Pentru că ei nu vă vor deştepţi, bogaţi, (atot)puternici, veşnici, liberi, curaţi, sănătoşi, corecţi, cinstiţi, biruitori, vă întreb pe toţi cei peste 7 miliarde de oameni: Vreţi să vă eliberaţi de răutate, viclenie, frică, preacurvie, comunism, fesenism, globalism, capitalism, ceartă, corupţie, sărăcie, prostie, boli şi de tatăl minciunii, căci orice om nenăscut din nou are ca tată pe diavol (Ioan, cap.8/44)? Cine vrea să fie un învingător, să se lepede de sine, adică de satan, cu toate ale sale (Gal. cap. 5/19-21), să-şi ia arma mortală –crucea, să-şi innece/ingroape firea veche, prin botezul în moartea Lui transformatoare şi purificatoare (Rom. cap.6) şi să –l urmeze pe Iisus, căci El este şi direcţia CEA BUNĂ SPRE Cer- Calea, Adevărul şi Viaţa ; Astfel„ veţi cunoaşte Adevărul, şi Adevărul vă va elibera „(Ioan, cap. 8/32)

Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.Parchetul confirmă lovitura de stat, nu revoluția din decembrie 1989! Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989…26 de ani după Mineriadă: Iliescu rămâne mai presus de lege şi statul român complice la crime…Caracatita bancara: marile inginerii financiare ale mafiei erei Iliescu… 3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti…Ion Iliescu si mineriadele…

pl

Ce este Adevarul- Cuprins [hide„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32...CreaţiaCrearea omuluiÎncercarea şi căderea omului

 

Ce spune Biblia despre dragoste?

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8. Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este […]

6 minute · 

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8.

Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este vorba despre mult mai mult decât ceea ce simte cineva. Că este vorba despre o dragoste romantică, un membru al familiei mele, un prieten, un coleg – dragostea este atât de des oferită și primită bazându-se pe ce se primește din asta. Dar ce fac eu când mă costă ceva să iubesc pe cineva? Ce spune Biblia despre dragoste?

„Dragosteaa este îndelung răbdătoare, este plin de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudăm nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” 1. Corinteni13:4-8.

Când eu pot face toate aceste lucruri în ciuda simțurilor mele, indiferent de ce fac ceilalți, atunci este dragoste. Nu simt dragoste când sunt ispitit la mânie, la nerăbdare, la a-mi căuta propriul, la a crede ce e cel mai rău, să cedez pentru altcineva. Dar când eu neg aceste simțuri și mă bucur, când sunt îndelung răbdător, când mă smeresc, când îi port pe ceilalți, când îndur totul – asta este dragoste adevărată. Dragostea își dă viața, reacțiile naturale și cerințele care sunt parte din natura omenească, și nu așteaptă nimic în schimb.

„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.

A iubit mai întâi

„Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:10. Este frumos dacă cineva mă iubește, și eu îi iubesc in retur. Este ușor. Dar nu este o conștiență a dragostei. Dumnezeu ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim, și noi nu am făcut nimic ca să fi meritat acceastă dragoste. Ce se întâmplă dacă cineva s-a comportat urât cu mine? Unde este dragostea mea atunci? Dragostea dă, și nu numai celor care sunt buni cu noi. Ea iubește dușmanii ei; ea iubește mai întâi. Și ea nu dispare chiar dacă dragostea nu se răzbună niciodată. Ea suportă totul.

„Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Matei 5:44-45.

Dragoste dumnezeiască

„Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu! și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.” 1. Ioan 4:20-21.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu nu este mai mare decât dragostea noastră pentru semenii noștri. Dragostea dumnezeiască nu se schimbă în funție de situații. Ea este tare ancorată.

Tendința este să-ți dorești ca ceilalți să se schimbe. Simțim că este greu să iubim pe unii așa cum sunt, și ne-am putea dori ca ei să fie altfel. Aceasta este o dovadă că noi suntem mai ocupați de fericirea și confortul propriu decât de dragostea pentru ceilalți; ne căutăm propriul.

Adevărul este că, în loc să sper că ceilalți se vor schimba, trebuie să găsim păcatul în noi înșine și să-l curățim. Interesul propriu, o atitutine «eu știu cel mai bine», orgoliu, încăpățânare, șamd. – păcate pe care le găsesc când am de a face cu ceilalți. Dacă ne curățim de aceste lucruri putem purta, crede, nădăjdui și suporta totul pentru ceilalți. Noi îi iubim așa cum sunt, și putem să ne rugăm pentru ei cu o dragoste dumnezeiască sinceră și cu preocupare pentru ei.

Fără excepții

Și nu este nici o excepție. Nici un gând că «Această persoană nu merită asta.» Isus și-a dat viața pentru noi, ultima dovadă a cât de mult ne-a iubit El. Și nimeni vreodată nu a meritat asta mai puțin decât noi. A iubi nu înseamnă a fi de acord cu păcatul celuillalt, sau a spune că tot ce ei fac este bine. Ci a-i purta, a se ruga pentru ei, a avea credință pentru ei, a dori ce e cel mai bine pentru ei.  Sunt acțiuni în ciuda a ceea ce eu simt. Atunci pot să merg de la a avea o reținere naturală pentru cineva către a avea dragoste adevarată. Pentru a-i ajuta și a-i face să se întoarcă de la a face lucruri care pot fi dăunătoare pentru ei, pot să îndemn, să dau sfaturi sau să-i corectez, dar doar când fac asta dintr-o grijă adevărată pentru ei.

Pe oricine întâlnesc, va simți o atragere către Hristos prin mine. Dragostea este cea care atrage oamenii. Bunătate, milă, blândețe din inimă, răbdare, înțelegere. Cum poate cineva simți o atragere dacă experiența sa cu mine este nerăbdare, mândrie, impolitețe, ură, etc.?

Deci, dacă simt că-mi lipsește dragoste dumnezeiască adevărată, pot să mă rog lui Dumnezeu ca El să-mi arate cum primesc mai mult din asta. Trebuie să fiu voitor să cedez la voia mea proprie și să mă gândesc la ceilalți înainte de mine.

„Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1. Corinteni 13:13.

 

Rolurile lui Iisus în viața mea

Când eram micuță mi‑L imaginasem pe Iisus ca pe Moș Crăciun. Știam că poate să vadă când sunt cuminte și când sunt rea. Dacă doream ceva, trebuia să Îi cer și să fiu foarte bună în speranța că îl voi primi. Asemenea profesorilor de la școală și de la școala duminicală, trebuia să Îl ascult.

Pe măsură ce am crescut L‑am perceput și ca Prieten. Știam că aveam nevoie de un prieten care să mă ghideze în viață. El a devenit Mântuitorul meu când am înțeles că am nevoie de iertare și L‑am rugat să vină în inima mea.

În adolescență Iisus a fost Confidentul meu. Puteam apela la El când aveam probleme iar El mă înțelegea întotdeauna. Când m‑am pierdut El a fost Luceafărul meu și Lumina care mi‑a arătat drumul înapoi la viața pe care El o pregătise pentru mine.

Când am devenit mamă L‑am cunoscut și ca Vindecător. El a fost Pâinea Vieții când ne‑a fost foame și ne‑a vindecat inimile când am fost triști sau o duceam greu. Iar pe măsură ce copiii mei creșteau El a fost un minunat Sfătuitor parental pentru mine.

El a fost și un Mentor. El m‑a ajutat să‑mi găsesc locul și m‑a condus să‑mi urmez cariera și hobby-urile care mi‑au adus multă satisfacție. Când m‑am confruntat cu dificultăți El a fost Eliberatorul, Susținătorul și Scutul meu.

Când am deplâns pierderea celor dragi Iisus a fost Mângâietorul meu. Prin pierderea celor dragi am descoperit că El este Prințul Păcii. Când mi‑am pierdut tatăl am început să văd rolul lui Dumnezeu de Tată al meu ceresc, să fie cu mine, să mă susțină, să mă încurajeze și să mă protejeze. Puteam să apelez la El prin rugăciune la orice oră din zi sau din noapte.

Privind în urmă viața mea și nenumăratele mele călătorii îmi dau seama că El a fost cu mine tot timpul. El m‑a călăuzit, precum un Bun Păstor, și m‑a căutat când m‑am pierdut sau am fost rănită. Cu blândețe și iubire m‑a purtat pe brațele Sale când nu eram capabilă să merg.

Acum îl văd ca Alfa și Omega, începutul și sfârșitul, prezent tot timpul în viața mea de la primele amintiri și până la ultima suflare. Apoi Îl voi cunoaște ca Învierea și Viața, Mântuitorul meu.

Joyce Suttin

Joyce Suttin is a retired teacher, writer, and frequent contributor to Activated magazine. She lives in San Antonio Texas with her husband and has an on-line ministry excerpting, editing, and writing inspirational material. 

Ce este Adevarul

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32.

După cum este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit! Şi noi credem, şi de aceea vorbim”. 2 Corinteni 4:13. Astăzi pe pământ sunt multe adevăruri, de exemplu: adevărul despre fizică, sociologie, astronomie, medicină, despre legile sanitare etc., a căror cunoaştere aduce mult bine oamenilor. Noi ne referim însă la adevărul cu privire la PLANUL DIVIN AL VEACURILOR, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Când era pe pământ Isus a spus: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”- Ioan 18:37. În cei trei ani şi jumătate de viaţă publică, Isus nu S-a ocupat de vreunul din adevărurile amintite mai sus, ci a predicat numai adevărul cu privire la planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. El nu S-a referit la Platon, Socrate, Aristotel, sau la alţi oameni celebri din lume, în ale căror socoteli Dumnezeu nu Şi-a găsit niciodată locul. Aflăm însă că mereu S-a referit la profeţi ca: Isaia, Daniel, Ieremia şi alţi servitori ai lui Dumnezeu care au trăit înainte de El. Timp de trei ani şi jumătate Isus a predicat şi a învăţat pe oameni fără bani şi fără plată. Niciodată n-a făcut colecte de bani de la ascultătorii Săi. Celor care au crezut în El le-a spus: „…Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” – Ioan 8:31, 32. Dacă suntem urmaşi ai lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne vom strădui să rămânem în cuvântul Său, care ne dă învăţături cu privire la Dumnezeu şi la planul Său de mântuire. Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa”. Apoi: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”- Ioan 8:12. Deci, urmăm şi mărturisim adevărul cu privire la Dumnezeu, la Isus, Domnul şi Răscumpărătorul nostru, la Împărăţia Sa, care este leacul pregătit de Dumnezeu pentru bolile omenirii. Acest adevăr îl scoatem din marea fântână a cunoştinţei lui Dumnezeu, BIBLIA. Desigur, pentru o expunere largă a acestui mare Adevăr, ar necesita câteva mii de pagini. Aici nu vom încerca să intrăm în amănunte, ci ne vom rezuma numai la punctele esenţiale, iar cine doreşte mai mult se va interesa singur. Vom începe cu:

Creaţia

Spre deosebire de unele păreri ştiinţifice şi teologice, noi susţinem că relatarea din Geneza nu se referă la crearea pământului, ci la pregătirea lui pentru a fi locuit şi că aceasta a fost o operă progresivă, într-o perioadă de 49.000 de ani, împărţită în epoci de câte 7.000 de ani, numite în Biblie şapte zile – Geneza 1:1-26; 2:1-3. În Biblie, cuvântul „zi” este un termen nedefinit şi se aplică în multe feluri, la diferite perioade de timp, ca de pildă: „ziua lui Cristos”, „ziua lui Noe”, „ziua ispitirii”, „ziua lui Napoleon”, „ziua Cezarului” etc. La crearea omului, şase din aceste zile de câte 7.000 de ani – sau 42.000 de ani – erau trecute şi pământul se afla într-o stare potrivită pentru a fi locuinţa omului. Omul a fost creat deci la sfârşitul zilei a şasea şi la începutul zilei a şaptea. A şaptea zi sau perioadă de 7.000 de ani, în care încă ne aflăm, este dedicată experienţei omului întâi cu răul, apoi cu binele. Răul a fost permis timp de 6.000 de ani, când omul a învăţat urmările neplăcute ale păcatului şi nesupunerii faţă de Dumnezeu. A şaptea mie de ani din această perioadă este dedicată restaurării progresive a omului în fericire şi viaţă veşnică.

Crearea omului

Omul a fost creat, nu dezvoltat. El este o creatură a Creatorului, nu un produs al evoluţiei. El a fost creat desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În chipul lui Dumnezeu, adică o fiinţă inteligentă, cu capacităţi de gândire, afecţiune, simţ moral etc., dar pe o treaptă mai joasă, potrivită condiţiei sale pământene. În asemănarea lui Dumnezeu, adică aşa cum Creatorul are stăpânire peste Univers, tot aşa omului i s-a dat stăpânire peste domeniul pământesc, pe care să-l cârmuiască în armonie cu voia lui Dumnezeu, a Creatorului.

Încercarea şi căderea omului

Omul a fost pus la probă spre a se dovedi dacă apreciază binefacerile cu care a fost înconjurat. El trebuia să-şi dea seama că existenţa sa a avut un început şi că această existenţă se datora Creatorului, pe care trebuia să-L recunoască şi să-I respecte porunca. Proba a venit prin interzicerea de a mânca din fructul unui anumit pom. Fructul în sine nu avea nimic deosebit care să constituie un păcat, ci nerespectarea, nesocotirea poruncii a fost păcat. În esenţă, Dumnezeu i-a spus lui Adam: Dacă vei asculta de porunca Mea, ca să nu mănânci, vei trăi în veci şi te vei bucura de această împărăţie, care cu timpul se va extinde şi va umple tot pământul, iar tu vei fi regele, stăpânul întregului pământ. Vei fi părintele unei rase de fiinţe perfecte şi fericite şi care împreună cu tine vor putea trăi veşnic. Dacă te vei atinge de acest pom, mâncând dintr-însul, vei dovedi nesupunere, nesocotire, neapreciere, şi prin urmare, nici Eu nu te voi putea socoti vrednic de poziţia în care te-am pus. În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit – Geneza 2:16, 17. Te voi lipsi de toate acestea: îţi voi lua împărăţia, te voi lipsi de viaţă şi vei deveni ce ai fost: ţărână – Geneza 3:19.

Condamnarea omului

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, fie că promite viaţă veşnică pentru ascultare, sau moarte pentru neascultare. Adam a mâncat în deplină cunoştinţă de ceea ce-l aştepta. Sf. Pavel spune: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” – 1 Timotei 2:14. În loc să se despartă de Eva, lăsând-o să meargă în moarte, şi să se încreadă în Creator, că îi poate crea alta, el s-a asociat la păcat şi astfel a pierdut relaţia cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu l-a condamnat la moarte, nu la chin veşnic. Adam a murit în ziua în care a mâncat, adică n-a trecut peste 1000 de ani. Astfel citim: „Şi toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost nouă sute treizeci de ani, apoi a murit” – Geneza 5:5. Deci a murit cu 70 de ani înainte de a se împlini ziua de o mie de ani în care a fost creat şi în care a mâncat din pomul oprit. Sf. Petru confirmă ideea că 1000 de ani este considerată ca o zi: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” – 2 Petru 3:8.

Despre suflet

Omul nu are un suflet, nici muritor nici nemuritor, ci este un suflet, adică o fiinţă vie, care se mişcă, respiră, cugetă, plănuieşte, execută etc. Este o deosebire mare între a avea un cal şi a fi un cal. Tot aşa şi omul: nu are un suflet, ci este un suflet. Biblia spune clar: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – Geneza 2:7. Din unirea trupului rece şi imobil cu „suflarea de viaţă” (în ebraică ruach, care literal înseamnă vântul vieţii) a rezultat sufletul, adică fiinţa vie. Nimic nu se spune aici în sensul că Dumnezeu ar fi suflat în nările omului un suflet nemuritor, adică o altă fiinţă, care la moartea uneia, cealaltă să rămână. Suflet nemuritor înseamnă o fiinţă care nu poate muri, care nu poate fi nimicită. În cazul de faţă ar însemna că odată creat, omul n-ar mai putea fi nimicit, nici chiar de către Dumnezeu. Mintea sănătoasă, chiar şi dacă n-am avea Biblia, ne spune că asemenea teorie nu se potriveşte cu un Dumnezeu Atotputernic şi Atotînţelept. Dumnezeu n-ar crea fiinţe nemuritoare pe care să nu le poată îndepărta din viaţă chiar dacă acestea ar păcătui. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu ar tolera păcatul şi ar fi limitat în înţelepciune. Omul este deci un suflet care respiră. Fără respiraţie, fără „suflarea de viaţă”, viaţa n-ar fi posibilă. De aceea Dumnezeu S-a îngrijit ca în atmosferă să fie un procent suficient de oxigen pentru menţinerea vieţii sufletelor care respiră. Iov spune: „Dacă Dumnezeu ar lua seama numai la Sine şi ar strânge la Sine suflarea şi respiraţia dată făpturilor, atunci tot ce este carne ar pieri şi omul s-ar întoarce în ţărână” – Iov 34:14, 15.

Despre moarte

Se spune că în viaţă nimic nu este mai sigur ca moartea. Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va fi neascultător. Şi Adam a murit în realitate. Toţi urmaşii lui mor. Sf. Pavel spune: „…moartea a venit prin om” – Romani 5:12. „Toţi mor în Adam” – 1 Corinteni 15:21, 22. Fiecare ştie că are sa moară. „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic” – Eclesiastul 9:5. Experienţa umană confirmă întru totul învăţătura Bibliei. Ce este deci moartea? Ştiinţific şi biblic, moartea este absenţa vieţii – stingere. După unele idei nescripturale, se afirmă însă că moartea nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de un veşmânt şi îmbrăcarea cu altul, sau cum ar fi trecerea dintr-o încăpere în alta. Biblia însă spune altfel: ea spune că moartea înseamnă moarte, că morţii nici nu se bucură, nici nu suferă, că în moarte omul este absolut inconştient – nu ştie nimic – nici despre sine, nici despre ceilalţi, şi dacă n-ar fi o înviere din morţi, omul ar fi pentru totdeauna pierdut – Iov 3:13-19; Ecles. 9:10; Ioan 3:16. Biblia mai spune: „Suflarea lor trece, se întorc in pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” – Psalmul 146:4. Dacă o creatură moartă nu poate gândi, atunci, bineînţeles, nu poate fi conştientă. Şi dacă nu poate fi conştientă, atunci ar fi imposibil să fie fericită când ar fi în rai, potrivit unor afirmaţii.

Despre nemurire

La început numai Dumnezeu avea nemurire. „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor!” – 1 Timotei 1:17. Aşadar, dacă numai Dumnezeu avea nemurire, toţi ceilalţi, inclusiv îngerii, trebue să fie muritori. A fi muritor nu înseamnă a muri. De exemplu, îngerii sunt muritori, totuşi ei nu mor. A fi muritor înseamnă a fi supus morţii, în caz că se fac fapte vrednice de moarte. Cineva poate să fie muritor şi să trăiască veşnic dacă trăieşte în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dacă Adam nu păcătuia, nu murea niciodată. Tot aşa omenirea, când va fi restabilită va putea trăi veşnic dacă va trăi în armonie cu legile lui Dumnezeu. Numai natura divină posedă viaţă în sine; toate celelalte naturi depind de prima mare cauză a vieţii, de Creator, pentru continuarea vieţii lor. Acum, Domnul nostru Isus, de la învierea Sa, are şi El nemurirea. Astfel citim, că Tatăl a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine Însuşi – Ioan 5:26. Înainte de a veni pe pământ, El n-a avut nemurire, natură divină. Aceasta a primit-o numai la înviere ca răsplată pentru credincioşia Sa – Filipeni 2:7-9; Matei 28:18. Scripturile arată că şi adevărata Biserică a lui Cristos va primi nemurire ca răsplată pentru credincioşie – 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21; Romani 2:7; 8:29; 2 Petru 1:4.

Despre iad

Cuvântul iad nu înseamnă foc sau chin, cum au fost învăţaţi oamenii în general să creadă. Cuvintele infern şi iad din Vechiul Testament sunt traduse din cuvântul ebraic şeol, care înseamnă stare de inexistenţă, prin urmare, uitare, starea celui care este în groapă, în mormânt. Echivalentul acestuia în Noul Testament este cuvântul grecesc hadesTartaroo sau tartarus este atmosfera pământului, numită în unele traduceri adânc – Vezi 2 Petru 2:4; Apoc. 20:3. Locul focului este o expresie simbolică, zugrăvind distrugerea completă, anihilarea celor incorigibili. Diferitele expresii ale Domnului nostru din care s-ar putea deduce foc şi chin sunt parabole, nu lucruri literale. A le interpreta altfel decât simbolic ar însemna a le schimba sensul. De pildă, dacă oile îi simbolizează pe oamenii buni iar caprele pe cei răi sau îndărătnici, atunci focul trebuie să însemne distrugere, nimicire. Focul nu păstrează, ci consumă, mistuie, nimiceşte. Tot astfel, dacă parabola cu Bogatul şi săracul Lazăr ar fi literală, atunci şi sânul lui Avraam în care era fericit Lazăr ar trebui luat literal, şi desigur nu mulţi din milioanele pământului – care au avut parte de sărăcie şi bube – ar putea intra acolo; Lazăr şi încă unul sau doi l-ar fi umplut. În acest caz, bubele şi zdrenţele lui Lazăr ar trebui luate literal – dacă acestea ar fi motivele pentru care cineva poate avea parte să ajungă în sânul lui Avraam. Şi ne întrebăm: oare câţi dintre cei care văd că pilda trebuie luată literal umblă în zdrenţe şi buboşi pentru a ajunge şi ei în sânul lui Avraam!? (O explicaţie raţională şi pe larg a acestei pilde se găseşte în broşura „Ce spun Scripturile despre iad”.)

