Preoţii de azi- speriaţi de îmbogăţirea şi deşteptarea noastră, ne mint şi ne manipulează, pentru a-l ţine pe Iisuss iconat şi pironit pe pereţi, sau la uşa inimii- in ploaie, în vânt, în ger, sau în arşiţă… DAR ne-a învăţat David, care a jurat că “Nu voi intra în cortul în care locuiesc, nu mă voi sui în patul în care mă odihnesc, nu voi da somn ochilor mei, nici aţipire pleoapelor mele, până nu voi găsi un loc pentru Domnul, o locuinţă pentru Puternicul lui Iacov.” (Ps.132/3-5) …Dacă în vechime, casa unde se afla Chivotul Domnului era impietrită, a venit şi a sângerat Iisus pentru fiecare păcătos, ca să locuiască în orice inimă născută din nou, (Ioan, cap. 3) căci… “Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un cort “… Dar Eu n-am locuit într-o casă, din ziua când am scos pe copiii lui Israel din Egipt până în ziua aceasta; ci am călătorit într-un Cort drept locuinţă. (2 Sam.7/2-6) Cât nu se retrage Harul, să-L primim cu prioritate- integru, integral, suveran, complet şi total, căci Prietenul păcătoşilor nu mai locuieşte în biserici sau catedrale, clădite din pietre seci şi cimentate cu fiare, unde oamenii sunt storşi de bani, manipulaţi ci… Să învăţăm din lecţiile/poruncile Lui, care (fără bani, pomeni, lumânări) ne fac buni, iertători, iubitori, blânzi-Cristici… (Gal.5/22)

hh2-Unde au fost serviciile secrete în timpul jefuirii Ţării?; 3- Omul de afaceri Viorel Cataramă a declarat că, în acest moment, partidele politice din România sunt „structurile mafiote extrem de bine organizate “;Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… (II) Cele mai întunecate secrete ale Imperiului bancar … Biserica și manipularea maselor, explicate din interior: „Partidul are nevoie de voturi, BOR are nevoie de bani”…Ce se ascunde în spatele manipulării și cum ne putem apăra? Atac grav la justiție și la presă. Magistrați și jurnaliști filați, interceptați și intimidați de serviciul secret paralel al unor inculpați de rang înalt din România…32Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia…(Alfabetizarea  Duhovniceasca)-DUHUL SFÂNT-care locuieşte în noi…O analiză nepenticostală a lucrării Duhului Sfânt..Doctrina lui Dumnezeu- Isus Cristos- Duhul Sfânt… Doctrinele mântuirii… Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos- Sir Richard Baker… Întruparea cuvântului- (Ioan 1:14) …1 Timotei 2 – Un comentariu verset cu verset: E. A. Bremickero5Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»…Destinaţii de vacanţă…Dupa ce Dumnezeu s-a retras din Templul de la Ierusalim, a plecat si din…celelalte mii si mii de “bisericute”-Dumnezeu nu mai locuiește aici!?DESPRE CEI MAI AI DRACULUI FORMATORI DE OPINIE: PREOȚII… PLEACĂ DUHUL SFÂNT DE LA PREDICATORI? IN MEMORIAM N. STEINHARDT – 31 de ani de la trecerea la cele veșnice6HPREMIERĂ MONDIALĂ: Dr. Moarte, Anthony Fauci, acuzat și de inventarea „epidemiei” de SIDA, recunoaște că virusul COVID nu ar avea origini naturale. Republicanii din Senatul SUA cer oficial Raportul serviciilor de informații americane….Cinci atei care și-au pierdut credința în ateism… La aniversarea Titanicului, să ne amintim de cruda agonie și spiritul lor nobil în ultimele ore de viață …Sa ne pregatim,bucurosi-sa primim  Martirajul Biruitor! Mat Staver, LC: Chicago utilizează tactici comuniste pentru a amenința bisericile…Persecuția creștinilor din China la cel mai grav nivel de la Mao INTRODUCERE DESPRE colectivizarea globalizarii-Recenzie: „Ferma animalelor” – George Orwell

 ...37y888y

INTRODUCERE DESPRE colectivizarea globalizarii-Recenzie: „Ferma animalelor” – George Orwell

Titlu: Ferma animalelor

Autor: George Orwell

Anul publicării:

Categoria: literatura universală

Număr pagini:

Editura: Polirom

Cînd animalele de la fermă își alungă stăpînul bețiv, toate sînt cuprinse de un zel colectiv. Fiecare muncește peste program, productivitatea crește și, pentru moment, toate gurile sunt sătule. Regulile de aur ale colectivității vor fi înscrise cu litere uriașe pe un hambar: toate animalele sunt egale, nici un animal nu va bea alcool, nu va purta haine, nu va dormi în pat, nu-și va ucide semenii. Dar nu va trece mult pînă cînd porcii vor prelua conducerea fermei și se vor bucura de toate privilegiile puterii. Punctul culminant al utopiei Ferma Animalelor poate fi înțeles fie și numai din ultima regulă care mai rămâne înscrisă pe hambar: „Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele”.

Părerea mea:

O carte uimitoare prin ceea ce ascunde înăuntrul ei, prin mesajul și substanța ei…

George Orwell a reușit, prin umor și bun gust, să transpună prin intermediul animalelor, o lume a hoției, a nedreptății și a divizării pe funcții. Mai pe scurt, ceea ce a însemnat totalitarismul.

Sunt multe cărți pe acest subiect, însă aceasta mi se pare la îndemâna oricui, fiindcă, fiind alese ca personaje principale animalele, totul e trecut printr-un filtru mai mediocru, care nu e atât de complex.

Totul începe cu revoluția animalelor, care nu mai suporta să fie sclavele oamenilor. Așadar, când îl alungă din casă pe stăpânul lor, în încercarea de a fi organizate și de a-și fixa în minte niște idealuri concrete, alcătuiesc o listă care doar se promite a fi respectată:

CELE ȘAPTE PRECEPTE: 1. Oricine merge pe două picioare e dușman; 2. Oricine merge pe patru picioare sau are aripi e prieten; 3. Nici un animal nu va purta haine; 4. Nici un animal nu va dormi într-un pat; 5. Nici un animal nu va bea alcool; 6. Nici un animal nu va ucide un alt animal; 7. Toate animalele sunt egale

La început, ca în toate începuturile, totul pare că merge conform planului: nu există diferențe între animale, toate muncesc în egală măsură pentru un trai mai bun, iar omul este dușmanul principal.

Cu timpul însă, porcii sunt cei care se ocupă de bunul mers al lucrurilor, Napoleon ajungând liderul animalelor. El mi s-a părut întruchiparea perfectă a ceea ce însemna un lider ce promova regimul totalitar: prin vorbele sale captivante și inteligente, reușea să le manipuleze pe celelalte animale și să le facă să creadă că tot ceea ce se întâmplă este pe drumul cel bun al lucrurilor, prin tacticile sale reușea să le păcălească și să schimbe chiar și cele 7 precepte (din Nici un animal nu va ucide un alt animal le făcea să creadă că de la început a fost scris Nici un animal nu va ucide un alt animal fără motiv) și prin tot ce făcea dădea dovadă de siguranță de sine.

Deși în unele momente confuze, animalele cădeau în plasa porcului, ba chiar ajungeau să-l venereze și să-i aprecieze înțelepciunea și inteligența.

Despre el nu se mai vorbea niciodată simplu, cu Napoleon. Despre el se spunea întotdeauna, cu emfază, conducătorul nostru, tovarășul Napoleon, iar porcii se întreceau în a inventa pentru el titluri sforăitoare, de pildă: Părinte al Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii, Protector al Comunității Ovine, Prieten al Rățuștelor.

Ele erau cele care munceau din greu pentru a avea rezultate, însă totul părea că se întâmplă datorită lui Napoleon. În fraza de mai jos, Napoleon mi s-a părut că ilustrează imaginea desăvârșită a lui Ceaușescu, atât cât am apucat eu să-l înțeleg și să-l cunosc prin intermediul istoriei:

Fericirea cea mai durabilă, spunea el, consta în a munci din greu și a trăi din puțin.

Porcii ajung să beneficieze de anumite privilegii care, nu numai că nu erau prevăzute la început, dar care dau dovadă de faptul că animalele sunt orice, dar numai egale nu.

Tot cam pe atunci, s-a instituit regula ca, ori de câte ori un porc și un alt animal se întâlneau pe o cărare, acel alt animal să se dea la o parte, ca să treacă porcul; și, în plus, ca porcii să aibă privilegiul de a purta panglici verzi la cozi în zilele de duminică.

Deși una dintre cele mai importante reguli era aceea de egalitate, aceasta, în urma punerii porcului pe cea mai înaltă funcție în fermă, ajunge să fie formulată astfel:

Toate animalele sunt egale, numai că unele animale sunt mai egale decât altele.

Poate că mulți cititori s-ar feri de această lectură, din dezinteresul față de politică, însă aici este vorba de mai mult de atât: cartea te pune pe gânduri, te face să înțelegi că, oricât se tinde la idealul egalității, niciodată nu va putea fi atins, te face să înțelegi tacticile de manipulare ale celor ajunși în funcții înalte, te face să te întrebi dacă nu cumva și tu ai fost păcălit la un moment dat.

O recomand în special celor care vor să înțeleagă, prin viziunea unor animale ce nu sunt departe de imaginea unui om, ceea ce a însemnat totalitarismul și să observe tacticile de manipulare ale celor care, ajunși la putere, aspiră mai mult către binele lor, și nu către binele întregii societăți.

Dacă vă hotărâți să citiți cartea, vă urez lectură plăcută!

Dacă vreți să comandați cartea, o găsiți aici, pe site-ul librăriei și anticariatului Târgul Cărții. Eu le mulțumesc din suflet pentru ocazia de a citi această carte minunată și vă îndemn să cumpărați cu încredere de la ei și să profitați de prețurile excepționale!

Destinaţii de vacanţă

Pentru prima dată, Marrakech a fost aleasă cea mai frumoasă destinaţie de vacanţă din lume, urcând de pe locul şase faţă de topul de anul trecut, notează Business Insider.

Totodată, deşi destinaţii clasice cum ar fi Parisul sau Roma au fost nominalizate, alte oraşe mai puţin cunoscute, cum ar fi Cusco din Peru sau Queenstown din Noua Zeelanadă s-au clasat în topul preferinţelor

Lista a fost întocmită pe baza a milioanelor de recenzii făcute de utilizatorii TripAdvisor la atracţiile şi restaurantele din aceste oraşe, pe o perioadă de 12 luni.

25. Sydney, Australia

24. Dubai, Emiratele Arabe Unite

23. Hong Kong, China

22. Queenstown, Noua Zeelandă

21. Budapesta, Ungaria

20. Atena, Grecia

19. Kathmandu, Nepal

18. Bangkok, Tailanda

17. St. Petersburg, Rusia

16. Cusco, Peru

15. Ubud, Indonezia

14. Goreme, Turcia

13. Barcelona, Spania

12. Zermatt, Elveţia

11. New York, Statele Unite ale Americii

10. Cape Town, Africa de Sud

9. Paris, Franţa

8. Buenos Aires, Argentina

7. Roma, Italia

6. Londra, Marea Britanie

5. Praga, Cehia

4. Hanoi, Vietnam

3. Istanbul, Turcia

2. Siem Reap, Cambogia

1. Marrakech, Maroc

Dupa ce Dumnezeu s-a retras din Templul de la Ierusalim, a plecat si din…celelalte mii si mii de “bisericute”-Dumnezeu nu mai locuiește aici!?

Nu există statistici cuprinzătoare, însă fenomenul este în creștere în multe țări occidentale unde procesul de secularizare a dus la eliminarea lăcaşurilor de cult, adică a bisericilor, scrie La Stampa, citată de Rador. Țări precum Franța, Belgia, Olanda, Elveția, SUA și Canada sunt printre cele mai afectate, dar şi în Italia efectele încep să se resimtă într-o măsură mai mică.

Problema este felul în care sunt utilizate edificiile dezafectate, supuse unor transformări în care se pierde complet sensul originar al clădirii, astfel încât fostele biserici devin discoteci, cluburi de noapte (așa cum s-a întâmplat în cazul unei faimoase biserici din Praga), garaje, gelaterii, moschei, magazine, baruri, restaurante, săli de sport, saloane de înfrumuseţare ş.a.m.d.

Modificări radicale care de foarte multe ori fac rău comunităţilor de cetățeni sau de credincioși şi care riscă să anuleze pentru totdeauna sensul sacrului aflat în istoria și în arhitectura acestor clădiri. Din aceste motive, Consiliul Pontifical pentru Cultură, Universitatea Gregoriană Pontificală și ICE, promovează o conferință internațională programată pentru luna noiembrie, la Universitatea Iezuiţilor, intitulată „Dumnezeu nu mai locuiește aici?“ dedicată acestui subiect.

Dar, mai ales, cu acea ocazie vor fi prezentate liniile directoare privind eliminarea și reutilizarea proprietăților bisericii, text care va fi discutat și aprobat în următoarele săptămâni de către delegațiile Conferințelor Episcopale din Europa, America de Nord și Oceania, care vor lua parte, şi ele la conferință.

În Italia există aproximativ 100.000 de biserici, din care 65.000 sunt parohiale, iar restul sunt deținute în primul rând de persoane private, de municipalități, regiuni, ordine și congregații religioase şi frății. FEC, Fondul Edificiilor de Cult de la Ministerul de Interne are puțin peste 820 de biserici, unele dintre acestea fiind faimoase precum Bazilica Santa Croce din Florența, S. Maria Novella și S. Marco din Roma, Santa Maria in Ara Coeli, S. Maria del Popolo, Santa Maria della Vittoria, S. Ignatie, S. Maria Nova și Sf. Francesca Romana, S. Maria Sopra Minerva, S. Andrea della Valle, Basilica din Ss. Giovanni şi Paolo al Celio. Lăcaşurile de cult ale FEC provin din exproprierilor efectuate de statul italian la 800.

Pregătind conferința, Cardinalul Gianfranco Ravasi, președinte al Departamentului pentru Cultură, a anunţat că a înregistrat ”un interes extraordinar din partea Conferințelor Episcopale din diferite țări”. Ravasi a explicat că fenomenul are mai multe aspecte: „Primul este istoric, deoarece problema rechiziționării proprietăților bisericii s-a verificat mereu, e destul să ne gândim la Napoleon, și apoi la perioada Renaşterii. Mai există şi un aspect geografic, deoarece problema priveşte țări foarte diferite între ele şi care se află în Europa, America, Oceania. În cele din urmă, nu trebuie neglijat nici aspectul socio-cultural deoarece fenomenul cedării lăcaşurilor de cult înseamnă declinul practicii religioase și a clerului şi progresul secularizării”.

(Sursa: Rador/ Tradcere de Cătălina Păunel/ Foto: Wikipedia)333

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate (orbire) şi paraplegie.

Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”) şi trece peste textele Sfântului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiţi fără de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz în toate…”, Ţiţ. 1, 8: “să fie treaz la minte” şi mai îndeosebi: “Fraţilor nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari”).

Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim prosti. Ne cheamă să fim buni, blânzi şi cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi. (Numai despre păcatele noastre spune la Pateric “să le tâmpim”.) Cum de-ar fi putut proslăvi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca să nu ne lăsăm surprinşi de satana? Şi-apoi, stă scris că “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii”. Iar rânduiala se opune mai presus de orice neîndemânării zăpăcite, slăbiciunii nehotărâte, neînţelegerii obtuze. Domnul iubeşte nevinovăţia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la bărboşi. Bărboşii se cade să fie înţelepţi. Să ştim, şi ei şi noi, că mai mult rău iese adeseori de pe urmă prostiei decât a răutăţii. Nu, slujitorilor diavolului, adică şmecherilor, prea le-ar veni la îndemâna să fim prosti.

Dumnezeu, printre altele, ne porunceşte să fim inteligenţi. (Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia – măcar de la un anume punct încolo – e păcat: păcat de slăbiciune şi de lene, de nefolosire a talentului. “Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) […]

“Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confunda religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: “e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul.

Atunci însă când Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la “spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona).

Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească sta un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape pe mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare. (Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu.)

Lumina nu este numai Beatitudine ci şi Înţelegere, în contrast cu prostia din care face o netrebnică arma diavolească.

Părintele Nicolae Steinhardt

Jurnalul Fericirii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002 – fragment

 

Să-l cunoaştem mai bine pe Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu!
O analiză nepenticostală a lucrării Duhului Sfânt

partea a I-a


SCOPURILE STUDIULUI :

– nu despre Botezul cu Duhul Sfânt vreau să vorbesc, sau despre darurile Duhului (poate într-un alt studiu!), ci despre nevoia noastră de a-l cunoaşte mai bine şi de a fi umpluţi de El!!
– VREAU SĂ NE FORMĂM O PNEUMATOLOGIE CORECTĂ! (MAI ALES, BIBLICĂ) – să devenim o biserică, nu penticostală, ci, prin care Duhul să se mişte liber şi în care să locuiască nestingherit!
– D.S. a fost supus abuzurilor şi răstălmăcirilor cum n-a fost nici o altă persoană a Dumnezeirii
– charisma vs. carismania”!!??
– Asupra niciunei persoane a Dumnezeirii nu s-au certat teologii ortodocşi aşa cum au făcut-o asupra celei de-a Treia Persoane a Dumnezeirii: Duhul Sfânt! Nu asupra identităţii sau personalităţii, căci asemenea “ceartă” este nebiblică, ci asupra lucrării Lui.
– un subiect foarte vast! Nu se poate epuiza într-un studiu!
– să cunoaştem (mai bine) şi cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii şi ca rezultat spiritualitatea noastră să crească!
– un studiu în paralel cu studiul Faptelor Apostolilor, carte ce mai poate fi numită “Faptele Duhului Sfânt”!

Vreţi un test infailibil al spiritualităţii noastre?
1 Cor.13 – BAROMETRUL BIBLIC AL SPIRITUALITĂŢII NOASTRE : înlocuiţi cuvântul “dragostea” cu numele voastre şi întrebaţi-vă dacă AVEŢI atributele pe care le are dragostea agape. Dacă nu le avem, atunci nevoia de a avea mai mult Duh Sfânt şi de a-l cunoaşte mai bine este de la sine înţeleasă.

Nu proorocia, nici vorbirea în limbi, nu reprezintă NUMITORUL COMUN al prezenţei Duhului Sfânt, ci dragostea! Iar dragostea acesta a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Rom.5:5).

Este Teo, îndelung răbdător?
Este Teo, plin de bunătate?
Este Teo, invidios? Pizmaş?
Teo, nu se laudă?
Nu se umflă de mândrie?
Nu se poartă necuviincios?
Nu se mânie?
Nu caută folosul său?
Nu se gândeşte la rău?
Nu se bucură de nelegiuire?
Se bucură de adevăr?
Acopere totul?
Crede totul?
Nădăjduieşte totul?
Sufere totul?

Puteţi face un punctaj după care să aflaţi cât de spirituali sunteţi. Dar putem deja să observăm că dacă nu le avem pe fiecare dintre aceste calităţi ale dragostei divine, nu ne putem numi cu adevărat, spirituali. Este un indiciu clar că trebuie neapărat să creştem spiritual!

“Noi putem să predicăm şi să ne rugăm, iar oamenii să asculte mişcaţi, dar nu există nici o înclinare a inimilor înspre Hristos până ce Duhul lui Dumnezeu nu suflă asupra lor” (John Flavel)

“Cineva poate face lucruri mari, cum ar fi să se roage, să asculte, să citească şi să vorbească mult. Cu toate acestea se pune întrebarea “Are respectivul Duhul, sau nu?” Cea mai mare diferenţă pe care pot s-o văd în cartea lui Dumnezeu, dintre sfinţi şi păcătoşi, este că unii au Duhul iar ceilalţi, nu” (Walter Cradock)

1. PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT
2. LEGĂTURA DINTRE DUHUL SFÂNT ŞI BIBLIE
3. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ
4. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN CREŞTIN

DUHUL SFÂNT ESTE O PERSOANĂ – foarte, foarte important!!!
Biblia descrie atribute ale Duhului Sfânt pe care doar o persoană cu individualitate şi personalitate, poate să le aibă:
– poate vorbi – se poate ruga – poate geme (Rom.8:26)- poate mărturisi (despre Isus – Ioan 15:26) – poate învăţa – poate fi întristat – poate fi minţit – hulit – etc.

EXEMPLE: DUHUL SFÂNT ESTE DUMNEZEU (o persoană a Dumnezeirii): Fapte 5:1-9
Fapte 13:2 (vorbeşte)
Fapte 28:25 (vorbeşte)
1 Tim.4:1-4 (vorbeşte)

Duhul Sfânt este o persoană, nu doar o putere a lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de o relaţie personală cu El pentru a putea să fim mântuiţi în Hristos, să cunoaştem dragostea şi puterea lui Dumnezeu, să fim perfecţionaţi şi călăuziţi de El. Duhul Sfânt este esenţial vieţii creştine. De fapt fără El nu poate fi vorba de vreo spiritualitate. În timp ce a fi religios este posibil şi prin puterea firească a omului, a fi creştin şi a fi mântuit, nu este posibil decât prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu!
El ne împuterniceşte pentru slujire şi mărturie. Doar prin El închinarea noastră este plăcută lui Dumnezeu şi intrarea noastră în prezenţa lui Dumnezeu posibilă.

IGNORANŢA FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT ESTE NEPERMISĂ!
AŢI AUZIT VOI DE DUHUL SFÂNT?
Poate ignoranţa noastră faţă de D.S. este ca cea a copilului (sau a lui Nicodim) care l-a întrebat pe tatăl lui, “cum pot să cred în Duhul Sfânt dacă nu l-am văzut niciodată?”. Atunci tatăl lui l-a dus la o centrală electrică şi i-a arătat generatorul spunându-I : “Iată de unde vine energia care ne încălzeşte şi ne luminează casa noastră! Noi nu o putem vedea, dar ea este produsă de această maşinărie şi rezultatele ei le vedem acasă la noi”. “Acum, cred în electricitate, tată!” i-a spus copilul. “Bineînţeles că crezi în ea, dar nu crezi fiindcă o vezi ci pentru că vezi ce poate face pentru noi!!” La fel şi noi putem crede în Duhul Sfânt nu doar fiindcă am auzit de El ci pentru că vedem ce poate face în vieţile oamenilor care-l cunosc pe Isus. (vezi, Ioan 3:1-9)

La începutul bisericii din Efes, s-au aflat acolo 12 UCENICI AI LUI IOAN BOTEZĂTORUL care n-auziseră de Duhul Sfânt şi care nu fuseseră botezaţi în Numele Domnului Isus:
Fapte 19:1-7!!

DUHUL SFÂNT ESTE ACTIV ÎN MÂNTUIREA OAMENILOR
Dacă cap.2 din Fapte – “Cinzecimea” Iudeilor, atunci, cap.10 din Fapte – “Cinzecimea Neamurilor” – convertirea lui Corneliu

Iată 3 convertiri reprezentative pentru lucrarea Duhului Sfânt. În toate cazurile Duhul Sfânt conduce acţiunea, operaţiune de salvare …

DUHUL SFÂNT (Duhul Sfânt ia lucrurile lui Hristos)

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU (Credinţa vine prin auzirea Cuvântului lui Dumnezeu)

OMUL LUI DUMNEZEU (Instrumentul lui Dumnezeu)

A etiopianului – Duhul Sfânt l-a condus pe Filip la el Pasajul folosit: Isaia 53

A lui Saul – Duhul Sfânt l-a condus pe drumul spre Damasc. Isus l-a abordat direct Mesia despre care a vorbit întreg VT l-a evanghelizat Ştefan, iar mai târziu Anania

Corneliu – Duhul Sfânt a supravegheat fiecare detaliu al convertirii lui; l-a pregătit pe Corneliu cât şi pe Petru.
Petru l-a predicat pe Hristos.

DUHUL SFÂNT ŞI CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU

RELAŢIA (LEGĂTURA) DINTRE DUHUL SFÂNT ŞI BIBLIE
Unul din rolurile pe care Duhul Sfânt le îndeplineşte este de inspirare şi iluminare a Scripturilor: Ioan 14:26; 15:26; 16:13 vv; Efes.1:17; Evrei 3:7; 1Petru 1:11; 2Petru 1:21v; 1Ioan 2:20, 27.

Legătura dintre Duh şi Cuvânt reprezintă una din cheile înţelegerii rolului Său în Biserică.

În călăuzirea, inspirarea, sfinţirea şi zidirea poporului lui Dumnezeu, instrumentul Său principal este Scriptura – 2 Tim.3:16-…

De aceea, orice afirmare a prezenţei, a acţiunii şi a binecuvântării Duhului Sfânt, care ocoleşte, ignoră, minimalizează sau contrazice Cuvântul (“ce este scris”), este străină Duhului lui Dumnezeu care l-a condus pe Isus şi i-a mânat pe apostoli. Asemenea afirmaţii sunt dezonorante Duhului Sfânt.

Calvary Chapel – “Respingem exagerarea darurilor Duhului, a semnelor şi minunilor, în detrimentul Cuvântului”

DUHUL SFÂNT A INSPIRAT SCRIPTURA:
2 Tim.3:16

“Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire…”

2 Petru 1:20, 21
“Fiindcă mai întâi de toate să ştiţi că nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”

“Dumnezeu poate să-ţi interpreteze propriul Lui Cuvânt. Într-adevăr, nimeni nu poate să-i pătrundă înţelesul până ce nu-i cere Duhului să-i descuie uşa…Celui ce nu are cheia potrivită îi este la fel de greu să intre ca şi celui ce nu are nici o cheie, într-un fel acestuia fiindu-i chiar mai greu, fiindcă cel fără vreo cheie poate strigă la cel dinăuntru să-i deschidă, în timp ce primul încrezându-se în cheia lui, se chinuie în zadar afară la uşă” (William Gurnall)

“Omul firesc (nenăscut din nou) poate avea excelente noţiuni de teologie, dar are nevoie să fie învăţat de Dumnezeu pentru a putea cunoaşte spiritual taina Evangheliei. Cineva poate ştii care sunt cifrele de pe cadranul unui ceas fără însă să-şi dea seama cum trece ziua dacă nu vede strălucirea soarelui. Tot aşa şi noi putem citi multe adevăruri ale Bibliei dar nu le putem cunoaşte puterea mântuitoare până ce Dumnezeu nu ne luminează sufletul cu Duhul Său Sfânt…Acesta nu doar ne informează mintea ci şi înduplecă voinţa noastră” (Thomas Watson)

DUHUL SFÂNT LUCREAZĂ PRIN SCRIPTURĂ ( de aceea trebuie citită!)
Vorbeşte (a vorbit ) prin profeţii Vechiului Testament : Fapte 28:25
Prin Psalmi : Fapte 1:16, 17
Prin toată Scriptura : 2 Tim.3:16, 17
Scriptura este Sabia Lui : Efes.6:17

Bizuirea doar pe Duhul Sfânt nu poate însă înlocui studiul Bibliei:

“Rolul Duhul Sfânt nu este de a-ţi spune sensul Scripturii şi de a-ţi da cunoaşterea lui Dumnezeu, fără studiul tău personal al Cuvântului Său, ci mai exact de a binecuvânta acel studiu şi de a-ţi oferi cunoaştere în urma lui… A respinge studiul în temeiul bizuirii doar pe Duhul, înseamnă de respinge de fapt Scriptura” (Richard Baxter)

Chuck Smith – “Duhul nu-ţi poate aminti nimic, dacă în mintea ta nu este nimic”!!

Această afirmaţie este adevărată fiindcă, Duhul ia lucrurile lui Hristos şi ni le revelează. Vezi:
Ioan 14:17; 14:26; 15:26; 16:13

DUHUL SFÂNT INTERPRETEAZĂ SCRIPTURA – DEŢINE ROLUL DE PRINCIPAL ÎNVĂŢĂTOR AL SCRIPTURILOR
Ioan 14 – 16
Iluminează mintea : 1 Cor.2:12, 13; Efes.1:16,17
Revelează lucrurile lui Dumnezeu : Isaia 40:13,14; 1 Cor.2:10,13

ETERNUL ÎNSOŢITOR
În Evanghelia după Ioan (14:16) Isus a spus că Duhul Sfânt acesta “alt Mângâietor”, va rămâne cu noi în veac, întotdeauna. Veacul nu s-a încheiat încă, ca prin urmare El trebuie să fie acum aici cu noi. Puterea Lui nu a încetat şi nu a slăbit. Sursa uleiului se găseşte încă în Biserică, deşi ea doar rareori îşi umple vasele ei. Acum nu mai este nevoie ca noi să ne rugăm Tatălui să ne dea Paracletele, în sensul în care a făcut-o Isus, pentru că El a fost dat la Cincizecime. Acelei rugăciuni s-a răspuns. Ceea ce este însă nevoie este ca noi să ne deschidem inimile pentru ca El să ne umple cu prezenţa Lui. Nu prin emoţii, entuziasm, nu prin stăruinţe îndelungi, sau prin apeluri isterice, este astăzi turnat Duhul Sfânt în inimile oamenilor şi se revarsă din ele. Lucrarea Duhului Sfânt în noi şi prin noi este condiţionată doar de credinţa şi ascultarea noastră de Dumnezeu.
Domnul nu ne-a promis doar prezenţa Lui alături de noi în acest veac (Mat.28). El ne-a făgăduit-o şi pe cea a Duhului Sfânt. Deşi El poate fi întristat, stins şi respins, El nu-şi va retrage binecuvântata lucrare din Biserică, până ce Mirele va fi aici pentru Mireasa Lui. De aceea, să profităm de prezenţa Lui blândă, de însoţirea Lui graţioasă în toate lucrările noastre. Să-i cerem să ne arate întreaga dimensiune a lucrării Sale în noi şi în Biserică. Să nu ne rugăm Lui ca şi cum într-o mai mică sau mai mare măsură El ne-a părăsit biserica. Dar să ne asigurăm că despre noi nu se va spune ca despre urmaşii Lui Avraam, că întotdeauna ne împotrivim Duhului Sfânt. Prezenţa Lui ne este promisă astăzi la fel cum a fost bisericii din Ierusalim iar flacăra Lui se va arăta lumii, aşezată deasupra oricărui cap plecat umil în rugăciune!

“Dacă Dumnezeu şi-ar retrage Duhul Sfânt din lume, cam 95% din activităţile noastre ar continua iar noi ne-am lăuda cu ele” (rev.Carl Bates, D.D.)

“Organizaţiile fără Duhul Sfânt sunt asemenea morilor fără vânt” a spus Spurgeon. “Chiar şi o biserică care este complet ortodoxă în crezurile ei este inutilă ca un nor fără ploaie, dacă nu este unsă cu putere de sus”

“Când ne bizuim pe organizare, avem parte de ceea ce organizarea poate face. Când ne bizuim pe educaţie, avem parte de ceea ce educaţia poate face. Când ne bizuim pe oratorie, avem parte de ceea ce oratoria poate face. Dar atunci când ne bizuim pe Duhul Sfânt, avem parte de ceea ce Dumnezeu poate face”. (rev.A.C.Dixon) – şi asta e mult mai preferabil!

“Dumnezeu nu se află în primul rând în căutarea unor metode mai bune, ci a unor oameni mai buni, a unor oameni umpluţi de Duhul Sfânt – Biblia ne spune că, “A venit un om (nu o metodă!!) de la Dumnezeu: numele lui era Ioan” (Ioan 1:6) W.B.K.

O analiză nepenticostală a lucrării Duhului Sfânt

partea a II-a


RECAPITULARE:
– care sunt scopurile unui astfel de studiu? Pe ce se concentrează?
– am văzut personalitatea DS
– rolul DS în inspirarea şi iluminarea Scripturilor
– rolul DS de interpret şi revelator al Scripturilor
– principalul instrument al DS, în mântuirea, călăuzirea, sfinţirea şi zidirea poporului lui Dumnezeu, instrumentul Său principal este Scriptura – 2 Tim.3:16-…

De aceea, orice afirmare a prezenţei, a acţiunii şi a binecuvântării Duhului Sfânt, care ocoleşte, ignoră, minimalizează sau contrazice Cuvântul (“ce este scris”), este străină Duhului lui Dumnezeu care l-a condus pe Isus şi i-a mânat pe apostoli. Asemenea afirmaţii sunt dezonorante Duhului Sfânt.

DE CE TREBUIE PRECIZATE ACESTE LUCRURI? De ce să ni le amintim? Pentru că astăzi există tendinţe accentuate de a substitui experienţa personală cu lucrarea Duhului Sfânt. Acţiuni şi fapte extrem de bizare I se atribuie în zilele noastre, Duhului Sfânt :

“Trezirea Râsului”,
Oklahoma City, Benny Hinn Healing Crusade – Ella Peppard moare fiindcă o altă persoană “ucisă în Duhul” (?!), cade asupra ei!!! Un adevărat apogeu al acestei “trezirii”! (“Counterfeit Revival” – Hank Hanegraaff)
Duhul Sfânt loveşte South Kensington-ul, a devenit titlul de pe prima pagină a secţiunii londoneze a ziarului Independent din data de 21 iunie, 1994. Ar putea fi de la Dumnezeu acest comportament anormal? Persoane din aripa “sănătate şi prosperitate” a mişcării carismatice numită “word of faith”, au profeţit de ceva vreme o mare trezire spirituală. Este ceea ce se întâmpla?
Pe data de 24 iunie, 1994, un membru al conducerii lui Holy Trinity Brompton, pe nume Mark Elsdon-Dew a declarat liniştitor publicaţiei Church Times:
“Vă rog subliniaţi faptul că lucrurile care s-au întâmplat nu sunt atât de bizare şi scandaloase încât oamenii sensibili să nu vrea să audă de ele. Încercăm să dăm dovadă de bun simţ şi de ordine, dar dacă sunt de la Dumnezeu, ar fi îngrozitor să nu primim tot ce ne oferă”
Pe vremea scrierii cărţii de faţă se estima că peste 400 de biserici din toată Marea Britanie ţineau adunări aidoma celor de la Toronto Airport Vineyard. Unele din reacţiile celor ce au primit “ungerea” în Marea Britanie sunt la fel de bizare ca şi cele din Toronto şi descrise de Guy Chevreau. În biserica Sidcup Community Church, Dave Roberts ne spune că,
“cineva s-a îmbolnăvit în timpul serviciului, şi paramedicii au fost chemaţi la biserică. Sanitarii au intrat în sală şi au fost martorii unei scene în care mai multe zeci de oamenii se aflau pe jos, în diferitele faze ale trăirii spirituale. “Care-i al nostru?” au întrebat ei vădit încurcaţi”
Se poate dovedi că în general fenomenul “râsului sfânt” îşi are originea direct sau indirect în acţiunile şi crezurile bizare şi nebiblice ale lui Rodney Howard-Browne. Odată l-am auzit pe acesta vorbind la Trinity Broadcasting Network şi mustrându-i pe cei care se rugau la altar să, “înceteze să se mai roage şi să înceapă să râdă ca ceilalţi… să se roage acasă – aici veniseră să se umple de râs”.
În numărul revistei Charisma din luna august 1994, Howard-Browne a fost citat cu următoarele: “Într-o seară predicam despre iad şi râsul a izbucnit în toată sala. Cu cât le spuneam mai multe despre iad, cu atât oamenii râdeau mai tare”.
¨Într-o altă ocazie, Howard-Browne a spus:
“Mai degrabă m-aş afla într-o biserică în care diavolul şi firea pământească să se arate decât într-o biserică unde nu se întâmplă nimic fiindcă oamenilor le este prea frică să arate ceva… Iar dacă se arată un diavol, nu vă îngrijoraţi nici de asta. Bucuraţi-vă fiindcă cel puţin se întâmplă ceva”.
¨Este adevărat că un om osândit din pricina păcatului poate râde sau plânge dacă este izbăvit de vină şi osândă, atunci când face o rugăciune de pocăinţă. Dar nu există nici o dovadă biblică că, râsul, lătratul, răcnitul sau râsul isteric trebuie să apară după ce cineva ca Rodney Howard-Browne proclamă: “umpleţi-vă… ha, ho, ha, ho, ha, ho, ha, ha, ha, ho”! Aceste manifestări au fost dintotdeauna atribuite spiritelor demonice, nu Duhului Sfânt. Cu o asemenea afirmaţie suporterii “râsului sfânt”, nu pot fi de acord.
Se spune că atunci când sunt copleşiţi de Duhul mulţi se comportă ca animalele. Opiniile diferă foarte mult cu privire la originea acestor sunete de animale. Mulţi le categorisesc ca fiind demonice, iar alţii susţin că sunt pur şi simplu manifestări ale firii pământeşti.
În revista britanică Alpha, pastorul Marc Dupont de la Vineyard-ul din Toronto, a recunoscut că a avut dificultăţi în a afla dacă aceste sunete animalice sunt sau nu de la Dumnezeu. El a descris această situaţie atunci când s-a rugat pentru un om. La început, când acesta a început să ragă ca un leu a crezut că poate este posedat de demoni. În cele din urmă însă, a decis că omul rostea “un act profetic simbolic”, care semnifica triumful Leului din Iuda.
John Arnott, crede de asemenea că acest comportament animalic observat în timpul serviciilor din biserică are semnificaţie profetică. Acesta recunoaşte că uneori el produce confuzie şi că ridică serioase semne de întrebare cu privire la ce să se facă atunci când scapă de sub control. La întâlnirile pastorilor, Arnott a descris câteva din probleme care au apărut şi a oferit soluţiile posibile. El a spus:
“Iată că am început să vedem oameni care se comportă profetic asemenea leilor şi bivolilor, vulturilor şi chiar războinicilor. Am primit odată un telefon şi (cel ce suna) a zis: “Cineva din adunarea noastră se poartă ca un vultur zburând prin încăpere. Nu putem să-l oprim. Ce să facem? Atunci noi ne-am gândit şi-am spus, ce-ar fi să aruncaţi un iepure în mijloc pe podea şi poate atunci are să aterizeze(!?)”

Cuvintele puritanului Thomas Brooks sunt foarte potrivite să fie menţionate aici:

“Duhului nu dezleagă ceea ce Cuvântul leagă. Duhul nu justifică ceea ce Cuvântul condamnă. El nu aprobă ceea ce Cuvântul dezaprobă, şi Duhul nu binecuvântează niciodată ceea ce Cuvântul blestemă”

În această situaţie trebuie să revenim la modul biblic de operare al Duhului Sfânt în Biserică şi în viaţa creştinului. De aceea, am stabilit că Biblia nu separă deloc lucrarea DS de ceea ce este scris în Biblie. Dimpotrivă, despre Duhul se spune că nu vorbeşte de la El, ci va lua din ceea ce este al lui Hristos şi ne va revela!

1. PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT
2. LEGĂTURA DINTRE DUHUL SFÂNT ŞI BIBLIE
3. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ
4. LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN CREŞTIN

RELAŢIA DINTRE DUHUL SFÂNT ŞI CREDINCIOS

Vreau, în continuare să privim, întâi la lucrarea Duhului din biserică, apoi, din viaţa credinciosului. Fără lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi vorba de biserică, la fel cum fără Duhul Sfânt în viaţa unui credincios, nu poate fi vorba de vreo spiritualitate!

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ
Umple credincioşii ei: Fapte 2:4
Îi botează : 1 Cor.12:14
Rânduieşte slujitorii ei : Fapte 20:17,28
Trimite misionarii ei : Fapte 13:2,4
Îi călăuzeşte pe misionari : Fapte 8:29
Mângâie biserica : Fapte 9:31
Sfinţeşte biserica : Rom.15:16

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT ÎN CREŞTINI
Înnoieşte (regenerează) : Ioan 3:3,5

Locuieşte : Rom.8:11
Unge : 1 Ioan 2:20, 27
Botează : Fapte 2:17-41
Pecetluieşte : Efes.1:
Călăuzeşte: Ioan 16:13
Împuterniceşte în vederea mărturisirii lui Hristos : Fapte 1:8 (Mica 3:8; Zaharia “Nu prin putere…ci prin Duhul…)
Sfinţeşte : Rom.15:16; 2 Tes.2:13
Mărturiseşte înfierea noastră : Rom.8:16; Evrei 10:15
Ajută : Ioan 14:16-26
Dăruieşte bucurie : Rom.14:17
Înzestrează cu discernământ : 1 Cor.2:10-16; 1 Ioan 4:1-6
Produce roade : Gal.5:22-23
Dăruieşte daruri : 1 Cor.12:3-11

După cum vedeţi rolul DS în viaţa creştinului este de o importanţă deosebită. De fapt putem spune că este primordial şi esenţial vieţii creştine! De aceea, nu ar trebuie neglijat şi nu ar trebui abuzat.

DUHUL ESTE ACTIV ÎN MÂNTUIRE:

A man who drank heavily was converted to Christ and lived victoriously for several weeks. One day as he passed the open door of a tavern, the pungent odor drifting out aroused his old appetite for liquor. Just then he saw this sign in the window of a nearby cafe: “All the buttermilk you can drink — 25 cents!” Dashing inside, he ordered one glass, then another, and still another. After finishing the third he walked past the saloon and was no longer tempted. He was so full of buttermilk that he had no room for that which would be injurious to him. The lesson is clear: to be victorious over our evil desires, we must leave no opportunity for them to repossess us.
Dwight L. Moody once demonstrated the principle like this: “Tell me,” he said to his audience, “how can I get the air out of the tumbler I have in my hand?” One man said, “Suck it out with a pump.” But the evangelist replied, “That would create a vacuum and shatter it.” Finally after many suggestions, moody picked up a pitcher and quietly filled the glass with water. “There,” he said, “all the air is now removed.” He then explained that victory for the child of God does not come by working hard to eliminate sinful habits, but rather by allowing the Holy Spirit to take full possession.
See: Eph 5:18

TRANSFORMAREA NOASTRĂ LĂUNTRICĂ ESTE REALIZATĂ DE DUHUL:

Puritanul John Owen ne introduce în următoarea idee:

“Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este marele înfrumuseţător (cosmetician) al sufletelor”

Semnificaţia cuvântului grecesc “metamorphoo” (cuvântul descrie metamorfoza unei larve într-un fluture!) şi a contextului său:

“Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Cor.3:18)

În Biblie privim “chipul” Domnului Isus, iar în timp ce o facem, Duhul Sfânt ne schimbă făcându-ne asemenea Lui. Aceasta este lucrarea din inimile noastre a Duhului Sfânt! Procesul de schimbare a caracterului nostru se petrece în timp ce noi privim în Biblie la Isus. Conformarea noastră chipului Său este realizată de Duhul atunci când studiem caracterul lui Isus aşa cum ne este descris în Cuvânt. De aceea, este vital pentru desăvârşirea noastră şi prefacerea noastră spirituală, să privim insistent în Cuvânt la idealul lui Dumnezeu.

Să menţionăm aici TRAGEDIA COPILĂRIEI ÎNTÂRZIATE! Când nu mai privim în Cuvânt, maturizarea noastră spirituală stagnează. Creşterea noastră se opreşte. Prefacerea noastră întârzie.

Deci, pentru ACCELERAREA ei, trebuie privit mai insistent în Cuvânt la chipul lui Isus!

NECESITATEA IMPERATIVĂ A LUCRĂRII SALE în viaţa creştinului este demonstrată de cuvintele lui Pavel din Galateni 4:19

“Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi!”

“va lua chip” – descrie forma exterioară pe care o prinde ceva ce se află în interior. Este treaba Duhului de a-l exprima pe Isus în noi. Domnul Isus prezent prin credinţă în inima credinciosului nu se va descoperi singur şi nu se va arăta în exterior că se află în viaţa creştinului. El a încredinţat această lucrare Duhului Sfânt. El este ca şi o prismă (totuşi, este o persoană) care răsfrânge lumina care este Isus şi se află în noi, în feluritele manifestări ale roadelor Duhului – darurilor harului – frumuseţea Domnului.

De aceea, dacă creştinul nu posedă o înţelegere inteligentă a lucrării DS şi o supunere completă ei, foarte puţin din Domnul Isus se poate vedea în viaţa acestuia.

De aceea, a spus cineva că, “Dacă facem loc (în inimile noastre) pentru Duhul Sfânt, atunci El îi va face loc Domnului Isus”. Şi opusul este adevărat: “Dacă nu-I facem loc Duhului, atunci El nu-I poate găsi loc (în inimi) Domnului Isus”.

Datorită acestei lucrări a Duhului (de exprimare a prezenţei Domnului Isus, în noi), putem înţelege noi cum Domnul însuşi se arată prin noi lumii. Împiedicarea acestei lucrări de către credincios, va face ca viaţa acestuia să aibe puţine din calităţile divine ale Fiului.

Observaţi cum Pavel tocmai asta le spune galatenilor: “Hristos s-a putut vedea odată în voi! A prins odată chip în voi”. Asta era dorinţa lui puternică: de a-l vedea din nou pe Isus exprimat exterior în vieţile lor. A fost o vreme când ei aveau o relaţie potrivită cu El. Cândva ei îi îngăduiseră să-şi facă lucrarea Lui în ei, dar acum sucumbând Iudaizatorilor ei încearcă singuri să-I dea chip lui Isus, făcând faptele Legii.
Gal.3:1-5; 5:2-5!

Ce s-a întâmplat în viaţa lor, de au fost privaţi, lipsiţi acum de lucrarea de glorificare a lui Isus în vieţile lor? Prin acceptarea de către ei a legalismului! (am studiat!)- aceşti creştini s-au privat de lucrarea DS care le dădea har în viaţa de zi cu zi – într-un cuvânt: au căzut din har!!

DUHUL ÎL “PROIECTEAZĂ” PE ISUS – VEZI, PRINCIPIUL PROIECTORULUI!
Dumnezeu a făcut-o cu Fiul, Fiul cu El şi acum Duhul o face cu El!! Observaţi cum umilinţa este prezentă în Dumnezeire, cum fiecare persoană a ei este a caracterizată de smerenie? Ce ruşinoase sunt tentativele noastre de a ne înălţa pe sine! Singurele persoane din acest Univers care aveau acest drept au renunţat să o facă.

CE ESTE DUHUL SFÂNT PENTRU CREŞTINI? Iată tot ceea ce DS este pentru noi.

DUHUL SFÂNT ESTE…
DOVADA ÎNFIERII NOASTRE DE CĂTRE DUMNEZEU
Romani 8:9, 14-16
“Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui…Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere care ne face să strigăm: “Ava! ” adică “Tată!” Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”

DUHUL SFÂNT ESTE…
DOVADA POSESIUNII NOASTRE DE CĂTRE DUMNEZEU
Efeseni 1:13-14

“Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit, şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui”

PECETEA se folosea în antichitate pentru a indica proprietatea cuiva asupra unui lucru. Efesul era un port şi un mare centru comercial unde se comercializau lucruri aduse din Asia apoi vândute şi transportate până la Roma. Negustorii din Roma veneau aici să cumpere marfă. Cu pecetea de pe inelul de pe deget, ei pecetluiau cu ceară bunurile cumpărate mai înainte ca să fie încărcate pe corăbii şi duse la Puteoli, un port italian. Când încărcătura ajungea la Roma, negustorul îşi revendica bunurile cumpărate aducând dovada peceţii sale. În felul acesta el demonstra că era proprietarul acelor lucruri. Dacă altcineva pretindea că bunurile sunt ale lui negustorul putea să spună, “Nu, acestea sunt ale mele. Aceasta este pecetea mea de proprietar”. (Chuck Smith – Charisma vs.Charismania)

Minunatul adevăr biblic, este că odată ce am crezut Evanghelia, Dumnezeu ne-a pecetluit cu propria lui pecete de proprietar. El a intrat în posesiunea noastră. (Dumnezeu s-a privatizat! A fost împroprietărit cu noi – dacă tot este la modă!!) Noi am intrat în posesiunea Lui. Devenim astfel proprietatea Lui personală pe care a pecetluit-o cu Duhul Său Sfânt. De aceea, când diavolul pretinde încă posesiune asupra vieţilor noastre, Dumnezeu poate să-i spună: “ia mâna, nu este al tău!!” Dovada posesiunii noastre de către El este Duhul Sfânt pe care ni l-a dat. Duhul care acum locuieşte în noi este pecetea lui Dumnezeu cu care El ne revendică pentru Sine – vezi, 1 Petru 2:9 “…un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al Lui…”

ARVUNA…
Iar ca şi proprietate a Lui, Biblia ne spune că Dumnezeu ne preţuieşte nespus de mult. De foarte multe ori, în epistolele sale către biserici, Pavel, a dorit şi s-a rugat ca acei creştini să înţeleagă cât de mult îi iubea Dumnezeu. De exemplu, efesenilor le spune că se roagă ca ei să înţeleagă “împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efes.3:18-19). Tot efesenilor le spune că el doreşte ca ei să aibe ochii inimii luminaţi, ca să “priceapă care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi” (Efes.1:18). Dorinţa lui Pavel se poate rezuma astfel: “fie ca Dumnezeu să vă deschidă ochii ca să înţelegeţi cât de mult vă preţuieşte!!” Ca şi posesiune a Lui, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Fiului Său scump, Dumnezeu ne preţuieşte nespus de mult. A plătit preţul pus pe noi, ne-a răscumpărat, şi acum ne preţuieşte. Pecetea Duhul Sfânt indică acest lucru. În 2 Cor.1:22 Duhul este numit “arvună” (“ARRABON” – gk.- mai semnifică un inel de logodnă care prevesteşte unirea care va urma prin căsătorie; o garanţie a plăţii complete care va urma), care înseamnă o plată dinainteun avans, al răscumpărării noastre. În Efes.4:30 ne este poruncit să nu întristăm Duhul prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Experienţa Duhului pe care o avem acum în prezent este degustarea slavei viitoare cât şi garanţia că vom avea parte de ea. (vezi, 2Cor.5:5)

A spune aşa cum fac adventiştii că pecetea lui Dumnezeu este Sabatul, că Dumnezeu ne-a pecetluit cu Sabatul, înseamnă a dispreţui dragostea lui Dumnezeu şi a călca în picioare jertfa Fiului Său!! A minimaliza interesul pe care ni-l arată.

DUHUL SFÂNT – O GARANŢIE CE NE-A FOST DATĂ!
Nu doar că Duhul este o dovadă că îi aparţinem Lui şi arătând spre Duhul Său care este prezent în vieţile noastre, Dumnezeu, poate să ne revendice pentru Sine înaintea atacurilor demonice, dar este o asigurare, o garanţie că Dumnezeu intenţionează să desăvârşească răscumpărarea noastră. De aceea, Duhul este numit ARVUNĂ. Răscumpărarea noastră este deocamdată spirituală, dar într-o zi ea va fi desăvârşită, concretizată, materializată pe deplin. În vederea acestei încheieri a mântuirii noastre, El ne-a dat Duhul ca arvună. La fel cum negustorii italieni îşi pecetluiau bunurile ca să şi le asigure în timpul călătoriei lor, Dumnezeu şi-a pus pecetea asupra vieţii tale. Prin această pecetluire a ta, El şi-a “marcat” bunurile până vor ajunge la El. În acelaşi fel îşi identifică oamenii bunurile în zilele noastre. Deşi nu a intrat în posesia deplină a “bunului” răscumpărat, care este sufletul tău, totuşi pentru a se asigura că intră în posesia lui, El l-a pecetluit şi a dat un avans pentru el. În acest fel El s-a asigurat ca sufletele pe care le-a câştigat pentru El să ajungă în siguranţă la El în cer. Dându-ne Duhul Său ca arvună, El şi-a declarat intenţia serioasă de a completa tranzacţia. Aceea încheiere a ei ne este descrisă de Romani, ca fiind răscumpărarea inclusiv a trupurilor noastre:

Rom.8:18-24 “Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi…”

Cum este stins Duhul?

“La fel cum focul este stins prin a turna apă pe el sau a-i lua combustibilul, tot aşa Duhul este stins prin a trăi în păcat, sau prin a nu folosi sau îmbunătăţi darurile date, care este ca şi cum a nu-i alimenta flacără” (Thomas Manton)

“Ce schimbare tristă se vede la omul care odată a fost condus de Duhul, iar acum este părăsit de El!” “Ce diferenţă este între ce a fost omul care odată a fost condus de Duhul şi acela care este acum părăsit de El!” (Thomas Jacombe)

PUTEREA DUHULUI SFÂNT – “dunamis” : dinamic, dinamită
“După ce Isus s-a înălţat la ceruri, El a turnat Duhul Său Sfânt asupra credincioşilor din Ierusalim, dându-le puterea de împlini porunca Lui de a predica Evanghelia întregii lumi, obligaţie rămasă tuturor credincioşilor din toate vremurile”.

Despre necesitatea Duhului în evanghelizare, mărturisire Petru ne poate convinge cel mai bine:

“Viaţa lui Petru a fost încercată de 3 focuri: Petru la foc alături de duşmanii lui Hristos; Petru la foc acuzat de o slujitoare că este un urmaş al Lui, lepădându-se de El şi tăgăduindu-l, apoi Petru sub focul Duhului Sfânt predicând cu foc încât 3 mii de suflete au fost aduse în Împărăţia Lui” (W.B.K.)

Kenneth Wuest :
Condiţia unor creştini este asemenea celei a galatenilor – căzuţi din har. A altora este ca cea a ucenicilor din Efes ai lui Ioan Botezătorul (Fapte 19) – ignoranţi faţă de Persoana şi Lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este o explicaţie pentru care se vede atât de puţin din frumuseţea Domnului în vieţile multor creştini sinceri. Ei fac tot ce pot pentru a trăi viaţa creştină, dar puterea lor firească este nepotrivită sarcinii lor. Duhul face pentru ei, în această situaţie, tot ce poate. Vieţile lor sunt fără îndoială diferite de cum au fost înainte de a fi mântuiţi. A avut loc o întoarcere stânga-împrejur. Au luat decizia conştientă de a întoarce spatele păcatului şi de a se întoarce cu faţa la Dumnezeu. În vieţile lor există acum chiar o oarecare biruinţă asupra păcatului, dar el nu a fost pe deplin înfrânt, încă. Unii cunosc chiar o măsură de plăcere în lucrurile lui Dumnezeu. Dar cu toate acestea, din vieţile lor radiază foarte puţin Domnul Isus. Imaginea Lui în ei este foarte înceţoşată, greu de desluşit. Ştim că Domnul Isus, care locuieşte în inimile lor nu se va exprima singur în vieţile lor. Această lucrare El i-a încredinţat-o Duhului Sfânt. Iar dacă Duhul Sfânt nu este recunoscut şi credinciosul nu depinde de El pentru a săvârşi această lucrare, Acesta nu o poate face. La fel cum Isus nu mântuieşte pe cineva până acel om nu-l recunoaşte ca Mântuitor şi printr-un act al voinţei lui libere, să I se supună Lui, tot aşa nici Duhul Sfânt nu poate să-l arate pe Domnul Isus în vieţile noastre, până ce printr-o decizie a voinţelor noastre nu ne încredinţăm vieţile pentru a-şi face nestingherit lucrarea!

Să-I îngăduim, unii, s-o înceapă, iar alţii să o continue până la desăvârşire!

La acesta ne-a rânduit Dumnezeu: să fim o mireasmă a cunoştinţei Lui, în orice loc; o mireasmă a lui Hristos; o mireasmă de la viaţă spre viaţă!!

Lucrarea Duhului Sfânt reprezintă factorul esenţial din viaţa creştinului. Ea suferă o schimbare de nedescris atunci când acesta dobândeşte o înţelegere a lucrării pe care Duhul este gata să o facă în el şi prin el. Secretul unei vieţi creştine, biruitoare, curajoase, puternice, eficiente, plăcute lui Dumnezeu, constă în corecta percepţie a lucrării Duhului Sfânt din viaţa lui, percepţie care să-l introducă într-o relaţie vitală cu Acesta.

Teologul olandez R.B.Kuiper, a spus: “Duhul Sfânt se poate avea…la cerere” Să-l cerem!

(Alfabetizarea  Duhovniceasca)-DUHUL SFÂNT-care locuieşte în noi

(2 Timotei 1.14)

INTRODUCERE

     Ne bucurăm de dragostea lui Dumnezeu care a trimis pe Fiul Său în lume (1 Ioan 4.9), dar şi de dragostea Fiului care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi (Efeseni 5.25). Însă ne gândim aşa de puţin la dragostea Duhului (Romani 15.30), fără de care nu putem avea bucuria cerească şi nici o adevărată cunoştiinţă de Dumnezeu (1 Corinteni 2.9-13). Când Domnul era să plece de la ai Săi, El a îndreptat privirile ucenicilor asupra Duhului Sfânt. În aceasta noi vedem un îndemn minunat de a cerceta şi a cunoaşte ce spune Scriptura despre Duhul Sfânt care locuieşte în noi (2 Timotei 1.14).

PERSOANA DUHULUI SFÂNT

     Duhul Sfânt este într-adevăr o Persoană aşa după cum sunt Tatăl şi Fiul. Şi El este cu adevărat Dumnezeu. Petru putea spune lui Anania: „…Pentru ce ţi-a umplut satan inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?…N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 5.3-4). Şi totuşi Duhul Sfânt se deosebeşte de Tatăl şi de Fiul.

     De exemplu, la instituirea botezului spune: „…şi botezându-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt“ (Matei 28.19). Când spun că Duhul Sfânt este o Persoană, exprim prin aceasta, că El nu este numai o influenţă, sau numai o putere care vine de la Dumnezeu şi prin care noi într-o anumită măsură suntem influenţaţi şi conduşi, ci El, Duhul Sfânt este cu adevărat o Persoană, care hotăreşte, conduce, vorbeşte şi se întristează (Ioan 16.13-14), ori o influenţă nu vorbeşte, nu ascultă şi nu se întristează.

     În Faptele Apostolilor 13 găsim scris că pe când slujeau şi posteau Duhul Sfânt le-a spus: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat“. Desigur că la rândul Său, Duhul Sfânt exercită o mare influenţă, însă El este mai mult decât o influenţă. El este o Persoană adevărată care lucrează şi care împarte fiecăruia darurile Sale după cum voieşte (1 Corinteni 12.11). Aceste lucrări nu le poate face o influenţă, ci o fiinţă vie care are voinţă şi putere. Când Scriptura vorbeşte de Duhul Sfânt, întrebuinţează şi pronumele personal „EL“, pronume care nu poate fi întrebuinţat pentru o influenţă.

     Despre venirea Fiului pe pământ citim: „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi“. Însă nu este spus aceleaşi cuvinte despre Duhul Sfânt. El nu a venit în trup şi în înfăţişarea Sa n-a fost găsit ca om, şi totuşi aici pe pământ, El este o Persoană care lucrează. Fiul, a doua Persoană a Dumnezeirii a fost văzut ca Om. Despre Domnul Isus se putea spune: „ei l-au văzut cu ochii şi L-au pipăit cu mâinile“.

     Duhul Sfânt locuieşte în oamenii care au fost curăţiţi de păcatele lor prin sângele lui Isus Hristos. În ei şi prin ei, lucrează Duhul Sfânt pe pământ şi lumea a priceput că în cei credincioşi era un alt Duh. Şi ca să înlăture pe Duhul Sfânt din lume, ei au început cu omorârea lui Ştefan, căutând prin aceasta să nimicească locuinţa Duhului. Ei însă n-au putut omorî pe Duhul Sfânt şi nici să-i smulgă ceea ce El poseda (Faptele Apostolilor 7.51, 55, 59). Domnul Isus a spus despre Duhul Sfânt: „El va rămânea cu voi până în veşnicie“.

     Mai departe vedem că Duhul Sfânt nu venise sub forma de azi pe pământ, datorită cărui fapt, Domnul Isus spunea ucenicilor Săi: „…vă este mai de folos să Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Şi când va veni El…“ (Ioan 16.7-8). S-ar putea spune astfel de cuvinte pentru cineva care nu există? Dar, se pune şi întrebarea: „Nu era Duhul Sfânt pe pământ?“ Noi citim pe prima pagină a Bibliei că Duhul lui Dumnezeu plutea pe deasupra apelor. Iar David se ruga: „Nu lua Duhul Tău de la mine!“ etc…

     În acel timp, înainte de Rusalii, Duhul Sfânt lucra parţial din cer pe pământ. Domnul însă avea în vedere ca Duhul Sfânt să se coboare din cer şi să locuiască în cei credincioşi, construind Adunarea Sa. Între lucrarea şi locuirea Duhului Sfânt este o mare deosebire. Dumnezeu venea la om în Eden, însă nu locuia acolo. În toate timpurile Duhul Sfânt a lucrat pe pământ, însă numai de la Rusalii a locuit El aparte în cei credincioşi. Vechiul Testament ne arată că Duhul Sfânt cobora în diferite timpuri şi peste unii oamnei, ca să-i facă destoinici pentru anumite însărcinări şi lucrări. Citim că Duhul Sfânt a venit peste Otniel, peste Ghedeon, peste Iefta (Judecători 3.10; 11.29), peste David, peste Saul şi alţii. În contrast cu toate acestea, Domnul Isus spune: „El va rămânea şi va fi cu voi“. Romanilor, apostolul le spune că „Duhul Sfânt locuieşte în ei“ (Romani 8.11). Ce mare deosebire este între aceste mici cuvinte: peste şi în. Aceste cuvinte arată deosebirea dintre credincioşii Vechiului şi Noului Testament. Luăm ca exemplu pentru aceasta o barcă cu lopeţi şi una cu motor. O barcă cu lopeţi, pentru ca să înainteze, are nevoie de o putere care nu este în ea însăşi, ci vine de afară. O barcă cu motor, dimpotrivă, nu are nevoie de o putere din afară, ci pe ea o poartă puterea care este în interiorul ei. Ea poate merge pe vânturi pentru că are o putere în interiorul ei. Aşa venea Duhul Sfânt peste oameni din Vechiul Testament: „Oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt“ (2 Petru 1.21), în timp ce credincioşii din timpul harului au primit Duhul Sfânt pe care îl poartă în inimile lor.

     Înainte de săvârşirea lucrării de mântuire era cu neputinţă ca Duhul Sfânt să Se coboare din cer şi să-şi facă locuinţă în oameni. Mai întâi trebuia ca Hristos să fie proslăvit, aşa cum citim în Ioan 7.39: „Căci Duhul Sfânt nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit“, şi mai târziu Domnul a spus ucenicilor Săi: „Vă este de folos să Mă duc…“ (Ioan 16.7).

     Cineva poate spune însă că Duhul Sfânt S-a coborât din cer sub formă de porumbel, venind peste Domnul Isus. Da, Domnul Isus a fost singurul curat peste care a venit Duhul Sfânt şi peste care a putut rămânea. Acesta era un semn pentru Ioan Botezătorul, prin care el a putut cunoaşte pe Domnul Isus. În Ioan 1.32-33 citim: „Am văzut Duhul pogorându-se din cer ca un porumbel şi oprindu-se peste El. Eu nu-l cunoşteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, mi-a zis: Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. Porumbelul găsise în Domnul Isus un loc de odihnă pentru piciorul său. Acest fapt ne aminteşte de porumbelul lui Noe din zilele potopului (Geneza 8), care a venit de două ori înapoi în corabie. Scriptura ne spune: „N-a găsit nici un loc ca să-şi pună piciorul“. Însă corbul, pe care l-a trimis Noe nu s-a mai reîntors; el a găsit destule cadavre, care i-au fost o hrană plăcută. Corbul este chipul duhurilor necurate. Nu tot aşa a fost cu porumbelul care este chipul curăţeniei şi al blândeţei. El nu a găsit loc de odihnă pe cadavrele celor ucişi prin potop, aşa cum a găsit corbul. Când porumbelul s-a întors a doua oară, el avea o frunză de măslin în cioc. Aceasta era mărturia unui nou început. A treia oară porumbelul nu s-a mai întors. El a găsit un loc de odihnă pe pământ pe temeiul vieţii noi al învierii. Aceasta vrea să ne spună că numai pe baza unei învieri din morţi la viaţă este posibil ca Duhul Sfânt să-Şi găsească locul unde poate să locuiască.

     Deşi Duhul Sfânt se mişca de patru mii de ani peste o lume de morţi duhovniceşte în păcate (Efeseni 2.1) totuşi a putut să impresioneze şi să înzestreze cu putere şi pe cei drepţi şi pe cei nedrepţi. Cum avem pe David ca împărat şi prorocii tot aşa avem pe Saul ca împărat şi pe Balaam ca proroc care a dus poporul în rătăcire, dar în nici unul Duhul Sfânt nu a putut să locuiască. După trecerea acelor patru mii de ani, s-a arătat ceva nou pe pământ. Al doilea Om din cer, a venit pe pământ. El este cel întâi născut din toată zidirea (Coloseni 1.15) care nu a cunoscut păcat. Peste El a putut să se coboare porumbelul şi să rămână peste El. El este frunza de măslin care însemnează începutul unei creaţiuni noi. El este primul Om într-o lume de păcate şi fărădelegi în care a putut să locuiască Duhul Sfânt.

     Dar este posibil să mai existe oameni în care să locuiască Duhul Sfânt? Dezlegarea acestui secret constă în preţul cel scump de răscumpărare a sângelui Domnului Isus. Sângele Lui ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1.7). Prin jertfa aceasta săvârşită o dată pentru totdeauna suntem făcuţi desăvârşiţi devenind în acest fel templul Duhului Sfânt. Ce mare este harul lui Dumnezeu! Dacă locuirea Duhului Sfânt ar depinde de credincioşia noastră, atunci de mult L-am fi dat afară, L-am fi înlăturat. Locuirea Duhului Sfânt în noi nu este rezultatul lucrării noastre, ci este rezultatul lucrării Domnului Isus. Prezenţa Duhului Sfânt nu depinde de noi fiindcă suntem credincioşi, ci fiindcă Domnul Isus a săvârşit mântuirea noastră şi El este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Domnul a putut spune că Duhul Sfânt va rămâne LA noi şi ÎN noi până în veşnicie (Ioan 14.16-17). Slăvit să fie Numele Său!

     Înainte ca Domnul să plece de la ai Săi, a spus: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi“ (Ioan 14.18). Domnul a venit la ucenicii în dimieaţa învierii şi chiar până în ziua revenirii Sale nu suntem orfani. Primul capitol din Faptele Apostolilor ne arată cum a părăsit Domnul pământul, plecând la cer şi chiar în capitolul al doilea găsim coborârea din cer a celeilalte Persoane din Dumnezeire, a Duhului Sfânt, ca să rămână şi să locuiască în noi. Nu trebuie oare ca aceste adevăruri să umple inima noastră de mulţumire şi adorare?

    Începând din ziua Rusalilor, cererile pentru a primi Duhul Sfânt nu-şi mai au locul. Asemenea cereri îşi aveau rostul lor înainte de Rusalii, înainte de coborârea Duhului Sfânt, dar după aceea nu-şi mai au sens. Credincioşii, care azi se mai roagă pentru venirea sau coborârea Duhului Sfânt trec peste adevăr şi Domnul trebuie să le spună: „Vă rătăciţi pentru că nu cunoaşteţi Scripturile şi nici puterea lui Dumnezeu“. O asemenea cerere este ca şi cum un ucenic al Domnului ar fi rugat pe Dumnezeu Tatăl să-L trimită pe Mesia. Ceilalţi ucenici ar fi răspuns aceluia: „Nu crezi tu că Domnul care este cu noi este Mesia?“ Când Dumnezeu ne spune în Cuvântul Său că ne-a dat Duhul Sfânt, ne-a dat ungerea (1 Ioan 2), ne-a sigilat şi ne-a dat arvuna Duhului în inima noastră (1 Tesaloniceni 4.8; Efeseni 1.13-14), cum putem noi oare să-I mai cerem Duhul, când ar trebui să-I mulţumim pentru ceea ce ne-a dat? Noi nu ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ci prin Duhul Sfânt. În loc de a ne ruga pentru coborârea Duhului, noi mulţumim pentru darul Duhului Său care ne călăuzeşte în tot adevărul (Ioan 16.13) şi ne ajută în slăbiciunile noastre (Romani 8.26).

Putem primi Duhul Sfânt fără să-L cerem?

     Să cercetăm ce spune Scriptura în privinţa aceasta. Apostolul Ioan scrie că nu cei ce se roagă pentru Duhul, ci cei ce cred în Domnul Isus, primesc Duhul. Apostolul Petru a predicat în ziua Rusalilor pocăinţa şi iertarea păcatelor şi a adăugat: „şi veţi primi darul Duhului Sfânt“. Pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie să aibă loc înaintea primirii Duhului Sfânt. Apostolul aminteşte efesenilor (1.13-14) că după ce au auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia) şi după ce au crezut au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt promis. În acest loc apostolul ne arată adevărata ordine a lucrărilor:

1) ei au auzit Evanghelia;

2) au crezut;

3) au primit Duhul Sfânt.

     Aceste mărturii apostolice sunt în deplină armonie şi cu rânduielile lui Dumnezeu din Vechiul Testament. Leprosul trebuia să fie mai întâi adus la preot şi după aceea să fie stropit cu sânge, şi preotul numai după aceea să pună untdelemnul pe cel ce se curăţise de lepră (Levitic 14.1-18). Untdelemnul este simbolul Duhului Sfânt.

     Cu toate aceste mărturii clare că Duhul Sfânt îl primim prin credinţa în Domnul Isus, unii ne prezintă izolat textul din Luca 11.13: „…cu atât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce i-L cer!“ Suntem bine încredinţaţi că toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16; 2 Petru 1.21), căci nici o prorocie din ea nu se tâlcuieşte singură (2 Petru 1.20) şi deci nu pot fi contraziceri între texte. Legând versetele din Faptele Apostolilor şi cel din Luca 11.13 am putea spune că n-ar fi fost o greşeală ca ucenicii Domnului şi ceilalţi împreună cu ei să fi pus în rugăciunile lor şi ceva privitor la primirea Duhului Sfânt deoarece El încă nu fusese dat.

     Domnul Isus a spus însă ucenicilor că El va ruga (nu ei) pe Tatăl să le trimită un Mângâietor. Ei trebuiau doar să aştepte acolo făgăduinţa Domnului (Faptele Apostolilor 1.4). Considerăm că rugăciunea pentru primirea Duhului Sfânt îşi va avea rostul ei bine definit după răpirea Adunării şi împreună cu ea a Duhului Sfânt. Astăzi trăim în timpul harului şi mulţumim Tatălui ceresc că în Fiul Său avem totul deplin (Coloseni 2.10) deci şi Duhul Sfânt.

DARUL DUHULUI SFÂNT ŞI ÎNTEMEIEREA

ADUNĂRII LUI HRISTOS

     Darul Duhului Sfânt este răspunsul lui Dumnezeu la credinţă şi nu la rugăciune. Atunci nu mai trebuie să ne rugăm? Fără îndoială că ne rugăm însă trebuie să ne rugăm aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu: clar şi lămurit. Vameşul, tâlharul de pe cruce, Pavel, Corneliu şi alţii s-au rugat. Ei căutau mântuirea lor în pocăinţă şi osândire de sine. Pocăinţa şi credinţa sunt aşezate de Dumnezeu împreună şi ele nu trebuie despărţite. Când un om începe să creadă în Domnul Isus, atunci prima lucrare a credinţei nu este bucuria, ci pocăinţa – schimbarea gândurilor – osândirea de sine. Acest adevăr îl înţelegem la oamenii din Ninive. Scriptura spune: „…Ei au crezut în Dumnezeu“, şi prima lucrare a credinţei lor a fost că s-au îmbrăcat în saci, au strigat către Dumnezeu şi s-au întors de la căile lor rele (Iona 3). Acest lucru pe care l-au făcut oamenii din Ninive, Domnul îl numeşte pocăinţă (Matei 12.41). Din cele menţionate observăm cât de legate sunt pocăinţa şi credinţa. Prima lucrare a credinţei este pocăinţa şi ea include în sine chemarea Numelui Domnului Isus pentru mântuire. Dacă se ia uşor această primă lucrare a credinţei, atunci a doua stă pe genunchi slăbănogiţi. Aceste două feţe ale credinţei: osândirea de sine şi primirea mântuirii arată credinţa aceluia care primeşte Duhul Sfânt. În pocăinţă, credinţa îndreaptă ochii spre sine însuşi; în primirea mântuirii, credinţa îndepărtează privirea de la oameni şi o îndreaptă spre Hristos. Sufletul care crede în Domnul Isus pe temeiul acestor mărturii primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt. Prin gura tuturor prorocilor, Duhul Sfânt dă mărturie că oricine crede în Domnul Isus va primi iertarea păcatelor prin Numele Său. Când au fost vestite aceste cuvinte în casa lui Corneliu şi au fost primite de inimile credincioase, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul (Faptele Apostolilor 10.44). Oricine, pe baza acestor mărturii, dacă crede în Domnul Isus primeşte iertarea păcatelor.

     Probabil cineva va contrazice acest fapt cu Faptele Apostolilor 8 unde găsim că samaritenii au crezut dar n-au primit Duhul Sfânt până ce Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei. În baza acestui text, unii susţin că Duhul Sfânt se primeşte numai prin punerea mâinilor. Ca să înţelegem de ce a fost nevoie ca Petru să-şi pună mâinile peste ei, este necesar să cercetăm în amănunţime lucrurile. Ştim că planul lui Dumnezeu este ca în afara israeliţilor să includă în Adunarea Sa şi pe neamuri (naţiuni). Acest plan nu a fost destăinuit încă în vremea aceea oamenilor (Efeseni 3.3-6). În Faptele Apostolilor vedem cum Dumnezeu descoperă treptat planul Său. Înţelegem că Adunarea a luat fiinţă în ziua Cincizecimii, dar celor din acele zile nu le-a fost cunoscut acest adevăr. Pentru ei Adunarea era cum este o floare neînflorită. Faptele Apostolilor începe cu vestea pocăinţei pe teren israelitic. Încă o dată Dumnezeu a lucrat cu poporul Său pe baza răspunderii şi a făgăduinţelor Sale. Odinioară le-a vorbit părinţilor prin gura prorocilor Săi (Evrei 1.1); ei însă nu au ascultat de glasul lor şi i-au omorât. Dumnezeu le-a trimis pe Fiul Său, dar ei au strigat: „Iată moşteitorul, veniţi să-l omorâm…“ (Matei 21.33-41). Smochinul care simboliza pe Israel era copt pentru tăiat (Luca 13.6-9). Mijlocirea vierului de a-l lăsa încă un an a fost săvârşită de Domnul Isus pe cruce când S-a rugat: „Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac“. Dumnezeu a rânduit în Vechiul Testament ca pentru cei care săvârşesc un omor în neştiinţă sau fără voie să fie cetăţi de scăpare. Pe baza rugăciunii Domnului Isus, Dumnezeu a pus pe Israel în acest loc.

     În vestea pocăinţei prin apostolul Petru în ziua Cincizecimii a fost încă o dată deschisă uşa harului pentru poporul Israel. Mânat de Duhul Sfânt, Petru s-a ataşat rugăciunii Domnului Isus şi a propovăduit fraţilor săi de sânge: „…Fraţilor ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri…Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu…să vă timită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos“ (Faptele Apostolilor 3.17, 19-20). Dar şi ultima încercare a stăpânului pentru smochin a fost în zadar. Prin uciderea lui Stefan au respins şi ultima încercare care a fost făcută prin Duhul Sfânt. Pe bună dreptate Ştefan le spune că ei au omorât pe prorocii prin care le-a vorbit Dumnezeu, la fel au făcut şi cu Fiul iar apoi s-au împotrivit Duhului Sfânt. Toate încercările de a salva smochinul au fost în zadar. Acum a rămas ca smochinul să fie tăiat (Luca 13.9). Dar făgăduinţele faţă de Israel ca popor al lui Dumnezeu au rămas pentru o altă zi când urmaşii lui Israel vor striga: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului“ (Matei 23.39). După ce Israel a lepădat ultima chemare la pocăinţă, Dumnezeu a mers un pas înainte ca să-Şi ducă la îndeplinire planul Său cel măreţ şi tainic. Nu numai din Israel, ci din orice naţiune şi limbă Dumnezeu dorea să-Şi zidească Adunarea Sa. Dintre samariteni şi dintre naţiuni până în acel moment nu a fost încă nimeni chemat.

     Adunarea din Ierusalim era formată, la momentul despre care vorbim, numai din israeliţi şi din prozeliţi iudei. Acum însă sosise ceasul ca zidul care-i despărţea să fie dărâmat pentru ca şi samaritenii şi cei de la marginile pământului să fie botezaţi într-un singur Trup de acelaş Duh în oricât de mare număr îi va chema Domnul (Faptele Apostolilor 2.38; Efeseni 2.17).

     După uciderea lui Ştefan a venit o mare prigonire peste adunarea din Ierusalim. Dumnezeu a folosit această ocazie ca să trimită pe Filip cu vestea păcii în Samaria. Aşa cum a luat fiinţă adunarea din Ierusalim dintre iudei credincioşi, tot aşa a luat fiinţă un cerc de credincioşi în Samaria. Cum se vor fi împăcat unii cu alţii după ce sute de ani a fost vrăjmăşie între ei? Scriptura ne informează că iudeii cu samaritenii nu aveau nici o legătură unii cu alţii. Şi cu privire la închinare aveau vederi deosebite (Ioan 4.20). Se va menţine oare această lipsă de legătură unii cu alţii în Adunare?

Prin ce mijloc putea să dispară această lipsă de legătură?

     Înţelepciunea lui Dumnezeu a găsit o cale. Când a ajuns vestea că Samaria a primit Cuvântul, adunarea din Ierusalim a trimis pe Petru şi pe Ioan ca să vadă ce a făcut Domnul în mijlocul samaritenilor. Ei au constatat că ceea ce era principal lipsea, şi anume Duhul Sfânt. Când în Ierusalim s-a vestit: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos şi apoi veţi primi darul Sfântului Duh“ lucrurile s-au petrecut întocmai. Credincioşii au fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuiască un singur Trup (1 Corinteni 12.13).

     Dar când a primit Samaria Cuvântul şi credincioşii au fost botezaţi, nu s-a coborât Duhul Sfânt peste nici unul din ei şi astfel nu erau incluşi în acelaşi Trup. Domnul a reţinut darul Duhului Sfânt la Samaria până când au venit apostolii din Ierusalim ca astfel să se restabilească pacea şi unitatea dorită de Dumnezeu între aceste două cercuri de credincioşi. Ambele părţi trebuiau să înveţe că Ierusalimul cu templul şi Samaria cu muntele Gherazim au ajuns să-şi piardă valoarea (Ioan 4.21, 23).

     Ceva nou a început din momentul când „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în Duh şi adevăr, fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl“. Ce au vorbit aceşti doi apostoli în Samaria, ce lumină a dat Domnul prin vizita acestora, Biblia nu ne spune nimic. Se spune doar că s-au rugat pentru ei şi au pus mâinile peste ei şi aşa au primit Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 8.15, 17). Din această relatare reiese că toată duşmănia şi neînţelegerea dintre ei a fost înlăturată şi astfel s-a stabilit o unitate deplină între ei. În rugăciunea apostolilor nu a fost altceva decât ca Domnul să-i boteze şi pe samriteni cu acelaşi Duh şi în acelaşi Trup (1 Corinteni 12.13) şi să se ataşeze ca mădulare ale Adunării Sale. Unitatea dintre Ierusalim şi Samaria a fost arătată prin punerea mâinilor. Prin punerea mâinilor Cuvântul arată unitatea şi părtăşia (şi nu o formalitate religioasă) cu acela  peste care se pune mâinile. Aceasta o găsim în Vechiul Testament (Levitic 16.21; Numeri 8.10). Numai după ce a fost recunoscută unitatea Legământului celui nou între credincioşii iudei şi cei din Samaria, Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Vedem cu claritate cum Domnul în înţelpciunea Sa a reţinut darul Duhului Sfânt în Samaria atât timp până când nu au fost înlăturate vrăjmăşiile dintre cele două cercuri de oameni.

     Din cele arătate rezultă cu claritate că aici era vorba de un caz deosebit în care Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Numai într-un singur loc mai găsim scris în Scriptură că Duhul Sfânt a fost primit prin punerea mâinilor. Dacă vrem să facem din Faptele Apostolilor 8 rânduiala sau procedura primirii Duhului Sfânt, atunci am fi în contrazicere cu modul cum au primit Duhul Sfânt cei din casa lui Corneliu. Acolo citim: „Pe când rostea Petru cuvintele acestea, s-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul“ (Faptele Apostolilor 10.44). În Faptele Apostolilor 8 vedem cum Dumnezeu a dărâmat zidurile de despărţire şi îngrădirile lor întrupând pe samariteni în Adunarea Lui. În Faptele Apostolilor 10 găsim ultima dărâmare a zidului de despărţire şi acolo Dumnezeu a întrupat pe păgâni în acelaşi Trup. În toate aceste lucrări întâlnim pe Petru ca o unealtă întrebuinţată de Domnul. Cât de puţin a înţeles Petru că a sosit ceasul când zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri să fie dărâmat şi cât de greu era pentru el să se acomodeze noului plan al lui Dumnezeu o găsim scris în Faptele Apostolilor 10.9-16 când de trei ori a trebuit să se repete aelaşi adevăr: „Ceea ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat“. Ceea ce a unit Dumnezeu în acea faţă de masă, Petru nu ar fi putut niciodată să unească.

