim, de asemenea, că el a fost luat într-un vârtej de vânt sau furtună, iar furtuna este simbolul strâmtorării, după cum carul de foc este o ilustraţie a biruinţei şi a scăpării glorioase din acea strâmtorare.

Experienţele finale ale lui Ioan Botezătorul sunt încă şi mai clar marcate prin aspectul strâmtorării. Deşi oamenii nu l-au ascultat (Mat. 17:12), ei l-au recunoscut pentru scurtă vreme ca slujitor şi profet al lui Dumnezeu (Ioan 5:35); dar când a vestit prezenţa lui Mesia, influenţa lui a început curând să scadă, aşa cum a mărturisit el că se va întâmpla, vorbind despre Cristos: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”. Aşa trebuie să fie şi la sfârşitul acestui veac: lucrarea clasei Ioan (clasa Ilie) se încheie prin vestirea că Împărăţia cerului este sosită şi că Împăratul este prezent. Acest lucru se face acum; iar cuvintele exacte ale mărturiei lui Ioan se aplică în acest timp al venirii a doua a Domnului cu aceeaşi forţă: „În mijlocul vostru stă [este prezent] Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi”, „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria [de ((B261)) treierat] şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” — marele timp de strâmtorare. Ioan 1:26; Mat. 3:12.

După cum Ioan a scăzut — lucrarea sa specială fiind împlinită când şi-a dat mesajul — tot aşa Biserica în trup trebuie să scadă când ultimul ei mesaj este dat, până când cel din urmă membru îşi va fi depus viaţa sa consacrată şi va fi trecut dincolo de văl, în „slavă”, ca de atunci încolo să fie un membru al Cristosului glorios, domnind. După cum Ioan a spus că Isus trebuie să crească, tot aşa acum, când Împărăţia adevărată este pe punctul de a fi stabilită, putem spune cu încredere că Împăratul este prezent şi că Împărăţia Lui trebuie să crească până când va umple pământul. Iar vestirea lucrării „secerişului” de către Ioan — adunarea grâului şi strâmtorarea care a venit peste pleavă — îşi găseşte de asemenea paralela în timpul prezent.

Libertatea lui Ioan a fost restrânsă la puţin timp după darea mesajului său, care anunţa pe Cel prezent şi lucrarea care-I stătea în faţă; iar el a fost aruncat în temniţă din cauză că l-a mustrat pe împărat pentru căsătoria lui nepotrivită cu o femeie (Mat. 14:4). Şi deşi copiii credincioşi ai lui Dumnezeu au arătat adesea că unirea Bisericii cu puterea civilă este nepotrivită, fiind numită în Scripturi curvie (Apoc. 17:5) şi deşi lumea s-a retras în mare parte din biserici, unirea încă există, şi Scripturile par să arate că în timpul de strâmtorare care se apropie, bisericile nominale, pretinse fecioare ale lui Cristos, vor fi de partea regilor pământului şi unite cu aceştia; iar Biserica adevărată, asemenea tipului ei, Ioan Botezătorul, va fi nepopulară şi restrânsă de la libertate, din pricina credincioşiei în împotrivirea la eroare şi în condamnarea ei.

În cazul lui Ioan, ca şi în cel al lui Ilie, cea care a persecutat a fost o femeie — împăratul acţionând ca agentul şi instrumentul ei; în cazul Bisericii adevărate, ceea ce este simbolizat aici s-a întâmplat în trecut şi fără îndoială aşa va ((B262)) fi şi în viitor — biserica nominală este reprezentată printr-o femeie, iar puterea civilă printr-un împărat. Profeţia evidenţiază nu numai o unire între aceştia, mai strânsă decât cea care există acum, dar oricare observator atent poate vedea că pârghia principală prin care aristocraţia regală conduce masele este superstiţia că Dumnezeu i-a numit pe aceşti „oameni mari”, deşi adesea slabi şi vicioşi, ca să stăpânească peste ele, şi că a se răzvrăti împotriva tiraniei şi nedreptăţii şi a cere dreptate, libertate şi drepturi egale înseamnă a se împotrivi voinţei lui Dumnezeu. Astfel tendinţa guvernelor şi a bisericilor este spre o unire deschisă sau secretă, pentru binele lor reciproc în furtuna care vine.

Nu numai atât, dar lupta viitoare între aristocraţia şi masele din fiecare ţară civilizată va fi atât de neobişnuită, atât de diferită de orice experienţă de până acum, încât oamenii moderaţi, conservatori, cu înclinaţii religioase, temându-se de naufragiul total al societăţii în haos şi anarhie, vor prefera în mod natural monarhia, opresiunea şi robia, oricărei alte forme, care, după părerea lor, în mod sigur ar fi mai rea. Ca atare, aceştia se vor asocia cu biserica şi cu imperiul, cu bogăţia şi cu aristocraţia, în efortul lor general de a reprima şi a preîntâmpina acest conflict de nestăpânit — „războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic”.

În cele din urmă, probabil că singurele excepţii de la această cale, printre iubitorii păcii şi religiei adevărate, vor fi cei cărora Împăratul împăraţilor va binevoi să le descopere planurile Sale prin Cuvântul Său (Ioan 16:13) şi care au o deplină încredere în înţelepciunea şi iubirea Sa, precum şi în puterea Sa de a face ca toate să lucreze potrivit făgăduinţelor Sale. Numai aceştia, printre oamenii conservatori, iubitori de ordine, care văd rolul pe care trebuie să-l joace revoluţia socială viitoare în planul lui Dumnezeu, prin înlăturarea sistemelor decadente a căror vreme a trecut şi prin pregătirea lumii, printr-un mare proces de nivelare, pentru domnia ((B263)) milenară de dreptate, vor fi capabili să înţeleagă situaţia şi să acţioneze în consecinţă. Dar aceştia vor fi greşit înţeleşi, iar străduinţele lor de a arăta adevărata stare de lucruri şi adevăratul şi singurul remediu vor fi probabil împiedicate de către cei care nu văd marele rezultat şi care, nefiind dispuşi să-şi supună propria voinţă, propriile idei şi planuri, nu sunt capabili să vadă planurile lui Dumnezeu. Când se va socoti că sunt necesare măsuri de represiune, de restrângere şi de constrângere, astfel de măsuri vor include probabil nu numai organizaţiile muncitoreşti şi publicaţiile care susţin cererile lor legitime şi nelegitime, ci şi acelea care arată planul lui Dumnezeu şi cauza adevărată a marelui necaz asupra popoarelor şi singurul lui remediu. Da, probabil timpul nu este departe, când vor putea fi exercitate măsuri represive împotriva tuturor eforturilor sfinţilor de a răspândi vestea bună a Împărăţiei care vine, toate sub pretextul că interesele generale şi binele public cer asemenea măsuri.

În acest mod se vor împlini prezicerile Psalmului 2, şi poate la sfârşit cu mai multă amărăciune decât se poate acum imagina, deşi în parte s-au împlinit deja cu Capul corpului. Fapt. 4:25-29.

Aceeaşi necesitate pentru restrângerea libertăţii în chestiuni politice şi sociale se va pretinde probabil a se aplica la fel şi la libertatea de exprimare în chestiuni religioase, care de fapt stă la baza oricărei libertăţi. N-ar fi surprinzător dacă într-o bună zi, un „guvern tare”, o monarhie, va înlocui într-o zi Marea Republică de acum (a Americii de Nord — n. e.); şi este cu totul posibil săfie socotit eficient şi să fie promulgat un standard comun de credinţă religioasă; a învăţa ceva în afara acestuia să fie tratat şi pedepsit ca o ofensă politică. O atare persecuţie, la sfârşitul sau în secerişul acestui veac, ar da nu numai o altă paralelă la secerişul Veacului Iudeu (Fapt. 4:10-13; 23-30; 5:29-41; 11:19), ci şi o mai largă şi mai adâncă semnificaţie cuvintelor apostolilor Pavel şi Ioan (2 Tim. 4:3; Apoc. 13:17) şi ilustraţiilor tipice de ((B264)) la sfârşitul căii pământeşti a Bisericii adevărate, aşa cum sunt reprezentate prin plecarea lui Ilie într-un vârtej de vânt şi prin întemniţarea şi decapitarea lui Ioan Botezătorul.

Două lecţii folositoare putem scoate din aceasta, fie că evenimentele viitoare vor dovedi că am interpretat corect mărturia profetică fie că nu; şi acestea sunt următoarele: Prima, noi ar trebui să fim aşa de pregătiţi, aşa de înarmaţi şi aşa de perfect echipaţi cu invincibilul adevăr, încât persecuţiile să nu facă altceva decât să ne îndemne spre mai mare zel, şi nu să ne facă, din cauza surprinderii sau fricii, să coborâm steagul nostru, sau să capitulăm când regii pământului se vor ridica şi împreună cu conducătorii religioşi ai poporului se vor aduna împotriva noastră şi împotriva adevărurilor pentru care Dumnezeu ne-a dat privilegiul să mărturisim, ca slujitorii şi ambasadorii Săi (1 Ioan 3:1). A doua: astfel de consideraţii privind viitorul, comparate cu privilegiile din prezent, ar trebui să servească spre a stimula pe fiecare copil consacrat al lui Dumnezeu ca să se folosească cu sârguinţă de marile ocazii şi privilegii prezente ale secerişului, amintindu-şi că „cine seceră primeşte plată”, la fel ca şi cel care a sădit şi a udat, şi că acum în mod special este un timp de strângere a roadelor pentru viaţă veşnică. Perioada scurtă de linişte din timpul prezent favorabil, cu libertăţile şi avantajele ei mai mari în toate modurile, este divin aranjată pentru pecetluirea pe frunte (intelectuală, cu adevărul) a adevăraţilor slujitori ai lui Dumnezeu. Apoc. 7:3.

„«Între-timpul», care-i scurt,
Haideţi să-l privim mai mult
În lumina lui cea vie,
Minunată, aurie.”

Învăţătorul a spus: „Cât este ziuă, trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze”. „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică.”

Aşadar, în timpul potrivit de acum, vedem că profetul Ilie a venit, aşa cum a fost prezis, înainte de marea şi importanta ((B265)) zi a Domnului. Iar noi îi auzim ultima mărturie, ca şi pe aceea a lui Ioan, zicând: „În mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi”; — care Îşi are lopata în mână şi Îşi va curăţa cu desăvârşire aria de treierat: El Îşi va strânge grâul în grânar, iar pleava [ca pleavă, nu ca oameni] o va arde într-un foc nestins în marele timp de strâmtorare — blestemul, care trebuie cu necesitate să vină pentru a pregăti calea marelui Împărat al împăraţilor. El trebuie să crească, dar Ilie trebuie să scadă şi în final va fi cu totul oprit. Nu numai că acum auzim această mărturie din partea unora din clasa Ilie, dar nu peste mult timp fiecare din clasa Ilie va fi găsit vestind acest mesaj şi angajat în lucrarea lui Ilie. Numai aceştia care sunt astfel credincioşi vor fi din Ilie cel glorificat şi li se va permite să participe la opera de restabilire a tuturor lucrurilor, care, în decursul Mileniului, va fi un mare succes. În numele Ilie se află o semnificaţie adâncă. Înseamnă Dumnezeul [puternicul] lui Iehova. Este astfel un nume potrivit pentru Unsul lui Iehova, a cărui grandioasă lucrare va fi să restaureze toate lucrurile despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi de la începutul lumii.

Încheind acest subiect, observăm pe scurt faptul că la sfârşitul căii sale profetul Ilie l-a chemat pe Elisei, care, după ce a adus jertfă, a părăsit totul şi a urmat împreună cu Ilie, şi a devenit succesorul lui ca profet când Ilie a fost luat într-un vârtej de vânt — primind mantaua lui de autoritate şi o mare măsură din spiritul şi puterea lui (1 Împ. 19:16; 2 Împ. 2:9-16). Şi deoarece Ilie reprezintă Corpul lui Cristos în carne — Biserica biruitoare, o companie, un număr — nu este decât raţional să deducem că şi Elisei reprezintă o clasă; o clasă care va ajunge în strânsă solidaritate cu clasa Ilie şi va urma împreună cu ea conducerea Domnului; şi totuşi o clasă care nu va aştepta să fie glorificată. Aceştia vor fi separaţi de clasa Ilie prin „vârtejul de vânt” al necazului, dar vor păstra totuşi un interes şi vor primi o binecuvântare. După plecarea lui Ilie, Elisei a devenit îndrăzneţ şi puternic, ((B266)) aşa încât teologii din zilele acelea („fiii profeţilor”) au zis: Spiritul lui Ilie este acum peste Elisei!

Numele Elisei înseamnă eliberator puternic, iar cariera de profet a lui Elisei a fost cea a unei lucrări de restabilire. Aceasta fără îndoială a preumbrit o lucrare făcută de o clasă ai cărei membri vor fi în viitor agenţi activi printre oameni pentru continuarea lucrării de restabilire în puterea Bisericii atunci glorificată. Printre alte lucrări minunate, Elisei a vindecat apele, aşa încât de atunci încolo să nu mai existe moarte sau pământ sterp, a înmulţit untdelemnul văduvei sărmane ca să-şi poată plăti datoriile, a ridicat la viaţă pe fiul Sunamitei, iar când a fost foamete în ţară şi s-a descoperit că ciorba teologilor („fiii profeţilor”) era otrăvită, aşa încât nimeni nu putea să mănânce din ea, Elisei a vindecat-o şi a făcut-o bună de mâncat. A făcut ca pâinea care era suficientă doar pentru puţini să prisosească chiar şi pentru un număr mare. A vindecat lepra lui Naaman. De asemenea a fost agentul lui Dumnezeu pentru ungerea lui Iehu, prin care, după Cuvântul Domnului dat prin Ilie, familia regală a lui Ahab, inclusiv Izabela, a fost în întregime nimicită, şi de asemenea toţi preoţii ei. 2 Împ. 2:19-22; 4:1-7; 18:44; 5:1-14; 9:1-37; 10:28.

Nu este greu a se urmări în aceste fapte ale lui Elisei o asemănare strânsă cu însăşi lucrarea restabilirii care poate fi aşteptată curând, atunci când apele adevărului nu vor mai fi sălcii de eroare, fiind vindecate chiar la izvor printr-o mai clară înţelegere a Cuvântului lui Dumnezeu; când cei săraci vor fi ajutaţi să-şi asigure untdelemnul bucuriei în locul unui spirit întristat; când cei morţi vor fi restabiliţi; când în mijlocul foametei hrana (adevărul) va fi făcută sănătoasă şi abundentă; şi când puterile şi sistemele reprezentate prin Ahab şi Izabela, şi toţi cei care se unesc cu ele împotriva Domnului, vor fi cu desăvârşire şi definitiv răsturnaţi.

 

Omul păcatului — anticrist- A sosit timpul – Studiul IX

Anticristul trebuie să fie dezvoltat, descoperit şi lovit înainte de ziua Domnului — Analizarea unei vederi opuse asupra acestui subiect — Descriere profetică — Naşterea Anticristului — Dezvoltarea sa rapidă — Imaginea istorică şi descrierea biblică sunt de acord — Împărăţia sa, o falsificare — Capul şi gura sa, remarcabile — Marile sale cuvinte arogante de blasfemie — Învăţăturile sale blasfematoare — Nimicirea sfinţilor Celui Prea înalt — Domnia sa Milenară — Anticristul lovit cu sabia Spiritului — Lupta finală şi sfârşitul lui

„Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării.” 2 Tes. 2:3.

AVÂND în vedere aceste cuvinte clare ale apostolului Pavel, care arată că un personaj pe care el îl numeşte „Omul Păcatului” trebuie să preceadă venirea Zilei Domnului, care, după cum am dovedit, a început deja să mijească, este important să privim în jur ca să vedem dacă un asemenea personaj n-a apărut deja. Căci, dacă un astfel de presonaj cum este cel descris cu atâta grijă de către Pavel şi de către ceilalţi apostoli n-a venit încă, atunci cuvintele de mai sus trebuie înţelese ca o respingere de către Pavel a tuturor celorlalte mărturii privitoare la prezenţa Domnului şi la stabilirea Împărăţiei Sale acum. Iar această respingere trebuie să stea ca un argument la care nu se poate da un răspuns până când acest Om al Păcatului va fi recunoscut, corespunzând descrierii profetice în toate amănuntele.

Este clar declarat nu numai că acest Om al Păcatului trebuie mai întâi să se ridice, ci şi că el trebuie să se dezvolte ((B268)) şi să prospere înainte de a veni Ziua Domnului. Înainte de ziua lui Cristos, prosperitatea şi influenţa acestei puteri vor fi ajuns la culme şi vor fi în declin; şi prin strălucirea prezenţei Domnului, la a doua venire a Sa, acest Om al Păcatului va fi cu desăvârşire distrus. Noi trebuie să observăm aceste împrejurări prezise, pentru a vedea dacă această prevenire către Biserica din zilele lui Pavel este aplicabilă şi în zilele noastre. Acum, după optsprezece secole, se pretinde din nou că ziua lui Cristos a venit; şi se naşte întrebarea importantă: Din ceea ce le-a spus Pavel tesalonicenilor pentru a le corecta eroarea, stă acum ceva ca obiecţie la această pretenţie?

Din îndemnurile apostolului către Biserică, să vegheze la întoarcerea Domnului, luând aminte la cuvântul sigur al profeţiei, şi din grija Sa de a le arăta semnele prezenţei lui Cristos, caracterul lucrării Sale în timpul acela etc., este evident că El a dorit la fel de mult ca Biserica să poată recunoaşte prezenţa Lui atunci când Domnul va veni, cum a dorit şi ca ei să nu fie amăgiţi de eroarea că El venise deja înainte de timpul prezenţei Sale. O cădere în această eroare din urmă, la începutul acestui veac, i-a expus pe cei care au îmbrăţişat-o înşelărilor principiului Anticrist, care lucra chiar şi atunci; în timp ce nerecunoaşterea Zilei Domnului şi a prezenţei Sale în ziua când îşi are timpul îi expune pe cei care nu-L recunosc la înşelările continui şi la doctrinele false ale lui Anticrist, şi îi orbeşte faţă de marile adevăruri şi faţă de privilegiile speciale din această zi. De aici vine îngrijorarea apostolului pentru Biserica de la ambele extremităţi ale veacului şi prevenirea lui: „Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel”. De aceea a şi făcut descrierea exactă a Omului Păcatului, pentru ca el să poată fi recunoscut la timpul său.

În timp ce creştinii de la sfârşitul veacului sunt înclinaţi să uite până şi făgăduinţa întoarcerii Domnului, iar când şi-o ((B269)) amintesc sunt înclinaţi să se gândească la ea numai cu groază şi presimţiri de teamă, Biserica timpurie o aştepta cu nerăbdare şi cu anticipare voioasă, ca fiind realizarea tuturor speranţelor ei, răsplata întregii sale credincioşii şi sfârşitul tuturor necazurilor ei. Prin urmare, credincioşii din ziua aceea erau gata să asculte cu sârguinţă orice învăţătură care pretindea că Ziua Domnului era ori foarte aproape, ori prezentă; şi, prin urmare, erau în pericolul de a fi înşelaţi în această privinţă dacă nu studiau cu atenţie învăţăturile apostolilor asupra acestui subiect.

Biserica din Tesalonic, influenţată de învăţăturile greşite ale unora, în sensul că Domnul ar fi venit din nou şi că ei trăiau în zilele Lui, evident presupunea că această idee era în armonie cu învăţăturile lui Pavel din prima sa epistolă către ei, unde el a spus (1 Tes. 5:1-5) că Ziua Domnului va veni pe furiş, în linişte şi pe neobservate, ca un hoţ noaptea, şi că, deşi alţii vor fi în ea fără să ştie, sfinţii vor fi în lumină în privinţa ei. Aflând despre serioasa eroare în care căzuseră, de a presupune că ziua prezenţei Domnului sosise deja, Pavel le-a scris o a doua epistolă, a cărei idee centrală era aceea de a corecta această eroare. El spune: „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo epistolă ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi

[enestemi] venit întâi trebuie să vină lepădarea de credinţă [apostazia], şi trebuie să fie descoperit Omul Păcatului, Fiul Pierzării, Împotrivitorul, care se înalţă mai presus de toate, numindu-se «dumnezeu» [conducător puternic] sau care primeşte omagiu — aşa încât să se aşeze în Templul lui Dumnezeu, prezentându-se deschis că este un dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum ((B270)) vă spuneam lucrurile acestea când eram încă la voi? Şi acum ştiţi ce stă în cale, pentru ca El [Cristos] să poată fi descoperit la timpul Său [cuvenit]. Dar nesupunerea [faţă de Cristos] lucrează deja, însă numai ca un lucru secret, până când cel ce împiedică va fi îndepărtat din cale; şi atunci va fi descoperit cel nesupus, pe care Domnul îl va ucide cu spiritul gurii Sale şi-l va nimici prin strălucirea prezenţei [parousiei] Sale”. Pavel a putut scrie astfel în mod sigur despre dezvoltarea Omului Păcatului înainte de Ziua Domnului, fiindcă a studiat profeţia lui Daniel, la care şi Domnul nostru a făcut referire (Mat. 24:15), şi probabil fiindcă lui Pavel însuşi în „viziunile şi descoperirile” sale i se arătase marele dezastru pe care acest personaj îl va produce în Biserică.Ar trebui remarcat faptul că Pavel n-a folosit argumente ca acelea pe care unii sunt dispuşi să le folosească astăzi contra pretenţiei că ziua Domnului a început. El n-a zis, o tesaloniceni necugetaţi, nu ştiţi că atunci când vine Cristos ochii voştri Îl vor vedea şi urechile voastre vor auzi înfricoşătorul sunet al trâmbiţei lui Dumnezeu? Şi că veţi avea şi altă dovadă pentru aceasta, în răsturnarea pietrelor de mormânt şi în învierea sfinţilor? Nu este oare evident că dacă o asemenea critică ar fi fost potrivită, Pavel s-ar fi grăbit să se folosească de un argument atât de simplu şi atât de uşor de înţeles? Şi mai mult, faptul că el n-a folosit acest argument nu este oare o dovadăcă un asemenea argument nu este şi nu poate fi întemeiat pe adevăr?

Prin faptul că, în efortul său energic de a le corecta eroarea, Pavel le-a oferit doar această singură obiecţie la pretenţia lor, el evident a susţinut ideile lor generale despre Ziua Domnului ca fiind corecte — că ea ar putea fi începută în timp ce mulţi ar fi în necunoştinţă de ea, că ar putea veni fără demonstraţie exterioară care s-o marcheze. Dar singurul motiv al obiecţiei lui era că mai întâi trebuia ((B271)) să vină o lepădare de credinţă, şi, ca urmare a acestei lepădări, să vină dezvoltarea Omului Păcatului — care, orice ar fi el (fie că este un singur individ, fie un mare sistem Anticrist pe care el astfel îl personifică) — trebuia să se ridice, să prospere şi să-şi înceapă declinul — înainte de ziua prezenţei Domnului. Astfel, deci, dacă această singură obiecţie făcută de Pavel nu mai este în cale — dacă putem vedea clar că există în realitate un personaj a cărui istorie corespunde în fiecare amănunt descrierii profetice a Omului Păcatului, de la începutul existenţei lui până în prezent — atunci obiecţia lui Pavel, care a fost bine primită în timpul său, şi a fost singura lui obiecţie, nu mai este o obiecţie valabilă împotriva pretenţiei actuale că noi trăim în Ziua Domnului, în ziua prezenţei Domnului. Şi mai mult, dacă Omul Păcatului poate fi repede văzut, dacă ridicarea, dezvoltarea şi declinul lui sunt văzute clar, atunci acest fapt devine o altă dovadă care confirmă învăţăturile capitolelor precedente, care arată că noi suntem acum în Ziua Domnului.

Descrierea profetică a Omului Păcatului

Cel care studiază profeţia va găsi că Omul Păcatului este în mod clar marcat de-a lungul scrierilor sfinte, nu numai făcând o descriere clară a caracterului său, ci şi arătând timpurile şi locurile începutului, prosperităţii şi declinului său.

Acest personaj este foarte convingător descris chiar şi prin numele atribuite lui de către scriitorii inspiraţi. Pavel îl numeşte: „Acel Nelegiuit”, „Omul Păcatului”, „Taina Fărădelegii”, „Anticristul” şi „Fiul pierzării”; profetul Daniel îl numeşte „urâciunea care pustieşte” (Dan. 11:31; 12:11); şi Domnul nostru Se referă la acelaşi personaj prin „urâciunea pustiirii despre care a vorbit profetul Daniel” (Mat. 24:15), şi iarăşi, printr-o „fiară” (Apoc. 13:1-8). Acelaşi personaj a fost ((B272)) prefigurat de asemenea printr-un corn mic, sau o putere, ieşit dintr-o fiară înspăimântătoare pe care Daniel a văzut-o în viziunea sa profetică, corn care avea ochi şi o gură care vorbea lucruri mari, şi care a prosperat şi a făcut război sfinţilor şi i-a biruit (Dan. 7:8, 21). Ioan de asemenea l-a văzut şi a prevenit Biserica împotriva acestui personaj, zicând: „Aţi auzit că vine Antihrist”. El i-a sfătuit apoi cum să scape de influenţa lui (1 Ioan 2:18-27). Cartea Apocalipsei, la fel, este în mare măsură o profeţie simbolică detaliată referitoare la acelaşi Anticrist — deşi acum ne uităm doar în treacăt la aceasta, lăsând examinarea ei mai amănunţită pentru un volum următor.

Aceste diferite denumiri şi scurte descrieri indică un personaj josnic, subtil, făţarnic, înşelător, tiranic şi crud, care s-a dezvoltat în mijlocul Bisericii creştine; la început strecurându-se înăuntru şi în sus foarte treptat, apoi urcând rapid la putere şi influenţă până când a ajuns tocmai în culmea puterii, bogăţiei şi gloriei pământeşti — între timp exercitându-şi influenţa împotriva adevărului şi împotriva sfinţilor şi pentru propria lui mărire, pretinzând până la urmă sfinţenie, autoritate şi putere specială de la Dumnezeu.

În acest capitol ne propunem să arătăm că acest Om al Păcatului este un sistem şi nu un singur individ, aşa cum mulţi par să presupună; că, după cum Cristosul se compune din adevăratul Domn şi adevărata Biserică, la fel şi Anticristul este un sistem fals, care se compune dintr-un domn fals şi dintr-o biserică apostată, căruia i s-a îngăduit pentru un timp să denatureze adevărul, să practice înşelăciunea şi să falsifice autoritatea şi domnia viitoare a adevăratului Domn şi a Bisericii Sale, şi să îmbete naţiunile cu pretenţii şi presupuneri false.

Sperăm să dovedim, spre mulţumirea fiecărui cititor conştiincios, că această mare apostazie sau lepădare de credinţă menţionată de Pavel a venit, şi că acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, s-a aşezat „în templul lui Dumnezeu” ((B273)) (templul adevărat, nu cel tipic), a împlinit toate prezicerile apostolilor şi ale profeţilor referitoare la caracterul său, la lucrarea sa etc., a fost descoperit, iar acum, de la 1799 d. Cr., el este nimicit de spiritul gurii Domnului (adevărul) şi va fi cu desăvârşire nimicit în timpul acestei zile a mâniei şi a descoperirii Domnului în flacăra de foc a răsplătirii, care deja începe.

Fără a avea vreo dorinţă să tratăm cu uşurinţă părerile altora, socotim totuşi necesar să indicăm cititorului câteva dintre absurdităţile legate de opinia generală despre Anticrist, pentru ca astfel demnitatea şi caracterul raţional al adevărului asupra acestui subiect să poată fi corect apreciate, în contrast cu pretenţia îngustă că tot ce prezic Scripturile cu privire la acest personaj va fi împlinit de vreun anume om literal. Se pretinde că acest om va fermeca într-atât lumea întreagă, încât în doar câţiva ani el îşi va câştiga omagiul şi închinarea tuturor oamenilor, cărora li se va impune aşa de uşor, încât să presupună că acest om este Dumnezeu şi să-L venereze ca pe Atotputernicul Iehova, într-un templu evreiesc rezidit. Toate acestea trebuie făcute cu viteza fulgerului — în trei ani şi jumătate, spun ei, interpretând greşit timpul simbolic întocmai cum interprezează greşit şi pe „omul” simbolic.

Poveştile fantastice şi cele mai absurde închipuiri ale copilăriei nu egalează vederile extreme ale unora din copiii iubiţi ai lui Dumnezeu care se împiedică printr-o interpretare literală a limbajului lui Pavel, şi prin aceasta se orbesc pe ei înşişi şi orbesc şi pe alţii faţă de multe adevăruri preţioase, pe care, din pricina erorii în acest subiect, nu sunt pregătiţi să le vadă într-o lumină lipsită de prejudecăţi. Oricât de mult am simpatiza cu ei, „credinţa lor oarbă” ne smulge un zâmbet atunci când ei înşiră cu seriozitate diferitele simboluri ale Apocalipsei, pe care nu le înţeleg, aplicându-le greşit în mod literal la omul lor extraordinar. Ei pretind că în acest veac, cel mai sceptic pe care l-a cunoscut lumea vreodată, în scurtul interval de trei ani şi jumătate, el va avea toată lumea la picioarele sale, ((B274)) venerându-l ca Dumnezeu, pe când Cezarii, Alexandru, Napoleon, Mohamed şi alţii au navigat pe mări însângerate şi au petrecut de multe ori câte trei ani şi jumătate fără să fi împlinit nici a mia parte din ceea ce se pretinde că va face acest om.

Şi totuşi aceşti cuceritori au avut în ajutor toate avantajele ignoranţei şi superstiţiei dense, în timp ce astăzi noi trăim în condiţiile cele mai neprielnice pentru o asemenea dezvoltare a amăgirii şi înşelătoriei: într-un timp când orice lucru ascuns este expus ca niciodată înainte; într-un timp când înşelătoria de felul celei pretinse este prea absurdă şi ridicolă ca să fie luată în considerare. De fapt, tendinţa zilelor noastre este spre o lipsă de respect faţă de oameni, nu contează cât de buni, de talentaţi şi de capabili ar fi ei, sau ce funcţii de încredere şi de autoritate ar ocupa. În aşa măsură este adevărat acest lucru, ca niciodată înainte, încât este de o mie de ori mai posibil ca întreaga lume să nege că există vreun Dumnezeu, decât să se închine vreodată unei fiinţe umane asemenea lor ca fiind Dumnezeul cel Atotputernic.

Un mare obstacol pentru mulţi, când consideră acest subiect, este ideea îngustă nutrită în general despre semnificaţia cuvântului dumnezeu. Ei nu observă că grecescul theos (dumnezeu) nu se aplică fără excepţie la Iehova. Acest cuvânt înseamnă un puternic, un conducător, şi mai cu seamă un conducător religios sau preoţesc. În Noul Testament cuvântul theos este rareori folosit, afară de cazul când se referă la Iehova, pentru că apostolii în cuvântările lor au vorbit foarte rar şi puţin despre sistemele false ale religiei, şi ca atare rar au menţionat pe conducătorii sau dumnezeii lor sacri; totuşi în textele următoare cuvântul dumnezeu (theos) este folosit cu referire la alţii decât la fiinţa supremă, Iehova — şi anume în: Ioan 10:34, 35; Faptele 7:40, 43; 17:23; 1 Corinteni 8:5.

Recunoscând larga semnificaţie a cuvântului grecesc theos, se va vedea imediat că declaraţia apostolului privitoare la Anticrist — că se va aşeza în templul lui Dumnezeu dându-se drept un dumnezeu — nu înseamnă neapărat că Anticrist ((B275)) va încerca să se înalţe deasupra lui Iehova, nici chiar că va încerca să ia locul lui Iehova. Implică pur şi simplu că acesta se va manifesta ca un conducător religios, pretinzând şi exercitând autoritate peste toţi ceilalţi conducători religioşi, chiar până la a se înălţa în Biserică, care este adevăratul Templu al lui Dumnezeu, şi acolo pretinzând şi exercitând autoritate de stăpân, ca şeful sau conducătorul ei autorizat. În greceşte, cuvântul theos peste tot unde este folosit în vreo propoziţie în care sensul ar fi neclar, este precedat de articol atunci când se referă la Iehova, ca şi cum am spune în englezeşte (ca şi în româneşte — n. e.) Dumnezeul. În textele de mai sus, care se referă la alţi dumnezei, şi în acest text (2 Tes. 2:4), care se referă la Anticrist, nu există nici o astfel de accentuare.

Dacă acest lucru este văzut clar, o mare piatră de poticnire este înlăturată, iar mintea este pregătită să caute lucrurile corecte ca împliniri ale acestei preziceri: nu un Anticrist care pretinde că este Iehova şi care cere să fie adorat ca atare, ci unul care pretinde a fi principalul, supremul învăţător religios în Biserică, unul care încearcă astfel să uzurpe autoritatea lui Cristos, Capul, Domnul şi Învăţătorul stabilit divin.

Destul de ciudat, de asemenea, este că acei care împărtăşesc această vedere literală despre Omul Păcatului sunt în general cei care cred în venirea premilenară a Domnului, care caută şi aşteaptă ca Domnul să vină „de acum în orice moment”. De ce nu pot toţi vedea ce vrea să spună apostolul când declară hotărât că Ziua Domnului (Ziua prezenţei Sale) nu poate veni şi nu trebuie aşteptată până după ce va fi fost descoperit Omul Păcatului? Au trebuit mai bine de patruzeci de ani pentru a se construi fostul templu evreiesc şi s-ar cere desigur cel puţin zece până la douăzeci de ani pentru a se construi noul templu în Ierusalim, de o splendoare mai mare decât a celui precedent, în care ei aşteaptă ca un Om literal al Păcatului să fie instalat şi adorat ca Dumnezeu. De ce atunci, cei care cred astfel Îl aşteaptă pe Domnul să vină de acum în orice moment?

((B276))

O asemenea vedere nu este în armonie cu raţiunea şi nici cu profeţia apostolului. Logica cere ori să renunţe la aşteptarea Domnului în orice moment, ori să renunţe la aşteptarea unui viitor Om al Păcatului; pentru că Ziua prezenţei Domnului nu poate veni înainte de a fi avut loc lepădarea de credinţă (apostazia) şi înainte ca din acea apostazie să se fi dezvoltat şi să se fi descoperit Omul Păcatului.

Dar când obţinem o opinie corectă despre cuvintele apostolului, împreună cu idei corecte despre felul venirii Domnului, atunci nu găsim astfel de nepotriviri şi de contradicţii, ci o armonie şi o potrivire convingătoare. Şi o asemenea opinie prezentăm noi acum. Cititorul trebuie să-i verifice caracterul scriptural.

Diferitele titluri aplicate acestui sistem sunt evident simbolice. Ele nu se referă ca nume la un singur individ, ci ca descrieri ale caracterului se referă la o combinaţie religioasă şi civilă coruptă, dezvoltată în biserica creştină nominală, care, prin opoziţia ei subtilă faţă de Cristos, Capul, şi faţă de Biserica Sa adevărată, corpul Său, îşi dobândeşte bine numele de Anticrist. Un asemenea sistem putea îndeplini toate prezicerile făcute cu privire la Anticrist, sau la Omul Păcatului, dar o persoană nu putea. Pe lângă aceasta, este evident că acest sistem Anticrist nu este unul dintre sistemele păgâne ale religiei, ca mahomedanismul sau brahmanismul, pentru că Biserica Creştină n-a fost niciodată sub stăpânirea unui asemenea sistem şi nici unul dintre aceste sisteme nu-şi are originea în Biserica Creştină. Ele sunt acum şi au fost întotdeauna independente de Biserica Creştină.

Sistemul care corespunde pe deplin cu descrierea dată prin inspiraţie trebuie să fie un sistem care se declară creştin şi trebuie să conţină o largă majoritate dintre cei care pretind că sunt creştini. Şi trebuie să fie un sistem care să-şi fi avut începutul ca apostazie, sau lepădare de credinţa creştină adevărată — o apostazie care, de asemenea, a fost secretă şi pe ascuns, până când împrejurările i-au favorizat preluarea puterii. ((B277)) Începutul ei pe ascuns a fost în zilele apostolilor — prin dorinţa unor învăţători de a fi cei mai mari.

Nu trebuie să căutăm mult pentru a găsi un personaj care să corespundă perfect tuturor cerinţelor; unul despre care vom vedea că, atât istoricii laici cât şi propriii lui slujitori înşelaţi, dau o mărturie care se potriveşte exact cu descrierile profetice ale lui Anticrist. Dar când afirmăm că singurul sistem a cărui istorie corespunde acestor profeţii este papalitatea, nimeni să nu înţeleagă greşit că noi vrem să spunem că fiecare romano-catolic este un om al păcatului; şi nici că preoţii sau chiar papii Bisericii Romei sunt sau au fost Anticristul. Nici un om nu este „Anticristul” sau „Omul Păcatului” descris în profeţie. Papii, episcopii şi alţii sunt cel mult doar părţi sau membri ai sistemului Anticrist, întocmai cum toţi Preoţii Împărăteşti sunt doar membri ai adevăratului Cristos, sub Isus, capul lor, şi în acelaşi fel în care aceştia în starea lor prezentă sunt împreună Ilie cel antitipic, cu toate că nici unul din ei nu este Ilie sau Cristosul prezis. Să remarcăm mai departe că Biserica Romei, doar ca sistem eclesiastic, nu este „Omul Păcatului” şi nu este niciodată prezentată în nici o ilustraţie ca un om. Dimpotrivă, simbolul folosit pentru o biserică separată de domnul şi capul ei este întotdeauna o femeie. Biserica adevărată este simbolizată printr-o „fecioară curată”, în timp ce biserica apostată, care s-a depărtat de la puritatea şi credincioşia ei iniţială faţă de Domnul, este numită simbolic „prostituată”. După cum adevărata Biserică „fecioară” continuă să fie aşa până la sfârşitul veacului, când ea se va uni cu Domnul ei şi va lua numele Lui — Cristos — tot aşa biserica apostată n-a fost Anticristul sau Omul Păcatului până când s-a unit cu domnul şi capul ei, papa, pretinsul locţiitor al lui Cristos, şi a devenit un imperiu religios, incorect numit creştinătate — ceea ce înseamnă Împărăţia lui Cristos.

Numele acestei împărăţii false este Papalitate; şi ea a fost zidită pe un adevăr aplicat greşit — pe adevărul că ((B278)) Biserica este chemată să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi să domnească pe pământ. Dar timpul pentru a domni nu sosise încă: Veacul Evanghelic n-a fost hotărât pentru acel scop, ci pentru alegerea, dezvoltarea, disciplinarea, umilirea şi jertfirea Bisericii, mergând pe urmele Domnului ei, aşteptând şi îndurând cu răbdare până la timpul stabilit pentru făgăduita înălţare şi domnie glorioasă — Veacul Milenar.

Domnul a prevăzut că creştinismul nominal se va răspândi în lume şi că, devenind popular, acesta va fi îmbrăţişat de către mulţi care vor aprecia forma, fără să intre în spiritul instituirii lui. El a prevăzut că pe măsură ce mulţi ca aceştia se vor identifica cu Biserica, spiritul lumesc, spirit care este opus spiritului de lepădare de sine şi de jertfire de sine, va intra în Biserică odată cu ei; că egoismul şi dorinţa de a fi mare şi de a domni, intrând astfel în Biserică, nu vor trebui să aştepte mult până vor putea apuca un prilej favorabil; şi că astfel biserica va căuta să domine lumea înainte de vreme — sau, mai degrabă, că elementul lumesc care va intra în Biserică îşi va face simţită influenţa, şi în numele adevăratei Biserici va pune mâna pe puterea civilă a pământului pe care Dumnezeu o predase neamurilor şi care nu poate trece pe deplin în mâinile Bisericii adevărate până la încheierea Timpurilor Neamurilor, anul 1914 d. Cr.