Despre Satan

Spre deosebire de o părere destul de răspândită, că Satan este numai principiul răului în sine, noi credem în existenţa unei persoane cu acest nume, a unei fiinţe inteligente, puternice. El nu a fost totdeauna Satan, împotrivitor, ci a ajuns mai târziu să fie ceea ce este, în urma îngâmfării şi decăderii sale. Numele său adevărat era la început „Lucifer”, care înseamnă „steaua dimineţii” – Ezechiel 28:13-19. Profetul Isaia, în cap. 14:12-15, spune despre căderea lui Satan: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” Isus a spus despre Lucifer: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer” – Luca 10:18. A căzut din graţia lui Dumnezeu, s-a degradat şi numele lui a fost schimbat, şi de atunci este cunoscut în Scripturi ca Balaurul, Şarpele cel vechi şi Satan – Apocalipsa 20:1-3. Cuvântul „Şarpe” înseamnă înşelător, şi unul din mijloacele favorite ale lui Satan în toate timpurile a fost înşelarea, pe care a practicat-o printre oameni. Prin minciuni şi înşelări, el a introdus în capul oamenilor învăţături false, orbindu-i faţă de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu – 2 Corinteni 4:3-4. Cuvântul „Balaur” înseamnă animal de pradă sau cel care rupe. Satan a căutat să nimicească tot ceea ce a fost drept. El a pricinuit persecuţia şi moartea profeţilor. Tot el a pus la cale urmărirea lui Isus prin intermediul fariseilor. Ţinta lui este să distrugă tot ceea ce-i drept şi pe toţi cei ce hotărăsc să-L urmeze pe Isus – 2 Timotei 3:12. Cuvântul „Diavol” înseamnă bârfitor, defăimător. Satan L-a defăimat pe Dumnezeu în grădina Edenului, şi L-a acuzat şi defăimat pe Domnul Isus şi pe ucenicii Săi de atunci şi până acum. Isus spune despre el că este un mincinos şi tatăl minciunii – Ioan 8:44.

Despre Sf. Treime

Există două Treimi: una a crezurilor şi alta a Bibliei. Noi credem în cea din urmă. A crezurilor înseamnă: 1×3=1 şi 3×1=1. A Bibliei este aceasta: Tatăl este din veşnicie, adică fără început – Psalmul 90:2. Fiul nu este din veşnicie, ci a avut un început. Sf. Pavel spune despre Isus: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi-născut din toată zidirea” – Coloseni 1:15. Însuşi Domnul Isus ne spune că este ÎNCEPUTUL zidirii lui Dumnezeu – Apocalipsa 3:14. Cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă. Cuvântul „fiu” înseamnă primitor de viaţă – Ioan 5:26. Astfel viaţa Fiului a venit de la Tatăl. Tatăl posedă dintotdeuna natura divină, nemurirea. Fiul n-a avut această natură înainte de a veni pe pământ. El a primit-o numai la înviere, ca răsplată a umilirii şi supunerii Sale până la moarte – Filipeni 2:8-11. Spiritul sfânt este o putere, nu o persoană. Această putere emană, provine de la Tatăl şi de la Fiul şi este agentul lor pentru îndeplinirea scopurilor bune ale Autorului şi Creatorului Divin şi ale Fiului Său, Domnul nostru. Versetul 7 din 1 Ioan cap. 5 nu se găseşte în original, ci a fost adăugat pentru a da oarecare culoare biblică Treimii nescripturale. Tatăl şi Fiul sunt una în scop, plan şi acţiune, după cum credincioşii Domnului sunt una cu El, nu în persoană, ci în spirit, scop şi cale – Ioan 17:20-23.

Despre naşterea lui Isus

Isus a avut trei existenţe. S-a născut de trei ori pe trei trepte de viaţă diferite, în trei perioade de timp diferite. Amestecarea acestora duce la confuzie, dar înţelegerea lor umple inima de dragoste şi apreciere pentru Iubitorul de oameni, iubitul Fiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru.

  1. În starea Sa preumană, Isus nu Se numea Isus, numele Său era Logosul, Cuvântul, Cuvântătorul – Ioan 1:1-3. El poseda o natură asemenea celei îngereşti, dar nu cea divină, pe care o avea numai Tatăl. Era de natura Arhanghelului, îngerul de cel mai înalt grad.
  2. Când a venit pe pământ, născându-Se din Fecioara Maria, El a lăsat natura Sa spirituală şi a luat natura umană desăvârşită. Pe pământ El a fost om desăvârşit, nu Dumnezeu încarnat. Sf. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut..” – Ioan 1:14. Adică, Logosul a devenit om, născut de Fecioara Maria prin puterea nemărginită a lui Dumnezeu, desăvârşit, curat, fără pată, separat de păcătoşi – Evrei 2:14,7:26. El a venit să răscumpere pe Adam, adică să dea un preţ corespunzător pentru el. Adam n-a fost înger încarnat şi de aceea Isus nu putea fi echivalentul lui în starea Sa preumană, ca arhanghel. Apoi, dacă Isus era Dumnezeu Tatăl încarnat, atunci era mai mult decât a fost Adam. Dreptatea lui Dumnezeu nu putea primi o asemenea jertfă ca preţ de răscumpărare – Matei 5:38; 20:28.
  3. La învierea Sa ca fiinţă spirituală, Isus a devenit chipul Tatălui – Evrei 1:3. Atunci El a primit natura divină şi acum posedă nemurirea şi şade la dreapta Tatălui în ceruri – Evrei 10:12-13, aşteptând timpul când va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale – Psalmul 110:1-2; Faptele Ap. 3:19-21; 1 Corinteni 15:24-28.

Despre preţul de răscumpărare

Adam şi toţi urmaşii săi se află sub sentinţa morţii. Adam a murit. Toţi urmaşii săi mor. Pentru a scăpa de această condamnare, cineva trebuia să plătească preţul răscumpărării lor. Preţul era: un om desăvârşit a călcat porunca şi a murit – un alt om desăvârşit, nu un înger, trebuia să moară şi să plătească acest preţ, pentru ca omul să poată fi liber. Isus a dat preţul pe Golgota. După patruzeci de zile S-a înălţat la cer şi a pus acest preţ în mâinile Justiţiei divine, care condamnase pe om la moarte. Prin urmare, Adam şi rasa lui sunt liberi să iasă din mormânt. Pedeapsa cu moartea nu mai planează asupra lor. Dar, dacă este aşa, de ce n-a revenit Adam la viaţă şi de ce mai mor oamenii?

Alegerea Bisericii

Imediat ce Isus S-a înălţat la cer, condiţiile au fost îndeplinite pentru ca moartea să fie oprită, oamenii să nu mai moară, iar Adam şi toţi urmaşii lui să revină la viaţă. Însă planul lui Dumnezeu prevedea mai întâi alegerea unui anumit număr de oameni, care în urma unui proces de dezvoltare spirituală să fie schimbaţi de la natura pământească la cea cerească. Aceştia sunt Mica Turmă căreia „Tatăl are plăcerea să-i dea împărăţia” – Luca 12:32. Sf. Ioan spune că această mică turmă este compusă din 144.000 de membri – Apoc.14:1, 3. O turmă în adevăr mică în comparaţie cu milioanele de oameni care au trăit pe pământ şi au auzit despre Evanghelie -Vestea bună. Întregul veac creştin a fost dedicat în principal alegerii acestei clase, şi nu convertirii lumii la Cristos. Îndrumarea Domnului în această privinţă este clară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” – Matei 28:19-20. De asemenea, robilor Săi le-a spus: Puneţi talanţii pe care vi i-am încredinţat în negoţ până Mă voi întoarce – Luca 19:13-14. Predicarea Evangheliei în tot acest timp, cum că Împăratul se va întoarce spre a-Şi exercita puterea împărătească, a fost făcută lumii numai ca MĂRTURIE, şi nu pentru a-i converti pe toţi. Dovada la aceasta este că cei care îl urau au reacţionat faţă de această veste spunând: „Nu voim ca omul acesta să împărăţească peste noi”. Luca 19:14. Când numărul celor aleşi va fi complet şi lucrarea lor de mărturie încheiată, Biserica va deveni Mireasa lui Cristos, schimbată fiind de la starea pământească la cea cerească – Apoc. 20:4-6; 19:6-7; Filipeni 3:20-21. Aceştia împreună cu Isus vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni cu El o mie de ani, pentru binecuvântarea întregii rase umane. Atunci va fi timpul convertirii generale, a celor nealeşi acum. Atunci li se vor deschide ochii naturali şi ochii înţelegerii, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu – Isaia 25:6-9; Matei 19:27-28; Apocalipsa 2:26-27; 3:21.

Despre a doua venire a lui Cristos

Cristos vine a doua oară nu să nimicescă lumea şi să ardă pământul. El vine să facă tocmai contrariul, să înlăture pe Diavol ca să nu mai stăpânească pe pământ, să sfărâme domnia apăsătoare a păcatului, a morţii, a fărădelegii şi a oricărui lucru rău, iar în locul acestora să instaureze dreptatea, binele şi viaţa veşnică, pierdute prin Adam în Eden. El nu mai vine ca om, cum a venit întâia oară. Trupul Său pământesc l-a dat drept preţ de răscumpărare pentru Adam şi pentru urmaşii lui. El a înviat ca fiinţă spirituală divină, glorioasă – 1 Petru 3:18. Să notăm cu câtă tărie vorbeşte profetul Isaia despre dânsul: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină. Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru, răzbunarea va veni” (pe Satan şi pe agenţii lui) – Isaia 35:3, 4; Ţefania 2:2; 2 Petru 3:10-13; Apoc. 19:19-20. El vine cu răsplătire pentru cei care L-au urmat în veacul de acum – Ioan 14:2; Matei 19:28. Vine să salveze din păcat pe toţi cei răscumpăraţi cu viaţa Sa, deschizându-le un nou drum, o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa pierdută prin tatăl lor, Adam – Matei 26:28; Evrei 8:2-6; Isaia 57:14-19. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca cerbul şi limba mutului va cânta – Isaia 35:1-10; 32:1-4; 65:14-25 şi 11:1-9. Isus a declarat: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Oamenii nu-L vor mai vedea cu ochii naturali, ci cu ochii înţelegerii, după lucrările pe care le va face. Aşa cum nici pe Satan nu-l văd cu ochii naturali, ci văd, înţeleg, ştiu că el face răul din lume. Domnul a spus adresându-Se ucenicilor: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea”, fiindcă urmaşii Săi credincioşi vor fi schimbaţi la natură spirituală – Ioan 14:19, 2, 3.

Împărăţia lui Cristos

Instaurarea pe pământ a împărăţiei lui Cristos va fi cel mai mare eveniment din istoria omenirii. Ne gândim la rugăciunea Domnului nostru: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dacă creştinii şi lumea în general şi-ar da seama ce va aduce această împărăţie şi ce va însemna pentru ei, ar dori-o mult mai mult şi ar repeta cu mai multă ardoare rugăciunea Domnului nostru. Iată ce scrie prorocul Mica, având o viziune despre această binecuvântată împărăţie: „În vremurile de pe urmă muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nici nu vor mai învăţa să facă război, ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura! Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” – Mica 4:1-4.

Despre Mileniu

Mileniu înseamnă o mie de ani şi în Biblie desemnează perioada de domnie a lui Cristos, în decursul căreia va avea loc învierea morţilor şi judecata lumii în general – Matei 25:31, 32 – a celor care nu se judecă acum, în acest veac. Pe pământ se va instaura dreptatea, pacea, iubirea, viaţa veşnică pentru cei ascultători. La sfârşitul miei de ani tot pământul va fi ca Grădina Edenului. Sf. Ioan descrie acel timp astfel: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi….pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi” – Apocalipsa 21:4-5. „Ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor” – Ezechiel 36:34. Mileniul este a şaptea mie de ani, sau ultima mie de ani din mai-marea zi a şaptea a săptămânii de creare a lui Dumnezeu. Toţi cei care studiază Biblia cred, conform cronologiei biblice, că 6.000 de ani de la crearea lui Adam au trecut şi acum suntem la începutul celei de-a şaptea mie de ani, sau în zorile vârstei Milenare, în pragul Împărăţiei lui Cristos sau a Epocii de Aur. Să nu ni se pară ciudat dacă înainte de a începe această măreaţă împărăţie de pace sunt şi vor mai fi încă tulburări pe pământ. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru dezintegrarea lumii vechi, sau, după expresia ap. Petru, topirea cerului şi a pământului vechi, pentru ca în locul acestora să fie instaurate un cer nou şi un pământ nou – 2 Petru 3:10-13. Vezi şi Ţefania 3:8-9. În curând oamenii vor fi martori ai inaugurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, cu binecuvântările promise. Creşterea cunoştinţiei în toate domeniile din ultimul secol, în transporturi, comunicaţii, medicină, industrie etc., nu sunt decât pregătiri şi pregustări ale binecuvântărilor care în curând vor umple pământul.

Despre ziua de judecată

Ziua de judecată va fi o zi de bucurie, nicidecum o zi de groază, cum cred mulţi. Isus cel iubit a răscumpărat omenirea ca să o judece în dreptate, cu scopul de a o restaura la viaţă şi fericire veşnică. Ce frumos sună cuvântul Domnului în această privinţă: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (în înţelesul de a-i da altă sentinţă de condamnare veşnică, pe lângă cea moştenită de la Adam – moartea) ci ca LUMEA SĂ FIE MÂNTUITĂ PRIN EL” – Ioan 3:14-17. David spune despre această Împărăţie în Psalmul 72:1-9: „Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dă dreptatea Ta fiului împăratului! Şi El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului, va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor. Aşa că se vor teme de Tine, cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam; va fi ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia. În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei îşi vor pleca genunchiul înaintea Lui, şi vrăjmaşii vor linge ţărâna” – Ps. 72:8, 9. Profetul Isaia de asemenea, referindu-se la ziua de judecată, spune: „…Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii ÎNVAŢĂ DREPTATEA” – Isaia 26:8-9. La această zi se referă ap. Pavel când spune: „Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” – Faptele Ap. 17:31. Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt încă pe pământ şi de aceea oamenii învaţă şi practică încă nedreptatea. Ziua de judecată va fi ziua în care rânduielile de pe pământ vor fi aşezate pe o bază dreaptă, după măsura dreptăţii lui Dumnezeu – Isaia 28-17. Ziua de judecată este deci aceeaşi cu ziua de o mie de ani a Împărăţiei lui Cristos pe pământ, nu o zi de 24 de ore. După cum cei care s-au predat Domnului acum, în acest veac creştin, se judecă în cursul vieţii lor actuale, iar la sfârşitul alergării Judecătorul dă sentinţa, tot aşa se va judeca şi lumea, în cursul zilei ei de judecată.

Despre restabilire

Dacă o calamitate naturală sau intemperiile naturii au produs stricăciuni unei case şi acea casă a fost refăcută în starea ei de mai înainte, spunem că a fost restaurată. Dumnezeu a creat pe om desăvârşit. L-a făcut şi l-a aşezat în Grădina Edenului, numită rai. Au venit apoi furtuna şi vântul amăgirii şi păcatului, care l-au ruinat pe om, lipsindu-l de viaţă şi de locuinţa sa fericită, raiul. La prima Sa venire, Cristos a venit să-l răscumpere – 1 Ioan 2:2. După un timp El se întoarce ca să-l RESTAUREZE. Omul deci a pierdut dreptul la viaţă. Isus îi va reda dreptul la viaţă. Omul a pierdut raiul. Sub conducerea lui Isus tot pământul va deveni un rai – Ezechiel 36:34-36. Urmaşii omului au fost şi ei pierduţi, Cristos îi va învia pe toţi care sunt în morminte – Ioan 5:28-29.Ps.22:29. – şi le va da posibilitatea să-şi câştige viaţa veşnică. Aceasta înseamnă Restaurare sau Restabilire. Sf. Petru, vorbind despre timpurile restaurării sau restabilirii, spune: „Şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” – Faptele Ap. 3:20, 21.

Despre înviere

Biblia spune că morţii sunt morţi, nu sunt vii, în rai, în purgatoriu sau în iadul de foc, potrivit părerilor unora. Omul a fost trimis în pământul din care a fost luat, în mormânt, din cauza neascultării – Geneza 3:19. Morţii nu ştiu nimic, sunt inconştienţi tot timpul cât stau în mormânt. Ultimul gând dinaintea adormirii în moarte va fi primul gând la trezire în dimineaţa învierii – „căci în locuinţa morţilor în care mergi, nu este lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune” – Eclesiastul 9:10. Nu toţi oamenii vor învia deodată, ci pe rând, fiecare la rândul cetei lui – 1 Cor 15:22-23. Pare raţional să gândim că primii care vor veni la înviere vor fi cei care au murit la urmă – Matei 19:30; 20:16. O mie de ani sunt prevăzuţi de Dumnezeu pentru învierea şi restaurarea miliardelor de oameni care au trăit de la Adam încoace. După ce noua epocă va fi introdusă, iar cei din generaţia existentă la timpul deschiderii ei vor fi fost bine porniţi pe Calea Sfinţeniei – Isaia 35:8 – va începe trezirea din morminte a celor adormiţi. Cei care vor fi în viaţă, gustând din binefacerile noii stări de lucruri sub domnia lui Cristos, vor dori să aibă cu ei pe cei dragi ai lor: părinţi, copii, fraţi, surori etc. În acest scop ei vor îndrepta rugăciuni către Cristos, autoritatea învierii. Astfel Scriptura spune: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” – Isaia 65:24.  Astfel va continua întreaga mie de ani ai epocii învierii şi restaurării neamului omenesc la desăvârşire umană şi fericire pe pământ – Isaia 35:8-10. La înviere oamenii se vor trezi în corpuri întregi, nu mutilate, dacă aşa au fost când au intrat în mormânt. Caracterul pe care îl dezvoltă în viaţa de acum, cu toate virtuţile sau cu toate defectele, va fi pus în acel corp. Sub domnia lui Cristos, fiecare va fi ajutat după necesităţi să-şi transforme caracterul într-unul desăvârşit, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cum era omul Adam la început. Proporţional cu înaintarea făcută în dezvoltarea caracterului, va progresa şi desăvârşirea fizicului uman. Astfel că la sfârşitul miei de ani, toţi vor fi desăvârşiţi mintal, moral şi fizic. Desigur, toţi cei neascultători vor fi complet îndepărtaţi din viaţă, în moartea a doua, din care nu mai este revenire – Faptele Ap. 3:22, 23. Opera învierii va fi o operă măreaţă. Va fi minunea minunilor. Această minune va fi înfăptuită de Cristos, căruia „I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ”, tocmai în acest scop – Matei 28:18; Psalmul – 110:2; Romani 8:19-21. El deţine cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (mormântul) ca să deschidă. Deschiderea unei închisori înseamnă eliberarea robilor. Şi tocmai aceasta va fi lucrarea Regelui Isus, timp de o mie de ani. Vezi Isaia 61:1-3; Apoc. 1:18; 20:1-3; 1 Corinteni 15:21-26.

Despre pământ

Pământul nu va fi niciodată ars; a fost făcut ca să rămână veşnic – Isaia 45:18. „Pământul rămâne veşnic în picioare” – Eclesiastul 1:4; Ezechiel 36:34-35, şi va fi locuinţa desăvârşită a omului desăvârşit. Ipoteza că la o cutare dată se va izbi de o cutare sau cutare stea şi se va dezintegra, este o speculaţie goală din partea unora care ar dori să-şi vadă sau audă numele menţionat, dacă este posibil, în primele rubrici de ştiri. Teologia despre arderea pământului nu este scripturală. Nici chiar un om dacă este sănătos la minte nu-şi face o casă ca apoi s-o ardă. Cele câteva Scripturi despre arderea cerului şi a pământului sunt expresii simbolice, nu literale, referindu-se la distrugerea unor stări de lucruri sociale şi religioase, după care va urma clădirea şi aşezarea altor stări sociale şi religioase numite în Scripturi „cer nou” şi „pământ nou”, sub supravegherea directă a Regelui Isus. Vezi 2 Petru 3:10-13; Evrei 12:26-29; Apoc. 21:1-5; Hagai 2:6-9, 21-22; Ţefania 3:8-9.

Despre legăminte

Biblia vorbeşte despre trei legăminte mari:

  1. a) Legământul Avraamic sau Legământul Făgăduinţei
  2. b) Legământul Legii
  3. c) Legământul cel Nou.

Nerecunoaşterea acestora a dus şi duce pe mulţi în mare confuzie, în încercarea lor de a explica anumite profeţii. În Galateni 4:21-31, sf. Pavel declară că cele două femei ale lui Avraam reprezintă două legăminte, şi anume: legământul sub care se dezvoltă biserica lui Cristos în perioada sau veacul Evangheliei a fost simbolizat prin femeia Sara, iar legământul sub care s-a dezvoltat sămânţa naturală a lui Avraam – poporul evreu – a fost prefigurat prin femeia Agar. Pavel ne mai spune că ambele legăminte nasc urmaşi, dar cu deosebirea că unul, cel reprezentat prin Sara, naşte fii liberi, care să fie moştenitori ai împărăţiei, pe când cel reprezentat prin Agar naşte servitori – Evrei 3:1-6. Abandonarea de către Avraam a femeii sale Agar şi fuga ei în pustie arată că Israelul natural urma să fie lipsit un timp de favoare, până când Sara, femeia legitimă a lui Avraam, avea să-l nască pe Isaac, fiul lui Avraam prin făgăduinţă, Isaac reprezentând pe Isus şi pe urmaşii Săi adevăraţi – Evrei 3:6; Galateni 3:16, 29; 4:28. Legământul Sara a început să nască fii la botezul Domnului nostru în Iordan şi continuă cu toţi aceia care părăsesc lumea cu păcatul şi scopurile ei, şi se înrolează ca voluntari în armata lui Cristos – Luca 18:28-30 – până la completarea Bisericii. Când această lucrare a vârstei Evangheliei va fi terminată, atunci va începe altă lucrare, sub alt legământ, aşa cum este ilustrat prin faptul că după moartea Sarei, Avraam s-a căsătorit cu Chetura. Potrivit cu Ieremia 31:31-34, acest legământ nou va fi încheiat mai întâi cu casa lui Israel şi a lui Iuda, apoi se va extinde la toate neamurile pământului – Romani 2:9, 10; Faptele Ap. 15:14-17; Zaharia 8:21-23. Sub acel legământ, legea lui Dumnezeu va fi scrisă, nu pe table de piatră, cum a fost cu primul legământ, ci va fi scrisă în inima fiecărui individ şi va fi pusă înăuntrul tuturor celor care vor fi în judecată. Aceasta va însemna un proces susţinut şi amănunţit de informare şi reeducare în dreptate şi de supunere la reglementările divine, supunere care va constitui proba de viaţă veşnică sau de moarte veşnică. Vezi Ioan 17:3; Faptele Ap. 3:23.

