PREDICA DE PE MUNTE ESTE MAI BUNĂ DECÂT MAMA TUTUROR CONSTITUŢIILOR OMENEŞTI/ LUMEŞTI; Este mama care, pentru vesnicie, inca de aici- acum-  trebuie iubită, respectată, asimilată şi întrupata, numai prin ajutorarea şi atotputernicia Lui 

Regele Mihai a fost detronat, pentru ca burghezia satanică (fese/com/globalistă) să poată martiriza, minţi, manipula şi fura de la nobilime, dar şi de amărăşteni, prin “privatizarea” (FURAREA) avuţiei obşteşti, întronând corupţia, hoţia,nepotismul, nedreptatea, pustiirea, prigonirea -Propaganda a reușit să ducă în derizoriu  România…Diabolizarea Casei Regale a României…Mitul trenului plin cu averi 

Unghiile  ne arata starea de sanatate; TERAPIA FLORILOR TRANSMIT CORPULUI VIBRATIILE DIN NATURA; Lista alimentelor care pot creste riscul de cancer; Alimente care ne fac mai destepti; Creierul trebuie antrenat asemenea unui muschi. Ce exercitii trebuie sa faci?

 

Cine nu consuma hrana CRUDA, mananca o “hrana moarta”

Introducerea in organism a alimentelor preparate cu ajutorul focului  declanseaza imediat (in mai putin de 10 minute) o reactie de autoaparare,  precum fata de  bolile infectioase (cresc limfocitele la peste 10.000/mm3 timp de 3-4 ore in functie de calitatea alimentelor consumate).

Enzimele, considerate elixirul vietii, se distrug la temperaturi intre 45-55 grade Celsius. De aceea, orice mancare preparata bine cu ajutorul focului este, de fapt, o “hrana moarta”. Vitamina B1 este termolabila; ea este distrusa aproape in totalitate prin procesele termice. Dar si prin expunerea la Soare a alimentelor se pierd o serie de vitamine, cum ar fi B2 si B6. Prin pastrarea in apa ca si prin procesele termice serioase, incalziri si reincalziri repetate, cantitatea de vitamina C, continuta in vegetale, ajunge sa fie distrusa aproape in totalitate. De exemplu, prin fierberea cartofilor se distruge pana la 90%, iar prin fierberea verzei se distruge mai mult de 60% din continutul acestora in vitamina C.

 

Pentru mentinerea sanatatii, cruditatile trebuie sa reprezinte 80% din totalul alimentelor consumate intr-o zi. Experienta zilnica a fiecaruia dintre noi demonstreaza ca mesele vegetale (formate din cruditati) necesita un aport cantitativ mai mic fata X de cele in care alimentele sunt pregatite termic.

 

Este ideal sa incepeti orice masa cu cruditati (“hrana vie”) si este minunat daca pastrati un timp de cel putin 30 minute inainte de a consuma alimente tratate termic.

 

Globalistii bombardeaza  atmosfera pentru a ne imbolnavi  ( chemtrails)  cu dare chimice imprastiate pe cer,  nu pentru  a raci climatul Terrei ci,  pentru ca MICROPARTICULELE DE ALUMINIU   OMOARA

 

A imprastia microparticule de aluminiu (precum si strontiu si bariu) in atmosfera Pamantului, doar pentru a reflecta razele Soarelui si astfel Pamantul  sa nu  mai fie  incalzit atat de tare, este o idee extrem de proasta. De ce? Pentru ca aceste microparticule de aluminiu coboara incet (prin ploi si vant) pe suprafata Pamantului, otravind astfel, incet si subtil, natura si oamenii . Ele afecteaza in special creierul si maduva spinarii, iar printre cele mai cunoscute afectiuni care se pot ivi ca urmare a acestor “chemtrails” putem numi Alzheimer, Parkinson si boala Lou Gehrig. Blaylock explica cum microparticulele de aluminiu pot usor penetra creierul prin intermediul sangelui si a nervilor olfactivi din nas. De aici, aluminiul ajunge in zona creierului cea mai afectata de Alzheimer. Si mai mult decat atat, in multe din cazurile acestei maladii s-a constatat faptul ca creierul contine cantitati mari de aluminiu!

 

De asemenea, microparticulele de aluminiu pot ajunge in corp prin intermediul sistemului respirator, cauzand inflamatii mari ale plamanilor, agravand astfel afectiuni ca astmul sau alte boli pulmonare. Datorita marimii lor extrem de mici, microparticulele de aluminiu pot patrunde chiar in sistemul gastrointestinal si se poate dispersa in mai multe alte organe si tesuturi, inclusiv in maduva spinarii.

 

Avertismentul dr.Blaylock este clar: el cere politicienilor sa inceteze cu aceasta practica nebuneasca a imprastierii de aluminiu in atmosfera Pamantului: “Trebuie sa se opreasca acest experiment imediat, pentru a preveni un dezastru de sanatate la nivel global. Altfel, vom vedea o explozie a bolilor neurodegenerative, care vor aparea la adulti si copii, acest lucru neintamplandu-se in trecut. Deja vedem o crestere alarmanta a acestor boli in randul oamenilor tineri.”

 

 Produsele din  SUPERMARKETURI   contin condimente mortale 

 

Adica, au coloranti artificiali, conservanti si alte substante toxice .Studiile celulare confirma ca oxidul de etilena provoaca mutatii genetice si anomalii cromozomiale ale ADN-ului, care pot duce la cancer. De asemenea, potrivit Agentiei pentru Protectia Mediului din SUA, efectele acute (pe termen scurt) ale oxidului de etilena la om constau in afectarea sistemului nervos central (SNC), depresie si iritatii ale ochilor si mucoaselor. Unele date au aratat o crestere a incidentei leucemiei, cancerului de stomac, cancerului de pancreas si a bolii Hodgkin la lucratorii expusi la oxid de etilena. Radicalii liberi provoca imbatranire si boala! De asemenea, un numar mare de condimente din supermarketuri contin glutamat monosodic, un cunoscut cancerigen, perturbator endocrin si distrugator al celulelor creierului. De asemenea, el poate fi legat de dezvoltarea unor probleme cardiace si renale, dar si tulburari neurologice, ca Alzheimer sau Parkinson. Glutamatul monosodic poate duce, de asemenea, la inflamatii, migrene, obezitate sau la deteriorarea celulelor, pentru a numi doar cateva efecte potentiale.Condimentele conventionale din supermaketuri mai  contin : coloranti artificiali; arome artificiale;conservanţi etc

 

 

Iata cine ne macina calciul din organism

 

 

Cafeaua, carnea, oţetul, sarea, ceaiurile diuretice şi unele medicamente scot calciul din organism si favorizeaza aparitia osteoporozei.Doza zilnică necesară de calciu variază in funcţie de vârstă, sex, grad de activitate fizică.Alimentele şi băuturile care conţin substanţe acide scot calciul din oase, susţin medicii. Dintre acestea, cele mai periculoase sunt carnea, sarea şi oţetul. Pe lista produselor care pun în pericol calciul din organism specialiştii mai amintesc alcoolul, ceaiurile diuretice şi unele medicamente recomandate celor care au retenţie de apă.

 

Maximum 100 de grame de carne pe zi

 

Prea multă carne consumată zilnic dăunează sănătăţii, susţin unii specialişti. „Carnea conţine aminoacizi. Când consumi mai mult de 100 de grame pe zi, se transformă în acid uric, care se elimină odată cu ureea şi cu calciul din organism“, susţine medicul endocrinolog Virgiliu Stroescu. Periculoasă este şi cafeaua.

 

„La fiecare ceşcuţă de cafea, pierdem 5-6 miligrame de calciu. Cei care consumă zilnic cafea riscă să facă osteoporoză“, adaugă specialistul. Oţetul are acid acetic care creşte PH-ul şi care forţează organismul să elimine carbonatul de calciu din oase. Acelaşi efect îl au şi sarea sau alcoolul, mai spune Virgiliu Stroescu.

 

Anumite antiinflamatoare demineralizează

 

Ceaiurile de cozi de cireşe, de mătase de porumb şi coada şoricelului au efect diuretic şi pot scoate şi ele calciul din oase. „Odată cu sărurile minerale, aceste ceaiuri favorizează şi eliminarea calciului. Ele se recomandă celor cu retenţie de apă. Există şi unele medicamente care demineralizează osul, precum antiinflamatoarele steroidice, care se recomandă de către medic reumaticilor“, afirmă Mihaela Ionescu, medic nutriţionist la Institutul „Prof. dr. Nicolae Paulescu“ din Bucureşti. Probleme cu calciul pot avea şi femeile însărcinate. Pentru că organismul fătului este în dezvoltare şi are nevoie de calciu, acesta se consumă din „rezerva“ mamei.

 

 

Romania este ravnita de globalisti,pentru ca  aici,in Bucegi, este CENTRUL ENERGETIC AL PAMANTULUI  

 

In Bucegi, in apropierea Virfului Omu, se afla cel mai important Centru energetic-informational natural al Planetei. Aceasta este parerea cercetatoarei Cristina Pinculescu, din Bucuresti. Iata, in esenta, citeva informatii despre aceasta teorie.

 

Existenta”Centrului” este semnalata de toate traditiile stravechi. Astfel, in ezoterismul musulman este “Muntele Polar”, sau “Muntele QAF”. In India si Tibet i se spune Shambala, sau “Muntele Meru”. In Occident se vorbeste de “Monsalvat”, sau “Sediul Graalului” – “acolo unde timpul se preface in spatiu”. La chinezi este “Muntele Tai” – sediul nemuritorilor. El se mai gaseste si sub denumirea “Axis”, sau “Cardines Mundi”, “stilpul cerului”, “piramida cosmica”. In Crestinism este “crucea”, sau “arborele vietii”.

 

Acest Centru are prioritati cu totul speciale. In lucrarea pe care autoarea a elaborat-o in urma acestor cercetari (finalizate in 1988) sint descrise mai multe efecte energetice speciale ale centrului in cauza – surprinse pe pelicula foto, electronografice si mostre de roca avind proprietati stranii, prelevate de pe virful respectiv. Aceste probe confirma pe parcursul lucrarii (deosebit de vasta) activitatea Centrului. Structura energetica a Terrei este mult mai complexa decit se crede.

 

 

 

Centrul energetic din Bucegi este cel mai important, insa nu este singurul. Mai exista sase centre energetice de prima importanta (pe linga multe altele secundare), care sint in corelatie cu acesta, si este posibila localizarea lor pornind de la cel din Bucegi. Acest”centru”, precum si toate celelalte centre secundare sint “cheile” care vor da acces “Omului Mare”, care este Umanitatea, la oceanul infinit al energiei si informatiei cosmice. Pentru intreaga structura a universului nostru, exista o “cheie”. Aceasta “cheie” apare in traditie sub denumirea de Axis, sau Cardines Mundi, care nu reprezinta altceva decit locul geometric al centrelor tuturor structurilor macrocosmice ale Universului nostru si, in acelasi timp, locul geometric al tuturor universurilor.

 

Exista un sistem energetic-informational natural, in care totul este in contact cu totul, facind posibile comunicarea si schimbul. In realitate, centrul din Bucegi reprezinta o adevarata “poarta” de iesire din universul terestru, el constituind punctul Planetei Pamint plasat pe acest loc geometric de conexiune universala. Prin proprietatile pe care le are acest centru ar rezulta ca timpul (a patra dimensiune terestra) poate fi abolit, deci poate fi controlat, si, in acest caz, viteza luminii inceteaza de a mai fi o bariera in calea omului spre Cosmos.

 

In urma cercetarilor a rezultat ca acest centru are o activitate ciclica (prezentind maxime si minime), cu perioada de un an. Din datele provenite din traditie rezulta ca aceste cicluri anuale sint inscrise in niste cicluri mult mai mari, care se intind pe milioane de ani. Un ciclu complet, in traditia vedica, se regaseste sub denumirea de Mahayuga. Un ciclu Mahayuga se compune din patru yuga, sau virste ale umanitatii. Aceste patru perioade nu sint egale. O serie de argumente pledeaza pentru ipoteza ca, incepind cu anul 1986, intensitatea activitatii cerului a depasit”pragul de latenta”, urmind si in prezent o crestere accelerata. Zona care contine acest centru este Sanctuarul principal al Kogayonului, deci “Muntele Sacru” al dacilor. Aflat in Bucegi, el se compune din 3 trepte supreme de initiere, la care se adauga alte 12, superioare, precum si numeroase trepte inferioare de “invatatura”, accesibile numai initiatilor. Teoria prezentata de Cristina Pinculescu la televiziune, radio si in presa a suscitat un viu interes, cercetatori de renume din intreaga lume aratindu-se interesati de “straniile fenomene” din muntii nostri.

 

NASA dezvaluie ca unicul loc de pe Pământ care ar continua să existe în cazul unei calamităţi sau al unui atac nuclear se află în România 

 

Pamantul are putine locuri ferite de un eventual atac nuclear, iar unul dintre ele se afla in Romania. Potrivit stirileprotv.ro, acesta este pestera Movile din Dobrogea, complet izolata de exterior.

 

Descoperita de un geolog roman, pestera Movile din Dobrogea a ajuns sa fie studiata si de cercetatorii NASA. Ei sunt cei care au stabilit ca pestera ar fi un loc de pe glob care ar scapa neatins in cazul in care viata de pe Pamant ar inceta sa existe. Are insa un defect major: mediul este toxic pentru oameni.

 

O lume subterana, ostila oamenilor, animalelor sau plantelor de la suprafata se ascunde la 30 de metri in adancurile pamantului, intr-o zona imprejmuita de movile la iesire din Mangalia. Cristian Lascu a dat peste pestera Movile din intamplare, cand in zona se faceau sapaturi pentru constructia unei termocentrale.

 

De cand a fost descoperita, in anul 1986, pestera Movile a fost studiata in amanunt de cercetatori romani, straini, chiar si de la NASA au venit aici. Dupa ce lucrarile s-au terminat, a fost acoperita cu o placa de beton si peste tot sunt semne de avertizare pentru ca inauntru este mediu toxic. „Marte subpamantean„, asa au denumit specialistii de la NASA ecosistemul care s-a format in Pestera Movile. Mediul este unul sulfuros, toxic pentru om.

 

Pestera se intinde pe o lungime de 300 de metri, are galerii joase de 1-2 metri, iar inauntru au fost descoperite peste 200 de specii adaptate sa traiasca la un mediu fara oxigen, intr-un ecosistem vechi de 200- 300 de milioane de ani. Este singurul loc descoperit pana acum pe Pamant care ar continua sa existe in cazul unei calamitati sau al unui atac nuclear.

 

 

 

 

Cristian Lascu, geolog, citat de stirileprotv.ro: „Daca cumva viata pe Pamant ar fi nimicita, Doamne fereste, ecostistemul ar putea sa existe, pentru ca el nu depinde de ceea ce se intampla la suprafata. Asta a fost interesant si asta a sustinut proiectul cu americanii, pentru ca asta cumva, de exemplu, viata pe Marte ar putea sa existe, dar nu acolo unde o cautam noi, ci in pesterile vulcanice.”

 

Oamenii locului i-au vazut pe cercetatori si asa au aflat ce se ascunde sub pamantul lor. Localnic: „E singurul loc din lume in care viata nu se bazeaza pe compusii carbonului, ci pe compusii sulfului, din cauza asta fiind unica in lume. Este betonata ca sa nu se altereze mediul ala.”

 

SA NU VA RAZBUNATI NICIODATA ! LASATI CERUL SA O FACA IN LOCUL VOSTRU!

 

 

Se intampla ca anumite persoane sa se planga ca s-a facut impotriva lor magie neagra; ele au avut o anumita boala sau un anumit accident, simt prezente ostile in jurul lor si sunt sigure ca cineva le vrea raul si le-a facut magie neagra. Evident, daca am privi aceste persoane, ne-am da seama ca nu e adevarat, chiar ele insele sunt de vina pentru ca au ajuns in aceasta stare jalnica. Ele nu sunt rezonabile si atunci e inevitabil, dupa un anumit timp, sa nu intalneasca tot felul de dificultati in exterior si in interior. Numai ca, in loc de a recunoaste erorile lor, e mult mai usor sa-i acuzi pe altii.

 

Pentru a ajuta aceste persoane, ar trebui sa le spuneti: “Iata, pentru a sterge efectele acestei magii negre, trebuie sa va puneti serios pe treaba: in fiecare zi sa va rugati, sa meditati, sa invatati sa va stapaniti gandurile, sentimentele, gesturile. Imaginati-va ca lumina intra in voi si penetreaza toate celulele voastre.“ Dupa catva timp, ele se vor simti mai bine.

 

Celui ce crede ca trebuie sa se apere, vointa ii argumenteaza: exista un inamic care vrea sa-i faca rau, si vointa il impinge sa faca ceva pentru a riposta. Daca ii spun ca el insusi s-a autoimbolnavit, vointa sa nu se va mobiliza pentru a lupta. Daca boala vine de la el, el nu va lupta: nu ne place sa ne batem cu noi insine. In timp ce, daca el crede ca altcineva i se opune, e stimulat. De aceea, daca unii cred ca sunt victimele magiei negre, trebuie uneori sa-i lasam sa creada totul, dandu-le cele mai bune metode pentru a-si ameliora starea. Si cele mai bune metode sunt de a lucra asupra lor insisi, pentru a se purifica si a se lega de Cer.

 

Acum, e adevarat, magia neagra exista si unii pot fi victimele ei, dar nu trebuie sa luptam cu aceleasi mijloace. Chiar daca aveti dovezi ca cineva a facut magie neagra impotriva voastra sau contra altei persoane, nu ripostati folosindu-va si voi tot de magia neagra. Utilizati numai metodele magiei albe, adica metodele luminii: protejati-va, sau protejati persoana cu lumina.  Cea mai buna protectie este aura; fortele si spiritele tenebroase nu au nicio priza asupra celui care are o aura puternica.

 

Desigur, exista mijloace mai materiale, mai concrete. Puteti, de exemplu, sa va puneti acasa, sau mai bine afara, in fata usii voastre, o planta cu spini: cactus, aloe, etc., si cereti acelei plante sa va protejeze dezagregand prin spinii ei curentii negativi care va sunt trimisi. Dar, nimic nu face cat aura pe care ati reusit sa o formati in jurul vostru gratie unei vieti pure si luminoase. Aceasta viata pura, ca un izvor stralucitor, respinge tot ceea ce este rau.

 

Ei da, priviti un izvor: el curge si straluceste fara incetare, si chiar daca cineva ar vrea sa-l murdareasca aruncand mizerii in apa, el continua sa curga si curentul va duce mizeriile. Izvorul va ramane mereu curat, viu, pentru ca nu inceteaza sa curga. Atunci, luati izvorul ca model, deveniti asemanator lui, faceti sa straluceasca dragostea voastra si veti fi protejati de entitati si de influente raufacatoare, nici macar nu veti observa cum acestea incearca sa va murdareasca si sa va faca rau, le veti rejecta, asa cum face izvorul.

 

Puteti sa va protejati impotriva magiei negre, dar nu incercati sa luptati impotriva magilor negri, pentru ca nu e asa de usor, bunele intentii nu ajung. Trebuie sa fii luminos, foarte puternic, indraznet, pentru a infrunta fortele raului, pentru ca ele sunt inspaimantatoare si cel caruia ii este frica, este doborat.

 

Desigur, e natural, daca cineva v-a facut rau, sunteti tentat sa va razbunati, dar nu trebuie sa o faceti. Stiti exact, dupa dreptate, ce pedeapsa merita? A da o amenda de mii de franci unui om care nu are alti bani pentru a trai, e la fel cu a da acceasi amenda unui miliardar? Daca credeti ca o persoana care v-a lezat merita neaparat o pedeapsa, adresati-va lumii invizibile spunand: “Iata, aceasta persoana mi-a facut asta si asta, si din cauza a ce mi-a facut am acum mari dificultati in acel domeniu. Va rog, deci, sa interveniti pentru ca raul a carui victima sunt sa fie reparat.” Depuneti astfel o plangere in fata Cerului, ca si cum aceasta s-ar petrece in cadrul vietii curente in fata tribunalelor, si Cerul va vedea cum trebuie actionat. Dar voi, in orice caz, nu faceti nimic, nu cautati sa va razbunati in nici un fel.

 

Iata cum puteti  PERMITE ENERGIEI COSMOSULUI SA PATRUNDA IN FIINTA VOASTRA!

 

 

Universul este plin cu diferite tipuri de energie. Multi dintre noi, de-a lungul generatiilor, ne-am inchis fata de energia incredibila, in miscare, care curge in jurul nostru tot timpul. De aceea, poate fi dificil pentru a invita acea energie inapoi in vietile noastre. Un lucru e sigur: nimic nu va mai fi la fel dupa ce ati invatat sa invitati energia cosmica inapoi in fiinta voastra.Iata 3 cai prin care veti invita energia cosmica sa patrunda in voi:

 

1) Mentineti controlul asupra energiei voastre negative. Fiecare memorie, gand sau opinie negativa va va face sa purtati in voi multa energie negativa. Cand aveti prea multa energie negativa in voi, nu mai este suficient loc pentru ca energia cosmica sa intre in fiinta voastra. Eliberati-va de aceasta energie negativa, dar faceti-o cum trebuie. Daca sunteti nervosi sau tipati, va eliberati energia negativa, insa aceasta poate sa revina imediat in voi. De aceea, daca cineva v-a ranit, iertati-l. Inlocuiti opiniile, gandurile negative cu ganduri pozitive. Odata ce ati facut acest lucru, sunteti deschisi fata de energia cosmosului.

 

2) Smeriti-va. E usor sa va lasati ego-urile sa-si faca de cap. Sunt momente in care ego-urile sunt prea mari si credem ca suntem cea mai tare fiinta din Univers. Alteori, ego-urile noastre sunt “dezumflate”, lasandu-ne senzatia de slabiciune si nesiguranta. Este important sa invatam sa echilibram aceste doua lucruri. Atunci cand muriti, Universul nu se va opri cu persoana voastra. Smeriti-va in fata  Universului si energia cosmica va curge in voi .

 

3) curatati-va spatiul personal. Daca aveti o casa plina de dezordine, dispozitive electronice si de energie negativa, atunci toate aceste lucruri descurajeaza energia cosmica. De aceea, faceti-va ordine in casa, renuntati la cat de multe aparate electronice  si creati-va locuri pozitive, sacre, in care sa primiti Bogatia recompensa Cosmosului.Altfel spus,da-ti afara tot ce aveti  si primiti,prin nasterea din nou-deci acceptati Plinatatea Dumnezeirii

 

Creierul trebuie antrenat asemenea unui muschi. Ce exercitii trebuie sa faci?

 

 

Dacă rămânem activi mental avem mai multe şanse să ne ferim de demenţă sau Alzheimer, în ciuda trecerii anilor. Jocurile de tip puzzle, dezlegarea cuvintelor încrucişate, ba chiar şi ţinerea unui jurnal zilnic al cheltuielilor pe care le facem ne poate ajuta  creierul să rămână alert.

 

Cea mai sigură cale de a ne pierde sănătatea creierului este să nu-i dăm nimic de făcut. Lenea moleşeşte creierul care are nevoie de antrenament asemenea unui muşchi pentru a rămâne funcţional. Cercetările de până acum au arătat că antrenamentul perpetuu al creierului ne ajută să evităm pierderea memoriei, demenţa senilă, Alzheimerul şi alte boli mentale.

 

O cercetare făcută pe 2.800 de adulţi peste 65 de ani şi citată de webmd.com, care i-a supus pe vârstnici la 10 sesiuni de antrenament cerebral  pe parcursul a şase săptămâni  în care li s-a stimulat memoria, capacitatea de a raţiona şi viteza de procesare a informaţiei a arătat că aceştia şi-au îmbunătăţit abilităţile de a-şi manageria banii personali şi de a se întreţine singuri.

 

Dar când vine vorba de demenţă senilă sau Alzheimer, se întreabă cercetătorii. În aceste cazuri antrenamentul creierului mai poate da roade? Este posibil ca declinul mental din Alzheimer să fie încetinit printr-o solicitare continuă a creierului în aşa fel încât simptomele acestei afecţiuni să apară mai târziu. Persoanele care în mod obişnuit îşi ţin mintea ocupată au un risc mai mic de a petrece o parte din viaţă în declin mental, chiar dacă au Alzheimer, mai spun specialiştii.

 

Ce fel de exerciţii ar trebui să facem?

 

Răspunsul variază de la o persoană la alta. Ideea principală este aceea de a-ţi păstra creierul alert. Poţi începe cu un lucru simplu cum ar fi să mănânci cu mâna cu care de regulă nu faci acest lucru. Ţi să menţii acest obicei din când în când.

 

Un alt exerciţiu este acela de a învăţa ceva nou, precum o limbă străină sau un instrument muzical. Joacă-te  cu nepoţii sau strănepoţii. Sau invită-ţi prientenii la un joc de cărţi la un final de săptămână.  Conexiunile sociale de asemenea îţi tin  creierul viu. Totodată, încercă să înveţi noi jocuri. Străduieşte-te cu dezlegarea cuvintelor încrucişate, numere sau orice tip de puzzle.

 

Calculatorul poate deveni un prieten cu care te poţi juca online jocuri video care să-ţi stimuleze memoria. Citeşte, scrie sau înscrie-te la nişte cursuri destinate adulţilor.

 

 

Cate oua se pot consuma pe zi

 

 

Expertul american Lucy Burns explică de ce este bine să avem un consum moderat de ouă, chiar dacă acest aliment este bogat în nutrienţi valoroşi pentru sănătate. Cercetările recente arată că un consum zilnic de ouă poate fi stabilit în funcţie de un număr de factori, spre exemplu de istoricul de sănătate, de sex şi stilul de viaţă.

 

Renumite pentru conţinutul său bogat în proteine şi calciu, ouăle pot fi integrate în meniul zilnic pentru că au o serie de vitamine şi minerale importante pentru sănătate. Astfel, într-un ou de dimensiune medie, care are aproximativ 78 de calorii, găsim 6,29 g de proteine, 25 mg de calciu, 0,59 mg de fier şi 112, 7 mcg de colină.

 

De asemenea, un ou ne poate furniza 22 mcg de acid folic, 260 UI de vitamina A, 44 UI de vitamina D şi 176 mcg de luteină şi zeaxantină, precum şi complexul de vitamine B, în cantităţi mici.

 

Sunt două tipuri de colesterol: lipoproteinele cu densitate mare sau „HDL“, care este colesterul considerat bun pentru sănătate, şi lipoproteinele cu densitate scăzută sau „LDL“, cunoscut şi sub numele de colesterol rău pentru organism.

 

Un ou de dimeniune mare conţine 212 mg de colesterol. Dar studiile recente explică faptul că un consum regulat de ouă nu contribuie la apariţia bolilor de inimă la adulţii care nu au în istoricul medical predispoziţie către afecţiuni cardiace şi probleme cu colesterolul „rău“ mărit.

 

Mai mult, raportul experimentelor sugerează că un consum de ouă moderat nu are niciun efect aupra colesterolului din sânge, iar acest fapt se întâmplă în 70% cazuri din întreaga populaţie.

 

De-a lungul timpului, consumul de ouă a fost asociat cu riscul de declanşare a diabetului de tip II, dar cele mai multe studii nu au avut rezultate clare privind acest efect. Dimptotrivă, concluziile cercetărilor au fost considerate fără consistenţă temeinică şi argumentate insuficient.

 

Un studiu amplu publicat în Jurnalul Clinic American de Nutriţie a fost comandat în scopul de a a fi stabilit dacă un consum mare de ouă poate creşte riscul de diabet zaharat de tip II la adulţii în vârstă. La studiu au participat 3.898 de adulţi, care au mâncat fie un ou pe zi, fie un ou pe lună, timp de 18 ani. La finalul studiului, s-a observat că persoanele care au consumat mai frecvent ouă nu au suferit o creştere substanţială a riscului de a dezvolta diabet de tip II.

 

În concluzie, avertismentele despre un consum mare de ouă nu are suficientă bază ştiinţifică, dar nici nu este bine să exagerăm cu savuratul ouălor, fie că sunt fierte sau prăjite.

 

Câte ouă se recomandă a fi mâncate pe parcursul unei zile, fără să fim afectaţi de efectele adverse asupra sănătăţii? Ei bine, consumul se stabileşte în funcţie de greutatea corporală, sex, stil de viaţă, consumul zilnic de calorii şi obiceiurile alimentare, dar şi de sănătate. Şcoala Medicală de la Harvard, SUA, recomandă, în medie, un ou pe zi, pentru a beneficia de un nivel sănătos de colesterol bun şi pentru a întări şi menţine sănătatea inimii.

 

 

Statul pe scaun ucide

 

 

Un studiu realizat în 2010 de către Societatea Americană de Cancer și publicat În Jurnalul american de Epidemiologie a demonstrat că statul pe scaun ucide. „Sunt mai mulți factori care ne-au dus la acest rezultat”, declara la acea vreme doctorul Alpa Patel, coordonarorul studiului. Acesta și echipa lui au urmărit timp de 13 ani evoluția medicală a peste o sută de mii de pacienți, care nu avuseseră în familie cazuri de cancer, atacuri de cord sau boli de plămâni. Concluzia a fost că persoanele care au stat în șezut mai mult de șase ore pe zi au înregistrat un risc de mortalitate cu 37% mai mare, decât cei care au stat doar trei ore pe zi. Iar bolile cardiovasculare au fost printre primele cauze de deces.

 

Pacienții sedentari s-au dovedit chiar mai vulnerabili în fața morții. Atât bărbații, cât și femeile care au stat mult pe scaun, dar nici nu au făcut alte activități fizice precum o banală plimbare, și-au scurtat durata de viață cu 94%, respectiv 48%.

 

Mișcare cel puțin o dată pe oră!

 

Cercetătorii s-au pus de acord ca recomandările medicilor ar trebui să se concentreze nu doar pe creșterea activităților fizice, ci și pe reducerea timpului petrecut stând pur și simplu. „Nu este nevoie să ne transformăm biroul în sală de forță. Este de ajuns să ne ridicăm și să ne mișcăm măcar o dată pe oră, să nu rămânem înțepeniți pe scaun. Este musai nevoie să relaxăm ligamentele solicitate. Iar cine are timp să facă și sport, cu atât mai bine”, este sfatul medicului Călin Ciubotaru.

 

De la kilograme în plus la hernie de disc și hemoroizi

 

Pe lângă faptul că scurtează viața, obiceiul statului pe șezut deteriorează vizibil calitatea anilor pe care-I mai avem. ,,Mecanismul este simplu. Statul în șezut înseamnă automat că toată energia luată din mâncare, toate glucidele și grăsimile nu mai ajung să fie consumate în mod natural, prin mișcare,și ne trezim cu diabet sau obezitate”, explică medicul de familie. Printre daunele cauzate de sedentarism se numără și îngroșarea arterelor sangvine, calea sigură spre infarct sau accident cerebral. Postura și structura scaunului sunt alți factori-cheie în bolile leneșului. ,,Venele sunt practic strangulate dacă scaunul este prea înalt și-ți atârnă picioarele. Sângele nu mai circulă cum trebuie în vene. Încet-încet, apar și varicele. În plus, este de preferat să stăm cât mai drepți, nu cocoșați și aplecați cu capul în hârtii,” mai arată medicul Călin Ciubotaru.

 

Problemele coloanei vertebrale include tulburări de statică vertebrală, precum scolioza (curbarea coloanei în forma literei S), dar și afecțiuni extrem de dureroase precum hernia de disc și spondiloza. Boli care, deși vin la pachet cu meseriile de birou, nu mai pot fi încadratae ca boli profesionale. ,,Afecțiunile declanșate de munca la birou sunt, de regulă, subdiagnosticate și nu pot fi 100% încadratae ca boli profesionale. Mulți oameni continuă să petreacă multe ore în fața calculatorului sau pe canapea, uitându-se la televizor. Și atunci îți pui întrebarea dacă nu comportamentul unui om din afara serviciului a dus la apariția unor astfel de probleme”, spune Sofia Dumitrescu, specialist în medicina muncii.

 

Hemoroizii mai frecvenți după 50 de ani

 

De departe, cea mai deranjantă consecință a statului în șezut este apariția hemoroizilor, care afectează jumătate dintre românii trecuți de 50 de ani. Concret, presiunea exercitată de propria greutate face ca venele din interiorul rectului să se inflameze. Pe lângă unguentele și trtamentele clasice recomandate de medici, un remediu simplu este și folosirea unei perne moi drept suport. Totuși, specialiștii spun că persoanele care au dietă bogată în fibre și se hidratează în mod corect sunt mai puțin predispuse la această afecțiune.

 

Cum îți dai seama că ochii sunt obosiți

 

Dacă efectele negative ale sedentarismului se răsfrâng în mod direct asupra articulațiilor sau inimii, ochii pot fi catalogați drept victime colaterale.

 

Două ore neîntrerupte în fața calculatorului sunt încadrate de specialiști ca suprasolicitarea oculară, după acest interval instalându-se un disconfort imposibil de ignorat. ,,După 4-6 ore pot apărea una sau mai multe senzații neplăcute: înroșirea ochilor, înțepături în zona ochilor, senzația de nisip sub pleoape, mâncărimi, vedere ușor încețoșată, senzația că literele se amestecă su că rândurile sunt instabile”, detaliază oftalmologul Dana Boiciuc.

 

Mai grav este că și persoanele deja purtătoare de ochelari pot fi afectate de programul prelungit în fața calculatorului. ,,La majoritatea celor care lucrează peste 3 ore pe zi, apare un nivel de miopozare, zilnic. Cei sănătoși au nevoie de ochelaricu minus, iar cei care poartă deja ochelari cu minus, observăm o mărire de dioptrie. Cea mai mare evoluție a dioptriilor am văzut-o la o pacientă care în 5 ani a ajuns de la vederea perfectă la -3”, mai spune oftalmologul.

 

Prevenția bolilor de ochi

 

,,La fiecare 10 minute ia-ți ochii de pe monitor și, timp de 10 secunde privește la ceva aflat la 10 metri. În acest fel îți flexezi mușchii responsabili cu acomodarea și împiedici apariția așa-numitului spasm acomodativ. Studiile arată că aceste pauze nu afectează productivitatea, ba dimpotrivă”, arată specialistul .

 

 

Alimente care ne fac mai destepti;

 

 

Dacă vrei să ai performanţe intelectuale, să te poţi concentra şi să poţi reţine eficient, atunci uite ce trebuie să mănânci!

 

Sfecla roşie conţine vitamina B, care ajută creierul să proceseze informaţiile. Ea nu ar trebui să lipsească din meniul tău, pentru că are în compoziţie multe substanţe nutritive: vitamina A, vitamina C, calciu, cupru, potasiu.

 

Merele îmbunătăţesc percepţia senzorială şi atenţia, iar nutriţioniştii spun că persoanele care consumă regulat mere prezintă un nivel mai scăzut în creier al toxinei care provoacă Alzheimer – beta-amyloid.

 

Ciocolata neagră te poate ajuta să te concentrezi mai bine, pentru că are un conţinut de cacao de cel putin 70%. O pătrăţică de ciocolată neagră mâncată zilnic protejează inima şi menţine tensiunea arterială la limite normale.

 

Fasolea are un indice glicemic scăzut şi, în plus, asigură o senzaţie de saţietate mai mult timp.

 

Cafeaua stimulează acuitatea mentală şi te energizează. Cercetările arată că această băutură, consumată de foarte multe persoane, ajută şi la prevenirea depresiei.

 

Spanacul conţine fier, care ajută la o bună oxigenare a celulelor. Pentru a îmbunătăţi absorbţia fierului în organism, asociază-l cu alimente bogate în vitamina C. Persoanele care consumă regulat legume cu frunze verzi îmbătrânesc mai greu faţă de restul.

 

Nucile şi seminţele sunt o sursă excelentă de vitamina E, un antioxidant puternic ce previne îmbătrânirea creierului. Constituie gustarea ideală între mese: conţin fibre şi grăsimi sănătoase.

 

Peştele gras creşte puterea de concentrare şi memorare. Cine vrea să aibă o minte ageră ar trebui să consume somon, păstrăv, macrou, sardine, hering, cel puţin o dată pe săptămână.

 

Fulgii de ovăz conţin substanţe excelente pentru stimularea şi îmbunătăţirea memoriei. Sunt ideali la micul dejun cu lapte, sana, iaurt sau chefir!

 

Ceaiul verde băut în fiecare dimineaţă îţi va determina funcţionarea perfectă a creierului. Vei furniza creierului o mare cantitate de antioxidanţi de care are nevoie pentru a produce neuroni.

.

Unghiile  ne arata starea de sanatate

 

 

Acordati o atentie sporita la lungimea, forma si culoarea unghiilor si observati orice schimbarea care apare, deoarece acestea pot indica probleme grave de sanatate.

 

Unghii pale.

 

Unghiile de o culoare pala descriu o suprafata foarte subtire a unghiei sau a tesutului de sub unghie. O astfel de schimbare poate indica anemie si lipsa celulelor rosii din sange.

 

Anemia este cauzata de un nivel scazut de fier in sange si, prin urmare, este important sa va modificati dieta prin adaugarea de legume cu frunze proaspete, sfecla…

 

Unghii casante si subtiri.

 

Desi astfel de unghii pot fi mostenite (genetic) sau pot aparea din cauza lipsei de calciu, astfel de modificari putand fi asociate cu functionarea defectuoasa a glandei tiroide, glanda ce este responsabila pentru reglarea metabolismului.

 

O secretie prea mica a hormonilor poate duce la accentuarea caderii parului, formarea unghiilor subtiri si extrem de fragile, cresterea lenta a unghiilor si separarea unghiilor de piele. Daca observati oricare dintre acestea, consultati medicul dumneavoastra si verificati starea glandei cu o simpla analiza de sânge.(TSH)

Unghii galbene si ingrosate.

 

Ingrosarea unghiilor apare cel mai frecvent pe degetele de la picioare si este insotita de ingalbenirea acestora. Aceste modificari sunt tipice bolilor fungice.

 

Cremele clasice nu sunt de obicei eficiente, deoarece bolile fungice se afla in interiorul si sub unghiile in cauza, facand astfel de preparate dificil sau imposibil de absorbit.

Linii albe pe unghii.

 

Linia orizontala alba pe latimea unghiei poate indica o lipsa de proteine si alte deficiente nutritionale, boli de rinichi sau ficat.

 

Puteti imbogati dieta cu alimente bogate in proteine, cum ar fi semintele de canepa, varza kale, ciuperci s.a.m.d.

Unghii albastre

 

Culoarea albastra a unghiilor este un semn ca sangele tau nu este suficient de oxigenat. Cauza poate fi o boala a cailor respiratorii sau a sistemului vascular. Culoarea albastra de sub unghii poate fi cauzata si de proasta circulatie sau de expunerea la temperaturi foarte scazute.

 

 Stii ce inseamna semiluna de pe unghii?  

 

Se spune ca multe boli ale organelor interne se pot indentifica in functie de dimensiunea petei albe.

Absenta acesteia de pe unghia degetului mare poate sa insemne existenta unor boli psihice.

Lipsa sau absenta ei de pe degetul aratator reflecta existenta unor boli de ficat, intestin, pancreas sau sistem genital feminin.

Absenta ei de pe degetul mijlociu indica probleme legate de tensiunea arteriala.

Absenta ei de pe degetul inelar inseamna dereglarea unor procese din cadrul sistemului endocric.

Absenta ei de pe degetul mic inseamna ca trebuie sa verifici daca depunerile de pe intestin nu depasesc limita admisibila

 

 

ADAUGĂ SARE ÎN APA ÎN CARE SPELI RUFELE ȘI VEI VEDEA…

 

 

Sarea are numeroase proprietăți de curățare și, folosită frecvent la spălatul rufelor, păstrează vii culorile și previne decolorarea. De asemenea, sarea scoate petele, albește și diminuează efectul de îngălbenire a rufelor în timp. Nu e de mirare de ce tot mai multe gospodine o utilizează pe lângă detergentul din comerț.

Adaugă jumătate de ceșcuță de sare în mașina de spălat, printre rufele noi și colorate. Hainele nou cumpărate nu-și vor mai pierde culoarea și nu le vor mai păta pe cele mai vechi, care au mai fost spălate.

Fierbe lenjeria sau prosoapele albe din bumbac, care s-au îngălbenit în timp, și adaugă în apă o lingură de sare și un sfert de ceșcuță de praf de copt. Lasă rufele să stea în această soluție încă o oră, după ce le-ai dat în câteva clocote, apoi clătește-le în câteva

Scapă de petele de rugină, folosind o pastă din sare și oțet. Aplică această pastă pe rugină și las-o că acționeze în aer liber, la soare. Apoi spală rufele, punând câteva lingurițe de sare în mașina de spălat. Vei scăpa de pete, iar rufele vor fi mai albe.

 

Pentru ca toti alcatuim un singur trup cosmic, SA MERGEM IN NATURA, SA VORBIM CU TOATE SPIRITELE NATURII,pentru a primi VITALITATE, FERICIRE SI CLARVIZIUNE!

 

Natura  este  vie si inteligenta, pentru ca este locuita de creaturi care lucreaza asupra pietrelor, plantelor si animalelor. Aceste creaturi sunt mentionate in traditiile lumii intregi. Poate ca ele nu se prezinta asa cum au fost descrise de fiecare religie sau de fiecare cultura, dar esentialul este sa stiti ca natura e vie

Aceasta realitate este cunoscuta de milenii de magi, magicieni si vrajitori de pe toate continentele. Ei se straduie sa puna aceste entitati in serviciul lor si multi dintre ei au reusit… din pacate. Pentru ca, in general, ei nu o fac decat pentru a-si satisface poftele, senzualitatea, dorinta de razbunare, etc., si spiritele li se supun. Pentru ca spiritelor naturii le place sa li se dea o treaba de facut, si ele o fac fara sa se preocupe daca este benefica sau daunatoare: ele executa sarcina ce au primit-o, impinse de teama acestei vointe superioare lor care a reusit sa le domine. De aceea atat de multi oameni le utilizeaza pentru intreprinderi condamnabile: ele se supun, pentru ca asa sunt facute, nu au nicio constiinta morala, ele fac deopotriva si raul si binele. Deci, de noi depinde sa le orientam in vederea unor lucrari divine.

 

Cand mergeti in natura, trebuie sa fiti constienti de prezenta tuturor acestor spirite care o populeaza si care existau deja inaintea aparitiei noastre pe pamant. E bine sa va legati de ele, sa le vorbiti, sa va minunati in fata frumusetii muncii pe care o indeplinesc pe pamant si sub pamant, in apa, in aer, etc. Atunci, ele vor fi fericite, se vor imprieteni cu voi, va vor surade, si va vor da cadouri: vitalitate, bucurie, inspiratie poetica si chiar clarviziune.

 

Dar nu trebuie sa va opriti aici. Pe toate aceste miliarde de spirite care populeaza natura trebuie sa le faceti sa le supuneti ,sa  participe la o munca divina. Cand va plimbati prin padure sau la munte, adresati-va tuturor acestor creaturi invizibile care contribuie prin activitatea lor la viata pietrelor, plantelor, animalelor, si cereti-le sa-si aduca aportul, ajutorul, tuturor celor care lucreaza pentru dragoste, lumina, pace: pentru intronarea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant.

 

Iar atunci cand mergeti pe malul marii sau pe malul unui fluviu, adresati-va spiritelor care le locuiesc, spunandu-le: “Ce faceti voi pentru binele umanitatii? Incercati sa influentati pe toti acei care vin sa se scalde si pe cei ce calatoresc pe ape, inspirati-le dorinta de schimbare, de a se ameliora… Desigur, sunt incapatanati, dar voi aveti puteri, si daca insistati, ei vor sfarsi prin a va asculta, in ciuda lor, si vor urma vointa voastra. Mergeti, la treaba!” Astfel, intr-o zi, miliarde de spirite se vor pune in miscare pe intreg pamantul si vor lucra asupra inimilor si creierelor umane.

 

De ce sa fim zgarciti si nu ne gandim niciodata sa spunem doua cuvinte pentru binele umanitatii? Pentru noi insine, cate nu suntem capabili sa facem? Punem in miscare cerul si pamantul… dar pentru altii!… Ei bine, e timpul de a schimba aceasta mentalitate. De acum inainte, oriunde veti merge in natura, ganditi-va sa va adresati tuturor fiintelor care locuiesc in grote, arbori, parauri, lacuri, chiar si in frunze, si cereti-le sa vina sa participe la dainuirea Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant. Astfel, Cerul va vedea in voi un constructor al noii vieti, un izvor, un fiu al Domnului. Cerul, pamantul, oceanele,cosmosul , toate elementele au jurat in fata Eternului sa-i ajute pe cei care lucreaza sa devina facatori de pace, armonie, frumusete.

.

Topul celor mai rele mezeluri pentru copii

 

Consumate ocazional, deci NU  în fiecare dimineață, mezelurile nu dăunează atât de rău.  Mezelurile conțin mulți aditivi și conservanți, asta le face atât de rezistente în timp Iata cateva  E-uri din mezelurile pentru copii: E 621 (glutamat monosodic), E316 (erithorbat de sodiu), E 262 (acetat de sodiu), E 452 (polifosfat de sodiu), E 407 (caragenan), E 250 (nitriul de sodiu). Mezelurile nu ajută la dezvoltarea creierului copiluluiGlutamatul de sodiu a fost considerat cancerigen, unul din E-uri care produce obezitate și se pare că afectează funcția creierului la șoareci.  Polifosfatul de sodiu   produce un dezechilibru la balanța calciu-fosfor din organism, iar acest lucru poate cauza dezvoltarea oaselor, inclusiv a dinților.

Crenvurștii sunt alte mezeluri, care pot cauza toxiinfecții alimentare, atunci când nu sunt păstrate cum trebuie.  Nici pateul de copii nu este întotdeauna sănătos, mai ales dacă nu re un conținut mai mare de ficat. Cel mai sigur este să faceți pateu de ficat acasă.

 

Cele mai rele mezeluri pentru copii – parizerul, crenvurștii și pateul, toxice pentru copii

 

Consumul de mezeluri la copii este asociat cu apariția obezității și bolile de inimă, precum hipertensiune arterială. Cele mai multe E-uri dau dependență, iar cele din mezeluri nu sunt o excepție. Nitriții, în cantități mari, pot împiedica sângele să mai transporta oxigen, de aici pot apărea probleme de respirație la copii. Fosfații în exces împiedică fixarea calciului în oase, lucru care este foarte dăunător copiilor .Riscul de apariție a cancerului este mult mai ridicat   . Alte studii au arătat că există un risc mai mare de deces în rândul consumatorilor ce mănâncă mai mult de 20 de grame de mezeluri pe zi.Unii medici susțin faptul că mezelurile nu ar trebui consumate de către copiii până în 12 ani. Cel mai bine este să nu exagerăm cu consumul de mezeluri și să preferăm mai degrabă să preparăm mâncarea în casă.

Lista alimentelor care pot creste riscul de cancer

 

 

Ştiai că alimentele pe care le includem în dieta zilnică pot duce în timp la apariţia tumorilor maligne? Descoperă în rândurile de mai jos care sunt produsele care favorizează apariţia acestei afecţiuni tot mai des diagnosticate!

Alimentele și băuturile dietetice reprezintă frecvent o alternativă pentru o dietă sănătoasă, care contribuie la scăderea în greutate. Însă, deși aceste alimente conțin mai puține grăsimi, zahăr, calorii sau carbohidrați, ele nu sunt atât de sănătoase precum par și conțin ingrediente cum ar fi aspartamul, adică unul dintre cei mai nocivi îndulcitori alimentari, care provoacă anomalii congenitale, inclusiv cancer.

Alimente  conservate

 

Majoritatea alimentelor în conservă conțin un agent chimic cunoscut sub numele de BPA (Bisfenol A), care acționează ca un estrogen și reduce activitatea hormonală normală a organismului. Unele studii au asociat această substanță cu diferite boli cardiace și intestinale, cu infertilitate și alte probleme de reproducere.

Astfel, consumul frecvent de alimente conservate poate favoriza apariția cancerului, dar mai ales roșiile în conservă care, din cauza acidității crescute, absorb mai ușor Bisfenolul A.

 

Fâina albă rafinată

 

Studiile realizate de Cancer Epidemiology și Mile Markers arată că consumul de glucide rafinate poate crește cu până la 220% riscul de a suferi de cancer de sân. Acest fapt se datorează indicelui glicemic care crește nivelul de zahăr din sânge care, la rândul său, favorizează apariția și răspândirea celulelor canceroase în corp.

 

Zahărul rafinat

 

La fel ca în cazul descris anterior,anumiți îndulcitori alimentari bogați în fructoză sunt încă și mai agresivi și permit o metabolizare mai rapidă și mai ușoară a celulelor canceroase.

Alimente des consumate, cum ar fi prăjiturile, biscuiții, plăcintele, sucurile și sosurile conțin niveluri ridicate de zahăr rafinat și sunt direct asociate cu dezvoltarea cancerului.

 

Carnea procesată

 

Majoritatea cărnurilor procesate, cum ar fi cârnații, șunca sau baconul conțin conservanți chimici, coloranți artificiali și un nivel ridicat de zahăr și sare, astfel încât acestea să se mențină proaspete timp îndelungat și să aibă un aspect apetisant. La rândul lor, acești compuși conțin nitriți și nitrat de sodiu, care se pare că ar favoriza apariția cancerului de colon.

 

Organismele modificate genetic

 

Consumul de alimente transgenice sau modificate genetic este corelat cu un risc semnificativ de apariție a  diferitelor tipuri de cancer, cu toate că nu există certitudini în acest sens. Aceste alimente se găsesc în multe alimente pe care le consumăm zilnic, cum ar fi porumbul și derivații săi, roșiile, boabele de soia și rapiță.

 

Alimentele prăjite și fast-food

 

Hrana prăjită, cum ar fi diversele sortimente de fast-food, este asociată direct cu apariția diferitelor tipuri de cancer, pe lângă faptul că provoacă și alte probleme de sănătate, precum obezitate și boli de inimă. Chips-urile din cartofi sau snacks-urile, de exemplu, conțin cantități însemnate de acrilamidă, o substanță cancerigenă care se formează atunci când alimentele sunt supuse unor temperaturi ridicate.

Acrilamida se găsește în alimentele care au fost preparate termic la temperaturi de peste 120 de grade Celsius, adică chips-uri și majoritatea alimentelor de tip fast-food

 

Cum invatam lectiile   pentru a ne adapta pe un  Pamant Nou?

 

1.Prin asumarea responsabilitatii

 

A recunoaste ca esti singura persoana responsabila de fericirea, cat si de nefericirea ta, te ajuta sa faci saltul de la paradigma de victima la cea de a deveni un maestru al lumii tale interioare. Puterea de a face o alegere constienta in ceea ce priveste modul in care-i raspunzi vieti este fundamental pentru inflorirea unei noi constiinte.

 

2. Prin rlaritate

 

 

Recunoasterea faptului ca lumea in care traim nu este nimic altceva decat reflectia lumii noastre interioare da nastere constientizarii. Constientizarea poate dizolva toate povestile in care personajul principal – tu – este plin de sentimente de invinovatire, rusine si durere si ne poate permite sa acceptam adevarul fundamental al existentei umane, momentul prezent. Aceasta claritate dizolva conflictul dintre interior si exterior si este cea care sprijina dezvoltarea constiintei colective.

 

3. Relaxare

 

 

Cu cat ne relaxam mai profund, cu atat putem sa-i permitem vietii sa se desfasoare in latimea si in profunzimea ei. Actiunea, atunci cand porneste dintr-un loc al relaxarii are o calitate mult mai mare in comparatie cu actiunea care porneste dintr-un loc al rezistentei interioare. Prima ne conduce catre o stare de bucurie de a fi, catre o lume plina de posibilitati creative, iar cea din urma ne conduce catre o stare plina de stres, lipsita de armonie si chiar boala.

 

4. Prezenta

 

 

Capacitatea de a penetra acest moment cu adancimea prezentei noastre taie ca o sabie ascutita prin fantomele  trecutului nostru, prin teama interioara si prin fanteziile pline de speranta cu privire la viitor. In descoperirea care ne ramane, avem puterea sa ne cunoastem pe noi insine ca fiind fiinte eterne. Aceasta cunoastere este cheia catre adevarata putere.

 

5. Totalitate

 

 

Prin deschiderea larga si acceptarea fiecarei experiente din viata noastra, oricat de dureroasa sau provocatoare, noi spune DA vietii si devenim iubitori fata de ea. Primind tot ceea ce ne ofera viata cu bratele deschise ne ridicam din frica bazata pe supravietuire si ajungem in bratele iubirii neconditionate. Aceasta iubire naste compasiune, atat fata de noi insine, cat si fata de cei din jurul nostru.

 

6. Recunostinta

 

Sapaturile adanci in cautarea recunostintei chiar si pentru acele lucruri din viata noastra pe care consideram de cele mai multe ori ca ni se cuvin, trimit o sageata de dragoste luminoasa in mijlocul intunericului. Recunostinta aprinde lumina interioara si ne permite sa constientizam darurile noastre interioare pe care le-am primit. Ceea ce obisnuiam de cele mai multe ori sa cautam in exteriorul nostru, s-a aflat intotdeauna in interiorul nostru doar ca nu ne-am dat seama pentru ca am tinut ochii inchisi.