     Planul lui Dumnezeu a fost ca dintre iudei şi neamuri să fie alcătuită Adunarea Lui, fapt ce a fost cu totul împotriva gândurilor lui Petru ca iudeu. Dar să ne transpunem în sentimentul lui Petru când a primit lumină şi a strigat plin de uimire: „În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în orice neam, cine se teme de El  şi trăieşte în neprihănire este primit de El… Atunci Petru a zis: Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?“ (versetele 34-35 şi 44-47). Când au auzit credincioşii din Ierusalim că Petru a intrat la neamuri, a fost mustrat. Dar când Petru le-a istorisit cele petrecute s-au liniştit şi au recunoscut că Dumnezeu a dat şi neamurilor pocăinţa pentru viaţa veşnică (Faptele Apostolilor 11.1-18).

     Dumnezeu Însuşi a dărâmat ultimul zid care era între Israel şi naţiuni ajungându-se la ultima treaptă ca Adunarea să se poată dezvolta. Şi cei dintre neamuri erau de acum înainte împreună moştenitori ca să alcătuiască un singur Trup (Efeseni 3.6). Adunarea astfel formată din israeliţi, samariteni şi neamuri a purtat un singur caracter pe care avea să-l menţină de acum înainte. Şi acest caracter a fost şi-l vedem în continuare ca o temelie în epistolele lui Pavel, mai ales cei dintre neamuri au primit Duhul Sfânt pe baza credinţei fără să mai fie nevoie de punerea mâinilor. Prin credinţa în jertfa Domnului Isus, credincioşii sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării (Efeseni 1.13). Galatenilor, apostolul Pavel le aduce aminte şi îi întreabă: „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin ascultarea credinţei?“ (Galateni 3.5).

     Mai avem un caz în Scriptură unde apostolul Pavel a pus mâinile peste unii credincioşi ca să primească Duhul Sfânt, şi anume Faptele Apostolilor 19. Pe baza acestui caz, unii susţin că pentru a primi Duhul Sfânt este nevoie de punerea mâinilor. Dar dacă cercetăm acest caz în lumina dăruită de Duhul Sfânt vom afla secretul şi vom vedea că lucruile erau asemănătoare cu cele din Samaria. Am urmărit până acum cum Petru a fost o unealtă deosebită la unirea celor din Samaria şi a păgânilor din casa lui Corneliu cu credincioşii din Ierusalim ca să alcătuiască împreună un singur Trup care este Adunarea. Acum aflăm că Dumnezeu a ales pe Pavel ca să facă lucrarea mai departe între neamuri (Faptele Apostolilor 9.15). Cine cunoaşte inima ştie cât de uşor infiltrează duşmanul invidia atunci când Dumnezeu înzestrează pe un credincios cu daruri deosebite. Observăm cum cei din Israel nu au vrut să recunoască slujba apostolică a lui Pavel (2 Corinteni 11.5; 12.11-12). Vrăjmaşul a stat la pândă ca să ia puterea la tot ce săvârşise Dumnezeu prin Pavel. Pentru ca vrăjmaşul să fie împiedicat, Dumnezeu l-a împuternicit pe Pavel ca şi pe Petru.

     Venind la Efes, Pavel a găsit 12 ucenici care au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Dar Pavel a observat că le lipsea ce era principal: Duhul Sfânt. După întrebarea pe care a pus-o Pavel reiese rânduiala după care se primeşte Duhul Sfânt. „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ (Faptele Apostolilor 19.2). Sinceri, ei au recunoscut că nu au auzit că a fost dat Duhul Sfânt. Atunci Pavel le-a vestit pe Acela despre care a mărturisit Ioan când spunea poporului să creadă în Cel ce vine după el, adică Domnul Isus (vers.4). „Când au auzit ei aceste vorbe, au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt S-a coborât peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau“ (vers.5-6).

     Dumnezeu nu ne spune de ce a călăuzit pe apostolul Pavel în felul acesta şi de ce a reţinut Duhul Sfânt atât timp la aceşti ucenici. Dar avem voie să ne gândim asupra acestui fapt şi să cercetăm Scriptura. Ceea ce a făcut Pavel în cazul acesta se aseamănă cu ceea ce a făcut Petru în Samaria. Se vede că scopul lui Dumnezeu a fost acelaşi ca în Samaria. În Efes, Dumnezeu a avut în planul Său o lucrare mare. Acolo avea să lucreze Pavel timp de trei ani. Acolo avea Pavel să descopere planul lui Dumnezeu. Acolo a purtat de grijă Dumnezeu ca robul Său să fie împuternicit în slujba Sa şi să fie dovedit ca apostol al naţiunilor cum a dovedit pe Petru apostol al Israelului.

     Petru şi Ioan au pus mâinile peste samariteni cu rugăciune, şi Dumnezeu a răspuns cu darul Duhului Sfânt. Pavel nu a pus mâinile peste samariteni, ci peste cei peste prozeliţi iudei şi Duhul Sfânt a venit peste ei. Dumnezeu a vindecat bolnavi când umbra lui Petru cădea peste ei (Faptele Apostolilor 5.15). Şi la Efes, Dumnezeu vindeca bolnavi când se puneau basmalele şi şorţurile care au fost atinse de trupul lui Pavel (vers.12). Chiar şi duhurile necurate au trebuit să-l recunoască pe Pavel (vers.15). Toate acestea s-au petrecut în Efes. De ce? Dumnezeu a ştiut că iudeii nu vor primi mărturia lui Pavel (Faptele Apostolilor 22.18). Dacă ar fi reuşit să fie tăgăduită chemarea apostolică a lui Pavel atunci toate acele minuni nu ar fi avut valabilitate. Putem vedea şi în acest caz înţelepciunea lui Dumnezeu care poartă de grijă ca cel rău să nu poată înjosi autoritatea robului Său.

     O mică recapitulare a cazurilor deosebite arată astfel:

  1. I)credincioşii din Israel;
  2. II)samaritenii credincioşi;

III)              credincioşii dintre naţiuni;

  1. IV)cei 12 ucenici în Efes.

     Modul primirii Duhului Sfânt la Israel a fost:

  1. Pocăinţa
  2. Botezul
  3. Primirea Duhului Sfânt.

     Păcatul în Israel s-a ridicat la culme atunci când au alungat pe Mesia şi au cerut ca sângele Lui să cadă asupra lor. Sinceritatea pocăinţei s-a dovedit atunci când s-au lăsat botezaţi în Numele Aceluia despre care au strigat cu puţină vreme mai înainte: „Răstigneşte-L, nu vrem ca Omul acesta să stăpânească peste noi…“

     Modul primirii Duhului Sfânt la samariteni a fost:

  1. Credinţa
  2. Botezul
  3. Rugăciunea apostolică
  4. Punerea mâinilor
  5. Primirea Duhului Sfânt.

   Prin aceasta vrăjmăşia dintre israeliţi şi samriteni a fost înlăturată şi credincioşii samariteni au fost întrupaţi în Adunarea lui Dumnezeu.

     Modul primirii Duhului Sfânt de către păgânii din Cezareea:

  1. Credinţă
  2. Duhul Sfânt
  3. Botezul.

     Dumnezeu a dărâmat zidul de despărţire dintre naţiuni şi Israel prin faptul că a răspuns cu Duhul Sfânt pe baza credinţei înaintea botezului. Această rânduială a rămas valabilă fiind menţionată în epistole.

     Modul de primire a Duhului Sfânt de către cei 12 ucenici la Efes a fost:

  1. Credinţa
  2. Botezul lui Ioan
  3. Botezul în Numele Domnului Isus
  4. Punerea mâinilor
  5. Duhul Sfânt.

     Domnul a adeverit mărturia apostolică a lui Pavel în aceşti 12 ucenici faţă de cei care nu au vrut să-l recunoască ca apostol (Faptele Apostolilor 22.18).

     Un alt punct foarte important de care ne face atenţi Scriptura este că Duhul Sfânt locuieşte în trupul nostru, nu în conştinţa noastră, nici în sufletul nostru. „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi…?“ (1 Corinteni 6.19). Când Domnul Isus umbla pe pământ, trupul Lui era templul Duhului Sfânt. „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica“ (Ioan 2.19). Acum trupul nostru este învrednicit să fie templul Duhului Sfânt. Trupul nostru este salvat şi pentru el s-a făcut ispăşirea. El aparţine Domnului şi este aici pe pământ pentru El şi nu pentru a împlini voia noastră.

Ce însemnătate primeşte prin aceasta trupul nostru?

     Dacă am reflecta asupra acestui fapt am fi reţinuţi de la poftele cărnii: încăpăţânare, egoism, mândrie etc (Galateni 5.19-21). Cu totul altfel am proceda cu trupul nostru în privinţa mâncării şi băuturii, muncii şi odihnei, ce veghetori am fi asupra a ceea ce văd ochii noştri, ce aud urechile noastre, unde merg picioarele noastre, ce lucrăm cu mâinile, ce vorbeşte limba. Am fi mult mai atenţi ca totul să fie spre slava lui Dumnezeu, şi duhul, sufletul şi trupul nostru să fie păstrate ireproşabile până la venirea Domnului (1 Tesaloniceni 5.23). Cu puterea noastră nu ne putem păzi, dar dacă ne refugiem la tronul harului vom primi ajutor în vreme de nevoie (Evrei 4.14-16). Deci, aşa după cum fiecare credincios în parte este templul Duhului Sfânt, toţi credincioşii, care formează împreună Trupul lui Hristos, sunt în acelaşi timp templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3.16 şi 2 Corinteni 6.16).

BINECUVÂNTARE DIN BELŞUG

     După cum am văzut nu toţi oamenii primesc Duhul Sfânt, ci numai aceia care au crezut în Domnul Isus şi care au fost astfel răscumpăraţi prin sângele Lui pentru Dumnezeu (Apocalipsa 5.9). Numai într-o astfel de persoană Duhul Sfânt vine şi devine Proprietar. În momentul când ne-am predat în braţele Mântuitorului am primit Duhul Sfânt, dar noi nu am bănuit nimic din măreţia acestui har. Ca un copil de împărat nou născut care nu ştie nimic de starea şi averea lui, tot aşa nu cunoşteam nici noi măreaţa bogăţie care ni s-a dat în dar. Noi am ştiut numai că suntem salvaţi şi am devenit fericiţi când pentru prima dată Duhul Sfânt a dat mărturie împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani 8.16).

     Binecuvântarea din belşug care am primit-o o dată cu darul Duhului Sfânt care locuieşte acum în noi, am învăţat să o cunoaştem abea mai târziu, bucată cu bucată în măsura creşterii noastre. Ferice de credinciosul care creşte căci aceasta este dorinţa lui Dumnezeu. Coritenii au fost învăţaţi de Pavel că Dumnezeu i-a uns, pecetluit şi le-a dat arvuna Duhului.

     Să ne oprim puţin asupra acestui fapt. Primul care a fost uns cu Duhul Sfânt a fost Domnul Isus (Faptele Apostolilor; Ioan 6.27; Luca 4.18; Faptele Apostolior 4.27). Ungerea şi pecetluirea Domnului Isus s-a petrecut într-un fel deosebit. Când venise în lume şi umbla în ascultare pe calea Lui, în persoana Sa se afla un Om absolut desăvârşit pe pământ, un Om peste care privirea lui Dumnezeu putea să Se odihnească cu plăcere. Peste Domnul Isus s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt a venit în chip de porumbel. Este clar că Dumnezeu putea să pecetluiască pe acest Om cu Duhul Sfânt pe baza desăvârşirii Sale.

Cum s-ar putea întâmpla aceasta cu noi?

     Pe baza sfinţirii şi desăvârşirii proprii nu putem fi pecetluiţi. Poate oare Dumnezeu să ungă pe omul căzut, pe omul în carne? Imposibil! Dar El, Cel curat a murit pentru cei necuraţi şi a săvârşit o lucrare pe baza căreia Dumnezeu poate unge cu Duhul Lui pe toţi aceia care sunt curăţiţi prin sângele scump al Domnului Isus. Acest fapt este arătat în imaginile Vechiului Testament. Aaron ca mare preot este o imagine a Domnului Isus iar fiii lui sunt imaginea noastră. Numai Domnul Isus singur a fost uns cu mult timp înaintea lucrării de pe Golgota. Aaron a fost ales şi uns singur înainte de a curge sângele jertfei. Fii lui Aaron dimpotrivă au putut primi ungerea numai după stropirea cu sânge (Exod 29.7).

     După moartea, învierea şi plecarea la cer, Domnul Isus primise de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt pe care l-a turnat peste cei care prin credinţă s-au făcut una cu El. Aşa vestise Petru iudeilor: „Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi“ (Faptele Apostolilor 2.33). Copilaşilor în Hristos, Ioan le-a scris că ei au primit ungerea de la Cel Sfânt şi ne redă învăţături adânci cu privire la:

BINECUVÂNTĂRILE CELUI UNS CU DUHUL SFÂNT

     „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru…şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva, ci după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El după cum v-a învăţat ea“ (1 Ioan 2.20, 27). Din cuvintele acestea vedem că ungerea (Duhului Sfânt) este singurul nostru învăţător. Nu avem nevoie de altul, fiindcă „nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 2.11-16).

     Poate cineva va spune că Dumnezeu a dat Bisericii Sale învăţători şi noi avem nevoie de ei. Desigur! El a dat evanghelişti, păstori şi învăţători (Efeseni 4.11). În aceasta nu este nici o contradicţie. Învăţătorii daţi de Domnul sunt instrumente ale singurului Învăţător, ale Duhului Sfânt. Ei sunt învăţaţi de El pentru a explica înţelepciunea lui Dumnezeu în Hristos, care este redată prin Duhul Sfânt în Scriptură. Aceşti învăţători daţi de Domnul nu sunt oameni care s-au numit singuri învăţători sau care i-a ales adunarea, ci ei sunt daruri pe care le-a dat Domnul adunărilor pentru zidirea Trupului lui Hristos (Efeseni 4.12). Fiecare mădular are un dar pentru zidire; de aceea nimeni să nu spună că nu are nevoie de slujba învăţătorului sau păstorului, căci ar putea fi învăţat direct numai de Duhul Sfânt sau numai de Biblie. Acei ce spun aceasta ne arată nu numai nesocotinţa lor, ci ei lucrează contrar rânduielii lui Dumnezeu în adunări.

     Dacă învăţătorii ne învaţă lucruri care nu sunt în Sfânta Scriptură, atunci ungerea ne învaţă să ne ferim de astfel de oameni care o iau înainte şi nu rămân în învăţătura lui Hristos (2 Ioan 9). Prin ungere suntem capabili să distingem adevărul şi minciuna, să deosebim vocea păstorului de a străinului. Domnul nu a pus niciodată necredincioşi ca învăţători în Adunarea Lui, pentru că lucrurile duhovniceşti trebuie judecate duhovniceşte.

VOI AVEŢI UNGEREA ŞI ŞTIŢI TOTUL

     Nu putem spune că suntem desăvârşiţi în cunoştinţă, „căci cunoaştem în parte“ (1 Corinteni 13.9). Prin ungere noi ştim că avem totul „din El, prin El şi pentru El“ (Romani 11.36). Ştim că nimic greşit, nici o minciună nu vine din adevăr (1 Ioan 2.21). Minciuna şi adevărul nu pot proveni din acelaşi izvor. Duhul Sfânt nu poate avea tangenţă cu amândouă. Prin ungere suntem feriţi de rătăcire, care poate fi un amestec de minciună şi adevăr. Ungerea ne păzeşte şi ne atenţionează.

CEA MAI PERICULOASĂ MINCIUNĂ ESTE CEA MAI APROPIATĂ DE ADEVĂR

     Să ne ferim de astfel de înşelăciuni! Un copil al lui Dumnezeu s-ar putea să nu înţeleagă, să nu-şi poată explica unele adevăruri, dar prin ungere ştie să deosebească binele de rău, cunoaşte ce vine de la Hristos şi ce corespunde Celui Sfânt, de la care are ungerea. Ce adăpost minunat ne-a dat Dumnezeu prin ungerea aceasta! Noi putem deosebi duhurile înşelătoare. Pot fi multe înşelăciuni, unele mai primejdioase decât altele. Să ne gândim la învăţăturile aşa zişilor „martori ai lui Iehova“, şi alte învăţături înşelătoare care atrag pe unii şi pe alţii ducându-i la pierzare, pentru că nu sunt din adevăr (Ioan 18.37). Adeseori atât este de ascunsă minciuna, încât unii copii ai lui Dumnezeu s-au lăsat prinşi în cursa celui rău. Dar oricât s-ar acoperi minciuna cu adevărul, totuşi va fi dată pe faţă. „După roadele lor îi veţi cunoaşte“ (Matei 7.20).

     Când apostolii învăţau despre ungere au spus-o deschis: „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească“ (1 Ioan 2.26). Este scris că şi satan se preface în înger de lumină şi deci şi slujitorii lui fac la fel (2 Corinteni 11.14-15). Deci să înţelegem şi să mulţumim tot mai mult lui Dumnezeu pentru harul minunat al ungerii. Frumosul nume de „creştin“ (1 Petru 4.16), pe care au dreptul să-l poarte numai cei credincioşi, înseamnă „uns“. Suntem noi duhovniceşti? (1 Corinteni 2.15; 3.1).

     Numai atunci posedăm această lumină duhovnicească, această cunoştinţă lăuntrică, când „Duhul lui Dumnezeu“ locuieşte în adevăr „în noi“ (Romani 8.9) şi dacă ne lăsăm cârmuiţi de Duhul (Galateni 5.16). Această cunoştinţă lăuntrică nu are nimic comun cu vorbirea unora care pretind a şti totul. O astfel de vorbire nu este a Duhului, ci a iubirii de sine. „Dacă crede cineva că ştie ceva, încă n-a cunoscut ce trebuie să cunoască“ (1 Corinteni 8.2).

     Trecând acum la pecetluirea cu Duhul Sfânt, nu trebuie să credem că ungerea, pecetluirea şi „arvuna Duhului Sfânt“ sunt lucrări diferite pe care Dumnezeu le-ar săvârşi în noi, la diferite timpuri şi după starea credinţei noastre. Nu este aşa. Acestea nu sunt lucrări diferite, ci doar binecuvântări deosebite. Noi nu suntem în stare să cuprindem dintr-o singură privire, multele feţe ale binecuvântării darului Duhului Sfânt, după cum nu putem să îmbrăţişăm dintr-o singură privire cele patru laturi ale unei case. Totuşi casa aceea este una şi rămâne una şi aceeaşi casă chiar având patru feţe cu totul deosebite între ele.

     Tot aşa ne arată Dumnezeu, diferitele feţe ale binecuvântării care ne-a fost dată prin Duhul Sfânt. Duhul, care atunci când am crezut în Domnul Isus, ne-a dat mărturia că suntem copii ai lui Dumnezeu, este acelaşi Duh care ne „unge“ şi ne pecetluieşte şi care este „arvuna“ moştenirii noastre. Cât timp suntem îmbrăcaţi în trupul acesta, Dumnezeu trebuie să ne înfăţişeze „bucată cu bucată“ măreţia şi bogăţiile cuprinse în darul Duhului Sfânt.

     Scriind efesenilor, Pavel le spune de două ori (1.13; 4.30) că ei au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt. În Efeseni 1.13 apostolul arată că lucrul acesta s-a petrecut atunci când au crezut, nu după un timp oarecare. Scriptura nu arată nici un interval de timp între „a crede“ şi „a fi pecetluiţi“. Ea spune: „După ce aţi auzit… aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit. În clipa când am crezut în Domnul Isus noi am primit iertarea păcatelor şi tot în aceeaşi clipă Dumnezeu ne-a însemnat cu pecetea Lui, prin care El ne-a luat în stăpânire ca proprietate a Sa, şi am devenit locuinţa Sa. Pecetea ne mărturiseşte că suntem ai Săi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui“ (Romani 8.9).

     Am văzut câteodată în mijlocul unor turme de oi, pe unele care aveau o însemnare făcută cu fierul roşu sau cu vopsea. Aceste oi fuseseră cumpărate de un alt stăpân. Noul proprietar nu-şi luase încă oile, dar când plătise preţul pentru ele, pusese pe ele pecetea (semnul) lui; literele numelui său, ca semn că oile acelea erau de acum în chip netăgăduit proprietatea Lui. Nu prin pecetea aceea oile deveniseră proprietatea lui, ci prin preţul de cumpărare plătit de el. Dar pecetea pusă, deosebea pe fiecare oaie în parte. Chiar dacă o oaie ieşea la câmp cu alte mii de oi, nu se putea face nici o încurcătură, fiindcă oaia avea pecetea care arăta a cui este. Tot aşa este şi credinciosul răscumpărat cu sângele scump al Domnului Isus; el este de acum proprietatea lui Dumnezeu, pe care şi-a însemnat-o cu pecetea Sa. Deşi ne aflăm şi ne mişcăm în lume, totuşi noi nu mai suntem ai noştri (1 Corinteni 6.19), ci am devenit proprietatea Aceluia care a înviat din morţi şi a cărui pecete o purtăm. Noi nu ştim cât vom mai fi lăsaţi aici, dar ştim că suntem proprietatea Lui de neatins (întreagă). De îndată ce un alt funcţionar judecătoresc a pus pe un lucru oarecare sigiliul statului sau al tribunalului, lucrul acela a devenit pentru oricine ceva ce nu poate să i se producă pagube. Tot aşa şi noi suntem proprietatea de neatins a lui Dumnezeu. Se poate întâmpla ca un stat să nu fie în stare să garanteze cu puterea lui neatingerea sigiliului său; însă puterea Aceluia care ne-a sigilat pentru ziua răscumpărării este aşa de mare încât poate să păzească pe orice credincios până în ziua răscumpărării.

     Răscumpărarea sufletelor noastre o avem deja (Coloseni 1.14), dar Scriptura vorbeşte de o altă răscumpărare şi pe aceea o aşteptăm. „Aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru“ (Romani 8.23) El, Căpetenia mântuirii noastre, duce pe mulţi fii la slavă (Evrei 2.10). În vederea acelei zile a răscumpărării, Dumnezeu ne-a pecetluit cu sigiliul proprietăţii Sale. Şi unde este mâna care ar putea oare să înlăture acest sigiliu? Există oare mâini mai puternice ca ale Sale, ca să poată face aşa ceva? Sau poate oaia să înlăture ea însăşi pecetea pusă de stăpânul ei? Domnul Isus spune că „nimeni nu le va smulge din mâna Tatălui Meu“ (Ioan 10.28-29). Aceste mâini sunt neasemuit de puternice, sunt atotputernice ca să poarte oaia lui Hristos pe care El a pecetluit-o în vederea zilei răscumpărării.

     După cum Duhul Sfânt este „ungerea şi pecetea“, tot aşa El este şi

ARVUNA MOŞTENIRII NOASTRE,

adică garanţia că toate câte ne-a dat şi ne-a promis Dumnezeu, vor fi partea noastră veşnică. Prin pecetluirea cu Duhul Sfânt, Dumnezeu îşi arată dreptul de stăpânire: „Tu eşti al meu“. Prin arvuna Duhului Sfânt, noi putem spune: „Moştenirea este a noastră“.

     Prin faptul că Dumnezeu ne-a dăruit Duhul Sfânt şi ca o „arvună“ (gaj), El s-a angajat totodată ca să ne ducă în stăpânirea moştenirii. Aşa scrie apostolul Petru: „către aleşii care trăiesc ca străini…“ (adică către noi, care nu avem aici o cetate stătătoare) spunându-le că „Dumnezeu ne-a născut din nou, la o nădejde vie şi la o nădejde nestricăcioasă, neîntinată şi nevestejită păstrată în ceruri pentru voi care sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi“ (1 Petru 1.3-5).

     Aşa cum ne aflăm în această lume, simţind adânc slăbiciunea noastră care se arată atât de des, Dumnezeu vine şi ia pricina noastră în puternica Sa mână ca să ne ducă la intrarea în stăpânire a minunatei noastre moşteniri. Nu avem încă răscumpărarea trupului nostru, dar avem arvuna acestei răscumpărări (2 Corinteni 5.1-5). Nu avem încă minunata noastră moştenire, însă avem arvuna acestei moşteniri (Efeseni 1.14). Până la intrarea în stăpânire a moştenirii, credincioşia Lui ne poartă de grijă, ca să nu obosim sau să lâncezim, iar puterea Lui ne ţine şi ne fereşte de vicleniile şi asalturile puterii întunericului.

     Să ne deschidem acum urechea la ultimile convorbiri ale Domnului Isus cu ucenicii Săi. În faţa sufletului Său stătea moartea şi plecarea Sa la Tatăl. El ştia toate câte aveau să vină asupra Lui încât S-a tulburat în Duhul Său (Ioan 13.21). Dar El nu le-a vorbit ucenicilor despre această tulburare. El le-a vorbit de binecuvântările pe care aveau să le primească, precum şi de casa Tatălui şi de iubirea Tatălui. El i-a mângâiat: „Să nu vi se tulbure inima… Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da,

UN ALT MÂNGÂIETOR,

care să rămână cu voi în veac“ (Ioan 14). Până atunci, Domnul Isus fusese Mângâietorul lor, Acela care îi condusese şi-i apărase. Această slujbă Domnul a împlinit-o până în ultima clipă a şederii sale cu ei. Câtă grijă avea pentru ei şi cum îi pregătea pentru plecarea Sa!

     Domnul îi mângâia în întristarea lor, pentru ca să nu se simtă singuri şi părăsiţi. Ei aveau să aibă parte de lucruri mai mari. Un alt mângâietor trebuia să vină la ei. Iar El avea să fie ca Mare Preot în cer şi să facă mai departe, lângă Tatăl, slujba de Mijlocitor (1 Ioan 2.1); aşa că ei vor avea de acum înainte un Mângâietor cu ei pe pământ şi un Mijlocitor în cer la Tatăl.

DOI  MÂNGÂIETORI

     Într-adevăr, noi avem mai mult decât aveau ucenicii în acele zile. Noi avem acum şi pe pământ şi în cer câte un Mângâietor. Avem nevoie de Amândoi, pentru că ne mişcăm în ambele locuri. Nu avem de a face numai cu acest pământ, ci umblarea noastră este şi în ceruri. Pentru acest pământ, avem nevoie de un Mijlocitor, de Duhul Sfânt, Conducător şi Învăţător care să ne călăuzească în tot adevărul.

     El este Acela care ne dă fericita încredinţare a dragostei lui Dumnezeu care a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Drumul nostru duce prin locuri cu greutăţi şi încercări; avem însă prin El o putere în noi înşine, puterea dragostei lui Dumnezeu care ne permite să umblăm într-o viaţă nouă. El ne întăreşte în omul dinlăuntru ca firea pământească să rămână răstignită (Galateni 5.24) iar Hristos să poată locui şi stăpâni în inimile noastre.

     Duhul Sfânt este şi Acela care produce darurile ce ne sunt necesare pentru zidirea şi creşterea noastră, ca să nu mai fim copii, purtaţi încolo şi încoace de orice vânt de învăţătură. Toate darurile felurite pentru zidirea noastră le dă unul şi acelaşi Duh (1 Corinteni 12.11). El se aseamănă cu robul lui Avraam, care a condus pe logodnica lui Isaac, prin pustie, până la fericita întâlnire cu logodnicul ei.

     Acestea şi multe altele sunt lucrarea, Mângâietorului în noi, cu noi şi pentru noi, aici pe pământ. Dar şi în cer avem nevoie de un Mijlocitor (avocat) de Domnul Isus. Prin El putem să trăim chiar acum, sus în cer, viaţa noastră de părtăşie cu Tatăl, în timp ce picioarele nostre umblă încă aici pe pământ. El se roagă pentru noi şi ca Mare Preot ne pune la îndemână mila, harul şi ajutorul ca să fim învingători în lupta cu păcatul. El nu se mulţumeşte numai să ne păzească şi să ne poarte prin greutăţile pustiei, dar ne şi conduce în Locul Preasfânt din cer ca să vedem acolo slava Sa şi să ne închinăm Tatălui (Evrei 4.15-16; 10.19-22). Dar El face şi mai mult! Când din neveghere păcatul întunecă părtăşia noastră cu Tatăl, El nu-şi retrage mâna de la noi, ci mijloceşte pentru noi la Tatăl. Nu trebuie să mai păcătuim fiindcă nu mai suntem sub puterea păcatului, ci sub călăuzirea Duhului Sfânt; dar dacă am păcătuit, El, Cel Drept, mijloceşte pentru noi, şi prin recunoaşterea păcatului, prin căinţă şi mărturisire, El reface iarăşi părtăşia noastră cu Tatăl.

     Aşadar avem un Mângâietor pentru toate câte privesc mersul nostru prin această lume, şi avem un Mângâietor pentru tot ceea ce priveşte relaţiile noastre în ceruri, adică fericita noastră părtăşie cu Tatăl. Cu câtă dragoste şi purtare de grijă ne înconjoară Dumnezeu! N-ar trebui oare să tăcem şi să cugetăm în linişte la tot ceea ce Dumnezeu face pentru noi? El a dat pe Fiul Său ca să moară pentru păcatele noastre. El a trimis Duhul Sfânt ca Mângâietor, iar Domnul Isus şade sus pentru noi ca Mare Preot şi Apărător. Cât de puţin ne dăm seama de mărimea dragostei lui Dumnezeu care ne înconjoară cu atâta plinătate în toate lucrurile!Într-adevăr „credincios este Dumnezeu, prin care am fost chemaţi la părtăşia cu Fiul Său, Isus Hristos, Domnul nostru“ (1 Corinteni 1.9).

     Privirea Domnului vedea mai dinainte această plinătate de binecuvântări când spunea ucenicilor întristaţi: „Vă este de folos să mă duc“. Ei nu puteau să înţeleagă atunci acest cuvânt, căci Mângâietorul încă nu venise. Ei erau învăluiţi în negura ceasului acela şi copleşiţi de grozăvia întâmplărilor prin care aveau să treacă. Greu am putea înţelege starea lor, ce a însemnat pentru ei, când Acel pe care se rezema nădejdea lor (Luca 24.21), a fost ţintuit pe lemnul crucii, suferind moartea cea mai ruşinoasă. După aceasta a urmat minunata preschimbare din dimineaţa învierii, când Dumnezeu aduse înapoi pe Marele Păstor al oilor şi oile cele risipite se adunară iarăşi în jurul Celui Înviat.

     Iar acele 40 de zile în care Domnul a fost văzut de ucenici, cât de minunate au trebuit să fie! Şi totuşi nu a fost mai minunat ca astăzi, când şi noi Îl avem pe Domnul în mijlocul nostru. El era cu ei ca Cel înviat, cu noi este ca Cel slăvit şi care „ca Întâiul născut între mulţi fraţi, conduce în mijlocul Adunării, cântarea de laudă către Tatăl ceresc“ (Evrei 2.12). Apoi L-au văzut plecând la cer, urmărindu-L cu privirea. Pe cine altul aveau ei în cer mai scump (Psalm 73.25) şi pe pământ în ce şi-ar mai fi găsit plăcerea? Ei s-au întors la Ierusalim şi în odaia de sus ca nişte despărţiţi de lume stăruiau în rugăciune şi aşteptau împlinirea promisiunii Domnului Isus.

EVENIMENTUL RUSALILOR

     Numele de „Rusalii“ vine de la grecescul „pentecoste“ care înseamnă „a cincizecea zi“. Sărbătoarea Rusalilor la iudei avea loc după şapte săptămâni de la legănarea snopului (Levitic 23.15-16). Să luăm Scriptura în mână şi să mergem mai aproape la primele două versete din capitolul al doilea din Faptele Apostolilor. Conţinutul principal al primelor două capitole este: Domnul Isus părăseşte pământul şi merge în cer, iar Duhul Sfânt părăseşte cerul şi vine jos pe pământ.

     Observăm apoi că acei credincioşi în ziua Rusalilor au fost strânşi la un loc (vers.1). Versetul 2 ne spune că s-a auzit un vâjiit din cer şi toată casa unde stăteau a fost cuprinsă de el. Toţi din casă au fost botezaţi cu Duhul care era în casă aşa cum ar intra apă într-o navă şi toţi din vapor ar fi fost îngropaţi în apă. Cred că a fost un moment minunat pentru ucenici când după Cuvânt ei s-au văzut introduşi în Duhul Sfânt. Aşa cum la botezul în apă cel ce se botează este introdus în apă, aşa a avut loc aici botezul cu Duhul Sfânt pentru ca ei să formeze un Trup aşa cum scrie apostolul: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“

   În versetul 3 întâlnim un nou eveniment: „Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei“. Fiecare din ei au primit personal Duhul Sfânt în chip de limbi împărţite, Duhul aşezându-Se pe fiecare din ei ca să locuiască şi să rămână pentru totdeauna în ei (Ioan 14.16). Să repetăm încă o dată:

     În versetul 1 şi 2 pe primul plan apare totalitatea credincioşilor („toţi laolată“). Nu este amintit aici un singur credincios. În versetul 3 în prim plan apar persoanele singure („pe fiecare în parte“). Primul eveniment, botezul (vers.1 şi 2) a fost pentru totalitatea credincioşilor ca să formeze singurul Trup. Al doilea eveniment, darul Duhului Sfânt (vers.3) a fost dat tuturor credincioşilor, dar fiecăruia personal.

    Versetul 4 ne arată umplerea cu Duhul Sfânt care este în legătură cu al doilea eveniment (darul Duhului Sfânt). Această umplere s-a realizat şi mai târziu în repetate rânduri la fiecare în parte (Efeseni 5.18). Nu găsim nicăieri o repetare a botezului cu Duhul Sfânt şi nici a darului Duhului. O singură dată a avut loc botezul cu Duhul Sfânt la totalitatea credincioşilor pentru ai uni într-un singur trup care creşte până la venirea Domnului. O singură dată primeşte fiecare credincios personal Duhul Sfânt ca pecetea şi arvuna pentru ziua răscumpărării. Umplerea cu Duhul Sfânt a avut loc la aceleaşi persoane.

     Deci, cele trei versete din Faptele Apostolilor 2 conţin două evenimente deosebite care au avut loc la aceeaşi oră. Unul se referă la totalitatea credincioşilor, iar celalălat la fiecare în parte. Acestea au fost împlinirea a două promisiuni:

  1. a)că ei vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt, şi
  2. b)că trebuia să primească darul Duhului Sfânt care să rămână în ei şi cu

     Amândouă promisiunile s-au împlinit în dimineaţa aceleiaşi zile de Rusalii. Botezul şi darul Duhului Sfânt nu sunt una şi aceeaşi lucrare. Deşi au avut loc în aceeaşi zi şi în acelaşi timp nu trebuie amestecate. Noi trebuie să le deosebim aşa cum deosebim „ungerea, pecetluirea şi arvuna Duhului“, cu toate că ne-au fost dăruite în acelaşi timp cu darul Duhului Sfânt. Neobservarea acestei deosebiri a dus la mari derutări şi la păreri care sunt împotriva Scripturii. Nimeni nu poate folosi pentru „a trimite“, „a da“ şi „a primi“ cuvântul „botez“. Scriptura este dumnezeieşte exactă şi noi să ne ferim de a da unor cuvinte alt înţeles. Aceasta ne-ar duce numai la rătăcire.

BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

     Scriptura spune puţin despre botez. În afară de textul analizat înainte mai este amintit de şapte ori în Biblie. În trei texte (Matei 3.11; Marcu 1.8 şi Luca 3.16), Ioan Botezătorul a mărturisit profetic că Cel ce vine după el, Domnul Isus, va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. În al patrulea text (Ioan 1.33) se vorbeşte despre descoperirea care a fost făcută lui Ioan în legătură cu Domnul Isus: „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt“. În al cincelea text (Faptele Apostolilor 1.5) Însuşi Domnul Isus îndreaptă pe ucenici spre botezul cu Duhul Sfânt, care a avut loc după mai multe zile. În al şaselea text (Faptele Apostolilor 11.16), Petru priveşte înapoi la botezul cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. El a spus: „Ţi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis: Ioan (Botezătorul) a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“. În al şaptelea text (1 Corinteni 12.13) suntem învăţaţi ce a avut loc în botezul cu Duhul Sfânt, adică formarea singurului Trup a lui Hristos pe pământ: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

     Deci şase texte ne îndrumă spre evenimentul Rusalilor şi un text ne arată partea lăuntrică. Ziua Rusalilor a fost vestită de Ioan Botezătorul, Domnul Isus, iar mai târziu apostolul Petru se referă la ea. Apostolul Pavel ne învaţă că toţi credincioşii au fost botezaţi în botezul acesta pentru formarea Trupului lui Hristos. Mai mult nu ne este spus în Scriptură cu privirela botezul cu Duhul Sfânt. Cu acest botez a început pe pământ ceva cu totul nou:

FORMAREA SINGURULUI TRUP

     Din clipa aceea, în Ierusalim, mica turmă de credincioşi a încetat să mai fie o turmă alcătuită din mai mulţi credincioşi aparte. Ei au devenit acum „un singur Trup“ care nu poate fi desfăcut şi care este legat în chip nedespărţit cu Capul care este în cer. Lucrul acesta este cu totul altceva decât şederea laolată a unui număr de credincioşi. Acum ei alcătuiau un Trup. În clipa în care minunatul sunet, ca un vâjiit din cer a umplut casa, ei au fost botezaţi spre alcătuirea acestei unităţi cu totul necunoscută până atunci pe care nici o putere nu o poate desface şi despre care Domnul spune: „Porţile locuinţei morţilor nu o vor birui“ (Matei 16.18). Vrăjmaşul poate căuta şi chiar poate reuşi, ca prin păcat, dezbinare etc. (Faptele Apostolilor 5; 1 Corinteni 3) să strice înfăţişarea din afară (văzută) a acestei unităţi, dar unitatea însăşi, care a găsit fiinţă în botezul cu Duhul Sfânt, nu o poate distruge. Ea este o realitate care nu poate niciodată să fie înlăturată – ea „este un singur Trup“ (Efeseni 4.4).

     Niciodată nu se văzuse înainte aşa ceva în lume. Enoh, Noe, Avraam, Moise, David au fost toţi nişte credincioşi care au umblat cu Dumnezeu, dar ei n-au alcătuit laolaltă ceva care să fie legat de Capul ceresc ca fiind Trupul lui Hristos. Un asemenea gând era cu totul departe de mintea lor şi nici nu putea să apară în vreo inimă omenească, însă gândul acesta era în inima lui Dumnezeu încă înainte de întemeierea lumii. În Adam şi Eva, Dumnezeu arăta în taină acest plan ascuns al inimii Sale. Despre adevărul acesta a vorbit Pavel când a scris efesenilor: „Taina aceasta este mare, dar eu vorbesc cu privire la Hristos şi cu privire la Adunare“ Efeseni 5.32; vezi şi Geneza 2.24). Independenţa Evei a fost contopită în unirea cu bărbatul ei: „Dumnezeu a pus numele lor (la plural): Adam (om)“ (Geneza 1.27).

     În învăţăturile ce ni le dă cu privire la Adunarea Domnului, apostolul ne îndreaptă privirile asupra trupului omenesc şi spune: „Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, măcar că sunt multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos“. Noi am fi spus: „tot aşa este şi Adunarea“, dar Dumnezeu spune vorbind despre Adunare: „tot aşa este şi Hristos“. Ar putea oare unirea copiilor lui Dumnezeu între ei şi toţi laolată cu Hristos să fie arătată într-un fel mai strâns şi mai de nezdruncinat decât în aceste cuvinte? Adunarea este numită după Numele Aceluia din care face parte integrnată, tot aşa după cum numele soţiei se contopeşte în numele soţului ei. Aşa după cum Dumnezeu le-a dat numele de Adam, tot astfel Scriptura leagă Adunarea cu Hristos, în acest singur Nume. Apoi în versetul următor, apostolul ne lămureşte motivul acestui adevăr: „Noi toţi în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup…“ (1 Corinteni 12.13).

MULTE ADUNĂRI DIFERITE

     Dacă Scriptura, vorbindu-ne despre botezul Duhului Sfânt ne pune înaintea ochilor „un singur Trup“, o singură Adunare – Adunarea lui Dumnezeu care a găsit fiinţă atunci, de ce vedem astăzi multe adunări diferite şi de unde vin ele? De ce aparţine astăzi un mădular al „Trupului lui Hristos“ unei biserici iar alt mădular unei alte biserici? Nu am fost oare botezaţi într-un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup? De ce arătam oare aşa de puţin acest adevăr în practică? Oare faptul de a face parte dintr-o grupare (fie chiar purtând numele cel mai evanghelic) sau dintr-o biserică naţională nu este o tăgăduire a singurul Trup? Dacă suntem mădulare ale singurului Trup al lui Hristos mai putem oare să fim în acelaşi timp şi mădulare ale altui trup? Sau poate mădularul să fie legat de altceva cu care Capul nu este legat? Scriptura nu recunoaşte practica ca un credincios să fie mădular al altcuiva decât al „Trupului lui Hristos“ (1 Corinteni 12.18). Atunci de ce să recunoaştem noi un astfel de comportament?

     Poate să-i fie plăcut Domnului ca cineva să fie mădular al unei grupări pe care Scriptura nu o recunoaşte? Dacă prin harul lui Dumnezeu sunt mădular al Trupului lui Hristos, atunci sunt legat de toate mădularele Trupului Său, atât din oraşul meu, din ţara mea cât şi cu cei din toată lumea. Orice altă legătură în afară de aceasta este o tăgăduire a unităţii Adunării lui Dumnezeu, a Trupului lui Hristos.

     Înfăţişându-ne Adunarea ca singurul Trup, Scriptura ne arată, între altele, unitatea celor ce-l alcătuiesc, ei fiind cu toţii mădulare ale aceluiaşi Trup. Dar Scriptura ne vorbeşte de Adunare şi în calitatea ei de „Casa lui Dumnezeu“, de Casa lui Dumnezeu în care trebuie să domnească rânduiala Sa (1 Corinteni 14.33). În Casa lui Dumnezeu domneşte,disciplina şi buna rânduială şi nu nişte rânduieli care să fie după statute şi aranjamente omeneşti, ci rânduieli pe care nu le-a dat nişte oameni, ci le-a dat chiar EL. Astfel noi suntem răspunzători:

1)      să menţinem neştirbit adevărul unităţii Trupului lui Hristos.

2)      să nu ne unim şi nici să nu recunoaştem alte rânduieli sau alte lucruri decât acelea pe care El le-a dat.

     Nu ştim dacă (şi până unde) credincioşii din ziua Rusalilor au înţeles că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt alcătuise singurul Trup, Adunarea Sa. Dar caracterul acestui singur Trup: o inimă şi un suflet a fost înfăptuit şi arătat în mijlocul lor prin Duhul care locuia în ei. Însă lărgimea botezului cu Duh Sfânt şi anume faptul că acest botez avea să se întindă cuprinzând pe credincioşii dintre naţiuni nu puteau să-l înţeleagă, nici măcar să-l bănuiască.

     Sărbătoarea evreiască a Rusalilor cuprindea în sine o indicaţie în această privinţă. În zilele Cincizecimii trebuiau aduse înaintea Domnului „două“ pâini ca dar legănat (Levitic 23.17). Aceste două pâini pot fi privite ca preînchipuind pe iudei şi păgâni despre care Pavel scrie: „El a făcut din cei doi unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea“ (Efeseni 2.14). Această prefacere în „una singură“ a celor două pâini din ziua Cincizecimii a avut loc în aceeaşi zi a Rusalilor, Noului Testament, după cum citim: „Toţi am fost botezaţi într-un singur Duh, ca să alcătuim un singur Trup fie iudei, fie greci“.

     Am spus că, credincioşii evrei nu puteau să înţeleagă, nici nu puteau măcar să le vină în minte aşa ceva. Această neînţelegere se poate vedea din surprinderea şi mirarea adâncă care îi cuprinse când darul Duhului Sfânt s-a revarsat şi asupra naţiunilor şi când Duhul Sfânt a căzut asupra acestora din urmă ca şi la început asupra lor (Faptele Apostolilor 10.45).

     Nu că cele întâmplate la Rusalii s-ar fi repetat şi în casa lui Corneliu, dar auzind deodată pe cei din casa lui vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu, ei recunoscuseră că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste naţiuni, după cum spune Scriptura: „îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 10.44-46). Aceste arătări în cei dintâi credincioşi dintre naţiuni au trebuit totuşi să semene atât cu cele din ziua Rusalilor încât Petru, văzând în ele o legătură făcută cu botezul Duhului Sfânt din ziua Rusalilor a trebuit să se gândească la Cuvântul Domnului (pe care El îl rostise având în vedere ziua Rusalilor): „Căci Ioan a botezat cu apă, dar voi, nu după multe zile veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“.

     „Şi mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis:…..“ (Faptele Apostolilor 1.5; 11.6). Prin această ciudată asemănare în felul de a lucra al Duhului Sfânt, Domnul a adus pe Petru şi pe credincioşii iudei ca treptat, treptat să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în acel Trup alcătuit în ziua Rusalilor prin botezul Duhului Sfânt.

COBORÂREA ŞI VĂRSAREA

     Din faptul că versetele din Faptele Apostolilor 10.44-46 ne spun că Duhul Sfânt S-a coborât (căzut) şi a fost vărsat (turnat) peste Corneliu şi cei ce erau cu el, unii au tras concluzia că aceştia ar fi primit un nou botez al Duhului Sfânt, şi că ceea ce s-a întâmplat la Rusalii s-ar fi repetat aici. Scriptura însă nu ne spune aşa ceva. Cei drept, vedem că Dumnezeu a lucrat într-un mod deosebit faţă de aceste prime roade dintre naţiuni ca să facă astfel legătura cu botezul Duhului Sfânt ce avuse loc în ziua Rusalilor, dar Scriptura nu mai vorbeşte niciodată despre un botez cu Duhul Sfânt, ci tot mereu despre „darul“ Duhului Sfânt prin care toţi credincioşii erau adăugaţi la familia lui Dumnezeu, familie alcătuită în ziua Rusalilor şi care creştea mereu.

     Să cercetăm mai amănunţit cuvintele coborât (sau: căzut) şi vărsat (sau: turnat). Mai întâi, să luăm aminte că aceste cuvinte nu sunt întrebuinţate decât cu privire la cele dintâi roade dintre iudei (Faptele Apostolilor 11.15), dintre samariteni şi naţiuni. Observăm că Dumnezeu a întrebuinţat nişte căi cu totul extraordinare ca să introducă pe ucenici în planul Adunării Sale.

     În ziua Rusalilor, Dumnezeu făcuse cunoscut vestea că făgăduinţa Sfântului Duh nu era numai pentru copii lui Israel, ci şi pentru cei ce erau încă departe în oricât de mare număr avea să-i cheme Domnul Dumnezeul nostru. Când Dumnezeu a chemat într-un mod cu totul neobişnuit pe primii credincioşi dintre cei departe, El a însoţit chemarea aceasta de nişte semne întocmai ca şi semnele care fuseseră văzute „la început“ (adică în ziua Rusalilor). Acest adevăr îl observăm din cuvintele: „Aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi“ (Faptele Apostolilor 10.47). Mai departe citim: „Duhul Sfânt a căzut peste ei ca şi peste noi la început“ (Faptele Apostolilor 11.15). Prin cuvântul „la început“ privirile ne sunt îndreptate asupra versetelor 3 şi 4 din Faptele Apostolior 2 când Duhul Sfânt s-a aşezat peste fiecare în parte şi ei au început să vorbească în limbi.

     Prin aceste întâmplări extraordinare pe care nu le găsim decât în cazul de faţă, Petru a trebuit să fie adus să înţeleagă că şi neamurile erau cuprinse în Trupul alcătuit în ziua Rusalilor, prin botezul cu Duhul Sfânt; sau cum spune Pavel mai târziu „că TOŢI fie iudei, fie greci am fost botezaţi ca să alcătuim un Trup“. Iată acum versetele în care se găseşte cuvântul „a căzut“ Duhul Sfânt: Faptele Apostolilor 8.16; 10.44; 11.15. Iar despre „turnarea“ Sfântului Duh ne vorbesc următoarele texte: Faptele Apostolilor 2.17, 33; 10.45.

     Apostolul Pavel întrebuinţează şi el o dată acest cuvânt ca privind întregimea credincioşilor în Tit 3.6. Însă aceste versete nu ne spun nicidecum că această „cădere“ a Duhului şi această „turnare“ a Duhului ar fi fost ceva care să se fi văzut şi într-un chip exterior aşa cum este cazul în ziua Rusalilor. Citim de pildă că „a căzut frica peste toţi“ (Faptele Apostolilor 19.17 comparat cu Romani 15.3 şi Faptele 13.11). Aceasta nu înseamnă că „căderea fricei“ s-a putut vedea şi într-un chip exterior.

     Acelaşi cuvânt întrebuinţat în cartea lui Ioel 2.28 şi în Faptele Apostolilor 2.17, 33 pentru „turnarea“ sau „vărsarea“ Duhului Sfânt îl găsim întrebuinţat şi în Psalm 42.4; 62.8; 69.24 etc. De asemenea „a-ţi vărsa sufletul“ sau turnarea sau vărsarea mâniei nu sunt legate de ceva care se zăreşte în afară.

     Aşadar cuvintele acestea apasă mai degrabă asupra faptului că lucrul s-a făcut deodată şi pe neaşteptate decât că ar fi fost văzut şi în afară. Aceste versete (Faptele Apostolilor 10.44-46) ne dovedesc de altfel acest lucru. Petru nu vorbise decât puţin şi iată că el este întrerupt brusc şi cei de faţă îşi dau seama cu uimire că naţiunile primiseră Duhul Sfânt „căci îi auzea vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu“.

     Această lucrare a Duhului (şi nu un semn văzut sau simţit) convinse pe credincioşii evrei că aceste suflete dintre neamuri primiseră Duhul Sfânt. Ei văzură în cele întâmplate aici o oarecare urmare a ceea ce avusese loc în ziua Rusalilor şi a cărei primă parte o trăiseră ei înşişi. Prin adăogirea acestor prime roade (pârga) dintre neamuri, Adunarea îşi luase acum înfăţişarea definitivă ca fiind o „împreună alcătuire“ a credincioşilor dintre iudei şi neamuri.

     Cei drept Scriptura ne mai vorbeşte şi despre „vorbirea în limbi“ precum şi despre „a mări pe Dumnezeu“ ca pe nişte lucrări ale Duhului Sfânt dar de atunci nu le mai pune niciodată în legătură cu „căderea“ sau „turnarea“ Duhului Sfânt.

     Pentru cine este străină deosebirea între „botez şi dar“ al Duhului Sfânt în evenimentul de la Rusalii, acela nu va face nici deosebirea dintre „darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt“. Dar credinciosul poate fi sigur că Domnul spune ce crede şi crede ce spune. Promisiunea Tatălui care cuprinde darea, venirea şi primirea Duhului Sfânt şi botezul cu Duhul Sfânt nu sunt nicicând una şi aceeaşi. La un dar este nevoie de un dăruitor, la venire o persoană, la primire un primitor, la botez un botezător.

     Scriptura deosebeşte toate acestea foarte exact. Când vorbeşte de darul Duhului Sfânt, atunci ne spune că Dăruitorul este atât Tatăl cât şi Fiul (Ioan 14.16; 15.26; Faptele Apostolilor 11.17). Iar dacă ne vorbeşte despre botezul cu Duhul Sfânt, atunci numeşte numai pe Domnul Isus (Matei 3.11; Marcu 1.8; Luca 3.16; Ioan 1.33).

     Unii, din cauza necunoaşterii Scripturii, cer a fi botezaţi de Duhul Sfânt ca şi cum Duhul Sfânt ar boteza cu Duhul Sfânt. Astăzi sunt multe păreri cu privire la botezul cu Duhul Sfânt şi avem nevoie de har ca să nu trecem peste ce este scris. S-a spus, de pildă, în reptate rânduri, că:

–         prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în cei credincioşi.

–         prin urmare, fiecare trebuie să umble după botezul cu Duhul Sfânt.

–         prin botezul acesta fiecare primeşte o anumită parte din Duhul în care a fost botezat.

     Dacă cercetăm Scriptura nu găsim de loc că prin botezul cu Duhul Sfânt se săvârşeşte o lucrare în noi. Nu este vorba în ce priveşte acest botez de o lucrare în noi, ci de o lucrare cu noi. Prin botezul cu Duhul Sfânt, o lucrare s-a înfăptuit cu credincioşii, şi anume aceea că ei au fost uniţi cu toţii într-un singur Trup.

UMBLAREA DUPĂ BOTEZUL CU DUHUL SFÂNT

     Cât priveşte această umblare, ea se întemeiază pe părerea că acest botez are loc şi astăzi şi că el este pentru fiecare credincios în parte. Scriptura însă – lucru foarte vrednic de luat în seamă – nu cunoaşte nici un botez al Duhului de care să se fi bucurat individual un singur credincios. Botezul cu Duhul Sfânt a avut loc, conform cuvintelor Domnului, în ziua Rusalilor la Ierusalim şi el a fost (spre deosebirea botezului în apă) partea nu a unei singure persoane, ci a întregimii credincioşilor. În lumina acestui adevăr trebuie să judecăm veştile care spun: „fratele sau sora cutare a fost botezat cu Duhul Sfânt“.

     Botezul cu Duhul Sfânt nu a fost pentru fiecare om în parte – când aici, când acolo – ci a fost o lucrare a Domnului săvârşită o singură dată cu toţi credincioşii laoltă ca alcătuind un întreg; era lucrarea Domnului prin care El înfiinţa Adunarea Sa, în care sunt cuprinşi toţi cei ce primesc Duhul Sfânt, aşa cum spune Scriptura: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup“. Scriptura nu mai vorbeşte apoi niciodată de alte botezuri cu Duhul Sfânt care ar fi trebuit să mai aibă loc. Mai putem oare să fim botezaţi încă o dată ca să alcătuim un singur Trup? Poate oare Adunarea să ia fiinţă de mai multe ori decât o singură dată? Cel care începe o clădire de mai multe ori nu este un meşter bun. Dacă Adunarea a fost alcătuită în ziua Rusalilor, se mai poate alcătui din nou? Poate oare Trupul lui Hristos să mai ia fiinţă încă o dată? Niciodată!

     Unirea mădularelor într-un singur Trup – Trupul lui Hristos – a vut loc prin botezul cu Duhul Sfânt în ziua Rusalilor şi Scriptura nu ne vorbeşte niciodată despre o repetare a acestui botez. Este adevărat că în perioada de la început, în timpul aşezării Adunării, Dumnezeu a descoperit prin nişte întâmplări deosebite (cum am văzut la Corneliu) lărgimea şi rostul acestui botez, dar nu este vorba niciodată de o repetare a botezului cu Duhul Sfânt.

     Fiecare credincios care primeşte pecetea Sfântului Duh este adăugat la Trupul care şi-a găsit începutul în ziua Rusalilor. Copilul care se naşte, intră în familia care a fost alcătuită mai înainte, dar nu are loc o nouă întemeiere a familiei ori de câte ori se naşte un copil. Toţi sunt cuprinşi în actul de întemeiere al familiei care s-a făcut o singură dată. Tot astfel nu are loc un nou botez pentru fiecare credincios în parte, ci prin darul (primirea) Duhului Sfânt (naşterea spirituală) fiecare este făcut părtaş al botezului, care a avut loc o singură dată şi prin care familia cerească a fost întemeiată aşa încât apostolul putea să scrie corintenilor că ei au fost botezaţi într-un Duh ca să alcătuiască un Trup.

     Încă un cuvânt cu privire la gândul că prin botez s-ar primi ceva. Oriunde găsim în Biblie cuvântul „botez“ nu găsim niciodată în legătură cu el gândul că cel care este botezat ar primi prin aceasta o parte din elementul botezului (duhul, apa etc.) în care el este botezat. Adică, că ar primi o parte din Duhul Sfânt pentru că el este botezat în Duhul Sfânt, sau o parte din apă pentru că este botezat în apă, sau din nor şi din mare în care a fost botezat Israel. Gândul pe care ni-l arată Scriptura în legătură cu botezul nu este cel al primirii, ci al unirii cu ceva şi al ieşirii de pe un tărâm şi al intrării pe alt tărâm.

     De pildă, Israel a fost botezat în nor şi mare. Ei n-au primit nimic din mare, ci este vorba la acel botez de ieşirea din legătura cea veche şi intrarea într-o legătură nouă. Prin botezul în nor şi mare, ei au fost uniţi astfel: în nor cu mărirea şi prezenţa lui Dumnezeu, iar în mare era despărţirea de Egipt şi intrarea lor în pustie.

     În botezul cu apă nu primim nimic din apă, dar pentru că „suntem făcuţi una împreună cu El“ (Romani 6.4-5), botezul înseamnă pentru noi părăsirea întregului tărâm al primului om (Adam) şi intrarea în sfera de viaţă a Omului al doilea (Hristos); el este totodată punctul de despărţire între cei doi oameni (cel vechi şi cel nou) şi între tărâmurile lor (cel pământesc şi cel ceresc).

     Tot astfel este şi cu botezul în Duhul Sfânt. El înseamnă ieşirea din ceea ce eram mai înainte: iudei, greci, robi, oameni liberi şi încorporarea noastră laolată în singurul Trup, care este Adunarea lui Hristos.

VORBIREA ÎN LIMBI

     Alţii, legând de botezul cu Duhul Sfânt „vorbirea în limbi“, au stabilit că ar fi semnul după care se cunoaşte că cineva a fost botezat cu Duhul Sfânt. Acest mod de gândire se sprijină pe o concluzie greşită. Corintenii, cărora apostolul le scria că toţi au fost botezaţi în Duhul Sfânt, erau departe de a vorbi toţi în limbi (1 Corinteni 12.29-30). Prin urmare, nu suntem învăţaţi că o singură persoană poate să fie botezat cu Duhul Sfânt şi nici că acest botez trebuie să fie urmat de vorbirea în limbi.

     Chiar în ziua Rusalilor nu găsim vorbirea în limbi în legătură cu botezul Duhului, ci doar cu „umplerea cu Duhul Sfânt“, vorbirea în limbi nefiind semnul deosebitor. Când mai târziu mulţi au devenit credincioşi şi s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31), nu găsim scris că ei ar fi vorbit în limbi. De asemenea când Pavel s-a umplut de Duhul Sfânt (Fapte 9.17) se istoriseşte despre sinceritatea mărturisirii sale, dar nicidecum că el vorbea în limbi.

     În tot timpul – probabil zece ani – cuprins între Rusalii şi întoarcerea la Dumnezeu a lui Corneliu găsim mai multe istorisiri despre semne şi minuni, dar nici o arătare şi nici o aluzie la vorbirea în limbi. Mai departe, în perioada următoare de vreo paisprezece ani, cuprinsă între pocăinţa lui Corneliu şi ucenicii din Efes nu găsim deloc amintită vorbirea în limbi. De notat că pe aceşti ucenici apostolul nu i-a întrebat dacă vorbesc în limbi şi nici dacă au fost botezaţi cu Duhul Sfânt, ci doar le-a zis: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?“ Să observăm: „când aţi crezut“ şi nu când aţi fost botezaţi. Şi a doua întrebare: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?“ însemna „care este temelia credinţei voastre?; în cine aţi crezut?; cu cine v-aţi unit?; pe cine mărturisiţi?“ Auzindu-i că ei n-au cunoscut decât pe Ioan Botezătorul, apostolul le-a vorbit despre Domnul Isus şi nu despre Duhul Sfânt. Şi când au auzit aceste vorbe au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Apoi Duhul Sfânt a mărturisit, a adeverit că mărturisirea credinţei lor a fost adevărată prin faptul că au fost adăugaţi Adunării lui Hristos.

     Apoi iarăşi, de la capitolul 19 până la sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor (o perioadă de vreo şapte ani) nu ni se istoriseşte nimic despre vorbirea în limbi.

     Cele trei cazuri pe care le-am găsit în Faptele Apostolilor au fost într-o strânsă legătură cu unele învăţăminte deosebite pe care Domnul le-a dat alor Săi în acele zile. Apoi nu mai găsim în nici o carte din Biblie, afară de 1 Corinteni, ceva despre vorbirea în limbi. Şi ce loc dau unii astăzi vorbirii în limbi despre care Scriptura ne spune că va înceta!?

     Se spune câte o dată că limbile vor înceta numai „când va fi venit cea ce este desăvârşit“. Afirmaţia aceasta nu se potriveşte însă cu Scriptura. Să ne uităm mai de aproape la aceste versete din 1 Corinteni 13.8-10. Pavel vorbeşte despre durata veşnică a dragostei. Apoi el revine încă o dată asupra a trei lucruri despre care vorbise mai înainte în versetele 1 şi 2:

            – Prorociile;

            – Limbile;

            – Cunoştiinţa.

     Despre prorocii, apostolul spune că vor fi desfinţate; tot aşa se spune despre cunoştiinţă. Despre limbi însă se spune că ele vor înceta. În versetul 9 apostolul revine încă o dată asupra cunoştinţei şi asupra prociilor şi ne spune că amândouă le avem în parte. În versetul 10, apostolul ne spune: când se va sfârşi acest „în parte“ (cunoştiinţa şi prorociile): „când va veni ce este desăvârşit“. Aşadar vedem lămurit din aceste cuvinte că încetarea vorbirii în limbi nu este cuprinsă în lucrurile care vor fi desfinţate atunci când „va veni ce este desăvârşit“, ci apostolul fără a lămuri în care împrejurări, ne spune pur şi simplu că limbile vor înceta. În acele zile în care „vorbirea în limbi“ încă mai avea loc în adunări, darul acesta purta într-un chip aşa de vădit pecetea Duhului Sfânt încât nu putea să existe nici o îndoială în privinţa curăţiei lui. Ceea ce se numeşte astăzi „vorbire în limbi“ nu arată aşa ceva. Chiar şi cei ce susţin vorbirea în limbi sunt nevoiţi în multe cazuri să recunoască neautenticitatea acestei vorbiri în limbi.

     Pentru cel care a înţeles din Scriptură că Domnul prin botezul cu Duhul Sfânt a desăvârşit unitatea răscumpăraţilor Săi într-un singur Trup, aceste lucruri despre Rusalii nu mai sunt o greutate. Ştim că făgăduinţele pe care Dumnezeu le-a făcut lui Israel prin gura lui Ioel îşi vor avea în zilele viitoare deplina lor împlinire. Dar în timpul harului noi nu avem de aşteptat nici o repetare a celor întâmplate în ziua Rusalilor.

     Să vorbim acum ceva despre „limbile ca de foc“ împărţite printre ei (Faptele Apostolilor 2.3) în care unii văd

BOTEZUL CU FOC

pe care-l vestise Ioan Botezătorul. Ei zic că credinciosul primeşte în chip tainic, prin botezul cu foc, o deosebită pregătire şi înzestrare pentru slujbă şi că prin lucrarea aceasta firea veche şi păcatele care locuiesc în noi sunt mistuite.

     Cercetând însă asemenea păreri în lumina Scripturii, trebuie să constatăm nu numai că Scriptura NU ne învaţă aşa ceva, dar şi că o astfel de învăţătură nu are nici cel mai mic reazim pentru părerea că cele întâmplate în ziua Rusalilor ar fi un botez cu foc. Este foarte dureros să vezi cum deseori, numai prin faptul că două cuvinte biblice sună puţin la fel, uni fac să iasă nişte învăţături şi vederi nechibzuite pe care Scriptura nu le recunoaşte. Faptul că Domnul Isus şi apostolii nu au vorbit niciodată un singur cuvânt despre „botezul cu foc“ ar trebui să le dea de gândit celor care împărtăşesc astfel de idei.

     Ioan Botezătorul este singurul care, rostind vestea ce i se încredinţase pentru Israel, a vorbit despre botezul cu foc zicând: „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“ (Matei 3.11; Luca 3.16). Când Domnul, după învierea Sa, vorbea cu ucenicii Săi despre botezul lui Ioan, cât de bine ar fi putut să le spună: „Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi cu foc!“, însă El le spune doar: „Veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“ şi nu adaugă „şi cu foc“. Tot aşa şi Petru când a vorbit în Faptele Apostolilor 11.16 despre aceste cuvinte, lasă la o parte expresia „şi cu foc“. Dacă ucenicii ar fi fost botezaţi „cu foc“ în ziua Rusalilor, credeţi că nu ar fi amintit ceva despre un adevăr atât de important? Dacă nici Domnul, nici apostolii nu leagă unul de celălalt botezul cu „Duhul Sfânt şi botezul cu foc“ nu avem drept să facem noi acest lucru. Numai faptul acesta ar trebui să fie de ajuns pentru ca să nu privim botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ ca însemnând acelaşi lucru. Dimpotrivă, este vorba de

DOUĂ EVENIMENTE DEOSEBITE

unul de celălalt şi nicidecum două cuvinte care ar arăta un singur lucru. Botezul cu Duhul Sfânt şi-a găsit împlinirea în ziua Rusalilor, iar botezul „cu foc“ este încă în viitor şi el însemnează „focul judecăţii“ care are să vină peste cei ce resping harul.

     Să cercetăm acum spusele lui Ioan Botezătorul împreună cu contextul (cuvintele care le însoţesc). Dar mai înainte, să dăm voie Scripturii să ne reamintească scopul pentru care Ioan a predicat şi a botezat „cu botezul pocăinţei“: el era pentru ca Israel să recunoască şi să primească pe Mesia al Său (Ioan 1.31). În Matei 3.11 observăm cum Ioan, pornind de la botezul său îndreaptă privirile ascultătorilor asupra botezurilor cu care avea să-i boteze Acela care venea după el. Din primirea sau respingerea botezului său (al lui Ioan) urma cu ce fel de botez aveau să fie botezaţi ei de Domnul şi anume cu Duhul Sfânt spre binecuvântarea lor sau cu foc spre judecata lor.

     Cei care au primit botezul lui Ioan „au dat dreptate lui Dumnezeu“ când cerea ca ei să se pocăiască. Însă cei care nu s-au botezat, au făcut zadarnic pentru ei planul de har al lui Dumnezeu şi şi-au atras asupra lor judecata (Luca 7.29-30). În adevăr, din primirea sau respingerea botezului său, atârna, ca o urmare firească, primirea sau respingerea lui Hristos. Unii erau grâul, ceilalţi pleava. Apoi, ceea ce Ioan înţelegea prin „botezul cu foc“ aceasta ne-o lămureşte el însuşi în context: „Pleava, o va arde într-un foc care nu se va stinge“ (Matei 3.12).

     Cum am mai spus, unii gândesc că botezul cu „foc“ este în legătură cu unele binecuvântări şi arătări de putere. Dar nu este oare nechibzuit să laşi contextul la o parte şi să prezinţi focul din versetul 11 ca „binecuvântare“ şi focul din versetul 12 ca judecată? Focul nu are altă putere decât să mistuie. În toată Scriptura găsim focul ca un simbol al judecăţii şi al mistuirii. Să ne gândim numai la cuvintele Domnului din Marcu 9.43-48. Apostolul Pavel spune că Domnul Isus va veni din cer „cu îngerii puterii Sale într-o văpaie de foc, dând răzbunare celor ce nu cunosc pe Dumnezeu şi celor ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus care vor suferi pedeapsă veşnică…“ (2 Tesaloniceni 1.7-9).

     Tot aşa este şi astăzi: toţi care au primit pe Domnul prin pocăinţă şi credinţă sunt părtaşi ai botezului cu Duhul Sfânt care a avut loc în ziua Rusalilor. Însă pentru cei ce resping mărturia lui Dumnezeu, nu rămâne decât botezul cu foc. Ioan vedea în chip profetic aceste două botezuri în viitor, şi el a mărturisit cu putere că Cel ce avea să le îndeplinească era chiar în mijlocul lor.

LUNGA PERIOADĂ

care despărţea aceste două botezuri, era – foarte de crezut – ceva ascuns lui Ioan, tot aşa după cum prorocilor Vechiului Aşezământ, le era ascuns că „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ aveau să fie despărţite una de cealaltă printr-o lungă perioadă de timp şi că aceste două expresii cuprindeau în ele întâia şi a doua venire a lui Hristos. Ei nici nu bănuiau această perioadă de timp dintre „anul mântuirii“ şi „ziua răzbunării“ şi cu atât mai puţin că în acel timp minunatul plan al lui Dumnezeu – strângerea Adunării Sale – avea să se înfăptuiască.

     Când Isaia scria: „Duhul Domnului este peste mine… M-a trimis să vestesc anul îndurării Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“, ce ştia el oare despre faptul că între aceste două lucrări legate cu un şi aveau să treacă o perioadă de timp de două mii de ani? La Nazaret, Domnul a căutat special aceste versete. El a făcut o despărţire între aceste două lucrări legate prin cuvântul „şi“ cu toate că se află strâns legate în aceeaşi frază. Domnul a citit textul până la anul de îndurare, apoi a închis cartea şi a declarat că aceste cuvinte, adică numai ceea ce citise El erau împlinite (Luca 4.21). După cum plănuise mai dinainte, Domnul a închis cartea tocmai înainte de restul cuvintelor: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“. Această zi este ca şi botezul cu foc vestit de Ioan Botezătorul încă în viitor. Când Domnul Isus va lua în mână cartea pecetluită cu şapte peceţi, atunci această zi a mâniei îşi va avea începutul (Apocalipsa 5.1-7).

     Textul din Luca 4.16-21 este foarte vrednic de luat în seamă. Domnul a luat cartea închisă (înfăşurată), apoi a deschis-o şi a vorbit despre începutul „anului de îndurare“. Apoi, a închis cartea (care cuprindea cuvintele „ziua răzbunării“) şi a dat-o slujitorului. În urmă „S-a aşezat jos“ şi ochii tuturor au fost aţintiţi la El. Acest text cuprinde un înţeles adânc, foarte adânc. Hristos este Cel care deschide Scripturile. El este Cel care anunţă ziua harului începând cuvinte de har astfel încât omul se miră (versetul 22). Cartea care cuprindea această zi de har, care de atunci era deschisă, Hristos o pune în mâna slujitorului. Apoi se aşază la dreapta măririi, în locurile cereşti şi ochii tuturor se îndreaptă spre El.

     Am înţeles oare că în Persoana Domnului avem cheia cu ajutorul căreia putem înţelege Scriptura? S-a întipărit în mintea noastră că suntem în ziua harului? Ne socotim pe noi înşine ca nişte slujitori în mâna cărora Domnul a încredinţat Cartea deschisă cu ziua harului? Ce înseamnă pentru noi faptul că Hristos şade la dreapta măririi? Sunt ochii noştri îndreptaţi asupra Lui? Lumea priveşte la oameni şi întâmplări care izbesc ochii, însă noi privim la Domnul Isus.

     Primul eveniment mare pe care îl aşteptăm este venirea Domnului din cer. În Apocalipsa 5 Îl găsim pe Hristos luând din nou cartea în mână. Dar de data aceasta nu din mâna slujitorului, ci din mâna Aceluia care şade pe tron, şi anume nu din tronul din care iese harul, ci din tronul din care ies fulgere, glasuri şi tunete. Atunci se vor desfăşura urmarea cuvintelor scrise de Isaia: „şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru“ etc. Oh, ce preschimbări vor avea loc pe pământ când Dumnezeu va curăţi pământul Său prin judecată şi îl va pregăti pentru ziua domniei Sale!

     Aşadar, găsim deseori în Scriptură lucruri şi întâmplări strâns legate în aceeaşi frază, dar între care îşi găsesc loc perioade lungi de timp, fără ca lucrul acesta să fie arătat. Aşa este în ceea ce priveşte botezul „cu Duhul Sfânt“ şi botezul „cu foc“ (vezi şi Ioan 5.29; 2 Timotei 4.1).

     S-au scurs două mii de ani de când a avut loc botezul „cu Duhul Sfânt“, însă botezul „cu foc“ n-a avut încă loc. Când el va avea loc, timpul de faţă în care Adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte, îşi va avea sfârşitul şi va începe ziua mâniei. Unii copii ai lui Dumnezeu cer, în mod nechibzuit ca Domnul să le facă parte de „botezul cu foc“, neştiind că prin aceasta ei cer asupra lor judecata şi focul mistuitor al lui Dumnezeu.

     Să comaparăm încă o dată pe scurt textele din Matei 3.11 cu Faptele Apostolilor 2.3. În Faptele Apostolilor versetul ne vorbeşte mai întâi că, au fost văzute „nişte limbi CA de foc“. Deci nu nişte „limbi DE foc“, ci limbi care puteau fi comparate, care se asemănau cu nişte limbi de foc. Nu există oare o mare deosebire între „a fi botezat cu foc“ şi vederea unor „limbi ca de foc“? Cine citeşte cu luare aminte textul din Faptele Apostolilor 2.3 observă că ceea ce vrea Duhul Sfânt să ne pună înaintea ochilor sunt limbile, iar mai departe că aceste limbi  s-au aşezat fără deosebire peste fiecare din ei. Dar când este vorba despre cum arătau aceste limbi, ne spune că ele erau „CA de foc“. Într-adevăr, ce legătură poate fi între aceste cuvinte „ca de foc“ şi „botezul cu foc“, despre care a vorbit Ioan Botezătorul? Nu ne vorbesc oare limbile, mai degrabă, despre mărturia pe care trebuia să o ducă mai departe ucenicii, decât despre botezul cu foc?

     Faptul că aceste limbi „s-au împărţit“, poate fi indicaţia că mărturia harului nu mai avea să fie acum limitată numai în cadrul lui Israel, ci trebuia să fie dusă peste tot în toate limbile şi graiurile. Iar faptul că erau „ca de foc“ ne poate arăta că, lucrarea mărturiei lui Dumnezeu, ca şi focul, descoperă şi judecă ceea ce este potrivnic sfinţeniei lui Dumnezeu. Cât de simplă este istorisirea din Faptele Apostolilor 2. Pe de o parte „toată casa a fost umplută cu Duhul Sfânt“ şi prin aceasta toţi cei ce erau în casă au fost „botezaţi“ (cufundaţi) în acelaşi Duh pentru a alcătui „un singur Trup“ iar pe de altă parte, când Duhul Sfânt s-a lăsat asupra fiecăruia în parte, toţi au primit darul Duhului Sfânt, prin care au fost făcuţi în stare să fie mărturiile Sale în lume. După aceea este menţionat că: „Toţi s-au umplut cu Duhul Sfânt şi au început“ să vestească mărturia harului lui Dumnezeu „după cum le da Duhul să vorbească“ (Fapte 2.4).

UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT

     Nu este o lucrare care se înfăptuieşte odată pentru totdeauna, ci este ceva care se repetă în cursul vieţii cu Domnul. Nu trebuie să confundăm această lucrare cu botezul Duhului Sfânt sau cu darul Duhului Sfânt.

     Putem fi îndemnaţi: „Fiţi plini de Duhul Sfânt“ (Efeseni 5.18), dar nu putem să fim îndemnaţi: „Fiţi botezaţi cu Duhul Sfânt“ sau „Fiţi înzestraţi sau pecetluiţi cu Duh Sfânt“. Dar starea de plinătate a Duhului (umplerea) este în strânsă legătură cu predarea noastră Domnului şi cu o viaţă de credinţă şi de ascultare. A fi cineva plin de Duhul Sfânt este o lucrare pe care o găsim în Scriptură nu numai cu începere de la Rusalii când Duhul Sfânt Şi-a ales domiciliul în credincioşi, ci această lucrare a fost întâlnită în toate timpurile de mai înainte. Prin urmare, umplerea nu este o lucrare care face parte din botezul sau din darul Duhului Sfânt şi nu este aceeaşi cu locuirea Duhului Sfânt în noi. Nu putem spune că atunci când Duhul Sfânt îşi face locuinţa într-un om înseamnă în acelaşi timp şi că acel om este plin de Duhul Sfânt.

     Locuirea în noi a Duhului Sfânt este ceea ce deosebeşte pe credincioşii din timpul harului de cei din vremea Vechiului Aşezământ. Dar observăm, pe de o parte că după Rusalii, deşi Duhul Sfânt locuia în credincioşi, ei au fost totuşi din nou umpluţi cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte cu toate că Duhul Sfânt nu locuia în credincioşii Vechiului Legământ, totuşi unii din ei au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. De pildă găsim că înainte de Rusalii, Beţaleel a fost umplut cu Duhul Sfânt pentru ca în puterea Lui să ducă la bun sfârşit lucrările care i-au fost încredinţate pentru cortul din pustie (Exod 31.2-3). Elisabeta a fost umplută cu Duh Sfânt ca, în bucuria ei, să laude pe Dumnezeu, iar Zaharia să prorocească (Luca 1.41, 67).

     Tot astfel, după Rusalii, ucenicii în care Duhul Sfânt venise să locuiască au fost umpluţi cu Duhul Sfânt ca să propovăduiască măreţia harului lui Dumnezeu. Puţin mai târziu, Petru a fost din nou umplu pentru ca să mărească Numele Domnului în ceasul prigonirii. După aceea mica ceată a fost în întregime umplută din nou cu Duhul Sfânt ca în puterea Sa să vestească fără frică şi cu îndrăuneală Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi citim cum Saul şi ucenicii s-au umplut de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 4.31; 9.17; 13.9, 52). Tot astfel, Scriptura menţionează nişte bărbaţi ca Ştefan şi Barnaba care erau plini de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 6.3, 5; 7.55; 11.24) Apoi noi suntem îndemnaţi să fim plini de Duhul Sfânt (Efeseni 5.18).

     Când credincioşii Vechiului Testament au fost umpluţi cu Duhul Sfânt era de la sine înţeles că această lucrare nu cuprindea şi unirea cu Hristos în calitatea Sa de Cap al Trupului. Această unire este legată de darul şi locuirea în noi a Duhului Sfânt. De ea au parte numai credincioşii timpului de har care alcătuiesc Trupul lui Hristos.

     Aşadar, pe o parte vedem că un credincios al Vechiului Testament care nu avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să fie umplut cu Duhul Sfânt, iar pe altă parte un credincios al timpului harului care avea Duhul Sfânt locuind în el, putea să nu fie plin de Duh. Din acest motiv, efesenii, cărora apostolul le scria că erau pecetluiţi cu Duhul Sfânt, erau îndemnaţi să fie plin de Duhul. La credincioşii Vechiului Legământ, umplerea cu Duhul Sfânt era în funcţie de venirea peste ei a Duhului, pe când la credincioşii din Adunarea lui Dumnezeu, umplerea cu Duhul Sfânt este desfăşurarea în afară a puterii Duhului Sfânt care locuieşte în ei.

     Venim acum la o întrebare însemnată, care frământă multe inimi:

CUM POT FI UMPLUT DE DUHUL SFÂNT?

     Scriptura nu ne răspunde cu un verset la această întrebare, dar ne arată persoanele care au fost pline cu Duhul Sfânt, ne spune cum a fost inima şi viaţa lor faţă de Domnul şi prin aceasta primim răspunsul la întrebarea noastră. Dumnezeu pune înaintea ochilor noştri astfel de suflete care prin ascultarea credinţei sau predat Domnului şi s-au supus de bună voie conducerii Lui şi lepădându-se de sine. Privirile lor erau îndreptate numai asupra Domnului (Evrei 3.1; 12.2). Hristos locuia în inimile lor (Efeseni 3.17) şi de pe buzele lor ţâşnea lauda Sa. Ce oameni fericiţi! Erau dispreţuiţi de lume, necunoscuţi şi alungaţi, dar recunoscuţi de Domnul a cărui dragoste o gustau. Acestea au fost persoanele pline de Duhul Sfânt spre a împlini, în puterea Sa, anumite însărcinări încât Dumnezeu Îşi putea arăta prin ei slava Sa.

     În vreo inimă se poate naşte dorinţa de a fi şi el aşa. Cum poţi ajunge la această umplere? Te şti mântuit, pecetluit cu Duhul Sfânt şi simţi în inimă că lipseşte ceva şi poate te rogi să primeşti mai mult din Duhul Sfânt. Aici însă nu este vorba de a avea mai mult din Duhul Sfânt ci mai degrabă ca El să aibă mai mult loc în noi.