Moartea a doua

În cartea Apocalipsei 20:14 se vorbeşte despre o moarte care este numită moartea a doua. Aceasta înseamnă o stingere definitivă din viaţă, spre deosebire de prima moarte, care este comparată cu un somn, din care te trezeşti – Ioan 11:11. Rasa umană a fost răscumpărată din prima moarte, prin moartea voluntară a lui Isus. De aceea, toţi cei care au avut parte de moartea venită prin neascultarea tatălui nostru Adam vor avea o ocazie deplină şi favorabilă, prin înviere, de a intra sub condiţiile Noului Legământ. Cei care vor dovedi nesupunere şi împotrivire după ce vor fi luminaţi cu Spirit sfânt asupra tuturor aşezămintelor lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi de la viaţă, stingere definitivă, deoarece nu se va mai da altă răscumpărare pentru aceştia. „Iazul de foc”, spune Apocalipsa, „este moartea a doua”, focul reprezentând eliminarea completă din viaţă, fiindcă ceea ce arunci în foc se mistuie, nu continuă veşnic. În veacul Evangheliei în care încă ne aflăm, numai cei care au fost luminaţi de Cuvânt şi au primit CONCEPEREA cu Spirit sfânt, şi care totuşi se întorc la păcat sau resping SÂNGELE care i-a răscumpărat, numai aceia sunt acum pe drumul pierzării definitive, în moartea a doua. Vezi Evrei 6:4-6; 10:26-27 şi 2 Petru 2:1-22.

Despre legarea, dezlegarea şi nimicirea lui Satan

Sf. Pavel ne spune că „întreaga lume geme şi suspină sub povara păcatului şi a deşertăciunii, la care a fost supusă – nu de voie – ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că şi ea va fi eliberată de sub această stare, pentru a avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” – Romani 8:19-21. Satana este deci autorul relelor din această lume. El a pus la cale şi omorârea lui Abel, fiul lui Adam – Geneza 4:8. De atunci şi până astăzi oamenii – fii ai aceluiaşi tată, fraţi din acelaşi sânge – se duşmănesc unii pe alţii şi ajung chiar la crimă. Uită, asemenea lui Cain, că cel ce-i stă în faţă este fratele său, fiindcă Diavolul le-a orbit ochii şi înţelegerea – 2 Corinteni 4:4. Dar nu va continua mult aşa, fiindcă s-a găsit UNUL mai tare decât el, care-l va răpune – Luca 11:21-22. Marele împărat Isus, la vremea hotărâtă, la a doua Sa prezenţă, pune mâna pe acest balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi îi limitează treptat influenţa, iar în final îl leagă complet, ca să nu mai înşele neamurile cum obişnuia. Şi nu numai pe el, ci şi mijloacele folosite de el pentru a perpetua ura şi minciuna între oameni, mijloace numite în Scripturi, în limbaj simbolic, „Fiara şi prorocul mincinos” – Apoc. 19:19-20. Scripturile ne mai arată că timpul în care trăim este sfârşitul domniei lui Satan şi începutul DOMNIEI LUI ISUS CRISTOS. Isus ne-a spus să privim semnele timpului. Când pe pământ vom vedea tulburare printre popoare, cum n-a fost de la începutul lumii, să ştim că El este la uşă – Matei 24:33; Luca 21:25-31. Sunt şi alte profeţii care ne arată că am ajuns la sfârşitul unei lumi şi la începutul altei lumi. Casa veche a celui rău (ordinea veche), este pe cale să se prăbuşească – Hagai 2:22 – şi să se sfărâme, aşa cum s-a sfărâmat odinioară chipul cel mare pe care-l văzuse în vis împăratul Nebucadneţar. În vis sfărâmarea a fost produsă de PIATRA care a lovit chipul. În profeţia lui Daniel piatra este identificată cu Împărăţia lui Dumnezeu – Daniel 2:31-35; 44-45. Dar aceasta este numai o fază a marii opere a lui Isus. După curăţirea pământului de orice rămăşiţă a uneltelor lui Satan, va începe domnia de pace a lui Isus, descrisă în cartea profetului Isaia la cap. 25:6-9 şi Mica 4:1-4. Şi atunci se va împlini profeţia şi parabola Domnului din Matei 25:31-33: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”. Această separare va fi de-a lungul împărăţiei Sale de o mie de ani. Fiecare individ fiind pus în faţa legilor lui Dumnezeu, va avea să aleagă una dintre aceste două locuri sau stări. Dacă unii vor alege supunerea numai formal, de frică, nu din convingere şi iubire, faptul acesta va fi descoperit la sfârşitul zilei de judecată, când Satan va fi dezlegat „pentru puţin timp”. El va încerca să înşele din nou omenirea. Unii vor pleca urechea la sugestiile lui stricate, numai ca apoi să piară împreună cu el pentru totdeauna. Vezi Apocalipsa 20:7-10. Pământul va fi astfel curăţit de orice urmă de neascultare, iar celor ce vor rezista la aceste amăgiri, dovedind supunere deplină faţă de Dumnezeu şi de ADEVĂRUL SĂU, li se va acorda viaţă veşnică pe pământul restaurat, unde lacrimile şi durerea vor fi şterse pentru totdeauna, potrivit promisiunii Sale, „IATĂ, EU FAC TOATE LUCRURILE NOI” – Apoc 21:3-5. Şi astfel OPERA DOMNIEI LUI CRISTOS fiind terminată în ceea ce priveşte repunerea omului în drepturile sale, iar pământul restabilit la perfecţiune, la starea de rai, împărăţia va fi predată lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca EL să fie „TOTUL ÎN TOŢI” – 1 Corinteni 15:24-28. Ce alte lucrări Îi vor fi încredinţate lui Cristos, acestui MARE AGENT AL LUI IEHOVA DUMNEZEU, nu ştim; ştim însă că puterea şi activitatea divină sunt nemărginite şi universul este fără limite.   Iată, iubite cititor, Adevărul este deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Acesta a format baza credinţei tuturor sfinţilor profeţi din vechime şi a sfinţilor apostoli. Acesta poate să producă o credinţă vie şi statornică în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută credinciosului Avraam, care cuprinde binecuvântarea tuturor familiilor pământului prin sămânţa lui – care este Isus Cristos – Faptele Ap. 3:19-25. Sperăm ca această broşură să-ţi întărească credinţa şi speranţa, şi fiindcă ne aflăm în pragul acestui timp de binecuvântare, după cum ne arată „semnele timpului”, să ne întărim împreună glasul în rugăciune şi să continuăm să sperăm şi să cerem: Vie Doamne a Ta Împărăţie cât mai curând, pentru a se face voia Ta şi pe pământ, după cum se face în cer. Amin!                                           IN

 INDEXUL TEXTELOR BIBLICE

 – comentate, citate sau trimiteri –

 GENEZA 1:1-26……………….. .1 2:1-3………………….. 2 2:16,17………………. 2 2:7……………………… 3 3:19………………. 3,12 4:8…………………… 15 5:5……………………… 3  IOV 3:13-19……………… 4 34:14.15……………. 4  PSALMII 22:29……………….. 12 72:1-9……………… 11 72:8,9………………. 11 90:2…………………… 7 110:1,2………………. 8 110:2……………….. 13 146:4…………………. 4  ECLESIASTUL 1:4…………………… 13 9:5……………………… 4 9:10………………. 4,12 28:13-19……………. 6  ISAIA 11:1-9……………… …9 14:12-15……………. 6 25:6-9…………… 9,16 26:8,9………………. 11 28:17……………….. 12 32:1-4………………. ..9 35:3,4………………… 9 35:1-10……………. ..9 35:8-10……………. 13 35:8………………… .13 45:18………………. .13 57:14-19………….. ..9 61:1-3…………….. .13 65:14-25………….. ..9 65:24………………. .13  IEREMIA 31:31-34………….. 14  EZECHIEL 28:13-19………….. ..6 36:34……………….. 10 36:34.35………….. 13 36:34-36………….. 12  DANIEL 2:31-35,44,45….. 16  MICA 4:1-4…………… 10,16  ŢEFANIA 2:2……………………… 9 3:8,9…………… 11,14  HAGAI 2:6-9,21,22……… 14 2:22…………………. 16  ZAHARIA 8:21-23……………. 14  MATEI 5:38………………….. .8 19:27,28…………… .9 19:28…………………. 9 19:30……………….. 13 20:16……………….. 13 20:28………………… .8 24:33……………….. 16 25:31,32………….. 10 25:31-33………….. 16 26:28…………………. 9 28:18……………. 5,13 28:19,20……………. 8  LUCA 10:18…………………. 6 11:21,22………….. 16 12:32…………………. 8  18:28-30………….. 14 19:13…………………. 8 19:14…………………9 21:25-31………….. 16  IOAN 1:1-3………………….. 7 1:14…………………… 7 3:14-17……………. 11 3:16…………………… 4 5:26………………… 5,7 5:28,29……………. 12 8:12…………………… 1 8:31,32………………. 1 8:44…………………… 6 11:11……………….. 15 14:2…………………… 9 14:19,2,3…………. 10 17:3…………………. 15 17:20-23……………. 7 18:37…………………. 1  FAPTELE AP. 3:19-21……………… 8 3:20,21……………. 12 3:22,23……………. 13 3:23…………………. 15 3:19-25……………. 17 15:14-17…….. 14,15 17:31……………….. 11  ROMANI 2:9,10………………. 14 2:7……………………… 5 5:12…………………… 4 8:19-21………. 13,15 8:29…………………… 5  1 CORINTENI 15:21, 22…………… 4 15:22,23………….. 12 15:21-26………….. 13 15:24-28………. 8,17  2 CORINTENI 4:3,4………………….. 6 4:4…………………… 15  GALATENI 3:16,29……………. 14 4:21-31……………. 14 4:28………………… .14  FILIPENI 2:7-9………………….. 5 2:8-11………………… 7 3:21…………………… 5 3:20,21………………. 9  COLOSENI 1:15…………………… 7  1 TIMOTEI 2:14…………………… 3 1:17…………………… 4  2 TIMOTEI 3:12…………………… 6  EVREI 1:3……………………… 8 2:14…………………… 7 3:1-6………………… 14 3:6…………………… 14 6:4-6………………… 15 7:26…………………… 7 8:2-6………………….. 9 10:12,13……………. 8 10:26,27………….. 15 12:26-29………….. 14  1 PETRU 3:18…………………… 9  2 PETRU 1:4……………………… 5 2:4……………………… 5 2:1-22……………… 15 3:8……………………… 3 3:10-13……. 9,11,14  1 IOAN 3:2……………………… 5 5:7……………………… 7 2:2…………………… 12  APOCALIPSA 1:18…………………13 2:26,27………………. 9 3:14…………………… 7 3:19-25……………17 3:21…………………… 9 14:1,3………………… 8 19:6,7………………… 9 19:19,20……….. 9,16 20:1-3…………… 6,13 20:3…………………… 5 20:4-6………………… 9 20:7-10……………. 16 20:14……………….. 15 21:1-5……………… 14 21:3-5……………… 17 21:4,5………………. 10

 Scripturile ne învaţă clar:

— că Biserica este “Templul lui Dumnezeu”, în mod deosebit “lucrul mâinilor Sale”; construirea lui a fost în progres în decursul Veacului Evanghelic, de când Cristos a devenit Răscumpărătorul lumii şi piatra din capul unghiului acestui Templu, prin care, atunci când va fi terminat, vor veni binecuvântările lui Dumnezeu pentru “tot poporul” şi oamenii vor avea acces la El. 1 Cor. 3:16, 17; Efes. 2:20-22; Gen. 28:14; Gal. 3:29. — că, între timp, cioplirea, formarea şi şlefuirea pietrelor, a consacraţilor care cred în ispăşirea pentru păcat făcută de Cristos, progresează; iar când ultima din aceste “pietre vii…alese şi scumpe” va fi gata, atunci marele Maestru le va aduna pe toate împreună la întâia înviere şi Templul se va umple de gloria Lui, fiind locul de întâlnire între Dumnezeu şi oameni, în timpul Mileniului. Apoc. 15:5-8. — că baza speranţei pentru Biserică şi pentru lume constă în faptul că “Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea” pentru fiecare om, o “răscumpărare pentru toţi”, şi că va fi “adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume”, “la vremea cuvenită”. Evrei 2:9; Ioan 1:9; 1 Tim. 2:5, 6. — că speranţa Bisericii este să fie asemenea Domnului ei, să-L vadă “aşa cum este”, să fie “părtaşi firii dumnezeieşti”, să fie părtaşi la gloria Lui ca moştenitori împreună cu El. 1 Ioan 3:2; Ioan 17:24; Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4. — că misiunea prezentă a Bisericii este desăvârşirea sfinţilor pentru lucrarea de slujire viitoare, să dezvolte în sine toate darurile, să fie martorul lui Dumnezeu pentru lume şi să se pregătească pentru a fi regi şi preoţi în veacul viitor. Efes. 4:12; Mat. 24:14; Apoc. 1:6; 20:6. — că speranţa pentru lume constă în binecuvântările cunoştinţei şi posibilităţii care vor fi aduse prin Împărăţia Milenară a lui Cristos — restabilirea a tot ceea ce a fost pierdut prin Adam, a tuturor celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul şi prin Biserica Lui glorificată — când toţi cei răi cu voia vor fi nimiciţi. Fapte 3:19-23; Isaia 35. — că acei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. În calitate de căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.

 Publicaţii GRATUITE

Venirea Domnului nostru – broşură care prezintă pe scurt modul şi scopul venirii Domnului nostru. Mângâiere şi speranţă – broşură care aduce balsamul mângâierii în inimile îndurerate, “prin mângâierea pe care o dau Scripturile”. O rază de speranţă pe o mare înfuriată – broşură care scoate în relief speranţa oferită de Scripturi în călătoria noastră pe marea furtunoasă a vieţii. Împărăţia lui Dumnezeu – o prezentare foarte pe scurt a împărăţiei pe care o cerem în rugăciunea Tatăl Nostru. Planul lui Dumnezeu – broşură cu o scurtă prezentare a planului divin în desfăşurarea lui în cele trei “lumi” sau perioade succesive prezentate în Biblie. Alte publicaţii Planul Divin al Veacurilor – oferă o prezentare generală a Planului Divin descoperit în Biblie, referitor la răscumpărarea şi restabilirea omului. Răspunde la multe întrebări, inclusiv:

  • De ce permite Dumnezeu răul?
  • Unde ne găsim în curgerea timpului?
  • Când şi în ce scop se alege Biserica lui Cristos?
  • Care este scopul întoarcerii Domnului nostru?
  • Ce este şi când are loc “restabilirea tuturor lucrurilor”
  • Ce este ziua de judecată?
  • Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Când şi cum se stabileşte?

Ce spun Scripturile despre Iad? – 106 pagini, care examinează fiecare text în care se găseşte cuvântul “iad”, arătând că doctrina despre iad, aşa cum se crede în general, nu este scripturală. Ce spun Scripturile despre Spiritism – o broşură consistentă, 130 pagini, care arată că acesta este de fapt demonism, că practicarea lui este antiscripturală, cine sunt “duhurile din închisoare”. Voi veni din nou – 86 pagini, care examinează şi compară fiecare text scriptural legat de a doua venire a Domnului şi identifică semnele prezenţei Sale la sfârşitul veacului. Cum să studiem Apocalipsa … pentru a o înţelege – broşură de ajutor pentru cei care sunt interesaţi de înţelegerea acestei cărţi foarte simbolice: Ea oferă câteva metode solide de studiu biblic. Procesul de pace israeliano-arab şi profeţia biblică – broşură care prezintă aspecte şi mărturii istorice şi biblice legate de procesul de pace israeliano-arab şi când se va realiza pacea în Orientul Mijlociu, conform profeţiilor. Pentru a afla mai multe lucruri despre cele prezentate aici, vă rugăm să vizitaţi pagina noastră de internet: www.adevarprezent.com Sau dacă doriţi mai multă literatură sau informaţie ne puteţi scrie la adresa de email: literatura@adevarprezent.com

 Video – Pentru Această Cauză

La pagina de internet menţionată mai sus, puteţi vedea gratuit filmul Pentru Această Cauză, un film care vă va răspunde la multe întrebări: De ce a venit Domnul nostru în lume? Ce înseamnă faptul că Domnul a murit pentru toţi? Când şi cum va răspunde Dumnezeu la rugăciunea, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

 Adresa de contact

Studenţii în Biblie Căsuţa Poştală (C/P) 2398 MD 2021 Chişinău, Moldova „Toţi cei ce Te caută, să se veselească şi să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta, să zică neîncetat: Preamărit să fie Dumnezeu!” Psalmul 70:4.

 

Timpurile şi sezoanele stabilite divin

A sosit timpul – Prefaţa autorului

PRIMA EDIŢIE a acestui volum a fost publicată în anul 1889. De atunci a urmat o ediţie după alta, în diferite limbi, până când acum mai bine de un milion şi jumătate de exemplare se află în mâinile oamenilor. Aceste cifre sunt uimitoare când ne gândim cât de puţini oameni din zilele noastre au vreo credinţă în Biblie ca fiind Revelaţia divină, şi cât de puţini dintre cei care au credinţă în Biblie apreciază profeţiile şi cronologia — în special cronologia biblică şi istoria biblică a lumii.

Autorul şi editorii au mari motive să se bucure de mărturiile care le sosesc continuu, că acest volum s-a dovedit foarte folositor în studiul Bibliei pentru poporul lui Dumnezeu din toate ţările — aranjând mesajul Cuvântului lui Dumnezeu sub diferite titluri şi clasificări de ajutor celui care studiază. În special am auzit că mulţi au fost binecuvântaţi prin studierea felului celei de-a Doua Veniri — prin dovada scripturală prezentată în acest volum, că Domnul nostru nu va mai veni pe acest pământ ca om, deoarece El Şi-a împlinit complet misiunea ca fiinţă umană atunci când, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om la Calvar. Textele aduse în atenţia cititorului, dovedind că acum Domnul nostru este Cel glorificat de la dreapta Tatălui şi că în curând va deveni Împăratul lumii, au fost folositoare multora, după cum mărturisesc scrisorile lor.

Acest volum nu are nici o pretenţie că este infailibil şi nici că este inspirat direct de Dumnezeu în interpretarea Cuvântului Său. Dimpotrivă, el susţine că Revelaţia Divină este Biblia. Străduinţa lui a fost să compare dovezile biblice şi să ofere sugestii în privinţa semnificaţiei lor.

Tratând subiecte atât de dificile încât rareori sunt abordate de alţii, să nu se considere ciudat dacă unele dintre sugestiile făcute în acest volum nu s-au împlinit cu absolută acurateţe chiar în literă. Însă autorul, editorii şi miile de cititori ai ((Bii)) acestui volum nu se ruşinează de ceea ce este prezentat în el, şi-l oferă încă tuturor celor pe care-i interesează studiul Bibliei — ca fiind cel mai interesant şi cel mai folositor pentru înţelegerea Cuvântului Domnului.

Cronologia Bibliei prezentată aici arată că cele şase Zile mari de câte o mie de ani care au început cu Adam s-au sfârşit, şi că marea Zi a Şaptea, mia de ani de Domnie a lui Cristos, a început în 1873. Găsim că evenimentele acestor patruzeci şi trei de ani, despre care acest volum pretinde că sunt începutul Mileniului, confirmă încă pe deplin profeţia biblică, aşa cum este prezentată aici. În aceşti patruzeci şi trei de ani au fost realizate aproape toate invenţiile zilelor noastre. Maşina de cusut, una din primele invenţii, a început să ajungă la eficienţă acum patruzeci şi trei de ani. De atunci, avem tot felul de maşini şi unelte agricole, şi utilaje pentru atelier, pentru magazin, pentru fabrică, pentru casă, din abundenţă şi ieftine — prin descoperirea omului. Acestea reduc orele de lucru şi înlătură „sudoarea feţei”, pe care Biblia o identifică cu blestemul.

Se poate spune fără teamă de a greşi, că în aceşti patruzeci şi trei de ani bogăţiile lumii s-au înmulţit de o mie de ori. Şi când ne amintim că în spatele acestor patruzeci şi trei de ani se află şase mii de ani de străduinţă umană, pare aproape o minune că lumea a realizat în cei patruzeci şi trei de ani de o mie de ori mai mult decât în cei 6000 de ani dinainte. Desigur că aceasta atestă bine pretenţia prezentului volum că noi am intrat în marea Zi a Şaptea, şi că ceea ce noi ca neam omenesc trăim astăzi sunt numai sclipiri prevestitoare ale binecuvântărilor mult mai mari care vor veni — când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecarea în razele Sale şi va împrăştia tot întunericul, ignoranţa şi superstiţia din lume!

Acest volum prezintă, ceea ce autorul lui a propovăduit timp de peste patruzeci de ani, că „Timpurile Neamurilor” s-au sfârşit din punct de vedere cronologic în toamna anului 1914 d. Cr. Expresia „Timpurile Neamurilor” în uzanţa biblică înseamnă anii, sau perioada de timp, în care naţiunilor păgâne le-a fost îngăduit să aibă control, urmând luării împărăţiei tipice de la Israelul natural şi acoperind intervalul ((Biii)) dintre acel eveniment şi stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu în mâinile lui Mesia — „care are drept la ea”. Ezec. 21:27.