 

7. Iertare

 

Nu este cazul sa intorci si celalalt obraz si sa permiti abuzurilor sa continue, dar este cazul sa incerci sa privesti printre actiunile inconstiente ale celorlalti la adevarata esenta a acestora, cea care exista in fiecare dintre noi. Intunericul pe care-l percepem in lume este doar o reflectie a ceea ce nu am reusit sa luminam cu puterea iubirii noastre. Capacitatea noastre de a ierta, de a vindeca rana separarii ne intoarce intr-o lume cu totul diferita de cea in care traiam pana in acel moment.

 

8. Goliciune

 

Curajul de a fi vazut, impreuna cu cele mai ascunse defecte ale tale, permite relatiilor autentice sa infloreasca. Prin dorinta de a fi dispus sa fii ranit, de a-ti infrunta temerile si de a experimenta necunoscutul poti realiza ca dragostea se afla intotdeauna in viata ta, indiferent de forma pe care o ia aceasta. O lume construita pe fundatia autenticitatii creaza o convergenta a inimilor care produce, in consecinta, adoptarea unui nou mod de viata.

 

9. Serviciu

 

 

Noul impuls evolutiv care se afla in lume in aceste vremuri ne cere sa facem tranzitia de la a primi, la a oferi. Nu este vorba de a face bine, dar este vorba de a-i sluji lui Dumnezeu. Este apelul care ne cere sa pasim in afara zonei noastre de confort si sa ne asumam responsabilitatea pentru maretia noastra, astfel incat sa ne asumam rolul nostru in planul spiritual. Este vorba de trezirea la natura noastra autentica, plina de dragoste, blandete si acceptare.

 

10. Fermitate

 

 

Hotararea de neclintit de a-ti trai viata moment de moment, indiferent de locul in care te afli sau in ce companie, ne garanteaza ca stralucirea noastra interioara nu se va ascunde de noi insine. Actiunile alimentate de motivatia de a fi un far de lumina in aceasta lume sunt cu adevarat un puternic agent al schimbarii interioare

 

 

  Cum sa iti protejezi ochii de atacul calculatorului

 

Peste 72% dintre adulti nu stiu de termenul de lumina albastra si cum ii afecteaza. Aceasta este emanata de ecranele dispozitivelor mobile si are un impact puternic asupra ochilor, cauzand probleme de vedere si tulburari de somn.

 

Printre simptomele cauzate de expunerea pe termen lung la lumina albastra se numara durerile de gat, umeri, spate si cap, privire incetosata, senzatie de ochi uscat, oboseala fizica si lipsa de productivitate.

 

Pe termen lung, lumina albastra patrunde in retina si poate provoca formarea cataractei sau a degenerescentei musculare legata de varsta.

 

Cum sa te protejezi de lumina albastra?

 

1. Muta privirea de la monitor o data la 20 de minute si incearca sa iti fixezi privirea asupra unui obiect din camera care se afla la o distanta de sase metri. Priveste-l timp de 20 de secunde.

 

2. Clipeste cat mai des pentru a te asigura ca ochii sunt bine umeziti. Este indicat sa clipesti de doua ori mai des decat o faci in mod normal, iar atunci cand iti simti ochii foarte uscati, clipeste foarte rapid de 20 de ori.

 

3. Adopta pozitia corecta la birou, in fata monitorului. Este foarte important ca acesta sa fie la o lungime de brat fata de ochi, iar privirea trebuie sa fie orientata in jos atunci cand privesti catre monitor, niciodata in sus fiindca s-ar putea sa-ti intepeneasca gatul.

 

4. Investeste intr-o pereche de ochelari cu lentile de protectie PC. Daca iti petreci mare parte a timpului la calculator, atat la birou, cat si acasa, iti vor fi indispensabili. Chiar daca nu ai probleme de vedere, ochelarii de protectie se pot face cu lentile fara dioptrii, iar daca ai probleme de vedere, asigura-te ca lentilele tale ofera protectie.

 

5. Fa-ti un control oftalmologic periodic pentru a te asigura ca sanatatea ochilor tai este intr-o stare buna. Specialistii recomanda un control o data pe an sau o data la doi ani persoanelor fara probleme de vedere si o data la sase luni persoanelor cu probleme.

 

Votca te scapa de …

 

 

Păstrează florile   mai multă vreme daca amestecati o linguriță sau două de vodcă și o lingură de zahăr cu apa  din vază.

 

Curăță ochelarii,mai ales ochelarii de soare , dacă sunt frecați cu o cârpă moale din bumbac pe care ai pus o linguriță de votca

 

Te scapă de mucegai- amestecă într-un pulverizator o parte vodcă și o parte apă și pulverizează pe locurile mucegăite. Funcționează perfect și în zonele cu mucegai din baie, dar este imbatabil și pe lemnul care a fost atacat de mucegai. În cazul lemnului lasă soluția să acționeze câteva minute și apoi șterge locul cu o cârpă moală.

 

Scoate mirosurile urâte din haine și pantofi: ca să scapi de mirosul de vechi pe care îl prind hainele care au stat în saci de plastic sau cele care nu au fost folosite multă vreme, amestecă într-o sticlă cu pulverizator, două părti vodcă și o parte apă distilată. Pulverizează pe hainele care miros a vechi și a stătut. Lasă haina la aer pentru o oră, iar mirosul dispare . Pulverizează și în pantofii care miros urât. Efectul este spectaculos.

Curăță pietrele semiprețioase: mărgelele de sticlă sau pietrele semiprețioase se curață și capătă o strălucire specială cu vodcă. Pune vodcă într-un pahar și pune mărgelele. Lasă-le să stea o oră, apoi clătește-le cu apă și ștergele. Curăță cu o cârpă înmuiată în votca porțelanurile fine, după ce au fost spălate și șterse. Vor reveni la viata!

 

Scote etichetele de pe sticle sau borcane: dacă vrei să scoți etichetele lipite cu soluții foarte aderente de pe sticle sau borcane, de cel mai mare ajutor poate fi vodca. Pune într-o farfurie vodcă și rulează borcanul cu etichetă. Aceasta se va desprinde perfect, repede și ușor.

 

 

TERAPIA   FLORILOR TRANSMIT CORPULUI VIBRATIILE   DIN NATURA

 

Dr. Edward Bach considera ca atitudinea mentala joaca un rol vital in mentinerea sanatatii si in recuperarea din boala. El spunea: “A fi sanatos inseamna sa traiesti in armonie cu mintea, trupul si sufletul”. Fiind convins ca boala este un efect al dezechilibrului dintre trup si suflet, s-a indreptat spre terapiile alternative.

 

Terapia Bach se adreseaza individului, nu afectiunii sau simptomelor. Esentele florale sunt menite sa echilibreze deranjamentele emotionale, blocajele care se instaleaza la un moment dat in planul mental. Dr. Bach afirma: “Fiecare floare actioneaza prin cresterea vibratiilor pozitive si deschiderea canalelor noastre energetice. Omul are, pe langa corpul fizic, un corp al energiei vietii, unul al sensibilitatii si al emotiilor si unul spiritual. Esentele florale sunt amprente energetice ale fortei vii din plante, care interactioneaza cu corpurile subtile ale omului si astfel ii pot ajuta pe cei cu boli fizice, adresandu-se raspunsului emotional la boala lor”.

 

Din punct de vedere psihologic, terapia Bach elibereaza omul de “hamurile” emotionale, astfel incat sa-si poata trai propriul adevar. Esentele florale nu anihileaza starile emotionale negative, ci ajuta la dezvoltarea starilor emotionale pozitive. “Ele nu actioneaza atacand boala, ci transmit corpului acele minunate vibratii din natura, in prezenta carora boala se topeste ca zapada la soare”, cum sugestiv spunea chiar Edward Bach.

 

37 din cele 38 de remedii Bach sunt preparate din inflorescentele plantelor si ale copacilor salbatici, prin metoda soarelui (florile sunt culese dimineata, pe roua, apoi sunt lasate in vase cu apa de izvor, la soare, pana ce se ofilesc) si metoda fierberii, ambele inventate de dr. Bach. Actiunea lor nu este chimica sau farmacologica; esentele florale actioneaza la nivel mental, doar prin vibratiile pe care le transmit organismului. Substanta activa florala si actiunea sa nu pot fi demonstrate stiintific, de aceea multi sceptici spun ca terapia Bach se bazeaza, de fapt, doar pe efectul placebo. Dar nu este asa… Cu esente florale se trateaza la fel de bine si copiii, si animalele, chiar si plantele, iar efectele benefice sunt vizibile in toate cazurile.

 

Iata florile din plante si copaci care au fost folosite cu succes de Bach:

 

Turita Mare (Agrimonia eupatoria) este folosita in caz de supersensibilitate la influente si idei, atunci cand pacientul incearca sa-si suprime sentimentele, gandurile nelinistitoare si tulburarile intime, ascunzandu-le sub o falsa masca de fericire empatica si veselie.

 

Plop Tremurator (Populus tremula) este utila atunci cand pacientul are o teama de origine necunoscuta, anxietati vagi si inexplicabile, premonitii, temeri ascunse de un dezastru amenintator, este speriat ca urmare a unor presentimente ca ceva rau se va intampla.

 

Fagul (Fagus sylvatica) actioneaza asupra sentimentelor critice exagerate manifestate asupra celor din jur. De regula, se foloseste atunci cand pacientul este intolerant si ignora total nevoile si slabiciunile celor din jur.

 

Tintaura (Centaurium umbellatum) este folosita atunci cand se constata o sensibilitate exagerata la influente si idei, neafirmarea sinelui. Pacientul nu poate spune “nu”, demonstreaza o slabiciune a propriei vointe, o reactie exagerata la dorintele altor oameni, are o personalitate slaba, se lasa abuzat si evita confruntarile.

 

Corcodusul (Prunus cerasifera) este folosit atunci cand se intalneste sentimentul de frica fata de propriile reactii emotionale, de exemplu teama de a nu innebuni. Pacientului ii este greu sa ignore sau sa se distanteze de anumite lucruri, are un temperament incontrolabil si se teme sa nu piarda controlul sau sa nu-si piarda mintile.

 

Cicoarea (Cichorium intybus) este folosita in cazuri de egoism, atunci cand pacientul are o atitudine posesiva, solicitanta, pe care o foloseste in mod constient sau inconstient pentru a interveni in orice actiune a celor din jur, este manipulativ sentimental.

 

curpenul (Clematis vitalba) are rolul de a readuce pacientul “cu picioarele pe pamant”, atunci cand se constata interesul scazut fata de prezent. De obicei, pacientul este absent, demonstreaza o atentie foarte mica la ceea ce il inconjoara, viseaza permanent cu ochii deschisi.

 

Marul paduret (Malus Pumila) este util pentru sentimentul pregnant autocritic, la pacientii care sunt nemultumiti de sine, au impresia ca sunt urati, neatragatori, murdari trupeste si sufleteste.

 

Ulmul (Ulmus procera) are efecte benefice asupra celor care prezinta sentimente de deznadejde cauzate de stres: pacientul se simte suprasolicitat, are impresia ca nu mai poate face fata sarcinilor si responsabilitatilor zilnice.

 

Ghintura (Gentiana amarella) actioneaza asupra nemultumirii, atunci cand pacientul are o atitudine pesimista, vede doar partea negativa a lucrurilor, renunta usor dupa insuccese, reactioneaza prin scepticism, avand sentimente de descurajare.

 

Craciunica (Ilex aquifolium) influenteaza benefic sentimentele de rautate, gelozie, neincredere, ura si invidie, atunci cand pacientul are o sensibilitate exagerata la influentele si ideile altora, reactioneaza agresiv si este razbunator.

 

Caprifoiul (Lonicera Caprifolium) trezeste interesul pacientului pentru prezent, atunci cand el evadeaza mereu in trecut, ii este continuu dor de copilarie, de casa parinteasca.

 

Larita (Larix decidua) este folosita in sentimente de neincredere in sine si teama de esec, cand pacientul se simte inferior fata de cei din jur si mereu se asteapta sa dea gres in ceea ce face, genul: “Oricum nu voi reusi”.

 

Mustarul (Sinapis arvensis) este util in sentimente de tristete, anxietate brusca, depresii, perioade de melancolie care apar si dispar fara un motiv evident etc.

 

Stejarul (Quercus robur) ajuta la constientizarea limitelor fizice, in special in cazul persoanelor luptatoare, care se simt obosite, dar totusi nu renunta niciodata.

 

Trandafirul salbatic (Helianthemum nummularium) se foloseste cu succes impotriva sentimentelor de panica, teroare, frica paralizanta.

 

Verbina (Verbena officinalis) este folosita in caz de entuziasm exagerat, fanatism manifestat fata de o idee sau o dogma. De regula, din dorinta exagerata de a servi unei cauze bune, pacientul isi iroseste energia, reactioneaza ca un misionar sau ca un fanatic

 

Calcatul apei, mersul prin roua si prin zapada sunt terapii care  fac numai bine

 

Stimuleaza irigarea sanguina a vaselor, regularizeaza temperatura corpului, calmeaza sistemul neurovegetativ si intaresc imunitatea organismului, facandu-l mai rezistent la boli. In plus, stimulul rece fortifica venele picioarelor, si de aceea aceasta terapie se adreseaza in special persoanelor cu afectiuni venoase.Calcatul regulat al apei, mersul prin roua si prin zapada ajuta persoanele sensibile la vreme sa combata simptomele specifice – toropeala, oboseala, presiunea de la nivelul capului – si sa reduca stresul. Efectuat seara, calcatul apei vindeca dereglarile de somn si durerile de cap de natura vasculara.

 

La calcatul apei, pasiti in apa rece, ca barza, ridicand picioarele cat mai sus. Durata: 1/2 minut – 1 minut. Temperatura apei: 16 – 18 grade. Calcatul apei se poate efectua acasa, in cada.

 

Mersul prin roua se face  descult, dimineata, cand iarba este uda. Mersul prin zapada proaspat cazuta este si el o terapie. Se efectueaza timp de cateva minute, cu picioarele goale.

 

Dupa fiecare procedeu urmeaza incalzirea cat mai rapida: stergeti umezeala cu palma, incaltati-va cu ciorapi si pantofi si mergeti cateva minute cu pas apasat, pana ce vi s-au incalzit picioarele.

 

Atentie! Calcatul apei, mersul prin roua si prin zapada nu li se recomanda persoanelor cu picioare reci sau cele sensibile la frig. Folosirea acestor terapii este interzisa in cazul infectiilor urinare acute, al sciaticii, al insuficientei irigari sanguine sau al carceilor la picioare

 

 Dacă “noi avem ca tată pe diavol” (Ioan, cap.8/44) şi acesta ne dă numai certuri, lipsuri, necazuri-moarte, curvie, hoţie, vrăjmăşie,  şi alte infecţii, amărăciuni şi suferinţe, de ce nu divorţăm de el? De ce nu ne naştem din nou, din Învăţătura, din Sămânţa Tatălui, căci prin ce facem acum, nivelăm calea Anticristului!; Să mâncăm martirajul pe pâine,pentru că, şi dacă nu vrem, tot va fi întronată Dreptatea, Dragostea, Mila, Bunătatea, Adevărul, Indumnezeirea- întregului univers… Aşa cum glasul Poporului Evreu din Babilonul Egiptean  a ajuns la urechea lui Dumnezeu, vă rog, pe toţi oamenii popoarelor să înflăcărăm rugăciunea din cuptorul globalizării faraonice, pentru că, după ce am fost puşi să pupăm oase, foto-picturi iconate, să nu ne mai închinăm la icoana (facatoare de bani) a fiarei- adică la “chipul de aur”… (Daniel, cap.3,4,5,6)

 

“Împăratul Nebucadnetar a făcut un chip de aur, înalt de şaizeci de coţi şi lat de şase coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului. Împăratul Nebucadnetar a poruncit să cheme pe dregători, pe îngrijitori şi pe cârmuitori, pe judecătorii cei mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecători şi pe toate căpeteniile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului pe care-l înălţase împăratul Nebucadnetar. Atunci dregătorii, îngrijitorii şi cârmuitorii, judecătorii cei mari, vistiernicii, legiuitorii, judecătorii şi toate căpeteniile ţinuturilor s-au strâns la sfinţirea chipului pe care-l înălţase împăratul Nebucadnetar. S-au aşezat înaintea chipului pe care-l înălţase Nebucadnetar. Iar un crainic a strigat cu glas tare: “Iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri, oameni de toate limbile!

 

 În clipa când veţi auzi sunetul trâmbitei, cavalului, chitarei, lăutei, psaltirei, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadnetar.

 

 

  Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.” De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele sunetul trâmbitei, cavalului, chitarei, lăutei, psaltirei şi a tot felul de instrumente de muzică, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi s-au închinat chipului de aur pe care-l înălţase împăratul Nebucadnetar. Cu prilejul acesta, şi în aceeaşi vreme, câţiva haldei s-au apropiat şi au pârât pe iudei. Ei au luat cuvântul şi au zis împăratului Nebucadnetar: “Să trăieşti veşnic, împărate! Ai dat o poruncă după care toţi cei ce vor auzi sunetul trâmbitei, cavalului, chitarei, lăutei, psaltirei, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică vor trebui să se arunce cu faţa la pământ şi să se închine chipului de aur;

 

 şi după care oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins.

 

Dar sunt nişte iudei, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Sadrac, Mesac şi Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi şi nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!” Atunci Nebucadnetar, mâniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Sadrac, Mesac şi Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea împăratului. Nebucadnetar a luat cuvântul şi le-a zis: “Înadins oare, Sadrac, Mesac şi Abed-Nego, nu slujiţi voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat? Acum fiţi gata, şi în clipa când veţi auzi sunetul trâmbitei, cavalului, chitarei, lăutei, psaltirei, cimpoiului şi a tot felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chipului pe care l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi îndată în mijlocul unui cuptor aprins! Şi care este Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?” Sadrac, Mesac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadnetar: “Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus.

 

 Iată, Dumnezeul nostru căruia Îi slujim poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat!”

 

  La auzul acestor cuvinte, Nebucadnetar s-a umplut de mânie şi şi-a schimbat fata, întorcându-şi privirile împotriva lui Sadrac, Mesac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul de cum se cădea să-l încălzească. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Sadrac, Mesac şi Abed-Nego şi să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră, şi cuptorul era neobişnuit de încălzit, flacără a ucis pe toţi oamenii care aruncaseră în el pe Sadrac, Mesac şi Abed-Nego. Dar aceşti trei oameni, Sadrac, Mesac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins. Atunci împăratul Nebucadnetar s-a înspăimântat şi s-a sculat repede. A luat cuvântul şi a zis sfetnicilor săi: “N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au răspuns împăratului: “Negreşit, împărate!” El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: “Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi chipul celui de al patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!” Apoi Nebucadnetar s-a apropiat de gura cuptorului aprins şi, luând cuvântul, a zis: “Sadrac, Mesac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!” Şi Sadrac, Mesac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nicio putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei.

 

 Nebucadnetar a luat cuvântul şi a zis: “Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Sadrac, Mesac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!Iată acum porunca pe care o dau: orice om, din orice popor, neam sau limba ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul lui Sadrac, Mesac şi Abed-Nego va fi făcut bucăţi, şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdarii, pentru că nu este niciun alt Dumnezeu care să poată izbăvi că El.” După aceea, împăratul a înălţat pe Sadrac, Mesac şi Abed-Nego la mare cinste în ţinutul Babilonului.” (Daniel, cap.3/1-30)

 

 

“Nebucadnetar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut semnele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Preaînalt faţă de mine. Cât de mari sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Lui dăinuie din neam în neam! Eu, Nebucadnetar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului meu mă umpleau de groază. Am poruncit atunci să aducă înaintea mea pe toţi înţelepţii Babilonului ca să-mi tâlcuiască visul. Îndată au venit vrăjitorii, cititorii în stele, haldeii şi ghicitorii. Le-am spus visul, şi nu mi l-au putut tâlcui. La urmă de tot, s-a înfăţişat înaintea mea Daniel, numit Beltsatar, după numele dumnezeului meu, şi care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi. I-am spus visul şi am zis:

 “Beltsatare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi şi că pentru tine nicio taină nu este grea; deci talcuieste-mi vedeniile pe care le-am avut în vis.

 

 

Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap când eram în pat. Mă uitam şi iată că în mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic, vârful lui se înălţa până la ceruri şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza lui era frumoasă şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se adăposteau sub umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui şi orice făptură vie se hrănea din el.În vedeniile care-mi treceau prin cap în patul meu, mă uitam şi iată că s-a coborât din ceruri un străjer sfânt.El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: “Tăiaţi copacul şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarbă de pe câmp, ca să fie udat de rouă cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară şi vor trece şapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii ca Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o da cui Îi place şi înaltă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!” Iată visul pe care l-am visat eu, împăratul Nebucadnetar. Tu, Beltsatar, talcuieste-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să mi-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi.” Atunci Daniel, numit Beltsatar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl tulburau. Împăratul a luat din nou cuvântul şi a zis: “Beltsatare, să nu te tulbure visul şi tâlcuirea!” Şi Beltsatar a răspuns: “Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea lui, pentru potrivnicii tăi! Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înalta vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului;

 

Copacul acesta a cărui frunza era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe, şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsările cerului,

 

 

Eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului. Împăratul a văzut pe un străjer sfânt coborându-se şi zicând: “Tăiaţi copacul şi nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă în iarbă de pe câmp, ca să fie udat de rouă cerului şi să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el.” Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Preaînalt care se va împlini asupra domnului meu, împăratul.Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de rouă cerului şi şapte vremuri vor trece peste tine, până vei cunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o da cui vrea.Porunca, să lase trunchiul cu rădăcinile copacului, înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri.

 

…De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!”

 

Toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadnetar. După douăsprezece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a luat cuvântul şi a zis: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu că loc de şedere împărăteasca, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?” Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a coborât din cer şi a zis: “Afla, împărate Nebucadnetar, că ţi s-a luat împărăţia!

 

 Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului, îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremuri, până vei recunoaşte că Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o da cui vrea!”

 

 

  Chiar în clipa aceea s-a împlinit cuvântul acela asupra lui Nebucadnetar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă că boii, trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul că penele vulturului şi unghiile, ca ghearele păsărilor. După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadnetar, am ridicat ochii spre cer şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Preaînalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică şi a cărui Împărăţie dăinuie din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotrivă mâniei Lui, nici să-I zică: “Ce faci?” În vremea aceea mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut.

 Acum, eu, Nebucadnetar, laud, înalt şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel, cap 4/1-37) 

 

Împăratul Belsatar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui şi a băut vin înaintea lor. Şi, în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care le luase tatăl său, Nebucadnetar, din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.Au adus îndată vasele de aur care fuseseră luate din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui.

 

…Au băut vin şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră. În clipa aceea, s-au arătat degetele unei mâini de om şi au scris în fata sfeşnicului, pe tencuiala zidului palatului împărătesc. Împăratul a văzut această bucată de mâna care a scris.

 

 

Atunci împăratul a îngălbenit, şi gândurile atât l-au tulburat, că i s-au desfăcut încheieturile şoldurilor, şi genunchii i s-au izbit unul de altul. Împăratul a strigat în gura mare să i se aducă cititorii în stele, haldeii şi ghicitorii. Apoi împăratul a luat cuvântul şi a zis înţelepţilor Babilonului: “Oricine va putea citi scrisoarea aceasta şi mi-o va tâlcui va fi îmbrăcat cu purpura, va purta un lănţişor de aur la gât şi va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei.” Toţi înţelepţii împăratului au intrat, dar n-au putut nici să citească scrisoarea şi nici s-o tâlcuiască împăratului.Din pricina aceasta, împăratul Belsatar s-a înspăimântat foarte tare, faţa i s-a îngălbenit, şi mai marii lui au rămas încremeniţi. Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai marilor lui, a intrat în odaia ospăţului, a luat cuvântul şi a vorbit astfel: “Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te tulbure gândurile tale şi să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-a găsit la el lumina, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadnetar, tatăl tău, da, tatăl tău, împărate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori, şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltsatar, un duh înalt, ştiinţa şi pricepere, putinţă să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat, dar, Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: “Tu eşti Daniel acela, unul din prinşii de război ai lui Iuda pe care i-a adus aici din Iuda, tatăl meu, împăratul?

 

Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor şi că la tine se găseşte lumină, pricepere şi o înţelepciune nemaipomenită.

 

  Au adus înaintea mea pe înţelepţi şi pe cititorii în stele ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască; dar n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte. Am aflat că tu poţi să tâlcuieşti şi să dezlegi întrebări grele; acum, dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi îmbrăcat cu purpura, vei purta un lănţişor de aur la gât şi vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei!” Daniel a răspuns îndată înaintea împăratului: “Ţine-ţi darurile şi dă altuia răsplătirile tale! Totuşi voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui. Împărate, Dumnezeul cel Preaînalt dăduse tatălui tău, Nebucadnetar, împărăţie, mărime, slava şi strălucire; şi, din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul omora pe cine voia, şi lasa cu viaţa pe cine voia; înalţa pe cine voia, şi cobora pe cine voia. Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor oamenilor, inima i s-a făcut că a fiarelor şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat să mănânce iarbă ca la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului,

 

 

 până când a recunoscut că Dumnezeul cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o da cui vrea. Dar tu, Belsatar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri.Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din Casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint, de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici n-aud şi nici nu pricep nimic şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!

 

 

De aceea a trimis El acest cap de mână care a scris scrierea aceasta. Iată însă scrierea care a fost scrisă: “Numărat, numărat, cântărit şi împărţit!” Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte: Numărat înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei şi i-a pus capăt. Cântărit înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi dată mezilor şi perşilor!” Îndată Belsatar a dat porunca, şi au îmbrăcat pe Daniel cu purpura, i-au pus un lănţişor de aur la gât şi au dat de ştire că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei. Dar chiar în noaptea aceea, Belsatar, împăratul haldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna pe împărăţie Darius, medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani.” (Daniel, cap 5/1-31)Darius a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută douăzeci de dregători, care trebuiau să fie răspândiţi în toată împărăţia; A pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora era şi Daniel. Dregătorii aceştia aveau să le dea socoteală, că împăratul să nu sufere nicio pagubă. Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un duh înalt; şi împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăţia.

 

 Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pârască în ce privea treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios şi nu se găsea nicio greşeală la el şi niciun lucru rău. Atunci oamenii aceştia au zis: “Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!”

  

Apoi aceste căpetenii şi dregătorii aceştia s-au dus cu mare zarvă la împărat şi i-au vorbit aşa: “Să trăieşti veşnic, împărate Darius! Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii, dregătorii, sfetnicii şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărăteasca, însoţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa, în timp de treizeci de zile, rugăciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în groapa cu lei. Acum, împărate, întăreşte oprirea şi iscăleşte porunca aceasta, pentru ca să nu se poată schimba, după legea mezilor şi perşilor, care, odată dată, rămâne neschimbată.” În urma celor de mai sus, împăratul Darius a scris porunca şi oprirea.

 

Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi laudă pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.

 

 

  Atunci oamenii aceştia au dat năvală în casă şi au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui. Apoi s-au înfăţişat înaintea împăratului şi i-au zis cu privire la oprirea împărăteasca: “N-ai scris tu o oprire care spune că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu lei?” Împăratul a răspuns: “Lucrul acesta este adevărat, după legea mezilor şi perşilor, care nu se poate schimba!”

 

   Ei au luat din nou cuvântul şi au zis împăratului: “Daniel, unul din prinşii de război ai lui Iuda, nu ţine deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe care ai scris-o, şi îşi face rugăciunea de trei ori pe zi!”

 

 

Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta; s-a gândit cum ar putea să scape pe Daniel, şi până la asfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape. Dar oamenii aceia au stăruit de împărat şi i-au zis: “Să ştii, împărate, că, după legea mezilor şi perşilor, orice oprire sau orice poruncă întărită de împărat nu se poate schimba!” Atunci împăratul a poruncit să aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: “Dumnezeul tău căruia necurmat Îi slujeşti să te scape!” Au adus o piatră şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel. Împăratul s-a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănânce, nu i s-a adus nicio ţiitoare şi n-a putut să doarmă. În revărsatul zorilor însă împăratul s-a sculat şi s-a dus în grabă la groapa cu lei.

 

Şi apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângător. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: “Daniele, robul Dumnezeului celui Viu, a putut Dumnezeul tău căruia Îi slujeşti necurmat să te scape de lei?”

 

Şi Daniel a zis împăratului: “Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nicio rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său. Împăratul a poruncit să aducă pe oamenii aceia care paraseră pe Daniel. Şi au fost aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor; şi, până să ajungă în fundul gropii, leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele.

După aceea, împăratul Darius a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: “Pacea să vă fie dată din belşug! Poruncesc ca,

 

în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel Viu şi El dăinuie veşnic; Împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit.El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” Daniel a dus-o bine sub domnia lui Darius şi sub domnia lui Cirus, persanul.” (Daniel cap.6/1-28)

Richard Wurmbrand a spus ca satanism inseamna comunism;Dar si socialism,fesenism ori globalism  inseamna tot   satanism

 

Richard Wurmbrand :MARX ŞI SATAN

 

PREFAŢA AUTORULUI

 

Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.

 

Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut.

 

Dar, între timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în aceasta privinta, cu ajutorul cărora sper să vă conving asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.

 

Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei).

 

Dacă s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat aceasta doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-ar fi oare necesara luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?

 

 

Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză, germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aliate în spatele Cortinei de Fier.

 

De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat „Ucigaşul lui Marx”, a atacat această carte, caracterizând-o drept „cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă vreodată împotriva lui Marx”.

 

Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?

 

Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii moderne. Indiferent de părerea pe care o aveţi despre această doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu ca Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în anumite cercuri se practică inchinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.

 

Cred ca acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.

 

Capitolul I

SCHIMBARE DE CREDINŢĂ

Scrierile creştine ale lui Marx

Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă, într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în ţările capitaliste.

 

Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai Bisericii – unii dintre ei deţinând funcţii importante (e vorba de Teologia Eliberării din Biserica catolică şi de neoprotestanţi, nota mea) – care sunt convinşi ca, în timp ce Iisus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru a-i ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.

 

Se spune că Marx i-ar fi iubit pe oameni, fiind stăpânit de o singură idee: cum să vină în ajutorul maselor exploatate. El susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni.

 

Odată înlăturat acest sistem perimat, după o perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale.

 

Atunci nu ar mai exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire universală. Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului.

 

Marx scrie:

 

„Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului. Chemarea adresată maselor de a nu-şi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a carei aureolă este religia.” 1

 

 

Se spune că Marx s-ar fi pronunţat împotriva religiei din pricina că aceasta ar impiedica realizarea idealului comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi.

 

Astfel îşi argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai Bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:

 

„Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o mare măsură de partea exploatatorilor.

 

Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru ca aceasta fusese folosită ca un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, înAnglia.

 

Nu era uşor să fi spus acum o suta de ani că religia este opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Hristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că avem o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” 2

 

Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său, însă succesul nu trebuie confundat cu valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna.

 

Dimpotrivă, esecul poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.

 

Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un creştin.

 

Prima sa lucrare se numeşte “Unirea credinciosului cu Hristos”.

 

În această carte citim următoarele cuvinte frumoase:

„Prin dragostea lui Hristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine însuşi ca jertfă.”

Asadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe alţii – şi anume creştinismul.

El continua:

„Unirea cu Hristos conferă înălţare spirituală, mângâiere în necazuri, pace sufletească şi o inimă capabilă de dragoste pentru aproapele tău, capabilă de orice faptă bună şi nobilă – nu de dragul ambiţiei şi al gloriei, ci numai de dragul lui Hristos.” 3

Cam în aceeaşi vreme, Marx scrie în dizertaţia sa intitulată “Gândurile unui tânăr la alegerea carierei sale”:

„Religia însăşi ne învaţă că Idealul către Care năzuim cu toţii, S-a jertfit pe Sine însuşi pentru omenire. Cine ar îndrăzni să tăgăduiască această învăţătură? Dacă am ales postura în care putem înfăptui maximum pentru El nu vom fi niciodată copleşiţi de greutatea poverilor, deoarece acestea nu sunt decât sacrificii făcute pentru binele tuturor. ” 4

 

La început, Marx a avut convingeri creştine. Când a terminat liceul, în certificatul său de absolvent, în dreptul rubricii „Cunoştinţe de religie” erau scrise următoarele cuvinte:

„Cunoştinţele sale despre credinţa şi morala creştină sunt destul de clare şi bine asimilate. El cunoaşte într-o oarecare măsură şi istoria Bisericii creştine” 5

Cu toate acestea, într-o teza scrisă în aceeaşi perioadă, Marx repetă de şase ori cuvântul „a distruge”, cuvânt pe care colegii săi nu l-au folosit nici măcar o singură data în decursul acestui examen.

 

De aceea, el a şi fost poreclit „Distruge”.

 

Era normal ca el să vrea să distrugă, de vreme ce numea omenirea „gunoi omenesc”, afirmând: „Pe mine nu mă vizitează nimeni – ceea ce îmi convine – pentru că oamenii de astăzi pot să mă… (expresie obscenă). Toţi sunt nişte ticăloşi.” 6

 

Primele scrieri contra lui Dumnezeu

La puţin timp după ce Marx a obţinut acest certificat, ceva misterios s-a petrecut în viaţa lui: a devenit un spirit fervent antireligios. Un cu totul alt Marx a început să se contureze.El scrie într-una din poeziile sale:

 

„Vreau să mă răzbun pe Acela Care domneşte deasupra tuturor.” 6

 

Aşadar, el era convins ca există Unul care domneşte deasupra tuturor, dar îl dusmănea, deşi Cel de Sus nu-i făcuse nici un rău.

 

Marx aparţinea unei familii relativ bogate. Nu suferise de foame în timpul copilăriei sale. Era mult mai înstărit decât mulţi dintre colegii săi.

 

Ce anume a făcut să se nască în el această ură îngrozitoare faţă de Dumnezeu? Nu se cunoaşte nici un motiv personal. Sau să nu fi rostit oare altcineva aceste cuvinte prin gura lui Marx?

 

La vârsta la care majoritatea tinerilor sunt însufleţiţi de idealuri altruiste, pregătindu-se pentru viitoarea lor carieră, tânărul Marx scrie urmatoarele versuri (poemul Strigatul unui deznădăjduit):

 

“Astfel, un Dumnezeu mi-a smuls totul,in blestemul şi tortura destinului.Toate lumile Lui s-au dus fără întoarcere!Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea.Imi voi clădi tronul în inaltul cerului,vârful lui va fi rece şi înspăimântător.Groaza superstiţioasă – îi va fi fortăreaţă.Agonia cea mai neagră – îi va fi căpătâi.Cel ce-l va privi cu un ochi sănătos,se va întoarce palid ca moartea şi mut,cuprins de morbul morţii oarbe şi îngheţate.Fie ca fericirea lui să-i pregătească moartea”.7

Marx visa să distrugă lumea creată de Dumnezeu, într-un alt poem, el a spus:

 

“Atunci voi fi în stare să merg triumfător,ca un zeu, printre ruinele împărăţiilor.Fiecare din cuvintele mele este foc şi acţiune.Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…” 8

 

Cuvintele „imi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum şi mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază şi agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14: 43).

Poate că nu este o simplă coincidenţă faptul ca Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui Marx, scria:

 

„Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puţin să-ţi fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloşie şi nebunie” 9

 

 

 

Biserica lui Satan şi Ulanem

De ce îşi doreşte Marx un astfel de tron? Răspunsul se află în puţin cunoscuta dramă,intitulată “Ulanem”, scrisă de el tot în timpul studenţiei. Pentru a explica acest titlu, este necesară o digresiune.Unul din ritualurile bisericii satanice este liturghia neagră, pe care o face un preot al Satanei la miezul nopţii. în sfesnice se pun invers lumânări negre. Preotul (satanist, n.t.) poartă odăjdii îmbrăcate însă pe dos, cu captuşeala în afară.El spune tot ce este scris în cartea de rugaciuni, însă citeşte totul de la sfârşit la început.Numele sfinte ale lui Dumnezeu şi Iisus sunt citite invers. Un crucifix este fixat cu partea de sus în jos sau este călcat în picioare.Trupul unei femei goale serveşte drept altar. O euharistie furată dintr-o biserică, pe care a fost scris numele lui Satan, e folosită în bătaie de joc pentru împărtăşanie. În timpul acestei slujbe negre se arde o Biblie.

Toţi cei prezenţi promit că vor săvârşi toate cele şapte păcate de moarte, aşa cum sunt enumerate în catehismul catolic, şi că nu vor face nici o faptă bună. Urmează o orgie.

Închinarea la Diavolul este foarte veche. Biblia are multe de spus şi de condamnat în aceasta privinţă. De exemplu, evreii – deşi au primit de la Dumnezeu adevărata religie – s-au abătut uneori de la credinţa lor şi „au adus jertfe diavolilor” (Deuteronom 32: 17). Mai târziu, regele Ieroboam al Israelului a instituit preoţi pentru idoli (2 Cronici 11: 15).Astfel, unii oameni au crezut încă din timpuri străvechi în existenţa diavolului. Păcatul şi răutatea sunt caracteristicile împărăţiei sale, iar dezbinarea şi distrugerea sunt roadele ei inevitabile.Imensele concentrări de forţe ale răului, atât în timpurile din vechime cât şi în perioadă modernă a comunismului şi nazismului, n-ar fi fost posibile fără concursul direct al Diavolului însuşi.El a fost conducătorul din umbră care, în planul său de a-şi subordona omenirea, s-a substituit energiei unificatoare.

În mod elocvent, Ulanem este o inversare a unui nume sfânt, anagrama lui Emanuel – un nume biblic al lui Iisus – care în ebraică înseamnă „Dumnezeu este cu noi”.Astfel de inversări de nume sunt frecvent practicate în magia neagră.

Vom putea înţelege drama Ulanem numai dacă vom citi mai întâi o bizară confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.Vezi această sabie?Prinţul întunericului mi-a vândut-o.Pentru mine el este cel care masoară timpul şi dă semnalul,

 

Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morţii” 10

 

 

 

Aceste versuri capată o semnificaţie aparte atunci când aflăm că în riturile unei iniţieri mai înalte în biserica satanistă, candidatului respectiv i se vinde o sabie vrăjită care îi asigură succesul.

 

Acesta o plăteşte semnând, cu sângele luat de la încheietura mâinii sale. Un legământ conform căruia, după moarte, sufletul său va aparţine Satanei.

 

(Pentru ca cititorul să realizeze cât de cumplit poate fi mesajul acestor poezii, sunt nevoit să menţionez – deşi îmi provoacă repulsie – ca în „Biblia Satanică”, după ce se spune: „crucifixul simbolizează palida neputinţă atârnând într-un copac”, Satan este numit „inefabil Prinţ al întunericului care domneşte pe pământ”. În contrast cu „putregaiul din Betleem”, „Nazarineanul blestemat”, „regele neputincios”. “Dumnezeul dezertor şi mut”, „netrebnicul şi scârbosul pretendent la mareţia lui Satan”, Diavolul este numit „Dumnezeul luminii”, ai cărui îngeri „tremură de frică şi se prosternează înaintea sa”, „trimiţându-i pe răsfăţaţii de creştini să bâjbâie în aşteptarea osândei lor.”)

 

 

 

Acum citez chiar din drama Ulanem:

 

 

 

“Şi ei sunt tot Ulanem. Ulanem.

 

Numele răsună ca moartea.

 

Răsună până ce se stinge într-o răsuflare nenorocită.

 

Opreşte-te, acum îl ţin!

 

El se ridică în sufletul meu.

 

Limpede ca aerul, tot atât de tare ca oasele mele 11

 

Şi totuşi am putere în braţele mele tinere Să te prind şi să te zdrobesc cu o forţă năvalnică (pe omenirea personificată, n.a.)

 

În timp ce pentru noi doi prăpastia îşi cască larg gura în întuneric.

 

Tu te vei prăvăli în adânc iar eu te voi urma râzând.

 

Şoptindu-ţi la ureche: «Coboară, vino cu mine, prietene»”. 12

 

 

 

Biblia, pe care Marx o studiase pe când era elev de liceu şi pe care ajunsese să o cunoască destul de bine la maturitate, spune că Diavolul va fi legat de către un înger şi aruncat în prapastia fără fund (abysos în limba greaca; vezi Apocalipsa 20:3)

 

Marx doreste să tragă după sine întreaga omenire în acest abis pregătit pentru Diavol şi îngerii lui.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceasta drama? Este oare firesc ca un tânăr student să-şi facă un ideal din această viziune a omenirii care se cufundă în abisul întunericului („întunericul de afară” fiind o expresie biblică pentru iad), în timp ce el se alătură râzând celor pe care i-a abătut de la credinţă?

 

Nicăieri în lume nu este cultivat acest ideal, exceptând riturile de iniţiere în cel mai înalt grad al bisericii satanice.

 

În ceasul morţii sale, Ulanem (eroul dramei cu acelasi nume) spune:

 

 

 

“Pierdut, pierdut.

 

Timpul meu a trecut ca nimica.

 

Orologiul s-a oprit, casa pigmeului s-a surpat.

 

În curând voi strânge la pieptul meu veşnicia şi în curând Voi urla proferând blesteme gigantice la adresa omenirii.” (13)

 

 

 

Lui Marx îi plăcuseră cuvintele lui Mefistolel din Faust: „Tot ce exista merită să fie distrus”. Totul – inclusiv proletariatul şi tovarăşii…

 

Marx a citat aceste cuvinte în 18 Brumar (14). Stalin le-a pus în practica şi a ajuns săşi distrugă până şi propria-i familie.

 

In “Faust”, Satan este numit duhul care neaga totul. Aceasta este chiar atitudinea lui Marx.

 

El scrie despre „critica necruţătoare a tot ceea ce există”, „războiul contra situaţiei din Germania”, adăugând că „prima obligaţie a presei este de a submina fundamentele actualului sistem politic”.(15)

 

Marx se autocaracteriza drept „cel mai înverşunat duşman al aşa-zisului tip pozitiv.”16

 

Secta satanică nu este materialistă. Ea crede în viaţa veşnică. Ulanem, personajul prin care vorbeşte Marx nu se îndoieşte de ea, acceptând-o însă ca pe o viaţă de ură împinsă până la paroxism.

 

Să menţionăm şi faptul că pentru duhurile necurate veşnicia înseamnă chin. Demonii îi reproşau Domnului Iisus: ,Ai venit să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Matei 8: 29).

 

Marx are aceeaşi obsesie:

 

 

 

“Ah! Eternitatea este suferinţa noastră veşnică,

 

O moarte de nedescris şi care nu se poate măsura.

 

Ticăloasa, concepută în mod artificial numai ca să-şi bată joc de noi Noi înşine fiind doar un mecanism de ceasornic care funcţionează orbeşte,

 

întocmiţi ca să fim calendare nebune pentru Timp şi Spaţiu,

 

Neavând nici un scop, afară doar de a exista şi de a fi distruşi”.(17)

 

 

 

Acum începem să înţelegem ce s-a întamplat cu tânărul Marx. El avusese convingeri creştine, însă nu a dus o viaţă consecventă.

 

Corespondenţa sa cu tatăl său dovedeşte că risipea sume mari de bani pentru plăceri şi că, din această cauză ca şi din altele, era într-o continuă ceartă cu autoritatea părintească.

 

Apoi, se pare ca Marx a fost prins în mrejele bisericii sataniste şi a primit iniţierea respectivă.

 

Satan, pe care adoratorii săi îl văd în timpul orgiilor lor halucinante, vorbeşte realmente prin aceştia. În felul acesta, Marx nu este decât purtatorul de cuvânt al lui Satan, atunci când spune: „Doresc să mă răzbun pe Cel care domneşte deasupra tuturor” (poemul „Strigătul unui deznădăjduit”).

 

Iată sfârşitul dramei Ulanem:

 

 

 

“Dacă există Ceva care devorează,

 

Mă voi arunca înăuntrul său,

 

chiar dacă ar fi să ruinez lumea,

 

Lumea care se interpune între mine şi prăpastie,

 

Am s-o sfărâm în bucăţi cu blestemele mele neîntrerupte,

 

îmi voi arunca braţele în jurul realităţii ei aspre,

 

Iar lumea va trece mută, îmbrăţiţându-mă,

 

Ca apoi să mă scufund într-o nimicnicie absolută,

 

Pierind în neant; aceasta ar însemna a trăi cu Adevarat”(18)

 

 

 

Marx a fost inspirat probabil de cuvintele marchizului de Sade:

 

 

 

„Detest natura. Aş vrea să-i nimicesc această planetă, să-i blochez funcţiile şi procesele, să opresc rotirea aştrilor, să dobor corpurile cereşti care plutesc în spaţiu, să distrug tot ce îi este folositor naturii şi să ocrotesc tot ce o răneşte – într-un cuvânt, prin toate faptele mele, aş vrea să o jignesc…

 

Poate că vom fi în stare să atacăm soarele, să-l alungăm din Univers sau să ne folosim de el pentru a da foc lumii. Abia acestea ar fi fărădelegi veritabile.” De Sade şi Marx propaga aceleaşi idei!

 

Oamenii de bună credinţă sau luminaţi de Dumnezeu încearcă adesea să le vină în ajutor semenilor lor, scriind cărţi care contribuie la progresul cunoaşterii, îmbunătăţesc morala, trezesc sentimente religioase sau care macar îi deconectează ori îi amuză pe cei care le citesc.

 

Diavolul este singura fiinta care, în mod deliberat, prin cei de care se foloseşte, provoacă numai rău omenirii.

 

După câte ştiu, Marx este singurul autor de renume care şi-a caracterizat propriile scrieri drept „rahat” şi „cărţi porceşti”.(19)

 

El le oferă cu bună ştiinţa cititorilor sţi această murdărie. Nu este de mirare că unii din discipolii săi, comuniştii din România şi din Mozambic, îi obligau pe deţinuţii politici să-şi mănânce excrementele şi să-şi bea urina. (20)

 

În “Ulanem”, Marx – ca şi Diavolul – blestemă întreaga rasă umană.

 

Ulanem este probabil singura drama din lume în care toate personajele sunt conştiente de propria lor stricăciune, pe care o etalează şi o sărbătoresc în mod sfidător. Aici toţi sunt slujitori ai întunericului, toţi dezvăluie trăsăturile lui Mefistofel. Toţi sunt satanici, corupţi, damnaţi.

 

Note bibliografice

Abrevierile folosite în aceste note includ:

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Editie completă critic -istorică – opere, scrieri, scrisori – pentru Institutul Marx-Engels din Moscova, publicat de David Rjazanov (Frankfurt pe Main: Marx-Engels archiv, 1927) mentionată sub numele MEGA.

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere – Berlin: Dietz Verlag, 1974 menţionată sub numele MEW. Numărul volumului este în cifre romane, numărul paginii este în cifre arabe.

 

– Marx, Karl şi Engels, Friedrich, Opere culese (New York: International Publishers 1974) menţionată sub numele CW.

 

 

 

 

 

Capitolul I

 

1. Karl Marx und Friedrich Engels, „Zur Kritik der Hegelschcn Rechtsphilosophie” (Critique ofthe Hege-lian Philosophy of Law), Introduction I, i (1), MEGA, pp. 607, 608.

 

2. Rev. Paul Oestreicher, Sermons from Great St. Mary’s (London: Fontana, 1968), pp. 278- 280.

 

3. Karl Marx, “Die Vereinigung der Glaubigen mit Christo” (TheUnionof the Faithful with Christ), „Werke” (Works) (MEW), Spplement, I, p. 600.

 

4. Karl Marx, „Betrachtung eines Junglings bei der Wahl eines Berufes” (Considerations of a Young Man on Choosing His Career), în ibid., p. 594. Vezi şi Payne, Robert, Marx (New York: Simon & Schuster, 1968), p. 34.

 

5. Karl Marx, „Archiv fur die Geschichle des Sozialismus und der Arbeiterbewegung” (Archives for the History of Socialism and his Workers’ Movement). MEGA, I, i (2), pp. 182, 183.

 

6. Karl Marx, „Des Verzweiflenden Gebet” (Invocation of One în Despair), ibid. p. 30.

 

7. Ibid.. pp. 30, 31.

 

8. Quoted în „Deutsche Tagespost”.West Germany, December 31, 1982.

 

9. Bakunin. Works. Vol. III (Berlin. 1924), p. 306.

 

10. Karl Marx, „Spielmann” (The Player). op. cit.. Deutsche Tagespost. pp. 57, 58.

 

11. Karl Marx, Oulanem. Act 1, Scene 1, în ibid.. p. 60.

 

12. Ibid.. Act 1, Scene 2, p. 63.

 

13. Ibid.. Act 1, Scene 3, p. 68.

 

14. Karl Marx, Louis Bonaparte (The 18th Brumaire),MEW, VIII, p. 119.

 

15. MEW, I, p. 344; I, p. 380; XXVII, p. 190; VI, p. 234.

 

16. Quoted în B. Brecht. Works. Vol. I (Frankfurt, 1979),p. 651.

 

17. Op. cit.. Marx, Oulanem.

 

18. Ibid.

 

19. MEW, XXX, p. 359.

 

20. Paul Goma,Piteşti12

 

Capitolul II

ÎMPOTRIVA TUTUROR ZEILOR

Satan în familia lui Marx

Când a scris lucrările de care am vorbit în capitolul anterior, Marx era un geniu precoce, în vârsta de optsprezece ani. Programul vieţii lui fusese deja stabilit. Nu intra câtuşi de puţin în vederile lui să slujească omenirea, proletariatul sau socialismul.

 

Dorinţa lui era pur şi simplu de a distruge lumea, tronând peste groaza omenirii.

 

Referitor la acest aspect, găsim câteva pasaje criptice în corespondenţa dintre Karl Marx şi tatal său. Fiul scrie:

 

 

 

„Catapeteasma căzuse. Înăuntrul meu, Sfânta Sfintelor s-a rupt în două şi acum trebuie aduşi zei noi.”1

 

 

 

Aceste cuvinte au fost scrise la 10 noiembrie 1837, de către un tânăr care până atunci pretinsese că era creştin. El mărturisise mai înainte că Hristos era în inima lui. Acum, însă, nu mai era aşa. Cine sunt aceşti zei noi, aduşi în locul lui Hristos?

 

Tatăl său îi răspunde:

 

 

 

„M-am abţinut să mai cer explicaţii în legătură cu o problemă foarte misterioasă, deşi părea destul de dubioasă.” 2

 

 

 

Care era acea problemă atât de misterioasă? Nici un biograf al lui Marx nu a explicat până acum înţelesul acestor fraze bizare.

 

La 2 martie 1837, tatăl lui Marx îi scrie fiului său:

 

 

 

„Avansarea ta, speranţa scumpă de a-ţi vedea numele încununat de glorie precum şi bunăstarea ta pământească nu e tot ceea ce îşi doreşte sufletul meu.

 

Deşi nutresc de mult aceste dorinţe, ţin totuşi să te asigur că realizarea lor nu m-ar fi făcut fericit.

 

Numai dacă inima ta îşi păstrează curăţia şi omenia şi dacă nici un demon nu va reuşi să ţi-o abată de la cele mai bune sentimente, numai atunci voi fi fericit.” 3

 

 

 

Ce anume l-a determinat pe un tată să-şi mărturisească dintr-o dată frica de influenţele demonice exercitate asupra fiului său, care până atunci fusese un creştin convins şi declarat?

 

Să-l fi îngrijorat oare poemele pe care le primise în dar de la fiul său cu prilejul aniversării vârstei de 55 de ani?

 

Următoarele versuri citate fac parte din poemul lui Marx, intitulat Despre Hegel:

 

 

 

Cuvintele învăţăturii mele sunt încălcite într-o dezordine diabolică,

 

încât oricine poate înţelege exact ceea ce vrea să înţeleagă.4

 

 

 

Acum citez dintr-o altă epigramă la adresa lui Hegel:

 

 

 

“Pentru că am descoperit cel mai înalt Şi cel mai adânc punct, cu ajutorul gândirii,

 

Sunt tot atât de mare ca Dumnezeu;

 

Asemenea Lui mă învelesc cu întunericul.”5

 

 

 

În poemul său Faţa cea palidă, Marx scrie:

 

 

 

Astfel am pierdut cerul,

 

O ştiu prea bine.

 

Sufletul meu, odinioară credincios lui Dumnezeu este sortit infernului”.6

 

 

 

Nu este nevoie de nici un comentariu.

 

La început, Marx a avut ambiţii artistice. Poemele şi dramele sale au o anumită importanţă în masura în care dezvăluie stările sale sufleteşti dar, neavând valoare literară, nu s-au bucurat de aprecierile contemporanilor săi. Insuccesul în dramaturgie, ne-a dat un Goebbels – ministrul propagandei naziste; în filozofie, un Rosenberg – teoreticianul rasismului german; iar în pictură şi arhitectură – un Hitler.

 

Şi Hitler a fost poet. Chiar dacă admintem că el nu a citit niciodată poeziile lui Marx,

 

nu putem să nu remarcăm izbitoarea asemănare dintre producţiile lor lirice. În poeziile lui Hitler sunt menţionate aceleaşi practici satanice:

 

 

 

“În nopţile tulburi, mă duc uneori în grădina liniştită, la stejarul lui Wotan,

 

Pentru a încheia un pact cu forţele întunericului.

 

În lumina lunii se ivesc runele.