     Fiecare credincios primeşte darul Duhului Sfânt, însă nu fiecare credincios îi dă Duhului viaţa şi inima sa. Să ne folosim de un exemplu: Eu plec de acasă şi te rog să locuieşti în locuinţa mea; îţi dau cheile de la bucătărie şi de la sufragerie. Celelalte camere însă le ţin închise. Aşa facem şi noi cu Duhul Sfânt. Purtarea noastră poate să fie destul de îndatoritoare faţă de Oaspetele divin, dar când vine la noi El nu vrea să fie numai Oaspete, ci Proprietarul şi Stăpânul care domneşte asupra întregii noastre vieţi ca aparţinându-I totul spre a o modela pentru Hristos.

     Fiecare încăpere a inimii noastre trebuie să-I fie deschisă Duhului Sfânt. Adeseori vrem să-L mărginim la locurile unde noi am vrea să-L avem. Ne mulţumim să ne dea mărturie despre dragostea lui Dumnezeu, chiar să ne întrebuinţeze până la un anumit punct în lucrarea Sa, dar pentru casa, familia, afacerile, viaţa lăuntrică şi din afară ţinem noi cheile. Pe scurt spus: ca Duhul Sfânt să stăpânească în întregime inima noastră şi să preschimbe totul pentru Hristos la o aşa lucrare nu ne învoim.  Plinătatea Duhului NU ne este dată ca un simplu răspuns la rugăciunea noastră, ci numai mergând pe drumul ce duce pe urmele Mântuitorului. Cererea în rugăciune a plinătăţii Duhului Sfânt poate să vină şi dintr-o inimă în care sunt ţinute ascunse tot felul de rădăcini rele ca lăcomia, egoismul etc. Inima omului este înclinată totdeauna să se aşeze în faţa altora şi îşi găseşte plăcerea să fie privită şi admirată ca fiind „plină de Duh“.

     Este foarte serios şi însemnat lucru de a cerceta ce fel de motive stau la baza unei asemenea rugăciuni. Nu am văzut noi oare cum cei care stăteau mereu cu rugăciunea „umplerii cu Duhul Sfânt“ pe buze erau oameni care încă nu se despărţiseră de lume? În purtarea lor se vedea că îşi iubeau „eul“ lor şi că nu puteau să sufere ca alţii să-i atenţioneze. Dacă cruţăm micile rădăcini de mândrie, de voinţă proprie, de lăcomie (şi multe altele) ascunse în inimile noastre şi nu-i dăm cu toată hotărârea inima noastră Duhului Sfânt nu vom fi niciodată (rugându-ne numai) plini cu Duh. Scriptura nu spune că trebuie în primul rând să ne rugăm pentru a fi umpluţi de Duhul Sfânt.

     Scriptura ne spune: „Fiţi plini cu Duh Sfânt“ (Efeseni 5.18). Purtarea noastră, starea noastră duhovnicească ar trebui să fie de aşa fel încât să fim plini de Duhul Sfânt. Niciodată nu citim că ucenicii să se fi rugat ca să fie umpluţi şi nici ca cineva să fi fost umplut cu Duhul Sfânt ca răspuns la o astfel de cerere în rugăciune. Prin aceasta nu vrem să spunem că cei ce au fost umpluţi cu Duhul Sfânt nu erau nişte oameni ai rugăciunii. Ei au fost fără îndoială bărbaţi ai credinţei şi ai luptei în rugăciune.

     În Faptele Apostolilor 4.23-31, găsim o astfel de ceată despre care citim că „toţi s-au umplut de Duh Sfânt“. Dar oare pentru a fi umpluţi de Duh se rugau ei? Dumnezeu a vrut ca rugăciunea lor să rămână scrisă pentru noi, dar nu găsim în ea că ei cereau „să fie umpluţi“. Tema rugăciunilor lor era slava Numelui Domnului şi singura cerere pe care o fac este aceasta: „Dă robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala…“ Conştienţi de neputinţa lor, ei cereau să poată vesti Cuvântul Său cu toată îndrăzneala în ziua strâmtorării ca şi în ziua libertăţii.

     Ce dragoste, ce predare, ce tărie de credinţă şi totodată ce atârnare de Domnul întâlnim în această rugăciune! Ea ne face să ne amintim de Daniel care, având înaintea lui groapa cu lei, se ruga şi lăuda pe Dumnezeu cum făcuse mai înainte. Aşa de mult s-au itat pe ei înşişi încât nici nu au amintit înaintea Domnului situaţia grea şi prigonirea. Goliţi de orice voinţă proprie, dar bine hotărâţi în inimă pentru a rămânea strânşi alipiţi de Domnul, ei îşi ridicară într-un gând glasul (şi nicidecum strigând cu toţii laolaltă) către Atotstăpânitorul. Cererea le-a fost ascultată prin faptul că s-au umplut de Duhul Sfânt: „Toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală“. Scriptura ne dă aici un exemplu care ne lămureşte îndemnul apostolului: „Fiţi plini de Duh Sfânt“. Putem observa starea inimii celor pe care Duhul Sfânt i-a umplut întrebuinţându-i pentru slava Numelui Domnului.

     Când un vas trebuie să fie umplut cu ceva, prima condiţie este să fie golit de ceea ce îl umplea mai înainte. Dacă o sticlă este plină cu acid nu pot pune în ea untdelemn. Trebuie să golesc acidul, să curăţ sticla şi apoi să pun untdelemnul. Tot astfel este şi cu credincioşii. Dacă doresc să fie umpluţi de Duhul Sfânt trebuie să fie goliţi şi curăţiţi de lucrurile care nu se împacă cu comuniunea Fiului lui Dumnezeu. Atâta vreme cât mai găzduim în inimile noastre „pofta cărnii, pofta ochilor şi mândria vieţii“ (1 Ioan 2.16) nu putem fi umpluţi cu Duhul Sfânt. Dacă însă i-am dat voie harului Domnului să ne curăţească de aceste lucruri, atunci El vrea să ne umple inima ce a fost golită de „vinul“ cel străin. Despre acest lucru îndemna apostolul pe efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin…dimpotrivă fiţi plini de Duh“.

     Inima noastră niciodată nu este goală: ori este plină cu „vinul“ voinţei propri şi a lucrurilor lumeşti, ori este plină cu Duhul Sfânt. Întrebarea nu este dacă noi stăpânim Duhul, ci dacă El ne stăpâneşte pe noi. Adeseori ne luptăm pentru lucrul acesta ca şi Iacov despre care citim că Dumnezeu se lupta cu el şi că el se lupta cu Dumnezeu (Geneza 32.24-28). Iacov se lupta să capete ceva de la Dumnezeu, dar Dumnezeu trebuia să se lupte cu Iacov să-l biruiască şi să-i poată da binecuvântarea pe care o cerea. Unii se luptă să fie „umpluţi“, dar Duhul Sfânt se luptă cu ei să-i poată umplea. Dumnezeu a trebuit mai întâi să-i lovească încheietura puterii lui Iacov ca să-l poată binecuvânta. Tot astfel, Dumnezeu trebuie adeseori pe nişte căi foarte dureroase să zdrobească încheitura voinţei noastre propri, a mândriei noastre, a lăcomiei noastre etc. până când îi vom preda Lui lucrurile noastre ascunse în cele mai tainice unghere ale inimi.

     Când cercetăm în Scriptură viaţa credincioşilor care au fost plini de Duhul Sfânt, atunci:

URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

ni se înfăţişază într-un mod deosebit de frumos. Cât de schimbat îl găsim pe Petru după ce a fost umplut cu Duhul Sfânt, el care altă dată era plin de sine însuşi, de iubirea sa şi de predarea sa! Acum nu mai vorbeşte despre sine: „Eu vreau… eu… eu voi fi…“ Aşa vorbise mai înainte; acum nu-i mai vine pe buze nici un „eu“. Numele ce revine pe buzele sale este ISUS răstignit, înviat, Domn şi Hristos (Faptele Apostolilor 2.22-36).

     Lui Ştefan şi lui Pavel li s-a permis să se apere, dar ei au vorbit despre Hristos. Tot aşa este şi astăzi. Omul plin de sine însuşi vorbeşte despre el, despre experienţele sale minunate, despre ce a făcut şi despre ce a vorbit el. Dar când Duhul Sfânt îi umple inima, atunci nu mai găseşte nici o bucurie să vorbească despre sine. Buzele sale vorbesc despre Domnul Isus şi despre lucrurile descoperite de Dumnezeu. Dar nu numai atât, ci şi umblarea lor şi

PURTAREA LOR ÎN CASA LUI DUMNEZEU

poartă pecetea lucrării Duhului Sfânt. Când apostolul le scria corintenilor despre arătările Duhului Sfânt în Adunare şi-a început vorbirea arătându-le starea lor de mai înainte când stăteau sub o altă putere spirituală. Atunci ei erau „duşi“ şi „călăuziţi“. Fiecare om stă sub călăuzirea unei puteri duhovniceşti. Spiritele demonice călăuzesc pe oameni după placul lor la idoli (1 Corinteni 12.2; matei 17.15; Marcu 5.1-20). Dar Duhul lui Dumnezeu ne călăuzeşte potrivit gândurilor lui Dumnezeu şi în armonie cu Scriptura.

     Cuvântul lui Dumnezeu îşi găseşte în cel ce este plin şi călăuzit de Duhul Sfânt o reprezentare vie (Filipeni 2.16). Un asemenea om trăieşte într-o stare necontenită de veghere asupra lui însuşi (1 Corinteni 9.26-27). El lasă să pătrundă asupra sa lumina Cuvântului în viaţa sa lăuntrică şi de afară, dar şi asupra colaborării în lucrarea Domnului şi a slujbei sale când vorbeşte în public. Dorim să amintim în legătură cu aceste

TREI PUNCTE

câteva din lucrurile care deosebesc pe un credincios călăuzit de Duhul Sfânt:

  1. Viaţa lăuntrică şi din afară.

     El însuşi, casa sa, afacerile sale etc., toate vor fi vor fi aşeazate sub privirea Domnului lucrând „cinstit nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor“ (2 Corinteni 8.21), căci „a face dreptate şi judecată este mai plăcut decât jertfele“ (Proverbe 21.3). Un astfel de om  îşi păzeşte „inima mai mult decât orice“ (Proverbe 4.23), el nu are o inimă îngâmfată, nici priviri trufaşe şi nu se îndeletniceşte cu lucruri prea înalte pentru el (Psalm 131.1; Ieremia 45.5).

  1. Colaborarea în lucrul Domnului.

     Dacă Domnul binecuvintează slujba sa, el nu este plin de această slujbă, nu face caz de sine însuşi şi nu se socoteşte ca fiind cineva important. Este pentru un astfel de om o durere când privirile se îndreaptă asupra sa. Este gata sa spună: „De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble?“; „Doar şi noi suntem oameni cu aceleaşi slăbiciuni ca voi“ (Faptele Apostolilor 3.12; 14.15). Iar dacă, în loc de admiraţie, el este necunoscut, i se face nedreptate sau se răspunde cu lipsă de iubire, el nu ascunde aceste lucruri în inima sa ca poi într-o zi să le scoată la iveală. El nu mai are în inimă loc pentru asemenea sentimente.

     În colaborarea sa în lucrarea Domnului, el nu-şi va urma în mod personal drumul său înainte, ci va socoti şi se va purta ca un împreună-lucrător. Oriunde l-ar aşeza Domnul în harul Său, niciodată nu va privi ca slujba fiind a sa, ca adunarea fiind a sa, sau câmpul de misiune ca fiind al său. În smerenie el este pătruns de faptul că lucrarea este a Domnului, câmpul de lucru al Său şi că el nu este aşezat acolo decât ca un „împreună-lucrător“ (1 Corinteni 3.9; 1 Tesaloniceni 3.2; Filimon 24). În felul acesta, el va fi ferit de a-şi vedea de drumul său în lucrarea Domnului şi de a lucra fără a colabora cu fraţii împreună-lucrători cu el (Faptele Apostolior 14.26; 15.4; 3 Ioan 8; Galateni 2). De asemenea el nu va da la o parte sfatul unor fraţi care au primit de la Domnul judecată duhovnicească (Galateni 2.9-10; 1 Corinteni 14.32-33; Efeseni 5.21; 1 Corinteni 16.16; Filipeni 2.3; Faptele Apostolilor 18.26-27; Galateni 2.14; Psalm 141.5; Proverbe 9.8; 25.12; 27.6). El nu se va preţui pe sine, nici părerea sa ca fiind mai presus de aceea a fraţilor săi. Un copil al lui Dumnezeu care s-a lăsat umplut de Duhul Sfânt va creşte tot mai mult în smerenie. Când apostolul Pavel şi-a scris prima epistolă către corinteni, s-a numit cel mai mic dintre apostoli. Apoi cu câţiva ani mai târziu s-a numit cel mai neînsemnat (Efeseni 3.8). Ceva mai târziu s-a numit cel dintâi dintre păcătoşi (1 Timotei 1.15). Tot aşa ar trebui să se petreacă lucrurile cu noi: cu cât vom umbla mai mult în lumină cu atât să devenim mai mici în ochii noştri şi să creştem în smerenie.

  1. Slujba vorbirii în public.

     Un slujitor al Cuvântului plin de Duhul Sfânt va vorbi într-un mod uşor de înţeles (1 Corinteni 14.6, 9, 19); va vorbi lucruri care slujesc la zidirea duhovnicească a adunării (1 Corinteni 14.5) şi aceasta se va face nu după voinţa proprie, ci aşa cum este călăuzit de Duhul Sfânt. El va lăsa ca în toate să vorbească Scriptura (Romani 4.3; 9.17; 10.11; Marcu 12.10; Isaia 8.20), se va adânci în Scriptură, va veghea  cu grijă pentru a împărţi drept Cuvântul (2 Timotei 2.15) şi nu va vorbi lucruri care nu se potrivesc cu Biblia (1 Corinteni 14.36-38). El va fi dispus ca alţii să judece cuvintele lui (1 Corinteni 10.15; 14.29) şi nu va trece peste dispoziţiile pe care le-a dat Dumnezeu pentru bunul mers al Adunării Sale (1 Corinteni 11.1-6; 14.34; Faptele Apostolilor 10.47-48 etc).

   Dacă ne-ar sta mai mult pe inimă îndemnul „Fiţi plini de Duh“ cu mult mai mult s-ar vedea în noi şi în Adunare chipul Domnului şi lucrarea Duhului Său.

     Cineva poate va întreba: cum se face că apostolii, care cu puţine zile mai înainte fuseseră umpluţi de Duhul Sfânt au putut

SĂ MAI FIE UMPLUŢI DIN NOU?

     Nu ne vom încumeta să tragem concluzia că apostolii au fost neascultători aşa încât Duhul Sfânt să nemaiputând să-i umple mai departe, ei ar fi avut nevoie să fie umpluţi din nou. Când un vas este plin mai poate oare să fie mai plin? Copii lui Dumnezeu nu sunt nişte vase moarte, ci vase vii ale Duhului Sfânt, vase care cresc. Dacă vasul creşte, poate să fie umplut din nou. Scriptura vorbeşte despre creşterea credinţei. Credinţa creşte numai pe calea credincioşiei faţă de Domnul. Cu cât creşte credinţa, cu atât se lărgeşte inima şi vasul creşte în aşa fel încât poate să fie umplut din nou cu Duhul puterii, al iubirii şi al unei minţi sănătoase (2 Timotei 1.7).  Nu putem creşte decât pe drumurile credinţei – şi acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu l-a pus pe Avraam mereu în faţa unor noi încercări ale credinţei.

     De ce lucrează Dumnezeu în acest mod? Suntem în şcoala lui Dumnezeu şi în calitatea noastră de şcolari suntem mereu puşi în faţa unor încercări pentru creşterea şi întărirea noastră. Elevul nu înţelege de ce profesorul îi pune mereu înainte recapitulări şi examinări. Dar profesorul are un scop bine definit lucrând în acest fel.

     Scopul lui Dumnezeu a fost ca să-l binecuvinteze pe Avraam. Spre a-l face destoinic pentru primirea binecuvântărilor, Dumnezeu trebuia să-l pună la noi probe. Omului firesc nu-i place lucrul acesta, dar este lucrul cel mai bun pe care poate să-l facă Dumnezeu pentru creşterea omului nostru lăuntric. Când trecem cu succes examenul vom putea merge înainte întăriţi şi destoinici pentru îndeplinirea unor noi îndatoriri. Dacă pierdem examenul, motivele nereuşitei sunt date la iveală. Însă prin căinţă şi mărturisire vom fi aduşi din nou într-o stare bună. Oriunde citim în Biblie despre o nouă „umplere“ putem fi siguri că ea este în legătură cu nişte hotărâri ale credinţei de a lupta împotriva puterilor întunericului. Când tesalonicenii au rămas statornici în credinţă în mijlocul unor „prigoniri şi strâmtorări“ cumplite, citim despre creşterea credinţei lor. Şi dacă credinţa creşte, va creşte şi omul cel nou. În modul acesta se va face un loc nou pentru Izvorul care locuieşte în noi – Duhul Sfânt – dându-i posibilitatea să se reverse şi să ne umple din nou.

     Când cercetăm minunatul dar al Duhului Sfânt şi privim plinătatea de binecuvântări ce ne-a fost împărtăşită în El, cât de mişcată este inima noastră la gândul că Dumnezeu trebuie să ne îndemne să nu-L întristăm. Da, trebuie să ne umple de ruşine faptul că Dumnezeu trebuie să mai vorbească celor pe care i-a pecetluit cu Duhul Sfânt despre minciună, furt, mânie, cuvinte stricate, vorbire de rău etc. (Efeseni 1.13; 4.25-32). Numai cel ce nu cunoaşte încă pe satan şi nu-şi cunoaşte încă propria lui inimă firească poate să întrebe dacă astfel de lucruri se mai pot întâmpla printre copiii lui Dumnezeu. Dumnezeu însă ne arată de ce fel de lucruri suntem capabili când întristăm pe Duhul Sfânt. Dar ce har! – dacă ne vorbeşte despre aceste lucruri, Dumnezeu nu ne ameninţă să retragă de la noi Duhul Sfânt, ci vrea să ne facă mai conştienţi că suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt în vederea zilei răscumpărării. Harul acesta al pecetluirii trebuie să ne păzească şi să ne determine să trăim după Duh şi nu după fire.

     Dacă,

UMBLĂM ÎN DUHUL,

nu vom împlini pofta cărnii (a firi vechi). Umblarea în Duhul nu este o umblare sub lege de forma: „trebuie…nu lua…nu gusta…!“ (Coloseni 2,21). Dimpotrivă, este o umblare în puterea Duhului Sfânt după pilda Domnului Isus.

     Unii copii ai lui Dumnezeu se mulţumesc cu o umblare cumsecade. Le este de ajuns să nu treacă anumite limite şi să nu treacă anumite margini şi să se poarte ca nişte bărbaţi şi femei cinstite. Dar umblarea în Duhul este cu totul altceva: înseamnă a umbla ca unii care au Duhul Sfânt şi cunosc pe Dumnezeu. Cunoaşterea lui Dumnezeu le este dreptar în toate lucrurile. Toate lucrurile le judecă aşa cum se înfăţişează când sunt puse în legătură cu Dumnezeu. Purtarea lui, felul de a trata lucrurile şi mersul lui sunt potrivite cu cunoştinţa care o are despre Dumnezeu.

     Am întrebat cândva pe slujitorul unui fost rege german dacă regele îşi exprima zilnic dorinţele către servitori. El mi-a răspuns: „Aproape că nu ne spunea nici un cuvânt“ – „Cum puteaţi să ştiţi ce vrea el?“ – „Îl cunoşteam aşa de bine încât ştiam ce vrea şi ce avem de făcut pentru el“.

     Tot aşa este şi cu noi dacă cunoaştem pe Dumnezeu: umblarea noastră va fi în conformitate cu această cunoştiinţă prin Duhul Său. Noi nu putem să producem această umblare prin sforţările firii vechi. Umblarea în Duhul este un produs automat al lucrării Duhului Sfânt în noi, atunci când El are stăpânire asupra noastră.

     Dar dacă întristăm pe Duhul Sfânt nu putem umbla în Duhul. Adeseori nu observăm că L-am întristat şi ne străduim în zadar să avem un mers după Duh. Cât de serios este din acest motiv, îndemnul:

NU ÎNTRISTAŢI PE DUHUL SFÂNT (Efeseni 4)

     Unii au crezut că Duhul Sfânt este întristat atunci când minţim, când furăm, sau facem vreun lucru asemănător. Fireşte că Duhul este întristat când cădem în astfel de păcate. Dar nu este El oare întristat şi când nu luăm seama la lumina Cuvântului lui Dumnezeu, când nu ascultăm glasul Lui şi ne îndeletnicim cu lucruri deşarte ale lumii? Imaginează-ţi că primeşti o scrisoare de la ai tăi. Plin de bucurie îmi citeşti din ea şi îmi povesteşti despre cei ce îţi sunt aşa de scumpi inimi. Pe când mai citeşti şi povesteşti, arunci o privire spre mine şi vezi că eu citesc ziarul şi nu mai sunt atent la cele ce-mi citeşti, şi-mi spui: „Nu te doare pe tine că arăţi aşa de puţin interes pentru ceea ce mie îmi este atât de scump?“ Întristat, încetezi să mai citeşti despre ai tăi şi în tăcere pui scrisoarea la o parte.

     Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt! El ne vorbeşte despre iubirea Tatălui, despre slava Fiului şi ne împărtăşeşete cereştile binecuvântări pe care ni le-a pregătit Dumnezeu. Dar în loc să luăm aminte la glasul Său, inima noastră este ocupată cu glasurile oamenilor şi cu lucrurile acestei lumi. Oare nu-L întristăm? Oare nu este obligat Duhul să ne vorbească despre Hristos, să ne certe pentru lipsa noastră de atenţie? În cartea Apocalipsa, Domnul atenţionează încă o dată: „Cine are urechi, să asculte ce zice Adunărilor Duhul“. Cuvântul acesta ne arată că nu toţi aveau urechi ca să audă glasul Duhului Sfânt. Dar oare noi avem urechi? Nu vrem să ne cercetăm? Dacă tu nu ai urechi pentru vocea Duhului, oare te mai miri că nu guşti nimic din bucuria cerească care odată te făcea aşa de fericit? Ce bucurie ai găsit atunci în legătura cu Domnul prin rugăciune şi cercetarea Cuvântului Său! Cât de fericit te simţeai când în timp ce te adânceai în Cuvântul Său, o nouă rază a măririi sale îţi pătrundea în inimă! Au rămas poate acele zile doar o amintire a cea ce ai avut o dată, dar acum ai pierdut-o! Ce fel de lucruri îţi umplu acum inima? Grijurile sau bogăţiile vieţii, familia, afacerile, lumea? Sau poate nişte persoane cărora El a trebuit să le cedeze locul? Dacă aşa stau lucrurile poţi, cei drept, să te mai rogi, dar umblarea ta cu Domnul este fără inimă, citirea Cuvântului Său fără plăcere. De unde a venit această schimbare? Din pricină că Duhul Sfânt a fost întristat. El nu-ţi mai poate vorbi despre dragostea Domnului şi despre lucrurile cereşti însă vrea să te trezească din somn ca să-i auzi din nou glasul.

     Este posibil ca Domnul să folosească chiar aceste cuvinte pentru  a trezi o inimă adormită. De aceea ascultă numaidecât glasul Domnului! Smereşte-te, căieşte-te şi mărturiseşte-i Lui păcatul tău şi unde este nevoie şi oamenilor! Drege ceea ce-L întristează! Alungă lucrurile care te leagă de ce este rău! Dă-i din nou stăpânire asupra ta şi asupra vieţii tale şi dragostea lui Dumnezeu va fi raza de soare a sufletului tău! Vei bea din nou din izvorul apelor vii, iar inima şi gura ta vor fi pline de laudă în mărturisirea Numelui Său.

     Cât de negrăit de mare este pierderea pe care o suferă un copil al lui Dumnezeu care întristează pe Duhul Sfânt! Să veghem cu mai multă atenţie ca să nu-L întristăm, astfel ca prin El, chipul şi fiinţa lui Hristos să se vadă în noi!

     Un alt îndemn îl găsim în 1 Tesaloniceni 5.19-20:

NU STINGEŢI DUHUL!

     Am văzut cum putem întrista pe Duhul Sfânt când facem sau permitem lucruri care Îi sunt potrivnice şi când nu luăm seama la glsul Său. În citatul de mai sus este vorba de altceva, şi anume de stingerea Duhului în lucrarea Sa, fie în noi, fie în alţii.

     Când în ziua Rusalilor, Duhul Sfânt Şi-a găsit locuinţa în fiecare ucenic în parte, acest lucru s-a văzut prin ivirea limbilor ca de foc, iar curând după aceea găsim pe ucenici vestind în puterea Duhului, lucrările minunate ale lui Dumnezeu, în toate limbile oamenilor (Faptele Apostolilor 2.3-11). După cum a lucrat atunci, tot aşa lucrează Duhul Sfânt şi astăzi în inimile celor în care Şi-a găsit locuinţa. Nu este aici nici un singur mădular al Trupului pe care El nu vrea să-L întrebuinţeze spre folosul altora. O, şi cât de multe şi de felurite sunt darurile şi slujbele pe care El, în puterea Sa, vrea să le întrebuinţeze pentru glorificarea lui Dumnezeu. Este întocmai cum scrie Petru: „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit“ (1 Petru 4.10). Unde Duhul lui Dumnezeu Se arată şi aprinde un foc, să ne ferim să-l stingem sau să-l acoperim!

     Pe Duhul Sfânt Îl găsim într-un mod deosebit la lucru în Adunarea lui Dumnezeu. Oh, cât de mult ar trebui să veghem să nu-L stingem! Tot ce se face în Adunare trebuie să slujească la zidirea duhovnicească şi să fie lucrat de Duhul Sfânt. Este cu neputinţă citind 1 Corinteni 12 şi 14 şi să nu simţi greutatea pe care o pune apstolul asupra faptului că Duhul Sfânt îşi alege vasele şi instrumentele aşa cum vrea El (1 Corinteni 11.18).

     Să ne întrebăm: „Mai face El oare acelaşi lucru şi astăzi?“ Desigur Îl face, dar noi suntem îndemnaţi să nu-I stăm în cale, împiedicându-L! Duhul Sfânt îşi alege instrumentele Sale după alte puncte de vedere decât ale omului. El priveşte în inimă şi nu la ceea ce stă în faţa ochilor! Deja în timpul apostolului Pavel îşi făcuse printre credincioşi o dorinţă după înţelepciunea omenească şi după vorbiri strălucitoare astfel încât el a trebuit să-i îndemne: „Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi prorociile“. Se cereau cuvântări alcătuite cu meşteşug şi rostite cu măiestrie, se umbla după daruri care să fie împodobite cu titluri, cu arătări din afară.

     Ceea ce era în acele zile o tendinţă, a devenit astăzi o practică generală. Nu se mai preţuiesc darurile duhovniceşti care nu se arată într-un mod care îi palce firii pământeşti, ci li s-a dat slujbelor o înfăţişare care place firii pământeşti. Ceea ce Duhul Sfânt vrea să facă, şi anume să-Şi aleagă vasele şi să mişte buzele cum vrea El, lucrul acesta omul l-a luat în mâinile sale. Omul împarte diferitele daruri şi slujbe numai anumitor peroane, iar pe cei al căror cuvânt este simplu le respinge slujba lor. Asemenea aranjamente dau cu totul la o parte rânduiala dumnezeiască şi constitue o adevărată stingere a lucrării Duhului Sfânt. Cu toate că asemenea încălcări asupra drepturilor Duhului Sfânt au devenit astăzi un obicei, chiar o regulă generală, ele n-au încetat să fie prin aceasta un lucru rău.

     În Casa lui Dumnezeu, Adunarea Sa, Duhul Sfânt vrea să aibă toată libertatea să întrebuinţeze pe oricine vrea El. Din acest motiv, apostolul adaugă la îndemul lui aceste cuvinte: „Nu dispreţuiţi prorociile“. Dacă Duhul Sfânt vrea să întrebuinţeze pe fratele cel mai simplu pentru a vorbi un cuvânt de zidire, de mângâiere sau de mustrare, noi nu avem voie să dispreţuim acest cuvânt, criticându-l.

     Cuvântul „prorocie“ nu înseamnă aici vestirea lucrurilor viitoare, ci înseamnă ca cel ce vorbeşte să vorbească cuvinte ca ale lui Dumnezeu, pe care Însuşi Dumnezeu i le împarte prin Duhul Său. „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor!“ (1 Petru 4.11). O astfel de vorbire nu este ceea ce noi numim după Scriptură un „dar“, ci o comunicare a unor adevăruri pe care le primim de la El în locul tainic al sufletului nostru aflat în părtăşie cu El. Se poate ca fratele în situaţie să citească, prin Duhul Sfânt, numai un singur verset, sau să vorbească „cinci cuvinte“ care să mişte inimile şi cugetele, iar fiecare în adunare să simtă că a fost un cuvânt lucrat de Duhul Sfânt. Un astfel de cuvânt dat de Dumnezeu poate să aibă chiar asupra unui necredincios o asemenea înrâurire încât el să cadă pe faţa lui şi să fie silit să dea mărturie că Dumnezeu este în mijlocul Adunării Sale (1 Corinteni 14.24-25). Din motivul acesta, apostolul a dorit ca toţi să prorocească şi să râvnească după acest lucru (1 Corinteni 14.5, 31, 39).

     Observăm aici, din aceste cuvinte, deosebirea între un „dar“ şi cea ce apostolul numeşte „a prorocii“. Dacă toţi pot proroci şi trebuie să râvnească după prorocie, atunci această prorocie nu poate să fie una cu un „dar“, căci în cazul acesta felurita împărţire a darurilor nu ar mai fi. Ştim că tocmai felurita împărţire a darurilor făcea ca slujba tuturor acestor daruri să fie de trebuinţă. Un dar este tocmai un dar, adică un lucru pe care noi nu putem să-l producem prin râvna noastră. De exemplu, faptul că cineva şi-a însuşit cunoştiinţele prin studii nu va face niciodată din el un „evanghelist, păstor sau învăţător“ în sensul biblic din Efeseni 4.11. Dacă cineva a primit un asemenea „dar“, el poate, cei drept, să-l neglijeze (1 Timotei 4.14), după cum poate prin întrebuinţare, prin râvnă şi cunoştiinţă să-l aprindă şi mai tare, îmbogăţindu-l.

     Apostolul mai adaugă la îndemnul „Nu stingeţi Duhul“ şi „Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun“ (1 Tesaloniceni 5.21). El vrea să ne spună prin aceasta să avem totdeauna în vedere că suntem înconjuraţi de un duşman şiret, care caută să întortocheze căile drepte ale lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13.10), căutând să ne înfăţişeze lucrurile fireşti ca fiind arătări ale Duhului. Cu lucrurile bune, pe care le dă Dumnezeu, putem prin neglijenţă să amestecăm şi lucruri rele. Lepădând ce este rău nu trebuie să lepădăm în acelaşi timp şi binele care vine de la Dumnezeu, ci să dăm la o parte ce este rău şi să păstram ce este bun.

     Cât de uşor se pot găsi, prin înşelăciunea lui satan, oameni fireşti, care se socotesc pe ei înşişi duhovniceşti. Ei vor să-şi folosească talentele fireşti pentru înălţarea eului lor. Asemenea oameni ar vrea să facă din Biserica lui Dumnezeu o cetăţuie a libertăţii de vorbire pentru fiecareAdunarea lui Dumnezeu însă nu este locul unde fiecare are voie să vorbească când vrea, ci este locul unde Duhul Sfânt are voie să întrebuinţeze pe cine vrea El. Dar tocmai pentru că este Duhul Sfânt, nu poate să întrebuinţeze decât oameni „duhovniceşti“ şi nu oameni „fireşti“ pentru slujba Sa. Oricare ar fi persoanele pe care Duhul Sfânt le-ar alege ca să Se servească de ele, aceste persoane vor fi întotdeauna nişte vase potrivit fiinţei Lui, a căror viaţă corespunde cu Cuvântul şi a căror purtare şi vorbire va purta semnele deosebitoare a unei lucrări duhovniceşti în ei.

     Cei care vorbesc tare mult de libertatea de vorbire arată chiar prin faptul acesta că nu sunt cei de care Duhul Sfânt ar putea să Se folosească. Prezenţa lui Hristos ca şi a Duhului Sfânt în adunare, îi pune fiecărui mădular un frâu şi aşază pe fiecare sub controlul Lor. Cuvântul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt sunt piatra de încercare a fiecărei vorbiri sau a fiecărei slujbe. Dar Adunarea Domnului nu este niciodată un loc de zbenguire a fiecărui duh şi a palavragiilor. Citim despre Domnul că a închis gura saducheilor, iar Tit era îndemnat să facă acelaşi lucru cu palavragii (Tit 1.11). Este trist când se vorbesc cuvinte goale, care nu mişcă inimile şi nici cugetele.

     „Toate să fie spre zidire“ – acesta este conţinutul de baza al capitolului 14 din 1 Corinteni. Orice vorbire trebuie să stea sub lumina călăuzitoare a acestui îndemn. Dacă ceea ce vorbeşte un frate nu slujeşte spre zidire, este mai bine să tacă.

     O altă latura şi o altă primejdie este aceasta: în dorinţa de a auzi numai cuvântări rostite cu dibăcie să ne facem vinovaţi de o critică lipsită de iubire faţă de unii fraţi care, cu o iubire adevărată şi cu lepădare de sine, văzând că lipsesc „daruri“ caută cu toată smerenia şi în slăbiciunea lor să se lase folosiţi de Duhul Sfânt. O asemenea critică aspră şi lipsită de dragoste este un lucru serios şi trist în acelaşi timp. Nu numai că critica pune în lumină starea rea a celui care o practică, dar este şi o sămânţă rea din care creşte nemulţumirea şi prin care buna stare şi înaintarea unei adunări pot fi deranjate şi chiar subminate. Cât de însemnat este şi în această privinţă îndemnul: „Nu stingeţi Duhul şi nu dispreţuiţi prorociile“!

     O necontenită veghere asupra lui însuşi trebuie să aibă cel ce îndeplineşte o slujbă în Adunarea lui Dumnezeu. Înainte de a-i spune lui Timotei să ia seama la învăţătura pe care o dă altora, apostolul îi spune: „Ia seama la tine însuţi“. Fraţii care au primit de la Domnul o mică măsură de dar sunt ispitiţi cu uşurinţă de vrăjmaş să imiteze pe cei ce au primit o măsura mai mare. Aici se cere veghere. Cât de uşor suntem în primejdie să prefacem cinci cuvinte pe care Domnul ni le-a dat pentru zidirea adunării în zece mii de cuvinte care nu zidesc! Dacă poţi spune în cinci, zece sau cinsprezece minute ceea ce ai primit de la Domnul, nu o lungi până la o oră, pentru ca să nu începi prin Duhul şi să sfârşeşti în fire. Dacă vrei să dai mai mult decât ceea ce ai primit de la Domnul vei strica prin adaosul tău binecuvântarea şi nu trebuie să te miri dacă cei ce te ascultă nu mai sunt atenţi. Ce suspine se ridică când zidirea primită din partea Domnului este umbrită de vorbăria lungă şi goală ce urmează după ea. Ar fi de ajuns ca vorbitorul să arunce o singură privire asupra ascultătorilor pentru a-şi da seama de momentul când au trecut limita a ceea ce le-a fost încredinţat din partea Domnului. Câteodată gândurile pe care Domnul le-a pus pe inima vorbitorului, i-au devenit aşa de preţioase acestuia încât în râvna lui de a le dezvolta mai mult ajunge să le lungească aşa de mult încât le răpeşte puterea lor. Toate acestea sunt lucruri ale firi noastre vechi prin care deşi intenţile sunt bune putem stinge Duhul. Câtă pagubă pentru noi personal, dar şi pentru adunare când Duhul este stins! Ce râuri de binecuvântări, de Domnul date, ar curge dacă în strângerile noastre laolată, lucrurile şi puterile care împiedică Duhul lui Dumnezeu ar fi date la o parte! Să luăm deci în seamă cu grije îndemnul: „Nu stingeţi Duhul“!

    Credem că vor fi la locul lor aici câteva cuvinte despre:

PĂCATUL ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

     Din pricina unei greşite tălmăciri date acestui păcat, unii credincioşi, îndeosebi dintre cei întorşi de curând la Domnul, au ajuns într-o mare nelinişte învinuindu-se pe ei înşişi de a fi înfăptuit „păcatul împotriva Duhului Sfânt“ şi astfel de a-şi fi pierdut mântuirea veşnică. Cercetând Scriptura, observăm în primul rând că ea nu întrebuinţează această expresie generală de „păcatul împotriva Duhului Sfânt“, ci ea vorbeşte despre: hula împotriva Duhului Sfânt.

     A vorbi lucruri neadevărate despre Duhul Sfânt este un păcat, după cum a te împotrivi Duhului, a-L întrista, a-L stinge de asemenea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt. Dar aici este vorba de un păcat cu totul deosebit şi anume de HULA împotriva Duhului Sfânt şi numai despre acest păcat, Domnul ne spune că nu va fi iertat nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (Matei 12.22-32).

     Pentru a putea înţelege ce vrea să ne spună Domnul prin „hula împotriva Duhului“ trebuie să luăm aminte la cuvintele Sale în ansamblul întâmplării istorisite aici. Un îndrăcit mut şi orb fusese adus la Domnul. El a scos afară pe duhul rău şi omul acum vedea şi vorbea. Prin această minune, Duhul Sfânt dovedea desluşit mulţimii că Isus este Mesia cel aşteptat. Sub înrâurirea produsă de această dovadă luminoasă, ei au întrebat: „Nu cumva este acesta Fiul lui David?“ (adică Mesia). Duşmanii Domnului, fariseii, nu puteau să tăgăduiască minunea. Toţi o văzuseră cu ochii lor. Nu le mai rămânea, prin urmare, decât să aleagă între a recunoaşte că puterea Duhului Sfânt se desfăşura în Domnul, sau a o atribui lui satan. Hotărâţi să împiedice înrâurirea ce izvora din minunea săvârşită, ei nu s-au temut să împingă cutezanţa până acolo încât, în ura lor împotriva Domnului (deşi ştiau foarte bine adevărul) ei au spus că puterea Duhului Sfânt care lucra în Domnul, provenea de la căpetenia drăcească Beelzebul.

     Aceasta nu era o vorbire pripită sau necugetată, nu era ceva spus din neştiinţă, din neveghere, nu erau cuvinte nesocotite rostite într-un ceas de slăbiciune, ci era o hulă bine chibzuită ce izvora din ura inimii lor. Această „hulă împotriva Duhului“, ei au săvârşit-o pe deplin conştienţi că Duhul Sfânt era asupra Domnului Isus şi că El era Trimisul Tatălui; au săvârşit-o dându-şi perfect de bine seama că din ură împotriva Lui hulesc pe nedrept; au săvârşit-o cu hotărârea conştientă de a întuneca lumina pentru alţii şi pentru a-i ţine în întuneric.

     În legătură cu această îngrozitoare şi hulitoare faptă a fariseilor, Domnul Isus a rostit aceste cuvinte: „Hula împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertată oamenilor, nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Orice uşă a nădejdii era astfel închisă; şi Marcu ne confirmă că ei s-au făcut vinovaţi de un „păcat veşnic“ pentru că ziceau: „El are un duh necurat“ (Marcu 3.30). Ei s-au opus luminii Duhului Sfânt, hulindu-L şi pecetluind astfel soarta lor deoarece NU există afară de El (Duhul Sfânt) nici o putere care să-i fi putut aduce la pocăinţă şi să le fi putut croi o cale spre iertare.

     Dacă se poate săvâşi astăzi, în timpul harului, acest păcat ce ne-a fost prezentat în fapta fariseilor este un punct asupra căruia părerile comentatorilor Scripturii se deosebesc.

     Să observăm că Domnul Isus nu zice despre acest păcat: nu se va ierta nici înainte de moarte, nici după moarte, ci spune: „nici în veacul acesta, nici în cel viitor“. Aceste cuvinte n-au nicidecum sensul care li se dă adeseori de: nici înainte de moarte, nici după moarte. Sensul lor, ţinând seama de întregul întâmplării, este că păcatul de hulă împotriva Duhului Sfânt, fie că este săvârşit în veacul acesta, fie în veacul viitor, nu va putea fi iertat.

     Pe baza acestor cuvinte ale Domnului, mai mulţi cercetători ai Scripturii cred că pot afirma că păcatul acesta deosebit numit „hula împotriva Duhului“, cere pentru a putea fi înfăptuit prezenţa pe pământ a Domnului Isus şi că, prin urmare, el nu poate fi săvârşit în modul acesta arătat de Scriptură în timpul nostru, al Adunării, când Domnul nu este de faţă cu trupul.

     Dacă Domnul leagă neiertarea acestui păcat (lucru ce cuprinde în sine săvârşirea păcatului) cu două economii (perioade) nu se cuvine să depăşim noi aceste graniţe, sau dându-le la o parte, să căutăm acest lucru în alte economii. Într-adevăr, cuvintele Domnului nu puteau să fie înţelese de cei cărora erau adresate altfel decât că El, vorbind de „veacul acesta“, se referea la timpul de atunci când El umbla smerit în mijlocul lor, şi tot astfel că „veacul viitor“ se referea la timpul domniei lui Mesia pe pământ. Despre acest veac viitor prorociseră prorocii, iar cărturarii din timpul Domnului îşi aveau gândurile îndreptate asupra acestui lucru (Ioan 3). Ei ştiau că în timpul (veacul) acela nelegiuirile lor aveau să fie iertate şi păcatul lor avea să fie uitat de Dumnezeu (Ieremia 31.34).

     Domnul le spunea însă acum, că pentru hula împotriva Duhului Sfânt, nici în veacul acesta (adică timpul de faţă atunci), nici în cel viitor (domnia lui Hristos pe pământ), nu este iertare. Niciodată nu putea însemna această referire la veacul viitor, timpul de astăzi al strângerii Adunării Sale, căci lucrul acesta nu era încă deloc descoperit în timpul când Domnul a rostit aceste cuvinte, ci era încă o taină „ascunsă în Dumnezeu“ şi care „nu fusese făcută cunoscută oamenilor“ (Efeseni 3.5-9).

     Vrednic de luat în seamă este faptul că nu mai găsim niciodată în Scriptură, nici în Faptele Apostolilor şi nici în epistole o aluzie la acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Se vorbeşte despre „batjocorirea“ Duhului harului (Evrei 10.28-29) şi despre „împotrivirea“ faţă de Duhul Sfânt (Fapte 7.51), dar nicăieri nu mai găsim amintită hula împotriva Duhului. (Aceste trei lucrări nu sunt spuse despre copiii lui Dumnezeu; mâinile Sale atotputernice îi ocrotesc de aşa ceva).

     Lucrul de căpetenie nu este să stabilim dacă păcatul acesta deosebit aparţine numai timpului vieţii pământeşti a Domnului Isus şi timpulul domniei Sale pe pământ, sau nu. Este sigur însă că din pricina absenţei Domnului nu putem avea în timpul de faţă al strângerii Adunării Sale, o pildă întocmai a acestui păcat.

     Este drept că se găsesc în spiritism unele lucruri care se apropie de acest păcat, dar aici pilda este tocmai în sensul invers: ceea ce lucrează acolo satan, oamenii o atribuie lui Dumnezeu. Foarte mulţi fac lucrul acesta din neştiinţă, pe când, păcatul desemnat de Domnul ca hulă împotriva Duhului Sfânt este exclus să se săvârşească din neştiinţă.

     Cuvintele Domnului nu ne îndreptăţesc însă niciodată să învinuim de săvârşirea acestui păcat pe unii ce nu voiesc să se pocăiască sau pe unii ce sunt chinuiţi din pricina păcatelor lor. Cu atât mai departe de noi să fie gândul acesta când este vorba de suflete care sunt preocupate de păcatele lor. A face aşa ceva ar fi o întrebuinţare rea a cuvintelor Domnului şi o îndrăzneală care nu este la locul ei. Prin aceasta nu este înlăturat faptul grozav că oamenii necredincioşi din timpul de faţă care aleg cu bună ştiinţă răul şi resping cu voia lor pe Domnul şi lumina Duhului Sfânt săvârşesc un păcat ce se apropie foarte mult de acea hulă împotriva Duhului. A lepăda de la tine pentru ultima oară, în chip hotărât şi conştient, harul descoperit al lui Dumnezeu, după ce ai avut cunoştiinţă dar ai respins valoarea răscumpărătoare a sângelui lui Hristos, atrage după sine, astăzi ca şi în toate timpurile, urmări veşnice şi de neschimbat. Respingerea singurului Nume dat oamenilor prin care pot fi mântuiţi va duce la pierzare. Dumnezeu a avut grijă ca Cuvântul Său să conţină înştiinţări împotriva unor asemenea decăderi de la Dumnezeul Cel viu şi a „batjocoritorilor“ Duhului harului (Evrei 6.4-6; 10.25-31), Oricât de aproape ar ajunge asemenea păcate de acea hulă împotriva Duhului Sfânt, ele trebuiesc deosebite de aceasta.

     Se găsesc adeseori, după cum am mai spus, copii ai lui Dumnezeu neîntăriţi pe care duşmanul îi chinuieşte cu frica de a fi înfăptuit păcatul de neiertat al hulei împotriva Duhului Sfânt. Prin neveghere şi necredincioşie, ei au rătăcit de pe calea cea bună şi au căzut în păcat. Când cugetul lor, prin harul lui Dumnezeu, s-a trezit, vrăjmaşul a venit şi le-a şoptit la ureche: „Ai păcătuit împotriva Duhului Sfânt. De multe ori Duhul Sfânt te-a mustrat, dar tu te-ai împotrivit. Acum nu mai este nici o nădejde pentru tine“.

     Asemenea suflete pot afla din cele relatate mai înainte că oricât de mult ar fi păcătuit şi oricât de adâncă le-ar fi căderea, acest păcat al hulei împotriva Duhului Sfânt cu urmările sale veşnice nu-i priveşte pe ei. Şi chiar atunci când puterile întunericului au insuflat inimii tale asemenea gânduri rele, spune-mi: le-ai răspândit cu ura sufletului şi le-ai împărtăşit altor oameni cu o inimă plină de ură împotriva Domnului? Ai propovăduit pe Hristos aşa cum au făcut-o vrăjmaşii din timpul Lui şi care erau conştienţi de ceea ce făceau? Nu sunt adâncurile inimii tale întristate din pricină că L-ai mâhnit şi nu ai ascultat glasul Duhului Sfânt? Faptul că eşti îngrijorat întrebându-te dacă nu cumva ai săvârşit acest păcat împotriva Duhului Sfânt este tocmai dovada că nu l-ai înfăptuit căci în cazul înfăptuirii acelui păcat nu ai simţi nici o mustrare.

     Pentru orice păcat există iertare dacă păctosul Îl ia pe Isus ca Mântuitor. Vrăjmaşul vrea însă, prin sugestiile sale păcătoase să reţină sufletele făcându-le să-şi piardă curajul de a veni la Cel ce spus: „Veniţi la Mine TOŢI cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 11.28). Dacă însă diavolul te atinge cu un gând că trăieşti într-un păcat, atunci umileşte-te cu căinţă, mărturisire şi încrede-te în Domnul. Rupe-o cu păcatul oricât te-ar costa! Vei cunoaşte harul izbăvitor şi iertarea Domnului Isus.

     Domnul să binecuvinteze, în harul Său, aceste rânduri şi să binevoiască a se sluji de ele pentru a arăta unor suflete tulburate calea ce duce la pace.

Cuprinsul

Persoana Duhului Sfânt………………………………………………………    1

Putem primi Duhul Sfânt fără să-L cerem……………………………………     3

Darul Duhului Sfânt şi întemeierea Adunării lui Hristos…………………….          4

Prin ce mijloc putea să dispară această lipsă de legătură…………………….      5

Binecuvântare din belşug……………………………………………………..8

Binecuvântarea celui uns cu Duhul Sfânt……………………………………       9

Voi aveţi ungerea şi ştiţi totul……………………………………………… 10

Cea mai periculoasă minciună este cea mai apropiată de adevăr………….. 10

Arvuna moştenirii noastre…………………………………………………..    11

Un alt Mângâietor…………………………………………………………..   12

Doi Mângâietori…………………………………………………………….   12

Evenimentul Rusalilor………………………………………………………     13

Botezul cu Duhul Sfânt……………………………………………………..    14

Formarea singurului Trup……………………………………………………    14

Multe Adunări diferite………………………………………………………    15

Coborârea şi revărsarea…………………………………………………….   16

Umblarea după botezul cu Duhul Sfânt…………………………………….      18

Vorbirea în limbi…………………………………………………………….    19

Botezul cu foc……………………………………………………………….  20

Două evenimente deosebite…………………………………………………   20

Lunga perioadă………………………………………………………………  21

Umplerea cu Duhul Sfânt……………………………………………………    22

Cum pot fi umplut cu Duhul Sfânt…………………………………………       23

Urmările plinătăţii Duhului…………………………………………………      25

Purtarea în Casa lui Dumnezeu……………………………………………..     25

Trei puncte………………………………………………………………….   26

Să mai fie umpluţi din nou?…………………………………………………………………     27

Umblăm în Duhul……………………………………………………………    27

Nu întristaţi pe Duhul……………………………………………………….    28

Nu stingeţi Duhul……………………………………………………………29

Păcatul împotriva Duhului Sfânt……………………………………………      31

Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos

Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos

Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”


*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).

* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeu şi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.

* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!

* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….

Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)

Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?

2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?

Puritanul William Bridge a spus: “Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.

Fiindcă nu studiază acest adevăr!

– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!

– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!

“Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
“Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
“Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen

Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28

Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!

1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?

Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:

I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26

Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.

* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7

“Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.

* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5

Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.

Virtutea umană nu-i poate fi egal “Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock

Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare “Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge

2. Care au fost scopurile ispăşirii?

Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!

Biblia ne spune în:

Ps.7:11 “Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 “Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 “Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 “Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”

Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!

Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne “impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne “mişca” inimile şi pentru “a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.

Interpretări subiective

Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.

Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. “Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.

Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.

Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:

1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă “trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.

“Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408

Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel “supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l “împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.

Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.

Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.

Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui “Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. “Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.

Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.

Interpretări obiective

Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.

Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuni ale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, “Cur Deus Homo”, ca fiind, “cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.

Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, “doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.

În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.

De asemenea, Reformatorii au căutat că evite “supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi “singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A “supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.

Intepretări moderne

Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, “clasică”.

Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: “Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).

Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este “acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este “umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.

Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….

Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne

Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?

3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?

În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:

– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin “înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18

– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!

4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?

Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: “Tragedia Veacurilor” E.G.White -pag.369 şi 544.

Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, “s-a isprăvit”!!

S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc “tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, “S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin “consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna “plătit”, “achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)

Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14

Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 “…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!

Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!

Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?

Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.

Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9

Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire “limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:

Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit “doar” pentru “cei ce sunt ai Lui”, pentru “poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru “oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru “Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru “aleşi” – Rom.8:32-35

Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!

Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21

Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!

Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea “limitată” sau “nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.

Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.

“Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”

“Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă“. John Owen

“Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)

“Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)

“Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, “Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).

Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: “Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a “făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel “noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).

În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!

Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.

Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?

1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…

“Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan

“El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că “Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)

Sir Richard Baker

 

PLEACĂ DUHUL SFÂNT DE LA PREDICATORI?

În cartea lui C. H. SpurgeonSfaturi pentru predicatori, există o secțiune cât se poate de necesară cu privire la păstrarea ungerii Duhului Sfânt în viața păstorilor și a predicatorilor. Este o avertizare serioasă, dar bine venită, menită să ne păstreze în har:

„Cum putem să pierdem acest ajutor absolut indispensabil?” Cum se poate aceasta, să nu încerce nimeni să învețe pe alții din propria sa experiență; dar că se poate întâmpla, aceasta este lucru sigur. Ce-i drept, nu veți pierde credința, pentru că aveți în voi viața veșnică, dar puteți înceta de a mai fi predicatori adevărați și martori ai Domnului. Și dacă aceasta are loc, nu este fără cauză. În adevăr, Duhul suflă, ca vântul, unde vrea; dar aceasta nu înseamnă ca și cum ar lucra la întâmplare. El lucrează după cum voiește, dar întotdeauna corect și înțelepțește, cu un scop bine determinat. Câteodată ne dă sau ne retrage binecuvântarea Sa din motive care sunt în noi înșine… Și dacă Duhul Sfânt binecuvintează pe un predicator mai mult decât pe altul, cel binecuvântat nu trebuia să se considere mai merituos; totuțși se știe că Dumnezeu binecuvintează  la predicatori anumite lucruri, în timp ce altele sunt o piedică în calea binecuvântării…

Sunt locuri unde Dumnezeu zăbovește cu plăcere, pentru a-Și arăta puterea și alte locuri care Îi sunt respingătoare, tot așa după cum porumbeii caută cu plăcere locuri pașnice, liniștite, dar fug de câmpul de luptă și de cadavre… Astfel, cu toate că Duhul Sfânt este Duhul liber al lui Dumnezeu, nu este niciodată arbitrar în lucrarea Sa.

Putem să-L întristăm pe Duhul Sfânt, ba chiar să ne împotrivim Lui, lucru care se vede din mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu. Cel mai rău este dacă Îl întristăm și-L supărăm în așa fel încât nu mia vorbește prin noi și ne părăsește, ca odinioară pe împăratul Saul. Să existe oare între predicatorii creștini, bărbați cărora să li se fi întâmplat aceasta? Mă tem că da.

Prin ce putem să-L întristăm pe Duhul Sfânt? Tot ce vă face, în calitate de credincioși obișnuiți, nevrednici de legătura cu Dumnezeu, vă face nevrednici să aveți parte de puterea neobișnuită a Duhului Sfânt, atât de necesară predicatorului. Dar în afară de aceasta mai sunt și alte piedici deosebite. Printre cele mai importante menționez:

– Starea de nepăsare, care vine dacă nu te lași în puterea Duhului Sfânt. Ar trebui să fim atât de sensibili, încât să simțim cea mai slabă atingere a Lui, și atunci putem să avem nădejdea locuirii Lui durabile în noi; dar dacă suntem ca niște cai și catâri fără minte, vom simți biciuirea și nu influența binefăcătoare a Mângâietorului.

– Lipsa de sinceritate. Când un mare muzician ia o chitară sau atinge o harfă și își dă seama că nu cântă bine, le abandonează. Sufletele multor oameni nu sunt deschise și sincere. Duhul Sfânt nu ne face părtași la înșelăciune și la tăinuire. Ajunge oare să vestiți anumite învățături, nu fiindcă le credeți, ci pentru că adunarea vrea să le audă de la dumneavoastră, în timp ce așteptați momentul potrivit pentru a vă abandona mărturisirea de credință și a spune pe față ce consideră inima dumneavoastră fricoasă ca fiind adevărat? Atunci sunteți căzuți mai jos decât cel din urmă rob. Dumnezeu să ne păzească de trădători…

– Săraci în har. Această frază este jenantă, dar descrie cel mai bine anumite persoane decât aș putea eu să o fac. Această categorie are destul de des câte un reprezentant printre slujitorii duhovnicești. Îl cunosc. Un astfel de om este cinstit, nu imoral, nu mânios, nici molatec dar îi lipsește ceva. El nu prezintă nici un defect vizibil, dar îi lipsește ceva și acest ceva strică tot, căci îi lipsește tocmai acel lucru de care nu te poți lipsi. Nu este duhovnicesc, nu este o mireasmă a Domnului Cristos, inima lui nu arde, sufletul său nu are viață, nu are har. Nu putem predinde de la Duhul Sfânt să binecuvinteze un predicator care nu are chemarea de a predica, iar aceasta se poate spune despre un predicator fără har.

– Mândria îndepărtează Duhul Sfânt. Cine vrea să devină mare, trebuie să fie cu totul mic. Cine se crede, se consideră mare, pe acela Dumnezeu nu-l bagă în seamă. Vânturile care suflă dinspre munții înalți sunt reci și pustii. Domnul locuiește cu cei de jos, dar cunoaște de departe pe cei mândri.

– Trândăvia. Nu cred că Duhul Sfânt va zăbovi la ușa unui leneș și va răspunde pentru lipsurile a căror cauză este lenevia. A fi leneș atunci când este vorba de lucrarea Domnului, este ceva pentru care nu există dezvinovățire. Și nouă ne indisplace când vedem că slujitorii se mișcă încet, și putem fi siguri că Duhul plin de viață la fel este întristat de cei care nu acordă prioritate lucrării Domnului. Neglijența în rugăciune și multe alte atitudini asemănătoare au aceleași urmări triste…

Și acum aș vrea să vă întreb: știti ce se poate întâmpla dacă întristăm pe Duhul Sfânt și El se depărtează de la noi? Se pot întâmpla două lucruri:

– poate că nu am fost niciodată adevărați slujitori ai Domnului și ne-a întrebuințat numai în mod trecător, ca pe Balaam.

– poate că predicăm liniștiți mai departe, și nici noi și nici alții nu bănuiesc măcar că ne lipsește Duhul Sfânt…

Dacă am avea dovezi scrise despre ceea ce a făcut să cadă câte un predicator care inspiră nădejde, am citi lucruri înspăimântătoare: despre o râvnă slăbită de patima beției, despre fățărnicia fariseică în legătură cu vreun păcat ascuns, despre așa-zisa credință dreaptă care ascunde necredința inimii, sau despre alte forme ale focului străin, care a fost adus pe altar până când Domnul nu le-a mai răbdat șia trântit la pământ pe neașteptate. Amenință pe vreunul din noi această judecată groaznică?

Dar vai, am văzut pe unii părăsiți de Duhul Sfânt, așa cum a fost Saul. Este scris că Duhul Domnului a venit peste Saul, dar el a fost necredincios călăuzirii divine, și Acesta S-a retras, iar un duh rău i-a luat locul. Cât de întunecat este un suflet de predicator părăsit de Duhul. Cum mustră și critică pe toți ceilalți, cum defăimează el bărbați care sunt mai buni ca el! Saul a fost și el dintre profeți, dar se simțea mai bine între prigonitori. Și un predicator, care este părăsit de Duhul, îngreuiază lucrarea adevăraților evangheliști; el își caută scăparea la vrăjitoarea filozofiei și la erezii răsuflate, dar puterea lui s-a dus și filistenii îl vor urmări și-l vor găsi în curând între cei căzuți…

Unii predicatori sunt, o spun cu părere de rău, ca Balaam. Acela a fost un profet, nu-i așa? N-a vorbit el în Numele Domnului? „Omul cu ochii deschiși, care aude cuvintele lui Dumnezeu!” și totuși Balaam a luptat împotriva lui Israel și a născocit un plan viclean, pentru a nimic poporul ales. Predicatori ai Evangheliei au devenit papistași, eretici și liber-cugetători și au făurit planuri pentru distrugerea a aceea ce în trecut le părea ca prețios. Putem fi apostoli și totuși, la sfârșit, să ne arătăm ca Iuda, fii ai pierzării. Vai de noi dacă am ajunge așa ceva!

Să admit însă, că suntem adevărați copii ai lui Dumnezeu. Dar chiar și atunci, dacă ne-a părăsit Duhul lui Dumnezeu, putem fi dați la o parte dintr-o dată, ca acel prooroc înșelat pe timpul lui Ieroboam, care nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu. Acela era, desigur un om al lui Dumnezeu, iar moartea trupului său n-a fost o dovadă că sufletul său fusese pierdut; dar nesocotise porunca fermă a lui Dumnezeu și calitatea lui de prooroc a încetat imediat, căci i-a ieșit în cale un leu care l-a omorât. Duhul Sfânt să ne păzească de înșelători și să ne păstreze în ascultare de Dumnezeu!

Sau – și gândul acesta mă tulbură îndeosebi, fiindcă se poate întâmpla foarte ușor – putem fi și părăsiți de Duhul Sfânt, ca Moise, fiindcă sfârșitul lucrării lui de o viață întreagă i-a fost ruinat. Nu înseamnă că ne-am pierde sufletul sau cununa în lumea cealaltă, sau chiar numai bunul nume pe pământ, dar am umbla în timpul ultimelor noastre zile ca acoperiți de un nor, pentru că nu ne-am stăpânit limba o singură dată. … Care a fost păcatul lui? Nu a păcătuit grosolan ca David, nu a făcut un pas greșit ca Petru, nu a fost slab și fără judecată ca fratele său Aaron. După judecata obișnuită, a fost la el un păcat foarte mic. Dar Moise era omul deosebit de binecuvântat de Dumnezeu, conducătorul poporului, locțiitorul Împăratului împăraților. La altul, Domnul ar fi putut să-l treacă cu vederea, dar nu la Moise; ca pedeapsă, nu i-a mai fost îngăduit să ducă pe copiii lui Israel în Țara făgăduinței… și aceasta din pricina unei vorbe nesocotite.

Nu aș vrea să părăsesc slujba Domnului meu, dar tremur în fața Lui. Cine este fără vină, dacă chiar Moise a greșit?

Este înspăimântător să faci parte dintre cei iubiți de Dumnezeu. „Cine din noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din noi va putea să rămână lângă niște flăcări veșnice? Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug.

Vă rog să râvniți după slujba lui Moise, dar s-o primiți tremurând. Temeți-vă și cutremurați-vă din pricina binelui pe care vi-l arată Dumnezeu. Când sunteți mai plini de roada Duhului, plecați-vă mai adânc înaintea tronului Celui Preaînalt și slujiți Domnului cu teamă. Domnul, Dumnezeu nostru, este un Dumnezeu plin de râvnă, plin de bunătate, de îndurare și, mai presus de toate, plin de dragoste, după cum ne-a dovedit-o, dar este și un foc mistuitor.

Aduceți-vă aminte și nu uitați niciodată că Domnul Dumnezeu vine la noi nu pentru noi, ci pentru slava Sa. Slava Sa trebuie să fie singurul scop al lucrării noastre: trebuie ca El să crească și eu să mă micșorez…

O, Duh al lui Dumnezeu, pune și păstrează în noi viața din Dumnezeu! Fă-ne plini de credință în slujba noastră! Fă să lucrăm având asupra noastră binecuvântarea Ta, pentru ca mâinile noastre să fie curate de sângele și sufletele oamenilor! Amin!

C.H. Spurgeon, Sfaturi pentru predicatori (București: Stephanus, 1998), p. 190-194. Cap. 14, Duhul Sfânt în slujba noastră.

Doctrina despre Duhul Sfânt

INTRODUCERE

Dorinţa noastră este ca, pe măsură ce devenim mai familiarizaţi cu adevărurile importante ale credinţei creştine, aşa cum ne învaţă Biblia, să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului nostru Isus, să ştim ce credem, şi de ce credem aceasta şi să fim echipaţi pentru a apăra credinţa (1Petru 3:15).
Această broşură este creată pentru a determina cititorul să-şi arunce privirea prin Scripturi pentru a intra în posesia unor mai bune cunoştinţe despre Biblie şi credinţele esenţiale ale creştinăţii. Broşura poate fi folosită în mod individual sau în grupuri mici. Toate răspunsurile la întrebări sunt furnizate la sfârşitul cărţii.

Doctrina despre Duhul Sfânt

Probabil că nicio altă doctrină creştină nu a fost răstălmăcită în ultima vreme în aşa măsură ca aceea referitoare la Duhul Sfânt. Învăţăturile variază de la cele care neagă Persoana şi dumnezeirea Duhului Sfânt (crezându-se că El este un fel de forţă sau energie cosmică) până la cele care pun un mare accent pe anumite lucrări ale Duhului Sfânt, ignorându-le pe celelalte.
Dorinţa noastră este ca prin această carte să furnizăm o învăţătură echilibrată, biblică cu privire la Duhul Sfânt. Problemele la care ne vom referi în această carte sunt:

Personalitatea Duhului Sfânt
Dumnezeirea Duhului Sfânt
Lucrarea Duhului Sfânt
În ce priveşte lumea
În ce priveşte revelarea şi inspiraţia
În ce-L priveşte pe Isus Cristos
În ce-l priveşte pe credincios

Sperăm că acest studiu vă va familiariza mai bine cu ceea ce ne învaţă Biblia cu privire la Duhul Sfânt, pentru ca să nu fiţi purtaţi de orice vânt de învăţătură (Efeseni 4:14).

PERSONALITATEA DUHULUI SFÂNT

Duhul Sfânt nu este o forţă sau o energie pe care noi creştinii încercăm să o dobândim pentru a o folosi, ci, dimpotrivă, El este o Fiinţă personală, care vrea să ne ţină în grija Lui şi să ne folosească.

1. Ce nume care sugerează personalitate Îi este dat Duhului Sfânt în Ioan 14:16 şi 16:7?

_______________________________________________________

În limba greacă acest cuvânt înseamnă “cineva care este chemat să stea lângă tine” – aşa cum cineva îşi cheamă avocatul. Acelaşi cuvânt este folosit şi în 1Ioan 2:1 cu privire la Isus. Duhul Sfânt este, deci, Mângâietorul care Îi ţine locul lui Isus Cristos. O energie sau o forţă nu poate să-L înlocuiască pe Isus; doar o Persoană poate fi un mângâietor.

2. Citiţi Ioan 16:7,8; 13-15. Cum se face referinţă la Duhul Sfânt în aceste versete?

_______________________________________

3. Ce caracteristici personale îi sunt atribuite Duhului Sfânt în:

a) 1Corinteni 2:10,11? _________________

b) 1Corinteni 12:11? _________________

c) Romani 8:27? _________________

4. Ce activităţi personale Îi sunt atribuite Duhului Sfânt în:

a) Apocalipsa 2:7; Matei 10:20? ______________

b) Romani 8:26? ________________

c) Fapte 13:2? __________________________________

d) Ioan 14:26? _________________

e) Romani 8:14? ____________________

5. Ce tratament caracteristic unei persoane are ca subiect Duhul Sfânt în:

a)Efeseni 4:30? ___________________________

b) Evrei 10:29? ___________________________

c) Fapte 5:3? ____________________________

d) Matei 12:31,32? ________________________

e) Fapte 7:51 ____________________________

DUMNEZEIREA DUHULUI SFÂNT

Acum, că am constatat din ceea ce spune Biblia că Duhul Sfânt este o Fiinţă personală, la fel ca Tatăl şi Fiul, haideţi să vedem ce spune Biblia despre dumnezeirea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt este Dumnezeu în acelaşi fel cum sunt Tatăl şi Fiul, Isus Cristos. (Doctrina Trinităţii este discutată în cea de-a doua broşură a acestei serii: Doctrina despre Dumnezeu.)

6. Citiţi Fapte 5:1-4.

a) Conform spuselor lui Petru, pe cine a minţit Anania, în versetul 3?

________________________________________

b) În versetul 4, pe cine se spune că L-a minţit? ___________________

Minţindu-L pe Duhul Sfânt, Anania L-a minţit pe Dumnezeu, pentru că Duhul Sfânt este Dumnezeu.

7. În versetele care urmează, potriviţi atributele divine asociate Duhului Sfânt cu versetul din care provine fiecare.

a) Evrei 9:14 omnipotent
b) Psalmul 139:7-10 adevăr
c) Luca 1:35 omniscient
d) 1Corinteni 2:10,11 etern
e) 1Ioan 5:7 omniprezent

8. În versetele următoare potriviţi lucrările dumnezeieşti atribuite Duhului Sfânt cu versetele din care provin.

a) Psalmul 104:30; Iov 33:4; Geneza 1:2 încarnarea lui Isus Cristos
b) Ioan 3:5-8 inspiraţia divină
c) Romani 8:11 învierea
d) 1Petru 1:21 creaţia
e) Luca 1:35 naşterea din nou

Sperăm că aceste versete v-au arătat fără umbră de îndoială că Duhul Sfânt este în aceeaşi măsură Dumnezeu ca Tatăl şi ca Fiul. Datorită acestui fapt, El nu trebuie nicidecum privit ca mai puţin important în lucrarea Lui în lume şi în vieţile noastre.

Haideţi, deci, să aruncăm o privire asupra lucrării Duhului Sfânt în relaţie cu lumea, cu revelaţia şi inspiraţia, cu Isus Cristos şi cu credinciosul.

LUCRAREA DUHULUI SFÂNT

În ce priveşte lumea

9. Citiţi Psalmul 104:30, Iov 33:4 şi Geneza 1:2 şi scrieţi în ce lucrare importantă este implicat Duhul Sfânt?

_____________________

10. Isus, vorbind despre trimiterea Duhului Sfânt după înălţarea Lui, le spunea discipolilor Săi că Duhul Sfânt va dovedi lumea vinovată de trei lucruri. Care sunt acestea (Ioan 16:7-11)?

__________________________________

Duhul Sfânt a venit să dovedească lumea vinovată de:

1) păcatul fundamental al omului de necredinţă în Dumnezeu şi lucrarea Sa de mântuire prin Isus Cristos;
2) neprihănirea absolută a lui Isus Cristos, confirmată de învierea şi înălţarea Sa la Tatăl;
3) faptul că puterea lui Satan a fost frântă şi judecarea Lui Cristos stă la baza judecăţii care va veni.

11. O altă lucrare a Duhului Sfânt în ce priveşte lumea o întâlnim în Ioan 15:26, Fapte 5:30-32 şi Evrei 10:15-17. Care este?

____________________________________________

“A mărturisi” înseamnă a scoate la lumină lucruri pe care cineva le-a văzut sau le-a auzit, întocmai ca şi un martor într-o curte de justiţie. Duhul Sfânt scoate la iveală adevărul despre Isus Cristos şi despre lucrarea Lui de mântuire şi îl revelează lumii. Pentru aceasta El îi foloseşte pe credincioşi, în care locuieşte. De asemenea, El foloseşte şi Scripturile, pe care le-a inspirat, după cum se poate vedea în Evrei 10:15-17.

Duhul Sfânt nu numai că mărturiseşte lumii despre Cristos, ci şi deschide continuu ochii credincioşilor asupra caracterului şi a lucrării lui Isus Cristos. Duhul Sfânt nu atrage niciodată atenţia asupra Sa, ci întotdeauna ne-o îndreaptă asupra lui Isus Cristos.

În ce priveşte revelaţia şi inspiraţia

Revelaţia reprezintă o dezvăluire a ceva necunoscut înainte.

12. Cu toate că azi sunt mulţi care pretind că sunt profeţi, cine este Cel care a revelat toate adevăratele profeţii consemnate în Scripturi? (2Petru 1:21)

____________________________________________

13. Ale Cui cuvinte a fost pus Ezechiel să le transmită lui Israel? (Ezechiel 2:2,7)

_____________________________________________

14. Ce a revelat Duhul Sfânt despre Isus Cristos prin David? (Matei 22:41-45)

_____________________________________________

Cuvântul inspirat, aşa cum este folosit în Biblie, înseamnă “insuflat de Dumnezeu”. Dumnezeu a folosit oameni pentru a face Cuvântul Său cunoscut lumii. Scripturile sunt cuvintele lui Dumnezeu, nu idei sau filosofii omeneşti.

15. Conform cu 2Timotei 3:16, cât din Scriptură este inspirată de Dumnezeu?

______________________________________________

După cum am văzut în 2Petru 1:21, oamenii, mânaţi de Duhul Sfânt, au vorbit despre Dumnezeu. Cărţile Bibliei sunt de origine divină şi au autoritate divină.

În ce-L priveşte pe Isus Cristos

Acum vom privi la felurile în care Duhul Sfânt a fost implicat în viaţa lui Cristos.

16. Care este primul exemplu al lucrării Duhului Sfânt în viaţa lui Cristos, aşa cum este consemnat în Noul Testament? (Luca 1:35)

_____________________________________________

Naşterea din fecioară a fost un miracol ieşit din comun înfăptuit de Duhul Sfânt, prin care eternul Fiu al lui Dumnezeu a adoptat o natură umană comună, totuşi fără păcat, şi S-a născut ca om fără a renunţa la niciun aspect al dumnezeirii Sale.

17. Conform cu Luca 4:18,19 şi Fapte 10:38, în ce alt mod a fost Duhul Sfânt implicat în viaţa lui Cristos?

__________________________________________

Ungerea înseamnă o împuternicire pentru o lucrare. Isus a fost împuternicit să predice Evanghelia, “vestea cea bună” a eliberării, nouă, celor care eram ţinuţi captivi de păcat. Această ungere L-a împuternicit, de asemenea, să facă mari minuni.

18. În Luca 4:1 vedem mai mult din lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lui Isus, cu privire la ispitirea Lui de către diavol în pustie. Despre ce este vorba?

__________________________

Isus a fost în totalitate supus controlului Duhului Sfânt şi, din această cauză, El a fost capabil să treacă victorios încercările pe care Satan I le-a pus în faţă.

19. În ce eveniment important al credinţei creştine a fost implicat Duhul Sfânt, conform cu Romani 8:11?

___________________________________________

Şi, după cum am văzut mai devreme, Duhul Sfânt a fost implicat în învierea lui Isus Cristos. În acelaşi fel El ne va învia şi pe noi din morţi, dându-ne un trup de slavă.

În fine, vom cerceta cum lucrează Duhul Sfânt în viaţa credinciosului. După cum vom vedea, Duhul Sfânt joacă un rol vital în viaţa credinciosului şi este important să recunoaştem acest lucru, pentru a ne putea maturiza în umblarea noastră creştină.

În ce-l priveşte pe credincios

20. În conversaţiei lui Isus cu Nicodim din Ioan 3:1-6, observăm că Isus îi dezvăluie acestuia o lucrare minunată pe care o face Duhul Sfânt în viaţa celui care îşi pune încrederea în Isus Cristos (v. 3). El compară această lucrare cu un proces natural.

a) Care este această lucrare a Duhului Sfânt?

______________________________

b) Ce obţine credinciosul prin această re-naştere (v. 3, 5)?

____________________________________________

Această lucrare a Duhul Sfânt este de asemenea descrisă în Tit 3:5.

În pasajul din Ioan, capitolul 3, această naştere din nou determină primirea vieţii spirituale de către credincios, care, înainte de a-şi pune încrederea în Isus, era mort spiritual. În Tit, acest cuvânt determină faptul că credinciosul a fost adus într-un punct în care toate lucrurile au devenit noi (vezi 2Corinteni 5:17). Duhul Sfânt aduce viaţă nouă, viaţa eternă, celui care şi-a pus credinţa în Isus Cristos.

21. În 1Corinteni 6:19 vedem o altă lucrare a Duhului Sfânt în legătură cu credinciosul. Unde se află Duhul Sfânt conform acestui verset?

_________________________________

Dumnezeu nu locuieşte în temple clădite de mâini omeneşti (Fapte 17:24). El a ales să locuiască în credincios, astfel că trupurile noastre sunt templul Său.

22. În 1Corinteni 3:16,17 ni se spune că noi suntem templul Duhului Sfânt. Cum suntem din această cauză (v. 17)?

____________________

23. Citiţi Romani 8:9-11

a) Ce ne eliberează de sub controlul firii noastre păcătoase şi ne face ai lui Cristos (v. 9)?

____________________________________________

b) Poate cineva să nu aibă Duhul Sfânt în el şi totuşi să fie mântuit (v. 9)

_______________________________

Duhul Sfânt vine să locuiască în credincios în momentul în care acesta îşi pune încrederea în Isus Cristos.

c) Ce dă Duhul Sfânt spiritului nostru (v. 10)?

__________________________

d) Ce va face Duhul Sfânt cu trupurile noastre muritoare (v. 11)

___________________________

Deci, locuind în noi, Duhul Sfânt nu numai că ne dă viaţă spirituală acum, ci noi avem de asemenea promisiunea că într-o zi vom fi înviaţi într-un trup de slavă, în acelaşi fel în care Duhul Sfânt L-a înviat pe Isus.

24. Nu numai că Duhul Sfânt aduce o re-naştere spirituală şi vine să locuiască în cel care îşi pune încrederea în Isus Cristos, ci El mai face încă ceva pentru credincios. Citiţi 1Corinteni 12:12,13.

_____________________________________________

Acest botez are loc în momentul în care ne punem credinţa în Isus Cristos. Cuvântul “a boteza” înseamnă plasarea unei persoane sau a unui lucru într-un mediu nou sau în unitate cu altceva, pentru a-i schimba condiţia sau relaţia cu vechiul mediu. În momentul în care ne-am încrezut în Isus Cristos, Duhul Sfânt ne plasează (botează) în trupul lui Cristos, care este alcătuit din toţi cei care cred în El şi al cărui Cap este El.

25. Cum descrie Galateni 3:27 botezul?

_________________________________________

Duhul Sfânt botează sau îl plasează pe credincios într-o uniune vitală cu Capul acestui Trup, Isus Cristos.

26. Identitatea noastră în Cristos este mai adânc explicată în Romani 6:1-11.

a) Conform versetului 3, cum suntem noi identificaţi cu Cristos?

______________________

b) Cine a fost identificat cu Cristos în moartea Sa (v.6)?

___________________________

c) Pentru că noi suntem identificaţi cu Cristos şi în învierea Sa, ce posibilitate ne dă acest fapt (v.4)?

____________________________________________

Botezul Duhului Sfânt în Cristos ne-a eliberat din sclavia păcatului (condiţia noastră precedentă) şi acum viaţa Lui a devenit viaţa noastră – viaţa după înviere. Suntem uniţi acum cu Cristos Isus în învierea Lui.

27. O altă lucrare a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului ne este arătată în Efeseni 1:13,14 şi 4:30.

a) După ce am crezut Evanghelia, ce a făcut Duhul Sfânt cu noi (1:13; 4:30)?

_____________________________________

b) Cine este sigiliul? ________________________________

Cuvântul “pecetluit” are aici trei semnificaţii. Prima este cea de proprietate. Când un împărat îşi pune sigiliul pe ceva, acesta imprimă un semn special, care să arate că el este proprietarul. În acelaşi fel, Dumnezeu ne-a ştampilat cu sigiliul Său de proprietate, Duhul Sfânt. Acum noi Îi aparţinem. A doua semnificaţie a cuvântului “pecetluit” este aceea de securitate. Odată pus asupra noastră, sigiliul lui Dumnezeu nu mai poate fi rupt. Putem fi siguri de mântuirea noastră, ştiind că Duhul Sfânt, sigiliul lui Dumnezeu, locuieşte în noi. A treia semnificaţie este aceea de destinaţie. Acest aspect poate fi văzut în 1:14 şi 4:30.

c) Duhul Sfânt este dat ca o arvună (sau avans) a moştenirii noastre, care este pentru

_______________________________________(completaţi)

Putem avea siguranţa că într-o zi, când Cristos se va reîntoarce, mântuirea noastră va fi deplină datorită pecetluirii cu Duhul Sfânt.

În continuare vom vorbi despre lucrările Duhului Sfânt care implică: 1) producerea unui caracter asemenea lui Cristos în credincios şi 2) înzestrarea credinciosului pentru slujire.

28. Citiţi Efeseni 5:18. Care este porunca dată nouă cu privire la Duhul Sfânt?

____________________________________

Umplerea cu Duhul Sfânt nu trebuie luată ca umplere a unui recipient cu o substanţă. Nu aceasta este ideea din textul grec. Inima unui creştin nu este un recipient care trebuie golit pentru a fi umplut de Duhul Sfânt. Umplerea cu Duhul Sfânt se referă la controlul Lui asupra credinciosului. Aceasta nu se întâmplă în mod automat în momentul care credem în Isus Cristos, aşa cum se întâmplă cu faptul că El vine să locuiască în credincios. Mai întâi avem nevoie de dorinţa ca El să ne controleze; după aceea ne supunem controlului Său şi, în fine, ne încredem în El să producă în noi viaţa plăcută lui Dumnezeu. A fi umplut este înzestrarea divină a unui creştin, care are ca rezultat o viaţă asemenea lui Cristos. Este lucrarea Lui, nu a noastră. Exprimarea exterioară a lui Cristos este lucrarea Duhului Sfânt. Trebuie să recunoaştem aceasta şi să ne încredem în Duhul Sfânt că o va face.

Textul grec din Efeseni 5:18 poate fi tradus astfel: “continuţi să fiţi umpluţi…” Cu alte cuvinte, ar trebui să fie o umplere continuă, o continuă supunere controlului Său şi o înzestrare continuă pentru a trăi viaţa asemenea lui Cristos. Această umplere continuă este necesară unei vieţi creştine normale, nu numai pentru lucrările “importante” cum ar fi predicatul şi învăţătura.

29. Citiţi Fapte 6:1-4. Pentru ce “însărcinare obişnuită” era necesar ca cei care o îndeplineau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt?

____________________________________________________

Orice facem, ni se spune în Coloseni 3:23, trebuie să facem ca pentru Domnul. Şi trebuie să recunoaştem că în toate lucrurile avem nevoie de înzestrarea Duhului Sfânt, oricât de neînsemnată ni s-ar părea însărcinarea.