Fireşte, noi nu puteam şti în 1889 dacă anul 1914, marcat atât de clar în Biblie ca fiind sfârşitul contractului de arendare a puterii neamurilor sau a permisiunii lor de a conduce lumea, însemna că la acel timp ele vor fi complet fără putere, sau dacă, contractul lor fiind expirat, va începe evacuarea lor. Ne dăm seama că acest lucru din urmă este programul Domnului; şi imediat, în luna august 1914, împărăţiile Neamurilor, la care se face referire în profeţie, au început marea luptă actuală, care, după Biblie, va culmina prin răsturnarea completă a tuturor guvernelor omeneşti, deschizând calea pentru deplina stabilire a Împărăţiei iubitului Fiu al lui Dumnezeu.

Noi nu putem vedea dincolo de văl; nu putem cunoaşte lucrurile care înaintează sub conducerea gloriosului nostru Domn şi a membrilor deja glorificaţi ai Bisericii Sale. Credem că într-un fel sau altul Domnul Se implică acum în afacerile lumii cum n-a mai făcut-o niciodată în timpurile trecute. Ştim că marele Timp de Strâmtorare, care a început, corespunde întocmai cu declaraţia divină în privinţa timpului şi condiţiilor stabilirii Împărăţiei lui Mesia. Însuşi Domnul ne informează că în momentul când El Îşi va lua marea Sa putere şi va domni, neamurile vor fi înfuriate şi va veni mânia divină. Ceva mai târziu va veni timpul pentru judecarea morţilor şi pentru răsplătirea slujitorilor lui Dumnezeu, mici şi mari, ducând în final la nimicirea celor incorigibili, care vor exercita o influenţă vătămătoare pe pământ. Apoc. 21:8.

Pretutindeni în lume oamenii cunoşteau aşteptările Studenţilor Bibliei pentru anul 1914; şi când a izbucnit un război atât de formidabil cum este cel din prezent, când vânturile conflictului au început să sufle cu o astfel de furie şi distrugere, mii de persoane şi-au amintit de ceea ce auziseră şi citiseră cu privire la sfârşitul Timpurilor Neamurilor. Mii de oameni au ajuns astăzi să aprecieze timpurile în care trăim. Influenţa este foarte folositoare şi inspiratoare. Înţelegerea că noi suntem în Ziua Domnului şi că în curând toţi sfinţii Săi vor fi adunaţi la El prin schimbarea învierii are o((Biv)) influenţă stimulatoare şi încurajatoare asupra celor care studiază Biblia, separându-i de lume cu temerile şi ambiţiile ei şi fixându-le ochii pe Coroana Vieţii, pe care Domnul o are în păstrare pentru cei care-L iubesc pe El mai presus de orice.

Autorul recunoaşte că în această carte el prezintă ideea că sfinţii Domnului s-ar putea aştepta să fie cu El în glorie la sfârşitul Timpurilor Neamurilor. Căderea în această greşeală a fost naturală, dar Domnul a folosit-o pentru binecuvântarea poporului Său. Ideea că toată Biserica va fi adunată în glorie înainte de luna octombrie 1914 a avut desigur un efect stimulator şi sfinţitor pentru mii, care pot cu toţii să preamărească în consecinţă pe Domnul — chiar pentru această greşeală. Într-adevăr, mulţi pot să spună că ei sunt recunoscători Domnului că punctul culminant al speranţelor Bisericii n-a fost atins la timpul când ne-am aşteptat; şi că noi, ca popor al Domnului, avem noi ocazii de a desăvârşi sfinţenia şi de a participa cu Învăţătorul nostru la prezentarea în continuare a Mesajului Său la poporul Său.

Evident, greşeala noastră n-a fost cu privire la sfârşitul Timpurilor Neamurilor; noi însă am tras o concluzie falsă, neautorizată de Cuvântul Domnului. Am văzut în Biblie anumite paralele între Veacul Iudeu şi Veacul Evanghelic. Ar fi trebuit să observăm că în ambele cazuri aceste paralele urmăresc sistemele nominale spre distrugere, şi nu arată timpul glorificării Noii Creaţii. Această explicaţie va ajuta pe cititor în studiul volumului „A SOSIT TIMPUL”. N-avem nici o îndoială că marile binecuvântări care au venit către mulţi dintre noi în trecut vor continua să meargă prin acest volum şi către alte mii de cititori. La fel merg împreună cu el şi rugăciunile autorului.

Charles T. Russell
Brooklyn, N.Y.
1 octombrie 1916

 

A sosit timpul – Studiul I

Timpurile şi sezoanele stabilite divin

Timpurile şi sezoanele stabilite divin — De ce nu sunt ele declarate mai clar — Descoperite la timpul cuvenit — Dorinţa serioasă de a cunoaşte timpurile şi sezoanele este lăudabilă — Greşelile adventiştilor — Scopul real al profeţiilor timpului — Poziţia noastră prezentă — Scopul capitolelor următoare

După cum în „Planul divin al Veacurilor” ne-am străduit să expunem elementele proeminente ale aranjamentului divin pentru mântuirea omului dintr-un punct de vedere pur scriptural, tot aşa, scopul acestui volum este să arate, prin aceeaşi autoritate, că diferitele trăsături ale acestui plan au timpuri şi sezoane clar stabilite pentru împlinirea lor; că, în măsura în care acest plan a înaintat, fiecare aspect succesiv al lui a fost împlinit exact la timp, şi că acum a sosit timpul pentru culminarea lui în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Gen. 28:14; Gal. 3:16.

Pe parcursul lungilor secole ale Veacului Evanghelic, Biserica, aşa cum o învăţase Domnul ei, s-a rugat: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar, asemenea copiilor somnoroşi, fiindcă timpul a fost lung, mulţi aproape au uitat importanţa acestor cuvinte care acum par să se stingă pe buzele lor. Pe toţi aceştia, ale căror inimi sunt încă loiale Domnului, îi chemăm prin cuvintele apostolului Pavel: „Este ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape ((B14)) de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este foarte înaintată, se apropie ziua

[milenară]”. Da, este chiar la uşi. Împărăţia cerurilor este acum aici, nu numai în stadiu embrionar sau incipient ca la prima venire a Domnului nostru (Mat. 3:2), ci în sensul în care El a declarat că ea urma să vină (Ioan 18:36, 37) — „în putere şi mare slavă”.Cu toate acestea, numai cei care au făcut un studiu atent al „Planului Veacurilor” vor fi pregătiţi să aprecieze învăţăturile acestui volum, privitoare la timpurile şi sezoanele stabilite divin pentru desfăşurarea diferitelor trăsături ale acestui plan şi pentru împlinirea lui finală. Sperăm, prin urmare, că nimeni nu va întreprinde acest studiu înainte de a fi înţeles pe deplin învăţăturile volumului precedent. Altfel el nu va fi hrană la timp potrivit pentru ei. Adevărul este hrană la timp potrivit numai atunci când suntem pregătiţi să-l primim. Un copil nu este pregătit să rezolve o problemă de matematică până când mai întâi a fost instruit să folosească cifrele şi limba. La fel este şi cu adevărul divin: este construit pas cu pas, şi pentru a câştiga o înţelegere a lui trebuie să urcăm treptele prevăzute — cu grijă, desigur, dovedind cu Scripturile fiecare pas făcut înainte, totuşi netemându-ne să facem paşii pe măsură ce astfel găsim teren sigur pentru ei. Numai cei care au o credinţă deplină în Dumnezeu şi pentru care un „aşa zice Domnul” este sfârşitul oricărei îndoieli şi controverse, pot fi conduşi de Spiritul lui Dumnezeu în adevărul avansat pe măsură ce el devine cuvenit — conduşi în lucruri noi, precum şi întăriţi în cele vechi şi dovedite ca adevărate prin aceeaşi autoritate.Numai pe unii ca aceştia Îşi propune Dumnezeu să-i conducă. La sfârşitul veacului, care este timpul secerişului, mult adevăr este cuvenit să fie descoperit, adevăr pe care Dumnezeu nu l-a făcut cunoscut în timpurile trecute nici ((B15)) chiar celor mai credincioşi şi mai devotaţi copii ai Săi. Profetul Habacuc (2:3) declară că la timpul sfârşitului viziunea privitoare la glorioasa încheiere a planului lui Dumnezeu va vorbi şi nu va minţi; şi că pentru unii dintre copiii lui Dumnezeu ea va vorbi atât de clar, încât ei vor fi capabili, aşa cum au fost îndrumaţi, s-o explice pe table, aşa încât prin ei s-o poată citi clar şi alţii; şi Daniel de asemenea a declarat (12:4, 9, 10) că atunci cunoştinţa va creşte şi că înţelepţii vor înţelege viziunea (prin credinţă).Obiectivul nostru aici nu este să profeţim din abundenţa imaginaţiei umane, nici în vreun sens să fim mai înţelepţi decât ceea ce este scris în Scripturile sacre. De aceea, înlăturând toate invenţiile omeneşti, ne ţinem aproape de fântâna adevărului divin, străduindu-ne să citim profeţia în lumina profeţiei şi a împlinirii ei vădite, şi să explicăm pe table ceea ce Dumnezeu a spus că va fi pecetluit şi ceea ce, prin urmare, nu putea fi înţeles înainte de acest timp al sfârşitului, dar despre care El a dat asigurare că atunci trebuia să fie înţeles.

În acest volum oferim un lanţ de mărturie asupra subiectului timpului şi sezoanelor lui Dumnezeu stabilite de El, considerând fiecare verigă a lui puternică din punct de vedere scriptural, în timp ce întregul, când este privit laolaltă, în relaţia pe care o parte o are cu cealaltă, face dovada unui plan atât de larg şi de cuprinzător, a unui scop atât de adânc şi a unei armonii atât de perfecte, încât cercetătorului studios şi reverenţios îi arată în mod clar că acesta depăşeşte lărgimea şi adâncimea gândirii umane şi de aceea nu poate fi de origine umană.

Aflăm că sfârşitul Veacului Evanghelic, la fel ca sfârşitul Veacului Iudeu, este numit seceriş (Mat. 9:37; 13:24, 30, 39), că asemenea aceluia, şi acesta este o perioadă de patruzeci de ani, şi că razele mărturiei profetice sunt în mod special concentrate asupra secerişului veacurilor, şi mai cu seamă asupra secerişului acestui veac, unde chiar toată lumina ((B16)) Veacului Iudeu — datorită caracterului tipic al lui — se concentrează într-un focar glorios. În această lumină putem vedea acum clar mersul maiestuos al Dumnezeului nostru, nu numai în lunga panoramă a veacurilor trecute, ci şi în realizările prezente ale planului Său. Şi nu numai atât, dar potrivit făgăduinţei Sale de a ne arăta lucrurile viitoare (Ioan 16:13), vedem, cu minunată claritate a viziunii, metoda Lui înţeleaptă pentru binecuvântarea tuturor în Veacul Milenar care acum intră — chiar până la încheierea lui glorioasă în restabilirea tuturor lucrurilor. Aflăm că multe evenimente mari şi minunate se concentrează în acest seceriş: că în el are loc marele timp de strâmtorare, ziua lui Iehova, nimicirea finală şi completă a lui Anticrist şi căderea marelui Babilon, începutul întoarcerii favorii la evrei, a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea Împărăţiei Sale, şi învierea şi răsplătirea sfinţilor.

Găsim marcate clar în profeţii începutul şi sfârşitul acestei perioade de seceriş, precum şi evenimentele care-şi au timpul să se petreacă în ea. Iar acest volum are ca obiectiv, în esenţă, să atragă atenţia şi să urmărească diferitele linii ale timpului profetic până la evenimentele în care ele culminează. Pentru a primi mărturia lui, cititorul va trebui să aibă ureche de auzit (Apoc. 2:7; Mat. 11:15), şi va trebui să vrea să se debaraseze cu smerenie de multe păreri preconcepute, imediat ce va ajunge să vadă lipsa lor de armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceştia care au o astfel de dispoziţie a minţii şi care vor urmări lecţiile acestui volum cu răbdare şi grijă, şi în ordinea aranjării lor, nu ne îndoim că el va fi o mare binecuvântare. Dacă lecţiile lui sunt primite în inimi bune şi oneste, avem încredere că el va fi o putere pentru a-i separa de lume şi a-i coace ca grâu pentru grânar. Noi înţelegem că obiectivul pentru care au fost intenţionate de Domnul nostru aceste profeţii acum în desfăşurare este să stimuleze, să maturizeze şi să separe astfel pe sfinţi, ca pe grâu de neghină, în acest timp de seceriş.

((B17))

Cei cărora li s-a permis să vadă marele plan al veacurilor al lui Dumnezeu, care înfăţişează atât de clar aranjamentul sistematic, scopul adânc şi sfera minunată a planului divin aşa cum este prezentat în volumul precedent, ar trebui să fie nerăbdători să descopere tot ce binevoieşte Dumnezeu să reveleze cu privire la timpurile şi sezoanele acestuia. Interesul lor pentru acest subiect ar trebui să fie de multe ori mai mare decât al oricărora din veacurile trecute, care n-au văzut marile binecuvântări păstrate pentru toţi. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu doresc mult să ştie când va apărea Împăratul Slavei, iar prinţul întunericului va fi legat, când vor străluci copiii luminii ca soarele, iar întunericul va fi împrăştiat; când vor fi primiţi sfinţii în deplina înfiere divină, iar creaţia gemândă va fi eliberată din robia stricăciunii; şi când va fi pe deplin descoperit lumii uimite caracterul glorios al Tatălui nostru ceresc, făcând ca toţi cei care iubesc dreptatea să-şi aplece inimile în adorare, iubire şi ascultare.

A fi lipsit de asemenea dorinţe indică o lipsă de interes şi de apreciere faţă de planurile lui Dumnezeu. Apostolii, profeţii şi îngerii au dorit cu toţii şi au căutat cu sârguinţă să cunoască ce timp a indicat spiritul lui Dumnezeu prin profeţi. Iar acest interes din partea copiilor Săi este totdeauna plăcut lui Dumnezeu; căci, deşi până acum El niciodată n-a satisfăcut asemenea dorinţe într-o măsură considerabilă, fiindcă nu sosise încă timpul cuvenit, totuşi n-a mustrat niciodată un asemenea interes. Dimpotrivă, atunci când Daniel a întrebat, El l-a numit om preaiubit şi i-a răspuns la întrebare în măsura în care era compatibil cu planul Său.

O asemenea cercetare n-ar trebui, prin urmare, să fie privită ca amestec nepotrivit în tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să manifestăm faţă de planurile Sale acel interes care să „cerceteze Scripturile” şi să „ia aminte la cuvântul sigur al prorociei”, şi astfel să fim în acea atitudine potrivită de aşteptare care va discerne repede adevărul pe ((B18)) măsură ce acesta îşi are timpul cuvenit. Lucrurile ascunse aparţin lui Dumnezeu, dar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie (Deut. 29:29). De aceea, dacă ne limităm strict la Cuvântul lui Dumnezeu şi evităm speculaţia deşartă, suntem pe teren sigur. Dacă planul şi timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu nu sunt consemnate în Scripturi, atunci nimeni nu le poate găsi acolo; şi desigur Dumnezeu n-a consemnat prin profeţii şi apostolii Săi nimic ce dorea să ţină secret pe vecie. La timpul cuvenit şi în ordinea cuvenită, fiecare din aspectele consemnate ale planului divin, şi timpul şi anotimpul lor, le sunt arătate celor veghetori; dar planul ca un întreg, împreună cu aspectele timpului legate de el, nu era cuvenit a fi înţeles până la perioada numită „timpul sfârşitului” (Dan. 12:9, 10). Şi să nu uităm că până la timpul când Dumnezeu are ca scop să-Şi descopere tainele, nici învăţătura nici pietatea nu le pot descoperi. Cu toate că profeţiile au fost timp de secole în faţa ochilor tuturor, ele n-au putut fi dezlegate şi tainele lor n-au putut fi desluşite până când a sosit timpul cuvenit.

Când unii dintre ucenici au venit la Domnul nostru întrebând în privinţa timpului stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu, înainte să fi sosit vremea ca acesta să fie descoperit, El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa” (Fapt. 1:7). Cu altă ocazie El a zis referitor la acelaşi subiect: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama: vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când va fi timpul acela. . . Şi ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” Marcu 13:32, 33, 37.

Nu trebuie să înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru înseamnă că nimeni în afară de Tatăl nu va cunoaşte vreodată timpurile şi sezoanele Sale; ca atare ele nu dovedesc că noi nu putem cunoaşte aceste timpuri şi sezoane acum, după cum nu dovedesc nici că Domnul nostru nu le poate ((B19)) cunoaşte acum. Şi însuşi faptul că toate elementele planului Tatălui nostru, precum şi timpurile şi sezoanele Lui se pot discerne clar acum, este o dovadă tare că acum trăim în timpul sfârşitului stăpânirii prezente a răului şi în zorii Zilei Milenare, când cunoştinţa trebuie să crească şi înţelepţii trebuie să înţeleagă (Dan. 12:4, 10). Dacă profeţia nu era dată cu scopul de a fi înţeleasă, atunci darea ei nu avea nici un obiectiv raţional.

Aceste expresii ale Învăţătorului indică faptul că Dumnezeu nu execută diferitele părţi ale planului Său într-o manieră întâmplătoare, hazardată, ci El are Iar puterea şi înţelepciunea Sa infinită garantează că nu poate fi eşec sau întârziere.

Aceste cuvinte dau şi ideea că până la vremea aceea Tatăl nu descoperise nimănui, nici chiar Domnului nostru Isus, timpurile şi sezoanele legate de planul Său. În loc să justifice presupunerea generală, că Domnul nostru a mustrat cercetarea şi interesul cu privire la timpuri şi sezoane, şi prin aceste cuvinte a interzis o asemenea examinare, adevărul este tocmai contrariul. Cuvintele Sale arată clar că deşi lor încă nu le fusese dat să cunoască timpurile şi sezoanele, acestea vor fi foarte importante cândva şi atunci ele vor fi descoperite celor veghetori. În vederea faptului că ele vor fi desigilate cândva şi că atunci vor fi foarte importante, El îi îndeamnă să „ia seama” şi să nu îngăduie indiferenţei să vină peste ei, ci să„vegheze” continuu, ca să poată şti când va veni timpul potrivit.

Cei care au vegheat de-a lungul veacului, deşi n-au văzut toate lucrurile pentru care au vegheat, au fost totuşi mult binecuvântaţi şi păstraţi despărţiţi de lume prin faptul că au făcut astfel; pe când cei care vor fi în viaţă la „timpul cuvenit” şi vor „veghea” cu supunere, vor şti, vor vedea, vor înţelege şi nu vor fi în necunoştinţă în mijlocul minunatelor evenimente ale „secerişului” acestui veac. ((B20)) Cel care, în oricare timp, neglijează să vegheze, pierde o binecuvântare pe care Învăţătorul a pus mare accent şi se dovedeşte că este fie orbit de prejudecată, de către dumnezeul acestei lumi, fie supraîncărcat cu lucrurile acestei vieţi şi cu interesele prezente, spre neglijarea angajamentului său de consacrare deplină faţă de Domnul, angajament de a căuta mai întâi Împărăţia şi viaţa viitoare.

Apostolii Petru şi Pavel atrag atenţia asupra acestui subiect al timpurilor şi sezoanelor. Petru declară (2 Pet. 1:16) că noi nu urmăm basme meşteşugit alcătuite; că el a văzut într-o ilustraţie gloria Împărăţiei viitoare a lui Cristos pe muntele schimbării la faţă, când a contemplat glorioasa„viziune” a lui Moise, Ilie şi Isus în veşminte strălucitoare. Moise reprezentând pe vrednicii din vechime (Evr. 11:38-40), care vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei cereşti, iar Ilie reprezentând pe „biruitorii” din acest Veac al Evangheliei — scena în întregul ei reprezentând „gloria viitoare”, după ce suferinţele pentru dreptate vor fi completat alegerea potrivit favorii. Totuşi Petru, chiar în timp ce-şi relata viziunea, indică mărturia profetică zicând: „Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Pet. 1:19). El ştia bine că atunci nimeni nu putea înţelege pe deplin toate profeţiile, şi astfel a îndemnat pe sfinţi la o atitudine veghetoare — nu să privească cerul, ci să vegheze pentru împlinirea a tot ce a spus Dumnezeu prin sfinţii proroci cu privire la restituţie şi la„timpurile restabilirii”, care formează o parte atât de mare şi de importantă din mărturia lor. El ne asigură că profeţia va avea tot timpul adevăruri importante pentru noi, pe tot parcursul până în zorii Zilei.

Apostolul Pavel declară: „Cât despre timpuri şi perioade nu aveţi nevoie să vi se scrie, fraţilor, pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.

((B21))

[Va veni în tăcere, pe furiş, şi după ce a venit mulţi nu vor şti că sunt în ea.] Când vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei [neaşteptată sau rapidă în comparaţie cu procesul lent al celor şase mii de ani trecuţi, întocmai cum zilele noastre sunt numite zilele rapide ale aburului şi electricităţii — nu neaşteptat ca fulgerul, ci neaşteptat] ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. . . Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. 1 Tes. 5:1-4.