 

Cele care erau scăldate de soare în timpul zilei

 

Devin mici înaintea formulei magice”.7

 

 

 

„Wotan” este divinitatea supremă în mitologia germană. „Runele” sunt caracterele grafice folosite de vechii germani şi scandinavi.

 

Hitler a abandonat curând preocupările sale poetice. La fel a procedat şi Marx, renunţând la poezie pentru o carieră de revoluţionar şi războindu-se astfel, în numele lui Satan, cu o societate pentru ca  nu i-a apreciat poeziile.

Acesta poate fi socotit ca unul din motivele deplinei sale răzvrătiri. Faptul că era dispreţuit ca evreu, ar putea constitui o altă cauză.

 

În 1839, la doi ani după ce tatăl său îşi exprimase îngrijorarea, tânărul Marx a scris lucrarea: “Deosebirea dintre filozofia naturii la Epicur şi filozofia naturii la Democrit”, în a cărei prefaţă subscrie la afirmaţiile lui Eschil: „adun în mine ura împotriva tuturor zeilor”8, declarându-se împotriva tuturor zeilor de pe pământ şi din cer care nu recunosc conştiinţa de sine a omului ca supremă divinitate.

 

Marx era un duşman declarat al tuturor dumnezeilor, un om care, cu preţul sufletului său, îşi cumpărase sabia de la prinţul întunericului. El îşi mărturisise scopul de a împinge toată omenirea în prăpastie ca apoi să o urmeze şi el, râzând.

 

A luat Marx într-adevăr sabia de la Satan?

 

Fiica sa, Eleonor, relatează că Marx îi spunea ei şi surorilor ei mai multe poveşti, pe când erau copii.

 

Într-una din ele, care îi plăcuse cel mai mult, era vorba despre un oarecare Hans Röckle.

 

 

 

„Istorisirea acestei poveşti a durat luni de zile, pentru că era foarte lungă, nu se mai termina niciodată. Hans Roekle era un vrăjitor… care avea o prăvălie cu multe jucării şi multe datorii… deşi era vrăjitor, avea mereu nevoie de bani. De aceea, era nevoit să-şi calce pe inima şi să-i vândă Diavolului cele mai frumoase jucării pe care le avea… unele dintre aceste întâmplări erau înspăimântătoare şi, auzindu-l, ţi se facea părul măciucă.”9

 

 

 

Este oare normal ca un tată să le spună copiilor săi poveşti de groază despre cele mai scumpe comori vândute Diavolului? Robert Payne, în cartea să intitulată Marx 10 povesteşte cu lux de amănunte acest episod relatat de Eleonor: cum nefericitul vrăjitor Rockle a vândut jucăriile, încercând să le păstreze până în ultima clipa. Dar, deoarece încheiase un pact cu Diavolul, nu mai avea nici o scăpare.

 

Biograful lui Marx continuă:

 

 

 

„Nu încape nici o îndoială că aceste poveşti interminabile aveau un caracter autobiografic… El îşi însuşise viziunea şi răutatea Diavolului. Câteodată părea conştient că îndeplineşte voia Celui Rău.” 11

 

 

 

Când Marx a terminat de scris Ulanem şi celelalte poezii de început în care vorbeşte despre pactul încheiat cu Diavolul, el nici măcar nu se gândise la socialism.

 

Ba chiar a combătut socialismul, ca redactor la o revista germană, Rheinische Zeilung, care „nu admite nici măcar valoarea teoretică a ideilor comuniste în forma lor actuală, lăsând la o parte dorinţa aplicării lor sociale pe care o socoteşte, oricum, imposibilă… La încercările maselor de a pune în practică ideile comuniste, de îndată ce acestea devin periculoase, se poate răspunde cu tunul…”12

 

Marx vrea să-L izgonească pe Dumnezeu din cer

După ce a atins acest stadiu în gândirea sa, Marx l-a întâlnit pe Moses Hess, omul care a exercitat cea mai importantă influenţă asupra sa, cel care l-a făcut să îmbrăţişeze idealul socialist.

 

Hess îl numeşte „Dr. Marx – idolul meu, cel care va da ultima lovitură religiei şi politicii medievale.”13 A da o lovitură religiei – acesta era obiectivul primordial al lui Marx, nicidecum socialismul.

 

Georg Jung, un alt prieten al lui Marx din acea vreme, se pronunţă mai categoric în acest sens, afirmând în 1841, că Marx Îl va izgoni în mod cert pe Dumnezeu din cer şi îl va da în judecată.

 

Marx considera creştinismul drept una dintre cele mai imorale religii.14 Nu este de mirare, deoarece Marx credea acum că creştinii din vechime măcelariseră oameni şi le mâncaseră carnea.

 

Iată deci ce aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului. Nu există nici un temei pentru a afirma că Marx ar fi fost însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, că ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.

 

Dimpotrivă, Marx ura orice noţiune care trimite la Dumnezeu sau care ţine de domeniul divinităţii. El hotărâse să fie omul care să-L izgonească pe Dumnezeu – asta înainte de a se dedica socialismului care nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic.

 

În fond, Marx nega existenţa unui Creator, afirmând că omenirea s-a creat pe sine însăşi. El scrie:

 

 

 

„Având în vedere faptul că pentru socialişti tot ce tine de aşa numita istorie a lumii nu este nimic altceva decât creaţia omului, nimic altceva decât dezvoltarea naturii în favoarea omului, acesta are astfel dovada incontestabilă că s-a născut prin sine însuşi… Critica religiei sfârşeste cu învăţătura că omul este fiinţa supremă pentru om”

 

 

 

Dacă este negată existenţa Creatorului, atunci nu există nimeni care să ne dea porunci şi legi, nimeni în faţa căruia să dăm socoteală – ceea ce Marx confirmă: „Comuniştii nu predică nici un fel de morală”.

 

Când sovieticii, în primii ani de comunism, au adoptat lozinca: „Să-i alungăm pe capitalişti de pe pământ şi pe Dumnezeu din ceruri”, ei nu făceau decât să-şi însuşească moştenirea lăsată de Karl Marx.

 

Una din particularităţile magiei negre – după cum am menţionat mai înainte – este inversarea numelor. Procedeul inversiunii penetrează atât de adânc modul de a gândi al lui Marx, încât acesta îl foloseşte pretutindeni.

 

Astfel, Marx a răspuns la cartea lui Proudhon, Filozofia mizeriei printr-o alta carte intitulată Mizeria filozofiei. De asemenea, el scria: „Trebuie să folosim în locul armei criticii, critica armelor.15

 

Iată alte câteva exemple de inversări din scrierile lui, Marx:

 

 

 

„Să nu căutăm enigma evreului în religia lui, ci să căutăm enigma religiei în adevaratul evreu” 16

 

„Luther a transformat credinta în autoritate, pentru că a restaurat autoritatea credinţei.El i-a transformat pe preoţi în laici, pentru că i-a transformat pe laici în preoţi.” 17

 

 

 

Marx foloseste această tehnică în multe locuri. El cultiva ceea ce s-ar putea numi stilul tipic satanic.

 

Pe vremea lui Marx, bărbaţii obişnuiau să poarte barbă, însă nu ca a lui, şi nu aveau părul lung.

 

Înfăţişarea lui Marx era caracteristică discipolilor Ioanei Southcott, o preoteasă a unei secte oculte, care pretindea că se afla în legatură cu demonul Shiloh.18

 

Este ciudat faptul că la vreo 60 de ani după moartea acesteia, în 1814, „la grupul Chatham al adepţilor lui Southcott s-a alăturat un soldat, pe nume James Witte, care, după terminarea stagiului militar în India s-a întors acasa şi a preluat conducerea locală a sectei, dezvoltând în continuare doctrinele Ioanei… cu o tenta de comunism”19

 

Marx nu a vorbit prea des în public despre metafizică, dar putem deduce opiniile sale în aceasta privinţă de la oamenii din anturajul său. Unul din tovarăşii săi de la Internationala I, a fost Mihail Bakunin, un anarhist rus, care a scris:

 

 

 

„Diavolul reprezintă revolta satanică împotriva autorităţii divine, revolta în care vedem germenul fecund al tuturor mişcărilor de eliberare a omului – revoluţia.

 

Socialiştii se recunosc unul pe altul prin cuvintele: «în numele celui care a suferit o mare nedreptate».

 

Satan este eternul revoltat, primul liber cugetator şi eliberator al omenirii.

 

El îl face pe om să se ruşineze de animalica sa ignoranţă şi ascultare; el îl eliberează, pune pe fruntea sa pecetea libertăţii şi a umanităţii, îndemnându-l să nu se mai supună şi să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului” 20

 

 

 

Bakunin nu numai că-l lauda pe Lucifer, ci are şi un program concret de revoluţie, însă nu cu scopul de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi.

 

El scrie:

 

 

 

“În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să atâţăm patimile cele mai josnice”21

 

 

 

Marx a organizat împreună cu Bakunin prima Internatională care a susţinut acest program ciudat.

 

În Manifestul Comunist Marx şi Engels susţin că „proletarul vede în lege, morala şi religie nişte prejudecăţi burgheze în spatele cărora stau la pândă tot atâtea interese burgheze.” Bakunin arăta ca Proudhon, un alt important gânditor socialist şi, în acea perioadă, prieten cu Marx. „se închina şi el lui Satan.”22

 

Hess îl prezentase pe Marx lui Proudhon care, ca şi Marx, îşi tundea părul după tipicul celor din secta satanistă a Ioanei Southcott, din secolul al XlX-lea.

 

Proudhon, în Filozofia mizeriei, a declarat că Dumnezeu este prototipul nedreptăţii.

 

 

 

„Dobândim cunoaşterea în ciuda lui Dumnezeu, alcătuim societatea în ciuda Lui. Fiecare pas înainte este o victorie asupra Dumnezeirii.” 23

 

 

 

El exclamă:

 

 

 

„Vino, Satan, tu, cel ponegrit de oamenii de rând şi de regi. Dumnezeu este prostie şi laşitate; Dumnezeu este prefăcătorie şi falsitate; Dumnezeu este tiranie şi sărăcie; Dumnezeu este rău.

 

Acolo unde oamenii se proştern în faţa unui altar, omenirea, sclava regilor şi a preoţilor, va fi condamnată…

 

Jur, Dumnezeule, cu mâna întinsă spre ceruri, că tu nu eşti nimic altceva decât un executant al raţiunii mele, sceptrul conştiinţei mele…”

 

Dumnezeu este în mod esential necivilizat, anti-liberal, antiuman.” 24

 

 

 

Proudhon declara ca Dumnezeu este rău pentru că omul – creaţia Sa – este rău. Astfel de gânduri nu reprezintă o noutate. Ele alcătuiesc conţinutul obişnuit al predicilor din cultul satanic.

 

Mai târziu, Marx s-a certat cu Proudhon şi a scris o carte pentru a combate ideile din cartea acestuia, Filozofia mizeriei.

 

Dar Marx a contestat numai doctrine economice de mică importanţă. El nu are nici o obiecţie faţă de răzvrătirea demonică a lui Proudhon împotriva lui Dumnezeu.

 

Heinrich Heine, binecunoscutul poet german, a fost un al treilea prieten intim al lui Marx. şi el era un adorator al lui Satan. El scrie:

 

 

 

“Am chemat Diavolul şi el a venit. Trebuie să-i examinez faţa cu uimire; nu este hidos, nu schioapătă. Este un barbat atrăgător, fermecator”.25

 

 

 

Marx a fost un mare admirator al lui Heinrich Heine… Relaţiile dintre ei au fost calde şi intime.26

 

De ce l-a admirat Marx pe Heine? Poate din cauză unor gânduri satanice ca acestea:

 

 

 

„Aş vrea să am câţiva copaci frumoşi în faţa uşii şi dacă bunul Dumnezeu vrea să mă fericească pe deplin, atunci îmi va acorda bucuria de a vedea şase sau şapte din duşmanii mei spânzuraţi de aceşti copaci.

 

După moartea lor, cu o inimă plină de compasiune, le voi ierta tot răul pe care mi l-au făcut în timpul vieţii. Da, trebuie să-i iertăm pe duşmanii noştri, dar nu înainte de a-i vedea spânzuraţi.

 

Nu sunt răzbunător. Aş vrea să-mi iubesc duşmanii. Dar nu-i pot iubi înainte de a mă fi răzbunat. Abia atunci inima mea se deschide pentru ei. Atâta vreme cât nu te răzbuni, amărăciunea persistă în inima.”

 

 

 

Ar dori oare vreun om cumsecade să fie prieten intim cu cineva care gândeşte în felul acesta?

 

Dar Marx şi cei din anturajul sau gândeau exact în felul acesta.

 

Lunaciarski, un filozof important care fusese ministrul educaţiei în U.R.S.S. scria în revista Socialism şi Religie că Marx a renunţat la orice legătură cu Dumnezeu punându-l în schimb pe Satan în fruntea coloanelor de proletari în mars.

 

Este esenţial ca în legătură cu acest aspect să subliniem faptul că Marx şi tovarăşii săi, deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei, aşa cum pretind a fi marxiştii de astăzi, ceea ce înseamnă că acuzându-L şi insultându-L faţis pe Dumnezeu, ei urau un Dumnezeu în care totuşi credeau.

 

Ei nu contestau existenţa lui Dumnezeu, ci supremaţia Lui. Când a izbucnit revoluţia laParis, în 1871, comunardul Flourens a declarat:

 

 

 

„Vrăjmaşul nostru este Dumnezeu. Ura faţă de Dumnezeu este începutul înţelepciunii.”27

 

 

 

Marx i-a elogiat foarte mult pe comunarzi, care proclamau această ura. Dar ce legătură are aceasta cu o distribuire mai justa a bunurilor sau cu îmbunătăţirea instituţiilor sociale?

 

Aceste revendicări nu sunt decât capcanele ideologice care ascund adevăratul scop: desfiinţarea lui Dumnezeu şi a închinării la El. Astăzi avem dovada clară că se urmăreşte un astfel de scop în ţări caAlbaniaşi Coreea de Nord, unde toate bisericile, moscheele şi pagodele au fost închise.

 

Poeziile satanice ale lui Marx

Poeziile lui Marx sunt o ilustrare foarte clară a acestei idei. În „Strigatul unui deznădăjduit” şi „Mândria omenească”, rugăciunea supremă a omului este pentru preamărirea lui însuşi.

 

Dacă omul este sortit să piară prin propria să glorificare, aceasta va fi o catastrofă cosmică, dar el va muri ca o fiinţă divină, jelit de demoni.

 

Balada lui Marx „Trubadurul” exprimă plângerile bardului împotriva lui Dumnezeu,

 

Care nici nu cunoaşte şi nici nu respectă arta sa.

 

Această artă „ţâşneşte din prăpastia neagră a iadului, întunecând mintea şi vrăjind inima, iar dansul ei este dansul morţii”.28 Trubadurul îşi scoate sabia şi o împlântă în sufletul poetului.

 

 

 

„Arta ţâşnind din prăpastia întunecoasă a iadului, îndrăcind mintea”… Aceasta ne aminteşte de cuvintele revolutionarului american Jerry Rubin, din “Treci la fapte”:

 

„Am amestecat tinereţea, muzica, sexul, drogurile şi răzvrătirea cu trădarea – o coaliţie greu de învins” 29

 

 

 

În poezia sa, „Mândria omenească”, Marx recunoaşte că ţelul său nu este de a reforma sau a revoluţiona societatea, de a face lumea mai bună, ci pur şi simplu de a o distruge, bucurându-se de distrugerea ei:

 

 

 

“Cu dispret îmi voi arunca mănuşa Drept în faţa lumii,

 

Ca să văd prăbuşirea acestui uriaş pitic,

 

A cărui cădere nu-mi va înăbuşi înflăcărarea.

 

Apoi voi pribegi asemenea unui Dumnezeu biruitor Printre ruinele lumii Şi dând cuvintelor mele o forţa activă.

 

Mă voi simţi deopotrivă cu Creatorul “30

 

 

 

Marx a devenit satanist în urma unei intense dezbateri launtrice. El a încetat să scrie poezii în perioadă în care sănătatea i-a fost grav zdruncinată din cauza furtunii care se dezlănţuise în inima lui.

 

În acea vreme el scrie despre neliniştea pe care o resimte la gândul că trebuie să-şi facă un idol dintr-o concepţie pe care o detestă.31

 

Motivul covârşitor al convertirii lui Marx la comunism, reiese limpede dintr-o scrisoare a prietenului sau Georg Jung, către Ruge. Nu este vorba nici de emanciparea proletariatului, nici de stabilirea unei ordini sociale mai bune. Jung scrie:

 

 

 

„Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach şi-ar uni forţele pentru a elabora o reformă teologico-politică, Dumnezeu ar face bine să-i strângă pe toţi îngerii în preajma Sa şi să-şi plângă de milă, căci aceştia trei cu siguranţă că-L vor alunga din cer.”32

 

 

 

Au fost oare aceste poezii singura expresie a scrierilor satanice ale lui Karl Marx? Nu ştim, pentru că o mare parte din lucrările sale sunt ferite de lumina tiparului de către cei care deţin manuscrisele sale.

 

În “Omul revoltat”, Albert Camus susţine că treizeci de volume ale lui Marx şi Engels nu au fost niciodată publicate pentru că – după cum presupune Camus – aceste lucrări nu au nici cea mai mica asemanare cu ceea ce se înţelege în mod curent prin marxism.

 

După ce am terminat de citit eseul lui Camus, am rugat-o pe secretara mea să le scrie celor de la Institutul Marx – Lenin din Moscova şi să-i întrebe dacă această afirmaţie a scriitorului francez este adevărată.

 

Am primit un răspuns.

 

Locţiitorul directorului, profesorul M. Mdelov, după ce a susţinut că Albert Camus minte, a confirmat totuşi afirmaţiile acestuia, scriindu-mi că din totalul de o suta de volume planificate, nu au fost publicate decât treisprezece.

 

Justificarea sa că cel de al doilea război mondial ar fi împiedicat editarea celorlalte volume este de-a dreptul ridicolă. Scrisoarea a fost scrisă în 1980, la treizeci şi cinci de ani după sfârşitul războiului. Iar Editura de Stat a Uniunii Sovietice are, cu siguranţă, destule fonduri…

 

Din această scrisoare reiese clar ca, deşi comuniştii sovietici deţin toate manuscrisele necesare pentru editarea tuturor celor o sută de volume, ei au preferat să publice numai treisprezece.

 

Nu există altă explicaţie decât aceea ca majoritatea gândurilor şi ideilor lui Marx sunt tăinuite în mod deliberat.

 

 

 

Viaţa răvăşită a lui Marx

 

 

Toţi sataniştii activi au vieţi răvăşite. Acesta a fost şi cazul lui Marx.

 

 

 

Arnold Kunzli, în cartea sa “Karl Marx – O psihograma” 33 , descrie viaţa lui Marx, referindu-se şi la sinuciderea a două din fiicele sale şi a unui ginere. Trei dintre copiii săi au murit din cauză subnutriţiei.

 

Fiica sa Laura, căsătorită cu socialistul Laforgue, i-a înmormântat pe trei dintre copiii ei. O altă fiică a lui Marx, Eleonor, a hotărât să se sinucidă împreună cu soţul ei. Ea a murit, iar el s-a răzgândit în ultimul moment.

 

Marx nu s-a simţit obligat să-şi întreţină familia, deşi ar fi putut s-o facă foarte usor datorită cunoaşterii unor limbi străine pe care le stăpânea foarte bine. A preferat să cerşească de la Engels.

 

A avut un copil nelegitim cu servitoarea lui, Helen Demut. Mai târziu a atribuit paternitatea acestui copil lui Engels, care a acceptat toata această comedie.

 

Lui Marx îi placea să bea mult. Riazanov, directorul Institutului Marx-Engels din Moscova, recunoaşte acest lucru în cartea sa “Karl Marx – omul gânditorul şi revoluţionarul”34.

 

 

 

Eleonor a fost fiica preferată a lui Marx. El o numea Tussy şi deseori spunea: „Tussy sunt eu”. Ea a fost distrusă sufleteşte când a auzit de la Engels, aflat pe patul de moarte, de existenţa acestui copil nelegitim. La aflarea acestei veşti, s-a sinucis.

 

În Manifestul Comunist, Marx proferase invective la adresa capitaliştilor care dispun după bunul lor plac de nevestele şi fetele muncitorilor lor. O astfel de ipocrizie nu este câtuşi de puţin străină de caracterul lui Karl Marx.

 

 

 

Există o pată destul de întunecată în viaţa lui Marx, marele revoluţionar.

 

Ziarul german Reichsruf publica (9 ianuarie 1960) ştirea conform căreia cancelarul austriac Raabe i-a dăruit lui Nikita Hrusciov, pe atunci conducător al Uniunii Sovietice, manuscrisul unei scrisori a lui Marx. Hrusciov nu s-a bucurat însă la citirea scrisorii pentru că aceasta constituia dovada că Marx fusese informatorul plătit de poliţia austriacă pentru a-i spiona pe revoluţionari.

 

Scrisoarea a fost găsită întâmplător într-o arhivă secretă. Din ea reiesea clar ca Marx, în timpul exilului sau la Londra, trimitea rapoarte despre activitatea tovarăşilor săi, primind pentru fiecare informaţie suma de 25 de dolari. Notele sale informative se refereau la revoluţionarii exilaţi la Londra,Parisşi în Elveţia.

 

Unul dintre cei spionaţi era Ruge, care se considera bun prieten cu Marx. Există încă scrisori care dovedesc relaţiile de prietenie dintre cei doi.

 

Rolv Heuer în cartea sa “Geniu şi bogăţie”, descrie viaţa financiară dezordonată a lui Marx:

 

 

 

„Pe când era student la Berlin, fecior de bani gata, Marx primea 700 de taleri pe an bani de buzunar”35

 

 

 

Aceasta era o sumă enormă, ţinând cont de faptul ca pe vremea aceea numai 5% din populaţie dispunea de un venit mai mare de 300 de taleri pe an. De-a lungul vieţii sale, Marx a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi – după cum informează Institutul Marx – Engels.

 

Cu toate acestea, Marx jinduia tot timpul să moştenească averi.

 

În timp ce un unchi de-al său era în agonie, Marx i-a scris lui Engels: „Dacă moare câinele, voi ieşi din încurcătură”36, la care Engels îi răspunde: „Te felicit pentru că s-a îmbolnăvit cel care te-a împiedicat să intri în posesia moştenirii şi sper că nenorocirea să se întâmple chiar acum.”37

 

„Câinele” a murit, iar la 8 martie 1855, Marx scria:

 

 

 

„Un eveniment foarte fericit. Ieri ni s-a comunicat moartea unchiului soţiei mele, în vârstă de nouăzeci de ani. Soţia mea va primi aproximativ o suta de lire sterline, poate chiar şi mai mult, dacă nu cumva bătrânul câine a lăsat o parte din banii săi doamnei care-i administra casa”38

 

 

 

Marx nu avea sentimente mai bune nici faţă de rudele care-i erau mult mai apropiate decât acest unchi. De pildă, el nu vorbea cu mama lui. În decembrie 1863 Marx i-a scris lui Engels:

 

 

 

„Acum doua ore a sosit o telegrama prin care sunt anuntat ca mama a murit. Soarta a vrut să ia din viaţă un membru al familei. Eu eram deja cu un picior în groapă, dar în împrejurările actuale, sunt mai necesar decât bătrâna. Trebuie să mă duc la Trier pentru moştenire.” 39

 

 

 

Asta este tot ceea ce Marx a avut de spus la moartea mamei sale.

 

Relaţiile dintre Marx şi soţia lui erau destul de proaste. Ea l-a părăsit de două ori, dar s-a întors de fiecare data. Iar el nu a fost prezent nici măcar la înmormântarea ei.

 

Aflându-se mereu în nevoi pecuniare, Marx a risipit mulţi bani la bursă, unde el – marele economist – nu ştia decât să piardă.

 

Marx era un intelectual de mare calibru, ca şi Engels. Totuşi, corespondenţa lor abundă în obscenităţi, neobişnuite pentru aceasta clasă socială.

 

Expresiile grosolane sunt frecvent utilizate, dar nu există nici măcar o singură scrisoare în care vreunul dintre ei să pomenească despre idealul umanist sau socialist.

 

Deoarece biserica satanista este extrem de secretă, avem numai vagi indicii despre posibilele legături ale lui Marx cu aceasta sectă.

 

Viaţa lui răvăşită constituie însă, neîndoielnic, încă o veriga în înlănţuirea dovezilor aduse până acum.

 

Note

1. Karl Marx, Letter of November 10, 1837 to his father, MEW, XXX, p. 218.170

 

2. Ibid., Heinrich Marx, letter of February 10, 1838, to Karl Marx, p. 229.

 

3. Ibid., Heinrich Marx, letter of March 2, 1837 to Karl Marx, p. 203.

 

4. Ibid., Karl Marx, Hegel, pp. 41, 42.

 

5. Quoted în Deutsche Tagespost.West Germany, December 31, 1982.

 

6. Op. cit.. MEW, XXX, Karl Marx, „Das Bleiche Madchen” (The Pale Maiden). pp. 55-57.

 

7. Mullern-Schonhausen, The Solution of the Riddle. Adolf Hitler.

 

8. Op. cit., MEW, III, Karl Marx. „Ueber die Differenz der Demokritischen und Epikureischen Naturphilosophie Vorrede” (The Difference Between Democritus’ and Epicuris’ Philosophy of Nature. Foreword, p. 10.

 

9. Jenny von Westphalen, “Mohr und General, Erinnerungen an Marx und Engels” (The Moorand the General. Remembrances about Marx and Engels) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 273, 274.

 

10. Op. cit., Payne, p. 317., Ibid.

 

12. Karl Marx, Die Rheinische Zeitung (Rhine Newspaper), „Der Komunismus und die Ausburger Allgemeine Zeitung” (Communism and the Augsburger Allgemeine Newspaper), MEGA, I, i (1), p. 263.

 

13.Moses Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i, (2), p. 261.

 

14. Ibid, Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261,262.

 

15. Karl Marx, „Zur Kritik der Hegelschen Rechtsphilosophie Einleitung” (Critique of the Hegelian Philo-sophy ofLaw), Introduction, MEGA, 1,1(1), p. 614.

 

16. MEW, I, p. 372.

 

17. Ibid., p. 386.

 

18. Hans Enzensberger, „Gesprache mit Marx und Engels” (Conversations with Marx and Engels) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1973), p. 17.

 

19. James Hastings, Encyclopaedia of Religion and Ethics. Vol. XI (New York: Charles Scribnef `s Sons, 1921), p. 756.

 

20. Mikhail Bakunin, God and the State (New York: Dover Publications, 1970), p. 112.

 

21. Roman Gul, Dzerjinski, published by the author în Russian (Paris, 1936), p. 81.

 

22. Op. cit.. Enzensberger, p. 407.

 

23. Pierre-Joseph Proudhon, „Philosophie de la Misere” (The Philosophy of Misery) (Paris: Union Gene-rale d`Editions, 1964), pp. 199, 200.

 

24. Ibid.. pp. 200, 201.

 

25. Paul Garus, History of the Devil (Easl Brunswiek,N.J.:Bell Publishing Co.), p. 435..

 

26. Heinrich Heine, Works. Vol. I, p. LXIV.

 

27. Charles Boyer, The Philosophy of Communism (10: The Political Atheism of Communism by Ingino Giordani) (New York: Fordham Universily Press, 1952), p. 134.

 

28. Op. cit. , Marx, Spielmann, pp. 57, 58.

 

29. Jerry Rubin, Do It (New York: Simon & Schuster, 1970), p. 249.

 

30. Karl Maix “Menschenstolz” (Human Pride), MEGA, I, i (2), p. 50.

 

31. Ibid., Karl Marx, letter of November 10, 1837 to his father, p. 219.

 

32. Ibid., Georg Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Ruge, pp. 261, 262.

 

33. Arnold Kunzli, „Karl Marx, Eine Psychographic” (Karl Marx. a Psychogram) (Ziirich: Europa Vcr-lag, 1966).

 

34. David Rjazanov, Karl Marx: Man, Thinker and Revolutionist („Karl Marx als Denker, Mensch und Re-volutionar”) (New York: International Publishers, 1927).

 

35. Rolv Heuer, „Genie und Reichtum” (Genius and Riches) (Vienna: Bertelsmann Sachbuehverlag, 1971), pp. 167, 168.

 

36. Karl Marx, letter of February 27, 1852 to Friedrich Engels, MEW, XXVIII, p. 30.

 

37. Ibid., Friedrich Engels, letter of March 2, 1852 to Karl Marx, p. 33.

 

38. Ibid., Karl Marx, letter of March 8, 1855 to Friedrich Engels, p. 438.

 

39. Karl Marx, letter of December 2, 1863 to Friedrich Engels, MEW, XXX, p. 376.

 

Capitolul III

CREDINŢA NĂRUITĂ

Apostazia lui Engels

Deoarece Engels este o figură proeminentă în viaţa lui Marx, mă voi referi pe scurt şi la el.

 

Engels fusese crescut într-o familie pioasă. În tinereţea lui scrisese frumoase poezii creştine. După ce l-a întâlnit pe Marx, a scris despre acesta:

 

 

 

„Cine vânează eu o sălbatică străduinţă? Un om negru dinTrier(locul de naştere al lui Marx), un adevărat monstru.

 

El nu merge şi nu alearga, sare pe călcâie şi rage plin de mânie, ca şi cum ar dori să apuce marele cort al cerului şi sa-l arunce pe pământ.

 

El îşi întinde braţele în văzduh, pumnul lui ameninţător este încleştat, urlă neîncetat de parcă zece mii de draci l-ar fi înşfacat de păr. “1

 

 

 

Engels începuse să se îndoiască de credinţa să creştină după ce a citit o carte scrisă de un teolog liberal, pe nume Bruno Bauer.

 

În inima lui s-a dat o mare luptă. În acele momente, el a scris:

 

 

 

„De când am început să mă îndoiesc, mă rog zilnic pentru adevăr, aproape toată ziua. Şi totusi, pentru mine nu mai există cale de întoarcere. Lacrimile îmi curg pe obraz în timp ce scriu aceste rânduri.„ 2

 

 

 

Engels n-a mai găsit niciodată calea de întoarcere la Cuvântul lui Dumnezeu, alăturându-se în schimb aceluia pe care el însuşi îl denumise „monstrul posedat de zece mii de draci”.3 El s-a lepădat de credinţă.

 

Ce fel de om era Bruno Bauer, teologul liberal care a jucat un rol decisiv în distrugerea credinţei creştine a lui Engels şi care a încurajat paşii lui Marx pe noua să cale anticreştină? Să fi avut şi el legături cu demonii?

 

Ca şi Engels, Bruno Bauer a fost în tinereţea sa un om credincios, care prin scrisul său a luat atitudine chiar împotriva criticilor aduse Bibliei.

 

Apoi a devenit un critic radical al Sfintei Scripturi şi întemeietor al aşa-zisului creştinism materialist care afirma că Iisus Hristos ar fi fost numai om, nu şi Fiul lui Dumnezeu.

 

La data de 6 decembrie 1841, Bruno Bauer i-a scris prietenului sau Arnold Ruge, care era totodata prieten cu Marx şi Engels:

 

 

 

„Tin conferinte aici, la Universitate, în faţa unui mare auditoriu.

 

Nu mai mă recunosc atunci când proferez blasfemii de la amvon.

 

Acestea sunt atât de mari, încât acestor copii nevinovaţi li se face părul măciucă.

 

În timp ce hulesc, îmi amintesc cum lucram acasă cu evlavie la o apologie a Sfintei Scripturi şi a Apocalipsei.

 

În orice caz, un demon cumplit pune stăpânire pe mine ori de câte ori mă urc la pupitru şi sunt atât de slab încât sunt nevoit să mă predau lui…

 

Spiritul meu de hulă va fi satisfăcut numai dacă mi se va permite să predic ateismul în mod oficial ca profesor.” 4

 

 

 

Omul care l-a convins pe Engels să devina comunist a fost acelasi Moses Hess, care îl convinsese şi pe Marx, acelasi lucru, mai inainte. după ce l-a întâlnit pe Engels, laKoln, Hess scrie:

 

 

 

„Cand s-a despartit de mine, Engels devenise un comunist extrem de zelos. Acesta este modul meu de a ravasi sufletele oamenilor…” 5

 

 

 

A răvăşi sufletele – aceasta să fi fost oare nazuinţa supremă a vieţii lui Hess? Acesta este şi scopul lui Lucifer.

 

Amprentele lăsate de creştinism nu s-au şters niciodata din mintea lui Engels.

 

În 1865, el îşi exprima admiraţia pentru cântecul Reformei, „Cetate tare-i Dumnezeu”, numindu-l „un imn de biruinţă care a devenit Marseieza secolului al XVI-lea”.6

 

Engels s-a mai exprimat şi cu alte ocazii în favoarea creştinismului.

 

Tragedia vieţii lui Engels este emoţionantă şi chiar mai cutremurătoare decât cea a vieţii lui Marx. Iată un minunat poem creştin scris în timpul tinereţii sale de omul care mai târziu va deveni complicele cel mai apropiat al lui Marx în tentativa de distrugere a religiei:

 

 

 

Doamne Iisuse Hristoase,

 

singurul Fiu al lui Dumnezeu,

 

o, pogoară de pe tronul Tău ceresc şi mântuieşte-mi sufletul.

 

Coboara în toată binecuvântarea Ta,

 

Lumină a sfinţeniei Tatălui Tău.

 

Îngăduie-mi să Te aleg pe Tine, Mântuitorule.

 

Bucuria pe care Ţi-o înălţăm împreună cu lauda noastră

 

este frumoasă, strălucitoare şi neumbrită de supărare.

 

Iar când îmi voi da ultima suflare

 

şi va trebui să sufăr chinurile morţii,

 

ajută-mă să mă ţin de Tine cu putere;

 

Ca atunci când ochii mei se vor umple de întuneric,

 

şi când inima mea va înceta să mai bată,

 

să-mi pot da duhul în braţele Tale.

 

Sus, în ceruri, duhul meu va lăuda Numele Tău în vecii vecilor,

 

deoarece el se odihneşte în Tine.

 

O, dac-ar veni mai curând vremea bucuriei

 

când din pieptul Tău plin de dragoste

 

voi putea primi viaţa nouă care încălzeşte totul.

 

Şi apoi, Doamne, aducâdu-Ţi mulţumiri,

 

îi voi strânge în braţe pe cei care-mi sunt dragi pentru totdeauna.

 

Trăind în vecii vecilor,

 

într-o continuă contemplare a Ta,

 

viaţa mea se va desfăşura din nou.

 

Tu ai venit să eliberezi omenirea de moarte şi de rău,

 

ca să poată exista Binecuvântări şăi bunăstare pretutindeni.

 

Si acum, chiar cu această nouă coborâre a Ta pe pământ,

 

totul se va schimba;

 

Tu vei da răsplata cuvenită fiecărui om în parte.”7

 

 

 

Engels le scrie unor prieteni, după ce Bruno Bauer a semănat îndoială în suflet:

 

 

 

„Este scris: «Cere şi ţi se va da». Caut adevărul oriunde există o speranţă că pot găsi măcar o umbra de adevăr.

 

Totuşi, nu pot recunoaşte eternitatea adevărului vostru.

 

Cu toate acestea, este scris: «Caută şi vei găsi. Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Cu atât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer».

 

În timp ce scriu aceste rânduri ochii mi se umplu de lacrimi. Sunt adânc mişcat, dar cred că nu voi fi pierdut. Mă voi întoarce la Dumnezeu, după Care tânjeşte întregul meu suflet, iar aceasta este o mărturie a Duhului Sfânt. Cu speranţa aceasta trăiesc şi cu aceasta voi muri… Duhul lui Dumnezeu mărturiseşte împreună cu duhul meu ca sunt un copil al lui Dumnezeu.” 8

 

 

 

Engels era pe deplin conştient de pericolul satanismului, în cartea sa, Schelling – filozoful întru Hristos, Engels a scris:

 

 

 

„De la revolutia franceza încoace (masonica, n.r.), un duh diabolic, cu totul nou, a intrat într-o buna parte din omenire, iar necredinţa îşi înalţă capul semeţ cu atâta neruşinare şi subtilitate încât ai crede ca prorociile din Scriptura se împlinesc chiar acum.

 

Să vedem mai întâi ce spun Scripturile despre lipsa de evlavie din vremurile din urmă.

 

Domnul spune în Matei 24:11 – 13:

 

«Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. şi din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se ve va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit. Şi această Evanghelie a împărăţiei va fi propovăduită în toata lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul».

 

Apoi, în versetul 24: «Se vor scula Hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să însele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi».

 

Şi apostolul Pavel spune în 2 Tesaloniceni 2: 3 şi în continuare: «Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzarii, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeste „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare»…

 

Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului, ca să fie mântuiţi.

 

Din această pricină Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi.»”

 

 

 

Engels citeaza din Scriptura paragraf după paragraf, ca teologul a cărui carte de căpătâi este Biblia. El continuă:

 

 

 

„Noi nu mai avem nimic de-a face cu indiferenţa sau cu răceala faţă de Domnul, declarându-ne adversari ai acestor atitudini, iar în locul sectelor şi partidelor, noi vedem două tabere: creştini şi anticreştini. Vedem prorocii mincinoşi printre noi…

 

Ei călătoresc în toataGermaniaşi vor să se infiltreze pretutindeni; propovăduiesc învăţăturile lor satanice în piele şi poarta drapelul Diavolului dintr-un oras în altul, înşelându-i pe bieţii tineri ca să-i arunce în prapastia cea mai adâncă a iadului şi a mortii.”

 

 

 

Engels îşi încheie cartea citând următorul verset din Apocalipsa:

 

 

 

“Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa. Amin.” 9

 

 

 

Omul care a scris aceste poezii şi aceste avertismente faţă de pericolul reprezentat de satanism, omul care s-a rugat cu lacrimi ca să fie ferit de acest pericol, omul care a recunoscut că Marx este posedat de mii de demoni, a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Marx în lupta diabolică „pentru nimicirea comunistă a adevărului etern, a oricărei religii şi a oricărei morale…„10

 

Acestea sunt efectele monstruoase ale teologiei liberale. Ea împarte vina cu Marx şi Engels pentru zecile de milioane de nevinovaţi ucişi de comunişti până în ziua de astăzi.

 

Marx urăşte naţiuni întregi

După această digresiune, să revenim la Marx. Întreaga sa atitudine şi conversaţie erau de natură satanică. Deşi evreu, el a scris o periculoasă carte antisemită, intitulată Problema evreiască.

 

În anul 1856, Marx a publicat în The New York Tribune, un articol intitulat „împrumutul rusesc”, în care putem citi:

 

 

 

„După cum armata iezuiţilor ucide orice gând de libertate, tot astfel evreii care fură bogăţiile lumii înăbuşă dorinţa de eliberare a celor exploataţi, profitând de pe urma războaielor provocate de capitalişti.

 

Nu e de mirare că acum 1856 de ani, Iisus i-a izgonit pe cămătari din Templul de la Ierusalim.

 

Ei erau aidoma cămătarilor de astăzi care se ascund în spatele tiranilor şi al tiraniilor.

 

Majoritatea lor e formată din evrei.

 

Faptul că evreii au devenit atât de puternici încât au ajuns să pună în primejdie viaţa lumii, ne determină să le dezvăluim organizăţia şi adevăratul lor scop, astfel încât duhoarea pe care o emană aceştia să incite la lupta împotriva lor muncitorii din întreaga lume care să extirpe o astfel de gangrenă.”

 

 

 

A spus Hitler ceva mai rău decât Marx?

 

(E ciudat, însă, că Marx a afirmat şi contrariul, în Capitalul vol. I, capitolul „Caracterul capitalist al producţiei”: „Pe fruntea oamenilor aleşi scrie că ei aparţin lui Iehova.”)

 

Mulţi alţi evrei comunişti au urmat exemplul lui Marx, urându-i pe evrei.

 

Ruth Fisher, o renumită lidera comunistă germană de origine evreiască şi membră a parlamentului, spunea: „Zdrobiţi-i pe capitaliştii evrei, spânzuraţi-i de felinare, călcaţi-i în picioare.”11

 

De ce tocmai pe capitaliştii evrei şi nu pe ceilalţi? – rămâne o întrebare fără răspuns.

 

Marx nu-i ura numai pe evrei, ci şi pe germani, despre care a scris: „Singurul mijloc de a-i trezi pe germani este de a-i lua la bătaie.”

 

El vorbea despre „stupidul popor german” şi despre „dezgustătoarea limitare intelectuală a germanilor”, susţinând că „germanii, chinezii şi evreii trebuie comparaţi cu negustorii ambulanţi şi cu micii comercianţi.”12

 

Pe rusi îi numea „mâncători de varză”13, iar popoarele slave erau considerate „gunoaie etnice.”14

 

El şi-a exprimat ura faţă de mai multe naţiuni, dar niciodată dragostea faţă de vreuna.

 

Într-o agendă a anului 1848, Marx scrie despre „plebea slavă”, din care faceau parte ruşii, cehii şi croaţii. Acestor popoare retrograde”, nu le rămâne decât „să dispară imediat” în furtuna revoluţiei.

 

 

 

„Viitorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului nu numai clasele şi dinastiile retrograde, ci şi popoare întregi reacţionare. Şi această dispariţie va constitui un progres.”

 

„Până şi numele lor va dispărea.” 15

 

 

 

Nici lui Marx, nici lui Engels, nu le-a păsat de distrugerea a milioane de oameni. Marx scria:

 

 

 

„O revoluţie liniştită dar inevitabilă se desfăsoară în cadrul societăţii, o revoluţie căreia îi pasă de vieţi omeneşti pe care le distruge, tot atât de puţin cât îi pasă unui cutremur de casele pe care le dărâmă. Clasele şi rasele care sunt prea slabe pentru a face faţă noilor condiţii de existenţă, vor fi înfrânte. ”

 

 

 

Spre deosebire de Marx, Hitler dorea numai înrobirea acestor popoare, nu şi distrugerea lor, încât se poate afirma că Hitler a fost mult mai uman decât Marx.

 

Engels scria în acelaşi spirit:

 

 

 

„Următorul război mondial va face să dispară de pe faţa pământului popoarele reacţionare. Şi aceasta înseamnă un progres.” 16

 

„Evident, acest scop nu se poate realiza fără strivirea vreunei gingaşe flori naţionale.

 

Dar fără violenţă şi fără cruzime, nimic nu se poate înfăptui în istorie.” 17

 

 

 

Marx, omul care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială „baieţi proşti, golani, măgari.” Engels ştia prea bine la ce să se aştepte din partea acestora, atunci când scria: „Nici democraţii de «coloratură» roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată.” În corespondenţa lui intimă, Marx îi caracteriza pe negri drept „idioţi”, vorbind în mod constant despre ei în termeni peiorativi.

 

Pe rivalul său, Lassalle, îl numea „evreul negru” şi ţinea să precizeze că acest epitet depreciativ nu e valabil doar pentru o singură persoană.

 

„Pentru mine este absolut clar că – judecând după forma capului şi felul părului său – el se trage din negrii care au fugit împreună cu Moise din Egipt (în cazul în care mama sau bunica lui nu s-au corcit cu vreun negru)… şi felul de a răzbi în viaţă al acestui individ este tot tipic negrilor.”

 

Marx a susţinut chiar şi menţinerea sclaviei în America de Nord. Din pricina aceasta sa certat cu prietenul sau Proudhon, care apăra cauză eliberării sclavilor în Statele Unite.

 

Marx îi răspunde acestuia:

 

 

 

„Fără sclavie, America de Nord s-ar transforma din cea mai progresivă ţarăîntr-un stat patriarhal. Ştergeţi America de Nord de pe harta lumii şi veţi ajunge la anarhie – declinul absolut al comerţului şi civilizaţiei moderne. Aboliţi sclavia şi veţi şterge Americade pe harta naţiunilor.” 18

 

 

 

Marx a mai scris: „dă-i dracului de englezi.”19

 

În ciuda acestei atitudini de desconsiderare a naţiunilor respective, exista totuşi o multime de marxisti englezi şi americani.

 

Satan în familie

Eleonor, cea mai iubită fiică a lui Marx, s-a căsătorit – având consimţământul tatalui ei – cu Eduard Eveling. Acesta ţinea conferinţe despre „răutatea lui Dumnezeu”.

 

(Exact cum fac sataniştii. Spre deosebire de atei, aceştia nu neagă însă existenţa lui Dumnezeu, decât pentru a-i minţi pe ceilalţi oameni; ei ştiu despre existenţa Lui, însă îl descriu ca fiind rău.)

 

Prin aceste conferinţe, Eduard Eveling încerca să demonstreze că Dumnezeu „ar încuraja poligamia şi ar instiga la hoţie”.

 

El apăra dreptul de a profera blasfemii.20

 

Următorul poem dezvăluie adeziunea sa la satanism:

 

 

 

“Către tine se vor înălţa versurile mele dezlănţuite şi cutezătoare,

 

O, Satano, rege al banchetului!

 

În laturi, preotule, cu sfeştania şi cu bolboroselile tale!

 

Căci niciodată, preotule, Satan nu va sta înapoia ta.

 

Suflarea ta, Satano, îmi inspiră versurile

 

când din tot sufletul meu desfid zeii.

 

Al regilor pontificali, al regilor inumani,

 

al lor este fulgerul care zdruncină minţile.

 

O, suflete ce pribegeşti departe de calea cea dreaptă!

 

Satan este îndurător. Iată, Heloise!

 

Ca vârtejul care-şi întinde aripile trece Satan cel mare,

 

o, voi oameni!

 

Te salut, mare răzbunător al raţiunii!

 

Către tine se vor înălţa fumul tămâii şi jurămintele sfinte!

 

Tu l-ai detronat pe Dumnezeul preotului.” 21

 

Note

1. Franz Mehring, „Karl Marx – Geschichte seines Lebens” (Karl Marx – Story of His Life) (Berlin: Dietz-Verlag, 1964), pp. 99, 100.

 

2. Ibid. p. 97.

 

3. Ibid., p. 100.

 

4. Bruno Bauer, letter of December 6, 1841 to Arnold Ruge, MEGA, I, 1 (2), p. 263.

 

5. A. Melskii, “Evangelist Nenavisti” (The Evangelist of Hate. Life of Karl Marx) (Berlin: Za Pravdu Publishing House, 1933, în Russian), p. 48.

 

6. Friedrich Engels, „Dialektik der Natur, Einleitung'(Dialectics of Nature, Introduction). MEW, X, p. 312.

 

7. Friedrich Engels, poem probably written în early 1837. MEGA, I, ii, p. 465.

 

8. Ibid., Friedrich Engels, letter of July 1839 to the Graber brothers, p. 531.

 

9. Friedrich Engels, „Schelling und die Offenbarung” (Schelling and Revelation). MEGA, pp. 247 – 249.

 

10. Karl Marx and Frederich Engels, Selected Works (London: Lawrence and Wishart, 1958), p. 52.

 

11. Ossip Flechtheim, The Communist Parly of Gennany in theWeimarRepublic(OiTenbach, 1948).

 

12. Op. cit., Kunzli, p. 187.

 

13. Bertram Wolfe, Marxism – One Hundred Years în the Life of a Doctrine (New York: The Dial Press, 1965), p. 32.

 

14. Karl Marx and Friedrich Engels, The Russian Menace toEurope(Glencoe: The Free Press, 1952), p. 63.

 

15. Quoted în op. cit.. Wolfe, Marxism.

 

16. Engels, MEW, VI, p. 176.

 

17. Deutschland Magazine, February 1985.

 

18. Quoted by Nathaniel Weyl, Karl Marx: Racist (New Rochelle,N.Y.:ArlingtonHouse).

 

19. Karl Marx, MEW, XXXV, p. 122.

 

20. Chushichi Tsuzuki, The Life of Eleanor Marx (Oxford: Clarendon Press, 1967), p. 85.

 

21. Frederick Tatford, The Prince of Darkness (Easlbourne: Bible and Advent Testimony Movement, 1967).

 

Capitolul IV

PREA TÂRZIU

Dezvăluirile unei servitoare

Un american, comandorul Sergius Riis, fusese unul dintre discipolii lui Marx.

 

Indurerat de vestea morţii lui Marx, Riis plecă la Londra să viziteze casa în care trăise mult-admiratul său maestru. Familia acestuia se mutase. Singura persoană cu care a putut sta de vorba a fost Helen Demuth, fosta servitoare a lui Marx. Ea a descris aceste situaţii surprinzatoare petrecute în casa lui Marx:

 

 

 

„Marx era un om cu frica lui Dumnezeu. Când era grav bolnav, se ruga singur în camera lui, în faţa unui sir de lumânări aprinse, purtând un fel de panglică legată în jurul frunţii.”1

 

 

 

Această descriere aminteşte de filacterele purtate de evrei în timpul rugăciunilor de dimineaţă. Dar Marx fusese botezat în cadrul religiei creştine, nu practicase niciodată iudaismul, iar mai târziu, a devenit un aprig contestatar al lui Dumnezeu.

 

El a scris cărţi împotriva religiei şi şi-a crescut toţi copiii în spiritul ateismului. Ce însemna, atunci, această ceremonie pe care o servitoare a luat-o drept rugăciune?

 

Când evreii îşi spun rugăciunile purtând pe frunte filacterele, ei nu ţin în faţa lor nici un şir de lumânări aprinse. Să fi fost vorba de un ritual magic?

 

Este, de asemenea, cunoscut faptul ca Marx, pretinsul ateu, avea în camera sa de lucru un bust al lui Zeus.

 

În mitologia greaca, Zeus – o neînduratoare divinitate păgână – s-a transformat într-o fiara care a luat în captivitate Europa – la fel cum a făcut şi marxismul mai tarziu.

 

(Printr-o coincidenta, statuia lui Zeus cel binecunoscut pentru ferocitatea sa, este singurul simbol religios expus în holul principal al sediului O.N.U. dinNew York.)

 

Scrisori de familie

Un alt posibil indiciu se află într-o scrisoare adresată lui Marx de către fiul său Edgar, la 31 martie 1854. Ea începe cu aceste cuvinte uluitoare: „Dragul meu Diavol.”2

 

Cine a mai pomenit vreodată ca vreun fiu să i se adreseze tatălui său în felul acesta?

 

Numai un satanist poate să-i scrie aşa ceva celui pe care îl iubeşte. Să fi fost oare iniţiat şi fiul lui Marx în misterele satanismului?

 

Tot atât de semnificativ este felul în care soţia lui Marx i se adresează acestuia, într-o scrisoare din august 1844:

 

 

 

„Ultima ta epistolă pastorală, tu, mare preot şi episcop al sufletelor, i-a redat bietei tale oi pacea şi odihna sufletească.” 3

 

 

 

În Manifestul Comunist, Marx îşi exprimase dorinţa de a desfiinţa toate religiile – ceea ce ar fi implicat şi desfiinţarea cultului lui Satan. Cu toate acestea, soţia sa îl numeşte „mare preot şi episcop44.

 

Al cărei religii? Singura religie din Europa care are mari preoţi este satanismul.

 

Si ce fel de epistole pastorale să fi scris acest om, considerat ateu? Unde sunt acestea? Acest aspect al vieţii lui Marx nu a fost încă studiat.

 

Documente biografice

Cu siguranţă că unii dintre biografii lui Marx au intuit satanismul acestuia, dar neavând pregătirea spirituală necesară, nu au putut să înţeleagă situaţiile respective.

 

Totuşi, interpretările lor nu sunt lipsite de interes.

 

Marxistul Franz Mehring a scris în cartea sa Karl Marx:

 

 

 

„Cu toate ca tatăl lui Marx a murit la câteva zile după ce fiul său împlinise 20 de ani, se pare că el observase cu o tainică îngrijorare demonul din sufletul celui mai iubit fiu al său…” 4

 

„Henry Marx nu a crezut şi nici măcar nu şi-ar fi putut închipui vreodată că vasta cultură burgheză asimilată de fiul său nu va contribui decât la dezlănţuirea demonului de care se temea.” 5

 

 

 

Marx a murit fără nici o nădejde, ca toţi sataniştii.

 

La 25 mai 1883, i-a scris lui Engels: „Cât de deşartă şi de inutilă este viaţa, şi totuşi cât de mult o dorim!”6

 

Marx a fost contemporan cu creştini ilustri, precum compozitorul Mendelsohn, filantropul Dr. Barnardo şi generalul William Booth.

 

Toţi au locuit în preajma lui, în Londra.

 

Totuşi, el nu a pomenit niciodată nimic despre aceştia.

 

 

 

Exista un secret în viaţa lui Marx, pe care puţini marxişti îl cunosc. Lenin a scris: „După o jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe Marx cu adevărat.” 7

 

Secretul din viata lui Lenin

Şi viaţa lui Lenin ascunde un secret.

 

Când a apărut prima ediţie a acestei cărţi, nu aveam cunoştinţă de nici o implicare personală a lui Lenin în vreunul din riturile sectei satanice.

 

Dar, între timp, am citit cartea Tânărul Lenin, scrisa de Trotky – prieten apropiat şi colaborator al lui Lenin.

 

El scrie că Lenin, la vârsta de şaisprezece ani, şi-a rupt crucea de la gat, a scuipat pe ea şi a calcat-o în picioare- acesta fiind un binecunoscut ritual satanic.