Şi astfel s-a întâmplat în realitate: biserica nominală a început să se depărteze de credinţă pe măsură ce creştea în număr sub învăţătura şi exemplul oamenilor ambiţioşi, ale căror idei au devenit tot mai favorabile pentru influenţa şi puterea lumească pe care numărul mare şi bogăţia le aduceau cu ele. Treptat spiritul Bisericii a devenit lumesc şi erau râvnite lucrurile din lume. Sugestia ambiţiei a fost: „Numai de-ar fi ca marele Imperiu Roman, cu toată puterea şi influenţa lui, cu armatele şi bogăţiile lui, de-ar ((B279)) fi să sprijine Biserica, cât de onorabil şi nobil ar fi atunci să fii creştin! Cât de repede ar înceta atunci persecuţiile păgâne! Atunci ar fi în puterea noastră nu numai să-i impresionăm profund, dar şi să-i obligăm să adere la Biserică, la cruce şi la numele lui Cristos. Evident că intenţia lui Dumnezeu nu este ca Biserica să fie pentru totdeauna supusă lumii şi persecutată de ea; cuvintele apostolului «nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?», precum şi făgăduinţele Domnului nostru că vom domni împreună cu El şi multele profeţii care se referă la domnia Bisericii arată clar că acesta este planul lui Dumnezeu. Este adevărat, apostolul a scris că Domnul va veni mai întâi şi va înălţa Biserica, şi a îndemnat ca noi să-L «aşteptăm» pe Domnul; dar au trecut câteva secole acum şi nu vedem nici un semn al venirii Domnului. Trebuie să înţelegem că apostolii au fost întrucâtva în eroare. Nouă ni se pare clar că putem şi că trebuie să folosim toate mijloacele pentru a câştiga stăpânire peste guvernele civile şi să cucerim lumea pentru Domnul. Trebuie, de asemenea, ca Biserica să aibă un cap — unul care să reprezinte pe Domnul absent şi să reprezinte Biserica în faţa lumii — unul care va primi omagiul lumii, va exercita autoritatea lui Cristos şi va conduce lumea cu toiag de fier, aşa cum a prezis profetul David”. Astfel, treptat, printr-un proces de gândire lent care a durat secole, adevărata speranţă a Bisericii la înălţare ca să conducă şi să binecuvânteze lumea — adică a doua venire a Domnului — a fost pierdută din vedere şi o nouă speranţă i-a luat locul: speranţa succesului fără Domnul, sub supremaţia şi conducerea unui şir de papi. Şi astfel, prin înţelegere secretă, intrigă şi schimb de favoruri cu lumea, speranţa Bisericii a devenit o speranţă falsă, o cursă înşelătoare prin care Satan a condus dintr-un rău într-altul şi dintr-o eroare într-alta, atât în doctrină cât şi în practică.

((B280))

Punctul de la care apostazia s-a dezvoltat în „Omul Păcatului” a fost atunci când ierarhia papală s-a înălţat sub conducerea unui şir de papi, şi când a pretins şi a încercat să conducă pământul în numele lui Cristos şi pretinzând că este Împărăţia Lui Milenară. Aceasta a fost o pretenţie falsă, frauduloasă, indiferent cât de serios credeau în ea unii dintre susţinătorii ei. A fost o împărăţie frauduloasă, contrafăcută, indiferent cât de sinceri au fost unii dintre organizatorii şi susţinătorii ei. A fost împărăţia lui Anticrist, indiferent cât de mult au pretins şi au crezut ei că era adevărata glorie şi împărăţie şi putere a lui Cristos pe pământ. Este o greşeală a presupune că a fi conştiincios înseamnă întotdeauna a fi drept. Nu încape îndoială că orice sistem de eroare are tot atâţia susţinători conştiincios înşelaţi pe cât are şi ipocriţi, sau mai mulţi. Conştiinciozitatea este onestitate morală şi nu depinde de cunoştinţă. Păgânii, dezinformaţi, se închină conştiincios la idoli şi le aduc jertfe; Saul, dezinformat, persecuta conştiincios pe sfinţi; la fel, mulţi papişti, dezinformaţi, conştiincios au forţat profeţiile, au persecutat pe adevăraţii sfinţi şi au organizat marele sistem al lui Anticrist. Timp de sute de ani papalitatea nu numai că a înşelat pe împăraţii pământului cu privire la puterea şi la pretinsa ei autoritate divină şi a domnit peste ei, dar şi s-a aşezat în Biserică, Templul lui Dumnezeu, unde numai Cristos trebuie recunoscut ca şi Cap şi Învăţător, pretinzând că este singurul învăţător şi legiuitor; şi aici ea a înşelat pe toţi, cu excepţia unui mic număr, prin succesul său fenomenal şi prin pretenţiile sale lăudăroase. „Tot pământul se mira” (Cornilescu — n. e.) — erau surprinşi, înşelaţi, tulburaţi — „toţi locuitorii pământului al căror nume n-a fost scris în cartea vieţii Mielului”, şi mulţi dintre cei ale căror nume sunt scrise ca sfinţi ai lui Dumnezeu au fost serios dezorientaţi. Iar această înşelare este cu atât mai puternică, din pricină că aceste scopuri ambiţioase s-au format foarte treptat şi s-au realizat încă şi mai treptat. Ea s-a ((B281)) întins peste secole, şi, ca ambiţie, lucra deja în secret în zilele lui Pavel. A fost un proces de adăugare puţin câte puţin a unei erori la altă eroare — la declaraţiile ambiţioase ale unui om adăugându-se ale altuia, apoi ale altuia şi ale altuia tot mai departe în curgerea timpului. Astfel, în mod subtil, Satan a semănat şi a udat seminţele erorii şi a dezvoltat sistemul cel mai mare şi cel mai influent pe care l-a cunoscut lumea vreodată — Anticrist.

Numele „Anticrist” are o dublă semnificaţie. Prima semnificaţie este împotriva (adică în opoziţie) lui Cristos; a doua semnificaţie este în locul s-ar aplica la orice duşman care se împotriveşte lui Cristos. În acest sens Saul (care mai târziu a fost numit Pavel) şi fiecare evreu, fiecare mahomedan, toţi împăraţii păgâni şi tot poporul roman au fost anticrişti — potrivnici ai lui Cristos (Fapt. 9:4). Dar nu în acest sens al cuvântului folosesc Scripturile numele de Anticrist. Ele trec peste toţi aceşti duşmani şi aplică termenul Anticrist în sensul dat mai sus, acum în sensul lui secundar, şi anume — împotriva, în sensul de denaturare, contrafacere, luare a locului adevăratului Cristos. Astfel Ioan observă: „Şi după cum aţi auzit că vine Antihristsă ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18, 19). [Textul grecesc face deosebire între Anticristul special şi numeroşii anticrişti mai mici.] Iar observaţiile următoare ale lui Ioan arată că el nu se referă la toţi împotrivitorii lui Cristos şi ai Bisericii, ci la o anumită clasă care, deşi mărturisesc că sunt Corpul lui Cristos, Biserica, au părăsit principiile fundamentale ale adevărului şi, prin urmare, nu numai că au denaturat adevărul, ci au luat, în ochii lumii, locul şi numele adevăratei Biserici — ca atare fiind în realitate o contrafacere a sfinţilor adevăraţi. Ioan spune despre aceştia: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”; ei nu ne reprezintă, chiar dacă se pot înşela pe ei înşişi şi pot înşela lumea în acest subiect.

((B282))

În aceeaşi epistolă Ioan declară că aceia pe care el îi menţionează ca fiind mulţi anticrişti au spiritul Anticristului.

Aici este deci ceea ce trebuie să aşteptăm şi ceea ce şi găsim în papalitate: nu o împotrivire la numele lui Cristos, ci un duşman sau împotrivitor al lui Cristos prin aceea că Îi poartă numele pe nedrept, Îi falsifică Împărăţia şi autoritatea şi Îi denaturează caracterul, planurile şi doctrinele înaintea lumii — un vrăjmaş şi un împotrivitor foarte primejdios într-adevăr — cu mult mai rău decât un duşman făţiş. Şi acest lucru este adevărat, să nu se uite, chiar dacă unii dintre cei legaţi de acest sistem sunt în mod conştiincios rătăciţi — „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire”.

Cu aceste sugestii privind identitatea şi caracteristicile Omului Păcatului, şi când, unde şi în ce împrejurări să-l căutăm, vom trece la examinarea unora dintre mărturiile istorice care dovedesc, şi noi credem că fără nici o îndoială rezonabilă, că fiecare prezicere cu privire la Anticrist s-a împlinit în sistemul papal, într-un fel şi într-o măsură în care, ţinând seama de lumina acestei zile, toţi trebuie să admită că nu s-ar mai putea repeta niciodată. Spaţiul ne obligă aici să ne limităm doar la o schiţare a masei mari a mărturiei istorice. Ne-am limitat la istoricii de acurateţe recunoscută, în multe cazuri mergând la scriitorii romano-catolici pentru mărturia lor sau în ceea ce au admis.

Împrejurările care au dat naştere omului păcatului

O mare lepĂdare de credinŢĂ. Mai întâi întrebăm: consemnează istoria o îndeplinire a profeţiei lui Pavel cu privire la o mare depărtare de la simplitatea şi puritatea originară a doctrinelor şi a vieţii Bisericii Creştine, şi cu privire la lucrarea secretă a unei influenţe nedrepte şi ambiţioase în Biserică, înainte de dezvoltarea papalităţii, Omul Păcatului — adică înainte de recunoaşterea unui papă în calitate de cap al Bisericii?

((B283))

Da, foarte clar: Ierarhia papală n-a venit în existenţă decât la câteva secole după ce Domnul şi apostolii au întemeiat Biserica. Iar despre intervalul acesta citim:*


*Fisher’s Universal History (Istoria Universală de Fisher), pag. 193.


„Deoarece biserica creştea în număr şi în bogăţie, au fost construite edificii costisitoare pentru închinare; slujbele religioase au devenit mai elaborate; au fost incluse sculpturi şi picturi ca să pună la dispoziţie ajutoare pentru închinare. Moaştele sfinţilor şi martirilor au fost preţuite ca posesiuni sacre; ceremoniile religioase s-au înmulţit, iar biserica sub împăraţii creştini [în secolul al IV-lea], cu armata ei de preoţi şi cu ceremoniile ei impunătoare, a preluat mult din maiestatea şi splendoarea vizibilă a sistemului păgân pe care-l înlocuise.”

Un alt istoric spune:** „În acelaşi timp cu stabilirea [creştinismului ca religie a imperiului, în secolul al IV-lea] a progresat o mare şi generală corupere care începuse cu două secole înainte. Superstiţia şi ignoranţa au investit pe clerici cu o putere pe care ei o exercitau pentru propria lor mărire”.


** White’s Universal History (Istoria Universală de White), pag. 156.


Rapin observă că „În secolul al cincilea creştinismul a fost devalorizat printr-un mare număr de invenţii omeneşti; simplitatea conducerii şi disciplinei sale a fost redusă la un sistem de putere clericală, iar închinarea lui a fost contaminată cu ceremonii împrumutate de la păgâni”.

Mosheim, în „History of Christianity” („Istoria Creştinismului”) urmăreşte depărtarea Bisercii de la simplitatea şi puritatea sa originară, pas cu pas, până la degradarea ei adâncă ce a culminat în dezvoltarea „Omului Păcatului”. Nu reiese dacă el a recunoscut sau nu pe Anticrist, dar el a descris în chip magistral lucrările „Tainei Fărădelegii” în Biserică, până la începutul secolului al IV-lea — când lucrarea i-a fost întreruptă subit prin moarte. Spaţiul nu ne permite aici să dăm ((B284)) citate din lucrarea sa excelentă şi voluminoasă, dar recomandăm lucrarea întreagă ca fiind foarte instructivă în privinţa tratării acestui subiect.

Cităm din „Old Roman World” („Lumea romană veche”) a lui Lord, o descriere scurtă şi incisivă a istoriei Bisericii din primele patru secole, care arată clar şi concis declinul ei treptat şi rapida ei degenerare după ce piedica la care se referă apostolul a fost înlăturată. El spune:

„În secolul întâi nu mulţi înţelepţi şi nobili au fost chemaţi; n-au ajuns la noi nume mari; nici filosofi, nici oameni de stat, nici nobili, nici generali, nici guvernatori, nici judecători, nici magistraţi. În secolul întâi creştinii nu erau suficient de importanţi încât să fie în general persecutaţi de guvern. Ei n-au reţinut nici măcar atenţia publică. Nimeni n-a scris împotriva lor, nici chiar filosofii greci. Nu citim despre proteste sau justificări din partea creştinilor. N-aveau în rândurile lor oameni mari, fie prin învăţătură, sau talent, sau bogăţie, sau poziţie socială. Nimic din istorie nu este mai sterp decât analele Bisericii din primul secol, în ceea ce priveşte numele mari. Totuşi în acest secol convertiţii s-au înmulţit în fiecare cetate, iar tradiţiile arată martirajul celor care erau mai proeminenţi, cuprinzând aproape pe toţi apostolii.

În secolul al doilea nu găsim nume mai mari decât ale lui Polycarp, Ignatius, Iustin Martirul, Clement, Melito şi Apollonius, episcopi liniştiţi sau martiri îndrăzneţi, care vorbeau turmelor în odăi de sus şi care nu deţineau nici un rang lumesc, renumiţi numai prin sfinţenia sau simplitatea caracterului, şi menţionaţi numai pentru suferinţele şi credinţa lor. Citim despre martiri, dintre care unii au scris tratate valoroase şi apologii, dar printre ei nu găsim oameni de rang. Din punctul de vedere al modei sau al puterii era o ruşine să fii creştin. Literatura creştină timpurie este în principal apologetică; iar caracterul doctrinar este simplu şi practic. Existau controverse în Biserică, o viaţă religioasă intensă, activităţi mari, virtuţi mari, dar nu conflicte exterioare, nu istorie laică. Ei nu asaltaseră încă guvernul sau marile instituţii sociale ale imperiului. Era ((B285)) un corp mic de oameni curaţi şi nevinovaţi, care nu aspirau la controlul societăţii. Dar atrăseseră atenţia guvernului şi erau de o importanţă suficientă pentru a fi persecutaţi. Erau priviţi ca nişte fanatici care căutau să distrugă respectul faţă de instituţiile existente.

[Organizată pentru putere]

În acest secol forma de organizare a Bisericii s-a făcut în linişte. Exista o asociere organizată între membrii ei; episcopii deveniseră influenţi, nu în societate, ci printre creştini; au fost stabilite dioceze şi parohii; era deosebire între episcopii de la oraşe şi cei din provincie; delegaţii bisericilor se adunau să dezbată puncte de credinţă sau să suprime ereziile care se năşteau; s-a dezvoltat sistemul diocezelor şi a început centralizarea clericală; diaconii au început să fie socotiţi printre înaltul cler; s-au făurit armele de excomunicare; s-au întreprins eforturi misionare; s-au creat sărbătorile bisericii; gnosticismul a fost îmbrăţişat de multe minţi avansate; şcoli de catehism predau credinţa în mod sistematic; formulele de botez şi sacramentele au ajuns de o mare importanţă, iar monahismul a devenit popular. Biserica punea viitoare.

Secolul al treilea a văzut Biserica mai puternică în calitatea ei de instituţie. În marile oraşe ale imperiului se adunau sinoade regulate; sistemul arhiepiscopal era copt; canoanele Bisericii erau clar stabilite; şcoli înalte de teologie atrăgeau minţile cercetătoare; doctrinele erau sistematizate [adică definite, limitate şi formulate în crezuri şi confesiuni de credinţă]. Creştinismul se răspândise în aşa măsură încât era nevoie ori să fie persecutat, ori legalizat; mari episcopi cârmuiau biserica în creştere; mari doctori [în teologie] făceau speculaţii asupra problemelor [de filosofie şi de ştiinţă pe nedrept numită astfel] care frământaseră şcolile greceşti; edificiile bisericilor au fost mărite şi s-au instituit ospeţe în onoarea martirilor. Biserica înainta rapid spre o poziţie ce se impunea forţat atenţiei omenirii.

((B286))

Abia în secolul al patrulea — când persecuţia imperială a încetat, când Constantin [împăratul roman] s-a convertit; când Biserica s-a aliat cu statul; când credinţa timpurie a fost ea însăşi coruptă; când superstiţia şi filosofia deşartă au pătruns în rândurile credincioşilor; când episcopii au devenit curteni; când bisericile au devenit bogate şi splendide; când sinoadele au fost aduse sub influenţa politică; când monahii [călugării] au stabilit un principiu de virtute fals; când politica şi dogmatica au mers mână în mână, iar împăraţii au impus decretele conciliilor [bisericeşti] — numai atunci oamenii de rang au intrat în Biserică. Când creştinismul a devenit religia curţii şi a claselor distinse, el a fost folosit să sprijine tocmai relele contra cărora protestase la început. Biserica a fost nu numai impregnată de erorile filosofiei păgâne, ci ea a adoptat multe din ceremoniile cultului răsăritean, care erau atât minuţioase cât şi somptuoase. Bisericile deveniră, în veacul al IV-lea, tot atât de impunătoare ca şi vechile temple ale idolatriei. Sărbătorile au ajuns să fie dese şi impunătoare. Poporul ţinea la ele fiindcă îi ofereau distracţie şi încetarea muncii. Venerarea martirilor a condus la introducerea icoanelor — o viitoare sursă de idolatrie populară. Creştinismul a fost împodobit cu blazonul ceremoniilor pompoase. Veneraţia pentru sfinţi era aproape de zeificarea lor, şi superstiţia a înălţat pe mama Domnului nostru la gradul de obiect al venerării absolute. Mesele de comuniune au devenit altare impunătoare, tipice pentru sacrificiile evreieşti, iar moaştele martirilor au fost păstrate ca talismane sacre. Viaţa monahală s-a copt şi ea într-un mare sistem de penitenţă şi rituri ispăşitoare. Armate de călugări s-au retras în locuri sumbre şi izolate şi s-au abandonat psalmodierilor, posturilor şi autoispăşirii. Ei formau un grup de oameni deprimant şi fanatic, neglijând scopurile practice ale vieţii.

Clerul, ambiţios şi lumesc, căuta rang şi distincţie. Ei se înghesuiau chiar la curţile prinţilor şi aspirau la onoruri pământeşti. Nu mai erau susţinuţi din contribuţiile benevole ale credincioşilor, ci din venituri acordate de stăpânire, sau din proprietatea moştenită de la vechile temple [păgâne]. Mari ((B287)) moşteniri erau lăsate Bisericii de către cei bogaţi, iar acestea erau controlate de cler. Aceste moşteniri au devenit sursă de bogăţie inepuizabilă. Pe măsură ce bogăţia creştea şi era încredinţată preoţilor, aceştia deveneau indiferenţi faţă de nevoile poporului — nemaifiind întreţinuţi de el. Au devenit leneşi, aroganţi şi independenţi. Poporul a fost exclus de la conducerea Bisericii. Episcopul a devenit un mare personaj care îşi controla şi numea clerul. Biserica s-a aliat cu statul, iar dogmele religioase au fost impuse cu spada magistratului.

A fost stabilită o ierarhie impozantă, cu diferite grade, care au culminat cu episcopul Romei

Împăratul decidea punctele de credinţă, iar clerul era scutit de sarcinile statului. Când clerul a exercitat o putere atât de mare şi a ajuns atât de bogat, a avut loc o mare concurenţă pentru posturile preoţeşti; iar oamenii au fost ridicaţi la demnităţi arhiepiscopale [episcopale] nu pentru evlavia sau talentele lor, ci datorită trecerii pe care o aveau la cei mari. Misiunea Bisericii a fost pierdută din vedere printr-o alianţă degradantă cu statul. Creştinismul era un spectacol public, un ritualism, un braţ al statului, o filosofie goală, o superstiţie, o formulă.”

Astfel marea lepădare de credinţă, prezisă de apostolul Pavel, este un fapt al istoriei stabilit. Toţi istoricii mărturisesc în privinţa acestui lucru, chiar şi cei care aprobă preluarea puterii şi elogiază pe principalii actori din acest aranjament. Regretăm că spaţiul ne limitează citatele la câteva din expresiile cele mai clare. Lepădarea, întinzându-se pe o perioadă de secole, a fost atât de treptată încât a fost mult mai puţin perceptibilă pentru cei ce trăiau atunci în mijlocul ei decât pentru noi care o vedem astăzi în ansamblul ei; şi a fost cu atât mai înşelătoare cu cât fiecare pas de organizare şi fiecare înaintare spre influenţă şi autoritate în Biserică şi asupra lumii erau făcute în numele lui Cristos, şi în mod declarat pentru a-L slăvi şi a-I îndeplini planurile consemnate în Scripturi. Aşa s-a dezvoltat marele Anticrist — cel mai periculos, cel mai ((B288)) subtil şi cel mai stăruitor împotrivitor al adevăratului creştinism, şi cel mai hain persecutor al adevăraţilor sfinţi.

Piedica Înlăturată

Apostolul Pavel a prezis că acest principiu nelegiuit va lucra un timp în ascuns, deoarece un anumit lucru care i se împotrivea îi stătea în cale, până când, piedica fiind înlăturată, putea să aibă cale liberă şi să progreseze rapid spre dezvoltarea Anticristului. El zice: „Trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte” (2 Tes. 2:7). Ce are de arătat istoria în împlinirea acestei preziceri? Ea arată că ceea ce a oprit dezvoltarea grabnică a Anticristului a fost faptul că locul la care aspira el era deja ocupat de altul. Imperiul roman nu numai cucerise lumea şi-i dăduse politica şi legile, ci, recunoscând că superstiţiile religioase erau cele mai puternice lanţuri prin care să fie ţinut şi controlat un popor, el adoptase un plan care îşi avea originea în Babilon în timpul măreţiei lui ca şi conducător al lumii. Acel plan era ca împăratul să fie considerat îndrumătorul şi conducătorul atât în afacerile religioase cât şi în cele civile. În sprijinul acesteia, s-a pretins că împăratul era un semizeu, cumva descendent din zeităţile lor păgâne. În această calitate el era venerat şi statuile sale erau adorate, şi ca atare a fost numit Pontifex Maximus — adică, Preotul cel mai de seamă sau Cel Mai Mare Conducător Religios. Şi acesta este chiar titlul pretins şi dat pontifilor sau papilor ierarhiei romane de când acest Anticrist a obţinut „puterea, scaunul de domnie şi marea autoritate” a fostului conducător al Romei. Apoc. 13:2.

Dar vechea Romă păgână şi Babilonul au avut doar un simplu schelet de putere sacerdotală în comparaţie cu maşinăria complexă şi elaborată şi cu născocirile de doctrină şi practică ale Romei papale, succesorul triumfător al planului lor, care acum, după secole de viclenie şi abilitate, îşi are puterea atât de înrădăcinată încât chiar şi astăzi, când puterea lui este pe dinafară sfărâmată şi este lipsit de ((B289)) stăpânirea civilă, conduce lumea şi stăpâneşte împărăţiile în secret, în ascuns, mult mai amănunţit decât au condus vreodată împăraţii romani pe regii subordonaţi lor.

Spre cinstea lor fie spus că nici unul dintre împăraţii romani n-a exercitat, ca Pontifex Maximus sau Conducător Religios Principal, tirania exercitată de unii dintre succesorii lor pe tronul papal. Asupra acestui punct Gibbon spune:* „Trebuie admis că numărul protestanţilor executaţi într-o singură provincie şi sub o singură domnie a depăşit cu mult pe cel al martirilor timpurii în decursul a trei secole şi sub [întreg] Imperiul Roman”. După obiceiul timpului lor, ei favorizau zeii cei mai populari, dar oriunde mergeau armatele lor, zeii şi cultul popoarelor cucerite erau în general respectate. Acest lucru a fost ilustrat în Palestina, în care, deşi sub stăpânire romană, libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă au fost în general respectate de către Pontifex Maximus imperial, care, în calitate de conducător religios îşi arăta astfel clemenţa faţă de popor şi armonia sa cu toţi zeii populari.


*Vol. II, pag. 85.


Aşadar, vedem că ceea ce a împiedicat dezvoltarea timpurie a Anticristului a fost faptul că scaunul râvnit al supremaţiei spirituale era ocupat de reprezentanţii celui mai puternic imperiu pe care-l cunoscuse lumea până atunci; şi să fi încercat vreunii o manifestare făţişă a ambiţiei în această direcţie, i-ar fi expus mâniei stăpânilor lumii. Ca atare, această ambiţie nelegiuită a lucrat mai întâi în taină, nerecunoscând vreo intenţie de a câştiga puterea sau autoritatea, până când s-a ivit un prilej favorabil — după ce biserica nominală a devenit mare şi influentă, iar puterea imperială a fost zdrobită prin neînţelegeri politice şi a început să decadă.

Puterea Romei slăbea cu repeziciune şi puterea şi unitatea ei erau împărţite între cei şase pretendenţi la onorurile ((B290)) imperiale, când Constantin a devenit împărat. Este rezonabil a presupune că el a îmbrăţişat atunci creştinismul, cel puţin în parte, cu scopul de a-şi întări şi unifica imperiul. Asupra acestei chestiuni istoria spune:

„Este o chestiune de discutat dacă Constantin l-a îmbrăţişat [creştinismul] din convingere faţă de adevărul lui sau din motive politice. Sigur este că această religie, deşi primind din partea puterii romane numai stigmatizare tacită sau persecuţie activă, se răspândise în popor, astfel încât Constantin adoptând-o s-a întărit în afecţiunea soldaţilor. … Cursul pe care l-a urmat împăratul în faptul că s-a declarat creştin a indicat ambiţie lumească, şi nu spiritul lui Cristos, care zice: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Constantin a făcut creştinismul religia imperiului, şi de atunci înainte găsim influenţa lui mânjită cu lucruri pământeşti. . . . Nici un episcop anume nu era privit ca şi cap al întregii Biserici, dar în realitate împăratul era astfel. În această calitate el a convocat conciliul de la Niceea, luând partea lui Atanasie în controversa acestuia cu Arius. Conciliul a fost de acord cu împăratul.*


*Willard’s Universal History, pag. 163.


Oricare ar fi fost avantajele rezultate din achiziţia unui prozelit imperial, el se distingea între multele mii de supuşi ai săi care îmbrăţişaseră doctrinele creştinismului mai degrabă prin splendoarea purpurei decât prin superioritatea înţelepciunii sau a virtuţii. . . . Acelaşi an al domniei lui în care a convocat conciliul de la Niceea a fost murdărit prin execuţia fiului său mai mare. Recunoştinţa bisericii a preamărit virtuţile şi a scuzat greşelile unui protector generos care a aşezat creştinismul pe tronul lumii romane”.**


**Gibbon, Vol. II, pag. 269.


Astfel deci, sub domnia lui Constantin opoziţia imperiului faţă de creştinism a dat loc favorii, iar Pontifex Maximus imperial a devenit protectorul pretinsei, dar de fapt apostatei Biserici a lui Cristos; şi, luând-o de mână, a ajutat-o să ((B291)) ajungă la un loc de popularitate şi splendoare din care mai târziu, deoarece puterea imperială slăbea, a fost în stare să-şi pună propriii ei reprezentanţi pe tronul religios al lumii, ca Principali Conducători Religioşi — Pontifex Maximus.

Dar este o greşeală a presupune, aşa cum fac mulţi, că Biserica era în acea vreme curată (fecioară), ridicată deodată la o demnitate şi la o putere care a devenit capcană pentru ea. Tocmai contrariul este adevărat. După cum s-a spus deja, avusese loc o mare depărtare de la puritatea, simplitatea şi libertatea iniţială, la partide ambiţioase legate prin crezuri, ale căror erori şi ceremonii, semănând cu cele ale filosofiilor păgâne, împodobite cu câteva adevăruri şi impuse şi ţintuite cu doctrina chinului veşnic, atrăseseră în biserică o mare hoardă al cărei număr şi influenţă au devenit valoroase pentru Constantin şi au fost respectate şi folosite în consecinţă. Nici un astfel de om lumesc nu s-a gândit vreodată în mod serios să îmbrăţişeze cauza „turmei mici”, umile, asemenea lui Cristos — Biserica într-adevăr consacrată, ale căror nume sunt scrise în cer. Popularitatea printre soldaţii săi, menţionată de istorici, se deosebeşte mult de popularitatea printre adevăraţii soldaţi ai crucii.

Ca dovadă la aceasta, să cităm aici din istorie privitor la starea societăţii religioase sub Diocleţian, predecesorul lui Constantin, care, către sfârşitul domniei sale, crezând că creştinii încercaseră să-i distrugă viaţa, a devenit amarnic împotriva lor şi i-a persecutat, poruncind distrugerea Bibliilor, exilarea episcopilor şi în cele din urmă decretând moartea celor care se împotriveau acestor hotărâri. Gibbon spune* despre această epocă:


*Vol. II, pag. 53, 57


„Diocleţian şi asociaţii săi confereau adesea funcţiile cele mai importante persoanelor care-şi mărturiseau aversiunea faţă de cultul zeilor, dar care dădeau dovadă de aptitudini adecvate pentru slujirea statului. Episcopii deţineau un rang de cinste în provinciile lor şi erau trataţi cu distincţie ((B292)) şi respect, nu numai de popor, ci chiar şi de magistraţi. Aproape în fiecare oraş se constata că vechile biserici erau neîncăpătoare pentru numărul crescând al prozeliţilor, iar în locul lor erau ridicate clădiri mult mai impunătoare şi mai spaţioase pentru închinarea publică a credincioşilor. Corupţia moravurilor şi a principiilor, atât de convingător deplânsă de Eusebiu, poate fi considerată nu numai ca o consecinţă, ci şi ca o dovadă a libertăţii de care se bucurau şi de care abuzau creştinii sub domnia lui Diocleţian. Prosperitatea slăbise puterea disciplinei. Înşelăciunea, invidia şi răutatea stăpâneau în fiecare adunare. Prozeliţii râvneau la funcţiile episcopale care din zi în zi deveneau un obiect tot mai vrednic de ambiţia lor. Episcopii, care luptau unii contra altora pentru întâietate eclesiastică, prin conduita lor păreau să pretindă o putere lumească şi tiranică în biserică; iar credinţa vie care deosebea încă pe creştini de păgâni se arăta mult mai puţin în viaţa lor decât în controversatele lor scrieri.

Povestea lui Pavel din Samosata, care ocupa scaunul de metropolitan [episcopal] în Antiohia în timpul când Răsăritul era în mâinile lui Odenatus şi ale Zenobiei, poate servi spre a ilustra starea şi caracterul acelor vremuri [270 d. Cr.]. Pavel considera slujirea bisericii ca o profesie foarte avantajoasă. Jurisdicţia sa eclesiastică era coruptă şi lacomă; el storcea adesea contribuţii de la cei mai avuţi dintre credincioşi, şi întorcea spre folosul personal o parte considerabilă din veniturile publice. [Criticii pretind, spune Gibbon, că Pavel ocupa funcţia de Ducenarius sau procurator imperial, cu un salariu anual de 200 sesterţi — 77.000 dolari]. Prin mândria şi luxul lui, religia creştină a fost făcută respingătoare în ochii neamurilor. Sala de conciliu şi tronul său, splendoarea cu care apărea în public, mulţimea rugătoare care-i solicita atenţia, mulţimea scrisorilor şi petiţiilor ale căror răspunsuri le dicta, şi graba continuă a afacerilor în care era implicat, erau situaţii mult mai potrivite cu starea unui magistrat civil decât cu umilinţa unui episcop din vremea timpurie. Când îşi moraliza poporul de la amvon, Pavel afişa stilul metaforic şi gesturile teatrale ale sofiştilor ((B293)) asiatici, în timp ce catedrala răsuna de cele mai extravagante aclamaţii spre lauda elocvenţei sale divine. Faţă de cei care se împotriveau puterii sale sau refuzau să-i linguşească vanitatea, prelatul din Antiohia era arogant, rigid şi neînduplecat, dar relaxa disciplina şi împărţea cu dărnicie clerului dependent de el comorile bisericii”.

Astfel, sub domnia lui Constantin orice piedică a fost în cele din urmă înlăturată, şi, după cum vom afla, organizarea papalităţii — biserica nominală sub conducerea episcopului Romei ca papă — s-a efectuat în grabă.

Dezvoltarea rapidă a lui Anticrist

Dezvoltarea rapidă a ierarhiei papale după ascensiunea lui Constantin este o trăsătură remarcabilă a istoriei acesteia. „Prinţul acestei lumi” şi-a ţinut făgăduinţa de a da putere şi stăpânire ca răsplată pentru închinarea şi supunerea faţă de el (Mat. 4:8, 9). Prin Edictul din Milano, Constantin a dat securitate legală pentru posesiunile Bisericii, şi creştinii şi-au redobândit pământurile pierdute înainte. Un al doilea edict, din 321 d. Cr., a acordat libertatea de a lăsa Bisericii proprietăţi prin testament, în timp ce Constantin însuşi a dat un exemplu de liberalitate şi a împărţit cu dărnicie bogăţii clerului creştin, fără reţinere. Acest exemplu dat de împărat a fost urmat de mii de supuşi ai săi, ale căror daruri făcute în timpul vieţii şi moşteniri lăsate în ceasul morţii se scurgeau în vistieria bisericească. White spune:*


*White’s Universal History, pag. 155


„Biserica Romei a început de timpuriu să-şi asume autoritate asupra altora [asupra bisericilor din alte oraşe şi ţări], atât prin numărul şi bogăţia convertiţilor ei, cât şi prin poziţia sa în cetatea capitală. Multe împrejurări au contribuit la creşterea influenţei episcopului ei, cu toate că uzurparea şi ambiţia lui au fost o vreme energic respinse. Transferarea scaunului puterii [de către Constantin, din Roma la Constantinopol, în 334 d. Cr.] a mărit puterea bisericii apusene prin faptul că a conferit magistratura principală episcopului. La aceasta trebuie ((B294)) adăugată aprobarea dată de Graţian şi Valentinian obiceiului de a face apel la Roma şi pelerinajele frecvente la mormintele sfântului Petru, sfântului Pavel şi ale altor martiri.”

După moartea lui Constantin, diferitele întâmplări fericite din Imperiul Roman par să fi contribuit la propăşirea bisericii apostate şi la dezvoltarea lui Anticrist, căci nu fusese efectuată încă o unire sub un cap sau papă, privit ca reprezentantul sau locţiitorul lui Cristos. Împăraţii care i-au urmat lui Constantin, până la Theodosius, au continuat să se considere capii bisericii, în care se concentra autoritatea divină. Cu toate că nici unul din cei 1800 de episcopi ai imperiului nu era încă pregătit să pretindă recunoaşterea ca şi cap sau papă, câţiva erau cu ochii pe acest premiu, iar împăraţilor li s-a arătat superficialitatea pretenţiilor lor la titlul de Pontifex-Maximus, prin argumentul că deoarece ei se închinau la sfinţii morţi, datorau un respect asemănător şi faţă de reprezentanţii lor vii — episcopii. Totuşi, în edictele lor, împăraţii se refereau în mod repetat la imperiu ca la o ierarhie divină şi la ei înşişi ca la nişte personaje divine.*


*Vezi Gibbon, Vol. II, pag. 108.


Puterea şi stăpânirea episcopului Romei a venit repede: la cincizeci de ani de la stabilirea legală a creştinismului, bogăţia şi demnitatea lui, ca episcop al capitalei şi oraşului principal al lumii, erau foarte mari. Ammianus, un istoric contemporan, descriindu-i bogăţia şi ostentaţia zice: „El i-a întrecut pe regi în strălucire şi măreţie; se plimba în cele mai impunătoare trăsuri, era înveşmântat în cele mai fine straie şi se distingea prin luxul şi mândria lui”. Mutarea scaunului imperial la Constantinopol, expunerea cetăţii Romei la invazia barbarilor din nord, schimbările neîntrerupte de generali şi de guvernatori ai imperiului aflat în cădere rapidă l-au lăsat pe episcopul bisericii ((B295)) Romei oficialitatea cea mai stabilă şi cea mai onorată acolo; şi prestigiul lui în creştere treptată a sporit atât prin mutarea splendorilor rivale ale curţii imperiale la Constantinopol, cât şi prin reverenţa ataşată însuşi numelui Romei printre toate popoarele lumii.

Spre a ilustra acestea, observăm că în 455 d. Cr., când cetatea Roma a fost invadată şi prădată de vandali şi peste tot în jur era suferinţă şi pustiire, Leon, episcopul Romei, a profitat de ocazie ca să le vâre în cap tuturor, atât barbarilor cât şi romanilor, pretenţia sa la putere spirituală. Faţă de barbarii necivilizaţi şi superstiţioşi, deja viu impresionaţi de ceea ce vedeau în jurul lor din măreţia şi bogăţia Romei, Leon, îmbrăcat în hainele sale pontificale, a exclamat: „Băgaţi de seamă! Eu sunt succesorul sfântului Petru căruia Dumnezeu i-a încredinţat cheile împărăţiei cerurilor, şi porţile iadului nu pot birui biserica Lui; eu sunt reprezentantul viu al puterii divine pe pământ; sunt Cezar, un Cezar creştin, conducând în dragoste, căruia toţi creştinii îi datorează supunere; eu ţin în mâinile mele blestemele iadului şi binecuvântările cerului; eu îi absolv pe toţi supuşii de ascultarea faţă de regi; eu dau şi iau, prin drept divin, toate tronurile şi principatele creştinătăţii. Fiţi atenţi cum pângăriţi patrimoniul dat mie de către regele vostru nevăzut; da, plecaţi-vă capetele înaintea mea şi rugaţi-vă ca mânia lui Dumnezeu să poată fi evitată”.

Episcopul Romei a profitat în mod eficient de veneraţia locului şi a numelui, curând pretinzând superioritate asupra tuturor celorlalţi episcopi, guvernatori şi conducători. Curând el a pretins nu numai stăpânirea eclesiastică a lumii, ci şi stăpânirea civilă: că dreptul de a încorona şi a deposeda de coroană, de a face şi de a degrada pe vreunul şi pe toţi conducătorii vechiului Imperiu Roman era dreptul şi moştenirea bisericii Romei, pe care, s-a pretins, Dumnezeu o investise astfel cu stăpânirea pământului. Aceste pretenţii ((B296)) au fost ridicate în mod repetat şi au fost respinse în mod repetat de către episcopii împotrivitori, aşa încât ar fi imposibil a se stabili un an anume ca dată a începutului ei. Cât despre sine, papalitatea pretinde că a fost organizată în zilele apostolilor şi că Petru a fost primul papă; dar acest fapt nu numai că este nedovedit, ci este cu hotărâre contrazis de întreaga istorie, care arată că deşi fărădelegea ambiţiei a lucrat secret un timp îndelungat, ea a fost împiedicată să se dezvolte în Anticrist şi să ridice asemenea pretenţii deschise, până când Imperiul Roman a început să se descompună.

De atunci încolo avem de-a face cu Anticristul, a cărui treptată dezvoltare şi organizare din ambiţia care a lucrat în ascuns, sunt un preludiu potrivit al teribilului caracter manifestat după ce a fost înşfăcată puterea râvnită — de la 539 d. Cr. până la 1799 d. Cr., adică 1260 de ani. Din această perioadă, primii 300 de ani marchează ridicarea acestei puteri laice; ultimii 300 de ani marchează declinul ei sub influenţa Reformei şi a civilizaţiei, iar perioada intermediară, de şapte secole, cuprinde timpul gloriei papalităţii şi „veacurile întunecate” ale lumii, pline de înşelăciuni şi de amăgiri în numele lui Cristos şi al adevăratei religii.

Un scriitor romano-catolic confirmă întru totul constatările noastre asupra acestui subiect, şi noi prezentăm cuvintele sale cu toată spoiala lor, ca mărturie întăritoare. Dând, cu entuziasm fierbinte, o descriere a ridicării papalităţii la putere lumească, descriind-o ca pe o plantă de origine cerească şi prin urmare cu o creştere rapidă şi cu mare înălţare în lume, el spune:

„Ascensiunea puterii laice a papilor prezintă minţii unul din fenomenele cele mai extraordinare pe care analele rasei umane le oferă spre uimirea şi admiraţia noastră. Printr-o combinaţie neobişnuită de împrejurări coincidente, a crescut în tăcere şi constant o nouă putere şi o nouă stăpânire, pe ruinele acelui Imperiu Roman care îşi întinsese stăpânirea, sau se făcuse ((B297)) respectat de aproape toate naţiunile, popoarele şi rasele care au trăit în perioada puterii şi a gloriei sale; iar acea putere nouă, de origine umilă, a prins rădăcină mai adâncă şi curând a exercitat o autoritate mai largă decât imperiul ale cărui ruine uriaşe ea le-a văzut sfărâmate în bucăţi şi prefăcându-se în praf. Chiar în Roma puterea succesorului lui Petru a crescut alături de cea a împăratului şi sub umbra ei protectoare; şi astfel a fost influenţa crescândă a papilor, încât maiestatea supremului Pontif promitea să întunece în scurtă vreme strălucirea purpurei.