30. În Fapte 2:1-4 citim despre ziua Cincizecimii, când discipolii lui Isus au fost umpluţi cu Duhul Sfânt. Conform cu Fapte 1:8, pentru ce lucrare le-a spus Isus că îi va înzestra Duhul Sfânt?

___________________________________________

Nu uitaţi, este lucrarea Duhului Sfânt de a mărturisi despre Isus Cristos. Şi o cale prin care El face acest lucru, sunt acei credincioşi care Îi sunt supuşi.

31. Cum este această supunere faţă de Duhul Sfânt descrisă în Galateni 5:16?

________________________________________________

32. Dacă ne supunem Lui şi depindem de Duhul Sfânt, la ce nu vom mai fi supuşi?

___________________________________________

33. Conform versetelor 22 şi 23, care va fi rezultatul supunerii controlului Duhului Sfânt?

__________________________________________

Aceste fructe sunt însumate într-un caracter asemenea lui Cristos evident în viaţa credinciosului.

34. O altă lucrare a Duhului Sfânt în viaţa credinciosului o găsim în Ioan 16:13-15. Care este?

___________________________________________

35. Citiţi 1Corinteni 2:9-13. Conform acestor versete, ce ne-a revelat Dumnezeu prin Duhul Său? (v. 9, 12)

____________________________________________

Credinciosul, care are acum Duhul Sfânt în el, poate să înţeleagă lucrurile de la Dumnezeu. Adevărurile scrise în paginile Bibliei ne-au devenit acum mai clare, pentru că Duhul Sfânt ni le revelează. El ne conduce acum prin întregul adevăr.

Un alt fel în care lucrează Duhul Sfânt în viaţa credinciosului este dezbătut în capitolele 12-14 din prima scrisoare a lui Pavel către biserica din Corint. El vorbeşte despre trupul lui Cristos (biserica) şi cum acesta este comparabil cu trupul nostru fizic, în care fiecare membru (mădular) este important, pentru că i s-a dat să îndeplinească o funcţie specifică. Şi restul trupului este dependent de felul în care fiecare membru îşi îndeplineşte functia specifică. Acelaşi lucru se întâmplă şi în trupul spiritual al lui Cristos.

36. Care este sursa funcţionării fiecărui membru al trupului lui Cristos (1Corinteni 12:11)?

___________________________________________

37. În versetul 7 din 1Corinteni 12, care se spune că este scopul acestor daruri şi slujbe?

___________________________________________

Pavel dezvoltă această afirmaţie în Efeseni 4:11-16. Aceste daruri ne sunt date ca prin ele şi prin folosirea lor în biserică, întreaga biserică să fie echipată să ducă la bun sfârşit munca de slujire la care ne-a chemat Dumnezeu. Rezultatul ar trebui să fie unitatea în trupul lui Cristos, o cunoaştere mai adâncă a lui Cristos, maturitatea spirituală şi dragostea.

Darurile care sunt înşirate în cele două pasaje de mai sus nu epuizează lista. Altele sunt descrise în Romani 12:6-8 şi de-a lungul întregului Nou-Testament.

Ultima menţiune pe care o facem despre lucrarea Duhului Sfânt în viaţa credinciosului o întâlnim în Romani 8:26,27.

38. Ce face Duhul Sfânt pentru credincios, conform acestor versete?

__________________________________________

Duhul Sfânt îl ajută pe credincios în rugăciune, pentru că nu întotdeauna ştim să ne rugăm în voia lui Dumnezeu.

Am văzut, deci, care sunt minunatele şi importantele lucrări ale Duhului Sfânt în viaţa celui care îşi pune credinţa în Isus Cristos. Duhul Sfânt face ca acea persoană, care era moartă spiritual, să vină la viaţă. El, totodată, locuieşte în fiecare credincios, biruind prin puterea Sa păcatul din cei care se supun Lui şi se bazează pe El să facă acest lucru. Am văzut, de asemenea, că Duhul Sfânt ne botează în Cristos, făcându-ne membri ai trupului Lui (biserica), al cărui Cap este El. Am văzut că acest botez, care survine în momentul întoarcerii noastre, ne identifică cu Isus Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Sa. Vechiul nostru eu a fost crucificat cu El şi am fost înviaţi cu El pentru a experimenta noua Lui viaţă. De asemenea, Duhul Sfânt ne sigilează, sigiliu care ne asigură mântuirea prin Cristos, faptul că Îi aparţinem şi ne garantează învierea. Suntem, totodată, îndemnaţi să fim umpluţi cu Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă să ne supunem controlului Lui pentru a putea produce în noi viaţa lui Isus Cristos. În acest fel noi devenim martori ai lui Cristos în faţa lumii. Duhul Sfânt ne dă şi înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. Am văzut că Duhul Sfânt dă daruri credincioşilor pentru a-i echipa pentru lucrarea pe care El o are pentru fiecare membru, în aşa fel încât biserica să crească mereu în maturitatea spirituală. Şi, în fine, am văzut că Duhul Sfânt ne asistă în rugăciune.

Este clar, în lumina acestor lucruri, cât de important este Duhul Sfânt în viaţa credinciosului. Cu toate acestea, El niciodată nu atrage atenţia asupra Sa, ci, dimpotrivă, scopul Său este de a sta, în cele din urmă, ca mărturie despre Isus Cristos.

Sperăm că acest caiet v-a fost de folos pentru înţelegerea Duhului Sfânt şi a lucrării Sale. Dorinţa noastră este ca toţi să creştem în harul şi cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos; şi sperăm că aceste caiete vor ajuta la echiparea creştinului pentru lucrarea de slujire, întru zidirea trupului lui Cristos (Efeseni 4:12).

RĂSPUNSURI

1. Sfătuitor/Mângâietor

2. El

3. a. cunoştinţă b. voinţă c.năzuinţa Duhului

4. a. vorbeşte b. mijloceşte c. cheamă oamenii pentru slujire d. învaţă e. călăuzeşte

5. a. poate fi întristat b. poate fi batjocorit (insultat) c. poate fi minţit d. poate fi hulit e. poate întâmpina împotrivire

6. a. Duhul Sfânt b. Dumnezeu

7. a. etern b. omniprezent c. omnipotent d. omniscient e. adevăr

8. a. creaţia b. naşterea din nou c. învierea d. inspiraţia divină e. încarnarea lui Isus Cristos

9. creaţia

10. păcatul, neprihănirea şi judecata

11. mărturiseşte despre Isus Cristos

12. Duhul Sfânt

13. ale Duhului Sfânt

14. Mesia era descendentul uman al lui David şi în acelaşi timp Domn divin

15. toată

16. El a fost zămislit în trup de către Duhul Sfânt

17. Cristos a fost uns de Duhul Sfânt

18. era umplut şi condus de Duhul Sfânt

19. învierea lui Isus Cristos

20. a. naşterea din nou spirituală b. intrarea în împărăţia lui Dumnezeu

21. în mine

22. sfinţi

23. a. Duhul Sfânt care locuieşte în noi b. nu c. viaţă d. le va învia

24. botează credinciosul în trupul lui Cristos

25. botezaţi în Cristos/ îmbrăcaţi cu Cristos

26. a. în moartea Sa b. vechiul eu c. să trăim o viaţă nouă

27. a. ne-a pecetluit în Cristos b. Duhul Sfânt c. răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu

28. să fim plini de Duh

29. slujirea la mese

30. să fie martorii Lui

31. umblarea în Duhul

32. poftelor cărnii

33. El îşi va produce fructele în noi

34. ne călăuzeşte prin întreg adevărul

35. tot ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc; lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său

36. Duhul Sfânt

37. spre folosul altora

38. mijloceşte

Doctrina lui Isus Cristos

INTRODUCERE

Dorinţa noastră este ca, pe măsură ce devenim mai familiarizaţi cu adevărurile importante ale credinţei creştine, aşa cum ne învaţă Biblia, să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului nostru Isus, să ştim ce credem, şi de ce credem aceasta şi să fim echipaţi pentru a apăra credinţa (1Petru 3:15).

Această broşură este creată pentru a determina cititorul să-şi arunce privirea prin Scripturi pentru a intra în posesia unor mai bune cunoştinţe despre Biblie şi credinţele esenţiale ale creştinăţii. Broşura poate fi folosită în mod individual sau în grupuri mici. Toate răspunsurile la întrebări sunt furnizate la sfârşitul cărţii.

Doctrina lui Isus Cristos

Pe măsură ce ne vom uita la doctrina lui Isus Cristos, ne vom concentra în primul rând asupra Persoanei lui Isus Cristos, ceea ce presupune o privire din punct de vedere scriptural atât asupra umanităţii Lui cât şi asupra Dumnezeirii Lui. În al doilea rând, vom cerceta lucrarea lui Isus Cristos. Acest studiu va include subiecte despre moartea, învierea, înălțarea și preamărirea Lui.

Persoana lui Cristos

Când citim Noul Testament, descoperim în el două aspecte despre Isus Cristos, care au o mare importanţă în credinţa oricărui creştin, dar care, oarecum, par să nu poată exista în acelaşi timp: faptul că Isus Cristos, când a umblat pe pământ, a fost complet uman şi, totuşi, în acelaşi timp, complet divin. Isus Cristos a fost în întregime om şi Dumnezeu. Acest lucru este dificil dacă nu imposibil de înţeles pentru mintea umană, dar fără doar şi poate, este clar cuprins în învăţăturile Bibliei.

Umanitatea lui Isus Cristos

De ce este important pentru credincios să înţeleagă faptul că Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost în întregime uman? În primul rând și cel mai important, omul a avut nevoie de cineva care să ia pedeapsa păcatului său pentru a putea avea o relaţie corectă cu Dumnezeu. Pedeapsa pentru păcat este moartea, după cum este spus în Romani 6:23 şi în alte pasaje. Nu a existat om care să poată plăti pentru păcatele întregii lumi pentru că Dumnezeu a cerut un sacrificiu perfect, cineva care era fără păcat. Numai Dumnezeu Însuşi este fără păcat. De aceea, El a devenit om în Persoana lui Isus Cristos, pentru a putea muri pentru păcatele întregii lumi (1Timotei 2:5,6).

Haideţi, deci, să aruncăm o privire la felul în care Biblia descrie umanitatea lui Isus Cristos.

1. Prin ce mijloace şi-a făcut Isus intrarea în această lume (Matei 1:18)?

_____________________________________________________________

Pentru ca Dumnezeu să vină în lume, să experimenteze umanitatea, era potrivit ca El să se nască din om (Maria). Totuşi, El nu a avut un tată uman. Naşterea Lui a fost unică deoarece a fost supranaturală (Luca 1:35).

Primele versete din Ioan, capitolul întâi, vorbesc despre Isus ca fiind Cuvântul, însăşi expresia lui Dumnezeu Tatăl.

2. Citiţi versetul 14 şi scrieţi cum a fost posibil pentru Dumnezeu să ne dea o imagine mai bună a caracterului Său.

______________________________________________________

3. Citiţi Evrei 2:14-18 şi răspundeţi la următoarele întrebări.

a. În ce mod, potrivit versetului 14, a devenit Isus asemeni unui om?

_________________________________________________________________

b. Conform versetului 14, ce I-a îngăduit această părtăşie să facă?

__________________________________________________________________

c. Ce a împlinit pentru noi moartea Lui (v. 14, 15, 17)?

________________________________________________________________

d. În ce mod I-a îngăduit umanitatea Lui să se identifice cu noi şi să ne ajute (v. 18)?

______________________________________________________________

4. Pe măsură ce citim Filipeni 2:5-9, înţelegem că atunci când Isus a devenit asemeni omului, aceasta a fost o atitudine de ______________ , pe care şi noi trebuie să o adoptăm.

5. Deşi Isus Cristos, Fiul Omului, a umblat în firea pământească şi a fost tentat în toate lucrurile cum suntem şi noi, totuşi a fost fără ____________(Evrei 4:15)

Dumnezeirea lui Isus Cristos

Când vorbim despre Dumnezeirea lui Isus Cristos, ne referim pur şi simplu la faptul biblic că El a fost, este şi va fi întotdeauna Dumnezeu. Nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit să umble pe pământ în trup omenesc. El a fost pe deplin uman şi, în acelaşi timp, pe deplin Dumnezeu.

Haideţi să vedem acum felul în care Biblia ne dovedeşte că Isus Cristos este Dumnezeu.

6. Citiţi Ioan 1:1-14

a. Despre cine se vorbeşte în acest pasaj ca fiind “Cuvântul”? _______________

b. Ce declară Biblia cu privire la Cuvânt în primul verset?

_________________________________________________

În primul capitol al Epistolei către Evrei, autorul îl compară pe Isus Cristos cu îngerii. În versetul 8 el citează un pasaj din Psalmul 45:6 declarând Împărăţia lui Dumnezeu ca fiind o Împărăţie eternă.

7. Citiți Evrei 1:8. Despre cine vorbeşte Psalmul 45:6 când spune: “Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule…”?

______________________

După înviere, Isus i-a apărut lui Toma şi l-a lăsat să-I atingă rănile pe care le-a primit pe cruce. În acel moment Toma a crezut că era într-adevăr Cristos Cel înviat şi a proclamat: “Domnul meu şi Dumnezeul meu.” (Ioan 20:28)

8. A acceptat sau a respins Isus proclamaţia lui Toma că El este Dumnezeu?

____________________________________________________________

9. Cum este descris Isus Cristos în Tit 2:13? __________________________________

De multe ori Evangheliile fac referinţă la Isus ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Acest titlu nu-I este dat ca să sugereze că El a luat fiinţă din Dumnezeu Tatăl, pentru că ştim din multe alte pasaje scripturale că Isus a existat dintotdeauna: “La început era Cuvântul…” (Ioan 1:1). Mai degrabă, acest titlu de Fiu al lui Dumnezeu relevă Dumnezeirea lui Isus Cristos. El a fost numit astfel de către oameni, îngeri, demoni, de către Tatăl; El Însuşi s-a intitulat aşa. Când a făcut-o, a întâmpinat o mare opoziţie din partea conducătorilor religioşi.

10. Cum au înţeles liderii religioşi semnificaţia faptului că Isus s-a proclamat Fiul lui Dumnezeu, în Ioan 5:17, 18?

_____________________________________________________

11. De ce L-a acuzat marele preot pe Isus de blasfemie în Matei 26:63-66?

___________________________________________________________

Dacă această proclamaţie ar fi însemnat ceva mai puţin decât o identificare cu Dumnezeirea, atunci Isus nu ar fi fost acuzat de blasfemie.

12. Citiţi Isaia 44:6. Cine este cel dintâi şi cel de pe urmă?________________ Acum citiţi Apocalipsa 1:17. Cine este cel dintâi şi cel de pe urmă? ____________________

Biblia declară în mod clar că Isus Cristos este Dumnezeu. Pentru a şterge, însă, orice urmă de dubiu, haideţi să privim alte dovezi ale Dumnezeirii Lui.

Scripturile ne învaţă că toată închinarea Îi aparţine doar lui Dumnezeu. Când Isus a fost ispitit de Satan, acesta I-a promis toate împărăţiile din lume dacă i se închină. Însă Isus i-a răspuns: “Domnului, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.” (Matei 4:10)

13. Când L-au găsit magii pe Isus, ce au făcut? (Matei 2:11)

___________________________________________________

14. Când orbul vindecat de Isus I s-a închinat, i-a spus Isus să I se închine lui Dumnezeu şi nu Lui? (Ioan 9:38)

_____________________________________________________

Isus nu a respins niciodată închinarea pentru că El este Dumnezeu şi este demn de închinare (vezi de asemenea Matei 14:33; 28:16,17). Fiecare genunchi se va pleca în faţa numelui Său (Filipeni 2:9-11).

15. Ce lucrări divine vedem ca fiind atribuite lui Isus:

a. în Ioan 1:3 şi Coloseni 1:16?

________________________________________

Completaţi din Geneza 1:1: “La început ____________ a făcut cerurile şi pământul.”

b. în Marcu 2:5-7?

_________________________________

16. Potrivit lui Coloseni 2:9, cât de mult din Dumnezeire locuieşte în Isus?

______________________________________________

Cuvântul grecesc pentru Dumnezeire este Theotes. Acest cuvânt exprimă însăşi esenţa şi natura lui Dumnezeu. Isus nu a fost doar ca şi Dumnezeu, El a fost Dumnezeu.

Am văzut așadar în Biblie multe dovezi că Isus Cristos a fost pe deplin uman şi în acelaşi timp în întregime Dumnezeu. Studiind în continuare lucrarea lui Isus, vom vedea importanţa acestor aspecte ale naturii Sale în înfăptuirea lucrării pentru care El a venit pe pământ.

LUCRAREA LUI ISUS CRISTOS

Vom privi lucrarea lui Isus Cristos în relaţie cu moartea, înviereaînălţarea şi preamărirea Lui. Acestea sunt esenţa credinţei creştine, piatra de temelie a Evangheliei. (Citiţi 1Corinteni 15:1-4)

Moartea lui Isus Cristos

Moartea Lui era necesară din cauza relaţiei întrerupte a omului cu Dumnezeu. Această relaţie a fost întreruptă din cauza păcatului nostru îndreptat împotriva unui Dumnezeu sfânt şi neprihănit. Ne-am ridicat împotriva lui Dumnezeu şi împotriva poruncilor Lui, de aceea merităm condamnare şi pedeapsă. Dar Dumnezeu, în mila Lui, a fost în stare să ne readucă într-o relaţie bună cu El, fără a-Şi compromite sfinţenia, prin moartea Fiului Său, Isus Cristos. Una dintre modalitățile în care Scripturile descriu această restaurare o găsim în Matei 20:28.

17. Ce a venit Isus să facă?

___________________________________________

răscumpărare este un preţ plătit prin care o persoană este cumpărată înapoi (răscumpărată) de la cel care o ţine în captivitate. Noi eram în captivitatea şi sclavia păcatului. Isus ne-a răscumpărat.

18. Care a fost preţul plătit pentru răscumpărarea noastră? (1Petru 1:18,19)

____________________________________________________________

19Romani 3:25 şi 1Ioan 2:2 descriu un alt aspect al morţii lui Cristos. Care este acesta?

________________________________________________________________

Păcatul a cauzat o înstrăinare a omului de Dumnezeu. Vina de a fi păcătuit îl separă pe om de Creatorul său. Domnul nostru a luat pe cruce acea vină şi a plătit pentru ea cu propriul Său sânge, prin aceasta înlăturând cauza înstrăinării. Acum un Dumnezeu sfânt şi neprihănit poate acorda milă unui credincios păcătos pentru că justiţia Sa a fost satisfăcută. Isus a satisfăcut cerinţele legii încălcate. Aceasta este ispăşirea. Această ispăşire a adus o schimbare în relaţia noastră cu Dumnezeu.

20. Citiţi Romani 5:10.

a. Care a fost relaţia omului cu Dumnezeu înainte de moartea lui Cristos?

_____________________________________

b. Cum a schimbat Dumnezeu această relaţie prin moartea Fiului Său?

_____________________________________________

21. Care este acum relaţia credinciosului cu Dumnezeu? (Romani 5:1)

___________________________________________

Un alt aspect al morţii lui Cristos se găseşte în ideea substituirii: o viaţă dată în schimbul altei vieţi. Este ilustrată în Vechiul Testament prin sacrificiile de animale, în care păcatele oamenilor erau simbolic transferate animalului care mai apoi era ucis în locul lor.

22. Isus Cristos S-a identificat cu omul, devenind uman (Evrei 2:14) pentru ca să poată (Evrei 2:9)

_________________________________________________________________

23. Cum este descrisă în 1Petru 3:18 această substituire?

___________________________________________________________

Învierea lui Isus Cristos

Văzând ce a făcut Cristos pentru noi prin moartea Sa, trebuie să realizăm că fără învierea Lui toate afirmaţiile privind moartea Sa ar fi invalide. Pavel spune că, dacă Cristos nu a înviat, credinţa noastră este zadarnică (1Corinteni 15:17). Evanghelia susţine faptul că Isus Cristos a înviat din morţi.

Când vorbim de înviere, ne referim la ridicarea lui Isus Cristos din morţi, în trupul Său de slavă, după ce a stat trei zile în mormânt, pentru ca să nu mai moară niciodată.

Învierea a fost cuprinsă în planul lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor. David a proorocit acest eveniment în Psalmul 16:8-11 (vezi Faptele Apostolilor 2:25-32). Isus a spus de multe ori că El va învia din morţi în a treia zi (Matei 16:21; 17:22,23; 20:18,19).

Dovezi despre înviere

Multe consemnări din Biblie confirmă credinţa creştinilor că Isus a înviat întocmai cum a spus El că o va face.

24. Citind următoarele versete, ce consideri tu că este o dovadă a învierii? (Matei 28:1-6; Luca 24:1-3,12; Ioan 20:1,2)

______________________________________________

Din cauza multelor precauţii luate de gărzile romane pentru a asigura mormântul, putem fi siguri că nimeni nu ar fi putut să fure trupul lui Isus. De altfel, nici nu ar fi avut timp să-I scoată giulgiul cu care era învelit.

25. Conform cu 1Corinteni 15:3-8, care este o altă dovadă puternică a învierii lui Isus?

_______________________________________________________

Iată alte câteva versete de citit: Marcu 16:9,12; Matei 28:9,10; Ioan 20:26-29; 21:1-14; Faptele Apostolilor 1:3; 10:40,41.

Pe lângă aceste dovezi, vedem de asemenea cum au fost transformaţi apostolii după învierea lui Isus. Înainte ca aceasta să se întâmple, ucenicii L-au abandonat şi Petru chiar s-a lepădat de El de trei ori. Totuşi, după ce au văzut că Isus a înfrânt moartea, ei au ajuns să proclame cu îndrăzneală învierea LuiMulţi dintre ei au murit pentru credinţa lor. Dacă Isus Cristos nu ar fi înviat, atunci credinţa lor ar fi fost zadarnică. Dar noi ştim din Scripturi şi din propria noastră experienţă cu Cristos că ei au murit pentru ceea ce credeau şi ştiau că este adevărat.

Rezultatele învierii

26. Învierea a dovedit că Isus fost _______________________. (Romani 1:4; Matei 12:38-40; Ioan 2:13-22)

Liderii religioşi vroiau să vadă un semn care să le arate autoritatea lui Isus cu privire la ceea ce a spus şi a făcut. Faptul că El a fost înviat a fost un semn că El are autoritate totală în cer şi pe pământ. Dovedeşte Dumnezeirea Lui.

27 a. Ca şi credincioşi în Isus Cristos, de ce putem fi siguri datorită învierii Lui, după cum este spus în Romani 4:25?

_________________________________________

Dacă Isus nu ar fi înviat, nu am fi avut nicio asigurare că munca Lui de răscumpărare a fost acceptată de Dumnezeu. Dar învierea Lui a fost dovada că Tatăl a fost satisfăcut de jertfa adusă pentru păcatele noastre.

b. Conform cu 1Corinteni 15:17, dacă Cristos nu a înviat, care este starea noastră spirituală?

___________________________________________________________________

28. De ce anume putem fi asiguraţi noi, cei cu credinţă în Isus, datorită învierii Lui? ( 2Corinteni 4:14; Ioan 11:25,26; 14:19)

_________________________________________

Înălţarea şi preamărirea lui Isus Cristos

Înălţarea lui Isus Cristos este consemnată în Fapte 1:9-11, unde citim că Isus Cristos, după învierea Sa şi după apariţia în faţa multor martori timp de 40 de zile, a fost înălțat la cer în prezenţa apostolilor Săi.

Preamărirea lui Isus Cristos este explicată în Filipeni 2:9 şi în Efeseni 1:20,21, unde vedem cum Dumnezeu L-a aşezat pe Cristos la dreapta Lui, cu mult deasupra tuturor cârmuirilor, autorităţilor, puterilor şi domniilor, şi I-a conferit Numele care este deasupra tuturor numelor.

Scopul şi rezultatele înălţării şi preamăririi lui Isus Cristos

29. Ce poziţie ocupă Isus în ceruri, după cum este afirmat în Evrei 6:19,20?

____________________________________________

30. Citiţi Evrei 4:14-16 şi 10:19-22 şi răspundeţi la următoarele întrebări:

a. Ce privilegiu ne dă nouă, credincioşilor, faptul că Isus este marele nostru preot (4:16; 10:19)?

_____________________________________________________

b. Ce anume ne dă acest privilegiu, după cum este spus în 10:19?

_____________________________________________

Noi eram separaţi de Dumnezeu datorită păcatului nostru. Dar Isus, ca mare preot, I-a adus lui Dumnezeu jertfa Lui, propriul Său sânge, jertfă care a fost în totalitate acceptată de Dumnezeu pentru a ne curăţi de toate păcatele pentru totdeauna.

31. Ce promisiune ne este dată în Ioan 14:1-3, ca rezultat al înălţării şi preamăririi lui Isus?

_____________________________________________________________

2Corinteni 5:1-4 ne asigură de acest nou lăcaş care este noul nostru trup nemuritor şi glorificat. Într-o zi, acest trup supus putrezirii va îmbrăca neputrezirea şi acest trup muritor va îmbrăca nemurirea. Apoi moartea va fi înghiţită de biruinţă (1Corinteni 15:51-54).

32. După cum am citit anterior în Efeseni 1:20-21, dregătoria lui Cristos este deasupra tuturor puterilor şi numele Lui este deasupra oricărui nume. Citind mai departe în versetele 22 şi 23, ce relaţie are acum Cristos cu biserica?

___________________________________________________________

Aceasta înseamnă nu doar că Isus are autoritate asupra bisericii, dar El este puterea şi viaţa bisericii. El a înzestrat biserica cu daruri pentru ca sfinţii să facă lucrarea la care au chemaţi, astfel ca întreg trupul lui Cristos să fie adus la maturitate (Efeseni 4:7-13).

Sperăm că acest studiu v-a ajutat să înţelegeţi cine este cu adevărat Isus şi ce a făcut El pentru voi prin moartea, învierea, înălţarea şi preamărirea Lui. De asemenea, ne rugăm să ajungeţi să înţelegeţi şi mai mult din dragostea pe care El o are pentru noi.

RĂSPUNSURI

1. printr-o mamă umană, Maria

2. făcându-se trup şi locuind printre oameni

3. a. devenind părtaş al sângelui şi al cărnii b. să moară c. a distrus puterea lui Satan asupra noastră; ne-a eliberat din robia păcatului care ducea la moarte; a satisfăcut justiția lui Dumnezeu (murind pentru păcatele noastre) pentru ca să ni se poată arăta milă d. prin încercări (ispite)

4. umilinţă

5. păcat

6. a. Isus b. Cuvântul era Dumnezeu

7. Isus

8. a acceptat-o

9. Dumnezeu şi Mântuitor

10. ca şi cum s-ar fi proclamat egal cu Dumnezeu

11. pentru că a susţinut că este Fiul lui Dumnezeu

12. Dumnezeu; Isus

13. s-au închinat Lui

14. nu, a acceptat închinarea

15. a. Creator al tuturor lucrurilor; Dumnezeu b. iartă păcate

16. toată

17. să-Şi dea viaţa ca o răscumpărare

18. sângele scump al lui Hristos

19. jertfa de ispăşire

20. a. eram vrăjmaşi b. ne-a împăcat cu El

21. pace

22. gusta moartea pentru toţi

23. mort pentru păcate; Cel neprihănit pentru cei nelegiuiţi

24. mormântul gol

25. mai mult de 500 de martori

26. Fiul lui Dumnezeu

27. a. suntem justificaţi b. noi suntem încă în păcatele noastre

28. învierea şi nemurirea noastră

29. mare preot

30. a. putem intra cu încredere în prezenţa lui Dumnezeu, pentru a primi harul Său b. sângele lui Isus

31. că într-o zi vom fi cu El

32. El este capul; biserica este trupul Său

Doctrina despre Dumnezeu

Introducere

Dorinţa noastră este ca, pe măsură ce devenim mai familiarizaţi cu adevărurile importante ale credinţei creştine, aşa cum ne învaţă Biblia, să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului nostru Isus, să ştim ce credem, şi de ce credem aceasta şi să fim echipaţi pentru a apăra credinţa (1Petru 3:15).
Această broşură este creată pentru a determina cititorul să-şi arunce privirea prin Scripturi pentru a intra în posesia unor mai bune cunoştinţe despre Biblie şi credinţele esenţiale ale creştinăţii. Broşura poate fi folosită în mod individual sau în grupuri mici. Toate răspunsurile la întrebări sunt furnizate la sfârşitul cărţii.

Existenţa lui Dumnezeu

Pentru majoritatea oamenilor, existenţa lui Dumnezeu nu este un semn de întrebare, pentru că El S-a revelat omenirii în numeroase moduri.

1. Citiţi Psalmul 19:1-3 şi Romani 1:19-20 şi scrieţi un mod în care Dumnezeu S-a revelat omenirii.

______________________________________________

Faptul că universul există ne arată că trebuie să fi fost o cauză a existenţei lui. Şi modul evident în care a fost creat, care îi permite să opereze continuu într-un sistem ultracomplicat, ne spune că a avut ca şi cauză de apariţie un designer inteligent, Cel care a afirmat prin cuvântul Scripturii că este Creatorul lui – Dumnezeu Atotputernic.

2. Romani 2:14-15 vobeşte despre un alt mod în care Dumnezeu Se revelează omenirii.

________________________________________________

Toată lumea are simţul binelui şi al răului, care trece orice bariere culturale sau rasiale. Acest fapt indică o sursă comună pentru această conştiinţă morală, despre care Biblia spune că este Dumnezeu – Cel care stabileşte binele şi răul.

3. În Ioan 1:1,14,18 vedem cea mai completă revelare a lui Dumnezeu. Care este aceasta?

__________________________________________________

Biblia afirmă că Isus este Dumnezeu; şi Însuşi Isus afirmă acest lucru. De aceea, existenţa lui Dumnezeu este făcută evidentă prin existenţa lui Isus Cristos.

Natura lui Dumnezeu

Spiritualitatea lui Dumnezeu

4. Ce-i spune Isus femeii samaritene despre natura lui Dumnezeu în Ioan 4:24?

______________________________________________

5. Lucrurile pe care le vedem sunt limitate fizic. Dumnezeu nu este limitat fizic. Ce se spune în Coloseni 1:15 şi în 1Timotei 1:17 despre Dumnezeu?

___________________________________________

Omul, indiferent de cultura sa, a încercat de-a lungul istoriei să-şi satisfacă dorinţa de a-L vedea pe Dumnezeu, făcându-şi imagini care să-L reprezinte. Oricum, Dumnezeu ne previne în Scripturi (vezi Deuteronomul 4:15-23) în legătură cu această practică, datorită tendinţei umane de a venera mai degrabă acea imagine creată decât pe Creator. Nu există nimic în universul material, creat, care să poată reprezenta pe deplin adevărata esenţă a lui Dumnezeu. De aceea, El rămâne invizibil ochiului fizic uman.

Personalitatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu este o forţă inconştientă care acţionează în lume. Omul nu ar putea avea comuniune cu o forţă; el poate doar să aibă acea comuniune cu o persoană. Adevărata religie este relaţia personală dintre Dumnezeu şi om.

6. Care este definiţia vieţii eterne din Ioan 17:3?

___________________________________________________________

Noi nu putem cunoaşte o forţă în sensul în care este folosit aici cuvântul “a şti”, vorbind despre o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

7. În Faptele Apostolilor, capitolul 14, îi vedem pe Pavel şi pe Barnaba în cetatea Lystra, unde mulţi dintre locuitori se închinau zeilor greci Zeus şi Hermes. Astfel, când Pavel a vindecat un olog, mulţimea a crezut că zeii s-au întruchipat în oameni şi au coborât pe pământ; şi au început să se închine celor doi creştini. Dar Pavel dă slavă lui Dumnezeu în versetul 15. Scrieţi cum compară Pavel zeii greci cu Dumnezeu?

____________________________________________________________

În multe pasaje biblice putem vedea atribute ale personalităţii lui Dumnezeu.

8. În următoarele versete vedem ce trăsături ale personalităţii Îi sunt atribuite lui Dumnezeu:

Geneza 6:6_____________

1Împăraţi 11:9______________

Deuteronomul 6:15 _______________

Proverbe 6:16_____________

Apocalipsa 3:19 _________________

Personalitatea lui Dumnezeu este evidenţiată de interesul Său activ şi de participarea Sa la toate lucrurile din univers, experienţa umană şi în viaţa tuturor creaturilor Sale.

9. Cum este expus interesul lui Dumnezeu pentru creaţie în Coloseni 1:15-17?

___________________________________________________________

10. Este Dumnezeu personal interesat de animalele pe care le-a creat? Psalmul 104:27-28

_____________

Cum? _______________________________________________

11. Potrivit lui Matei 6:28-33, cum este Dumnezeu personal preocupat de copiii Lui?

____________________________________________________________________

Unitatea lui Dumnezeu

12. Citiţi Deuteronomul 6:4, Isaia 44:6-8 şi 45:5, 1Corinteni 8:4 şi 1Timotei 2:5 şi scrieţi ce anume afirmă aceste pasaje despre natura lui Dumnezeu.

____________________________________________

Creştinismul este o religie monoteistă. Creştinii cred într-un singur Dumnezeu, care este deasupra tuturor lucrurilor şi nu are egal. Această doctină este pe deplin susţinută de Vechiul şi Noul Testament.

Cuvântul „singur”, folosit pentru a-L descrie pe Dumnezeu în Scripturi, este utilizat cu sensul de unitate compusă. Este ca şi cum ai vorbi de un ciorchine de struguri. Dumnezeu foloseşte deseori pluralul când se referă la Sine.

13. Care sunt pronumele personale folosite de Dumnezeu cu privire la Sine în Geneza 1:26, 3:22, 11:7; Isaia 6:8?

___________________________

Doctrina Trinităţii

După cum tocmai am văzut, Vechiul Testament Îl descrie pe Dumnezeu (care este Unul) ca fiind o unitate compusă prin folosirea pronumelor la plural în multe instanţe. Pe măsură ce vom examina mai departe Scripturile, în special Noul Testament, doctrina despre Trinitate devine evidentă şi totuşi foarte dificil de înţeles pentru minţile noastre finite.

Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu drept o fiinţă care există în trei Persoane distincte – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Acestea trei sunt echivalente în putere, natură şi eternitate. Poate înţelegem mai bine acest lucru dacă facem o analogie cu apa. Apa poate exista în acelaşi timp în stare solidă, lichidă şi gazoasă. Tot aşa şi Dumnezeu există în acelaşi moment ca Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu este unul în esenţă, cu trei caractere personale distincte, nu trei individualităţi separate şi distincte. Noi nu ne închinăm la trei Dumnezei.

Acum haidem să aruncăm o privire la câteva evenimente din Noul Testament, unde vedem cele trei Persoane ale Dumnezeirii manifestându-Se în acelaşi moment.

14. Citiţi Luca 3:21-22 şi scrieţi cum s-a manifestat fiecare Persoană a Trinităţii.

_______________________________________________________________________________

15. Citiţi Ioan 15:26 şi răspundeţi la următoarele întrebări:

a. Cine este numit Mângâietor aici? _________________

b. Cine este Cel care spune că va trimite Duhul Sfânt? ____________________

c. De la cine venea Duhul Sfânt? _____________________

16. Cum Îl vedem pe Dumnezeu ca unul singur şi totuşi ca trei Persoane diferite în Matei 28:18-20?

___________________________________________________________

17. Cine L-a înviat pe Isus?

a. Ioan 2:19-21 _______________

b. Romani 8:11_________________

c. Galateni 1:1 __________________

După cum am spus mai devreme, Dumnezeu există în trei Persoane echivalente în putere, natură şi eternitate. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este Dumnezeu.

18. Când se ruga Isus, în Ioan 17:1-3, pe cine a chemat „Tată” în versetul 3?

_____________________________________________________

19. În Ioan, capitolul întâi, scriitorul Îl numeşte pe Isus – Cuvântul (vezi versetul 14). În versetul 1 ce se spune despre Isus, Cuvântul?

____________________________

20. În Faptele Apostolilor, capitolul 5, Petru îi spune lui Anania că L-a minţit pe Duhul Sfânt, ascunzând preţul real primit pe moşie (versetul 3). În versetul 4 cu cine-L identifică Petru pe Duhul Sfânt?

___________________________

Deşi doctrina Trinităţii este dificilă de înţeles pentru noi, este esenţială pentru credinţa creştină. Este cu atât mai importantă cu cât se înmulţesc învăţăturile false care discreditează dumnezeirea lui Isus, afirmând că El şi Duhul Sfânt sunt mai puţin decât Dumnezeu, sunt fiinţe subordonate Tatălui. Scripturile ne învaţă în mod clar că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt pe deplin Dumnezeu.

Atributele lui Dumnezeu

Vom împărţi atributele (caracteristicile sau calităţile lui Dumnezeu) în două clase: absolute (acelea care aparţin în exclusivitate lui Dumnezeu) şi relative (acelea regăsite în mod relativ şi limitat în om).

Atributele absolute

Omniscienţa lui Dumnezeu – aceasta înseamnă pur şi simplu că Dumnezeu ştie totul şi este absolut perfect în cunoştinţe.

21. Cum este cunoştinţa umană în comparaţie cu cea a lui Dumnezeu? (citiţi 1Corinteni 13:12 şi Psalmul 147:5)

____________________________________________________

22. Citiţi Psalmul 139:1-6 şi enumeraţi câteva lucruri pe care Dumnezeu le cunoaşte despre voi.

___________________________________________________________

Dumnezeu este în perfectă cunoştinţă a tot ce se întâmplă în experienţa umană.

23. Cum Îşi foloseşte Dumnezeu omniscienţa pentru a demonstra că este Dumnezeu? (Isaia 48:5-8)

___________________________________________________________

Dumnezeu ştie ceea ce va avea loc de-a lungul întregii eternităţi. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” (Romani 11:33).

Omnipotenţa lui Dumnezeu – este acel atribut prin care Dumnezeu poate face să se întâmple tot ceea ce vrea El. Puterea lui Dumnezeu nu are îngrădiri, nici dificultăţi. Iov a recunoscut acest lucru când a spus: „Ştiu că Tu poţi totul şi că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.” (Iov 42:2). Şi ca răspuns la reacţia Sarei în faţa promisiunii de a avea un copil la acea vârstă înaintată, Dumnezeu îi pune lui Avraam întrebarea retorică: „Este oare ceva prea greu pentru Domnul?” (Geneza 18:14). Răspunsul este, bineînţeles, un răsunător „nu”.
Şi apoi, două mii de ani mai târziu, alte două naşteri „imposibile” vor avea loc din voia Dumnezeului imposibilităţilor – Ioan Botezătorul este născut de către o mamă stearpă, Elisabeta, şi, cea mai importantă dintre toate naşterile, Fiul lui Dumnezeu e născut de o fecioară, Maria. În concluzie la această declaraţie, îngerul Gavril spune: „…niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.” (Luca 1:37).

24. Cum ne este demonstrată omnipotenţa lui Dumnezeu în Geneza capitolul 1?

_____________________________________________________________

25. Deşi Dumnezeu i-a dat omului libertatea de a lua hotărâri în această viaţă, cine este acela care are puterea hotărâtoare asupra vieţilor noastre? (citeşte Iacov 4:13-15)

______________________________________________________

26. Există ceva care să poată trece peste voia lui Dumnezeu? (citeşte Psalmul 135:5,6)

__________

Omniprezenţa lui Dumnezeu – Dumnezeu este pretutindeni, în orice loc. Aceasta nu înseamnă, după cum afirmă panteismul, că Dumnezeu este totul. Prezenţa lui Dumnezeu este spirituală, nu materială.

Omniprezenţa lui Dumnezeu este o caracteristică minunată, pe care creştinul o poate experimenta. Am văzut în primele şase versete ale Psalmului 139 că Dumnezeu ştie totul despre noi, pentru ca, în următoarele şase versete (7-12) să învăţăm că nu putem scăpa de prezenţa lui Dumnezeu.

27. Cum poate omniprezenţa lui Dumnezeu să aducă alinare unui credincios? (v.10)

_____________________________________________________________

Chiar dacă încercăm să fugim de prezenţa Domnului, nu putem fugi. Profetul Iona a încercat să facă acest lucru, după ce Dumnezeu i-a spus să meargă la Ninive (Iona 1:1-3). Dar Iona a aflat că nu putea scăpa de prezenţa Domnului – chiar şi în burta peştelui uriaş Dumnezeu era acolo ascultându-i rugăciunile şi scăpându-l din acea situaţie periculoasă.

28. Ce ne promite Isus în Matei 28:20?

________________________________________

Eternitatea şi imutabilitatea lui Dumnezeu

Eternitatea este durata infinită fără nici un început, sfârşit, sau limite – un prezent veşnic.

Imutabilitatea lui Dumnezeu înseamnă că natura Lui este în mod absolut neschimbabilă.

Dumnezeu este fără început sau sfârşit; acel de la sine existent „Eu Sunt”; El rămâne în veci acelaşi, neschimbabil.

29. Citiţi următoarele versete şi scrieţi dacă descriu eternitatea sau imutabilitatea lui Dumnezeu.

a. Psalmul 90:2 ___________________

b. Psalmul 102:24-27 __________________

c. Maleahi 3:6 _______________

d. Apocalipsa 1:8 _________________

e. Iacov 1:17 _______________________

În timp ce lucrurile acestei lumi şi oamenii acestei lumi sunt în continuă schimbare iar într-o zi vor pieri, speranţa plină de încredere a creştinului este într-un Dumnezeu care nu se va schimba niciodată; El este la fel ieri ca şi azi, acum ca şi întotdeauna (Evrei 13:8).

Atributele morale

Sfinţenia lui Dumnezeu

Sfinţenia lui Dumnezeu înseamnă că El este curat, pur şi liber de orice murdărie. Dumnezeu este pe deplin separat de tot ceea ce este rău şi de tot ceea ce murdăreşte. El este perfect şi perfect pur. „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întunerec.” (1Ioan 1:5).

30. Care va fi răspunsul nostru când vom recunoaşte sfinţenia lui Dumnezeu (Psalmul 99:9; 1Petru 1:13-16; Exodul 3:1-6; Isaia 6:1-5)?

________________________________________________________________

31. Pe măsură ce recunoaştem caracterul nostru păcătos şi nemerituos în lumina unui Dumnezeu sfânt, care pretinde sfinţenie perfectă, ne întrebăm cum putem să ne apropiem de El? Cum putem să fim sfinţi (Evrei 10:19-22)?

__________________________________________________________________

Neprihănirea şi justiţia lui Dumnezeu

Neprihănirea şi justiţia lui Dumnezeu este manifestarea sfinţeniei Lui în relaţia cu fiii oamenilor.

Sfinţenia legislativă se manifestă prin impunerea neprihănirii în forma legilor şi a poruncilor. Sfinţenia judiciară se manifestă prin executarea pedepselor ataşate acelor legi.
Deci, în neprihănirea lui Dumnezeu vedem dragostea Lui pentru sfinţenie, iar în justiţia lui Dumnezeu vedem ura faţă de păcat. Neprihănirea lui Dumnezeu este acel atribut al Lui care Îl conduce întotdeauna să facă bine.

32. Cum sunt relevate neprihănirea şi justiţia lui Dumnezeu în următoarele pasaje?

a. Psalmul 11:4-7; Apocalipsa 16:4-7 ________________

b. 1Ioan 1:9 _________________________________________

Neprihănirea şi justiţia lui Dumnezeu sunt garanţia iertării noastre.

c. Neemia 9:7,8 _____________________________________

d. Evrei 6:10; 2Timotei 4:8 _________________________

Judecătorul Cel neprihănit nu va permite credincioşilor Săi să treacă nerecompensaţi.

Dragostea lui Dumnezeu

Creştinismul este singura religie care echivalează Divinitatea cu dragostea.

33. Cum descrie Biblia natura lui Dumnezeu în 1Ioan 4:8,16?

_________________________________________

Dumnezeu nu numai că exprimă dragostea, Dumnezeu este dragostea. Este natura Lui să iubească.

Dragostea Lui este exprimată de interesul constant pe care îl are faţă de bunăstarea fizică şi spirituală a creaturilor Sale, atât de puternic, încât Îl determină să facă sacrificii ce depăşesc concepţia umană, pentru a revela acea dragoste.

34. Cum Şi-a revelat Dumnezeu dragostea pentru om? (citeşte 1Ioan 4:9,10 şi Romani 5:6-8)

___________________________________________________________

Crucea este cea mai înaltă expresie a iubirii lui Dumnezeu pentru omul plin de păcate.

În dragostea lui Dumnezeu stă şi harul Lui, care împarte favoruri unor creaturi păcătoase, nedemne, care merită judecata lui Dumnezeu. Aceasta este ceea ce face dragostea lui Dumnezeu atât de diferită de dragostea omului. Dragostea omului este întotdeauna condiţionată.

35. Cum este revelat harul lui Dumnezeu în Efeseni 2:4-6?

_______________________________________

Dragostea lui Dumnezeu depăşeşte orice cunoştinţă. Fie ca dorinţa noastră să fie aceea de a cunoaşte dragostea Lui în toate dimensiunile ei (Efeseni 3:18,19).

RĂSPUNSURI

1. prin creaţie

2. prin conştiinţa omului

3. Isus Cristos

4. Dumnezeu este Duh

5. El este nevăzut

6. să-L cunoşti pe Dumnezeu Tatăl şi pe Isus Cristos

7. lucruri deşarte/Dumnezeu Cel viu

8. mâhnire, mânie, gelozie, ură, dragoste

9. a creat toate lucrurile pentru El şi le ţine pe toate împreună

10. da, le dă mâncare când au nevoie

11. dându-ne mâncare şi îmbrăcăminte

12. este un singur Dumnezeu

13. noi/noastră

14. Isus era botezat. Duhul Sfânt ca un porumbel. Tatăl ca o voce din ceruri

15. a. Duhul Sfânt

b. Isus

c. de la Tatăl

16. în numele (la singular) Tatălui, Fiului, Duhului Sfânt

17. a. Isus

b. Duhul Sfânt

c. Tatăl

18. Dumnezeu

19. El este Dumnezeu

20. cu Dumnezeu

21. a omului este finită; a lui Dumnezeu este infinită

22. când şed; când mă ridic; gândurile mele; căile mele; cuvintele mele

23. spunându-ne ceea ce se va întâmpla înainte să se întâmple

24. creând universul şi tot ce este în el prin Cuvântul Său

25. Dumnezeu

26. nu

27. nu putem fi în afara grijii Lui pentru noi şi putem avea întotdeauna încredere că El va fi prezent să ne călăuzească pe drumul cel bun

28. că El va fi întotdeauna cu noi

29. a. eternitatea

b. eternitatea

c. imutabilitatea

d. eternitatea

e. imutabilitatea

30. închinare, comportare sfântă, teamă, admiraţie, recunoaşterea păcatului nostru

31. prin puterea de curăţire a sângelui lui Isus.

32. a. prin pedepsirea celor răi

b. prin iertarea păcatelor celui care se pocăieşte

c. prin păstrarea cuvântului şi promisiunii date copiilor Lui

d. prin recompensarea neprihăniţilor

33. Dumnezeu este dragoste

34. trimiţându-Şi Fiul, pe Isus Cristos, să moară pentru omenirea păcătoasă

35. aducându-ne la viaţă, înviindu-ne şi aşezându-ne alături de Cristos în locurile cereşti

Lucrarea Duhului Sfânt

 Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul.

(Ioan 16:13)

Lucrarea Duhului Sfânt este în mod clar arătată în cuvintele lui Hristos: „Când va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, ne- prihănirea şi judecata” (Ioan 16:8). Duhul Sfânt este Acela care convinge de păcat. Dacă păcătosul răspunde influenţei dătătoare de viaţă a Duhului Sfânt, el va fi adus la pocăinţă şi conştientizat de importanţa ascultării de cerinţele divine.

Duhul Sfânt i-L descoperă păcătosului pocăit, care flămânzeşte şi însetează după neprihănire, pe Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. „Va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”, spunea Hristos. „Vă va învăţa toate lucrurile şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:14; 14:26).

Duhul este dat ca un mijloc de regenerare, pentru a face eficace mântuirea săvârşită prin moartea Răscumpărătorului nostru. Duhul caută mereu să le atragă atenţia oamenilor la marea jertfă adusă pe crucea de pe Gol- gota, să descopere lumii iubirea lui Dumnezeu şi să înfăţişeze sufletului convins de vinovăţia lui lucrurile preţioase ale Scripturilor.

Aducând convingere de păcat şi prezentând înaintea minţii standardul neprihănirii, Duhul Sfânt retrage afecţiunea de la lucrurile acestei lumi şi umple sufletul cu o dorinţă după sfinţenie. „Are să vă călăuzească în tot adevărul” (Ioan 16:13), a spus Mântuitorul. Dacă suntem dispuşi să fim modelaţi, se va produce o sfinţire a întregii fiinţe. Duhul va lua lucrurile lui Dumnezeu şi le va întipări în suflet. Prin puterea Sa, calea vieţii va fi făcută atât de clară, încât nimeni nu va avea cum să rătăcească mergând pe ea.

Prin Duhul Său cel Sfânt, Dumnezeu a lucrat de la început prin unelte omeneşti în vederea împlinirii planului Său în favoarea neamului omenesc căzut. […]

Spiritul Celui Atotputernic mişcă inimile oamenilor, şi aceia care răspund influenţei Sale devin martori pentru Dumnezeu şi adevărul Său. în multe locuri pot fi văzuţi femei şi bărbaţi consacraţi, care le transmit altora lumina ce le-a făcut clară calea spre mântuire prin Hristos. Şi, continuând să lase să strălucească lumina lor, aşa cum au făcut cei ce au fost botezaţi cu Duhul în Ziua Cincizecimii, ei primesc mai mult şi tot mai mult din puterea Duhului. în felul acesta, pământul trebuie să fie luminat de slava lui Dumnezeu. -Faptele apostolilor, pp. 52-54

Duhul Sfânt se retrage, până ce omul se încurcă în unele ispite

Mi-a scris cineva, într-o scrisoare, că mai buni creștini sunt catolicii. Ortodocșii-s mai iuți, mai nătângi.

Și i-am scris așa: Toate sectele si “”credintele”” lumii  care sunt pe fața pământului nu sunt luptate așa de duhuri, ca creștinii. Creștinii au o credință sănătoasă, unii însă poartă nume de creștin, dar viața-i de păgân. Și de asta-s ei prea buni – unii catolici, nu toți, că nu sunt așa de luptați. Pentru că diavolul este invidios, că el a căzut ca fulgerul, și unde vede câțiva creștini caută să-i tulbure, să se dușmănească, să ajungă toți în patima lui. Adevărul este în Biserica Ortodoxă, și mulți chiar din sectanți, care s-or rugat cu multă smerenie, Duhul Sfânt așa le-o descoperit: toate tainele lui Dumnezeu sunt în Biserica Ortodoxă. Și chiar de nu e în lucrare viața duhovnicească, dar adevărul rămâne în Biserica noastră, Ortodoxă. Iar creștinii care caută a căpăta aceste două virtuți: smerenia și dragostea, cine capătă aceste două virtuți Duhul Sfânt îl învață mila, pentru că din dragoste izvorăște mila și, dacă are milă de toți, adică de aproapele, nu poate greși, iar dacă a căpătat smerenia nu mai judecă pe altul, nu mai cântărește pe altul, el se vede pe el mic și păcătos.

Pentru că, uite cum îi: bunul Dumnezeu așa rânduiește, astfel încât omul care a ajuns și cunoaște adevărul, că să poată câștiga mântuire, că să poată câștiga aceste două virtuți, Duhul Sfânt nu-i ajută în unele timpuri, ca să nu-l înșele diavolul. Când ajunge călugărul, ori creștinul, că se uită în jos la celălalt, Duhul Sfânt se retrage, până ce omul se încurcă în unele ispite și pe urmă începe a se trezi și se păzește ca de foc să nu se uite în jos la celălalt. Și, dacă caută să-l cântărească pe cel de jos, cu timpul, dacă stă prea mult cu capul în jos, îl doare capul; trebuie compresă cu apă rece ca să teacă. Și spune un Sfânt Părinte că: „e mai bun un păcătos smerit decât un drept mândru”. Iaca, așa-i treaba.

Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010 – fragment

BISERICILE APOCALIPSEI — O INTERPRETARE ISTORICISTĂ!

Cartea Apocalipsei cuprinde ultimele cuvinte lăsate de Domnul Iisus către Biserica Lui. Mesajul celor șapte scrisori din capitolele doi și trei ale cărții, ar putea fi scrise „cu roșu” ca toate celelalte cuvinte rostite de Domnul Iisus în Evanghelii. Biserica locală nu poate fi înțeleasă decât în contextul realității sociale în care există.

Ascunsă la vedere și accesibila tuturor, există o cronică a vremurilor Bisericii mult mai clară și mai corectă decât catrenele lui Nostradamus. Înclinați spre senzational, am dat mai multă atenție unor cronici obscure decât unei istorii detailate și limpezi. Paguba este a noastră …

Vă supun atenției, pentru unii poate pentru prima dată, o analiză a revelației lui Dumnezeu despre vremea Bisericii creștine pe pământ. Vremurile tulburi revendică un astfel de studiu. Studiul este făcut în cheie istoricistă! A nu se confunda acest lucru cu interpretarea istorică a Apocalipsei! Vă avertizez că este un studiu dens.

Introducere:

Când și-a făcut apariția în lume, creștinismul a apărut pe fundalul existenței Imperiului Roman, a cultului zeilor păgâni și ai filosofiei grecești. În confruntarea cu aceste trei elemente, creștinismul a părut când biruitor, când biruit. Modelarea a fost reciprocă, așa că până la urmă n-au câștigat nici Imperiul, nici religiile păgâne, nici filosofia și nici creștinismul. Rezultatul n-a fost un Imperiu creștin, ci un creștinism imperial, numit nu întâmplător „catolic” (general, mondial). Conflictul dintre Imperiu și Biserică s-a încheiat printr-o alianță. Și de o parte și de alta s-au făcut compromisuri: Imperiul a proclamat creștinismul „religie de Stat cu statut preferențial”, iar biserica a acceptat să se supună scopurilor Imperiale. S-a format astfel: „Sfântul Imperiu Romano-Catolic”. Stafia acestui Imperiu a continuat să bântuie Europa, mult după căderea politică a Romei. Carol cel Mare, sau Charlemagne, cum îl preferă francezii, a fost exponentul primordial al Imperiului. Napoleon și Hitler au încercat și ei să restaureze măreția Imperiului. Visul lor de dominație mondială a fost de scurtă durată. Cel de al treilea „reicht”, al germanilor, care trebuia să dureze „o mie de ani” s-a prăbușit și el în țăndări.

Fragmentele Imperiului trăiesc astăzi visând și complotând în secret la o reorganizare mondială. Peste ea stă să apară „Antihristul” pentru o ultimă înfruntare între Dumnezeu și Diavol. Despre această încleștare nemaipomenită și despre deznodământul ei ne vorbește pe larg extraordinara carte a „Apocalipsei”.

Pentru a înțelege diferitele tipuri de Bisericii locale așa cum există ele astăzi, cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ne întoarcem la cartea Apocalipsei. Conținutul ei ne așează înainte punctul lui Hristos de vedere asupra evoluției Bisericii. Ceea ce șochează în mănunchiul de scrisori din capitolele doi și trei ale cărții este că niciuna nu este adresată Bisericii din Ierusalim sau Bisericii din Antiohia, cele două centre principale de răspândire a creștinismului din primul secol. Surprinzător este și că nici una din scrisori nu este adresată bisericilor din Atena sau Corint. Șocantă, mai ales în lumina pretențiilor catolicismului este lipsa unei scrisori pentru biserica din Roma!

Fără nici o îndoială, din mulțimea de biserici aflate atunci în existență, Domnul Iisus a ales să se adreseze numai și tocmai acestor șapte. Este un act deliberat, selectiv și sugestiv. El scrie doar acestui grup restrâns de biserici locale din Asia Mică, în teritoriul pe care-l ocupă astăzi Turcia. Cum trebuie să analizăm noi aceste scrisori și care trebuie să fie aplicația pentru bisericile contemporane?

Aceste Biserici pot fi analizate:

1.- Istoric, ca șapte Biserici locale reale, cu probleme specifice. Aceste Biserici au existat pe vremea apostolului Ioan și au făcut ținta preocupărilor lui pastorale.

2.- Tipologic, ca șapte „tipuri” de biserici localei. Asemenea Biserici au existat și există pretutindeni pe fața pământului.

3.- Profetic, ca șapte „etape cronologice” prin care va trece Biserica în istoria ei multimilenară dintre Rusalii și Răpire. Din acest punct de vedere, Bisericile Apocalipsei reprezintă șapte condiții specifice anumitor perioade distincte din istorie. În descrierea lor putem recunoaște elemente caracteristice bisericii primare, bisericii din Evul Mediu, bisericii din perioada Reformei, etc. Aceasta este interpretarea istoricistă!

Toate aceste trei interpretări sunt reale, corecte și recomandabile. Din studiul lor vom putea înțelege mai bine „diversitatea” posibilă a diferitelor Biserici, „suveranitatea” lui Hristos peste Biserica Sa, în orice stare s-ar afla aceasta, „tratamentul” pe care îl recomandă Hristos diferitelor tulburări din viața Bisericii și „perspectivele” veșnice care îi așteaptă ca răsplată pe cei ce, rămânând în Biserică, biruiesc valul apostaziei generale și-I rămân credincioși lui Hristos.

1. Biserica din Efes:

Efesul a fost una din cetățile majore ale Asiei Mici, un important centru de cultură din Imperiul Roman. Deși orașul ajunsese celebru pentru Templul zeiței Diana, mulți din locuitorii lui s-au încreștinat prin mărturia apostolului Pavel. Mai târziu, Pavel l-a trimis pe Timotei să păstorească această biserică (Fapte 19–20). Una din cele mai importante epistole ale apostolului Pavel a fost trimisă către biserica din Efes. Tot la Efes a slujit în ultima parte a vieții lui și apostolul Ioan. Nu este de mirare că cei credincioși din Efes erau corecți din punct de vedere doctrinar și rezistaseră necompromiși sub atacul învățătorilor mincinoși. Efesul s-a răcit însă în dragoste, iar aceasta i-a cauzat în final dispariția.

Tipologic, Biserica din Efes reprezintă bisericile cu învățătură corectă, dar lipsite de dragoste și căldură spirituală. Istoric, Efesul reprezintă etapa Bisericii primare (secolul I). Dacă și despre ei, care erau credincioși din generația imediat următoare apostolilor s-a putut spune că și-au pierdut dragostea dintâi, cu cât mai mult ne paște acest pericol pe noi, cei de astăzi?

SECOLUL I:

• Cuvintele și faptele Domnului Iisus sunt colectate și încredințate spre păstrare în scris. Apar toate cărțile Noului Testament.

• Apare prima generație de lideri ai Bisericii de după apostoli. Stăruiește încă nădejdea în revenirea iminentă a Domnului Iisus. Creștinii așteaptă cu nerăbdare „sfârșitul.”

• Evanghelia este răspândită până la marginile Imperiului Roman, în unele instanțe, chiar peste granițele Imperiului.

• Bisericile creștine apar mai ales în preajma sinagogilor evreiești răspândite prin Imperiu. Noua mișcare este considerată de mulți doar o sectă dezidentă a iudaismului.

• Biserica creștină trece printr-o criză majoră în urma căreia își găsește destinul de credință universală, îndepărtându-se și delimitându-se clar de rădăcinile evreiești.

• Creștinismul, după o perioadă de „gestație” în iudaism, își capătă propria identitate. La aceasta contribuie mult criza prilejuită de revolta evreiască din anul 70. Creștinii refuză să participe la luptele împotriva romanilor și se refugiază la Pela (în Iordania de azi).

• În anul 90, la Jamnia, evreii confirmă canonul scripturilor evreiești. Creștinii își însușesc punctul evreiesc de vedere și acceptă canonizarea acelorași cărți.

• Persecuția lovește crunt. În „Antichitățile” sale, istoricul Iosif Flavius își exprimă mirarea că „acești creștini încă mai există spre sfârșitul primului secol.”

• Persecuții majore au loc sub Nero, care, în anul 64, dă vina pe creștini pentru incendierea Romei. Creștinii sunt folosiți ca torțe vii pentru iluminarea sărbătorilor imperiale din grădinile Romei.

• Împăratul Domițian pretinde ca lumea să i se închine considerându-l „Domn și Dumnezeu”. În timpul domniei lui, Ioan scrie cartea Apocalipsei, iar creștinii de peste tot își dau seama cât de potrivite sunt cuvintele în care este scris „Cine” este „Singurul vrednic să primească toată cinstea și slava”.

Anul 100, la două generații după Hristos. 0,6% din populația lumii este „creștină” (70% dintre ei sunt din afara rasei albe ). 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este deja tradusă în 6 limbi. Un număr de aproximativ 25.000 de creștini au murit ca martiri (o rată de 37 de martiri pe an).

2. Biserica din Smirna:

Smirna a fost un oraș portuar bogat, cunoscut pentru supunerea față de Roma și zeii ei păgâni. S-ar prea putea ca Biserica de acolo să fi luat ființă prin lucrarea apostolului Pavel în călătoria lui spre Efes. (Fapte 19:10). Creștinii de acolo au fost crunt persecutați și de romani și de evrei și forțați să trăiască într-o sărăcie lucie.

Biserica din Smirna este corespondentul simbolic al Bisericii care trăiește sub persecuție. Scrisoarea care i-a fost adresată de Domnul Iisus este unică din cel puțin două puncte de vedere: absența oricărei critici din partea Mântuitorului și lipsa unor aparente defecte. Sigur, nici această Biserică nu a fost perfectă. Totuși, sub focul curățitor al persecuției, se pare că în rândurile ei au rămas numai cei sinceri și gata să „plătească prețul”. Nu este o coincidență că, dintre toate cele șapte biserici amintite în Apocalipsa, numai Smirna și Filadelfia, singurele pe care Hristos nu le mustră, au continuat să existe de-a lungul secolelor. Astăzi, Smirna are o populație de peste un milion de locuitori, dintre care un mare procent se declară a fi creștini (Izmir, în Turcia).

Remarcați cum se prezintă Domnul Iisus la începutul acestei scrisori „Cel ce a murit și a înviat”. Este o mângâiere pentru cei chemați să treacă prin chinurile persecuției: după moarte urmează învierea!

În cântarul lui Dumnezeu, această Biserică aparent săracă este foarte bogată. „Smirna” este numele unei substanțe care trebuie zdrobită pentru a împrăștia mireasma. „Sângele martirilor este sămânța creștinilor”.

Istoric, Biserica din Smirna reprezintă biserica sub persecuția cezarilor romani. „Zece zile de necaz” au fost zece valuri de persecuție care s-au abătut asupra creștinilor în secolele II și III. A fost timpul catacombelor, al creștinilor aruncați la fiare sălbatice sau arși pe rug pentru distracția cetățenilor Romei.

SECOLUL II:

În ciuda așteptărilor generale ale creștinilor, Domnul Iisus încă nu a revenit. Biserica simte nevoia să se organizeze pentru a duce mai departe lucrarea Evangheliei, pentru a înfrunta persecuția și pentru a putea combate răspândirea ereziilor. Rolul și slujba presbiterului (episcopului) devin preponderente. Continuă persecuția, dar, mai mult decât persecuția din afară, Biserica este amenințată de „ereticii” dinăuntru. Învățăturile mincinoase se grupau sub numele de:

GNOSTICISM — Un fel de mișcare „new age” care se pretindea deținătoarea unei forme speciale de „cunoaștere.”

MARCIONISM — O încercare de a reduce numărul scrierilor „inspirate” doar la câteva din cele pe care le avem astăzi.

MONTANISM — O mișcare „carismatică” dinamizată de apariția unor „revelații noi”, cu caracter profetic și cu un caracter de critică ascuțită față de toți ceilalți creștini.

Apar apologeții, apărători ai credinței creștine. Doi dintre cei mai importanți sunt Irineu și Iustin Martirul.

Bisericile creștine nu au statut legal, nu sunt îngăduite în deliberările sociale și nu dețin clădiri proprii. Pretutindeni, persecuția este o eventualitate foarte posibilă. Mărturia publică continuă cu o forță irezistibilă. Oamenii sunt puternic impresionați de faptul că adepții lui Hristos nu se leapădă de credință nici atunci când sunt dați la moarte. Exemple: martirajul episcopului Policarp în virstă de 84 de ani (155) și un grup numeros de creștini torturați și aruncați apoi la fiare sălbatice în Lyon (177).

Ariile cu densitatea cea mai mare de creștini continuă să fie Asia Mică și Nordul Africii. Crește numărul creștinilor din Roma. Creștinismul se răspândește ca un foc de miriște în toate păturile sociale. Calistus — un fost sclav — este promovat ca episcop al bisericii din Roma. El este cel dintâi care pretinde că, scaunul episcopal din Roma trebuie să se bucure de o importanță specială.

Anul 200, la șase generații după Hristos, 3,5% din populația lumii este creștină (68% dintre ei sunt în continuare din afara rasei albe). 32% din totalul populației lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în șapte limbi. Totalul martirilor din era creștină a crescut la peste 80.000 (rata este acum de „numai” 48 de martiri pe an).

SECOLUL III:

La debutul secolului, Edesa (Urfa în Turcia de azi) devine primul „stat creștin.”

Împăratul Septimius Severus (202–211) îi persecută pe creștini. El interzice convertirea la creștinism. Generația de după el trăiește un timp de pace și libertate. O perioadă de extraordinară creștere și răspândire a credinței.

Africa de Nord este un centru cheie al creștinismului. Numai Egiptul are peste un milion de creștini la sfârșitul secolului III. Cartagina și Alexandria sunt două focare de dezvoltare a teologiei creștine. Printre liderii de acolo: OrigenTertulianClement din Alexandria.

248 — Roma aniversează 1.000 de ani de existență. Veselia generală este temperată de invaziile popoarelor migratoare de dincolo de granițele Imperiului.

250 — Decius declanșează cea dintâi persecuție generală a creștinilor. Fiecare persoană este obligată să pună tămâie pe altarul păgân și să prezinte un certificat eliberat cu această ocazie.

Biserica este confruntată cu problema celor care „s-au lepădat” public din cauza persecuției, dar s-au pocăit și vor să fie reprimiți. Problemele bisericii nu sunt doar de natură politică, ci și filosofică. Porfirius scrie o lucrare intitulată „Împotriva creștinilor”, în care îi atacă pe apostoli, pe liderii contemporani ai bisericii, Evanghelia și Vechiul Testament. În 245, Origen răspunde atacurile unui anumit Celsus, exponent al învățăturii gnostice în urmă cu 70 de ani și, evident, încă un mare pericol pentru integritatea învățăturii creștine. Crește rolul presbiterului local, numit deja în lumea greacă „episcopos.” Cuvântul grecesc „presbyteos” înseamnă „mai bătrân, în sens de înțelept” Nu poate fi tradus cu „preot”! Cuvântul preot în grecește este „hiereos”!

Cu puțin înainte de anul 300, Antonius pleacă în deșert ca „pustnic”, întemeind astfel o treaptă intermediară spre „călugăria” (monasticismul) de mai târziu. Ea avea să se dezvolte ca un protest împotriva creștinismului lumesc și ca o alternativă de apropiere spre Dumnezeu prin „contemplație.”

Anul 300: la 9 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 10,4% (66,4% din afara rasei albe). Lumea este evanghelizată în proporție de 35%. Biblia este tradusă în 10 limbi. Numărul total al martirilor din era creștină se ridică acum la 410.000 (rata secolului este de 1.540 pe an).

3. Biserica din Pergam:

Pergam, aflat la nord de Smirna în ceea ce este astăzi Turcia era cunoscut prin mulțimea templelor și prin închinarea senzuală la zeii păgâni. Locașurile de cult păgân era sedii ale prostituției. După căderea Babilonului, Pergamos a devenit centrul mondial al religiei misterelor. Pe lângă aceasta, trei temple impunătoare din oraș patronau închinarea la cezarii Romei. Unul din zeii principali din Pergam era Esculapius, zeul vindecărilor, reprezentat printr-un șarpe. Simbolul circula pe banii orașului și pe sigiliile locale.

Tipologic, Biserica din Pergam reprezintă bisericile „măritate cu lumea”. În traducere, „pergamus” înseamnă „căsătorie”. Sub presiunea sistemului religios și politic, creștinii din Pergam au fost gata să facă orice compromis, numai să supraviețuiască. Cei credincioși adevărului, ca acel „Antipa” amintit în scrisoarea Domnului Iisus, au trebuit să plătească cu viața ascultarea și credincioșia lor față de Iisus, Mirele etern. Unei astfel de biserici, Domnul Iisus i se prezintă ca „Cel ce are sabia ascuțită cu două tâișuri”. El este gata să se războiască cu nelegiuiții care au intrat în Biserică. Sabia cu două tăișuri este Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4:12). Un astfel de tip de biserică este îndemnată să se pocăiască. Învățătura lui Balaam, amintită în text, este compromisul spiritual care duce întotdeauna la descompunere morală (Num. 25). „Nicolaiții” despre care se vorbește au fost adepții unui curent de „îngăduință și indulgență față de cei ce trăiau în păcat. Ei au pervertit învățătura harului. Apostolul Pavel a avut mult de luptat cu această grupare (Rom. 6:1,15; 8:1).

Istoric, Pergam este Biserica Romei în secolele IV-VI. Începând cu Constantin cel Mare, cezarii romani și-au schimbat atitudinea față de creștinism. Ei au legalizat Biserica, dându-i chiar un statut preferențial, și au asimilat-o în sistemul politic pentru manevrarea maselor. Termenul folosit a fost „catolică”, cu înțelesul de caracter „general”, „universal”. Ideea era că toți oamenii trebuiau cuprinși cât mai repede în sânul Bisericii. Așa s-a născut Biserica totală și totalitară, după chipul și asemănarea „imperiului”. Este de remarcat că Domnul Iisus, în scrisoarea pe care i-o trimite, nu reneagă nici măcar o asemenea Biserică. El îi atrage însă atenția că va veni asupra ei cu „sabia Cuvântului”, ceea ce s-a și întâmplat în timpul Reformei lui Martin Luther.

Dumnezeu nu poate suferi păcatul. Mana ascunsă și piatra cu numele tainic despre care se amintește în promisiunea făcută celor biruitori subliniază relația personală pe care o dorește Dumnezeu cu cei credincioși. În Pergam nu se mai știa cine este adevărat creștin. Între mulțimile creștinilor „de nume” existau însă și unii cărora Domnul era pregătit să le dea „un nume”. Ca și în orice căsătorie, mirele Iisus Hristos este gata să-i treacă pe numele Lui pe toți aceia care intră într-o relație personală cu El.

SECOLUL IV:

Secolul IV, asemenea secolului XVI și poate chiar secolului XX, reprezintă o perioadă de schimbări monumentale în istoria bisericii. El a fost martorul unor transformări majore în natura relațiilor Bisericii cu Statul și cu societatea. Iată șase dintre ele:

Imperiul persecută Biserica — La debutul secolului, creștinismul a trecut prin ultima și cea mai devastatoare persecuție, declanșată de data acesta de Dioclețian (305). El a încercat să șteargă de pe fața pământului mișcarea creștină. N-a reușit.

Imperiul „tolerează” Biserica — Susținând că el însuși a trecut la creștinism, Constantinacordă Bisericii un statut legal de existență. Adesea se spune că el a făcut din creștinism religia oficială a Imperiului. Nu este adevărat. El a repus-o însă în drepturile pe care le aveau toate celelalte religii acceptate și, în anumite privințe, i-a dat un statut preferențial.

Imperiul înfruntă Biserica — păgânismul nu s-a dat bătut fără luptă. Împăratul Iulian (361–363) încearcă fără să reușească să reîntroneze religia păgână. El intră în istorie ca Iulian „apostatul.”

Imperiul adoptă Biserica — Creștinismul a fost proclamat oficial religie de stat în anul 381, de către împăratul Teodosiu cel Mare.

Biserica confruntă Imperiul — Într-o înfruntare dramatică, ce prevestea răsturnările spectaculoase de putere de mai târziu, episcopul Ambrozie al Milanului îl sfidează pe împărat.

Biserica persecută oponenții — Aflată ea însăși la debutul secolului sub persecuție, Biserica s-a transformat la sfârșitul secolului IV într-o entitate care a început să-și persecute oponenții. Motivele păreau justificate, metodele au fost însă dovada unei Biserici ieșite de sub învățătura Bibliei. Începând cu secolul IV, Biserica a înregimentat Imperiul la luptă împotriva „ereziilor”, a religiilor false și a „forțelor răului.” Din toate punctele de vedere însă era vorba acum de o altfel de „Biserică” și de un alt fel de „Imperiu.”

Confirmarea canonului Noului Testament. În anul 367 în scrisoarea lui Atanasie, ca și în sinoadele din 382 și 397 canonul este fixat în alcătuirea pe care o avem și astăzi. Prin aceste hotărâri nu s-a creat Noul Testament, ci s-a confirmat ceea ce exista deja în circulație mai înainte.

Milioane de noi membri. A deveni creștin nu mai implică nici un fel de risc. Dimpotrivă, îți poate aduce chiar avantaje sociale și politice. Biserica trebuie să se confrunte cu o scădere dezolantă a standardelor de viață creștină de până atunci.

Sinoade majore. Biserica are nevoie de o cristalizare și unificare a crezului. Sub patronajul lui Constantin, primul mare sinod se întrunește la Niceea în 325. Cel de al doilea se întrunește în 381 la Constantinopol.

311- apare „donatismul”. Această controversă doctrinară va dura trei sute de ani și va produce o schismă între Biserica europeană și cea din nordul Africii. Unul din cele mai puternice centre ale creștinismului de până atunci este slăbit de luptele fraticide încât va dispare sub invazia altor religii.

Cuceriri misionare majore, mai ales prin lucrarea lui Ulfilas la mijlocul secolului printre popoarele gotice.

Apar fastuoase clădiri de biserici creștine. Cu sprijinul financiar al Imperiului, creștinii își ridică edificii impunătoare, așezate uneori chiar pe temeliile unor foste temple păgâne.

Capitala Imperiului Roman este mutată de la Roma la Constantinopol. Orașul este fondat în 324 și este dedicat în 11 Mai 330. Roma nu mai este centru de greutate al puterii politice imperiale. Biserica caută să umple golul de autoritate format prin ridicarea scaunului papal.

Eusebius, episcop al Cezareei scrie prima lucrare semnificativă de istorie a creștinismului. Lucrarea lui ne pune și astăzi la dispoziție amănunte fascinante despre viața creștinilor din primele secole.

386 — Augustin se convertește la creștinism. El va deveni unul din cei mai importanți teologi din toată istoria bisericii.

ANUL 400. La 12 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,6% (64% fiind în continuare din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 11 limbi. Numărul total al martirilor a crescut la 1.950.000 (rata din acest secol a fost de 5.310 pe an).

SECOLUL V:

Concomitent cu intensificarea invaziilor barbare și cu căderea Romei sub stăpânirea lor, Augustin scrie „Cetatea lui Dumnezeu” (413–426), arătând că adevărata mișcare a istoriei se desfășoară în conflictul nevăzut dintre păcat și mântuire, dintre cetatea oamenilor și împărăția lui Dumnezeu.

În biserica răsăriteană se răspândește nestorianismul, erezie care evidențiază o pretinsă distincție între Hristosul uman și Hristosul divin. Sinodul de la Calcedon o combate prin afirmația că Hristos a fost în întregime uman și în întregime divin, cele două naturi coexistând fără nici un fel de confuzie.

Pe măsură ce puterea Împăratului Imperial scade, puterea episcopului de la Roma crește. Papa Leon I (440–461) negociază cu barbarii și salvează Roma din mâinile lui Atila Hunul(452). El așează autoritatea scaunului de la Roma deasupra tuturor celorlalte scaune episcopale, inițiind astfel primatul papal, ca presupus urmaș al apostolului Petru.

Patrik (cca. 390–460) vândut ca sclav pe când avea doar 16 ani, fuge și pleacă în Irlanda, unde va întreprinde o monumentală campanie misionară de evanghelizare (El va deveni „sfântul Patrik”).

496 — regele franc Clovis este convertit la creștinism și botezat. El cucerește apoi jumatate din Franța, pavând astfel calea pentru ambițiosul „Sfânt Imperiu Romano-catolic” al lui Carol cel Mare (Charlemagne).

• Din cauza haosului care domnește în structurile politice ale societății seculare, ierarhia bisericească apare ca un factor de echilibru, amplificându-și structurile și intensificându-și influența.

ANUL 500. La 16 generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,4% (61,9% din afara rasei albe). 42% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 13 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.540.000 cu o rată anuală de 5.540.

4. Biserica din Tiatira:

Biserica din Tiatira este urmarea firească a Bisericii din Pergam. Idolatria și imoralitatea începute atunci și-au ajuns acum culmea. Tiatira este Biserica îngropată sub influența lumii. Scrisoarea aceasta, cea mai lungă dintre toate cele șapte, este un rechizitoriu împotriva compromisului și o judecată aspră asupra păcatului. Domnul Iisus se prezintă ca Cel ce are „ochii ca para focului și ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă”. Nimic nu rezistă focului; orice acoperământ al păcatului este spulberat de privirea Domnului. Arama este și ea un simbol al judecății. Domnul îi va călca în picioare pe cei păcătoși (Apocalipsa 14:18–20; 19:15).

Aceasta este singura Biserica despre care ni se spune că ar fi avut dragoste. Tragedia Tiatirei a fost însă că această dragoste a fost fără limitele unei învățături sănătoase. Dragostea fără doctrină este ca și râul fără margini: face mlaștini ! Biserica aceasta era părtașă cu lumea la sărbători păgâne (mâncăruri jertfite idolilor erau oferite apoi gratis oamenilor și serbarea se termina cu beții și cu orgii publice (1 Corinteni 10:27–28, 19–22).

Problema Bisericii din Tiatira a început odată cu acceptarea Izabelei. Pentru înțelegerea acestui simbolism este bine să citim 1 Regi 16:31- 33; 19:1–2; 21:1–26; 9:6,10,30–37; 2 Regi 9:6–7,10, 30–37. Tiatira a repetat experiența Israelului de pe vremea lui Ahab. Acest împărat al lui Israel a fost „mai rău ca toți” (capitolul 16:30,31). El a stăruit în păcatele lui Ieroboam (16:31) și a adăugat la ele influența nefastă a Izabelei. Dar care au fost păcatele lui Ieroboam? În 1 Regi 14:9 ni se spune că Dumnezeu îl mustra astfel: „Tu ai făcut mai rău decât toți dinaintea ta: te-ai dus să-ți faci alți dumnezei și chipuri turnate ca să mă mânii, și M-ai lepădat înapoia ta!” După ce a rupt împărăția de la fiul lui Solomon, Roboam, Ieroboam a alterat viața de închinăciune a Israelului. Toate păcatele lui Ieroboam au fost repetate de Ahab. În plus el a luat-o de soție pe Izabela, care a adus în Israel idolatria și imoralitatea. Izabela l-a învățat pe Ahab că lui îi este permis să facă orice, chiar și să omoare. În popor dispăruse respectul pentru autoritatea lui Dumnezeu. A fost vremea lui „orice îmi este permis”, dar judecata lui Dumnezeu n-a întârziat să se arate.

Izabela a adus în Biserica din Tiatira „inovații” și „adâncimi” necunoscute înaintea ei. Ea a disprețuit Cuvântul divin scris, proclamându-se „proorociță” și permițându-și să-i învețe pe credincioși lucruri nepermise. Domnul Iisus este hotărât să descopere păcatul și să-l elimine din Biserică. Textul ne spune că acest proces de disciplinare se va face în trei faze: mai întâi este acordat un timp de har, în care se dă șansa pocăinței, apoi va urma pedeapsa (o vreme de necaz) pe măsura vinovăției, și în al treilea rând, influența acestei pedepse se va răsfrânge în mod pozitiv asupra tuturor celorlalte Biserici, care vor ajunge să se teamă de Domnul (Apocalipsa 2:21–23). Nu toți din Tiatira s-au lăsat amăgiți de rătăcirile Izabelei. Ca și în vremea lui Ilie au mai existat și oameni care au stat lângă Domnul. Acestor „biruitori” li se promite un viitor glorios: ei vor fi părtași cu Hristos în stăpânirea Lui peste neamuri, din timpul „Mileniului”. Luceafărul de dimineață care le este oferit, este însuși Domnul Iisus Hristos (Apoc. 22:16).