 

Cu siguranţă că Lenin era dominat de ideologia satanistă. Cum altfel s-ar putea explica citatul din următoarea scrisoare, adresată scriitorului rus Maxim Gorki la data de 13 – 14 noiembrie 1913:

 

 

 

„Milioane de păcate, pagube, impilări, molime sunt mult mai lesne înţelese de popor şi de aceea mai puţin periculoase decât cea mai firava idee a unui mic dumnezeu spiritual oricât de bine deghizată ar fi aceasta.” 8

 

 

 

În final şi el a fost înşelat de Satan, ca toţi cei care se încred în el.

 

Cu privire la statul sovietic, Lenin scrie:

 

 

 

„Statul nu funcţionează aşa cum am dori noi. Atunci, cum funcţionează? Maşina nu ascultă de om. Un om stă la volan, iar nouă ni se pare că acesta o conduce. Dar maşina nu se îndreaptă în direcţia dorită. Ea se mişcă după voinţa altei forţe.”9

 

 

 

Care este deci această „altă forţă” misterioasă, căreia i se supune chiar şi voinţa conducătorilor bolşevici? Să fi cedat aceştia în faţa unei forţe pe care sperau să o domine, dar care s-a dovedit a fi mai puternică decât şi-au imaginat ei şi care i-a dus la disperare?

 

Într-o scrisoare din 1921, Lenin afirma:

 

 

 

„Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită. şi nu mi-am pierdut speranţa că ni se va întâmpla chiar aşa, căci nu suntem în stare să condamnăm această birocraţie murdară. Iar de vom fi spânzuraţi, cu atât mai bine!” 10

 

 

 

Aceasta a fost ultima speranţă a lui Lenin la capătul unei vieţi întregi de lupta pentru cauză comunismului: să fie spânzurat cu o funie împuţită.

 

Dorinţa lui nu a fost îndeplinită, dar aproape toţi colaboratorii săi au sfârşit prin a fi executaţi de Stalin, după ce au recunoscut în public că serviseră interese străine de cauza proletariatului pe care pretinseseră că o susţin.

 

Ce confesiune îngrozitoare: „Sper să fim spânzuraţi cu o funie împuţită!” Este interesant de observat ca, la vârsta de treisprezece ani, Lenin a scris ceea ce s-ar putea numi o poezie profetică în care el prevăzuse eşecul de la sfârşitul vieţii sale. El a hotărât să slujească omenirea, dar fără Dumnezeu. Acestea au fost cuvintele lui:

 

 

 

„Dacă îţi vei da viaţa de bunăvoie pentru ceilalţi, e păcat să ai o soartă atât de tristă, încât jertfa ta să fie întru totul inutilă. “11

 

 

 

Ce diferenţă între afirmaţiile lui Lenin şi cele ale apostolului Pavel care, la sfârşitul vieţii sale, scria:

 

 

 

“M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2 Timotei 4: 7 – 8).

 

 

 

Exista un „prea târziu” în ceea ce întreprindem pe plan spiritual.

 

Esau a regretat, cu multe lacrimi, ca şi-a vândut dreptul de întâi-născut, dar asupra acestei învoieli nu se mai putea reveni. Lenin, întemeietorul statului sovietic, aflat pe patul de moarte, spunea:

 

 

 

„Am făcut o mare greţeală. Coşmarul meu constă în sentimentul că sunt pierdut întrun ocean alcătuit din sângele nenumăratelor victime. Dar e prea târziu ca să mai dăm înapoi. Ca ţara noastră, Rusia, să fie salvată, ar fi nevoie de bărbaţi ca Francisc d’Assisi. Cu zece bărbaţi ca el, am fi salvat Rusia„.

 

Note

1. Sergius Martin Riis, Karl Marx, Master of Fraud (New York: Robert Speller, 1962), p. 11.

 

2. Edgar Marx, letter of March 31. 1854 to MARX, MEW, II, p. 18.

 

3. Jenny Marx letter (dated after August 11, Karl Marx, MEW, suppl, Vol. 1, p. d.s.V

 

4. Franz Mehring, Karl Marx – The Story of his life (New York: Covici, Friede, 1935), p. 18.

 

5. Op. cit., Mehring, p. 32.

 

6. Karl Marx, letter of May 20, 1882 to Friedrich Engels, MEW, XXXV, p. 65.

 

7. Walter Kaufmann, Hegel (Garden City: Doubleday, 1965), p. 288.

 

8. V. Ilitch Lenin, Complete Works (Moscow: Political Literature Publishing House, 1964, în Russian), Vol. 48, pp. 226, 227.

 

9. ibid., Vol. 45, p. 86.

 

10. ibid, Vol. 54, pp. 86, 87.

 

11. „Budilnik”,Russia, No. 48, of 1883. Quoted în The New Review,New York: 140/1980, p. 276.

 

Capitolul V

CUMPLITA FALSIFICARE

Buharin, Stalin, Mao, Ceauşescu, Andropov.

Poate că ar fi instructiv dacă ne-am raporta şi la câţiva marxişti moderni.

 

Buharin, secretarul general al Internaţionalei comuniste şi unul dintre reprezentanţii de seama ai marxismului din acest secol, încă de la frageda vârstă de doisprezece ani, după ce a citit cartea “Apocalipsa” din Biblie, dorea din tot sufletul să devină Antihrist. Dându-şi seama, din lectura Scripturii, că Antihristul trebuia să fie fiul marei curve din Apocalipsa, el a insistat ca mama lui să susţină că ar fi fost o prostituată.

 

Acelaşi Buharin a scris despre Stalin: „El nu este om, ci diavol.”1

 

Buharin şi-a dat seama prea târziu în mâinile cui a căzut. Într-o scrisoare pe care soţia sa a trebuit s-o înveţe pe dinafara înainte de arestarea şi executarea lui Buharin, acesta scria:

 

 

 

„ Viaţa mea se sfârşeşte. Îmi plec capul… îmi simt neputinţa în faţa acestui mecanism diabolic..”2

 

 

 

El a contribuit la înălţarea acestei ghilotine – statul sovietic – care a ucis milioane de oameni, pentru a recunoaşte în cele din urmă că proiectul acestei ghilotine a fost conceput în iad. Buharin dorise să fie Anticristul, dar a devenit o victima a Vrăjmaşului.

 

Împărtăşind aceleaşi decepţii, Kaganovici, cumnatul şi colaboratorul lui Stalin, scrie despre acesta în jurnalul său:

 

 

 

„Am început să înţeleg cum de a reuşit Stalin să facă din sine însuşi un zeu. El nu are nici o trăsătură umană… Chiar dacă exteriorizează vreodată unele sentimente, acestea parcă nici nu-i aparţin. Pentru el sentimentele sunt tot atât de absurde ca nişte solzi care ar creşte pe un metal blindat. Iar în spatele acestor solzi se află Stalin însuşi – o bucată de oţel. Nu ştiu de ce, aveam convingerea ca va trăi vesnic… Nu avea nimic omenesc în el…”

 

Roza (soţia lui Stalin) povesteşte că acesta o punea să se caţere într-un copac, dezbrăcată, numai cu şosetele în picioare.

 

 

 

„Am senzaţia că nu are nimic uman în el deşi pare un om ca toţi ceilalţi, spunea ea. Pentru mine este o adevărată enigmă. Dar ce scriu eu aici? Doar n-am înnebunit şi eu?”

 

 

 

Stalin i-a descris lui Kaganovici exerciţiile lui spirituale. Credincioşii din diferite religii practică anumite exerciţii care îi ajută să mediteze la ceea ce este bun, frumos, înţelept, pentru a dobândi astfel un potential mai mare de dragoste faţă de semenii lor. Stalin exersa pentru cultivarea stărilor de spirit diametral opuse.

 

El i-a spus lui Kaganovici:

 

 

 

„Daca trebuie să mă despart de cineva, mi-l imaginez mergând în patrulabeşi astfel reuşesc să-mi provoc o reacţie de dezgust. Uneori mă simt ataşat de un om care trebuie să fie însă înlăturat pentru realizarea scopurilor noastre. Ce fac atunci? Îmi închipui cum aceasta persoană îşi face nevoile, trage pârţuri, vomită şi pute. Şi nu-mi mai pare rău de omul acela.

 

Cu cât mai repede dispare duhoarea lui de pe pământ, cu atât mai bine. Şi astfel îl sterg din inima mea.”

 

 

 

Una din distractiile lui Stalin era de a le pune cailor ochelari verzi, încât aceştia să vadă pretutindeni numai fân şi iarbă. Mai rău decât atât, el le-a pus oamenilor ochelarii negri ai ateismului pentru a-i impiedica pe acestia să vadă câmpiile Raiului pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru sufletele credincioase.

 

Jurnalul conţine mai multe observaţii pătrunzătoare, referitoare la caracterul lui Stalin:

 

 

 

„Stalin vorbea adesea despre religie ca despre cel mai pervers duşman al nostru… El urăşte religia, iar eu împărtăşesc sentimentele lui. Religia este un duşman perfid şi periculos… Stalin e de părere că cea mai mare pedeapsă pentru toţi părinţii care aparţin unei secte – indiferent dacă au fost condamnaţi sau nu – este despărţirea de copiii lor.

 

Sunt convins că Stalin era preocupat în taină de astrologie. M-a mirat întotdeauna la el faptul că vorbea cu un fel de respect ascuns despre religie şi despre Dumnezeu. La început am crezut că este doar o închipuire de-a mea, dar treptat m-am convins că ceea ce observasem era adevărat. Stalin era însă întotdeauna foarte prevăzător atunci când venea vorba despre acest subiect.

 

De aceea n-am reuşit niciodată să aflu precis care anume era punctul său de vedere în aceasta privinţă. Pentru mine însă un lucru e cert: modul deosebit în care Stalin aborda şi trata subiecte ca religia şi Dumnezeu. De exemplu, nu a spus niciodată direct că Dumnezeu nu ar exista…

 

În prezenţa lui, oamenii încetau într-o anumită măsură de a mai fi ei înşişi. Toţi îl admirau şi îl idolatrizau. Nu cred că poporul îl iubea prea mult; Stalin se situa deasupra lui. Poate că sună ciudat, dar el deţinea o poziţie care mai înainte îi revenea numai lui Dumnezeu.”

 

 

 

A avea duşmani pe care uneori trebuie să-i înfrunţi ţine de natura tragicului omenesc. Pentru Marx această tristă necesitate constituia însă o desfătare. Deviza lui, pe care deseori o repeta, era: „Nu exista nimic mai plăcut pe lume decât să-i poţi muşca pe duşmanii tăi.”3

 

De aceea, nu este de mirare că discipolul său, Stalin, spunea că „cea mai mare bucurie este de a câştiga prietenia oamenilor până când aceştia vin cu încredere să-şi pună capul pe pieptul tău, pentru ca apoi să le împlânţi pumnalul în spate; e o placere să fii de nebiruit.”4

 

Cu mult înainte, Marx exprimase aceeaşi idee. El îi scria lui Engels despre tovarăşii săi cu ale căror opinii nu era de acord:

 

 

 

„Trebuie să-i laşi pe aceşti pungaşi să creadă că nu am rupt relaţiile cu ei, până când vom avea puterea să-i înlăturăm din calea noastră. Într-un fel sau altul.” 5

 

 

 

Este semnificativ faptul că mulţi tovarăşi de arme de-ai lui Stalin vorbesc despre el ca despre un posedat.

 

Milovan Djilas, un proeminent lider comunist din Iugoslavia, care îl cunoştea bine pe Stalin, scria:

 

 

 

„Ce altceva decât puterea şi energia demonică a lui Stalin ce a adus toată mişcarea comunistă şi pe membrii acesteia într-o stare de derută ca astfel Stalin să-şi poată construi şi asigura domnia caracterizată prin teroare…?” 6

 

 

 

Despre întreaga clasă conducătoare din U.R.S.S., Djilas spunea:

 

 

 

„Ei creează impresia că ar crede în idealul socialismului, într-o viitoare societate fără clase sociale. În realitate însă, ei nu cred în nimic altceva decât în puterea organizată.”7

 

 

 

Fiica lui Stalin, Svetlana Alliluyeva, care nu ştia nimic despre abisurile satanismului, scria:

 

 

 

„Beria (ministrul sovietic de interne) părea că este unit cu întreaga noastră familie printr-o legătură diabolică… Beria era un demon înspăimântător… Un demon cumplit pusese stăpânire pe sufletul tatălui meu.”

 

 

 

Svetlana scrie mai departe că Stalin considera bunătatea şi dragostea atotiertătoare ca fiind cele mai mari fărădelegi.8

 

Aceştia sunt preoţii lui Satan care cârmuiesc aproape o jumatate din omenire şi care comandă actele de terorism din întreaga lume.

 

Stalin era copilul nelegitim făcut de un moşier cu o servitoare.

 

De teamă să nu-şi piardă reputaţia, tatăl său l-a mituit pe un cizmar, ca acesta să se însoare cu fata însărcinată. Dar afacerea s-a aflat. În timpul copilăriei sale, Stalin a fost batjocorit pentru că era bastard. Când Stalin era adolescent, adevăratul său tată a fost omorât. Stalin a fost bănuit de comiterea acestui omor, dar vinovăţia sa nu a putut fi dovedită.

 

Mai târziu, ca student la seminar, s-a raliat cercurilor comuniste. Acolo s-a îndrăgostit de o fata, pe nume Galina. Deoarece comuniştii erau săraci, Galinei i s-a trasat sarcina să devină amanta unui om bogat pentru ca în acest fel Partidul să poată obţine nişte fonduri. Când Stalin a votat pentru această propunere, Galina şi-a tăiat venele.

 

Stalin însuşi a comis furturi pentru „dotarea” Partidului şi s-a descurcat foarte bine în această privinţă. Dar nu şi-a însuşit nimic din banii furaţi.

 

A primit şi sarcina de a se infiltra în poliţia ţaristă. Trebuia să facă joc dublu, denunţând membrii nesemnificativi ai Partidului pentru a afla secretele poliţiei şi a-i proteja astfel pe comunistii mai importanţi.

 

Tânărul Stalin a avut parte, deci, de tot ce e mai rău cu putinţă în privinţa eredităţii, educaţiei şi formării sale, fiind astfel foarte receptiv la influenţa satanică. El a devenit ceea ce semnifica propriul său nume: un bărbat de oţel, lipsit de orice urmă de emoţie sau de milă.

 

(Andropov, care mai târziu a devenit prim-ministru al Uniunii Sovietice, producea aceeaşi impresie ca şi Stalin. Ministrul francez de externe, Claude Cheysson, care l-a întâlnit, l-a descris pe Andropov în revista franceza Le Monde ca pe „un om lipsit de căldura sufletească, care lucrează ca un computer… Nu exteriorizează nici o emoţie. E atât de rece… Cuvintele şi atitudinile îi sunt atât de calculate încât ai crede că ai de-a face cu un computer.”)

 

Ca şi Marx, Engels şi – înaintea lor – Bauer, Stalin a fost credincios la începutul vieţii sale. La cinsprezece ani a scris prima sa poezie care începe astfel: „Mare este providenţa Celui Atotputernic.” El s-a înscris la seminar, pentru că simţea că are vocaţie.9

 

 

 

Acolo însă, a devenit mai întâi darwinist şi apoi marxist.

 

Primele pseudonime sub care a scris Stalin au fost „Demonosvili”10 care în limba georgiana înseamnă „demonicul” şi „Besosvili” 11 – „îndrăcitul”.

 

 

 

Iată şi alte dovezi importante ale satanismului liderilor marxisti. Troitkaia, fiica maresalului sovietic Tuhacievski, unul din conducătorii Armatei Rosii care mai târziu a fost împuşcat de Stalin, scria despre tatăl ei ca acesta păstra un tablou al lui Stalin în dormitorul său, în coltul dinspre răsărit, acolo unde creştinii ortodocşi aşeaza de obicei icoanele.

 

Când, în Cehoslovacia, un comunist a fost numit şef al Departamentului Cultelor din cadrul Consiliului de Stat – instituţie care are ca scop spionarea şi persecutarea credincioşilor – acesta şi-a luat din proprie iniţiativă numele de Hruza, care în limba slovacă înseamnă „groază”, reprezentând totodată o denumire a Diavolului.

 

Un conducator argentinian al unei organizaţii teroriste şi-a pus singur porecla „Satanovsky”.

 

AnatoleFranceeste un renumit scriitor francez care i-a convins pe mulţi dintre cei mai de seama scriitori din Franţa să devină comunişti.

 

La o recentă expoziţie de artă demonică din Paris, una dintre piesele expuse era jiltul folosit de acest scriitor pentru a prezida ritualurile satanice. Braţele şi picioarele scaunului, împodobite cu coarne, erau îmbrăcate în piele de capră.12

 

Centrul sataniştilor din Londra este cimitirul Highgate, unde a fost înmormântat Marx.

 

La mormântul lui sunt oficiate misterioase rituri de magie neagra.13 Acolo a fost locul de inspiraţie al ucigasului-vampir Highgate, care a atacat mai multe fete în anul 1970.14

 

Hua Kuo-Feng, conducătorul Chinei comuniste, a ţinut un moment de reculegere la acest mormânt.

 

Ulrike Meinhof, Eselin şi alte teroriste germane „roşii” s-au implicat şi ele în ocultism.15

 

Una dintre cele mai vechi secte sataniste din Siria, „Yezidei”, a fost descrisă într-o revistă sovietică ateistă, Nauka Relighia (iulie 1979). A fost singura sectă religioasă la adresa căreia revista respectivă nu a lansat nici o critică.

 

În continuare Mao Tse-Tung a scris:

 

 

 

„De la vârsta de opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se află un templu confucianit. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu “16

 

 

 

Este oare normal ca un copil în vârstă de opt ani să nu dorească decât distrugerea propriei sale religii? Astfel de gânduri aparţin caracterelor demonice.

 

Cultul violenţei

Engels scria în Anti-Duhring: „Dragostea universală faţă de oameni este o absurditate.” Iar într-o scrisoare adresată unui prieten, susţinea: „Noi avem nevoie mai degraba de ură, decât de dragoste, cel puţin în acest moment.” Che Guevara a învăţat bine lecţia marxistă.

 

În scrierile sale se pot recunoaşte sentimentele lui Engels:

 

 

 

„Ura este o parte componentă a luptei, ura nemiloasă contra duşmanului, o ura care-l înalţă pe revoluţionar deasupra limitelor omeneşti făcând din el o maşină eficace care distruge şi ucide cu sânge rece”.

 

 

 

Este exact ceea ce vrea Diavolul să facă din oameni. şi i-a reuşit din plin, cu mai mulţi lideri politici de notorietate: Hitler, Eichmann, Mengele, Stalin, Mao, Andropov, Pol Pot.

 

Marx scria în Manifestul Partidului Comunist:

 

 

 

„Comunistii îi detestă pe cei care îşi ascund gândurile şi intenţiile. Ei declară deschis că scopul lor nu poate fi realizat decât printr-o răsturnare a întregii structuri sociale existente.”

 

 

 

Şi mai departe:

 

 

 

„Nu există decât o singură metodă pentru a scurta chinurile agoniei vechii societăţi şi durerile naşterii celei noi, şi anume: terorismul revoluţionar.” 18

 

 

 

Istoria a cunoscut mai multe revoluţii. Fiecare dintre ele a avut câte un obiectiv. (…)

 

Marx este singurul adept al „revoluţiei permanente”, al terorismului şi vărsării de sânge numai de dragul revoluţiei. De fapt, în cazul acesta nu există nici un scop. Singurul obiectiv este violenţa împinsă până la paroxism. Prin aceasta, satanismul se deosebeşte de viaţa păcătosului obişnuit.

 

Marx îi numea pe teroriştii care au fost executati pentru crimele săvârşite în Rusia ţaristă, „martiri nemuritori” sau „tovarăşi de nepreţuit”.19

 

Şi Engels scria despre „răzbunarea noastră sângeroasă”, folosind frecvent această expresie: „în inima (Rusiei) – ce dezvoltare înfloritoare! Tentativele de omor devin tot mai numeroase”. „Să lăsăm problema moralei la o parte… Pentru un revoluţionar toate mijloacele folosite – fie violente, fie aparent paşnice – sunt juste dacă duc la realizarea scopului propus.”20

 

Marxistul Lenin, trăind în Rusia în timpul democraţiei lui Kerensky, spunea:

 

 

 

„Ceea ce ne trebuie este energia sălbatică, şi iarăşi energia. Sunt mirat şi chiar îngrozit de faptul că a trecut mai bine de o jumătate de an de când se tot vorbeşte despre bombe, fără însă ca măcar una singură să fi fost fabricată.” 21

 

 

 

Alte câteva citate pot oferi lămuriri suplimentare cu privire la atitudinile fundamentale ale comunistilor:

 

 

 

Marx: „Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat,ţară, patriotism. Ideea de Dumnezeu este fundamentală pentru o civilizaţie pervertită. Ea trebuie distrusă.”

 

 

 

Manifestul Partidului Comunist: „Comuniştii îi dispreţuiesc pe cei care renunţă la părerile şi scopurile lor. Ei declară deschis că scopurile lor nu pot fi realizate decât prin răsturnarea cu forţa a tuturor structurilor sociale existente. Clasa conducătoare să tremure de frica revoluţiei comuniste!” Lenin: ..Trebuie să folosim orice şiretlic, truc, perfidie, ilegalitate, minciună. Regula de baza este de a specula tot timpul conflictele de interese dintre statele capitaliste.” Lenin:

 

 

 

„Ateismul este parte integrantă a marxismului. Marxismul este materialism. Trebuie să combatem religia. Acesta este ABC-ul oricărui materialism, deci şi al marxismului.

 

 

 

Lenin, în cuvântarea din 1922:

 

 

 

„Mai întâi trebuie să luăm în stăpânire Europa de Est şi apoi masele dinAsia. După aceea vom încercui şi submina Statele Unite ale Americii care vor cădea în mâinile noastre fără nici o luptă, ca un fruct copt.”  [Declaraţie asemenea celor din Protocoalele Înţelepţilor Sionului.]

 

 

 

Hrusciov: „Dacă cineva crede ca zâmbetele noastre înseamnă renunţarea la învăţătura lui Marx, Engels şi Lenin, se înşală. Cine aşteaptă de la noi una ca asta, va trebui să aştepte până când o crevetă va învăţa să fluiere.”

 

 

 

Cruzime satanică

Soljenitin, în monumentalul său roman Arhipelagul Gulag afirma că hobby-ul lui Yagoda, ministrul afacerilor interne al Uniunii Sovietice, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele care îi reprezentau pe Iisus şi pe sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un alt ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.

 

De ce oamenii care pretindeau că reprezintă proletariatul împuşcau icoana lui Iisus – un proletar – sau pe aceea a Fecioarei Maria – o femeie săracă? (…) Sunt oare ofiţerii comunişti posedaţi de demoni? Nu cumva ei sunt posedaţi de Satan ca instrumente de răzbunare faţă de creştinii care se împotrivesc puterilor întunericului?

 

În Rusia, în timpul lui Stalin, câţiva comunişti au omorât nişte nevinovaţi în beciurile poliţiei. După comiterea acestui omor bestial, unul dintre făptaşi şi-a revenit şi, umblând de la un cadavru la altul, spunea: „N-am vrut să fac asta. Nu vă cunosc. Vorbiţi cu mine, iertatimă!” Atunci unul dintre complicii săi l-a ucis.

 

Ruskaia Misl, o revistă scrisa în limba rusă care apare în Franţa, relata următoarele evenimente care avuseseră loc în U.R.S.S.:

 

1. Profirevici avea o fiică şi un fiu cărora le dăduse o educaţie religioasă. Bineînţeles că ei au trebuit să urmeze şcolile comuniste. La vârsta de doisprezece ani, fata a venit acasă şi le-a spus părintilor ei: „Religia este o superstiţie capitalistă. Trăim vremuri noi.” După ce s-a lepădat de creştinism, ea s-a înscris în Partidul Comunist şi a devenit membră a poliţiei secrete, ceea ce a constituit o lovitură pentru părinţii ei.

 

Mai târziu, mama ei a fost arestată. Sub guvernarea comunistă, nimeni nu poseda nimic: nici copil, nici soţie, nici libertate; statul ţi le poate lua oricând.

 

După arestarea mamei sale, fiul ei a fost profund îndurerat. Un an mai târziu, el s-a spânzurat. D. Profirevici a găsit scrisoarea sinucigaşului:

 

 

 

„Tată, oare mă vei judeca? Sunt membru UTC. Am fost nevoit să semnez un angajament prin care mă oblig să raportez totul autorităţilor sovietice. Într-o zi, am fost chemat la poliţie şi Varia, sora mea, mi-a cerut să o denunţ pe mama deoarece, fiind creştină, este considerată reacţionară. Am semnat denunţul. Sunt vinovat de arestarea ei. Acum mi-au ordonat să te spionez pe tine. Rezultatul va fi acelaşi. Iartămă, tată, m-am hotărât să mor.”

 

 

 

Sinuciderea fiului a fost urmată de arestarea tatălui.22

 

 

 

Preotul Kowalyk a fost arestat de bolsevici în anul 1941 şi dus la închisoarea din Lvov, Ucraina. După ce germanii i-au pus pe fuga pe bolsevici, locuitorii acelui oraş au găsit corpul însângerat al preotului ţintuit de perete, cu mâinile şi picioarele bătute în cuie, în poziţia în care a fost răstignit pe cruce Domnul Iisus Hristos.

 

Au mai fost găsiţi, de asemenea, şase mii de deţinuţi împuşcaţi în ceafa, pe care bolsevicii i-au îngrămădii unii peste alţii în beciuri şi i-au acoperit apoi cu ciment.

 

Dr. O. Sas-Yavorsky (S.U.A.). după ocuparea orasului Lvov de către germani la sfârşitul lunii iunie 1941, s-a dus să-l caute pe tatăl său întemniţat aici şi a văzut în inchisoare un preot ţintuit în cuie pe o cruce, în stomacul sau ciopârţit, comuniştii aşezaseră trupul unui copil nenăscut, luat din pântecul mamei sale al cărei cadavru zăcea pe duşumea, într-o baltă de sânge. Alţi martori oculari au identificat cadavrul ca fiind al cunoscutului misionar, părintele Kowalyk.23

 

În general, pentru comunişti, viaţa omului nu valorează prea mult. În timpul războiului civil, Lenin scria:

 

 

 

„Ar fi o ruşine să nu-i împuşti pe bărbaţii care nu vor să se prezinte la recrutare şi care se sustrag de la mobilizare.

 

Ţineţi-mă la curent cu rezultatele acestei măsuri.” 24

 

 

 

În timpul războiului civil din Spania, comuniştii au omorât patru mii de preoţi catolici.

 

Cunoscutul preot ortodox rus, Dudko, a relatat că şase comunişti au năvălit în casa preotului Nicolae Ciardjov, i-au smuls părul, i-au scos ochii, i-au tăiat corpul în mai multe locuri, trecând peste răni cu fierul încins şi apoi l-au împuşcat. Toate acestea s-au petrecut în seara de Sfântul Nicolae. Nu a fost vorba numai de uciderea preotului, ci şi de batjocorirea sfântului.

 

Presa occidentală a relatat (la 10 martie 1983) că înZimbabweau fost omoraţi trei mii de membri ai tribului Ndebele de către soldaţii dictatorului comunist Mugabe. Armata fusese instruită de cadre nord-coreene. Membrilor tribului li s-a poruncit să-i ămpuşte pe proprii lor copii; cei care refuzau erau împuşcaţi împreună cu copiii lor.

 

Diavolul îl maimuţăreşte pe Dumnezeu, promiţând ape limpezi şi păşuni verzi pe care, însă, nu le poate oferi.

 

De aceea trebuie să se prefacă. Şi cu cât poate să ofere mai putin, cu atât trebuie să se prefacă mai mult.

 

Pentru a câştiga ăncrederea oamenilor, se ascunde sub aparenţe înşelătoare şi cultivă atitudini binevoitoare care, însă, nu duc decât la mizerie, moarte şi distrugere.

 

Diavolul este invidios şi furios în faţa frumuseţii spirituale, care îl jigneşte. Deoarece şi-a pierdut frumuseţea iniţială din cauză trufiei, el nu vrea ca nimeni altcineva să fie frumos.

 

Dacă nu ar exista frumuseţea spirituală a sfinţilor, Diavolul nu ar apărea atât de hidos.

 

De aceea, el vrea să urâţească tot ce este frumos.

 

Iată de ce creştinii din închisoarea comunistă dinPitestica şi din altele, au fost torturaţi nu numai pentru a trăda secretele bisericii clandestine, ci şi pentru a rosti hule la adresa lui Dumnezeu.

 

Regimurile politice în care astfel de orori au loc neîncetat, unde chiar şi creştinii sunt transformaţi în asasini şi delatori ai victimelor nevinovate, nu pot fi decât detestate de copiii lui Dumnezeu.

 

Cel care le urează „Bun venit” se face părtaş faptelor lor rele (2 Ioan 11).

 

Păcatul satanic

 

 

Am arătat că marxismul este de natură satanică. Dar nu este oare satanic orice pacat, prin însăşi natura lui? Am reflectat mult timp la aceasta întrebare. Si, într-o noapte, am avut un vis care mi-a luminat gândurile.

 

În visul meu am văzut o prostituată care îi ademenea pe bărbaţii tineri chiar în momentul în care aceştia ieşeau din Biserică. Am întrebat-o: „Ce te face să «lucrezi» tocmai aici?” Ea a răspuns: „îmi face o deosebită plăcere să-i duc în ispită pe bărbaţii tineri exact în momentul în care aceştia ies de la slujba religioasă. (…) Sunt atât de satisfăcută dacă-l pot pângări chiar în acel moment, dacă-l pot face să se spurce suindu-se în patul lascivităţii şi apoi să-i pot spune: «Vezi, Iisus, Căruia te-ai rugat, nu te-a putut împiedica nici măcar cinci minute să păcătuieşti. Nu este Mântuitorul tău. Stăpânul meu este mult mai puternic decât El».”

 

Întinarea sexuală este un păcat omenesc obişnuit. Dar atunci când Mefisto îi cere lui Faust să o seducă pe Gretchen chiar în momentul în care aceasta, cu cartea de rugăciuni în mână, se duce la Biserica – avem de-a face cu un păcat satanic.

 

Citirea sau vizionarea pornografiei este un alt păcat obişnuit. Dar o caracteristică a pornografiei americane care promovează incestul, pederastia şi perversiunea, este de a folosi frecvent numele lui Dumnezeu, Hristos şi Maria; la fiecare obscenitate – câte un cuvânt sacru, la fiecare ipostază respingătoare – câte o expresie duhovnicească, pentru a murdări şi profana ceea ce este sfânt. Acesta este un păcat satanic.

 

A ucide oameni nevinovaţi este un păcat obişnuit. Dar a-L crucifica pe Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu, între doi tâlhari, pentru a sugera prin această asociaţie că şi El este vinovat, este un păcat satanic.

 

A ucide adversarii politici, a provoca războaie şi a instiga oamenii la revoluţie – chiar dacă e vorba de omoruri în masa – ţine de domeniul vinovăţiei omeneşti.

 

Dar comuniştii rusi, ucigând milioane de adversari, au ajuns să-i lichideze chiar şi pe proprii lor aliaţi, inclusiv pe cei mai ilustri tovarăşi, principalii capi ai revoluţiei. Aceste fapte poartă pecetea satanismului.

 

În acest caz, revoluţia nu mai urmăreşte realizarea vreunui scop, ci perpetuarea crimei în sine – ceea ce Marx numeşte „revoluţia permanentă.

 

Din douăzeci şi nouă de membri şi de candidaţi ai Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic, în anul 1917, numai patru au avut şansa să se stingă din viaţă înainte de a fi executaţi. Unul dintre aceştia patru a fost declarat postum „duşman al revoluţiei”. Treisprezece au fost condamnaţi la moarte de proprii lor tovarăşi sau au dispărut. Doi au fost atât de mult persecutaţi de Stalin, încât s-au sinucis.25

 

A fi criminal sau mafiot este un păcat omenesc îngrozitor, dar ceea ce este satanic depăşeşte chiar şi limitele fărădelegilor mafiote. Tomasso Buscetta, o figura proeminentă a mafiei siciliene, care a devenit informatorul poliţiei şi a dat în vileag crimele organizaţiei sale, spunea:

 

 

 

„Crima este o necesitate inevitabilă, însă are ăntotdeauna o motivaţie. La noi crima gratuită sau ca efect al unui impuls individual este exclusă. Noi respingem, de pildă, «vendeta transversală», adica uciderea cu buna ştiinţă a vreunei persoane din anturajul «ţintei» vizate de noi, cum ar fi soţia, copiii sau rudele acesteia.”

 

 

 

Crima satanică ţine de un alt nivel. Hitler a omorât milioane de evrei, inclusiv copii, motivând că evreii au făcut rău poporului german. Pentru comunişti era de la sine înţeles că membrii familiei unei persoane pe care ei o considerau vinovată, să fie închişi şi torturaţi.

 

Când am fost închis, se înţelegea de la sine că şi soţia mea trebuie să fie închisă, iar fiul meu – impiedicat de a mai studia.

 

Marxismul nu este o ideologie vinovată obişnuită. Marxismul este satanic prin modul său de a păcatui şi prin ideile pe care le propagă. Numai în anumite ocazii marxismul şi-a recunoscut făţis caracterul satanic.

 

Un maestru poate fi judecat după discipolii pe care îi are. Pictorul Picasso spunea:

 

 

 

„Artistul trebuie să descopere modul în care poate să-şi convingă publicul de adevărul minciunilor sale.”26

 

 

 

Cine a fost omul care a scris această monstruozitate? Acelaşi care a scris: „M-am apropiat de comunism aşa cum mă apropii de o fântână. Adeziunea mea la comunism este consecinţa logică ce decurge din întreaga mea viaţă şi operă.”27

 

Astfel devine marxist cel care are ca ideal minciuna. Cât este de trist!

 

Pentru a ne crea o imagine asupra vieţii şi felului de a gândi ale unui satanist, nu e nevoie să citim decât câteva extrase din scrierile lui Aleister Crowley (1875-1974), binecunoscut pentru implicarea să în practicile oculte:

 

 

 

„Nu-i compătimiţi pe cei ce se prăbuşesc. Nu i-am cunoscut niciodată. Eu nu consolez pe nimeni, îl detest atât pe cel consolat cât şi pe cel care îl consolează.” 28

 

„Lupul îi înşală numai pe cei lacomi şi trădători, corbul numai pe cei melancolici şi necinstiti. Dar eu sunt cel despre care este scris: «El îi va insela pe cei aleşi»..

 

„M-am ospătat cu sângele sfinţilor, dar oamenii nu mă consideră duşmanul lor căci blana mea e albă şi călduroasă, dinţii mei nu sunt dinţii celui care sfâşie carnea, ochii îmi sunt blânzi, încât ei nu ştiu că sunt căpetenia duhurilor mincinoase..” 29

 

„Ce arta frumoasă şi ispititoare eşti, tu, cetate a Babilonului… O, Babilon, Babilon, mamă puternică, tu, care călăreşti pe fiara cu coarne, lasă-mă să mă îmbăt de vinul preacurviei tale; lasă sărutările desfrâului tău să mă dezmierde până la moarte » 30

 

 

 

Crowleycitează o mulţime de astfel de paragrafe din vechi scrieri sataniste, complet necunoscute, inaccesibile pentru cei neiniţiaţi.

 

Versiuni hulitoare ale rugăciunii „Tatăl nostru” Ziarul sovietic Sovietskaia Molodioj (14 februarie 1976) adaugă o nouă şi zdrobitoare dovada în sprijinul tezei care susţine existenţa legăturilor dintre marxism şi satanism. Ziarul descrie cum comuniştii militanţi atacau bisericile şi îşi băteau joc de Dumnezeu pe vremea regimului ţarist.

 

În acest scop, comuniştii foloseau o versiune hulitoare a rugăciunii Tatăl nostru, o adevărată blasfemie:

 

 

 

Tatal nostru, care eşti înPetersburg.

 

Blestemat fie numele tău.

 

Sfărâmă-se împărăţia ta.

 

De nu s-ar mai face voia ta nici măcar în iad.

 

Şi dă-ne pâinea pe care ne-ai furat-o.

 

Şi plăteşte-ne datoriile, după cum şi noi ţi le-am plătit până acum.

 

Şi nu ne mai duce în ispită.

 

Ci izbăveşte-ne de cel rău – poliţia lui Plehvec (primul ministru ţarist)

 

Si pune capăt guvernării lui blestemate.

 

Dar întrucât eşti incapabil şi sărac în duh,

 

Jos cu tine în vecii vecilor. Amin!31

 

 

 

Scopul final al comunismului care cucereşte ţări noi nu este de a întemeia un alt sistem social sau economic, ci „de a-L batjocori pe Dumnezeu şi de a-l slăvi pe Satan.”

 

Uniunea Studentilor Socialişti Germani a publicat de asemenea o parodie a rugăciunii Tatăl Nostru, făcând precizarea că „adevăratul” înţeles al acestei rugăciuni serveşte interesele capitalismului:

 

 

 

“Capitalul nostru care eşti în Vest.

 

Sigure fie investiţiile tale.

 

Fie ca să obţinem profituri.

 

Fie ca valoarea acţiunilor tale să crească

 

în Wall Street ca şi în Europa.

 

Salariul nostru zilnic dă-ni-l nouă astăzi

 

şi măreşte-ne creditele,

 

După cum şi noi le mărim pe cele

 

ale debitorilor noştri.

 

Şi nu ne duce pe noi la faliment

 

Ci ne izbăveşte de sindicate

 

Căci ale tale sunt o jumatate din această lume,

 

puterea şi bogaţiile, pentru două sute de ani.

 

O, Mamona! “32

 

 

 

Identificarea creştinismului cu interesele capitalismului este jignitoare. Adevărata Biserica ştie că şi capitalismul este mânjit cu sânge, căci toate sistemele economice poartă stigmatul păcatului.

 

Creştinii se opun comunismului nu din punctul de vedere al capitalismului, ci al împărăţiei lui Dumnezeu care este adevaratul lor ideal. Parodia de mai sus ca şi cea publicată de sovietici nu reprezintă altceva decât batjocorirea satanică a celei mai sfinte rugăciuni a lui Iisus.

 

În multe ţări comuniste, rugăciunea Tatal Nostru este batjocorită în mod curent. În Etiopia, copiii sunt învăţaţi să se roage astfel:

 

 

 

“Partidul nostru care stăpâneşti în Uniunea Sovietică,

 

Sfintească-se numele tău,

 

Vie împărăţia ta.

 

Facă-se voia ta în Etiopia şi în lumea întreagă.

 

Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne nouă astăzi

 

Si nu ierta fărădelegile imperialiştilor

 

după cum nici noi nu le vom ierta.

 

Şi nu ne duce pe noi în ispita de a abandona lupta.

 

Şi ne izbăveşte de răul Capitalismului. Amin.”

 

 

 

La o staţie de radio luterană din Europa, confiscată de guvernul comunist, este transmisă versiunea satanistă a Bibliei, conform căreia, capitolul al XIII-lea din prima Epistola a lui Pavel către Corinteni, suna astfel:

 

 

 

„Chiar dacă aş vorbi în toate limbile şi nu-i urăsc pe capitalişti şi pe moşieri, sunt ca un chimval zăngănitor… Ura de clasă nu suportă exploatarea şi este violentă. Ura de clasă îi pizmuieşte pe cei bogaţi şi se mândreşte cu victoriile revoluţiilor din mai multe ţări socialiste… şi acum rămân acestea trei: credinţa, nadejdea şi ura de clasă, dar cea mai mare dintre ele este ura revoluţionară.”

 

 

 

În timpul grevei generale organizată de comuniştii francezi în timpul revoluţiei franceze din 1974, muncitorii au fost mobilizaţi la manifestaţie pe strazile Parisului, sub următoarea lozincă: „Giscard d’Estaing est foutu, les demons sont dans la rue!” (s-a terminat cu Giscard d’Estaing [pe atunci preşedintele Franţei], de-acum demonii sunt pe străzi”).

 

De ce „demonii”? De ce nu „proletariatul” sau „poporul”? De ce această evocare a forţelor satanice? Ce au a face demonii cu cererile legitime ale clasei muncitoare de a avea salarii mai bune?

 

Idolatrizarea conducătorilor comunişti

Conducătorii comunişti au fost şi continuă să fie idolatrizaţi.

 

Iată o poezie în care este glorificat Stalin, apărută în ziarul Pravda (Moscova, martie, 1939). (Pravda este organul central al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică):

 

 

 

“Soarele blând răsare şi cine n-ar şti oare că tu eşti acest soare?

 

Murmurul valurilor marii îi cântă o odă lui Stalin.

 

Albul orbitor al piscurilor munţilor,

 

Cântă pentru slava lui Stalin.

 

Milioanele de flori şi de câmpii îţi mulţumesc.

 

La fel şi mesele îmbelşugate.

 

Cărăbuşii îţi mulţumesc.

 

Taţii tuturor tinerilor eroi îţi mulţumesc, Stalin;

 

O, urmaş al lui Lenin, tu eşti pentru noi Lenin însuşi.”

 

 

 

Mii de astfel de poezii au fost scrise.

 

Iată un alt imn închinat lui Stalin, în care este imitat stilul oriental bizantin din secolul al lV-lea şi din secolele următoare:

 

 

 

“O, mare Stalin, o, conducător al popoarelor,

 

Tu care îi faci pe oameni să renască.

 

Tu care purifici pământul Tu care reclădeşti veacurile.

 

Tu care faci ca primăvara să ănflorească.

 

Tu care faci să vibreze strunele harpelor…

 

Tu, strălucirea Primăverii mele,

 

O, tu Soare oglindit în milioane de inimi.”

 

 

 

Acest imn a fost publicat în Pravda, în luna august, 1936. În luna mai, 1935, acelaşi ziar oficial al Partidului a publicat următoarea efuziune sentimentală:

 

 

 

“El a poruncit ca soarele duşmanilor să apună.

 

A poruncit, şi Estul a devenit o mare văpaie pentru prieteni.

 

Dacă i-ar spune cărbunelui să devină alb,

 

Aşa va fi, precum vrea Stalin…

 

Luaţi aminte, stăpânul întregii lumi – Stalin – trăieşte.”

 

 

 

O compoziţie mult mai târzie, a unui important poet sovietic, denotă o anumită variaţie a stilului respectiv, nu însă şi a temelor abordate:

 

 

 

“L-aş fi comparat cu un munte alb –

 

dar muntele are un vârf.

 

L-aş fi comparat cu adâncurile mării –

 

dar marea are un fund.

 

L-aş fi comparat cu luna strălucitoare –

 

dar luna străluceşte la miezul nopţii, nu în toiul zilei.

 

L-aş fi comparat cu soarele strălucitor –

 

dar soarele străluceşte în toiul zilei, nu la miezul nopţii.”

 

 

 

Mao Tze Dun a fost aclamat ca omul „a cărui minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord, este idolatrizat ca şi Nicolae Ceauşescu, dictatorul comunist dinRomania.

 

Ceauşescu este o altă figură stalinistă. El este obiectul cultului personalităţii şi este asemuit cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare, Pericle, Cromwell, Napoleon, Petru cel Mare şi Abraham.

 

Dar se pare că această listă cu nume ilustre nu este suficientă pentru el. Astfel că mai este numit şi „Dumnezeul nostru laic”.

 

(Apropo, comuniştii din Romania, care nu admit organizarea pe teritoriul acestei ţări a întrunirilor religioase internationale, au acceptat, în primavara anului 1979, desfăşurarea unui congres al vrăjitorilor la Curtea de Argeş).

 

În Bucureşti, se află un muzeu în care sunt expuse darurile primite de Ceauşescu din partea poporului.

 

Printre acestea se numără şi o acuarelă pictată de un orb care şi-a recăpătat vederea datorită unui miracol.

 

El îşi explicăţ această situaţie prin faptul ca şi-a concentrat toate gândurile asupra Preşedintelui care poate nu numai să redea vederea celor orbi, ci chiar să mişte din loc munţii Carpaţi.

 

O altă pictură îl ănfăţişează pe Ceauşescu alături de domnitorul Vlad Tepes, cunoscut ca „vampirul Dracula” pentru că avea obiceiul de a-i trage în teapă pe duşmanii săi. Într-o manieră asemănătoare, Stalin a glorificat personalitatea ţarului Ivan cel Groaznic. 33

 

Note

1. George Katkov, The Trial of Bukharin (London: B. T. Batsford, Ltd., 1969), 1, p. 29.

 

2. Roy Medvedev, Let History Judge (New York: Alfred Knopf, 1971), p. 183.

 

3. FJ. Raddatz, Karl Marx (Berlin, 1925), p. 32.

 

4. Boris Souvarine, Stalin.

 

5. MEW, XXVII, p. 292.

 

6. Milovan Djilas, Strange Times, „Kontinent, 33, p. 25.

 

7. Ibid.

 

8. Svetlana Alliluyeva, Twenty Letters to a Friend (London: Hutchinson, 1967), pp. 64 ff.

 

9. Paloczy Horvath, Stalin (Germany:Bertelmannsverlag).

 

10. Abdurakhman Avtorkhanov, Criminals în Bolshevism (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, în Ru-ssian), Grani No. 89-90, pp. 324, 325.

 

11. Abdurakhman Avtorkhanov, The Provenience of Partocracy (Frankfurt-am-Main: Possev Verlag, 1973, în Russian), pp. 198-201.

 

12. Express,Paris, Oclober 6, 1979.

 

13.Tempo,Italy, November 1, 1979.

 

14. P. Underwood, The Vampire`s Bedside Companion (Frewin).

 

15. H. Knaust, The Testament of Evil.

 

16. Manfred Zach, Mao Tse-tung (Esslingen: Bechtle Verlag, 1969), p. 13.

 

17.AleksandrI.Solzhenitsyn, The Gulag Archipelago (New York: Harper & Row, 1973), Vol. MI, p. 173.

 

18. MEW, V,p.457.

 

19. Ibid., XXXI, p. 191; XXV, p. 179.

 

20. Ibid., VI, p. 283; VI, p. 286; VI, p 279.

 

21. Lenin, Collected Works, Voi, 32, p. 281.

 

22. Russkaia Misi (Russian Thought),Paris, March 13, 1975, în Russian.

 

23. Rev. Dr. I Nahyewsky. „Spomyny Polovoho Dykhovnyka”, America, Octobcr 7, 1982, Vol. LXXI, No. 176, pp. 4, 18.

 

24. V. Illych Lenin, Military Correspondence (Moscow, 1954), p. 148.

 

25. Trotsky, Stalin, quoted în Novii Journal, 158, p. 85.

 

26. Pierre Daix, Picasso, the Man and His Work (Paris: Somogy), p. 8. 27.1bid.,pp. 188-190.

 

28. AlisterCrowley, The Book of Thoth (Berkeley: Koshmarin Press, 1904), p. 97.

 

29. Ibid., pp. 134, 135.

 

30. Ibid., p. 137.

 

31. „Sovietskaia Molodioj” (Soviet Youth),Moscow, February 14, 1976, în Russian, Let Thy Kingdom Be Destroyed, p. 4.

 

32. „Rhein-Neckar Zeitung” (Rhine-NeckarNewspaper),Heidelberg, February 5, 1968. „Kultusminister ant-wortet Studentenpfarrer” (Minister of Cults Answers Youth Pastor).

 

33. Paris-Match, December 10, 1982.

 

Capitolul VI

UN RĂZBOI SPIRITUAL

Demoni mici şi mari

Conform doctrinei eficiente marxiste – care, după cum am demonstrat, nu este decât un deghizament al satanismului – nici Dumnezeu, nici Diavolul nu există, amândoi fiind consideraţi ca plăsmuiri ale imaginaţiei noastre. Pe baza acestor considerente, comuniştii îi persecută pe creştini.

 

Cu toate acestea, ziarul sovietic Komunisma Uzvara (aprilie 1974) informează că în şcolile din Letonia comunistă au fost înfiinţate mai multe cercuri ateiste.

 

Copiii din clasele IV – VI primesc calificativul de „drăcuşori”, iar cei dintr-a VII-a pe cel de „slujitori ai Diavolului”.

 

Într-o altă şcoală, elevilor din clasa a VIII-a li se spune „copii devotaţi ai Diavolului”.

 

La şedinţele de ateism copiii vin costumaţi ca îngeri căzuţi, punându-şi coarne şi coadă.1

 

Astfel, este interzis să te închini lui Dumnezeu, deşi închinarea la Diavol este permisă în mod făţis şi chiar încurajată printre elevii de şcoală primară. Acesta era obiectivul mascat al comuniştilor atunci când au venit la putere în Rusia.

 

În localitateaVitebskdin U.R.S.S., Zoia Titova, membră a organizaţiei tineretului comunist, a fost prinsa în timp ce practica magia neagră.

 

Când a fost discutat cazul, într-una din şedinţe, s-a votat în unanimitate împotriva sancţionării acesteia, deşi, de regula, cei care se închină lui Dumnezeu sunt excluşi din organizaţie.

 

Comuniştii consideră că este greşit să crezi în Dumnezeu.

 

Din cauză acestei „crime”, mulţi copii au fost îndepărtaţi de familiile lor şi crescuţi în internatele speciale ale şcolilor ateiste.

 

Este incredibil, dar comuniştii au încercat să-i determine chiar pe conducătorii Bisericii să se închine lui Satan. Un preot ortodox pe nume Platonov, agitator antisemit, a trecut de partea comuniştilor când aceştia au venit la putere în Rusia.

 

În consecinţă, a fost numit episcop devenind astfel un Iuda care îi denunţa la Securitate pe credincioşii din parohia sa, fiind pe deplin conştient de modul foarte drastic în care aceştia aveau să fie persecutaţi.

 

Într-o zi, pe când se afla în autobuz, s-a întâlnit cu sora lui, Alexandra, stareţa a unei mănăstiri, care fusese arestată de mai multe ori până în acel moment.

 

El a întrebat-o: „De ce nu vorbeşti cu mine? Nu-ţi mai recunoşti fratele?” Ea a raspuns: „Îndrăzneşti să mai mă întrebi de ce?! Mama şi tata s-ar răsuci în mormânt! Tu îi slujeşti lui Satan!” Deşi deţinea funcţia de episcop ortodox în Uniunea Sovietică, acesta a răspuns: „Poate că eu însumi sunt Satan”.2

 

Pravoslavnaia Rus scrie:

 

 

 

„La puţin timp după ce comuniştii au ajuns la putere, catedrala ortodoxa din Odesa. atât de îndrăgită de locuitorii oraşului, a devenit locul de întâlnire al sataniştilor… Ei se mai adunau şi la Slobodka Romano precum şi în fosta casa a contelui Tolstoi.”

 

 

 

În continuare, urmează o descriere amănunţită a slujbelor satanice ţinute de diaconul Serghei Mihailov de la înşelătoarea Biserică Vie – o secta ortodoxa înfiinţată cu complicitatea comuniştilor.

 

Un participant la liturghia neagra, o descrie ca pe o „parodie a liturghiei creştine, în timpul căreia sângele omenesc este folosit pentru împărtăşanie”.

 

Aceste slujbe satanice aveau loc în catedrală, în faţa altarului.

 

 

 

Tot în Odesa, la Muzeul Ateilor, era expusă o statuie a lui Satan, numita Bafomet. În timpul nopţii, sataniştii obişnuiau să se adune înăuntrul muzeului pentru a se ruga şi a cânta în faţa acestei statui.3

 

Batjocorirea obscenă a religiei

Într-un anumit sens, arestarea de către comunişti a preoţilor şi a pastorilor consideraţi de ei ca fiind contrarevoluţionari, ar putea părea „logică”.

 

Dar de ce preoţii de la închisoarea dinPiteştiau fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei?

 

De ce creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare Sfintei Împărtăşanii?

 

De ce această obscenă batjocorire a religiei?

 

De ce preotului ortodox român Roman Braga – pe care l-am cunoscut personal în timp ce se afla la închisoare din ordinul comuniştilor şi care acum locuieşte în S.U.A. – i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească?

 

Comuniştii i-au explicat nu numai lui: „Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, voi vă veţi duce în cer. Dar nu vrem să deveniti martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să va duceţi în iad” În închisoarea de laPitesti, comuniştii obişnuiau să-l „boteze” zilnic pe un deţinut foarte evlavios, băgându-l cu capul în butoiul în care tovarăşii săi de suferinţă îşi făcuseră nevoile şi obligându-i în acest timp pe ceilalţi deţinuţi să intoneze cântările specifice Botezului.

 

Unui student de la teologie, după ce a fost îmbrăcat cu forţa cu nişte cearsafuri albe ( o imitaţie a veşmintelor lui Hristos), i s-a legat de gât cu sfoara un falus făcut din săpun.

 

Creştinii erau bătuţi până când îşi ieseau din minţi pentru a fi fortaţi să îngenuncheze în faţa unei astfel de imagini batjocoritoare a lui Iisus Hristos. Trebuiau să sărute săpunul şi să rostească o parte din liturghie. 4

 

Alţi deţinuţi au fost siliţi să-şi dea jos pantalonii şi, astfel dezbrăcaţi, să se aşeze pe Biblii deschise. 5

 

Astfel de silnicii batjocoritoare au fost practicate în închisori timp de cel puţin doi ani cu deplinul acord al conducerii de partid.