Mutarea de către Constantin a sediului imperiului din Apus în Răsărit, de pe malurile istorice ale Tibrului pe frumoasele ţărmuri ale Bosforului, a pus temelie largă unei suveranităţi care în realitate a început de la acea importantă schimbare. Practic, aproape din ziua aceea, Roma, care fusese martora naşterii, tinereţii, strălucirii şi decăderii puternicului neam prin care numele ei fusese dus împreună cu vulturii ei până în regiunile cele mai îndepărtate ale lumii cunoscute atunci, a fost treptat abandonată de moştenitorii renumelui ei; şi poporul ei, părăsit de împăraţi şi pradă uşoară pustiirilor barbare cărora nu mai avea curajul să li se împotrivească, a văzut în episcopul Romei păzitorul, protectorul, părintele lui. An de an autoritatea laică a papilor creştea în formă şi se întărea în putere, fără violenţă, fără vărsare de sânge, fără înşelăciune, prin forţa împrejurărilor copleşitoare, modelate, ca şi cum ar fi fost evident, de mâna lui Dumnezeu.”

În timp ce romano-catolicii înfăţişează astfel ascensiunea papalităţii pe ruinele Romei păgâne ca un triumf al creştinismului, cei care cunosc adevăratul spirit al creştinismului caută în zadar să vadă vreo urmă din acest spirit în prostituarea Bisericii şi în alianţa ei nesfântă cu lumea. Adevăraţii creştini nu pot să vadă în avantajele date de ignoranţă, superstiţie, calamităţi şi diversele împrejurări ale timpurilor de care a profitat biserica Romei, nici o dovadă a intervenţiei divine în favoarea ei. Ei nu pot nici descoperi, în ((B298)) înălţarea bisericii Romei la putere şi la glorie pământească, vreo adeverire a făgăduinţei Domnului faţă de Biserica adevărată, de a o înălţa la timpul cuvenit — după ce Anticristul va fi venit şi se va fi dus, pentru că înălţarea Bisericii adevărate nu va fi la un tron pătat de sânge şi mânjit de crime, aşa cum a fost tronul papalităţii chiar de la începutul ei; nici adevăratul Cristos nu va avea vreodată nevoie să cheme pe împăraţii pământului să-I stabilească sau să-I apere puterea. Semnele care deosebesc falsa împărăţie de adevărata Împărăţie a lui Cristos sunt uşor de recunoscut de către cei familiarizaţi, prin Scripturi, cu adevăratul Cristos şi cu corpul Său, adevărata Biserică, cu principiile pe care trebuie să fie stabilită Împărăţia Sa şi cu obiectivul pentru care aceasta trebuie să fie stabilită.

Dar nimeni să nu presupună că Biserica adevărată a lui Cristos, chiar şi în acele vremuri corupte, a fost fie stinsă, fie pierdută din vedere. „Domnul cunoaşte pe cei care sunt ai Săi” în fiecare vârstă şi în orice condiţii. Ca grâu le-a fost permis să crească în mijlocul unui câmp năpădit de neghină; ca aur au fost în cuptor, fiind încercaţi şi purificaţi şi „învredniciţi să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină”. Este adevărat, calea mulţimii, care s-au numit ei înşişi creştini, ocupă locul cel mai proeminent în paginile istoriei; dar fără îndoială că un mic număr de credincioşi, prin toate persecuţiile şi în mijlocul tuturor vicleniilor amăgitoare ale Tainei Fărădelegii, au umblat vrednici de chemarea lor de sus, au fost aşezaţi să se odihnească şi înregistraţi de către Dumnezeu ca moştenitori ai coroanei care nu se veştejeşte, păstrată pentru ei în cer.

Astfel, în paginile istoriei este clar arătat că acest Om al Păcatului, Anticrist, s-a născut la Roma; şi că, deşi la început a avut împotrivire, el s-a ridicat treptat la putere, sau, aşa cum este exprimat în profeţia lui Daniel, ca „un corn mic”, a ieşit din capul acelei vechi fiare romane, acea fiară „grozav de înspăimântătoare” căreia Daniel nu i-a putut găsi nici un nume şi care avea o asemenea putere de a răni şi de a nimici. ((B299)) Şi, mergând mai departe, vom găsi că istoria lui Anticrist corespunde exact nu numai cu profeţia lui Daniel, ci şi cu toate profeţiile consemnate cu privire la el.

Caracterul lui Anticrist În istorie

După ce am găsit locul lui Anticrist, mergem mai departe să comparăm caracterul papalităţii cu profeţiile consemnate, care descriu caracterul şi faptele lui Anticrist sau ale Omului Păcatului.

Unii ar putea întreba dacă este corect să trecem peste împăraţii Romei (care au pretins a fi conducători religioşi supremi), fără a numi sistemul lor Anticrist, şi să aplicăm acest titlu complet şi în întregime sistemului papal organizat. Răspundem că în mod cert este corect, şi trimitem din nou pe cititor la definiţia dată deja lui Anticrist, aşa cum este folosită în Scripturi, adică în loculîn loc de, adică, a fi un imperiu spiritual: el trebuie să pretindă a conduce împărăţiile pământului prin această autoritate spirituală; el trebuie să fie nu numai un împotrivitor, ci şi o falsificare, denaturând şi pretinzând că este Împărăţia lui Cristos şi exercitând ceea ce la timpul potrivit al lui Dumnezeu va fi autoritatea adevăratului Cristos, Biserica glorificată şi completă sub singurul Cap şi Domn adevărat — adevăratul Pontifex Maximus.

Papalitatea nu numai că pretinde a fi Împărăţia glorificată a lui Cristos făgăduită de Domnul, de apostoli şi de profeţi, ci ea îşi aplică sieşi şi capilor săi succesivi (papii, care, după cum pretinde ea, iau locul lui Cristos, ca Pontif, Şef sau Împărat al acestei împărăţii) toate acele pasaje din profeţiile care descriu gloria Milenară a lui Cristos. Şi „ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (prin teoriile lor false, dezvoltate încet în decursul veacurilor prin ambiţia păcătoasă după mărire), papii au aranjat piesă cu piesă titlurile tuturor celor asociaţi în ierarhie, îmbrăcămintea lor strălucitoare, ceremoniile lor ((B300)) impunătoare, catedralele lor grandioase cu slujbe solemne, copleşitoare, pe o scară care să corespundă cât mai mult posibil cu pretenţiile lor — ambianţă strălucitoare, îmbrăcăminte şi ceremonii potrivite, cât puteau de bine, cu splendorile şi cu măreţia prezentată de profeţi.

De exemplu, citim în Psalmul 2:12: „Sărutaţi pe Fiul, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă”. Aceasta nu este o poruncă să sărutăm literal, ci să ne supunem de bună voie şi cu bucurie Domnului nostru, şi se aplică la ora actuală, când, în pregătirea marii şi adevăratei domnii Milenare a adevăratului Cristos, împăraţii sau mai-marii pământului, din punct de vedere politic, social, financiar şi eclesiastic, sunt încercaţi dacă sunt sau nu dispuşi să se aplece în faţa reglementărilor drepte care îşi au acum timpul să intre în acţiune. Cei ce se împotrivesc dreptăţii se împotrivesc sceptrului acestui Împărat al slavei, şi toţi aceştia vor fi răsturnaţi în marele timp de strâmtorare care introduce domnia Milenară a noului Împărat: toţi cei care nu-I vreau domnia vor fi ucişi (Luca 19:27). „Vrăjmaşii lui vor linge ţărâna” — vor fi învinşi.

Aplicând greşit această profeţie la împărăţia sa falsă, capul reprezentativ al lui Anticrist, papa, în zilele înfloritoare ale prosperităţii sale, a făcut pe regi şi pe împăraţi să se închine înaintea lui, ca înaintea lui Cristos, şi să-i sărute degetul mare de la picior — aplicând aceasta ca o împlinire a acestei profeţii.

Asemenea pretenţii sunt în mod foarte general trecute uşor cu vederea de către cei care studiază profeţia şi de către scriitori, deşi ei găsesc şi în mod special remarcă imoralităţile; dar în aceasta ei greşesc mult, deoarece nedreptăţile au fost destul de abundente în fiecare veac şi n-ar necesita asemenea descrieri profetice speciale, cum sunt date despre Anticrist. Chiar dacă s-ar fi dovedit că cei aflaţi în legătură cu sistemul papal au fost adevărate modele de moralitate, totuşi el ar fi ((B301)) identic cu personajul indicat în Scripturi ca marele Anticrist — falsificarea care şi-a atribuit titlurile, privilegiile, puterile şi reverenţa aparţinând Unsului Domnului. Ca falsificare, el a denaturat şi planul lui Dumnezeu cu privire la alegerea unei „turme mici” sau a unei Biserici în timpul prezent; şi a pus cu totul la o parte adevărata speranţă a Bisericii şi pregătirile Domnului pentru binecuvântarea lumii în timpul domniei Milenare a lui Cristos — pe care Anticrist o prezintă ca împlinită în propria sa domnie.

Efectele rele ale unei asemenea pervertiri şi denaturări a planului lui Dumnezeu cu greu pot fi evaluate. Ele au fost sursa directă din care au izvorât toate doctrinele stricate introduse una după alta pentru a sprijini pretenţiile şi a mări demnitatea Anticristului. Cu toate că Reforma, cu trei secole în urmă, a introdus o eră de studiere a Bibliei şi de libertate a gândirii, şi a dus la respingerea multor rele şi erori, totuşi falsificarea a fost pe o scară atât de elaborată, atât de completă în toate părţile şi aranjamentele ei, şi a amăgit atât de complet întreaga lume, încât, chiar după ce Luther şi mulţi alţii au recunoscut papalitatea ca rezultatul marii lepădări de credinţă — Anticristul din profeţie — ei, în timp ce au denunţat-o ca sistem, au ţinut cu tărie la teoria falsă care a condus la erorile ei specifice de doctrină şi practică. Până în ziua de azi, marea majoritate a protestanţilor din toate confesiunile sprijină teoria lui Anticrist, că Împărăţia lui Cristos a fost stabilită. Unii s-au străduit să facă aşa cum a făcut papalitatea — să-şi organizeze biserica sub conducerea unei persoane ca şi cap — în timp ce alţii pun în locul acestui cap un conciliu sau sinod; dar toţi sunt sub înşelarea impusă de interpretarea falsă şi amăgitoare a doctrinelor Scripturii, începută de Anticrist — că domnia Împărăţiei lui Cristos este acum şi nu într-un timp viitor, şi tăgăduind veacul viitor, cum face Anticrist, ei, ca şi acel sistem, sunt nepăsători în privinţa deplinei dezvoltări a ((B302)) sfinţeniei printre credincioşi şi sunt mai degrabă zeloşi pentru realizarea acum a lucrării veacului viitor (convertirea lumii) — aşa de mult încât adesea sunt dispuşi să denatureze planul şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să inventeze teorii pentru a speria lumea şi a o duce la o pretenţie de evlavie; şi sunt dispuşi de asemenea să recurgă la metode îndoielnice şi lumeşti pentru a le creşte atracţia, pentru a face diferitele lor sisteme cu atât mai ademenitoare pentru cei neconvertiţi, pe care ei, ca Anticrist, sunt dispuşi să-i numere în rândurile lor din mândrie şi ca să facă impresie bună.

Aceştia cu greu pot să vadă că papalitatea este Anticristul. Cum ar putea, atâta timp cât credinţa este otrăvită, iar judecata este încă în mare măsură orbită de însăşi esenţa erorii lui Anticrist. Trebuie să fie văzute mărimea, grandoarea şi necesitatea Împărăţiei Milenare a lui Cristos şi a operei ei de binecuvântare a tuturor familiilor pământului, înainte de a putea fi apreciată măsura falsificării lui Anticrist, sau de a putea fi evaluate corect pagubele acestuia pentru adevăr şi influenţa lui pustiitoare şi profanatoare în biserica nominală sau în templul lui Dumnezeu.

Nimeni nu trebuie să fie surprins de caracterul complet al acestei falsificări, dacă ne gândim că ea este opera lui Satan şi că a fost copiată după tipurile şi ilustraţiile gloriei viitoare prezentată în Scripturi. Văzând că venise timpul pentru alegerea Bisericii şi că adevărurile sădite de Domnul nostru şi de apostoli câştigaseră repede avans faţă de toate religiile păgâne, căutând pe cei blânzi oriunde mergeau, marele adversar a încercat să distrugă puritatea Bisericii şi să întoarcă pe alte căi şi pe căi false ceea ce nu putea opri. Astfel triumful lui Anticrist, precum şi puterea lui actuală, a fost în realitate succesul lui Satan. Dar vedem aici înţelepciunea lui Dumnezeu; căci în timp ce succesul lui Anticrist părea să prevestească înfrângerea planului lui Dumnezeu, în

((B303))

BISERICA LUI DUMNEZEU,
PREOŢIMEA ÎMPĂRĂTEASCĂ

———-

TIPUL ADEVĂRAT

Aaron şi urmaşii săi — preot principal sau mare preot, cap, reprezentant şi purtător de cuvânt.
——–
Preoţii subordonaţi, a căror demnitate oficială, drepturi
şi privilegii în serviciu sunt primite prin Aaron, al cărui corp
ei îl reprezintă, au fost tipuri ale Bisericii lui Cristos.

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Isus Cristos, Domnul, Capul şi reprezentantul nostru;
Marele Preot al mărturisirii sau rânduielii noastre.
——–
Biserica glorificată, Corpul lui Cristos, părtaşi ai gloriei,
maiestăţii şi funcţiei Sale de conducător, ale căror funcţii vor diferi,
după cum stea de stea se deosebeşte în slavă.

FALSIFICAREA

Papii, fiecare la rândul lui, mare preot al ierarhiei papale;
domnul, capul şi purtătorul ei de cuvânt.
——–
Biserica Romei, constând din episcopi şi prelaţi, care
au parte de demnităţile ierarhiei, deşi diferen-ţiindu-se în grade
de onoare — cardinali, episcopi etc.

Supuse ierarhiei sunt ajutoarele, după cum urmează:

TIPUL ADEVĂRAT

Leviţii care făceau servicii legate de Tabernacolul tipic
— învăţarea etc., etc. Un ordin inferior de preoţi
cărora nu le era permis să intre sau să privească
în Sfânta Sfintelor (tipică pentru natura spirituală).

——–

Întregul Israel era învăţat şi îndrumat de ierarhia descrisă
mai sus. În Moise, care a fost un tip al Cristosului complet,
ei au avut profet, preot şi rege, tip al autorităţii Milenare a
lui Cristos (Fapt. 3:22).

REALITATEA ÎN TIMPUL MILENIULUI

Faza pământească a Împărăţiei lui Dumnezeu prin care Biserica
glorificată va avea contact mai direct cu lumea, învăţând-o,
guvernând-o etc., şi care de asemenea va avea comuniunea cea
mai strânsă cu Biserica spirituală în glorie.
——–
Lumea va fi învăţată, îndrumată, condusă şi ajutată de Împărăţia lui
Dumnezeu, descrisă mai sus, şi de reprezentanţii ei pământeşti
care vor avea toată puterea şi va trebui să li se dea ascultare;
toţi cei care vor asculta nu vor fi „nimiciţi” (Fapt. 3:23).

FALSIFICAREA

Preoţii subordonaţi papalităţii, care nu sunt părţi sau membri ai
bisericii sau ierarhiei, ci sunt numiţi „fraţi” şi „surori”.
Dintre ei sunt învăţătorii, infirmierele etc., în contact direct
atât cu poporul cât şi cu ierarhia.
——–
Papalitatea pretinde supunerea lumii la conducerea şi la
învăţăturile ei — ca fiind Împărăţia lui Dumnezeu. Preoţimea de
rând este agentul ei. Când era în putere încerca să-şi
impună legile şi să-i „nimicească” pe cei ce nu se supuneau.

((B304))

realitate el conlucra, deşi fără să ştie, la asigurarea succesului planului Său, căci adevăraţii consacraţi încercaţi, iar credincioşia lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu atât de amănunţit probată, ca prin îngăduirea acestei mari falsificări.

Tabela însoţitoare va servi să arate cât de completă a fost falsificarea organizării viitoare a Împărăţiei lui Cristos în papalitate şi cum ea a fost luată din preoţia evreiască tipică.

Mosheim, explicând ridicarea sistemului ierarhic în Biserică, arată foarte clar această falsificare, în cuvintele următoare, din Volumul 1, pagina 337:

„Câtă vreme rămânea cea mai mică probabilitate ca Ierusalimul să-şi ridice iarăşi cândva capul din ţărână, învăţătorii creştini şi bătrânii nu şi-au luat nici un titlu sau distincţie, cel puţin nici unul din cei mai modeşti şi mai umiliţi; dar când soarta acestei cetăţi a fost pecetluită de către Hadrian [135 d. Cr.] şi când evreii nu mai puteau nutri nici cea mai vagă speranţă de a vedea vechiul lor guvernământ restabilit, aceiaşi pastori şi slujitori au conceput dorinţa ca turma lor să creadă că ei au urmat la drepturile preoţimii iudaice. În consecinţă episcopii s-au preocupat să dea ca învăţătură ideea că ei au fost înzestraţi cu un caracter asemănător cu cel al Marelui Preot al evreilor, şi prin urmare posedau toate drepturile care fuseseră recunoscute ca aparţinând Pontifului Evreu. Funcţiile preoţilor evrei obişnuiţi au fost, în acelaşi mod, declarate ca revenindu-le presbiterilor din Biserica Creştină, dar sub o formă mai desăvârşită; şi în cele din urmă diaconii au fost aşezaţi pe aceeaşi treaptă cu leviţii, sau slujitori inferiori.”

CAPUL ŞI GURA LUI ANTICRIST
Marile sale cuvinte pline de mândrie

Papa (fiecare papă la rândul său) este capul bisericii false, care este corpul său, întocmai cum Cristos Isus este ((B305)) capul Bisericii adevărate, care este corpul Său. Deoarece capul este reprezentantul corpului şi gura lui vorbeşte pentru corp, aflăm acest aspect al lui Anticrist, după cum trebuie să ne aşteptăm, menţionat în mod proeminent de Scripturi. În Daniel 7:8, 11, 25 şi în Apocalipsa 13:5, 6, gura lui Anticrist ne este arătată în mod special ca o caracteristică principală. Daniel spune că acest corn „avea nişte ochi ca ochii de om” — simbolul inteligenţei şi al unei politici clarvăzătoare. Acest „corn” trebuia să fie deosebit de toate celelalte puteri; trebuia să fie mai înţelept, mai iscusit decât celelalte imperii care au încercat să guverneze lumea; puterea lui trebuia să fie puterea gurii sale (ceea ce rostea), îndrumată de ochii săi (cunoştinţa), mai degrabă decât cea a forţei fizice. Şi nimeni cunoscând istoria papalităţii nu poate tăgădui că imaginile folosite pentru a ilustra puterea şi metodele ei sunt remarcabil de bune.

I s-a dat o gură care rostea lucruri mari şi hule … Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei care îşi au locuinţa în cer.” „El va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt.” Apoc. 13:5, 6; Dan. 7:8, 25.

Nu trebuie să uităm că acestea sunt expresii figurative care descriu caracterul şi pretenţiile „fiarei” simbolice (guvernământ) şi ale „cornului” (putere) care iese din vechea fiară sau vechiul Imperiu Roman. În unele privinţe papalitatea a fost un guvernământ nou („fiară”), deosebit de vechiul Imperiu Roman; iar în alte privinţe ea a fost un corn sau o putere printre altele ieşite din acest imperiu, care pentru un timp a deţinut control superior asupra celorlalte coarne sau puteri. Ea este prezentată în simbol din ambele puncte de vedere, aşa încât să fie cât mai complet localizată şi indicată.

Marile cuvinte arogante, sau hule, ale lui Anticrist, acoperă întreaga perioadă a îndelungatei sale cariere. Cuvântului „hulă” în zilele noastre i se atribuie de obicei numai un sens ((B306)) vulgar, ca şi cum ar fi legat numai de cele mai vulgare forme de blestem şi de blasfemie. Însă cuvântul „hulă”, în adevăratul lui sens, se aplică la orice ofensă „Hulă înseamnă a atribui lui Dumnezeu ceea ce este contrar naturii Sale şi nu-I aparţine — şi a tăgădui ceea ce-I aparţine”. (Vezi dicţionarul Webster neabreviatla cuvintele blasfemie şi blasfemator.) Şi ca dovadă că acesta este sensul în care este folosit cuvântul „hulă” în Scripturi, observaţi modul în care l-au folosit Domnul nostru şi fariseii: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă şi pentru că Tu, care eşti un om, Te faci pe Tine Însuţi Dumnezeu”. Isus le-a răspuns: „Cum ziceţi voi Aceluia pe care Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume: «Huleşti!», pentru că am spus: Eu sunt Fiul lui Dumnezeu?” Ioan 10:33, 36; vezi şi Marcu 14:61-64.

Având înaintea noastră definiţia potrivită a cuvântului „hulă”, cât de evident trebuie să fie chiar şi pentru cele mai simple minţi că marile cuvinte arogante şi pretenţiile lăudăroase ale papalităţii au fost, toate, hule. Stabilirea unei împărăţii false a lui Dumnezeu a fost o calomnie la adresa guvernământului lui Dumnezeu, o hulă grosolană şi o denaturare a caracterului, a planului şi a cuvântului Său. Caracterul lui Dumnezeu, adică „numele” Său, a fost hulit în miile de edicte monstruoase, de bule şi decrete scoase în numele Său de către lungul şir al celor care au pretins că-L reprezintă pe Fiul Său ca locţiitori; şi cortul lui Dumnezeu, adevărata Biserică, a fost hulit prin sistemul fals care a pretins că-i ţine locul — care a pretins că credincioşii lui erau adevăratul şi singurul cort sau Biserică a lui Dumnezeu. Dar să lăsăm istoria să ne spună despre aceste mari cuvinte arogante, despre aceste pretenţii hulitoare pe care papii succesivi le-au rostit şi aprobat în calitate de capi ai lui Anticrist.

Într-o lucrare intitulată „Papa, vicarul lui Cristos, capul Bisericii”, scrisă de celebrul romano-catolic, Monseniorul ((B307)) Capel, se găseşte o listă cuprinzând nu mai puţin de şaizeci şi două de titluri hulitoare aplicate papei; şi, să se noteze, acestea nu sunt doar nişte titluri moarte din trecut, căci ele au fost puse în ordine de unul dintre cei mai de frunte scriitori ai papalităţii care sunt în viaţă. Cităm din listă după cum urmează:

„Cel mai divin dintre toţi capii”
„Sfântul Părinte al părinţilor”
„Pontif suprem peste toţi prelaţii”
„Supraveghetorul religiei creştine”
„Păstorul suprem — păstorul păstorilor”
„Cristos prin ungere”
„Avraam prin patriarhat”
„Melhisedec după rânduială”
„Moise în autoritate”
„Samuel în funcţia de judecător”
„Mare preot, episcop suprem”
„Prinţul episcopilor”
„Moştenitor al apostolilor; Petru în putere”
„Purtătorul cheii Împărăţiei cerurilor”
„Pontif numit cu deplinătatea puterii”
„Vicarul lui Cristos”
„Preot suveran”
„Capul tuturor sfintelor biserici”
„Şeful bisericii universale”
„Episcop al episcopilor, adică Suveran Pontif”
„Conducătorul casei Domnului”
„Domn apostolic şi părinte al părinţilor”
„Păstor şi învăţător principal”
„Medicul sufletelor”
„Stâncă pe care porţile îngâmfate ale iadului n-o biruie”
„Papă infailibil”
„Capul tuturor sfinţilor preoţi ai lui Dumnezeu”.

Pe lângă lunga listă de titluri din care cele de sus sunt exemple, autorul dă citatele următoare dintr-o scrisoare pe ((B308)) care Sf. Bernard, abate de Clairvaux, i-a scris-o papei Eugenius al III-lea, în 1150 d. Cr.:

„Cine eşti tu? Marele preot, supremul episcop. Tu eşti prinţul episcopilor, tu eşti moştenitorul apostolilor. Tu eşti Abel în întâietate, Noe în guvernare, Avraam în rang patriarhal, Melhisedec în rânduială, Aaron în demnitate, Moise în autoritate, Samuel în funcţia de judecător, Petru în putere, Cristos În ungere. Tu eşti cel căruia îi sunt date cheile cerului, cel căruia îi sunt încredinţate oile. Sunt într-adevăr şi alţi portari ai cerului şi alţi păstori ai turmelor; dar tu eşti cu atât mai glorios cu cât ai şi moştenit, în altă manieră, aceste două nume înaintea tuturor celorlalţi. . . . Puterea altora este limitată prin hotare clare; a ta se întinde chiar şi asupra acelora care au primit autoritate peste alţii. Nu poţi tu, atunci când survine un motiv just, să închizi cerurile împotriva unui episcop, să-l destitui din funcţia sa episcopală şi să-l predai Satanei? Astfel privilegiul tău este neschimbător, atât în privinţa cheilor date ţie, cât şi în privinţa oilor încredinţate în grija ta.”

Toate aceste titluri linguşitoare, hulitoare, le-au fost aplicate pontifilor romani şi au fost primite de ei cu mulţumire de sine şi cu o evidentă satisfacţie, ca aparaţinându-le pe drept.

De la papa Bonifaciu al VIII-lea avem următorul decret, care încă mai există în legea comună: „Declarăm, spunem, definim, pronunţăm că este necesar pentru mântuire ca fiecare fiinţă umană să fie supusă pontifului roman”. Papa Grigorie al VII-lea, care în anul 1063 a poruncit ca papa să fie numit părinte al părinţilor, extrage ceea ce urmează din Geneza 1:16 pentru a sprijini pretenţiile papale: „Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători pe întinsul cerului; luminătorul cel mare ca să stăpânească ziua şi luminătorul cel mic, ca să stăpânească noaptea; amândoi sunt mari, dar unul este mai mare. Pe „întinderea cerului”, care este biserica universală, «Dumnezeu a făcut doi mari luminători», adică a instituit două demnităţi, care sunt autoritatea pontificală şi puterea regală, dar cea care conduce ziua, adică cea spirituală, este mai mare; dar cea care conduce lucrurile trupeşti este mai mică; deoarece, aşa cum ((B309)) soarele se deosebeşte de lună, tot aşa şi papii se deosebesc de împăraţi”. Şi alţi papi au adoptat această interpretare, care a făcut mult pentru a întări ideea de supremaţie papală.

Sfântul Antoniu, arhiepiscopul Florenţei, după ce citează Psalmul 8:4-8, „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” etc. şi aplicându-l la Cristos, îl transferă la papa prin cuvintele următoare: „Şi fiindcă El ne-a părăsit, nemaifiind prezent în trup, a lăsat pe vicarul [înlocuitorul] Său pe pământ, adică pe suveranul pontif, care se numeşte papa, ceea ce înseamnă părintele părinţilor; aşa că aceste cuvinte pot fi în mod potrivit spuse despre papa. Deoarece papa, după cum a spus Hostiensis, este mai mare decât un om dar mai mic decât un înger, pentru că el este muritor; cu toate acestea, el este mai mare în autoritate şi în putere. Pentru că un înger nu poate consacra corpul şi sângele lui Cristos, nici absolvi sau lega, putere pe care papa o posedă în cel mai înalt grad; un înger nici nu poate rândui sau acorda indulgenţe. El este încoronat cu glorie şi onoare: gloria laudei, pentru că el este numit nu numai fericit, ci preafericit. Cine s-ar îndoi să-l numească fericit, pe cel pe care chiar vârful unei asemenea demnităţi mari l-a înălţat? El este încoronat cu onoarea veneraţiei, aşa încât credincioşii pot să-i sărute picioarele. O veneraţie mai mare nu poate exista. „Închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui” (Ps. 99:5). El este încoronat cu mărirea autorităţii, pentru că îi poate judeca pe toţi, dar nu poate fi judecat de nimeni — decât dacă se dovedeşte că s-a abătut de la credinţă [credinţa lui Anticrist, fireşte]. Astfel el este încoronat cu o triplă coroană de aur şi este pus „peste toate lucrările mâinilor sale”, pentru a dispune de toţi subordonaţii. El deschide cerul, trimite pe vinovaţi în iad, confirmă imperiile, reglementează întregul cler”.

Conciliul de la Lateran în prima lui sesiune i-a dat papei numele de „Prinţul Universului”, în a doua sesiune l-a numit „Preot şi Rege care trebuie să fie adorat de toţi oamenii şi care este foarte asemănător lui Dumnezeu”, iar în a cincea sesiune a atribuit lui Leon al X-lea profeţiile despre glorioasa domnie a lui Cristos, în aceste cuvinte: „Nu plânge, fiica ((B310)) Sionului, căci iată Leul din seminţia lui Iuda, rădăcina lui David; iată, Dumnezeu ţi-a ridicat un mântuitor”.

Din „Dicţionarul eclesiastic” al lui Ferraris, autoritate etalon romano-catolică, cităm următoarea prezentare condensată despre puterea papală, aşa cum este dată la cuvântul „papa”, art. 2:

„Papa este de o asemenea demnitate şi înălţime, încât el nu este doar om, ci, ca şi cum ar fi Dumnezeu şi vicarul [reprezentantul] lui Dumnezeu. . . . Astfel papa este încoronat cu triplă coroană, ca rege al cerului, al pământului şi al iadului. Ba mai mult, excelenţa şi puterea papei sunt nu numai în privinţa lucrurilor cerului, pământului şi infernului, ci el este şi mai presus de îngeri şi este superior acestora; astfel încât dacă ar fi cu putinţă ca îngerii să se abată de la credinţă sau să nutrească sentimente potrivnice acesteia, ei ar putea fi judecaţi şi excomunicaţi de papa. . . . El are atât de mare demnitate şi putere încât ocupă unul şi acelaşi tribunal cu Cristos; astfel încât tot ceea ce face el pare a ieşi din gura lui Dumnezeu. . . . Papa este ca Dumnezeu pe pământ, singurul prinţ al credincioşilor lui Cristos, cel mai mare împărat al tuturor împăraţilor, având deplinătatea puterii, căruia i s-a încredinţat guvernarea împărăţiei pământeşti şi cereşti”. El adaugă mai departe: „Papa are o atât de mare putere şi autoritate, încât poate modifica, declara sau interpreta legea divină”. „Papa poate uneori contracara legea divină prin limitare, explicare etc.”

Astfel, Anticrist nu numai că s-a străduit să stabilească Biserica în putere înainte de timpul Domnului, dar a fost şi destul de cutezător ca să încerce să „contracareze” şi să „modifice” legile divine pentru a se potrivi cu propriile sale planuri. Cât de clar a împlinit el astfel profeţia care cu peste o mie de ani înainte a declarat, el „se va gândi să schimbe timpurile şi legea”. Dan. 7:25.

Într-o bulă sau edict, Sixtus al V-lea declară:

„Autoritatea dată sfântului Petru şi succesorilor săi, prin nemăsurata putere a Împăratului veşnic, depăşeşte toate puterile împăraţilor şi prinţilor pământeşti. Ea dă sentinţă necontrolabilă asupra tuturor. Şi dacă află că vreunii dintre ((B311)) ei se împotrivesc poruncii lui Dumnezeu, se răzbună pe ei mai aspru, dându-i jos de pe tronurile lor, oricât de puternici ar fi ei, şi coborându-i până în părţile cele mai de jos ale pământului, ca slujitori ai râvnitorului Lucifer”.

O bulă a papei Pius al V-lea, intitulată „Osândirea şi excomunicarea Elisabetei, regina Angliei, şi a aderenţilor ei — cu adăugarea altor pedepse”, spune după cum urmează:

„Cel care domneşte în înălţimi, căruia I s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a încredinţat o biserică sfântă, catolică şi apostolică (în afara căreia nu există mântuire) unuia singur pe pământ, lui Petru, Prinţul apostolilor, şi succesorului lui Petru, episcopul Romei, pentru a fi guvernată în plinătatea puterii. Pe el singur l-a făcut prinţ peste toate popoarele şi împărăţiile, să smulgă, să distrugă, să risipească şi să nimicească, să zidească şi să sădească”.

Sfântul Bernard afirmă că „nimeni afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer, nici pe pământ”.

Papa Nicolae I spune că „împăratul Constantin i-a conferit papei numele Dumnezeu, care, de aceea, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Papa Inocenţiu al III-lea spune: „Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”; iar legea canonică, în comentariu, îl numeşte pe papa — „Domnul Dumnezeul nostru”.

Inocenţiu şi Iacobaţiu afirmă că „papa poate face aproape tot ce poate face Dumnezeu”, în timp ce Decius respinge cuvântul „aproape”, ca nefiind necesar. Iacobaţiu şi Durand susţin că „nimeni să nu îndrăznească să i se adreseze lui, mai mult decât lui Dumnezeu — Doamne, ce faci?” Iar Antonius a scris:

„Lui [papei] îi aparţine să rânduiască lucrurile care ţin de binele public şi să le înlăture pe acelea care împiedică acest scop, ca vicii, abuzuri care înstrăinează pe om de Dumnezeu. . . . Şi aceasta în conformitate cu Ieremia 1:10 [aici iarăşi atribuind lui Anticrist o profeţie care aparţine domniei Milenare a lui Cristos]: „Iată, astăzi te-am rânduit peste popoare şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să distrugi”, adică, în ceea ce priveşte viciile; iar în ceea ce priveşte virtuţile, „să ((B312)) zideşti şi să sădeşti”. . . . Cât despre puterea papei asupra celor din iad, care sunt simbolizaţi prin peştii mării (Ps. 8) — pentru că, după cum peştii sunt continuu agitaţi de valurile mării, tot aşa cei din purgatoriu sunt continuu apăsaţi de suferinţele pedepsei — Dumnezeu a supus papei şi peştii mării, adică pe cei din purgatoriu, ca să-i uşureze prin indulgenţe.

„Păgânii sunt supuşi papei, care conduce în lume în locul lui Cristos. Dar Cristos are deplină putere peste fiecare creatură. Papa este vicarul lui Cristos şi nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de el, după cum nimeni nu se poate sustrage legitim de la ascultare faţă de Dumnezeu. . . . Papa poate pedepsi popoarele păgâne şi barbare. . . . Şi chiar dacă păgânii nu pot fi pedepsiţi cu pedeapsa spirituală a excomunicării şi cu alte asemenea, ei pot fi totuşi pedepsiţi de biserică cu pedepse băneşti, iar de către prinţi şi cu pedepse trupeşti. . . . Biserica poate pedepsi, indirect, pe evrei cu pedepse spirituale, excomunicând prinţii creştini cărora evreii le sunt supuşi, dacă ei neglijează să-i pedepsească cu pedeapsă naturală atunci când fac ceva împotriva creştinilor. . . . Dacă convertirea unora ar fi dorită, ei pot fi obligaţi prin teroare şi lovituri, nu ca să primească de fapt credinţa, ci să nu pună nici o piedică credinţei printr-o voinţă încăpăţânată. Pentru convertirea necredincioşilor, trebuie imitată judecata lui Dumnezeu”.

Aici este o ilustraţie a modului în care eroarea în doctrină produce nedreptate. Oamenii pot fi repede conduşi spre orice formă de cruzime şi de asuprire, dacă mai întâi se pot convinge pe ei înşişi că prin exercitarea unor astfel de nelegiuiri ei sunt cu atât mai asemenea lui Dumnezeu — imitatori ai lui Dumnezeu. Este de mirare că oamenii sunt atât de buni şi de cumpătaţi cum îi găsim, cu toate ideile şi doctrinele îngrozitoare, false, privitoare la planul lui Dumnezeu pentru omenire, cu care Satan i-a orbit şi i-a amăgit prin fântâna papală a erorii, conducându-i pe o cale care se potriveşte cu natura lor decăzută. În continuare acelaşi scriitor adaugă:

((B313))

„Puterea papei este exercitată asupra ereticilor şi schismaticilor, indicaţi şi prin boi, pentru că ei se împotrivesc adevărului cu cornul mândriei. Dumnezeu i-a supus şi pe aceştia sub picioarele papei spre a fi pedepsiţi împătrit, şi anume cu excomunicarea, concedierea, privarea de bunuri materiale şi persecuţia militară. Dar trebuie luaţi ca eretici numai când refuză să-şi îndrepte învăţăturile lor dăunătoare şi sunt pregătiţi să le apere cu încăpăţânare. . . . Papa poate alege sau numi pe împărat. Împăratul este slujitorul [servul] papei în sensul că el este slujitorul lui Dumnezeu, al cărui loc este ocupat de papa, căci Dumnezeu a delegat pe împărat ca slujitor al papei. . . . Cred că se poate afirma ca adevăr faptul că papa, vicarul lui Cristos, are jurisdicţie universală asupra lucrurilor spirituale şi naturale din lumea întreagă, în locul Dumnezeului celui viu.

Următoarele declaraţii ale papilor, spicuite din „Acts and Monuments” („Fapte şi Monumente”) a lui Fox de către H. G. Guinness, un scriitor englez de seamă, merită un loc de frunte; şi putem fi de acord din inimă cu comentariul acestui scriitor asupra sistemului a cărui gură rosteşte asemenea declaraţii, când zice: „Dacă «oricine se înalţă va fi smerit», ce degradare poate corespunde unei asemenea înălţări de sine?”

„De aceea, văzând că o asemenea putere i-a fost dată lui Petru, iar prin Petru mie, ca succesor al său, cine este acela din lumea întreagă care să nu se supună decretelor mele, care am atâta putere în cer, în iad, pe pământ, asupra celor vii şi a celor morţi. . . . Plinătatea puterii mele este atât de mare, prin jurisdicţia cheii ce mi s-a dat, încât în timp ce toţi îmi sunt supuşi — da, chiar şi împăraţii trebuie să-mi supună mie actele lor executive — numai eu nu sunt supus nici unei creaturi, nu, nici chiar mie însumi; astfel maiestatea mea papală rămâne pururea întreagă, superioară tuturor oamenilor, de care toţi trebuie să asculte şi pe care s-o urmeze, pe care nimeni nu trebuie s-o judece sau s-o acuze de nici o crimă, nimeni n-o destituie, afară de mine însumi. Nimeni nu mă poate excomunica, da, chiar dacă am legături cu excomunicaţii, căci nici un canon nu mă leagă; nimeni nu trebuie să mă mintă, căci acela care mă minte este un eretic şi o persoană excomunicată. ((B314)) Astfel deci, se arată că măreţia preoţiei a început cu Melhisedec, i-a fost dat un caracter solemn în Aaron, a fost perfecţionată în Cristos, reprezentată în Petru, înălţată în jurisdicţie universală şi manifestată în papa. Astfel că prin această întâietate a preoţiei mele, toate lucrurile fiindu-mi supuse, pare să se dovedească bine în mine ceea ce s-a zis despre Cristos: «Toate le-ai supus sub picioarele Lui».