Cronologic, Tiatira este Biserica din secolele VI-XVI. A fost perioada căderii în marea idolatrie. Maria, mama Domnului Iisus a fost proclamată „Mijlocitoare”, atribuindui calitate de mântuitoare a credincioșilor! În loc să se suie la Ierusalimul ceresc, creștinii au fost învățați să se închine la tot felul de „viței de aur”. Atunci s-a oficializat închinarea la icoane. Biserica a fost declarată „deținătoarea tainelor” pretinzând controlul culturii. A fost perioada Evului Mediu numit pe drept cuvânt Evul Întunecat. Biserica a început să imite preoția din Israel, „Ierarhiile eclesiastice”. Regii s-au amestecat la „altar”, dându-L pe Hristos la o parte.

SECOLUL VI:

529 — Ca o contrabalansare a secularizării bisericii, Benedict de Nursia înființează mănăstirea de la Monte Casino și „ordinul benedectic”. „Codul” său călugăresc (c. 540) va reglementa călugăria din următoarele secole.

530–532 — Bonifaciu al II-lea devine primul papă din descendenți germani.

Biserica și Statul își întrepătrund și mai mult structurile. În anul 529, Împăratul Iustinian (483–565) închide școala de filosofie din Atena, care avea o vechime de 1.000 de ani. El publică un cod de legi care reflectă moralitatea creștină; trimite misionari, folosiți și ca spioni, până în China, urmărind de fapt să fure de acolo viermi de mătase; recucerește de la vandali teritoriile Africii de Nord.

Clădirile care adăpostesc biserici locale devin monumente impunătoare. Iustinian ridică în cinstea lui Hristos, „înțelepciunea cea sfântă”, o clădire de biserică în Constantinopol: Hagia Sofia (Sfânta Sofia) (532–537).

Dionisie Exiguus (m. 550), un călugăr din părțile Dobrogei de astăzi, stabilește sistemul de datare modern, propunând ca punct de referință data nașterii lui Hristos (anno domini). De fapt, calculele lui sunt greșite cu câțiva ani..

Continuă convertirea popoarelor migratoare. Recared, regele vizigot al Spaniei, arian de origine, se face romano-catolic.

Papa Grigorie V (c. 540–604) organizează „cina Domnului” în forma pe care o păstrează și astăzi biserica Romei.

ANUL 600. La 19 generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 24% (59% din afara rasei albe). 39% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Totalul martirilor ajunge la 2.700.000 cu o rată medie de 1.000 de martiri pe an.

SECOLUL VII:

600–636 — Isidor, episcop al Seviliei. Scrierile lui ne pun la dispoziție o neprețuită cunoștință enciclopedică despre Evul Mediu. Este recunoscut, nu numai pentru activitatea de scriitor, ci și pentru eforturile lui de a stăvili invaziile barbare și de a-i încreștina (mai mult sau mai puțin cu forța) pe evrei. A înființat școli și mănăstiri.

609 — Panteonul păgân din Roma este „transformat” în biserică: Santa Maria Rotonda. În procesul dedicării ei, papa Bonifaciu (609–610) proclamă „sărbătoarea tuturor sfinților”. Creștinismul parodiază astfel cultura seculară.

Mănăstirile anglo-saxone devin centre importante de cultură și știință.

648 — Împăratul Constantin al II-lea publică edictul „Typos”, limitând învățăturile creștine acceptate la conținutul celor adoptate de primele cinci sinoade ecumenice. Papa Martin I(m.655) refuză să semneze acest document, este arestat și deportat în Crimeea. El este ultimul papă venerat ca martir.

664 — După o dispută între biserica celtă și misionarii Romano-catolici, Anglia adoptă romano-catolicismul în sinodul de la Whitby.

Mohamed (c. 570–629) pune temelia Islamului, religie care va înlocui treptat creștinismul în Orientul Mijlociu și în nordul Africii.

638 — Islamul cucerește Ierusalimul.

ANUL 700. La 22 de generații după Hristos, 23.8% din populația lumii este încreștinată (55% din afara rasei albe). 35% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 14 limbi. Numărul total al martirilor ajunge la 3.000.000 (cu o rată anuală de 1.000).

SECOLUL VIII:

731 — „Venerabilul Beda” (c. 673–735) termină de scris „Istoria bisericească a poporului englez.”

Spania este invadată de mauri, popor musulman din nordul Africii; Charles Martel îi înfrânge la Poitiers (732), punând astfel capăt unei încercări de pătrundere a musulmanilor în Europa.

Bonifaciu al Angliei este misionar printre germani pe o perioadă de 40 de ani. Este martirizat de păgâni în 754.

Controversa iconoclastă dezbină împăratul Bizanțului de papa de la Roma în problema venerării imaginilor cu subiect creștin. Între 754 și 787 venerarea icoanelor este interzisă în biserica răsăriteană. La sfârșitul acestei perioade, însușindu-și punctul de vedere al lui Ioan din Damasc, 350 de episcopi hotărăsc că imaginile cu subiect creștin pot fi folosite pentru educarea poporului neștiutor de carte, dar nu pot fi adorate în biserică. Acest fapt, contravine cu decizia sinodului precedent ținut la Constantinopol (754), care prevdea că folosirea imaginilor în serviciile bisericii este sinonimă cu idolatria. După sinodul din 754, Constantin al V-lea încercase să limiteze închinăciunea la sfinți, distrugând o serie de „moaște” și condamnând public închinarea la ele. Pentru Constantin, singurele reprezentări simbolice necesare în biserică sunt crucea, Biblia și elementele Cinei Domnului.

Papalitatea își asumă dreptul de stăpânire pe pământ și înființează statul papal în Italia. Papa Leon al III-lea (m.816) se separă de Imperiul Răsăritean și se autoproclamă episcopul suprem în Apus.

Carol cel Mare ajunge rege unic peste toți francii (771). Mai târziu, el se încoronează ca „sfânt împărat roman”, râvnind să instaureze pe pământ un imperiu cu împărat creștin.

ANUL 800. La 26 de generații după Hristos, 22,5% din populația lumii este încreștinată (51% din afara rasei albe). 31% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 15 limbi. Numărul martirilor ajunge la 3.300.000 cu o rată recentă de 3.100 pe an).

SECOLUL IX:

800 — De Crăciun, papa Leon al III-lea îl încoronază la Roma pe Carol cel Mare ca cel dintâi „sfânt împărat roman.” Carol cel Mare rămâne în istorie prin campaniile sale de cucerire, prin consolidarea și centralizarea guvernului, prin reforme eclesiastice și prin patronarea sistemului de învățământ.

831 — Radbertus (c. 799–865) publică cel dintâi tratat despre „Eucharistie” (cina Domnului) apărut în biserica Apuseană. Lucrarea lui naște o mare controversă și anticipează prin conținut viitoarea doctrină catolică despre „trans-substanțiere.”

John Scotus Erigena (c. 810–877), unul dintre cei mai mari teologi ai Evului Mediu, pune bazele scolasticismului. Se implică în controversa cu Radbertus, susținând că, la Cină, ne împărtășim cu trupul și sângele Domnului numai „mental și dental.”

Anskar (801–865), supranumit „apostolul nordului”, duce creștinismul în Scandinavia.

Eforturi misionare intense dau rezultate bune printre popoarele Europei. Cyryl (826–869) și Metodie (c. 815–885), supranumiți „apostolii slavilor”, lucrează în Moravia și inventează alfabetul slavon.

Fotius (c. 820–895) un renumit erudit laic, este instalat ca episcop al Constantinopolului în 858. El este depus și reinstalat în funcție de cel puțin două ori. Intră în conflict cu papa de la Roma pentru jurisdicția spirituală și pentru doctrină (controversa „filioque”), anunțând astfel îndepărtarea treptată și eventuala schismă dintre cele două ramuri ale bisericii: răsăriteană și apuseană.

Alfred cel Mare devine regele provinciei Wessex în Anglia. Își dă seama că numai creștinismul poate ține populația împreună. Face din cele zece porunci, preambul la codul său de legi. El înființează o școală la palat pentru educația creștină a viitorilor demnitari și pune bazele la două mănăstiri, dedicate aprofundării teologiei. Încurajează traducerea Bibliei în limba comună a poporului și traduce el însuși psalmii în limba saxonă. Jumătate din timpul și banii săi sunt cheltuiți în scopuri creștine.

ANUL 900. La 29 de generații după Hristos 20,8% din populația lumii este încreștinată (55% din ei din cadrul rasei albe) 28% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 16 limbi.

SECOLUL X:

Este secolul în care creștinismul pătrunde adânc la popoarele din Europa de est. Astfel, polonezii și ungurii încep tranziția la creștinism. Același lucru se produce în vest în Islanda și Groenlanda.

Ierarhia eclesiastică este din ce în ce mai prinsă în păienjenișul politic al intrigilor Europene.

909 — se înfințează o mănăstire benedectină la Cluny. Ea va deveni centrul mișcării reformate care a urmărit să curețe biserica dinăuntru de secularism și de practicile instituționale necreștine.

Poporul Boemiei trece la creștinism, dar „bunul lor rege Wenceslaus” este asasinat (c. 929) de rivalii reprezentând rădăcini păgâne ale neamului.

988 — Vladimir, regele unic al rușilor din jurul Kievului este botezat de creștini. De Rusalii, întregul popor rus se botează. În același an, regele Vladimir se căsătorește cu prințesa Ana, sora lui Vasile II, împăratul Bizanțului.

Otto cel Mare (împărat între anii 936–973) vrea să reînvie visul lui Carol cel Mare pentru un Sfânt Imperiu Romano Catolic printre germani. Într-o formă sau alta, structurile imperiale stabilite de Otto vor supraviețui până pe vremea lui Napoleon.

993 — Biserica romano catolică începe canonizarea sfinților.

Apar „mărturisiri de credință” particulare anumitor grupuri locale, derivate din „mărturisirile de credință” public acceptate în biserica apuseană și în biserica răsăriteană.

În Biserica catolică apuseană apare practica „indulgențelor”, ca absolviri de vinovăție prin plata unor anumite sume de bani. (Evidențe concrete despre ele nu avem decât din secolul XI)

Papalitatea atinge cel mai scăzut punct de moralitate.

Pe măsură ce se apropie anul 1.000, mulți se tem că va fi sfârșitul lumii și va veni Judecata de Apoi.

ANUL 1.000. La 32 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,7% (61% fiind albi). 25% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 17 limbi. Totalul martirilor din era creștină ajunge cifra de 4.200.000 (o rată de 3.200 pe an).

SECOLUL XI:

Expansionismul islamic continuă să preocupe gândirea și activitățile creștinătății.

1009 — Musulmanii profanează și jefuiesc „sfântul mormânt” din Ierusalim.

1071 — Selgiucizii cuceresc Armenia, desființând astfel Imperiul Bizantin din Asia Mică.

1095 — Papa Urban al II-lea pornește prima cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului.

1099 — Cruciații cuceresc Ierusalimul.

Se sfârșește un secol și jumătate în care papii au fost decăzuți și slabi. Scaunul papal se ridică iarăși. Papa Grigorie al VII-lea (1073–1085), pornește o mișcare de reformă a bisericii, pretinzând celibatul preoților și eliberarea completă a Bisericii de sub autoritatea Statului. Mișcarea de împrospătare din biserica catolică cuprinde masele. Apar noi ordine și așezăminte monastice.

1098 — Este înființat ordinul cistercian la Citeaux, cu foarte pronunțate accente reformiste.

William, regele Normandiei, cucerește Anglia, și-l numește pe Lanfranc ca arhiepiscop de Canterbury (1070). Acest Lanfranc, reorganizează și reformează biserica engleză.

Anselm îi urmează lui Lanfranc în postul de arhiepiscop de Canterbury (1093). El scrie lucrarea „De ce a devenit Dumnezeu om?” în care explică motivele morții lui Hristos.

Dezvoltarea muzicii: 1015 — apare scrierea notelor muzicale, folosită prima dată în mănăstirea Pomposa, din apropierea orașului italian Ravena. Pe la mijlocul secolului, polifonia înlocuiește cântul gregorian. Harpa își face debutul în Europa. Este scris primul „colind” din limba germană.

ANUL 1.100. La 36 de generații după Hristos lumea este încreștinată în proporție de 18,8% (63% fiind albi). 25,5% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 19 limbi.

SECOLUL XII:

În arhitectura clădirilor de biserică, se instalează stilul gotic, cu vârful alungit și cu boltele sprijinite pe arcuri armonioase.

1182 — inaugurarea bisericii Notre Dame din Paris.

1194 — terminarea Catedralei din Chartres.

Papalitatea, la apogeul puterii ei medievale, continuă să încurajeze cruciade pentru eliberarea locurilor sfinte de sub stăpânirea musulmanilor.

1104 — Orașul Acra este eliberat de cruciați, dar cade iar sub stăpânirea musulmanilor în scurtă vreme.

1147 — Cea de a doua cruciadă (finanțată de Bernard de Clairvaux) eșuează. Majoritatea cruciaților mor în Asia Mică.

1187 — Cruciații pierd iarăși controlul Ierusalimului.

1190 — Este înființat ordinul „ospitaler”, transformat mai târziu în „ordinul cavalerilorteutoni.”

Se răspândește credința despre concepția „imaculată” a Mariei.

1170 — Papa Alexander al III-lea stabilește reguli pentru canonizarea sfinților. În același an, în Anglia Thomas Becket este asasinat. El va fi canonizat în 1173.

1173 — Începe în Lyon mișcarea valdenzilor. Ei susțin că adevărul trebuie căutat în textul Bibliei, nu în tradiția medievală a Bisericii. Biserica catolică îi persecută crunt pe valdenzieni, socotiți de unii drept un fel de precursori ai Reformei. Sute de mii sunt martirizați.

În fața abuzurilor de tot felul care se petrec în creștinătate, monasticismul rămâne singura cale de protest și de încercare a unei reforme pașnice.

1155 — este înființat ordinul „carmelit.”

ANUL 1.200. La 39 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19,4% (64,3 fiind albi). 26% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 22 de limbi.

SECOLUL XIII:

Acest secol este numit adesea „momentul de vârf al Evului Mediu.” Papalitatea ajunge la cea mai mare putere. Învățătura scolastică ajunge punctul ei maxim, iar peste tot sunt înălțate catedralele ce-și trimit spre cer turnurile lor amețitoare.

Continuă spiritul și acțiunile cruciadelor.

1204 — Europenii, sub conducerea venețienilor, cuceresc Constantinopolul.

1212 — Cruciada copiilor.

1209 — Francisc de Asisi fondează ordinul franciscan (canonizat în 1228).

1220 — Călugării dominicani sunt promovați ca ordin specializat cu învățătura creștină. Ei vor deveni mai târziu, instrumentele prin care Papa va declanșa Inchiziția. Unii dintre acești călugări devin misionari și pleacă să răspândească Evanghelia în Asia centrală, în golful Persic, India și China.

Cu Papa Inocențiu al III-lea (1198–1216) papalitatea atinge apogeul puterii. El pretinde că toate bisericile din lume trebuie să intre sub autoritatea sa. Tot el dezvoltă o teorie teologică prin care își permite să intervină în toate afacerile politice ale națiunilor. Aprobă cea de a patra cruciadă. Instituie Inchiziția ca o asociere a Statului cu Biserica pentru pedepsirea tuturor „ereticilor.”

1215 — Al patrulea sinod lateran sintetizează și reafirmă doctrinele și practicile bisericii medievale (prioritatea tradiției bisericii catolice asupra tradiției apostolilor, Noul Testament).

Thomas Aquinas adună articolele de teologie scolastică în lucrarea: „Cred ca să înțeleg”(opusul lui „Trebuie să înțeleg pentru a crede”).

ANUL 1.300. la 42 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,9% (66% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 26 de limbi. La numărul martirilor trebuiesc adăugați din ce în ce mai mulți „frați creștini” uciși de instituțiile bisericii.

SECOLUL XIV:

După ce și-a atins apogeul sub Inocențiu al III-lea (1160–1216), papalitatea își începe declinul sub Bonifaciu al VIII-lea (c. 1234–1303).

1302 — Bula (edictul) „Unam sanctum” conține cea mai absolută pretenție de supremație papală.

1309–1377 — „Captivitatea babiloniană” a papalității. Scaunul papal este mutat cu forța la Avignon, în Franța, fiind plasat sub un strict control al regelui Franței (în duelul „celor două săbii”, sabia politică are ascendent asupra sabiei eclesiastice). La Roma, concomitent, alți episcopi se autoproclamă „papă”, încercând să salveze „continuitatea apostolică.”

1378–1417 — „Marea Schismă”, doi și chiar trei papi pretind concomitent că au drept să stea pe scaunul papal.

„Moartea neagră” sau „plaga bubonică” face ravagii în toată Europa. 25 de milioane de morți, aproximativ 1/4 din totalul populației.

În multe regiuni înflorește „misticismul”, mai ales în Germania și în „țările de jos.” MeisterEckhardt scrie că natura lui Dumnezeu este imposibil de înțeles în lipsa unei „cunoașteri lăuntrice” pe care însuși Dumnezeu o declanșează în fiecare suflet. Caterina de Sienapretinde că a avut o viziune în care a fost căsătorită mistic cu Iisus Hristos. Își petrece apoi toată viața în slujirea altora, mai ales încercând să pună un capăt „marii schisme” din papalitate.

Căutând „iertarea de păcate”, grupuri de „autoflagelatori” se schingiuiesc pe rupte după noua modă născută dintr-o interpretare eronată a textului; „Mă port aspru cu trupul meu!” Astfel de pedepse erau prescrise de biserica catolică ca „acte de penitență.”

1305–1314 — Dante Alighieri scrie „Divina Comedia” parodiind înălțările și prăbușirile creștinismului în secolele XIII și XIV.

Din cauza opoziției față de abuzurile și decadența bisericii, John Wycliffe este dat afară de la Oxford, traduce Biblia în limba engleză și formează predicatori „laici” pentru propovăduirea Evangheliei.

1398 — John Hus își începe prelegerile de teologie la Universitatea din Praga. El preia și răspândește ideile lui Wycliffe, propovăduind o întoarcere la „tradiția apostolică a Scripturii”, în detrimentul tradiției bisericești.

ANUL 1.400. La 46 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 24% (75% fiind albi). 27% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 30 de limbi.

SECOLUL XV:

1414–1417 — Sinodul de la Konstanz încearcă să pună un capăt Marei Schisme, care punea biserica catolică apuseană în rușinoasa situație de a avea doi sau trei autoproclamați papi luptând pentru putere și pentru autoritate asupra întregii biserici. Sinodul hotărăște că Ioan Hus este eretic și-l arde pe rug, iar pe John Wycliffe îl anatemizează „postmortem.”

1431 — Printr-o mascaradă religioasă, luptătoarea patriotă Joan d’Arc este arsă pe rug ca vrăjitoare în Rouen.

1455 — Turcii cuceresc Constantinopolul și transformă impunătoarea clădire a bisericii „Sfânta Sofia” în moschee. Mulțimea de erudiți creștini care se refugiază în apus dau avânt unei mișcări de revitalizare a idealurilor clasice: „Renașterea.”

1453 — Johann Gutenburg pune la punct prima mașină tipografică. Cea dintâi carte tipărită mecanic este Biblia.

1479 — În Spania, Ferdinand și Izabela, dezlănțuie, cu aprobarea papei, Inchiziția spaniolă. Torquemada, șeful Inchiziției le dă evreilor doar trei luni să se încreștineze sau să părăsească țara.

1498 — Savanarola este spânzurat. El fusese un predicator strălucit care încercase să reformeze, cam cu forța, creștinismul în Florența, Italia.

Sub autoritatea familiei de Medici Florența devine centrul umanismului renascentist. BrunelleschiDonatello, Michelangelo, Boticelli și Leonardo da Vinci crează, fiecare, extraordinare opere de artă cu tematică creștină. Pe de altă parte, familia de Medici devine suportera unei papalități mai corupte și mai depravate ca oricând.

Papa Nicolas al V-lea pune bazele bibliotecii Vaticanului.

1492 — Călătoria lui Christofor Columb deschide o eră de explorări geografice și de expansiune a creștinismului.

ANUL 1500. La 49 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 19% (92,6% fiind albi). 21% din populația lumii este evanghelizată. Biblia este tradusă în 34 de limbi. Totalul martirilor din epoca creștină atinge acum 9.200.000, cu o rată anuală de 24.600.

5. Biserica din Sardes:

Sardes a fost capitala provinciei Lidia din Asia Mică. Așezată pe un platou muntos, cetatea a devenit bogată prin exploatările aurifere din apele râurilor din apropiere. Acest oraș așezat pe meterezele unei culmi muntoase, căzuse de douq ori în mâinile dușmanilor din cauza lipsei de veghere. Încrezători în poziția lor de necucerit, locuitorii cetății n-au lăsat straja în timpul asediului. Cele două cuceriri au fost făcute de Cirus (549 Î. H), și de Antiohus cel Mare (214 î. H.).

Biserica din Sardes este corespondentul spiritual al Bisericii aflate pe moarte. Numele cetății înseamnă „rămășițe”. Îndemnul la veghere din versetul 2, este o aducere aminte a trecutului. Din felul în care se prezintă acestei Biserici, înțelegem că Domnul Iisus era supărat pe conducerea acesteia. „Șapte Duhuri și șapte stele în mână” reprezintă intenția Lui de a conduce Biserica prin lucrarea Duhului Sfânt. În Sardes, forma luase loc fondului, iar păcatul înlocuise neprihănirea, separând Biserica de Hristos.

Trei categorii de oameni sunt menționați în această adunare:

– cei morți (despărțiți cu totul de Dumnezeu) — cei aflați pe moarte (care fuseseră ai lui Dumnezeu, dar acum se aflau în pericolul înstrăinării) — cei vrednici (care își păstraseră poziția și părtășia în Hristos).

Fiecărei categorii îi este adresat un mesaj aparte. Celor morți li se spune că faptele lor sunt zadarnice. Ei trebuie să-L caute pe Domnul. Celor aflați pe moarte li se spune că trebuie să se întoarcă la o stare pe care o cunoscuseră altădată. Calea recomandată este pocăința și studiul Cuvântului. Celor vrednici le este adresat un cuvânt de prețuire. Dumnezeu „caută mereu oameni” și este mare lucru să fi declarat de El „vrednic”. (Romani 3:10–12; Psalmi 14:2–4; Iov 4:17- 19; Ezechiel 22:30).

Sardes este urmarea firească a procesului de decădere început în Pergam și continuat în Tiatira. Căsătoria cu lumea a dus la intrarea păcatului în Biserică și urmarea firească a păcatului a fost moartea.

Ca simbolism istoric, Sardes este Biserica prefacerilor din timpul Reformației. Printre cei vrednici care și-au păstrat hainele curate îi putem cita pe „frații Moravieni”, pe Ioan Hus și pe Martin Luther. În vremea lor, Biserica a meritat să poarte numele de Biserica „Rămășițelor”. Influența și lucrarea acestor câțiva reformatori a făcut posibilă apariția Bisericii Filadelfia. Ca timp, epoca despre care vorbim este la sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII. Remarca din versetul 5 „nu-i voi șterge nicidecum numele din Cartea Vieții” poate fi interpretată și ca o aluzie ironică la „excomunicările” pe care „Biserica” le-a pronunțat împotriva reformatorilor.

SECOLUL XVI:

Se generalizează tipărirea cărților, pavând astfel calea pentru răspândirea ideilor ReformeiMichelangelo, Albrecht Durer, Rafael și Lucius Cranach produc capodopere cu teme creștine.

1517 — Martin Luther afișează cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenburg. Conținutul lor va fi răspândit în doar câteva luni în toată Germania și, peste granițe, în mai toată Europa, producând o nemaiîntâlnită efervescență.

Biblia ajunge în mâinile oamenilor de rând prin traducerile făcute de Luther în germană și Tyndale în engleză (1520).

Reforma Protestanților se întinde în toată Europa. Ea este condusă de Zwingli în Elveția, de anabaptiști în Europa centrală și de John Knox în Scoția. Ca să-și îngăduie un divorț și pentru a-și consolida puterea în stat, Henric al VIII-lea se rupe de biserica Romei și se autoproclamă ca suveran al bisericii anglicane. Lucrarea „Instituții”, împreună cu activitatea autorului ei, John Calvin, produc în orașul elvețian Geneva o reevaluare a teologiei și a bazelor pe care este așezată societatea.

O mișcare de contra-Reformă se ridică în apărarea Bisericii Catolice și combate ideile teologilor evanghelici. Sinodul de la Trento (1545–1563) reafirmă valabilitatea doctrinelor catolice. Ordinul călugărilor „Iezuiți” devine apărătorul credinței catolice și începe să trimeată misionari în toată lumea.

Puternice convingeri produc martiri, atât în rândul catolicilor, cât și în rândul protestanților. Printre cei din urmă, sunt executați Sir Thomas More, William Tyndale și Thomas Cranmer. În Franța sunt persecutați „hugenoții”.

În Anglia, începe mișcarea puritană, dintr-o dorință de a modela viața creștină și biserica după principii mai apropiate de conținutul Bibliei.

ANUL 1600. La 52 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 18,9% (86% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 23%. Biblia este tradusă în 36 de limbi.

SECOLUL XVII:

Reforma protestantă începută în secolul precedent continuă să influențeze viața religioasă și politică a Europei.

În Anglia, revoluția puritană îl înlătură de la domnie și-l execută pe regele Charles (Carol), încercând să instaureze o confederație (commonwealth) puritană.

În Franța, hughenoții protestanți se răscoală împotriva regelui Ludovic al XIII-lea.

1618–1648 — în Europa centrală, războiul de 30 de ani produce o măcelărire reciprocă între protestanții și catolicii care luptă pentru putere.

Anglia stabilește primele colonii în America de NordJamestown — 1607Pilgrims Land — 1620, Massachusetts Bay Colony — 1630. Multe din ele s-au născut din dorința de a răspândi creștinismul și de a stabili o ordine politică cu o guvernare mai aproape de valorile biblice.

În Anglia este lansată traducerea „King James” a Bibliei (1611). Ea va modela limba engleză folosită în următoarele trei sute de ani.

1633 — Galileo este forțat de Inchiziție să „abjure” teoriile științifice ale lui Copernicus. Apar alți oameni de știință care se apucă să studieze temeinic legile după care a făcut Dumnezeu lumea: Johann Kepler, Isaac Newton, Francis Bacon, Robert Boyle.

Apar lucrări de literatură care vor deveni în scurt timp „clasice” în lumea creștină: John Milton, Paradisul Pierdut, (1667), Blaise Pascal, Cugetări, (1670), John Bunian, Călătoria creștinului, (1678).

În arena gândirii apar „iluminiștii” care contestă valoarea creștinismului și încearcă să așeze toată teoria cunoașterii umane pe temelia „rațiunii”: Leibnitz, Hobbes și Descartes.

ANUL 1700. La 56 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 22,3% (84,1% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 25,2%. Biblia este tradusă în 52 de limbi.

6. Biserica din Filadelfia:

„Filadelfia” înseamnă în traducere: „dragoste de frați”. Biserica aceasta din Asia Mica a fost una din cele mai bune adunări creștine. Domnul Iisus nu-i găsește nici un fel de acuzare. Felul în care se prezintă Domnul, este deosebit de vedenia din capitolul 1. De data aceasta El se proclamă în atributele Sale. Remarcăm:

1. Centralitatea lui Hristos în Biserica din Filadelfia. Biserica aceasta era o reflexie a Domnului. Ea era sfântă pentru că El era Sfânt. Ea trăia în adevăr pentru că El este Adevărul. Ea era activă pentru că avea în mijlocul ei pe Acela care a avut puterea „să-i deschidă o ușă”. Ea avea autoritate pentru că Hristos îi încredințase această autoritate. (Matei 16:18)

2. Lucrarea lui Hristos prin Biserica din Filadelfia. Hristos este ușa… „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6) Domnul Iisus este acela care crează oportunitățile. (1 Corinteni 16:9; 2 Corinteni 2:12; Coloseni 4:2; Faptele Apostolilor 14:27.) Ușa deschisă din fața Bisericii din Filadelfia a fost o oportunitate de lucru. Ceva din puterea Bisericii primare s-a manifestat în Filadelfia („ai puțină putere”). Recapitulând cuvintele mesajului, putem sintetiza lucrarea acestei Biserici prin: Cunoașterea Cuvântului, mărturie îndrăzneață, prezența puterii și dovedirea răbdării în încercări.

3. Lucrarea lui Hristos pentru Biserica din Filadelfia. Hristos promite o perspectivă imediată: recunoaștere din partea Iudeilor, …o bogată activitate misionară, …izbăvire din Necazul care va lovi lumea, …și o perspectivă veșnică: o cunună pentru biruitori (2 Ioan 8; Coloseni 2:18; 2 Timotei 4:8), …Un stâlp în Templul etern (sublinierea poziției, lucrării și importanței creștinului în veșnicie), …un nume înscris cu o nouă identitate (din Cine se trage, unde locuiește și al cui este). Domnul Iisus ne va trece pe Numele Său ca la orice căsătorie. (El este Mirele, iar noi suntem Mireasa).

Simbolic, Filadelfia este Biserica trezirilor spirituale. Istoric, Filadelfia este Biserica trezirilor de după Reformație. A fost vremea Bisericii Misionare. Îndrăgostiți de Hristos și liberi de orice formă sau tradiție, credincioșii secolului XVII-XIX și chiar XX au tradus Biblia punând-o în mâna oamenilor. Valul trezirii a fost răspândit de martorii credincioși care nu s-au plecat sub amenințările „bisericii oficiale”, ci s-au răspândit datorită persecuției pe toată fața pământului. În aceste Biserici credincioșii s-au numit încă odată „frați”, au înlăturat clerul și ierarhiile și au instaurat încă odată în adunări „Cultul lui Hristos” — singurul Mântuitor și Mijlocitor dintre Dumnezeu și oameni.

O astfel de stare spirituală nu este ușor de menținut. Dușmani din afară și formaliști din lăuntru o asaltează mereu. Din acest motiv credincioșii trebuie să fie într-o permanentă stare de vigilență: „Păstrează ce ai ca nimeni să nu-ți ia cununa”. O asemenea Biserică este mereu în așteptarea Răpirii, pe care o vede ca pe o izbăvire promisă din fața Necazului care se va abate asupra întregii lumi. Mireasa nu se mai teme de vremea Judecății, ci se pregătește în așteptarea Nunții !!

SECOLUL XVIII:

Voltaire dezvoltă raționalismul „Iluminismului”, atacând creștinismul și așezându-l pe om în centrul universului, ca „măsură a tuturor lucrurilor.” Călcând pe urmele gândirii lui Revoluția Franceză din 1789 răstoarnă ordinea tradițională, decretează sfârșitul valorilor creștine și întronează pentru o scurtă perioadă domnia „zeiței rațiunii.” Rezultatele sunt catastrofale.

În contrast, Anglia și America trăiesc vremuri de „treziri religioase creștine” produse de predicile înflăcărate rostite de câțiva oameni ai lui Dumnezeu de excepție: GeorgeWhitefield, frații Wesley și Jonathan Edwards.

În Germania, „pietismul” (de la latinul „pieta”-evlavie) insuflă o nouă viață în luteranism. Un astfel de Luteran, Johan Sebastian Bach, declară că el compune „doar pentru gloria lui Dumnezeu.” Pentru cei ce vor să cerceteze amănunțit Biblia, Cruden publică, pe la începutul secolului, cea dintâi „Concordanță” din istorie.

Prin înființarea „Societății misionare Baptiste din Londra” intrăm în epoca misiunii creștine moderne. William Carey este trimis în India.

Anul 1.800. La 59 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 23,1% (86,5% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 27,2%. Biblia este tradusă în 67 de limbi.

SECOLUL XIX:

Secolul XIX este supranumit adesea „secolul protestanților.” Misionarii protestanți au plecat spre cele patru colțuri ale lumii, răspândind credința creștină și înființând biserici. Aceste lucrări sunt susținute de eforturi coordonate în organizații misionare protestante dintre care amintim: „Societatea pentru răspândirea Bibliei în Anglia și străinătate”, „Societatea pentru răspândirea Bibliei în America”, și „Uniunea Școlilor Duminicale.”

În America apar mișcări religioase deviate din creștinism: Mormonii, Martorii lui Iehova și „Știința creștină.”

Continuă înfruntarea pe arena ideilor. Apar noi filosofii care atacă punctul de vedere creștin despre istorie și viață: evoluționismul lui Darwin, comunismul lui Marx, psihologia luiFreud. „Criticismul înalt” german contestă validitatea și autenticitatea istorică a Bibliei.

În timp ce catolicismul și ortodoxia stagnează, protestantismul avansează vijelios. Predicatori renumiți printr-un extraordinar dar oratoric adună în jurul lor mulțimi impresionante. Charles Finney ințiază adunări de „trezire spirituală” în care convertirile sunt însoțite de „rededicări ale creștinilor.” Predicatorul Dwight L. Moodw și solistul Ira Sankey țin uriașe adunări publice pe ambele maluri ale Atlanticului. Charles Spurgeon predică în fața unui auditoriu de peste 12.000 de oameni în „Tabernacolul” din Londra. David Livingstone și alții deschid căi noi pentru răspândirea creștinismului în Africa. Hudson Taylor misionează cu mare succes în China interioară.

Sub presiunea trezirilor religioase protestante, papa Pius al IX-lea condamnă public liberalismul, socialismul și raționalismul care redusese la niște simple dărâmături structurile și instituțiile catolice europene. Din prea mult zel însă, și ca să sublinieze contrastul dogmatic cu „ereticii” protestanți, papa proclamă nașterea imaculată a Mariei. Pentru a răspunde criticismului protestant, primul sinod al Vaticanului proclamă „infailibilitatea papală” (1870).

Anul 1.900. La 62 de generații după Hristos, lumea este încreștinată în proporție de 34,4% (81% fiind albi). Lumea este evanghelizată în proporție de 51,3%. Biblia este tradusă în 537 de limbi (!!).

7. Biserica din Laodicea:

Laodicea a fost un oraș important din Asia Mică. Situat la intersecția a trei drumuri comerciale, acest oraș a devenit o metropolă a luxului și a bogăției. Caravanele de negustori au adus înspre cetate nu numai mărfuri din colțurile pământului, ci și obiceiuri diferite. Din acest motiv, în cetate domnea o toleranță generală. Acest climat de libertinism a dus la instaurarea unei atmosfere de relativism în care normele absolute au fost lăsate la o parte.„Laodicea” înseamnă în traducere: „Voia poporului, dreptatea poporului, voința celor mulți”, nu mult deosebită de „democrația”. Fiecare era liber să trăiască după mintea lui. Influența societății din Laodicea asupra Bisericii de acolo a fost devastatoare. Relativismul lumesc a născut relativismul religios, iar bunăstarea materială a creat un climat de auto-mulțumire sufletească. Încet, încet, forma a luat loc conținutului. Sub abundența exterioară se ascundea însă goliciunea spirituală și mai ales lipsa unei relații personale cu Domnul Iisus. Biserica din Laodicea a murit fără să bage de seamă. Căutând să-i mulțumească pe oameni, Biserica a păstrat tradițiile creștine, dar a lepădat „flacăra Evangheliei” temându-se să nu fie considerată „fanatică”. Biserica a ajuns să fie plasată undeva între lume și creștinismul adevărat. Remarcați felul în care se prezintă Domnul Iisus Bisericii. El este „AMIN” (Adevărul), Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu. Toleranța și relativismul sunt confruntate cu etalonul sfințeniei divine. Cine este al lui Dumnezeu, face parte dintr-o zidire nouă, care a început cu Hristos. „Dacă este cineva în Hristos este o făptură nouă”. (2 Corinteni 5:17) Biserica nu trebuie să asculte mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Faptele Apostolilor 4:19). „Nu orișicine-Mi zice : „Doamne, Doamne !” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21).

Biserica din Laodicea fusese sufocată de influența lumii. Neghina înăbușise grâul (Matei 13:36–43), Laodicea avea cunoștință, avea leac medical pentru boli de ochi (alifia făcută acolo era vestită în toata lumea), dar era oarba în ce privește cunoașterea de sine. Părerea Domnului Iisus despre această Biserică era total diferită de ce credeau Laodicienii despre ei înșiși. Lăudăroșenia celor din Biserică era revoltătoare. Domnul Iisus nu mai are ce face cu o astfel de adunare. El este hotărât să o „verse” din gura Lui. Laodicea este Biserica fără Hristos. „Iată Eu stau la ușa și bat”. Hristos este afară. El nu mai este acceptat în Biserica de tip „Laodicea”. Singura speranță este mântuirea prin acceptarea personală a lui Hristos. („Dacă deschide cineva ”). Biserica nu-L mai primește, dar El bate la inima fiecăruia în parte. Pentru cel ce-I deschide, există belșug de binecuvântări. Oare câtă taină de frumusețe se găsește în promisiunea aceasta: „Voi cina cu El, și El cu Mine”? Cina a fost la evrei „masa părtășiei”. Începând cu ea se intra în odihna de seară. Remarcați însă ordinea cuvintelor din această promisiune. Dumnezeu participă la cina celui ce-L primește, dar și cel ce-L primește este oaspetele lui Hristos. „Eu cu el, dar și el cu Mine !”

Este interesant că Biserica din Laodicea nu a ajuns în această stare rea fiind atacată din afară. Nicăieri nu ni se spune că ea ar fi avut ceva de suferit. Lipsa prigoanei însă nu i-a fost de bun augur. Hristos o îndeamnă să cumpere de la El „aur curățit prin foc”. Creștinii din Laodicea n-au vrut să fie considerați „fanatici” și au „lăsat-o mai moale”. Lipsa lor de evlavie le-a adus acceptarea lumii, dar au fost lepădați de Hristos. Pavel le spune celor din timpul lui: „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Iisus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3:12). Lipsa de împotrivire din partea lumii este un semn că Biserica nu mai este considerată un pericol de către Satana. O Biserică în care nu se văd atacurile celui rău și care nu este batjocorită și prigonită de lume, trebuie să se întrebe cu toată seriozitatea: „Ce se întâmplă?” Aurul pe care-L dorește Hristos pentru Biserica Sa este „aur curățit prin foc”.

Istoric, Biserica din Laodicea, este Biserica modernă. La începutul secolului XX, creștinismul a intrat într-o nouă fază. Teologia liberală s-a năpustit asupra Bibliei și a declarat-o un produs al istoriei, un rezultat al minții omenești în procesul de înțelegere progresivă a realității. Minunile au fost schimbate în evenimente înțelese greșit și înregistrate deformat, Hristos a fost dezbrăcat de dumnezeirea Sa, iar cerul și iadul s-au transformat în „concepte extreme” de trăire, inventate pentru a-i motiva pe oameni înspre o anumită trăire care să asigure bunăstarea tuturor. Societatea de astăzi a fost ridicată deasupra acestui nivel „medieval”. Biserica nu mai pune accent pe Biblie, ci pe filozofie, psihologie, sociologie și pedagogie. Predicile au devenit prelegeri, sfințenia a fost înlocuită cu spectacolul. iar disciplina bisericească a fost eliminată. Într-un climat de toleranță, Hristos a fost izgonit din Biserică.

SECOLUL XX:

Acest secol fost supranumit: „secolul ideologiilor”. Secolul acesta este prea aproape pentru a-l putea privi din perspectiva istoriei. Deocamdată ne mărginim să observăm că „Laodicea” este sinonimă cu „Democrația”, iar secolul acesta a marcat abandonarea monarhiilor cu drept divin în favoarea idealului filosofilor greci de „democrație”. Acesta este cuvântul de ordine în societate și, din păcate, … în biserici. „Vox populi” este însă doar arareori „vox dei” (vocea poporului este doar arareori vocea lui Dumnezeu). „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, s-ar putea prea bine să fie proclamarea obraznică a unei Bisericii îmbelșugate material și libere ca formă de manifestare, dar putredă, oarbă și bolnavă în realitatea ei spirituală. Cantitatea nu este sinonimă cu calitatea și aceasta nu poate scăpa „Celui ce este Amin, Martorul credincios și adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu”. La examinarea tribunalului divin, mărturia lui Iisus Hristos despre această Biserică nu este favorabilă.

1906 — Schweitzer publică Quest for Historical Jesus propunând mijloace istorice, nu religioase, pentru aflarea „adevăratei biografii” a lui Iisus din Nazaret.

1914 — Începutul primului război mondial spulberă credința în bunătatea înăscută a omului.

1939 — Începe al doilea război mondial. Mitologia nordică propagată de Hitler duce la un război al raselor.

1941 — Bultmann cere demitologizarea Noului Testament.

1948 — Formarea Consiliului Mondial al Bisericilor.

1950 — Un val de mari treziri spirituale în Africa și America Latină. Pierderi mari ale Bisericii Catolice în favoarea Bisericilor Evanghelice (pentecostali și baptiști).

1962 — Al doilea Conciliu de la Vatican produce cea mai mare modificare de atitudini și menifestare în catolicism. Biblia și Liturghia în limbile nationale, o mai mare implicare a laicilor in traburile Bisericii, liber acces la Biblie, înbunatatirea relatiei cu evreii, cu celelalte denominații creștine și cu lumea în general. Nu este o exagerare să spunem că Biserica Catolică s-a schimbat mai mult după 1962 decât în cei două sute de ani dinainte.

1985 — Mihail Gorbaciov declanșează perestroica, urmată de căderea comunismului în țările Europei de Est.

1990–2000 — Pătrunderea evanghelicilor în țările Europei de Est este întâmpinată cu scepticism și suspiciune dincolo de limitele deja existente. După renunțarea la comunismul rusesc ateu impus, populația acestor țări preferă întoarcerea la identitatea Bisericilor tradiționale istorice. Liberalizarea politicii de emigrare și liberă circulație face ca o masă mare de creștini din Europa de Est să se stabilească în țările Europei Occidentale.

1992–7 Februarie. Compunerea Tratului de la Maastricht privitor la Uniunea Europeană, pus apoi în aplicare începând 1 Noiembrie 1993

1999 — Finalul de secol este marcat de generalizarea Postmodernismului. Postmodernismul este o completă reevaluare a întregului sistem occidental de valori (arhitectură, moralitate, religie, structuri sociale, credințe populare) care caracterizează trecerea populației planetei de la etapa industrială la cea serviciilor. Foarte puțini oameni produc foarte mult, iar restul sunt implicați în mijloacele de distribuire și consum. Postmodernismul a provocat un climat general de neîncredere, contestare și individualism foarte puternic.

Laodicea: O biserică plină de toate, dar care nu mai are loc pentru Dumnezeu. El stă afară, la ușă, și bate … O biserică de miopi spirituali care nu mai văd supranaturalul nici în Scriptură, nici în experiența creștină. O Biserică în care aurul credinței este amestecat cu zgura tuturor necurățiilor. O Biserică cu crez, dar fără caracter și comportament creștin, o sare care și-a pierdut gustul și a ajuns să fie călcată în picioare de oameni. O Biserica în strigentă nevoie de hainele albe ale neprihănirii, ca să nu i se mai vadă rușinea goliciunii ei.

Laodicea — biserica epocii noastre!

Notă:- această încercare de interpretare istoricistă a celor 7 Biserici poate rezista doar în cazul în care noi cei de astăzi reprezentăm cu adevărat generația sfârșitului!

Precizare: acest comentariu este forma revizuită a unui alt comentariu, pe care îl puteți citi pe — Blogulluibalutescu — Analize Personale 2.

Balutescu Marius Petrisor

Balutescu Marius Petrisor

 

1 Timotei 2 – Un comentariu verset cu verset: E. A. Bremicker

 

Introducere

 

   Tema centrală a primei epistole către Timotei este comportarea în Casa lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie în capitolul 3,15 al epistolei: „… să ştii cum trebuie să se poarte cineva în Casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlpul şi temelia adevărului”.

 

Locuirea lui Dumnezeu în Casa Sa

 

    Adunarea este comparată în diferite locuri din Noul Testament cu o casă. Gândul principal, care se leagă cu Casa lui Dumnezeu, este locuirea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Aceasta era aşa în Vechiul Testament. Caracteristica unei case este, că în ea se locuieşte. În Vechiul Testament era o casă materială (Cortul, Templul). În Noul Testament este o casă spirituală („Adunarea” sau „Biserica”).

   Locuirea lui Dumnezeu are două aspecte mari:

 

1. Dumnezeu Se revelează în Casa Sa. Acolo unde locuieşte cineva, acela lasă să se vadă ceva din el. Astfel noi aflăm în Casa lui Dumnezeu ceva din slava Sa. Slava este una din caracteristicile esenţiale ale Casei lui Dumnezeu. „… în templul Său totul strigă ‚Slavă!’” (Psalm 29,9). În Casa lui Dumnezeu noi învăţăm cine este Dumnezeu. Este o revelare în îndurare şi har, altfel noi toţi am fi mistuiţi. Însă aceasta nu diminuează cu nimic faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt. De aceea locuirea lui Dumnezeu în Casa Sa se leagă cu solicitarea practică la sfinţenie. Oricine, care se mişcă în Casa lui Dumnezeu, trebuie să corespundă sfinţeniei acestei Case. Sfinţenia este a doua caracteristică esenţială a Casei lui Dumnezeu. „În Casa Ta se cuvine sfinţenia, Doamne, în veci” (Psalm 93,5 – traducere textuală). Aceasta vizează direct comportarea noastră zilnică. Ambele elemente – slava şi sfinţenia – sunt unite în Levitic 10,3. Acolo Dumnezeu spune lui Aaron într-un moment foarte serios: „Voi fi sfinţit în cei ce se apropie de Mine şi voi fi preamărit în faţa întregului popor.”

 

2. Dumnezeu cere omului să se apropie de El. Petru vorbeşte în acest context despre o preoţie sfântă şi o preoţie împărătească (1 Petru 2). Preoţia sfântă vorbeşte despre noi credincioşii, care se apropie de Dumnezeu în adorare (serviciul divin). Preoţia împărătească arată misiunea noastră de a fi o mărturie faţă de oameni. În concordanţă cu aceasta găsim pe Dumnezeu prezentat în epistolele către Timotei (şi Tit) de mai multe ori ca Dumnezeu-Mântuitorul, care doreşte să atragă pe oameni la Sine. Petru dimpotrivă, prezintă mai mult aspectul că Dumnezeu doreşte să aibă oameni în lucrare. Comportarea noastră zilnică în Casa lui Dumnezeu trebuie să fie prin urmare o invitaţie adresată oamenilor de a cunoaşte pe Dumnezeu.

 

 

Casa lui Dumnezeu – trei unghiuri de vedere diferite

 

    Când Domnul Isus a vorbit pentru prima dată despre Adunare, El a explicat, că El vrea să clădească Adunarea (Matei 16,18). Apostolul Pavel vorbeşte în mai multe locuri despre Casa lui Dumnezeu. Apostolul Petru o aminteşte şi apostolul Ioan o numeşte la sfârşitul cărţii Apocalipsa „Cortul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,3).

   Însă expresia „Casa lui Dumnezeu” nu are în toate locurile exact acelaşi înţeles. Doresc cu plăcere să arăt trei unghiuri de vedere, pe care noi – fără să le despărţim – trebuie să le diferenţiem.

·         În primul rând ni se arată, că credincioşii înşişi constituie Casa lui Dumnezeu. Ei sunt pietre vii, care sunt adăugaţi în Casă. Când Domnul Isus a vorbit de construirea Adunării Sale (Matei 16,18), a avut acest aspect înaintea ochilor. Apostolul Petru preia acest gând în prima lui epistolă, când descrie pe credincioşi ca o casă spirituală şi o preoţie sfântă (1 Petru 2,5). Casa lui Dumnezeu – privită sub acest unghi de vedere – constă din toţi răscumpăraţii din timpul harului.

·         În al doilea rând ni se arată că noi credincioşii zidim la această Casă. Aceasta se adresează la responsabilitatea noastră. Este misiunea noastră să facem pe oameni să înţeleagă, pentru ca ei să aibă parte în Casa lui Dumnezeu. Despre aceasta vorbeşte în mod deosebit apostolul Pavel în 1 Corinteni 3,1-10. Totodată noi trebuie să împlinim principiile Casei lui Dumnezeu în viaţa noastră practică (de Adunare).

·         În al treilea rând însă – şi aceasta ne conduce la comportarea noastră în această Casă – ni se arată că noi ne mişcăm permanent în Casa lui Dumnezeu. Noi nu numai suntem Casa lui Dumnezeu, noi nu numai construim la Casa lui Dumnezeu, ci noi trăim în Casa lui Dumnezeu. Din nou se apelează la responsabilitatea noastră. Casa este Casa lui Dumnezeu. Ea Îi aparţine. El este Stăpânul Casei şi prin aceasta El poate stabili regulile după care noi trebuie să ne comportăm. Comportarea în Casa lui Dumnezeu nu este lăsată la bunul nostru plac. Ea trebuie să corespundă sfinţeniei şi demnităţii Aceluia, căreia ea Îi aparţine. În această Casă este o „ordine a Casei”. Această ordine trebuie respectată.

 

Comportarea în Casa lui Dumnezeu

 

   Să observăm mai întâi ce nu trebuie înţeles prin aceasta:

 

·         În primul rând ar trebui să ne fie clar, că nu este vorba de simpla comportare într-o clădire materială. În multe religii se acordă o importanţă mare aşa-numitelor „Case ale lui Dumnezeu”. Deseori sunt reguli clare, de care trebuie să se ţină seama când se intră în aceste case. Aici nu este absolut deloc vorba de aşa ceva. Încăperile, în care se strâng credincioşii, nu sunt „locaşuri sfinte”, ci sunt încăperi cu totul obişnuite. Ar trebui să fie de la sine înţeles, ca noi să ne îmbrăcăm şi că ne comportăm aşa cum se cuvine, atunci când păşim în prezenţa Domnului. Cu toate acestea aici nu este vorba de acest gând.

·         În al doilea rând vrem să ne gândim, că în epistola 1 Timotei nu este vorba în primul rând de strângerea laolaltă a adunării locale. Strângerea laolaltă este desigur inclusă. Însă gândul este prezentat mult mai larg. Epistola 1 Corinteni ne arată mai mult ordinea interioară în Casa lui Dumnezeu. În unele pasaje ale acestei epistole este clar vorba de strângerea noastră laolaltă (de exemplu în capitolele 10, 11 şi 14). Aceasta este altfel în epistola 1 Timotei. În această epistolă avem prezentată mai mult ordinea exterioară în Casa lui Dumnezeu. Privit sub acest unghi, noi suntem totdeauna în Casa lui Dumnezeu. Pe drept s-a spus că credinciosul este 24 de ore pe zi în Casa lui Dumnezeu. În orice ocazie – fie acasă, fie la locul de muncă, în şcoală sau în vacanţă – noi suntem în Casa lui Dumnezeu. În mod corespunzător trebuie să fie şi comportarea noastră.

 

   Să vedem acum unele detalii referitoare la comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu:

 

1.      Este important să se vadă, că solicitarea de a ne comporta aşa cum se cuvine în Casa lui Dumnezeu are un aspect foarte practic. Epistola întâia către Timotei nu este o epistolă tipic doctrinară, ci una practică. Felul în care ne comportăm noi ca creştini joacă un rol mare. Sunt credincioşi care accentuează relaţia de credinţă lăuntrică, pe care noi ca creştini o avem faţă de Dumnezeul nostru. Ei au dreptate. Sunt alţi credincioşi care accentuează comportarea practică a creştinului în viaţa de fiecare zi. Şi ei au dreptate. Ambele aspecte aparţin indestructibil împreună. Ele nu se contrazic. Ele se întregesc reciproc. Periculos devine atunci când noi folosim unul împotriva celuilalt. Relaţia lăuntrică de credinţă – viaţa ascunsă a creştinului cu Dumnezeu – trebuie să fie intactă, căci atunci s-ar putea ca ceea ce se vede în afară să nu fie intact. Dar dacă legătura lăuntrică de credinţă nu devine vizibilă în exterior, atunci s-ar putea ca lăuntric ceva să nu fie în ordine. Ambele aspecte sunt prezente. Ambele aspecte sunt importante. Epistola 1 Timotei ne arată mai mult ceea ce devine vizibil în exterior. Ea se ocupă cu practica vieţii zilnice, care este foarte importantă. Comportarea creştinului nu poate fi despărţită de doctrină. De aceea apostolul Pavel aminteşte mereu în epistola 1 Timotei învăţătura bună şi sănătoasă. Ea este premisa pentru o comportare bună şi sănătoasă.

2.      Comportarea în Casa lui Dumnezeu este mai întâi o chestiune mai mult personală. Apostolul Pavel scrie o scrisoare personală copilului lui spiritual, Timotei, care totodată era conlucrător al său. Toată epistola se caracterizează printr-o vorbire foarte personală. Apostolul Pavel foloseşte mereu cuvintele „tu”, „pe tine” şi „ţie”. Dar nu este vorba numai de Timotei. Şi în versetul nostru călăuzitor se spune mai întâi lui Timotei: „… să şti” (tu). După aceea se lărgeşte orizontul. Apostolul Pavel nu scrie: „… ca tu să şti cum să te comporţi”, ci el spune: „… cum trebuie să se comporte cineva”. Aceasta include pe orice cititor al scrisorii. Principiile de comportare în Casa lui Dumnezeu nu se schimbă. Ele au fost valabile atunci şi sunt valabile şi acum. Ele sunt valabile pentru fiecare şi foarte personal. Respectarea lor este în primul rând o responsabilitate personală. Noi nu ar trebui să aşteptăm mai întâi de la fraţii noştri şi de la surorile noastre, ca ei să împlinească aceste solicitări. Noi trebuie să ne gândim în primul rând la noi înşine.

3.      Cu toate acestea este inclus necondiţionat şi gândul public, comun. Noi suntem aici într-adevăr adresaţi personal, însă nu în caracterul nostru de copii ai lui Dumnezeu. Relaţia de copil este o binecuvântare personală, care este legată cu o responsabilitate personală. Dar când este vorba de Casa lui Dumnezeu, nu se poate trece cu vederea aspectul comun (colectiv) şi public. Noi nu suntem singuri în Casa aceasta. În privinţa aceasta întreaga epistolă 1 Timotei ne ajută să înţelegem bine gândul acesta. Epistola aceasta ne dă indicaţii personale pentru viaţa în comun în Casa lui Dumnezeu. Sunt multe ocazii – în afara strângerilor laolaltă – unde noi avem a face cu fraţii noştri şi cu surorile noastre de credinţă şi suntem împreună cu ei. Ce influenţă are comportarea mea personală asupra fraţilor mei şi a surorilor mele de credinţă, cu care eu sunt împreună? Aceasta este una din întrebările de care este vorba în comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu. În această epistolă nu este vorba atât de mult de „viaţa particulară” a creştinului, deci de exemplu, cum trebuie să se comporte soţul cu soţia în viaţa de căsnicie. Să luăm de exemplu rugăciunea. Epistola 1 Timotei ne dă în privinţa aceasta învăţături importante. Dar nu ca să ne arate cum noi ca parteneri de căsnicie să ne rugăm împreună, ci este vorba de rugăciunea publică. Acesta este caracterul pe care noi îl avem în această epistolă.

4.      Solicitarea, ca noi să ne comportăm aşa cum se cuvine în Casa lui Dumnezeu, nu ne este dată fără motiv. Comportarea noastră în Casa lui Dumnezeu are un ţel. Mai exact spus, este un ţel dublu. În primul rând Dumnezeu doreşte să fie glorificat prin comportarea noastră. Ea este Casa Sa. El ne vede. El doreşte să fie onorat prin comportarea noastră şi să Se bucure de noi. El are dreptul la aceasta. În al doilea rând Dumnezeu ne-a lăsat aici ca mărturie pentru lume. Adunarea este stâlpul şi temelia adevărului. Tocmai epistola 1 Timotei vorbeşte despre adevărul că Dumnezeu este Dumnezeu-Mântuitorul, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. Prin ce pot oamenii cunoaşte aceasta? Prin comportarea noastră! Ei ne privesc. Ei ne văd. Ei ne aud. Ei înregistrează cum ne comportăm în practica vieţii zilnice.

 

   Apostolul Pavel scrie: „să şti (tu) cum trebuie să se poarte cineva”. Este vorba, ca noi să „ştim” ceva. Această cunoaştere nu este o cunoaştere teoretică, ci este vorba de transpunerea în viaţa de fiecare zi a acestei „cunoaşteri”.

 

Casa lui Dumnezeu – o Casă de rugăciune

 

   În capitolul 2 – cel puţin în prim parte – ne este pus înainte mai întâi un aspect surprinzător al Casei lui Dumnezeu. Nu este vorba atât de mult de lucrurile interne ale adunării locale, ci de rugăciune şi mulţumire cu privire la toţi oamenii. Acesta este realmente de la prima vedere un element absolut uimitor în Casa lui Dumnezeu. În general – când este vorba de Casa lui Dumnezeu – ne vin în minte alte aspecte. Ne gândim la credincioşii, care alcătuiesc această Casă şi care o clădesc. Ne gândim la „serviciile divine”, pe care le facem în Casa lui Dumnezeu (compară cu 1 Petru 2,5). Dar prin aceasta nu s-a încheiat gândul.

   Noi uităm uşor că Casa lui Dumnezeu este Casa unui Dumnezeu-Mântuitor, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Despre aceasta este vorba, printre altele, în această epistolă. Apostolul Pavel nu scrie aici despre Tatăl şi relaţia pe care El o are cu copiii Săi. Acest adevăr îl găsim prezentat în alte epistole. Aici Dumnezeu Se prezintă mai mult ca Acela care în bunătatea Lui Se îndreaptă spre oameni, ca să-i mântuiască. Este voia Lui ca acest caracter al bunătăţii Lui să se reverse spre toţi oamenii. Este o rătăcire să se creadă, că Dumnezeu are în vedere numai pe copiii Săi. Nu, pe El Îl interesează toţi oamenii. Fără îndoială El are relaţii deosebite cu ai Săi. În acelaşi timp însă El are interese faţă de aceia care sunt încă pierduţi. Noi nu avem voie să uităm aceasta. Ei sunt creaturile Lui. Preocuparea cu cei care constituie Casa, este importantă. Însă este un pericol dacă noi ne limităm unilateral la aceasta. Noi nu avem voie să uităm preocuparea cu aceia care sunt „afară”. Pericolul unilateralităţii într-o direcţie sau alta este mare. Aceasta este la fel de valabil şi în lucrare. Noi trebuie să fim echilibraţi. Apostolul Pavel era atât un slujitor al Adunării cât şi un slujitor al Evangheliei (Coloseni 1,23.25).

   Adunarea este expresia cea mai înaltă a ceea ce cuprinde planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos. Nu este nimic, care să fie în afara acestui fapt. În Adunare Dumnezeu face cunoscut plinătatea gândurilor Sale cu privire la Fiul Său. În contrast cu aceasta, Evanghelia este revelarea cea mai înaltă a dragostei lui Dumnezeu pentru lumea aceasta. El a iubit lumea şi a dat pe Fiul Său pentru ea. De aceea noi trebuie să fim atenţi să nu fim unilaterali sau chiar să devenim extremi. Dumnezeu are în vedere ambele aspecte. De aceea noi să nu vorbim numai unilateral despre Adunare. Dacă facem aşa, vom deveni foarte uşor ortodocşi. Noi nu ar trebui nici să vorbim unilateral despre Evanghelie. Ambele aspecte sunt prezente. Ambele aspecte sunt importante.

   În capitolul 1 apostolul Pavel a arătat deja clar, că în Casa lui Dumnezeu nu domină principiul Legii, ci principiul harului. Aceasta este important, ca să înţelegem timpul în care trăim. Firul călăuzitor pentru comportarea noastră – ceea ce ne este arătat în capitolul acesta este inclus – nu este o lege oarecare, ci harul. Noi am avut parte de harul şi îndurarea lui Dumnezeu şi stăm în harul Său. De acest har trebuie să aibă parte şi oamenii care până acum stau în afara lui.

   Capitolul 2 ne arată Casa lui Dumnezeu ca o casă de rugăciune. Aceasta înseamnă, că noi intrăm în legătură cu Dumnezeu în rugăciune. Aşa a numit Dumnezeu deja în Vechiul Testament, prin prorocul Isaia, Casa Sa. „… îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt şi-i voi umple de veselie în casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,7). Aici gândul referitor la jertfele de ardere de tot, care sunt plăcute lui Dumnezeu, este legat cu Casa de rugăciune. Poetul Psalmului 141 a înţeles bine aceasta. El spune: „Ca tămâia să fie rugăciunea mea înaintea Ta şi ca jertfa de seară să fie ridicarea mâinilor mele” (Psalm 141,2).

    Domnul Isus Însuşi Se referă la locul din Isaia (compară cu Matei 21,13). Aceasta se referea atunci în sens direct la Templul de la Ierusalim. Însă înţelesul este mai mult decât numai acesta. Slujba în Templu ar trebui să se facă având realmente în vedere toate naţiunile. Despre Templul material din Ierusalim aceasta va deveni realitate în timpul Împărăţiei de o mie de ani. Dar şi astăzi Casa lui Dumnezeu trebuie să poarte acest caracter. Noi trebuie să ne rugăm „pentru toţi oamenii”.

   Rugăciunea este deosebit de importantă. Credincioşii s-au rugat Dumnezeului lor în toate timpurile. Însă tocmai în epoca de mântuire a harului Casa lui Dumnezeu este caracterizată prin aceea, că acolo se fac rugăciuni. În capitolul nostru găsim învăţătură multă în privinţa aceasta. Apostolul Pavel vorbeşte de forme felurite ale rugăciunilor noastre, el numeşte subiecte şi ţeluri ale rugăciunii. El arată clar ce fel de gândire trebuie să avem noi şi în final arată care sunt premisele morale pentru rugăciune.

 

Versetul 1

 

   „Vă îndemn deci înainte de toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, …” (versetul 1)

 

   Un îndemn important

 

   Acest verset arată clar însemnătatea deosebită a rugăciunii – în mod deosebit a rugăciunii publice. Apostolul Pavel îndeamnă „înainte de toate”. Aceasta înseamnă „în primul rând”. Apostolul Pavel vorbeşte despre o ierarhie şi arată că acest îndemn este deosebit de important. Aceasta este valabil nu numai special pentru rugăciunea pentru toţi oamenii, ci în general pentru rugăciune. Rugăciunea este principial un element esenţial al vieţii creştine. Este respiraţia sufletului şi unul din primele semne caracteristice ale vieţii spirituale. Când Saul din Tars a ajuns să creadă în Domnul Isus, despre el se putea spune: „Iată, el se roagă” (Faptele Apostolilor 9,11). Apostolul Pavel în scrisorile sale solicită mereu pe credincioşi să se roage. Rugăciunii îi este acordată o însemnătate deosebită.

   Cuvântul „îndemn” nu poartă aici – ca în alte locuri – caracterul unei admonestări, ci caracterul unei încurajări. Apostolul Pavel foloseşte un cuvânt care poate fi tradus şi prin „mângâiere” sau „îmbărbătare”. Este vorba ca credincioşii să fie stimulaţi pentru a urma solicitarea acestui verset. Cu toate acestea este un apel foarte important adresat conştiinţei. Nu există altceva mai important decât rugăciunea. Formularea „să faceţi”, exprimată la timpul prezent, arată clar că ceva se face mereu în mod obişnuit. Aceasta trebuie să fie valabil şi pentru rugăciune.

 

Pentru toţi oamenii

 

   Concret este vorba de rugăciunea publică pentru „toţi oamenii”. Noi trebuie să învăţăm să nu avem înaintea privirii noastre numai nevoile personale şi ale poporului lui Dumnezeu, ci şi nevoile tuturor oamenilor. Raza de acţiune a rugăciunii este universală. Toţi oamenii sunt incluşi – indiferent ce rasă, naţionalitate, origine sau sex au ei. Dumnezeu nu doreşte ca noi să îngrădim rugăciunile noastre. Harul lui Dumnezeu, care s-a arătat în Persoana Domnului Isus, nu poate fi limitat la anumiţi oameni. El se adresează tuturor naţiunilor. Noi nu avem voie să uităm că pe Dumnezeu Îl interesează toţi oamenii. În Geneza 28 găsim prima referire la Casa lui Dumnezeu. Iacov era în Betel şi în vis a văzut o scară, care se înălţa până la cer. Când s-a trezit, s-a temut. El simţea că locul acesta era Casa lui Dumnezeu. Apoi el adaugă cuvintele remarcabile: „Aceasta nu este altceva decât Casa lui Dumnezeu şi aceasta este poarta cerurilor” (Geneza 28,17).

   El avea sentimentul că Casa lui Dumnezeu este poarta (uşa) cerului. Acesta este gândul, care stă aici înaintea noastră. Dumnezeu doreşte să atragă pe toţi oamenii la Sine.

   Aceasta a fost greu de înţeles, în mod deosebit pentru creştinii care la început veneau din iudaism. Pentru ei cei „necircumcişi” (adică, cei dintre naţiuni) erau duşmanii lui Dumnezeu. Noi astăzi avem mai puţin a face cu această problemă. Totuşi izolarea greşit înţeleasă până astăzi poate duce ca noi să uităm în practică ce rază de acţiune uriaşă are Evanghelia lui Dumnezeu. Ea este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1,16). Este corespunzător voii lui Dumnezeu şi caracterului Casei Sale, să se facă rugăciuni pentru „toţi oamenii”.

   Să te rogi pentru „toţi oamenii” nu înseamnă simplu, că în rugăciunile noastre noi folosim formularea „ne rugăm pentru toţi oamenii”, ci că noi o facem concret. Noi nu avem voie să excludem nici un strat social de oameni în rugăciunile noastre. Noi nu trebuie să ne rugăm numai pentru bărbaţi, ci trebuie să ne rugăm şi pentru femei. Noi nu trebuie să ne rugăm numai pentru credincioşi, ci şi pentru cei necredincioşi. Părinţi şi copii, bătrâni şi tineri, căsătoriţi şi necăsătoriţi sunt incluşi în rugăciunile noastre. Apostolul Pavel însuşi a fost un exemplu în privinţa aceasta. El aminteşte mereu destinatarilor scrisorilor sale, cum el era un om al rugăciunii şi nu numai aceasta: el făcea rugăciuni pentru alţii cu bucurie (Filipeni 1,3-4).

   „Pentru toţi oamenii” înseamnă textual „despre toţi oamenii” sau „în favoarea tuturor oamenilor”. Nu înseamnă că noi  trebuie să ne rugăm „în locul” tuturor oamenilor. Textul original foloseşte pentru prepoziţia „pentru” cuvinte diferite. Este vorba ca rugăciunea să se facă cu privire la toţi oamenii. Ea este acest unghi de privire universal spre „toţi oamenii”, pe care noi neapărat trebuie să-l avem în vedere. În epistola către Efeseni 6,18 apostolul Pavel îndreaptă atenţia spre rugăciunea „pentru toţi sfinţii”. Aceasta nu este în contradicţie cu versetul nostru de aici. Epistola către Efeseni ne arată planul lui Dumnezeu cu privire la Hristos şi Adunarea Sa. Acolo rugăciunea „pentru toţi sfinţii” (cei care alcătuiesc această Adunare) este la locul ei. În epistola 1 Timotei dimpotrivă este vorba de Dumnezeu-Mântuitorul şi de casa lui Dumnezeu. Aici rugăciunea „pentru toţi oamenii” este la locul ei.

 

Cereri, rugăciuni, mijlociri şi mulţumiri

 

   Apostolul Pavel foloseşte patru expresii diferite pentru rugăciune:

 

1.      Cereri (textual implorări): Implorarea este o rugă fierbinte şi are a face cu nevoi deosebite. Este strigătul stăruitor către Dumnezeu într-o situaţie concretă de nevoie. Aceasta noi o facem nu numai personal, ci şi în comun. Aceasta poate avea loc în adunarea locală. Dar poate tot aşa să fie, că noi ne strângem laolaltă ca fraţi şi surori, ca să aducem înaintea Domnului în rugăciune o situaţie deosebită de restrişte. Aceasta este valabil de exemplu pentru nevoile deosebite din poporul lui Dumnezeu şi din afara acestuia sau pentru lucrări deosebite, care trebuie făcute. Implorarea este deci strigarea către Domnul într-o situaţie specială de nevoie. Este o formă intensivă a rugăminţii.

2.      Rugăciuni: Prin rugăciune se desemnează în general vorbirea omului cu Dumnezeu. Cuvântul înseamnă, că noi venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăminţile noastre şi le punem înaintea Lui. Rugăciunea şi implorarea sunt strâns legate între ele. În epistola către Efeseni 6,18, apostolul Pavel vorbeşte despre „tot felul de rugăciuni şi cereri, prin Duhul”. În epistola către Filipeni 4,6 el cere credincioşilor să aducă la cunoştinţa lui Dumnezeu „prin rugăciuni şi cereri” rugăminţile lor. Noi facem aceasta atât personal cât şi în comun. Noi putem să aducem înaintea lui Dumnezeu tot ce preocupă inima noastră.

3.      Mijlociri: Prin mijlocire nu se înţelege în primul rând – aşa cum pare să spună cuvântul – rugăciunea pentru alţii. Mijlocirea înseamnă mai degrabă accesul liber la Dumnezeu. Textual s-ar putea traduce: „să ai o întâlnire cu cineva” sau „să ai o discuţie intimă”. Prin harul lui Dumnezeu noi am fost făcuţi capabili pentru aceasta. Noi vorbim foarte natural cu Dumnezeu – pentru noi înşine şi pentru alţii. Pentru aceasta nu este nevoie de moduri de exprimare alese şi deosebite. Cu toate acestea noi o facem cu veneraţie, demnitate şi respect. Apostolul Petru vorbeşte despre faptul că noi chemăm ca Tată pe Cel care judecă persoanele fără să ţină seama de prestigiul lor (1 Petru 1,17). În aceasta se exprimă ambele. Pe de o parte încredere şi pe de altă parte respect. Desigur aceasta înseamnă că în rugăciune noi nu ar trebui să ne gândim numai la noi ci şi la alţii. Noi ne rugăm pentru alţii. Deseori noi ne concentrăm aşa de mult asupra intereselor noastre, că nevoile celorlalţi le aşezăm în rugăciune la urmă.

4.      Mulţumiri: Mulţumirea este recunoştinţa rostită înaintea lui Dumnezeu. Ea este atitudinea lăuntrică a unui credincios, care se încrede în Tatăl său ceresc, că El îi va da tot ce are nevoie. Mulţumirea ar trebui să nu lipsească din nici o rugăciune. Mulţi oameni sunt nemulţumitori. Creştinul dimpotrivă ar trebui caracterizat de mulţumire şi el ar trebui să exprime aceasta în rugăciune. O verificare a vieţii noastre de rugăciune ar arăta probabil că deseori noi ne rugăm mai intensiv decât mulţumim. Deseori nu mulţumim deloc sau probabil numai o singură dată, când Dumnezeu ne-a ascultat rugăciunea. Dar ori de câte ori ne rugăm, de fiecare dată putem mulţumi.

 

   Din acest verset nu rezultă ce trebuie noi să ne rugăm concret. Apostolul Pavel nu vorbeşte despre conţinutul propriu-zis al rugăciunii. Când este vorba de implorări, rugăciuni şi mijlociri, nu este foarte greu. Dar cum stau lucrurile cu mulţumirile? Probabil se pune întrebarea, cum am putea noi să mulţumim pentru toţi oamenii. Răspunsul este, că Dumnezeu dă darurile Sale bune peste toţi oamenii. El este un Dumnezeu-Mântuitor bun, care îngrijeşte de creaturile Lui, dăruindu-le ce le trebuie pentru viaţă. Binefacerile Lui sunt pentru toţi oamenii. În predica de pe munte Domnul Isus se referă la faptul că Dumnezeu lasă soarele să răsară peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Matei 5,45). Pentru acest har cu privire la toţi oamenii putem de exemplu să spunem „mulţumesc” Dumnezeului nostru.

 

 

Versetul 2

 

„… pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt aşezaţi în poziţii înalte, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi demnitatea.” (versetul 2)

 

Pentru împăraţi şi pentru toţi cei aşezaţi în poziţii înalte

 

   Aşa cum am văzut, în primul rând nu este vorba despre ce ne rugăm, ci despre felul cum ne rugăm, pentru cine ne rugăm şi care este motivul pentru care ne rugăm. Acest verset (1) ne arată pe lângă „toţi oamenii” un cerc cu totul deosebit de persoane, pentru care trebuie să ne rugăm. Este vorba de împăraţi şi de toţi cei care ocupă poziţii înalte. Apoi se spune care este motivul pentru care noi trebuie să ne rugăm pentru ei. Expresia „ca să” ne arată aceasta.

   Împăraţii şi oamenii aşezaţi în poziţii înalte sunt daţi de Dumnezeu şi aşezaţi în funcţii politice. Cuvântul „împăraţii” se referă la fiecare domnitor suveran. Aceasta nu se referă numai la cezarul Nero, care atunci domnea în Roma. Se referă la conducătorii şi domnitorii popoarelor şi naţiunilor. „Oameni aşezaţi în poziţii înalte” înseamnă oameni în poziţii înalte sau oameni cu funcţii înalte. Este vorba de oameni care exercită autoritate şi astfel în funcţia lor stau peste alţii. Contextul arată clar că aici este vorba în primul rând de autorităţi politice. Este vorba de persoanele care alcătuiesc guvernul unui popor, deci de autorităţile aşezate de Dumnezeu până astăzi. Ei au influenţă asupra multor lucruri care se derulează pe pământ, deoarece Dumnezeu a pus guvernarea în mâinile lor.

    Dumnezeu nu mai guvernează astăzi direct, ci El o face în previziunea Sa prin oamenii pe care El i-a rânduit pentru aceasta. Abia după răpirea Adunării în cer guvernele nu vor mai fi puse de Dumnezeu, ci vor fi inspirate direct de satan. Acest timp va fi îngrozitor. În Împărăţia de o mie de ani, care urmează imediat după aceea, Dumnezeu va guverna direct în Persoana Fiului Său. Însă până astăzi guvernele sunt aşezate de Dumnezeu. Dumnezeu le-a dat ca instituţii şi ca autorităţi, pentru ca aici pe pământ să fie garantată o anumită stabilitate. Originea guvernelor este după potop. Aceasta ne este descris în prima carte a lui Moise (compară cu Geneza 9,6).

   Dumnezeu dă aceste autorităţi ale puterii pe pământ. În ceea ce le priveşte pe ele însăşi, ele sunt responsabile înaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce fac şi ce nu fac. Dar acest aspect nu este tratat aici. În ceea ce ne priveşte pe noi, noi ne supunem autorităţii lor şi ne rugăm pentru ei. Diferite pasaje din epistole ne arată că noi trebuie să fim subordonaţi autorităţilor (Romani 13,1 şi versetele următoare, Tit 3,1; 1 Petru 2,13). Aici pe prim plan stă gândul referitor la rugăciune.

   Noi ne rugăm concret pentru bărbaţii şi femeile, pe care Dumnezeu le-a pus în astfel de poziţii. Aici nu se spune ca noi să ne rugăm pentru autoritate în sine, adică pentru principiul de guvernare dat de Dumnezeu sau pentru o anumită formă de guvernare. Este vorba de persoanele care ocupă poziţii de conducere politice. Apostolul Pavel nu cere în nici un loc ca dictatura stăpânitoare în timpul acela să fie înlăturată, ci el cere să se facă rugăciuni pentru dictatori. Până astăzi sunt incluşi în rugăciunea pentru aceşti oameni nu numai reprezentanţii poporului aleşi democratic, ci şi tiranii lumii acesteia. Nicidecum Dumnezeu nu numeşte totdeauna bun ceea ce fac ei. Ei sunt responsabili înaintea Lui pentru aceasta. Dar aceasta nu este treaba noastră. Noi recunoaştem autoritatea, aşa cum a fost dată ea de Dumnezeu. Dar noi ne rugăm pentru bărbaţii şi femeile care constituie autoritatea. Este clar, că pentru noi astăzi aceasta este mai simplu decât atunci, când un prigonitor crud al creştinismului era la conducere.

   Rugăciunea pentru aceşti oameni este astăzi cu atât mai mult necesară, cu cât în primul rând noi simţim că cei mai mulţi responsabili politici ai timpului nostru întreabă puţin sau chiar deloc care sunt gândurile lui Dumnezeu, respectiv parţial sunt direct împotriva lor. Şi aceasta aparţine generaţiei strâmbe şi sucite, în care trăim (Filipeni 2,15). În afară de aceasta noi recunoaştem în al doilea rând cum oamenii din conducere devin tot mai mult încurcaţi şi deseori nu ştiu cum să rezolve problemele apărute.

   În afară de aceasta rugăciunea pentru oamenii aşezaţi în poziţii înalte ne va păzi să vorbim cum nu se cuvine despre ei. Apostolul Petru scrie: „temeţi-vă de Dumnezeu, daţi cinste împăratului” (1 Petru 2,17). Aceasta este valabil în sens larg până în zilele noastre. Rugăciunea pentru ei nu ne va determina să ne amestecăm în politica lumii acesteia. Aceasta nu este misiunea noastră. Ce trebuie noi să facem, ne este prezentat aici în cuvinte simple şi uşor de înţeles. Noi ne rugăm pentru oamenii care ocupă funcţii politice şi prin aceasta exprimăm demnitatea poziţiei creştine în lumea aceasta.

   Conducătorii politici ai lumii acesteia au nevoie de rugăciunile credincioşilor. Nu este aşa, că noi am avea nevoie de mijlocirile „celor mari” ai lumii acesteia. Este exact invers. Nu noi avem nevoie de favoarea guvernatorilor, ci ei au nevoie de noi – prin aceea că noi ne rugăm pentru ei. Când patriarhul Iacov a stat înaintea lui faraon, nu a fost faraon cel care l-a binecuvântat pe Iacov, ci Iacov a fost cel care a binecuvântat pe cel mai puternic domnitor al timpului său (Geneza 47,10). Epistola către Evrei 7,7 ne spune, că fără îndoială, cel mai neînsemnat este binecuvântat de cel mai bun. „Cel mai bun” în acest caz era Iacov. Demnitatea unui creştin, care se roagă pentru autorităţile politice, este mai mare decât demnitatea acestor bărbaţi şi femei.

   În cartea Proverbe 21,1 ni se spune, că inima împăraţilor se aseamănă cu un râu de apă şi că mâna Domnului o îndreaptă încotro vrea El. Aceasta arată clar, că autorităţile sunt în mâna Domnului nostru. Ele nu pot face şi nu fac ce vor ele. Cu rugăciunea pentru autorităţi noi avem acces la Acela care dirijează autorităţile aşa cum vrea El. Influenţa noastră asupra activităţii acestor oameni nu constă în aceea că noi ne angajăm politic, ci în aceea, că noi ne rugăm pentru ei. Amestecul activ în politica lumii acesteia nu poate niciodată să fie misiunea noastră.

 

O viaţă paşnică şi liniştită

 

   Aici nu se spune mai mult despre conţinutul rugăciunii. Nu este vorba nemijlocit de mântuirea acestor oameni, cu toate că în mod foarte sigur aceasta este inclus în rugăciunile noastre. Apostolul Pavel arată urmările pe care le va avea rugăciunea noastră pentru aceşti oameni. Pe de o parte noi îi recunoaştem şi îi cinstim. Pe de altă parte rugăciunea noastră va avea urmări concrete. Rugăciunea noastră va contribui ca ei prin harul lui Dumnezeu să ia decizii care vor face ca noi să ducem o viaţă paşnică şi liniştită – şi anume cu toată evlavia şi demnitatea. În felul acesta Evanghelia se poate răspândi mult mai repede pe pământul acesta. Politicienii pot abuza foarte uşor de puterea lor şi rezultatul va fi că o viaţă creştină „normală” va fi numai foarte greu posibil de trăit.

   Numai dacă noi ne comportăm loial faţă de autorităţi şi ne rugăm pentru ele şi nu ne răzvrătim împotriva lor putem duce o viaţă paşnică şi liniştită. Viaţa paşnică şi liniştită nu este subiectul propriu-zis al rugăciunii. Subiectul este oamenii. Aici este vorba numai de urmările rugăciunii.

   Fiecare om trăieşte viaţa lui, atâta timp cât el este pe pământ. În epistola către Tit 3,3 apostolul Pavel aminteşte cu acelaşi cuvânt de viaţa de odinioară. Această viaţă noi o trăiam în „răutate şi în invidie, demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii”. Acum viaţa noastră trebuie să aibă cu totul alte însuşiri. Noi nu trebuie să înţelegem greşit viaţa „paşnică şi liniştită”. O viaţă liniştită este o viaţă liberă de deranjamente. O viaţă paşnică este o viaţă caracterizată de pace. Ea se referă la lipsa de deranjamente lăuntrice şi din afară. Cu siguranţă nu este vorba de faptul că noi ca creştini ducem o viaţă comodă şi inactivă. Este vorba mai mult de faptul că noi ne putem mişca în împrejurări lăuntrice şi exterioare care ne permit să trăim credinţa noastră şi să răspândim Evanghelia fără împotriviri. Împrejurările exterioare – ca de exemplu războaie, revolte sociale, revoluţii – pot fi un obstacol în răspândirea Evangheliei. De aceea poate fi numai în interesul nostru ca regimurile lumii acesteia să aibă un braţ puternic.