 

Ce au în comun aceste josnicii cu socialismul şi cu bunăstarea proletariatului? Nu sunt oare aceste lozinci anticapitaliste doar nişte pretexte pentru organizarea orgiilor şi a blasfemiilor satanice?

 

Marxistii pretind că sunt atei şi că nu au nimic în comun nici cu cerul, nici cu iadul.

 

În astfel de împrejurări extreme, marxismul şi-a lepădat însă masca ateismului, dezvăluindu-şi adevărata sa identitate: satanismul.

 

Pentru persecutarea credincioşilor de către comunişti poate că s-ar găsi vreo explicaţie omenească, dar îndârjirea şi furia cu care s-au exercitat aceste persecuţii nu pot fi decât de sorginte satanică.

 

În închisorile din România, ca şi în cele din U.R.S.S., călugăriţele care nu se lepădau de credinţă erau violate (sex anal), iar fetele baptiste – silite să practice sex oral.6

 

Mulţi deţinuţi supuţi la astfel de tratamente au murit ca martiri, dar comuniştii nu s-au mulţumit cu atât.

 

Prin aplicarea unor procedee satanice, ei au reuşit să-i facă pe (unii, n.a.) martiri să blesteme în ceasul morţii din cauza delirului provocat de torturile la care aceştia fuseseră supuşi.

 

În scrierile sale, Marx pomeneşte doar o singură dată despre tortură. În timpul vieţii sale, mulţi dintre adepţii săi au fost torturaţi de către autorităţile Rusiei ţariste.

 

De vreme ce Marx este etichetat drept umanist, ne-am aştepta ca el să incrimineze astfel de practici îngrozitoare.

 

Dar singurul lui comentariu în această privinţă a fost urmatorul:

 

 

 

„Tortura a dat naştere la cele mai ingenioase inovaţii, creându-se astfel pentru mulţi meseriaşi cinstiţi numeroase locuri de munca în producţia instrumentelor necesare.” 7

 

 

 

Tortura creează locuri de munca şi dă naştere la inovaţii ingenioase – iată tot ceea ce Marx a avut de spus în legătură cu acest subiect.

 

Nu este de mirare că guvernările marxiste le-au întrecut pe toate celelalte în privinţa torturării dizidenţilor – ceea ce confirmă, încă o dată, caracterul satanist al marxismului.

 

Ca şi satanismul, marxismul se intemeiaza pe ura faţă de Dumnezeu.

 

În 1923, în Uniunea Sovietica, în prezenţa lui Trotki şi a lui Lunacearski, mai multe procese batjocoritoare au fost intentate lui Dumnezeu. 8

 

Dar această aversiune faţă de Dumnezeu şi faţă de poporul Său nu ţine numai de domeniul trecutului.

 

În 1970 au avut loc profanări satanice ale bisericilor catolice din Upnya, Dotnuva,

 

Zanaiciu, Kalvarija, Sede şi alte localitati din Lituania Sovietică. Cea mai recentă profanare de care avem cunoştinţă a avut loc în Alsedeai, la 22 septembrie 1990. 9

 

În cartea sa Spitalul de psihiatrie nr. 14 din Moscova, Georghi Fedotov relatează discuţia pe care a avut-o cu Vladimir Levitki despre creştinul Argentov care fusese internat acolo.

 

Doctorul a spus: „Dumneavoastră îl atrageţi pe prietenul Eduard de partea lui Dumnezeu, iar noi – de partea Diavolului. De aceea voi face uz de drepturile mele de psihiatru pentru a vă interzice dvs. şi prietenilor dvs. accesul la el.” Crestinul Salu Daka Nedebele a fost supus unui interogatoriu de către poliţia secretă din Mozambic (ţarăcomunistă). Ofiterul care l-a anchetat i-a spus: „Vreau să-L omorâm pe Dumnezeul tău.” Apoi a îndreptat arma spre capul deţinutului şi a adăugat: „Asta este Dumnezeul meu care îmi dă putere asupra vieţii şi asupra morţii: dacă Dumnezeul tău ar veni aici, l-aş împuşca chiar şi pe El.”10

 

În Chiasso – un oraş din Angola- comuniştii au tăiat vite într-o biserică şi apoi le-au aşezat capetele pe altar şi pe amvon. Pe o pancartă era scris: „Aceştia sunt dumnezeii pe care îi adoraţi” Pastorul Aurelio Chicanha Saunge a fost ucis împreună cu o sută cincizeci dintre enoriaşii săi. 11

 

Preotul catolic lituanian Eugen Vosikevic a fost găsit omorât, cu gura umplută cu pâine – indiciu neîndoielnic al unui ritual satanic.12

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat să-i scape următoarea mărturisire involuntară:

 

 

 

„Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici chiar împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” 13

 

 

 

A „lupta împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui” este singura motivaţie logică a luptei comuniştilor împotriva religiei.

 

Nu ne miră publicarea unor astfel de declaraţii într-un ziar sovietic.

 

Marx făcuse deja nişte afirmaţii asemănătoare în cartea sa Ideologia germană.

 

Numindu-L – ca şi Hegel – pe Dumnezeu „Spiritul Absolut”, Marx scria: „Suntem preocupaţi de o problema extrem de interesantă: descompunerea Spiritului Absolut.” Ceea ce îl preocupa de fapt pe Marx nu era combaterea unei false credinţe într-un Dumnezeu neexistent.

 

El credea cu certitudine în existenţa lui Dumnezeu şi dorea să vadă cum se descompune acest Spirit Absolut aşa cum comuniştii doresc să-i vadă pe deţinuţii politici putrezind de vii în inchisoare.

 

ÎnAlbania, preotul Stefan Kurti a fost condamnat la moarte pentru ca a botezat un copil.

 

În mai multe ţări comuniste, inclusiv în Coreea de Nord, botezul nu poate avea loc decât în secret.

 

La procesul intentat Mitropolitului Banjamin dinLeningrad, procurorul a spus:

 

 

 

„Biserica Ortodoxa este o organizaţie subversivă. De fapt, întreaga Biserică ar trebui să fie condamnată la ani de închisoare.”

 

 

 

Singurul motiv pentru care nu toţi creştinii sunt azvârliţi după gratii în Uniunea Sovietica, este acela că, deocamdată, comuniştii nu sunt îndeajuns de puternici.

 

Dar dorinţa de a distruge persistă. Cu ajutorul puterilor răului, ei ar fi distrus întreaga lume, inclusiv pe ei înşişi, dacă nu i-ar fi impiedicat Duhul lui Dumenzeu.

 

În Uniunea Sovietica, botezul poate fi oficiat numai după înregistrarea oficială a persoanei respective.

 

Persoanele care doresc să fie botezate sau care doresc să-şi boteze copilul trebuie să se prezinte cu buletinul de identitate la reprezentanţii conducerii Bisericii, care, la rândul lor, trebuie să raporteze situaţia autorităţilor statului.

 

Rezultatul este persecutarea celor botezaţi. Colhoznicii (muncitorii care lucrează în agricultură în fermele colective numite colhozuri) nu au buletin de identitate şi de aceea sunt nevoiţi să-şi boteze copiii pe ascuns.14

 

Mulţi pastori protestanţi au fost condamnaţi la ani grei de puscărie pentru că au botezat oameni.

 

Înversunarea cu care comuniştii se împotrivesc oficierii botezului presupune recunoaşterea din partea lor a eficienţei acestui act spiritual pentru mântuirea sufletului.

 

Oamenii religioşi dinIsrael,PakistansauNepalse opun botezului în numele religiei de care aparţin pentru că botezul reprezintă pecetea adeziunii la creştinism. Dar pentru atei – după cum le place comuniştilor să se declare – botezul n-ar trebui să însemne nimic, de vreme ce nu ar aduce nici beneficii, nici prejudicii persoanei care se botează. Dar atunci, de ce luptă comuniştii cu atâta îndârjire împotriva botezării oamenilor? Deoarece comuniştii „luptă împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.”

 

De fapt, ideologia lor nu se bazează pe ateism, ci pe ura neîmpăcată împotriva lui Dumnezeu.

 

 

 

„Printre alte scopuri – spune Lenin – partidul nostru a fost creat anume pentru a lupta împotriva oricărei amăgiri religioase a poporului. ”

 

Practici oculte

Cu privire la relaţia dintre marxism şi ocultism, mai multe amănunte se pot afla din cartea Descoperiri parapsihologice în spatele Cortinei de Fier 15 de Sheila Ostrander şi Lynn Schroder.

 

Deosebit de important este faptul ca Estul comunist este mult mai avansat decât Vestul în studierea forţelor întunericului aflate sub stăpânirea lui Satan.

 

Dr. Eduard Naumov, membru al Asociatiei Internaţionale de Parapsihologie, a fost arestat la Moscova. Fizicianul moscovit L. Regelsohn, un evreu creştinat care i-a luat apărarea, ne-a comunicat motivul acestei arestări:

 

Naumov s-a străduit să împiedice dominarea sferei psihice a vieţii de către forţele răului pe care le foloseşte parapsihologia ca pe o armă nouă pentru a încătuşa sufletul omului.

 

În Cehoslovacia,Bulgaria, etc, Partidul Comunist cheltuieşte sume uriaşe de bani pentru cercetările secrete întreprinse în acest domeniu.

 

Cortina de Fier împiedică informarea Occidentului cu privire la activitatea desfăşurată în cele douăzeci de institute de parapsihologie reperate în Uniunea Sovietică.

 

Komsomolskaia Pravda (din Moscova) a publicat un articol despre felul în care hipnotizatorii îi ajută pe oameni să „retrăiască vieţile lor anterioare”. În acest scop ei folosesc următoarele sugestii:

 

 

 

„Te cufunzi adânc în pământ, mai adânc, şi mai adânc. Devii una cu pământul… Eşti în adâncul pământului. Eşti înconjurat de un întuneric dens… în jurul tău este noapte eternă…

 

Acum ne apropiem de o rază de lumină îndepărtată… mai aproape, tot mai aproape. Ne strecurăm printr-o gaură îngustă spre cer, lăsându-ne propriul trup în adâncul pământului… Trecem peste hotarele timpului… şi ne întoarcem în trecut… “

 

 

 

În aceste articole, sovieticii cultivă în mod deliberat echivocul. Fiind conştienţi că anumiţi cititori ar putea să se sperie, ei îşi iau măsurile de precauţie necesare, susţinând că informaţiile publicate nu reprezintă şi punctul de vedere al redacţiei respective.

 

Dar ce anume ar crede cititorii despre un editor care ar reproduce necontenit articole provocatoare şi ilustraţii lascive din Playboy, susţinând totodată că nu este întru totul de acord cu ceea ce îi oferă publicului?

 

Scriitorii sovietici afirmă foarte clar că această „maşină a timpului” nu este o plăsmuire a literaturii ştiinţifico-fantastice.

 

„Transpersonalizarea” face posibilă această călătorie în timp.

 

În timpul slujbelor satanice, toate rugăciunile sunt rostite invers, de la sfârşit spre început, iar odajdiile preotului sunt îmbrăcate pe dos, cu captuşeala în afară.

 

Inversiunea este principiul satanic fundamental, fiind aplicat chiar şi în cazul doctrinelor care postulează reîncarnarea.

 

În timp ce oamenii religioşi dinIndiasunt preocupaţi de viitoarele lor reîncarnări şi încearcă să progreseze spiritual prin propriile lor puteri ascultând de ceea ce ei cred a fi poruncile lui Dumnezeu, sataniştii sunt preocupaţi numai de încarnările lor anterioare. Ei nu sunt interesaţi câtuşi de puţin de ideea ameliorării viitorului în perspectiva eternităţii.

 

Capitolul VII

MARX,DARWIN şi REVOLUŢIA

Marx şi Darwin

În ce constă contribuţia lui Marx la materializarea proiectului satanic de distrugere a omenirii?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul şi asemanarea Lui” (Geneza 1: 26).

 

Până în vremea lui Marx, omul a continuat să fie considerat ca o „încoronare a creaţiei”.

 

Marx a fost unealta aleasă de Satan pentru a-l determina pe om să-şi piardă respectul de sine, convingerea descinderii sale din înalte obârşii cereşti şi a menirii sale de a se întoarce la aceste obârşii.

 

Marxismul este primul sistem filozofic care limiteaza drastic noţiunea de om.

 

Conform teoriei lui Marx, omul este în primul rând un pântec care trebuie umplut permanent.

 

Interesele primordiale ale omului sunt cele de natură economică; el produce pentru aşi satisface nevoile. În acest scop, oamenii intră în relaţii de producţie. Aceste relaţii reprezintă baza societăţii, pe care Marx o numeşte „infrastructură”.

 

Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, orice alte preocupări şi aspiraţii care nu ţin de domeniul pântecului constituie „suprastructura” care, în ultima instanţă, este determinata de necesităţile pântecului.

 

Nu este de mirare că Marx a elogiat cartea lui Darwin, Originea omului, care reprezintă o altă lovitură subtilă care l-a făcut pe om să uite de originea şi menirea lui de natură divină.

 

Darwin a susţinui că omul provine din regnul animal.

 

Omul a fost detronat de către Marx şiDarwin. Nereuşind să-L detroneze pe Dumnezeu, Satan l-a înjosit pe om. Omul a fost înfăţişat ca descinzând din animal, un biet rob al pântecului.

 

La 16 ianuarie 1861, Marx îi scria lui Ferdinand Lasalle: „Cartea luiDarwineste foarte importantă, oferindu-mi un fundament pentru ştiintele naturale în interpretarea istorică a luptei de clasa.”

 

Ginerele lui Marx, Paul Laforgue, scrie în Socialismul şi intelectualii:

 

 

 

„Când Darwin a publicat «Originea speciilor», el I-a răpit lui Dumnezeu rolul deţinut până atunci de Creator al lumii organice, la fel cum Franklin, prin teoria electricităţii, L-a deposedat de toate trăsnetele care îi erau atribuite.”

 

 

 

(Scopul iniţial al luiDarwinnu a fost de a ataca religia. El scrisese: „Există o măreţie în această viziune a vieţii, cu diversele ei puteri, insuflată de la început într-una sau mai multe forme. ” Pentru a-şi preciza cât mai clar poziţia de pe care abordează chestiunea religiei,

 

Darwin, în a doua ediţie a lucrării sale, a adăugat după cuvântul „insuflată”, sintagma „de către Creator”. Toate ediţiile care au urmat au respectat această adăugire.)

 

 

 

Mai târziu, Freud va termina lucrarea întunericului începută de aceşti doi giganţi, reducând omul, în esenţă, la instinctul sexual sublimat uneori în politică, artă sau religie.

 

Cel care a readus cunoaşterea teoretică pe făgaşul ei biblic a fost psihologul elveţian Carl Gustav Jung care a demonstrat că instinctul fundamental al omului este cel religios.

 

Epoca lui Marx este agitată de un ferment satanic care s-a manifestat în mai multe domenii ale vieţii sociale. Poetul rus Sologub scria: „Diavolul este tatal meu.”

 

Un alt poet rus, Briusov, declara: „îi slăvesc în egală măsură şi pe Dumnezeu, şi pe diavolul. ”

 

Marx aparţine aceleiaşi epoci care ni i-a dat pe Nietzsche (filozoful preferat al lui Hitler şi Mussolini), Max Stirner, un anarhist radical şi Oscar Wilde, cel dintâi teoretician al emancipării homo-sexualităţii – viciu care a început să fie privit cu îngăduinţă chiar şi de către unii dintre preoţi.

 

Forţele satanice au pregătit Rusia pentru victoria marxismului. Revoluţia s-a desfăşurat într-o perioadă în care dragostea, bunăvoinţa şi sentimentele sănătoase erau considerate ca semne de slăbiciune sufletească şi atitudini reacţionare.

 

Neprihănirea fecioarelor şi fidelitatea în căsnicie a bărbaţilor erau considerate ca o ruşine. Dorinţa de a distruge trecea drept rafinament, iar neurastenia era apreciată ca un semn de inteletualizare.

 

Aceasta era tematica abordată de noii scriitori, propulsaţi din obscuritate în cercurile literare. Oamenii născoceau vicii şi perversiuni, evitând în chip dezgustător să gândească în termeni morali.

 

Cum a devenit Stalin revoluţionar după ce l-a citit peDarwin?1

 

Pe când era student la seminarul ortodox, Stalin şi-a însuşit din lectura cărtilor luiDarwinconcepţia conform căreia omul nu este creaţia lui Dumnezeu, ci rezultatul unei evoluţii definite de lupta nemiloasă dintre indivizi.

 

Cel mai puternic şi cel mai dur va supravieţui.

 

Astfel, Stalin a învăţat că criteriile morale şi religioase nu au nici un rol în natură şi că omul este o parte componentă a naturii ca un peşte sau ca o maimuţă. Ca să traiască, trebuie să fie neîndurător, crud, lipsit de orice scrupule.

 

Darwina scris o carte de ştiinţă în care şi-a expus teoria sa cu privire la originea speciilor, fără implicaţii politice sau economice.

 

Dar deşi multă lume a fost în stare să accepte ideea că Dumnezeu a creat lumea printrun îndelungat proces de evoluţie (aşa-numitul evoluţionism teist, compromis inacceptabil azi, n.r.), teoria luiDarwina dus în cele din urma la uciderea a zeci de milioane de oameni nevinovaţi. El a devenit astfel autorul moral al celui mai mare genocid din istorie.

 

Dincolo de frământările intelectuale ale secolului al XlX-lea, poate fi stabilită influenţa Revoluţiei franceze care – din punct de vedere spiritual – se înrudeşte în mare măsură cu cataclismul social din Rusia secolului XX.

 

În timpul revoluţiei franceze, Anarchasis Clootz, un important revoluţionar şi iluminist francez, a susţinut că este „duşmanul personal al lui Iisus Hristos”.

 

El a declarat în fata Convenţiei din 17 noiembrie 1792 că „poporul este suveranul şi dumnezeul acestei lumi… Numai neghiobii cred în existenţa unui Dumnezeu ca Fiinţă Supremă.”

 

Atunci Convenţia a decretat „nimicirea tuturor religiilor”.

 

Pentru cei care iau în serios rugăciunea „Tatăl Nostru”, cuvintele „şi ne izbăveşte de Cel Rău” au un înţeles foarte clar: îl implorăm pe iubitul Tată să ne apere atât pe noi cât şi pe cei din preajma noastră de învăţăturile mincinoase, de arta dăunatoare care, sub aparenţa frumuseţii, ne strecoară în suflet răul, şi de imoralitatea din lume.

 

Atunci nu va mai trebui să ne temem de cursele pe care ni le intinde Diavolul.

 

Rămâne ca dvs. să alegeţi: vreţi să fiţi neîndurători şi perverşi ca Diavolul, sau asemenea lui Iisus -Dumnezeul şi omul dragostei sfinte şi al pacii?

 

Falsul naţionalism al lui Moses Hess

Pentru a oferi o imagine cât mai cuprinzatoare, mă voi referi în continuare la Moses Hess, cel care i-a „convertit” pe Marx şi pe Engels la socialism.

 

ÎnIsraelse afla o piatră funerară pe care se poate citi următoarea inscripţie: „Moses Hess, fondatorul Partidului Social Democrat.”

 

Hess şi-a expus „crezul” în cartea sa, Catehismul roşu al poporului german:

 

 

 

„Ce este negru? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi… în primul rând, preoţii îi învaţă pe aristrocraţi să-i exploateze pe oamenii din popor în numele lui Dumnezeu.

 

În al doilea rând, preoţii sunt cei care învaţă poporul să accepte asuprirea şi exploatarea în numele lui Dumnezeu. în al treilea, şi cel mai important rând, preoţii îşi asigură cu ajutorul lui Dumnezeu o viaţă îmbelşugată pe pământ în timp ce poporul este sfătuit să aştepte fericirea din ceruri…

 

Drapelul roşu simbolizează revoluţia permanentă până la victoria deplină a clasei muncitoare în toate ţările civilizate: Republica roşie… Religia mea este Revoluţia Socialistă…

 

Muncitorii care au reuşii să preia puterea politică într-un stat: trebuie să-i ajute pe fraţii lor exploataţi din întreaga lume”1

 

 

 

Aceasta era religia lui Hess, după cum declarase el însuşi în prima ediţie a Catehismului. La cea de-a doua ediţie, Hess a mai adaugat câteva capitole. De data aceasta, aceeaşi „religie” (a Revoluţiei Socialiste) este prezentată într-o terminologie creştină pentru a câştiga adeziunea credincioşilor.

 

Astfel înveşmântată, propaganda Revoluţiei Socialiste cuprinde şi câteva aprecieri frumoase la adresa Creştinismului ca religie a dragostei şi a umanitarismului. Dar, din punct de vedere creştin, trebuie făcută precizarea că iadul nu se află pe pământ, iar împărăţia cerurilor se situează în lumea de dincolo.

 

Afirmaţia că societatea socialistă va reprezenta adevărată împlinire a idealului creştin constituie o dovadă a felu lui în care Satan poate lua înfăţişarea unui înger de lumină.

 

După ce Hess i-a convins pe Marx şi pe Engels să adere la socialism, pretinzând de la bun început că scopul acestei doctrine este de „a da ultima lovitură religiei medievale”3 (prietenul său Georg Jung s-a pronunţat mai clar în această privinţă: „Cu siguranţă că Marx îl va izgoni pe Dumnezeu din cer”4). În viaţa lui s-a petrecut o schimbare interesantă.

 

El, întemeietorul socialismului modern, a fost şi iniţiatorul unei mişcări întrutotul diferită de socialism, o formă de manifestare a sionismului.

 

Astfel, Hess, fondatorul socialismului a cărui menire este de a-l „izgoni pe Dumnezeu din cer”, a fost totodată promotorul unui sionism diabolic.

 

El, care l-a învaţăt pe Marx în ce consta importanţa luptei de clasă, a scris în 1862 aceste surprinzătoare cuvinte: „Ceea ce contează în primul rând este lupta dintre rase şi apoi lupta dintre clase.”5

 

În loc să-i înveţe pe oameni întrajutorarea reciprocă pentru realizarea binelui general, el a aprins vâlvătaia luptei de clasa care, de atunci, nu s-a mai stins niciodată.

 

Acelaşi Hess este deci promotorul unui sionism bazat pe lupta dintre rasele omeneşti.

 

După cum respingem marxismul satanic, tot astfel orice creştin sau evreu cu simţul responsabilităţii trebuie să respinga aceasta pervertire diabolica a sionismului.

 

Hess revendica Ierusalimul ca aparţinând evreilor, eliminându-L însă dintre ei pe Iisus, regele evreilor. De ce ar mai avea Hess nevoie de Iisus! căci el scrie:

 

 

 

„Fiecare evreu este un virtual Mesia, după cum fiecare evreică este o virtuală Mater Dolorosa.” 6

 

 

 

Dar atunci de ce Hess a făcut din evreul Marx un om al urii, pornit să-L alunge pe Dumnezeu din cer, şi nu un Mesia, un om al lui Dumnezeu? Pentru Hess, Iisus este „un evreu pe care păgânii L-au divinizat ca Mântuitor al lor”7.

 

Se pare că nici Hess, nici evreii n-ar avea nevoie de El.

 

Hess nu doreşte să fie mântuit, considerând aspiraţia la sfinţirea individuală ca fiind de sorginte indo-germanică. Idealul evreilor – în concepţia lui – trebuie să fie realizarea „statului mesianic”, „pregătirea omenirii pentru revelaţia esenţei divine” 8, ceea ce înseamnă – după cum mărturiseşte în Catehismul roşu – a înfăptui revoluţia socialistă prin lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Moses Hess, care i-a încredinţat idolului său Marx sarcina de a pune capăt religiei medievale, înlocuind-o cu „religia” revoluţiei socialiste, scrie aceste cuvinte surprinzătoare:

 

 

 

„Rugăciuile evreieşti mi-au întărit sufletul întotdeauna.” 9

 

 

 

Dar ce fel de rugăciuni fac cei care susţin că religia ar fi opium pentru popor? Am arătat mai înainte că întemeietorul ateismului ştiinţific se ruga în faţa lumânărilor aprinse, purtând pe frunte filactere. Atât rugăciunile evreiesti, cât şi cele creştine pot fi pervertite în ritualuri satanice.

 

Hess îl învăţase pe Marx că socialismul şi internaţionalismul sunt inseparabile. Marx scrie în Manifestul Partidului Comunist ca proletariatul nu are nici o patrie.

 

În Catehismul roşu, Hess îşi bate joc de noţiunea de patrie a germanilor şi ar fi avut aceeaşi atitudine faţă de noţiunea de patrie a oricărei naţiuni europene. Hess critică programul de la Erfurt al Partidului Social Democrat ( partidul primilor comunişti, PSD! n.r.) pentru că acesta recunoaşte necondiţionat principiul naţional.

 

Dar Hess este un internationalist „special”, care pledeaza pentru menţinerea naţionalismului evreilor! El scrie:

 

 

 

“…Oricine neagă naţionalismul evreilor nu este doar un apostat, un renegat în sensul religios al cuvântului, ci un trădător al poporului său şi al familiei sale.

 

Dacă emanciparea evreilor ar deveni vreodată incompatibilă cu naţionalismul lor, atunci evreul va trebui să renunţe la emancipare…

 

Evreul trebuie să fie mai presus de toate, un evreu patriot.”10

 

 

 

Sunt de acord cu ideile naţionaliste ale lui Hess, făcând însă precizarea că soarele străluceşte la fel pentru toată lumea.

 

Eu unul mă declar pentru orice fel de patriotism: al evreilor, al arabilor, al germanilor, al ruşilor, al americanilor.

 

Patriotismul ca virtute înseamnă promovarea prosperităţii economice, politice, spirituale şi religioase a naţiunii respective, cu condiţia ca aceasta să se desfăşoare în cadrul unor relaţii de prietenie şi colaborare cu celelalte naţiuni.

 

Dar patriotismul evreiesc al unui revoluţionar socialist care tăgăduieşte patriotismul celorlalte naţiuni este extrem de suspect.

 

Se pare că acesta ar ţine de un plan diabolic menit să provoace ura tuturor celorlalte popoare împotriva evreilor.

 

Chiar dacă n-aş fi evreu şi aş afla că evreii acceptă patriotismul exclusivist al lui Hess, tot m-aş opune unei astfel de atitudini.

 

Lupta dintre rase teoretizată de Hess este tot atât de falsă ca şi lupta dintre clase pe care a propagat-o.

 

Hess nu a renunţat la socialism în favoarea acestei forme de sionism. După ce a scris Roma şi Ierusalimul, el a continuat să activeze în mişcarea socialistă mondială.

 

Hess nu îşi formulează foarte clar ideile; de aceea este greu să i le evaluăm.

 

Este suficient însă să aflăm că, după părerea lui Hess, „creştinii îl văd pe Iisus ca pe un evreu sfânt care a devenit păgân”11 , sau că „astăzi noi năzuim la o mântuire mult mai cuprinzătoare decât aceea pe care creştinismul a fost în stare să ne-o ofere.”12

 

Din Catehismul rosu reiese că această mântuire mult mai cuprinzătoare este revoluţia socialistă.

 

Am mai putea adăuga că ideologia lui Hess nu reprezintă doar întâiul izvor al marxismului şi prima manifestare de sionism satanic, ci şi germenele teologiei eliberatoare susţinute în mod curent de Consiliul Mondial al Bisericilor şi de catolicism.

 

Unul şi acelaşi om, aproape un anonim, a fost exponentul a trei mişcări satanice:

 

comunismul, ramura rasistă bazată pe ură a Sionismului şi teologia eliberatoare.

 

Nimeni nu poate fi creştin dacă îi urăşte pe evrei. Iisus a fost evreu, ca şi Fecioara Maria şi toti Apostolii. Biblia este evreiască. Domnul a spus: „Mântuirea vine de la Iudei” (Ioan 4: 22).

 

Hess glorifica însă poporul evreu de parcă ar dori cu bună ştiinţă să provoace o violentă reacţie antisemită din partea celorlalte popoare.

 

El a afirmat ca religia lui a fost aceea a revoluţiei socialiste. Pentru el, preoţii tuturor celorlalte religii sunt nişte sarlatani. Revoluţia este singura religie pentru care Hess are o înaltă consideraţie.

 

El scrie:

 

 

 

„Religia noastră (a evreilor) are ca punct de plecare entuziasmul unei rase care de la apariţia ei pe scena istoriei a intuit sensul în care va evolua omenirea, presimţind venirea acelor vremuri mesianice în care spiritul uman îşi va afla împlinirea nu numai la nivel individual sau într-un mod fragmentar, ci la scara instituţiilor sociale ale întregii omeniri”.

 

 

 

Aceste vremuri pe care Hess le numeşte „mesianice” sunt cele ale victoriei revoluţiei socialiste mondiale. A considera că religia evreilor ar avea ca punct de plecare ideea de revoluţie socialistă ateistă este o gluma de prost gust şi o jignire la adresa poporului evreu.

 

Hess se exprima de multe ori în termeni religioşi, fără a crede însă în Dumnezeu. El susţine că „Dumnezeul nostru nu este nimic altceva decât specia umană unită în dragoste.”14

 

Cum se poate realiza această unitate? Prin revoluţia socialistă în care zecile milioane de oameni (pe care Hess pretinde ca îi iubeşte atât de mult) aveau să fie torturaţi şi ucişi.

 

Hess nu ascunde câtuşi de puţin faptul că nu accepta nici împărăţia lui Dumnezeu, nici guvernările pământeşti, considerându-le deopotrivă tiranice. Nu exista nimic bun în nici o religie, exceptând-o pe aceea a revoluţiei socialiste.

 

 

 

„Este inutil să-i ridici pe oameni la nivelul adevăratei libertăţi şi să-i faci să se împărtăşească din bucuriile existenţei atâta vreme cât nu-i eliberezi din sclavia spirituală, adică de sub influenţa religiei”15.

 

 

 

Hess vorbeşte şi despre „absolutismul tiranilor din cer şi de pe pământ faţă de sclavi.”16

 

Nu putem înţelege dedesubturile satanice ale comunismului dacă nu vom afla ce fel de om a fost Moses Hess, cel care a exercitat o influenţă hotărâtoare asupra lui Marx şi Engels, organizând împreună cu ei şi cu Bakunin Internaţionala I.

 

Nu-l putem înţelege pe Marx dacă nu vom cunoaşte modul de a gândi al lui Hess, pentru că Hess este cel care l-a „convertit” pe Marx la socialism.

 

Citez încă o dată cuvintele lui Marx:

 

 

 

„Cuvintele învăţăturii mele sunt încâlcite într-o dezordine diabolică, încât oricine poate înţelege exact ceea ce doreşte să inteleaga.”

 

 

 

Acesta este stilul lui Marx. Scrierile lui Hess sunt de o încâlcire mai diabolică, greu de descifrat; totuşi ele trebuie analizate pentru a putea stabili legăturile dintre marxism şi satanism.

 

 

 

Prima carte a lui Hess s-a numit “Sfânta familie a omenirii“. El a considerat-o „o lucrare a Duhului Sfânt al adevarului”17, afirmând în continuare că aşa cum Fiul lui Dumnezeu i-a eliberat pe oameni din propria lor sclavie, tot astfel Hess îi va elibera din robia lor politică. „Eu sunt chemat să mărturisesc pentru lumină, la fel cum a fost chemat Ioan.”18

 

Pe atunci Marx, care încă se mai opunea socialismului şi încă nu îl cunoscuse personal pe Hess, începuse să scrie o carte polemică la adresa lui. Din motive necunoscute, această carte a rămas neterminata. Mai târziu, Marx a devenit discipolul lui Hess.19

 

După cum am arătat mai înainte, scopul declarat al lui Hess era de a da o ultimă lovitură religiei medievale şi de a răvăşi sufletele oamenilor.

 

 

 

În prefaţa cărţii sale, “Judecata din urmă“, el îşi exprima satisfacţia pentru că filozoful german Kant l-ar fi „decapitat pe bătrânul Tată Iehova, împreună cu întreaga sa sfântă familie.”20

 

(Hess îşi exprima, de fapt, propriile sale idei în numele marelui filozof. Kant nu a avut aceste intenţii de „decapitare” a lui Dumnezeu. El a susţinut contrariul: „A trebuit să limitez cunoaşterea pentru a face loc credinţei.”21)

 

Hess considera că religia evreilor şi cea a creştinilor sunt „moarte”22, ceea ce nu-l împiedica însă să vorbească în cartea sa, “Roma şi Ierusalim”, despre „scrierile noastre sfinte”, „sfânta limbă a părinţilor noştri”, „cultul nostru”, „legile divine”, „căile Providenţei” şi „viaţa evlavioasă”23.

 

Aceste contradicţii nu se explică prin schimbarea convingerilor lui Hess pe parcursul diferitelor etape ale vieţii sale. În cartea sa pseudonaţionalistă el declară că nu-şi reneagă activitatea ateistă din trecut. Aceasta este o dovadă de cultivare cu buna ştiinţă a „încâlcirii diabolice”24.

 

Hess a fost evreu şi unul din precursorii sionismului. Pentru că Hess, Marx şi alţii ca ei au fost evrei, comunismul este considerat de unii oameni ca o conspiraţie evreiască.

 

 

 

Să nu uităm însă că Marx este şi autorul unei cărţi antisemite, dovadă că şi în această privinţă a fost călăuzit îndeaproape de Hess. Iată ce scrie Hess, („sionistul” care altadată îi glorificase pe evrei), în cartea sa intitulată “Despre sistemul monetar“:

 

 

 

„Evreii, care de-a lungul istoriei naturale a lumii animale şi sociale au avut rolul de a aduce omenirea la stadiul de animal sălbatic, s-au achitat foarte bine de această misiune.

 

Misterul Iudaismului şi al creştinismului s-a revelat în iudeo-creştinismul modern.

 

Misterul sângelui lui Hristos ca şi cel al adoraţiei sângelui de către evreii din vechime se dezvăluie aici ca mister al animalului de pradă”

 

 

 

Nu vă neliniştiţi dacă nu pricepeţi inţelesul acestor cuvinte. Ele au fost scrise înadins într-o „încâlcealâ diabolicâ”, din care se desprinde însă foarte clar ura faţă de poporul evreu. Uneori Hess este un evreu rasist, alteori – antisemit, atitudinea lui variind în funcţie de cerinţele duhului care i-a inspirat scrierile şi pe care el îl considera „sfânt”.

 

Hess ar fi putut fi un bun profesor de rasism chiar şi pentru Hitler. El care l-a învaţăt pe Marx că importanţa claselor sociale este prioritară, a susţinut însă şi teza conform căreia:

 

 

 

„Viaţa este produsul nemijlocit al rasei”26.

 

“Că şi religiile, concepţiile şi instituţiile sociale sunt creaţii tipice şi originale ale rasei.

 

În spatele problemelor referitoare la naţionalităţi şi a libertăţii individuale persistă chestiunea rasei. Întreaga istorie a fost marcata de lupta dintre rasele omeneşti şi dintre clasele sociale.

 

Cea mai importanta este lupta dintre rase; lupta dintre clase se situează pe locul al doilea. “27

 

 

 

Care este cheia succesului atâtor idei contradictorii?

 

 

 

„ «Voi scoate sabia împotriva tuturor cetăţenilor care se opun elanului muncitoresc», declara Hess într-o scrisoare către Lasalle. 28

 

 

 

Marx va face afirmaţii asemănătoare:

 

 

 

„ Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi.” 29

 

 

 

Suntem şi reprezentăm acele idei cu care ne hrănim. Marx s-a hrănit cu idei satanice; de aceea a formulat o doctrină satanică.

 

Organizaţia Iadul

Comuniştii obişnuiesc să înfiinţeze organizaţii de baza. Până acum am încercat să demonstrez că mişcările comuniste înseşi reprezintă, de fapt, organizaţii de baza ale ocultismului satanic – ceea ce ar putea explica eşecul de până acum al tuturor încercărilor politice, economice, militare şi culturale de a combate comunismul.

 

Pentru a fi eficiente, mijloacele de luptă împotriva Satanei nu trebuie să fie de natura carnală, materială, ci spirituală; altminteri, în timp ce una din organizaţiile de baza ale satanismului – de pilda, nazismul – este înfrântă, va lua naştere alta, mai viguroasă …

 

Himmler, ministrul de interne al Germaniei naziste, îşi închipuia că este reîncarnarea regelui Henric Păsărarul. El credea că poate folosi puterile oculte în folosul armatei naziste.

 

Mulţi dintre liderii nazisti nu erau străini de practicarea magiei negre.

 

Ceea ce era o simplă presupunere la prima editare a acestei cărţi, este acum un fapt dovedit. Dovada a fost furnizată chiar de către comunişti. Povestea începe cu cazul Netceaev – care l-a inspirat pe Dostoievski să scrie celebrul său roman Demonii.

 

Netceaev, „superbul tânăr fanatic”31, după cum îl numea Bakunin, a scris Catehismul revoluţionarului – reprezentând statutul organizaţiei ruseşti „Răzbunarea poporului” (înfiinţată aproximativ în anul 1870).

 

Scopul acestei organizaţii a fost formulat astfel:

 

 

 

„Cauza noastra este înfricoşătoare, desăvârşită, universală şi necruţătoare… să ne unim cu brutele şi criminalii – singurii şi adevăraţii revoluţionari din Rusia.” 32

 

 

 

Cel dintâi om ucis de organizaţia lui Netceaev a fost chiar unul din membrii fondatori care a îndrăznit să critice conducerea organizaţiei. Orice critică era înterzisă.

 

Netceaev plănuia o împărţire inechitabilă a omenirii:

 

 

 

„O zecime din omenire se bucură de libertatea personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turma.” 33

 

 

 

„Fiecare membru al societăţii îl va spiona pe celălalt şi va fi obligat sa-l denunţe…

 

Toţi sunt sclavi şi egali între ei în sclavie.” 34

 

 

 

Netceaev scrie în Catehismul său:

 

 

 

„Un revoluţionar trebuie să se infiltreze pretutindeni, atât în clasele superioare ale societăţii cât şi în cele inferioare… în biserici… printre literaţi.”

 

 

 

Discipolul său, Peter Verhovensky, comenta:

 

 

 

„Am devenit deja foarte puternici. Juraţii care-i absolvă pe criminali sunt în întregime ai noştri. Avocaţii care tremură în tribunale de teamă să nu fie consideraţi prea liberali, sunt ai noştri. Avem oameni din administraţie, oameni de litere, suntem mulţi foarte mulţi, iar ei habar n-au că ne aparţin.” 35

 

 

 

Pe baza unui astfel de program s-a înfiinţat o organizaţie cu un nume impresionant: „Liga revoluţionară mondială“. Statutul ei a fost semnal de Netceaev şi de Bakunin – colaboratori apropiaţi ai lui Marx.36

 

La început, din Ligă făceau parte doar câţiva oameni. Ducele revoluţionar Peter Dolgorukov scria la 31 octombrie 1862:

 

 

 

„La Londra, l-am întâlnit pe Kelsiev (care făcea parte din organizaţia mai sus menţionată), un om îngust la minte, dar de nădejde, cumplit de fanatic, cu o figură efeminată.

 

Kelsiev mi s-a adresat cu blândeţe, spunându-mi binevoitor: «De vreme ce trebuie s-o facem, de ce să nu ucidem dacă ne este de folos?»

 

De când a venit Bakunin înAnglia, pe toţi aceşti londonezi îi auzi tot timpul vorbind despre „a arde din temelii”, „a asasina”, „a taia în bucăţi””.

 

 

 

În 1869, la Geneva, Netceaev a redactat o proclamaţie în care, referindu-se la omul care l-a împuşcat pe împăratul Alexandru al II-lea, avertizează:

 

 

 

„Trebuie să înţelegem că ceea ce a făcut Karakazov n-a fost decât un început. Da, acesta a fost prologul. Să luam aminte că drama propriu-zisă va începe foarte curând.”37

 

 

 

Într-o alta proclamaţie, se afirma:

 

 

 

“În curând va veni ziua în care vom arbora marele drapel al viitorului, Drapelul Roşu, şi vom asalta într-un mare iures palatul imperial…

 

Vom striga: «Puneţi mâna pe topoare!» şi apoi îi vom ucide pe oamenii împăratului.

 

Fără mila! Ucideţi în locurile publice, dacă aceşti ticăloşi îndrăznesc să pătrundă acolo, în case, în sate…

 

Nu uitaţi că toţi cei care nu vor fi de acord cu voi, vor fi împotriva voastră. Oricine este împotriva voastră, este duşmanul vostru şi trebuie să-i distrugem pe aceşti duşmani prin orice mijloace.” 38

 

 

 

În 1872, a fost înfiinţată o societate revoluţionară, cu un nume banal: «Organizaţia», al cărei nucleu strict secret purta însă numele înfiorător: «Iadul». Timp de peste un secol, diverse alte organizaţii, care şi-au schimbat în mod permanent numele, au preluat obiectivele acestei societăţi, despre a cărei existenţă nu ştia însă nimeni din afara ei.

 

Istoricii sovietici nu au îndrăznit să scrie despre activitatea «Iadului» – organizaţie premergătoare Partidului Comunist din Uniunea Sovietica – decât în anul 1965, la 93 de ani după înfiinţarea acestei organizaţii.

 

În “Revoluţionarul ilegalist” din Rusia, E. S. Vilenska scrie:

 

 

 

„«Iadul» era numele nucleului organizaţiei secrete care exercita teroarea nu numai împotriva monarhiei, ci – prin funcţiile represive deţinute – chiar faţă de membrii organizaţiei secrete” 39

 

 

 

În “Cernasevski sau Neceaev” 40 se menţionează faptul că unul dintre membrii «Iadului» s-a oferit să-şi otrăvească propriul său tată pentru a-i dărui organizaţiei din care făcea parte moştenirea dobândită pe această cale.

 

Cernasevski, care, de asemenea, făcea parte din această organizaţie, a scris:

 

 

 

„Voi lua parte la revoluţie; nu mi-e frică de mizerie, de beţivii cu bâte, de măcel. Nu ne pasă dacă va trebui să curgă sânge de trei ori mai mult decât în timpul revoluţiei franceze. Ce contează dacă va trebui să ucidem o sută de mii de chiaburi?” 41

 

 

 

Iată câteva din obiectivele fundamentale ale organizaţiei satanice:

 

 

 

„Mistificarea este cel mai eficient mijloc, dacă nu chiar singurul, de a-i determina pe oameni să facă o revoluţie.

 

Este suficient să ucizi câteva milioane de oameni şi angrenajul revoluţiei va fi pus în mişcare.

 

Idealul nostru este înfricoşător, desăvârşit, universal şi necruţător.”

 

 

 

Şi iarăşi:

 

 

 

„Omenirea trebuie să fie împărţită inegal; o zecime din omenire se bucură de libertate personală şi are drepturi nelimitate asupra celorlalte nouă zecimi care trebuie să-şi piardă personalitatea şi să devină un fel de turmă.” 42

 

 

 

În aceste scrieri este frecvent folosită sintagma „nu ne temem”. Un exemplu reprezentativ este următoarea proclamaţie:

 

 

 

„Nu ne temem dacă ne va fi dat să aflăm că pentru a răsturna actuala ordine sociala e nevoie să vărsăm de trei ori mai mult sange decât iacobinii (revoluţionarii francezi) – în Revoluţia din 1790… dacă pentru realizarea obiectivelor noastre va trebui să căsăpim o sută de mii de moşieri, nu ne vom teme s-o facem.” 43

 

 

 

De fapt, numarul victimelor a fost mult mai mare.

 

În Memorii din al doilea război mondial, Churchill declara că Stalin i-a mărturisit că în Uniunea Sovietică au murit de pe urma colectivizării zece milioane de oameni.

 

Ceea ce trebuie reţinut în primul rând este că abia după un răstimp de o sută de ani, comuniştii au mărturisit că la începutul comunismului a existat o anumită organizaţie numită «Iadul».

 

De ce tocmai «Iadul»? De ce nu societatea pentru ajutorarea săracilor sau pentru ajutorul omenirii? De ce accentul este pus în mod special pe iad?

 

Astăzi comuniştii sunt mai precauţi. Dar la început, însuşi numele organizaţiei lor demonstra că adevăratul lor scop era de a câştiga şi pecetlui cât mai multe suflete omeneşti pentru osânda veşnică.

 

Originoform

Poliţia politică secretă din Uniunea Sovietică a creat un organism uriaş cu scopul de a distruge bisericile din întreaga lume. Obiectivul prioritar era de a anihila sau de a diminua adversitatea faţă de comunism a diferitelor religii.

 

În plus, se încearca racolarea reprezentantilor Bisericii, ca prin intermediul şi prestigiul preoţilor, masele de credincioşi să fie sensibilizate la ideologia comunistă.

 

Numele acestui departament este «Originoform». Reţeaua are ramificaţii secrete în fiecareţarăşi în fiecare organizaţie religioasă importantă.

 

Este lesne de înţeles că primele vizate sunt organizaţiile anticomuniste şi misiunile creştine care activează în spatele Cortinei de Fier. Agenţii provocatori şi propagandiştii comunişti se infiltreaza înăuntrul bisericilor şi misiunilor creştine cu scopul de a-i dezarma ideologic pe cei ce cred în Dumnezeu.

 

Primul director al acestei organizatii, Vasilii Gorelov, fusese mai înainte preot ortodox – apostol din stirpea lui Iuda.

 

Sediul central al organizaţiei se afla în Varsovia.

 

Actualul ei conducator se numeşte Theodor Kasky.

 

În orasul Feodosia se află centrul de instruire al agenţilor care urmează a fi trimişi în ţările latine, iar la Moscova sunt instruiţi agenţii pentru America de Nord.

 

Agenţii pentru Anglia, Olanda, Scandinavia sunt instruiţi la Siguel (Letonia), iar cei pentru ţările musulmane laConstanţa(Romania).

 

În aceste scoli se pregatesc falşi pastori şi preoţi, falşi imami (preoţi musulmani), falşi rabini. Fiecare dintre aceştia trebuie să cunoască temeinic religia respectivă. Unii dintre ei, pozând în persecutaţi, cer protecţia bisericilor sau a misiunilor creştine.

 

Un comunist italian pe nume Tondi, după ce a absolvit şcoala „Lenin” din Moscova, a fost instruit de Partidul Comunist pentru a se înscrie în ordinul iezuitilor; mai târziu a ajuns secretarul lui Papa Paul al VI-lea.

 

Adevărata sa identitate a fost descoperită, iar astazi el declară public că este comunist şi ca s-a căsătorit cu o comunistă.

 

Continuă încă să activeze în cadrul Partidului Comunist, ocupându-se tot de probleme religioase, şi susţine ca Papa l-ar fi iertat. 44

 

Note

1.MontgomeryHyde, Stalin (London: Rupert Hart-Davis), pp. 28, 29.

 

2. Karl Markus Michel, „Politische Katechismen: Volney, Kleist, Hess” (Political Doctrines: Volney, Kleist, Hess) (Frankfurt-am-Main: Insei Verlag, 1966); Moses Hess, Red Catechism for the German People, pp. 71-73.

 

3. Hess, letter of September 2, 1841 to Berthold Auerbach, MEGA, I, i(2), p.261.

 

4. Jung, letter of October 18, 1841 to Arnold Rujv, /M/

 

5. Moses Hess,RomeandJerusalem(New York: Philosophical Library, 1958), p. 10.

 

6. /Mc/, p. 15.

 

7. Moses Hess, „Ausgewahlte Schnften” (Selected Works),RomeandJerusalem(Cologne: Melzer-Verlau. 1962), p. 229. 8./Mc/., p. 18.

 

9. /Mc/., p. 27.

 

10. Hess, Ausgewahlte Schriflen, Mc/., pp. 236, 237.

 

11. /Mc/., p. 308.

 

12. /Mc/., p. 243. 13./MJ., p. 324.

 

14. „Kommunistisches Bekenntnis în Fragen und Antworten” (Communist Credo în Questions andAnswers), /Mc/., p. 190.

 

15. „Die Eine und Ganze Freihcit (The One and Only Total Freedom), ibid., p. 149. 15. (The Philosophy of Action),

 

16. ibid.. p. 138.

 

17. Edmund Silbemer, Moses Hess (Leidcn: Brill, 1966), p.31.

 

18./Mc/., p. 32.

 

19. /Mc/.,p. 121.

 

20./Md.,p.421.

 

21. Op. cir., Dudko,p. 53.

 

22. Op. cil, Silbemer, p. 421.

 

23. Ibid 64

 

24./Mc/., p 418.

 

25. Moses Hess, „Philosophische Sozialistische Schnften. Ueber das Geldwesen” (Philosophiclal Socialist Writings. About the Monetary System) (Berlin: Akademie-Verlag), 1961, p 345

 

26. Hess, Rome and Jerusalem, ibid., p. 44. 27./Wd,p. 10.

 

28. MosesHess, „Briefwechser (Correspondence), Ictter of Dccember 9, 1863 to Lassalle (The Hague: Mouton&Co.. 1959), p. 459.

 

29. Karl Maix, „Das Kapital” (The Capitali MEX, XXIII, p. 779.

 

30. G. W. F. Hegel, „Werke. Fragment uber Volksreligion und Christentum” (Works. Fragment on Popular Religious Beliefs and Christianity) (Frankfurt-am-Main: Suhrkamp Verlag. 1971), I, pp. 35, 36.

 

31. U. Steklov, M. A. Bakunin, His Life and Activity (Moscow: Literature Publishing House, 1937), Vol 3, p.435.

 

32. Quoted from The Catechism of the Revolutionist by Dostoyevskii in his Complete Works, Vol. 12, p. 194.

 

33. Ibid., The Demons, Vol. 10, p. 312.

 

34. Ibid., p. 322.

 

35. Ibid., p. 324.

 

36. Volodin, Tchernishevsky, or Netchaiev (Moscow: Koriakin and Pleeman, 1976), p. 247.

 

37. V. Burtsev, During 100 Years: Compendium of the History of Political and Social Movements înRussia(London, 1897), p. 94.

 

38. Op. cit, Volodin, p. 223.

 

39. E. S. Vilenskaia, Revolutionist Underground înRussia(Moscow, 1965), p. 398.

 

40. Volodin, loc. cit.

 

41.Tchemishevsky, Complete Works (Moscow, 1939), Vol. l, p.8.

 

42. „Russkaia Misl”, November 17, 1983. 180

 

43. Op. cit., Volodin, p. 155.

 

44. P. F. De Villemarest, ,,Les Pourvoyeurs du Goulag (Gulag Overseers) (Geneva: Famot, în French), Vol. III, pp. 233ff.

 

 

Documente celebre despre“BLESTEMUL SATANIC AL COMUNISMULUI”  

Comunismul nu-i o inventie a  lui Karl Marx , ci o componenta a NOII ORDINI MONDIALE gandita inaintea lui de catre illuminatii finantati de ruda sa prin alinanta Rothschild. Karl Marx a fost mason , s-a tras dintr-o familie de rabini , dar nici el si nici Engels n-au inventat comunismul, ci au fost influentati direct de  Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875) care a fost si unul din fondatorii socialismului.

 

 

Vladimir Lenin, in culmea gloriei sale fiind, spunea:

 

“Statul nu functioneaza asa cum ne-am dorit. Masinaria nu se supune. Se vede un om la volan si pare ca o conduce, dar masina nu merge in directia voita de el. Se misca insa dupa dorinta altor forte.”

 

Normal, erau fortele celor ce au finantat revolutia bolsevica. Si aici se cuvine sa amintim de:

 

Jacob Henry Schiff (1847–1920), evreu, nascut in Germania, bancher american. Deosebit de influent la vremea lui, acesta a finantat Japonia in eforturile ei militare din timpul razboiului ruso-japonez. Dar ce este mai grav, a finantat Revolutia Rusa din 1917.

 

In 1905 a fost medaliat de japonezi cu Order of the Sacred Treasure iar in 1907 cu Order of the Rising Sun. A fost primul strain onorat de Emperor Meiji in palatul imperial.

 

In 1906, cand s-a format American Jewish Committee , a fost unul din primii lideri.

 

In 1907 Jacob Schiff declara intr-un discurs la New York ca fara o banca centrala care sa aiba un control adecvat , tara va aluneca inspre cele mai severe crize din istorie. A devenit si capul Kuhn, Loeb & Co. Iar numele acestei banci este strans legat de Felix Warburg si Paul Warburg cel ce impreuna cu J.P. Morgan si John D. Rockefeller, Jr. au pus bazele Federal Reserve. De asemenea a fost director la New York City National Bank,  Equitable Life Assurance Society si Union Pacific Railroad .

 

In afara de Japonia, a finantat si Puterile Centrale …

 

Ginerele lui Solomon Loeb.

 

Unul dintre cei mai activi luptatori impotriva Federal Reserve, politicianul republican Louis Thomas McFadden (1876-1936), Chairman al United States House Committee on Banking and Currency 1920-1931 spunea:

 

“Dupa primul razboi mondial Germania a cazut in mainile bancherilor internationali care acum o conduc si o aprovizioneaza dar o si imobilizeaza. I-au cumparat industria, i-au luat resursele, ii controleaza industria si utilitatile publice.

 

Bancherii internationali subventioneaza actualul guvern al Germaniei si de asemenea aprovizioneaza fiecare dolar din banii pe care Adolf Hitler i-a folosit in campania sa risipitoare. Prin intermediul Federal Reserve Board peste 30 de miliarde dolari din banii americanilor au fost pompati spre Germania. Cu totii ati auzit de cheltuielile ce au loc in Germania: locuinte moderniste, marele ei planetarium, salile ei de gimnastica, bazinele de inot, autostrazile ei, fabricile ei perfecte. Toate acestea au fost facute cu banii nostrii. Toate acestea au fost daruite Germaniei prin intermediul Federal Reserve Board.