Şi, de asemenea, trebuie presupus că episcopul acestei biserici este întotdeauna bun şi sfânt. Da, chiar dacă ar cădea în omucidere sau adulter, ar putea păcătui, totuşi nu poate fi acuzat, ci mai degrabă scuzat prin crimele lui Samson, prin furturile evreilor etc. Tot pământul este dioceza mea şi eu sunt supraveghetorul tuturor oamenilor, având autoritatea Împăratului tuturor împăraţilor asupra supuşilor. Eu sunt totul în toţi şi mai presus de toţi, aşa încât Dumnezeu Însuşi şi cu mine, vicarul lui Dumnezeu, avem un singur consistoriu, eu sunt în stare să fac aproape tot ce poate face Dumnezeu. În toate lucrurile pe care le doresc, voinţa mea trebuie să fie luată ca raţiune, pentru că eu sunt capabil prin lege să dau dispense mai presus de lege, iar din rău să fac dreptate, corectând legile şi schimbându-le. Prin urmare, dacă se spune că lucrurile pe care le fac nu sunt făcute de om, ci de Dumnezeu — Ce mĂ puteŢi face decÂt Dumnezeu? Iarăşi, dacă prelaţii bisericii sunt numiţi şi socotiţi de Constantin drept Dumnezei, atunci eu, fiind deasupra tuturor prelaţilor, tuturor dumnezeilor. De aceea, nu-i de mirare dacă stă în puterea mea să schimb timpul şi timpurile, să schimb şi să desfiinţez legi, să dispun de toate lucrurile, chiar aşa, de principiile lui Cristos; căci, unde Cristos îi porunceşte lui Petru să-şi bage sabia în teacă şi-i îndeamnă pe ucenicii Săi să nu facă uz de nici o forţă exterioară pentru a se răzbuna, oare nu scriu eu, papa Nicolae, episcopilor din Franţa îndemnându-i să-şi scoată săbiile adevărate? … Şi, în timp ce Cristos a fost El Însuşi prezent la nunta din Cana Galileii, oare nu interzic eu, papa Martin, în distincţia mea, clerului spiritual să fie prezent la ospeţe de nuntă şi de asemenea să se căsătorească? Mai mult, unde Cristos porunceşte să împrumutăm fără speranţă de câştig, oare nu dau eu, papa Martin, dezlegare de această poruncă? Ce să mai spun despre ucideri, făcând să nu fie crimă sau omucidere a-i ucide pe cei excomunicaţi? La fel, împotriva legii ((B315)) naturii, ceva împotriva apostolilor şi de asemenea împotriva scrierilor apostolilor, eu pot da şi dau dezlegare; căci acolo unde ei în scrierile lor poruncesc ca un preot să fie destituit pentru păcatul desfrânării, eu, prin autoritatea lui Silvestru, modific rigoarea acelei constituţii, considerând că azi minţile şi trupurile oamenilor sunt mai slabe decât erau atunci. . . . Dacă doriţi să ascultaţi pe scurt numărul întreg al acestor cazuri care aparţin pe drept de dezlegarea mea papală, care se ridică la numărul de cinci zeci şi unu de puncte, în care nici un om nu se poate amesteca afară de mine singur, le voi expune. [Aici urmează lista.]

După ce am declarat îndeajuns cât de mare este puterea mea pe pământ, în cer şi în purgatoriu, şi care este plinătatea ei de a lega, a dezlega, a porunci, a permite, a alege, a confirma, a dispensa, a face şi a desface etc., acum voi vorbi puţin despre bogăţiile mele şi despre marile mele proprietăţi, pentru ca fiecare om să poată vedea bogăţia şi belşugul meu în toate — rente, dijme, tributuri; mătăsurile mele, mitrele de purpură, coroanele, aurul, argintul, perlele şi mărgăritarele, pământurile şi domeniile mele. Căci mie îmi aparţin mai întâi cetatea imperială Roma, palatul Lateran; regatul Siciliei este în proprietatea mea. Apula şi Capua sunt ale mele. De asemenea regatele Angliei şi Irlandei, nu-mi sunt, sau n-ar trebui oare să-mi fie tributare? La acestea adaug de asemenea, pe lângă alte provincii şi ţări, atât în Occident cât şi în Orient, de la miazănoapte la miazăzi, aceste domenii cu numele [aici urmează o listă lungă]. Ce să spun aici despre veniturile mele zilnice, despre pârga roadelor, anate, mantii papale, indulgenţe, bule, spovedanii, favoruri şi rescripte, testamente, dispense, privilegii, alegeri, venituri bisericeşti, case religioase şi altele asemenea, care se ridică la o sumă nu mică de bani? . . . din care se poate presupune în parte ce avantaj intră în vistieria mea. . . . Dar ce să mai zic despre Germania, unde toată lumea este dioceza mea, după cum spun canoniştii mei şi toţi oamenii trebuie să creadă. De aceea, după cum am început, tot aşa şi închei, poruncind, declarând şi spunând, ca necesitate pentru mântuire, se cere ca fiecare creatură umană să-mi fie supusă.”

În zilele noastre mulţi presupun că aceste lăudăroşenii ale papalităţii aparţin doar trecutului îndepărtat şi că în timpurile din urmă s-a produs o mare schimbare în acest ((B316)) sistem; dar puţină reflecţie şi observaţie dovedesc că aceste sentimente ale papalităţii sunt încă neschimbate. Ar trebui să ne gândim, de asemenea, că pretenţia constantă a papalităţii este că doctrinele ei sunt neschimbătoare, că decretele papilor şi ale conciliilor sunt infailibile şi că aceste decrete, răsuflând blasfemie împotriva lui Dumnezeu şi persecuţii împotriva sfinţilor Săi, sunt încă ţinute ca sacre de către Biserica Romano-Catolică de astăzi. Schimbarea survenită în papalitate este doar pierderea puterii produsă de deşteptarea adusă de Reformă. Voinţa încă există, dar puterea de a face este micşorată prin înmulţirea cunoştinţei şi a libertăţii, în care Biblia a fost principalul factor. Anticrist este treptat „făcut fără putere” de către adevăratul Cristos — prin „suflarea gurii Sale” — Cuvântul Său. În curând strălucirea prezenţei lui Emanuel va nimici cu desăvârşire glorioasa falsificare şi va elibera complet lumea de lanţurile pretenţiilor şi erorilor ei înşelătoare.

Spre a ilustra pretenţiile din ultimul timp, observaţi faptul că actualul papă, când s-a urcat pe tronul papal, şi-a luat titlul de Leon al XIII-lea, şi puţin după aceea se iscălea „Leo de tribus Iuda”, adică „Leul din seminţia lui Iuda” — unul din titlurile adevăratului Cap. În pretenţii arogante el desigur nu este în urma celor care au ocupat aceeaşi funcţie în timpul veacurilor întunecate.

Ceea ce urmează, numită Adoraţia, este încă o parte din ceremonia legată de instalarea unui nou papă. Noul papă, înveşmântat în alb, împodobit cu multe nestemate strălucitoare şi purtând pantofi roşii cu cruci mari de aur ca şi catarame, este condus la altar unde îngenunchează. Atunci — „papa se ridică şi, purtându-şi mitra, este luat pe sus de către cardinali şi aşezat pe tronul-altar ca să stea acolo. Unul dintre episcopi îngenunchează şi începe imnul «Te Deum» [Te lăudăm, o Dumnezeule]. În acest timp cardinalii sărută picioarele, mâinile şi obrazul papei”. O monedă reprezentând această ceremonie, turnată în monetăria papei, poartă inscripţia „Pe cel pe care ei îl creează, îl adoră”.

((B317))

Cardinalul Manning, reprezentantul principal al papalităţii în Anglia, susţine şi atrage atenţia publicului asupra clauzei următoare din credinţa catolică:

„Declarăm, afirmăm, definim şi pronunţăm ca necesar pentru mântuire, ca orice fiinţă umană să fie supusă Pontifului roman”. Iar într-o cuvântare publicată, el îl prezintă pe papa care a zis: „Pretind că sunt Judecătorul Suprem şi Îndrumătorul conştiinţelor oamenilor; al ţăranului care lucrează pământul, al prinţului care şade pe tron, al familiei care trăieşte în umbra izolării şi al corpului de legiuitori care fac legi pentru împărăţii. Eu sunt singurul, ultimul şi Supremul Judecător a ceea ce este corect şi incorect”.

Desigur, observând exemplele moderne de „cuvântări deşarte, pline de mândrie” ale papalităţii, n-ar trebui să trecem cu vederea importantul decret al Conciliului Ecumenic ţinut la Roma în 1870 d. Cr., care declara infailibilitatea papei. Este adevărat, s-a pretins din când în când în trecut de către papi încrezuţi că sunt infailibili; iar episcopii şi prinţii dornici să le linguşească orgoliul i-au declarat virtual astfel, în declaraţia „Tu eşti un alt dumnezeu pe pământ ”; dar a rămas ca un conciliu papal din acest luminat secol al XIX-lea să informeze lumea, calm şi deliberat, cât este de mare acest „dumnezeu pe pământ” — că el este aproape la fel de perfect ca celălalt Dumnezeu, din cer; că el, ca şi celălalt, nu poate greşi; că în cuvintele sale ex catedra,

Votul conciliului a fost făcut la 13 iulie 1870 d. Cr., iar în 18 decretul a fost promulgat formal, cu ceremonie, la marea Catedrală Sf. Petru din Roma. Următoarea descriere a acestui eveniment, făcută de dr. J. Cummings din Londra, va fi citită cu interes. El zice:

„Papa avea un tron mare, ridicat în faţa ferestrei de răsărit a bisericii Sf. Petru, şi se înveşmântase într-o desăvârşită revărsare de pietre preţioase şi se înconjurase de cardinali, de patriarhi şi de episcopi în veşminte strălucitoare, pentru o scenă spectaculoasă, magnifică. Alesese ora timpurie a ((B318))

A sosit timpul

dimineţii şi fereastra dinspre răsărit — pentru ca soarele care răsărea să-şi arunce din plin razele strălucitoare asupra splendorii sale, şi prin aceasta, diamantele, rubinele şi smaraldele aşa să le refracte şi să le reflecte încât să pară că nu este un om, ci ceea ce-l proclama decretul, unul care avea toată slava lui Dumnezeu. . . . Papa se postase diminieaţa devreme la fereastra dinspre răsărit . . . dar soarele a refuzat . . . să strălucească. Zorile posomorâte au devenit tot mai întunecate. Slava orbitoare n-a putut fi produsă. Ochii îmbătrâniţi ai pretinsului Dumnezeu nu puteau vedea să citească la lumina zilei şi a trebuit să trimită după lumânări. Lumina lumânării i-a forţat nervii vederii prea mult şi a predat citirea unui cardinal. Cardinalul a început să citească în mijlocul unei întunecimi mereu crescânde, dar abia citise câteva rânduri când aşa o strălucire orbitoare de foc aprins şi aşa un bubuit a izbucnit din cerul negru ca smoala, cum nu mai fusese niciodată la Roma. Pe toţi i-a apucat groaza. Citirea a încetat. Un cardinal a sărit de pe scaun tremurând şi a exclamat: «Este vocea lui Dumnezeu care vorbeşte, tunetele de la Sinai»”.

Printre pretenţiile blasfematoare ale lui Anticrist trebuie amintite câteva dintre doctrinele lui, îndeosebi doctrina Liturghiei, despre care vom vorbi într-un volum următor. Trecând peste adorarea sfinţilor şi a Mariei, notăm câteva erori încă şi mai regretabile.

Infailibilitatea Bisericii a fost una din primele erori, şi ea a pregătit calea pentru altele. Aceasta a fost pretinsă înainte ca funcţia papei să fi fost recunoscută. A fost o greşeală foarte gravă, şi ea a închis calea spre corectarea erorilor când acestea au fost după aceea descoperite. A pus decretele conciliilor bisericii în afara oricărei contraziceri sau examinări, fie prin raţiune, fie prin Scriptură, şi a făcut din ignoranţa, slăbiciunile şi concepţiile greşite omeneşti standarde de credinţă, în locul Cuvântului lui Dumnezeu — Biblia; căci, odată ce s-a recunoscut că glasul conciliului bisericii era infailibil fiecare conciliu se simţea obligat să nu ia nici o decizie contrară ((B319)) conciliilor precedente; iar cei care făceau altfel erau pasibili de a fi respinşi. Astfel că o eroare odată afirmată nu putea fi negată, nici chiar nu se putea renunţa la ea, iar Biblia şi raţiunea au trebuit să fie interpretate şi contorsionate ca să se potrivească cu decretele infailibile ale oamenilor failibili. Nu este de mirare că s-a constatat că era nevoie de un teolog foarte priceput ca să interpreteze Scripturile aşa încât să le facă să fie în acord cu aşa-zisele decrete infailibile. Nu este de mirare nici că, pentru eficacitate, Anticrist —

A proscris Biblia. Istoria papalităţii arată clar că, în timp ce pretindea că respectă Biblia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, a ţinut-o pe ultimul plan, iar cuvintele lui Dumnezeu, ca nepotrivit să fie citit, şi primejdios pentru popor, pentru ca propriul său cuvânt infailibil să poată avea control deplin. Ea ştia prea bine că Biblia era primejdioasă pentru puterea sa şi o permanentă denunţare a pretenţiilor sale blasfematoare.

În zilele puterii papale, faptul de a poseda sau a citi Biblia de către popor era tratat ca o infracţiune. Arta tiparului şi reînsufleţirea generală a învăţării care a rezultat din ea, în jurul secolului al XVI-lea, au asigurat învierea Bibliei din mormântul limbilor moarte, în care Anticrist o ţinuse de multă vreme ascunsă, interzicând traducerea ei sub ameninţarea cu pedepse aspre. Şi când spiritul de trezire al independenţei a început s-o răspândească printre popor în limbile vorbite, arderea Bibliilor nu era un lucru neobişnuit; şi lungi şi răsunătoare au fost blestemele neîndurătoare ieşite de la Vatican împotriva păcătoşilor obraznici care au îndrăznit să traducă, să publice sau să citească Cuvântul lui Dumnezeu.

Când Wycliffe şi-a publicat traducerea, papa Grigorie a trimis o bulă Universităţii din Oxford, condamnând pe traducător ca fiind „căzut într-un fel de răutate detestabilă”. Traducerea lui Tyndale a fost de asemenea condamnată; iar când Luther şi-a publicat traducerea în germană, papa Leon al X-lea a emis o bulă împotriva lui. ((B320)) Cu toate acestea, lucrarea mergea înainte pe scară largă şi constant: Biblia trebuia să aibă o înviere deplină şi era hărăzită să-şi reverse lumina asupra oamenilor din orice neam şi de orice limbă. Biserica Romei a ajuns cu timpul să înţeleagă aceasta şi a hotărât ca atare să permită traducerea Scripturilor în limbile moderne, de către traducători catolici, însoţită de adnotări catolice. Acestea însă nu trebuiau date poporului, decât acolo unde era pericolul de a primi traduceri protestante. Traducerea Rhemish declară acest lucru.

Cele ce urmează arată caracterul unora dintre notele la traducerea Rhemish — care însă în anii din urmă a fost înlocuită cu traducerea Douay, foarte asemănătoare, dar cu note mai puţin tăioase. O notă la Matei 3 spune: „Ereticii pot fi pedepsiţi şi reprimaţi; şi pot şi trebuie, prin autoritate publică, fie spirituală fie laică, să fie pedepsiţi sau executaţi”. O notă la Galateni 1:8 spune: „Catolicii n-ar trebui să cruţe pe propriii lor părinţi, dacă aceştia sunt eretici”. La Evrei 5:7 nota spune: „Traducătorii Bibliei protestante ar trebui mutaţi în adâncurile iadului”. Iar la Apocalipsa 17:6 comentariul zice: „Dar sângele protestanţilor nu este numit sângele sfinţilor, cu nimic mai mult decât sângele hoţilor, al ucigaşilor şi al altor răufăcători, pentru vărsarea căruia, din ordinul justiţiei, nici o obşte nu va răspunde”.

Cele ce urmează sunt câteva din restricţiile care s-au impus când s-a constatat că citirea Bibliei nu putea fi cu totul împiedicată. A patra regulă din Index Expurga to ris spune:

„Dacă cineva va avea îndrăzneala să citească sau să posede Biblia fără permisiune scrisă, acela nu va primi iertare de păcate până ce nu va preda această Biblie trebnicului. Librarii care vor vinde vreunei persoane, sau în alt mod vor dispune de Biblii în limba populară, fără a avea o asemenea permisiune, vor pierde costul cărţilor . . . şi vor fi supuşi de către episcop şi la alte asemenea pedepse pe care acesta le va socoti potrivite, după gravitatea păcatului”.

((B321))

Conciliul din Trent, în sesiunea din 1546 d. Cr., a spus:

„Pentru a ţine în frâu minţile nemulţumite, conciliul decretează ca în materie de credinţă şi de morală, şi de orice priveşte menţinerea doctrinei creştine, nimeni să nu aibă îndrăzneala, încrezându-se în propria sa judecată, să interpreteze Scripturile sacre după cum le înţelege el, contrar celor ce au fost susţinute şi încă se mai susţin de către sfânta biserică mamă, care are dreptul să judece asupra sensului adevărat.”

Cităm din bula lui Pius al VII-lea, trimisă Primatului Poloniei la 29 iunie 1816 împotriva Societăţilor Biblice:

„Am fost cu adevărat şocaţi de acest şiretlic foarte abil prin care înseşi temeliile religiei sunt subminate; şi dată fiind marea importanţă a acestei chestiuni, după ce am discutat în conciliu cu venerabilii noştri fraţi, cardinali ai sfintei Biserici Romane, am deliberat cu grijă şi atenţie extremă asupra măsurilor potrivite care trebuie adoptate de către autoritatea noastră pontificală, pentru a remedia şi a desfiinţa pe cât este cu putinţă această molimă . . . De bunăvoie aţi arătat deja o arzătoare dorinţă de a depista şi a răsturna intrigile necuviincioase ale acestor inovatori; totuşi, în conformitate cu funcţia noastră, vă îndemnăm iarăşi şi iarăşi ca tot ceea ce puteţi realiza prin putere, da prin sfat sau îndeplini prin autoritate, să executaţi zilnic cu maximă seriozitate . . . Biblia tipărită de eretici trebuie pusă în rândul altor cărţi interzise, potrivit regulilor Indexului.”

Acelaşi papă, în anul 1819, a emis o bulă împotriva folosirii Scripturilor în şcolile din Irlanda. Cităm din ea următoarele:

„La urechile sfintei congregaţii a ajuns informaţia că aproape în toate părţile Irlandei au fost înfiinţate Şcoli Biblice, susţinute din fondurile heterodocşilor, în care persoanele fără experienţă de ambele sexe sunt împresurate cu otrava fatală a doctrinelor depravate. . . . Trebuie făcut orice efort posibil pentru a ţine la distanţă tineretul de aceste şcoli distructive. . . . Trudiţi cu toată puterea voastră pentru a feri tineretul ortodox de coruperea prin ele — un obiectiv care se va putea realiza cu uşurinţă, nădăjduiesc, prin înfiinţarea de şcoli catolice în toată dioceza voastră.”

((B322))

Avem aici o recunoaştere sinceră a scopului real al înfiinţării de şcoli parohiale catolice în Marea Britanie şi în America de Nord, adică pentru a-şi proteja domeniul. Anticrist n-are nici un alt scop în a oferi educaţie poporului de rând. Ignoranţa şi superstiţia sunt bastioanele papalităţii; şi secolele ei de putere, inclusiv ceea ce este cunoscut ca „veacurile întunecate”, dovedesc acest lucru. Educaţia clerului sub „restricţii” n-a fost neglijată; dar că nu s-a depus nici o străduinţă pentru educaţia poporului o dovedeşte puternic ignoranţa densă din toate vechile ţări catolice. Şcolile şi Biblia au fost dintotdeauna duşmanii insuportabili ai lui Anticrist şi n-au fost tolerate decât atunci când au devenit necesităţi — asupra cărora trebuie să fie aruncată o lumină falsă pentru păstrarea existenţei lui Anticrist.

Cităm dintr-o bulă a lui Leon al XII-lea, emisă în 1825 d. Cr. către clerul romano-catolic din Irlanda:

„Nu este un secret pentru voi, venerabili fraţi, că o anumită societate, vulgar numită Societatea Biblică, se întinde cu insolenţă în lumea întreagă. După ce a dispreţuit tradiţiile sfinţilor părinţi, şi în opoziţie cu decretul bine cunoscut al Conciliului din Trent, această societate şi-a adunat toate forţele şi-şi îndreaptă toate mijloacele spre un singur scop: spre traducerea, sau mai degrabă spre pervertirea Bibliei în limbile autohtone ale tuturor neamurilor.”

Chiar răposatul papă Pius al IX-lea şi-a exprimat îngrijorarea inimii în faţa triumfului pretutindeni al marelui duşman al lui Anticrist — Biblia. El a zis: „Blestemate fie aceste societăţi viclene şi înşelătoare, numite Societăţi Biblice, care vâră cu forţa Biblia în mâinile tineretului lipsit de experienţă.”

Este adevărat, s-a decretat la Conciliul Plenar Romano-Catolic din Baltimore, din 1886, că în şcolile catolice din Statele Unite va fi îngăduită o Biblie aprobată. Aceasta însă nu înseamnă nici o schimbare în sentimentul adevărat al lui Anticrist; este numai o altă lovitură a politicii sale ((B323)) prevăzătoare, din respect faţă de spiritul de libertate din această ţară, care nu poate suferi asemenea restricţii. Ei ştiau bine, totuşi, că libertatea era dorită şi nu Biblia; iar ancheta descoperă că acum, după doi ani, Biblia nu se găseşte în şcolile catolice de pe aici.

Doctrina nemuririi naturale, inerente a omului (că o existenţă umană odată începută nu poate înceta niciodată) a fost o altă eroare rodnică, împrumutată din filosofia greacă. Şi fiind admisă, a dus fireşte la concluzia că dacă existenţa trebuie să continue veşnic, atunci expresiile Bibliei cu privire la nimicirea în final a păcătoşilor cu voia, moartea a doua etc., trebuie interpretate în aşa fel încât să însemne contrariul a ceea ce spun, adică viaţă veşnică într-o anumită stare. Apoi a fost uşor să se decreteze că pentru cei răi trebuie să fie o viaţă de suferinţă; şi chinurile au fost adesea zugrăvite pe pereţii bisericilor precum şi prin cuvintele preoţilor şi călugărilor zeloşi. Această eroare s-a imprimat cu atât mai uşor asupra convertiţilor cu cât filosofii greci (atunci conducătorii lumii în materie de ştiinţă, religie şi filosofie — ale căror idei, după cum arată Iosefus, începuseră chiar să atingă iudaismul) susţinuseră şi învăţaseră de mult timp o pedeapsă în moarte pentru cei răi. Spre cinstea lor totuşi, să se remarce că ei n-au coborât niciodată până la blasfemiile oribile împotriva caracterului şi guvernării lui Dumnezeu, propovăduite lumii de către Anticrist. Apoi, trebuia să se fixeze un loc pentru acest chin şi să-l numească iad, şi să caute pasaje din Scripturi referitoare la şeol, hades şi gheena care descriu adevărata plată a păcatului — întâia şi a doua moarte — şi să le aplice cu îndemânare pe acestea şi pildele Domnului nostru şi simbolurile Apocalipsei, în aşa fel încât să se înşele pe ei înşişi şi să înşele lumea întreagă în privinţa acestui subiect, şi, mai întristător, să calomnieze şi să aducă hulă la adresa caracterului şi planului lui Dumnezeu, atotînţeleptul şi îndurătorul nostru Tată Ceresc.

((B324))

A fost introdus Purgatoriul, ca să aline şi să facă suportabilă această teribilă doză de doctrină, şi în plus să dea lui Anticrist o autoritate mai fermă asupra poporului. El pretindea că deţine cheile cerului şi ale iadului şi că are puterea să atenueze durerile din purgatoriu: nu numai pedeapsa adamică şi slăbiciunile moştenite prin ea, ci şi pedepsele pentru păcatele voite, intenţionate. Se poate uşor imagina ce mecanism de putere a dat aceasta asupra unui popor ignorant — în special când împăraţii şi oamenii importanţi ai pământului au recunoscut şi s-au închinat înaintea amăgitorului.

Au urmat liturghiile pentru morţi; bogaţii şi săracii, deopotrivă, au socotit de datoria lor să plătească, şi încă generos, pentru a le avea. Eficacitatea liturghiilor pentru atenuarea suferinţelor din purgatoriu se pretinde a fi atotputernică __ aşa încât nici Iehova, nici Cristos nu se puteau amesteca. Acestea au devenit un izvor de venituri mari pentru Anticrist, căci preoţii nu întârziau să reamintească muribunzilor, dacă aceştia erau bogaţi, că era potrivit a lăsa moşteniri generoase pentru propriile lor liturghii — ca nu cumva moştenitorii lor să neglijeze chestiunea. Şi într-adevăr, în cursul acestui an au apărut în ziarele romano-catolice preveniri de felul acesta, îndemnând să se cheltuiască mai puţini bani pentru florile de la înmormântare, ca să se poată cheltui mai mulţi pentru liturghiile pentru morţi.

S-au introdus indulgenţele, cu câtva timp înainte de „cruciade”; ştim că indulgenţele au fost oferite ca un dar pentru a asigura voluntari în aceste „cruciade” sau „războaie sfinte”. Prin edict papal, oricine voia să se angajeze în aceste războaie sfinte urma nu numai să fie iertat de păcatele trecute, dar şi merita să-i fie plătite păcatele viitoare şi astfel să fie asigurat împotriva anumitor suferinţe din purgatoriu. Romano-catolicii ne spun că aceste indulgenţe nu sunt intenţionate a fi nişte permise să se comită păcate, ci sunt răsplăţi pentru merit care compensează sau anulează un anumit număr de zile sau ani de chin în purgatoriu; astfel încât dacă păcatele unui om îl făceau pasibil de o mie de ani de suferinţă, iar el şi-a asigurat, o dată sau în ((B325)) momente diferite, indulgenţe pentru o mie de ani, fie prin bani, fie prin servicii făcute papalităţii, sau prin ispăşirile făcute, el va fi eliberat; dacă ar avea în creditul său indulgenţe de nouă sute de ani, el ar avea de îndurat o sută de ani de suferinţă; şi dacă s-ar socoti că indulgenţele depăşesc cu mult pedepsele lui, el ar fi probabil considerat un sfânt, cu influenţă specială în cer, către care să se facă rugăciuni şi care să fie adorat. Din această clasă Ludovic Cruciatul, rege al Franţei, ar fi un exemplu. El a fost canonizat, iar acum este adorat şi se fac rugăciuni către el sub numele de Sfântul Ludovic.

Este într-adevăr o diferenţă între această vedere asupra indulgenţelor şi o autorizaţie de a comite păcate; şi totuşi ea este foarte mică; deoarece papalitatea a fixat pentru diferite păcate obişnuite un anumit volum de suferinţă, şi nu numai păcatele din trecut puteau fi astfel compensate şi anulate, dar cei care aveau motiv să creadă că ar putea comite anumite păcate în viitor îşi puteau asigura dinainte merit pentru a le anula. Pe lângă aceasta, unele indulgenţe, numite „indulgenţe plenare” [complete, întregi], se înţelege desigur că acoperă toate păcatele, trecute şi viitoare.

Această practică chiar şi astăzi pare puţin verosimilă. Catolicii au anumite rugăciuni a căror repetare constituie o bază de indulgenţă pentru o perioadă limitată; şi multe rugăciuni adunate, pretind ei, îi va proteja de mânie multă vreme. Astfel, celor care zic „Ave, sfântă regină” li se acordă patruzeci de zile de indulgenţă, în timp ce pentru cei care zic „Litania binecuvântatei Fecioare” au o indulgenţă de două sute de zile; iar pentru cei care zic „Binecuvântată fie sfânta, neprihănita şi preacurata zămislire a Fecioarei Maria” se acordă o sută de ani de indulgenţă etc., etc. Se poate uşor imagina la ce corupţie a dus această doctrină blasfematoare în „veacurile mai întunecate”, când indulgenţele erau oferite nestingherit pe bani şi pentru servicii făcute în persecutarea necredincioşilor şi a ereticilor.

Pentru crimele comise în general de către cei bogaţi, care puteau plăti cu dărnicie, erau fixate pedepse enorme, în timp ((B326)) ce încălcările cele mai josnice ale dreptăţii, mai obişnuite la clasele mai sărace, erau cu uşurinţă scuzate. Astfel, căsătoria cu un verişor primar costa 5.000 de dolari, în timp ce uciderea soţiei sau a unui părinte costa numai 20 de dolari. Spanheim spune: „Instituţia Indulgenţei a fost pentru Biserica Romano-Catolică monetăria care fabrica bani, minele de aur pentru nepoţii depravaţi şi pentru copiii nelegitimi ai papilor, forţa războaielor papale, mijlocul de lichidare a datoriilor şi fântâna nesecată de lux pentru papi”.

Pentru a reglementa acest trafic a fost stabilită o scară gradată de pedepse pentru diferite păcate — atâtea zile sau ani în purgatoriu pentru fiecare, şi de asemenea a fost aranjată o scară de preţuri corespunzătoare, aşa încât cei care obţineau indulgenţă pentru o crimă sau un furt, o pruncucidere sau un adulter sau un jurământ fals, sau alte păcate, să poată fi taxaţi cu tarife diferite. Prin acest mijloc pedepsele erau anulate şi chinurile din purgatoriu erau îmblânzite sau sfârşite, după plăcerea agenţilor lui Anticrist. Nu ne putem mira că poporul a ajuns repede să înţeleagă că atâta păcat se plătea cu atâţia bani.

În aşa măsură a crescut nelegiuirea prin aceste indulgenţe, încât indignarea claselor mai bune ale societăţii a fost îmboldită la revoltă împotriva Bisericii. Ochii oamenilor au început să se deschidă şi au văzut clerul, de la cei mai înalţi demnitari ai bisericii până la categoriile cele mai joase ale persoanelor oficiale, afundat în nedreptate.

După cum cel mai întunecos ceas precede furtuna, tot aşa cel mai întunecos ceas, din punct de vedere moral, al domniei întunecoase a lui Anticrist a fost chiar înainte de începerea marii mişcări a Reformei. Atunci traficul deschis şi ruşinos cu indulgenţe a produs scârbă şi l-a făcut pe Luther şi pe alţi papişti zeloşi să pună sub semnul întrebării şi să examineze întregul sistem, atât în aspectul lui moral, cât şi mai târziu în aspectul lui doctrinar. În cele din urmă Luther a atins ideea adevărată — că papalitatea era într-adevăr Anticristul. Şi după ce a descoperit acest lucru, el a scos în evidenţă fără ((B327)) teamă unele din simbolurile Apocalipsei şi a arătat aplicarea şi împlinirea lor parţială în ierarhia papală.

Cu privire la aceasta cităm cele ce urmează, de sub pana binecunoscutului cleric Lyman Abbott. El spune:

„Printre alte condiţii pentru care indulgenţele erau acordate altădată mai mult decât acum a fost contribuţia în bani pentru biserică. Acest trafic şi-a atins apogeul la începutul secolului al XVI-lea, sub Leon al X-lea, care a pus în circulaţie indulgenţe pentru toţi cei care urmau să contribuie la ridicarea catedralei Sfântul Petru din Roma. Principalul său agent pentru vânzarea indulgenţelor în Germania a fost John Tetzel. Viciile notorii ale lui Tetzel n-au împiedicat alegerea lui ca purtătorul acestor iertări către alte suflete mai curate, şi nici o extravaganţă nu i se părea prea mare, ca să aducă bani în cuferele sale. El a declarat că crucea roşie, care-l însoţea peste tot unde mergea, avea o eficacitate tot atât de mare ca şi crucea lui Cristos — că nu exista păcat atât de mare încât el să nu-l poată ierta. «Indulgenţele mântuiesc nu numai pe cei vii, ci şi pe cei morţi. Chiar în momentul când banii zăngăne pe fundul cufărului, sufletul scapă din purgatoriu şi zboară liber spre cer.» Astfel erau unele din declaraţiile sale blasfematoare. A fost stabilită o scară de preţuri fixe. «Poligamia costă şase ducaţi; sacrilegiul şi mărturia mincinoasă nouă; omorul opt; vrăjitoria doi.» Acest trafic deschis şi neruşinat a fost cel care, mai mult ca orice, a dus la Reformă. Indulgenţele au continuat să fie acordate nu numai pentru fapte de cult, ci şi pentru contribuţii în bani în folosul bisericii; dar vânzarea publică şi deschisă a indulgenţelor este acum în cea mai mare parte îndepărtată din Biserica Romei”.

Un alt scriitor citează mai departe limbajul lui Tetzel, astfel:

„Apropiaţi-vă şi vă voi da scrisori corect pecetluite, prin care chiar şi păcatele pe care veţi dori să le comiteţi în viitor vă vor fi toate iertate. Nu există păcat atât de mare pe care indulgenţa să nu-l poată ierta. Plătiţi, plătiţi numai cu dărnicie şi veţi fi iertaţi. Voi preoţi, voi nobili, voi negustori, voi soţii, voi fete, voi tineri, ascultaţi la părinţii şi prietenii voştri plecaţi, care strigă către voi din abisul fără fund: «Îndurăm chinuri groaznice, o ((B328)) mică milostenie ne-ar scăpa. Voi o puteţi face. Oare n-o veţi face?» Cu zece groşi vă puteţi elibera părintele din purgatoriu. Domnul Dumnezeul nostru nu mai are de-a face cu noi ca Dumnezeu — El a dat toată puterea papei”.

Ceea ce urmează ne-a fost transmis ca model de formular folosit de Tetzel — completat cu numele cumpărătorului, păcatele sale etc.:

„Domnul nostru Isus Cristos să aibă milă de tine . . . şi să te ierte prin meritul preasfintelor Sale suferinţe. În virtutea puterii apostolice încredinţate mie, eu te iert de toate . . . excesele, păcatele şi crimele pe care le-ai fi putut comite, oricât de mari şi enorme ar fi ele, şi de orice fel. . . . Te scutesc de durerile pe care ar fi trebuit să le înduri în purgatoriu. . . . Te restabilesc la nevinovăţia şi curăţenia botezului tău, aşa încât, în clipa morţii, porţile locului de chin să fie închise în faţa ta, iar porţile paradisului să-ţi fie deschise. Şi dacă vei trăi încă mult timp, acest har să continue neschimbat până la timpul sfârşitului tău. În numele Tatălui al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin. Fratele John Tetzel, comisar, a semnat aceasta cu propria sa mână. …….. .”

În privinţa prezentului imediat nu ne putem pronunţa, dar ştim că doar acum câţiva ani continuau să se vândă indulgenţe tipărite cu preţurile fixate, la mese în unele dintre marile biserici romano-catolice din Mexic şi Cuba.

„I s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască” — „Va nimici pe sfinţii Celui Prea înalt”

Oare împărăţia papală falsă a deţinut şi a exercitat putere asupra adevăraţilor copii consacraţi ai lui Dumnezeu şi i-a biruit — „i-a asuprit”, printr-o lungă perioadă de opresiune sau zdrobire, după cum dă de înţeles textul ebraic? Răspundem, da; orice mijloc ce s-a putut imagina a fost folosit pentru a zdrobi însuşi spiritul adevăratului creştinism (Ioan 8:36; Gal. 5:1; 2 Cor. 3:17) şi a-l înlocui cu spiritul, doctrinele şi formele lui Anticrist. La început a ((B329)) fost nu atât un atac deschis împotriva credincioşilor, cât o asuprire lentă, persistentă, zdrobitoare, având de-a face mai ales cu învăţătorii împotrivitori şi epuizând răbdarea şi credinţa multora. Această tulburare şi nimicire persistentă este bine ilustrată prin instituirea spovedaniei, în care Anticrist nu numai că lua cunoştinţă de orice critică şi orice cuvânt de obiecţie împotriva acestui sistem, rostite la audierea celui care se spovedea, dar sub ameninţarea cu pedepse viitoare îl obliga să mărturisească şi să se căiască de orice gânduri sau fapte potrivnice. Şi acest lucru a fost curând atât de susţinut de puterea civilă încât a rosti vreun protest împotriva bisericii putea fi interpretat ca trădare împotriva puterii civile, care era susţinută de autoritatea papală.

În avântul iniţial al înălţării papale, oamenii în general erau cu numele membri ai bisericii, sau altfel erau păgâni; şi se aştepta de la toţi cei care mărturiseau pe Cristos să se conformeze obiceiurilor şi reglementărilor ierarhiei care se autoînălţa treptat. Eroarea, întotdeauna mai populară decât adevărul, când a fost înălţată la influenţă şi putere, a vânat, a exilat şi a făcut ca adevărul, precum şi toţi cei care-l susţineau să aibă o proastă reputaţie. Acesta a fost timpul când, după cum este ilustrat în Apocalipsa, adevărata Biserică (femeia) a fugit în pustie — în singurătate (Apoc. 12:6) — exilată din pricina credincioşiei sale faţă de adevăr şi faţă de adevăratul Domn şi Cap al Bisericii. În acest timp, când apostaţii erau înălţaţi ca prinţi, sfinţii adevăraţi, umili, trăiau experienţa a ceea ce Domnul îi avertizase, şi toţi cei care vor trăi evlavios (în prezent) să se aştepte la persecuţii. Soacra era împotriva nurorii, tatăl împotriva fiului, fratele împotriva fratelui, iar duşmanii omului adesea erau într-adevăr cei din casa lui. S-ar putea concepe ceva mai potrivit pentru a-i epuiza sau nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt, decât un astfel de mod în care s-a persistat timp de secole?

((B330))

Pentru a ne putea face o idee despre caracterul feroce şi necruţător al acestei persecuţii trebuie să mergem iarăşi la paginile istoriei.

Persecuţiile creştinilor sub Roma păgână nu sunt vrednice să fie comparate cu cele de sub Roma papală, fiind mai rare, mai restrânse ca proporţii şi mult mai puţin aspre. Se declară, pe autoritatea creştinilor timpurii, că majoritatea magistraţilor romani care exercitau în provincii autoritatea împăratului sau a senatului, şi în a căror mâini se afla puterea vieţii şi a morţii, se purtau ca nişte oameni cu maniere rafinate şi cu educaţie liberală, care respectau regulile justiţiei. Adesea ei refuzau odioasa sarcină a persecuţiei, respingeau cu dispreţ acuzaţiile împotriva creştinilor (cum au încercat să facă Pilat şi Irod în cazul Domnului nostru — Luca 23:14-16, 20, 22; Mat. 27:24), sau sugerau creştinilor acuzaţi vreun mijloc legal de scăpare. Când era posibil îşi foloseau puterea pentru uşurarea creştinilor mult mai adesea decât pentru asuprirea lor; iar tribunalele păgâne erau adesea refugiul lor cel mai sigur împotriva acuzatorilor lor evrei.* Cruda persecuţie sub groaznicul tiran Nero, care a ars pe unii creştini pentru a îndepărta de la el suspiciunile publice, formează una din paginile cele mai întunecate ale istoriei Romei păgâne, dar victimele lui au fost comparativ puţine. În general victimele persecuţiilor păgâne n-au fost comunităţi, ci persoane importante. Chiar şi aceste persecuţii împotriva reprezentanţilor de frunte nu erau atât de mult o hotărâre de împotrivire fixă şi persistentă din partea guvernului, cât rezultatul unei vociferări populare de necontrolat, stârnită de superstiţie, care stăpânitorilor le părea că trebuia să fie satisfăcută în interesul păcii şi ordinii. Câteva exemple grăitoare în acest sens se găsesc în cariera apostolului Pavel,


*Gibbon, Vol. II, pag. 31-33


((B331))

precum şi a altor apostoli. Vezi Fapt. 19:35-41; 25:24-27; 26:2, 3, 28. Chiar şi persecuţiile mai generale de sub împăraţii romani au durat doar perioade scurte, cu excepţia celei de sub Diocleţian, care a continuat cu asprime variată timp de zece ani. Între aceste persecuţii au fost adesea lungi perioade de pace şi linişte. Sub împăraţi, deşi foarte hărţuită, creştinătatea n-a fost nimicită, ci, după cum am văzut, a prosperat mult.

Cât de diferite au fost persecuţiile papalităţii, care a pus mâna nu numai pe împotrivitorii proeminenţi, ci pe toţi, şi ale cărei persecuţii au durat nu câteva luni, ci neîncetat! Ceea ce sub împăraţii păgâni fusese doar o furie sau o nebunie trecătoare, sub papi s-a redus la un sistem obişnuit, animat de fanatism religios şi de ambiţie intrigantă — şi inspirat de un zel, o energie şi o cruzime satanică, fără egal în analele istoriei. Biserica apostată a pus deoparte sabia spiritului, şi înşfăcând braţul imperiului şi-a îndreptat armele trupeşti cu o furie neînduplecată împotriva fiecărui împotrivitor mai slab care stătea în calea ambiţiei ei, în timp ce a curtat, a linguşit şi a amăgit pe cei în autoritate până când le-a câştigat încrederea şi le-a uzurpat locul şi puterea.