   O viaţă paşnică şi liniştită ne face să ne gândim şi la altceva. Nu este vorba că noi ca creştinii ducem Evanghelia în lumea aceasta cu vâlvă. Noi nu ne comportăm ca aceia care „strigă la piaţă”, ci ne comportăm liniştiţi şi paşnici. Învăţăm aceasta de la Domnul Isus Însuşi. Prorocul Isaia ne spune despre El că El nu va striga şi nu-Şi va ridica glasul (Isaia 42,2). Şi în acest sens trebuie noi să trăim liniştiţi şi să mergem pe drumul nostru.

 

Cu toată evlavia şi demnitatea

 

   Viaţa paşnică şi liniştită a creştinului nu înseamnă însă, că din această viaţă nu se vede nimic în exterior. Dimpotrivă. Ea este însoţită pe de o parte de evlavie şi pe de altă parte de demnitate. Prin aceasta trebuie să fim cunoscuţi. Ambele însuşiri sunt legate între ele prin cuvântul „toată”. Ambele trebuie să fie în deplină măsură în viaţa creştinului.

   Evlavia este o expresie care se întâlneşte mult mai frecvent în prima epistolă către Timotei decât în alte epistole (compară capitolul 2,2; 3,16; 4,7; 4,8; 6,3.5.6.11). Însă ea este deseori înţeleasă greşit. Evlavia nu are nimic a face cu faptul că eşti „fericit” în Dumnezeu. Nu este vorba de trăirea ascunsă cu Dumnezeu, ci de ceva care este vizibil în exterior. Evlavia are a face cu stilul nostru de viaţă şi comportarea noastră. Evlavia este adevărata veneraţie şi respectul faţă de Dumnezeu. Este orientarea perceptibilă a creştinului spre Dumnezeu, care se vede prin aceea că Dumnezeu este glorificat prin tot ce facem noi. Cineva a exprimat aceasta prin următoarea „formulă” scurtă: „Să trăieşti evlavios înseamnă mai întâi să trăieşti cu Dumnezeu şi în al doilea rând să trăieşti pentru Dumnezeu”. Să trăieşti în evlavie înseamnă că noi trăim aici pe pământ spre buna plăcere şi bucurie a lui Dumnezeu. O viaţă trăită cu evlavie nu rămâne ascunsă înaintea ochilor oamenilor. Ei ar trebui să vadă la noi ce este voia lui Dumnezeu. Model pentru o astfel de viaţă este Domnul Isus. La El învăţăm ce este adevărata evlavie. Capitolul 3,16 al epistolei ne explică că taina evlaviei niciodată nu este altceva decât Hristos Însuşi: Dumnezeu revelat în carne.

   Demnitatea este consideraţie şi respect. Este demnitatea unui vieţi în care gândirea lăuntrică este în concordanţă cu manifestarea exterioară. Aceasta nu exclude, că noi suntem creştini veseli. Cu toate acestea ne ostenim să ne comportăm potrivit cu poziţia noastră. Şi în felul acesta Numele lui Dumnezeu este glorificat şi onorat.

 

 

Versetul 3

 

„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, …”

 

Dumnezeu-Mântuitorul

 

    Afirmaţia versetului acesta se referă la versetul 1. Rugăciunea pentru toţi oamenii este bună şi bine primită înaintea lui Dumnezeu-Mântuitorul nostru.

    Expresia Dumnezeu-Mântuitorul se întâlneşte numai în epistolele către Timotei şi Tit. Mântuitor înseamnă pe de o parte „Salvator”, pe de altă parte „Susţinător”. Este Dumnezeu, Cel care cuprinde pe toţi fii oamenilor în bunătatea şi dragostea Sa pentru oameni, care Se interesează de ei şi îi iubeşte (Tit 3,4). Faptul că Dumnezeu este un „Mântuitor”, nu este specific creştinismului. În prorocul Isaia citim de şase ori că Dumnezeu este un Mântuitor. Dar ceea ce este cu adevărat specific creştinismului, este faptul că acest Dumnezeu-Mântuitor Se interesează de toţi oamenii, prin aceea că El vrea să-i mântuiască şi să-i aducă la cunoştinţa adevărului. Interesele Sale sunt nu numai pentru poporul Său pământesc Israel, ci pentru toţi oamenii. Vedem aceasta în continuare în versetul 4. În această atitudine şi comportare trebuie noi să ne rugăm pentru toţi oamenii.

   Rugăciunea este bună şi bine primită „înaintea” Lui. Aceasta înseamnă textual, „faţă către faţă”, deci înaintea ochilor Săi. Remarcabil este că noi totdeauna citim despre Dumnezeu-Mântuitorul „nostru”. În acest caracter ni S-a revelat El. În acest caracter Îl cunoaştem noi şi în acest caracter venim în rugăciune înaintea Lui.

 

Bun şi bine primit

 

   „Bun” se referă aici nu la efectul unui lucru, ci este ceva care în sine însuşi este bun, frumos şi preţios. „Bine primit” înseamnă că ceva poate fi numit bun venit. Este ceva care merită să fie primit. Rugăciunile noastre se aseamănă cu o jertfă, care este plăcută lui Dumnezeu. Ele sunt de preţ pentru Dumnezeu şi bine primite de El. El Se bucură, când noi intervenim în felul acesta pentru toţi oamenii.

 

 

Versetul 4

 

„… care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr.”

 

Voia lui Dumnezeu

 

   Acest verset arată mai departe clar, de ce noi trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii (versetul 1). Este voia lui Dumnezeu categorică, ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr. Dumnezeu nu este numai un Mântuitor în sensul că El este susţinătorul tuturor oamenilor (1 Timotei 4,1), ci El doreşte să salveze pe toţi oamenii de la pierzarea veşnică. Acesta este interesul Lui primordial faţă de toţi oamenii.

   În acest loc este important să remarcăm că aici nu este vorba de planul irevocabil al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu întocmeşte un plan, atunci cu siguranţă El îl va duce la îndeplinire (Isaia 46,10). Dacă despre aceasta ar fi vorba aici, atunci realmente toţi oamenii vor fi mântuiţi şi vor veni la cunoştinţă de adevăr. Dar sunt multe locuri în Biblie, care arată clar, că cu regret nu este aşa. În versetul nostru nu este vorba de planul veşnic al lui Dumnezeu, ci de intenţia sau de dorinţa Sa. Dumnezeu are în vedere pe toţi oamenii, în ceea ce priveşte intenţia Sa. El doreşte să salveze pe toţi oamenii. Mai mult chiar, căci cuvântul „a vrea” este folosit şi atunci când cineva face ceva cu plăcere sau are bucurie de ceea ce face. Dumnezeu este un Dumnezeu care se bucură să practice har şi să salveze oameni.

   Dar dacă totuşi sunt oameni, care cândva vor merge la pierzarea veşnică, atunci cu siguranţă nu pentru că Dumnezeu a avut intenţia să-i lase să meargă la pierzare. Deja în Vechiul Testament Îl auzim pe Dumnezeu spunând: „Viu sunt Eu, zice stăpânul Domnul, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască” (Ezechiel 33,11). Dumnezeu nu a predestinat pe nimeni spre pierzare. Să afirmi aceasta, este o minciună. Noi trebuie însă să ne gândim, că Dumnezeu ne-a dat nouă oamenilor o voinţă liberă. În egoismul şi neascultarea noastră ne putem închide faţă de intenţia lui Dumnezeu. Numai „cine vrea” va lua apa vieţii (Apocalipsa 22,17) – aceştia sunt aleşii lui Dumnezeu. Cu regret nu toţi oameni vor. Cu toate acestea intenţia irevocabilă a lui Dumnezeu este ca toţi oamenii să fie mântuiţi. Dacă ei nu devin mântuiţi, în nici un caz aceasta nu este din cauza lui Dumnezeu. În evanghelia după Ioan 5,40 Domnul Isus spune un cuvânt zguduitor: „Nu vreţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa”. El voia să dea oamenilor viaţa, dar ei nu au vrut, deoarece ei nu-L voiau pe El. Pentru aceasta oamenii poartă toată responsabilitatea. În evanghelia după Luca 13,34 Domnul Isus foloseşte de asemenea aceste cuvinte, când a spus despre Ierusalim: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine” De câte ori am dorit să adun pe copiii tăi, cum îşi adună găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!”

   Această parte a adevărului nu este împotriva adevărului referitor la predestinare. Cu oamenii necredincioşi nu putem vorbi despre predestinare. Lor le este valabil mesajul, că Dumnezeu este un Dumnezeu-Mântuitor, care a dat pe Fiul Său pentru mântuirea tuturor. Dar nu are nici un sens să vorbim cu necredincioşii despre ceva pe care ei nu-l pot înţelege.

   Din nou este vorba de „toţi oamenii” – nimeni nu este exclus. „Toţi oamenii” înseamnă orice „fiinţă umană”. Apostolul Pavel a spus în capitolul 1,15 că Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. Fiecare om este păcătos. Nu este nici o excepţie. De aceea mesajul harului este valabil fără nici o excepţie pentru toţi oamenii.

   Intenţia lui Dumnezeu este prezentată aici în două puncte, pe care noi într-adevăr le putem diferenţia, dar nu le putem despărţi. Gândul nu este că Dumnezeu mai întâi mântuie un om şi că el apoi – la un moment viitor – vine la cunoştinţă de adevăr. Principial aceasta este adevărat. Alte locuri din Biblie arată clar, cunoaşterea adevărului Cuvântului lui Dumnezeu este un proces, pe care noi aici pe pământ nu îl vom încheia. Dar în versetul nostru gândul este altul. Aici ambele au loc în acelaşi timp. Când un om devine mântuit, el ajunge la cunoştinţă de adevăr. Exprimat altfel: numai atunci poţi ajunge mântuit, dacă recunoşti adevărul lui Dumnezeu.

 

Mântuirea

 

   Apostolul Pavel vorbeşte mai întâi despre mântuire. Cuvântul mântuire înseamnă că cineva este ocrotit în siguranţă, este apărat de un pericol, rămâne protejat de pierzare şi distrugere. Se poate traduce şi prin „a vindeca” sau „a restabili”.

   Biblia ne arată aspecte diferite ale mântuirii noastre. Este o mântuire temporală din situaţii pământeşti şi este o mântuire veşnică pentru cer. Mântuirea se înţelege aici în sens foarte general şi cuprinzător. Este vorba de mântuire în totalitatea ei. Ea se referă la duhul omului, la sufletul lui şi la trupul lui. Fiecare om are nevoie de mântuire, deoarece el este pierdut prin natura lui şi drept urmare se află pe drumul care duce la îndepărtarea veşnică de la Dumnezeu. Condamnarea este pericolul mare în care se află fiecare om. Nici un om nu se poate elibera singur de ea. El trebuie să fie mântuit (sau salvat). Aceasta o poate face numai Dumnezeu. Drumul spre mântuire este credinţa şi baza este crucea de la Golgota. În acest sens larg mântuirea este eliberarea omului din orice pericol, fie din trecut, din prezent sau din viitor.

·         Epistola către Efeseni 2,8 vorbeşte despre mântuire ca de un fapt încheiat, care a avut loc în trecut, dar are efecte în prezent: „Căci prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

·         Epistola 1 Corinteni 1,18 vorbeşte despre mântuirea din prezent: „Căci cuvântul crucii este o nebunie pentru cei care pier, dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.”

·         Epistola către Evrei 9,28 are în vedere aspectul de viitor, care include trupul celor credincioşi: „… tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire”. În felul acesta noi aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor al nostru, care va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă (Filipeni 3,21).

 

Cunoaşterea adevărului

 

   Când este vorba de cunoaşterea adevărului, atunci trebuie să reţinem, că atât „cunoaşterea” cât şi adevărul nu sunt însoţite de articol. Deci nu este vorba nici de cunoaşterea unui adevăr special al credinţei, şi nici de cunoaşterea unei anumite realităţi a mântuirii sau de adevărul referitor la bunul de credinţă. Este vorba mai mult de însuşirea sau de calitatea unui lucru. Este vorba de adevăr într-un sens general. Este vorba de ce este adevărat. Prin natura sa omul se află sub autoritatea lui satan şi prin aceasta în domeniul minciunii. Adevăr găsim numai la Dumnezeu. Adevăr înseamnă să vezi lucrurile aşa cum sunt ele de fapt. Numai Dumnezeu vede lucrurile aşa cum sunt ele în realitate. De aceea omul trebuie să-şi schimbe poziţia. Omul mântuit „vine” din domeniul minciunii în domeniul adevărului. Omul trebuie să recunoască că Dumnezeu este Domnitorul neîngrădit şi că el a păcătuit împotriva Lui. El trebuie să recunoască că numai Dumnezeu are o cale de salvare. Este calea prin intermediul unui Mijlocitor, despre care apostolul Pavel vorbeşte în versetul următor. Cunoaştere înseamnă „cunoştinţe”, „diferenţiere” şi „recunoaştere”. Deci cunoaşterea adevărului înseamnă aici atât cunoaşterea stării proprii, cât şi a căii de mântuire, pe care Dumnezeu a prevăzut-o.

 

Două laturi diferite

 

   Să mai observăm, că expresia „să fi (sau să devii) mântuit” este la forma pasiv. Nimeni nu se poate salva singur. Cu toate acestea Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să aibă parte de mântuire. „Salvarea” în sine este ceea ce face Dumnezeu. În acelaşi timp omul stă sub răspundere, să primească oferta lui Dumnezeu. El are posibilitatea s-o primească sau s-o respingă. Respingerea este atât o dovadă a necredinţei cât şi neascultare. Realmente sunt mulţi oameni care fac aceasta. De aceea avem aici – sub formă negativă – un gând asemănător ca cel din epistola 2 Tesaloniceni 2,10. Acolo citim despre oameni care pier, pentru că nu primesc dragostea adevărului. Aceşti oameni nu au acceptat adevărul referitor la ei înşişi şi referitor la Dumnezeu.

   Expresia „să vină la cunoştinţă de adevăr” este dimpotrivă activă. Cine îşi îndeplineşte răspunderea şi se lasă mântuit, va face experienţa că el vine din domeniul minciunii în domeniul „cunoaşterii adevărului”. El are lumină asupra a ce este adevărat şi vede lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu.

 

 

Versetul 5

 

„Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos.”

 

Dumnezeu este Unul singur

 

   Versetele care urmează arată calea lui Dumnezeu de mântuire. Este numai un singur Dumnezeu, care a întocmit acest plan de mântuire. Este numai un singur Mijlocitor, care stă ca „Arbitru” între Dumnezeu şi oameni. Este numai o singură temelie, pe baza căreia Dumnezeu poate mântui. Este numai un singur drum, pe care omul trebuie să meargă. În acest sens credinţa creştină este foarte absolută. Dacă Dumnezeu este Unul singur, atunci numai El poate stabili pe ce drum trebuie să meargă omul ca să vină la acest Dumnezeu. Dumnezeu nu lasă aceasta în seama noastră.

   Prim afirmaţie este, că Dumnezeu este Unul singur. Prin aceasta recunoaştem unicitatea lui Dumnezeu. În fond această realitate nu este nici nouă, nici tipic creştină. Deja Vechiul Testament arată clar aceasta. În cartea Deuteronom 6,4 Dumnezeu lasă să se spună poporului Său pământesc: „Ascultă, Israele: Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.” Mai târziu Dumnezeu spune prin prorocul Isaia: „Aduceţi-vă aminte de cele petrecute în timpurile străbune; căci Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul ca Mine.” (Isaia 46,9). În Noul Testament se confirmă această realitate. Apostolul Iacov scrie: „Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci” (Iacov 2,19).

   Creştinii nu venerează – aşa cum ne reproşează uneori celelalte religii – trei Dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Dumnezeu este Unul, dar El „constă” din trei Persoane ale Dumnezeirii, aceasta înseamnă Dumnezeu, Tatăl, Dumnezeu, Fiul şi Dumnezeu, Duhul Sfânt. Acest adevăr este tipic creştin. El nu a fost revelat în Vechiul Testament, cel mult ca o umbră – de exemplu în relatarea despre creaţie. Cu adevărat vizibil el a devenit abia atunci când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ şi Dumnezeu a devenit Om. Abia când Cuvântul a devenit carne şi slava Lui putea fi văzută, Dumnezeu S-a revelat pe deplin. La întruparea Domnului Isus ca Om, la începutul slujbei Sale publice, în lucrarea Sa de răscumpărare de la cruce, în salvarea păcătoşilor pierduţi şi acum în Adunare, acest adevăr mare, că unicul Dumnezeu Se revelează în trei Persoane, este clar documentat. Altfel aceasta nu era posibil. Este un singur Dumnezeu, care salvează, şi toate cele trei „Persoane” al Dumnezeirii sunt una în planul de mântuire; să salveze oameni. Era planul Tatălui, pe care Fiul la împlinit în puterea Duhului Sfânt.

   Unicitatea lui Dumnezeu stă aici faţă de umanitate. Asemănător găsim în epistola către Romani 3,29. Apostolul Pavel scrie acolo: „Sau Dumnezeu este numai al iudeilor? Nu este şi al celorlalte popoare?”. Dacă Dumnezeu este Unul – şi El este Unul singur – atunci mântuirea este pentru toţi oamenii. Ea nu poate fi limitată la iudei, ci este pentru toţi oamenii. Acest Dumnezeu este Dumnezeu-Mântuitorul, care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi.

  

Un Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni

 

   A doua afirmaţie spune, că este numai un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Ea ne arată unicitatea Mijlocitorului. Zadarnic vom căuta în Vechiul Testament o astfel de afirmaţie. Cunoaştem desigur dorinţa lui Iov, că El căuta un „arbitru”, care să-şi pună mâna lui pe Dumnezeu şi pe el (Iov 9,33; 16,21), dar un răspuns la aceasta găsim abia în Noul Testament. Singurul Mijlocitor este Omul Hristos Isus. Şi acesta este un adevăr tipic creştin.

   Domnul Isus este „Mijlocitorul” prevăzut de Dumnezeu. Aceasta ne face să ne gândim efectiv la „Arbitrul”, pe care Iov L-a căutat zadarnic. Dar aceasta nu înseamnă că Dumnezeu şi omul se întâlnesc „la mijloc” în Persoana Domnului Isus. Gândul omenesc la un „compromis” este aici total exclus. Dumnezeu are cerinţe juste şi aceste cerinţe au fost împlinite 100% în lucrarea Domnului Isus. Pe Domnul Isus L-a costat viaţa pentru aceasta.

   „Slava” Domnului Isus ca „Mijlocitor” este alta decât slava unui „avocat” sau a unui „mare preot”. Apostolul Ioan vorbeşte despre El ca Mijlocitor (1 Ioan 2,1). Scriitorul epistolei către Evrei vorbeşte de mai multe ori despre marele preot (de exemplu Evrei 3,1; 4,14; 8,1). Aici Domnul Isus este prezentat ca Mijlocitor. Noi trebuie să învăţăm să diferenţiem aceste expresii şi ce stă în legătură cu ele. Lucrarea de mijlocire şi de mare preot a Domnului Isus are loc de jos în sus. El este Mijlocitorul nostru la Tatăl, când noi ca copii ai lui Dumnezeu am păcătuit. El este Marele Preot al nostru la Dumnezeu, când este vorba de slăbiciunile noastre. Ca Mijlocitor însă El vine de la Dumnezeu la noi. Aceasta este o diferenţă de care trebuie să ţinem seama. Mijlocirea nu porneşte de la noi, ca să venim la Dumnezeu. Noi nu am putut – şi nici nu am vrut – să facem nici măcar un pas spre Dumnezeu. De aceea El a venit la noi în Persoana Fiului Său. „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat” (Tit 2,11). Aceasta a avut loc în Persoana singurului Mijlocitor. Aşa după cum El ca Mântuitor (Salvator) este „Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42; 1 Ioan 4,14), tot aşa El ca Mijlocitor este Mijlocitor între Dumnezeu şi noi, „oamenii”. Fiecărui om îi este dată posibilitatea să ia pentru sine pe acest Mijlocitor. Nimeni nu este exclus. Deoarece noi oamenii nu am putut merge la El, a venit El la noi. Deoarece peste prăpastia dintre păcătos şi Dumnezeu nu se putea construi un pod începând de la noi spre El, a construit Dumnezeu de la El spre noi. Dumnezeu Se revelează printr-o Persoană unică, care era potrivită acestui scop. Noi nu putem înţelege aceasta.

   Ce ne este prezentat în acest verset, este Evanghelia harului. El ne vorbeşte despre faptul că Dumnezeu S-a plecat spre noi şi a devenit Om. Dumnezeu era în Hristos „împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele” (2 Corinteni 5,19). Tocmai felul acesta de gândire trebuie să ne caracterizeze în rugăciunea pentru toţi oamenii. Este felul de gândire al unui Dumnezeu Mântuitor, care doreşte să mântuiască pe toţi oamenii.

 

Omul Hristos Isus

 

Mijlocitorul trebuia să fie un om. Aceasta era singura cale. Expresia „Omul Hristos Isus” se mai poate traduce şi: „… Cel care Însuşi este Om”. Şi trebuia să fie un Om fără păcat, căci El trebuia să poarte păcatele altora. Numai un om fără păcat putea să ia asupra Sa plata păcatului. Astfel Domnul Isus ca Mijlocitor de la Dumnezeu a corespuns în totul pentru noi pe de o parte Fiinţei lui Dumnezeu şi pe de altă parte nevoilor noastre ca oameni. El cunoştea cerinţele lui Dumnezeu, care este sfânt şi drept, deoarece El Însuşi este Dumnezeu. Numai El putea satisface cerinţele. În acelaşi timp El ştia ce avem nevoie noi oamenii şi la aceasta El a dat de asemenea un răspuns desăvârşit.

   Aşa după cum Dumnezeu este „Unul”, tot aşa este numai „un Mijlocitor”. Onoarea lui Dumnezeu este lezată, dacă se vrea să se pună un alt „Mijlocitor” între Dumnezeu şi oameni. Nici Maria, nici îngerii şi nici aşa-numiţii „sfinţi” nu ar putea prelua această misiune. Este numai un singur Mijlocitor şi acesta este Domnul şi Mântuitorul nostru. În cartea Faptele Apostolilor 4,12 citim: „În nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Este numai o cale spre Dumnezeu.

   Biblia numeşte într-adevăr pe Moise un „mijlocitor” (Galateni 3,19), când era vorba ca Legea, rânduită prin îngeri, să fie dată poporului Israel cu ajutorul unui mijlocitor. În rest acest titlu rămâne rezervat Domnului Isus. În afară de versetul nostru, epistola către Evrei vorbeşte de mai multe ori despre El ca Mijlocitor al legământului nou şi mai bun (Evrei 8,6; 9,15; 12,24).

   Nouă oamenilor ne este imposibil să vedem pe Dumnezeu în caracterul Său absolut. El locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia. Dar prin intermediul Mijlocitorului noi Îl vedem. Dumnezeu a spus lui Moise: „Omul nu poate să Mă vadă şi să trăiască” (Exod 33,20). Aceasta este valabil astăzi tot aşa cum a fost atunci. Totuşi în Persoana unui Mijlocitor Dumnezeu a găsit o cale. În acest sens Domnul Isus rămâne Mijlocitor. El nu numai „era”, ci El „este”. El Este Mijlocitor nu numai când un om se întoarce la Dumnezeu, ci şi după aceea. Noi Îl cunoaştem acum în cer ca Omul glorificat. Cu toate acestea El nu a uitat niciodată experienţele ca Om pe pământ. Aceasta caracterizează până acum slujba Sa de Mijlocitor. El S-a smerit aşa de mult. De aceea El este pentru noi mult mai accesibil. Nu este nici o nevoie pe care el să n-o cunoască. Nimeni nu ne este aşa de aproape ca Domnul nostru. Ca Mijlocitor El ne revelează gândurile şi inima lui Dumnezeu. Dar mai mult chiar. El rămâne în veac Mijlocitorul nostru. Aşa cum El este veşnic Om, El este şi veşnic Mijlocitor. Numai prin El şi în El putem noi în veşnicie după timpul acesta să vedem ceva din slava lui Dumnezeu. În sensul acesta El rămâne pentru noi totdeauna accesul nostru la Dumnezeu. Slujba lui ca Avocat şi Mare Preot va înceta odată. În cer nu avem nevoie de Apărător şi de Mare Preot, căci atunci nu va mai fi nici un păcat şi nici o slăbiciune. Însă de Mijlocitor vom avea nevoie toată veşnicia.

 

 

Versetul 6

 

„… care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; această mărturie a fost dată la timpul ei”

 

Dat ca Preţ de răscumpărare

 

   Acum ne este făcută o a treia afirmaţie. Mijlocitorul – Omul Hristos Isus – S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi. Să plăteşti un preţ de răscumpărare în timpul acela nu era ceva neobişnuit. De exemplu se plătea pentru eliberarea unui sclav. Însă aici nu este vorba de o sumă de bani, ci că Domnul Isus S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare. Dumnezeu avea nevoie de un fundament pe baza căruia El putea să acţioneze faţă de omul păcătos, pierdut şi înrobit. Acest fundament l-a găsit. Domnul Isus a plătit nu numai preţul de răscumpărare, ci El Însuşi S-a dat ca preţ de răscumpărare. El nu a ţinut nimic pentru Sine. Aceasta este măreţia preţului care a fost plătit. Ce a însemnat aceasta pentru El vedem la crucea de pe Golgota.

   Preţul de răscumpărare plătit ne face să ne gândim la trei lucruri:

·         a) Prin natura sa fiecare om se află sub autoritatea şi în domeniul puterii lui satan. Nici un om nu se poate singur elibera din aceasta. Noi avem nevoie de un salvator, care să rupă aceste lanţuri.

·         b) Prin natura sa fiecare om stă sub blestemul păcatului şi prin aceasta sub o sentinţă judecătorească îngrozitoare. Plata păcatului este moartea. Şi aici nu este nici o posibilitate din partea noastră de a scăpa de această sentinţă. Avem nevoie de un salvator, care să ia asupra sa această sentinţă a judecăţii.

·         c) Prin natura sa fiecare om a îngrămădit vină, pe care el nu o poate plăti. Noi suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi nu avem nici o posibilitate să fim eliberaţi de ea. Avem nevoie de un salvator, care să plătească această vină.

 

   În timp ce în versetul 4 Dumnezeu este „Iniţiatorul”, aici vedem pe Domnul Isus ca Cel care acţionează. El „S-a dat pe Sine Însuşi”. Ambele părţi sunt arătate în Noul Testament. Pe de o parte este Dumnezeu, care a dat pe Fiul Său. Pe de altă parte este Fiul, care S-a dat pe Sine Însuşi. Una ne arată ascultarea şi dăruirea Sa faţă de Dumnezeu, cealaltă caracterul liber consimţit. Hristos S-a dat pe Sine Însuşi. El a plătit totul şi nu a reţinut nimic. El este nu  numai negustorul care a vândut tot ce avea (Matei 13,44), ci El a făcut mai mult. El S-a dat pe Sine Însuşi. Când El a venit pe pământul acesta, El nu numai a renunţat la toate pretenţiile Sale justificate (de Creator, ca Mesia, ca Domn), ci El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.

   Noi nu putem fi preocupaţi niciodată destul cu jertfa Domnului nostru la cruce. Apostolul Pavel aminteşte starea de lucruri, că Domnul Isus S-a dat „pe Sine Însuşi”, nu numai aici, ci şi în alte locuri (Galateni 1,4; 2,19-20; Efeseni 5,2.25; Tit 2,14). De fiecare dată dăruirea Sa este legată de o consecinţă deosebită. Faptul că El „Însuşi” a făcut-o subliniază în toate cazurile ce a făcut Hristos. Nimeni altul nu voia să facă această lucrare. Şi nimeni altul nici nu ar fi putut s-o facă. Nimeni altul decât numai „El Însuşi” putea să fie Salvatorul nostru. De aceea acest „trebuie” sfânt stătea deasupra vieţii Lui. „Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile păcătoşilor, să fie răstignit şi a treia zi să învieze” (Luca 24,7). Nu era o altă cale. Că El „S-a dat”, aceasta arată fără îndoială spre Golgota.

 

S-a dat pentru toţi

 

   De la dimensiunea preţului de răscumpărare nu este nimeni exclus. S-a plătit pentru toţi oamenii, dar devine efectiv numai în cazul celor care realmente se folosesc de el. Apostolul Pavel foloseşte din nou cuvântul „toţi”. În locul acesta trebuie să diferenţiem cu grijă între ispăşire, pe de o parte, şi suplinire, pe de altă parte. Biblia ne arată ambele.

   Ispăşire înseamnă, că Domnul Isus prin lucrarea Sa la cruce a creat o bază, prin care Dumnezeu a fost satisfăcut şi El poate acorda mântuire tuturor oamenilor. Ispăşirea are loc cu privire la Dumnezeu. Noi am jignit şi dezonorat pe Dumnezeul sfânt prin păcatele noastre. Această dezonorare a fost îndepărtată prin lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus – independent de faptul dacă va fi mântuit vreun om sau nu. Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcut şi glorificat prin lucrarea de la cruce. Ispăşirea are deci a face cu liniştirea mâniei lui Dumnezeu cu privire la păcat. Noi nu ar trebui să bagatelizăm cât de mult L-a jignit păcatul pe Dumnezeu. Deseori noi vedem numai partea noastră, dar ar trebui să vedem mai mult partea lui Dumnezeu. Fiecare păcat este o dezonorare a lui Dumnezeu. Aceasta a trebuit în primul rând îndepărtată. Însă ispăşirea singură nu mântuie pe nici un om. Ea este premisa necesară. Ca să fie mântuit, fiecare om trebuie să ia personal pentru sine lucrarea de mântuire. El trebuie să ia pe Domnul Isus ca Înlocuitor al lui şi să creadă că El a purtat în locul lui judecata şi a mers la moarte.

   Domnul Isus nu Şi-a dat viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor, ci ca preţ de răscumpărare. Această diferenţă este importantă. Preţul de răscumpărare a fost plătit. Prin aceasta s-a pus baza pe care Dumnezeu poate primi păcătoşi. Fiecare poate veni. Ispăşirea are a face cu toţi. Suplinirea dimpotrivă, numai cu aceia care primesc pe Domnul Isus prin credinţă şi iau pentru ei înşişi lucrarea Sa ca Suplinitor.

   Un loc paralel important la versetul nostru este în evanghelia după Marcu 10,45. Acolo avem latura suplinirii. Domnul Isus spune despre Sine Însuşi: „Căci tot aşa, Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi.” Diferenţa faţă de versetul nostru este evidentă. O dată se spune „pentru toţi” şi o dată se spune „pentru mulţi”. Ceea ce cititorului îi scapă sunt prepoziţiile diferite „pentru” din textul original. În 1 Timotei 2 prepoziţia înseamnă „cu privire la” în timp ce în evanghelia după Marcu 10 înseamnă „în locul”. „Cu privire la” se poate traduce alternativ „spre cel mai bine sau în avantajul altuia”. „În locul” înseamnă dimpotrivă „înlocuitor” sau „de aceeaşi valoare”. Prima este ispăşirea. A doua este suplinirea. Domnul Isus a murit „cu privire la toţi oamenii” (ispăşirea), dar El nu a murit „pentru toţi oamenii” (suplinirea). Să afirmi că El a murit pentru toţi oamenii este în totală opoziţie cu învăţătura Noului Testament. Este învăţătura rea şi greşită a împăcării universale.

   Apostolul Pavel aduce în epistola către Romani 3,22 aceste două laturi foarte frumos împreună. El scrie: „… dreptate a lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos, către toţi şi peste toţi cei care cred.” „Către toţi” arată gândul ispăşirii. Iarăşi sunt „toţi” numiţi. „Peste toţi cei care cred” arată gândul suplinirii. Păcătosul trebuie să vină. El trebuie să creadă.

 

Mărturie dată la timpul ei

 

   Urmează o a patra afirmaţie. Ea se referă la faptul că despre realitatea minunată a mântuirii, pe care Pavel a descris-o, trebuia dată mărturie. În Vechiul Testament rămâne ascuns ce avea Dumnezeu în inimă. Abia după ce Domnul Isus a venit pe pământ şi a făcut lucrarea de la cruce, se putea vorbi de faptul că Dumnezeu Mântuitorul vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţă de adevăr. Abia după aceea se putea vorbi de faptul, că Domnul Isus ca Mijlocitor a pus baza lucrării de ispăşire, că oamenii pierduţi pot fi acum împăcaţi cu Dumnezeu. Acest timp nu a venit mai înainte. Dar acum acest timp a sosit. Deseori noi îl numim – şi pe drept – timpul harului. Este un timp caracterizat prin har. Epistola 2 Corinteni 6,2 vorbeşte despre „timpul potrivit”, despre „ziua mântuirii”. Aceasta este perioada de timp în care harul lui Dumnezeu se duce la toţi oamenii, ca să mântuiască pe aceia care iau pentru ei personal lucrarea de la cruce. Este un timp unic în felul lui – clar diferenţiat de toate celelalte perioade de timp (perioade ale mântuirii) în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii.

 

 

Versetul 7:

 

 „pentru care am fost pus predicator şi apostol (spun adevărul, nu mint), un învăţător al neamurilor în credinţă şi în adevăr.”

 

Pavel o unealtă în mâna lui Dumnezeu

 

   „Pentru care” se referă la mărturia din versetul 6. Pavel era o unealtă cu totul deosebită în mâna lui Dumnezeu. El era apostolul naţiunilor. După ce el a avut înaintea porţilor Damascului o întâlnire personală cu Domnul înviat şi glorificat în cer şi L-a primit prin credinţă, Anania a fost trimis la el cu cuvintele: „Du-te, căci el este un vas pe care Mi l-am ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea lui Israel” (Faptele Apostolilor 9,15). Pavel a împlinit cu credincioşie această misiune. Despre aceasta dă mărturie, printre altele, versetul acesta.

   Pavel a fost „pus”. Aceasta nu înseamnă că el ar fi fost „ordinat” prin vreo ceremonie bisericească. „Ordinarea” este o invenţie a omului religios. Noul Testament nu dă nici un indiciu în acest sens. Pavel nu a fost instruit teologic în adevărul creştin. El nu a învăţat în nici o şcoală omenească sau alte instituţii de instruire, ci Dumnezeu l-a pregătit şi l-a pus. Pavel a fost pus de Dumnezeu Însuşi în lucrare. Aceasta a rămas aşa până în zilele noastre.

 

Predicator, apostol şi învăţător al neamurilor

 

   Pavel numeşte trei titluri care caracterizează slujba lui. El era un predicator (textual: vestitor, strigător public, crainic, mesager), un apostol şi un învăţător al neamurilor.

·         Un predicator este unul care vorbeşte pentru altul. Accentul se pune pe actul predicării şi vestirii. Autorităţile politice din Imperiul Roman trimiteau un predicator (vestitor, crainic), atunci când aveau ceva de comunicat supuşilor lor. Un predicator era un „strigător public”. Nici un predicator nu ar fi avut îndrăzneala să schimbe mesajul, să adauge ceva sau să dea la o parte ceva din el. Aşa a vestit Pavel cu toată credincioşia ce i-a fost încredinţat. El nu a lăsat nimic la o parte. El nu a adăugat nimic. El nu a schimbat nimic. El era într-adevăr aşa de mult una cu ceea ce predica, că de mai multe ori numeşte „Evanghelia mea” (de exemplu Romani 2,16; 16,25; 2 Timotei 2,8). Cu toate acestea el era permanent conştient, că era Evanghelia lui Dumnezeu, adică mesajul îşi avea originea în Dumnezeu.

·         Pavel era nu numai un predicator. El era totodată un apostol. Tradus textual aceasta înseamnă că el era un „trimis”. Dar referirea la aceasta ne face să ne gândim în mod deosebit la autoritatea cu care el vestea mesajul. El era un apostol pus de Dumnezeu. Aceasta oferea cuvintelor sale o autoritate deosebită. Completarea „spun adevărul, nu mint” subliniază acest punct. Nu poate fi nici o îndoială că el era un apostol. Faţă de credincioşii din Galatia el subliniază în mod deosebit acest punct. Scrisoarea trimisă lor are în introducere cuvintele: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin om, ci prin Isus Hristos şi Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat dintre cei morţi” (Galateni 1,1). Au fost totdeauna oameni care s-au îndoit de slujba de apostol a lui Pavel. De aceea acest punct este de mai multe ori subliniat.

·         În sfârşit, Pavel se numeşte un învăţător al neamurilor. Pavel avea nu numai un mesaj, pe care el îl vestea cu autoritate. El era şi acela care a explicat lucrurile referitoare la mântuirea lui Dumnezeu şi le-a pus pe inimi. În această lucrare slujba sa nu s-a limitat numai la naţiunea iudaică, ci el era un învăţător al naţiunilor. Acesta era caracterul slujbei sale, care aici este accentuat în mod deosebit. El scrie credincioşilor din Roma: „V-o spun vouă, celor dintre neamuri: întrucât sunt apostol al neamurilor, îmi slăvesc slujba” (Romani 11,13).

 

În credinţă şi adevăr

 

   Adaosul „în credinţă şi adevăr” poate fi înţeles diferit. Este posibil ca Pavel să se gândească aici la sfera credinţei şi adevărului, care este revelată şi făcută cunoscut în Evanghelie. În vechiul legământ aceasta era altfel. Acolo nu era în „credinţă şi dragoste”, ci acolo era vorba de fapte şi cerinţe. Este de asemenea posibil, ca Pavel să se gândească la însuşirile slujbei sale. El trăia în ceea ce el prezenta altora. Viaţa lui era realmente o viaţă de credinţă şi predica lui corespundea adevărului divin.

 

 

Versetul 8

 

„Vreau deci ca bărbaţii să se roage în orice loc, ridicând mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

 

Eu vreau deci

 

   Cu acest verset Pavel încheie oarecum prima parte a învăţăturii sale din acest capitol. Totodată el introduce o nouă temă, în care dă lui Timotei o învăţătură specială referitoare la bărbaţi şi la femei.

   Formularea „vreau deci” arată că Pavel vorbeşte cu autoritate apostolică – dar totodată împuternicit de Dumnezeu. S-ar mai putea traduce alternativ: „poruncesc”. Cu toate că el era legat de Timotei cu legături de dragoste şi prietenie, el pune mare accent pe spusele sale. Este evident că în Efes – unde Timotei se afla – era un motiv concret pentru aceasta. Timotei avea însărcinarea să poarte grijă ca această îndrumare să fie transpusă în practică.

   În versetul acesta şi în versetele următoare Pavel nu redă părerea lui proprie, ci este vorba de cerinţele lui Dumnezeu. Aceste cerinţe erau valabile atunci şi sunt valabile şi astăzi. Cu atât mai mult este de mirare că aceste cerinţe sunt ignorate în cea mai mare parte a creştinătăţii.

 

Excurs: bărbat şi femeie

 

   Tocmai indicaţiile Bibliei referitoare la bărbat şi femeie au fost atacate violent în ultimele decenii. Şi cu toate acestea învăţăturile lui Dumnezeu sunt clare şi precise în această privinţă. Cel puţin în 5 locuri din epistole este tratată tema „bărbat şi femeie”. În trei locuri – în epistola către Efeseni 5, Coloseni 3 şi 1 Petru 3 – este vorba special de bărbat şi femeie în căsnicie, în timp ce în celelalte două locuri – în epistola 1 Corinteni 11 şi 1 Timotei 2 – este vorba de bărbat şi femeie în general. Aceasta trebuie s-o reţinem bine. Capitolul nostru nu este deci dedicat special căsniciei, ci este tratat la modul general. Soţii şi soţiile sunt desigur incluşi. Este important să vedem clar aceasta, atunci când vom studia aceste versete. Apostolul Pavel dă aici indicaţii referitoare la comportarea bărbaţilor şi femeilor, atunci când ei sunt în public.

   Indicaţiile lui Dumnezeu referitoare la bărbat şi femeie au la bază ordinea creaţiei lui Dumnezeu. La aceasta se face aproape totdeauna referire în locurile citate. În această ordine totul porneşte de la Dumnezeu. El a creat şi făcut bărbatul şi femeia. De aceea El are şi „drept de a dispune”. În afară de aceasta, în înţelepciunea Lui El a făcut totul aşa fel, că bărbatul şi femeia, în ceea ce priveşte fiinţa lor, sunt diferiţi şi au misiuni diferite, corespunzător fiinţei lor. Bărbatul a primit de la Dumnezeu responsabilitatea conducerii. El este „capul”. Femeia dimpotrivă – făcută din coasta lui Adam – este „inima”. Dumnezeu doreşte ca aceste diferenţe să fie vizibile, în timp ce duşmanul lui Dumnezeu încearcă să le şteargă. În acest câmp de tensiune trăim noi astăzi. Pe lângă aceasta este important să se vadă că aceste diferenţe se referă în primul rând la creaţia naturală şi nu la noua creaţie. Dacă studiem poziţia noastră de creaturi, bărbatul şi femeia sunt diferiţi. Dacă studiem poziţia noastră în Hristos, atunci aceste diferenţe nu mai există (compară cu Galateni 3,28). Ordinea creaţiei naturale a lui Dumnezeu nu este anulată de noua creaţie în Hristos. În al doilea rând trebuie să vedem clar, că diferenţa dintre bărbat şi femeie nu are nimic a face cu „valoarea” sau „demnitatea”. O diferenţă de „rang” nu înseamnă nici pe departe o diferenţă de „valoare” sau de „demnitate”. Bărbatul şi femeia au absolut aceeaşi valoare, dar ei nu au acelaşi rang. Dacă ţinem seama de aceasta, ne va ajuta să înţelegem mai bine versetele care urmează şi mai ales să acceptăm mai bine lucrurile.

 

Rugăciunea

 

   Versetul face foarte clar patru lucruri. Mai întâi se îndreaptă atenţia spre faptul că trebuie să se facă rugăciuni publice. În al doilea rând se răspunde la întrebarea, cine să se roage public. Sunt bărbaţii – şi nu femeile. În al treilea rând se răspunde la întrebarea, unde trebuie făcute rugăciunile, şi anume în orice loc. În al patrulea rând învăţăm în ce atitudine lăuntrică trebuie să se roage bărbaţii. Ei trebui să ridice mâini sfinte şi anume, fără mânie şi fără îndoieli.

   Pavel se adresează mai întâi bărbaţilor şi le cere să se roage în public. În rugăciune noi vorbim lui Dumnezeu. Când citim Cuvântul Său, atunci El ne vorbeşte nouă. Ambele sunt necesare şi indispensabile pentru o viaţă de credinţă sănătoasă. Una din caracteristicile Casei lui Dumnezeu este, că acolo se fac rugăciuni. Este vorba de rugăciuni publice.

   Când noi ne rugăm lui Dumnezeu public, aceasta înseamnă că noi aducem înaintea lui Dumnezeu subiectul rugăciunii noastre – fie că este vorba de laudă, de mulţumire, de adorare sau mijlocire. Noi facem aceasta scurt, clar şi concret. Rugăciunea publică nu este dată, ca noi să ţinem lui Dumnezeu prelegeri lungi. Nicidecum nu trebuie să ţinem prelegeri lui Dumnezeu. El ştie mai bine decât noi. Dar este valabilă şi pentru ascultători. Învăţătură primim în predică, şi nu în rugăciune. De asemenea nu este necesar pentru rugăciunile noastre să facem introduceri lungi sau formulări de încheiere care sună bine. Vrem să ne amintim, că noi chemăm ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire (1 Petru 1,17). Aceasta înseamnă că există o formă, pe care trebuie s-o păstrăm, dar în rest în public ne rugăm scurt şi precis. Ne gândim la indicaţiile pe care Domnul le dă în predica de pe Munte: „Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile străzilor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata.” (Matei 6,5). Cine se roagă public este „portavoce” pentru alţii, dar el se roagă lui Dumnezeu şi nu în primul rând să fie auzit şi văzut de alţii.

 

Bărbaţii

 

    Pavel se adresează deci bărbaţilor. Cuvântul bărbaţi este însoţit de articol hotărât. Fără îndoială nu mai este vorba de „oameni” – ca mai înainte -, ci de bărbaţi. Bărbaţii trebuie să se roage. Concluzia inversă este clară, că femeile nu trebuie să se roage public. Când bărbaţii şi femeile sunt împreună în public, şi se rosteşte o rugăciune, atunci este privilegiul – şi responsabilitatea – bărbatului să se roage. Libertatea de a te ruga în orice loc, a fost dată bărbaţilor – şi nu femeilor. Indicaţia este uşor de înţeles. Şi totuşi indicaţia este mereu încălcată – parţial cu scuze şi explicaţii şubrede.

    La modul cel mai general rugăciunea este desigur privilegiul tuturor copiilor lui Dumnezeu, fie ei bărbaţi sau femei. Găsim în Biblie femei diferite, care s-au rugat. Ne gândim de exemplu la rugăciunile Anei (1 Samuel 2) şi Mariei (Luca 1). Conţinutul rugăciunilor lor arată că ele erau mature spiritual. Dar erau rugăciuni personale şi nu rugăciuni publice. Femeile nu se roagă public. Dumnezeu a prevăzut aşa şi a stabilit aşa. Am văzut deja că cel care se roagă este „portavoce” pentru ceilalţi şi prin aceasta preia o anumită „funcţie de conducere”. Tocmai de aceea femeia nu trebuie să se roage în prezenţa bărbaţilor. Conducerea în rugăciune o are bărbatul şi nu femeia. Aceasta nu are nimic a face cu faptul că multe surori sunt mai mature spiritual decât bărbaţii, ci rânduiala se bazează pe ordinea creaţiei lui Dumnezeu. „În Hristos” nu este nici o diferenţă. Aici bărbatul şi femeia sunt egali. Dar când este vorba de poziţia în ordinea creaţiei şi în Casa lui Dumnezeu, atunci sunt diferenţe şi Dumnezeu vrea ca aceste diferenţe să fie vizibile.

   Când surorile în cazuri deosebite – în domeniul particular sau când sunt numai ele împreună sau ca mame cu copiii lor – rostesc o rugăciune, atunci aceasta nu stă sub rânduiala acestui verset. Într-un astfel de caz este voia lui Dumnezeu, ca femeia să-şi acopere capul. Rânduiala din 1 Corinteni 11 arată clar lucrul acesta.

   „Bărbaţii” stau deci aici pe de o parte în contrast cu femeile. Pe de altă parte aici prin „bărbaţi” nu trebuie să înţelegem o grupă anumită de fraţi, care se deosebesc de alţii prin „vârstă” sau „misiune” sau o presupusă „maturitate”. Este vorba de toţi bărbaţii. Pentru rugăciune nu este necesar nici un dar. Fiecare frate poate rosti public o rugăciune. Toţi fraţii au această libertate, desigur într-o atitudine lăuntrică corespunzătoare şi sub călăuzirea Duhului Sfânt.

 

În orice loc

 

    Apostolul Pavel ne arată clar, unde trebuie făcute rugăciunile. Bărbaţii trebuie să se roage în orice loc. Aceasta arată clar, că este vorba de rugăciunea publică. Este vorba de ocazii în care credincioşii sunt laolaltă şi se face o rugăciune. Găsim această expresie şi în 1 Corinteni 1,2; 2 Corinteni 2,14 şi 1 Tesaloniceni 1,8. Din aceasta rezultă clar, că este vorba de locuri publice, în care se strâng oameni. Acestea pot fi adunarea locală, dar pot fi şi alte ocazii. Oriunde ne strângem laolaltă, la conferinţe, studii biblice, tabere, activităţi evanghelistice, ore de tineret, cercuri familiare, înmormântări, nunţi, botezuri, etc., bărbaţii trebuie să se roage. Deci nu este vorba de anumite clădiri sfinte sau locuri speciale pentru servicii divine sau rugăciune, ci de faptul că credincioşii se strâng laolaltă public şi se roagă.

   Acest verset conţine totodată o încurajare generală pentru rugăciunea publică. Desigur noi cunoaştem strângerea laolaltă pentru rugăciune a adunării locale. Dar ar fi mult prea puţin dacă am limita rugăciunea comună numai la aceasta. Oricând ne strângem laolaltă ca credincioşi, este privilegiul bărbaţilor să rostească o rugăciune. De aceasta ar trebui să ne folosim mai mult.

 

Mâini sfinte (curate)

 

    Pavel arată în continuare clar, în ce atitudine trebuie bărbaţii să se roage. Ei trebuie s-o facă, prin aceea că ridică mâini sfinte. Această expresie este de neînţeles literar în lumina altor locuri din Noul Testament, ea are un înţeles în sens figurat. Într-un alt context se spune de exemplu în Evrei 12,12 de asemenea în sens figurat despre mâinile noastre şi despre genunchii noştri. Nu este foarte decisivă poziţia corpului în momentul rugăciunii. La rugăciune putem îngenunchea, putem sta în picioare, putem şedea. Că în acest moment – chiar şi în exterior – acolo unde este posibil noi ocupăm o poziţie de respect înaintea lui Dumnezeu, este de la sine înţeles. Dar nu aceasta este aici punctul decisiv. De altfel aceasta este valabil şi pentru rugăciunea personală. Dacă cineva noaptea nu poate dormi sau este în spital, atunci el se poate ruga în pat. Când cineva merge cu autoturismul sau cu trenul, el se poate ruga acolo. Cine face o plimbare, el poate acolo vorbi cu Tatăl său ceresc ca în oricare alt loc.

   În versetul nostru vrea să se spună, că acela care se roagă public şi prin aceasta este „glasul” celorlalţi, nu trebuie să fie încurcat în lucruri care nu sunt în concordanţă cu mărturisirea credinţei lui. Cel care se roagă trebuie să fie în concordanţă morală cu Dumnezeu. Noi ne putem apropia de Dumnezeu numai cu mâini curate. În acest loc nu se foloseşte cuvântul des folosit pentru „sfânt”, care înseamnă „pus deoparte”. Este vorba de mâini „îndurătoare” sau „miloase”, deci mâini care nu sunt murdărite. Mâinile vorbesc despre acţiunile şi activităţile vieţii. Bărbaţii trebuie să fie miloşi şi îndurători în comportarea lor. Dacă dimpotrivă noi facem lucruri care nu corespund cu mărturisirea noastră, atunci nu ne putem ruga public. Noi avem mâini sfinte atunci când ne-am curăţit şi suntem mereu în judecare de sine înaintea Dumnezeului nostru. Ne este familiar gândul, că cu privire la frângerea pâinii noi trebuie să ne cercetăm şi să punem în ordine lucrurile care nu sunt în ordine. Aceasta este valabil şi cu privire la rugăciunea publică. 1 Petru 3,7 arată clar, că bărbaţii de exemplu prin comportarea lor greşită faţă de soţiile lor contribuie ca rugăciunile lor (în acest caz personale sau în familie) să fie împiedicate. Deci prin comportare greşită putem face ca rugăciunile noastre să nu aibă nici un efect. De aceea sunt necesare mâini sfinte. Psalmistul scrie deja: „Dacă aş fi privit la nelegiuire în inima mea, Domnul nu m-ar fi ascultat” (Psalm 66,18).

 

Fără mânie şi fără îndoieli

 

    Să ridici mâini curate (sfinte) include şi faptul că noi o facem fără mânie şi fără îndoieli.

    Mânia – sau furia – descrie patima lăuntrică care se manifestă prin porniri în exterior sau un temperament uşor excitabil. Mânia are a face cu ceilalţi oameni. Este vorba că noi suntem supăraţi pe alţii. Biblia ne solicită de mai multe ori la unitate şi acordă valoare mare, ca noi să nu avem nimic împotriva unui frate sau a unei surori. Într-o atitudine lăuntrică de mânie nu putem rosti o rugăciune publică, ci trebuie să tăcem. „Fără mânie” include de asemenea, ca noi niciodată să nu folosim abuziv rugăciunea publică ca să atacăm pe un frate sau pe o soră, sau să-i învăţăm.

   Îndoielile par să se refere mai mult la Dumnezeu. Noi trebuie să fim convinşi ce ne rugăm. Dacă nu suntem convinşi, există pericolul ca nesiguranţa noastră proprie să se transmită la alţii. Să lăsăm la o parte în rugăciunea publică tot ce nu este marcat de claritate şi siguranţă. Totodată noi trebuie să ne rugăm cu deplină încredere că Dumnezeu ne aude şi ne împlineşte rugăciunea. Un exemplu de îndoieli găsim în cartea Faptele Apostolilor 12. Acolo adunarea s-a rugat pentru Petru. Când Domnul a împlinit rugăciunea şi Petru sta înaintea uşii, nimeni nu voia să creadă că era adevărat el.

    Domnul Isus Însuşi a spus odinioară ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acesta: ‚Ridică-te şi aruncă-te în mare’, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, va avea lucrul cerut.” (Marcu 11,23). Apostolul Iacov scrie: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască; pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi aruncat de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale” (Iacov 1,6-8).

   Rezumând putem spune, că atitudinea bărbaţilor la rugăciune în cazul unei rugăciuni publice trebuie să fie caracterizată de următoarele puncte:

·         să aibă mâini curate

·         să fie în pace şi în dragoste faţă de ceilalţi oameni

·         să aibă deplină încredere faţă de Dumnezeu.

 

 

Versetul 9

 

„Tot aşa, femeile să se gătească, având o îmbrăcăminte cuviincioasă, cu modestie şi bun simţ, nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu îmbrăcăminte scumpă, …”.

 

Tot aşa, femeile

 

    Expresia de la începutul versetului „tot aşa” (sau: „în acelaşi fel”) a dat prilej la interpretări diferite, care parţial au fost provocate prin traduceri inexacte ale Bibliei. Pavel nicidecum nu vrea să spună, că femeile trebuie să se roage public la fel ca bărbaţii. Aceasta ar fi în contradicţie cu alte afirmaţii ale Noului Testament. „Tot aşa” se referă clar din punct de vedere gramatical la voia lui Pavel, pe care el a amintit-o în versetul 8. Noi am putea citi şi aşa: „Tot aşa vreau …”. Aşa cum Pavel voia ca bărbaţii să se roage în orice loc, tot aşa el învaţă pe surori aici să se împodobească cu o înfăţişare exterioară modestă. Indicaţiile date aici sunt date deci sub referirea expresă la autoritatea apostolică a lui Pavel – sub călăuzirea Duhului Sfânt. Sunt afirmaţii biblice, care au valabilitate nelimitată în timp, şi de aceea sunt decisive şi pentru noi. Nu este vorba de o simplă părere, pe care o avea Pavel, sau de un sfat, pe care el voia să-l dea, ci de o indicaţie inspirată divin. De aceasta trebuie să se ţină seama cu atât mai mult, cu cât ceea ce noi citim acum este în totală contradicţie cu părerea obişnuită din lumea aceasta – în care se include şi lumea creştină. Sunt chiar mulţi copii ai lui Dumnezeu care nu mai consideră aceste indicaţii ca fiind obligatorii. Însă ele sunt – ca şi celelalte texte din Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu. Acest Cuvânt Îşi păstrează valabilitatea.

   Este în natura femeilor să se împodobească cu plăcere. Aceasta era aşa şi în Vechiul Testament. Era aşa în timpul lui Pavel şi a lui Timotei, şi astăzi aceasta nu este altfel. Împotriva podoabei în sine însuşi nu este nimic de spus. Dimpotrivă. Femeile trebuie să se împodobească. Întrebarea este însă, cu ce trebuie să se împodobească femeile creştine. În această privinţă acest verset trebuie privit în sens pozitiv.

 

Un exterior modest

 

   Dacă rezumăm învăţătura acestui verset, atunci vom vedea că este vorba de simplitate şi bună-cuviinţă. Femeia nu trebuie să iese în evidenţă prin exteriorul ei, ci exteriorul femeii trebuie să fie în concordanţă cu mărturisirea ei creştină şi cu mărturia ei. Exteriorul femeii – care printre altele se exprimă prin hainele şi podoabele ei – nu este nicidecum indiferent. Deseori se spune, că pe Dumnezeu Îl interesează inima noastră şi exteriorul nu joacă un rol aşa de mare. Prima afirmaţie este adevărată. Contează foarte mult starea inimii noastre. Dar afirmaţia a doua nu este corectă. Contează de asemenea şi exteriorul nostru. Exteriorul este deseori o oglindă a interiorului. Dacă în interior totul este în ordine, atunci aceasta se va vedea în afară. Noi trebuie să fim deplin conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu în Casa Sa, căruia nu-I scapă nimic. Dumnezeu priveşte la inimă şi caută sinceritatea inimii. Dumnezeu vede de asemenea şi comportarea noastră exterioară, care trebuie să fie în concordanţă cu interiorul.

   În privinţa aceasta vrem să accentuăm încă o dată, că aici este vorba de Casa lui Dumnezeu. Această indicare se referă nu numai la strângerile noastre laolaltă (ele sunt incluse), ci la toată viaţa publică a unei femei creştine. Ar fi greşit dacă surorile ar avea o „garderobă de duminică” şi o „garderobă pentru restul zilelor”. Aceasta ar fi făţărnicie şi cu certitudine nu este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Prezentarea a ceea ce este Casa lui Dumnezeu şi a ordinii legată de această Casă sunt puternic influenţate de felul cum se prezintă femeile în exterior. Un gând paralel îl prezintă Pavel în epistola către Tit 2,10. Acolo sclavii creştini sunt solicitaţi să împodobească învăţătura lui Dumnezeu Mântuitorul nostru.

   „Exteriorul” (sau înfăţişarea) vrea să spună aici prezentarea exterioară a unei femei. Această prezentare exterioară a unei persoane exprimă deseori ceva din caracterul pe care îl are acea persoană. Prin exteriorul ei (îmbrăcăminte, coafură, podoabă, fard, felul de a vorbi, reacţia la diferite influenţe) se arată altora ceva din ceea ce este ea şi ce vrea să arate.

   Împodobirea are gândul de bază de „rânduire”, „aşezare împreună” sau „ a termina complet”. Opusul acestui cuvânt este „haos”, deci harababură şi dezordine. Din cuvântul grecesc s-a derivat cuvântul „cosmetică”. Interesant este, că cuvântul „modest” este  foarte înrudit cu acesta. Modest înseamnă „cuviincios”, „onorabil” şi „decent”. Femeile creştine trebuie să se îmbrace şi să se prezinte ordonat sau cu „gust bun”. Foarte evident se exprimă Solomon în cartea Proverbe: „ Femeia frumoasă şi fără minte este ca un inel de aur pus în râtul unui port” (Proverbe 11,22).

  

Modestie şi bun simţ

 

    Înfăţişarea modestă se arată pozitiv în modestie şi bun simţ. Acestea sunt valori la care mulţi oameni din lumea aceasta gândesc dispreţuitor. Însă înaintea lui Dumnezeu sunt totuşi valori, după care noi ar trebui să năzuim. „Modestia” este oroarea morală faţă de tot ce nu se cuvine. Este cumpătarea smerită. O femeie creştină va face totul, ca să nu părăsească limitele reţinerii femeieşti. „Bunul simţ” este discernământul sănătos sau stăpânirea de sine, pe care Dumnezeu ne-a dat-o. În alte locuri cuvântul este tradus prin chibzuinţă. Sub călăuzirea Duhului Sfânt o femeie va recunoaşte în lumina Cuvântului lui Dumnezeu ce doreşte Dumnezeu de la ea. „Bună cuviinţa” are a face şi cu „demnitatea” şi „simţul ruşinii”. O femeie creştină va face totul ca exteriorul ei să nu provoace plăcerea sexuală a bărbaţilor. Că o astfel de înfăţişare într-un timp în care mass-media cere exact opusul şi duhul timpului este total altfel, să prezinţi polul opus al părerii uzuale din lumea aceasta ar trebui să fie clar.

   Dar vrem să ne gândim şi la partea opusă. O femeie poate tot aşa în sens negativ să atragă atenţia celorlalţi asupra ei, prin aceea că ea conştient se îmbracă demodat sau neglijent şi nepăsător. Cu siguranţă aceasta nu este potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Este vorba de faptul că o femeie se prezintă modest şi cuviincios şi nu devine bătătoare la ochi într-o extremă sau alta. Aceasta face demnitatea unei femei. Despre femeia înţeleaptă din cartea Proverbe 31 se spune: „are haine de in subţire şi de purpură”. O înfăţişare exterioară demnă este oglinda unui interior demn.

   După aceea Pavel aminteşte lucruri negative, care nu se potrivesc femeii modeste şi cuviincioase. Ele se practicau în cultura greacă şi romană a timpului acela şi sunt actuale încă şi astăzi – probabil într-o formă puţin schimbată.

·         Împletitura părului: este vorba de coafuri complicate, care sunt realizate prin împletituri şi înnodări artistice ale părului. Erau „forme” fastuoase, care nicidecum nu puteau fi denumite ca fiind simple. Foarte sigur nu este vorba de o coafură împletită simplu.

·         Aur şi mărgăritare (sau: perle): este vorba de podoabă preţioasă, care sau era purtată separat, sau frecvent era ţesută în împletitura părului.

·         Îmbrăcămintea scumpă sau podoaba este ceea ce poartă femeia ca să arate în exterior a fi ceva şi să atragă atenţia. Îmbrăcămintea şi podoaba erau atunci ca şi astăzi deseori un mijloc pentru a pune bogăţia în spectacol şi de a atrage atenţia asupra persoanei proprii.

   Şi apostolul Petru se ocupă de această temă. El scrie: „Podoaba voastră să nu fie cea de afară, care stă în împletirea părului şi în purtarea de podoabe de aur sau în îmbrăcarea hainelor, ci omul ascuns al inimii, în frumuseţea nepieritoare a unui duh blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Căci aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu” (1 Petru 3,3-5). Recunoaştem aici că nu este vorba ca femeia să poarte părul dezordonat şi lăsat să crească în voia lui, sau că ea renunţă total la orice fel de podoabă sau chiar la îmbrăcarea hainelor. Este mai degrabă vorba că o femeie creştină nu atrage atenţia prin exteriorul ei, ci prin trăsăturile de caracter lăuntrice, care sunt de preţ înaintea lui Dumnezeu. La acest punct se referă şi Pavel în versetul următor al capitolului nostru.

   Exteriorul unei femei nu trebuie să atragă atenţia oamenilor asupra ei – şi nicidecum a bărbaţilor -, ci interesele lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte să aibă bucurie de aceasta. Exteriorul femeii trebuie să fie în concordanţă cu poziţia ei înaintea lui Dumnezeu. Podoaba creştină slujeşte spre onoarea şi bucuria lui Dumnezeu. Podoaba pământească poate fi atractivă înaintea oamenilor.

 

 

Versetul 10

 

„ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că se tem de Dumnezeu.”

 

În concordanţă cu mărturisirea

 

    Acum Pavel ajunge din nou să vorbească despre lucruri pozitive. Femeile creştine au o mărturisire. Ele mărturisesc că se tem de Dumnezeu. Ele trebuie să corespundă acestei mărturisiri – nu numai prin înfăţişarea lor exterioară modestă, ci şi prin fapte bune.

   „Cum se cuvine” se referă la ce trebuie şi ce este în concordanţă cu temerea de Dumnezeu. Ceea ce se mărturiseşte trebuie confirmat prin atitudine interioară şi prin comportare exterioară. Mărturisirea arată că se spune şi se prezintă ceva şi prin aceasta se face cunoscut public. Atitudinea lăuntrică, cuvintele şi faptele trebuie să fie în concordanţă şi să se armonizeze. Numai atunci viaţa creştină este – la femei şi la bărbaţi – în echilibru. Nu poţi avea pretenţia pentru tine că te temi de Dumnezeu şi în acelaşi timp să ignori indicaţiile Sale. Teama de Dumnezeu se arată printr-o atitudine de dragoste, respect şi onoare faţă de Dumnezeu. Nu este vorba ca să ne fie frică de Dumnezeu, ci ca noi să-L recunoaştem în ceea ce este El.

   Nu ar fi demn de acest verset, dacă noi l-am considera că este un fel de „regulament de îmbrăcăminte pentru femeile creştine”, pe care am vrea să-l respectăm într-un mod legalist şi probabil l-am impune altora. Dumnezeu nu ne învaţă aşa ceva în Noul Testament. Vor fi puse întrebări în care intuiţia este diferită. Decisiv la toate întrebările care apar este, cum stă inima celui care întreabă faţă de Domnul Isus. Dacă este cu adevărat temere de Dumnezeu şi dragoste în inimă, unei femei spirituale nu îi va fi greu să recunoască voia Domnului şi s-o împlinească. Dacă inima bate pentru Domnul, toate întrebările vor primi răspuns. Solomon scrie în cartea Proverbe fiului său (dar este valabil şi pentru „fiicele” sale): „Fiul meu, dacă vei primi cuvintele mele şi vei păstra cu tine învăţăturile mele, … dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară ascunsă, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu” (Proverbe 2,1.4-5).

 

Fapte bune

 

   Faptele bune nu constau în aceea, că o femeie se comportă modest în afară. Nu, domeniul de activitate al unei femei creştine este mare şi în afară. Într-adevăr, ea nu se roagă şi nu dă învăţătură în public, aşa cum fac bărbaţii, dar nu înseamnă că ea trebuie să fie inactivă. Găsim în Noul Testament exemple de astfel de femei. Maria a făcut o faptă bună Domnului (Matei 26,10). Dorca avea multe fapte bune (Faptele Apostolilor 9,36). Şi alte femei, cum ar fi Priscila, Evodia, Sintichie şi altele s-au înrolat în lucrarea Domnului.

   Deci o femeie creştină trebuie să fie atractivă şi să atragă atenţia, dar nu prin aspectul ei exterior, ci prin prezentarea virtuţilor creştine (1 Petru 3,5) şi prin fapte bune. Prin „fapte bune” în locul acesta se înţeleg acele fapte care în efectul lor sunt utile şi pline de binecuvântare pentru alţii. Desigur ele vor fi făcute spre onoarea şi bucuria lui Dumnezeu. Dar în legătură cu Casa lui Dumnezeu, care este o casă de rugăciune pentru toţi oamenii, faptele bune sunt spre binele celorlalţi oameni. Aceştia pot fi atât fraţii noştri şi surorile noastre de credinţă cât şi oameni necredincioşi. Pavel îi scrie lui Tit: „Adevărat este cuvântul acesta şi vreau să stărui cu tărie asupra acestor lucruri, pentru ca cei care au crezut în Dumnezeu să caute să fie cei dintâi în fapte bune. Aceste lucruri sunt bune şi de folos pentru oameni.” (Tit 3,8) Astfel de fapte bune sunt totdeauna un rezultat al vieţii noi şi al dependenţei de Dumnezeu (Efeseni 2,20).

 

 

Versetul 11

 

„Femeia să primească învăţătură în tăcere, cu toată supunerea.”

 

În tăcere

 

   O femeie, care se împodobeşte conform versetelor anterioare, corespunde gândurilor lui Dumnezeu pentru Casa Sa. O astfel de femeie nu va avea dorinţa să stea pe prim plan şi să atragă privirile celorlalţi asupra ei, ci ea se va comporta discret şi va rămâne pe planul secund. Un exemplu frumos găsim la Rebeca. De îndată ce ea a văzut pe Isaac, ea s-a acoperit cu voalul. Ea s-a retras accesului altora. Cineva a spus odată: „Cu cât o soră se ascunde mai mult, cu atât ea este mai frumoasă.” Gândurile lui Dumnezeu în privinţa aceasta au rămas până astăzi neschimbate, chiar dacă lumea din jurul nostru învaţă şi practică altceva.

   Sunt comentatori care aplică aceste indicaţii numai la strângerile laolaltă ale credincioşilor. Este adevărat, apostolul Pavel prezintă în 1 Corinteni 14,34-35 gânduri asemănătoare şi acolo se referă la strângerile laolaltă ale Adunării. Aici însă se merge mai departe şi este exprimat la modul general. Este vorba de comportarea în public.

   Afirmaţia din versetul 11 începe cu tăcerea şi ea se termină în versetul 12 cu tăcerea. Învăţătura cu privire la comportarea femeii este, ca să zicem aşa, încadrată de viaţă retrasă. Este primirea domeniului pe care Dumnezeu l-a dat unei femei. Între acestea avem o afirmaţie pozitivă şi una negativă.

   Viaţa în tăcere este ceva care este valabil nu numai pentru femei. Locuri ca cele din 1 Tesaloniceni 4,11 şi 2 Tesaloniceni 3,12 arată clar că şi bărbaţii sunt solicitaţi la o viaţă în tăcere. Noi vrem să fim atât în tăcere cât şi să lucrăm în tăcere. O viaţă bătătoare la ochi în afară nu este viaţa unui creştin adevărat.

 

Învăţarea este un proces

 

   Femeia trebuie să primească învăţătură. „A învăţa” înseamnă să fi ca un elev sau ca un ucenic. Cuvântul este înrudit cu cuvântul folosit pentru „ucenic”. Este vorba, ca o femeie să ia seama cu atenţie la ceea ce se spune. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie primit şi să dea roade în viaţă, aşa fel ca noi să putem urma mai bine pe Domnul nostru. Forma timpului folosită arată clar că primirea de învăţătură este un proces de durată. Este ceva care mereu trebuie făcut. Atâta timp cât trăim pe pământ, rămânem – fie femeie, fie bărbat – primitori de învăţătură. Noi părăsim şcoala lui Dumnezeu abia când vom părăsi pământul.

 

Supunere

 

   Supunere înseamnă să te subordonezi la ceva. Aceasta ne vine greu tuturor. De aceea în Noul Testament solicitarea de a se supune este valabilă nu numai pentru femeie, ci şi pentru bărbat. Romani 13,1 ne aminteşte tuturor să fim supuşi autorităţii. În 1 Petru 5,5 cei tineri sunt solicitaţi să se supună celor bătrâni şi în Efeseni 5,21 se spune că noi trebuie să fim supuşi unii altora. Însă nici unei grupe de credincioşi nu i se dă această indicaţie aşa de des cum se dă femeilor (1 Corinteni 14,34; Efeseni 5,22; Coloseni 3,18; Tit 2,5; 1 Petru 3,15). Vedem că de la început efortul duşmanului a fost să scoată femeia din poziţia ei de subordonare.

   Se pune întrebarea, cui să i se supună femeia. În locurile din Biblie care tratează relaţia dintre soţ şi soţie, aceasta este clar. Femeia este subordonată bărbatului. Aceasta înseamnă, că ea îl recunoaşte şi îl respectă în poziţia pe care Dumnezeu i-a dat-o lui. Este foarte posibil ca Pavel să aibă şi aici acest gând şi îl aplică în general la bărbat şi femeie. Continuarea în versetul 12 lasă în orice caz să se înţeleagă aceasta. Dar este posibil şi că Pavel aici vorbeşte de supunerea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Se vorbeşte de „toată” supunerea, adică în această supunere nu este nici o excepţie. Noi trebuie să fim supuşi Cuvântului lui Dumnezeu sub orice formă. Aceasta este valabil şi pentru aceste indicaţii. Dacă o femeie desconsideră indicaţiile date aici, atunci ea părăseşte locul pe care i l-a dat Dumnezeu ei.

   Un exemplu frumos pentru o femeie care s-a comportat conform acestui verset – fără să-l cunoască – este Maria din Betania. Ea s-a aşezat la picioarele lui Isus şi a ascultat cuvintele Lui (Luca 10,39). Aici avem atât tăcerea cât şi supunerea. Un alt exemplu este Lidia, a cărei inimă a deschis-o Domnul, ca să ia aminte la ce spunea Pavel (Faptele Apostolilor 16,14).

 

 

Versetul 12

 

„Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să rămână în tăcere.”

 

Un cuvânt nepopular

 

   Femeia nu are nici o poziţie publică în Casa lui Dumnezeu. Aceasta a rezervat-o Dumnezeu bărbaţilor. Drept urmare Pavel spune aici, că el nu permite unei femei să dea învăţătură. Pavel este foarte clar în privinţa aceasta. El spune: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe alţii”. O comparaţie cu alte locuri din Scriptură (Faptele Apostolilor 26,1; 1 Corinteni 14,34; 16,7) arată clar că este vorba de o interdicţie. Pavel nu scrie aceasta, deoarece el nu ar fi putut suferi femeile, ci pentru că Duhul Sfânt l-a însărcinat să scrie aşa. Această afirmaţie a lui Pavel nu se potriveşte timpului nostru şi totuşi ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Această indicaţie este ignorată în mare măsură în creştinătate şi călcată în picioare.

   Pavel aminteşte atât darea de învăţătură cât şi stăpânirea. Învăţarea altora stă evident în contrast cu primirea de învăţătură din versetul 11, şi dominarea stă în contrast cu supunerea. Dumnezeu doreşte ca ordinea Sa să fie respectată, în timp ce diavolul doreşte să producă contrariul.

 

Să nu înveţe pe alţii

 

    În epistolele adresate lui Timotei găsim repetată indicaţia referitoare la învăţătură şi a învăţa pe alţii (de exemplu 1 Timotei 4,11; 6,3; 2 Timotei 2,2). Înseamnă „să fi un învăţător”. Este vorba de faptul că învăţătura biblică trebuie făcută cunoscut de bărbaţi şi nu de femei. A învăţa pe alţii nu înseamnă altceva decât să comentezi şi să explici Cuvântul. Femeile nu au voie să facă aceasta în public. Aceasta nu este în contradicţie cu Tit 2,3, unde citim că femeile în vârstă trebuie „să înveţe pe alţii ce este drept”, prin aceea că ele dau învăţătură femeilor tinere. Cuvântul folosit acolo pentru „a învăţa pe alţii” înseamnă „a îndruma” şi are mai mult sensul îndrumării în probleme practice. Nu este expunerea învăţăturii biblice. Afirmaţia nu este nici în contradicţie cu 2 Timotei 3,15, unde învăţăm că Timotei a fost instruit de două femei – mama lui şi bunica lui – în Cuvântul lui Dumnezeu. Această instruire a fost în totul la locul ei, deoarece ea a avut loc în atmosfera familiei şi nu în public. În cartea Faptele Apostolilor este chiar vorba de surori care au prorocit (Faptele Apostolilor 21,9). Desigur se observă că nu se spune unde şi în ce context au prorocit. Foarte sigur nu au făcut-o într-o întrunire publică. Tocmai la aceasta se referă aici. Este vorba, că o femeie nu trebuie să ia poziţia unui învăţător în întrunirile publice ale credincioşilor (în orele de zidire spirituală, de studiu al Cuvântului, conferinţe, ore biblice, etc.). Acelaşi lucru este valabil pentru o slujbă creştină. Când o femeie scrie o carte de învăţătură cu conţinut creştin, aceasta nu este altceva decât ce aici nu este permis.

 

Să nu se ridice mai presus de bărbat

 

   Pavel arată acum, ce urmări sunt, dacă o femeie încalcă indicaţiile biblice şi părăseşte locul dat ei de Dumnezeu. O soră, care dă învăţătură, stăpâneşte peste bărbat. Stăpânire înseamnă aici „exercitarea autorităţii”, „să acţionezi despotic” sau „să domini pe cineva”. Femeia nu trebuie să facă aşa. Ea nu trebuie – şi aceasta este spus la modul cel mai general – să exercite autoritate asupra bărbaţilor (asupra genului masculin). Această indicaţie îşi are originea – aşa cum arată clar versetul următor – în ordinea din creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu a prevăzut în ordinea din creaţie, ca bărbatul să fie capul. Este foarte posibil ca o femeie să fie mai spirituală decât un bărbat, este foarte posibil ca ea să dispună de o forţă morală mai mare. Dar aceasta încă nu-i dă dreptul să ocupe poziţia bărbatului. Un fel de gândire spirituală bună se exprimă tocmai prin aceea, că o soră nu permite să se vadă la ea aşa ceva. Dar mai este încă ceva. După căderea în păcat, Dumnezeu a spus Evei, că Adam va stăpâni peste ea (Geneza 3,16). Acesta era o parte a blestemului care a venit peste ea. Acest blestem nu a fost înlăturat total din creştinism şi în nici un caz nu trebuie reintrodus.

   Fapt este că acela care dă învăţătură, într-un anumit sens stă deasupra acelora care primesc învăţătură. Un învăţător stă deasupra elevilor lui. Noi oamenii învăţăm în general de sus în jos. Aceasta este într-un anumit sens o exercitare de autoritate. În Scriptură nu cunoaştem nici o femeie care dă public învăţătură sau evanghelizează public. Aceasta este valabil nu numai atunci când sunt de faţă bărbaţi, ci este valabil principial – când este vorba de o lucrare publică. Este de la sine înţeles că surorile pot discuta între ele despre Domnul lor şi despre Cuvântul lui Dumnezeu. Ele pot împărtăşi experienţe şi se pot ajuta reciproc. Dar ele nu trebuie să dea învăţătură. Aceasta nu este în nici un caz un cusur la surori, dar Dumnezeu nu doreşte aceasta – şi în versetele următoare El ne spune şi de ce nu doreşte.

   În legătură cu această poruncă sunt pentru noi două pericole. Unul este acela, că bărbaţii nu-şi împlinesc misiunea şi în locul lor femeile iau Cuvântul şi dau învăţătură. Celălalt pericol este, că femeile nu mai spun absolut nimic şi tac chiar şi în domeniul familiar. Este greu în fiecare caz în parte să stabileşti reguli. Principiile sunt foarte clare şi în transpunerea lor în practică trebuie să stăm în legătură cu Domnul. Astfel de întrebări se pun de exemplu în slujbele în şcoala duminicală, în lucrarea cu surorile tinere sau când surorile sunt singure în câmpul de misiune.

 

 

Versetul 13

 

„Căci întâi a fost întocmit Adam, şi apoi Eva.”

 

Înapoi la început

 

   Pavel merge acum înapoi până la început, ca să justifice această interdicţie prin două argumente. Cuvântul „căci” arată clar că este o justificare a versetului 12. El începe cu ordinea creaţiei lui Dumnezeu din Paradis şi apoi vorbeşte în al doilea rând despre căderea în păcat. Această expunere de dovezi arată foarte clar că interdicţia din versetul 12 este generală şi nelimitată în timp. Nu era o indicaţie valabilă numai în iudaism. Nu era o indicaţie care îşi avea explicaţia în stările şi împrejurările din Efes sau Corint. Acestea sunt argumente, care se aduc deseori ca să definească indicaţiile ca fiind lipsite de raţiune. Nu, explicaţia se bazează pe ordinea pe care Dumnezeu a stabilit-o deja în creaţie. Această ordine face parte din ordinea în Casa lui Dumnezeu.

 

Întocmit mai întâi

 

   Adam a fost întocmit întâi. „A întocmi” înseamnă „a forma” sau „a modela”. În Geneza 2,7 citim: „Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om”. În Geneza 1,27 se spune că Dumnezeu a creat pe om. Folosirea acestor două cuvinte diferite nu este fără motiv. Când Dumnezeu creează ceva din nimic, aceasta ne arată atotputernicia Sa de Creator. Când însă El face ceva (sau modelează), aceasta ne arată înţelepciunea Sa de Creator. Dumnezeu a făcut creaţia cu înţelepciune. Înţelepciunea Sa se vede în mod deosebit în cununa creaţiei – în oameni. El a făcut om şi femeie. El i-a făcut diferiţi. Şi în înţelepciunea Sa le-a dat o poziţie diferită şi un domeniu diferit de acţiune. În înţelepciunea Sa Creatorul a alcătuit pe fiecare – bărbat şi femeie – aşa fel că ei pot să ocupe locul lor spre slava Sa. Este misiunea şi responsabilitatea noastră să respectăm aceasta.

   Cuvântul „întâi” arată pe de o parte o succesiune în timp. Adam a fost făcut, în ceea ce priveşte timpul, înaintea Evei. La început el a fost singur, până în momentul când Dumnezeu i-a dat pe Eva alături de el. Dar nu numai aceasta. În folosirea acestui cuvânt recunoaştem nu numai o succesiune în timp, ci în el se include şi gândul de „prioritate”. S-ar mai putea traduce alternativ, că Dumnezeu a creat pe Adam ca „superior” sau „cel mai dinainte”. În acest sens foloseşte Pavel cuvântul în 1 Timotei 1,15, unde el se numeşte ca „cel dintâi” dintre păcătoşi. În ceea ce priveşte timpul, Pavel nu era nicidecum cel dintâi care a păcătuit. Ce vrea el să spună este, că el se denumeşte ca fiind acela care s-a încărcat cu cea mai mare vină. Deci Adam avea nu numai prioritatea în timp, ci el avea întâietatea în stăpânire. Un argument asemănător foloseşte Pavel şi în 1 Corinteni 11,8-9. Pentru femeie este o mare binecuvântare dacă ea recunoaşte cu mulţumire această ordine divină, care vine din creaţie, şi nu i se împotriveşte. Când Eva s-a împotrivit a venit catastrofa.