 

Federal Reserve Board a pompat atat de multe miliarde de dolari spre Germania, incat nici nu indraznesc sa spuna suma totala.”

 

 

Tot el acuza bancherii de pe Wall Street ca au subventionat revolutia bolsevica prin intermediul Federal Reserve Board si ca au cauzat deliberat Marea Depresie. A platit insa pentru lupta sa. Odata s-a tras asupra lui iar mai apoi a fost otravit …

 

Cititi va rog si:

 

„The Money Masters” – un excelent documentar despre modul in care ROTHSCHILD si locotenentii lor stapanesc sistemul financiar-bancar mondial

 

La minutul 56 al DOCUMENTARE CELEBRE: Aaron Russo – „AMERICA: FROM FREEDOM TO FASCISM“ – subtitrare in limba romana si completari foarte necesare puteti gasi asemanari intre conceptia Federal Reserve si a taxelor cu … “Manifestul comunist“ din care reiau primele puncte:

 

1.Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.

2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.

In documentarul romanesc se subliniaza foarte bine cultul paladin practicat de personajele prezentate. Insa acelasi cult il practica si ELITELE de care tot vorbesc eu in acest blog. Finalul documentarului insa este inexact, caci raul nu se limiteaza la statele ce au ramas comuniste.

 

Marele final acum se pregateste: STANGA, NOUA ORDINE MONDIALA si ANTIHRISTUL. Ampla analiza plecand de la discursul premierului Gordon Brown in care Il invoca pe Dumnezeu, cerand o Noua Ordine Mondiala, in timpul unei predici la catedrala Sf. Paul

 

Despre comunism şi întuneric

 

Continuarea existenţei comunismului printre noi este cu adevărat bizară, dacă luăm în consideraţie faptul că această doctrină este responsabilă de un număr ameţitor de victime – sute de milioane de oameni ucişi, conform Cărţii Negre a Comunismului – dar şi de deportări în masă, programe de spălare pe creier la nivel naţional şi campanii de eradicări fizice.

 

Cu toate acestea, într-o lume în care informaţia este mai accesibilă ca niciodată, doctrina inundă încă dezbaterile publice şi creierul elitelor, atât în est, cât mai ales în Occident.

 

Deşi este considerată o filozofie, cu alte cuvinte un sistem de concepte care să permită înţelegerea lumii. Cu toate acestea, încă de la începuturile sale, comunismul s-a arătat a fi ceva complet diferit. Ca model, a propus explicarea societăţii şi a relaţiilor sociale pe baza teoriei luptei de clasă – şi – chiar mai primejdios, a derapat într-o dimensiune militantă, jihadistă, chiar – propunând modificarea, “perfecţionarea” lumii existente pe calea violenţei.

 

Modelul prin care explică relaţiile sociale – lupta dintre clasele sociale, exploatarea unor clase de către celelalte etc – s-a dovedit pe cât de simplist pe atât de incorect. Cât despre rezultatele implementării sale – societăţile distopice create în Europa de Est şi mai ales Asia – nu mai încape vorbă, au fost fără excepţie un adevărat coşmar pentru populaţiile ţărilor respective şi un dezastru economic.

 

Trece deseori neobservat faptul că această doctrină cerea loialitate absolută din partea populaţiei ţărilor unde a fost implementată şi că, în cele mai multe cazuri, Partidul Comunist – reprezentarea comunismului în societate – nu s-a sfiit să impună această loialitate prin teroare.

 

Tocmai aspectul acesta de impunere de tip “crede şi nu cerceta”, însoţită deseori de absolutizări şi teroarea cu care a încercat să distrugă orice dezbatere filozofică, precum şi modul complet în care comunismul a înţeles să captureze întreaga societate – economia, resursele, etc. dar mai ales gândirea – pe care a încercat să o controleze cvasi-total – face ca doctrina să semene mai mult cu un cult malefic decât cu o filozofie.

 

Acest aspect scapă deseori atenţiei istoricilor, fiind subliniat mai mult de victimele comunismului – în special deţinuţii politic – adică exact cei care au experimentat pe pielea lor acest flagel al secolului XX şi nu numai.

 

“Comunismul nu este decât prezenţa Satanei pe pământ.

 

Comuniştii au făcut din ideologia lor o religie, care, în opoziţie cu aceea creştină, este religia urii, a minciunii şi a crimei, ridicate la rangul de “virtuţi”; nu se răspândeşte decât prin minciună, neîncredere, teroare şi frică.

 

Pe plan spiritual, scopul său este dezumanizarea omului, iar pe plan material: mizerie, foamete şi lipsuri. Cum s-ar explica altfel atâta ură, bestialitate, cinism şi plăcere sadică de a-ţi chinui semenul şi a-l ucide? “ (Mărturisiri din mlaştina disperării – Dumitru Bordeianu)

 

“Un spectru bântuie Europa – spectrul Comunismului” – începe Manifestul Comunist, Carta comunismului globalist, scris în 1848 de Marx şi Engels. ‚Spectru’- un termen cel puţin ciudat ales de întemeietorii comunismului pentru a defini un sistem politic. Cincizeci de ani mai târziu, acest spectru căpăta un corp concret, extinzându-se asemenea unui cancer, ucigând vieţi, distrugând minţi şi suflete.

 

În esenţa sa omul se opune violenţei. Omenirea a condamnat marile evenimente care au produs crime – persecuţia creştinilor, Inchiziţia, războaiele, fascismul, etc. Pe de altă parte teza comunistă este profund violentă, promovează “lupta de clasă” ura între semeni, fiind, în esenţă, criminală. Atunci cum pot oamenii solidariza uneori cu ideile (criminale ale) liderilor comunişti? De exemplu, cu privire la masacrul studenţilor din 4 iunie 1989, unii spun: “Dacă eu aş fi fost Deng Xiaoping, şi eu aş fi înnăbuşit protestul cu tancuri”. Sau “Bine le-a făcut Iliescu că a chemat minerii în Bucureşti”. Ce mutaţii în conştiinţa umană a produs acest sistem astfel încât să facă oamenii normali să treacă de partea crimelor şi terorii? Cum au putut fi răsturnate, inversate binele şi răul în fiinţa umană, cum să fie răul considerat bun?

 

Analizând natura Partidului Comunist (indiferent de ţară, el are aceeaşi natură, un alt aspect bizar) vom înţelege uşor care este logica cu care operează comunismul.

 

O lucrare fundamentală în acest sens este “Nouă Comentarii despre Partidul Comunist”, tipărită de publicaţia The Epoch Times.

 

Lucrarea analizează resorturile intime care au pus în funcţie mecanismul partidului comunist, şi chiar dacă exemplul principal îl constituie Partidul Comunist Chinez (PCC), acesta analiza întregeşte şi explica maşinăria Partidului Comunist în sine, în orice ţară s-ar afla el.

 

“…controlul politic total al Partidului Comunist ne-a marcat atât cultura cât şi modul de gândire, încât chiar şi criteriul cu care judecăm Partidul este creat tot de Partid. Oamenii gândesc conform logicii Partidului…” (Nouă Comentarii). Fiind forţaţi să renunţe la logica umană şi cea divină, trecând de partea Răului oamenii au făcut un fel de “pact cu diavolul”, nefiind întotdeauna conştienţi de implicaţiile unui asemenea ‚pact’ asupra calităţii de fiinţă umană.

 

De-a lungul mileniilor omenirea s-a putut dezvolta, evolua, prospera datorită unui cod al valorilor, a unei tradiţii culturale şi spirituale. Tradiţiile sunt tot atât de vechi precum omenirea însăşi şi sunt de transmisie divină. Indiferent de unde vin ele- cea mai fundamentală moralitate umană, normele de comportament şi standardele de judecată a binelui şi răului sunt relativ stabile; de mii de ani ele au stat la baza reglării comportamentului uman şi menţinerii ordinii sociale. Dacă omenirea îşi pierde normele morale ce vor deveni oamenii? Istoria a dovedit în multe rânduri că atunci când oamenii îşi pierdeau tradiţia, nu respectau moralitatea, societatea era supusă declinului. Negând tradiţiile culturale, oamenii s-ar fi negat de fapt pe sine iar naţiunea s-ar fi confruntat cu o criză de identitate.

 

Comunismul a fost singura doctrină care s-a opus cu sălbăticie oricărei tradiţii, smulgând din sufletul oamenilor principiile binelui pe care acestea erau clădite. În Manifestul Comunist al lui Marx — documentul principal al partidelor comuniste- se expune făţiş rolul malefic al doctrinei: “Revoluţia comunistă reprezintă ruptura cea mai radicală cu relaţiile tradiţionale; nu este de mirare că dezvoltarea sa implică ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale”.

 

Comunismul s-a impus încă din primele sale zile cu cea mai mare şi nejustificată violenţă pe scena istoriei iar iniţiatorii săi ştiau că oamenii care credeau în valori nu-l vor putea accepta.

 

Omul crede în mod natural în bine- înţelepciunea antică chineză crede că “oamenii sunt la naştere în mod natural buni” (Trei versuri Sang Ji Zing, text tradiţional chinez de educaţie elementară), “toţi oamenii au o inimă cu compasiune” (Mencius, Cartea a-VI-a). A desfiinţa legile morale înseamnă a desfiinţa conştiinţa umană.

 

Nu era uşor să alterezi conştiinţa umană formată de veacuri, dar Partidul avea metodele sale. Astfel că pe lângă cele mai sinistre forme de violenţa fizică şi teroare psihică a pornit spre falsificarea oricăror idei şi concepte prin inversarea logicii normale, cu ’logica de partid’ găunoasă, înşelătoare şi imorală. Mao Zedong spunea: “Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei” (Din discursul lui Mao Tse Dun la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC

 

Ce autoritate voia comunismul să răstoarne? Am văzut că voia să distrugă însăşi tradiţia culturală moştenită de veacuri, catalogând-o printre “prejudecăţi burgheze”. Se opunea cu înverşunare religiei (numind-o “opium pentru mase”), pedepsind şi omorând oamenii care nu renunţau la credinţă. Alungând tradiţia şi pe Dumnezeu din sufletul oamenilor, nu ar fi distrus în acest caz chiar sufletul lor?

 

Biblia ne învaţă că Dumnezeu l-a creat pe om “după chipul şi asemănarea Lui”, omul fiind considerat ca o “încoronare a creaţiei”. Marx l-a determinat pe om să-şi piardă respectul faţă de sine, marxismul fiind primul sistem filozofic care limitează drastic noţiunea de om. Nu e de mirare că el a elogiat darwinismul. Astfel în 1861 îi scria lui Ferdinand Lasalle: “Cartea lui Darwin [Originea omului] este foarte importantă, oferindu-mi fundament în ştiinţele naturale pentru interpretarea istorică a luptei de clasă.”

 

Partidul Comunist aplica darwinismul social pretextând că ‚lupta de clasă’ este singura forţă care determină dezvoltarea societăţii. Astfel lupta devine “credinţa” principală a Partidului Comunist, o unealtă în obţinerea şi păstrarea controlului politic.

 

Partidul Comunist nu crede în Dumnezeu şi nu respectă nici măcar natura fizică. Motto-ul PCC în timpul Revoluţiei Culturale era:

 

“Luptă-te cu Cerul,

 

Luptă-te cu Pământul,

 

Luptă-te cu oamenii

 

Aşa vei descoperi o bucurie nemărginită.”

 

Chinezii cred în mod tradiţional în unitatea dintre Cer şi oameni. Lao Tze spunea în Dao de Jing (Tao-Te Ching): “Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea, şi Calea urmează ce este natural.” (Dao De Jing, Capitolul 25)

 

“Omenirea se integrează cu Cerul şi Pământul şi între ele există o dependenţă mutuală. Calea universului nu se schimbă. Universul se mişcă în mod ordonat, urmând Calea. Pământul urmează schimbările Cerului. Respectând Cerul şi Pământul, omenirea se bucură de o viaţă armonioasă plină de mulţumiri şi binecuvântări.

 

Partidul Comunist este un soi de fiinţă. Totuşi se opune naturii, Cerului, Pământului şi omenirii. Este un spectru malefic opus universului.” (Nouă Comentarii- Comentariul 4: De ce este PCC o forţă împotriva universului).

 

Din preistorie până astăzi, omenirea a crezut în existenţa unor legi care domnesc în univers.

 

Adevăraţii oameni de cultură, de ştiinţă au o viziune foarte largă asupra universului şi nu vor nega nelimitatul “necunoscut” de dragul noţiunilor personale limitate. De ex . Newton (în lucrarea sa Principiile Matematicii) a explicat că oferă doar o descriere a fenomenelor de suprafaţă şi că nu îndrăzneşte să vorbească despre adevăratul motiv pentru care Dumnezeu a creat Universul. În filozofie, Platon considera Binele ca fiind valoarea supremă. Pentru el, politica trebuie să se subordoneze moralei. Fără Binele suprem, egalitatea sau dreptatea ar fi fără valoare. La Socrate, chestiunea principală pusă de el a fost : cum trebuie să trăim pentru a trăi conform binelui? La sfântul Augustin legea era iubirea. La Kant, imperativul categoric este poruncă pură (a priori) a legii morale. A fi liber- după Kant- înseamnă a acţiona “în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi în acelaşi timp şi drept principiu al unei legislaţii universale.” (Jeanne Hersch- Mirarea filozofică, cap. Immanuel Kant).

 

Ce contrast izbitor cu tot ceea ce ne oferă gândirea marxistă care face mereu apologia distrugerii şi a violenţei. (“Violenţa este moaşa cu ajutorul căreia noua societate ia naştere din pântecul celei vechi”.)

 

Mulţi occidentali, dar nu numai, cred încă în ’umanismul’ doctrinei marxiste, mai cred în ‚bunele intenţii’ ale unei societăţi ce se vrea “raiul pe pământ”- şi care oferea o aşa zisă egalitate între oameni. Nimic mai fals. Manifestul Comunist afirma fără echivoc: “Mai sunt deasemenea şi adevăruri eterne precum Libertate, Justiţie, etc., care sunt proprii tuturor statelor societăţii. Dar comunismul desfiinţează adevărurile eterne, desfiinţează întreaga religie şi întreaga moralitate în loc de a le constitui pe acestea pe o bază nouă; astfel că acesta (comunismul) acţionează în contradicţie cu întreaga experienţă istorică din trecut” (Manifestul Comunist, cap II — Proletarii şi comuniştii “”).

 

Toate guvernările comuniste s-au hrănit cu asemenea principii. Ele sunt acum internaţional recunoscute ca fiind totalitare şi violente, fie că e vorba de partidele comuniste din România, Rusia, China, Cambodgia, Coreea de Nord, Cuba etc, ele fiind create din aceeaşi substanţă şi animate de acelaşi crez. În comunism valorile sunt inversate şi semnificaţia cuvintelor mari este exact opusă. Astfel “raiul” comunist adus de “luptă de clasă” poate fi uşor identificat în situaţia dezastruoasă din ţările comuniste.

 

“Din 1949 numărul deceselor cauzate de violenţa Partidului Comunist Chinez (PCC) a depăşit numărul total de decese din timpul războaielor purtate între 1927-1949 (se estimează un număr de 80 de milioane de oameni omorâţi. În timpul “curăţeniei” declanşate de Stalin în 1930, Partidul Comunist sovietic a masacrat peste 20 milioane de aşa-zişi spioni şi trădători, şi persoane suspectate ca având opinii diferite.” (Nouă Comentarii…, Com.1). Partidul Khmerilor Roşii, al lui Pol Pot, a ucis în Cambogia (ţară mică cu numai 8 milioane de locuitori) în cei 4 ani de existenţă, (1975-1978) mai mult de 2 milioane de oameni.

 

Se pune întrebarea firească: De ce aceasta luptă necontenită şi nemiloasă? Împotriva cui? Era îndreptată o asemenea revoltă dusă la paroxism doar împotrivă unei vechi ordini sociale sau era mai mult de atât?

 

**************************************************

 PS 

Un răspuns convingător la aceste întrebări ni-l oferă pastorul Richard Wurmbrand, în cartea sa “Marx şi Satan”. Richard Wurmbrand, om de cultură şi de mare fineţe intelectuală, a fost şi el victimă a detenţiei comuniste.

 

Iată cum şi-l aminteşte Alexandru Virgil Ioanid pe Richard Wurmbrand: “…evreu, fost comunist militant, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale, se remarcase prin atitudinea de dârză mărturisire a lui Hristos şi de combatere a comunismului ateu ce se instaura în ţară. Ca urmare, a fost arestat şi ţinut în regim de exterminare, singur în celulă, timp de ani de zile. Adus în stare de mizerie fiziologică, cu 22 de plăgi tbc osoase, care supurau pe trup, nici nu se putea ţine pe picioare, când a sosit la Târgu Ocna.”

 

Pentru cei care mai cred încă în umanismul lui Marx sau al comunismului cartea lui Wurmbrand şochează prin contrastul între ceea ce unii cred că înseamnă “idealurile comuniste” şi ceea ce însemnau ele de fapt. Astfel autorul citează din unele poeme ale lui Marx şi din alte scrieri de-ale sale şi ale altor cunoscuţi comunişti, din care se vede clar ca lumina zilei ’umanismul’ marxist. Într-unul din poemele sale, Marx scria:

 

“Aburi infernali se ridică şi umplu creierul,

 

Până când înnebunesc şi inima mi se schimbă cu desăvârşire.

 

Vezi această sabie?

 

Prinţul întunericului mi-a vândut-o.

 

Pentru mine el este cel care măsoară timpul şi dă semnalul[…]”.

 

Autorul remarcă în poemul Strigătul unui deznădăjduit- “[…]

 

Nimic altceva nu mi-a mai rămas decât răzbunarea

 

Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului

 

Vârful lui rece va fi înspăimântător[…]-

 

asemănarea cu laudele îngâmfate ale lui Lucifer:

 

“Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu”(Isaia 14:43)”.

 

Cine vorbeşte prin Marx în aceste versuri? Care este dumnezeul lui Marx? Răspunsul nu trebuie să-l deducem, el este exprimat fără echivoc.

 

Marx, demonstrează Wurmbrand, “nu a fost nici o clipă însufleţit de nobilul ideal de a ajuta omenirea, (pe care o ura, cum ura toate naţiunile şi “toţi zeii”). Pastorul susţine că Marx ar fi văzut în religie o piedică în calea realizării acestui ideal şi că din această cauză ar fi adoptat o atitudine antireligioasă.[…] ”Socialismul nu era decât momeala cu ajutorul căreia să-i ademenească pe muncitori şi pe intelectuali să îmbrăţişeze acest ideal diabolic. Acesta se aşteptau de la Marx cei care l-au iniţiat în misterele satanismului” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Bakunin, unul din tovarăşii lui Marx de la Internaţionala I, nu numai că îl lăuda deschis pe Lucifer, ci avea şi un program concret de revoluţie. Scopul nu era de a-i elibera pe săraci de sub exploatarea celor bogaţi. El scrie: “În aceasta Revoluţie va trebui să-l trezim pe diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele josnice.”

 

Astfel că Marx şi tovărăşii săi, “deşi se declaraseră împotriva lui Dumnezeu, nu erau atei […] Ei nu contestau existenţa lui dumnezeu, ci supremaţia Lui” (R. Wurmbrand – Marx şi Satan).

 

Cât de departe erau toate acestea de idealurile societăţii perfecte în care erau oamenii forţaţi să creadă că sunt întruchipate în teza marxistă. “Dealtfel, cel care poza ca luptător pentru cauza proletariatului, numea această clasă socială “prostovani, golani, măgari”. Engels ştia prea bine că: “nici democraţii de coloratură roşie, nici măcar gloata comunistă nu ne vor iubi vreodată”.

 

De aceeaşi ideologie satanistă era dominat şi Lenin, care, “la 16 ani şi-a rupt crucea de la gât, a scuipat pe ea şi a călcat-o în picioare” (Troţki-Tânărul Lenin)-acesta fiind un binecunoscut ritual satanic, iar exemple de lideri comunişti dezaxaţi sunt multe – Stalin nu avea “nici o trăsătură umană”după cum îl caracteriza cumnatul şi colaboratorul său. Lui Mao Tze Dun îî plăcea să fie aclamat ca “cel a cărei minte a creat lumea”. Kim Ir Sen, dictatorul din Coreea de Nord a construit un cult al personalităţii care sfida orice raţiune, iar Nicolae Ceauşescu s-a întors fascinat din Coreea de Nord, încercând să construiască un cult al personalităţii asemănător.

 

În cartea sa, Richard Wurmbrand dă un exemplu de cruzime satanică, citând din Arhipelagul Gulag al lui Soljenitin: “hobby-ul ministrului afacerilor interne al Uniunii Sovietice, Yagoda, era de a împuşca – dezbrăcat în pielea goală – icoanele cu Iisus şi cu sfinţi. Câţiva tovarăşi îi ţineau companie. Acesta era un ritual satanist practicat la nivelele superioare ale ierarhiei comuniste.”

 

Ziarul comunist Vecernia Moskva a lăsat, la un moment dat, să-i scape următoarea mărturisire involuntară: “Noi nu luptăm împotriva credincioşilor şi nici împotriva preoţilor. Noi luptăm împotriva lui Dumnezeu pentru a smulge sufletele credincioşilor din mâna Lui.” Mai este nevoie de o altă profesiune de credinţă’ comunistă mai bine conturată?

 

Iar dacă ţelul comunismului era să smulgă sufletele credincioşilor din mâna lui Dumnezeu, cui aveau să le încredinţeze? În ce trebuiau să creadă oamenii atunci? Răspunsul îl ştim deja: oamenii trebuiau să creadă numai în Partidul Comunist, să asculte doar de Partidul Comunist, să mintă, să ucidă, să-şi trădeze până şi familia, dacă interesele Partidului o cer, să nu aibă alte credinţe şi idealuri decât cele ale Partidului.

 

Astfel, oamenii trebuiau să renunţe la credinţă şi morală pentru ca acestea ar fi fost ‘burgheze’, ‘obscurantiste’ şi ‘demodate’ şi ar fi încurcat progresul societăţii, după cum susţinea Partidul – pentru ca acesta să pună stăpânire atât pe trupul cât mai ales pe mintea oamenilor, pentru a-i poseda total, necondiţionat, pentru a-i lăsa fără urmă de conştiinţă umană şi a-i transforma în roboţii docili şi dezumanizaţi ai Partidului.

 

Să ne mai întrebăm atunci de ce comunismul a înjosit mereu religia, de ce a dezlănţuit o persecuţie atât de acerbă împotriva credincioşilor şi a celor cu valori spirituale care trebuiau “re-educaţi” în lagăre de concentrare prin chinuri şi torturi groaznice, ca apoi şi ei, la rândul lor să devină torţionari?

 

În spatele tuturor acţiunilor Partidului se poate întrevedea o substanţă diabolică. Vorbind despre rolul Ocultei Comuniste, Ovidiu Voinea, el însuşi torturat la Piteşti, în cartea sa Masacrarea studenţimii române dezvăluie:

 

“Această ocultă s-a instalat în tainiţele moscovite prin mijlocirea ocultei internaţionale cu sediul în U.S.A., şi astfel a dărâmat din umbră imperiul şi biserica rusă.

 

Tot ce a fost otravă pe pământ s-a concentrat la Kremlin într-un amestec bine dirijat şi cu scopuri precise.

 

De la Moscova se răspândeau şarlataniile comuniste popoarelor din Asia, Africa, America latină, Europa occidentală etc. Acolo şi-au făcut instructajul marii maeştrii ai Cambodgiei. Ceasul istoriei le-a fost prielnic, terenul pregătit şi şmecheria folosită a fost din cele mai ieftine.

 

Urmare a “spălării creierului”, tineretul a fost bestializat. Din îngeri au fost transformaţi în demoni. Apoi aceşti oameni satanizaţi urmau să fie răspândiţi prin celelalte închisori politice. De data aceasta, prin aceleaşi metode, dar folosindu-se de victime, să continue aceşti monştri, creaţi artificial, procesul de dezumanizare a deţinuţilor.

 

Adevăraţii călăi stăteau în umbră şi manevrau victimele după principiul “Nu-i ucideţi voi, lăsaţi-i pe ai lor să-i ucidă”.

 

De cele mai multe ori nici unul din cei trei nu erau informatori, dar se crease psihoza şi asta conta. La urma urmei acesta era chiar scopul Ocultei: Distrugerea încrederii reciproce.”

 

Victimele “experimentului Piteşti” au scris despre aceste orori, au explicat mecanismele şi metodele prin care, “după ce şi edificiul credinţei în Dumnezeu era dărâmat, individul devenea satanizat ”. În acea stare de pustiu sufletesc, după torturi neîntrerupte era forţat să-şi bată la rândul său prietenul sau colegii de celulă. “Spaima, la închisoarea Piteşti a fost atotstăpânitoare. Doi ani a durat masacrul luciferic al “Piteştiului”, doi ani a durat coşmarul. Această spaimă s-a instalat nu numai la nivelul sistemului central, ci în fiecare celulă a trupului până la cea mai neînsemnată. Aveai impresia că nu capul conduce, ci un centru nervos situat undeva în măduva spinării. Simţeai un fel de dedublare… O conştiinţă – parcă depărtată – privea neputincioasă la un robot fără milă şi simţire cum loveşte şi distruge.

 

Calea prin care victima a devenit în timp – dedublată, multiduplicitară – era teroarea:

 

Una gândea în suflet, alta vorbea aparent.

 

Una simţea în suflet şi alta făcea aparent.

 

Dar când apărea stimulul, spaima le inhiba pe toate rămânând doar robotul. ” (Ovidiu Voinea- Masacrarea studenţimii române)

 

La Piteşti deţinuţii erau forţaţi la ritualuri satanice.

 

Richard Wurmbrand consemnează: “preoţii au fost siliţi de către marxiştii din România să rostească liturghia deasupra excrementelor şi a urinei. …creştinii au fost torturaţi pentru a se împărtăşi cu aceste excremente în locul elementelor necesare sfintei împărtăşanii.” Un preot ortodox român, Roman Braga, scrie: ” i-au fost smulşi dinţii, unul câte unul, cu o bară de fier pentru a-l face să hulească”. Comuniştii i-au explicat, nu numai lui : ,,Dacă noi vă omorâm pe voi, creştinii, vă veţi duce în Cer. Nu vrem să deveniţi martiri. Mai întâi trebuie să vă facem să-L blestemaţi pe Dumnezeu pentru ca apoi să vă duceţi în iad.”

 

Din cartea domnului Traian Popescu (Experimentul Piteşti) el însuşi deţinut al Reeducării, extragem: “În “laboratorul” Piteşti trebuia distrusă conştiinţa apartenenţei la un neam, nimicit “virusul spiritualităţii” şi INDUMNEZEIRII OMULUI”[…]

 

“Reeducarea întreprinsă la închisorile Piteşti, Gherla, Aiud, Târgşor de către agentul regimului comunist, sovieto-kominternist, a fost un experiment identitar desfăşurat în mediul concentraţionar şi carceral cu scopul distrugerii identităţii etnice, religioase, morale, la scara individuală şi de grup.

 

Rostul acestui experiment era de a depista mecanismele care pot contribui la modificarea identităţii şi de a determina condiţiile diseminării unor operaţii de schimbare a identităţii în sânul întregii societăţi, pentru a-i disloca sentimentul etnic religios şi a declanşa astfel o mutaţie etnico-religioasă la scara întregii comunităţi naţionale”. (Prof. univ. Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu – EXPERIMENTE TOTALITARE – modelul reeducării Piteşti, Gherla, Canal 1949-1952.) (Traian Popescu – Experimentul Piteşti, Terorismul din închisorile Piteşti; Gherla; Canal Tg. Ocna)

 

“Piteşti era “centrul satanic de acţiune pentru a distruge sufletele şi pentru a transforma oamenii buni în oameni răi, sau chiar în demonizaţi — cum îl numeşte Părintele Calciu. Dar acolo “rugăciunile nu încetau niciodată.”

 

Putem astfel vorbi despre martiri, sfinţi ai închisorilor. Eugen Dimitriu din Suceava, fost deţinut politic, l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu la închisoarea-sanatoriu din Târgu Ocna. Ne-a lăsat în cartea sa, Dreptul de a muri mai repede, o mărturie excepţională, încheiată cu un îndemn: “Cercetătorii Experimentului Piteşti trebuie să abordeze cu seriozitate — ca o contrapondere — fenomenul Târgu Ocna, unde s-a dovedit că oamenii pot deveni sfinţi”. “Tânărul Valeriu a trecut şi acel ultim examen, mlaştina deznădejdii, deşi fusese torturat bestial, deşi era îngenuncheat de boală. În loc de apostazia cerută de ighemonii antonescian şi comunist, în loc de căderea în deznădejde, Valeriu Gafencu a privit la Hristos şi a zâmbit serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Chipul său emana mereu, în mod misterios, o luminozitate şi o energie de neimaginat azi, într-o lume dominată de necredinţă şi de păcate împotriva Sfântului Duh.”

 

Revoluţiile nu duc la triumful dragostei ci, la mania de a ucide. În revoluţiile din Rusia şi China, după uciderea a zeci de milioane de nevinovaţi, comuniştii nu s-au mai putut opri şi au început să se omoare unii pe alţii.

 

Dostoievski avertizase, prin gura unui personaj de-al său: “Dacă Dumnezeu nu există înseamnă că totul este permis.” Dealtfel, Marx afirma în Manifestul Partidului Comunist că urmărea nu numai abolirea tuturor religiilor, ci şi a oricărei morale. În timpul Revoluţiei Culturale din China era ceva obişnuit ca taţii şi fiii să se tortureze unii pe alţii, soţii şi soţiile să se lupte unii cu alţii, mame şi fiice să se denunţe reciproc, şi studenţi şi profesori să se trateze unii pe alţii drept inamici. În aceste cazuri conflictele şi ura au fost motivate de “natura Partidului” , care înlocuia şi elimina natura umană.

 

Acesta a fost trecutul comunismului, cu râurile sale de sânge şi teroarea care a schingiuit sufletele. Iar pentru cei care cred că totul a trecut acum, voi spune că nici prezentul nu este diferit.

 

Oficial în Europa de Est comunismul s-a încheiat, (cu toate că el mai persistă încă, în forme mai subtile, infiltrat în partide pretins democratice, sau sub masca marxismului cultural occidental etc.) mai sunt încă ţări în care el face ravagii, omoară oameni, distruge conştiinţe.

 

Genociduri moderne: China

 

Un studiu de caz: cea mai mare putere comunistă a momentului – China – organizează o campanie de eradicare împotriva mişcării spirituale Falun Gong în China de astăzi. La baza exterminării la scara naţională a aderenţilor Falun Gong stă aceeaşi dorinţă de a eradica virtutea şi morala, pe care Partidul a manifestat-o de la începuturile sale. Încă o extensie a ideologiei malefice, în plin secol 20 – interzicerea, de către Partidul Comunist, în ultimii ani, a şcolii Falun Gong ai cărei practicanţi susţin principiul “Adevăr, Compasiune, Toleranţa” face parte din acelaşi plan de implementare a doctrinei comuniste de “luptă împotriva Cerului”.

 

O consecinţă inevitabilă a menţinerii controlului prin forţă şi teroare, împotriva voinţei oamenilor este că Partidul se simte intimidat atunci când un număr mare de oameni care nu vor să mai mintă şi nu mai pot fi minţiţi, sunt buni unii cu alţii şi nu mai pot fi constrânşi să se trădeze reciproc, sunt toleranţi şi răbdători cu semenii lor.

 

Speriat de forţa cu care, la începutul deceniului ’90, în China, membrii Partidului aderau la mişcarea Falun Gong, dictatorul chinez al momentului, Jiang Zemin, a lansat o campanie de calomniere şi persecuţie în care a implicat armata, mass media, securitatea, politia, bisericile (false) etc.

 

Jiang Zemin cerea, într-un document intern al Partidului, exterminarea mişcării Falun Gong “în 3 luni de pe faţa pământului”, iar planul său cuprindea: “ruinarea reputaţiei practicanţilor Falun Gong, falimentarea lor financiara şi distrugerea lor fizică”.

 

În ultimii ani, conform Raportului independent Kilgour-Matas, acest diabolic plan a culminat cu organizarea unei industrii la scara naţională, în care deţinuţilor din lagărele de muncă li se extrag pe viu, cu forţa, organe, care sunt mai apoi vândute pe piaţa neagră a organelor de transplant din China.

 

Deşi guvernul chinez neagă acuzaţiile, autorii raportului – Dr. David Kilgour (ex-secretar de stat din Canada) şi Dr. David Matas – au ajuns la concluzia că afirmaţiile în legătură cu recoltarea ilegală de organe sunt adevărate, numind acesta operaţiune de exterminare – “o formă grotescă de rău care, în ciuda tuturor depravărilor pe care le-a cunoscut umanitatea, este nouă pe aceasta planetă”. Raportul poate fi citit în peste 18 limbi la http://organharvestinvestigation.net/

 

De peste 5000 de ani, cultura chineză a îmbrăţişat preceptele înţelepciunii taoiste şi confucianiste, aşa încât, de-a lungul istoriei naţiunea chineză a rezistat datorită acestei culturi, a cărei esenţă a fost transmisă neîntrerupt. “Mările învăţături promovează cultivarea virtuţii”, spunea Confucius, în urmă cu mai mult de 2000 de ani, transmiţând societăţii ideile sale sub forma celor cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. Au fost nevoie de 50 de ani de teroare comunistă pentru ca aceste valori să fie răsturnate, schilodind astfel sufletul unui popor cu o mare cultură.

 

Mao Tse-Dung, cel care a implementat comunismul în China, producând zeci de milioane de victime, scria în memoriile sale: “De la opt ani l-am urât pe Confucius. În satul meu se afla un templu confucianist. Doream din toată inima un singur lucru: să distrug din temelii acest templu”.

 

Partidul Comunist Chinez este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii – confucianismul, buddhismul şi taoismul. Imediat după venirea la putere, Partidul a pornit un program naţional de distrugere a templelor, ardere a scripturilor, forţând călugării buddhişti şi taoişti să se reîntoarcă la viaţa seculară. Pe străzi erau organizate procesiuni în care mulţi călugări erau umiliţi public, pentru nicio altă vină decât credinţa lor. În Tibet au fost deteriorate 90% din temple. Chiar şi azi Partidul continuă persecuţia religioasă, întemniţând zeci de mii de creştini independenţi.

 

“Partidul Comunist Chinez afirma că Falun Gong concurează cu partidul în atragerea maselor şi că este o religie. De fapt ceea ce dă Falun Gong oamenilor este o cultură şi un mod de viaţă. Este o cultură străveche, rădăcină tradiţiilor chineze, pe care poporul chinez a pierdut-o cu mult timp în urmă.” (Nouă Comentarii, Com.5)

 

După masacrul din 4 iunie 1989, ideologia comunistă a devenit complet falimentară, Partidul Comunist Chinez n-a mai fost capabil să-şi unească membrii sub stindardul doctrinelor marxismului, leninismului şi maoismului. Confruntat cu o criză de supravieţuire Partidul a deschis larg poarta corupţiei pentru membrii săi, cerându-le în schimb loialitate absolută. Pornografia, jocurile de noroc şi drogurile au scăpat de sub control în toată China.

 

În schimb standardul moral ridicat demonstrat de practicanţii Falun Gong, care practică “Adevăr, Compasiune şi Toleranţă” a rezonat cu bunătatea din inima maselor. Mai mult de 100 de milioane de oameni s-au simţit atraşi şi au început să practice Falun Gong. Falun Gong este o oglindă a integrităţii care, prin însăşi natura sa, pune în evidenţă şi contrastează cu indecenţa Partidului. “Pacea adevărată poate fi găsită în cultivarea universală a virtuţii” – afirmă maestrul şcolii Falun Gong – “Dacă oficialii nu sunt egoişti statul nu va fi corupt. Dacă oamenii pun accent pe cultivarea propriei virtuţi şi atât administratorii cât şi civilii exersează stăpânirea de sine, atunci întreagă naţiune va fi stabilă şi liniştită”. Sau “Trebuie să le arăţi întotdeauna compasiune şi bunătate celorlalţi şi să te gândeşti la ceilalţi înainte de a face orice. Nu vei face greşeli dacă atunci când apare o problemă, primul lucru la care te gândeşti este dacă ceilalţi pot suporta, sau dacă va răni pe cineva.”

 

O altă caracteristică periculoasă a spectrului malefic comunist chinez este că doreşte să-şi impună influenţa în fostele ţări comuniste, cu promisiuni de avantaje economice, “prietenie reciprocă”, etc. Dar care este preţul acestor ‚avantaje’? Ca în orice “pact cu diavolul” compromisurile nu pot fi decât scăderi pe planul conştiinţei umane. Astfel, adeseori nici nu se vorbeşte despre victimele pe care Partidul continuă să le facă, despre oamenii care mor încă şi astăzi pentru că îndrăznesc să nu renunţe la Adevăr, Bunătate, Toleranţă, pentru ca Partidul impune o trecere sub tăcere a chestiunilor ‚interne’ de drepturilor omului.

 

Dar crimele comunismului, fie că s-au petrecut în trecut în România, Rusia, etc, sau se petrec acum în China, Birmania, Sudan, etc nu trebuie ţinute ascunse, trebuie expuse lumii, scoase la lumină. Lumina biruie întunericul, şi ele vor trebui să înceteze.

 

Impresionant a fost apelul dizidentului român Vasile Paraschiv, fost deţinut politic şi victimă a regimului comunist, care, mişcat de genocidul asupra practicanţilor Falun Gong, ne îndemna, în cadrul unui seminar la Bucureşti, să ne unim toţi cei care ne respectăm proprii noştri eroi martiri din închisorile comuniste să facem cunoscută şi soarta “fraţilor de suferinţă” din China. Cei care suferă nu se pot apăra singuri, noi care am aflat despre aceste atrocităţi nu avem voie să ascundem ceea ce ştim sub tăcere sau indiferenţă. Aceste lucruri nu pot fi tăinuite dacă vrem ca ororile comunismului să înceteze.

 

Nu avem voie să uităm Revoluţia Culturală sau Piteştiul, Piaţa Tiananmen sau Mineriadele, aşa cum nu se pot accepta Jocuri Olimpice într-o ţară care face profituri din furtul de organe pe viu de la practicanţi Falun Gong sau arestează jurnalişti care expun adevărul.

 

A ne opune comunismului nu înseamnă “a face politică”, cum ar încerca Partidul să ne mistifice acţiunea noastră dreaptă. A ne opune comunismului devine un act moral, un imperativ categoric al legii morale.

 

Victimele terorii roşii nu mai pot fi aduse la viaţă, iar cei care mai trăiesc în urma lor trebuie lăsaţi să vorbească despre ele. Aceste simpozioane, forumuri, cărţi, sunt menite să ţină memoria trează, ca şi copiii noştri să înveţe din lecţiile trecutului.

 

Tot astfel trebuie să fim conştienţi că natura malefică a comunismului nu se va schimba niciodată. Chiar şi astăzi, dacă este nevoie, îşi joacă rolul dublu, deghizat sub alte denumiri, nuanţe politice sau ideologii. El poate părea benevolent, va începe chiar să se reformeze, să fie doritor să “înapoieze drepturile oamenilor”, dar esenţa să rămâne aceeaşi – o putem vedea oriunde este promovată non-valoarea, golul spiritual, manipularea psihică, etc. O întrebare: oare ce se află în spatele promovării acelor emisiuni aşa zis mondene care formează o aşa zis cultură pentru tinerii de astăzi? După care valori, promovate astăzi în masă, s-ar putea ghida tinerii? Nu mai găsim în ele nimic din ideologia clasică a comunismului aşa cum o ştiam noi. Dar găsim, sub o altă formă o altfel de spălare a creierului, un fel de curent din care lipseşte cultura autentică şi cultivarea valorilor universale, creat şi promovat după programul şcolii de la Frankfurt.

 

“Singurul lucru necesar pentru triumful răului este ca oamenii buni să nu facă nimic”, spunea Edmond Burke.

 

Sângele nevinovat al tinerilor din decembrie 1989 din România sau al celor din Piaţa Tiananmen, al sfinţilor români din închisorile comuniste, al prizonierilor de conştiinţă din lagărele de exterminare din China, să ne trezească pentru a nu rămâne niciodată indiferenţi în faţa răului din afara noastră sau din noi.

 

 

Comunismul este o miscare satanista

Scopul satanismului este sacrificiul de vieti umane pentru  lucifer. In timp ce in Crestinism, Isus s-a sacrificat pentru oameni, in satanism se asteapta sacrificarea oamenilor lui Lucifer. Sub egida ateismului, comunismul a folosit simbolismele satanice precum cel al stelei rosii, falsul Mesia (Lenin), falsul mormant “sfant” (mumia lui Lenin din Kremlin), si distrugerea de locasuri religioase prin  coruperea celor care au supravietuit in numele “clasei muncitoare” (in special al locasurilor crestine).Pentru ca satanismul solicita de la credinciosii sai “ordine prin haos” si sadism, sacrificul de tip genocid de vieti umane este o constanta precedata de abuz mintal, emotiv, fizic/sexual, duse pana la exacerbare.Astfel vedem ceremonii satanice de “re-educare” a oamenilor pe sistem satanic, de la puscariile si gulagurile comuniste (fenomenul Pitesti), la scolile cu indoctrinare bazata pe ura, turnatorie si indoctrinarea spre genocid a copiilor, adolescentilor si a adultilor, sub titulatura inocenta de “revolutie.” Ori revolutie/revolver, inseamna intoarcerea cu fundul in sus a omenirii, care implica inainte de orice, distrugere.Mai putin cunoscut este faptul ca si nazistii lui Hitler ca si comunistii lui Stalin si Mao au folosit etichete simpliste pentru oamenii pe care au vrut sa-i distruga, chemandu-i “inferiori” si “dusmani.”

Atat Hitler cat si dictatorii comunisti s-au inspirat din lucrarile bazata pe falsele biologii si sociologii ale lui Karl Marx (2).Iar Karl Marx a venit dintr-o familie satanica si a aplicat strategia de minciuna: Cea mai buna strategia a diavolului este ca sa ne convinga ca nu exista (ateismul).

 

Scrierile, agenda, si actiunile generate de scrierile sale au aratat in schimb exact opusul: comunismul este un cult satanic bazat pe sacrificiu (3).Occidentul nu numai ca tace, dar ii protejeaza pe comunisti si pe crimele lor, etichetandu-i nici mai mult nici mai putin decat “eliberatori.” Bancile globaliste au finantat si profitat dupa crimele comuniste, de la Lenin la China comunista a anului 2017. Guvernele, companiile si elitele miliardarilor din Vest, au facut pact cu si au profitat din crimele comunismului in mod continuu (4).Datorita acestor interesuri, Vestul lauda pe comunisti, minimalizeaza, neaga si/sau acuza insasi victimele comunistilor de crimele comunistilor. Mai mult, produc maculatura de predare la copiii din scolile din Vest despre communism, prezentandu-l in termeni de povestioare, de timpul cartuliilor gen “micul Leninist” al anilor ’50 din secolul trecut (5), publicate in tarile ocupate de comunisti. Pentru adolescenti au creat moda “communist chic,” unde este un lucru ‘modern’ de a purta simboluri cu secera si ciocanul, sau alte insemne comuniste, de la chilotii de dama, la tricouri si ca nume de baruri si bauturi alcoolice (6).Casa Alba a lui Obama a considerat normal ca sa aiba globuri de Craciun cu fata ucigasului Mao (7). Iar americanii au ridicat satatuie lui Stalin in acelasi an cand Gruzia demola statuile acestui pishopat ucigas (8).A fost surpirnzator sa vad zilele trecute cateva panouri uriase la Times Square in New-York, cu afisuri care comemorau victimele comunistilor de-a lungul celor 100 de ani de dominatie, inclusiv informand trecatorii ca 1:5 indivizi din lume inca traieste intr-o dictatura deschis comunista (numarul tarilor cu guverne neo-comuniste deghizate drept ‘democratice,’ ridica numarul omenirii sub dictaturi de stanga la peste 20%).A fost surprinzator nu pentru ca nu era normal comemorarea victimelor comunistilor dupa 100 de ani de dictatura, ci pentru ca aceste panouri s-au afisat in aceeasi tara unde la Georgia Stones, este chiar sapata in stanca intentia de a reduce (distruge) populatia pamantului la 500,000,000 -deci de a omora 6.5 miliarde din 7 miliarde- (9).Ramane la discretia urmasilor victimelor comunistilor de a tine candela memoriei sacrificiului lor aprinsa in perpetuitate, pentru ca “cine uita crimele trecutului este condamnat ca sa le repete.”Memorie eterna martirilor nostrii care au fost persecutati si care au fost sacrificati de catre miscarea satanica chemata comunism.

Gabriel Teodor GHERASIM, New York

 

 

Regele Mihai a fost detronat, pentru ca burghezia satanică (fese/com/globalistă) să poată martiriza, minţi, manipula şi fura de la nobilime, dar şi de amărăşteni, prin “privatizarea” (FURARE) avuţiei obşteşti, întronând corupţia, hoţia,nepotismul, nedreptatea, pustiirea, prigonirea -Propaganda și gesturile politicienilor români post-comuniști au reușit să ducă în derizoriu opțiunea monarhiei în România

 

Odată cu plecarea Regelui Mihai dintre noi dispare și ultimul dintre șefii de stat care au participat la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

A fost decorat pentru scurtarea războiului atât de sovietici, cât și de americani. Harry Truman președintele Statelor Unite îi scria în 1946, alături de cea mai înaltă decorație americană pe care i-o trimitea la București că „el, Regele Mihai a reușit să dea inspirație, un țel și o direcție forțelor interne”, atunci când a trecut de partea Aliaților și că „în culminarea eforturilor sale, pe 23 august 1944, deși capitala lui era încă dominată de trupele germane, el personal, din propria lui inițiativă, și în completă nepăsare pentru siguranța lui personală, a dat semnalul pentru o lovitură de stat”, în urma căreia „România a fost eliberată de sub controlul nazist”.

Constantin Argentoianu, om politic influent în lumea interbelică și pentru o scurtă perioadă prim-ministru, povestește că Regele Mihai, spre deosebire de partidele din Opoziție (liberalii și țărăniștii) a înțeles mai repede pericolul din spatele Partidului Comunist, care în 1944 avea în România doar câteva sute de membri. Regele Mihai și-a dat seama însă că în spatele lor se află armata sovietică și puternicii lideri de la Moscova.

În puținul răgaz pe care l-a avut pentru a-și arăta calitățile, Regele a demonstrat că a fost un adevărat om de stat. A luat repede decizii foarte complicate, a știut cum și cu cine să negocieze, a întrevăzut de la început de unde vin pericolele, pe cine să se bazeze și cum să facă să salveze lucrurile pe ultima sută de metri.

În 1944 când prin hotărârea lui România i-a întors spatele lui Hitler, Mihai avea doar 23 de ani. Până atunci fusese captivul dictaturii mareșalului Ion Antonescu și apoi al comuniștilor, din februarie 1945, când adjunctul diplomației sovietice Andrei Vîșinski ajunge la București.

Fostul procuror general din timpul marilor procese politice de la Moscova fusese trimis în România pentru a le arăta Aliaților că URSS își ia în primire spațiul convenit de curând la Ialta. „Ialta sunt eu” i-ar fi spus Vîșinski Regelui Mihai bătând cu pumnul în masă, când Suveranul i-a amintit că potrivit Acordului în România ca și în celelalte state negociate de occidentali și URSS în Crimeea trebuiau instalate guverne democratice care să pregătească alegeri libere.Regele Mihai a fost nevoit să accepte în fruntea guvernului o marionetă a Moscovei, Petru Groza, să privească neputincios prezența trupelor sovietice de ocupație și în cele din urmă să vadă cum au fost falsificate alegerile din noiembrie 1946.

 

Atunci, Mihai rămăsese ultimul obstacol în instalarea totală a comunismului în România. La început, a crezut că va fi sprijinit de Washington și de Londra, a declanșat o „grevă regală” refuzând să mai semneze documentele de stat, dar în cele din urmă și-a dat seama că era singur.

 

În 30 decembrie 1947, Regele a fost șantajat să abdice. Potrivit propriilor declarații, Mihai ar fi fost amenințat că cei o mie de studenți aflați în arestul poliției vor fi împușcați. În plus, chiar premierul Petru Groza i-ar fi cerut să abdice cu pistolul în mână, spunându-i „vedeți Dvs, nu vreau să am aceeași soartă ca Antonescu”.

 

La 26 de ani, Mihai pleacă din România, izgonit de sovietici, după două domnii scurte, una care a început când avea doar șase ani, între 1927 și 1930 și cealaltă care a debutat în 1940, când el avea 19 ani. Crescut în apropierea unui tată autoritar și excentric, cum a fost Carol al II-lea, despărțit de mama lui,Elena de Grecia la o vârstă fragedă, Mihai a cunoscut, poate, prea devreme tristețea.

 

A trăit în exil de la sfârșitul anului 1947 până în 1997, când i s-a redat cetățenia română și i s-a permis să se întoarcă în țară. Are cinci fete și a fost într-un fel obligat să renunțe la tradiția și legea monarhiei autohtone care stipula că în lipsă de descendenți pe linie masculină, succesiunea tronului s-ar cuveni celui mai în vârstă dintre frați, sau descendenți pe linie bărbătească.

 

Imediat după căderea comunismului, Regelui i-a fost interzisă venirea în țară, de teamă ca nu cumva pe un val emoțional monarhia să devină o soluție politică pentru România. Propaganda și gesturile politicienilor post-comuniști au reușit să ducă în derizoriu această opțiune.

 

Apoi, după 2000, Mihai a fost nevoit să accepte unele compromisuri cu puterea de la București, pentru a-și recupera bunurile luate cu japca de regimul comunist.

 

Nu s-a întors însă niciodată definitiv în România, venea de marile sărbători pe care le petrecea mai cu seamă la Palatul de la Săvârșin, dar a continuat să trăiască în Elveția, țara exilului său și locul în care și-a găsit sfârșitul.