Atât păgânismul cât şi erezia au devenit atunci subiecte de persecuţie — în special cea din urmă. Aşa-zisul cler creştin, spune Edgar, „a aplicat greşit legile teocraţiei iudaice şi deciziile din analele iudaice în scopul necreştinesc şi josnic de a deştepta demonul persecuţiei împotriva rămăşiţelor în descompunere ale superstiţiei [păgâne] greacă şi romană. . . . Ei au dizolvat vechea structură a politeismului şi i-au transferat veniturile în folosul bisericii, statului şi armatei. . . . Păgânismul a fost scos afară de pe teritoriul roman. . . . Constrângerea în general a luat locul convingerii şi teroarea locul evangheliei. Te ruşinezi citind despre Symmachus şi Libanius, doi oratori păgâni, care pledau pentru raţiune şi convingere în propagarea religiei, în timp ce un Theodosius ((B332)) şi un Ambrosius, un împărat creştin şi un episcop creştin, îndeamnă la violenţă şi constrângere”.

După ajungerea lui Constantin la suveranitatea Romei, el a fost înclinat să tolereze toate religiile, după cum se arată prin celebrul edict din Milano, care acorda libertate religioasă fiecărui individ din Imperiul Roman. O asemenea măsură trebuia să fi fost aclamată cu bucurie de biserica creştină, care tânjise atât de mult după libertate sub persecuţiile anterioare; dar nu s-a întâmplat aşa. Adevăratul spirit al creştinismului se depărtase, iar acum ambiţia bisericii era să se înalţe cât mai repede posibil, zdrobind orice scânteie de libertate şi supunându-şi toate lucrurile. Drept care, Gibbon spune:* „Slujbaşii lui bisericeşti [ai lui Constantin] au reuşit curând să reducă obiectivitatea magistratului şi să trezească zelul prozelitului . . . şi din clipa când a adunat trei sute de episcopi între zidurile palatului său, el a stins speranţa de pace şi de toleranţă”. Împăratul a fost convins acolo să declare că cei care se împotriveau judecăţii acestui corp clerical în chestiuni de credinţă să se pregătească de exil imediat. Iar hotărârile lor au fost declarate ca fiind de autoritate divină. Acest spirit de intoleranţă s-a copt curând în amare şi neîndurătoare persecuţii. Constantin a promulgat două legi penale împotriva ereziei, iar exemplul lui a fost urmat de împăraţii care i-au urmat: Valentinian, Graţian, Theodosius, Arcadius şi Honorius. Theodosius a publicat cincisprezece, Arcadius douăsprezece şi Honorius nu mai puţin de optsprezece legi de felul acesta. Acestea sunt consemnate în Codicele Theodosian şi în cel Justinian, spre ruşinea autorilor lor preoţeşti şi imperiali.


*Vol. II, pag. 236


Ceea ce-i plăcea lui Anticrist să numească erezie (din care mult era adevăr şi dreptate, străduindu-se să menţină ((B333)) teren) era clasat ca ceva mai rău decât necredinţa, şi ambele au avut împotrivire din partea regilor, împăraţilor şi teologilor, şi ambele au fost persecutate de Inchiziţie, dar în special erezia. Când, pe la începutul secolului al XIII-lea, s-a produs o renaştere a învăţăturii şi când oamenii au început să se trezească din somnul şi din visurile neplăcute ale „veacurilor întunecate”, cei din a căror minte nu fusese în întregime stârpit adevărul au fost stimulaţi şi stindardul adevărului a fost ridicat împotriva erorilor mai mari ale lui Anticrist. Atunci spiritul prigonitor al lui Anticrist a fost stârnit la acţiune furioasă pentru a zdrobi împotrivirea.

Regii şi prinţii care tremurau pentru siguranţa coroanelor lor, dacă îşi atrăgeau în vreo măsură nemulţumirea papei, şi ale căror domenii puteau fi puse sub o interdicţie de temut dacă ei sau poporul lor refuza să dea ascultare absolută poruncilor papei, erau puşi să jure că vor extermina erezia şi erau preveniţi să-şi cureţe provinciile de perversitatea eretică, sub pedeapsa de a li se smulge cu forţa domeniile; iar nobilii care neglijau să sprijine lucrarea de persecutare îşi pierdeau proprietăţile. De aceea regii şi prinţii nu întârziau în eforturile lor de a se supune mandatelor papalităţii, iar baronii şi slujitorii acestora erau în slujba lor, ca să ajute în lucrarea de nimicire.

Chiar înainte de această deşteptare, deja în anul 630 d. Cr., Conciliul din Toledo a obligat pe regele Spaniei, la urcarea sa pe tron, să jure că nu va tolera nici un supus eretic pe domeniile spaniole; şi s-a declarat că suveranul care va călca asemenea jurământ va „fi blestemat în ochii veşnicului Dumnezeu şi va deveni combustibil pentru focul veşnic”. Dar teribila însemnătate a unor asemenea pretenţii s-a înţeles mult mai bine când a început deşteptarea şi când Anticrist a atins culmea puterii sale.

((B334))

Conciliul din Oxford, în 1160, a dat un grup de valdenzi, care emigraseră din Gasconia în Anglia, pe mâna puterii laice pentru a fi pedepsiţi. În consecinţă, regele Henric al II-lea a poruncit ca aceştia, bărbaţi şi femei, să fie biciuiţi în public, însemnaţi pe obraz cu fierul roşu şi alungaţi din oraş pe jumătate goi în toiul iernii; şi nimănui nu i-a fost îngăduit să le arate milă sau să le acorde nici cea mai mică favoare.

Împăratul Frederic al Germaniei, în 1224 d. Cr., a condamnat pe ereticii de orice categorie să fie arşi de vii, să li se confişte proprietatea, iar urmaşii lor, dacă nu deveneau persecutori, să fie dezonoraţi. Ludovic, regele Franţei, a publicat în 1228 d. Cr. legi pentru stârpirea ereziei şi a impus executarea lor. El a obligat pe Raymond, conte de Toulouse, să întreprindă nimicirea ereziei de pe domeniul său, fără să cruţe pe prieten sau pe vasal.

De la cele mai timpurii uzurpări de putere care treptat s-au dezvoltat în sistemul papal, s-a opus rezistenţă; dar au opus rezistenţă numai un număr mic de credincioşi, a căror influenţă făcea puţină impresie asupra valului copleşitor al deşertăciunii lumeşti ce s-a năpustit asupra bisericii. Treptat, pe măsură ce au observat eroarea, unii s-au retras în linişte din marea apostazie, pentru a se închina lui Dumnezeu după cum le dicta conştiinţa, chiar cu riscul persecuţiei. Însemnaţi printre aceştia au fost unii numiţi mai târziu valdenzii, albigenzii, wycliffiţii şi hughenoţii. Aceştia, cu toate că erau cunoscuţi sub mai multe nume, au avut, după cât putem noi judeca, o origine şi o credinţă comună. „Valdenzianismul”, zice Rainerous (3. 4), faimosul inchizitor din secolul al XIII-lea, „este cea mai veche erezie; ea exista, după unii, de pe timpul lui Silvestru [papa], iar după alţii din zilele apostolilor”. Silvestru era papă când Constantin era împărat şi când acesta a recunoscut creştinismul; şi astfel vedem că de la început adevărul n-a fost fără aderenţi, care, deşi umili şi ((B335)) nepopulari, s-au împotrivit cu hotărâre papalităţii şi doctrinelor papale ale purgatoriului, închinării la icoane, invocării sfinţilor, adorării Fecioarei Maria, rugăciunilor pentru morţi, transsubstanţierii, celibatului clerului, indulgenţelor, liturghiei etc., şi au dezaprobat pelerinajele, sărbătorile, arderea de tămâie, înmormântarea sacră, folosirea apei sfinţite, veşmintele preoţeşti, monahismul etc., şi au susţinut că trebuie primită învăţătura Sfintelor Scripturi, în opoziţie cu tradiţiile şi pretenţiile Bisericii Romei. Ei îl priveau pe papa drept capul tuturor erorilor şi pretindeau că iertarea păcatelor se obţine numai prin meritele Domnului nostru Isus.

Credinţa şi faptele acestor oameni au fost un sprijin pentru reformă şi un protest împotriva erorii cu mult timp înainte de zilele lui Luther; iar ei şi alţi împotrivitori ai catolicismului au fost vânaţi, urâţi şi persecutaţi cu furie nemiloasă de către emisarii papali. Valdenzii şi albigenzii au fost cele mai numeroase grupuri de protestanţi împotriva papalităţii; şi când a sosit deşteptarea literară din secolul al XIII-lea, mai cu seamă de la ei a strălucit adevărul, chiar dacă Wycliffe, Huss, Luther şi alţii l-au reflectat şi l-au intensificat în exprimare. Şi învăţăturile lor, susţinute prin simplitate şi moralitate, au strălucit mai intens în contrast cu mândria pompoasă şi cu imoralităţile flagrante ale papalităţii pe atunci înălţate.

S-a întâmplat atunci că papii, conciliile, teologii, regii, cruciaţii şi inchizitorii şi-au unit puterile diavoleşti pentru a extermina orice împotrivitor şi a stinge şi cele mai slabe raze ale luminii care apărea. Papa Inocenţiu al III-lea a trimis mai întâi misionari în districtele unde doctrinele albigenzilor câştigaseră teren, pentru a propovădui catolicismul, a face minuni etc.; dar aflând că aceste metode erau inutile, el a declarat o cruciadă împotriva lor şi a oferit tuturor celor ce se vor angaja în ea iertarea ((B336)) tuturor păcatelor şi un paşaport imediat spre cer, fără să treacă prin purgatoriu. Plini de credinţă în puterea papei de a le acorda răsplăţile făgăduite, cinci sute de mii de oameni — francezi, germani şi italieni — s-au adunat în jurul steagului crucii pentru apărarea catolicismului şi stingerea „ereziei”. Apoi au urmat o serie de bătălii şi de asedii întinzându-se pe o perioadă de douăzeci de ani. Cetatea Beziers a fost asaltată şi luată în 1209, iar cetăţenii, fără a ţine seama de vârstă sau sex, au pierit de sabie în număr de 60.000, după cum raportează câţiva istorici. Sângele celor care s-au refugiat în biserici şi care au fost ucişi acolo de către sfinţii cruciaţi uda altarele şi curgea pe străzi.

Lavaur a fost asediat în 1211. Guvernatorul a fost atârnat într-o spânzurătoare, iar soţia lui aruncată într-o fântână şi zdrobită cu pietre. Cetăţenii au fost ucişi fără deosebire, 400 fiind arşi de vii. Înfloritorul ţinut al Languedocului a fost devastat, cetăţile arse, iar locuitorii trecuţi prin foc şi sabie. Se estimează că o sută de mii de albigenzi au căzut într-o singură zi; trupurile lor au fost puse grămadă şi arse.

Toată această dezlănţuire de sânge şi ticăloşie a fost făcută în numele religiei; în mod pretins pentru gloria lui Dumnezeu şi pentru onoarea bisericii, dar în realitate pentru a susţine pe Anticrist, care şedea în templul lui Dumnezeu [biserica], arătându-se că este un dumnezeu — unul puternic — capabil să cucerească şi să-şi distrugă duşmanii. Clerul a mulţumit lui Dumnezeu pentru lucrarea de distrugere, şi a fost compus şi cântat un imn de laudă lui Dumnezeu pentru glorioasa victorie de la Lavaur. Groaznicul măcel de la Beziers a fost considerat ca o „vizibilă judecată a cerului” împotriva ereziei albigenzianismului. Cruciaţii au participat la înalta liturghie de dimineaţă şi au continuat toată ziua să pustiască ţinutul Languedocului şi să-i asasineze locuitorii.

((B337))

Să ne amintim însă că aceste cruciade deschise împotriva albigenzilor şi valdenzilor au fost întreprinse numai din cauză că aşa-zisa „erezie” câştigase o influenţă puternică asupra unor mari părţi din aceste comunităţi. Ar fi o mare greşeală să se presupună că cruciadele au fost singurele persecuţii; zdrobirea tăcută, neîntreruptă a indivizilor, în total numărându-se cu miile, peste tot în vastul domeniu al papalităţii, mergea constant înainte — nimicindu-i pe sfinţii Celui Prea Înalt.

Carol al V-lea, împărat al Germaniei şi rege al Spaniei şi al Ţărilor de Jos, a persecutat pe prietenii Reformei din toate întinsele sale domenii. Sprijinit de Dieta din Worms, el a exilat pe Luther, pe urmaşii săi şi scrierile sale, şi a condamnat pe toţi cei care-l ajutau pe Luther sau îi citeau cărţile, la confiscarea proprietăţii, la izgonirea din imperiu şi la pedeapsa pentru înaltă trădare. În Ţările de Jos oamenii care-l urmau pe Luther trebuia să fie decapitaţi iar femeile îngropate de vii, sau dacă erau încăpăţânate, să fie încredinţate flăcărilor. Deşi această lege generală a fost suspendată, lucrarea morţii sub toate formele ei odioase a continuat. Ducele de Alva se mândrea cu executarea a 18.000 de protestanţi în şase săptămâni. Paolo evaluează la 50.000 numărul celor executaţi în Ţările de Jos din pricina credinţei lor, iar Grotius ne dă lista de 100.000 a martirilor belgieni. Cu ultima sa suflare, Carol l-a îndemnat pe fiul său, Filip al II-lea, să completeze lucrarea de persecutare şi de exterminare a ereziei începută de el — sfat pe care Filip n-a întârziat să-l urmeze. El a stimulat cu furie spiritul persecuţiei, dând pe protestanţi flăcărilor, fără deosebire sau milă.

Francisc şi Henric, regi ai Franţei, au urmat exemplul lui Carol şi al lui Filip în zelul lor pentru catolicism şi pentru exterminarea ereziei. Masacrele de la Merindol, Orange şi Paris sunt ilustraţii convingătoare ale zelului lor pentru ((B338)) cauza lui Anticrist. Masacrul de la Merindol, plănuit de regele Franţei şi aprobat de parlamentul francez, a fost încredinţat spre executare preşedintelui Oppeda. Preşedintele a fost însărcinat să masacreze populaţia, să ardă oraşele şi să dărâme castelele valdenzilor, dintre care mulţi locuiau în partea aceea. Istoricii romano-catolici admit că în acord cu această însărcinare au fost masacraţi mii de oameni, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, douăzeci şi patru de oraşe au fost ruinate, iar ţara a fost lăsată pustie şi devastată. Bărbaţi, femei şi copii au fugit în păduri şi în munţi pentru a scăpa, şi au fost urmăriţi şi trecuţi prin ascuţişul săbiei. Mulţi dintre cei care au rămas în oraşe au avut aceeaşi soartă, sau una şi mai rea. Cinci sute de femei au fost aruncate într-un hambar căruia i s-a dat foc, şi când vreuna sărea pe fereastră era întâmpinată de vârfurile suliţelor. Femeile erau violate iar copiii ucişi sub privirile părinţilor, care erau neputincioşi în a-i proteja. Unele au fost aruncate în prăpăstii, iar altele au fost târâte goale pe străzi.

Masacrul de la Orange, din 1562 d. Cr., a avut un caracter asemănător celui din Merindol şi este descris cu precizie de istoricii catolici. Oastea italiană trimisă de papa Pius al IV-lea avea ordin să ucidă bărbaţi, femei şi copii; şi ordinul a fost executat cu înspăimântătoare cruzime. Ereticii fără apărare au fost ucişi cu sabia, împinşi de pe stânci, aruncaţi în ascuţişuri de cosoare şi pumnale, spânzuraţi, fripţi la foc mic şi expuşi ruşinii şi torturii de toate felurile.

Masacrul de la Paris, din ziua Sfântului Bartolomeu, 24 august 1572, a fost tot atât de crud, dar a depăşit în întindere masacrele de la Merindol şi Orange. Şi acesta a fost descris amănunţit de către scriitorii catolici, dintre care unul, Thuanus, îl înfierează drept „o cruzime feroce, fără pereche în toată antichitatea”. La 23 august, la miezul nopţii sunetul clopotului de alarmă a dat semnalul ((B339)) pentru distrugere şi groaznicele scene de la Merindol şi Orange au început să se repete împotriva nesuferiţilor hughenoţi. Carnavalul morţii a durat şapte zile; cetatea era inundată de sânge uman; curtea a fost umplută de cei ucişi la care regele şi regina se uitau cu extremă satisfacţie. Corpul amiralului Coligny a fost târât pe străzi, iar fluviul Sena a fost acoperit de cadavre plutitoare. Relatările despre numărul celor ucişi variază între 5.000 şi 10.000. Lucrarea de nimicire n-a fost limitată numai la Paris, ci s-a extins foarte mult în toată naţiunea franceză. Cu o zi înainte, mesageri speciali au fost trimişi să ducă în toate părţile ordinul pentru masacrarea generală a hughenoţilor. Aceleaşi scene s-au desfăşurat prin urmare în aproape toate provinciile, şi estimările numărului celor ucişi variază între 25.000 şi 70.000.

Anticrist găsea o extremă satisfacţie în aceste groaznice scene de măcel. Papa şi curtea lui jubilau la victoria catolicismului asupra valdenzianismului la Merindol, iar ticălosul Oppeda a fost numit „apărătorul credinţei şi eroul creştinismului”. Regele Franţei a mers la liturghie şi a adus lui Dumnezeu mulţumiri solemne pentru victoria asupra hughenoţilor la Paris şi pentru masacrarea lor. Acest măcel, aprobat de regele Franţei, de parlament şi de supuşii romano-catolici, a avut loc probabil la instigarea directă a papei şi a ierarhiei papale. Faptul că a fost foarte aprobat, cel puţin, este evident din aceea că la curtea papală ştirea a fost primită cu mare bucurie. Papa Grigorie al XIII-lea a mers în mare procesiune la biserica Sfântul Ludovic să aducă mulţumiri lui Dumnezeu pentru această victorie însemnată. El a proclamat numaidecât un jubileu şi a trimis un nunţiu la curtea franceză, care în numele papei a lăudat „faptele vitejeşti atât de îndelungat plănuite şi atât de fericit executate pentru binele religiei”. Regele a bătut o medalie în amintirea masacrului, purtând ((B340)) inscripţia: „Pietas Excitavit Justitiam” — Evlavia Provoacă Dreptate.

Medalii comemorative ale evenimentului au fost de asemenea bătute în monetăria papală din ordinul papei. Una dintre acestea este acum expusă în Memorial Hall din Filadelfia, Pennsylvania. Faţa ei prezintă o figură în relief a papei şi inscripţia prescurtată: „Gregorius XIII, Pontifex Maximus Anno 1”, primul an al pontificatului său, adică 1572 d. Cr. Pe reversul acestei medalii se află reprezentarea unui înger nimicitor ţinând în mâna stângă o cruce, iar în mâna dreaptă o sabie, înaintea căruia este reprezentat un grup de hughenoţi, bărbaţi, femei şi copii, căzuţi la pământ şi fugind, ale căror feţe şi figuri exprimă groază şi disperare. Sub aceasta se găsesc cuvintele: „Ugonottorum Strages 1572”, ceea ce înseamnă „Măcelul hughenoţilor, 1572”.

Un tablou al masacrului Sfântului Bartolomeu a fost expus la Vatican. El avea în partea de sus un sul, pe care erau scrise în limba latină cuvintele care înseamnă: „Pontiful aprobă soarta lui Coligny”. Coligny era un conducător important al hughenoţilor şi unul din primii care au căzut. După ce a fost ucis, capul i-a fost tăiat şi a fost trimis reginei (care a pus să fie îmbălsămat şi trimis la Roma ca trofeu), în timp ce corpul i-a fost târât de către populaţie pe străzile Parisului. La scurtă vreme regele a fost apucat de fiori de remuşcare din care nu şi-a mai revenit niciodată. Este consemnat că el i-a spus medicului său de încredere: „Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar în minte şi trup sunt zgâlţâit ca de febră. Mi se pare în tot momentul, fie că sunt treaz fie că dorm, că vin la mine trupuri mutilate, cu feţe oribile şi acoperite de sânge”. A murit în grea agonie, acoperit de sudoare cu sânge.

În 1641 Anticrist a proclamat un „război al religiei” în Irlanda şi a făcut apel la populaţie să masacreze pe protestanţi ((B341)) prin toate mijloacele care le stăteau în putere. Oamenii amăgiţi au ascultat porunca drept vocea lui Dumnezeu şi n-au întârziat să execute această însărcinare. Sângele protestanţilor a curs nestingherit în toată Irlanda, casele au fost prefăcute în cenuşă, oraşele şi satele au fost aproape nimicite. Unii au fost siliţi să-şi ucidă propriile rude, iar apoi să se sinucidă — ultimele cuvinte care le-au ajuns la urechi fiind asigurările preoţilor că agonia lor de moarte nu era decât începutul chinului veşnic. Mii de oameni au murit de frig şi de foame, în timp ce se străduiau să emigreze în alte ţări. În Cavan, drumul pe o lungime de aproape 20 kilometri era mânjit de urmele însângerate ale fugarilor răniţi; şaizeci de copii au fost abandonaţi în timpul fugii, de către părinţi vânaţi cu sălbăticie, şi a fost declarat că oricine le va da în vreun fel ajutor acestor micuţi să fie îngropat alături de ei. Şaptesprezece adulţi au fost îngropaţi de vii la Fermaugh şi şaptezeci şi doi la Kilkenny. Numai în provincia Ulster peste 154.000 de protestanţi au fost fie masacraţi, fie expulzaţi din Irlanda.

O’Niel, arhiepiscopul Irlandei, a numit acest lucru „un război pios şi legal”, iar papa (Urban al VIII-lea) a emis o bulă, datată cu luna mai 1643, acordând „deplină şi absolută iertare de toate păcatele” celor care luaseră parte la „ducerea la îndeplinire cu vitejie a ceea ce zăcea în ei, să stârpească şi să smulgă din rădăcini fermentul contagios al molimei eretice”.

Inchiziţia sau „Oficiul Sfânt”

Lui Dominic, spiritul conducător al acestei cruciade, i se atribuie cinstea de a fi născocit infernala Inchiziţie, deşi Benedict, care este zelos în a-i atribui Sfântului Dominic cinstea de a fi primul Inchizitor General, nu este sigur dacă ideea i-a venit mai întâi Papei Inocenţiu sau Sfântului Dominic. Ea a fost instituită de către Papa Inocenţiu al III-lea, la 1204 d. Cr.

((B342))

Sfântul Dominic era un monstru lipsit de orice sentiment de compasiune, care se pare că-şi găsea principala desfătare în scene de tortură şi de suferinţă. În timpul cruciadei împotriva albigenzilor, cu un crucifix în mână el a condus şi a încurajat pe sfinţii războinici la fapte de omor şi de nimicire. Inchiziţia sau Oficiul Sfânt este astăzi un tribunal în Biserica Romano-Catolică pentru descoperirea, reprimarea şi pedepsirea ereziei şi a altor insulte împotriva Bisericii Romei*. Dar în zilele lui Dominic, ea nu avea tribunal legal, nici instrumentele de tortură nu erau aduse la perfecţiunea demonstrată în zilele de mai târziu. Cu toate acestea, Dominic, fără asemenea maşinării, a găsit din abundenţă mijloace de tortură, ca: dislocarea încheieturilor, smulgerea nervilor, sfâşierea membrelor victimelor şi arderea pe rug a celor ale căror convingeri rămâneau neclintite prin folosirea altor proceduri şi care nu voiau să renunţe la credinţa şi libertăţile lor.


*The Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru), pag. 589


Cu împuternicirea din partea papei Inocenţiu, de a pedepsi cu confiscare, cu exil şi cu moarte pe ereticii care nu primeau evanghelia sa, Dominic a îndemnat magistratura civilă şi populaţia să masacreze pe ereticii valdenzi; şi o singură dată el a încredinţat flăcărilor o sută optzeci de albigenzi. Pentru o asemenea credincioşie în slujba lui Anticrist, el a fost canonizat ca sfânt şi astăzi romano-catolicii i se închină şi se roagă la el. Breviarul roman (ca un fel de carte de rugăciuni), referindu-se la Sf. Dominic, laudă „meritele şi învăţăturile lui care au luminat biserica, iscusinţa şi virtutea lui care au înfrânt pe ereticii din Tolossan, şi numeroasele lui minuni care au mers chiar până la a învia morţii”. Misalul roman (care cuprinde serviciul legat de distribuirea cinei Domnului) îi elogiază meritele şi se roagă pentru ajutor vremelnic prin mijlocirea lui. Astfel susţine şi cinsteşte încă Anticrist pe eroii săi credincioşi.

((B343))

Ar fi cu neputinţă a se reda în câteva cuvinte o concepţie adecvată despre ororile Inchiziţiei sau despre frica îngrozitoare pe care ea o inspira printre oameni. Cei ale căror laude la adresa lui Anticrist nu erau auzite, sau cei care îndrăzneau să-i critice metodele, erau suspectaţi de erezie şi astfel de persoane, fără prevenire sau corectare, erau pasibile de întemniţare într-o carceră subterană pe durată nelimitată, până la un timp convenabil pentru judecată — adeseori atât acuzatorul cât şi acuzaţia nefiindu-le cunoscute. Procesele acestor judecăţi se ţineau în secret şi adesea se folosea tortura pentru a stoarce mărturisiri. Torturile aplicate erau aproape prea înspăimântătoare pentru a fi crezute în acest secol şi în această ţară a libertăţii, totuşi realitatea lor este confirmată de dovezi pe care nici chiar istoricii catolici nu le pot tăgădui; iar zadarnicele lor încercări de a-şi cere iertare pentru ele nu fac decât să le confirme dovada. Instrumente de tortură, relicve ale Inchiziţiei, există şi acum, ceea ce ar face orice tăgăduire fără valoare. „Oficiul Sfânt” angaja chiar şi medici pentru a supraveghea desfăşurarea torturii şi a o întrerupe când moartea părea să-l uşureze pe cel suferind; iar victimei i se îngăduia să se refacă parţial, pentru ca apoi să i se poată aplica tortura a doua şi chiar a treia oară. Aceste schingiuiri nu erau întotdeauna impuse ca pedeapsă pentru păcatul ereziei: ele aveau în general scopul de a forţa pe învinuit să facă mărturisiri, să retracteze sau să implice pe alţii, după cum era cazul.

Chiar în secolul prezent, după ce Inchiziţia şi-a pierdut multe din ororile ei, ea era încă groaznică. Istoricul războaielor lui Napoleon, descriind cucerirea oraşului Toledo de către armata acestuia, menţionează incidental deschiderea închisorii Inchiziţiei şi spune:

„Părea că se deschid morminte şi chipuri palide ca fantomele ieşeau din carcerele subterane care răspândeau un miros de mormânt. Bărbi stufoase atârnând în jos pe piepturi şi unghii crescute ca ghiarele de păsări desfigurau scheletele, care ((B344)) trăgeau în piept cu trudă aerul proaspăt, pentru prima oară după un lung şir de ani. Mulţi dintre ei deveniseră schilozi, cu capul aplecat înainte, cu braţele şi mâinile spânzurând rigide şi neajutorate. Fuseseră închişi în gropi atât de scunde încât nu se puteau ridica în picioare, şi cu toate îngrijirile doctorilor [armatei] mulţi dintre ei au murit în aceeaşi zi. În ziua următoare generalul Lasalle însoţit de mai mulţi ofiţeri din statul-major a inspectat minuţios locul. Numărul instrumentelor de tortură i-a cutremurat de groază chiar şi pe oamenii deprinşi cu grozăviile câmpului de luptă.

Într-un colţ retras, într-o boltă subterană învecinată cu sala pentru interogatorii individuale, se găsea o statuie din lemn făcută cu mâna de călugări, reprezentând-o pe Fecioara Maria. Capul îi era înconjurat de o aureolă, iar în mâna dreaptă ţinea un steag. Ceva suspect i-a izbit pe toţi chiar de la prima privire, că, în ciuda rochiei de mătase care cobora de la umeri pe ambele părţi în falduri largi, statuia era îmbrăcată cu un fel de cuirasă. La o cercetare mai atentă s-a văzut că partea dinainte a corpului era cu totul acoperită de cuie foarte subţiri şi de lame mici şi înguste de cuţit, ambele cu vârfurile îndreptate spre privitor. Braţele şi mâinile erau îmbinate, iar mecanismul de după peretele despărţitor punea figura în mişcare. Unul din servitorii Inchiziţiei a fost silit din ordinul generalului să pună maşina, cum o numea el, în mişcare. Când figura şi-a întins braţele, ca şi cum ar strânge cu dragoste pe cineva la piept, i s-a pus în braţe raniţa bine umplută a unui grenadier polonez, pentru a ţine locul unei victime vii. Statuia a strâns-o în braţe din ce în ce mai tare, iar când servitorul, conform ordinelor, a făcut ca figura să-şi desfacă braţele şi să se întoarcă la poziţia de mai înainte, raniţa era străpunsă până la o adâncime de doi sau trei ţoli, şi a rămas atârnată în vârfurile cuielor şi a lamelor de cuţit.”

„Instrumente de tortură” de diferite feluri au fost născocite şi folosite ca mijloace de tortură. Una din metodele cele mai simple este explicată astfel: victimei, dezbrăcată de toate hainele, i se legau mâinile la spate cu o funie tare, cu care, prin acţionarea unui scripete, era ridicată de pe picioare, de ((B345)) care erau atârnate greutăţi. Victima era lăsată de mai multe ori să cadă şi era ridicată cu o smucitură, care-i dizloca încheieturile braţelor şi picioarelor, în timp ce funia cu care era suspendată îi pătrundea până la os în carnea tremurândă.

O aducere aminte a unor astfel de atrocităţi comise în numele lui Cristos a ajuns recent în atenţia publică. Fiind în lipsă de spaţiu, imprimeria unei Societăţi Biblice din Roma a închiriat o încăpere mare aproape de Vatican. În plafon le-a atras atenţia un inel mare şi ciudat, şi cercetarea a dezvăluit faptul că încăperea în care acum ei se ocupă cu tipărirea Bibliei — „sabia Spiritului, care este Cuvântul lui Dumnezeu”, prin care Anticrist a fost deja făcut „neputincios” a mai asupri şi nimici pe sfinţi, a fost chiar încăperea folosită de Inchiziţie odinioară ca şi cameră de tortură; veriga scripetelui fiind probabil folosită pentru a tortura multe, sărmane victime având căluşul în gură.

Cei învinuiţi de erezie erau uneori condamnaţi la ceea ce se numea un „act de credinţă”. Autoritatea bisericească transfera pe condamnat autorităţii civile, în timp ce clerul, sub pretextul milei, implora magistratura să arate compătimire pentru condamnat, şi, ţinând sus crucea, stăruia pe lângă victimă să retracteze şi să-şi salveze viaţa prezentă şi viitoare. Magistraţii îşi cunoşteau bine rolul şi nu arătau milă decât pentru cei care retractau; în acest fel câştigând binecuvântările şi titlurile de „apărător al credinţei” şi „nimicitor al ereticilor”. „Ereticul” condamnat, îmbrăcat într-o haină galbenă împestriţată cu desene de câini, şerpi, flăcări şi diavoli, era condus la locul de execuţie, era legat pe rug şi încredinţat flăcărilor.

Torquemada, un alt faimos Inchizitor General, a dat o ilustraţie marcantă a spiritului lui Anticrist. Scriitorii romano-catolici admit că el a făcut ca 10.220 de oameni, bărbaţi şi femei, să fie arşi de vii. Llorente, care a fost secretarul general al Inchiziţiei timp de trei ani şi a avut acces la toate dovezile documentare, arată în Rapoartele sale (4 volume) publicate în 1817, că de la 1481 până la 1808 ((B346)) numai din ordinul acestui „Oficiu Sfânt” nu mai puţin de 31.912 persoane au fost arse de vii şi aproape 300.000 torturate şi condamnate să ispăşească pedepse. Fiecare ţară catolică din Europa, din Asia şi din America îşi avea propria Inchiziţie.

Nu putem urmări aici persecutarea de către Anticrist a orice era asemănător reformei, libertăţii de conştiinţă sau libertăţii politice. Este suficient să spunem că aceste persecuţii se întindeau peste tot unde papalitatea avea sprijin — în Germania, Olanda, Polonia, Italia, Anglia, Irlanda, Scoţia, Franţa, Spania, Portugalia, Abisinia, India, Cuba, Mexic şi în câteva state din America de Sud. Spaţiul nu ne permite să înşirăm cazuri particulare, care ar servi să arate că mulţi dintre martiri au fost cu adevărat sfinţi şi eroi, care în cele mai oribile suferinţe au avut har suficient şi adesea, în timp ce mureau încetul cu încetul, au fost în stare să cânte imnuri de laudă şi de mulţumire adevăratului Cap al adevăratei Biserici şi, asemenea Lui, să se roage pentru inamicii lor, care, după cum prezisese El, îi persecutau din pricina Lui.*


*Pentru cei care doresc o relatare mai largă despre aceste timpuri şi scene cumplite recomandăm: Macaulay’s History of England (Istoria Angliei, de Macaulay), Motley’s Dutch Republic (Republica Olandeză, de Motley), D’Aubigne’s History of the Reformation (Istoria Reformei, de D’Aubigne), White’s Eighteen Christian Centuries (Optsprezece secole de creştinism, de White), Elliot on Romanism (Elliot despre romano-catolicism) şi Fox’s Book of Martyrs (Cartea martirilor, de Fox).


Din aceleaşi motive nu vom prezenta individual toate torturile îngrozitoare, revoltătoare, chinuitoare pentru suflet, aplicate unora dintre giuvaierele Domnului din pricina credincioşiei faţă de convingerilor lor. Se estimează, de către cei care se pare că au făcut cercetări amănunţite asupra acestei chestiuni, că papalitatea, în decursul celor 1300 de ani trecuţi, a pricinuit, direct sau indirect, moartea a cincizeci de milioane de oameni. Şi se poate spune cu siguranţă că ingeniozitatea omenească şi cea satanică au fost solicitate la maximum pentru a inventa torturi noi şi groaznice, pentru ((B347)) împotrivitorii atât politici cât şi religioşi ai lui Anticrist; aceştia din urmă — ereticii — fiind urmăriţi cu o furie înzecită. Pe lângă formele obişnuite de persecuţie şi ucidere, cum ar fi tragerea pe roată, arderea, înecarea, înjunghierea, înfometarea şi tragerea cu arcul şi împuşcarea, inimile diavoleşti se gândeau cum ar putea fi afectate cele mai delicate şi mai sensibile părţi ale trupului, susceptibile de durerea cea mai chinuitoare; era turnat în urechi plumb topit; era smulsă limba şi era turnat plumb în gură; erau aranjate roţi care aveau ataşate lame de cuţit în aşa fel încât victimele să poată fi tăiate în bucăţi încet; se aplicau ghiare şi cleşti înroşite în foc pe părţile sensibile ale trupului; erau scoşi ochii; erau smulse unghiile cu fierul înroşit; se făceau găuri în călcâie şi victima era legată prin ele; unii erau siliţi să se arunce de pe înălţimi în ţepuşe lungi fixate dedesubt, unde, tremurând de durere, mureau încet. Unora li se umplea gura cu praf de puşcă, care, fiind aprins, făcea să le explodeze capul în bucăţi; alţii erau sfărâmaţi cu ciocanul pe nicovală în bucăţi; alţii erau umflaţi cu foiul până crăpau; alţii erau sufocaţi cu părţi sfârtecate din propriile lor trupuri; alţii cu urină, excremente etc., etc.

Unele din aceste atrocităţi diavoleşti ar fi aproape cu neputinţă de crezut dacă n-ar fi bine adeverite. Ele servesc spre a arăta până la ce depravare îngrozitoare poate coborî inima omului şi cât de orbi faţă de dreptate şi faţă de orice instinct bun pot deveni oamenii sub influenţa religiei false, contrafăcute. Spiritul lui Anticrist a degradat şi a corupt lumea, după cum Spiritul adevăratului Cristos şi puterea şi influenţa adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu ar fi ridicat şi înnobilat inimile şi faptele oamenilor — şi după cum o vor şi face în cursul Mileniului. Acest lucru este ilustrat într-o mică măsură prin progresul civilizaţiei şi creşterea justiţiei şi milei de când puterea lui Anticrist a început să fie în declin şi Cuvântul lui Dumnezeu a început să fie auzit şi luat în seamă, chiar şi puţin.

((B348))

Într-adevăr, nici un plan pe care l-am putea concepe nu putea fi mai bine calculat pentru a înşela şi asupri omenirea. Se trăgea folos din orice dispoziţie depravată şi din orice slăbiciune a oamenilor decăzuţi; orice patimă josnică era stimulată şi folosită, iar satisfacerea acelor patimi era răsplătită. Vicioşii erau astfel momiţi şi înrolaţi ca devotaţii lui, în timp ce aceia cu o aplecare mai nobilă erau angrenaţi prin alte mijloace — printr-o manifestare exterioară şi ipocrită de cucernicie, tăgăduire de sine şi caritate arătate în instituţiile lui monahale, dar care serveau numai să conducă pe mulţi ca aceştia departe de căile virtuţii. Cei imorali şi uşuratici îşi găseau amplă satisfacţie în parada şi spectacolul lui, în pompa şi ceremoniile lui; cei întreprinzători şi curajoşi în misiunile şi cruciadele lui, cei risipitori în indulgenţele lui, iar bigoţii cruzi în acţiunile lui de oprimare a împotrivitorilor.

Cu groază şi mirare ne întrebăm: de ce au îngăduit regii şi prinţii, împăraţii şi poporul în general asemenea atrocităţi? De ce nu s-au ridicat mai demult şi nu l-au doborât pe Anticrist? Răspunsul se află în Scripturi (Apoc. 18:3): neamurile au fost îmbătate (ameţite), ele şi-au pierdut simţurile, bând vinul amestecat (doctrină falsă şi adevărată, amestecate) dat lor de biserica apostată. Ele au fost înşelate de pretenţiile papalităţii. Şi, ca să spunem adevărul, ele nu s-au trezit decât în parte din stupoarea lor; căci, deşi ambasadorii regilor, căzând înaintea papei, nu i se mai adresează ca altădată zicându-i „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” şi nu-l mai consideră ca un „Dumnezeu care are putere peste toate lucrurile din cer şi de pe pământ”, totuşi ei sunt încă departe de a înţelege adevărul — că papalitatea a fost şi este falsificarea lui Satan a adevăratei Împărăţii.

În timp ce regii şi ostaşii s-au săturat de această lucrare inumană, nu tot aşa a fost cu sfânta (?) ierarhie; şi găsim că Conciliul General din Sienna declara în 1423 că răspândirea ereziei în diferite părţi ale lumii se datora neglijenţei ((B349)) inchizitorilor — spre ofensarea lui Dumnezeu, spre lezarea catolicismului şi spre pieirea sufletelor. Prinţii erau preveniţi, prin mila lui Dumnezeu, să extermine erezia dacă voiau să scape de răzbunarea divină; şi erau acordate indulgenţe plenare tuturor celor care se angajau în lucrarea de distrugere sau furnizau arme pentru acest scop. Aceste hotărâri erau anunţate în fiecare sabat în biserici. În nici un caz nu sunt puţini teologii şi istoricii romano-catolici care şi-au mânuit condeiul în slujba acestei cauze nesfinte, de a justifica, recomanda şi lăuda prigonirea ereziei. Bellarmine, de pildă, declară că apostolii „s-au abţinut de a chema braţul laic, numai pentru că în zilele lor nu erau prinţi creştini”. Doctorul Dens, un vestit teolog romano-catolic, a publicat în 1758 o lucrare de teologie care este considerată astăzi de către papişti o autoritate standard, îndeosebi în colegiile lor, unde este preţuit ca Blackstone în dreptul civil englez. Această lucrare răsuflă de la un capăt la altul spiritul persecuţiei. Ea condamnă pe conducătorii ereziei la confiscarea bunurilor, la exil, la închisoare şi la pedeapsa cu moartea şi privarea de înmormântare creştinească.