 

 

Versetul 14

 

„Şi nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii.”

 

Înşelăciunea prin şarpe

 

   Crearea omului este tot aşa de puţin un mit ca şi căderea în păcat. Relatarea din Geneza prezintă lucrurile aşa cum ele au avut realmente loc. Amândoi – Adam şi Eva – au luat parte la ea. Amândoi au făcut greşeli şi şi-au părăsit locul. Eva nu a fost „în tăcere”, când ea a început să discute cu şarpele. Dar nu numai aceasta. A urmat a doua greşeală. Eva a preluat conducerea şi prin aceasta s-a aşezat pe locul care aparţinea bărbatului ei. Despre Adam nu citim că el a vorbit. El a tăcut, atunci când ar fi trebuit să vorbească. Şi apoi a arătat slăbiciune în conducere şi s-a lăsat condus de femeia lui, în loc să ia iniţiativa spre bine. Şi aşa au căzut amândoi în încălcarea poruncii.

   În Romani 5,15 încălcarea este pusă în legătură cu păcatul lui Adam. Aici Pavel o leagă în expunerea de dovezi cu păcatul Evei. Tradus textual „încălcarea” înseamnă „depăşirea unei graniţe” sau „încălcarea unei porunci”. Tocmai aceasta a fost ceea ce a făcut Eva. Forma de timp a verbului arată că această acţiune de încălcare petrecută în trecut are urmări vaste, care există până astăzi.

   Textul de bază pentru „a amăgi” foloseşte aici două cuvinte diferite. La Adam este folosit un cuvânt cu intensitate mai mică. Era o amăgire mai simplă, la Eva dimpotrivă era o amăgire deosebită. Ea a fost amăgită prin viclenia şarpelui (compară cu 2 Corinteni 11,2). S-ar putea spune, că ea a fost amăgită „în întregime”. Prin aceasta nicidecum nu s-a spus că vina lui Adam era mai mică. El acţionează conştient şi bine judecat. Dar nu despre aceasta se vorbeşte aici. Aici este vorba, că Eva a părăsit locul dat ei de Dumnezeu.

   Adam a urmat din dragoste pe soţia lui. Ea dimpotrivă, a preluat conducerea şi a dat la o parte ordinea divină. Ea a preluat domnia şi a luat hotărâri fără soţul ei. Aşa s-a declanşat nenorocirea. Dumnezeu nu a destinat pe Eva ca conducătoare, ci pe Adam. Deoarece ea a preluat poziţia soţului ei, urmările au fost fatale. Tocmai de aceea Dumnezeu nu doreşte ca surorile să preia o funcţie de conducere în Casa lui Dumnezeu şi rolul de conducător, pe care Dumnezeu l-a dat lui Adam. În respectarea acestui principiu este inclusă binecuvântare.

   Faptul că femeile trebuie să tacă în strângerile laolaltă şi să nu dea învăţătură, nu are nicidecum a face cu faptul că Pavel ar fi fost un „duşman al femeilor”. Acest fapt nici nu este tipic creştin. El nici nu este legat de timp, ci el decurge din voia lui Dumnezeu din trecut, care îşi are începutul deja în ordinea din creaţie. Această ordine a creaţiei lui Dumnezeu este neschimbabilă şi este valabilă pentru toate timpurile.

 

 

Versetul 15

 

„Totuşi ea va fi mântuită născând copii, dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.”

 

Un verset greu

 

   Versetul de încheiere al acestui capitol este unul din cele mai grele versete din toată epistola. Aproape că nu este un alt verset în această epistolă pentru care există aşa de multe încercări de explicare diferite – parţial chiar aduse de departe. Unii comentatori se gândesc la o făgăduinţă dată de Dumnezeu Evei. Alţii gândesc că ar fi vorba de Maria, mama Domnului Isus. Aceste două explicaţii sunt foarte sigur excluse, deoarece ele nu dau nici un sens. Alţii la rândul lor iau acest verset ca „dovadă” că femeile credincioase trebuie să nască cât mai mulţi copiii posibil. Şi acest punct de vedere se exclude la o interpretare raţională a Scripturii. Dar în afară de aceasta nu este cu totul clar ce vrea Pavel să spună.

   Cu toate acestea sunt unele argumente, care sunt incontestabile şi pe care vrem să le analizăm:

·         Fapt este în primul rând, că acest verset este evident o încurajare pentru femeile tinere. El conţine o făgăduinţă a lui Dumnezeu pentru pământul acesta. Astfel de făgăduinţe nu sunt prea multe în Noul Testament. În timp ce binecuvântarea lui Dumnezeu în Vechiul Testament era primordial pământească şi materială, binecuvântarea creştină tipică este de natură spirituală şi cerească. Aici avem o excepţie. Dumnezeu face o făgăduinţă femeilor tinere pentru pământul acesta.

·         Fapt este în al doilea rând, că evident Pavel prezintă un oarecare contrast cu cele spuse mai înainte. Aceasta devine clar prin folosirea cuvântului „totuşi”. Pavel nu vrea să descurajeze, ci să încurajeze. De aceea noi trebuie neapărat să interpretăm versetul în contextul lui şi nu putem să-l privim izolat.

·         Fapt este în al treilea rând, că naşterea de copii nu este „mijlocul” (calea) pentru mântuire, ci circumstanţa însoţitoare în care mântuirea devine vizibilă. Sunt traduceri care vorbesc de mântuirea „prin naşterea de copii”. Dar aici este vorba, că femeile temătoare de Dumnezeu vor fi mântuite „în momentul când nasc copii”. Este o mântuire „prin”. Un gând paralel găsim în 1 Corinteni 3,15. Acolo este vorba de faptul că unii vor fi mântuiţi „ca prin foc”. Focul nu este acolo mijlocul propriu-zis de mântuire, ci împrejurarea care face vizibilă mântuirea şi prin care ei trecând sunt mântuiţi (salvaţi).

·         Fapt este în al patrulea rând, că aici este vorba foarte sigur de o mântuire temporală şi pământească. Naşterea naturală nu are nimic a face cu mântuirea veşnică. Ce să spună atunci femeile care nu sunt căsătorite sau cele care nu au copii? Ce să spună bărbaţii, care nicidecum nu pot primi copii? Cuvântul „a mântui” poate însemna şi „a păstra” sau „a vindeca” sau „a păstra sigur şi nevătămat”. În mai multe locuri din Noul Testament înseamnă salvare temporală şi pământească în diferite situaţii. Desigur el este folosit pentru mântuirea veşnică, dar nu numai pentru aceasta (compară de exemplu Marcu 5,34; Faptele Apostolilor 27,44).

·         Fapt este în al cincilea rând, că referirea la naşterea de copii (şi la necazurile legate de aceasta) se referă fără îndoială la Geneza 3,16. Acolo citim: „Femeii i-a zis: ‚Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii’”. Aceasta era o parte a pedepsei pe care Dumnezeu a dat-o femeii. Chiar dacă medicina astăzi a adus femeilor o mare uşurare la naştere, naşterea unui copil este încă mai mult sau mai puţin un proces dureros.

   Înseamnă deci afirmaţia acestui verset că femeile temătoare de Dumnezeu sunt eliberate de acest blestem? Experienţa arată că nu este aşa. Indiferent dacă o femeie este credincioasă sau nu, dacă ea trăieşte sau nu în temere de Dumnezeu, în multe cazuri aceasta nu are nici o influenţă asupra faptului că naşterea unui copil este mai mult sau mai puţin dureroasă. Chiar şi femei temătoare de Dumnezeu au murit la naşterea unui copil. Ceea ce este însă foarte adevărat, este că o femeie credincioasă se poate baza pe ajutorul lui Dumnezeu la naşterea unui copil. Aceasta îi va ajuta cu siguranţă. Naşterea unui copil poate fi ocazia deosebită pentru îndurarea şi ajutorul lui Dumnezeu. Rămâne însă întrebarea, dacă acesta este înţelesul deplin al acestui verset – aşa cum presupun unii comentatori preţuiţi.

   Dacă privim această afirmaţie în lumina versetului anterior, ar putea veni gândul, că femeia nu are o funcţie esenţială în Casa lui Dumnezeu. Ea nu trebuie să se roage public. Ea nu trebuie să dea învăţătură. Ea nu trebuie să conducă, ci să se comporte în tăcere. Este o femeie din cauza aceasta mai puţin valoroasă? Cu certitudine nu. Probabil de aceea Pavel vrea să arate ce valoare mare şi ce misiune mare au femeile în Casa lui Dumnezeu. Una din marile misiuni ale femeii creştine constă în aceea, că ea naşte copii şi îi educă spre onoarea lui Dumnezeu. Ne gândim la exemple ca Ana, mama lui Samuel, la mamele împăraţilor temători de Dumnezeu din Vechiul Testament sau la Eunice, mama lui Timotei. În felul acesta o femeie poate avea o foarte mare influenţă asupra vieţii în poporul lui Dumnezeu. Expresia „mântuită” pare atunci să arate, că Dumnezeu în felul acesta poate îndepărta o parte a blestemului, pe care El l-a rostit în Geneza 3,16. Durerile naşterii rămân, dar gândul că un copil născut va trăi cândva spre onoarea şi bucuria Domnului, înseamnă pentru femeie „mântuire”.

 

O premisă importantă

 

   Pavel numeşte apoi o premisă importantă, care trebuie îndeplinită, pentru ca această făgăduinţă a lui Dumnezeu să poată fi primită efectiv. El spune: „dacă stăruie cu smerenie în credinţă, în dragoste şi în sfinţenie.” Aici se pune o altă întrebare, la care nu se poate da un răspuns definitiv. La cine se referă această afirmaţie? Că nu sunt copii, care s-au născut, ar trebui să fie clar. Sunt însă numai femeile creştine sau sunt soţul şi soţia? Gramatical şi din context ambele sunt posibile. Pentru ambele păreri sunt argumente. Deoarece tot paragraful vorbeşte despre femei, este posibil ca Pavel să aibă în vedere această grupă de persoane. Pe de altă parte se observă că la începutul versetului el vorbeşte despre femeie la singular şi la sfârşit foloseşte pluralul. Acesta ar putea să fie un indiciu, că totuşi ar putea fi vorba de soţ şi soţie. Împotrivă s-ar putea totuşi replica, că tot paragraful nu vorbeşte despre soţ şi soţie, ci despre bărbat şi femeie la modul general. În aplicarea cu privire la noi cu siguranţă sunt valabile ambele variante. Dumnezeu doreşte să vadă la noi rămânerea în aceste patru lucruri.

   „A rămâne” înseamnă „a locui”. Noi ar trebui să ne mişcăm într-o atmosferă unde se găseşte  credinţă, dragoste, sfinţenie şi smerenie.

·         Credinţa aici nu este nici credinţa salvatoare şi nici nu este credinţa ca bun (avere, proprietate). Ea este aici încrederea zilnică în Dumnezeul nostru, încrederea că noi ne putem baza în totul pe ceea ce Dumnezeu spune.

·         Dragostea este revărsarea dragostei divine, care a fost turnată în inimile noastre. Este dragostea, care este pentru alţii şi se dedică altora.

·         Sfinţenia este „sfinţirea” sau „devenirea sfânt”. Şi aici este vorba de viaţa noastră practică. 1 Tesaloniceni 4,3 spune categoric, că sfinţenia (sfinţirea) noastră este voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

·         Smerenia am găsit-o deja în versetul 9. Ea este capacitatea de judecare sănătoasă de a nu face nimic care depăşeşte graniţele bunei cuviinţe şi ale simţului ruşinii.

 

   Domnul ne va ajuta să lăsăm să se vadă în viaţa noastră aceste trăsături de caracter minunate – spre onoarea Sa ca „Domn al Casei Sale” şi ca mărturie în lumea aceasta, că Dumnezeu este un „Dumnezeu Mântuitor”, care vrea să salveze pe toţi oamenii.

 

Biserica și manipularea maselor, explicate din interior: „Partidul are nevoie de voturi, BOR are nevoie de bani”

Videoreportajul „Marșul ipocriziei”, publicat ieri pe Recorder, l-a determinat pe Ilie Toader, fost preot ortodox, să ne trimită un text despre cum se vede din interior implicarea Bisericii în manipularea maselor. Toader a slujit vreme de 11 ani în mai multe parohii din Buzău și Vrancea, iar în 2017 a ieșit din preoție, publicând, sub pseudonimul Ion Aion, cartea „Spovedania unui preot ateu”. Am hotărât să publicăm textul, considerându-l relevant în contextul dezbaterilor din ultimele săptămâni.


Am citit și eu acel comunicat al BOR, care își dezminte implicarea în chestiunea referendumului, plasând răspunderea pe seama ONG-urilor creștine. O minciună venerabilă, nu a preoților de rând, ci a conducerii (fac această distincție pentru cei mai puțin familiarizați cu modul în care funcționează instituția).

La porunca ierarhilor, adică a ălora care conduc BOR și care pot fi recunoscuți după căciuloaiele sclipitoare (ca niște tomberoane aurite și răsturnate, din care curg ei), la porunca lor, bieții preoți și oamenii bisericilor au trebuit să meargă din casă-n casă și să strângă semnături pentru referendum, au tipărit teancuri de formulare la fiecare parohie, s-au rugat de enoriași slujbă de slujbă, fiecare preot având normă minimă de semnături pro referendum (raportată la mărimea parohiei) cu care era acceptat să se prezinte la sediile centrale.

Fără implicarea directă și publică a BOR nu ar fi existat referendum.

Iar acum, adresându-se aceluiași public de la care au fost cerșite semnăturile, mai-marii turmei îi trântesc în ochi ultima speță a ipocriziei: auzi, Cerule, să le spui tocmai făptașilor că n-au fost ei, în speranța că unii chiar o să creadă!… „Băi Grigore, anul trecut când am venit la tine-n poartă, din mila Celui de sus, să știi că n-am venit”. Iar cei ce cred sunt duium, că puterea credinței e mare, uneori mai mare decât puterea elementarului discernământ.

Astfel, ricoșând din minciună-n prostie, destinul și-a urmat năucit cursul spre situația prezentă, precum urmează: luptători împotriva năravurilor minoritare sunt aceiași care anul trecut îl aplaudau pe proaspăt „ciocănitul” Pomohaci, ori îi pupau mâinile și-i luau apărarea episcopului pedofil de Huși. Orchestratori ai referendumului sunt cei care nu sunt ei. În țara asta fură ăia care de treizeci de ani doar nu fură. Iar duminică vor îndemna la referendum împotriva homosexualității amar de călugări care nicidecum abia așteaptă sfârșitul slujbei, masa obștească și vremea de odihnă, ca să se prindă-n sobor de-a… peștera și țurțurelu’.

Apropo de călugări, că oricum mi-am călcat jurământul tăcerii pe care mi-l luasem singur (dar promit că mă voi abține până la următorul referendum): unul cărunt, împuțit și încă în activitate pastorală, neînțelegând că eu am publicat un roman, trudit mai bine de un an ca să construiesc personaje, glume și tot cadrul prielnic unei spovedanii de gânduri, a ținut morțiș să ne întâlnim. Voia să scriu o carte despre el, „Spovedania unui călugăr ateu”, și a început să-mi spună cum ejacula în timp ce spovedea creștine tinerele și alte scârnăvii din haznaua mănăstirească. Duminică, ăsta te va îndemna la referendum, Grigore dragă!

Da’ apropo de referendum și de călugări – că tot mi-am stricat conduita acum, însă asta și gata: În urmă cu niște ani, predam Greaca veche la un seminar de maici. Într-o dimineață m-am pomenit singur în școală, nicio măicuță… „Ce boala”, zic, „astea iar joacă fotbal”. Fuseseră duse toate la vot, unde au făcut „ascultare”, votând ce li se dictase. Pentru ele n-avea nicio importanță, le amuza întâmplarea. Per total, însă, are: BOR e singura instituție din România cu reprezentanți pretutindeni, în toate cătunele, cu acces în casele și convingerile oamenilor, cu zeci de mii de angajați, cu o masă uriașă de simpatizanți creduli, cu mii de călugări așteptându-și porunca șamd. După victoria zdrobitoare în lupta pentru ora de Religie, conducerea BOR a devenit mai conștientă de uriașa putere socială pe care încă o deține, iar acest referendum e un pas nou și mult mai substanțial în exercitarea acestei puteri.

Pe de altă parte, BOR, în funcționarea actuală, rămâne o instituție total dependentă de banii publici și, deci, de factorul politic decizional. Fără contribuțiile lunare de la Bugetul de stat, cele mai multe parohii ar intra numaidecât în faliment.

Pe scurt, așa se spală o mână pe alta. Partidul are nevoie de voturi, BOR are nevoie de bani. Împreună au nevoie de același electorat – majoritar, ascultător, cât mai precar. O tot mai fățișă Coaliție pentru Fățărnicie, sfruntând lozinci mărețe cu care masele sunt fidelizate și momite la urne încă o dată.

Nici eu și nici tu n-am văzut sumele uriașe aruncate din nou. Pentru noi vor fi doar niște șiruri de cifre scăzute din conturile statului. Pe nimic.

Însă eu am văzut un doctor plângând în genunchi înaintea mea, descărcându-și sufletul pentru pacienții pierduți tot pe nimic, fiindcă nu a rămas nimic de spitale. Între timp a și plecat din țară. Am văzut oameni murind din nimic, din câte o infecție sau din lipsă de medici, din lipsă de toate. Și am văzut o copilă atât de frumoasă!… Am văzut-o horcăind și sufocându-se sub ochii mei, pentru că țara asta nu i-a putut oferi la timp nu știu ce amărâtă de operație pulmonară. Măi omule, copilul ăla și-a înfipt mâinile în mine când a rămas fără aer. Și acum îi simt degețelele aici, în carnea mea. De-aș putea să-ți spun ce mi-a zis… dar nu pot, că e spovedania ei.

A murit degeaba, absurd, NEDREPT, pe nimic.

În aceeași săptămână mi-am dat demisia din preoție.

A trecut mai bine de un an de atunci, timp în care am rezistat multor presiuni, venite în special din partea mass-media, și nu am spus nimic „din casă”. Am ales astfel din mai multe motive. De această dată însă, iertat să-mi fie, nu m-am putut abține.


Singura apariție publică pe care Ilie Toader a avut-o după ieșirea din preoție a fost pentru Recorder, în urmă cu un an

DESPRE CEI MAI AI DRACULUI FORMATORI DE OPINIE: PREOȚII

Nu sunt un tip religios. Cred într-un echilibru, cred că nu poți face rău cu intenție fără să primești, până la urmă, și mai mult rău. Tu sau cei dragi ție. Nu merg la biserică, dar cred cu tărie în rolul bisericii. Care nu face, în opinia mea, și mă refer aici la biserica ortodoxă românească, ceea ce ar trebui să facă. Văd prea mulți preoți cerând și prea puțini oferind, din ceea ce primesc. Văd prea mulți preoți care, ieșind din biserică, fac mai mult rău decât bine. Văd o biserică blocată, incapabilă să se adapteze vremurilor și prea puțin interesată să facă bine, să se sacrifice pentru binele oamenilor. Această percepție mi-a fost întărită duminică, la biserica Sf. Vineri, unde am asistat la o parte din slujbă. Preotul, altfel un tip ok, și-a folosit poziția pentru a-i manipula grosolan pe enoriași. A folosit slujba, care trebuie să aducă liniște și încredere în sufletele oamenilor, pentru a transmite mesaje otrăvite, pline de răutate. A pus o etichetă presei din România, doar pentru că un ziar (Telegraful de Prahova) a scris ceva negativ despre biserica lui. L-a făcut ”ordinar” pe autorul articolului, pe un ton care lăsa să se înțeleagă că dacă nu ar fi în biserică, preotul ar înjura cu mai mult foc, ba i-ar trage și vreo două palme nemernicului. Acuzându-l pe jurnalist că e posedat de Satana, cred că preotul s-a lăsat el posedat, pentru câteva minute, cât timp a vărsat lături în stânga și-n dreapta. Pentru a ajunge în punctul de a acuza toată presa din România că face numai rău, preotul și-a construit discursul bazându-se pe tot felul de sofisme. De pildă, a indus ideea că, în comunism, oamenii duceau o viață creștină, chiar dacă biserica juca un rol mult mai neimportant în viața oamenilor. Adică, pentru că autoritățile își făceau mult mai bine treaba și libertatea oamenilor era anulată, cetățenii comiteau mai puține fapte rele. Și ne mai întrebăm de ce oamenii în vârstă, cei care frecventează în mod deosebit biserica, spun că era mai bine înainte de 89! Pe scurt, preotul nostru a acreditat ideea că privarea de libertate le face bine oamenilor, îi face să ducă o viață creștină. Ce enormitate!

E o fractură logică totală între premisele preotului și concluzie, manipularea enoriașilor fiind totală în acest caz. Iar exemplul concret pe care preotul l-a dat, acuzând un jurnalist că este practic Satana, luându-i dreptul de a greși și de a fi iertat tocmai în biserică, asta este dovadă de mare răutate și de ură, nedemne de un om care se pretinde a fi al lui Dumnezeu. Preotul, al cărui nume nici nu mă interesează, pentru mine oamenii care se pretind ai Domnului nici nu trebuie să aibă un nume, ci doar un comportament ireproșabil, mai avea puțin și ordona uciderea jurnaliștilor care se vând pentru un ”blid cu linte”, parcă așa a spus. De parcă bietul ziarist ar fi încasat o șpagă să scrie ceva despre ceva ce l-a deranjat în curtea bisericii Sf. Vineri! O prostie!

La slujba care a urmat și la care am fost în calitate de naș (i-am scos pe fini la biserică, după nuntă), preotul mi-a spus să fac în continuare articole și emisiuni verticale. Acest articol demonstrează că i-am urmat sfatul. Mă va aduce asta în discursul preotului, drept exemplu negativ, la slujba de duminică? Vom afla…

PS. L-aș sfătui pe reprezentantul bisericii să nu nege cele spuse în biserică duminică. Nu de alta, dar ca jurnalist nenorocit, posedat de Diavol, am înregistrat totul…
Doamne-ajută!

 

    

De ce manipulează anumite persoane? Care poate fi scopul lor și de ce nu încearcă și alte metode mai ortodoxe?

Manipularea în general poate fi directă sau indirectă. De asemenea poate conține o traumă, o frică, o boală sau un handicap. Ce trebuie însă să subliniem este faptul că a manipula (direct sau indirect) înseamnă să obții beneficii în dauna intereselor celorlalți.

Dar pentru a înțelege mai bine în ce constă manipularea dar și ce se ascunde în spatele ei, tocmai pentru a putea ulterior să ne apărăm, trebuie să vorbim de persoane ce pot suferi de următoarele afecțiuni:

  • Tulburarea de personalitate psihopată – pentru el manipularea este un scop în viață. Dat fiind faptul că nu are sentimente și nu simte mila sau iubirea, manipulează pe oricine pentru a-și atinge un scop personal, indiferent de costurile pe care trebuie să le suporte victim.
  • Tuburarea de personalitate paranoidă. Aceste persoane sunt atât de convinse că toată lumea se ascunde de ele și încearcă să îi facă rău încât ajung să te maipuleze și pe tine astfel încât, dacă nu te prinzi la timp, ajungi să crezi scenariile despre care aceste persoane vorbesc.
  • Tulburarea de personalitate borderline. Sunt persoane care au o temere imensă de a nu rămâne singure. Datorită acestei frici își controlează foarte greu emoțiile însă pot ajunge să te manipuleze afectiv, tocmai din teama de a nu te pierde și de a nu rămâne singure.
  • Tulburare de personalitate schizoidă. De principiu acestora nu le plac de nici un fel interacțiunile sociale. Sunt persoane extrem de solitare. Astfel, pot ajunge să te manipuleze afectiv pentru ați petrece timpul doar împreună cu ele. Nu suportă musafirii, prietenii, colegii și tind să te manipuleze făcându-te să crezi că toți îți vor cumva răul sau vor ceva de la tine, pentru a te transforma într-o persoană singuratică așa cum sunt ei.
  • Tulburarea de personalitate narcisică. Aceștia manipulează pentru a culege laudele celor din jur. În acest sens pot juca lejer teatru și pot spune cu ușurință lucruri ce îi pot afecta pe cei din jur, dar care, le pot aduce lor admirația tuturor. Astfel vor minți cu nerușinare, vor devaloriza persoane și vor manipula mediul, tocmai pentru a ieși ei în evidență.
  • Anxioșii. Sunt cei care se tem aproape de orice, sunt neliniștiți și temerile lor pot fi atât de puternice încât le puteți prelua de parcă ar fi ale voastre.

Cine sunt persoanele care se lasă manipulate?

Aproape orice persoană a fost manipulată măcar o dată în viață. Probeleme apar atunci când se lasă manipulate în dauna intereselor lor, afectându-și astfel starea de sănătate, fizică și psihică, familia, cariera, prietenii. Dacă doriți, putem spune că persoanele care sunt cel mai ușor de manipulat au o tulburare de personalitate dependentă. Aceste persoane se lasă manipulate pentru că se tem să nu își piardă: partenerul, jobul sau un prieten. Și atunci sunt dispuse să pună mai presus de orice interesele celui pe care nu își doreșc să îl piardă, cu orice preț.

Însă, în general în spatele personalităților manipulate se pot ascunde următoarele aspecte:

  • o traumă majoră
  • frica de a nu pierde pe cineva sau ceva (cum ar fi jobul)
  • teama de a nu fi acceptat de un anumit mediu
  • o stimă de sine scăzută
  • o depresie ce face persoana respectivă să creadă că a se lăsa manipulată reprezintă ultima soluție
  • anumite tratamente medicamentoase
  • un anumit handicap psihic sau fizic
  • lipsa de experiență socială

Cum ne putem apăra de personalitățile manipulatoare?

  1. Evaluarea propriei persoane pentru a descoperi dacă nu suntem cumva personalitate dependentă.
  2. Evaluarea situației în care ne considerăm manipulați. De ce simțim acest lucru? Ce avem de câștigat și de pierdut în urma evenimentului sau situației respective. Dacă descoperim că suntem manipulați fără vreo șansă de a obține nici un beneficiu, trecem la pasul 3.
  3. Evaluarea persoanei care ne manipulează. Dacă suferă de tulburare psihopată cel mai bun lucru este să fugiți cât vă țin picioarele. Dacă suferă de tulburare narcisica, încercați să dozați ceea ce îi oferiți. Dacă este o persoana depresivă, mergeți la un psiholog pentru a învăța cum să vă comportați cu ea pentru ca, mai apoi, să o puteți aduce la psiholog.
  4. Apelați la un specialist. Alături de un pshihoterapeut puteți descoperi care vă sunt fricile, temerile, daca sunt sau nu probleme cu stima de sine. Împreună puteți lucra la un plan de dezvoltare a abilităților sociale, vă veți crește stima de sine, veți scăpa de temeri astfel încât veți deveni o persoană extrem de greu de manipulat.

2-Unde au fost serviciile secrete în timpul jefuirii Ţării?

După evenimentele din dec.’89 românii au început să se organizeze, conform noilor orientări. Sigur, nu am rămas nici un moment fără servicii de securitate, de informaţii externe, informaţii ale armatei, poliţiei ş.a.m.d.. Totodată am avut Procuratură, judecătorii, Parlament etc. Toate aceste instituţii enumerate de mine au fost şi sunt plătite cu bani grei, fiecare salariat primea şi primeşte de 7-12 ori salariul mediu pe economie. Cu toate acestea, rezultatele muncii lor ,sunt egale cu zero. Cum poate fi altfel percepută munca de culegere de informaţii, de anchetare şi judecare a infracţiunilor de corupţie, decât ca tolerantă. O spun cu toată răspunderea. Munca lor a fost inexistentă, dacă nu cumva au ţinut de „şase” celor care furau.

 

Nu îmi pot explica cum a putut fi furată toată industria şi retrocedată de trei ori suprafaţa de pământ a ţării, fără ca aceste organe, bine remunerate, să nu vadă nimic. Unde au fost, cu ce s-au ocupat, de ce nu au văzut, dacă au văzut, de ce nu au sesizat organele de cercetare penală, dacă au sesizat şi nu s-au luat măsuri, de ce nu au informat opinia publică, ori alte organe ce trebuiau să le controleze pe cele informate? Cum puteau fi mânuiţi saci întregi cu bani, fără ca organele de securitate să le vadă? Este posibil ca o parte din bani să fi fost transportaţi sub oblăduirea lor.

Mă îngrozesc când văd câţi hoţi la vedere erau şi sunt. Presa la început timidă, apoi din ce în ce mai virulentă a demascat aceste furturi şi acte de corupţie. Nimeni nu a vrut să ia în seamă aceste semnale. Abia acum, după 25 de ani, a început să se facă oarece cercetări penale, hora tinde să se lărgească, din ce în ce mai mulţi „dansatori” intră în ea.

Nu trebuie tolerată inactivitatea serviciilor de informaţii, ori a celor de anchetă penală, undeva s-a fraternizat cu infractorii. Undeva pe firul acestor samavolnicii, hoţii au fost complici cu paznicii, numai aşa se explică fenomenul atât de extins al corupţiei la nivelul cel mai înalt al ţării. Suntem abia la începutul anchetelor, mulţi vor mai fi demascaţi, dar nu de procurorii, ci de complicii lor.

Procuratura, spre mirarea tuturor, nu are dovezi concrete împotriva cuiva, ci numai ceva stenograme, ca rezultat al interceptărilor şi multă presiune asupra suspecţilor, prin reţinerea, apoi arestarea şi depunerea în arestul de la poliţie. Trecerea bruscă din mediul ultraelegant în care trăiau la mediul din arest cu WC-ul turcesc în colţul camerei ,e mai mult decât e necesar pentru a determina pe presupusul vinovat să „dea pe goarnă” tot ce ştie şi ceva în plus.

Discuţii între anchetator şi învinuit pot fi de genul: „ spune tot ce şti, cutare te-a dat în primire, acum doarme pe perna lui şi cine ştie, poate îţi „vizitează” nevasta. Treaba ta, dacă îţi place la noi stai cât vrei, eu nu mă grăbesc, aştept până te decizi să vorbeşti, cum „dai în gât” pe cineva şi spui tot ce ai făcut, eu fac cerere la instanţă să anuleze mandatul de arestare şi să stai sub control judiciar, ori în arest la domiciliu, indiferent în care din situaţii vei fi, dormi pe perna ta, lângă amantă,iubită, soţie, ce ai tu acolo”. Şi uite aşa, prin presiunea psihică asupra învinuiţilor, se conturează dosarul penal. În acest caz, unde este munca procurorilor şi a serviciilor?

Mă aşteptam ca anchetatorii să aibă dovezi imbatabile, cu atât mai mult, cu cât faptele sunt petrecute cu mulţi ani în urmă. Lipsa dovezilor arată superficialitatea cu care au fost tratate aceste probleme.

Cred că se impune, deoarece anchetele se apropie de fostul şef al statului, ca şefii, DNA şi Procuraturii Generale să DEMISIONEZE, pentru a nu se creea suspiciunea că ar putea influenţa anchetele în favoarea celui ce i-a numit în respectivele funcţii.

Un asemenea gest ar fi unul de sănătate morală a instituţiilor statului. Sunt convins că nu vor proceda aşa, pentru că, probabil, nici ei nu sunt departe de anumite bănuieli.

Faptul că statul nostru, noi toţi, am plătit nişte oameni din: serviciile secrete, procuraturii, poliţie,cu salarii uriaşe pentru a ne apăra de hoţi, iar ei pur şi simplu ne-au luat banii, ne-au păcălit şi-au râs de noi, în timp ce noi strângeam cureaua, ei strangeau averi uriaşe; mă determină să cer o anchetă minuţioasă asupra acestor lucruri.

Bine, dar cine va face parte din comisia de anchetă, mai putem avea încredere în oamenii din Parlament, în cei din CSM, ori Inspecţia juridică? Dumnezeu să mă ierte, poate mai sunt oameni cinstiţi printre ei, poate chiar toţi cei care nu sunt atinşi de DNA sunt cinstiţi, dar cine garantează acest lucru? Deocamdată observ că rândurile, parlamentarilor, procurorilor, judecătorilor ale preşedinţilor de consilii judeţene, ale primarilor, consilierilor, prefecţilor, oamenilor de afaceri, ale foştilor miniştrii, se răresc pe zi ce trece.

În această situaţie mai pot avea încredere în cineva? Cei rămaşi, probabil că nu le-a venit rândul, ori sunt cinstiţi? Care să fie adevărul? Un lucru e clar, trebuie demarat proiectul public-privat de construire a noilor penitenciare, bine ar fi ca aveste construcţii să fie făcute din banii viitorilor „oaspeţi” şi nu din banii poporului.

În curând vom avea în Penitenciare o Uniune a Scriitorilor şi un guvern din umbră.

La mai mare!

 

 

3- Omul de afaceri Viorel Cataramă a declarat, la JOCURI DE PUTERE, că, în acest moment, partidele politice din România sunt „structurile mafiote extrem de bine organizate

 

„Eu am făcut o expertiză clară şi îmi asum responsabilitatea să spun că toate, dar absolut toate partidele politice din România sunt structuri mafiote. Nu ai nicio şansă să primeşti o funcţie decat dacă aderi la acest sistem mafiot de gaşcă”, a declarat Viorel Cataramă la România TV.

„România este în capitalism. Regulile capitalismului funcţionează în România. Dacă discutăm strict de sectorul particular, privat, care nu are legătură cu statul, nu face afaceri cu statul, el funcţionează după regulile economiei de piaţă şi într-un capitalism în România. Problema României nu este asta. România are o singură mare problemă care nu s-a discutat până acum niciodată pe fond. Şi din această problemă derivă toate nenorocirile care sunt în România. Problema României este salariul minim, de 900 de lei, 200 de euro. Asta este problema României, ţară a UE, salariul extrem de mic. Generează toate probleme care se discută zi de zi în ultimii 25 de ani. De ce avem salariul aşa mic? Ce au alţii şi nu avem noi? Dacă discutăm de România, constatăm că avem de toate. Nu ne lipseşte nimic, în comparaţie cu alte ţări care au mai puţin decât noi. Şi totuşi noi avem cel mai mic salariu din UE. Răspunsul vine aproape firesc. Avem o clasă politică care a ajuns să fie detestată de populaţie pe bună dreptate. Avem partide politice şi instituţii, cum e Parlamentul, care au ajuns să fie detestate de populaţie. Trebuie să spunem că vinovaţi pentru această situaţie sunt partidele politice, partide politice care, fără excepţie, în ultimii 25 de ani, nu au făcut ce trebuie pentru România şi nu au pus degetul pe rană. Nu au făcut nimic să crească acest salariu, nivelul de trai care să ne ducă şi pe noi într-o altă lume a bunăstării şi a civilizaţiei”, a spus Cataramă.

Omul de afaceri a mai declarat că partidele politice sunt „structuri mafiote”.

„În acest moment, partidele politice sunt structurile mafiote cel mai bine organizate din România. Structuri mafiote extrem de bine organizate. O persoană independentă, competentă şi capabilă nu poate intra într-o astfel de structură, iar dacă intră este imediat rejectată, dată la o parte, de aceste structuri. Aproape toate partidele care au guvernat România au lăsat şi au perpetuat sistemul de furt din banul public”, a spus Cataramă.

Viorel Cataramă atrage atenţia că 80% din banul public se fură.

„În acest moment, până la 80% din banul public a ajuns să se fure, să dispară. Dau un exemplu. În Elveţia, un kilometru de autostradă costă 2-3 milioane de euro. În România, costă 30-35 de milioane. În România, deszăpezirea costă de 10 ori mai mult decât în Finlanda. De ce e posibil acest lucru? Pentru că legislaţia permite persoanelor aflate în funcţii să semneze, să organizeze în mod incorect licitaţii, să modifice contractele de licitaţii o dată câştigate. Niciun preşedinte român şi niciun partid politic care a guvernat nu a dorit să schimbe această legislaţie”, a mai spus Viorel Cataramă.

Miercuri, 4 Iunie 2014

Jocuri de putere-Viorel Cataramă, Realitatea TV, 4 Iunie 2014

sursa si articol complet: Ziarul Fapta

Atac grav la justiție și la presă. Magistrați și jurnaliști filați, interceptați și intimidați de serviciul secret paralel al unor inculpați de rang înalt din România

Doi magistrați și doi jurnaliști au fost urmăriți pas cu pas, filmați, înregistrați și intimidați de un veritabil serviciu secret paralel camuflat într-o divizie de paparazzi.

Postul de televiziune România TV controlat de fugarul Sebastian Ghiță, inculpat în mai multe dosare la DNA, a difuzat vineri seara imagini cu Horațiu Radu, procuror, ajunct interimar al Parchetului General, judecătorul Răzvan Păștilă și jurnaliștii Alex Costache și Cosmin Savu în timp ce participau la un eveniment privat într-un restaurant din Centrul Capitalei.

Imaginile au fost preluate rapid de publicațiile Gândul, deținut de Radu Budeanu, cercetat de DNA, și de EVZ, deținut de Dan Andronic, trimis în judecată de DNA, și prezentate drept ”dovada” unei pretinse conspirații împotriva noilor procurori șefi numiți joi de președintele Klaus Iohannis.

În realitate, cei patru sărbătoreau ziua de naștere a procurorului Horațiu Radu, după cum au declarat participanții la întâlnire pentru G4Media.ro.

Teoria pretinsei conspirații împotriva numirilor noilor procurori șefi a fost lansată de ziarul Gândul încă din data de 12 februarie și a fost preluată in extenso de postul de televiziune Antena 3, fondat de Dan Voiculescu, fost pușcăriaș condamnat definitiv în dosarul ICA pentru corupție.

În esență, ziarele și televiziunile controlate de cei patru moguli cu probleme penale (Radu Budeanu, Dan Andronic, Sebastian Ghiță și Dan Voiculescu) acreditau ideea că cele câteva voci critice din presă și magistratură la adresa noilor procurori șefi s-ar explica printr-o pretinsă conspirație împotriva acestora coordonată de procurorul Horațiu Radu, care implica și G4Media.ro.

G4Media.ro respinge ferm aceste acuzații, toate semnele de întrebare ridicate în privința noilor numiri fiind ridicate pe bază de fapte, pe baza dezvăluirilor altor colegi din presă și urmărind exclusiv interesul public legitim ca în aceste funcții să ajungă procurori fără vulnerabilități.

Coincidență sau nu, ziarele și posturile celor patru clienți ai DNA au susținut puternic cele trei propuneri în funcțiile de procurori șefi: Gabriela Scutea la Parchetul General, Giorgiana Hosu la DIICOT și Crin Bologa la DNA și au trecut sub tăcere dezvăluirile privind marile vulnerabilități ale Giorgianei Hosu:

  • Soțul noului șef al DIICOT, Dan Hosu, este trimis de trei ani în judecată pentru fapte de corupție.
  • Despre mama Giorgianei Hosu, în vârstă de 80 de ani, jurnalistul Virgil Burlă de la Europa Liberă a scris că este acționară în firme offshore.
  • Colonelul Paraschiv, șeful brigăzii speciale a Jandarmeriei anchetat pentru violențele din 10 august, este bun prieten cu Dan Hosu, iar soția lui ar trebui să garanteze acum o anchetă independentă a dosarului aflat la DIICOT.

De notat că toate asociațiile profesionale importante ale magistraților (Asociația Forumului Judecătorilor, Asociația Inițiativa pentru Justiției și AMASP, asociație din care a făcut parte inclusiv noul procuror General, Gabriela Scutea) au criticat faptul că președintele Klaus Iohannis a ignorat avizul negativ dat de secția de procurori a CSM în cazurile Gabriela Scutea și Giorgiana Hossu.

Filaj profesionist, urmăriți inclusiv la toaletă

Filajul executat joi seară de serviciul secret paralel, camuflat într-o divizie de paparazzi, a inclus urmărirea jurnaliștilor minut cu minut, pas cu pas, rezultând un veritabil raport de filaj publicat de EVZ.

Redăm mai jos un fragment relevant din EVZ

Ora 20.15 – Jurnalistul apropiat Binomului Alex Costache, alias Alin Ionescu – pseudonimul folosit pe g4media.ro, ajunge la barul „Lokal” de pe Mihai Eminescu singur, cu un Uber. Intră în local vorbind la telefon, în prima cameră a barului situată pe partea stângă, închide ușa și continuă să vorbească la telefon uitându-se pe geamul care dă spre intrare.

Ora 20.25 – Jurnalistul Cosmin Savu ajunge și el la local cu un Uber, intra în aceeași cameră cu Costache, închide ușa și se așează la masă împreună.

Ora 20.30 – Savu se duce singur la bar și cumpără două sticle cu bere și revine în camera unde îl așteaptă Costache.

Ora 20.40 – Procurorul Horațiu Radu ajunge și el la bar, intră în camera în care se aflau cei doi jurnaliști și se mută apoi, cu toții, în ultima camera a barului, situată pe partea dreaptă. Se pare că doreau sa aibă intimitate, iar prima cameră nu se preta nevoilor, pentru ca era camera de trecere spre toaleta pentru femei.

Ora 21.30 – Apare și judecatorul Răzvan Păștilă la bar și se alătură celor trei. Au stat toți patru la masa, au băut bere și au purtat tot felul de discuții. Savu s-a ocupat ca masa sa fie tot timpul plină cu sticle cu bere.

Ora 00.15 – Procurorul Horațiu Radu cu Cosmin Savu poartă o discuție la ureche lângă usa de intrare în local.

Ora 00.20 -Horațiu Radu și Alex Costache poartă o discuție în toaleta localului. La un moment dat procurorul a luat apa de la lavoar și a aruncat peste ușa cabinei în capul lui Costache, care urina, dovada de relatie extrem de apropiată.

Ora 01.06 – Horațiu Radu părăsește localul în fugă, cu o pungă în mână, și intra în blocul de vis a vis, pe Eminescu 82-88.

Ora 01.11 – Judecătorul iese din clădire singur și pleacă cu un taxi.

Ora 01.33 – Savu și Costache ies împreuna din local. Savu pleacă cu un Uber, iar Alex Costache pleacă pe jos până pe strada Strada Polonă, nr. 21, unde intră într-un bloc.

Relevant este că pe lângă imagini, există și înregistrări audio, semn că operațiunea de filaj a fost executată profesionist, cu tehnică mult peste capacitatea unor simpli paparazzi.

Fragment relevant din Gândul

”Imaginile de la RTV arată negru pe alb că paranghelia conspirativă a magistraților cu cei doi ”deontologi” de la TVR și PRO TV (care a avut loc într-un separeu) a fost udată din belșug cu zeci de sticle de bere pe durata a cinci ore. Șocante sunt discuțiile de la masă! Pe înregistrări, Alex Costache le zice magistraților prezenți: “Bă, măcar luai șpagă… le dădeai lu’ ăia despăgubiri de 30 milioane euro așa (…) să zică mersi că au scăpat… pârnaie!” De altfel, multe alte discuții s-au purtat la ureche de către cei prezenți la masă.”

G4Media.ro amintește că nu este prima dată când serviciul secret paralel controlat de unul dintre cei patru urmărește susținători ai luptei împotriva corupției. În trecut, ambasadorii Statelor Unite și Olandei au fost filați, fotografiați și urmăriți de Cancan, publicație controlată de același Radu Budeanu.

Ministrul justiției, Cătălin Predoiu: Grupurile organizate de infractori se dotează cu tehnică, de la aparatură de bruiaj, la drone şi microfoane ambientale

  • „Vă informez documentat pe baza discuţiilor cu Ministerul Public că grupurile organizate de infractori se dotează cu tehnică, de la aparatură de bruiaj, la drone şi microfoane ambientale pentru a preveni şi paraliza acţiunile echipelor de anchetă, ceea ce este foarte grav. În ultimii ani, crima organizată s-a modernizat mai mult decât parchetele. E un fapt şi în acest context cred că devine legitimă întrebarea ce fel de stat vrem să fim? Se lucrează pe o strategie de dezvoltare a sistemului judiciar 2015-2020 din care s-au realizat aproximativ 16 la sută din măsuri. Din 153 de măsuri prevăzute în strategie, 24 sunt aplicate, restul nerealizate sau neiniţiate” – Ministrul Justiției, Cătălin Predoiu, declarație la audierea în comsiile de specialitate din Parlament la audierea din 18 februarie.

Cine este Radu Budeanu. Este noul patron al publicației online Gândul.info, după ce, la finalul anului trecut, a preluat ziarul de la Adrian Sârbu, patronul Mediafax.

Potrivit DNA, Budeanu este inculpat din 2015 pentru trafic de influenţă şi spălare de bani. Vezi aici.

El ar fi intermediat mita primită de fostul ministru PDL al Dezvoltării, Elena Udrea, de la magnatul Energiei, Bogdan Buzăianu. Acesta din urmă avea un contract cu Hidroelectrica cu o valoare a energiei tranzacționate de aproape 1 miliard de dolari, contract investigat de DIICOT. Udrea i-ar fi cerut lui Buzăianu, prin intermediul lui Radu Budeanu, mită 5 milioane de euro ca să îi asigure derularea în continuare a contractului. Până la urmă, în 2012, Buzăianu i-ar fi dat Elenei Udrea, prin Radu Budeanu, 3,8 milioane de euro și ar fi ajutat-o să preia ziarul EVZ în contul datoriei de 900.000 de euro pe care Bobby Păunescu o avea la Buzăianu.

În noiembrie 2015, Budeanu a fost plasat sub control judiciar sub cauțiune în valoare de 2 milioane de lei.

În decembrie 2017, Elena Udrea a fost trimisă în judecată în acest dosar supranumit de presă ”Hidroelectrica”, alături de directorul EVZ, Dan Andronic. ”Față de inculpatul Budeanu Radu Ioan se continuă cercetările într-un dosar distinct”, precizau procurorii în comunicatul de presă. Vezi aici.

Zilele trecute, jurnalista Sorina Matei a întrebat DNA despre acest dosar şi i s-a răspuns că e în lucru. Cazul se află la procurorul Cosmin Iordache.

Cine este Dan Andronic. Directorul EVZ este judecat în 3 dosare penale. În decembrie 2017, Andronic a fost deferit Justiției, alături de Elena Udrea, în așa numitul dosar Hidroelectrica. Directorul EVZ este acuzat de mărturie mincinoasă. Ar fi mințit procurorii că nu știa că Elena Udrea ar fost beneficiara reală a creanței lui Buzăianu.

Ar fi mințit și că îi dădea raportul Elenei Udrea privind situația financiară a EVZ și indicatori de performanță. A spus că o făcea ”doar pentru a se lăuda, pentru a o încunoștința că publicației îi <<merge bine>>”, potrivit comunicatului DNA. Ar fi mințit și că ”nu i-a cerut Elenei Udrea acordul pentru a publica anumite articole, ci doar s-a consultat cu aceasta pentru a „verifica veridicitatea” informațiilor obținute”.

Dosarul a fost restitut de instanță anul trecut, procurorii DNA au refăcut ancheta și l-au retrimis în judecată în iulie 2019.

În 2016, Dan Andronic a fost trimis în judecată pentru aderare la grup infracțional organizat și complicitate la trafic de influență și în dosarul retrocedării frauduloase a fermei Băneasa și a pădurii Fundu Sacului din Snagov, alături de Paul Truică, Paul al României, miliardarul israelian Benjamin Steinmetz și a consultantului politic Tal Silberstein. Truică a primit 4 ani cu executare, iar Andronic, Silberstein și Steinmetz au fost achitați. Decizia nu este însă definitvă.

În mai 2017, Dan Andronic a fost deferit Justiției, alături de Elena Udrea, și în dosarul finanțării campaniei prezidențiale a lui Traian Băsescu din 2009. Directorul EVZ e acuzat de mărturie mincinoasă și favorizarea făptuitorului. Dosarul a trecut de camera preliminară la Curtea de Apel București.

Cine este Sebastian Ghiță. Fugarul din Serbia controlează postul de televiziune RTV, prin intermediul lui Alex Iacobescu, cel pe care, potrivit ultimei declarații de avere a lui din 2016, în calitate de deputat, l-a împrumutat cu 90 de milioane de euro și 9 milioane de dolari.

Fostul deputat PSD este anchetat de DNA în calitate de inculpat în 3 dosare: cazul Ponta-Blair, dosarul Hidro Prahova și în dosarul ”Taxă pentru obţinerea de contracte IT”. Primele două cazuri sunt din 2015, ultimul e în anchetă de din 2017.

Cine este Dan Voiculescu. Fondatorul Antenelor a fost condamnat în august 2014 la 10 ani de detenție pentru spălare de bani în dosarul privatizării frauduloase a Institutului de Cercetări Alimentare. Instanța l-a obligat pe Voiculescu să achite, în solidar cu ceilalți inculpați, prejudiciul de 60 de milioane de euro.

Judecătorii au dispus și confiscarea produsului infracțional (imobilele cumpărate de Voiculescu cu banii furați) în valoare de 20 de milioane de euro. ANAF ar fi recuperat doar 18 milioane de euro din prejudiciul total de 80 de milioane de euro. Vezi detalii aici

În iulie 2014, înainte de condamnarea din dosarul ICA, Voiculescu a fost plasat sub control judiciar în noul dosar de șantaj.

În 2013, a fost deferit Justiției pentru complicitate la șantaj, alături de fata sa, Camelia, de ginerele, Sorin Alexandrescu, și companiile Antena Group, Antena 3 și Intact Media.

În 2017, Voiculescu a fost achitat, însă fiica lui, Camelia, a primit un an și 6 luni cu suspendare, ginerele, 4,6 ani cu executare, iar Antena Group a fost condamnată pentru șantaj la plata unei amenzi de 200.000 de lei. Vezi aici.

În septembrie anul trecut, ginerele lui Dan Voiculescu a fost eliberat din penitenciar.

Sursa Foto: Colaj G4Media / Inquam Photos și Agerpres

Citește și

Opriți acțiunile de tip mafiot împotriva magistraților și ziariștilor de investigații!

2-Topul minciunilor conspiratiei invinse de Adevar ! Ce era o simplă teorie a conspirației s-a dovedit a fi adevărat. Vă prezentăm zece teorii ale conspirației care s-au dovedit adevărate.

 

  1. Guvernul american l-a asasinat pe Martin Luther King Jr.

Deși guvernul SUA a cuprins moștenirea lui Martin Luther King Jr. în steagul american, folosind cuvintele sale pentru a simboliza armonia dintre rase și unitatea patriotică, se vorbește prea puțin despre faptul că judecătorii din Memphis au găsit vinovat guvernul SUA de conspirație în asasinarea lui King, pe 4 aprilie 1968. Familia lui Dr. Martin Luther King a început un proces civil în anul 1999, în Memphis, statul Tennessee. După patru săptămâni de mărturii, fiind audiați peste 70 de martori, 12 jurați au dat un verdict unanim, pe 8 decembrie 1999, că Martin Luther King a fost asasinat ca urmare a unei conspirații. Familia sa a primit 100 dolari. Jurații au ajuns la concluzia că agențiile guvernamentale americane locale, de stat și federale împreună cu mafia au fost implicați în asasinarea lui Martin Luther King Jr. și că James Earl Ray, cel care a pledat vinovat de asasinarea sa, a fost doar un țap ispășitor.

 

  1. Operațiunea „Fast and Furious”

În anul 2011, administrația Obama a asigurat arme de contrabandă pentru cei mai mari traficanți de droguri mexicani, aparent pentru a urmări armele și pentru a anihila grupările de trafic de droguri. Această operațiune a fost cunoscută sub numele de „Fast and Furious”. Cu toate acestea, CBS News a obținut, în decembrie 2011, niște documente care au dovedit că agenții ATF au discutat despre modul în care ar putea lega armele implicate în actele de violență mexicană cu dealerii de arme din SUA, ca o modalitate de a adopta reglementări mai stricte pentru controlul armelor. O sursă din apropierea procesului legislativ legii a declarat pentru CBS News că „e ca și cum ATF a creat sau a amplifiat problema, astfel încât ei ar putea reprezenta soluția. Este un mod circular de gândire”.

 

  1. Operațiunea Northwoods

La începutul anilor 1960, responsabilii din cadrul armatei americane au elaborat planuri pentru a crea susținerea din partea populației pentru un război împotriva Cubei. Planurile au inclus comiterea unor acte de terorism în Washington, Miami și în alte orașe mari, omorând oameni nevinovați și soldați americani, aruncând în aer o navă americană, deturnând avioane, scufundând bărci cu refugiați cubanezi, dar și un dezastru NASA, care l-ar fi ucis pe astronautul John Glenn. Din fericire, planul a fost respins de către președintele John F. Kennedy în martie 1962. Timp de aproape 40 de ani, Operațiunea Northwoods a fost ținută secretă fiind considerată doar o ridicolă teorie a conspirației. Cu toate acestea, în 1997, în cadrul procesului de căutare a informațiilor privind asasinarea lui John F. Kennedy au fost desecretizate peste 1.500 de pagini de informații militare, care includeau și documentele referitoare la Operațiunea Northwoods.

 

  1. Studiul Tuskegee Syphilis

În prezent, experimetul Tuskegee de studiere a sifilisului este predat la lecțiile de istorie din școlile americane. Însă, în trecut, acesta nu era decât o altă teorie a conspirației. Experimentul Tuskegee a reprezentat un studiu clinic care a durat 40 de ani și a fost realizat de Serviciul de Sănătate Publică din SUA asupra bărbaților afro-americani din mediul rural care au contractat sifilis. Serviciul de Sănătate Publică nu i-a informat pe acei oameni că aveau această boală cu transmitere sexuală și nici nu le-a oferit tratament, chiar și după ce penicilina a devenit un remediu acceisibil, în anii 1940. Bărbaților li s-a spus doar că aveau „sânge rău”. Când a început Cel de-Al Doilea Război Mondial, 250 de bărbați s-au înregistrat și atunci, pentru prima dată, au fost informați că aveau sifilis. Însă chiar și atunci le-a fost refuzat tratamentul. La începutul anilor 1970, 128 de bărbați dintre cei 399 cuprinși în studiu au murit de sifilis, precum și 40 de soții ale lor, dar și 19 copii care contractaseră boala. În 1997, președintele Bill Clinton și-a cerut public scuze de la victimele Studiului Tuskegee.

 

  1. Contrabanda CIA cu cocaină din SUA

În luna august a anului 1996, „San Jose Mercury News” a publicat un articol de investigație format din trei părți, scris de jurnalistul care a câștigat Premiul Pulitzer Gary Webb. Articolul, numit „Dark Alliance” („Alianța Neagră”), de 20.000 de cuvinte, este o investigație a procesului de distribuire a cocainei în Los Angeles, în anii 1980. Jurnalistul Gary Webb a afirmat că reprezentanți ai grupurilor de rebeli Contras sprijiniți de CIA făceau contrabandă de cocaină în SUA, care era apoi distribuită la dealerii din Los Angeles. Webb a afirmat: „Această rețea de droguri a deschis prima conductă dintre cartelurile columbiene de cocaină și cartierele negre din Los Angeles, un oraș cunoscut acum ca fiind capitala lumii a cocainei „crack”. Cocaina care a inundat orașul a dus la declanșarea unei explozii a acestui tip de consum de cocaină în orașele americane. Totodată, a asigurat și banii și legăturile necesare pentru ca grupările din Los Angeles să poată cumpăra arme automate. În 1998, inspectorul general CIA, Frederick Hitz, a lansat un raport în care admite că CIA a știut mereu că membrii Contras făceau trafic cu cocaină. Cu toate acestea, respectiva mărturisire nu a beneficiat de suficientă atenție din partea presei din cauza scandalului Monica Lewinsky. În 2004, jurnalistul Gary Webb a fost găsit mort cu două împușcături în cap. Poliția a decis că a fost vorba de sinucidere.

 

  1. Scandalul Watergate

Scandalul Watergate este considerat acum o parte din istoria SUA. Cu toate acestea, la un moment dat în trecut, ideea că oficialii Partidului Republican ar putea spiona sediul central al Democraților părea o simplă teorie a conspirației. Începând cu 1972, într-un efort de a-l realege pe președintele Nixon, oficialii republicani au spionat sediul Partidului Democrat din Hotelul Watergate. Ei au putut face acest lucru după ce locația a fost spartă de mai multe ori. Existau și până atunci zvonuri legate de corupția politică, însă abia în 1974 a fost făcută legătura dintre acele spargeri și președintele Nixon. Scandalul Watergate l-a obligat Nixon să-și dea demisia din înalta funcție. Acum, Watergate este un termen cuprinzător utilizat pentru a desemna o rețea complexă de scandaluri politice, însă, mai presus de toate, este sinonim cu abuzul de putere.

 

  1. Incidentul din Golful Tonkin nu a existat

Pe data de 4 august 1964, președintele american Lyndon Johnson a declarat în fața poporului că Vietnamul de Nord a atacat navele americane. Acest eveniment, cunoscut sub numele de Incidentul din Golful Tonkin, a reprezentat un motiv important de escaladare a implicării SUA în războiul din Vietnam. Incidentul a implicat distrugătorul american Maddox și trei nave Navy Torpedo din Vietnamul de Nord. Ca urmare a atacului, Congresul a adoptat Rezoluția Golful Tonkin, care i-a permis lui Johnson să obțină pre-aprobarea pentru a desfășura operațiuni militare împotriva Vietnamului de Nord. Până în 1969, peste 500.000 de trupe luptau în Asia de Sud și, când războiul s-a încheiat în anul 1973, peste 3 milioane de oameni fuseseră uciși în acest conflict. Abia în 2005, NSA a publicat unele informații clasificate, dezvăluind că Vietnamul de Nord nu a atacat distrugătorul Maddox și că nicio navă militară nord-vietnameză nu a existat în acel moment în Golful Tonkin. În realitate, președintele Johnson a mințit Congresul și poporul american, pentru a-și justifica implicarea militară în Vietnam.

 

  1. Operațiunea Paperclip (Agrafa de Hârtie)

Operațiunea Paperclip (Agrafa de Hârtie) a fost numele de cod pentru operațiunea desfășurată în 1945 de recrutare și aducere cu forța în SUA a oamenilor de știință din Germania nazistă după sfârșitul războiului în Europa. Președintele Harry Truman a autorizat Operațiunea Paperclip în august 1945. Totuși, el dat ordin să fie excluși toți foștii membri ai partidului nazist. Un grup de oameni de știință talentați din industriile naziste de rachete, medicină și arme chimice au fost scoși din sistem pentru a lucra în SUA, după ce armata le-a „albit” istoricul. A fost falsificat și istoricul angajărilor, iar afilierea lor nazistă a fost radiată din registre. Forțele Speciale Americane au crezut că experiența și cunoștințele lor ar putea servi intereselor Statelor Unite.

 

  1. CIA a plătit pentru mărturii false

Nayirah al-Sabah, o femeie din Kuweit, a mărturisit, în 1990, în fața Camerei Reprezentanților că a fost martoră atunci când soldații irakieni au invadat spitalele din Kuweit, au luat nou-născuții din incubatoare și i-au aruncat pe podea lăsându-i să înghețe. Mărturisirea lui Nayirah a ajutat să influențeze opinia publică americană în favoarea intervenției militare împotriva Irakului. Cu toate acestea, doi ani mai tarziu, s-a descoperit că povestea lui Nayirah nu era adevărată, că CIA a plătit-o să mintă și i-a transformat declarația într-un instrument de marketing de masă. În 1992, John MacArthur de la New York Times a descoperit că Nayirah era fiica ambasadorului Kuweitului în SUA și că CIA a folosit-o pentru a crea o opinie publică favorabilă războiului cu Irakul. CIA a plătit-o pe Nayirah pentru mărturia ei falsă și chiar i-a plătit niște cursuri de actorie pentru ca aceasta să pară cât mai convingătoare. În ianuarie 1991, SUA a lansat o operațiune militară împotriva Irakului, cunoscută sub numele Operațiunea Desert Storm (Furtuna Deșertului).

 

  1. Asasinatele CIA

După scandalul Watergate, care a avut loc la începutul anilor 1970, Comisia pentru Informații din cadrul Senatului American a investigat serviciile CIA și FBI pentru a afla mai multe informații. Comisia a descoperit că CIA și-a încălcat statutul pentru a aduna diverse informații. Astfel, au fost descoperite asasinarea lui Allende în Chile, a lui Mossadegh în Iran, și asasinate ale liderilor și revoluționarilor din America Centrală și de Sud. Atunci s-a aflat despre „Heart Attack Gun”, o armă produsă pentru a putea ucide pe cineva fără a fi detectată. Au fost declasificate cele mai răspândite metode de asasinare folosite de CIA, printre care îmbolnăvirea de cancer, accidentele de mașină, sinuciderile, accidentele din timpul plimbărilor cu barca și la schi, atacurile de cord și împușcarea.

 

 

Cele mai întunecate secrete ale Imperiului bancar

La scurt timp după ce Rezerva Federală (Fed) a fost înființată în SUA în 1913 (si asta printr-o conspiratie, in timpul sărbătorilor de iarnă din 1913 cand congresmenii erau in vacantă), bancherii internaționali au schimbat modul în care băncile împrumută bani pentru poporul american și restul lumii.

Au facut acest lucru prin eliminarea dolarului american susținut de aur și înlocuit cu monedă fiduciară, care este susținut de buna-credință a poporului american. Acest act criminal a făcut din fiecare american un sclav al bancherilor și a distrus încet economia occidentală.

   Știați că băncile nu împrumută bani reali?

 Astăzi, băncile nu împrumută efectiv bani reali, dar în schimb împrumută bilete sau cecuri care sunt susținute de o promisiune de a plăti. Înainte de împrumut aceste bilete sau cecuri, împrumutatul trebuie să semneze documente care au termeni și condiții scrise pe ele, împreună cu un preț (suma de bani pe care împrumutatul este de acord să o plătească înapoi).

Un nume mai specific pentru aceste documente este “contracte negociabile“, “contracte de împrumut,” sau “bilete la ordin.” Aceste contracte negociabile sunt, practic, “I OWN YOU” (TE DETIN) cu semnătura persoanală pe ele.

Din cauza corupției în sistemul financiar, băncile centrale pot crea în mod legal bani din nimic. Cu toate acestea, ele nu pot crea în mod legal bani.

Din păcate, oamenii au devenit prea speriați și ignoranți pentru a contesta sistemul bancar penal, și, prin urmare, bancherii care controlează sistemul bancar cred că pot face ce vor.

Înainte de a expune mai multe secrete ale sistemului bancar, să ne îndreptăm atenția către cele două cuvinte: legale și juridice. Când vine vorba de sistemul de justiție din Vest, cunoscând diferența dintre aceste două cuvinte te poți fie elibera, fie subjuga.

FamGuardian.org.

Este esențial să se definească diferența dintre juridic și legal. Constituția Generică face referire la dreptul autentic. Autoritățile civile și instanțele lor actuale folosesc cuvântul legal. Există o diferență în semnificații? Citatul următor este din Un Dictionar De Drept din1893:

Legal (juridic). În conformitate cu legislația țării; potrivit legii; permis, sancționat, sau justificat prin lege. “Legal” in mod corespunzător, presupune un lucru adaptabil sau poruncit prin lege; “Legal”, un lucru în forma impusa prin lege sau obligatoriu prin lege. O citație sau mandat emis de orice instanță, în conformitate cu culoarea legii, este un proces “juridic” cu toate acestea este defectuos.

Legal (legal). Legalis in latină. Referitor la înțelegerea, expunerea, administrația, știința și practica de drept: profesia de avocat, consultații juridice; schițe juridice, ziare. Implicite sau imputate în lege.

” Juridic ” înseamnă mai mult cuvânt cu cuvânt  [forma / aspectul], și ” legal ” înseamnă spiritul [substanța / conținutul], legii. ” Juridic ” este mai potrivit pentru conformitatea cu normele pozitive legii; ” legal “este în concordanță cu principiul etic. ” Juridic “, urmarește mai degrabă ca formele de drept să fie respectate, că procedura este corectă în metodă, că regulile prescrise au fost respectate; ” legal ” urmarește ca dreptul să fie un act în esență, acea calitate morală să fie asigurată. ” Juridic ” este antiteza echitabilului, precum și echivalentul constructivului. – Abbott’s Law Dic. 24

Aici este un alt fragment dintr-un site diferit (SpoonFedTruth.ucoz.com) despre diferenta dintre legal și juridic.

Pentru a înțelege diferența în ceea ce este juridic, si ce este legal trebuie să înțelegem că presupunerea, și prezumția joacă un rol important în frauda numită “sistemul juridic”. Ca un exemplu, hai sa luăm un eveniment de bază cum ar fi căsătoria.

După cum știm cu toții căsătoria este o instituție “legală”. Oamenii au fost căsătoriți de secole. De fapt, în cele mai vechi timpuri tot ce trebuia pentru ca două persoane să se căsătorească era să stea în satul lor, înaintea pilonilor lor, si Dumnezeului lor (nimic despre religie), să anunțe intențiile lor, si jurămintele lor reciproc. Acum, ei sunt căsătoriți, si recunoscuți ca atare în conformitate cu legea naturală – “dreptul comun”.

Să ne uităm acum la procesul de astăzi. Tu decizi să te căsătorești cu sufletul tău pereche. Primul lucru pe care trebuie să-l faci (pe lângă planificare) este să aplici pentru un certificat de căsătorie, care părea destul de drept înainte, corect? Gresit! Nevoia de certificat este o prezumție, sau presupunere din partea ta! Această presupunere rezultă din alimentarea constantă a dezinformării la care ai fost supus de-a lungul vieții tale, si modul în care sistemele de educație religioasă, de stat, administrativă, te-a îndoctrinat în timpul anilor de creștere.

În termeni simpli, ceva care este juridic este deasupra ceva care este legal. Dacă ceva este legal, aceasta nu înseamnă neapărat că aceasta este juridic. De exemplu, uciderea cuiva este ilegal, dar poate fi juridic. Legal este mai mult despre drepturile naturale (drepturi date de Dumnezeu) si juridic este mai mult despre drepturile acordate de om sau de guvern.

Când vine vorba de libertate spirituală, Legea naturală este cea mai importantă cunoaștere pe care trebuie să o ai . Una dintre legile naturale cele mai de bază are de-a face cu un prejudiciu. Această lege prevede pur și simplu că, atâta timp cât nu faci rău altora sau proprietăților lor, ești liber să faci ce vrei.

Odată ce stii Legea naturală si cum să-ți aperi drepturile tale naturale, judecătorilor și avocaților le va fi frica să te privească în ochi, pentru că știu că s-ar putea ști că tu ești  peste competența lor si a normelor legale.

Un alt fapt important de care ar trebui să fiți conștienți este diferența dintre un termen legal si un termen juridic. Din moment ce am explicat deja diferența dintre legal si juridic, eu voi da doar un exemplu de ceva care este un termen legal si ceva care este considerat un termen juridic.

De exemplu, călătoria este un termen legal si conducerea unei mașini este un termen juridic. Călătorie este un drept natural si, prin urmare, nu poți fi arestat pentru călătorie. Pe de altă parte, conducerea unei mașini este un privilegiu. Dacă un polițist vă trage pe dreapta, polițistul vă poate aresta legal pentru încălcarea legilor de trafic.

Când noi aplicăm pentru un permis (de exemplu, certificat de căsătorie, permis de conducere), ceea ce de fapt facem este să cerem permisiunea guvernului de a face ceva care este legal.

Cu toate acestea, avem deja dreptul natural să ne căsătorim sau să călătorim, astfel încât nu avem nevoie de permisiune de la guvern. Cu alte cuvinte, noi nu suntem obligați legal pentru a obține orice fel de licență.

O licență este de fapt un contract de permisiune. Ghiciți cine cere de multe ori permisiunea înainte de a face ceva? Copiii! Datorită acțiunii noastre iresponsabile de a cere mereu permisiune pentru a face ceva legal, guvernul ne vede ca pe niște copii si, prin urmare, guvernul crede că are dreptul legal de a ne controla.

Unul dintre principalele motive pentru care guvernul a devenit corupt si tiranic este că noi nu vrem să creștem.

   Procedeele secrete prin care băncile creează “bani”

Din moment ce acum avem o idee generală a diferenței dintre legal si juridic, să ne îndreptăm atenția înapoi la secretele modului în care băncile creează “bani”.

Când te duci să soliciti un împrumut la o bancă locală, dacă este aprobat, banca locală iți oferă o bucată de hârtie scrisă cu cuvinte juridice specifice să o semnezi. Odată ce ai semnat această bucată de hârtie, ea devine un instrument negociabil cu valoare.

Singurul motiv pentru care această bucată de hârtie are valoare este pentru că ați fost de acord să plătiți înapoi la bancă cu bani reali. Mai simplu, această bucată de hârtie a devenit acum o datorie. Ghici cine este garanția pentru această datorie? Tu, împrumutatul!

Pentru că ai semnat contractul de împrumut, acesta devine un bilet la ordin valabil. Banca locală apoi depozitează biletul  d-voastra la ordin în contul său ca bani, care sunt de fapt banii tăi.

Banca locală folosește biletul la ordin să facă schimb de credite în contul dvs. de tranzacție, creând astfel noi bani. După tranzacție, banca locală se întoarce si vă dă aceeași bani ca un împrumut bancar.

Ce a făcut banca locală este o fraudă, pentru că vă împrumută banii proprii. Prin faptul că vă împrumută banii proprii, banca locală face profit de 100 la sută de fiecare dată când plătiți rata lunară.

Dacă adăugați dobânda în ecuație, banca locală face profit mai mult de 100 la sută. Acesta este modul în care băncile vă fură banii fără știrea dumneavoastră.

Banca locală va plasa de multe ori un drept de gaj împotriva contractului de împrumut si apoi îl vinde ca o garanție la bursă după trei zile. Banca face acest lucru, pentru că știe că se comite o fraudă. Prin vânzarea lui către alți investitori, banca se poate scuti de anumite obligații, în timp ce în același timp, face niște bani.

Banca va cumpăra adesea o poliță de asigurare pentru contractul de împrumut, astfel că, dacă nu îți îndeplinești obligațiile contractului de împrumut, banca poate colecta chiar mai mult profit de la societatea de asigurare.

În plus, dacă ai folosit împrumutul pentru a achiziționa o mașină, o casă, sau ceva cu o mare valoare si nu poți plăti rata lunara, banca, în cele din urmă te va duce la tribunal să încerce să ia această proprietate de la tine, astfel să o poate vinde pentru mai mulți bani.

   Ce grămadă de escroci !!!

Acest proces a modalității prin care băncile creează si împrumută “bani” se bazează în totalitate pe șmecherie si înșelăciune. Băncile nu împrumută bani de fapt, deoarece acestea creează bani din nimic.

Din moment ce acestea creează bani din nimic si se comite o fraudă, aceste acțiuni anulează contractele lor de împrumut si, prin urmare, nu există nici o datorie! Îți dai seama acum de ce băncile sunt organizații criminale ?!

   De ce toate datoriile sunt plătite în avans si frauduloase

Prin certificatul nostru de naștere, care este o obligațiune care este comercializată ca o garanție în piața de valori, toate datoriile actuale si viitoarele datorii sunt destul de mult preplătite. Atunci când guvernul securizează certificatele noastre de naștere, de asemenea, le transformă în valori publice (in sistemul financiar american) .

Odată ce stii modalitatea prin care băncile creează bani din nimic și modul în care certificatul de nastere este utilizat ca și garanție pentru datoria dumneavoastră si datoria națională a țării dumneavoastră, trebuie să știți că toate datoriile sunt plătite în avans și frauduloase.

   Știați că SUA a fost “în stare de faliment”, din 1933?

Două decenii după ce Federal Reserve a fost înființată (1913), Statele Unite ale Americii au intrat “în stare de faliment.” Acest faliment a fost proiectat de bancheri pentru a subjuga poporul american cu datorii și de a distruge libertatea și suveranitatea lor. Bancherii de asemenea au făcut asta în multe alte țări din întreaga lume.

La 9 martie 1933, Rezoluția comună  nr 192-10 prin cel de-al 73-lea Congres, a fost votată prin lege, care este actul de urgență bancar. Această lege a declarat Trezoreria Statelor Unite “în faliment”, care este un fapt imposibil deoarece Trezoreria SUA a fost în secret închisă de Congres doisprezece ani mai devreme în 1921. The Emergency Banking Act a reușit să abroge standardul de aur al Americii si să ipotecheze toate proprietățile aflate în statele Unite ale Americii în favoarea Consiliului guvernatorilor al Federal Reserve Bank.

Toți cetățeni americani suverani care locuiesc în Republica statelor au fost expatriați brusc și pe nedrept din statutul lor Suveran american fără știrea sau acordul lor, iar forța lor de muncă, sufletele, copiii, proprietățile, au devenit garanție financiară pentru datoria publică, care apoi au fost transformate în bun public.

Instrumente financiare scriptice sau bilete la ordin negociabile au fost emise de o societate privată, care este detinută de un grup de bancheri europeni evrei și care este cunoscută de toată lumea drept “Sistemul Rezervei Federale.” Aceste bilete la ordin au fost numite Reserve Note.

Deci iata, oameni buni! Un pic de istorie a SUA, ce ei nu ne-au învățat în liceu. STATELE UNITE este o corporație deținută și controlată de către CROWN TEMPLE, care este controlată de Vatican. CrownTemple și Vaticanul sunt controlate de societăți secrete!

    Dovada că societățile secrete controlează sistemul financiar al SUA

 Daca vrei o dovadă că societățile secrete controlează SUA și sistemul său financiar, uita-te la marele sigiliu pe bancnota un dolar de mai jos.

Aici este imaginea mărită a marelui sigiliu pe bancnota de un dolar.

Dacă te uiți la partea de sus a Marelui Sigiliu, vei vedea expresia Annuit Coeptis. Această frază sau motto latin este adesea tradus ca “El (Dumnezeu) este favorabil întreprinderilor noastre”. Cu toate acestea, în conformitate cu Jordan Maxwell, cuvântul Annuit este tradus ca “întreprinderea noastră”, iar cuvântul Coeptis este tradus ca “încununat de succes.”

Împreună cele două cuvinte înseamnă “întreprinderea noastră este acum un succes.” Pentru a afla despre ce întreprindere vorbesc, uită-te la partea de jos a Marelui Sigiliu și ar trebui să vezi expresia Novus Ordo Seclorum, care se traduce ca “noua ordine a lumii “sau” noua ordine mondială “.

În partea de sus a piramidei, există un triunghi iluminat cu un ochi interior în el. Acest triunghi iluminat este un simbol masonic, care este adesea menționat ca “ochiul a toate văzător.” Pe lângă simbolul “ochiului a toate văzător, încercați să numărați numărul de scări ale piramidei și ar trebui să obțineți 13 scări.

De asemenea, observați că expresia Annuit Coeptis are 13 litere. Numărul 13 este un număr foarte important în religia societăților secrete. V-ați întrebat vreodată de ce SUA obișnuia să aibă și 13 colonii?

În partea de jos a piramidei, există cifrele romane MDCCLXXVI., adică 1776. Majoritatea istoricilor sunt de acord că anul 1776 a fost anul în SUA a declarat oficial independența față de Marea Britanie. Ceea ce mulți dintre ei nu știu este că 1776 a fost, de asemenea, anul în care Bavarian Illuminati a fost inființată.

Dacă te uiți în partea dreaptă pe spatele bancnotei de un dolar, ar trebui să vedeți un alt simbol, care are un vultur în el. Unii cercetători ai societăților secrete cred că este de fapt pasărea phoenix. Acest simbol are, de asemenea, numărul 13 codificat în el.

Dacă vă uitați atent la simbol, ar trebui să vedeți vulturul care ține o ramură cu 13 frunze. Există, de asemenea, 13 boabe pe frunze. În celălalt picior, vulturul ține 13 săgeți. În plus, există 13 stele deasupra capului vulturului și 13 dungi pe scutul său.

Ați observat că cele 13 stele de deasupra capului vulturului sunt dispuse sub forma unei stele cu 6 colțuri, de asemenea, cunoscută sub numele hexagrama sau steaua lui David. Hexagrama este un simbol masonic pe care sioniștii încep sa îl utilizeze la sfârșitul anilor 1800 pentru a reprezenta societatea lor secretă. Acest simbol nu prea are de-a face cu oamenii de rând evrei.

De ce sunt societățile secrete atât de obsedate de simbolurile masonice, numerologie, și coduri secrete? Societățile secrete sunt similare cu bandele de stradă, cu excepția faptului că ele sunt mult mai organizate și mult mai puternice decât bandele de stradă.

Ca și bandele de stradă, societătilor secrete le place să marcheze teritoriile lor cu semne și simboluri pentru a permite altor societăți secrete să știe că dețin o proprietate sau un teritoriu. Prin marcarea bancnotei de un dolar cu ochiul a toate văzător, Illuminati vă spune că ei controlează sistemul financiar al SUA.

Societățile secrete folosesc, de asemenea simbolurile care conțin geometrii sacre și sigilii sacre pentru a produce efecte de magie neagră. Aceste efecte magice negre pot afecta mintea noastră la un anumit punct.

Este important de stiut că geometriile sacre nu sunt lucruri rele, pentru că ele pot fi folosite în scopuri bune sau rele. Geometriile sacre sunt unele dintre pietrele de temelie ale Universului. Fără ele realitatea și viața nu pot exista.

   Ce este Noua Ordine Mondială (NWO)?

NWO este o organizație secretă formată din câteva societăți secrete, inclusiv, dar fără a se limita la Illuminati, iezuitii, francmasonii, sioniștii, naziștii, Vatican, și Skull and Bones. Aceste societăți secrete sunt foarte obsedate de numerologie, geometrie sacra, știință sacră, și magie neagră.

De ce? Pentru că dacă ați înțeles cum numerologia, geometria sacră, știința sacră, și magia funcționează , poate influența modul în care energia se manifestă în lucruri materiale. Acest lucru vă permite să controlați modul în care natura creează realitatea la un anumit punct.

Astfel, “cel care are cunoștințele are puterea de” a controla lumea!

Două dintre obiectivele principale ale NWO sunt de a stabili o religie mondială și un guvern mondial pentru a controla și subjuga omenirea. Din păcate pentru NWO, prea mulți oameni se trezesc în fața planurilor sale diabolice.

Imperiul NWO se prăbușește din cauză că ciclul veacurilor întunecate se apropie de sfârșit. Suntem în procesul de trecere la noua eră a Vărsătorului și această eră va ajuta ca  mulți oameni să realizeze că au fost înrobiți. Atâta timp cât această mare trezire continuă, omenirea va avea un viitor luminos.

   Știați că guvernul federal al Statelor Unite ale Americii îi consideră pe cetățenii săi dușmani?

După ce anumiți politicieni au permis Tranzacționarea ca The Enemy Act să devină o lege, a făcut din fiecare cetățean american un inamic al guvernului federal STATELE UNITE ALE AMERICII. Îți dai seama acum de ce voturile noastre nu înseamnă nimic și de ce majoritatea politicienilor nu iși țin promisiunile lor?

Dacă nu locuiești în SUA, dar trăiești într-o țară occidentală, guvernul tău cel mai probabil te consideră inamicul său, de asemenea. Multe guverne orientale urmează, de asemenea, acest tip de sistem tiranic de guvernare.

Vestea bună este că majoritatea oamenilor care lucrează pentru guvern sunt oameni buni. Problema este că mulți dintre ei nu înțeleg ce se întâmplă cu adevărat în spatele scenei sistemului lor politic.

Deoarece cele mai multe guverne din întreaga lume au devenit tiranice și nu le pasă de drepturile noastre naturale, nu ar trebui să ne bazăm pe ele și să așteptăm ca ele să ne salveze.

În schimb, trebuie să fim oameni mai responsabili prin a nu ne mai comporta ca niște copii și să începem să luăm măsuri pentru a crea o schimbare reală pozitivă. Schimbarea reală va veni întotdeauna de la oameni, nu de la Guvern. Guvernul nu are de fapt nicio putere asupra noastră când știm cum să ne apărăm drepturile noastre naturale.

Fiți deci proprii voștri stăpâni, retrageți-vă încrederea în guverne și sistem și luați-vă viata în propriile mâini. Viitorul noi îl construim acum și va fi al nostru cu siguranță !