 Mitul trenului plin cu averi cu care ar fi plecat Regele Mihai din România – cea mai de succes minciună a propagandei anti-monarhiste comuniste şi feseniste

Faptul că mai sunt români care văd în Regele Mihai I un duşman al României este pus de istoricul clujean Cornel Jurju pe seama propagandei anti-monarhiste promovate înainte de 1989 de comunişti, iar după Revoluţie de regimul Iliescu. Operaţiunea de defăimare a ideii monarhice a fost susţinută feroce în presa post-1989, explică istoricul clujean. Cel mai mare succes l-a avut mitul „trenului cu averi” cu care ar fi plecat Regele în 1947. Mare parte a mass-mediei din România după Revoluţie dădea impresia până după anul 1992 că „era exagerat de bine acomodată/familiarizată cu interesele şi priorităţile puterii. Sigur, segmentul radio-tv funcţiona ca o posesiune indiscutabilă a FSN-ului. Însă şi presa scrisă, chiar dacă mai dinamică/diversificată, continua, dacă luăm în seamă aspectul cantitativ al tirajelor, să se manifeste predominant într-un perimetru ideologico-tematic cvasi-oficial, ce părea configurat/ticluit cel puţin cu încuviinţarea factorului politic”, scrie istoricul clujean Cornel Jurju în volumul „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă”.    Frica de o posibilă reinstaurare a Monarhiei a făcut din Casa Regală inamicul public numărul unu. Operaţiunea de defăimare a ideii monarhice, în versiunea FSN-istă, a fost susţinută preponderent cu mijloace mediatice din prima parte a anului 1990, a spus Jurju. „(…) în problematica monarhiei, Adevărul, cotidianul cu tirajul cel mai mare din România la începutului anilor ’90 şi care avea în titulatură sintagma „cotidian independent”, a avut un rol de prim-plan. Evident, Adevărul nu a susţinut de unul singur „frontul” mediatic antimonarhist. Demersurile propagandistice îndreptate cu deosebire împotriva regelui Mihai au fost completate de către alte publicaţii cu apariţii zilnice şi cu o largă difuzare, cum ar fi Dimineaţa sau ziarul Azi, cotidian al Frontului Salvării Naţionale”, susţine istoricul.    Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere   Sub aspectul conţinutului, discursul jurnalistic s-a structurat pe două direcţii principale: istoria regalităţii româneşti (biografii, entitate instituţională), respectiv persoana regelui Mihai.    „Presa FSN-istă a valorificat cu nesaţ „creaţiile” propagandistice anterioare anului 1989. Din perspectivă istorică, monarhia era decuplată de la principalele direcţii de evoluţie ale poporului român. În schimb, monarhiei îi era atribuit statutul de instrument instituţional foarte eficient, în procesul strângerii şi înmulţirii averilor familiei regale. Fără multe explicaţii, erau reproduse pasaje cu descrieri ameţitoare ale averilor regale, avalanşa cifrelor, care oricum erau dificil de corelat cu o anumită valoare, trebuind să-i genereze cititorului sentimente de derută, repulsie”, scrie Jurju.     În Adevărul (nr. 314, sâmbătă 12 ianuarie 1991) a apărut un articol în care se arăta:     „Din inventarul întocmit la începutul anului 1948 reieşea că monarhia deţinuse aproape 4 milioane de acţiuni la cele mai importante întreprinderi industriale, instituţii financiare şi de credit din ţară. Casa regală deţinea titluri, efecte publice şi acţiuni la firme străine, în valoare de circa 70 milioane lei. Domeniile Coroanei şi proprietăţile membrilor familiei regale cuprindeau peste 152 000 de hectare de teren, în 18 judeţe. În 1947, regele Mihai avea depuse la Banca Naţională a României 15 kg de aur, în monezi şi medalii jubiliare; valoarea bijuteriilor rămase în ţară după abdicarea sa se cifrează la peste 34 milioane lei. Casa Regală era proprietară a peste 158 de castele, palate, case de locuit şi cabane cu 2067 camere, precum şi a cinci intreprinderi industriale, a unei escadrile de aviaţie, a iahturilor Luceafărul şi Răsăritul şi a unui important parc de autoturisme şi trăsuri etc.” .   Ziarul „Azi”: cum curgeau milioanele   Ziarul „Azi” (vineri, 4 ianuarie 1991, anul II, nr. 219, p. 3) publica următorul articol:   „Abia urcat pe tron, Carol a ajuns repede între cei mai mari moşieri ai ţării. (…) Cum a sosit la Bucureşti lui Carol i-a fost dat în dar Palatul din Calea Victoriei şi două prime proprietăţi însumând 46.000 ha teren arabil. Apoi, la 3 ani după încoronare, liberalii i-au mai acordat 12 proprietăţi, totalizând 118.286 ha pământ arabil, păşuni şi păduri, Domeniile Coroanei fiind scutite de orice impozite. Iar lista civilă regală a tot sporit de la 2 milioane lei aur, la 3 milioane în 1881 şi la 5 milioane în 1884! Ziarul Adevărul calcula atunci că în timpul domniei sale, pentru Carol şi familia sa, statul român cheltuise 175 milioane lei aur, sumă mult superioară plătită turcilor de către România. (…) Pentru început, el n-a beneficiat (Ferdinand ca principe moştenitor) decât de 300.000 lei aur anual. Dar când s-a însurat cu Mary de Edinburgh (frivola regină Maria de mai târziu) a primit şi el 1 milion lei aur. (…) Iată, conform G.A. Ginsborg, lista civilă a Casei Regale [în vremea domniei lui Carol al II-lea – n.n.]. Până la venirea lui tată-său, Mihai şi regenţa lui cheltuiau anual 22 milioane lei. După restaurare: 40 milioane lei pentru regele Carol; 20 milioane lei pentru mamă-sa, regina Maria; pentru Mihai, proclamat la 9 ani (o, Doamne!), voievod de Alba Iulia, pe scaunul domnesc al lui Mihai Viteazul, încă 7 milioane lei, iar pentru mama lui, ex-regina Elena, alte 7 milioane lei! Grosul averii lui Carol (circa 600 milioane lei!) îl constituiau acţiunile deţinute la cele 40 de întreprinderi unde era acţionar. După abdicarea sa (a treia oară ca la moară!) o investigare a Băncii Naţionale (guvernator Mitiţă Constantinescu) scoate la iveală că numai prin evaziuni fiscale bugetul ţării a fost jecmănit de 737 milioane lei! Practic, în 10 ani de domnie (1930-1940), Carol al II-lea a sporit moştenirea primită de la regele Ferdinand cu 1 miliard lei, alt miliard fiind transferat în străinătate de membrii familiei regale înainte de 1940!…” .   Istoricul Cornel Jurju susţine că acest „bombardament” al cifrelor privind averea Coroanei dificil de interpretat şi cu atât mai greu de probat, „avea menirea de a compromite, de a ţine la distanţă publicul din România de orice posibile tentaţii monarhiste. Printre atâtea cifre, în spatele cărora se sugera că s-ar ascunde nenumărate abuzuri, excese etc., meritele figurilor regale în proiectele esenţiale ale modernizării României erau dificil de întrevăzut şi acceptat.”      „Aşa a ajuns rege (prima oară!) Mihăiţă Hopînţol (cum îi zicea plebea)”   Imoralitatea, în diversele sale exprimări, venea să completeze imaginea, ce se dorea cât mai respingătoare, a monarhiei româneşti.    Adevărul (anul 2, 20 noiembrie 1991, nr. 534, p. 2.) relata:   „Normal ar fi fost ca în 1927, când a murit Ferdinand, tronul să revină lui Carol al II-lea. Numai că celui mai stricat prinţ moştenitor din Europa nu-i prea ardea de soarta coroanei, viaţa lui – când pe tron, când pe lângă – fiind un permanent scandal. (…) Aşa a ajuns rege (prima oară!) Mihăiţă Hopînţol (cum îi zicea plebea) la 5 anişori! Până una, alta tot bugetul sărăcit al ţării a suportat şi al doilea divorţ (încă 2 milioane lei), lista civilă a reginei Elena ridicându-se la 7,2 milioane lei! Aventurile lui Carol au discreditat serios prestigiul românesc în lume, speculate cu toată pofta de cercurile revizioniste şi iredentiste maghiare. Dar acest scelerat a revenit cu abilitate pe tronul României, contribuind plenar la secătuirea visteriei naţiunii (s.a.)” .   Mitul trenului cu bogăţii   Presa a relatat episodul abdicării regelui Mihai, care ar fi abandonat ţara pentru a se salva pe sine împreună cu averea familiei, transferată cu trenul în Occident inclusiv prin complicitatea liderilor comunişti.    Ziarul „Dimineaţa” (joi 19 aprilie 1990, anul 1, nr. 50, p. 5), scria:    „Cei ce îl cunosc mai bine pe suveran, cei ce ştiu cine îi sunt sfătuitorii continuă însă comentariile. Ei presupun că Maiestatea Sa e manipulată, referindu-se, între altele, şi la actul de abdicare. Pentru că Mihai I susţine că a fost obligat să-l semneze. Forţat, obligat, constrâns… Dar împrejurările istorice ale acestui eveniment se cam ştiu. Abdicarea a fost condiţionată (acceptată) de trenul care i se punea la dispoziţie pentru a evacua o avere nu dintre cele mai modeste. A semnat abdicarea şi a fost liber să plece încărcat de bogăţii, dar nu şi de onoruri. Ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi semnat-o? Ipoteze sunt mai multe, dintre ele detaşându-se aceea că ar fi rămas sărac, dar, în cele din urmă, tot ar fi fost izgonit. Nu-i mai puţin adevărat că, în acest caz, ar fi rămas în istoria românilor şi a istoriei europene drept unul dintre eroii neamului nostru. Iar acum ar fi putut să-şi recapete tronul. Dar a semnat abdicarea, preferând, unui gest eroic, unul de jalnic compromis. De aceea, cei ce-l sfătuiesc să se considere rege de drept al României nu fac decât să-l compromită” .    Adevărul despre trenul cu bogăţii   Cornel Jurju precizează în carte: „Despre vestitul tren regal, plin cu bogăţiile ţării, cu care regele Mihai ar fi părăsit România, sub privirile îngăduitoare ale Partidului Comunist, astăzi se cunoaşte cu certitudine, în mediul publicistic cel puţin, că a fost o evidentă făcătură propagandistică. Într-o Românie aflată sub ocupaţie militară sovietică şi sub controlul deja total al comuniştilor, plecarea forţată în exil a regelui Mihai, la începutul lui ianuarie 1948, s-a realizat, în realitate, sub cea mai strictă şi ostilă supraveghere.”   În cartea „Regii României – o istorie adevărată – Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I” (scrisă de Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu) se explică episodul:     „Când am ajuns la Sinaia, [povesteşte regele Mihai despre ultimele zile petrecute înainte de a părăsi ţara – n.n.] o comisie se şi pusese pe treabă la faţa locului pentru a inventaria bunurile noastre. Comuniştii vroiau să se asigure că nu luăm nimic cu noi. Era de-a dreptul ridicol! O urmăreau pe mama în toate încăperile casei. Ea nu avea dreptul să ia nici cel mai mic lucru, nici măcar o masă sau un bibelou. Nimic! Timp de trei zile, am stat închişi în casa de sus, să ne facem bagajele. (…) În ultima zi, m-am mai uitat o dată prin toate dulapurile pentru a mă asigura că nu mai erau obiecte amintiri pe care le-aş fi putut lua cu mine. Dar, până la urmă, nu am putut lua decât lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc. Eram foarte supravegheaţi. Comuniştii au mers până la a ne scotoci bagajele! (…) În toiul nopţii [2 ianuarie 1948 – n.n.] am părăsit, în cele din urmă, castelul de la Sinaia. Am coborât spre gară în automobilul meu, iar acolo ne aştepta trenul exilului. De obicei, protecţia mea era asigurată de o singură maşină a poliţiei, însă în acea zi erau cel puţin trei. Comuniştilor le era oare teamă să nu mă opresc pentru a vorbi populaţiei? Gara din Sinaia fusese pusă sub înalta supraveghere a armatei. Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea până la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel încât nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. I-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil… Uşile s-au închis, trenul s-a pus în mişcare, iar Sinaia a rămas în urma noastră. Acel soldat cu chipul înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populaţia rămânea credincioasă Coroanei”.   Trenul cu averi, una dintre cele mai eficiente invenţii ale mitologiei comunisto-feseniste   „În pofida faptelor certe relatate mai sus, „trenul cu averi” s-a dovedit de-a lungul anilor unul dintre cele mai eficiente şi rezistente invenţii ale mitologiei comunisto/fsn-iste. Chiar şi în actualitate, povestea trenului se bucură de o surprinzătoare cotă de credibilitate în rândul unor însemnate segmente de populaţie. Alături de promovarea sa repetitivă şi prin mijloace diversificate, succesul legendei trenului încărcat cu valorile cele mai preţioase, credem că devine mai inteligibil dacă îl asamblăm în tema generală a bogăţiei regale, aşa cum a fost ea alcătuită de către imaginarul propagandei oficiale. Odată ce bogăţia familiei regale a căpătat o extinsă notorietate şi acceptare publică, la nivelul mentalului colectiv a devenit rezonabilă ficţiunea, cel puţin în mod intuitiv, că o „avere uriaşă” nu putea fi externalizată decât printr-un mijloc adecvat, de pildă un tren, eventual compus din cât mai multe vagoane”, susţine Cornel Jurju. Faptul că astăzi mai sunt oameni care văd în Regele Mihai I un duşman al României este pus de istoricul clujean pe seama propagandei anti-monarhiste care a intrat adânc în metalul colectiv atât înainte de1989, cât şi în primii ani de după Revoluţie…

…………..

 

 

Diabolizarea Casei Regale a României. Cum s-a transmis propaganda murdară antiregalitate de la comunişti până la CTP şi Băsescu

 

Citeste mai mult: adev.ro/o2arrzTrenul plin de averi cu care Regele Mihai ar fi plecat din ţară, genocidul lui Carol I asupra ţăranilor, ocuparea abuzivă a Ardealului de către MS Ferdinand sunt creaţii ale aparatului de propagandă comunistă care au fost promovate în manualele de Istorie înainte de 1989, dar şi în presa de după Revoluţie. Istoricul clujean Cornel Jurju a făcut, într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, un inventar al tuturor acestor clişee anti-regaliste. Familia Regală a României a fost, timp de aproape cinci decenii, una dintre ţintele principale ale imensului aparat de propagandă comunistă, care a înglobat sistemul educaţional, presa ori cinematografia. Minciuni sfruntate, adevăruri trunchiate şi fapte reinterpretate în cheia ideologică bolşevică s-au numărat printre instrumentele cu care nomenclaturiştii au încercat să îi dezveţe pe români să îşi iubească regii. Unul dintre mecanismele cele mai perverse a fost utilizarea manualelor şcolare pentru a inocula ura în mintea şi în sufletele copiilor. Acest mecanism este analizat de istoricul clujean Cornel Jurju în cartea sa „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă”. De asemenea, este analizată şi presa anilor ‘90, care a continuat propaganda anti-regalistă.    „Adevărul”: Ce v-a revoltat cel mai mult în momentele când aţi realizat documetarea pentru carte? Care au fost situaţiile în care aţi simţit că s-a mers prea departe cu mistificarea istoriei?    Cornel Jurju: S-a mers întotdeauna foarte departe de adevărul istoric în perioada comunistă. Am analizat manuale de istorie din perioada comunistă (1948 – 1989), considerând că au avut un impact extrem de mare asupra conştiinţei şi asupra memoriei colective. Am folosit ca sursă de documentare presa cvasioficială în raport cu regimul Iliescu de după 1989; am lecturat trei publicaţii între anii 1990 şi 1994, „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Azi”, ziare cu tiraj foarte mare.   Eu nu am scris această carte dintr-un sentiment de revoltă, ci dorind să fac un inventar detaliat al clişeelor antimonarhiste create în comunism şi răspândite prin intermediul tuturor mijloacelor de formare a opiniei publice şi de comunicare în acelaşi timp. Practic, monarhia românească a fost expusă atât în presă, cât şi în manualele de istorie şi în istoriografie din aceste două perspective: trădare şi exploatare.    Aţi făcut şi un demers de istorie orală, încercând să vedeţi ce a rămas în memoria colectivă din propaganda ideologică anti-monarhistă promovată de comunişti. Care au fost rezultatele studiului?   Am intervievat, anul trecut, zece interlocutori pentru a surprinde felul în care au supravieţuit aceste mistificări, aceste stereotipuri ideologice despre Familia Regală. Nu a fost un eşantion sociologic categoric, criteriul cel mai important al alegerii lor fiind vârsta, am căutat persoane care şi-au făcut pregătirea şcolară, primară, medie, poate chiar universitară, în anii ’50 – ’60 – ‘70 şi care, în acelaşi timp, foarte probabil că s-au aflat sub incidenţa mass-mediei în perioada imediat următoarea anului 1989. Le-am rugat pe aceste persoane să relateze amintirile, convingerile pe care le au cu privire la monarhie.  Propaganda comunistă a portretizat suveranii României în două ipostaze: regele exploatator şi regele trădător   Cum vedeau ei monarhia, acum la mai bine de 26 de ani de la Revoluţie? Au intervenit două categorii de poziţionări, pentru şase dintre ei cunoştinţele de tip ideologic reprezintă şi acum o convingere, ei cred mai departe că regii României n-au făcut altceva decât că au trădat interesul şi au exploatat poporul proletar din România. Am constatat că au reuşit să relateze structura esenţială a produsului ideologico-propagandistic anti-monarhist creat în comunism cu cele două dimensiuni ale sale: trădarea naţiunii române de către suvernarii României şi, mai ales, exploatarea acesteia pentru îmbogăţirea proprie.  A doua categorie este formată din acele persoane care, într-o anumită măsură, s-au detaşat de propagandă şi privesc critic învăţătura ideologică, cunoştinţele pe care le-au obţinut pe releu ideologic. Această precauţie cu care sunt privite propriile credinţe de ieri nu înseamnă şi anularea oricăror repercursiuni pe care acestea le pot avea asupra modului în care sunt valorizate realităţi din prezent şi din trecut. Pentru marea parte a persoanelor intervievate, stereotipurile „educaţionale” reprezintă convingeri indesctructibile, bine conservate şi suprinzător de puţin „erodate” de timp sau de o informaţie alternativă.  .    Povestea trenului plin de bogăţii  Spuneaţi că una dintre imaginile care sunt asociate cel mai des cu perspectiva ideologică a „regelui exploatator” este trenul încărcat cu bogăţii cu care ar fi plecat din ţară Regele Mihai I după ce a abdicat. Cum a fost această scenă prezentată în propaganda anti-monarhistă?   Nu există o trimitere explicită în manuale de istorie din perioada comunistă la acest tren, ci este dezvoltată foarte mult ideea bogăţiilor, a averilor imense acumulate de Familia Regală prin transformarea muncii proletariatului în resurse pe care Familia Regală le-ar fi trimis, pentru a le pune la adăpost, în Occident. În manualele de Istorie nu se precizează că acest lucru s-ar fi întâmplat prin intermediul unui tren. Povestea trenului cu bogăţii a ajuns în atenţia publicului general prin intermediul mass-media de după ‘89, anii ’90 – ’94, în ziare precum „Adevărul”, „Azi” şi „Dimineaţa”. Asta nu înseamnă că această imagine-clişeu a trenului încărcat cu averi nu vine din comunism, ea a fost creată şi promovată în comunism prin intermediul presei de partid şi prin istoriografie. În presa de după ‘90 se vorbea, de pildă, despre o înţelegere a Regelui Mihai cu Partidul Comunist: regele pleacă, acceptă să abdice, iar comuniştii îi permit să încarce un tren cu ceea ce dorea din România şi, mai ales, de pe domeniul Peleş.    Acest lucru este evident o mistificare. Se ştie că, după ce Regele a abdicat şi până ce a părăsit România, în ianuarie 1948, toate pregătirile au fost strict supravegheate de comunişti, iar Familiei Regale i s-a permis să ia doar anumite lucruri de uz personal. Tema tablourilor a fost foarte mult promovată, Regele Mihai fiind considerat un mare atentator asupra patrimoniului naţional al României; el ar fi sustras opere de artă de mare valoare, picturi, atât la plecarea din ţară, dar şi înainte de plecare. Se insinuează că, undeva în anii ‘70, Regele Mihai s-a înţeles chiar cu Ceauşescu pentru a valorifica împreună aceste opere de artă. Aceste aberaţii au apărut în presa de după ‘90. De la abdicare şi până pa părăsirea Palatului Peleş, Regele Mihai a fost constant supravegheat, iar bagajele i-au fost strict controlate.    În perioada 1990-1994, atacurile la adresa Casei Regale au continuat virulent în presă pe tiparul propagandei comuniste Legat de perspectiva regelui trădător, ce mistificări au fost promovate de propagandă? Carol I era prezentat ca un trădător al cauzei idependenţei României, în manualele din anii ‘50, în care se arată că Regele ar fi acceptat intrarea în Războiul de independenţă numai forţat de Rusia ţaristă. Mai mult, el ar fi fost practicant al unui genocid al maselor de ţărani şi muncitori, pentru că, în mod premeditat, i-ar fi trimis în luptă insuficient de bine pregătiţi şi echipaţi.     Regele Ferdinand e prezentat ca un trădător al poporului de muncitori şi ţărani, în 1918, pentru că ar fi anexat Basarabia şi Bucovina. Această variantă apare în manualul istoricului comunist Mihail Roller, care a apărut în anii ‘50, fiind primul care a elaborat aceeastă viziune marxistă asupra Istoriei României şi care a fost în mare parte preluat de manualele editate în anii următori. În manual, Regele Ferdinand e prezentat ca un ocupant al Transilvaniei; se spune că la înţelegere cu burghehzo-moşiermiea ardeleană ar fi ocupat Transilvania împotriva intereselor poporului de muncitori şi ţărani ardeleni.   Regele Ferdinand e creionat în postura de burghezo-moşier care, speriat de posibila revoltă a maselor de muncitori şi ţărani, a recurs la împroprietărire. Faptul că reforma agrară a fost implementată abia în 1921 – 1923 era prezentată ca o tentativă premeditată de tărăgănare şi, în acelaşi timp, de intenţia Regelui Ferdinand de a salva marea proprietate. În realitate, Ferdinand se dă pe sine de exemplu, renunţând la proprietăţile latifundiare ale Familiei Regale, întârzierea punerii în aplicare a legii fiind cauzată de mecanismele constituţionale şi parlamentare.    Mareşalul Iona Antonescu şi Regele Mihai Cum este prezentat actul de la 23 august în propaganda comunistă?  În anumite manuale de Istorie, rolul Regelui Mihai este elimintat total din actul de la 23 august 1944; se arată că actul de la 23 august a fost înfăptuit ba de către Partidul Comunist, ba de către gărzi patriotice care acţionau în numele oamenilor. Acestea ar fi dat buzna peste o discuţie amicală dintre Rege şi mareşalul Ion Antonescu şi l-ar fi arestat pe Antonescu. Mai târziu, rolul Regelui Mihai la 23 august e recunoscut, dar în ipostaza de instrument al Partidului Comunist: el ar fi acceptat să intre în planul comunist de răsturnare a mareşalului Antonescu mai mult de teamă, din oportunism; la ordinul Partidului Comunist, regele ar fi săvârşit gestul formal de arestare a lui Ion Antonescu. Este o variantă care apare în manualul coordonat de istoricul Constantin Daicoviciu, manual folosit în clasele de liceu, în anii ‘70.    Manualele de Istorie erau periodic reeditate? Cum a evoluat de-a lungul timpului prezentarea problemei regale? Da, ceea ce am putut observa este că exista o tendinţă de a-i elimina pe suveranii României din momentele importante ale Istoriei României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi de la începutul secolului XX. Vorbim despre Independeţă, Primul Război Mondial, evenimentele de la 23 august, pe care se pune accent deoarece acest ultim moment trebuia să fie un element legitimator, care trebuia să asigure Partidului Comunist o intrare pe covorul roşu în Istoria României. Momentul trebuia „curăţat” de prezenţa regală prin mistificare sau măcar printr-o diminuare a rolului regelui.   ”Regele Ferdinand e prezentat ca un trădător al poporului de muncitori şi ţărani, în 1918, pentru că ar fi anexat Basarabia şi Bucovina. Această variantă apare în manual istoricului comunist Mihail Roller, care a apărut în anii ‘50, fiind primul care a elaborat aceeastă viziune marxistă asupra Istoriei României”, a precizat Cornel Jurju, istoric (foto dreapta).   „Doar pentru că a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele?” Analizaţi în carte atacul pe care preşedintele României, Traian Băsescu l-a făcut în 2011, când a afirmat la mai multe emisiuni de televiziune că „Abdicarea regelui a fost un act de trădare a interesului naţional. Un act de trădare din partea regelui (…) Doar pentru că a fost slugă la ruşi îl iertăm de toate păcatele?”. De ce credeţi că a făcut această afirmaţie?   Fostul preşedinte Triana Băsescu, exact în logica clişeelor antimonarhiste din comunism, a vorbit despre Regele Mihai ca despre un trădător, atât la momentul 23 august 1944 , cât şi atunci când a abdicat, în 1947, când nu a acceptat sacrificiul suprem. Declaraţia fostului preşedinte pare un copy-paste din tipul de construcţii ideologice pe care eu l-am descoperit ca fiind propagate în comunism. Nu vreau să intru în speculaţii de ordin politic, poate a existat o asemenea motivaţie pentru care a făcut declaraţiile respective. Pe de altă parte, domnul Băsescu a spus că nu era foarte apropiat de carte. Mă aştept să nu fi avut informaţii alternative despre subiect, să fi rămas, din acest punct de vedere, la ceea ce a reuşit să acumuleze la şcoală, din manualele de Istorie comuniste şi din propaganda comunistă în perioada în care s-a format.     „Abdicarea regelui a fost un act de trădare a interesului naţional – spunea Traian Băsescu în 2011    Aţi menţionat în carte că, din prima parte a anilor ‘90, importante ziare precum „Adevărul”, „Azi”, „Dimineaţa” au continuat operaţiunea de defăimare a ideii monarhice. Printre cei care au scris împotriva Familiei Regale se numără jurnalişti care astăzi au alte viziuni, precum Sergiu Andon, Cristian Tudor Popescu sau Corina Creţu. Cum vă explicaţi aceste schimbări?   În România de după 1990 am asistat la schimbări bruşte pe care nu le-am înţeles cu adevărat. Mi-am făcut o opinie bazată mai ales pe o înţelegere speculativă realităţii, şi nu pe probe solide. Am avut senzaţia că, după ‘90, pe scenă se derulează un anumi spectacol, dar controlul asupra spectacolului e realizat de undeva din altă parte. Anumite roluri ale actorilor publici sau din viaţa politică suferă la un moment dat fracturi şi deturnări cu totul de neîneţeles.  ”Fostul preşedinte Triana Băsescu, exact în logica clişeelor antimonarhiste din comunism, a vorbit despre Regele Mihai ca despre un trădător, atât la momentul 23 august 1944 , cât şi atunci când a abdicat, în 1947, când nu a acceptat sacrificiul suprem. Declaraţia fostului preşedinte pare un copy-paste din tipul de construcţii ideologice pe care eu le-am descoperit ca fiind propagate în comunism”, este de părere Cornel Jurju, istoric. Ce scria Cristian Tudor Popescu despre Regele Mihai I în 1997 „Regimul monarhic este opusul democraţiei. Contraargumentul cu statele europene dezvoltate care au regi şi regine nu e luat în serios nici de cei care îl pronunţă: regalitatea este conservată acolo ca un monument istoric, fără nici o influenţă în plan politic, unde funcţionează democraţii consolidate. De altfel, înfocaţii noştri monarhişti nu asta visează, ci restaurarea monarhiei ca putere politică. Or, asta ar însemna, după câţiva ani grei şi dureroşi, dar parcurşi cu propriile puteri, recăderea românilor în condiţia de popor asistat, în continuă nevoie de un tătuc coborât cu hârzobul din cer, care să-l urecheze şi să-l împiedice s-o ia razna. Eu, unul, n-aş putea să mai trăiesc aşa ceva”. (Articolul „România – primii paşi pe calea regală”, publicat de Cristian Tudor Popescu în cotidianul „Adevărul”, nr. 2.112, marţi, 4 martie, 1997). Articolul a fost publicat în contextul în care guvernul Ciorbea luase, în februarie 1997, decizia de a-i restitui Regelui Mihai cetăţenia română şi paşaportul românesc.   “Rolul lui Mihai, fostul rege al României, în mica vânzoleală monarhistă nu mi se pare unul principal”. Jurnalistul Cristian Tudor Popescu îşi continuă editorialul amintind despre rolul Regelui Mihai în “mica vânzoleală monarhistă”: “Rolul lui Mihai, fostul rege al României, în mica vânzoleală monarhistă nu mi se pare unul principal. Pare un om bătrân, obosit şi dezorientat. Toată agitaţia din jur îi răneşte probabil sensibilitatea hipertrofiată. Aidoma ultimului împărat a lui Bertolucci, umblă parcă să-şi caute greierul prin scrinurile copilăriei, împins încolo şi încoace de mâinile unei suite care ştie foarte bine ce vrea. Regele Mihai nu a recunoscut niciodată actuala Constituţie a României şi nici nu are de gând să o facă, declară şeful Casei Regale, George Antoniade. Această declaraţie, reprezintă o jignire la adresa poporului român; ea evidenţiază ciocnirea dintre bunul plac monarhist şi logica democratică”. Prin urmare „calea regală” pentru România nu putea fi nici pe departe Monarhia în sine, ci democraţia practicată de către poporul suveran. „În noiembrie 1996, acest popor, dispreţuit de feluriţi patapiavici, a mai învăţat ceva, poate mai preţios: că poate să dea jos din fruntea ţării pe cineva. Sunt primii paşi pe singura cale regală pentru un norod care se face neam: democraţia. Exerciţiul democratic, cu alegeri libere, este singurul mecanism care poate aşeza un popor pe propriile-i picioare, în stare să trăiască liber şi să rămână liber chiar şi sub cizma cotropitorului. Conştiinţa democratică poate fi mai puternică decât orice armament defensiv sofisticat”.  Replica lui Cristian Tudor Popescu  Jurnalistul a publicat pe republica.ro o replică la articolul din “Adevărul” arătând:     “În ce priveşte antiregalismul comunist, n-am nicio legătură cu aşa ceva, şi nici nu e nevoie s-o demonstrez, căci asta rezultă, culmea, chiar din fragmentul prezentat ca incriminator de către scribălău: „Regimul monarhic este opusul democraţiei. Contraargumentul cu statele europene care au regi şi regine nu e luat în serios nici de cei care îl pronunţă: regalitatea este conservată acolo ca un monument istoric, fără nicio influenţă în plan politic, unde funcţionează democraţii consolidate. De altfel, înfocaţii noştri monarhişti nu asta visează, ci restaurarea monarhiei ca putere politică. Or, asta ar însemna, după câţiva ani grei şi dureroşi, dar parcurşi cu propriile puteri, recăderea românilor în condiţia de popor asistat, în continuă nevoie de un tătuc coborât cu hârzobul din cer, care să-l urecheze şi să-l împiedice s-o ia razna. Eu, unul, n-aş putea să mai trăiesc aşa ceva”. („România – paşi pe calea regală”, CT Popescu, Adevărul, 04 martie 1997).   Cum chiar şi un monarhist imbecil, dar ticălos, poate să observe, argumentele mele sunt democrat-republicane, nicidecum comuniste. N-am atacat niciodată Casa Regală a României, nici pe membrii ei. N-am dorit să fie desfiinţată. Nu l-am înjurat sau calomniat pe regele Mihai. Îl consider pe Majestatea Sa un monument istoric viu al românilor, care trebuie tratat cu grijă şi respect. Ceea ce e ultimul lucru care s-ar putea spune despre T. Băsescu”.   Cine este istoricul Cornel Jurju   Cornel Jurju (42 de ani) a absolvit Facultatea de Isorie Filosofie, secţia Istorie (1997) din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” (UBB) din Cluj, având publicate, până în prezent, mai multe materiale de specialitate. Printre acestea, amintim lucrările „Familia în rezistenţa anticomunistă”, „Românii pe Frontul de Est. Războiul între moarte viaţă şi captivitate” şi „Mitul venirii americanilor. Studiu de caz: rezistenţa anticomunistă de la Huedin”. Cercetătorul clujean a semnat alături de Cosmin Budeancă, profesor universitar la UBB, cartea „Suferinţa nu se dă la fraţi…”, în care apare mărturia Lucreţiei Jurj despre rezistenţa anticomunistă din Apuseni (1948-1958). Fost membru în Colegiul de Redacţie al Anuarului Institutului de Istorie Orală, Cornel Jurju şi-a lansat recent ultima carte, „Tovarăşii împotriva Coroanei. Ideologie şi propagandă în România comunistă”.   La lansarea cărţii, care a avut loc pe 28 ianuarie, la Cluj-Napoca, Doru Radosav, directorul Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj, profesor şi istoric specializat pe Istorie medievală, istorie orală, istoriografie, istoria mentalităţilor, a susţinut: „Cartea lui Cornel Jurj ne prezintă un imaginar colectiv antimonarhic supus unei analize pertinente şi remarcabile în multe dintre realizările şi sugestiile sale. Cert e că, din perspectiva zilei de astăzi, o privire răzbătătoare spre trecutul recent poate să sugereze faptul că tema monarhică este astăzi sfâşiată între demonizarea din trecut şi entuziasmele, de multe ori mondene, şi pe alocuri ridicole, atunci când cvasimonarhişti vor cu de-a sila să-l scoatem pe rege din regalitatea sa şi să-l facem rege-burghez, rege-cetăţean de onoare al unor oraşe sau rege-histrion, actor în bazele aceleiaşi mondenităţi de multe ori inculte şi agresive”.

 

Familiile Regale participante la funeraliile Regelui Mihai

 

În aceste zile, până sâmbătă în ziua înmormântării, la funeraliile Regelui Mihai or fi reprezentate Familiile Regale din Marea Britanie, Suedia, Spania, Belgia, Iordania, Luxemburg, Liechtenstein, Bahrein, Bulgaria, Grecia, Serbia, Albania, Franța, Prusia, Italia și Portugalia. Vor fi reprezentate Familiile Imperiale din Rusia, Austria și Germania, Familia Mare Ducală de Baden, Familia Regală de Wurttemberg și Familia Princiară de Ligne.

Vor fi prezenți:

 

 Majestatea Sa Regele Carl XIV Gustaf al Suediei

Majestatea Sa Regina Silvia a Suediei

Alteța Sa Regală Marele Duce de Luxemburg

Majestatea Sa Regele Juan Carlos I al Spaniei

Majestatea Sa Regina Sofia a Spaniei

Alteța Sa Regală Principele de Wales

Majestatea Sa Regele Simeon al II-lea al bulgarilor

Majestatea Sa Regina Anne-Marie a elenilor

Alteța Sa Regală Principesa Muna a Iordaniei

Alteța Sa Regală Principesa Astrid a Belgiei

Alteța Sa Regală Principele Lorenz al Belgiei

Alteța Sa Regală Principele Moștenitor Alexandru II al Serbiei

Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Ecaterina a Serbiei

Alteța Sa Regală Ducele de Braganza

Alteța Sa Imperială și Regală Principele Georg al Prusiei

Alteța Sa Imperială și RegalăArhiducele Karl al Austriei

Alteța Sa Imperială și Regală Marea Ducesă Maria a Rusiei

Alteța Sa Regală Principele Moștenitor Leka II al albanezilor

Alteța Sa Regală Principesa Moștenitoare Elia a albanezilor

Excelența Sa Șeicul Rashid bin Khalifa al Khalifa al Bahrein

Alteța Sa Regală Principesa Rym a Iordaniei

Alteța Sa Regală Marele Duce de Baden

Alteța Sa Imperială și Regală Marea Ducesă de Baden

Alteța Sa Regală Principesa Irina a Greciei

Alteța Sa Regală Ducele de Vendome

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducele Dominic
 al Austriei

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducesa Emmanuella
 a Austriei

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducesa Maria Magdalena
 a Austriei

Baronul Hanns von Holzhausen

Baroana Alexandra von Holzhausen, doamna Ferch

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducele Georg al Austriei

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducele Martin al Austriei

Alteța Sa Imperială și Regală Arhiducesa Katharina a Austriei

Alteța Sa Regală Principele Emmanuel Philibert de Savoia

Alteța Sa Regală Principele Nikolaos al Greciei

Alteța Sa Regală Principele Eberhard de Wurttemberg

ASR Principesa Chantal a Franței

Baronul Francois Xavier de Sambucy de Sorgue

Alteța Sa Principesa Anne de Ligne

Cavalerul Charles de Fabribeckers

Principesa Tatiana Radzivill, doamna Fruchaud

Dr John Fruchaud

etc

 

Cum a abdicat Regele Mihai

 

 

 

Abdicarea tânărului Rege Mihai I la finele anului 1947 era un eveniment previzibil pentru mulţi contemporani ai epocii. În fond, el era ultimul lider care reprezenta regimul de dinainte de al Doilea Război Mondial în întreaga Europă Centrală şi de Est. În noiembrie 1947, Mihai a călătorit la Londra la nunta viitoarei Regine Elisabeta a II‑a, ocazie cu care a cunoscut-o pe Prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care urma să-i devină soţie. Potrivit propriei sale declaraţii, Mihai a revenit acasă „la sfatul expres al lui Winston Churchill”, care se spune că l-ar fi sfătuit pe Mihai că, „mai presus de orice, un rege trebuie să fie curajos”. Spune-ţi părerea în dezbaterea: “Monarhia salvează România”! Ce părere ai? „Monarhia, o piedică” Ceea ce a urmat se cunoaşte! După întoarcerea sa în România, Mihai a fost silit să abdice la 30 decembrie 1947. În şedinţa extraordinară din 30 decembrie 1947 a Cabinetului, Petru Groza a declarat: „ … monarhia era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru şi că (…) poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. (…) Vom îngriji ca fostul rege să plece liniştit pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. La 3 ianuarie 1948, Mihai a fost silit să părăsească ţara, urmat la peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România şi Ileana de Habsburg. Abdicarea mit şi realitate Există însă relatări contrare asupra motivelor abdicării lui Mihai. Potrivit acestuia, prim-ministrul comunist Petru Groza l-ar fi ameninţat cu un pistol şi cu şantajul că urma să execute 1.000 de deţinuţi studenţi dacă nu abdică. Revista „Time” scria că guvernul comunist ar fi ameninţat cu arestări a mii de oameni şi că apoi va scufunda ţara în sânge dacă Mihai nu abdică. Arhivele Securităţii Române menţionează că abdicarea regelui Mihai ar fi fost rodul negocierilor sale cu guvernul comunist, nu al vreunui şantaj, negocieri în urma cărora i s-a permis să plece din ţară însoţit de bunurile solicitate şi de o parte din suita regală. Varianta ruşilor Lucrurile devin mai încâlcite dacă amintim declaraţia făcută de Pavel Sudoplatov, fostul şef al spionajului NKVD, în cartea autobiografică Misiuni Speciale. Memoriile unui martor nedorit: un şef sovietic de spioni, potrivit căreia ministrul adjunct de Externe sovietic Andrei Vâşinski ar fi purtat personal negocieri cu Regele Mihai în vederea abdicării, garantându-i o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită lui Mihai în Mexic. La această acuzaţie, regele a spus că nu a fost niciodată în Mexic  

Testamentul politic al Regelui Mihai: 10 dorințe neîmplinite

 

Mihai I a trăit mereu cu speranța revenirii pe Tron. Asta l-a ținut în viața, asta l-a transformat într-un fenomen al naturii umane si al istoriei globale. A fost loial până la sacrificiu ideii pe care a interiorizat-o transformând-o în credință potrivit căreia șansa României nu vine decât de la tradițiile sale istorice și constituționale. Astfel, a trăit pentru români si pentru România, pentru că, precum în monarhiile constituționale, Suveranul reprezenta Națiunea. Ba chiar aș aprecia, convins fiind de acest lucru, că nimic nu a avut sens în viața lui care să nu fi făcut legătura cu România. Cum spun istoricii si oamenii obișnuiți care l-au cunoscut, era pur si simplu obsedat de țara sa, nu avea nimic mai chinuitor decât această relație cu patria sa.

 

Avea să declare că „Viața mea a fost o lunga si loială așteptare”. Niciodată, nu i s-a împlinit acest vis. A trăit 70 de ani cu acest ideal: de a reveni pe tron si de a relua istoria vieții Națiunii lui din acel punct.

 

Unii istorici au apreciat că niciodată, de fapt, Regele nu a avut parte de ceea ce a meritat. În aceste zile această teorie a fost verbalizata de Mihai Șora si Stelian Tănase. Mă alătur lor. Nu este o teză radicală sau exagerată, e cea mai realista cu putință. Unii s-au întrebat nu de puține ori de ce regele nu a revenit definitiv in România. A fost același tip de legământ, unicul posibil pentru profilul de o divină moralitate. Ca și în cazul revenirii la Peleș. Niciodată până în 2008, când a revenit în posesia sa, regele nu a mai călcat acolo. O putea face oricând după 1997. De ce nu a făcut-o? Pentru ca acesta era legământul lui. Nu era nimic revendicativ, nimic revanșard, era viața lui în definitiv care și-o proiectase sub astfel de înțelegeri ferme cu sine însăși prin care lupta cu nedreptatea istoriei și a Destinului. O formă de luptă interiorizată ca la toți marii oameni de stat care, prin dimensiunea percepției și a reflecțiilor lor, au astfel de legăminte cu ei înșiși.

 

Cum putea regele să revină definitiv în România după 1997 sau 2001, când el însuși era Națiunea pe care o reprezenta din momentul încoronării? Revenirea definitivă acasă ar fi echivalat cu acceptarea multor lucruri de neacceptat în condiția sa. Ori neutralitatea Elveției și distanța i-au dat șansa de a tempera o controversă care nu a putut nicio clipă să fie estompată după 1947.

 

Acum, înainte de a-l conduce pe ultimul drum, Mihai I a plecat dintre noi cu discreția în care a trăit întreaga sa viață și, în același timp, cu măreția de personalitate a istoriei globale și de român demn, deopotrivă, dar lăsându-ne moștenire testamentul său politic.

 

Personalitate marcantă a trecutului și a prezentului recent, ultimul rege al românilor a fost de departe cel mai vibrant monarh dintre toți cei patru pe care i-a avut România, în termeni morali, de conștiință, de instanță etică față de un secol al prăbușirilor. Mihai I a domnit mai degrabă fără arme instituționale, atât până la 30 decembrie 1947, cât și după, până la trecerea la cele veșnice. De la copilăria sa tulburătoare, până la adolescență, cu limitări brutale și regăsiri, Mihai a devenit un moștenitor sensibil, cu un simț al datoriei născut din confruntarea cu nedreptățile din jur și cu un respect profund și inegalabil pentru lege și integritate. Actul destinului său, 23 August 1944, sau cum ar spune Stephan Zweig – „momentul astral” al vieții sale avea să-i marcheze întreaga existență, cu merite și cu cele mai grosolane falsificări din toată istoria noastră, deopotrivă. Iar „greva regală” sau conflictele cu liderii comuniști l-au statuat definitiv în opinia publică internațională, dar mai cu seamă în istorie, ca fiind poate singurul monarh din lume care s-a confruntat cu ambele maladii politice ale secolului XXI, nazismul și comunismul.

 

Nula și neavenita abdicare, cum avea el însuși să o caracterizeze pentru tot restul vieții, a fost momentul când istoria i-a răpit șansa de a fi un monarh constituțional, strict, abnegat, pregătit să fie un nou Carol I. Personalizând regalitatea, el s-a transformat în cea mai importantă personalitate a Exilului românesc și a lumii libere, deopotrivă. „Domnia întreruptă” a continuat în chip ideatic prin cei și pentru cei care vedeau în el singura șansă a Patriei de a-și reveni în fire și în Europa.

 

După 1989, a rămas un rege interzis de către cei care erau de fapt o continuare a celor ce-l alungaseră în urmă cu patru decenii. Umilințele, suferințele și așteptarea au continuat pentru Mihai I. Mai târziu, a trecut peste lucruri pentru care majoritatea pământenilor ar fi dat înapoi, convins fiind că lupta pentru țară, misiunea sa regală – de propășire a Neamului Său – aveau rosturi și resorturi mult mai înalte și mai nobile. A știut mereu că aceasta e Calea sa, Destinul său, o dragoste proverbială și exemplară în toată istoria noastră recentă, un martiriu asumat în cele mai incredibile ipostaze. Cum spunea Ivor Porter, fiind primul suveran român cu adevărat, „identificarea sa afectivă cu poporul român a fost profundă și pe viață”.

 

Împlinindu-și câteva din visele sale, puține și cu multe eforturi, și-a dus țara acolo unde o văzuse ultima dată, în complicații ani 40: în Europa. A luptat pentru patria sa adevărată, să o vadă în lumea popoarelor prospere și libere, adică în UE și NATO, cu armele sale: legitimitate istorică, credibilitate, instanță morală și personalitate a istoriei umanității. Avea însăși să mărturisească: „Pentru cineva ca mine, care a trebuit să lupte pentru drepturile și libertățile României în fața celor mai atroce dictaturi pe care istoria le-a inventat, anii aceștia au fost împlinirea multor visuri”. A rămas o icoană vie a românilor, o legendă istorică și politică, deopotrivă, simbolul unei confruntări care a marcat ultimii 70 de ani de istorie, cei mai dificili din istoria statului român modern.

 

Testamentul său politic se poate citi în decenii și ani. În ultimii 70 de ani, 50 de ani, 25 de ani sau 15 ani. Majoritatea acestor teze sunt recurente și ele au făcut din hermeneutica discursurilor regale cea mai facilă cale de a înțelege năzuințele pentru care a luptat cea mai mare parte a vieții sale.

 

1.Revenirea la ordinea constituțională din 1947.

 

„Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii” spunea Regele în octombrie 2011, de la tribuna Parlamentului României. Niciodată, nici în mesajele cele mai blânde sau fericite, Mihai I nu a renunțat la acest ideal. El a înțeles mereu că inclusiv lipsa unui referendum în ambele momente – ale instaurării și prăbușirii comunismului – a lăsat deschisă această oportunitate istorică. Nici în Exil, nici în anii tulburi plin de opreliști și umilințe după 1989 și nici după 1997 sau 2001, Mihai I nu a spus vreodată că ordinea actuală este legitimă. A admis uneori că anumite instituții sunt legitime, a făcut uneori promisiuni de a nu tulbura viața politică internă prin decretarea acestei realități, a cooperat pentru consolidarea democrației și a libertăților, dar niciodată nu a spus că instaurarea republicii de la 30 decembrie 1947 sau 1989 sunt legitime. Prin situarea sa istorică și politică, legitimantă și evenimențială, regele a clamat întotdeauna această misiune, iar simbolurile familiei regale, linia de succesiune la tron, normele interne ale casei regale (statutul), toate au fost create în acest spirit. Calea de urmat e tocmai cheia viitorilor săi compatrioți, a elitelor politice și a instituției sale. Familia Sa, Custodele Coroanei, vor fi, de asemenea circumscriși acestui ideal, care susține în definitiv fundamentul existenței casei regale. În schimb nu și-a ascuns dezamăgirea că această realitate trenează atât. Acum aproape 20 de ani, la 30 decembrie 1997 afirma: „Nu am crezut niciodată că românii vor avea nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate”, prin aceasta înțelegând reinstaurarea monarhiei constituționale.

 

2.Dăltuirea unei noi Constituții.

 

Regele a spus mereu că nenumăratele crize ale politicii românești nu stau într-o natură particulară a clasei politice în raport cu alte state foste comuniste sau a unui context regional, ori complex european. Suveranul a privit mereu stagnarea politică a României prin actul fundamental prost croit, lipsit de tradiție constituțională românească, de legitimitate și predispus a genera blocaje, crize și conflicte. În 2008, atunci când, după aderarea țării la UE, România fusese din nou într-un conflict politic major, Mihai I afirma: „Vă cer tuturor să lăsați deoparte orice alte considerente, sa dovediți instinctul binelui național și sa dați României o Lege fundamentală statornică si îndreptată către viitor”. Acest deziderat rămâne unul actual, pentru că inclusiv o nouă lege fundamentală ar implica, imediat, și discuția despre casa regală și forma de guvernământ. Mai mult, cu anumite ocazii, casa regală a transmis mesaje că o republică parlamentară ar fi, pentru sistemul actual, un posibil pas înainte. Acest amănunt nu poate ocoli și un prezumtiv scenariu, în care discuția asupra formei guvernământ, într-un asemenea caz, ar fi potențată mai facil. Totodată, dacă vă aduceți aminte, în 2012-2013, comisia creată pentru reforma Constituțională propusese recunoașterea casei regale în legea fundamentală.

 

3.Pronunțarea Parlamentului pentru schimbarea legii salice.

 

Implicarea organului reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a țării în acest proces ar apropia, într-un scenariu posibil, discuția legată de forma de guvernământ. În același timp, chiar dacă unii au criticat deciziile regelui, ei au pierdut din vedere, voluntar sau nu, chestiunea unui rege în exil, fără instrumente constituționale și legale. Dacă Mihai I ar fi rămas la Constituția din 1923, fără a lua în considerare realitățile prezente și modificarea acestei „legi” peste tot în Europa, succesiunea la tron s-ar fi oprit și casa regală și-ar fi încheiat existența. Ori nicio instituție dinastică nu poate face abstracție de realitățile prezentului. Este ca și cum o țară membră a UE ar interzice astăzi dreptul de vot femeilor. Încă din 1997, Regele a cerut anularea acestui criteriu, transmițând mesajul că voința sa era mai puternică decât prevederile statuate cu jumătate de secol în urmă: „Când a fost scrisă Constituția din 1923, pe care am pus-o în drepturi la sfârșitul războiului și pe care comuniștii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi și erau excluse de la succesiunea de la tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează și sunt alese în poziții de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democrații europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituțiile monarhice europene au fost și ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar și pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradițiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităților prezentate. În acest spirit vreau să spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa”. La 30 decembrie 2007, regele semna noul statut care prevedea: „În cazul în care Națiunea română și Parlamentul României vor considera potrivită folosirea monarhiei ca formă de guvernământ, solicit Parlamentului să renunțe la aplicarea legii salice, care nu corespunde nici drepturilor din Europa de astăzi, nici valorilor societății romanești. Până când aceste lucruri se vor întâmpla, Principesa Margareta va rămâne, după moartea mea, Șeful Casei Regale a României si Custode al Coroanei României.

 

4.Principesa Margareta, viitoare Regină a României

 

În 1986, printr-o scrisoare trimisă fiicei sale, Mihai I și-a exprimat dorința și decizia ca Margareta să deschidă linia de succesiune la tron. Pregătirea și experiența ulterioară a principesei au întărit de-a lungul timpului această decizie, iar venirea acestei pe 18 ianuarie 1990 în țară a pregătit în chip simbolic această etapă. Principesa a stat cel mai mult lângă tatăl său de-a lungul timpului, iar relația Principesei cu Regele a fost una excepțională. Încrederea că principesa va putea fi un monarh demn de responsabilitățile unei asemenea poziții nu a fost nicio clipă pusă la îndoială de rege, iar cei 27 de ani petrecuți în România i-au dovedit Suveranului că ea este perfect capabilă să ducă această misiune. Ulterior, în 1997, decizia a fost comunicată oficial, ca o reluare a liniei succesiunii, la jumătate de la secol de la forțata abdicare: „În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Nu am crezut niciodată că Românii au nevoie de zeci de ani ca să revină la normalitate, cum unii sociologi au sugerat. Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune și încredere, în același fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria și Elena, cu aceeași afecțiune și speranță cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. Statutul Familiei va fi amendat în consecință în viitorul apropiat. Conștient de responsabilitățile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi. Dar cred că înțelegeți de ce acum, și nu în altă zi, am dorit să vă împărtășesc punctul meu de vedere”. În 2007 noul statut al casei regale a decis ca Principesa Margareta să fie prima în linia de succesiune, iar în martie 2016, după retragerea regelui din viața publică, această decizie a fost formalizată, Principesa devenind Custode al Coroanei și preluând atribuțiile Majestății Sale.

 

5. Casa Regală, instituție a statului român

 

Regele Mihai și-a dat acordul, în 2016, pentru ca instituția casei regale să beneficieze de recunoașterea juridică printr-un act normativ al legislativului. Se cunosc detalii despre această decizie a Suveranului. Regele a cerut atunci Principesei ca funcționarea casei regale să fie cât mai apropiată de statutele de până la 30 decembrie 1947, văzând în acest act unul de respect al reprezentanților națiunii față de familia, misiunea sa și față de înaintașii săi. De asemenea, atât casa, familia cât și Dinastia ar fi protejate de astfel de act normativ. Inclusiv regele a motivat în mesajele sale că, în ciuda disputelor de-a lungul anilor, din spațiul public, despre viitorul casei regale, această instituție va rămâne unică, dar se va adapta timpului de azi. Iată ce spunea Mihai I acum 13 ani: „Trebuie să se facă diferența între o formațiune politică sau o organizație civică și Casa Regală. Deși se află adesea în lumina acelorași reflectoare, aceste instituții fac lucruri cu totul diferite, ca esență. Diferența trebuie să fie pricepută și în 2004, chiar dacă ochiul public a pierdut, în patru decenii de comunism, acest discernământ. Casa Regală este o instituție unică, o construcție complexă, de esențe diverse și profunde, care se va adapta, în mod potrivit, timpului de azi”. De asemenea, în 2011, Suveranul aprecia că familia regală va rămâne va continua să existe în viața statului: ” Nu m-aş putea adresa națiunii fără a vorbi despre Familia Regală şi despre importanța ei în viața țării. Coroana regală nu este un simbol al trecutului, ci o reprezentare unică a independenței, suveranității şi unității noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Națiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie”. Ar fi pentru prima dată, după exact 70 de ani de la momentul 1947, când există premise politice și legislative pentru ca instituția Casei Regale a României să redevină pe deplin recunoscută de statul român și societatea românească. Proiectul de lege, inițial propus de Guvernul Cioloș, și ulterior ca inițiativă parlamentară, nu face altceva decât să recunoască juridic starea actuală de fapt. El nu stabilește nici un drept și nici o atribuție ale Casei Regale a României față de cele pe care le exercită deja în prezent. Proiectul de lege privind Casa Regală va integra pe deplin această instituție regimului de drept public, consacrându-se caracterul profund independent și autonomia deplină a acesteia în relația cu alte instituții de stat, precum și caracterul ne-patrimonial al activităților sale publice, care nu urmăresc profit. Este lese de înțeles că acest proiect de lege nu creează nici un fel de privilegii, sumele vehiculate în spațiul public fiind mari neadevăruri. De asemenea, acest proiect nu amputează și nici nu limitează vreun drept sau vreo acțiune viitoare a Casei Regale. Proiectul legislativ nu vizează, pentru că nici nu are cum, modificarea Constituției. Însă el lasă deschisă calea unei viitoare revizuiri sau a adoptării unei noi Constituții, care să aducă restaurarea monarhiei constituționale, dacă aceasta va fi voința națională. S-au produs multe dezinformări în spațiul public. De fapt, proiectul de lege nu limitează în nici un fel prerogativele Șefului Casei Regale a României, dar creează cadrul juridic prin care Șeful Casei Regale se poate raporta oficial la națiunea română, prin intermediul Parlamentului. Regele nostru afirma cu dreptate, acum trei ani, la aniversarea a unui sfert de secol de la căderea dictaturii comuniste, într-un mesaj adresat reprezentanților legitimi ai Națiunii și foștilor șefi de stat din Europa Centrală și de Est: ”Familia mea si cu mine am muncit mult în ultimii douăzeci si cinci de ani de la Căderea Comunismului, pentru o Românie democratică, prosperă, liberă si demnă. Nu vom înceta să facem acest lucru pana la sfârșitul zilelor noastre, convinși fiind ca instituția Casei Regale este parte a identității noastre statale si naționale.”