Unul din blestemele autorizate publicat în Pontificalul Roman, pentru a fi folosit împotriva protestanţilor, spune după cum urmează:

„Dumnezeu Atotputernicul şi toţi sfinţii Lui să-i blesteme cu blestemul cu care sunt blestemaţi diavolul şi îngerii lui. Să fie nimiciţi din ţara celor vii. Moartea cea mai abjectă să vină peste ei şi să coboare de vii în adânc. Sămânţa să le fie nimicită de pe pământ — să piară de foame şi de sete, de goliciune şi de toată nenorocirea. Să aibă toată mizeria, toată molima şi tot chinul. Să fie blestemat tot ce au. Să fie blestemaţi întotdeauna şi peste tot. Prin cuvinte şi fără cuvinte să fie blestemaţi. Înăuntru şi în afară să fie blestemaţi. Din creştetul capului până în tălpile picioarelor să fie blestemaţi. Ochii să le orbească şi urechile să le asurzească, gura să le amuţească şi limba să li se desfacă de fălci, mâinile să nu-i mai servească, picioarele să nu mai ((B350)) umble. Blestemate să le fie toate membrele trupului. Blestemaţi să fie când stau în picioare sau sunt culcaţi, de acum înainte şi în veci; şi astfel să li se stingă lumânarea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii. Înmormântarea să le fie cu câinii şi măgarii. Lupi flămânzi să le devoreze cadavrele. Diavolul şi îngerii lui să le fie tovarăşi în veci! Amin, Amin; aşa să fie, aşa să fie!”

Acesta este spiritul papalităţii; şi toţi cei care au spiritul adevăratului Cristos ar trebui să recunoască repede o contrafacere atât de josnică.

Deoarece erorile de doctrină stau la însăşi temelia tuturor acestor erori de comportament, nu încape nici o îndoială că dacă împrejurările ar fi din nou favorabile, doctrinele fiind neschimbate, spiritul lor rău şi roadele lor rele ar apărea din nou repede, în fapte asemănătoare de nedreptate, asuprire, superstiţie, ignoranţă şi persecuţie; şi s-ar recurge la toate mijloacele imaginabile pentru restaurarea, susţinerea şi extinderea falsei Împărăţii a lui Dumnezeu. Ca dovadă la aceasta să cităm câteva incidente care din întâmplare au ajuns recent în atenţia noastră, după cum urmează:

În ziua de 7 august 1887, la Ahuehuetitlan, Guererro, Mexic, un misionar protestant indigen, cu numele Abraham Gomez, şi două ajutoare ale sale au fost omorâţi cu sânge rece de către indigeni, la instigarea unui preot romano-catolic, părintele Vergara, care, după cum s-a relatat, atunci când a celebrat liturghia cu o zi înainte, i-a îndemnat pe oamenii săi să „facă un exemplu din slujitorul Satanei” care venise printre ei; adăugând că puteau „să-l omoare” în deplină siguranţă, contând pe protecţia şefului poliţiei precum şi a preotului. Cuvântul preotului a fost lege pentru poporul ignorant şi pentru autorităţile civile. Corpul mutilat al bietului misionar, împuşcat şi ciopârţit, a fost târât pe străzi, supus la tot felul de josnicii, un avertisment pentru alţii. Nici o îndreptare nu s-a putut obţine pentru aceasta.

Când ziarul „Independent” din New-York a atras atenţia asupra acestui masacru sângeros, „Freeman”, un influent ((B351)) ziar romano-catolic din New York a dat următoarea replică:

„Ei [misionarii protestanţi] văd oameni cinstiţi că îngenunchiază la auzul lui Angelus, în onoarea Bunei Vestiri şi a Întrupării. Biblia, spun ei, va şterge în curând asemenea «superstiţie». O lumină arde în faţa unei icoane a Mamei lui Dumnezeu. «Aha!», strigă misionarul, «îi vom învăţa curând pe ignoranţi să sfărâme acest simbol!», şi aşa mai departe. Dacă uciderea câtorva misionari de acest fel i-ar ţine acasă pe cei ca ei, am fi aproape înclinaţi — noi papiştii suntem aşa de răi! — să spunem: «Să continue dansul, bucuria să fie nelimitată»”.

Un slujitor al bisericii cu numele C. G. Moule povesteşte o istorie dureroasă care a făcut înconjurul presei, despre persecuţia din Madeira, a lui Robert Kelley şi a convertiţilor care au rezultat din eforturile lui, care, împreună cu copiii lor, cam o mie de persoane în total, au suferit exilul ca pedeapsă pentru că au primit o fărâmă de adevăr.

În aşa-zisa „Prusie protestantă”, pastorul Thummel a fost arestat pentru „că a insultat Biserica Romano-Catolică”. El a publicat o broşură în care a criticat papalitatea şi în care una din observaţiile sale „insultătoare” era în sensul că papalitatea este o apostazie „clădită pe superstiţie şi idolatrie”.

Recent a existat o dispută între Prusia şi Spania asupra insulelor Caroline, şi papa a făcut să fie ales el însuşi ca arbitru sau judecător pentru a rezolva disputa. (Mare parte din aceasta ne aminteşte de puterea şi de politica sa de odinioară ca arbitru sau judecător suprem al naţiunilor.) Papa a hotărât în favoarea Spaniei. Spania a trimis imediat un vas de război cu cincizeci de soldaţi şi şase preoţi; iar la sosirea lor un misionar american, domnul Doane, a fost luat prizonier şi împiedicat să aibă orice legături cu convertiţii săi, fără alt motiv decât acela că a refuzat să-şi predea preoţilor lucrarea de misiune şi bunurile; şi pentru că insulele aparţinând acum Spaniei, iar Spania aparţinând papei, nici o altă religie nu putea fi tolerată decât cea a papei.

((B352))

Un domn, fost romano-catolic, prieten al autorului, spunea că nu de mult călătorind în America de Sud a fost atacat cu pietre şi obligat să fugă pentru a-şi salva viaţa fiindcă nu voise să-şi ridice pălăria şi nici să îngenuncheze împreună cu mulţimea când treceau pe străzi preoţii catolici purtând crucifixul şi anafura. Şi un caz asemănător, în care pentru o ofensă de acelaşi fel trei americani au fost loviţi de preoţi, îmbulziţi de popor şi arestaţi de poliţie în oraşul Madrid din Spania, este fără îndoială încă proaspăt în mintea multora care citesc cotidianele.

The Converted Catholic citează următoarele din Watchman, ziar romano-catolic ce apare la Saint Louis:

„Protestantismul! L-am târî şi l-am tăia în bucăţi. L-am trage în ţeapă şi l-am agăţa să fie cuiburi de ciori. L-am sfâşia cu cleştele şi l-am arde cu fierul roşu! L-am umple cu plumb topit şi l-am scufunda în focul iadului la 100 de stânjeni adâncime.”

În lumina trecutului, având un astfel de spirit, este cu totul posibil ca editorul lui Watchman, dacă ar avea puterea, şi-ar extinde curând ameninţările de la „protestant-ism” la persoanele protestanţilor.

Recent la Barcelona, în Spania, un mare număr de Biblii au fost arse din ordinul guvernului — fireşte la instigarea Bisericii Romei. Cele ce urmează, traduse din Catholic Banner, organul papalităţii acolo, arată că ei au aprobat şi apreciat acţiunea. Ziarul spunea:

„Mulţumim lui Dumnezeu că în sfârşit ne-am întors la vremurile când cei care răspândeau doctrine eretice erau pedepsiţi cu pedepse exemplare. Restabilirea Sfântului tribunal al Inchiziţiei trebuie să aibă loc în curând. Stăpânirea lui va fi mai glorioasă şi mai rodnică în rezultate decât în trecut. Inima noastră catolică se revarsă de credinţă şi entuziasm; şi imensa bucurie pe care o trăim acum când începem să culegem roadele campaniei noastre actuale întrece orice închipuire. Ce zi de bucurie va fi pentru noi când vom vedea pe anticlericali zvârcolindu-se în flăcările Inchiziţiei!”

((B353))

Pentru a încuraja o altă cruciadă, acelaşi ziar spune:

„Credem că este drept să publicăm numele acelor oameni sfinţi sub mâna cărora au suferit atâţia păcătoşi, pentru ca bunii catolici să poată venera memoria lor:

Prin Torquemada
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10.220

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6.840

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .97.371

Prin Diego Deza
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.592

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 829

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .32.952

Prin Cardinalul Jiminez de Cisneros
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3.564

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2.232

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48.059

Prin Adrian de Florencia
Bărbaţi şi femei arşi de vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1.620

Arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 560

Condamnaţi la alte pedepse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .21.835

—-

Numărul total al bărbaţilor şi femeilor
arşi de vii sub ministeriatul celor 45 de
sfinţi Inchizitori Generali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35.534

Numărul total al celor arşi în efigie . . . . . . . . . . . . . . . . 18.637

Numărul total al celor osândiţi la alte pedepse . . . . . . . . . . .293.533

Total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .347.704”

Mileniul papal

După cum adevărata Împărăţie a adevăratului Cristos trebuie să dureze o mie de ani, tot aşa şi falsificarea papală priveşte în urmă la perioada celei mai mari prosperităţi a ei, care a început la 800 d. Cr. şi s-a încheiat în zorii acestui secol, ca fiind împlinirea domniei milenare prezisă în Apocalipsa 20. Iar perioada de atunci încoace, când papalitatea şi-a pierdut treptat toată puterea pământească, ((B354)) a suferit numeroase umilinţe din partea naţiunilor care înainte o susţinuseră şi a fost în mare măsură deposedată de teritorii, venituri şi libertăţi de multă vreme pretinse şi deţinute, catolicii o consideră ca acel „puţin timp” din Apocalipsa 20:3, 7, 8 în care Satan trebuie să fie dezlegat, la încheierea Mileniului.

Iar datele care marchează începutul şi sfârşitul mileniului papal de ignoranţă, superstiţie şi înşelăciune sunt clar arătate în istorie. Un scriitor romano-catolic* se referă astfel la începutul acestui imperiu religios: „Încoronarea lui Carol cel Mare ca împărat al Apusului de către papa Leon în 800 d. Cr. a fost în realitate începutul Sfântului Imperiu Roman”.**


*Chair of St. Peter (Scaunul Sf. Petru).


**„Sfântul Imperiu Roman” a fost titlul marii instituţii politice din Evul Mediu. El a început cu Carol cel Mare. Fisher’s Universal History (Istoria Universală, de Fisher) pag. 262, îl descrie astfel: „În teorie acesta a fost unirea lumii-stat cu lumea-biserică — o comunitate indivizibilă sub Împărat şi Papă, capii ei, laic şi spiritual, numiţi din cer [?]”. Şi deoarece papii, ca locţiitori ai lui Cristos, ungeau pe împăraţi, rezultă că ei erau adevăraţii ei capi.


Cu toate că papalitatea ca sistem religios a fost organizată cu mult timp înainte şi a fost chiar „înălţată” la putere pământească în 539 d. Cr., totuşi Carol cel Mare a fost primul care de fapt a acordat şi a recunoscut formal stăpânirea pământească a papei. După cum Carol cel Mare a fost primul împărat peste „Sfântul Imperiu Roman”, anul 800 d. Cr., tot astfel, Francisc al II-lea a fost ultimul, şi el şi-a predat de bună voie titlul în 1806 d. Cr.*** După cum înainte de 800 d. Cr. papalitatea se ridica, sprijinită de „fiara” romană (poporul) şi de „coarnele”


***Prin bătălia de la Marengo, 1800, şi prin cea de la Austerlitz, 1805, Germania a fost de două ori la picioarele lui Napoleon. Principalul rezultat al acestei din urmă înfrângeri a fost stabilirea Confederaţiei Rinului, sub protectoratul conducătorului francez. Acest eveniment a pus capăt vechiului Imperiu German sau [sfântul] Imperiu Roman, după o durată de o mie de ani” — White’s Universal History (Istoria Universală de White) pag. 508.


((B355))

(puterile) sale, tot aşa, de la 1800 încoace ea a fost izgonită din autoritatea pământească asupra regilor şi popoarelor şi a fost sfâşiată şi jefuită de către cei care altădată i-au dat sprijin (Apoc. 17:16, 17). Astăzi, cu toate că mai primeşte încă onoruri şi mai are încă o mare influenţă asupra conştiinţei oamenilor, papalitatea deplânge pierderea a tot ce seamănă cu stăpânirea vremelnică.

Cel care studiază atent va observa patru perioade mai mult sau mai puţin distinct marcate în dezvoltarea şi înălţarea lui Anticrist, şi acelaşi număr marcând distinct căderea lui.

Cele patru date în dezvoltarea lui sunt:

1. Începutul a fost în zilele lui Pavel, pe la anul 50 d. Cr, un început al lucrării tainice a ambiţiei nelegiuite.

2. Papalitatea, „Omul păcatului”, a fost organizată ca ierarhie; adică biserica a ajuns la o stare organizată, iar papii au ajuns să fie recunoscuţi ca şi Cap, reprezentând pe Cristos, domnind în biserică şi peste popoare, treptat, cam de la 300 d. Cr. până la 494.*


*Papalitatea a luptat multă vreme pentru stăpânire, ca şi cap al bisericii, şi treptat a obţinut recunoaştere şi stăpânire; şi faptul că această stăpânire a fost în general recunoscută încă din 494 d. Cr., este clar arătat de scriitorul catolic al lucrării „The Chair of St. Peter” („Scaunul Sfântului Petru”), pag. 128. După ce dă în detaliu recunoaşterea episcopului roman ca pontif suprem de către diferitele concilii, diferiţii episcopi, împăraţi etc., scriitorul rezumă astfel:

„Aceste cuvinte au fost scrise încă în 494 d. Cr. . . . În linii mari deci, este clar din dovada autentică anterioară că episcopia scaunului Sfântului Petru [episcopia Romei] se dezvoltase ea însăşi în secolul al V-lea până acolo încât papa era privit în mod general ca centrul unităţii creştine — Conducătorul Suprem şi Învăţătorul bisericii lui Dumnezeu, Prinţul episcopilor, Ultimul Arbitru de apel în cauzele eclesiastice din toate părţile lumii şi Judecătorul şi Moderatorul Conciliilor generale, pe care le prezida prin legaţii săi.”


3. Timpul când papii au început să exercite autoritate şi putere civilă, după cum va fi arătat mai încolo, anul 539 d. Cr. (Vol. III, cap. 3).

((B356))

4. Timpul de înălţare, 800 d. Cr., când, după cum am arătat deja, s-a format „Sfântul Imperiu Roman” şi când papa, încoronând pe Carol cel Mare împărat, a fost recunoscut el însuşi ca Rege al regilor, Împărat al împăraţilor, „un alt Dumnezeu pe pământ”.

Cele patru perioade ale decăderii influenţei papale sunt după cum urmează:

1. Perioada Reformei, despre care se poate spune că a început în jurul anului 1400, prin scrierile lui Wycliffe — urmat de Huss, Luther şi alţii.

2. Perioada succesului lui Napoleon, degradarea papilor şi renunţarea în final la titlul de „împărat al Sfântului Imperiu Roman”, de către Francisc al II-lea, între1800 şi 1806 d. Cr.

3. Respingerea definitivă a papei ca şi conducător al Romei şi al aşa-numitelor state papale ale Italiei, de către supuşii papei şi de către regele Italiei, anul 1870 d. Cr., prin care Anticrist a rămas fără chiar cea mai mică autoritate laică.

4. Stingerea finală a acestei ierarhii false, aproape de sfârşitul „Zilei mâniei” şi a judecăţii deja începute — care se va încheia, după cum am arătat în „Timpurile neamurilor”, cu anul 1914 d. Cr.

Mai încape îndoială?

Am urmărit ridicarea lui Anticrist dintr-o apostazie sau „lepădare de credinţă” în Biserica creştină; am auzit pretenţiile lui blasfematoare de a fi Împărăţia lui Cristos şi că papa este vicarul lui Cristos — „un alt Dumnezeu, pe pământ”; am auzit cuvintele lui arogante de hulă, atribuindu-şi titluri şi puteri care aparţin adevăratului Domn al domnilor şi Împărat al împăraţilor; am văzut cât de înfiorător a împlinit prezicerea, „va nimici pe cei sfinţi”; am văzut că adevărul, strivit şi deformat, ar fi fost complet îngropat sub eroare, ((B357)) superstiţie şi intrigi clericale, dacă Domnul n-ar fi intervenit la momentul potrivit, ridicând reformatori, ajutând astfel pe sfinţii Săi, cum este scris: „Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, loviţi de sabie şi de flacără, de captivitate şi de jaf, multe zile. Când vor cădea, vor fi ajutaţi puţin!” Dan. 11:33, 34.

În faţa tuturor acestor mărturii, mai încape îndoială că profeţii şi apostolii au fost inspiraţi să scrie în privinţa papalităţii, descriind amănunţit caracteristicile ei importante? Socotim că în nici o minte lipsită de prejudecăţi nu trebuie să fie vreo îndoială că papalitatea este Anticristul, Omul Păcatului, şi că nici un om singur n-ar putea împlini prezicerile. Succesul fără egal al papalităţii ca şi falsificare a lui Cristos, înşelând lumea întreagă, a împlinit pe larg prezicerea Învăţătorului nostru, când, după ce S-a referit la respingerea Sa, a zis: „Dacă va veni un altul [lăudăros] în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”. Ioan 5:43.

Mulţi vor observa, fără îndoială cu surprindere, că în tratarea acestui subiect am omis în general referirile la ticăloşiile şi imoralităţile grosolane ale papilor şi ale altor oficiali, şi la faptele de „eficienţă” întunecate, practicate de iezuiţi şi de alte ordine secrete, care fac tot felul de munci de detectiv pentru papalitate. Am omis aceste lucruri intenţionat, nu pentru că ele sunt neadevărate, deoarece chiar scriitorii romano-catolici recunosc multe din ele, ci pentru că linia noastră de argumentare nu cere aceste dovezi. Am arătat că ierarhia papală (chiar dacă ar fi compusă din oamenii cei mai morali şi cei mai integri — ceea ce nu este cazul, după cum mărturiseşte întreaga istorie) este „Omul Păcatului”, Anticristul, falsificarea şi denaturarea Împărăţiei Milenare a lui Cristos, aranjată cu dibăcie pentru a amăgi.

Cuvintele lui Macaulay, istoricul englez, servesc pentru a arăta că unii, fără să aibă lumină profetică specială, pot vedea ((B358)) uimitorul sistem al papalităţii — falsificarea celui mai uimitor dintre toate sistemele, Împărăţia lui Dumnezeu încă viitoare.

El spune: „Este cu neputinţă a tăgădui că organizarea politică a bisericii romane este însăşi capodopera înţelepciunii omeneşti [noi am spune satanice]. Într-adevăr, nimic n-ar fi putut susţine asemenea doctrine împotriva unor astfel de atacuri decât o astfel de organizare. Experienţa a 1200 de ani plini de evenimente, ingeniozitatea şi grija răbdătoare a patruzeci de generaţii de oameni de stat au adus această organizare la o astfel de perfecţiune, încât printre născocirile iscusinţei politice ea ocupă cel mai înalt loc”.

Sfârşitul definitiv al lui Anticrist

Am urmărit papalitatea până în prezent, până în Ziua Domnului — timpul prezenţei lui Emanuel. Acest Om al Păcatului s-a dezvoltat, şi-a făcut lucrarea-i teribilă, a fost lovit cu sabia Spiritului — Cuvântul lui Dumnezeu. Suflarea gurii lui Cristos l-a făcut neputincios în a persecuta în mod deschis şi general pe sfinţi, indiferent cât de puternică este această dorinţă; iar acum întrebăm: ce urmează? Ce spune apostolul cu privire la sfârşitul lui Anticrist?

În 2 Tesaloniceni 2:8-12 [N. T. grec-englez, traducerea interlineară, A. Marshall — n. e.] apostolul Pavel declară despre Anticrist: „Pe care Domnul Isus îl va nimici cu spiritul gurii Sale şi-l va anihila cu strălucirea prezenţei Sale”. Lumina adevărului trebuie să pătrundă fiecare subiect. Expunând cele bune şi cele rele, aceasta va duce la marea luptă între aceste principii şi între exponenţii umani ai fiecăruia — cauzând marele timp de strâmtorare şi de mânie. În această luptă neadevărul şi răul vor cădea, iar dreptul şi adevărul vor triumfa. Printre alte rele care acum vor fi definitiv şi complet nimicite este şi Anticristul, de care sunt legate, mai mult sau mai puţin direct, aproape toate relele, de teorie şi practică. Şi această strălucire, această lumină solară a prezenţei Domnului este cea care va produce ((B359)) „ziua strâmtorării”, din cauza căreia şi în care Anticristul cu toate celelalte sisteme rele vor fi nimiciţi. „A cărui prezenţă este cu [însoţită de sau în timpul unei] o energică activitate a lui Satan [energie şi acţiune satanică] cu toată puterea şi cu semne, cu amăgiri mincinoase şi cu orice înşelare nelegiuită pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea de adevăr, ca să poată fi feriţi. Din acest motiv Dumnezeu le va trimite o putere înşelătoare, ca să poată crede eroarea: aşa încât toţi cei care nu cred adevărul, ci îşi găsesc plăcere în nelegiuire, să poată fi judecaţi” nevrednici de a moşteni Împărăţia Milenară ca împreună moştenitori cu Cristos.

Înţelegem că aceste cuvinte implică faptul că în timpul prezenţei Domnului (timpul prezent — de la 1874) prin sistemul Anticrist (unul din principalele mijloace ale lui Satan pentru înşelarea şi stăpânirea lumii), precum şi prin toate celelalte mijloace ale sale, diavolul va opune cea mai disperată rezistenţă noii ordini de lucruri care este pe punctul de a fi stabilită. El se va folosi de orice mică împrejurare, de toate slăbiciunile moştenite şi de egoismul familiei umane pentru a le înrola inimile, mâinile şi condeiele în această luptă finală împotriva libertăţii şi a elucidării complete a adevărului. Vor fi stârnite prejudecăţi acolo unde n-ar exista nici una dacă adevărul ar fi văzut clar; şi va fi evocat un zel pasionat şi se vor forma uniuni partizane care vor amăgi şi rătăci pe mulţi. Iar aceasta va fi aşa nu pentru că Dumnezeu n-a clarificat adevărul destul pentru a îndruma pe toţi cei deplin consacraţi, ci pentru că cei care vor fi înşelaţi n-au fost destul de serioşi în căutarea şi folosirea adevărului dat ca „hrană la timp”. Şi astfel se va dovedi că clasa indusă în eroare n-a primit adevărul din iubire pentru el, ci numai prin datină, ca formalitate sau de frică. Asigurarea apostolului pare să fie că în această luptă de moarte a lui Anticrist, în ciuda faptului că el va părea să câştige o putere crescută în lume prin noi stratageme, înşelăciuni şi combinaţii, totuşi adevăratul Domn al pământului, Împăratul ((B360)) împăraţilor, în timpul prezenţei Sale, va birui; şi în final, în decursul marelui timp de strâmtorare, El va anihila complet pe Anticrist şi-i va distruge pentru totdeauna puterea şi înşelăciunile.

Cât despre forma exactă în care trebuie aşteptată această luptă finală, putem face numai sugestii, bazate în mare măsură pe tablourile simbolice ale acesteia, date în Apocalipsa. Anticipăm formarea treptată în lume a două mari partide — de care sfinţii biruitori, credincioşi, vor sta separaţi. Aceste două partide mari vor fi formate pe de o parte din socialişti, liberi cugetători, necredincioşi, nemulţumiţi, şi din iubitori ai libertăţii adevărate, ai căror ochi încep să se deschidă asupra faptelor cazului aşa cum ele se leagă de proasta guvernare şi despotismul atât politic cât şi religios; de cealaltă parte se vor alinia treptat împotrivitorii libertăţii şi egalităţii umane: împăraţi, regi, aristocraţi; şi în strânsă simpatie cu aceştia va fi contrafacerea Împărăţiei lui Cristos, Anticristul, susţinând şi fiind susţinut de despoţii civili ai pământului. Ne aşteptăm de asemenea ca politica lui Anticrist să fie întrucâtva modificată şi îndulcită pentru a încerca să-şi recâştige simpatia şi cooperarea practică (nu unirea adevărată) a extremiştilor din toate confesiunile protestante, care şi acum suspină după o unire nominală unele cu altele şi cu Roma — uitând că singura unire adevărată este cea produsă şi perpetuată de adevăr şi nu de crezuri, convenţii şi legi. Improbabilă cum le poate părea unora această cooperare între protestanţi şi catolici, vedem semnele sigure ale apropierii ei rapide. Ea este grăbită de activităţile secrete ale papalităţii printre aderenţii ei, prin care acei politicieni care sunt dispuşi să coopereze cu ea sunt ajutaţi să ajungă în poziţii importante în afacerile guvernamentale.

Se pot aştepta în curând legi prin care libertatea personală să fie încetul cu încetul restrânsă sub pretextul necesităţii şi ((B361)) binelui public, până când, paşii succesivi fiind făcuţi, va fi necesar în cele din urmă să se formuleze ceva „lege simplă a religiei”; şi astfel biserica şi statul vor putea fi într-o măsură unite pentru a guverna Statele Unite ale Americii. Aceste legi, cât se poate de simple, pentru a conveni tuturor vederilor religioase aşa-zise „ortodoxe” (adică populare), vor fi calculate pentru a reprima şi a preveni o creştere mai departe în har şi în cunoştinţa care acum este „hrană la timp”. Pretextul va fi probabil prevenirea socialismului, necredinţei şi izbucnirilor politice ale claselor inferioare şi ale celor independente.

Este evident că într-un viitor apropiat, ca parte a necazului, şi chiar înainte ca partea severă a marelui necaz din această „zi a mâniei” să se dezlănţuie asupra lumii şi să ruineze întreaga structură socială a pământului (ca pregătire pentru cea nouă şi mai bună, promisă a fi sub adevăratul Cristos), va fi un ceas sever de probă şi de încercare a Bisericii cu adevărat consacrată, în mare măsură cum a fost în zilele triumfului papalităţii, numai că acum metodele de persecuţie vor fi mai rafinate şi se vor potrivi mai bine cu metodele mai civilizate din timpul nostru; ţepuşele, cleştii şi roţile de tortură vor avea mai mult forma sarcasmului, a denunţărilor, a restrângerii libertăţilor şi a boicotului social, financiar şi politic. Dar în privinţa acestora şi a noilor combinaţii pe care Anticristul le va forma în această luptă finală împotriva stabilirii adevăratei Împărăţii Milenare, vom vorbi mai pe larg în altă parte.

În încheierea acestui capitol dorim încă o dată să fixăm în mintea cititorilor faptul că papalitatea este Anticristul, nu din cauza devierii sale morale, ci pentru că este falsificarea adevăratului Cristos şi a adevăratei Împărăţii. Din cauza neînţelegerii acestui fapt, mulţi protestanţi vor fi înşelaţi ca să coopereze cu papalitatea, în opoziţie cu adevăratul Împărat al Slavei.

((B362))

Credincios până la moarte
——–
„Sunt eu dar al crucii ostaş
Următor Mielului?
Fricos să merg în al Lui pas,
Purtând dispreţul Lui?

Să ajung eu în paradis,
Mergând, călcând pe flori?
Când alţii-n foc luptau cuprinşi
De sânge şi fiori?

N-am eu vrăjmaşi de alungat?
Sau valuri mari de-nfrânt?
În vifor şi furtuni de luptat
Cu lumea şi-al ei gând?

Trebuie să lupt de vreau să-nving.
Doamne, dă-mi putere.
Să lupt, să rabd tot liniştit,
Sprijinit pe Cuvânt.

Toţi sfinţii tăi vor triumfa
Chiar dacă vor muri.
Ei văd triumful de pe-acum
Şi-n credinţă-l trăiesc.

Când ziua Ta va răsări,
Cu sfinţii strălucind,
Biruinţa va răsuna,
Slava a Ta fiind.”

 

A sosit timpul- A sosit timpul – Studiul X

Nimic nu mai intervine — Stabilirea împărăţiei lui Cristos, lucrarea care progresează acum — Mărturia profeţiei coincide — Cei înţelepţi în felul lumii văd mult — Sfinţii veghetori văd mai clar — Importanţa pentru toţi să aibă ochii deschişi în direcţia corectă

A SOSIT TIMPUL pentru stabilirea Împărăţiei Răscumpărătorului. Aceasta este mărturia convergentă a capitolelor precedente. Nimic nu mai intervine. Trăim deja în al şaptelea mileniu — din octombrie 1872. Arendarea puterii în favoarea împărăţiilor neamurilor trebuie să se încheie cu anul 1914. Marele Jubileu antitipic, Timpurile Restabilirii tuturor lucrurilor, şi-a avut începutul în anul 1874, când prezenţa marelui Restaurator şi-a avut de asemenea timpul. Până în prezent, felul întoarcerii Sale şi caracterul lucrării Sale corespund exact cu amănuntele profeţiei. Aspectele încheierii acestei dispensaţii, observate acum, sunt în perfect acord cu cele ale tipului ei iudaic. Ilie a venit şi este primit aşa cum a fost prezis; iar blestemul prezis — marele timp de strâmtorare — este deja iminent. Omul Păcatului a fost descoperit în toată diformitatea lui odioasă şi aproape şi-a terminat cursul prezis. Stabilirea mult făgăduitei Împărăţii a lui Mesia este deci marele eveniment chiar înaintea noastră. Nu numai atât, dar stabilirea ei este acum în progres. Subminarea necesară şi răsturnarea împărăţiilor acestei lumi de sub prinţul întunericului — „prinţul acestei lumi” — sunt acum vizibile într-o anumită măsură chiar şi pentru ochiul natural al copiilor acestei lumi, dar sunt mult mai clar văzute, aşa cum şi trebuie, de către cei care privesc evenimentele ce au loc prin luneta Cuvântului lui Dumnezeu, care, dacă este bine ((B364)) reglată, aduce lucrurile şi rezultatele depărtate la vedere şi permite copiilor lui Dumnezeu să recunoască detaliile pe care ochiul natural nu le poate distinge, precum şi principalele aspecte pe care oamenii de stat şi filosofii le văd doar în contur neclar. Chiar şi cei înţelepţi în felul lumii pot discerne necazul social spumegând, pe măsură ce domnia ignoranţei dă locul unei mai mari cunoştinţe generale şi independenţe personale. Şi deşi ei zadarnic speră să survină o întorsătură favorabilă a afacerilor, necunoscută şi neaşteptată, totuşi, aşa cum este descris în Scripturi, îşi dau sufletul de groază în aşteptarea lucrurilor care vin pe pământ — pentru că văd clătinarea cerurilor simbolice acum în progres şi îşi dau seama că dintr-o asemenea clătinare şi înlăturare a puterii erorii, superstiţiilor şi restricţiilor religioase de peste masele poporului trebuie să rezulte violenţă şi anarhie.

Dar, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, din care cei veghetori din casa credinţei au privilegiul să privească, nu numai caracterul sever al strâmtorării este mai distinct, ci şi rezultatele binecuvântate, la care ea va contribui, sub providenţa lui Dumnezeu, prin introducerea Împărăţiei Milenare. Şi aceasta este o mângâiere şi mai mult decât o compensare pentru tot necazul, chiar dacă noi sau iubiţii noştri vom avea parte de el.

Unul din obiectivele pentru care s-au dat profeţiile timpului a fost ca noi să putem avea acum mângâiere din această cunoştinţă şi să nu fim în îndoială şi nedumerire. Un alt obiectiv a fost ca noi, în calitate de reprezentanţi printre oameni ai acestei împărăţii, să fim conştienţi de marile schimbări dispensaţionale acum în progres, şi să fim în stare să dăm mărturie înaintea lumii în privinţa planului lui Dumnezeu etc., care, deşi neluată în seamă acum, le va fi de mare folos în curând şi-i va ajuta să recunoască mai repede prezenţa Domnului în marea zi a mâniei care se apropie. Un alt scop este ca acei credincioşi, astfel înarmaţi şi întăriţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, să poată fi capabili să stea în ((B365)) picioare neclintiţi, când atât de mulţi vor cădea în necredinţă şi în diferite alte erori amăgitoare, care vor năvăli în curând peste „creştinătate”. Un alt obiectiv este să dea forţă şi să indice spre întregul Plan al Veacurilor; căci este o experienţă generală faptul că, deşi prima privire asupra planului îndurător al lui Dumnezeu pentru binecuvântarea întregii lumi prin Biserică, în decursul Veacului Milenar, umple inimile şi înrolează zelul copiilor Săi credincioşi până la cel mai înalt grad, totuşi, pentru că strădaniile lor de a lumina pe alţii sunt primite cu răceală, şi ei află că numai foarte puţini, comparativ, au „urechi de auzit”, tendinţa este să se dedice gustării liniştite a cunoştinţei preţioase, într-o astfel de manieră care să le aducă cât mai puţin reproş şi împotrivire.

Văzând aceasta, slăbiciunea noastră naturală, Domnul a pregătit profeţiile timpului ca un imbold, să ne însufleţească, să ne trezească pe deplin şi să ne ţină activi în serviciul Său. Fiind deja în timpul „secerişului”, lucrarea secerişului trebuie să absoarbă timpul, serviciul şi gândurile slujitorilor Domnului, care acum, ca şi ucenicii la prima venire, trebuie să facă lucrarea de secerare (Ioan 4:35-38). Fiecare dintre noi să căutăm să facem tot ce mâinile noastre află de făcut, în ascultare de instrucţiunile marelui Secerător Principal. Dar, cu referire în mod mai deosebit la timpul şi la ordinea evenimentelor din acest „seceriş”, trebuie să-l îndrumăm pe cititor spre volumul următor al acestei serii, în care sunt aduse în atenţie concluziile profeţiilor precedente şi ale altor profeţii ale timpului, şi unde sunt marcate diferitele semne prezise ale prezenţei Învăţătorului, mărturiile care le confirmă şi progresul lucrării Sale, dovedind — că „Timpul Sfârşitului” a venit, Zilele Aşteptării Împărăţiei sunt împlinite, Curăţirea Sanctuarului este împlinită, marea Lucrare de Seceriş este în progres, Strângerea din nou a lui Israel este evidentă, Bătălia Zilei Celei Mari a Dumnezeului Atotputernic este iminentă şi stabilirea completă a glorioasei Împărăţii a lui Dumnezeu la timpul hotărât, la sfârşitul ((B366)) Timpurilor Neamurilor, este un fapt de o certitudine incontestabilă; şi mai departe, arătând lucrarea sfinţilor în timpul secerişului, marcând închiderea „chemării de sus” şi „schimbarea” sfinţilor „vii care rămân”; şi de asemenea, arătând că Marea Piramidă din Egipt este unul dintre martorii lui Dumnezeu (Isa. 19:19, 20), al cărui mesaj minunat este o deplină şi completă confirmare a planului lui Dumnezeu, planul veacurilor, împreună cu timpurile şi sezoanele lui.

________

Aurora Milenară

„Totul merge înainte! Timpul fericit să-nceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Clopote de aur sună şi convoiu-naintează
Ca o armată care-n ritm de cântec cadenţează.
Teorii întunecate-acum slăbesc, şi nu mai ţin ca bază;
Lumina-i pe vârf de munte şi Adevăru-naintează;
Multe semne de hotar acuma-s umbre, ce pălesc şi se departă
În faţa forţelor măreţe care chiar acuma intră.
Frate, ce-i cu această aşteptare? Soră, ce-i cu această tăcere?
Sus, cu zorii dimineţii! Rod de aur urmăreşte!
O, poet, ce-i cu această întristare? Menestrel, ce-i cu această amuţire?
Pictor, cu nuanţele şi roşul cerului de ce atâta-ntârziere?
Sus, cu ivirea dimineţii! Sus, cu razele de soare!
Nu aştepta miezul zilei, nu opri ce-ai început odată!
Căci totul merge-nainte; timpul fericit să-nceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Lumina se răspândeşte la poruncă împărătească;
Se-mprăştie-n a ei slavă cu iuţeală în ţara-ntreagă.
Teoriile umane tind în jos; să cadă şi să dispară.
În lumina dimineţii noi vedem cale mai clară.
Să fim gata de lucrarea ce-o avem,
Trudind din zori până seara, căci lucrătorii-s puţini!
Secerând, cum ni s-a spus, în lumina dimineţii;
Secerând în câmpul copt, trudind pentru DREPT.
Totul merge înainte! Jubileul să înceapă!
Ce-i vechi trece, iar ce-i nou intră în grabă!
Vine! O, venirea! Ochii-mi fermecaţi, priviţi!
Păstorul cu a Sa Turmă, lumina-i pe vârf de munţi.”

 

Criza economica, – parte a “Planului Noii Ordini Mondiale”

O noua criza financiara va lovi eurozona in 2011, iar SUA se pregatesc de marea criza, estimeaza  un raport al Centrului de Analize Economice si în Afaceri (CEBR) din Marea Britanie.
Spania si Italia au de refinantat datorii totale de 400 miliarde euro în urmatoarele sase luni, iar înca 400 miliarde trebuie sa se împrumute bancile, dar datoriile totale sunt de ordinul miilor de miliarde, relateaza presa.
Înainte de o noua criza în SUA sau de “marea criza” asteptata pentru momentul în care ritmul de crestere a economiei chineze va scadea, o noua criza financiara va lovi chiar în interiorul Eurozonei. În urmatoarele sase luni, nevoile de refinantare ale celor mai greu îndatorate state euro ar putea atrage haosul pe pietele financiare.
Datoriile guvernelor si ale agentilor economici (mai ales banci) sunt atât de mari, încât va fi nevoie de noi emisiuni de obligatiuni, care vor atinge un volum impresionant, avertizeaza un raport al Centrului de Analize Economice si în Afaceri (CEBR) din Marea Britanie. “O noua criza în Eurozona” este principala previziune a CEBR pentru 2011, relateaza cotidianul The Daily Telegraph.
In primele luni ale acestui an, bancile europene au de refinantat datorii totale de 400 miliarde euro. Alte 400 miliarde euro trebuie sa gaseasca Spania si Italia pentru a-si plati rate scadente. Înca 100 miliarde care trebuie refinantate de guvernele unor state euro ridica datoria guvernamentala scadenta la 500 miliarde euro. “Avem în fata ceva care are potentialul de a deveni o a doua criza financiara. Totusi, de data aceasta va fi mult mai rau decât prima oara”, considera Celestine Amore, fondator al IlliquidiX, firma specializata în tranzactiile cu datorii a caror solvabilitate este greu de stabilit. Amore crede ca deja se vad semne precum cele care au anticipat crah-ul bursier de pe Wall Street, din septembrie 2008.
Înca din vara lui 2007, mari fonduri financiare si alti investitori pe burse au început sa vânda din active, atunci când mai puteau obtine preturi bune, anticipând vremea în care valoarea a ceea ce scoteau la vânzare atunci avea sa scada. Pentru ca, în câteva luni, va fi un surplus de obligatiuni pe piata si nu vor fi destui cumparatori, managerii prevazatori încep deja sa scape de aceste active. Prin “strategii timpurii pentru vre­muri care vor deveni urâte”, un ban­cher citat de The Daily Telegraph arata ca institutiile financiare înteleg deja ca trebuie sa scape cât mai repede de obligatiuni. Prin urmare, “cred ca vom vedea pe toata lumea grabindu-se sa vânda actiuni foarte devreme în ianuarie, pentru ca nimeni nu vrea sa rateze orice finantare ar fi disponibila”, estimeaza sursa citata.