„Fraţii” au cu toţii candela, cuvântul sigur al prorociei menţionat de Petru, ca o lumină într-un loc întunecos; şi câtă vreme îşi vor menţine atitudinea potrivită de fraţi, ca examinatori credincioşi, blânzi şi smeriţi ai Cuvântului, ei nu vor fi niciodată în întuneric: lor li se va da întotdeauna adevărul ca hrană la timp cuvenit. Ca atare, cei care au trăit în deplină armonie cu Dumnezeu n-au fost niciodată lăsaţi în necunoştinţă de adevărul necesar, să-şi caute drumul orbecăind în întuneric cu lumea. Avraam şi Lot au ştiut dinainte despre nimicirea Sodomei, Dumnezeu zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ceea ce am să fac?” (Gen. 18:17). Noe a ştiut despre potop la timp ca să construiască arca şi a fost informat chiar despre ziua când trebuia să intre în ea. La prima venire tot aşa, Simeon, Ana şi înţelepţii de la răsărit au ştiut să aştepte pe Mesia; de fapt aşteptarea era atunci generală (Luca 2:25-38; 3:15; Mat. 2:2). Şi dacă Dumnezeu a procedat aşa cu casa robilor, va face El mai puţin pentru casa Fiilor? Domnul şi Capul nostru a zis: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Domnul nostru trebuie desigur să cunoască timpurile şi sezoanele la vremea potrivită, fiindcă El trebuie să execute planul, şi dacă nu S-a schimbat, El le va face cunoscut planurile celor apropiaţi Lui şi asociaţi la opera Sa — prietenilor Săi, sfinţilor Săi.

((B22))

Raţiunea, deci, ne învaţă că pe cât este de sigur că scrie, „Stăpânul Domnul nu face nimic, fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii” (Amos 3:7), şi că cea mai mare parte din ceea ce le-a descoperit nu era pentru ei, ci pentru noi, Biserica Evanghelică (1 Pet. 1:12), pe atât este de sigur că credincioşii nu vor fi lăsaţi în întuneric, incapabili să discearnă Ziua Domnului când aceasta va fi sosit. Ea nu va veni peste ei ca un hoţ şi ca o cursă — fără să ştie, pentru că ei vor fi veghind şi vor avea lumina făgăduită, cuvenită atunci, asupra subiectului.

Apostolul spune de ce a făcut el afirmaţia hotărâtă, că voi, fraţilor, veţi şti cu privire la timpuri şi sezoane când se cuvine şi nu veţi fi în întuneric, zicând (vers. 5): „Pentru că voi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei”. Aceştia sunt concepuţi de adevăr şi trebuie să fie dezvoltaţi prin adevăr din ce în ce mai mult până la ziua deplină — căreia îi aparţin. Iac. 1:18; Ioan 17:17, 19.

Să se observe cu câtă grijă pronumele voivi, vă şi ei, lor, din aceste scripturi şi din altele, deosebesc clasele la care se referă — deosebesc pe sfinţi de lume. Cunoştinţa pe care o vor avea sfinţii despre semnificaţia şi tendinţa evenimentelor care au loc în ziua Domnului este pusă în contrast cu ignoranţa lumii — „(Voi) (ei) vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei . . . şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţièîn întuneric pentru ca ziua aceea să  surprindă ca un hoţ; voi toţi sunteţi fii ai luminii . . . ”. „Luaţi seama la voi înşivă”, zice Domnul, „ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi deci [vegheaţi asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului prorociei] tot timpul şi rugaţi- ca să fiţi socotiţi vrednici ((B23)) să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”. Luca 21:34-36.

Înseamnă deci, că dacă un copil al lui Dumnezeu care trăieşte în ziua Domnului rămâne în întuneric sau în necunoştinţă în privinţa acestui fapt, el trebuie să fie ori îngreunat de lucrurile acestei vieţi şi îmbătat de spiritul lumii, ori altfel, supraîncărcat cu grijile acestei vieţi, şi în oricare dintre aceste cazuri el neglijează cu indiferenţă să vegheze cu candela curăţată şi arzândă şi cu ulei în vas — adică, cu Cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi minte şi cu spiritul adevărului în el însuşi.

Cu toate că mult în legătură cu timpurile şi sezoanele, precum şi cu amănuntele planului a fost prezis de profeţi, ei şi-au mărturisit neştiinţa cu privire la importanţa profeţiilor pe care le-au exprimat. (Vezi Dan. 12:8; Ezec. 20:49; Mat. 13:17; 1 Pet. 1:10-12). Formulate în limbaj tainic şi simbolic, şi legate de evenimente pe atunci încă viitoare, era imposibil ca aceste profeţii să fie înţelese. Astfel, cu toate că au fost consemnate mai dinainte şi date ca să mărturisească în privinţa preştiinţei şi aranjamentului divin, ele au fost pentru învăţătura celor care vor trăi la timpul cuvenit pentru împlinirea lor, şi nu pentru cei care le-au rostit (Rom. 15:4). Ei au aşteptat desfăşurarea diferitelor aspecte ale planului divin legate de istoria umană, care, prin aranjamentul lui Dumnezeu, să deschidă aceste profeţii şi să-i îmbogăţească pe copiii lui Dumnezeu răbdători şi cercetători, cu „hrană la timp potrivit” pentru ceasul de ispitire şi de nevoie din „ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se sfârşeşte acest veac, şi în mijlocul căreia, de asemenea, se iveşte noua eră şi dispensaţie.

O minunată invenţie modernă care serveşte bine pentru a ilustra aranjamentul divin al profeţiei timpului este numită Închizătoarea cu Cifru Programat, folosită în unele din băncile mai mari. Ca şi la alte închizători cu ((B24)) cifru, cheia sau clanţa rămâne permanent în broască. Pentru a putea deschide trebuie făcute anumite mişcări, cunoscute numai de către cel care cunoaşte aranjamentul, în timp ce chiar şi cea mai uşoară deviere de la mişcările cuvenite nu face decât să complice problema şi s-o facă cu atât mai greu de deschis. Închizătoarea cu Cifru Programat are în plus aspectul deosebit că, printr-un aranjament cu ceas înăuntru trezoreriilor băncii, noaptea când se închid uşile, ele sunt în aşa fel zăvorâte încât nu pot fi deschise de nimeni până în dimineaţa următoare la ora fixată, iar atunci numai ca răspuns la folosirea cifrului corect, stabilit pentru închizătoare.

Astfel Tatăl nostru ceresc a închis şi a sigilat multe aspecte ale planului Său în cursul nopţii cu marea Sa Închizătoare Programată, care a fost fixată aşa încât să împiedice deschiderea lor până la „timpul hotărât” — în dimineaţa Zilei mari a restabilirii. Iar atunci Unsul lui Iehova, „Cel care are cheia” şi înţelege cifrul stabilit, „deschide şi nimeni nu va închide” (Apoc. 3:7). El ne deschide dându-ne informaţia necesară despre felul în care trebuie folosită cheia profeţiei de către cei doritori să afle comorile înţelepciunii infinite. Şi noi putem deschide acum comorile înţelepciunii divine, pentru că ora dimineţii a sosit — chiar dacă este devreme şi nu s-a luminat încă pentru lume. Dar numai ţinând seama cu grijă de instrucţiuni şi aplicând cheia la cifrul stabilit de marele Proiectant ni se vor deschide comorile ei.

De fapt, această ilustraţie se potriveşte cu întregul plan al lui Dumnezeu în toate părţile lui: fiecare aspect al adevărului şi fiecare profeţie nu este decât o parte a acelui mare cifru care poate fi deschis acum pentru că este dimineaţă — pentru că zăvoarele marii Închizători Programate sunt retrase. Iar acest mare cifru odată deschis, dezvăluie deplin şi grandios comorile nemărginite ale înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii divine. Cel care va deschide va cunoaşte într-adevăr pe Dumnezeu ca niciodată înainte.

((B25))

Să examinăm deci Scripturile cu un spirit reverenţios, ca să putem învăţa ceea ce lui Dumnezeu Îi place să ne arate cu privire la timpurile şi sezoanele Sale. Deoarece El ne-a clarificat de curând marile elemente ale planului Său, în mod raţional ne putem aştepta să fie momentul cuvenit ca El să ne călăuzească în cunoaşterea aspectelor timpului acestui plan. Timpurile şi sezoanele au fost cu înţelepciune ascunse în trecut, şi astfel sfinţii au fost feriţi de descurajare, fiindcă timpul a fost lung; dar pe măsură ce planul se apropie de glorioasa lui împlinire, sfinţii au privilegiul să-l cunoască, pentru ca ei să-şi poată ridica sus capetele şi să se bucure, ştiind că eliberarea lor se apropie (Luca 21:28). Descoperirea timpului la „vremea sfârşitului” va fi tot aşa de folositoare şi stimulatoare pentru sfinţi, după cum descoperirea lui mai înainte ar fi fost pentru ei nefolositoare şi descurajatoare.

Evident că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce face El este în armonie cu un plan precis aranjat dinainte; iar timpurile şi sezoanele Sale nu sunt o parte neînsemnată sau neimportantă din planul Său. Să notăm că Isus S-a născut la timp –„Când a venit împlinirea timpului Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4). Nu înainte, nici după, ci exact când s-a împlinit timpul. Prima propovăduire a Domnului nostru a avut ca subiect timpul — El a venit predicând şi zicând: „S-a împlinit timpul. . . Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15); „Hristos, la timpul cuvenit, a murit” (Rom. 5:6); El „a înviat a treia zi [la timpul hotărât], după Scripturi” (1 Cor. 15:4). În decursul misiunii Sale, duşmanii Săi au căutat adeseori să-L prindă, dar este declarat că n-au putut, „căci încă nu-I venise ceasul”. Ioan 7:30.

Profeţiile timpului n-au fost date pentru a satisface o simplă curiozitate, ci pentru a permite celui care studiază Cuvântul să recunoască evenimentele prezise când acestea sunt cuvenite. De pildă, cu toate că profeţia a marcat timpul ((B26)) şi felul primei veniri, ea n-a fost înţeleasă până după ce a venit Cristos, şi atunci ea a ajutat pe cei care studiau cu atenţie Scripturile să recunoască în omul Isus pe Cristosul, trimis de Dumnezeu potrivit cu ceea ce fusese hotărât şi cu profeţia. Şi la fel, profeţiile care marchează timpul şi modul celei de-a doua veniri sunt potrivite a fi înţelese aproape de timpul când trebuie să se petreacă acest eveniment, ca să ne ajute să recunoaştem ziua Lui atunci când ea va fi venit — precum şi ordinea evenimentelor ei şi datoriile acelei ore. Nu se pot citi cu luare aminte scripturile Vechiului Testament fără să se remarce importanţa care se dă datelor şi marea precizie cu care unele sunt notate, chiar şi ziua, deşi adesea ele sunt legate de evenimente ce par a fi foarte nesemnificative. Dar cel care studiază cu atenţie va afla că aceste diferite date şi referinţe cronologice sunt verigi ale unui minunat lanţ de mărturie care arată cu mare precizie mai ales două dintre cele mai importante şi mai semnificative evenimente ale istoriei lumii, şi anume: prima şi a doua venire a Răscumpărătorului şi Domnului lumii şi lucrurile importante în legătură cu ele.

Faptul că majoritatea creştinilor sunt indiferenţi faţă de aceste lucruri nu este un motiv ca aceia care iubesc arătarea Lui şi doresc să fie găsiţi aprobaţi de El să cadă într-o stare similară de încropeală.

Trebuie avut în vedere că Israelul trupesc, cu excepţia „prietenilor” lui Dumnezeu, s-au poticnit şi nu şi-au cunoscut timpul cercetării (Luca 19:44), şi că profetul a prezis poticnirea ambelor case ale lui Israel — casa nominală evreiască şi casa nominală creştină (Isa. 8:14). Numai „o rămăşiţă” la sfârşitul sau în secerişul fiecărei dispensaţii este pregătită să primească şi să aprecieze adevărurile cuvenite atunci, şi ca atare să intre în privilegiile şi binecuvântările speciale ale dispensaţiei care se iveşte. De aceea rămâne ca fiecare creştin, individual, în perioada de încheiere a acestui veac, să caute să fie unul din numărul acestei „rămăşiţe”, şi nu ((B27)) unul din masa celor încropiţi, apatici şi indiferenţi ai Bisericii creştine nominale,care desigur că se vor poticni, aşa cum a fost prezis de către profet, de către Domnul şi de către apostoli, şi aşa cum a fost preumbrit prin cursul Israelului trupesc, despre care s-a spus că este umbra sau tipul ei.

Dar în timp ce profeţia timpului va fi de mare folos la timpul ei cuvenit, arătând diferitele aspecte ale planului lui Dumnezeu cu privire la seceriş etc., este adevărat şi că o cunoaştere a modului venirii şi arătării Domnului nostru este foarte necesară. Pentru aceasta, la locul ei potrivit, se cere o foarte mare atenţie. Iar în spatele acestei întregi cunoştinţe trebuie să se găsească sfinţenia şi umilinţa, care trebuie să pregătească terenul pentru primirea ei, prin aceea că va permite copilului lui Dumnezeu să înlăture prejudecata din inima sa şi să caute cu sârguinţă să cunoască ceea ce a fost descoperit. Aşa a fost şi la prima venire: numai cei serioşi, consacraţi, blânzi au discernut timpul şi felul. Cei lumeşti şi cei prea îngreunaţi, cei sătui, nu vor discerne nici profeţiile, nici semnele timpurilor care le împlinesc pe acestea, până când secerişul va fi trecut şi vara favorii speciale se va fi sfârşit.

La sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Iudeu, „israeliţii cu adevărat”, umiliţi şi serioşi într-adevăr, se aflau într-o stare de aşteptare care se deosebea mult de a celor mândri dintre ei, a celor lumeşti şi a celor convinşi că numai ei au dreptate; aşa încât ei erau mai pregătiţi nu numai să accepte planul lui Dumnezeu aşa cum l-a orânduit El, ci erau mai pregătiţi şi să asculte şi să examineze adevărul atunci când au venit în contact cu el. Iar Domnul nostru, în timp ce respingea prin răspunsuri evazive sau misterioase tertipurile pline de mulţumire de sine, cicălitoare ale fariseilor, Şi-a făcut timp şi a avut grijă să clarifice şi să explice adevărul celor care-l căutau cu smerenie şi seriozitate (Mat. 13:10-17; 16:1-4; Marcu 7:1-23; Luca 18:18-30; Ioan 1:45-51; Luca 24:13-49; Ioan 20:24-28; 21:1-12). Cei mândri şi mulţumiţi de sine, şi ((B28)) toţi care îi urmau pe aceştia, s-au poticnit (Mat. 15:14), pe când cei umiliţi, cei flămânzi după adevăr se interesau de adevăr cu seriozitate (Mat. 13:36; Marcu 4:10). Iar Domnul le explica unora ca aceştia cuvintele tainice, spunând: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară [care nu sunt israeliţi cu adevărat] toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca, privind, să privească şi să nu vadă; şi auzind, să audă şi să nu înţeleagă”.

Tot aşa este şi la sfârşitul acestui veac. Acum, ca şi atunci, adevărul separă pe cei serioşi şi smeriţi şi-i conduce mai departe în cunoştinţa cuvenită acum pentru unii ca aceştia, şi-i întăreşte şi-i luminează pentru ca ei să nu se poticnească împreună cu masa creştinilor nominali; în timp ce acei încropiţi şi mulţumiţi de sine resping adevărurile cuvenite acum, fiindcă sunt orbiţi prin starea nepotrivită a inimii lor. Prin urmare, ei vor fi respinşi de Domnul ca nevrednici să devină Mireasa Lui. Efes. 4:1; 1 Cor. 9:27.

O greşeală mare în care mulţi cad constă în a crede că o cunoaştere a acţiunilor şi planurilor lui Dumnezeu este de mică importanţă, că tot ce cere Dumnezeu de la noi sunt harurile caracterului creştin, iar acestea se pot păstra mai bine prin ignoranţă. Cât de diferit prezintă Scripturile această problemă! Ele ne sfătuiesc nu numai să cultivăm harurile caracterului creştin, ci şi să păstrăm constant acea stare a inimii care ne face capabili să discernem adevărul — mai cu seamă acest mare adevăr al prezenţei Domnului atunci când acesta este cuvenit — şi când au loc schimbările dispensaţionale. Cunoaşterea adevărului dispensaţional la sfârşitul acestui veac este tot atât de importantă cum a fost şi la sfârşitul Veacului Iudeu. Cei care n-au discernut adevărul cuvenit atunci, n-au primit favorurile cuvenite atunci. Şi chiar aşa este şi la sfârşitul acestui veac: cei care nu pot discerne Adevărul cuvenit acum, fiind orbiţi de necredinţă şi de felul de viaţă lumesc, nu pot primi favorurile speciale cuvenite acum. Ei nu sunt biruitori, şi ca atare sunt nepotriviţi să fie mireasa lui ((B29)) Cristos şi să intre în glorioasa moştenire a sfinţilor ca moştenitori împreună cu El. Adevărul în acest veac, în împrejurări contrare pentru primirea lui, devine o încercare a credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu; şi prin urmare separă ca o seceră pe cei potriviţi de cei nepotriviţi — grâul de neghină.

Studiul timpului profetic atrage după sine dispreţ, din cauza aplicărilor lui greşite din trecut făcute de „adventişti” şi de alţii, şi în consecinţă din cauza neîmplinirii evenimentelor aşteptate să se întâmple la timpurile declarate. Noi vedem însă că până şi aceasta a făcut parte din planul lui Dumnezeu de a ascunde subiectul pentru toţi, afară de o clasă pentru care era intenţionat, prin permiterea ca el să atragă după sine dispreţ şi luare în derâdere, împiedicând astfel ca acesta să fie înţeles de către cei înţelepţi şi precauţi în felul lumii (Mat. 11:25). Nu ne îndoim că aceasta a făcut parte din planul divin, întocmai ca trimiterea lui Isus la Nazaret, un loc dispreţuit, ca să Se numească „Nazarinean” (Mat. 2:23), cu toate că în realitate El S-a născut în onorabila cetate Betleem. După cum cei înţelepţi şi cei precauţi în felul lumii din vremea aceea au zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”, la fel şi astăzi, când se menţionează timpul profetic sau ceva legat de a doua venire a Domnului, mulţi strigă, „adventişti!” — ca şi cum ar zice, „poate veni ceva bun de la adventism?” — chiar dacă admit că multe profeţii referitoare la timp nu s-au împlinit încă şi că a doua venire a Domnului nostru este cel mai proeminent subiect din Scripturi.

Avem o mare simpatie atât pentru adventiştii de la prima venire (evreii), cât şi pentru cei de la a doua venire, deşi numai puţini dintre ambii şi-au dat seama de adevărurile de a căror înţelegere au fost atât de aproape, dar pe care nu le-au putut înţelege, fiecare fiind orbiţi de aştepări false. Prietenii noştri adventişti n-au recunoscut nici modul, nici scopul întoarcerii Domnului aşa cum învaţă Scripturile; prin urmare ei n-au aşteptat să-L vadă aşa cum este”,ci aşa cum a fost. Ei consideră obiectivul venirii Lui ca un lucru care va ((B30)) umple de spaimă şi groază inimile tuturor, cu excepţia celor sfinţi; că obiectivul Lui este să adune pe cei aleşi, să nimicească tot restul omenirii şi să ardă lumea. Având astfel de idei, ei au folosit profeţiile timpului ca un bici cu care să biciuiască lumea şi s-o aducă la Dumnezeu. Dar lumea a privit cu răceală şi a zis că aceştia erau entuziaşti iraţionali, şi, dacă există un Dumnezeu, de bună seamă El este mai înţelept şi mai drept de-atât. Dispreţul lumii s-a intensificat tot mai mult, deoarece tot mereu au prezis o nimicire a tot ce este material şi o prăbuşire a lumilor, şi tot mereu prezicerile lor au dat greş — până când acum chiar şi menţionarea timpului profetic este privită în mod foarte general cu un zâmbet neîncrezător sau cu dispreţ făţiş, chiar de către creştini care ştiu bine că profeţia şi cronologia constituie o bună parte din revelaţia lui Dumnezeu.

Dar binecuvântat este
„Cel care suportă nemişcat a lumii încruntare
Şi nu dă atenţie surâsului ei dispreţuitor;
Pe acela mări de strâmtorare nu-l pot îneca
Şi nici uneltirile lui Satan nu-l pot înşela”.

Dar Dumnezeu n-a dat profeţiile timpului cu un astfel de scop, şi El nici nu va încerca să convertească lumea într-un astfel de mod; deoarece El caută închinători care I se închină în duh şi adevăr (Ioan 4:23), şi nu din aceia care vin de frică în serviciul Său. Dacă El ar fi intenţionat să-i aducă pe oameni la ascultare prin teroare, ar fi putut plănui o metodă mai eficace decât vestirea timpului — după cum au dovedit prietenii noştri adventişti. Timpul profetic a fost dat, nu pentru a alarma lumea — nu pentru lume, în nici un sens — ci pentru a lumina, a întări, a mângâia, a încuraja şi a călăuziBiserica în vremurile tulburi de la sfârşitul veacului. De aceea este scris: „Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege”. Pentru aceştia profeţia timpului va deveni hrană la timp potrivit, iar aceasta, împreună cu altă hrană, va întări pe cei care o folosesc, aşa încât vor „putea staîn ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se încheie acest veac. Ea le va permite să înţeleagă evenimentele minunate care se petrec în jurul lor, astfel încât ((B31)) ei nu vor fi nici mistuiţi de frică şi groază, nici înghiţiţi de proiectele şi teoriile false — pe nedrept numite ştiinţă — care vor fi din belşug în această zi. Şi, mai mult, ei pot să fie, în mijlocul focului mistuitor [al strâmtorării], martori pentru Dumnezeu şi pentru planul Său şi să înveţe poporul — să arate gloriosul rezultat al planului lui Iehova, ridicând un steag pentru popor. Isa. 62:10.