 

6. Republica Moldova, înapoi, acasă

 

Mihai I a văzut în Republica Moldova un ideal al propriei sale domnii. Mihai a luat o țară mai mică și a lăsat o țară mai mare. Acest fapt a fost recunoscut de istorici, ca și meritul său direct și determinant pentru recuperarea Ardealului de Nord. Ultimul Rege al României, care a domnit peste provincia dintre Prut și Nistru între 1941-1944, a apreciat în anii 90 că republica Moldova era un teritoriu anexat ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov. Pentru Mihai I, Republica Moldova era o consecință directă a pactului amintit și a împărțirii sferelor de influență. „Am spus-o întotdeauna. Basarabia este pământ românesc şi basarabenii sunt români”, declara Regele Mihai la aproape un an de la aderarea României la Uniunea Europeană, într-o întâlnire cu un grup de studenți și profesori din Republica Moldova, la Palatul Elisabeta. Regele Mihai a făcut ultima vizită la Chișinău în 1942, când Basarabia, ca urmare a recuperărilor teritoriale din vara lui 1941, a revenit României, iar de atunci a ajuns pe teritoriul moldovenesc doar în 2006, la cimitirul de la Țiganca, pentru a onora memoria și sacrificiul ostașilor români. Dar Regele a pus acest deziderat ca parte a unei întregi teze personale, care pleca din 1940 și care trecea, la fel ca soarta românilor din interiorul granițelor, prin teroarea comunistă și lipsurile și frustrările tranziției. Ulterior, în ultimii ani, regele a apreciat teza establishment-ului politic românesc, potrivit căreia susținerea integrării europene a Republicii Moldova ar da șansa românilor din dreapta și stânga Prutului să fie împreună într-un spațiu fără granițe fizice. În fine, în 2011, în discursul de la tribuna Parlamentului, regele spunea: „Nu trebuie niciodată uitați românii şi pământurile românești care ne-au fost luate, ca urmare a împărțirilor Europei în sfere de influenta. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în țara noastră sau dacă vor să rămână separați. (…) Ei sunt toți parte a națiunii noastre şi așa vor rămâne totdeauna”

 

7. Patrimoniul regalității și memoria sa la locul lor

 

Regele a apreciat de-a lungul timpului că acest deziderat este o formă de consolidare a identității și statalității românești și nicidecum o perspectivă subiectivă sau vetuscă asupra valorizării monarhiei constituționale. Istoria celor 4 regi și a memoriei lor sunt încă departe de a fi recuperate și valorificate la adevărata valoare. Nici până astăzi, la 70 de ani de la instaurarea comunismului și la 27 de ani de la prăbușirea sa, Ferdinand nu are încă statuia care a fost demolată din Piața Victoriei din București, simbolul unirii în capitală. În Polonia, Ungaria, Cehia aceste simboluri sunt valorizate de la istorici și până la punerea lor în valoare de către comunități. Educația este departe încă de a recupera un teren pârjolit aproape 50 de ani. Statul român și societatea nu au fost capabile nici până acum în a inventaria, spre exemplu, toate monumentele, statuile și simbolurile distruse după 1947 în orașele și satele României. Multe clădiri ctitorite de familia regală așteaptă încă o banală placă memorială pentru a-i spune povestea sau a-și recâștiga stema. De asemenea, în anul centenarului puține proiecte și-au propus astfel de recuperări, iar cele existente se limitează la Ferdinand și Maria, Suveranii României Mari. O urgență ar fi, totodată, aducerea osemintelor Reginei-mamă Elena în România, de la cimitirul din Lausanne, acolo unde-și odihnește somnul de veci, la Curtea de Argeș, în noua Necropolă Arhiepiscopală și Regală. Spre exemplu, că să vedeți unde se află România la acest capitol, vă spun doar că mama regelui Mihai nu are nici un bust pe tot teritoriul României, deși este și singura regină din lume recunoscută de Yad Vashem ca ”drepți între popoare”. Nu cunosc ca vreo stradă a țării a cărei regină a fost să-i poarte numele. Ori aceste eforturi de recuperare a patrimoniului regalității au fost mereu văzute de Mihai I ca neîmpliniri ale noastre.

 

8. Recuperarea definitivă a actului de la 23 August 1944 și condamnarea istorică și politică a actului de la 30 decembrie 1997

 

Regele Mihai a apreciat că actul la 23 august a fost cel mai falsificat moment din toată istoria noastră. Comuniștii s-au năpustit cu o virulență asupra sa, confiscându-i total semnificația și făcând din el o poartă de intrare a comunismului în România. Fosta sărbătoare națională are încă amintiri neplăcute pentru milioane de români, scoși din case înainte de 1989 și umiliți pe stadioane. Nici măcar actul unirii nu a fost atât de brutal schimonosit în istoriografia comunistă. Personal, regele a recuperat parțial și i-au fost recunoscute – aș spune –nu pe-a întregul adevăratele sale merite ca urmare a acestui moment. Unii istorici, cărora ar trebui să le dăm credit, au subliniat faptul că acest moment al istoriei noastre rămâne, în relația cu Europa, cel mai important din ultimii 80 de ani, având în vedere că atunci România a putut contribui, decisiv, cu adevărat la soarta continentului. Iar, în oglindă, nici actul de la 30 decembrie 1947 nu a fost explicat, descusut și „tranșat” științific așa cum se cuvine. Mai ales în privința consecințelor, actul de naștere a republicii comuniste nu a fost decât parțial dezavuat. Oficial a fost recunoscut, dar aș spune că perspectiva personală a regelui și eforturile sale de a dezavua acest act au reușit să-l clarifice mai mult decât eforturile istoricilor și ale instituțiilor statului. Este nevoie ca aceste împrejurări și consecințe să fie redescoperite, evaluate critic sau simbolic prin lucrări, filme documentare etc. Cum a fost denumit simbolic în anii 90, „Normandia românească”, actul de la 23 august 1944, ar trebui valorificat inspirându-ne din momente similare ale națiunilor europene care știu să-și onoreze memoria imaginarului istoric.

 

9. O clasă politică complet ruptă de tarele trecutului, cu respectul față de instituțiile democratice și față de popor

 

Clasa politică cu crizele, scandalurile și derapajele ei, cu lipsurile ei, cu acțiunile și consecințele ei a continuat să fie pentru Mihai I o sursă permanentă de frustrare și de neliniște. Dar acest lucru nu a fost nou. Cum remarca Argetoianu cu privire la actul de la 23 august 1944, Regele Mihai, spre deosebire de partidele de opoziție de atunci, înțelesese mai repede decât liderii acestora pericolul reprezentat de Partidul Comunist. Regele Mihai și-a dat seama însă că în spatele lor se află armata sovietică și puternicii lideri de la Moscova. Relația lui Mihai cu clasa politică românească după 1989 a fost mereu dificilă pentru că politicienii autohtoni au fost, , în general, pe de o parte, complexați de personalitatea covârșitoare ai lui Mihai I, iar pe de altă parte, formați în spiritul epocii ceaușiste. Istoricul Andrei Pippidi spunea că aceștia nu-i puteau ierta regelui faptul că vine din istorie. Legitimitatea sa, integritatea, modestia, respectul pentru lege și condiționările sale morale l-au transformat pe rege inevitabil într-un personaj inaccesibil clasei politice românești. Și când l-au înțeles, i-au acceptat mesajele și solicitările, dar nu le-au transpus în acțiuni politice. În nenumărate interviuri, Suveranul, care avea proiectat modelul interbelic al omului politic și pe cel din Europa de Vest, deopotrivă, a mărturisit că România nu putea evolua cu o elită politică incompetentă, care nu se pune în slujba intereselor cetățenilor, ci ale propriilor veleități și porniri. Mihai I a fost convins mereu că formarea oamenilor politici e un proces de durată, o întreprindere complicată – de profesionalizare – care ia timp și care ar trebui să impună standarde și filtre instituționale. Promovarea democrației și consolidarea acesteia prin exemplele responsabile ale oamenilor politici, precum și respectul pentru instituții și pentru regulile lor, au reprezentat valori pe care Suveranul le-a clamat neobosit după 1989: „Instituțiile nu pot funcționa fără respectul legii, fără competență și fără etică. Sunt sigur că tânără generație va ști să găsească, în Romania ei, justa măsură între atitudinea civică și instituțiile Statului”. În 2001, la câteva luni după revenirea la Palatul Elisabeta, Regele afirma în mesajul de an nou, că respectarea drepturilor omului, a libertăților fundamentale, eliminarea corupției, reformarea economiei, restaurarea proprietății de către politicieni erau condiționalități pentru a parcurge cu aceștia un drum comun. În 2012, după protestele de stradă care au generat schimbări de guverne, Mihai I critica aspru performanța și comportamentul clasei politice: „protestele din țara noastră merg mult mai departe decât atât: românii își exprimă frustrarea față de politicieni care nu au privit niciodată dincolo de îngustele lor interese, care au fost mai mult ocupați cu mici dispute personale decât cu buna administrare a țării”. Regele spunea, la un moment dat, ca un jurământ: „Dar orice om politic care se îndepărtează de la aceste principii va avea opunerea noastră implacabilă. Chem pe toți românii să nu se alăture în această luptă în anii care vin”.

 

10. Cultivarea tinerei generații și transformarea ei în motorul României.

 

În tulburații ani 90, regele a constatat cu surprindere că tinerii erau cei mai apropiați de idealurile și acțiunile sale: „Oamenii tineri, cei care au fost cei mai expuși tehnicilor de spălare a creierului, tocmai ei m-au întâmpinat în țară cu cea mai mare căldură”. Fiind îndemnat în decembrie 1989 să vină imediat la București, Suveranul dădea un răspuns tulburător: Tinerii au murit pentru libertate, nu pentru mine. Nu pot confisca victoria și martiriul lor. Studenții și tânăra generație au văzut în Mihai alternativa la tranziția chinuitoare și fără sfârșit, iar cei care erau adolescenți sau studenți percep astăzi favorabil figura sa. Această legătură s-a păstrat în ultimul sfert de secol. Cultivarea tinerei generații a fost o întreprindere a Suveranului în ultimii 15 ani, iar vizitele familiei regale și proiectele numeroase în instituții de învățământ, au sădit un simț al redescoperirii regalității de către cei nevirusați de mentalitățile comunismului și ale tranziției. În ultimii ani, Regele a transmis mesaje cu ocazia protestelor din 2012 sau 2015, încurajând practic implicarea acestora în mersul statal al țării, în poziții de răspundere și, în general, în democrație: „Sunt sigur ca tânăra generație va ști să găsească, în Romania ei, justa măsură între atitudinea civica și instituțiile Statului”. Rămâne cunoscut inclusiv îndemnul său adresat tinerilor protestatari după tragedia din clubul „Colectiv”, din noiembrie 2015: „Timpul României voastre a început!”. Mihai I a fost convins mereu că tânăra generație va fi nu doar motorul necesar societății pentru o schimbare radicală, dar a văzut în aceasta și combustia pentru o nouă construcție civică, politică și socială.

 

Mihai I rămâne cea mai pilduitoare personalitate a României contemporane. Prin destin, prin faptele istorice, prin raportarea la români, prin exemplul personal al vieții private, și mai ales prin calitățile sale deosebite: credință, onestitate, moderație, responsabilitate, modestie, fermitate, puterea de a ierta, perseverență etc. Acestea, puse împreună, alăturate, pentru un personaj al secolelor XX-XXI, în împrejurările excepționale în care Mihai a condus România, fac din El expresia unui fenomen al naturii umane. Inevitabil, comparându-l cu contemporanii săi, faptele sale se disting și mai mult și devin virtuți aproape supra-omenești, repet, în împrejurările și în condițiile îndelungatei și tragicei sale vieți. „Trădat de toți, loial tuturora”, cum spunea unul dintre cei care l-au cunoscut, devine o ipostază națională și legendară a generozității, a toleranței și a misiunii sale de a uni. Iar testamentul său politic, a celor 10 dorințe neîmplinite, devine o punte între viața sa din ultimul secol și memoria lui Mihai I pentru anii și deceniile care vin.

 

Regele Mihai. Portret pentru eternitate

 

Am fost contemporani cu o mare personalitate istorică a României și a Europei. Un simbol, un rege cu un destin tragic, întronat când era copil, detronat de propriul tată, apoi din nou întronat, alungat de comuniști, reîntors în țară după decembrie 1989 și din nou alungat.

 

 

Și cu toate acestea, Regele Mihai și-a iubit țara mai presus de orice. Să ne gândim astăzi, la despărțirea de ultimul rege al românilor, la cuvintele pe care Majestatea Sa le-a rostit în Parlamentul Romaniei: „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noștri”.

 

Iată câteva cuvinte spuse despre Regele Mihai de personalități culturale din România.

 

 

 

„Impresia mea când l-am cunoscut pe regele Mihai: era o persoană foarte calmă și aș putea spune și puțin timidă, dar foarte plăcut și bineînțeles ce cunoșteam din familie era că era un personaj extrem de corect”. (Grigore Ghyka)

 

Mihai Ghyka: „A fost un om care a înțeles poporul român, care de fiecare dată a știut să se adapteze la momentul istoric dat, cred că ăsta este fundamentul. A fost regele care a luat decizii enorme pentru ceea ce este România astăzi. Acest enorm exil de 50 de ani, este al unui om care era un monarh al Europei, era invitat la toate marile curți ale Europei, la verișorii lui în Anglia, în Spania, la toate aceste ceremonii regale, așa cum ar fi putut și ar fi avut tot dreptul să aibă și el la curtea lui, la Palat, la București. Dar el venea de unde? El venea dintr-o viață grea, unde trebuia să crești cinci copii neavând o meserie, adică el și-a utilizat pasiunile pe care le avea, aceea de mecanic auto, mai întâi de grădinar, apoi de pilot, pentru a putea să crească o familie. E un lucru care se pune arareori, pentru că ne gândim de fiecare dată la personalitatea lui istorică, determinantă. Însă dacă, cumva, deschidem ușa și trecem în partea privată, sunt câteva filmulețe, minunate, cu regele și regina, ajunși în Anglia, și Regina Ana care spune: da, e foarte greu la început, am cumpărat câteva rațe și câteva găini, ca să avem cu ce ne hrăni copiii, vom face o mică fermă, o luăm treptat. Regele Mihai întotdeauna și-a păstrat o demnitate impecabilă, nu a făcut niciun compromis, deși era într-o nevoie teribilă. Era un om care avea foarte, foarte puține resurse materiale. Era o prezență în primul rând extrem de carismatică și de demnă. Cred ca dădea magie locului și momentului în care se afla. Cred că asta a fost regele pentru noi, a fost speranța, speranța de mai bine, speranța pentru o altă Românie care poate într-o zi să renască”.

 

 

 

„E tipul acela de figură regală pe care o recunoști într-o mulțime de mii de oameni. Chiar dacă nu știi că e rege, îți dai seama că el e…” (Toader Paleologu)

 

Ștefan Câlția, pictor:  „Regele era un om extraordinar de activ și îi plăcea să cunoască oamenii, noi oameni și cei cu care a pornit la venirea din țară. Am stat în preajma lui. Dar nu întotdeauna avea nevoie de noi, apăreau noi oameni, pentru că țara asta e plină de oameni frumoși, de oameni activi și el avea o forță teribilă de a-i aduna în jurul lui și de a -i asculta. Regele știa să asculte, lucru pe care noi, generațiile noastre, l-am uitat. Noi tot timpul credem că suntem deștepți, el îți dădea senzația că tu, cel care ești în fața lui, ai multe de spus, nu el. El absorbea, asculta. Lucra enorm. Tot timpul, orice informație și orice lucru pe care îl primea îl reașeza, îl gestiona, îl gândea și după aceea îl trimitea mai departe. Multora din jurul meu, în discuții admirative despre rege, le-am spus: luați o vorbă de-a lui care nu e corectă, care în timp nu a stat în picioare! Nu există, tot ce a spus acest rege e corect, adevărat și valabil și constituie niște îndrumări ca o carte sfântă pentru noi”.

 

Georgeta Filitti, istoric:  „Regele avea un calm, o ținută suverană, avea o mână superbă și pielea mâinii era de o finețe, de o catifelare că rămâneai așa, rămâneai uimit când dădea mâna cu tine și avea un fel atent, calm, atent față de toți cei din jur și o răbdare extraordinară. Și educația pe care a primit-o principele și viitorul rege Mihai să știți că a fost desăvârșită. Dar… iertat să-mi fie cuvântul și n-aș vrea să fiu socotită că fac un gest de lesmajestate. Dar… a fost vorba de o educație puțin anacronică. Omul acesta nicio clipă n-a fost învățat să fie viclean, să fie șmecher, să aibă gândire dublă, să fie atent dacă cineva îi dă un pumn, el să-i ardă doi pumni și așa mai departe. Cu alte cuvinte n-a fost pregătit pentru viață așa cum sunt semenii noștri. Și această formă ideală de educație pe care a avut-o principele și apoi regele nostru să știți că se regăsește în toate gesturile lui și dacă noi nu înțelegem acest moment, ne punem tot felul de întrebări la care nu găsim răspuns. De ce, după Revoluție, când a reușit să vină aici, de ce n-a rămas, de ce n-a bătut cu pumnul în masă, să facă scandal, să spună: Eu sunt Regele, eu rămân aici! Nu se poate. Eu am primit aprobarea să vin în țară trei zile, deci după trei zile trebuie să plec. Nu vreau să dau vreun nume de om politic actual, dar nu știu câți și-ar fi ținut acest cuvânt. Și așa a procedat Regele Mihai tot timpul, încât, vă rog să mă credeți, cercetându-i viața, rămâi uimit. Și toate lucrurile acestea, care nu spun că sunt în răspăr cu morala noastră, dar sunt în răspăr cu realitatea noastră, când căutăm orice oportunitate, mai cinstită sau mai puțin cinstită, să ajungem, să parvenim, să ne ridicăm, n-a fost cazul la regele Mihai. Și atunci trebuie să înțelegem starea de spirit a acestui tânăr care a făcut o școală, o școală foarte riguroasă și asta pot să vă spun pentru că i-am cunoscut relativ bine pe doi din colegii lui, este vorba de Dan Cernovodeanu și de Lascăr Zamfirescu, Lascăr Zamfirescu fiind nepotul scriitorului Duiliu Zamfirescu. Și să știți că regele Carol al II-lea a insistat foarte mult să nu aibă un regim preferențial.

 

La clasă erau tot felul de copii, din clase sociale diferite și naționalități conlocuitoare, prin urmare încă din perioada de formare, principele, Regele Mihai, era în situația să înţeleagă care este realitatea românească, dar totuși, la 19 ani să te trezești de la o zi la alta, când tatăl tău abdică și pleacă din țară, să te trezești cu povara răspunderii, e vorba de o țară, noi astăzi dacă ne gândim onest, aproape să rămânem cu o gospodărie, cu o ogradă, la vârsta aceea te sperii, iar el cu o țară întreagă, în ce condiții? În condițiile iminenței războiului. Prin urmare, s-a vorbit foarte mult în zilele acestea de domnia tragică a regelui și să știți că așa a fost”.

 

Theodor Paleologu, eseist și diplomat:  „Nu a fost să fie, dar el încercat, a încercat până la capăt, a făcut tot ce a putut pentru a întârzia comunizarea României. Vi se pare puțin? Mie mi se pare enorm. La care se adaugă ulterior, o atitudine demnă, și în exil, și apoi după 89. Noi pierdem acuma un reper. Societatea românească pierde un reper. Din păcate, societatea românească nu s-a raportat suficient la acest reper, dar reperul exista, e prostia noastră mai exact că nu ne-am raportat mai mult la reperul pe care îl reprezenta Regele Mihai”.

 

Georgeta Filitti: „Nu e nevoie să fii monarhist clamat sau republican clamat, este suficient să fii român conștient, să-ți dai seama ce se întâmplă în țara noastră și mai ales să înțelegi răstimpul când România a fost regat. Deci, noi am fost un regat. Și e perioada de maximă înflorire a țării noastre și din punct de vedere economic, și mai ales din punct de vedere cultural, și din punct de vedere diplomatic. Și a mai făcut regele Mihai ceva. După Revoluție a avut ocazia în câteva rânduri să se adreseze românilor. Și am rămas fascinați de curățenia limbii române pe care o folosea. Parcă ți se face rușine când lași să-ți pătrundă în vocabular tot felul de exprimări din astea într-o frangleză: oops!, ok!, lucruri care nu caracterizează, și cum a putut omul acesta, care oficial din 1947, iată, până în 2017, sau măcar până la Revoluție, n-a avut ocazia, ba era chiar nepotrivit, vorbea românește cu cine? Cu un grup foarte restrâns. Nu. Și secretul stă într-un fapt pe care chiar dânsul l-a evocat într-o seară la Palatul Elisabeta, zice: eu am gândit tot timpul în limba română. Gândind în limba lui, limba țării, a fost absolut firesc să continue să se exprime atât de frumos, fără să fie lucruri exagerate, nu surprinzi niciodată o exagerare, nu surprinzi nici cea mai mică nuanță de pronunție străină, de pronunție chinuită, defel, omul acesta și-a învățat prima limbă, limba română, și cu ea a închis ochii. Lucrul e foarte important, de aceea, revenind la întrebarea dumneavoastră, aș spune că ceea ce am pierdut, am pierdut un model. Am pierdut un model de viață care nu întotdeauna a avut elemente din acestea distante, de regalitate, el undeva urcat pe un tron, într-o zare abia vizibilă, și noi, supușii, nu, a fost un om. A fost un om care și-a îndurat soarta cum cred că puțini și-ar fi îndurat-o. Cu demnitate, n-a ezitat nicio clipă să muncească și să muncească din greu, a răspuns la jigniri, care n-au fost puține, cu calm, cu înțelepciune, le-a dat deoparte, n-a încercat să se justifice”.

 

Toader Paleologu: „Mihai I se înscrie într-o serie de regi care au fasonat România în ce are ea mai bun. Asta nu înseamnă că totul e ideal în această perioadă monarhică, nu trebuie idealizat, nu trebuie să cădem nici în idealizare. Pentru fiecare perioadă de domnie ar fi multe de spus, chiar și în domnia lui Carol I sau a lui Ferdinand sau al lui Carol al II-lea. Dar una peste alte, regii ăștia au făcut ce e mai solid și mai serios și mai bun pentru țara asta. It’s a fact. Așa stau lucrurile. Mai e ceva ce vreau să spun despre Regele Mihai, este umorul lui. Poate că nu ne așteptăm, avem imaginea asta de rege trist, tragic, un fel de King Lear. Da, sigur, e și aspectul ăsta, dar avea mult umor, cita pe Caragiale, râdea, făcea glume. Și e o latură a personalității lui mai puțin bănuită, sau nebănuită, dar care e foarte atașantă. Și râdea, râdea cu foarte mare poftă, nu prea-l vedem râzând în imaginile publice, dar avea mult umor și gusta pe Caragiale, ceea ce e mare lucru. Și aplica citatele la momentul potrivit, la personajele potrivite”.

 

Ștefan Câlția:  „Majestatea Sa nu a obosit niciodată. A plecat la cele veșnice viu, neobosit, lăsând rânduială în jurul lui, lăsând atâtea lucruri frumoase pe care trebuie să le împlinim, încât ne-ar trebui câteva vieți și ar trebui să începem – și cred că asta este lucrul cel mai frumos: să încercam să fim ca regele, să încercam să zâmbim ca el, avea un zâmbet superb, avea umor, știa să se închine. Am fost de câteva ori la biserică la slujbe împreună cu Majestatea Sa. Se apropia de icoane cu evlavie, cu simplitate, cu limpezime, cu suflet curat….Deci e un model pentru noi fiecare, indiferent pe ce palier al societății ne aflăm. Am fost în preajma sa cu mare sfioșenie și o oarecare timiditate, pentru că eram în fața înțeleptului lângă care e bine să cam taci. E plăcut să îl vezi cum trecea prin lume, printre oameni, cum descoperea și indivizii, dar și grupurile. Mi-aduc aminte cum ieșeam de la o slujbă religioasă din Câmpina, unde comunitatea era foarte frumos construită și oamenii stăteau de-o parte, nu se îngrămădea nimeni să îl pipăie și el stătea ușor pe un tăpșan și spune foarte simplu: Ce frumoși sunt oamenii ăștia, să coborâm la ei! Și s-a dus el și la fiecare om s-a oprit puțin să povestească, să îi acorde o atenție”.

 

 

 

GEORGETA FILITTI: „Era suveranul sau în cazul nostru, care l-am cunoscut, ca mine și ca încă mii de români, l-am cunoscut în calitate de fost suveran. Asta n-are nicio importanță: emana din el o căldură, un calm și în același timp o ținută regală care-ți impunea. Îți dădea un sentiment de siguranță: câtă vreme trăiește omul acesta, parcă nu mi se poate întâmpla nimic rău”.

 

MIHAI GHYKA:  „L-am văzut pe rege de fiecare dată cu alți ochi, când ai ocazia să stai, fie și pentru câteva clipe, în preajma unui asemenea om, care își cunoaște locul, își cunoaște importanța și tocmai de aceea a fost un om de o extraordinară modestie și de o extraordinară smerenie. Îți spui că România a avut o șansă formidabilă de a avea un asemenea rege, în vremuri de cumpănă, și totodată o mare neșansă, de a nu-l avea mai mult timp”.

 

ȘTEFAN CÂLŢIA:  „Regele trebuia să plece la cele veșnice, trebuia să plece la Domnul, trebuia să vină acest moment. Noi nu pierdem nimic: Regele ne-a lăsat modelul, ne-a lăsat enorm de multe lucruri. Nu avem decât să le ducem mai departe. Vom pierde în clipa în care nu le vedem. când nu știm ce ne-a dăruit: el ne-a dăruit o viață în slujba noastră. Dacă vom înțelege acest lucru și vom împlini lucrurile pe care el ni le-a dat, regele e veșnic”.

 

 

 

 

Majestatea Sa Regele Mihai I: „Am plecat cu moartea-n suflet“

 

 

Un suveran în Istorie: Mihai I

Ultimul monarh al românilor, Majestatea Sa Regele Mihai I, a trecut la cele veșnice. Anunțul oficial al decesului poartă titulatura Casei Regale a României.

 

Alungat de comuniști de pe Tronul României odată cu proclamarea formei republicane de guvernământ impuse de ocupanții sovietici, la 30 decembrie 1947, fostul suveran a rămas în exil până în 1992.

 

Majestatea Sa Regele Mihai I

Regele Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921, la Sinaia. S-a mutat la Domnul pe data de …. A fost fiul Regelui Carol al II-lea și al Reginei-Mamă Elena.

 

Din iunie 1930, după plecarea Reginei-Mamă în exil, Regele Mihai a rămas în grija tatălui Său. A urmat cursurile unei școli organizate de Acesta la palat, alături de copii reprezentând toate colțurile țării și toate categoriile sociale. A devenit din ce în ce mai închis în sine și mai gânditor. Singurele săptămâni fericite erau cele petrecute la Florența, la mama sa.

 

În adolescență, Principele Moștenitor a urmat cursuri de sport și a început pregătirea militară. La vârsta de 16 ani a devenit sublocotenent în armata română.

 

După decesul Regelui Ferdinand din 1927 și ca urmare a faptului că Principele Carol a renunțat la statutul de Principe Moștenitor, Principele Mihai a fost proclamat Rege. Fiind minor, s-a instituit o Regență, compusă din Principele Nicolae, Patriarhul Miron Cristea și președintele Înaltei Curți de Casație, Gh. Buzdugan.

 

La 8 iunie 1930, Principele Carol a revenit în țară și a preluat tronul. Mihai I a primit titlul de Mare Voievod de Alba Iulia. În urma abdicării tatălui Său, la 6 septembrie 1940, a devenit Regele Mihai I.

 

Alături de ostași

În timpul războiului, Regele i-a îmbărbătat pe ostașii români care au luptat pentru reîntregirea țării. Nu a fost însă de acord cu depășirea liniei Nistrului. În ciuda refuzului mareșalului Antonescu, la 23 august 1944, Regele a hotărât trecerea României alături de aliații săi tradiționali. Acest act de curaj a scurtat războiul cu 6 luni și a cruțat viețile a sute de mii de oameni.

 

Adversar al comuniștilor

Din 1944, Majestatea Sa Regele s-a opus din toate puterile instaurării autorității comuniste. În cele din urmă, a fost obligat să abdice la 30 decembrie 1947.

 

Epopeea unui suveran în exil

Exilul Regelui Mihai și al Reginei Ana a început odată cu revenirea de la nunta din Atena. Au locuit până la sfârșitul anului 1948 la Vila Sparta, locuința Reginei-Mamă Elena. Din 1949, Regele Mihai și Regina Ana s-au mutat la Lausanne și apoi în Anglia, unde au locuit până în 1956.

 

Pentru a-și câștiga existența, Regele și Regina au construit o fermă de pui și un mic atelier de tâmplărie.

 

Familia Regală s-a întors în Elveția în 1956. Regele Mihai a semnat un contract cu compania aeriană Lear Jeats and Co., la Geneva. Familia s-a mutat la Versoix, un mic oraș de pe malul Lacului Léman, la câțiva kilometri de Geneva. Aici a locuit peste patruzeci și cinci de ani și tot aici se află, pentru moment, casa familiei.

 

În anul 1958, Regele a oprit colaborarea cu Lear, iar un an mai târziu, a înființat o companie de electronică și de mecanisme automate, denumită METRAVEL, pe care a vândut-o cinci ani mai târziu.

 

Din biroul sau de la Versoix și, începând cu 2001, din cel de la București, Regele Mihai a militat pentru intrarea României în NATO și în Uniunea Europeană. Majestatea Sa a încurajat respectarea drepturilor omului, dezvoltarea economiei de piață, păstrarea culturii naționale, respectarea adevărului istoric, respectarea și garantarea proprietății private, consolidarea statului de drept și a democrației în țara noastră.

 

Regele Mihai și Regina Ana au locuit din 2004 la Aubonne, în Elveția. De marile sărbători creștine și în funcție de angajamentele Lor publice, Majestățile Lor au ales să fie alături de cei dragi, fie la Castelul de la Săvârșin, fie la Palatul Elisabeta.

 

 

 

Regalitatea în România – istorie și amintiri

La proclamarea regatului, în 1881, Regele Carol I și soția sa, Elisabeta, nu aveau niciun urmaș direct, așa încât succesiunea s-a făcut din rândurile familiei regale. În urma acesteia, desemnat să ocupe tronul României a fost Ferdinand I de Hohenzollern, fiul cel mare al lui Leopold, fratele lui Carol I.

 

Ferdinand se stabilește la București în 1889. Aici se îndrăgostește fulgerător de Elena Văcărescu, una dintre domnișoarele de onoare ale Reginei Elisabeta. Dar Consiliul de Miniștri se împotrivește cu vehemență acestei legături. Carol I îl expediază pe Ferdinand la Castelul din Sigmaringen, iar preafrumoasa poetesă Elena este exilată în Franța. Dar iubirea celor doi va dăinui toată viața. Chiar dacă, spre a respecta Constituția, Ferdinand se va căsători, la 3 octombrie 1875, cu prințesa Maria, primul copil al ducelui de Edinburgh și al ducesei Maria. Primul dintre cei șase copii ai cuplului Ferdinand de Hohenzollern și Maria de Edinburgh, Carol, apare pe lume la 16 octombrie 1893, în Apartamentul Princiar al Castelului Peleș de la Sinaia. Marele eveniment este salutat cu o sută de salve de tun. A fost întâiul prunc al dinastiei Hohenzollern care s-a născut în România și care a fost botezat ortodox, conform Constituției. Anii copilăriei și i-a petrecut sub supravegherea afectuoasă a lui Carol I, care se ocupă îndeaproape de instrucția sa.

 

Nașterea „unui principe de constituție destul de satisfăcătoare“

Cu timpul, Carol devine un tânăr înalt, subțire, cultivat, plin de prestanță. Dar, în același timp, înzestrat cu o inimă zburdalnică și cu o personalitate vulcanică. Decizia lui de a se căsători în taină, la Odessa, cu Ioana (Zizi) Lambrino, o româncă descendentă dintr-o familie de aristocrați greco-bizantini, și faptul că a renunțat la prerogativele sale de prinț moștenitor la 1 august 1919 au provocat un scandal imens la Curte. Din această iubire damnată se va naște Carol Mircea, care este tatăl prințului Paul de Hohenzollern. Ca și Elena Văcărescu, cu pruncul în brațe, Zizi este obligată să ia calea exilului. Nu se va mai întoarce niciodată în țară. În data de 13 octombrie 1920, Casa Regală anunță că principesa Elisabeta, sora lui Carol, s-a logodit cu principele Gheorghe, fiul cel mare al fostului rege al Greciei, iar în noiembrie 1920, președinția Consiliului de Miniștri anunță că „prințul Carol, moștenitorul tronului, s-a logodit la Lucerna, în Elveția, cu principesa Elena a Greciei“. În octombrie 1921, Monitorul Oficial publică următorul buletin medical, semnat de prof. dr. Lauros, dna dr. Manicatide-Venert și dr. Romalo: „În seara de 24 octombrie ivindu-se în starea sănătății Alteței Sale Regale Moștenitoare simptome cari puteau aduce repede complicații serioase, o intervenție a fost judecată indispensabilă. Ea a avut loc cu succes în ziua de 25 Oct. după amiază. Alteța Sa Regală a dat naștere la orele 19.40 unui principe de constituție destul de satisfăcătoare. Starea Augustei Mame este ameliorată“. Era vorba despre Mihai, viitorul rege al României.

 

Tatăl rătăcitor

Din luna mai 1921 se intră în febra pregătirilor pentru încoronarea Regelui Ferdinand. În data de 15 octombrie 1922, la Catedrala din Alba Iulia se desfășoară somptuoasele serbări regale. Din 18 aprilie 1925, Regele Ferdinand va pleca în străinătate, în stațiunea balneară Bagnolle sur l’Orme din Franța, pentru a se trata de varice. Problema de sănătate a regelui Ferdinand era însă alta, cu mult mai teribilă: cancer la intestine. Pe deasupra, liniștea conjugală dintre Carol și Elena se deteriorează rapid. Odată cu aceasta, și tihna familiei regale. În februarie 1925, Carol începe o nouă relație cu Elena Magda Lupescu, o femeie suspectată de moravuri îndoielnice. La 20 noiembrie 1925, moare la Palatul Windsor regina Alexandra a Marii Britanii, mătușa lui Carol. Ca să-l îndepărteze de „Duduia“, cum o alinta el pe Lupeasca, părinții hotărăsc să-l trimită pe Carol, ca să-i reprezinte la ceremoniile funerare. El acceptă și promite solemn că se va întoarce acasă până la Crăciun. Însă, la o săptămână după înmormântare, traversează Canalul Mânecii, ia trenul de la Calais spre Paris, unde este așteptat de Elena Lupescu. Cu care pleacă în Italia, la Milano, apoi la Veneția. De aici, îi trimite o scrisoare tatălui său, prin care îl anunță cu răceală că renunță irevocabil la toate drepturile sale de principe moștenitor al României, cere să fie șters dintre membrii familiei domnitoare și să i se acorde numele sub care să-și alcătuiască o nouă stare civilă (Carol Caraiman), apoi se angajează să nu se mai întoarcă în țară timp de 10 ani, „fără a fi chemat de cei în drept și fără autorizația suveranului“. La 21 decembrie, scrisoarea ajunge la Cotroceni.

 

 

 

Rege la 6 ani

1 ianuarie 1926. La Sinaia, se întrunește de urgență Consiliul de Coroană. Ferdinand acceptă cu durere și această cerere expediată de fiul său. A doua zi, Regele îi invită pe liderii politici la Cotroceni și Camerele Parlamentului se reunesc într-o atmosferă tensionată. Mihai, în vârstă de 5 ani, este proclamat Principe Moștenitor, sub o regență alcătuită din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Curții de Casație și Justiție. În august 1926, Carol se întâlnește în secret la Paris cu Regele Ferdinand, apoi în octombrie cu regina-mamă. Luni, 18 iulie 1927, starea suveranului se înrăutățește, iar după miezul nopții, în castelul Pelișor, cu o carte de rugăciuni pe genunchi, regele Ferdinand I trece la cele veşnice. În 21 iulie 1928, se pronunță divorțul lui Carol de principesa Elena. Într-un interviu acordat British United Press, își exprimă dorința de a fi lăsat în pace și arată că a luat hotărârea după o matură chibzuință. La Sinaia, se deschide testamentul olograf al regelui. Fusese scris la 2 iunie 1925, pe 12 pagini legate între ele cu un șnur alb, și avea ca anexă un codicil conceput în data de 11 ianuarie 1926. Prin acesta din urmă, Ferdinand face o modificare dramatică a dispozițiilor testamentare inițiale: „A vroit Domnul să încerce țara și pe Mine și pe Regina o mare durere prin renunțarea la tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții mele nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văzut silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea. (…) Anulez dispoziția mea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol toată cotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament“. La numai 6 ani, Mihai este proclamat rege, iar regența depune jurământul. La Sinaia, se oficiază un serviciu funebru, apoi trupul regelui este adus, prin gări cernite, la Cotroceni și depus în sala mare, unde va fi expus spre a i se aduce un ultim omagiu. După câteva zile, de la Gara de Nord, trenul mortuar pornește spre Curtea de Argeș, iar Ferdinand este înmormântat cu fastul care i se cuvenea în necropola regală.

 

În 8 octombrie 1929, presa anunță moartea regentului Gh. Buzdugan. A doua zi, se întrunește Reprezentanța Națională, care, la insistențele lui Iuliu Maniu, acceptă numirea lui Constantin Sărățeanu în locul defunctului Buzdugan. În acest fel, Maniu, care era președintele Consiliului de Miniștri, va avea control și asupra regenței. Criza politică se adâncește continuu, iar curentul care promova revenirea lui Carol ia amploare.

 

Pe 27 mai 1930, în Franța, după o consfătuire cu camarila, Carol ia decizia: va reveni prin surprindere în România. Pe 8 iunie 1930, ziarele anunță sosirea în țară a prințului Carol, iar evenimentele se succed cu viteză. La doar 48 de ore, într-o stare de confuzie politică generală, actul de la 4 ianuarie 1926 este abrogat. În 10 iunie 1930, se anunță: „Carol II proclamat rege!“. Votul a fost dat aproape în unanimitate. Proaspăt detronatul rege Mihai este numit „Mare Voievod de Alba Iulia“.

 

Dezastre democratice și pierderi teritoriale

Pe 21 noiembrie 1927, au loc alegeri parlamentare. Pe 23 decembrie 1937, se constată că niciun partid nu a întrunit peste 40% din voturile electoratului. Regele Carol al II-lea numește guvernul condus de Octavian Goga, președintele Partidului Național-Creștin, care câștigase doar 9,15%, și pe Armand Călinescu drept ministru de Interne. Pe „lista probabilă“ a noului guvern Goga, la Comunicații, apare nominalizat generalul Ion Antonescu. În data de 10 februarie 1938, Carol demite guvernul Goga, constituie un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea, suspendă Constituția din 1923 și-și subordonează instituțiile statului. Pe 30 martie 1938, desființează prin decret-lege partidele politice și numește el însuși membrii în Consiliul de Coroană. Tot în 1938, inițiază o reformă administrativă de tip fascist, prin care împarte teritoriul României în zece ținuturi. Pe 24 noiembrie 1938, se întâlnește cu Adolf Hitler, care îi cere ultimativ ca România să se retragă din Societatea Națiunilor, să se alieze cu Germania, să orienteze politica externă spre puterile Axei și să aducă la putere Garda de Fier. Carol refuză categoric. Pe 16 decembrie 1938, înființează Frontul Renașterii Naționale, ca „unică organizație politică în stat“, iar pe 22 iunie 1940, FRN se transformă în Partidul Națiunii, decretat, fără echivoc, „partid unic și totalitar“. În august 1939, între Germania hitleristă și URSS se semnează un protocol secret, care, printre altele, prevedea divizarea României. Un an mai târziu, URSS ocupă Basarabia și Bucovina de Nord, iar Ungaria, sprijinită de germani, Ardealul de Nord-Vest. Prin Tratatul impus cu Bulgaria, vom pierde și Cadrilaterul, inclusiv Balcicul.

 

12 vagoane cu tezaur, sub gloanțe legionare

Incapabil să mai controleze dezordinea din țară, Carol îl cheamă la putere pe generalul Ion Antonescu și îl învestește cu puteri depline în stat. Pe 6 septembrie 1940, abdică în favoarea fiului său Mihai I. Mihail Manoilescu, pe atunci ministru de Externe, susține că regele ar fi condiționat abdicarea de plata unei rente anuale de 20 milioane lei în valută și de garantarea întregii sale averi. Apoi, împreună cu Elena Lupescu, sub gloanțele legionarilor, care îl urmăresc până la graniță, părăsește țara într-un tren special, cu 12 vagoane în care îndesase bogății imense, între care 41 de tablouri, unele semnate de Tiţian, de El Greco sau de Grigorescu. Pe 3 iunie 1947, Carol se căsătorește cu Elena Lupescu la Rio de Janeiro, transformând-o în Prințesa Elena de Hohenzollern. Pe 3 aprilie 1953, la 59 de ani, suferind de cancer, Carol al II-lea moare, lăsând averea „Duduii“, care îi supraviețuiește 25 de ani. Este înmormântat în Capela Regilor Portugaliei, din Estoril. În 2003, la inițiativa prințului Paul al României, rămășițele sale pământești sunt aduse în România și sunt reînhumate într-o capelă din apropierea bisericii unde se odihnesc regii României, iar Elena Lupescu, într-un cimitir din apropiere.

 

Mihai, reîntronat la 18 ani

În septembrie 1940, după renunțarea la tron și plecarea din țară a tatălui său, Carol al II-lea, Mihai, Voievod de Alba Iulia, în vârstă de doar 18 ani, este proclamat și uns Rege al României de către patriarhul Nicodim Munteanu. Fără să jure pe Constituție, care fusese abrogată, și fără să primească girul Parlamentului, care fusese, de asemenea, dizolvat. Astfel, doar „prin grația lui Dumnezeu“, Mihai își începea cea de-a doua domnie, ca rege de drept divin, dar nu și constituțional. Era o funcție mai mult simbolică, autoritatea sa se rezuma la titlul de șef suprem al oștirii și la putința de a-l desemna pe prim-ministrul țării.

 

Moarte în „Valea Piersicilor“

Pe 24 iunie 1944, PNȚ, PNL, PSD și PCR au hotărât să formeze o coaliție națională, numită Blocul Național Democrat, care avea ca principale obiective răsturnarea regimului Antonescu, încheierea armistițiului cu Națiunile Unite și readucerea unui regim democratic în România. Regele Mihai I a fost de acord ca, dacă Ion Antonescu refuză să semneze actul armistițiului, acesta să fie înlăturat prin forță. Fiindcă Antonescu nu este de acord, pe 23 august 1944, Regele Mihai îl destituie și dispune ca mareșalul să fie arestat și-l numește pe generalul locotenent Constantin Sănătescu în fruntea guvernului. Ion Antonescu este predat apoi sovieticilor, este deținut aproape doi ani în URSS și readus în țară, pentru a fi judecat. În primăvara anului 1946 are loc procesul-spectacol intentat de comuniști împotriva „lotului Antonescu“, în urma căruia „Mareșalul“ a fost executat în „Valea Piersicilor“ de la Fortul Jilava, în data de 1 iunie 1946.

 

Deși mulți taxează gestul lui Mihai I drept o „capitulare“ în fața comuniștilor sovietici, trebuie menționat că, astfel, Al Doilea Război Mondial s-a terminat cu șase luni mai devreme, iar Nordul Transilvaniei a fost eliberat de sub ocupația ungurească. În martie 1945, obligat de ruși, Mihai I este nevoit să accepte un guvern comunist, condus de Petru Groza.

 

Alegeri „după strângerea recoltei“

Pe data de 6 august 1944, guvernul Petru Groza fusese recunoscut unilateral de Uniunea Sovietică. Pe 21 august, Regele Mihai îl somează pe premier să-și dea demisia, dar Groza refuză. Mihai I intră în grevă regală și refuză, la rândul său, să semneze documentele primite de la executiv. În decembrie 1944, la Conferința de la Moscova a miniștrilor de Externe aliați, SUA și Anglia ridică două condiții: guvernul Groza va fi recunoscut numai dacă va coopta în structura sa și reprezentanți ai principalelor partide de opoziție (PNL și PNȚ) și dacă va anunța că va organiza alegeri libere. La mijlocul lunii decembrie 1945, reprezentanții Puterilor aliate vizitează România și recomandă ca alegerile generale să aibă loc în luna mai a următorului an. Ele trebuiau să recunoască primul guvern al României postbelice. Pe 7 ianuarie 1946, Groza admite în guvern doi miniștri fără portofoliu din partea opoziției: țărănistul Emil Hațieganu și liberalul Mihail Romniceanu. Cei doi vor avea, evident, un rol pur decorativ, dar de a doua zi, Mihai I se vede nevoit să renunțe la greva regală și să revină la colaborarea cu Groza, iar pe 5 februarie, Anglia și SUA recunosc guvernul și reiau contactele diplomatice cu România. Însă Groza ignoră cu lejeritate recomandările aliaților. La sfârșitul lunii februarie, anunță că „alegerile vor avea loc după strângerea recoltei“ (data fixată ulterior va fi 19 noiembrie: se presupunea că atunci țăranii vor fi mulțumiți și vor vota guvernul; dar seceta a lovit fără milă România și a adus-o în pragul foametei). Între timp, relațiile dintre URSS și Occident se degradează abrupt: pe 5 martie, Churchill își expune celebrul discurs „Cortina de Fier“, care marchează izbucnirea „Războiului Rece“.

 

O iubire fulgerătoare, temă de propagandă comunistă

La sfârșitul lunii noiembrie 1947, Regele Mihai pleacă în Anglia, unde a fost invitat să participe la ceremonia nupțială a fiicei regelui George al VI-lea, prințesa Elisabeta. După alegerile din 1946, câștigate fraudulos de comuniști, partidele istorice intră în agonie și se autodizolvă, iar liderii lor sunt aruncați în pușcării. În această atmosferă încordată, se pare că regele a luat în calcul ipoteza de a nu se mai întoarce în țară. Conducătorii comuniști înșiși trăgeau nădejdea ca asta să se întâmple: incomoda problemă a monarhiei s-ar fi rezolvat de la sine. Între timp, Tito vizitase România, unde a fost primit cu urale și i-a asigurat pe tovarășii săi de la București de sprijinul său în chestiunea abolirii monarhiei și instaurării republicii. Mai mult, la nuntă, Mihai I o cunoaște pe prințesa Ana de Bourbon-Parma, de care se îndrăgostește fulgerător. O cere pe loc în căsătorie, iar logodna se oficiază imediat după plecarea de la Londra, în Elveția, la Lausanne. Evenimentul este anunțat guvernului prin mareșalul palatului, Dimitrie Negel. Deși varianta de a arunca pe piață ideea că, asemenea tatălui său, și-a abandonat țara din amor pentru o femeie i se potrivea ca o mănușă, dar și ca să-i ofere un motiv în plus ca să rămână peste graniță, guvernul răspunde că nu este de acord cu această căsătorie. Sfătuit de personalități britanice și americane, între care Winston Churchill, regele decide totuși să revină în România, către sfârșitul lunii decembrie 1946. La întoarcere, Mihai I este primit cu ostilitate de membrii guvernului.

 

„O problemă de familie“: divorț de țară, „prin înțelegere“

Regele Mihai petrece un Crăciun tensionat la Sinaia, alături de mama sa, Elena. Era clar că urmează să se petreacă evenimente dramatice. În seara de 29 decembrie, Negel îl anunță pe rege că este invitat urgent de Petru Groza la București, pentru a discuta o „problemă de familie“. A doua zi, de dimineață, Mihai și mama sa se prezintă la Palatul Elisabeta. Fără să bănuiască faptul că garda regală fusese arestată și înlocuită cu trupe ale Ministerului Afacerilor Interne și cu soldați ai diviziei „Tudor Vladimirescu“, alcătuită în URSS, că toate legăturile telefonice fuseseră tăiate sau că întregi coloane de blindate înconjuraseră zona. La întâlnire, Groza vine însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul PCR. Premierul poartă ostentativ la vedere un revolver. „Problema de familie“ era propunerea unui „divorț prin înțelegere“. „Divorțul“ regelui de țară. Scoate din buzunar actul de abdicare și îi acordă monarhului 10 minute spre a-l semna. Regele se retrage și studiază documentul, apoi revine și îi cere lămuriri prim-ministrului. Acesta îi răspunde tăios că, dacă nu semnează abdicarea, 1.000 de studenți arestați în urma unei demonstrații promonarhice vor fi executați. Sub presiunea acestui șantaj, regele semnează. Împreună cu mama sa, se întoarce la Sinaia și încep să-și facă bagajele.

 

„La toți de față și viitori, sănătate!“

În prima zi de după Anul Nou, joi, 1 ianuarie 1947, presa publică știrea-bombă, însoțită de facsimilul actului de renunțare la tron: „Abdicarea Regelui Mihai I. Proclamarea Republicii Populare Române“: „Dinastia străină, instaurată pe tronul României în 1866, a încetat a mai exista. Regele Mihai a abdicat eri, în numele său și al urmașilor săi, renunțând pentru sine și pentru ei la toate prerogativele exercitate în numele Constituției din 1866. Actul îndeplinit eri este concluzia unui adânc șir de adânci prefaceri: politice, economice și sociale cari au schimbat înfățișarea țărei și au creiat noui raporturi între puterile Statului. (…) Direcția acestei desvoltări a fost desenată mai de mult: ea duce spre democrația populară. Eri a fost consacrată însă forma de stat pe care o va lua democrația noastră populară: Republica Populară Română. (…) Nouile raporturi internaționale ca și marile țeluri constructive ce și le propune democrația populară impun o deplină unitate de vederi între puterile Statului. În acest sens, proclamația guvernului către țară constată că monarhia constituia o piedică în calea desvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară, care să asigure tuturor celor ce muncesc bunăstarea materială și culturală, să asigure independența și suveranitatea României. O nouă fază a istoriei românești a început eri. Ceea ce continuă este Statul român, cari azi ca și mâine are nevoe de munca disciplinată și încordată a tuturora“. Iată și conținutul actului de abdicare: „Mihai I-iu, prin grația lui Dumnezeu și voință națională Rege al României. La toți de față și viitori, sănătate! În viața Statului român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, care au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul fundamental – Constituția țării – ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare. În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce fac în interesul poporului român ABDIC, pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat. Mihai. Dat la București, astăzi, 30 decembrie 1947“.

 

„Republica Populară Română, Patria tuturor celor muncesc cu brațele și cu mintea, dela orașe și dela sate“

Concomitent, este publicată și „Proclamația Guvernului către popor“: „(…) Astfel, poporul român a dobândit libertatea de a-și clădi o formă nouă de stat: Republica Populară. (…) În frunte cu forța organizată conștientă și neșovăitoare a clasei muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare, poporul român a înlăturat jugul moșierilor și a pedepsit pe trădătorii intereselor sale, alungând de la cârma țării pe cei care apărau interesele jefuitorilor ei. (…) Prin înlăturarea monarhiei, se deschid democrației noastre populare căi noui de mărețe înfăptuiri. Muncitori, țărani și intelectuali, ostași, subofițeri și ofițeri, cetățene și cetățeni! Să înălțăm noua formă de viață a statului nostru, Republica Populară Română, Patria tuturor celor muncesc cu brațele și cu mintea, dela orașe și dela sate“. Proclamația este semnată de toți membrii guvernului Petru Groza. Petru Groza citește în plen actul abdicării și proclamația guvernului către țară. Se supune la vot „proiectul de lege din inițiativă parlamentară“: votată în unanimitate și printre aplauze furtunoase și ovații, România devine Republica Populară Română (RPR). În ziarul Scânteia apare un articol „despre rolul monarhiei în trecut“, semnat de Vasile Luca: „Monarhia a fost creiată pentru a opri desăvârșirea revoluției burghezo-democratice în România și pentru a aservi țara cu ajutorul acestei dinastii germanice intereselor capitalului străin. Dinastia Hohenzollern în România și-a îndeplinit rolul în măcelărirea țărănimii răsculate pentru pământ, servind intereselor moșierilor, regele însuși fiind cel mai mare moșier, stăpân pe mii de hectare de pământ. Dinastia servea de asemenea interesele capitaliștilor, regele însuși fiind cel mai mare acționar al băncilor și întreprinderilor industriale. (…) Anul 1948 trebuie să fie începutul trecerii de la economia anarhică, ce mai domină în mare parte la noi, la economia planificată în care rolul hotărâtor să-l joace industria de Stat“.

 

În seara de 3 ianuarie 1947, Regele Mihai și mama sa, escortați de ofițeri ai Siguranței, ajung pe peronul Gării Sinaia, păziţi de două rânduri de ofițeri care stau cu spatele, ca să nu-i poată privi. Cei doi monarhi urcă în tren, cu destinația Lausanne. Vor fi urmați, peste o săptămână, de principesele Elisabeta de România și Ileana de Habsburg. „Am plecat cu moartea-n suflet“, avea să declare cel din urmă rege al românilor. Se închidea astfel un capitol fundamental al istoriei noastre. Urma infernul comunist.

 

PREDICA DE PE MUNTE ESTE MAI BUNĂ DECÂT MAMA TUTUROR CONSTITUŢIILOR OMENEŞTI/ LUMEŞTI; Este mama care trebuie iubită, respectată, asimilată şi întrupata, numai prin ajutorarea şi atotputernicia Lui