Stiind ca acesta “criza mondiala” face parte din “Planul Illuminati” de control mondial, sa citim si ceea ce urmeaza:

Scopul urmarit este accelerarea globalizarii prin introducerea unui nou sistem economic
Comisia Trilaterala este un grup elitist international fondat în 1973 în scopul accelerarii instaurarii Noii Ordini Mondiale. Acest grup îi reuneste pe conducatorii celor mai puternice corporatii industriale si comerciale din lume, precum si ai celor mai bogate banci, inclusiv Banca Mondiala si Fondul Monetar International, alaturi de personalitati din mediul stiintific universitar, sindicate, presa, drept etc. Toti membrii sunt francmasoni cu grade mari în diferite loje ale sectei satanice a Francmasoneriei mondiale. Denumirea grupului vine de la „trilaterala” (triunghiul) alcatuit de SUA, Europa Occidentala si Japonia. Ulterior, s-a dezvoltat o întreaga ramura „Asia-Pacific”.
Prin comparatie cu Grupul Bilderberg (grup ultrasecret cu participare mondiala fondat în 1954) si Consiliul pentru Relatii Externe (Council of Foreign Relations, organizatie semi-secreta fondata în 1921 având numai membri cetateni SUA), Comisia Trilaterala este – cel putin în aparenta – transparenta privind activitatile, membrii si ideile propagate. Aceasta transparenta declarata este totusi contrazisa chiar de secretul pastrat privind discutiile purtate la conferintele anuale ale Comisiei. Scopurile urmarite, dincolo de cosmetizarea lor pentru publicul larg, sunt evident subscrise globalizarii accelerate. Obiectivul final este controlul complet al economiei si politicii mondiale prin instaurarea unui unic guvern mondial.
„Ideologul” acestei grupari, Zbigniew Brzezinski, fost profesor la Universitatea Columbia, a scris în lucrarea sa “Between Two Ages: The Technetronic Era” publicata în 1971 (Între doua epoci: Era tehnocratiei):
“Statul national, ca unitate fundamentala de organizare a societatii umane, a încetat sa mai fie principala forta creatoare în societate. Bancile internationale si corporatiile multinationale actioneaza, programeaza si planifica viitorul societatii în termeni care sunt mult mai avansati decât conceptele politice ale statelor nationale.”
Brzezinski nu se putea exprima mai limpede decât atât. El a fost remarcat astfel de David Rockefeller, presedintele Bancii Chase Manhattan, membru al societatii secrete Illuminati si al “Aristocratiei Negre” planetare, extrem de activ în directia globalizarii. Cei doi au facut echipa pentru a pune bazele Comisiei Trilaterale si, dupa cum se spune, “restul e istorie” – desi nu apare în manualele clasice de istorie.
Comisia Trilaterala si Consiliul pentru Relatii Externe au acelasi finantator – David Rockefeller
Fondatorul si finantatorul Comisiei Trilaterale este magnatul David Rockefeller, iar „ideologul” gruparii este fostul consilier prezidential american Zbigniew Brzezinski , care a fost si primul presedinte al Comisiei. Ambii fac parte din gruparea oculta malefica a Illuminati-lor. Membrii Comisiei Trilaterale sunt cooptati numai pe baza de invitatie, dintre conducatorii marilor firme, corporatii industriale, antreprenori, magnati media, bancheri, profesori universitari etc. Acest grup a fost declarat initial un simplu “forum de discutii” (think-tank în limba engleza), ca si alte grupari elitiste de acest gen, dar influenta sa este vizibila, ca si puterea sa decizionala, pe scena economica si politica mondiala. Initial s-a afirmat ca scopul dezbaterilor era gasirea unor solutii pentru salvarea democratiei într-o societate framântata din cauza razboiului din Vietnam, a miscarilor studentesti si a conflictelor sindicale.
Membrii Comisiei nu au reusit niciodata sa dea un raspuns satisfacator privind relatia acesteia cu Consiliul pentru Relatii Externe (CRE, CFR în limba engleza). Membrii CRE sunt cei care pun în practica strategiile elaborate de Comisia Trilaterala, cel putin la nivelul politicii si economiei americane.
Comisia Trilaterala afirma ca nu are nici influenta, nici implicare politica, mai ales ca reuneste adepti ai diferitelor partide si curente politice din diferite tari. În mod ostentativ se afirma ca nu se admite participarea politicienilor activi. Însa chiar de la constituire Comisia Trilaterala a urmarit preluarea controlului la nivel prezidential în SUA.
Presedintii SUA sunt marionetele Comisiei Trilaterale
Fostul presedinte american Jimmy Carter  a fost invitat sa faca parte din grup cu un an înainte de a fi ales presedinte, fiind considerat cel mai adecvat candidat în acest sens. Este binecunoscut faptul ca, în ciuda imaginii populiste de lider al muncitorilor, de om simplu si sincer, pe care a mizat Jimmy Carter, campania sa prezidentiala a fost finantata de Comisia Trilaterala. Acest presedinte a carui deviza era „nu o sa va mint niciodata!” a intrat în cursa prezidentiala la sugestia Comisiei Trilaterale si a fost chiar de la început o marioneta a acestor forte oculte. Prin sustinerea financiara, mediatica si politica de care a beneficiat în acest mod, a devenit posibil ca un obscur guvernator din Georgia sa ajunga presedintele SUA în 1977.
Ascensiunea lui Jimmy Carter a însemnat preluarea puterii de catre Comisia Trilaterala în SUA: nu mai putin de 18 oficiali cheie ai administratiei Carter erau membrii ai acesteia (acest numar este cu atât mai impresionant având în vedere ca initial erau în total numai 54 de membri  americani). Dintre presedintii SUA care au urmat, toti sunt membri ai Comisiei sau au legaturi declarate cu aceasta, cu exceptia lui Ronald Reagan – însa chiar si în timpul mandatului sau, vicepresedinte era un membru al Trilateralei, George Bush (ulterior presedinte SUA). Bill Clinton este un alt membru al Comisiei care a fost presedinte SUA.
Mecanismul de control implementat de Comisia Trilaterala
Pentru a putea impune un nou sistem economic mondial, este nevoie nu doar de asocierea principalilor conducatori de corporatii în domeniul industrial, ci de orchestrarea precisa a unei colaborari între economie, politica, mediul academic si presa. Obiectivele intermediare urmarite în procesul globalizarii sunt stabilite de marile corporatii. Oamenii de stiinta din mediul academic (profesori universitari în special) sunt cei care ofera studii si asa-zise lucrari stiintifice pentru a justifica aceste obiective corporatiste. Politicienii sunt cei care prezinta publicului aceste idei si eventual introduc legi noi care sa permita îndeplinirea acestor obiective, iar mass-media face propaganda în acest sens pentru a obtine consensul popular si sustinerea (sau macar acceptarea) publica a masurilor cerute de liderii corporatiilor.
În SUA, strategia Comisiei Trilaterale implica înainte de toate controlul asupra presedintiei si guvernului. În prezent, printre membrii marcanti din SUA se numara:
George Bush senior, fost presedinte SUA, tatal actualului presedinte,
Dick Cheney, vicepresedintele SUA implicat în scandalul Halliburton/Iraq (acest scandal se refera la faptul ca SUA a vândut tehnologie nucleara Iraqului si Iranului),
Henry Kissinger, consilier pe probleme de securitate nationala si secretar de stat în administratia Nixon, secretar de stat în administratia Ford, implicat în razboiul din Vietnam,
Madeleine Albright, fost secretar de stat în administratia Clinton,
Zbigniew Brzezinski, consilier pe probleme de securitate nationala al presedintelui Jimmy Carter,
Alan Greenspan, directorul American Federal Reserve, cartelul financiar care controleaza economia SUA printr-un lant de banci importante,
Paul Wolfowitz – fostul presedinte al Bancii Mondiale,
Robert S. McNamara – fost presedinte al Bancii Mondiale, fost secretar al apararii SUA, fost presedinte al Ford Motor,
George Soros, fondatorul si detinatorul  Fundatiei internationale Open Society
“Maturizarea” procesului de globalizare
Analiza comparativa a componentei Comisiei Trilaterale – în prezent si la origine – reflecta schimbarea etapei si prioritatilor, sau altfel spus “maturizarea” procesului de globalizare. Mai ales la început era foarte necesar aportul “ideologic” si legal, de aceea au fost cooptati multi membrii din mediul universitar si avocati. În prezent, remarcam cooptarea semnificativa ca membri invitati a unor personalitatii din domeniul mass-media: nu doar proprietarii corporatiilor media (aceiasi cu magnatii economici), dar si editorialisti, formatori de opinie, si într-adevar eforturile propagandistice în sensul acceptarii globalizarii s-au accentuat. Remarcam de asemenea atragerea unor nume importante din Serviciile Secrete. Preponderenta, evidenta si în 1973, dar si acum, revine reprezentantilor cartelurilor bancare: presedinti ai Bancii Mondiale, directorii Fondului Monetar International, chairmani ai Federal Reserve Bank, directorii celor mai proeminente banci (si aceasta fara a socoti si bancile comerciale sau de investitii). Reprezentarea “elitei” financiare într-o asemenea masura într-o grupare globalista nu este întâmplatoare, deoarece banii reprezinta principalul instrument al globalizarii. Prin membrii sai, Comisia Trilaterala controleaza resursele financiare ale întregii planete, în  fiecare tara.
Desigur, directorii executivi ai marilor corporatii sunt inclusi în Comisie. Mentionam printre altele, companiile Boeing, Coca Cola, Hewlett Packard, Texas Instruments, AT&T, ITT, Exxon, Enron, Xerox, Mobil, Pepsico, Nabisco, Goldman Sachs etc.
În concluzie, procesul mondial de globalizare care se accentueaza alarmant este condus si controlat de un grup restrâns de francmasoni care râvnesc la dominarea globala a umanitatii si a planetei. Nu toti acestia se regasesc printre membrii Comisiei Trilaterale, preferând sa se mentina în umbra. Ceea ce îi motiveaza este foamea de bani si putere. Mecanismele pe care le-au creat la nivelul societatii fac ca aproape marea majoritatea a oamenilor, în mod inconstient, sa le slujeasca interesele. Daca oamenii ar deveni constienti, fiind înainte de toate informati, de amploarea manipularii si înselaciunii, ar putea sa se opuna globalizarii, înainte de a fi prea târziu.

Ce ne pregatesc “Illuminati” pentru perioada imediat urmatoare?

FMI, organizatia care va conduce finantele lumii, în viitorul guvern francmasonic mondial …

Fondul Monetar International (FMI) este institutia bancara pe care sunt sigur ca multi români o urasc în momentul acesta. Pentru ca se crede ca FMI-ul este cel care ne impune cresterea taxelor si impozitelor sau reducerea salariilor. Si nu e vorba doar de tara noastra; acelasi mecanism financiar FMI-ul îl propune si în alte tari. Dar cine acest FMI cu adevarat si care sunt interesele sale reale?
FMI-ul este o organizatie bancara creata în iulie 1944, initial având 45 de tari membre, dar ajungând pâna în 2009 la 186 de state membre. Scopul sau declarat este acela de a supraveghea sistemul financiar global, dar ofera, de asemenea, si împrumuturi avantajoase tarilor mai sarace. Prin “avantajos” se întelege cele mai mici dobânzi bancare de pe piata si perioada mare de returnare a împrumutului. În schimbul acestor împrumuturi, FMI-ul cere masuri de restructurare economica si echilibrare a balantelor de plati. Cel putin, acestea sunt obiectivele principale anuntate. Dar ce se ascunde în spatele acestei organizatii bancare?
FMI-ul va putea emite o moneda unica mondiala?
Se îndreapta Fondul Monetar International (FMI) spre a deveni un fel de banca nationala globala a lumii? Prin “banca nationala globala” se întelege o banca ce va avea rolul de a emite bani, un fel de moneda mondiala unica, care sa fie adoptata în toate statele care fac parte din FMI. Desi elitele politice si bancare au promovat aceasta idee de multi ani, criza economico-financiara mondiala, declansata în 2008, a creat conditiile pentru urgenta si “legitimitatea” unei asemenea masuri.
FMI devine o gigantica autoritate globala monetara, la propunerea CFR
Pe 31 ianuarie 2009, la Forumul Economic Mondial de la Davos (Elvetia), directorul FMI, John Lipsky, a anuntat ca FMI-ul va intentiona sa dubleze cantitatea de bani disponibila pentru a împrumuta guvernele, de la 250 de miliarde la 500 de miliarde de dolari. De unde sa faca rost de suma de 250 de miliarde de dolari necesara dublarii capitalului? Prin emiterea de obligatiuni, renuntându-se astfel la metoda clasica de atragere a capitalului, adica subscriptiile de capital ale tarilor-membre.  Acest lucru, transforma FMI într-o gigantica autoritate monetara globala.
Ideea aceasta apartine lui Bernard Mallaby, director la…CFR (Council on Foreign Relations = Consiliul pentru Relatii Externe). Aceasta organizatie, ce are doar circa 2.000 de membri, este una fondata special pentru a se crea un guvern mondial, visul de secole al francmasonilor.
Secretarul actual al Trezoreriei SUA (ministrul Finantelor), Timothy Geithner, face parte din structura CFR, înca din anul 2001. Tot în acelasi an, el s-a angajat la FMI, fiind director la Departamentul de politica a dezvoltarii. Din 2003, el a promovat, ajungând directorul sucursalei New York al Federal Reserve (un fel de “Banca Nationala” a SUA, cea care emite dolarii). Pe de alta parte, John Lipsky, director al FMI, face parte si el din acelasi CFR, fiind astfel coleg cu secretarul american al Trezoreriei. Întâmplator sau nu, Lipsky a fost si vice-presedinte la banca JP Morgan, banca care a contribuit în 1913 la crearea lui Federal Reserve. Vedeti astfel toata încrengatura FMI – Ministerul american de Finante – Federal Reserve – CFR?
Pe 5 februarie 2009, într-un editorial din prestigioasa revista “The Economist” se propune nu un capital de lucru de 500 de miliarde de dolari, asa cum a propus Lipsky, ci 1.000 de miliarde de dolari! Si în acest sens, este citat Montek Singh Ahluwalia, un economist din India, care spune ca dublarea rezervelor FMI este insuficienta, si ar fi necesara cel putin triplarea sumelor. Ceea ce uita sa precizeze revista “The Economist” e faptul ca Montek Singh Ahluwalia face parte din elita indiana, lucrând la FMI si facând parte si din “Grupul celor 30?, un grup “elitist” de finantisti ai lumii.
Un alt exemplu dat de “The Economist” este economistul Arvind Subramanian, ce reprezinta tarile emergente, si care afirma ca FMI are nevoie de fonduri de cel putin 1.000 de miliarde de dolari. Dar, Arvind Subramanian este fost economist al FMI, si care face parte în prezent din Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington. Dar Peter Peterson a fost unul din presedintii…CFR (ati ghicit!), iar institutul care îi poarta numele promoveaza un FMI gigant, o Banca Mondiala giganta si o Organizatie Mondiala a Comertului giganta, toate aceste institutii având rolul de a crea un super-guvern mondial!
Un fost consilier prezidential american confirma faptul ca FMI-ul va prelua controlul asupra finantelor SUA
Summit-ul G20 de la Londra (summit-ul celor mai puternice natiuni ale lumii), ce a avut loc în aprilie 2009 a atras atentia multora, inclusiv lui Dick Morris, consilierul prezidential al lui Bill Clinton, care, într-un interviu acordat lui Fox News, înainte de summit (pe 30 martie 2009), vorbea despre “conspiratia FMI”. Si Dick Morris e o persoana care în mod sigur stie ceva, nefiind doar o persoana de dinafara sistemului care face speculatii..

Cercul Puterii, – “Skull and Bones” („Craniu şi oase”)

Skull and Bones, Fratia Mortii

Cercul ocult care doreste sa obtina puterea…. Sa conduca lumea. Si în mare parte a reusit. Înca reuseste. Membrii sunt din cercurile înalte ale societatii. Una dintre cele mai tenebroase fratii din câte exista. Mai puternica decât masoneria, clubul Bilberg sau ordinul Templier.

Asa poate fi caracterizata Societatea  Skull and Bones…. Fratia Mortii.

322 – numarul reprezentativ

Membrii Skull and Bones sunt recunoscuti pentru tacerea lor si pentru ca sunt în continuare o enigma. Nu au lasat sa se afle decât ceea ce ei au dorit sa se afle. Despre numarul 322 se stie ca este un simbol cheie al fratiei, însa nimeni nu a putut preciza cu exactitate  semnificatia lui. Se crede ca face referire la anul în care a murit Demostene, 322 î.Hr. De astfel, toti membrii sunt absolventi ai universitatii Yale si vin din familii cunoscute si influente. Inscriptia „Wer war der Thor, wer Weiser, Bettler oder Kaiser? Ob Arm, ob Reich, im Tode gleich”, în traducere: „Ce e nebunul, ce e înteleptul, ce e cersetorul, ce e regele? Saraci si bogati, în fata mortii toti sunt egali!”, troneaza pe un edificiu numit „Mormântul Skull and Bones” din curtea universitatii Yale. Un alt element al straniului este faptul ca o divinizeaza pe zeita Eulogia, zeita greceasca a elocintei. Fratia mai este cunoscuta drept Fratia Mortii, Loja 322, Eulogia sau Ordinul.

Parte a conspiratiei luciferiene

Unele teorii privitoare la activitatile Skull and Bones arata ca fratia face parte din Conspiratia Luceferiana, înfiintata în 1776. Mai mult, membrii organizatii ar efectua ceremonii tenebre, care sunt initiatoare, si l-ar adula pe Baphomet. Despre fratie se stie ca a luat nastere în 1832, la Univ. Yale, din New Haven, Connecticut, dupa ce doi membri ai Phi Beta Kappa, A. Taft si W.H. Russell, au realizat o sciziune din organizatia Phi Beta Kappa, care era una masonica si avea legaturi cu Illuminati. În 1832 a fost realizata prima cohorta (grupa) a Skull and Bones, formata numai din barbati. De abia din 1992, în organizatie s-au primit si femei. Fotografiile realizate în grup se realizeaza în fata unui orologiu vechi, ale carui limbi arata ora opt,  si în fata unui craniu si doua oase umane încrucisate.

The «SKULL & BONES» Secret Society

Ordinul “Skull & Bones” a fost înfiintat la Colegiul Yale din New Haven, Connecticut, în anul 1832. El este cel mai vechi si cel mai prestigios dintre cele sapte societati secrete de la Yale. Printre celelalte sunt: “Scroll & Key” (“Sulul si cheia”), “Book & Snake” (“Cartea si sarpele”), “Wolf’s Head” (“Capul de lup”), “Eliahu” si “Berzelius”. Aceste grupuri servesc ca baza de recrutare a tinerilor destinati unor cariere în guvern, justitie, finante si în alte sectoare influente ale vietii americane. “Skull & Bones” este elita elitelor din aceste societati secrete. Doar “Scroll & Key” mai poate revendica o influenta, aproape egala, asupra societatii americane din ultimii 160 de ani.

Spre deosebire de fraternitatile grecesti din multe alte campusuri universitare, “Skull & Bones” si societatile secrete similare acestuia exista exclusiv la Yale. El nu este o parte a oricarei alte asociatii publice pe plan national. Celelalte colegii de elita din Liga Ivy – Harvard si Princeton – au societati secrete exclusive, similare. În plus, chiar si printre aceste putine universitati, societatile secrete de la Yale – în frunte cu “Skull & Bones” sunt de neconcurat cu privire la influenta lor asupra afacerilor politice americane.

Societatea secreta “Skull & Bones” de la Yale are o asociere conspirativa cu alte doua societati care au fost înfiintate în alte doua locuri. Numarul “322”, care apare sub craniul si oasele încrucisate de pe emblema ordinului, se crede ca indica anul înfiintarii acestuia –1832 – si faptul ca el este a doua loja în cadrul unui sistem international. Dupa unele explicatii, loja purtând nr. 1 se afla în Germania, iar loja cu nr. 3 este situata la un alt colegiu american.

De la înfiintarea sa, “Skull & Bones” a initiat doar circa 1.200 de membri. În orice moment, sunt în viata 600 de membri ai Ordinului. Acest numar mic subliniaza teribila concentrare de putere în mâinile membrilor sai. Daca membrii “Skull & Bones” ar trebui sa aleaga un Salon al celebritatilor malefice dintre propriile sale rânduri, unele dintre ele a caror nume ar trebui sa fie în vârful listei, ar fi:

  • Alphonso Taft, membru fondator al Ordinului, Secretar de Razboi în timpul presedintelui Rutherford B. Hayes (1876-1880).
  • William Howard Taft, singura persoana care a fost si Presedinte si Judecator-sef la Curtea Suprema a Statelor Unite.
  • Henry Lewis Stimson, partener la firma de avocati “Root and Stimson” de pe Wall Street, Secretar de Razboi în timpul presedintelui Taft (1908-1912), Guvernator General al Filipinelor (1926-1929), Secretar de Stat în timpul presedintelui Herbert Hoover (1929-1933) si Secretar de Razboi în timpul presedintilor Franklin Delano Roosevelt si Harry S. Trumann (1940-1946).
  • Averell Harriman, bancher de investitii la Brown Brothers Harriman, director al Programului de împrumut-închiriere în Departamentul de Stat al SUA (1941-1942), Ambasador SUA în Uniunea Sovietica (1943-1946), Guvernator al New York-ului, subsecretar de Stat pentru Asia (1961-1963) si trimis secret prezidential la conducatorii sovietici: Stalin, Hrusciov, Brejnev si Andropov.
  • Robert Lovett, partener la firma Brown Brothers Harriman, Secretar adjunct de Razboi al aerului (1941-1945), Secretar loctiitor al Apararii, Secretar al Apararii (1950), membru de frunte al Consiliului pentru Relatii Externe din New York.
  • Harold Stanley, bancher de investitii, fondator al firmei Morgan Stanley.
  • Robert A. Taft, Senator al SUA (1938-1950).
  • Prescott Bush, bancher de investitii si partener la firma Brown Brothers Harriman, Senator al SUA de Connecticut, tatal lui George Herbert Walker Bush.
  • George Herbert Walker Bush, Congresman al SUA (1964-1970), Presedinte al Comitetului National Republican, Ambasador al Statelor Unite la Natiunile Unite, prima legatura diplomatica americana în Republica Populara Chineza, Director al CIA (1975-1977), Vice-presedinte al Statelor Unite (1980-1988), Presedinte al Statelor Unite (1988-1992).
  • John Thomas Daniels, agro-industrialist, fondatorul lui Archer Daniels Midland.
  • Hugh Wilson, functionar al serviciului extern, Consilier în Japonia (1911-1921), Ministru al SUA în Elvetia (1924-1927), Secretar de Stat adjunct special (1939-1941), Oficiul Serviciilor Strategice (1941-1945).

 George Bush si  John Kerry, membrii  Skull and Bones :

http://ru.youtube.com/watch?v=mPh7sUvhZ3E

Membrii Ordinului “Skull & Bones”, fideli convingerii lor ferme de “confuzie constructiva” au acceptat sa apara o serie de relatari contradictorii, în mod intentionat, referitoare la originile si istoria fraternitatii lor secrete. Potrivit uneia dintre versiuni, Ordinul a provenit dintr-o grupare francmasonica engleza sau scotiana înfiintata prima data la All Souls College al Universitatii Oxford în cursul secolului XVII. O alta versiune a istoriei “Skull & Bones” este aceea ca s-a desprins din societatile secrete “nationaliste” germane de la începutul secolului XIX. Cea de-a treia explicatie ar fi ca “Skull & Bones” este singura institutie americana care a adoptat câteva dintre ritualurile francmasoneriei europene, adaptând însa aceste ritualuri si credinte într-o forma noua.

Lasând la o parte aceste versiuni contradictorii, se poate afirma cu certitudine ca Ordinul a fost înfiintat pentru prima data în campusul de la Yale, în anul 1832. Oficial, el a fost înregistrat abia în 1856, sub denumirea de “Russel Trust Association”. Conform tuturor datelor biografice – care sunt disponibile – ale membrilor sai, banii necesari pentru sustinerea afacerilor secrete ale campusului si a rolului sau mai larg pentru plasarea membrilor sai în pozitii cheie de influenta, dupa titrarea lor la Yale, erau proveniti din comertul cu opiu din Estul îndepartat. Acest comert a fost început de catre Compania Britanica a Indiilor de Est si a ajuns înfloritor în perioada în care Tratatul de la Paris – semnat la 1783 – punea capat Razboiului american de Independenta. În aceasta perioada, Compania Britanica a Indiilor de Est era controlata de “Baring Brothers Bank” (ulterior, în ultimele decade ale secolului XVII, “British House of Rotschild” va înlocui pe “Baring Brothers” în controlarea intereselor financiare ale comertului cu opiu din China).

Prin sponsorizarea realizata de familiile Baring si Rotschild, numeroase familii de frunte din Noua Anglie – unele dintre acestea situându-se de partea Marii Britanii în timpul Revolutiei americane – au fost introduse în comertul cu opiu, ca asociati secundari. Aceste familii de comercianti posedau flote de corabii cu pânze si au devenit, în multe cazuri, fabulos de bogate ca rezultat al asocierii lor cu Compania Britanica a Indiilor de Est. Printre aceste familii cheie din Noua Anglie se numarau nume precum: Cabot, Coolidge, Forbes, Higginson, Lodge, Lowell, Perkins si Russell.

Aceste familii de comercianti din Noua Anglie au înfiintat “United Fruit Company” si “Bank of Boston”. Familiile fondatoare ale Ordinului “Skull & Bones” includeau si familiile Russell si Perkins. Oricum, de-a lungul mai multor generatii, toate aceste familii s-au înrudit prin casatorii si au devenit, ca rezultat, o grupare cu o putere tot mai extinsa.

William Huntington Russell a incorporat “Skull & Bones” sub denumirea de “Russell Trust Association”. În secolul XX, “Russell Trust Association” înscria ca adresa a sa sediul central din New York al firmei “Brown Brothers Harriman”.

Russell a fost seful de promotie de la Yale în 1833. El si camarazii sai din “Skull & Bones” se considerau pe ei însusi ca o elita speciala fata de elitele comercial-bancare si de “pelerinii puritani” din Yale. Ei au preluat convingerile colonistilor Noii Anglii timpurii, cum ca au fost “alesi de Dumnezeu” si predestinati a cârmui America.

Înfiintarea Colegiului de la Yale în 1701 a precedat Revolutia americana cu câteva generatii. Multi dintre fondatorii acestui colegiu erau oamenii cei mai buni ai mostenirii puritane, care credeau cu devotiune în Dumnezeu si tara. Câteva dintre aceste suflete patriotice au format mai târziu miezul coalitiei politice a lui Benjamin Franklin, care s-a rupt definitiv de tara mama – Marea Britanie. Multi absolventi de la Yale au fost activi în Revolutia americana si în fondarea Statelor Unite.

Doi critici ai Ordinului, istoricul Anthony Sutton si ziaristul de investigatie Ron Rosenbaum (el însusi un absolvent de la Yale) au tras concluzia ca “Skull & Bones” a degenerat dupa înfiintarea sa si s-a înclinat mai mult spre pompa oculta si ritualista a majoritatii societatilor secrete francmasonice si de “iluminati” europene. Sutton acuza ca Ordinul este cunoscut, în secret, ca “Fratia mortii” si ca a devenit un instrument nefast în mâinile elitei puterii secrete americane. Rosenbaum afirma ca originile germanice ale societatii o fac vicioasa si pro-nazista.

Într-un lung articol din 1977, publicat în revista “Esquire”, Rosenbaum afirma ca sediul “Skull & Bones” din campusul Yale gazduieste vestigii din colectia privata de argintarie a lui Hitler. În pofida posibilelor prejudecati personale în aceste doua evaluari ale istoriei Ordinul “Skull & Bones”, trebuie sa fie recunoscut faptul ca membrii societatii au urmarit – de-a lungul generatiilor – unificarea unui mic grup de familii din Noua Anglie prin casatorii si apoi si-au sponsorizat baietii si nepotii sa intre în Ordin. Acest mod de crestere tinde întotdeauna sa produca vederi înguste si prejudicii fata de cei din afara, ceea ce poate fi o serioasa insuficienta cu deosebire la indivizii raspunzatori pentru trasarea mersului unei natiuni asa de puternice, cum sunt Statele Unite.

Se poate documenta, prin compararea arborilor genealogici ai familiilor membrilor timpurii ai Ordinului, ca azi avem un grup de baza format din 20-30 de familii care formeaza nucleul Ordinului. Majoritatea sunt familii puritane de spita veche, care au sosit în America de Nord chiar la începutul colonizarilor din secolul XVII. Printre aceste familii proeminente se afla: Whitney, Lord, Phelps, Wadsworth, Allen, Bundy, Adams, Stimson, Taft, Gilman si Perkins. Un al doilea grup de familii din miezul “Skull & Bones” a câstigat averi fabuloase în secolele XVIII si XIX, câstigându-si astfel ceremonia de trecere în elita Noii Anglii, chiar daca ne gândim ca ei nu s-au aflat printre primii colonisti. Familiile “Skull & Bones” conducatoare din aceasta a doua categorie sunt: Harriman, Rockefeller, Payne, Davison, Pillsbury si Weyerhauser.

Skull & Bones Secrets:
http://www.youtube.com/watch?v=J1voGyccmaA&feature=related

Unor familii de bancheri evrei care au venit din Germania în Statele Unite în cursul secolelor XVII si XIX li s-a acordat, pâna la urma, un acces limitat în sanctuarele interioare ale WASP (White Anglo Saxon Protestant). Câteva dintre ele, ca de exemplu, familiile Schiff, Warburg, Guggenheim si Meyer, au fost desemnate neoficial ca intermediari între WASP-ii din Noua Anglie si verii lor din Londra. Aceasta s-a realizat cu deosebire dupa ce influenta familie Rotschild a înlocuit grupul anglican Baring, operatiune considerata drept cea mai importanta intriga financiara din City-ul Londrei. Câteva dintre aceste familii de evrei germani au fost absorbite asa de puternic în WASP sau în societatea anglicana, încât au fost si convertite de la iudaism la protestantism si, treptat, ele au fost ostracizate din aristocratia evreiasca.

Oricum, familiile WASP nu au considerat drept egale familiile evreiesti de bancheri investitori ale Americii. Evreii erau considerati de catre WASP ca fiind diferiti din punct de vedere politic si cultural si nu au fost niciodata acceptati în ultimul cerc, interior, al acestora. Majoritatea acestor bancheri comercianti evrei erau vazuti cu suspiciune si neîncredere de catre membrii Ordinului. Mai mult, societatile evreiesti cum ar fi, de exemplu “B’nai B’rith”, s-au format din francmasoneria britanica de rit scotian. Sponsorii lor din America, ca familia Rotschild si “Cecil Rhodes Trust” (cunoscut de asemenea ca “British Round Table Group”) au legaturi cu Ministerul britanic de Externe si cu aparatul sau secret de spionaj.

 INITIEREA SI RITUALUL

Pentru a fi initiat în Ordinul “Skull & Bones” se realizeaza un ritual de selectie, denumit “tapping” (strapungere). El este adus la îndeplinire de catre 15 studenti din cursul superior al Universitatii Yale, care formeaza grupul curent de membri ai societatii secrete. Ei selecteaza 15 studenti din cursul inferior, pentru a deveni Bonesmen-i în anul urmator. Sub aspect istoric, “Skull & Bones” tine în afara rândurilor sale negrii, evreii si altii ne-WASP. În cursul ultimilor 30 de ani, au fost totusi selectati ocazional pentru asociere si membri din aceste grupuri. Astfel, în cele mai recente liste de initiati ai Ordinului, exista un student la Yale cu un prenume evreiesc si chiar unul cu un nume chinezesc. Rosenbaum afirma ca, în anii recenti, Ordinul a înscris în rândurile sale chiar si membri ai grupurilor pentru drepturile homosexualilor din campus.

Printre criteriile de selectie – separat de legaturile familiei cu Ordinul, care au fost întotdeauna un factor important – se numara cele pe care istoricii si membrii le numesc cele “trei încercari – ordalii” (“Three Ordeals”). Aceste ordalii – pietre de încercare – au scopul de a masura abilitatea viitorului Bonesman de a “ajunge” în lumea din afara campusului universitar.

Prima ordalie este scoala-internat. Majoritatea coplesitoare a Bonesmen-ilor, date fiind bogatele lor pedigree familiale, urmeaza una din prestigioasele scoli preparatorii din Noua Anglie, adica licee particulare. Având în vedere ca un mare numar dintre cei mai de elita studenti ai Universitatii Harvard urmeaza Groton-ul, o scoala strâns legata de biserica episcopala anglicana, unde ei primesc o perfecta educatie anglofila, scolile preparatorii preferate pentru viitorii Bonesmen-i sunt cele doua Academii Philips sponsorizate de puritanii calvinisti.

A doua ordalie este natura. Vânatoarea în terenurile din Noua Anglie, calatoria în locuri îndepartate ca Africa, junglele Americii de Sud sau chiar în deserturile americane, sunt conditii pentru admiterea în rândurile de elita spartana ale Ordinului.

A treia dintre ordalii este razboiul. Experienta de lupta în timp de razboi este considerata a avea o semnificatie speciala pentru un Bonesman, care se vede pe sine însusi ca o elita a castei luptatorilor WASP-ului din Noua Anglie. Multi Bonesmen-i din Yale ai generatiei presedintelui George Bush, ca urmare a declansarii celui de-al II-lea razboi mondial, au trecut direct din scolile preparatorii în serviciul militar, înaintea intrarii lor la Yale. Pentru majoritatea Bonesmen-ilor, serviciul militar preferat a fost – din punct de vedere istoric – marina SUA (U.S. Navy). În timpul celui de-al II-lea razboi mondial, Corpul aerian naval a fost unul din traseele deosebit de importante pentru viitorii initiati Bones. În timp de pace, participarea la Yale în instruirea militara a ofiterilor este de dorit, dar nu este esentiala. Angajamentul de a intra, dupa absolvire, într-o unitate militara este considerat favorabil selectarii candidatului.

Dupa selectarea formala a urmatorului grup de viitori Bonesmen-i, se face o invitatie urmata de ceremonia de initiere formala. La început, cei 15 studenti din cursul superior, care sunt membri ai Ordinului, selecteaza grupul de studenti din cursul inferior care urmeaza sa fie “strapunsi” pentru “Skull & Bones”. Un grup de Bonesmen-i pornesc spre dormitorul candidatului. Ajunsi la usa acestuia, o izbesc zgomotos. Când viitorul membru deschide usa, Bonesman-ul îl bate pe umar si striga: “Skull & Bones: Do you accept?” (“Skull & Bones: Acceptati?”). Daca accepta, candidatului i se înmâneaza un mesaj înfasurat cu o panglica neagra, sigilat cu ceara neagra, cu emblema “craniu si oase” si cu 322 – numarul mistic al Bones-ilor. Mesajul stabileste timpul si locul în care candidatul trebuie sa vina pentru initiere. Candidatii sunt instruiti sa nu poarte obiecte metalice asupra lor.

Conform unui document “Skull & Bones” din 1940, ceremonia de initiere implica astfel de “ceremonii”: “Om nou asezat în sicriu – purtat în partea centrala a cladirii. Om nou ridicat în slavi si renascut în societate. Scos din sicriu si primind robele cu simboluri pe ele. Un os având înscris pe el numele sau este azvârlit pe o gramada de oase la începutul fiecarei adunari.”

Înauntrul criptei “Skull & Bones”, cunoscuta de asemenea sub numele de “the Tomb” (mormântul) si la care se fac referinte ca fiind “camera sacra” cu numarul 322, pe peretele curbat, în jurul arcadei de la intrare este înscris în germana: “Cine a fost nebunul, cine a fost înteleptul, cersetorul sau regele? Saraci sau bogati, cu totii sunt la fel în fata mortii!”

Acest citat din ritualul francmasonic german ramâne ca o sursa de controverse cu privire la originea “Skull & Bones”-ului. El este una din “marturiile” citate de cei mai ardenti critici ai Ordinului, în sensul ca grupul este “ca si nazist” sau si mai simplu, “germanic”. De fapt, ritualurile Ordinului sunt foarte mult asemanatoare cu ritualurile folosite de catre lojile francmasonice scotiene si engleze.

Unele din misterele si confuzia ce înconjoara aceste simboluri si ritualuri oculte sunt intentionat întretinute de catre Ordin însasi. Printre principiile care au fost predate membrilor societatii secrete de la Yale este valoarea ambiguitatii si a disimularii. Aceste valori nu au fost predate ca o parte a unei qvasi-religii, pur mistice sau oculte. Ele au fost predate ca instrumente valabile a fi aplicate de catre Bonesmen-i când ei parasesc mediul izolat al campusului de la Yale si devin functionari ai guvernului, ai comunitatilor informative, ai sectorului militar sau privat.

Un studiu atent al comportamentului si declaratiilor publice, adesea confuze si auto-contradictorii, ale presedintelui Bush si ale consilierilor sai cei mai apropiati, pe parcursul crizei din Golful Persic si a razboiului care a urmat, ofera un exemplu valabil asupra modului în care ambiguitatea si disimularea sunt aplicate de Bonesmen-i.

Pentru initiatii Ordinului, întrebarea: “De ce sunt folosite ambiguitatea si disimularea în scopul înfaptuirii de <bine> sau de <rau>?” este de o importanta secundara. Disimularea si ambiguitatea sunt instrumente esentiale pentru mânuirea puterii. Manipularea eficienta a puterii este unul dintre scopurile supreme ale fiecarui Bonesman. Legaturile secrete construite pe durata cursului superior de catre Bonesmen-i, ca membri activi ai Ordinului, sunt mentinute pe toata durata vietii. Ele îl leaga pe fiecare Bonesman de fiecare alt initiat si în mod deosebit de acei initiati care au devenit membri ai Ordinului în acelasi an.

În felul acesta, fiecare membru “Skull & Bones” este, în realitate si în termeni practici, o parte a unui mic grup de elita format din tineri absolventi ai Yale, cei mai multi din familiile bogate si proeminente WASP, care intra în lumea politica, a afacerilor, finantelor, spionajului sau educatiei si unde vor începe sa-si lase amprenta lor nefasta si satanica în lume….

Va urma.

FMI a infometat  pe români înainte de ’89, pentru a-i scoate în stradă. România este forţată de FMI să vândă tot. “În curând nu vor mai exista prea multe lucruri româneşti în România”

Annely Ute Gabanyi argumentează, bazându-se pe cercetările şi analizele pe care le-a făcut, că regimul Ceauşescu nu ar fi vrut să-şi plătească datoriile la băncile occidentale, aşa cum scriu istoricii români, ci a fost obligat să o facă. Astfel, de pildă, FMI i-a propus României în perioada 1982-1983 un acord stand-by prin care datoriile ţării să fie re-eşalonate şi, în schimb, guvernul să aplice măsuri de austeritate extrem de drastice. Gabanyi explică mai departe că, sub presiunea Occidentului, România a fost nevoită să dea înapoi banii împrumutaţi în anii ’70, chiar cu preţul înfometării populaţiei. În acest fel, cancelariile vestice mizau pe două efecte: recuperarea banilor şi ieşirea în stradă a românilor umiliţi.

Ce-i lipseşte României pentru a ieşi din starea de periferie în care se află?

A.U.G.: Pentru a depăşi periferia internă sau pe cea externă?

Ambele.

A.U.G.: Problema e destul de complexă şi nu este exclus să contrariez cu această apreciere. După părerea mea, pe plan extern, România a păşit în noua eră de după revoluţia din 1989 lipsită de capitalul politic pe care Occidentul ar fi putut să-l acorde României pentru politica sa de autonomie dusă în perioada războiului rece. Ştiu ca se mai vehiculează în anumite cercuri teza conform căreia opoziţia României, desigur în limitele posibilului, împotriva hegemoniei sovietice în Comecon şi în Pactul de la Varşovia nu ar fi fost reală. Aceste teze de care m-am lovit curent în cadrul cercetărilor mele de peste 40 de ani au fost contrazise şi invalidate de documentele şi studiile publicate după 1989. În plus, România a pornit ca cea mai săracă rudă din fostul bloc comunist. Era săracă, chiar dacă nu avea datorii la fel ca celelalte ţări comuniste care în 1989 erau în pragul falimentului de stat.

Faptul că a ieşit din comunism fără datorii nu i-a fost de mare folos României.

A.U.G.: Ar fi putut să fie altfel. Într-o analiză făcută în februarie 1989 de Bogomolov, consilierul lui Gorbaciov, se arăta că acest lucru era în avantajul României, creând precondiţiile pentru ca această ţară „a cărei populaţie s-a eliberat de valorile socialiste şi care tradiţional a fost educată în spiritul destinului comun cu lumea latină să se orienteze definitiv spre Vest”. În aceste condiţii, susţine mai departe Bogomolov, sprijinul material şi financiar al Occidentului ar putea fi într-adevăr eficient într-o ţară care, spune el, posedă resurse economice şi naturale îndestulătoare. Din păcăte, sprijinul material şi financiar consistent al Occidentului a fost dirijat atunci către Polonia, Ungaria şi mai apoi spre cehoslovaci. De altfel, şi în privinţa susţinerii economice de către Occident există interpretări diferite.

La ce vă referiţi?

A.U.G.: Se spune curent că România ar fi vrut cu tot dinadinsul să-şi replătească datoriile pe la începutul anilor 1980. Or, de fapt, n-a avut încotro.