Acesta este scopul profeţiei timpului, şi cât este de important, cât este de indispensabil — pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit în acest timp. Fără aceste dovezi profetice ale timpului noi am putea vedea evenimentele din această Zi a Domnului şi să nu ştim nimic despre ea sau despre datoriile şi privilegiile noastre în ea. Ca atare, nici unul dintre adevăraţii consacraţi să nu subaprecieze aceste dovezi profetice ale timpului, care au fost date cu scopul de a călăuzi cuvintele şi faptele noastre în Zorii timpurii ai Zilei Milenare, înainte de răsăritul soarelui, în timp ce lumea şi biserica nominală sunt încă adormiţi, ignoranţi şi neatenţi la schimbările dispensaţionale care au loc acum. Aceste dovezi profetice ale timpului au fost în mare măsură mijloacele lui Dumnezeu de a-i atrage atenţia scriitorului mai deplin şi cu mai mare grijă asupra altor trăsături ale planului divin. Atenţia dată acestora trebuie să aibă ca rezultat un profit durabil pentru cel care studiază, nu numai prin faptul că-l vor informa asupra „adevărului prezent”, dar şi prin faptul că va da forţă şi realism vital tuturor adevărurilor scripturale, furnizând dovada că toate planurile lui Dumnezeu conlucrează în timp, precum şi în fel, pentru dezvoltarea glorioaselor Sale scopuri.

Insuccesul prezicerilor adventiştilor, care au încercat să fixeze un timp pentru arderea lumii etc., etc., a fost mai mult în privinţa caracterului evenimentelor aşteptate decât în privinţa timpului. Ca şi în cazul evreilor, ei au greşit căutând lucrul incorect la timpul corect. Aceasta a fost cauza secundară a neputinţei lor de a înţelege clar adevărul, dar cauza ((B32)) principală a fost că nu sosise încă timpul pentru o descoperire mai clară. Şi totuşi era timpul ca sfinţii să fie stimulaţi să se aştepte la arătarea Domnului — să iasă în întâmpinarea Mirelui şi să aibă o dezamăgire înainte de adevărata venire a Sa — toate acestea fiind arătate în pilda Domnului nostru despre Cele Zece Fecioare, aşa cum se va arăta pe larg mai târziu. După cum s-a arătat în volumul precedent, focul care trebuie să mistuie pământul în Ziua Domnului este simbolic, nu literal; iar în capitolele următoare se va arăta că aplicările unor profeţii ale timpului pe care adventiştii le-au dat la o parte ca fiind greşite, n-au fost greşite, ci corecte, şi că ele arată clar focul simbolic din acest timp — deja în desfăşurare.

Adventiştii, ostenind sub dificultatea aşteptării unei arderi literale a pământului, au încercat să introducă forţat toate perioadele profetice ca să se termine într-o singură zi obişnuită — o zi de douăzeci şi patru de ore — şi astfel au forţat unele profeţii pentru a le face să se potrivească şi să se termine odată cu altele. Dar o vedere mai clară asupra planului divin descoperă acum armonia perfectă a diferitelor profeţii cu privire la timp, şi nu este necesar să se deformeze sau să se forţeze vreuna pentru a o face să se potrivească cu altele. Deoarece în capitolele următoare facem o examinare a principalelor profeţii, noi nu formăm o teorie şi apoi să ne străduim să adaptăm la ea toate perioadele profetice, ci urmărim cu grijă fiecare perioadă până la terminarea ei, şi apoi ţesem laolaltă teoria sau planul astfel indicat de marele Descoperitor al tainelor. Se va constata că ordinea şi armonia planului lui Dumnezeu sunt tot atât de evidente în timpurile şi sezoanele lui ca şi în caracteristicile glorioase ale acestui plan urmărite în volumul precedent şi reprezentate grafic pe Planul Veacurilor. Şi când marele orologiu al veacurilor bate orele indicate pe cadranul profetic, evenimentele prezise urmează tot aşa de sigur cum este de sigur că Dumnezeu le-a prezis.

 

Cronologia Bibliei

A sosit timpul – Studiul II

 

Cronologia este necesară pentru înţelegerea profeţiei — Date indispensabile furnizate în Biblie — De la crearea lui Adam până la 1873 d. Cr. au fost 6000 de ani — O expunere a cronologiei biblice în perioade mari — Examinarea ei în detaliu — De la creare până în ziua când apele potopului au secat — Până la Legământul avraamic — Până la darea Legii — Până la împărţirea Canaanului între seminţii — Perioada judecătorilor — Perioada împăraţilor — Perioada pustiirii — Până la 1873 d. Cr. — Prin ce diferă această cronologie de cea a episcopului Usher, dată în Bibliile englezeşti — Data adevărată a naşterii Domnului nostru

În acest capitol vom prezenta dovezile biblice care arată că de la crearea lui Adam şi până în anul 1872 d. Cr. s-au scurs 6000 de ani, şi că, prin urmare, de la 1872 d. Cr. am intrat din punct de vedere cronologic în a şaptea mie de ani sau în Mileniu — prima parte a lui, şi anume „Ziua Domnului”, „ziua de strâmtorare”, trebuind să fie martorul sfărâmării în bucăţi a împărăţiilor acestei lumi şi al stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu sub toată întinderea cerurilor.

Cronologia este de asemenea necesară ca bază pentru examinarea perioadelor profetice. Înainte de toate trebuie să stabilim unde ne găsim în curgerea timpului, şi ca să facem acest lucru trebuie să avem date vrednice de încredere pentru a se face calculul; ca atare, vom începe cu subiectul cronologiei. Iar o cronologie completă a istoriei omenirii trebuie neapărat să înceapă cu crearea omului.

Durata timpului de la crearea omului este evaluată în diferite feluri. Printre cei care acceptă relatarea biblică nu poate fi decât o diferenţă mică de păreri, dar printre cei care o resping, diferenţele sunt enorme, variind între zece mii şi ((B34)) sute de mii de ani. Aceste presupuneri sunt bazate pe fapte care nu îngăduie decât vagi temeiuri pentru asemenea concluzii extravagante şi nesăbuite. De exemplu, găsirea unor vârfuri de săgeţi din cremene în turbăriile din Elveţia şi din Irlanda, la o adâncime considerabilă de la suprafaţă, este luată ca dovadă că suprafaţa era cândva la nivelul unde au fost găsite acestea, şi că muşchii de turbă au crescut treptat în jurul şi deasupra lor; iar timpul necesar pentru o asemenea creştere este calculat după rata actuală a creşterii într-un secol, care este foarte mică. Dacă premisele lor ar fi adevărate, ar dovedi că omul a trăit cu sute de mii de ani în urmă. Însă alţi geologi vor arăta, şi cu bune temeiuri, că aceste turbării au fost odată atât de moi încât un vârf de săgeată din cremene putea cu uşurinţă să se afunde treptat la o mare adâncime în câteva secole.

Cităm un alt exemplu: „Făcându-se sondaje în solul mâlos al văii Nilului, au fost descoperite două cărămizi arse, una la o adâncime de douăzeci, iar cealaltă la douăzeci şi patru de iarzi (1 iard = 0,9144 m — n.e.). Dacă socotim grosimea anuală a depozitului format de râu la opt ţoli într-un secol, trebuie să atribuim primei cărămizi o vechime de 12.000 de ani, iar celei de-a doua de 14.000. Prin calcule asemănătoare, Burmeister

[un geolog celebru] presupune că s-au scurs 72.000 de ani de la prima apariţie a omului pe pământul Egiptului, iar Draper [un alt geolog renumit] atribuie omului european care a fost martorul ultimei epoci glaciare o vechime de peste 250.000 de ani.*


*Prof. N. Joly, în cartea „Man before metals” („Omul înainte de metale”), pag. 183.


Desigur, „dacă estimăm” mari, vom ajunge la aceleaşi concluzii mari. Dar unii dintre noi sunt destul de neştiinţifici pentru a întreba dacă nu este mai mult decât posibil ca depunerile de nămol ale Fluviului Nil să fi fost foarte neregulate, ca şi în cazul altor ((B35)) râuri care uneori îşi schimbă albiile şi-şi spală uimitor malurile printr-o singură revărsare. Ne amintim apoi de potopul din ziua lui Noe, nu numai menţionat în mod deosebit în Biblie, dar şi păstrat în cele mai vechi tradiţii ale popoarelor păgâne, şi ne întrebăm cât nămol şi pietriş s-a format peste cei opt ţoli într-un secol. Ne întrebăm de asemenea cum de aceste minţi mari nu s-au gândit, cum fireşte unele nu prea mari s-au gândit, că două cărămizi aruncate în acel „sol mâlos”, pe vremea când era acoperit cu apă şi era foarte moale, se vor scufunda la o distanţă apreciabilă prin propria lor greutate, fiind cu mult mai dense decât solul mâlos. Cât despre diferenţa de adâncime între cele două cărămizi, unei minţi neştiinţifice muchie sau pe un capăt, în timp ce cealaltă, căzând cu partea mai lată, s-ar scufunda mai încet, decât să presupună că oameni care au trăit la interval de două mii de ani au făcut două cărămizi exact la fel.

Nu sunt mulţi ani de când a fost găsit scheletul unui om într-o albie veche a Fluviului Mississippi, şi nişte geologi au început să calculeze câte mii de ani ar putea fi indicaţi de numărul mare al picioarelor de noroi, mâl etc., care acopereau scheletul, şi şi-au închipuit că au un specimen foarte valoros de om preistoric. Mai târziu însă, găsind la câteva picioare sub schelet nişte bucăţi dintr-o „barcă cu fundul plat”, din acelea care se foloseau pe Mississippi cu mai puţin de cincizeci de ani în urmă, calculele au fost răsturnate complet, şi omenirea a fost uşurată de „încă o dovadă” că lumea este mai veche cu sute de mii de ani decât învaţă Biblia.

Lăsând la o parte presupunerile discordante şi cu totul nesigure ale unor geologi asupra acestui subiect al cronologiei, recurgem pentru informaţii la istoria omenirii. Şi ce aflăm? Istoria celor mai vechi popoare păgâne poate fi urmărită clar şi distinct mai puţin de 3000 de ani în urmă. Mai încolo totul este tradiţie întunecată, nesigură, mitică, legendară şi ((B36)) nedemnă de încredere. Istoria romană nu se întinde aşa de mult în urmă, deoarece nu sunt decât două mii şapte sute de ani de când a fost fondată Roma, şi apoi primele ei secole sunt mult învăluite în tradiţii nesigure. În istoriile babilonienilor, sirienilor şi egiptenilor, mergând cu trei mii de ani în urmă, ajungem la o perioadă unde rapoartele lor sunt fragmentare şi învăluite în mare obscuritate. În istoria Chinei ajungem la dinastia Tchou, unde evenimentele istoriei chineze „încep să fie mai vrednice de încredere”. În Grecia, renumită pentru erudiţia ei în cei 3000 de ani trecuţi, la care ne-am putea aştepta mai mult decât la alte popoare să găsim o istorie corectă, ce găsim? Găsim că datele lor sunt corecte în ultimii 2600 de ani, dar nu mai mult. Înainte de aceasta, ajungem la ceea ce este cunoscut ca „epoca legendară, mitică sau preistorică” a Greciei. Singura relatare raţională şi coerentă a primilor trei mii de ani ai omului pe pământ se găseşte în Biblie; şi acest fapt este desigur în armonie cu pretenţia ei la originea, îndrumarea şi păstrarea divină.

Cum este cu istoria, aşa este şi cu datele: lumea n-are nici un mijloc în afară de Biblie pentru a-şi urmări cronologia dincolo de anul 776 î. Cr. Asupra acestui subiect cităm pe profesorul Fisher de la Colegiul Yale. El zice: „La o metodă exactă de stabilire a datelor s-a ajuns încet. Inventarea erelor a fost indispensabilă pentru acest scop. Cel mai devreme timp definit pentru datarea evenimentelor a fost stabilit în Babilon — era lui Nabonassar, anul 747 î. Cr. Grecii (cam din anul 300 î. Cr.) au datat evenimentele de la prima victorie consemnată la jocurile olimpice, anul 776 î. Cr. Aceste jocuri aveau loc în fiecare al patrulea an. Fiecare olimpiadă era astfel o perioadă de patru ani. Romanii, deşi n-au datat evenimentele decât la câteva secole după fondarea Romei, au început să dateze de la acel eveniment, adică de la 753 î. Cr.”

Pentru a da încă o dovadă că multe din aşa-zisele istorii ale trecutului îndepărtat abundă în fantezii şi tradiţii ((B37)) mitice, astfel încât să le facă lipsite de valoare în privinţa datelor cronologice şi cu totul nevrednice de consideraţie, cităm după cum urmează din Enciclopedia Americană, sub titlul Cronologie:

„Istoria popoarelor vechi, dacă facem o excepţie în cazul evreilor, merge în urmă în perioadele mitice ale miilor sau milioanelor de ani; şi chiar după ce relatările încep să ia un aspect istoric, discrepanţele sunt foarte mari. . . Inscripţiile asiriene, babiloniene şi egiptene sunt în limbi inexistente astăzi şi în caractere de mult ieşite din uz. . . Datele greceşti sau romane sunt în genere bine adeverite până la prima olimpiadă, anul 776 î. Cr. şi la stabilirea Consulatului, anul 510 î. Cr., înainte de acestea ele fiind mai cu seamă tradiţionale sau legendare. Herodot este valoros numai în privinţa evenimentelor din timpul său, cam pe la 450 î. Cr., şi a celor cu un secol sau două mai devreme”.

Clinton, în lucrarea sa asupra cronologiei Greciei (pag. 283), spune: „Istoria conţinută în Scripturile ebraice prezintă un remarcabil şi plăcut contrast cu istorisirile timpurii ale grecilor. În acestea din urmă, cu greutate urmărim câteva fapte obscure păstrate pentru noi de poeţi, care au transmis, cu toate înfrumuseţările poeziei şi fabulaţiei, ceea ce primiseră ei din tradiţia orală. În analele naţiunii evreieşti avem povestiri autentice scrise de contemporani călăuziţi de inspiraţie. Ceea ce ne-au dat ei ne vine, prin urmare, sub o dublă aprobare. Ei, ca simpli martori umani, au fost ajutaţi de inspiraţia divină să consemneze fapte pe baza cărora dovezile lor vor fi valabile”.

Biblia, istoria noastră dată de Dumnezeu a primilor 3000 de ani, este singura lucrare din lume care ne furnizează o istorie clară şi închegată — începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, pe monumente sau în inscripţii, al cărui nume, timp al creării şi al morţii sunt înregistrate, iar descendenţii săi pot fi urmăriţi după nume şi vârstă şi în lanţ ((B38)) succesiv timp de aproape patru mii de ani, până la o perioadă unde istoria laică este bine adeverită. După cum vom vedea, relatarea Bibliei merge până la primul an al lui Cirus, 536 î. Cr., dată care este bine stabilită şi general acceptată. Acolo firul cronologiei biblice este lăsat — la un punct unde istoria laică este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel pentru copiii Săi un raport clar şi coerent până în zilele noastre. Prin profeţiile ei, Biblia chiar completează istoria până la încheierea „restabilirii tuturor lucrurilor”, la sfârşitul celui de-al şaptelea mileniu, de când va începe să se dateze noua eră a binecuvântării veşnice. Biblia este, prin urmare, singura dare de seamă din lume care furnizează o vedere de ansamblu a întregii istorii umane. Ea ne duce de la paradisul pierdut, în Geneza, până la paradisul restaurat, în Apocalipsa, urmărind cărarea omenirii până în eternitate. Luate împreună, istoria şi profeţiile Bibliei permit o vedere panoramică a întregului curs al evenimentelor, de la crearea şi căderea omului până la împăcarea şi restabilirea lui. Biblia este, prin urmare, harta întregii istorii. Fără ea, după cum bine s-a spus, istoria ar fi „aidoma râurilor care curg din izvoare necunoscute spre mări necunoscute”; dar sub îndrumarea ei, putem urmări aceste râuri până la izvoarele lor, da, şi le putem vedea capătul glorios în oceanul eternităţii.

Prin urmare, numai în Biblie ne putem aştepta să găsim o istorie care să pună corect în ordine perioadele neconcordante şi neregularităţile cronologice pe care la prima vedere le prezintă analele istoriei umane — în armonie unele cu altele şi cu perioadele naturii.

Începând cu întrebarea, cât timp a trecut de la crearea omului, noi ar trebui să fim, şi suntem încrezători că Acela care a dat profeţiile şi a spus că la timpul sfârşitului ele vor fi înţelese, a dat în Cuvântul Său şi datele necesare ca să ne permită să determinăm cu acurateţe locul acestor profeţii.

((B39))

Cu toate acestea, toţi cei care se aşteaptă să găsească aceste lucruri atât de clar spuse încât să poată convinge chiar şi pe cititorul superficial sau pe scepticul nesincer, vor fi dezamăgiţi. Timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu sunt date în aşa fel, încât în timpul acesta să fie convingătoare numai pentru cei care prin cunoaşterea lui Dumnezeu sunt în stare să recunoască metodele Sale caracteristice. Dovada este dată pentru „ca omul lui Dumnezeu să fie . . . cu totul pregătit” (2 Tim. 3:17). Aceştia ştiu bine că în toate căile pe care îi conduce Tatăl lor trebuie să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Tuturor acelora care sunt pregătiţi să umble astfel, sperăm să le putem arăta la fiecare pas declaraţii solide din Cuvântul lui Dumnezeu — o temelie sigură pentru credinţa raţională.

Nu vrem să discutăm aici meritele versiunilor Septuaginta şi Ebraică ale Scripturilor Vechiului Testament, deosebirea lor în datele cronologice etc., ci ne vom mulţumi, şi suntem încredinţaţi că şi cititorul va fi mulţumit, cu declaraţia că prima a fost o traducere făcută de către egipteni, în timp ce a doua este relatarea ebraică originală, fapt care, luat în legătură cu veneraţia aproape superstiţioasă cu care evreii au păstrat fiecare iotă şi frântură a acestor scrieri sacre, este o puternică dovadă că versiunea ebraică este demnă de încredere. Acceptarea ei de către învăţaţi este cu totul generală, iar în acest volum noi îi urmăm datele etc.

Dăm aici dovada că de la crearea lui Adam până în anul 1873 d. Cr. au fost şase mii de ani. Şi chiar dacă Biblia nu conţine nici o declaraţie directă că a şaptea mie de ani va fi epoca de domnie a lui Cristos, marea Zi de Sabat a restabilirii pentru lume, totuşi venerabila tradiţie nu este fără o temelie raţională. Legea dată lui Israel, poporul tipic, care prescria ca cele şase zile de muncă şi oboseală să fie urmate de o zi de înviorare şi odihnă de lucrările lor, ((B40)) pare să ilustreze potrivit cei şase mii de ani în care toată creaţia trudeşte şi suspină sub robia păcatului şi a morţii (Rom. 8:22), în străduinţa zadarnică de a se elibera singură, şi marea Zi Milenară în care cei trudiţi şi împovăraţi pot veni la Isus Cristos, păstorul şi episcopul sufletului lor şi prin El să afle odihnă, înviorare şi restabilire — ziua în care, prin meritele sângelui Său preţios, ei pot afla căinţă şi iertarea păcatelor. În ziua a şaptea tipică El l-a întrebat pe neputincios: „Vrei să te faci sănătos?” şi ca răspuns la credinţa şi ascultarea lui i-a dat putere să-şi ia patul şi să umble. (Vezi Ioan 5:6-9, de asemenea Mat. 12:10, 13; Ioan 7:23; Luca 13:11-16; 14:1-5.) Tot astfel, în timpul sabatului antitipic, în timpul Mileniului, se va spune întregii lumi că „cine vrea” poate să aibă viaţă şi sănătate veşnică dacă va face paşii credinţei şi ascultării.

Nu trebuie să trecem cu vederea faptul deja arătat (Vol. I, cap. 8) că termenul zi este indefinit şi înseamnă pur şi simplu o perioadă de timp, fie de lungă, fie de scurtă durată. Apostolul Petru lasă să se înţeleagă că a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei lumii ar fi a şaptea zi în socoteala lui Dumnezeu, zicând: „Dar preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi — Ziua Domnului . . . va veni . . . ” etc. 2 Pet. 3:8, 10.

Atunci, dacă a şaptea perioadă de o mie de ani a istoriei pământului este o epocă special arătată ca fiind perioada de domnie a lui Cristos, arătând că ea a început în anul 1873 d. Cr. vom dovedi că noi suntem deja în ea. Aceasta ne aminteşte ceea ce am arătat deja în volumul precedent, şi anume că Scripturile arată că aurora Mileniului, sau a Zilei Domnului, va fi întunecoasă, furtunoasă şi plină de necazuri peste lume şi peste biserica nominală, cu toate că lumina cea mai timpurie a aurorei va fi plină de mângâiere şi de încurajare pentru sfinţi, care şi-au luat mângâierea ((B41)) şi pacea din nădejdea pusă înaintea lor în Evanghelie, care, asemenea unei ancore, intră dincolo de timpul de strâmtorare şi se fixează în preţioasele făgăduinţe ale răsăritului de soare şi ale slavei Milenare; ei văd dincolo de timpul de strâmtorare domnia glorioasă şi binecuvântările făgăduite.

Starea generală a lumii din zilele noastre şi dezvoltarea rapidă de la 1873 încoace a socialismului, nihilismului şi comunismului, al căror ţel declarat este răsturnarea puterilor care sunt şi redistribuirea bogăţiei lumii, în mod sigur nu sunt în dezacord cu ceea ce trebuie să aşteptăm, oricât de mult pot fi desconsiderate aceste lucruri în unele privinţe de către cei care iubesc legea, ordinea şi pacea. Numai cei care văd că anarhia şi necazul care vin sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru stabilirea unei legi şi ordini mai complete şi a unei păci mai durabile vor fi eliberaţi de teama copleşitoare în timp ce trec prin necaz.

Această indicare a epocii a şaptea, sau a Mileniului, nu este singurul lucru care dă valoare cronologiei, pentru că, deşi vom prezenta câteva linii profetice cu totul independente de cronologie, ea este totuşi măsura prin care sunt stabilite câteva linii profetice. Acordul desăvârşit între aceste două categorii de învăţături profetice, unele dependente de cronologie iar altele independente de ea, este o dovadă foarte puternică nu numai a corectitudinii acestor aplicări, ci şi a corectitudinii cronologiei care arată această armonie; pe acelaşi principiu că o cheie care deschide o casetă greu de deschis este evident cheia cea bună. Cronologia dată mai jos armonizează diferitele mărturii profetice cu privire la Împărăţia lui Cristos şi la stabilirea ei, arătând ordinea şi timpul lor relativ. Cronologia este suportul sau mânerul prin care toate dovezile profetice ale timpului, ca şanţurile sau zimţii cheii, sunt ţinute şi puse în acţiune împreună.