Sursa : http://humansarefree.com/

 

Supravegherea globală a populaţiei, armă redutabilă a francmasoneriei mondiale, în cârdăşie cu aşa-zişii «iluminaţi»… 

…ce vizează instaurarea insidioasă a statului fascist unic, planetar, ce are drept consecinţă distrugerea vieţii intime a fiinţelor umane
Citiți prima parte a articolului
„Aşteptări rezonabile“ – conceptul fantasmagoric care batjocoreşte dreptul fundamental al omului la viaţă privată
Critica tranşantă a legislaţiei haotice, făcută de tot mai mulţi specialişti în domeniu, solicită căutarea unui răspuns mai bun. O abordare mai nuanţată ar trebui să păstreze preocuparea instanţelor abilitate să asigure conformitatea cu „aşteptarea rezonabilă de respectare a intimităţii“, dar acest concept este de altfel înjositor şi degradant în contextul informaţiilor pe care guvernul nu ar putea să le obţină decât dacă ar recurge la tehnologii care permit monitorizarea pe scară largă, fără intervenţie umană.
În mod similar, faptul că navigând pe internet sau prin trimiterea de e-mail-uri împărtăşim informaţii cu Google, nu ar trebui să implice în mod automat că suntem de acord ca acestea să fie împărtăşite cu oricine le vânează, în speţă cu statul. Acesta, spre deosebire de Google, ne poate priva de libertate, şi este capabil de a suprima opoziţia, la orice semn neconform cu planurile satanice pe care este obligat să le urmeze. Astfel, reformularea contractului social de care vorbeau mai sus unii specialişti nu trebuie să treacă prin abandonarea completă a noţiunii de respect pentru viaţa privată, ci prin continua sa actualizare.
Aceasta este exact ceea ce a fost decis de către un judecător al Districtului Columbia, Nicholas Garaufis, pe 22 august 2011: chiar dacă utilizatorii de telefoane mobile transmit automat locaţia lor operatorului, a decis el, nu se poate deduce din aceasta faptul că respectiva informaţie nu este în sfera privată, din care rezultă că serviciile de securitate trebuie să aplice pentru un mandat dacă doresc obţinerea de înregistrări. Judecătorul Garaufis a scris: „Noi trebuie să respingem ficţiunea conform căreia marea majoritate a americanilor sunt de acord că Administraţia are acces fără mandat la informaţii cu privire la multe dintre acţiunile lor, implicate de alegerea de a avea un telefon mobil. În lumina evoluţiilor tehnologice considerabile, teoria jurisprudenţei referitoare la al patrulea amendament trebuie să evolueze pentru a menţine drepturile utilizatorilor acestor dispozitive în ceea ce priveşte respectarea vieţii private a acestora.
Dincolo de dizertaţiile pe marginea unor noi concepte de drept propuse de diferiţi specialişti în domeniul juridic, preţul dorinţei acerbe şi obsesive de a ne ţine sub control cu orice preţ se dovedeşte a fi inacceptabil.
David Shipler este un jurnalist la The New York Times care ne povesteşte într-o carte a sa, într-o manieră foarte realistă, cum respectul pentru viaţa privată a fost sacrificat. Unele dintre cazurile menţionate de el sunt cunoscute în linii mari, aşa cum este cel al arestării arbitrare a avocatului musulman Brandon Mayfield, ale cărui amprente digitale se „potriveau” în mod eronat cu cele găsite în atentatele cu bombă de la Madrid din 2004. Shipler relatează aceste poveşti cu o bogăţie de detalii noi şi inedite, dându-ne impresia că trăim cu membrii familiei Mayfield, care se confruntă cu coşmarul vizitelor repetate ale oficialilor administraţiei, interceptarea convorbirilor telefonice şi, în cele din urmă, tatăl avocatului este arestat pe nedrept. Guvernul a folosit pretextul oferit de cazul Mayfield pentru a repune în vigoarePatriot Act (lege adoptată de Congresul SUA în 2001, care permite agenţilor federali accesul la informaţii personale despre cetăţeni, fără mandat; USA PATRIOT este acronimul pentru Unity and Strengthening America by Providing Appropiate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism).
Dreptul european, supravegherea populaţiei prin GPS şi ceea ce mai rămâne din viaţa noastră privată
Statele membre ale Uniunii Europene sunt obligate să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. La articolul 8 se prevede că, dacă un mijloc de probă folosit de către serviciile de securitate constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii private, aceasta trebuie să fie în mod explicit prevăzută de lege, cu condiţii specifice de aplicare. Două cazuri similare cu cazul Jones din SUA au fost obiectul unor cercetări penale în Germania şi Franţa.
Totuşi, prin prisma aceluiaşi haos legislativ, în 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în privinţa cazului german, în care timp de trei luni, la comanda unui procuror, organele de anchetă, fără o hotărâre judecătorească, au colectat şi stocat în mod sistematic date care indicau locul şi deplasările în public ale persoanei vizate şi le-au utilizat pentru a urmări toate mişcările acesteia, pentru a efectua investigaţii complementare şi pentru a aduna alte probe suplimentare în locurile prin care reclamantul a trecut, elemente care au fost ulterior utilizate în procesul penal.
La momentul faptelor (această situaţie s-a modificat de atunci), nicio lege germană nu prevedea în mod explicit posibilitatea de a plasa un GPS pe o maşină pentru a monitoriza conducătorul auto. Cu toate acestea, Curtea a fost de acord cu Poliţia germană, argumentând că această tehnică este mai puţin deranjantă pentru confidenţialitate decât alte practici de o natură diferită şi pe care Curtea le-a mai judecat, cum ar fi interceptările telefonice sau „sistemele de sonorizare“ (acţiunea de a plasa microfoane).
În Franţa, în conformitate cu un articol foarte general din Codul penal, este necesară aprobarea unui judecător de instrucţie pentru a permite poliţiei să plaseze un GPS sub acoperire. Dar nu există niciun articol de lege referitor la această situaţie. Într-un caz judecat în noiembrie 2011 de către Curtea de Casaţie, un judecător de instrucţie a permis astfel anchetatorilor să urmărească o maşină folosită de persoane suspectate, ca şi în cazul american, de trafic de droguri. Curtea a respins recursul pe motiv că ingerinţa în viaţa privată a fost proporţională cu scopul legitim, pentru că declaraţia anchetatorilor a implicat o importantă reţea de trafic de droguri ce submina în mod grav ordinea publică.
Încălcarea vieţii private – o practică masonică ce îndobitoceşte fiinţa umană
Obiectivul nostru nu este de a rescrie acum regulile de drept, ci de a sesiza limitele dincolo de care normele încetează să mai aibă un curs firesc. Observăm şocaţi că trăim într-o lume în care, de exemplu, un judecător federal ajunge să spună cu resemnare: „Eu cred că nu a mai rămas mare lucru din al patrulea amendament din dreptul penal.“
Dacă există încă o speranţă pentru o trezire a conştiinţelor şi o mai clară delimitare a sferei de acţiune a intruziunii statului în viaţa noastră intimă, este deoarece protecţia drepturilor se dezvoltă mereu în proporţie directă cu gradul de conştientizare a abuzului. Revoluţia internaţională a drepturilor omului a fost parţial o reacţie la ororile celui de al Doilea Război Mondial; de exemplu, egalitatea drepturilor a fost definită în SUA, ca răspuns la sclavie, la războiul de secesiune şi la segregare. Reforma are loc numai atunci când opinia o solicită, şi opinia o solicită numai atunci când mişcările sunt făcute publice – aşa cum am văzut în anii 1970, atunci când o comisie a Congresului, prezidată de senatorul Frank Church a arătat că guvernul satanic spiona grupurile de pacifişti şi de activişti pentru egalitatea rasială. Astfel, prin exemplele prezentate ne obiectivăm pentru a descoperi şi a diagnostica problema. Apoi este rândul nostru să solicităm şi să găsim o soluţie.
Dacă dreptul la respectarea vieţii private trebuie să supravieţuiască, aceasta se va produce deoarece cetăţenii, revoltaţi de afaceri de genul celor relatate de Shipler, au înţeles că nu este suficient să ridici din umeri şi să spui, „nu am nimic de ascuns”.
În concepţia francmasonilor, suntem tot timpul suspecţi şi avem ceva de ascuns! Acesta este refrenul preferat al promotorilor satanişti ai supravegherii: dacă nu aveţi nimic să vă reproşaţi, nu aveţi de ce să vă temeţi de incursiuni ale autorităţilor în viaţa voastră privată. Statul protejează cetăţenii care respectă legea şi ameninţă doar criminalii. Un argument simplist şi mai periculos decât pare.
Mulţi oameni spun că nu sunt preocupaţi de faptul că autorităţile colectează informaţii cu caracter personal despre viaţa lor. „Nu am nimic de ascuns, spun ei. Numai cei care au ceva să-şi reproşeze au motive să fie alarmaţi, şi nu merită ca acţiunile lor să fie păstrate secrete.“ Acest argument pătrunde întreaga dezbatere cu privire la viaţa privată. Potrivit expertului în securitatea datelor, Bruce Schneier, acesta este „răspunsul cel mai frecvent, opus părerii apărătorilor respectului pentru sfera personală“. Acest raţionament minimizează atât de mult importanţa vieţii private încât, în cazul în care suntem confruntaţi cu anumite probleme de securitate, acest aspect al vieţii private pierde teren. Argumentul conform căruia nu avem „nimic de ascuns“ este peste tot.
În Marea Britanie, guvernul a instalat milioane de camere de supraveghere în locurile publice ale oraşelor, mari şi mici, ale căror imagini sunt revizuite de către ofiţerii de poliţie prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis. Din nou, „dacă nu ai nimic de ascuns, nu ai de ce să te temi”, declară unul dintre sloganurile nebuneşti ale campaniei guvernamentale în favoarea acestui program. Diferite variante ale acestui argument apar în mod regulat pe blog-uri, în scrisori către editor, talk-show-uri şi alte forumuri de discuţii. Oameni lipsiţi de discernământ, căzuţi în plasa perfidă a propagandei francmasonice care susţine supravegherea globală a întregii populaţii „pentru protecţia individului“, ajung să declare cu inconştienţă: „Nu-mi pasă că oamenii caută informaţii despre mine, nu am nimic de ascuns! Din această cauză sprijin eforturile [guvernului] de demascare a teroriştilor prin ascultarea apelurilor noastre telefonice!“. Scopul mârşav al supraveghetorilor nu este nou. Scriitorul Henry James a scris încă din 1888 despre un personaj cu idei tiranice din nuvela sa Reverberator: „Ideea lui era că, dacă aceste persoane au comis fărădelegi, ar trebui să le fie ruşine de ele însele şi nu este cazul să avem milă pentru ele, nu trebuie să le trecem cu vederea ce au făcut ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, şi nu au nici dreptul să facă atâta tapaj pentru că s-a vorbit despre ele“.
Intimitate versus supraveghere
Cu toţii avem preocupări şi aspecte intime, asupra cărora dorim să păstrăm secretul, chiar dacă nu suntem secretomani. „Dacă nu ai nimic de ascuns, aceasta înseamnă literalmente că eşti de acord să te fotografiez nud oricând vreau eu? Şi că, din moment ce deţin toate drepturile de proprietate asupra acestei fotografii, pot să o arăt şi duşmanilor tăi?“, punea la un moment dat cineva problema, la modul ironic. David Flaherty, un expert canadian în acest domeniu, exprimă o idee similară atunci când spune: „Nu există în lumea occidentală nicio fiinţă raţională care să nu ţină, mai mult sau mai puţin, la viaţa sa privată. Întrebaţi despre anumite aspecte intime ale existenţei lor, cei ce pretind că nu au nimic de ascuns ar protesta împotriva caracterului indiscret al anumitor întrebări după primele cinci replici.
Cele mai multe încercări de a defini ideea de viaţă privată caută să identifice esenţa acesteia – caracteristicile sale fundamentale sau numitorul comun al diferitelor elemente pe care noi le punem în această categorie. Dar conceptul este mult prea complex pentru a fi redus la o idee simplistă. Intimitatea noastră poate fi pur şi simplu încălcată prin divulgarea unor aspecte pe care noi le considerăm de natură intimă. Există însă multe alte forme de invadare a vieţii private, cum ar fi şantajul sau utilizarea necorespunzătoare a datelor personale. Aceasta poate fi, de asemenea, încălcată şi în cazul în care autorităţile întocmesc fără consultarea şi ştirea noastră un dosar informativ complet despre noi. Cu alte cuvinte, fenomenul acoperă mai multe realităţi pe care este imposibil să le reduci la o simplă idee.
Respectarea vieţii private este de cele mai multe ori subordonată de autorităţi intereselor politice şi economice. În plus, atât justiţia, cât şi legiuitorul, se eschivează şi nu recunosc că viaţa intimă este încălcată prin aceste măsuri de supraveghere globală.
Pentru a descrie dificultăţile ridicate de colectarea şi de utilizarea datelor cu caracter personal, mulţi comentatori folosesc o parabolă inspirată de celebrul roman 1984 al lui George Orwell. Scriitorul descrie o societate totalitară guvernată de o entitate numită Big Brother, care îi supraveghează pe cetăţenii săi într-un mod obsesiv şi le impune acestora o disciplină tiranică. Metafora lui Orwell, axată pe efectele nocive ale monitorizării (cum ar fi limitarea individualităţii şi controlul social), este probabil, adecvată pentru a descrie supravegherea cetăţenilor de către stat. Dar cele mai multe dintre informaţiile colectate în bazele de date, cum ar fi rasa, data naşterii, sexul, adresa sau starea civilă, nu par a fi deosebit de deranjante. Mulţi oameni nu văd niciun motiv special pentru a ascunde numele hotelurilor unde se cazează, marca maşinii pe care o conduc sau băutura lor preferată. De cele mai multe ori, dezvăluirea unor astfel de informaţii nu produce nici jenă şi nici inhibare.
Există şi o altă parabolă ce permite o mai bună înţelegere a problemei: cea a Procesului lui Kafka. Intriga romanului halucinant cu acest nume se învârte în jurul unui om care a fost arestat pentru o infracţiune neprecizată. Acesta caută cu disperare să descopere motivele încarcerării lui şi ceea ce îl aşteaptă. El află că un tribunal misterios îl anchetează şi are un dosar despre el, dar nu poate afla mai multe. Procesul descrie o birocraţie stranie, cu obiective impenetrabile, care utilizează informaţiile pe care le deţine pentru a lua în mod tiranic decizii importante cu privire la viaţa oamenilor, cărora în schimb le interzice accesul la informaţiile în cauză. Controlul şi monitorizarea exercitată de o autoritate tiranică şi absurdă asupra informaţiilor personale scufundă individul în depresie şi neputinţă şi creează premisele unor relaţii aberante cu instituţiile care îi guvernează viaţa.
Dezbaterile derizorii din presă nu fac decât să dezinformeze publicul
Argumentul că nu ar trebui să avem „nimic de ascuns“ este subiectul unor lungi dezbateri sterile şi inutile în presă. Problema acestui argument cretin este tocmai prezumţia de vinovăţie care stă la baza sa şi care echivalează din capul locului viaţa privată, intimă cu ascunderea unor fapte mai mult sau mai puţin condamnabile. Aşa cum observă pe bună dreptate unii comentatori, logica lui „nimic de ascuns“ se bazează pe „presupunerea eronată că viaţa privată se rezumă la sustragerea de la orice vină“. Monitorizarea poate, de asemenea, afecta şi chiar împiedica unele activităţi absolut legitime, cum ar fi libertatea de exprimare, de asociere şi toate celelalte drepturi fundamentale propovăduite de avocaţii democraţiei.
Dacă noi concepem respectul pentru viaţa privată ca fiind o problemă cu mai multe dimensiuni, legate între ele, divulgarea delictelor este văzută ca fiind doar una din multiplele dificultăţi cauzate de politicile de securitate. Programele guvernamentale pentru colectarea de informaţii sunt îngrijorătoare. În romanul lui Kafka, problema nu este comportamentul inhibat al eroului, ci sentimentul de neputinţă şi de vulnerabilitate care este provocat de folosirea datelor personale de către instanţa de judecată, combinată cu neacordarea dreptului de a afla care este procedura de judecată.
Daunele cauzate de aceste modalităţi discreţionare de monitorizare sunt imense şi le resimţim actualmente cu toţii – indiferenţa autorităţilor, abuzurile flagrante, frustrarea, lipsa de transparenţă şi tirania.
Un prejudiciu de natură birocratică rezultă din punerea cap la cap a unor fragmente de date inofensive la prima vedere, dar foarte semnificative atunci când sunt coroborate. Prin colectarea de informaţii care, individual, nu sunt protejate, autorităţile pot culege totuşi anumite informaţii despre noi asupra cărora noi am prefera să păstrăm discreţia. De exemplu, să presupunem că am cumpărat o carte despre cancer. Prin ea însăşi, această achiziţie nu dezvăluie mai mult decât interesul nostru pentru studiul acestei boli. Dar să presupunem că aţi cumpărat, de asemenea, şi o perucă. Există multe motive pentru a face aceasta. Dar este suficient să fie coroborate aceste două elemente pentru ca autorităţile să concluzioneze că avem cancer şi că facem chimioterapie. Probabil că nu vedem niciun rău în accesul autorităţilor la astfel de informaţii private, dar cu siguranţă că ar trebui să avem dreptul de a decide în privinţa lor.
Un alt pericol ce rezultă din colectarea datelor cu caracter personal este ceea ce se numeşte excludere. Excluderea constă în a împiedica persoanele fizice să ia la cunoştinţă modul în care sunt folosite informaţiile lor, în a li se refuza accesul la aceste informaţii şi posibilitatea de a corecta eventualele erori. O mare parte a măsurilor naţionale de securitate implică menţinerea unei baze de date gigantice, complet inaccesibile pentru cetăţeni. Într-adevăr, existenţa însăşi a acestor programe este de multe ori ţinută secretă din cauza aceleiaşi probleme de securitate pe care o reprezintă. Acest mod de a exclude subiecţii implicaţi este o formă de negare a drepturilor lor. Aceasta este o problemă structurală, care afectează modul în care instituţiile tratează oamenii şi introduce un dezechilibru între conducători şi cei conduşi. Ce justifică acordarea unei astfel de puteri a autorităţilor asupra cetăţenilor? Problema aici nu este legată de informaţiile pe care oamenii preferă să le ascundă, ci este legată de putere şi de structura statului.
O problemă asemănătoare este reprezentată de utilizarea derivatelor din informaţiile colectate, adică folosirea acestora pentru un alt scop, fără acordul persoanei în cauză, a datelor obţinute pentru un singur scop. Cât timp este prevăzut să se păstreze informaţiile personale? Cum vor fi acestea folosite? La ce vor fi folosite? Fără a impune o limită sau o răspundere juridică în acest sens, populaţia poate evalua cu greu riscurile asociate cu deţinerea acestor informaţii de către guvern.
Colectarea şi utilizarea datelor cu caracter personal de către stat prezintă o altă problemă: cea a denaturării. Deşi aceste informaţii private pot dezvălui o mulţime de aspecte despre personalitatea şi activitatea persoanelor fizice, acestea reflectă rareori integralitatea unei fiinţe. Ele pot oferi o imagine deformată, parţială din cauza naturii simpliste a arhivelor, care înregistrează adesea informaţii într-un format standardizat, care omite multe detalii.
De exemplu, să presupunem că autorităţile află că cineva a cumpărat cărţi despre fabricarea de metamfetamină. În consecinţă, persoana respectivă, va deveni suspectă de a fi încercat să îşi dezvolte un laborator de sinteză pentru a produce acest drog. Dar le lipseşte o parte din poveste: persoana în chestiune scrie un roman în care un personaj foloseşte amfetamină. Pe moment nu i-a venit ideea, atunci când a cumpărat aceste cărţi, că ar putea trezi suspiciuni şi că datele stocate în ce îl priveşte nu dezvăluie motivul real al achiziţiilor sale. Ar fi putut el să se gândească la felul în care caracatiţa francmasonică din spatele guvernului îi monitorizează îndeaproape fiecare mişcare? Ar fi trebuit să ia măsuri de precauţie ca să nu apară pe o listă de persoane suspecte? Chiar dacă nu comite infracţiuni, el poate dori să sustragă controlului din partea autorităţilor informaţiile ce sunt de natură să atragă concluzii eronate.
Această persoană ar putea să nu dorească, în mod legitim, să se îngrijoreze cu privire la modul în care şi cele mai mărunte dintre acţiunile sale vor fi percepute de către febrilii ofiţeri de poliţie, avizi să găsească infracţiuni acolo unde nu există. În mod legitim, această persoană ar putea să nu dorească să fie raportată ca fiind suspectă de către un calculator, pe motiv că ar avea un comportament neobişnuit.
Argumentul lui „nimic de ascuns” se concentrează în mod eronat şi limitativ pe una sau două probleme legate de conservarea vieţii private – în acest caz, divulgarea de informaţii cu caracter personal şi supravegherea – şi le exclude pe toate celelalte. Rezultă de aici o definiţie foarte specifică a vieţii private, excluzând alte puncte de vedere, mult mai clare şi la obiect.
O idee infantilă şi distructivă din perspectiva drepturilor fundamentale ale fiinţei umane: „Statul nu îmi vrea răul”
Este important să se distingă aici între două moduri de a justifica un program de securitate naţională ce solicită acces la informaţii cu caracter personal. Primul este de a nu recunoaşte existenţa unui motiv de îngrijorare. Astfel, funcţionează argumentul lui „nimic de ascuns“. Al doilea este de a recunoaşte problema, în timp ce pretindem că beneficiile prezentate depăşesc cu mult sacrificiile făcute în domeniul vieţii private. Prima strategie o influenţează oarecum şi pe cea de-a doua, pentru că minimalizarea importanţei aspectelor personale este fundamentată pe o viziune îngustă asupra mizei problemei. Şi marea neînţelegere provine din faptul că argumentul „nimic de ascuns“ se bazează pe această concepţie atât de particulară şi de limitată asupra vieţii private.
La o privire mai atentă asupra acestui argument deja celebru, vom vedea că acesta vizează un fel unic şi brutal de prejudiciu. În mod ironic, această viziune este împărtăşită, uneori, de cei care militează pentru o mai bună protecţie a sferei personale. Ann Bartow, profesor de drept la Universitatea din Carolina de Sud, susţine că pentru a avea un ecou real în rândul populaţiei, problemele legate de viaţa privată trebuie să „afecteze în mod nefast fiinţele umane în integritatea lor corporală, şi nu doar să le provoace un sentiment de disconfort“. Ea susţine că această cauză a respectării intimităţii are nevoie de „cadavre“ şi că „lipsa de sânge şi de morţi, sau cel puţin de oase rupte, precum şi sumele gigantice de bani alocate implementării la scară globală a măsurilor de monitorizare, reliefează încălcarea vieţii private în raport cu alte categorii de daune individuale“.
Este adevărat, oamenii au o reacţie mai puternică la vederea sângelui şi a cadavrelor, decât la probleme mai abstracte. Dintr-o perspectivă spirituală însă, este absurd ca totul să depindă doar de declanşarea unor evenimente tragice pentru ca o problemă să fie conştientizată… Încălcarea vieţii private este rareori rezultatul unui act singular, dăunător, ci cel mai adesea este acumularea lentă şi insidioasă de intervenţii relativ minore. Din acest punct de vedere, procesul este destul de mult comparabil cu unele daune aduse mediului înconjurător, care apar în timp, printr-o succesiune de gesturi mărunte, realizate de către personaje diferite. Chiar dacă societatea este mult mai probabil să răspundă la o scurgere de petrol, poluarea treptată printr-o multitudine de protagonişti este adesea cauza unor dificultăţi mai grave.
Rareori viaţa privată se pierde dintr-o singură lovitură. Aceasta se erodează în timp, se dizolvă aproape pe nesimţite, cu paşi mici, înainte de a începe să ne dăm seama de gradul de deteriorare. Atunci când statul a început să controleze numerele de telefon apelate de către cetăţeni, mulţi au ridicat din umeri: „Nu este nimic, doar numere de telefon“. Şi apoi a început să asculte unele conversaţii: „Nu este nimic, doar câteva conversaţii“. Ulterior, se instalează camere noi de supraveghere în locurile publice: „Şi ce? Câteva camere suplimentare pentru a filma mai multe locuri. Nu are rost să facem tam-tam din atâta lucru“.
Proliferarea acestor dispozitive creează o reţea video elaborată. Acesteia i se adaugă monitorizarea prin satelit, pentru a urmări mai bine mişcările unei persoane. Guvernul va revizui apoi extrasele de cont. „Sunt doar câteva dintre depozitele mele şi unele dintre facturile mele. Mare lucru!“ Apoi va veni rândul să fie analizată situaţia cardului de credit, navigarea pe internet, beneficiile medicale, fişele de salariu etc. Fiecare pas poate părea banal, dar, de la un moment dat, statul va monitoriza şi va şti fiecare mişcare a noastră, datorită acestor acţiuni constante şi insidioase de intruziune în viaţa noastră intimă şi a „adormirii” în care suntem intenţionat ţinuţi cei mai mulţi dintre noi, folosindu-se varii mijloace pentru aceasta.
Gruparea ocultă a aşa-zişilor „iluminaţi“ are în prezent dosare voluminoase de înregistrări ale activităţilor, centrelor de interes, obiceiurilor de lectură, finanţelor şi stării de sănătate ale noastre ale tuturor. Şi dacă ar fi dezvăluite aceste informaţii? Dacă autorităţile, date fiind activităţile pe care le desfăşurăm în mod obişnuit, în mod greşit ne-ar suspecta de a fi implicaţi în activităţi criminale? Dacă, în cazul în care tranzacţiile financiare făcute sunt considerate suspecte – chiar dacă nu am făcut nimic greşit – decid să ne îngheţe conturile? Dacă nu ar fi protejate informaţiile personale aşa cum ar trebui şi un hoţ de identitate le-ar folosi pentru a ne înşela? Chiar dacă nu avem nimic de ascuns, autorităţile ne pot provoca daune extrem de mari şi ne pot face cu adevărat foarte mult rău.
Statul nu vrea să-mi facă rău“, insistă unii. Acest lucru poate fi adevărat în unele cazuri, dar autorităţile pot, de asemenea, prejudicia persoanele fizice, din greşeală sau din neglijenţă. Odată analizat argumentul „nimic de ascuns“, odată examinate şi respinse ipotezele care stau la baza acestuia, vom vedea cum este adus în dezbatere acest argument şi ce avantaje nedrepte îşi trage puterea de aici. Aceasta poate fi o capcană, deoarece forţează discuţia să graviteze in jurul unei concepţii înguste şi limitate asupra vieţii private. Dar, confruntat cu multitudinea de probleme ridicate de colectarea şi utilizarea de date de către stat, cu mult dincolo de problema supravegherii şi a divulgării de informaţii, argumentul „nimic de ascuns“ nu ne mai spune nimic, în cele din urmă

IN MEMORIAM N. STEINHARDT – 31 de ani de la trecerea la cele veșnice


  • „Opera ca şi moartea preface viaţa în destin. Opera e dătătoare de sens, ea este devenirea întru fiinţă. Ea e fiinţa, întru care şi-a aflat omul, rostul” (N. Steinhardt)

S-au împlinit 31 de ani de la trecerea la cele veșnice a Monahului de la Rohia, cel care a dobândit ”dimensiunea mistică de iluminare”. „Pentru mine creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc”. „Calea, Adevărul şi Viaţa” i-au fost lui Steinhardt, temelia vieţii spirituale desăvârşite: monahismul. Retras în „pustia înverzită a Rohiei”, el a urmat, aşa după cum ne va mărturisi Ioan Pintea, ”un anume ritm („ceas” îi spune în mănăstire) de vieţuire normală (liturghia, miezonoptica, chilia, biblioteca, trasul clopotelor). „Rohia mi-e un refugiu, un liman, o oază, un rai sieşi suficient; ”icoanele sunt înfăşurate în ştergare, după gospodăreasca modă maramureşeană. Ard lumânări din cele mai simple. Duşumeaua-i acoperită cu scoarţe numai pe alocuri. Cu atât mai puţin îmi e răsplătit lungul efort al drumului şi urcuşului. Nimic somptuos, rar, „adânc”, „tulburător”. Dar se revarsă din belşug asupră-mi, supraabundent, tot farmecul inefabil al credinţei. În sensul cel mai riguros, mai neprihănit şi irezistibil al cuvântului: nădejdea celor nevăzute.”( Nicolae Steinhardt, ”Dăruind vei dobândi”).
În ”Jurnalul discontinuu cu N. Steinhardt”, Ioan Pintea rememorează ”cu ochii cugetători ai inimii” trecerea la odihna veșnică” a monahului de la Rohia: Eram bibliotecar la Biblioteca Județeană din Bistrița când am primit ultima scrisoare de la Părintele Nicolae. O scrisoare lungă cu multe rugăminți și explicații. Era, de fapt, ultima scrisoare expediată cuiva de N. Steinhardt, o scrisoare post-mortem. Cu câteva ceasuri înainte de a o primi, Nicolae Steinhardt trecea la cele veșnice – împăcat cu Dumnezeu și cu lumea – într-un spital din Baia-Mare. Ziua unei morți…răzbunate. O minune. Nicolae Monahul, iudeul fără vicleșug, doctorul în drept…fără de arginți, a cerut să i se citească de către un frate care îl însoțea, în salonul spitalului, cu voce tare, ”Rugăciunea pe patul de moarte. După aceasta, a murit. Îmi închipui pe Natanael fratele împreună cu Iisus Hristos Domnul, dialogând despre moarte și Înviere. L-am privegheat noaptea în bisericuța Mănăstirii Rohia – modesta, smerita ”catedrală a tinereții mele – și mi-a fost cel mai drag mort pe care l-am văzut vreodată. Monahul viu, cu înfățișare de sfânt, adormit ca un ”cocon”, cu pieptar moroșenesc sub cap, între icoanele și candelele miezonoptice”.
Personalitatea lui Steinhardt se va contura treptat în aceea a unui “sihastru”, a unui mentor duhovnicesc, care punea “accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută, de etică artistică şi umană”. Asemenea lui Berdiaev şi Gabriel Marcel, Steinhardt este un reprezentant al existenţialismului creştin.
In capitolul „Septuagenarul neastâmpărat” din volumul „Alchimia existenţei”, Alexandru Paleologu consemnează: „orice disciplină, orice doctrină, orice profesie (profero) are un secret, un principiu nedat în vileag, nu pentru că ar fi inavuabil, ci pentru că nu se cade să fie luat în deşert; el îi constituie piatra de temelie şi morala profundă, neproclamată, dar ineludabilă”. Nicolae Steinhardt ne va dezvălui că în scrierile de care s-a apropiat şi-a „dorit şi a cutezat” întotdeauna să afle acest secret, să „deţină formula, îndeobşte scurtă şi răspicată, a deplinei sincerităţi, care se confundă cu o mărturisire fără prudenţe şi echivocuri: gândul intim al doctrinei, singurul care contează” („Structură ori sens” în „Viaţa românească, 1980”).
Volumul „Monahul de la Rohia” este tocmai „rodul” deplinei sincerităţi. Din ianuarie 1988, Zaharia Sângeorzan îi propune lui N. Steinhardt să răspundă, prin corespondenţă, la 365 întrebări, privind teologia, literatura, filosofia, etica, angajarea politică, societatea şi identitatea noastră. Răspunsurile spontane, pline de vervă sondează şi adâncimile de gând despre Eminescu, Blaga, Noica, Eliade, Cioran, Sandu Tudor, Mircea Vulcănescu, Tolstoi, Esenin, Balzac, Flaubert, M. Yourcenar, Avram Iancu, Bălcescu, M. Preda, Ileana Mălăncioiu, Buzura, Ana Blandiana.
Predicile din volumul ”Dăruind vei dobândi”, se înscriu în aria largă a eseului teologic. Sunt „texte care susţin cu patos un real axis moral, punctând de la început până la sfârşit traiectul unui destin implicat în lumea ca lume şi lumea ca spirit, ca duh”. Primul capitol, „Ce-i datorez eu lui Hristos” este revelator pentru semenul care urmează calea lui Hristos. „Nefiind botezat în pruncie ci în deplină maturitate, am putut experimenta botezul totodată ca Sfânta Taină şi taină, ca moarte şi înviere, ca izvor nesecat de apă vie şi de senzaţională fericire. Covârşitoarea majoritate a creştinilor n-au cum şti ce simte cel botezat şi ce este în adevăr actul acesta fulgerător, dar cei aflaţi în situaţia mea ştiu cum nu se poate mai limpede că nu e formă, un ritual, o ceremonie, un simbol; e o lucrare directă a Dumnezeului celui viu. Aşa încât mai presus de orice îi datorez lui Hristos simţământul liberator, îmbătător, exaltant, transformator, nelimitat al fericirii – ascuţit ca o sabie cu două tăişuri – şi luarea la cunoştinţă a faptului că „El poate face din tine o făptură nouă” nu e o simplă enunţare teologică ori o afirmaţie pilduitoare, ci un constant obiectiv, o realitate brută”.
Volumul „Primejdia mărturisirii” poartă în sine două conotaţii: „primejdia” opiniei în contradicţie cu discursul clasic şi cea a mărturisirilor faţă de intoleranţa anilor premergători Revoluţiei din 1989. Textul celor „şapte zile”, s-a conturat pe terasa de la Casa Poetului şi în chilia Părintelui Nicolae, la Rohia, în anul 1988. Convorbirile se succedă, după pilda biblică, în cele șapte zile, purtătoare de sensuri adânci. Nuanţa vechio-testamentară a celor şapte zile reiese din aşezarea simbolică a acestora, ce înmănunchează revelaţia unei săptămâni „lucrătoare întru spirit”, „întru facere”. Fiecărei zile i se adaugă un ”supliment” destinat conturării profilului spiritual al scriitorului. Steinhardt a aparținut generației ”numelor ilustre”: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E. M. Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Alexandru Ciorănescu, Anton Dumitriu. Între cultură și viață nu a fost un hiatus, ci o simbioză. Eseistul readuce în paginile cărții menirea culturii: ”cultura, oricât de extinsă și de adâncă ar fi, nu poate fi valabilă dacă nu izvorăște dintr-o cercetare entuziastă și fierbinte a vieții”. Despre Eminescu, Steinhardt avea să rostească: ”Eminescu, prin fermitatea și măreția caracterului, îmi este sprijin de nădejde în credința că poporului român îi este menit a se împărtăși în cultură și în viața spirituală de o soartă cu mult deasupra mediocrității, acea binecuvântată soartă în care au crezut Hașdeu, Pârvan, Blaga, Mircea Eliade și Constantin Noica”. Steinhardt şi-a consacrat ceasurile de „veghe”, patristicii şi filosofiei, „vecinătăţii valorilor care nu se contrazic”, într-o neîncetată bucurie a regăsirii: Kipling, Soljeniţân, Churchil şi „Dumnezeu s-a născut în exil”, filmele lui Piţa, Danieluc, Fellini, plastica şi arhitectura, sculptura, poezia, Mozart, Sergiu Celibidache. Pentru cel care a aparţinut generaţiei lui M. Eliade, E. Ionescu, E. M. Cioran, C. Noica, Mircea Vulcănescu, Anton Dumitriu, cultura este „o altă ipostază a vieţii”,”o perspectivă din care viaţa poate fi privită, analizată şi constatată drept fenomen natural în plină efervescenţă”, în sensul deplin al termenului „trăirism”. Arta şi cultura dobândesc în conştiinţa contemporaneităţii hieratismul, sacralitatea, prin deschiderea către tainele ce ne înconjoară. Este acea „înduhovnicire a întregului cosmos”. La Rohia ceasurile îndelungi de meditație, se vor converti în texte de adâncă spiritualitate.
„Nu voi înceta niciodată să tot repet – luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac și obsedat – că taina libertății nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea, avea să aștearnă în paginile volumului ”Jurnalul fericirii”.
Prof. Viorica Bica

 

 

Sa ne pregatim, bucurosi- sa primim  Martirajul Biruitor! Mat Staver, LC: Chicago utilizează tactici comuniste pentru a amenința bisericile

Mat Staver este Fondatorul și Președintele organizației Liberty Counsel, o organizație de avocați creștini care proclamă, susține, apără și promovează libertatea religioasă, sanctitatea vieții și a familiei.

Liberty Counsel reprezintă bisericile și creștinii din întreaga țară în cazurile de discriminare religioasă și de suprimare a libertăților conferite de Constituția Statelor Unite, în prezent fiind implicată în cazul celor două biserici române din Illinois: Biserica Penticostală Română Elim Chicago și Biserica Baptistă Logos Niles, care luptă pentru dreptul de a organiza slujbe cu mai mult de zece persoane, deși respectă aceleași recomandări de distanțare socială și de igienă ca toate instituțiile care operează cu mase mari de oameni în această perioadă de pandemie.

*

„După cum știți, Liberty Counsel apără bisericile din toată țara de atacurile neconstituționale asupra libertății religioase. Una dintre aceste biserici, Biserica Penticostală Română Elim din Chicago, a suferit duminică un astfel de atac, încât chiar și noi am fost consternați de cât de departe pot merge unii aleși ca să-și impună ordinele ilegale și tiranice!

Permiteți-mi să împărtășesc câteva detalii despre cazul nostru din Chicago.

Deși Curtea de Apel nu a acordat o interdicție în așteptarea apelului, a accelerat cazurile pentru clienții noștri, două biserici române. Astfel, în loc să dureze un an pentru a pronunța o hotărâre, a dispus o audiere completă cu o decizie preconizată în câteva săptămâni.

În cazul pe care l-am avut în Kentucky, avem deja două victorii la diferite Curți de Apel Federale. Prin urmare, o victorie la Curtea de Apel pentru bisericile române va oferi o scutire imediată, dar o pierdere va stabili acest caz pentru o trimitere la Curtea Supremă a Statelor Unite pentru a soluționa această problemă la nivel național!

Deși multe dintre restricțiile legate de COVID-19 asupra bisericilor din țară sunt neconstituționale, ordinele guvernatorului statului Illinois sunt printre cele mai stricte.

Guv. Pritzker le-a spus reporterilor că „vor exista consecințe” pentru nesupunerea față de edictele sale ilegale. Până duminică dimineața, primarul orașului Chicago, Lori Lightfoot, a apelat la propria metodă de tip „gașcă de bandiți” pentru a forța biserica să se conformeze.

Duminică dimineața devreme, locuitorii a nouă străzi în orice direcție de Biserica Penticostală Română Elim s-au trezit să afle că orașul le-a interzis să parcheze pe propriile locuri de parcare din fața caselor.

Cu un preaviz de mai puțin de 24 de ore, locuitorii au descoperit semne oficiale scrise în grabă de mână cu „Nu parcați” lipite pe stâlpii și copacii din cartierul lor.

În plus, rezidenților le-a fost trimisă și o scrisoare care afirma că dreptul lor de a parca pe stradă a fost revocat din cauza refuzului bisericii de a se supune ordinelor ilegale de închidere a bisericilor emise de Guv. Pritzker.

Mesajul transmis Pastorului Ionescu și bisericii sale a fost clar – renunțați acum sau întreg cartierul va fi pedepsit pentru sfidarea voastră… împreună cu toți membrii bisericii.

Citește și Primarul orașului Chicago amenință cu amenzi oamenii care merg la biserică

Când primarul a aflat că biserica nu folosește parcarea stradală, a trimis mașinile de poliție pentru a bloca intrarea în parcarea privată pe care biserica a contractat-o. Astfel de tactici de intimidare erau comune în România comunistă, unde „pedeapsa în masă” a inocenților din apropiere era folosită pentru a îngrozi vecinii să nu simpatizeze cu „nonconformiștii”.

Pastorul Cristian Ionescu, care a trăit acest tip de represiune în România, a fost foarte direct cu privire la acțiunile primarului:

„Primarul incită la ură împotriva bisericii, ceea ce este foarte trist. Mulți dintre membrii noștri și-au riscat viața pentru a scăpa de comunism doar pentru a-l găsi germinând în 2020, sub primarul Lightfoot în Chicago”.

Biserica Penticostală Elim și Biserica Baptistă Logos NU vor îngenunchea în fața unor edicte ilegale și neconstituționale emise de politicieni care aparent sunt hotărâți să aplice metoda tiraniei sovietice.

În ciuda amenințărilor, aceste biserici vor continua să se supună lui Dumnezeu și să mențină bisericile deschise – la fel cum au făcut în România comunistă.

„Din 19 martie, ne rugăm pentru primar și pentru guvernator aproape în fiecare seară. Vom continua să ne rugăm pentru ei. Cu toate acestea, suntem continenți și de drepturile noastre constituționale. Efortul lor de a ne intimida ne face mai puternici”, a declarat Pastorul Ionescu mass-mediei.

Citește și Guv. J. B. Pritzker: În perioada carantinei, uciderea copiilor nenăscuți este esențială pentru statul Illinois

Iată de ce bisericile ar trebui să se deschisă: Week-endul trecut, o persoană străină a intrat într-o biserică pe care o reprezentăm legal – o congregație care cu doar o săptămână înainte a apelat la Liberty Counsel pentru consiliere în privința redeschiderii. În ziua în care biserica s-a redeschis, acest străin a trecut pragul ei.

Acest om nu era un membru al bisericii și nu a participat niciodată la serviciile bisericii; era rănit și copleșit de probleme, atât de mult încât a vrut să pună capăt la totul. Dar prin Harul lui Dumnezeu, s-a întâmplat să ajungă la o biserică deschisă și a luat decizia care i-a salvat viața.

Pentru că această biserică era deschisă, un om care intenționa să se sinucidă a găsit salvarea și ajutorul de care avea nevoie.

Chicago, Illinois, conducătorii și membrii bisericii rămân sub amenințarea arestării și pedepsei pe măsură ce continuă să-și exercite dreptul fundamental de închinare.

Continuați să vă rugați pentru bisericile pe care le reprezentăm, pentru tot personalul nostru care este implicat și pentru dreptate. Rugați-vă, de asemenea, ca toți cei care au nevoie de salvarea lui Hristos să găsească o biserică cu ușile deschise în zilele ce vor veni. Fiți curajoși, Dumnezeu va triumfa!”

Mat Staver
Liberty Counsel

Persecuția creștinilor din China la cel mai grav nivel de la Mao

Persecuția creștinilor din China la cel mai grav nivel de la Mao

Bisericile au fost închise sau demolate complet, Bibliile confiscate și credincioșii trimiși în taberele de „reeducare”

Grupurile de observatori spun că persecuția creștinilor și a altor minorități religioase din China este la cel mai intens nivel de la Revoluția Culturală, bisericile fiind închise, Bibliile confiscate, iar credincioșii arestați în procente nemaiîntâlnite de zeci de ani.

Dovezile opresiunii au fost arătate când poliția a făcut un raid la Biserica Early Rain Covenant, o parohie subterană în provincia Sichuan, pentru a împiedica comemorarea celei de-a 29-a aniversare a masacrului protestatarilor antiguvernamentali din Piața Tienanmen.

Potrivit ChinaAid, un grup care documentează încălcările drepturilor omului în China comunistă, 17 persoane au fost violent reținute, inclusiv pastorul Wang Yi și soția lui, care au încercat să blocheze ușa.

Pastorul Bob Fu, fondator și președinte al ChinaAid, a declarat că numărul persoanelor arestate în China pentru exercitarea libertății lor religioase „a atins cel mai înalt nivel de la sfârșitul Revoluției Culturale”. Acesta a citat datele interne care indică o creștere de aproape cinci ori a numărului creștinilor care au fost persecutați de guvern anul trecut.

„Anul trecut am documentat persecuția împotriva a 1.265 de biserici, numărul persoanelor persecutate fiind de peste 223.000. Și acesta este doar vârful icebergului”, a declarat Fu. „În 2016, s-au înregistrat 762 cazuri de persecuție, potrivit datelor noastre, cu un număr total de 48.000 de creștini persecutați”.

Acesta a mai spus că organizația lui are informații despre 3.700 de creștini care au fost arestați în 2017, în creștere de la 3.500 în 2016. Unii disidenți religioși și activiști pentru drepturile omului a fost reținuți ani de zile, familiilor lor neștiind dacă aceștia mai sunt sau nu în viață.

Vârful persecuției creștine se desfășoară exact în perioada în care criticii spun că libertățile politice și religioase au fost reduse sub conducerea președintelui Xi Jinping, despre care Fu a spus că va rămâne în istorie ca „un fel de președinte Mao Jr”, care a realizat o „mică Revoluție Culturală”.

În aprilie, Departamentul de Stat american a prezentat un raport prin care reafirmă că statul chinez este un abuzator flagrant al drepturilor cetățenilor chinezi la libertate religioasă. Raportul a constatat că guvernul chinez a demarat o „strategie vastă pentru a controla, guverna și manipula toate aspectele care țin de credință”, inclusiv prin folosirea torturii pentru a „forța confesiuni și pentru a constrânge creștinii să renunțe la credința lor”.

Într-o conferință de presă, Secretarul de Stat, Mike Pompeo, a declarat că Statele Unite nu vor „sta ca spectatori” la aceste atrocități.

„Vom intra în ring și vom fi solidari cu fiecare om care încearcă să se bucure de cele mai fundamentale drepturile ale omului”, a declarat Pompeo.

Bradford Richardson
Washington Times

 

DECI AȘTEPTAȚI-VĂ LA ÎNDOCTRINARE PREGĂTITOARE, TOVARĂȘI! Trăiască USR !(?)!

Gabriel Purcarus: „ Mai țineți minte cum a fost justificat boicotul USR- Ciolos, a presei progresiste, a ONG-urilor și altor influențări în Octombrie 2018? “Nu e urgent, e o tema falsă, Constituția și Codul Civil oricum nu permit căsătoria între persoane de același sex, E o tema folosită de Dragnea ca să scape de justiție, întrebarea nu e clară etc etc.” N-au trecut nici nouă luni și uite că omul ne mai arată o pagină din agendă. ȘI mai are și altele, dar nu vi le spune pe toate acum. Nu suntem încă pregătiți.

ZIARE.COM: 

Dan Barna sustine casatoria intre persoane de aceleasi sex si o lege care sa reglementeze acest lucru, insa, in acest moment, societatea romaneasca nu este pregatita pentru o astfel de masura.

Liderul USR este convins ca intr-un anumit orizont de timp si romanii vor fi pregatiti sa accepte casatoriile intre persoane de acelasi sex, in Europa existand deja state care au reglementat astfel de casatorii.

“In Europa exista state care au acest lucru reglementat, nu vad o problema din acest punct de vedere. Am spus si la dezbaterea din Parlament privind modificarea Constitutiei pe aceasta tema, mi se pare ca societatea romaneasca nu este la momentul acesta acolo, nu e pregatita ca societate, dar vom ajunge cu siguranta, nu stiu daca in 10, 5 sau 2 sau 20 de ani”, a declarat Dan Barna la emisiunea Marius Tuca Show.

Liderul USR nu se opune nici adoptarii unei legi care sa dea liber casatoriilor intre persoane acelasi sex, daca masura ar fi o prioritate.

“In momentul in care vom ajunge si o astfel de initiativa ar ajunge in dezbaterea publica si ar rezulta lucrul acesta ca fiind o prioritate, nu as vedea nicio problema”, a afirmat liderul USR.

Intrebat daca este de acord ca familiile formate din persoane de acelasi sex sa infieze copii, Dan Barna a raspuns: “La momentul acesta, din nou, societatea nu e acolo”.

In octombrie anul trecut, presedintele USR, Dan Barna, a anuntat ca parlamentarii formatiunii vor vota impotriva modificarii Constitutiei pentru redefinirea notiunii de familie, considerand ca este o tema falsa, iar a doua zi dupa referendum viata niciunei familii nu va fi mai buna cu absolut nimic.

CItește și: USR a indemnat alegatorii sa boicoteze referendumul pentru familie

Cinci atei care și-au pierdut credința în ateism

Ateismul este cool. Cel puțin, aceasta este percepția populară a unei viziuni asupra lumii care s-a bucurat de o nouă fațadă și o renaștere în ultimele decenii.

Autori precum Richard Dawkins și Christopher Hitchens au formulat contestații publice puternice la afirmațiile principalelor convingeri religioase și la drepturile care li s-au acordat în mod tradițional, în timp ce personalități publice foarte respectate și de înalt nivel au acordat sprijin vocal ideilor lor, analizează Martin Saunders pentru ChristianToday.

Când Stephen Fry a subliniat o poziție ateistă (sau chiar anti-teistă) într-un talk-show irlandez, interviul a devenit viral în câteva ore, iar comediantul Ricky Gervais își folosește frecvent platforma pentru a ataca și a submina religia în film și în spectacolele stand-up.

Creștinii se pot simți, în mod firesc, puțin amenințați de acest tip de activitate. Ca dovadă, zecile de „articole de reacție“ care au apărut la câteva zile după răbufnirea lui Fry despre „un Dumnezeu capricios, răutăcios“. Dacă ne simțim îngrijorați sau subminați în credința noastră, ar trebui probabil ca asta să provoace o serioasă autoexaminare; o credință care este practicată cu adevărat în viața de zi cu zi ar trebui să fie suficient de puternică și să aibă suficiente dovezi pentru a rezista la câteva fraze amăgitoare ale unei celebrități.

De fapt, există motive pentru a te simți optimist, în mod ciudat, cu privire la declarațiile ateiste ale unor personalități publice. Nu numai că există nenumărați oameni care au ajuns în biserică sau la un curs Alpha (evanghelic), tocmai pentru că argumentele lui Dawkins și ale altora nu i-au mulțumit, dar există și multe cazuri de foști atei celebri care au ajuns să-și piardă încredințările, și să se convertească la credința creștină.

Mai jos sunt doar cinci dintre aceste cazuri, despre foști atei care au descoperit că credința lor în nimic nu i-a dus nicăieri.

1. C.S. Lewis

Înainte de a scrie saga Narnia, unele cărți sci-fi divizante și popularele cărți de teologie care au dus la mii de conversii raționale (inclusiv a mea), Clive Staples Lewis a fost ateu declarat. A menționat o „copilărie creștină anostă“, dar în lucrarea sa biografică Surprins de Bucurie a scris despre „credința sa aparent fermă în inexistența lui Dumnezeu“, care a fost ulterior spulberată de o combinație între citirea operei lui GK Chesterton și dezvoltarea unei prietenii cu JRR Tolkien. În cel mai faimos pasaj din acea carte, el spune:

„Trebuie să vă imaginați cum stau singur în acea cameră de la Magdalena, noapte de noapte, simțind, ori de câte ori mintea mea se dezlipea chiar și pentru o secundă de munca mea, abordarea constantă și neîncetată a Aceluia pe care doream cu atâta ardoare să nu-L întâlnesc. Lucrul de care m-am temut așa de mult, mi s-a întâmplat în cele din urmă. În al treilea trimestru academic din 1929 am cedat și am recunoscut că Dumnezeu este Dumnezeu, am îngenuncheat și m-am rugat: eram poate, în acea noapte, cel mai demoralizat și reticent convertit din toată Anglia“.

2. Peter Hitchens

Fratele mai mic al scriitorului ateu Christopher Hitchens a împărtășit odată viziunea fratelui său decedat asupra lumii. Jurnalist, autor și comentator politic conservator, el a dat foc Bibliei sale King James, la vârsta de 15 ani, când era la internat. El și Christopher au avut o relație furtunoasă de-a lungul a 50 de ani, înlocuind certurile lor pentru jucării din copilărie cu dezbateri privind existența lui Dumnezeu în anii ulteriori.

El descrie cum a ajuns la conștientizarea propriului său păcat, spunând că „lunga mea listă de fapte rele s-a derulat rapid în capul meu … Nu aveam absolut nicio îndoială că mă aflu printre cei condamnați, dacă ar fi existat condamnați“. Căsătoria în biserică și jurămintele făcute în fața unui Dumnezeu pe care îl respinsese anterior, l-a neliniștit și mai mult, și s-a trezit încet-încet profesând o credință creștină. După ce fratele său a publicat faimoasa carte Dumnezeu nu este măreț, în 2007, Peter a scris propria sa lucrare, Rage Against God, ca răspuns, criticând noua mișcare ateistă în rândul căreia Christopher era atât de proeminent.

3. A.N. Wilson

Autorul și jurnalistul britanic scrie că, pe la vârsta de 30 de ani, „a pierdut orice convingere religioasă“ și a scris o carte – intitulată pur și simplu Isus – care arăta dispreț față de ideea că Evangheliile conțineau informații istorice corecte despre un om pe care el îl considera pur și simplu un lider evreu proeminent. Cu toate acestea, după ce a petrecut „cinci sau șase ani“ frecventând discret biserica, el spune că a descoperit că a ajuns să adopte credința predicată acolo.

Wilson este acum unul dintre cei mai vocali critici ai ateismului modern, indignat în special de afirmația că credința este preocuparea celor slabi de minte. Într-un faimos articol pentru Daily Mail, Wilson a dezvăluit că este un convertit creștin și a atacat ateii celebri, sau cei pe care el i-a numit „toți deștepții liberali“, iar într-un alt articol de Ziua Crăciunului în The Telegraph, a scris despre convingerea sa actuală deplină că „Evanghelia ar fi adevărată și dacă nimeni nu ar crede-o“.

4. Anthony Flew

Poate că numele său nu este familiar, dar Flew a fost unul dintre cei mai semnificativi gânditori atei din epoca pre-Dawkins. A fost un critic proeminent al religiei, sugerând că ateismul ar trebui să fie poziția implicită până când vor putea fi aduse dovezi privind existența lui Dumnezeu; și că această sarcină ar trebui să aparțină celor religioși, nu celor necredincioși. El și-a menținut această convingere până târziu în viață, semnând chiar și al treilea Manifest Umanist din 2003. Cu toate acestea, doar un an mai târziu, el a anunțat că și-a schimbat dramatic filozofia.

Flew nu se convertise la credința creștină, dar îmbrățișase deismul – credința în Dumnezeu. El a fost atât de convins, încât în ​​2007 și-a publicat ultima sa carte, Există un Dumnezeu: Cum și-a schimbat părerea cel mai notoriu ateu din lume. A fost discreditată de atei încă de atunci, susținând că schimbarea de poziție a lui Flew s-a datorat deteriorării sănătății sale mentale și că respectiva carte a fost în principal opera co-autorului său. Cu toate acestea, înainte de moartea sa în 2010, Flew a abordat lucid și în mod specific acest lucru într-unul din ultimele sale articole, un contraargument la referințele lui Dawkins la el în Delusion God.

5. Alister McGrath

Astăzi este unul dintre cei mai înverșunați și mai respectați apărători ai creștinismului, dar Alister McGrath a trebuit să treacă printr-o conversie paulină înainte de a ajunge aici. Crescând în Irlanda de Nord în anii 1960, McGrath scrie că „a ajuns să considere că Dumnezeu era o iluzie infantilă, potrivită pentru persoanele în vârstă, pentru cei slabi din punct de vedere intelectual și pentru cei fals religioși … înțelepciunea zilei era că religia va pieri și că zorile glorioase și lipsite de Dumnezeu erau gata să apară“.

Ca tânăr intelectual cu aptitudini pentru știință și specializări în teoria cuantică și apoi în biologie, viziunea raționalistă asupra lumii a lui McGrath a avut puțină răbdare pentru teoriile unei credințe oarbe.

Cu toate acestea, implicarea sa profundă în știință a fost – poate contra-intuitiv – chiar lucrul care i-a tulburat necredința. El scrie: „Ateismul, am început să-mi dau seama, se baza pe dovezi insuficient de satisfăcătoare. Argumentele care păruseră cândva îndrăznețe, decisive și concludente s-au dovedit din ce în ce mai circulare, empirice și incerte.“

A devenit creștin și a continuat să cerceteze entuziast știința, dându-și seama că interesul său crescând pentru teologie nu era în conflict cu aceasta; cele două discipline se luminau reciproc, mai degrabă. Fiind la început un fan al lucrărilor științifice ale lui Richard Dawkins (dacă nu și al argumentelor sale pentru ateism), a devenit după aceea unul dintre cei mai de durată adversari ai săi, atât în ​​scris (este autorul a The Dawkins Delusion), cât și în dezbaterea publică.

Ceea ce este poate cel mai interesant lucru în toate aceste povești este diversitatea lor. Ne-am putea imagina că intelectualii celebri tind să ajungă la o concluzie a credinței creștine prin intermediul unui argument rațional, însă acesta nu este în niciun caz singurul motiv dat. Convingerea de păcat, observarea transformării și sentimentul că Dumnezeu îi cerceta pur și simplu pe toți au contribuit la aceste mărturii extrem de variate. McGrath și-a dat seama că argumentul rațional pentru existența lui Dumnezeu era mai puternic decât cel împotriva lui, dar Wilson și-a bazat în primul rând decizia pe ceea ce a văzut în comportamentul creștinilor.

Citește și Gândurile unui rege credincios

Cu siguranță, acesta conține unul dintre cele mai puternice justificări pentru credință. Credința în Dumnezeu nu se bazează orbește pe acceptarea Bibliei ca adevăr, sau pur și simplu pentru că argumentul face sens, ci pentru că atunci când începem să-L căutăm cu adevărat, începem să-L vedem peste tot. În natură, în știință, în experiența supranaturală și, poate cel mai convingător dintre toate, în viețile transformate ale oamenilor care au crezut deja în El. Periplul acestor cinci bărbați nu este neobișnuit. Ei sunt pur și simplu cinci exemple notorii a ceea ce se poate întâmpla atunci când mințile închise acceptă posibilitatea că s-ar putea să greșească.

 

La aniversarea Titanicului, să ne amintim de cruda agonie și spiritul lor nobil în ultimele ore de viață

La aniversarea Titanicului, să ne amintim de cruda agonie și spiritul lor nobil în ultimele ore de viață

În dimineața zilei de 15 aprilie 1912, supraviețuitorii de pe Titanic au fost scoși din apele înghețate ale Atlanticului de Nord de nava Carpathia.

În noaptea precedentă, la ora 23:40, ora de la bordul navei, vaporul lovise razant, dar fatal, un aisberg care a străpuns șase din cele 16 compartimente ale sale – cu două mai mult decât numărul la care putea rezista cea mai mare navă construită vreodată, analizează TheFederalist.

Căpitanul Edward Smith, un om cu experiență de patru decenii pe mare, a urcat imediat pe punte și apoi a coborât în cală împreună cu arhitectul navei, Thomas Andrews, pentru a stabili amploarea pagubelor. La 5 minute după miezul nopții, pasagerii erau deja aduși pe punte și bărcile de salvare pregătite din ordinul lui Smith.

Douăzeci de minute mai târziu, Andrews i-a dat vestea teribilă: „nava de nescufundat“ urma să dispară în adâncuri.

Ceea ce a urmat este o poveste despre cele mai onorabile și cele mai abjecte caracteristici ale umanității. Virtuți rare, cum ar fi datoria, onoarea, altruismul și respectul cavaleresc, au fost pe deplin afișate, dar la fel și natura firească, bestială a omului: egoismul, pofta și abandonul datoriei.

Mândria, ignoranța și un pic mai mult decât obișnuita stupiditate au mers mână în mână atât cu reacțiile rare, cât și cu cele des întâlnite în acea noapte oribilă. Ceea ce a separat cele două tipuri de reacții a fost ceva diferit: curajul.

În acele ultime ore la bordul Titanicului, confuzia a domnit atât deasupra, cât și dedesubtul punților, cu mulți factori implicați. Noaptea era groaznic de rece. Nava nu avea un interfon comun, comunicarea între membrii echipajului și cu pasagerii fiind haotică.

Diferitele clase de pasageri aveau un număr diferit de stewarzi – mai puțini fiind alocați mulțimii de la clasa a III-a – și trasee cu lungimi și înălțimi diferite pentru a ajunge pe punte, cei mai bogați fiind mai aproape de ruta de salvare.

Singurul exercițiu de pregătire în caz de pericol programat până atunci fusese anulat. Legislația americană cerea ca pasagerii clasei a treia – mulți dintre ei imigranți care nu vorbeau engleza – să fie ținuți separat pentru controalele de imigrație și de boli, odată ajunși în țară.

Un mare număr dintre acei imigranți mai săraci erau educați cultural să aștepte și să facă ceea ce li se spune. Și în ultimul rând, mulți din toate clasele credeau că o navă ca aceasta pur și simplu nu se va scufunda.

În timp ce unii membri ai echipajului au blocat ușile pentru a împiedica mulțimile de pasageri de la clasa a III-a să se înghesuie în bărci, ignorând strigătele femeilor și ale copiilor, alții, precum asistentul John Edward Hart, au făcut mai multe drumuri până la punțile inferioare pentru a-i însoți către bărcile de salvare.

„Apoi au fost oamenii pe care colonelul [Archibald] Gracie, [ofițerul secund Charles] Lightoller și alții i-au văzut că urcă de jos, chiar înainte de final“, scria cronicarul Walter Lord în cartea sa din 1955, „O noapte de neuitat“.

Până la acel moment, Gracie era sigur că femeile ieșiseră toate – erau atât de greu de găsit când se umpleau ultimele bărci. Acum, a fost îngrozit când a văzut că zeci dintre ele apar brusc. Statisticile sugerează cine erau – lista victimelor Titanicului a inclus patru din cele 143 de femei de la clasa întâi (trei prin alegerea lor) … 15 din cele 93 de femei de la clasa a doua … și 81 din cele 179 de femei de la clasa a treia.

Ca să nu mai vorbim de copii. Cu excepția lui Lorraine Allison, toți cei 29 de copii de la clasa I și a II-a au fost salvați, dar doar 23 din cei 76 de copii de la clasa a treia.

Pr. Thomas Byles, pe care Papa Pius al X-lea îl va declara mai târziu martir al bisericii, a ajutat cât de mulți pasageri de la clasa a treia a putut să urce în bărcile ce coborau la apă, refuzând de mai multe ori să se salveze pe sine, și a stat la bord să spună rugăciuni, să asculte mărturisiri și să ofere absolvirea finală credincioșilor rămași după ce toate bărcile de salvare au plecat.

Lady Lucy Duff-Gordon și secretara ei, Laura Mabel Francatelli, au refuzat două bărci pentru femei și copii, alegând să aștepte o a treia, care a fost de acord să-l ia și pe soțul ei, Sir Cosmo Duff-Gordon. Soțul ei a fost aspru criticat în presă pentru că ar fi dat mită marinarilor, astfel încât aceștia să nu revină cu ambarcațiunea care încă avea locuri disponibile la supraviețuitorii disperați, ajunși în scurt timp în apele întunecate.

În timp ce unii dintre cei care se aflau încă pe punte s-au luptat și s-au agățat de orice șansă, sărind în apă și aproape răsturnând unele dintre bărcile de salvare, deși alte bărci au rămas prostește cu locuri goale, unii bărbați au ales să-și urce cu stoicism familiile în bărci și apoi să stea deoparte, asigurându-și soțiile înlăcrimate că vor veni și ei.

„E doar o formalitate să pui mai întâi femeile și copiii“, i-a strigat Lucien Smith tinerei sale soții, Eloise, care plângea, în timp ce se urca în barcă. Cei doi erau proaspăt căsătoriți, reveneau în State după luna de miere. „Nava este bine echipată și toți de pe ea vor fi salvați.“

„Du-te, Lottie!“ i-a strigat Harvey Collyer soției sale cu ochii în lacrimi, Charlotte. Își vânduseră magazinul alimentar din Anglia și își propuseseră să înceapă o nouă viață în Idaho, unde intenționau să cumpere o fermă cu economiile lor. „Pentru Dumnezeu, fii curajoasă și pleacă! Voi veni și eu cu altă barcă!“

Benjamin Guggenheim și-a îmbarcat amanta franțuzoaică, Léontine Ausabart, și pe camerista ei, Emma Sägesser, și a consolat-o pe nemțoaica speriată,  promițând: „Ne vom revedea curând! Este doar o reparație. Mâine Titanicul va pluti din nou.“

Locotenent-Colonelul Jacob Astor – cel mai bogat bărbat de la bord și atracția principală a știrilor care au urmat într-o vreme în care nu existau vedetele de la Hollywood și din sport, când aristocrația americană predomina imaginația – și-a ajutat soția bolnavă, îngrijitoarea și asistenta ei să urce într-o barcă ce avea locuri disponibile, dar Lightoller, un ofițer erou care a interpretat prostește ordinul căpitanului de a ajuta prima dată femeile și copiii ca însemnând excluderea bărbaților, nu i-a permis să li se alăture.

„Atunci spune-mi numărul acestei bărci, ca să o găsesc după aceea“, i-a spus Astor ofițerului, astfel încât soția sa să fie liniștită auzind cuvintele sale.

Astor, Collyer, Guggenheim și Smith, toți știau când și-au urcat soțiile în bărci că nu își vor mai vedea familiile, dar le-au mângâiat și au știut că văduvele lor vor înțelege că sacrificiile lor pentru celelalte femei și copii nu erau abandonuri egoiste. În timp ce nava se scufunda iar pasagerii disperați se agitau pentru bărcile rămase, Astor, împreună cu valetul său loial Victor Robbins, a aprins o țigară cu autorul Jacques Futrelle, care a pierit cu ei în mare.

„La început lucrurile nu arătau așa de rău“, a declarat pentru New York Times James Etches, supraviețuitor și steward, după ce a ajuns la mal, „dar când l-am văzut pe domnul Guggenheim la aproximativ trei sferturi de oră după ciocnire, a existat o mare emoție.“

Ceea ce m-a surprins a fost că atât domnul Guggenheim, cât și secretarul său erau îmbrăcați în ținuta de seară. Își scoseră în mod deliberat puloverele și, din câte îmi amintesc, nu purtau deloc centuri de salvare.

‘De ce sunteți așa?’ am întrebat. 

‘Ne-am îmbrăcat în cele mai bune haine’, a răspuns domnul Guggenheim, ‘și suntem pregătiți să murim ca adevărați gentlemeni’.

Etches a transmis un mesaj pe care Guggenheim i l-a dat pentru soția sa. „În caz că mi se întâmplă ceva“, spusese el, „spune-i soției mele din New York că am făcut tot posibilul să-mi îndeplinesc datoria“.

„Asta este tot ce a spus“, a declarat Etches presei după ce a transmis mesajul. „Nu a fost timp pentru mai multe.“

Ida Strauss, în vârstă de 63 de ani, a refuzat să-și părăsească soțul, rep. Isidor Strauss, așezându-se în schimb pe un scaun lângă el. „Trăim împreună de mulți ani. Unde mergi tu, merg si eu.“

Ofițerii de comunicare au rămas la posturile lor mult timp după ce apelurile lor inutile de ajutor au devenit tot mai bruiate, plecând doar în ultimele momente.

„Acum fiecare om e pe cont propriu“, le-a spus căpitanul Smith ofițerilor de radio și echipajului chiar la final. „Ei bine, băieți, faceți tot ce puteți pentru femei și copii și aveți grijă de voi înșivă.“ Conform unei istorisiri confirmate de unii, dar contestată de alții, el a mers apoi pe punte pentru a-și întâlni Creatorul.

Unul dintre cei doi lideri ai orchestrei de pe Titanic, Wallace Hartley, care s-a scufundat odată cu nava, a ascultat de ordinele căpitanului de a-și păstra calmul cât mai bine și a organizat muzicienii să cânte valsuri și alte melodii ușoare pentru pasagerii din ce în ce mai panicați, până când nu și-au mai putut ține instrumentele pe punțile tot mai înclinate.

„În ziua de azi“, scrie Lord, „nimeni nu poate face aceste mici gesturi cavalerești, dar ei au făcut-o în noaptea aceea. A dispărut și atitudinea aceea de ‘noblețea obligă’.“

Printre cei câțiva care au supraviețuit săriturii în apa înghețată, Lightoller, colonelul Archibald Gracie și adolescentul Jack Thayer au ajuns pe o barcă răsturnată, încercând împreună cu alți câțiva din valuri să o țină pe linia de plutire pe buzunarul mic de apă rămas între puntea ajunsă cu capul în jos și neant.

„Ține-te de ceea ce ai, bătrâne“, a strigat Gracie unui suflet care a încercat să se urce după ce barca ce abia plutea a ajuns la capacitatea maximă. „Dacă se urcă încă unul dintre voi ne scufundăm cu toții“.

„Cu o voce puternică“, povestește Lord, „înotătorul a răspuns ‘Bine, băieți. Noroc și Dumnezeu să vă binecuvânteze’.“

„Ultima voce pe care am auzit-o, a povestit Lady Duff-Gordon mai târziu, „a fost a unui bărbat care striga: ‘Doamne! Dumnezeul meu!’“

„Dar, împreună cu prejudecățile“, scrie Lord despre anii tumultuoși de după scufundarea Titanicului, „s-au pierdut și unele instincte mai nobile. Bărbații vor continua să fie curajoși, dar niciodată la fel ca atunci.“

Dar el greșește zicând asta. Curajul nu este un sentiment permanent, este o alegere și este o alegere făcută de unii bărbați și femei, în timp ce alții au ales lașitatea. Dar el are dreptate să observe că acele impulsuri nobile ce au prins viață în ultimele momente fatidice ale navei s-au născut dintr-un sentiment al onoarei și al credinței în Dumnezeu pe care societatea noastră nu reușește adesea să ni-l insufle.

Lașitatea nu este, nici ea, o caracteristică permanentă – este și ea o alegere, și încă una cu care ne confruntăm la un nivel mai mic în majoritatea zilelor, iar într-o zi vom avea o confruntare serioasă. De multe ori nu va fi la fel de clar ca în acele minute frenetice, dar alteori va fi și trebuie să fim mereu pregătiți.

Deși Titanic a ajuns pe fundul mării cu 109 ani în urmă, pe 15 aprilie, moștenirea de lașitate și vitejie a pasagerilor și echipajelor sale rămân pentru noi o dovadă atât a caracterului abject, cât și a spiritului nobil pe care muritorii de rând îl pot avea.

Să ne amintim de acei bărbați și femei care au fost înaintea noastră: lecțiile privind modul în care au trăit și au murit ajung la noi prin vocile celor care au supraviețuit și sunt la fel de reale pentru cei care trăiesc acum, ca și cei pe care morții i-au părăsit în acea groaznică dimineață, singuri în întuneric.

Străduiți-vă să vă umpleți de curajul lor, purtându-l ca pe o armură în încercările cu care vă veți confrunta – în această viață și la sfârșitul ei.

 

 

 

PREMIERĂ MONDIALĂ: Dr. Moarte, Anthony Fauci, acuzat și de inventarea „epidemiei” de SIDA, recunoaște că virusul COVID nu ar avea origini naturale. Republicanii din Senatul SUA cer oficial Raportul serviciilor de informații americane. 

 

https://www.activenews.ro/covid/PREMIERA-MONDIALA-Dr.-Moarte-Anthony-Fauci-acuzat-si-de-inventarea-%E2%80%9Eepidemiei-de-SIDA-recunoaste-ca-virusul-COVID-nu-ar-avea-origini-naturale.-Republicanii-din-Senatul-SUA-cer-oficial-Raportul-serviciilor-de-informatii-americane.-VIDEO-PLANDEMIA-166954?utm_source=browser&utm_medium=push&utm_campaign=movalio

 

 

Propagandistul celor trei măști, Dr. Anthony Fauci, spune în premieră mondială că „nu este convins” că virusul COVID-19 s-a dezvoltat în mod natural și afirmă că e gata să ceară o anchetă deschisă asupra originilor virusului.
Cu această ocazie o invităm pentru ultima oară pe SNSPISTA Alina Bârgăuanu, care ne-a pus pe o listă neagră de „fake news” alături de avocatul Gheorghe Piperea, pentru că am făcut această afirmație în urmă cu un an, pe 1 mai 2020 – bazându-ne pe un Raport al Comunității de Intelligence a SUA – , să retragă imediat de pe internet raportul mincinos al ONG-ului ei, în care suntem defăimați, în caz contrar urmând să o dăm în judecată atât pe ea personal cât și colectivul ei de la Era Socialistă și organizația juridică din care face parte, urmând să solicităm despăgubiri cât toate finanțările străine pe care le-a primit până acum. Este, de altfel, valabil și pentru piticii transofili de la LARICS, pentru care pregătim un proces în care va fi chemată și Academia Română, sub umbrela căreia agentura LARICS s-a plasat diversionist, în stil clasic KGB-ist, pentru a face jocurile murdare ale tablagiilor Rusiei din Transnistria.„Există încă multă tulburare în jurul originilor COVID-19, așa că am vrut să întreb, ești încă încrezător că s-a dezvoltat natural?” l-a întrebat Katie Sanders, de la PolitiFact, pe cel mai important expert în boli infecțioase al națiunii într-un eveniment intitulat United Facts of America: A Festival of Fact-Checking (VIDEO AICI).„Nu, de fapt”, a spus Fauci, directorul Institutului Național de Alergii și Boli Infecțioase (NIAID), la aproximativ 12 minute din înregistrarea evenimentului, care a avut loc la începutul acestei luni, dar a fost trecut cu vederea de majoritatea presei, transmite azi, duminică, 23 mai 2021, Fox News.

Din ce în ce mai multe voci ridică problema implicării lui Fauci în importarea virusului criminal din China, după cum puteți afla în documentarul video PLANDEMIE, tradus în limba română, și disponibil mai sus.
Strategia lui Fauci de a ridica pentru prima oară de la debutul „pandemiei” această ipoteză denotă de fapt încercarea lui tardivă de a se situa în afara problemei, jucând un rol de naiv interesat în aflarea adevărului.
Fauci trebuie să răspundă pentru rolul pe care l-a jucat la Laboratorul de la Wuhan, a cerut însă influenta publicație americană The Spectator, pe 10 mai.
După ce realizatorul FoxNews Tucker Carlson a expus legăturile lui Fauci cu Laboratorul Partidului Comunist Chinez de la WUHAN, afirmând tranșant că eminența cenușie de la dreapta lui Bill Gates este responsabilă pentru plandemia Covid 19, în urmă cu câteva zile, pe 19 mai 2021, Comitetul de Intelligence al Senatului SUA a emis un Raport oficial în care se arată că:
„Sub conducerea Doctorului Anthony Fauci, între anii fiscali 2014 și 2019, Institutul Național de Alergii și Boli Infecțioase (NIAID) a acordat mai mult de 3,7 milioane dolari Alianței EcoHealth pentru a examina “riscul de viitoare coronavirusuri (COV)”. EcoHealth Alliance a primit, de asemenea, o finanțare de la Agenția S.U.A. pentru Dezvoltare Internațională (USAID).
Președintele Alianței EcoHealth, Dr. Peter Daszak, a fost un adversar deschis al ipotezei de scurgerea virusului dintr-un laborator, încă de la izbucnirea pandemiei.

Alianța EcoHealth subcontractează inclusiv Institutul de Virusologie de la WUHAN pentru a-și desfășura cercetarea de coronavirus. Unul dintre proiectele care au fost finanțate parțial de granturile guvernamentale americane primite de către Alianța EcoHealth, care se adaugă la o finanțare primită de la guvernul chinez, a fost un studiu din 2015 desfășurat în parteneriat cu Institutul WUHAN.

Studiul a efectuat cercetări pentru crearea unui virus hibrid care combină elementele de la două Coronavirusuri, inclusiv cele care au cauzat SARS în 2002. Virusul mutant creat de cercetători poate infecta mai ușor celulele umane, printr-o modificare nenaturală și nefirească, deoarece “aproape toate coronavirusurile de la lilieci nu au putut să se lege la receptorul uman cheie”.”

Aceasta se scrie, între multe altele, în Raportul Comitetului special de Informații al Senatului SUA despre care nu veți citi nici un cuvânt în presa cumpărată la kg de pigmeii „Marii Resetări” din România.

Raportul mai subliniază că Laboratoarele Wuhan sunt conduse de generalul Armatei Poporului Chen Wei, expertul numărul 1 al Chinei în război biologic. De asemenea, Raportul Senatului SUA, semnat de republicanul Devin Gerald Nunes, confirmă că Ambasada SUA de la Beijing și-a exprimat suspiciunile asupra activității de la Wuhan încă din 2017.

„Preocupările legate de siguranță privind practicile Laoboratoarelor WUHAN au fost identificate de oficialii Ambasadei SUA la sfârșitul anului 2017. În martie 2018, experți în domeniul sănătății și științei din Beijing au făcut vizite multiple la WUHAN. Diplomații au avertizat Washingtonul că lucrarea laboratorului pentru coronavirusurile de la lilieci, împreună cu alte preocupări grave legate de siguranță, ar putea duce la dezlănțuirea accidentală a unei pandemii asemănătoare unei noi SARS.”

Wall Street Journal, care a publicat primele suspiciuni ale serviciilor de informații americane pe 17 aprilie 2020, afirmă într-un articol publicat acum, pe 23 mai 2021, că rapoarte secrete au arătat la timp că trei cercetători de la Wuhan au fost spitalizați în noiembrie 2019.

Fauci a fost implicat până peste cap în toată această combinație transmite presa alternativă americană. Suspiciunile Comitetul special al Senatului SUA sunt sintetizate în 25 de întrebări fundamentale lansate cu privire la implicarea Chinei în Afacerea Plandemiei. Comitetul de Intelligence cere informații pe această temă de la 11 șefi din Securitatea SUA, între care cei ai CIA, FBI, NSA și DIA.

RAPORTUL COMITETULUI SENATULUI SUA POATE FI DESCĂRCAT DE LA ACTIVENEWS

Fauci acuzat de genocid încă din 1994, ca implicat în „epidemia” de SIDA

În acest timp, filmarea unei prezentări făcute pe 7 decembrie 1994 de dr. Robert Wilner a fost scoase zilele acestea la lumină pe Internet. Dr. Wilner este autorul cărții „Înșelătorie mortală: Dovada că sexul și HIV nu cauzează absolut deloc SIDA”.

Pentru a-și demonstra punctul de vedere, dr. Wilner și-a injectat în direct sânge provenind de la o persoană infectată cu virusul HIV, pentru a arăta că nu se infectează, într-o conferință de presă.
Însă motivul pentru care această înregistrare a demonstrației făcute de el circulă astăzi pe Internet este ceea ce a afirmat acesta în urmă cu peste 25 de ani despre Anthony Fauci și alții de la Institutul Național de Sănătate din acea vreme. Dr. Wilner spune:

„Este vorba despre cel mai groaznic scandal și cea mai oribilă înșelătorie comisă vreodată, nu numai în numele „științei”, ci și din omenire și din întreaga istorie.

Astăzi este 7 decembrie. Aveam 12 ani când a avut loc atacul de la Pearl Harbor. Și îmi amintesc foarte bine cel de-Al Doilea Război Mondial.
Și astăzi este o zi foarte importantă, deoarece constat o paralelă incredibilă între ceea ce se întâmplă în așa-numita „epidemie de SIDA” și ceea ce s-a întâmplat în anii care au precedat și determinat cel de-Al Doilea Război Mondial.
Marea minciună a lui Hitler – este uimitor, cred că el ar invidia munca pe care o fac membrii Institutului Național de Sănătate (NIH) și chiar mass-media, mai ales în această țară (SUA).
Și îi voi vădi de minciună pe indivizii de la NIH, în special pe Gallo, Fauci, Haseltine și Essex și restul acestor ticăloși de cea mai joasă speță.
Criminali vinovați de genocid, fără nici o urmă de îndoială.
Îi invit să mă dea în judecată! Chiar vreau ca Burroughs Wellcome să mă dea în judecată!
Pentru faptul că au pus pe piață cu bună știință un medicament ucigaș. Pentru că, într-o instanță de judecată, aș avea posibilitatea de a aduce dovezi și probe absolute, așa cum am făcut-o în cartea mea, Înșelătorie mortală.
Acum nu sunt singur în ceea ce fac astăzi aici. Cum de trece presa cu vederea un adevăr atât de evident?
De ce și-ar pune în pericol întreaga carieră cel mai bun și mai renumit virusolog din lume, membru al Academiei Naționale de Științe, Peter Duesberg? Ce a avut de câștigat?
Și-a pierdut deja laboratorul. Și finanțarea. Nu putem să-i luăm catedra pentru că este titularizat”, afirma dr. Wilner în 1994.
Profesorul Robert Wilner descrie în conferința sa de presă exact aceiași pași pe care Fauci, supranumit „Dr Moarte”, i-a făcut după 25 de ani în cazului virusului Covid – apariția „virusului”, teste care demonstrează fals, în proporție de 90%, boala, definirea SIDA drept o „epidemie” și, apoi, soluția salvatoare: VACCINUL
Dr. Wilner nu s-a infectat de SIDA în urma injectării cu sângele unui bolnav de SIDA dar a murit la mai puțin de un an după această prezentare, în aprilie 1995, zice-se că în urma unui atac de cord, afirmă Health Impact News.

Iată extraordinarul discurs al doctorului Robert Wilner, cel care a demonstrat Înșelătoriei SIDA. Toate afirmațiile sale din 1994 se potrivesc perfect pe cazul de azi al Înșelătoriei Covid

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*