Vreţi să spuneţi că FMI a putut să oblige regimul Ceauşescu să-şi achite datoriile înainte ca ele să fi devenit scadente?

A.U.G.: Nu este vorba de scadenţa datoriilor. După criza polonă din 1980, statul est-european cu imense datorii la băncile occidentale, acestea au devenit foarte nervoase, întrebându-se dacă statele comuniste din estul Europei vor fi capabile să-şi achite datoriile contractate în decursul anilor 1970. În 1981, România avea o datorie de 11,8 miliarde dolari, dar de exemplu aceeaşi datorie o avea şi Ungaria, numai că, din cauză că această ţară avea doar jumătate din populaţia României, datoria per capita a Ungariei era dublă faţă de cea a României. Cu toate acestea, scria atunci un analist al Deutsche Bank, Ungaria a fost salvată de băncile străine occidentale, în vreme ce România a fost nevoită să-şi achite datoriile până la ultimul ban.

De ce?

A.U.G.: Este ştiut că şi deciziile de natură economică sunt în esenţă politice. În locul unei aprecieri proprii, vă prezint răspunsul dat de un oficial american ziaristei austro-americane Susanne Brand­stätter, în filmul ei „Şah Mat. Strategia unei revoluţii”: „Am vrut să forţăm România să facă reforme, care în cele din urmă ar fi scos populaţia în stradă, sau să plătească datoriile, fapt care, în cele din urmă, tot ar fi scos populaţia în stradă”.

Vreţi să spuneţi că FMI, prin faptul că a obligat România să-şi plătească datoriile, a forţat de fapt izbucnirea revoluţiei?

A.U.G.: Neîndoielnic, politica de austeritate la care a fost supusă populaţia României în anii 1980 a fost printre factorii decisivi care au dus oamenii la disperare şi, în final, la revoltă.


Credeţi că, forţând nota în România, regimul Ceauşescu ar fi putut cădea înainte de căderea Zidului Berlinului?

A.U.G.: Ştiţi că „repetiţia generală” pentru revoluţia română a avut loc în noiembrie 1987. Dar problema pe care o discutam în 1982-1983 era de ce România a refuzat acordul stand-by cu FMI, de încheierea căruia depindea reeşalonarea datoriilor ţării cu băncile occidentale particulare. Din studiile efectuate la vremea aceea la Institutul de Cercetare al Europei Libere, studii care se pot consulta la arhiva Universităţii Central Europene de la Budapesta, reiese clar că planul propus de către FMI pentru plata datoriilor României prevedea măsuri de austeritate atât de drastice încât a fost refuzat de conducerea de atunci a României, fiind înlocuit cu un program propriu care, deşi mai puţin sever decât cel preconizat de FMI, a fost responsabil pentru sărăcia şi lipsurile pe care le-au îndurat oamenii până în 1989.


Dar cum ajunsese România să aibă acele datorii?

A.U.G.: Datoriile la firme occidentale au fost contractate începând din anii 1960, când România a început să pună în practică propria strategie de dezvoltare economică, care printre altele urmărea şi reducerea dependenţei de livrările de energie şi materii prime din Uniunea Sovietică. Această strategie avea trei componente: obţinerea de petrol din ţări aflate în lumea a treia cu rezerve de petrol, în schimbul efectuării de prospecţiuni, a livrării de instalaţii de foraj şi a formării de specialişti în instituţiile de învăţământ din România; achiziţionarea de tehnologie avansată din Occident pentru construcţia de rafinării în România şi, în cele din urmă, exportul produselor rafinate cu un profit substanţial pentru România. Dar au apărut războiul dintre Iran şi Irak, apoi criza petrolului şi, în acest context, România nu a mai fost în stare să-şi achite datoriile la timp.

Deci România a primit bani din Occident pentru investiţii, i-a folosit în acest scop, dar „afacerea” în care a investit a căzut şi nu a mai putut să dea banii înapoi.

A.U.G.: Da. În principiu, fiind singura ţară din bloc care devenise membră a FMI încă în 1972, înfruntând URSS, România ar fi trebuit să fie tratată preferenţial de această organizaţie şi de către băncile occidentale.


Şi a luat vreodată bani de la FMI înainte de 1989?

A.U.G.: A luat două tranşe şi pe a treia nu a mai luat-o.

Ce-a făcut cu banii? Ce sumă a luat?

A.U.G.: Sume relativ mici. Banii mulţi au fost luaţi de la băncile private, cu termene scurte de returnare. Potrivit, însă, documentelor internaţionale pe care le-am cercetat, România nu a vrut cu tot dinadinsul să plătească aceste datorii dintr-o dată, după cum susţin analişti şi istorici români. Numai că România a fost pusă la colţ, iar poporul român a tras lozul cel mai negru. Într-un fel, acest lucru a avut partea lui bună, de vreme ce a dus la căderea regimului.

Nu a fost prea târziu?

A.U.G.: Nu ştiu dacă a căzut prea devreme sau prea târziu, dar a căzut prost: a plecat un regim anti-sovietic pentru ca să vină la putere un regim pro-sovietic. Dacă ar fi căzut şi regimul şi sistemul ar fi fost altceva, dar aşa au ajuns în fruntea ţării nişte persoane care plănuiau să menţină România într-o zonă gri, de influenţă a Uniunii Sovietice.

Până când a durat de facto regimul pro-sovietic în România?

A.U.G.: Faza grea a durat până la scoaterea generalilor complotişti, în frunte cu ministrul Apărării Nicolae Militaru numit imediat în decembrie 1989, de la posturile lor, în februarie 1990. A doua fază s-a terminat o dată cu căderea URSS, cam prin septembrie 1991, iar faza a treia a ţinut până la alegerile din 1996, când, la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din acel an, au fost înlăturaţi din CSAT şi ultimii generali pro-sovietici.


Mai există şi o a patra fază a regimului pro-sovietic?

A.U.G.: Nu, chiar şi Ion Iliescu şi-a dat seama după aceea că ţara trebuie să meargă într-o direcţie pro-occidentală. Din păcate, noul preşedinte Emil Constantinescu nu şi-a putut onora promisiunea că va duce România curând pe drumul integrării euro/atlantice, România nefiind în 1997 printre acele ţări foste comuniste alese pentru primul eşalon pentru integrarea în NATO şi în UE. Abia în urma războiului din Kosovo, când România, după spusele preşedintelui Constantinescu, „s-a comportat ca o ţară NATO”, ţara şi-a început negocierile de aderare la UE, iar în 2002 a primit undă verde pentru NATO. Deci, în primul deceniu după revoluţie, România, spre deosebire de celelalte state central-europene care au primit sprijin financiar şi expertiză din partea UE, a fost lăsată în derivă, aici fortificându-se cartelurile economice indigene.

Consolidarea acestor carteluri e o consecinţă a persistenţei vechiului sistem?

A.U.G.: A fost atât o consecinţă a felului în care s-a făcut schimbarea în 1989, cât şi a faptului că României i-a lipsit o perspectivă clară a integrării în sfera occidentală.

Spuneaţi că imediat după 1980 doar elita pro-sovietică din România s-a implicat în politica ţării.

A.U.G.:
Această elită a fost adusă la putere printr-o lovitură de stat deghizată în răscoală populară. Oamenii ieşiseră în stradă cerând „Jos comunismul” şi s-au trezit cu „Jos Ceauşescu”. A fost o mare greşeală fiindcă problema nu era doar Ceauşescu, ci comunismul ca sistem.

Totuşi, chiar şi acum, la 21 de ani de la căderea lui Ceauşescu, mai mult de jumătate din români spun că în comunism era mai bine şi că în sine co­munismul era o idee bună, prost aplicată. Mai mult chiar, scriitorul Mircea Cărtărescu este de părere că „sistemul era groaznic, însă aveam stabilitate şi fiecare ştia ce-l aşteaptă în ziua următoare”. De ce credeţi că această nostalgie persistă într-un fel chiar şi la nivelul elitelor?

A.U.G.: Această nostalgie persistă în toate ţările foste comuniste, însă mai ales printre dezavan­tajaţii şi perdanţii schimbărilor economice petrecute de atunci. Este cel puţin straniu ca un om cult precum Mircea Cărtărescu să-şi mărturisească nostalgia după un tip de stabilitate cu Securitatea la poartă şi închisoarea la colţ.

CV Anneli Ute Gabanyi , 69 de ani

Urmează cursuri de Filologie si Stiinte politice la universitatile din Cluj, Munchen, Clermont-Ferrand şi la University of Southern California.

Obţine titlul de doctor în filologie de la Universitat der Bundeswehr din Hamburg. În 1963 părăseşte Romania, stabilindu-se la Munchen.

Intre 1969 si 1987 este analist principal, apoi director al secţiei romane de cercetare la Radio Europa Libera, Munchen.

Intre 1988 si 2000 este analist principal la Sudost-Institut, Munchen, apoi analist principal asociat la Departamentul pentru Extinderea U.E. din cadrul Institutului German pentru Probleme Internationale si de Securitate Stiftung Wissenschaft und Politik, Berlin.

Este autoarea volumelor „Partei und Literatur in Rumanien seit 1945.

Untersuchungen zur Gegenwartskunde Sudosteuropas” (1975), „Die unvollendete Revolution. Rumanien zwischen Diktatur und Demokratie” (1990) si „Systemwandel in Rumanien.

Von der Revolution zur Transformation” (1998), aparut si in limba română in anul 1999 sub titlul „Revoluţia neterminată”.

 Astazi România este forţată de FMI să vândă tot. “În curând nu vor mai exista prea multe lucruri româneşti în România”Vizita pe care o întreprinde directorul general al Fondului Monetar Internaţional (FMI) la Bucureşti, Christine Lagarde, le-a dat prilejul jurnaliştilor francezi de la Slate.fr să analizeze modul în care instituţia financiară a găsit de cuviinţă să soluţioneze problemele generate de companiile de stat.Astfel, “ţara este de vânzare”, scriu jurnaşiştii francezi, care, mai în glumă, mai în serios, adaugă că “în curând nu vor mai exista prea multe lucruri româneşti în România”. Ei arată că vânzarea celor 10 companii de stat cu datorii şi pierderi, cerută de FMI, este ineficientă.

“Poştă, aeronautică, transporturi, energie, sănătate: în toate sectoarele, România a vândut. Vânzările au fost impuse de FMI pentru a reduce costurile din economie”, notează revista Slate, în ediția electronică.

Totodată, jurnaliştii francezi arată că privatizările au o imagine proastă în România, mai ales că, de pe urma vânzării de către stat a companiilor pe care le avea în proprietate, au profitat o mână de oameni. (Simona Tapalagă / evz.ro)

Ce mai vinde Romania?

Compania publica de transport feroviar CFR Marfa a fost cumparata de Grup Feroviar Roman (GFR) pentru 202 milioane de euro. Totusi, valoarea companiei de stat era estimata la 2 miliarde de euro in urma cu sase ani.

In sectorul transportului aerian, trei companii publice cu datorii sau in declin (IAR Ghimbav, Avioane Craiova si Romaero Baneasa) figureaza de asemenea pe lista tranzactiilor. Guvernul roman va vinde de asemenea un sfert din cota de actiuni de 95% de la compania nationala Tarom, membra a aliantei SkyTeam.

In domeniul energetic, guvernul a propus pentru listarea la Bursa pachete de 10-15% din actiunile sale la companiile de stat. Aceste privatizari partiale vizeaza Transgaz (transportatoare de gaze), Romgaz (producatoare de gaze) si Hidroelectrica (producatoare de electricitate).

Guvernul a deschis de asemenea 10% din actiunile de la Nuclearelectrica, compania care administreaza singura centrala nucleara a tarii. O companie chineza este interesata.

Detinuta in proportie de 75% de guvernul roman, Posta nu a gasit pana in prezent un cumparator, deoarece a acumulat pierderi de peste 120 de milioane de euro in ultimii patru ani. Pentru a o face mai atractiva, 3.650 de salariati, adica 11% din personal, vor fi disponibilizati.

In plus, populatia trebuie sa suporte conscintele liberalizarii preturilor la gaze si electricitate, pentru a se conforma institutiilor internationale. (Constantin Pescaru –ziare.com)

Sursa:http://www.romanialibera.ro/

 ”Casimca”, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 Jilava. Aici au fost exterminați în chinuri o parte dintre cei mai incomozi martori ai abominabilului Experiment Pitești. Incursiune în măruntaiele întunericului

EXCLUSIV Grupaj FOTO: ”Casimca”, abatorul secret săpat în zidul Fortului 13 Jilava. Aici au fost exterminați în chinuri o parte dintre cei mai incomozi martori ai abominabilului Experiment Pitești. Incursiune în măruntaiele întunericului

După ce v-a prezentat zidul execuțiilor din așa-numita Vale a Piersicilor, locul unde au fost asasinați în masă cei mai mulți dintre reprezentanții de marcă ai rezistenței armate anticomuniste, Podul.ro vă propune o nouă incursiune puțin spus cumplită, dar cât se poate de legitimă și necesară, într-un alt abator uman al genocidului comunist, un spațiu misterios nu doar prin uitarea și beznele ce-l acoperă, dintotdeauna, ci și prin tenebroasa-i cazuistică, un spațiu care avea să se dovedească, dacă vă puteți închipui, mai izolat chiar și decât abominabila Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat.

Ne referim la ”Casimca” Jilavei, o secție strict secretă, izolată total și destinată, firește, exterminării celor mai ostili ”dușmani ai poporului” . Inițial, Casimca (termen inexistent în dicționar) desemna o hrubă săpată în interiorul zidului de fortificație unde odinioară a funcționat o etuvă cu aburi folosită la deparazitarea hainelor.

CITEȘTE și EXCLUSIV Grupaj FOTO: Zidul execuțiilor din Valea Piersicilor, kilometrul 0 al genocidului comunist. Aici au fost ASASINAȚI în masă cei mai frumoși martiri ai României. Misterul celor 4 peri împovărați de roade

În 1958, cineva de la vârful MAI, cineva care rămâne necunoscut (a se reține că e o directivă supervizată de partid și vegheată de Securitate) întocmește niște liste ale morții și ia decizia criminală de a ”amenaja” hruba în vederea întemnițării a 16 deținuți politic considerați extrem de periculoși pentru regimul comunist, dintre care 7 nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, murind în chinuri îngrozitoare. Aceasta este povestea lor.

Inefabilul

Trebuie spus că, după ꞌ89, terifiantul adevăr despre Experimentul Pitești și despre supliciile Casimcăi (fenomene legate în mod ombilical, în premeditare, crimă și-n teroare, așa cum veți vedea în cele ce urmează) a început să prindă grai prin cărțile scrise de Dumitru BacuVirgil IeruncaMarcel Petrișor și Octavian Voinea (ultimii doi au supraviețuit Casimcăi). Un lucru să fie cert: Casimca va fi fost un altfel de spațiu al terorii, ceea ce presupune o altfel de geografie a abominabilului, o altfel de experiență-limită, de unde și sintagmele uzitate de foștii deținuți politic care i-au trăit chinurile, sintagme ce se referă parcă la un tărâm de dincolo – mărturisitorul Gheorghe Calciu-Dumitreasa o botează ”Corabia morții”, iar Octavian Voinea o numește, simplu și sugestiv, ”Hruba”, în timp ce Marcel Petrișor (și nu doar el) vorbește despre un spațiu aflat ”sub pecetea tainei”.

”În 1958 eram într-o corabie a morții; șaiseprezece oameni puși în patru celule oarbe, la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare (Casimca – n. red.), de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinație era moartea”, scrie Gheorghe Calciu-Dumitreasa, în prefață la ”Pitești, Centru de reeducare studențească, inițiatica lucrare a lui Dumitru Bacu.

La rându-i, fostul deținut politic Alexandru Mihalcea (scriitor și jurnalist constănțean) consideră Casimca un ”cimitir al morților vii”, în teribil de relevanta sa lucrare ”Călău și victimă” (Editura Ex Ponto, 2015, Constanța), unde analizează episoade mai puțin cunoscute ale amplului genocid comunist.

casimca 1.jpg

Casimca

În 1958, când s-a luat enigmatica decizie de ”amenajare” a Casimcăi, hruba săpată în zidul Fortului 13 avea să fie împărțită în cinci celule micuțe, despre care domnul Marcel Petrișor i-a relatat autorului acestor rânduri că aveau o lungime de aproximativ 2,30 metri, fiind dispuse una lângă cealaltă și având în față un coridor strâmt pe care circulau gardienii încălțați cu târlici de pâzlă, pentru a nu le fi auzită apropierea.

În fundul coridorului se află un veceu turcesc – în fapt, o gaură în care nici nu puteai respira din pricina duhorii înțepătoare de excremente și clor, mult clor, turnat în exces de gardieni. Celulele (a se citi hrubele) erau dotate cu paturi de fier suprapuse, dispuse simetric: două câte două, faţă-n faţă. Singurele obiecte de acolo erau un bidon de tablă cu robinet, pentru apă (niciodată îndeajuns), şi o ploscă infectă pentru urină. Bolta celulelor este joasă, pe atunci era mereu umedă și picura – cei care dormeau sus se strecurau în paturi ca în nişte sertare. Era frig, cumplit de frig, indiferent de anotimp, iar umezeala va fi fost o constantă. Așa-zisa mâncare era mai puțină decât în restul Fortului 13, fiind calculată în vederea unei exterminări lente. În această hrubă nu a existat niciodată asistență medicală, deși în fiecare celulă au fost introduși, în mod premeditat, și bolnavi de tuberculoză în stare terminală, cu un scop pe care oricine îl poate înțelege.

casimca 5.jpg

Cele cinci celule erau urmate de o cămăruţă în care funcţiona corpul de gardieni – în fapt, o grotă populată de bestii criminale.

La suprafaţă, Casimca a fost împrejmuită cu un gard de scândură înalt de aproximativ 3 metri, care păstra o mini-curte interioară, mascată cu totul vederii, fiind astfel izolată de restul Jilavei. Cu alte cuvinte, Casimca – unde funcţiona un crud regim de exterminare – va fi fost o mini-închisoare îngropată sub o altă închisoare, uriaşă.

CITEȘTE și Scriitorul și fostul deținut politic Marcel Petrișor: Indiscutabil, Securitatea a organizat torturile Experimentului Pitești. Apoi, a aruncat totul în cârca legionarilor. Mărturii din Casimca Jilavei EXCLUSIV INTERVIU

Cei 16

În celule au fost aduși, în același moment și fără vreo explicație, oricare, următorii deținuți politic, care au fost repartizați astfel, în urma unor ordine (și inevitabile foi de parcurs) ce ne rămân încă necunoscute, începând cu prima temniță din fundul hrubei:

Celula 1: Nicolae Petraşcu, Aurel „Popicu’” PopaNutti Pătrăşcanu şi Octavian Voinea.

Celula 2: Valeriu „Vică” NegulescuDan DumitrescuPaul Grimalschi şi Aristotel „Aligo” Popescu.

Cea de-a treia celulă era goală și așa avea să fie menținută în toată perioada 1958-1961, tocmai pentru ca deţinuţii politic să nu poată lua legătura unii cu ceilalţi.

Celula 4: Dragoş HoinicVirgil BordeianuAlexandru „Ţanu” Popa şi Gheorghe Caziuc.

Celula 5: Gheorghe Calciu-DumitreasaConstantin ”Costache” OprișanIosif V. Iosif și Marcel Petrișor.

gheorghe-calciu.jpg

În perioada în care a funcționat secția secretă de la Casimcă, 1958-1961, foarte puțini alți deținuți politic aveau să afle că acolo, în zidul Fortului 13, la adăpostul gardului înalt de scândură, exista o zonă a torturii și a morții lente. Alexandru Botez – student la arhitectură condamnat la 2 ani, pe care-i face la Jilava – surprinde unele mișcări, când e pus să lucreze la spălătorie. Într-o mărturie prezentată de cercetătorul Vlad Mitric-Ciupe, în voluminoasa și importanta lucrare ”Arhitecții români și detenția politică 1944-1964. Între destin concentrațional și vocație profesională”, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2013, București, Alexandru Botez (actualmente stabilit în Norvegia) își amintește că, lucrând la spălătorie, i-a văzut pe unii de la ”secret” duși din când în când la baie. Însă nu le putea vedea fețele, deoarece aveau capetele băgate sub zeghe. Le-a remarcat însă vlăguiala și slăbiciunea îngrozitoare, cadaverică. Osândiții de la Casimcă erau morți vii, numai piele și os.

g-001.tif.jpg

Piteștenii și crucea lor

Fiindcă o minimă contextualizare este absolut necesară, pentru a încerca să pătrundem misterele letale din spatele Casimcăi trebuie spus și că, dintre cei 16 deținuți politic enumerați mai sus, numai Marcel Petrișor nu avusese nicio legătură, niciodată, cu Mișcarea Legionară. De notat și că doar Nicolae Petrașcu, Paul Grimalschi și Marcel Petrișor nu trecuseră prin reeducarea de la Pitești, dar regimul îi considera deosebit de periculoși. În rest, toți ceilalți (bunăoară, ”Costache” Oprișan a fost șeful Frățiilor de Cruce, una dintre cele mai dramatice figuri ale Piteștiului) veneau mutilați chiar din miezul experimentului reeducării, care i-a însemnat pe viață, inevitabil, într-o măsură sau alta, majoritatea reușind să parcurgă îndărăt drumul de la victimă la călău și-apoi din nou la victimă, recuperând umanitatea părăsită sub torturile Securității, ba chiar sacrificându-se pentru salvarea celorlalți – cazul lui Gheorghe Calciu-Dumitreasa (fost deținut politic, supraviețuitor din Pitești, Casimcă și Aiud, trăitor al tuturor reeducărilor, preot mărturisitor și disident incomod, în pofida tuturor riscurilor) este o pildă care vorbește de la sine.

158224.jpg-600x436.jpeg

Desigur, au fost și cazuri când pierzania a fost definitivă, drumul nemaifiind găsit niciodată. Să nu uităm însă că acești oameni rătăciți – cu excepția lui Eugen Țurcanu și a altor câțiva, coordonați de Securitate și netorturați în prealabil – au fost, în primul rând, victime ale represiunii comuniste, și abia mai apoi au devenit, prin chinuri, bătăi permanente și presiuni de neimaginat, exercitate zi și noapte, de-a lungul a luni, ani, niște instrumente ale Securității. În definitiv, cine suntem noi să-i judecăm pe piteșteni? Ce am fi făcut noi în locul lor, înconjurați de tortură și moarte, călcați zilnic în picioare? Să nu ignorăm nici faptul că omniprezența și permanentizarea celor mai sălbatice torturi fizice și psihice este și un indicator al puternicei rezistențe anticomuniste din temnițele Piteștiului, zdrobită într-un experiment fără precedent, fiindcă s-a opus unui tăvălug care avea să înghită întreaga Românie, cumplit și pe nedrept hulita generație ꞌ48 fiind printre primele lui victime.

CITEȘTE și Cum își DRESA Securitatea CRIMINALII în masă. Paricidul Franț Țandără, torționarul profanator de cadavre

Cutia neagră

Faptul că 13 dintre deținuți au fost angrenați în miezul a ceea ce în deobște numim Experimentul Pitești – unii fiind participanți în procesele-mascaradă soldate cu executarea lui Eugen Țurcanu și a altor ”locotenenți”-reeducatori coordonați și incitați de Securitate, dar și cu o serie de condamnări cu adresă – arată că transferul lor la Casimcă, în 1958, unde au început să moară rapid și-n chinuri, în cele mai crude condiții de detenție, are o legătură certă cu ororile în masă pe care partidul unic și Securitatea le-au săvârșit, cu largul concurs al Moscovei, fiindcă ar fi fost imposibil altfel, la Pitești. Într-o anumită ordine de idei, Casimca reprezenta o veritabilă ”cutie neagră” a Piteștiului. Exterminarea sau frângerea totală a ultimilor martori importanți – care știau, din interogatorii brutale, din discuții directe cu personajele principale și din preumblări misterioase la Rîmnicu Sărat, ce anume presupunea partitura perfidă a Securității – va fi fost un scop în sine.

Fiindcă da, o parte dintre regiile proceselor-mascaradă, menite acoperirii adevărului despre Pitești, au fost clocite și însăilate în cadrul unor interogatorii brutale, care au presupus presiuni de neimaginat, în bestiala Închisoare a Tăcerii de la Rîmnicu Sărat, unde au fost duși, pe rând și pentru perioade scurte, și unii dintre protagoniștii tenebroasei noastre povești. Nu este deloc o coincidență că firul evenimentelor ne poartă, fie și doar indirect, prin cele trei halte ale ororii și izolării absolute: penitenciarele de la Pitești și Rîmnicu Sărat la care se adaugă Casimca, hruba de exterminare săpată în zidul Fortului 13 Jilava. Liantul este Experimentul Pitești, desigur.

Vă sună cunoscut?

De notat că Securitatea a insistat, în pofida absurdului evident și de pe Lună, că Horia Sima ar fi trimis în țară planul declanșării unor violențe și mutilări la Pitești, plan scris, țineți-vă bine, pe izmenele lui Iosif V. Iosif, ceea ce, s-o spunem pe șleau, este o tâmpenie de proporții gigantice. Mai multe detalii despre dedesubturile eminamente securistice ale Piteștiului, dar și ale Casimcăi, aflați AICI, într-un interviu exclusiv oferit de domnul Marcel Petrișor. Să nu ignorăm însă nici faptul că aceste minciuni ghiolbănești și criminale ale Securității sunt rostogolite și în prezent chiar de unii așa-ziși istorici plătiți din bani publici.

Marcel Petrișor mi-a spus asta, într-un interviu: ”Înainte de proces, mi s-a permis să-mi răsfoiesc puţin dosarul. Nemernicii de securişti aproape că susţineau că noi am vrut să spintecăm oamenii, să le scoatem maţele şi să le dăm foc! Atunci mi-am spus că dacă va citi cineva abjecţiile astea peste 2000 de ani, o să spună că securiştii au fost îndreptăţiţi să ne zdrobească, ba chiar vor fi fost prea miloşi…”

Și nu, nu a fost nevoie de trecerea a 2000 de ani, ci doar a 70, și de aportul unor ”istorici” ațâțați de proptele putrede.

De ce eu?

Și totuși, dacă Marcel Petrișor nu a fost nici piteștean, și nici nu a avut, niciodată, o legătură cu Mișcarea Legionară, de ce a fost transferat la Casimcă, laolaltă cu toate aceste nume grele ale Piteștiului? O explicație ar exista, și aceasta este oferită chiar de Marcel Petrișor, arestat în 1956 pentru cea de-a doua oară, sub acuzația că a încercat să organizeze un miting studențesc de solidaritate cu Revoluția unghară. Așa cum veți remarca, explicația ține tot de obsesia Securității de a inventa conspirații mondiale pentru a-și justifica arestările și crimele în masă. Iată cum își explică Marcel Petrișor transferul la Casimcă:

Ion Buda, vărul împușcat

”În logica evenimentelor din 1956, noi – cei care eram consideraţi capi ai studenţilor protestatari – trebuia să dispărem, să murim. Cum am ajuns eu în Casimca Jilavei? O explicaţie ar exista, mai ales că aceasta era pe placul Securităţii. Eu mai făcusem puşcărie şi, în urma verificărilor din ’52, securiştii descoperiseră că am avut un văr primar care a fost împuşcat în procesul paraşutiştilor. Este vorba despre doctorul Ion Buda, din Cluj, care nu fusese paraşutist, ci colaborator al acestora, om de legătură. În timpul anchetelor, am sesizat obsesia securiştilor pentru episodul acela, întrucât se căzneau să facă legătura între noi şi nişte directive închipuite pe care eu, Demostene Andronescu şi alţii le-am fi primit de la Horia Sima, prin intermediul unor emisari! Vă daţi seama câtă prostie crasă, câtă ticăloşie?! Vă mărturisesc că m-am revoltat în nenumărate rânduri şi, în pofida deselor corecţii fizice, le-am tot repetat că ce vor ei să facă în dosar este o exagerare trasă de par şi că nimeni din lotul nostru nu a avut, niciodată, o cât de mică legătură cu Horia Sima. Le-am imputat că ne acuză de chestiuni ireale în condiţiile în care Securitatea nu descoperise nicio probă în acest sens, oricât de mică, deşi organizase chiar și un post fix în mansarda Blocului Wilson, unde locuiam împreună cu Demostene Andronescu. Totul era o minciună mizerabilă”.

casimca 4.jpg

Morții

În ꞌ58, la scurt timp după transferul la Casimcă, mor în chinuri Valeriu ”Vică” Negulescu, Dan Dumitrescu, Constantin ”Costache” Oprișan, Nutti Pătrășcanu, Aristotel „Aligo” Popescu și Gheorghe Caziuc – așa cum am precizat, în fiecare celulă au fost introduși, în mod premeditat, și deținuți bolnavi de tuberculoză în fază terminală, iar lucrul ăsta s-a făcut simțit. Mâncarea era calculată în vederea morții lente, era frig în permanență, picura din tavan și nu exista nici cea mai elementară asistență medicală. Gardienii îi băteau degeaba, cu sălbăticie, inventând cele mai halucinante ”motive”, și îi pedepseau deseori. Marcel Petrișor își amintește:

”Restricţiile s-au dovedit drastice: trebuia să stăm numai la marginea patului, având interdicţia de a ne apropia de perete, de a ne închide ochii sau, cu atât mai puţin, de a ne lăsa pradă somnului. Orice nesocotire a regulilor atrăgea alte restricţii şi suplicii, bătăi administrate cu sălbăticie. Moartea plutea pretutindeni”.

casimca 3.jpg

Cum și când a fost ucis Grimalschi?

În ꞌ61, supraviețuitorii vor fi transferați la penitenciarul Aiud, pentru a trece și prin reeducarea colonelului Gheorghe Crăciun. Toți cu excepția lui Paul Grimalschi, căruia i se pierde definitiv urma după perioada petrecută la Casimcă. Memorialistica susține că a fost zidit într-un ungher al sinistrului Fort 13, ceea ce nu e absolut deloc exclus. E clar, Grimalschi nu a ieșit viu din Jilava.

Când Goiciu l-a zidit de viu pe Nae Cojocaru

De notat că mai sunt cunoscute două cazuri când deținuții au fost zidiți de vii, dar au supraviețuit supliciului. Iată ce relatează ofițerul Armatei Române Regale, Nicolae Cojocaru, deținut în Sibera dar și-n patria mumă, care devenise a sârmelor ghimpate, unde avea să fie zidit de criminalul în masă Petrache Goiciu, într-o zonă izolată a penitenciarului Gherla:

”Recent m-au adus de la Gherla, unde am stat zidit de viu, din ordinul directorului Goiciu, într-un fel de dulap de cărămizi în care pe o gaură mi se băga mâncarea, dar pe de altă parte nu mi se scotea tineta. Deasupra capului, în perete, aveam un piron – invitație la spânzurătoare, dar uite că n-am făcut-o! Put însă, c-am stat în rahat; și de la brâu în sus am mucezit, cum vedeți. Alaltăieri au spart zidul cu barosul, m-au scos de acolo, au pus furtunul pe mine și ce a mai rămas… aveți în fața dumneavostră…”. (Marcel Petrișor ”Cumplite încercări, Doamne!”)

Seniorul

La rându-i, fruntașul țărănist Corneliu Coposu a trecut prin experiențe-limită abominabile, la penitenciarul din Craiova, unde gardienii au primit directiva de a construi ziduri în jurul lui, lăsând doar o spărtură mică pentru mâncare. Seniorul avea să stea în acel sicriu de cărămidă și mortar nu mai puțin de 8 luni, timp în care nu s-a spălat și nu a avut niciun contact cu exteriorul. Apoi și-a continuat periplul, care avea să totalizeze 17 ani, prin cele mai odioase închisori și lagăre ale dictaturii comuniste, itinerariul groazei culminând cu îndelungata perioadă petrecută la Rîmnicu Sărat.

casimca 6.jpg

Bestiarul. Și omniprezenta Securitate  

Gardienii de la Casimcă erau puțini, dar primitivi și cu apucături de fiare, fiind coordonați direct de Securitate, fiindcă altminteri nici nu ar fi fost posibilă Casimca, unde nici chiar directorul Jilavei nu avea acces. Din acest bestiar desprins parcă dintr-un tablou al lui Hieronymus Bosch, remarcat s-a făcut locotenentul Ștefan, un criminal de talia lui MarometGoiciu, Vișinescu sau Ficior. Marcel Petrișor îl neuită astfel:

”Un trup de porc sub un cap de gorilă, cu fruntea ca o coadă de șobolan, cu ochii permanent injectați de sânge și pe buze cu un grai articulat numai în fața superiorilor, în clipe de grație”.

Tot Marcel Petrișor îl reține și pe un anume caraliu-securist Vasilescu, cel care-i anunța pe deținuți ”Bă, d-aici nu se iese decât fără viaţă!”, și-apoi hăhăia ca dementul, privindu-i prin vizetă.

În repetate rânduri, Octavian Voinea a fost dus în hrube necunoscute și călcat în picioare de acefalul Ștefan. A fost izbit și cu un fel de ciorap lung, subțire și plin cu nisip, în timp ce era legat în chingile unui pat de fier. A numărat până la 90 de lovituri și apoi a leșinat. (mai multe în Octavian Voinea, ”Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud”)

Torturile (unele de inspirație piteșteană, așa cum am văzut) și bătăile erau omniprezente în iadul de la Casimcă. La fel și inaniția, ale cărei urmări vor fi fost îngrozitoare. Marcel Petrișor își amintește:

”Teroarea necesităților fiziologice nu era deloc ușoară.  Programul fixat de caralii nu se putea sincroniza cu programul de evacuare al organismului. ‹Norocul› nostru că nu aveam ce evacua. Regula era o evacuare la 20 de zile, din cauza inaniției”.

Sânge pentru fratele însetat. Iubire şi disperare

Inevitabil, Casimca va fi fost, prin excelență, spațiul unor scene extreme, de neînchipuit, având în vedere permanenta pendulare între moarte și viața de morți vii. Vă prezentăm un pasaj din interviul oferit de Marcel Petrișor:

M-a şocat puterea de sacrificiu de care a dat dovadă Calciu, în pofida tuturor tensiunilor cotidiene pe care le avea cu Iosif V. Iosif, care-i tot reproșa comportamentul de la Pitești. Într-o zi, când Iosif era extrem de bolnav şi suferea îngrozitor de o sete teribilă, fiind cutremurat de frisoane și cu buzele crăpate, Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi-a tăiat venele, cu un fragment de blacheu, şi i-a dat să bea propriul său sânge! A făcut asta din iubire şi disperare, din cea mai mare disperare, pentru a-i mai alina suferinţa lui Iosif, fiindcă, în acele momente de groază, nici nu mai speram să-l salvăm de la omor și nici nu l-am fi putut salva cu un astfel de gest. Vă mărturisesc că eu nu aş fi fost niciodată în stare de aşa ceva… însă Calciu şi-a tăiat venele fără să stea pe gânduri…

Salvatorul de vieţi

Cu altă ocazie, văzând că eram bolnăvicios şi că devenisem un schelet ambulant, Calciu a luat decizia de a-mi da porţia lui de pâine, ceea ce s-a şi întâmplat timp de opt luni, până când am reuşit să mă pun pe picioare. Iniţial, în momentul în care Calciu a făcut acest anunţ în celulă, că îmi dă mie porția lui de pâine, Iosif a ezitat puţin, doar câteva secunde, şi-apoi a spus: ‹Ei, atunci îi dau şi eu pâinea mea!›  Să ştiţi că aşa am scăpat cu viaţă. Altminteri, nu mi-aş mai fi revenit în fire.”

Tot Marcel Petrișor:

”Calciu izbutise să inventeze un soi de penicilină. Ne învăţase să lăsăm la mucegăit bruma de pâine, să amestecăm mucegaiul cu zeama călâie pe care torţionarii o numeau ‹cafea› şi, finalmente, să-l tragem pe nas, ca şi cum ar fi fost penicilină sau streptomicină”.

De notat și faptul că o largă memorialistică amintește sacrificiile pe care Calciu le-a făcut pentru camarazii de suferință. În diverse închisori ale morții, Calciu a intrat în greva foamei (indiferent de riscuri și de pedepsele inevitabile, cu zile, săptămâni de izolare, în cele mai crunte condiții, sau bătăi animalice) și a solicitat medicamente și alimente pentru cei bolnavi, unii dintre ei fiind salvați de la o moarte sigură.

Întrebări care bântuie

Acum, la 59 de ani de la ororile Casimcăi, ne confruntăm cu aceleași întrebări bântuitoare, întrebări care-i măcinau și pe morții vii de odinioară. Unele răspunsuri pot fi intuite, până la un punct, grație logicii, indiciilor și memorialisticii, dar altele, cel puțin la fel de importante, rămân învăluite într-un mister mortal și întunecat.

Cine sunt cei care au alcătuit listele morții de la Casimcă? Care a fost motivația, scopul acestui experiment tenebros? Cât de implicată a fost agentura rusească de la vârful Securității? Unde se află documentele aferente acestui spațiu catalogat strict secret timp de decenii? Au existat vreodată ”înscrisuri”? Au fost distruse? Când și unde? Sau s-a acționat prin ordine verbale și conspirativitate absolută, la fel ca în cazul execuțiilor sumare? A fost decisă Casimca de aceiași artizani care au pus în scenă Experimentul Pitești?

d5a0a83c7367fbf0f2a174ef6a1f5700.1200x1200.jpeg

Dintre protagoniștii acestei povești despre moarte, viață, rezistență și întuneric, doar domnul Marcel Petrișor mai trăiește. Știind prin ce a trecut, realizezi că e o adevărată minune faptul că e aici, viu și neîmblânzit, martor incomod al genocidului pe care l-am moștenit și nu știm să ni-l asumăm, să-i spulberăm beznele, pentru a putea merge mai departe.

 
Det.    https://www.podul.ro/articol/11421/exclusiv-grupaj-foto-casimca-abatorul-secret-sapat-in-zidul-fortului-13-jilava-aici-au-fost-exterminati-in-chinuri-o-parte-dintre-cei-mai-incomozi-martori-ai-abominabilului-experiment-pitesti-incursiune-in-maruntaiele-intunericului

Doar un mizilic instelat- Polițiști de frontieră, rutieri și de la criminalitate organizată, bănuiți că ar fi ajutat mai multe grupări de contrabandă de țigări  Polițiști de frontieră, rutieri și de la criminalitate organizată, bănuiți că ar fi ajutat mai multe grupări de contrabandă de țigări

tigari de contrabanda - pol de frontiera
Polițiști de frontieră, rutieri și de la criminalitate organizată, bănuiți că ar fi ajutat mai multe grupări de contrabandă de țigări. FOTO: Politia de Frontiera

Procurorii DIICOT fac, miercuri dimineață, 150 de percheziții în județele din vestul și sudul țării. Sunt vizați membrii mai multor grupări de contrabandă cu țigări, foarte bine organizați, similar unui sindicat infracțional. Liderul grupării plătea taxe de protecție polițiștilor de frontieră din Mehedinți, potrivit surselor Digi24. În anchetă este vizat inclusiv șeful acestei structuri. 

 Perchezitii ale poliției

Acţiunea vizează destructurarea unor grupări infracţionale implicate în infracțiuni de contrabandă, care ar fi fost protejate de mai mulţi poliţişti. În schimbul protecției oferite, aceștia ar fi primit periodic sume de bani.

Astfel, printre cei care ar fi asigurat protecție sau chiar ajutor membrilor rețelelor de contrabandiști sunt subalterni ai șefului Poliției de Frontieră Mehedinți, care nu luau măsuri atunci când transporturile cu țigări treceau din Serbia în România, ba chiar ajutau ca acestea să treacă frontiera fără probleme.

Pentru aceste transporturi, piața de desfacere cuprindea județe din vest, din sud și din sud-vestul țării. Prejudiciile aduse prin aceste fapte au fost de câteva sute de mii de euro, potrivit estimărilor din utimele luni, de când grupările au început să fie monitorizate.

Nu doar polițiști de frontieră ajutau aceste grupări, ci și polițiști rutieri sau de la combaterea criminalității organizate.

Cele 150 de percheziții au loc la domiciliile celor suspectați de comiterea acestor fapte.

Peste 80 de persoane urmează să fie aduse la audieri.

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*