((B42))

O EXPUNERE CONCISĂ A CRONOLOGIEI PÂNĂ LA ANUL LUMII 6000

Următoarea expunere concisă a perioadelor cronologice poate fi în mod potrivit numită cronologia Bibliei, pentru că este urmărită numai relatarea biblică până la anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr., dată bine autentificată şi general acceptată de către învăţaţi. Aici se sfârşeşete firul cronologiei biblice, cu puţin peste perioada unde istoria laică începe să fie demnă de încredere. Aceasta este în sine o dovadă însemnată a îndrumării şi supravegherii divine, care ne ajută numai acolo unde nu ne putem ajuta singuri.

De la crearea lui Adam

Până la sfârşitul potopului . . . . . . . . . . . . . . . . 1656 ani

De atunci până la legământul cu Avraam . . . . . . . . . . . 427 ani

De atunci până la Exod şi la darea Legii . . . . . . . . . . 430 ani

De atunci până la împărţirea Canaanului . . . . . . . . . . . 46 ani

Perioada judecătorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 450 ani

Perioada împăraţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 513 ani

Perioada pustiirii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70 ani

De atunci până la anul 1 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . .536 ani

De atunci până la 1873 d. Cr. . . . . . . . . . . . . . . . 1872 ani

În total. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6000 ani

Deoarece noi vom analiza fiecare din aceste perioade în parte, cititorul să socotească singur şi să vadă ce temelie tare pentru credinţa noastră este aşezată în Cuvântul lui Dumnezeu. Vom găsi două întreruperi în naraţiunea istorică a Vechiului Testament, dar când descoperim în Noul Testament că Dumnezeu S-a îngrijit de punţi care să acopere aceste două goluri, aceasta ar trebui să ne crească încrederea că Dumnezeu astfel a aranjat mărturia istoriei biblice, încât timpurile şi sezoanele Sale să rămână ascunse ((B43)) până la vremea cuvenită pentru a le descoperi — întocmai cum a făcut şi cu alte adevăruri deja remarcate.

Vom examina acum fiecare perioadă de mai sus separat şi în ordinea menţionată, până la domnia lui Cirus. Să avem Biblia la îndemână şi să verificăm fiecare citat, pentru a le putea primi ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu al omului.

Cronologia perioadei de la crearea lui Adam
până când apele potopului au secat

„Când Adam era de o sută treizeci de ani,
i s-a născut un fiu — şi i-a pus numele Set.” Gen. 5:3 . . . 130 ani.

„Când Set era de o sută cinci ani, i s-a născut Enos.”
Gen. 5:6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105 ani

„Când Enos era de nouăzeci de ani, i s-a născut Cainan.”
Gen. 5:9 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90 ani

„Când Cainan era de şaptezeci de ani,
i s-a născut Mahalaleel.” Gen. 5:12 . . . . . . . . . . . . . .70 ani

„Când Mahalaleel era de şaizeci şi cinci de ani,
i s-a născut Iared.” Gen. 5:15 . . . . . . . . . . . . . . . . 65 ani

„Când Iared era de o sută şaizeci şi doi de ani,
i s-a născut Enoh.” Gen. 5:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 162 ani

„Când Enoh era de şaizeci şi cinci de ani,
i s-a născut Metusala.” Gen. 5:21 . . . . . . . . . . . . . . .65 ani

„Când Metusala era de o sută optzeci şi şapte de ani,
i s-a născut Lameh.” Gen. 5:25 . . . . . . . . . . . . . . . .187 ani

„Când Lameh era de o sută optzeci şi doi de ani,
i s-a născut Noe.” Gen. 5:28 . . . . . . . . . . . . . . . . .182 ani

„Noe era de şase sute de ani când
a venit potopul pe pământ.” Gen. 7:6 . . . . . . . . . . . . .600 ani

În total, de la crearea lui Adam până în ziua
când apele de pe pământ au secat. Gen. 8:13 . . . . . . . . .1656 ani.

Nu s-ar putea cere nimic mai simplu şi mai exact, până la zi, decât aceasta. Să examinăm acum perioada următoare.

((B44))

Perioada de la potop până la legământul cu Avraam, la moartea tatălui său, Terah

„La vârsta de o sută de ani, din Sem s-a născut Arpacşad,
la doi ani după potop.” Gen. 11:10 . . . . . . . . . . . . . . 2 ani

„La vârsta de treizeci şi cinci de ani, lui Arpacşad
i s-a născut Şelah.” Gen. 11:12 . . . . . . . . . . . . . . . 35 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Şelah
i s-a născut Eber.” Gen. 11:14 . . . . . . . . . . . . . . . .30 ani

„La vârsta de treizeci şi patru de ani, lui Eber
i s-a născut Peleg.” Gen. 11:16 . . . . . . . . . . . . . . . 34 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Peleg
i s-a născut Reu.” Gen. 11:18 . . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani

„La vârsta de treizeci şi doi de ani, lui Reu
i s-a născut Serug.” Gen. 11:20 . . . . . . . . . . . . . . . 32 ani

„La vârsta de treizeci de ani, lui Serug
i s-a născut Nahor.” Gen. 11:22 . . . . . . . . . . . . . . . 30 ani

„La vârsta de douăzeci şi nouă de ani, lui Nahor
i s-a născut Terah.” Gen. 11:24 . . . . . . . . . . . . . . . 29 ani

„Zilele lui Terah au fost de două sute cinci ani;
şi Terah a murit în Haran.” Gen. 11:32 . . . . . . . . . . . 205 ani

În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427 ani

Această perioadă de asemenea este foarte simplă şi exactă. Dar perioada următoare nu este aşa de uşor de urmărit, deoarece linia directă a cronologiei este întreruptă, până după ieşirea lui Israel din Egipt. Prin urmare, ar fi cu neputinţă să continuăm dacă Pavel şi Ştefan, ca purtători de cuvânt ai Spiritului, nu ne-ar da veriga de legătură.

Perioada de la legământul cu Avraam până la darea Legii

Apostolul Pavel declară că durata acestei perioade a fost de patru sute treizeci de ani (Gal. 3:17). Legământul cuprindea ((B45)) făgăduinţa de stăpânire veşnică a Canaanului, şi deşi a fost de mai multe ori reafirmat, lui Avraam, Isaac şi Iacov, era totdeauna acelaşi legământ. (Vezi Gen. 12:7, 8; 13:14-18; 26:3, 4; 35:9-12; 46:2-4; 50:24.) După cum se poate vedea dintr-o comparaţie între Geneza 12:1-5, 7 şi Fapte 7:2-5, legământul a fost făcut (potrivit făgăduinţei anterioare) de îndată ce Avraam a fost pe deplin de acord cu condiţiile în baza cărora urma să-l primească: aceasta a fost de îndată ce a intrat în Canaan, ceea ce el a făcut imediat după moartea tatălui său, care a murit în Haran, în drum spre Canaan. Având data legământului — chiar după moartea lui Terah — astfel stabilită prin declaraţia lui Ştefan, şi având declaraţia lui Pavel, că Legea a fost dată la patru sute treizeci de ani după legământ, golul din cronologia Vechiului Testament este astfel acoperit de Noul Testament. Dar să citim relatarea cu atenţie şi să notăm particularităţile cu care este construită puntea de legătură.

„Domnul zisese lui Avram [înainte de a părăsi Mesopotamia, sau Ur din Caldeea]: «Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău [fraţi etc.] şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta. Te voi face să devii un neam mare»” etc. (Gen. 12:1, 2; compară cu Fapt. 7:2). Aceasta arată că Dumnezeu îi propusese lui Avraam legământul înainte de moartea tatălui său Terah şi înainte de a merge să locuiască în Haran sau Charran. Dar exista o clauză care cerea credinţa şi ascultarea lui Avraam înainte ca legământul să fie făcut în realitate. Această clauză era ca el să arate credinţă în făgăduinţa că va fi încheiat cu el un asemenea legământ, părăsindu-şi ţara natală şi rudele, şi mergând în ţara în care era îndrumat. Avraam a făcut acest lucru, şi fiindcă soţia sa, nepotul său Lot şi tatăl său îmbătrânit îi împărtăşeau credinţa şi doreau să-şi împartă soarta cu ((B46)) el, acestora li s-a îngăduit să meargă, şi cei patru au pornit spre ţara făgăduită. Tatăl său Terah a murit pe drum, în Haran, după care Avraam a trecut în Canaan, pentru ca acolo să poată asigura şi întări legământul. După cum le-a declarat Ştefan israeliţilor: „După ce a murit tatăl său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum”. „Avram a plecat [din Haran], cum îi spusese Domnul” (Fapt. 7:4; Gen. 12:4). Şi legământul a fost făcut îndată ce a intrat în ţară. (Vezi Gen. 12:5-7.) Astfel avem fixată data legământului şi începutul celor 430 de ani, ca fiind imediat după moartea lui Terah, şi avem lanţul cronologiei complet până la darea Legii. Prima trăsătură a Legii a fost Paştele, instituit chiar în ziua când Israel a ieşit din Egipt. Exod. 12:41-43, 47, 50, 51.

În armonie cu aceasta citim: „Şederea fiilor lui Israel care au locuit (după limba engleză — n. e.) în Egipt a fost de patru sute treizeci de ani. Şi, după patru sute treizeci de ani, tocmai în ziua aceea, toate oştile Domnului au ieşit din ţara Egiptului”. Exod. 12:40-42, 51.

Unii ar putea presupune că declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel (Exod. 12:40-42 şi Gal. 3:17) nu sunt în armonie, unul afirmând că şederea lui Israel a fost de patru sute treizeci de ani, iar celălalt că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani, gândindu-se că dacă numai patru sute treizeci de ani au trecut de la intrarea lui Avraam în Canaan până la darea Legii, atunci şederea fiilor lui Israel în Egipt trebuie să fi fost mult mai scurtă. Dar trebuie să se observe că declaraţia nu este că Israel a stat în Egipt patru sute treizeci de ani, ci că întreaga lungime a şederii acestui popor, care pentru un timp a trăit în Egipt, a durat patru sute treizeci de ani. „Şederea fiilor lui Israel care au locuit în Egipt, a fost ((B47)) de patru sute treizeci de ani.” Şederea la care se referă a început când Avraam a venit prima dată în Canaan (Evr. 11:8, 9). Israel a stat în Avraam, în Isaac şi Iacov întocmai cum Levi a plătit zeciuială lui Melhisedec când era încă în coapsele tatălui său. Evr. 7:9, 10.

Legământul cu Avraam a intrat în vigoare de când el, plecând din Haran sau Charran, a pus piciorul în Canaan, ţara făgăduinţei. Din acel moment, el şi tot Israelul într-însul, încă nenăscut, au devenit moştenitori ai lucrurilor făgăduite şi locuitori temporari, sau peregrini, aşteptând de la Dumnezeu împlinirea făgăduinţei. Această şedere a durat patru sute treizeci de ani, până la zi, când Israelul a părăsit Egiptul şi a primit acea primă trăsătură a Legii, instituirea Paştilor. Prin urmare, declaraţiile lui Moise şi ale lui Pavel se referă exact la aceeaşi perioadă, dând astfel dovada cea mai clară că de la legământul cu Avraam până la darea Legii au fost patru sute treizeci de ani. Pavel pune accent deosebit pe faptul că Paştele trebuie să fie privit ca începutul Legii (ceea ce şi Moise arată în Exodul 12:42, 43, 47, 50), iar Moise pune accent deosebit pe exactitatea la zi a perioadei.

Astfel am stabilit clar a treia perioadă. Şi când remarcăm minuţiozitatea Domnului, până la zi, în faptul că ne-a dat acest inel în lanţul cronologiei, ne dă încredere puternică, mai cu seamă când ne gândim că această particularitate n-a fost probabil de interes deosebit pentru Biserica din trecut, şi n-a fost dată decât pentru a fi folosită în prezent.

Perioada de la exod până la împărţirea Canaanului între seminţii

Cei patruzeci de ani ai lui Israel, sau „ziua ispitirii în pustie” (Deut. 8:2; Ps. 95:8-10; Evr. 3:8, 9) au fost urmaţi de ((B48)) şase ani de război în Canaan şi de împărţirea ţării între seminţii. Trecuse un an, o lună şi cinci zile de la ieşirea lor din Egipt şi până la plecarea lor din Sinai spre Paran (Num. 33:3; 10:11-13). Şi atunci au fost trimise iscoadele, din Cades-Barnea, din pustiul Paran (Num. 13:3-26; 32:8-13). Unul dintre aceştia, Caleb, cerându-şi partea la împărţirea ţării (Ios. 11:23; 10:42), a spus: „Eram în vârstă de patruzeci de ani, când Moise, slujitorul Domnului, m-a trimis din Cades-Barnea să cercetez ţara şi i-am adus ştiri . . . Acum, iată că Domnul m-a ţinut în viaţă, cum a spus. Sunt patruzeci şi cinci de ani de când Domnul vorbea astfel . . . acum, iată că sunt în vârstă de optzeci şi cinci de ani” (Ios. 14:7, 10). Se va vedea astfel că între iscodirea ţării şi împărţirea ei între seminţii au trecut patruzeci şi cinci de ani, după cum afirmă Iosua, şi ceva mai bine de un an între exod şi trimiterea iscoadelor, ceea ce dă patruzeci şi şase de ani întregi şi o fracţiune* de la exod până la împărţirea ţării. Deoarece primii patruzeci de ani din această perioadă au fost petrecuţi în pustie, cum ne arată multe scripturi, îndeosebi Fapte 7:36 şi Evrei 3:9, restul de şase ani până la împărţirea ţării au fost petrecuţi în Canaan, pentru cucerirea şi luarea în stăpânire a ţării făgăduinţei.


*Noi luăm în calcul numai anii compleţi, un calcul mai corect fiind imposibil. Uneori, ca şi în cazul de mai sus, anii sunt lungi împreună cu fracţiunea. Apoi iarăşi unii sunt scurţi, ca şi în cazul domniei lui Zedechia. Se spune despre Zedechia că a domnit unsprezece ani (2 Cron. 36:11; Ier. 52:1); totuşi din versetele 3 până la 7 ale ultimului capitol este clar că domnia lui reală a fost de zece ani, patru luni şi nouă zile. Noi credem că aceste fracţiuni de an se compensează între ele şi avem încredere că Domnul a condus şi aranjat astfel lucrurile, bazaţi fiind pe rezultatul lor şi pe urmările deductibile din ele, şi pe corectitudinea la zi deja remarcată, chiar şi în perioadele mari. Ilustrativ pentru grija şi minuţiozitatea Domnului în această chestiune, vezi Geneza 7:11, 13; Exodul 12:40, 41.


((B49))

Perioada judecătorilor

Ajungem acum la partea cea mai grea a cronologiei, perioada de la împărţirea ţării până la ungerea lui Saul ca împărat. Aceasta este de obicei numită perioada judecătorilor, chiar dacă judecătorii n-au funcţionat continuu. Relatarea dată în Cartea Judecătorilor şi în 1 Samuel menţionează nouăsprezece perioade, aproximativ patru sute cincizeci de ani în total; dar aceste perioade sunt discontinui, întrerupte, suprapuse şi încurcate atât de mult, încât n-am putea ajunge la nici o concluzie clară din ele şi am fi obligaţi să tragem concluzia, ca şi alţii, că nu se poate cunoaşte nimic clar asupra acestui subiect, dacă Noul Testament n-ar completa neajunsul. Pavel spune că după ce Dumnezeu le-a împărţit ţara prin sorţi, „Timp de aproape patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la prorocul Samuel. Ei au cerut apoi un împărat . . . Dumnezeu le-a dat pe Saul . . . ”. Fapt. 13:19-21.

Cuvântul grecesc redat în versiunea comună prin aproape, este hos, care înseamnă timp de unde versiunea comună îl redă prin pe când, de exemplu: Fapt. 1:10; 10:17; Luca 24:32. Acest pasaj ar fi mai bine tradus astfel: „Timp de patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători”. Versiunea Siriacă îl redă astfel: „Pentru patru sute cincizeci de ani, El le-a dat judecători, până la Samuel profetul” — ultimul dintre „judecători”.

Acceptăm declaraţia apostolului despre durata acestei perioade a judecătorilor ca pe o soluţie a problemei special intenţionată. Numai în două cazuri — cei patru sute treizeci de ani de la Legământ până la Lege şi această perioadă a judecătorilor — există o nesiguranţă raţională în legătură cu cronologia Vechiului Testament, şi amândouă sunt clar arătate în Noul Testament. Putem oare presupune că aceasta s-a petrecut la întâmplare? Este mai raţional a presupune că Dumnezeu a ascuns mai întâi această problemă lăsând relatarea ((B50)) Vechiului Testament incompletă, iar mai târziu a completat lipsa în Noul Testament, aşa încât la timpul cuvenit, când trebuia atrasă atenţia asupra ei, cei care vor avea suficient interes pentru a compara relatările să poată găsi verigile lipsă, date într-un mod calculat să înveţe dependenţă de Marele Supraveghetor al Timpului.

Perioada împăraţilor

Domnia lui Saul a fost în timpul sau pe parcursul a patruzeci de ani după ultimul judecător, până când David a fost uns ca împărat, după cum s-a arătat mai sus; iar după el, perioadele împăraţilor din linia lui David sunt uşor de urmărit în Cronici, şi anume:

„Timpul” lui Saul . . . . . Fapt. 13:21 . . . . . . . . . . .40 ani

David . . . . . . . . . . . 1 Cron. 29:27 . . . . . . . . . .40 ani

Solomon . . . . . . . . . . 2 Cron. 9:30 . . . . . . . . . . 40 ani

Roboam . . . . . . . . . . .2 Cron. 12:13 . . . . . . . . . .17 ani

Abia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 13:2 . . . . . . . . . . .3 ani

Asa . . . . . . . . . . . . 2 Cron. 16:13 . . . . . . . . . .41 ani

Iosafat . . . . . . . . . . 2 Cron. 20:31 . . . . . . . . . .25 ani

Ioram . . . . . . . . . . . 2 Cron. 21:20 . . . . . . . . . . 8 ani

Ahazia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:2 . . . . . . . . . . .1 an

Atalia . . . . . . . . . . .2 Cron. 22:12 . . . . . . . . . . 6 ani

Ioas . . . . . . . . . . . .2 Cron. 24:1 . . . . . . . . . . 40 ani

Amaţia . . . . . . . . . . .2 Cron. 25:1 . . . . . . . . . . 29 ani

Ozia . . . . . . . . . . . .2 Cron. 26:3 . . . . . . . . . . 52 ani

Iotam . . . . . . . . . . . 2 Cron. 27:1 . . . . . . . . . . 16 ani

Ahaz . . . . . . . . . . . .2 Cron. 28:1 . . . . . . . . . . 16 ani

Ezechia . . . . . . . . . . 2 Cron. 29:1 . . . . . . . . . . 29 ani

Manase . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:1 . . . . . . . . . . 55 ani

Amon . . . . . . . . . . . .2 Cron. 33:21 . . . . . . . . . . 2 ani

Iosia . . . . . . . . . . . 2 Cron. 34:1 . . . . . . . . . . 31 ani

Ioiachim . . . . . . . . . .2 Cron. 36:5 . . . . . . . . . . 11 ani

Zedechia . . . . . . . . . .2 Cron. 36:11 . . . . . . . . . .11 ani

În total . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .513 ani.

((B51))

Cei şaptezeci de ani de pustiire

Cu aceasta ajungem la perioada pustiirii ţării, care a durat şaptezeci de ani şi s-a terminat cu revenirea poporului ei din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, 536 î. Cr. (vezi 2 Cron. 36:20, 23), o dată bine stabilită în istoria laică, şi cronologia Bibliei nu merge dincolo de ea.

Perioada de la revenire până la 1873 d. Cr.

Perioada de la revenirea evreilor din Babilon, în anul întâi al lui Cirus, la sfârşitul celor şaptezeci de ani de pustiire a ţării lor, până la data cunoscută ca anul 1 d. Cr., nu este cuprinsă în istoria Bibliei. Dar, după cum s-a spus mai înainte, ea este clar stabilită de istoria laică, fiind o perioadă de cinci sute treizeci şi şase de ani. Ptolomeu, un învăţat egiptean de origine greacă, geometru şi astronom, a stabilit bine aceste cifre. Ele sunt general acceptate de către învăţaţi şi cunoscute sub numele de Sistemul lui Ptolomeu.

Astfel am găsit o linie clară şi continuă a cronologiei de la creare până la începutul erei creştine (d. Cr.) — în total o perioadă de patru mii o sută douăzeci şi opt (4128) de ani, care, împreună cu o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani ai erei creştine, fac şase mii de ani de la creare până la 1873 d. Cr.

Comparaţie între această cronologie şi cea a lui Usher

Pentru unii va fi interesant să ştie prin ce se deosebeşte această cronologie de cea introdusă ca notă marginală la versiunea comună a Bibliei (engleze — n. e.), cunoscută ca Cronologia lui Usher. Diferenţa dintre cele două, până la timpul celor şaptezeci de ani de pustiire, este de o sută douăzeci şi patru (124) de ani. Această diferenţă este formată din patru perioade de câte optsprezece, patru, doi şi o sută de ani — după cum urmează:

((B52))

Usher datează cei şaptezeci de ani de pustiire cu optsprezece ani mai devreme decât am arătat noi mai sus — adică înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul împărat al lui Iuda — fiindcă el a socotit că împăratul Babilonului a luat atunci mulţi prizonieri* (2 Cron. 36:9, 10, 17; 2 Împ. 24:8-16). El, în mod evident, face greşeala destul de obişnuită de a privi aceşti şaptezeci de ani ca fiind perioada de captivitate, în timp ce Domnul spune în mod explicit despre ei că sunt şaptezeci de ani de pustiire a ţării, că ţara va fi „pustiită şi fără locuitori”. Nu aşa a fost cazul înainte de detronarea lui Zedechia (2 Împ. 24:14). Dar pustiirea care a urmat detronării lui Zedechia a fost completă, pentru că, deşi unii din cei săraci ai ţării au fost lăsaţi să lucreze viile şi pământul (2 Împ. 25:12), în scurt timp chiar şi aceştia — „tot poporul de la cel mai mic până la cel mai mare” — au fugit în Egipt de teama caldeenilor (vers. 26). În privinţa aceasta nu poate exista nici o îndoială; şi prin urmare, calculând timpul până la pustiirea ţării, toate perioadele până la sfârşitul domniei lui Zedechia trebuie luate în calcul, după cum noi am şi făcut.


*Să se remarce însă că această captivitate parţială, înainte de detronarea regelui Zedechia, a fost de unsprezece, nu de optsprezece ani.


Diferenţa de patru ani este în domnia lui Ioram. Usher o dă ca o domnie de patru ani, pe când Biblia spune că a fost de opt ani. 2 Cron. 21:5 şi 2 Împ. 8:17.

Cât priveşte diferenţa de doi ani, un an se găseşte în durata domniei lui Ahaz, pe care Usher o dă ca fiind de cincisprezece ani, în timp ce Biblia spune că a fost de şaisprezece ani (2 Cron. 28:1; 2 Împ. 16:2). Celălalt an este în durata domniei lui Ioas, pe care Usher o socoteşte ca fiind de treizeci şi nouă de ani, pe când Biblia o dă ca fiind de patruzeci de ani. 2 Împ. 12:1; 2 Cron. 24:1.

Aceste diferenţe se pot explica numai presupunând că Usher a urmat sau a încercat să urmeze pe Iosefus, un istoric evreu ale cărui date cronologice sunt astăzi în mod general recunoscute ca îndrăzneţe şi eronate. Noi ne bazăm numai pe Biblie, crezând că Dumnezeu Îşi este propriul Său interpret.

((B53))

În afară de această diferenţă de douăzeci şi patru de ani în perioada împăraţilor, mai este o deosebire între cronologia biblică de mai sus şi cea a lui Usher, şi anume, o sută de ani în perioada judecătorilor. Aici Usher este indus în eroare de greşeala evidentă din 1 Împăraţi 6:1, unde se spune că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost al patru sute optzecilea an de la ieşirea din Egipt. Evident că ar trebui să spună al cinci sute optzecilea an, şi este posibil să fie o greşeală de transcriere; căci, dacă la cei patru ani ai lui Solomon adăugăm pe cei patruzeci ai lui David, durata de patruzeci ai lui Saul şi cei patruzeci şi şase de ani de la ieşirea din Egipt şi până la împărţirea ţării, avem o sută treizeci de ani, care, scăzuţi din patru sute optzeci de ani, ar fi numai trei sute cincizeci de ani pentru perioada Judecătorilor, în loc de patru sute cincizeci de ani menţionaţi în Cartea Judecătorilor şi de către Pavel, după cum am arătat deja. Litera ebraică „daleth” (4) seamănă foarte mult cu litera „hay” (5) şi se presupune că în acest fel s-a produs eroarea, probabil din greşeala unui copist. Prin urmare, 1 Împăraţi 6:1 ar trebui să spună cinci sute şi optzeci, şi astfel să fie în perfectă armonie cu celelalte declaraţii.

În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu corectează cele câteva mici greşeli care s-au strecurat acolo prin cine ştie ce împrejurări*. Şi să reţinem că aceste lacune se găsesc în perioada acoperită în mod eficient prin mărturia inspirată a Noului Testament.


*O discrepanţă similară se va observa comparând 2 Cronici 36:9 cu 2 Împăraţi 24:8, una dând optsprezece ani, iar cealaltă dând, evident greşit, opt ani ca fiind vârsta lui Ioiachin, care a domnit trei luni, a făcut rele în ochii Domnului şi a fost pedepsit prin captivitate etc. O astfel de greşeală putea să se producă uşor, însă Dumnezeu a păzit atât de bine Cuvântul Său, încât cele câteva greşeli mărunte făcute de copişti sunt foarte vădite, iar deplina armonie a Cuvântului Său dă temelie largă pentru credinţă.


Aşadar, când Usher calculează anul 1 d. Cr. ca fiind anul 4005 de la crearea lui Adam, de fapt acesta a fost, după cum ((B54)) am arătat, anul 4129, după mărturia Bibliei, arătând astfel că anul 1872 d. Cr. este anul 6000 al lumii, iar 1873 d. Cr. începutul celei de-a şaptea perioade de o mie de ani, al şaptelea mileniu sau a şaptea zi de o mie de ani a istoriei pământului.

Astfel cronologia, luată numai din Biblie, de la creare până la istoria laică bine dovedită, este clară şi puternică, dând mărturie şi despre metodele deosebite ale providenţei divine în înregistrarea ei, în tăinuirea ei şi în dezvăluirea ei treptată la timpul cuvenit. Iar aceasta, împreună cu datele demne de încredere ale erei creştine şi ale câtorva secole precedente, pe care le avem la îndemână, ne permit să stabilim cu corectitudine unde ne aflăm în curgerea vremii. Şi începem să ne ridicăm capetele cu nădejde şi să ne bucurăm, dându-ne seama că noi de fapt intrăm cu repeziciune în vârsta glorioasă a celui de-al şaptelea mileniu — deşi recunoaştem că începutul ei trebuie să fie întunecos şi plin de tulburări, cum a fost prezis de profeţi, şi că norii furtunoşi se îngrămădesc deja şi devin mai întunecoşi.

DATA NAŞTERII DOMNULUI NOSTRU

În secolul al şaselea Biserica a început să calculeze timpul de la naşterea Domnului nostru şi a fixat data naşterii Domnului aşa cum este astăzi, adică la 536 de ani de la primul an al lui Cirus, împăratul Persiei*. Fie că au plasat-o corect fie că nu, aceasta nu afectează cronologia aşa cum tocmai a fost dată, care arată că cei şase mii de ani de la crearea lui Adam au luat sfârşit în anul 1872 d. Cr., deoarece sunt o mie opt sute şaptezeci şi doi de ani de la anul numit d. Cr., iar anul întâi al lui Cirus a fost cu cinci sute treizeci şi şase de ani înainte de acest an (d. Cr.), fie că a fost anul naşterii Domnului nostru fie că nu.

Anul Domnului a fost fixat încă din secolul al şaselea de către Dionisius Exiguus şi de alţi învăţaţi din vremea aceea, chiar dacă n-a intrat în uz general decât cu două secole mai târziu. ((B55)) Poate că nu putem explica mai bine acest lucru decât prin vechea ilustraţie care urmează, adică printr-o linie pe care se află un asterisc — astfel:

înainte de Cristos ——————–*——————– după Cristos. Linia va reprezenta cei şase mii de ani ai istoriei pământului de la crearea lui Adam până în 1873 d. Cr.; asteriscul va reprezenta punctul despărţitor între î. Cr. şi d. Cr. Dacă am deplasa acel punct în vreo direcţie, lungimea întregii perioade nu s-ar schimba, deşi s-ar schimba numele anilor. Dacă am deplasa punctul care arată anul Domnului cu un an înapoi, perioada î. Cr. ar fi cu un an mai scurtă, iar perioada d. Cr. cu un an mai lungă, dar suma anilor î. Cr. şi d. Cr. ar fi aceeaşi; pentru că ceea ce se ia dintr-o parte se adaugă întotdeauna la cealaltă. Totuşi, să examinăm pe scurt data naşterii Domnului nostru, fiindcă se va constata că va fi folositoare în studiile noastre următoare.

A devenit obişnuit printre învăţaţi să fie de acord că anul îndeobşte acceptat ca d. Cr. este incorect cu până la patru ani — că Domnul nostru S-a născut cu patru ani înainte de anul desemnat ca d. Cr., adică anul 4 î. Cr. Şi această teorie a fost urmată de editorii versiunii comune a Bibliei. Noi nu putem fi de acord că anul 4 î. Cr. a fost data adevărată a naşterii Domnului nostru. Dimpotrivă, aflăm că El S-a născut numai cu un an şi trei luni înaintea erei noastre, d. Cr., şi anume în octombrie, anul 2 î. Cr.

Principalul motiv al celor mai mulţi care pretind că data d. Cr. ar fi trebuit plasată cu patru ani mai devreme pentru a marca în mod corect naşterea Mântuitorului, este din dorinţa de a armoniza această dată cu anumite afirmaţii ale istoricului evreu Iosefus, privitoare la durata domniei lui Irod cel Mare. Potrivit uneia din afirmaţiile lui, s-ar părea că Irod a murit cu trei ani înainte de anul considerat d. Cr. Dacă acest lucru ar fi adevărat, s-ar dovedi cu certitudine că Domnul nostru S-a născut în anul 4 î. Cr.; deoarece acest Irod este cel care a scos decretul să fie ucişi pruncii din ((B56)) Betleem, de care copilul Isus a fost scăpat (Mat. 2:14-16). Dar este oare această afirmaţie a lui Iosefus vrednică de încredere? Este oare adevărat că Irod a murit cu patru ani înainte de anul considerat d. Cr.? Răspundem: nu, Iosefus singur nu este o autoritate suficientă pentru o asemenea decizie, deoarece se ştie şi se admite că este inexact în consemnarea datelor.

Dar această idee s-a răspândit: anul 4 î. Cr. a fost în mod general acceptat, iar datele şi evenimentele istorice au fost cumva adaptate ca să se potrivească şi să sprijine această teorie. Printre alte presupuse dovezi că anul 4 î. Cr. este data corectă, a fost o eclipsă de lună despre care Iosefus a spus că ar fi avut loc cu puţin înainte de moartea lui Irod. Tot ce se ştie despre acea eclipsă sunt următoarele: Irod aşezase un vultur mare de aur deasupra porţii Templului. Doi iudei de vază, cu numele de Matia şi Iuda, au convins pe câţiva tineri să-l doboare. Ei l-au doborât şi au fost arestaţi şi executaţi. Pentru a lămuri chestiunea, Iosefus povesteşte că pe vremea aceea exista un alt Matia, mare preot, care n-a fost amestecat în răscoală. Apoi el adaugă: „Irod l-a îndepărtat pe acest Matia din slujba sa de mare preot şi l-a ars de viu pe celălalt Matia care stârnise revolta, împreună cu tovarăşii săi, şi chiar în noaptea aceea a fost o eclipsă de lună”. Acest fapt este relatat ca fiind unul din ultimele fapte însemnate ale lui Irod, şi Iosefus îi atribuie o dată care ar putea corespunde cu anul 4 î. Cr., el marcând data prin eclipsa menţionată.

Dar fiindcă uneori au loc până la patru eclipse de lună într-un an, este evident că în afară de împrejurări cu totul deosebite, consemnarea unui asemenea eveniment nu dovedeşte nimic. Când ora din noapte, timpul anului şi mărimea eclipsei sunt toate menţionate, cum s-a făcut în câteva cazuri, raportarea este de mare valoare pentru fixarea de date; dar în cazul pe care-l analizăm nu există nimic de felul acesta, şi prin urmare relatarea nu dovedeşte absolut nimic în ceea ce priveşte cronologia. Iosefus menţionează un ((B57)) post care s-ar fi ţinut înainte de acest eveniment, dar ce post şi cu cât timp înainte, nu spune.

S-a întâmplat însă să fie numai o eclipsă de lună în anul 4 î. Cr., pe când în anul 1 î. Cr. au fost trei. Eclipsa din anul 4 î. Cr. a fost numai parţială (numai şase cifre sau o jumătate a lunii fiind întunecată), pe când în anul 1 î. Cr. toate cele trei eclipse au fost totale — tot discul lunii a fost întunecat, şi fireşte timp mai îndelungat, făcând ca evenimentele să fie mult mai perceptibile. Deci, dacă teoria eclipsei are vreo greutate, ea desigur nu este în favoarea datei mai timpurii, anul 4 î. Cr.

Din nefericire, data morţii lui Irod nu este consemnată de un istoric vrednic de încredere. Iosefus dă în istoria sa unele perioade importante şi datele unor evenimente, dar aceste date nu sunt vrednice de încredere. Unele dintre ele arată că Irod a murit în anul 4 î. Cr., însă altele nu se potrivesc cu această dată. Se spune de pildă că el a murit la vârsta de şaptezeci de ani. El a fost numit guvernator al Galileii în anul 47 î. Cr., an în care după Iosefus el avea 25 de ani (Antichităţi iudaice 14:9:2). Aceasta ar data naşterea lui ca fiind anul 72 î. Cr. (47 + 25). Moartea lui la 70 de ani ar fi atunci în anul 2 î. Cr. în loc de anul 4 î. Cr.

În acest sens este bine să observăm conflictul de păreri printre învăţaţi cu privire la data exactă a morţii lui Irod, ca astfel să poată fi evident pentru toţi că nu există nici un motiv bine întemeiat pentru acceptarea anului 4 î. Cr. ca singura dată în armonie cu Matei 2:14-16. Enciclopedia Biblică a lui Faussett spune că Irod a fost numit guvernator cam la vârsta de 20 de ani. Aceasta ar înseamna că moartea lui a fost la vârsta de 70 de ani, în anul 2 d. Cr. Enciclopedia lui Chambers şi Dicţionarul Biblic al lui Smith spun că atunci avea 15 ani, ceea ce ar plasa moartea lui în anul 7 d. Cr. Enciclopedia lui Appleton, la capitolul Cronologie, zice: „Iosefus dă şi el date, însă el este în general prea neglijent pentru a fi luat în socoteală”.

((B58))

Vom începe acum să dăm dovada scripturală asupra acestui subiect, care este mult mai în armonie cu era noastră şi care arată că naşterea Domnului nostru a avut loc cu numai un an şi trei luni înainte de 1 ianuarie d. Cr. Ea este după cum urmează:

Misiunea Domnului nostru a durat trei ani şi jumătate. Cele şaizeci şi nouă de săptămâni de ani simbolici (Dan. 9:24-27) au ajuns până la botezul şi ungerea Sa ca Mesia, şi atunci a început ultima sau a şaptezecea săptămână (şapte ani) de favoare a lui Israel. El a fost suprimat [în moarte] la mijlocul acelei săptămâni, a şaptezecea — la trei ani şi jumătate de la începerea misiunii Sale. A fost răstignit, ştim aceasta, la vremea Paştelui, cam pe la 1 aprilie, oricare ar fi anul. Cei trei ani şi jumătate ai misiunii Sale, care s-au terminat în aprilie, trebuie prin urmare să fi început prin octombrie, oricare ar fi anul. Şi luna octombrie a căruiva an trebuie să fi fost adevărata lună a naşterii Sale, pentru că El n-a întârziat să-Şi înceapă misiunea de îndată ce a avut 30 de ani şi n-a putut începe înainte de a avea 30 de ani, potrivit Legii (sub care Se născuse şi de care asculta). După cum citim: „Isus era cam de treizeci de ani când a început” etc.

Ioan Botezătorul era cu şase luni mai mare decât Domnul nostru (Luca 1:26, 36); prin urmare El a fost major (la treizeci de ani, după Lege — Num. 4:3; Luca 3:23 etc.) şi a început să predice cu şase luni înainte ca Isus să fi ajuns la majorat şi să-Şi fi început misiunea. Data începerii misiunii lui Ioan este clar declarată, şi anume: „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar”, al treilea împărat al Romei (Luca 3:1). Aceasta este o dată stabilită precis, asupra căreia nu poate exista nici o îndoială raţională. Tiberiu a devenit împărat la moartea lui Cezar August, în anul Romei 767, care a fost anul 14 d. Cr.

Dar cei care sunt induşi în eroare prin declaraţiile inexacte ale lui Iosefus privitoare la Irod şi care plasează naşterea lui ((B59)) Isus în anul 4 î. Cr., vrând să fie în armonie cu el, dau peste o dificultate cu această dată clar declarată pe care o dă Luca, şi se străduiesc s-o pună în armonie şi cu teoria lor despre anul 4 î. Cr. Pentru a realiza acest lucru, ei pretind că Tiberiu a început să-şi exercite autoritatea cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August şi înainte ca el să fi fost instalat pe deplin ca împărat. Ei pretind că este posibil ca autoritatea lui să fi fost recunoscută de la acea dată.

Dar oricine va investiga chestiunea în paginile istoriei va găsi că astfel de presupuneri sunt fără temei. Este adevărat că Tiberiu a fost ridicat la o poziţie foarte importantă de către August, dar nu cu patru ani înainte de moartea lui August, cum ar pretinde teoria lor, ci cu zece ani înainte, în anul 4 î. Cr. Însă puterea ce i-a fost conferită atunci a fost doar la fel cu cea de care s-au bucurat şi alţii înaintea lui. În nici un sens al cuvântului n-a fost o putere imperială şi în nici un sens al cuvântului nu se poate spune că „domnia” lui a început atunci; el a fost doar succesorul legal. Nici chiar folosind cel mai exagerat mod de a vorbi nu s-ar putea spune că „domnia” lui a început înainte de moartea lui August şi de învestirea lui în funcţie de către Senatul roman, în anul 14 d. Cr.

Istoria spune: „Împăratul îmbătrânind şi vârsta lui înaintată cerând un asociat, l-a adoptat pe Tiberiu în anul 4 d. Cr, reînnoindu-i puterea de tribun”. Rees Ciclopaedia, articolul Tiberius.

„El [August] s-a hotărât prin urmare ca o parte din guvernare să cadă în sarcina lui [Tiberiu] . . . Această învestitură formală l-a plasat în aceeaşi poziţie care a fost ocupată de veteranul Agripa în anii săi mai târzii, şi nu poate fi nici o îndoială că acest lucru a fost privit îndeobşte ca o introducere în locul dintâi în imperiu. . . Programul pentru succesiune a fost semnificativ supravegheat punct cu punct: Tiberiu avea un mandat să-i preia locul (lui August — n. e.) în fruntea Senatului, a poporului şi a armatei. . . Adopţia((B60)) care a avut loc în acelaşi timp, este datată 27 iunie, anul 4 d. Cr. (anul 757 al Romei)” — Merivale’s History of the Romans (Appleton’s), vol. 4, pag. 220, 221.

Există astfel dovadă convingătoare că primul an al domniei lui Tiberiu Cezar n-a fost cu trei sau patru ani înainte de moartea lui August; şi că onorurile despre care se spune că i-au fost conferite în timpul domniei lui August i-au fost conferite cu zece ani şi nu cu patru ani înainte de moartea lui August, iar atunci nu erau în nici un sens onoruri imperiale.

Putem, prin urmare, considera data din Luca 3:1 nu numai ca singura dată furnizată de Noul Testament, ci şi ca dată clară. În mintea celor care au investigat-o nu poate fi nici o îndoială în legătură cu ea. Tiberiu a început să domnească în anul 14 d. Cr. Al cincisprezecelea an al domniei sale ar fi deci anul 29 d. Cr., an în care, după cum relatează Luca (3:1-3), şi-a început Ioan misiunea. Deoarece a treizecea aniversare a naşterii Domnului nostru şi începutul misiunii Sale au fost în octombrie, şi deoarece ziua naşterii lui Ioan şi începutul misiunii sale au fost doar cu şase luni mai devreme, înseamnă că Ioan şi-a început misiunea primăvara, în jur de 1 aprilie — imediat ce a ajuns la majorat; pentru că planurile lui Dumnezeu sunt executate întotdeauna la timpul exact. Aşadar Ioan era în vârstă de 30 de ani cam pe la 1 aprilie, anul 29 d. Cr., prin urmare el s-a născut cam pe la 1 aprilie, anul 2 î. Cr .* Iar naşterea lui Isus, cu şase luni mai târziu, trebuie să fi fost cam pe la 1 octombrie, anul 2 î. Cr.


*Pentru beneficiul cititorilor care nu sunt prea obişnuiţi cu calcularea datelor, atragem atenţia asupra faptului că la începutul anului 29 d. Cr. trecuseră numai douăzeci şi opt de ani întregi, al douăzeci şi nouălea an numai începea.


Iarăşi, există dovadă clară, puternică, pentru faptul că Isus a fost răstignit vinerea, 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Faptul că răstignirea Lui a avut loc la sfârşitul zilei a patrusprezecea a lunii Nisan, iar această dată arareori cade vinerea, dar în ((B61)) 33 d. Cr. a căzut într-o vineri, stabileşte această dată atât de perfect, încât chiar şi Usher, care a adoptat anul 4 î. Cr. ca data naşterii lui Isus, a fost nevoit să admită că răstignirea Lui a fost în anul 33 d. Cr. Comparaţi datele lui Usher din notele marginale la versiunea comună a Bibilei (engleze — n. e.), la Luca 2:21 şi Matei 2:1, cu cele de la Matei 27 şi Luca 23. Data răstignirii fiind anul 33 d. Cr., rezultă că dacă Isus S-ar fi născut în anul 4 î. Cr., El ar fi avut 36 de ani când a murit, iar misiunea Sa, din al treizecilea an până în al treizeci şi şaselea an, ar fi durat şase ani. Dar este clar că misiunea Domnului nostru a durat numai trei ani şi jumătate. Iar acest fapt îndeobşte acceptat este dovedit prin profeţia lui Daniel privitoare la suprimarea lui Mesia la mijlocul celei de-a şaptezecea săptămâni de favoare a lui Israel.

Astfel este iarăşi dovedit că naşterea lui Isus a fost cam cu un an şi trei luni înainte de era noastră, înainte de anul 1 d. Cr.; căci, misiunea Lui terminându-se la vârsta de 33 de ani şi jumătate, la 3 aprilie, anul 33 d. Cr., data naşterii Sale poate fi uşor găsită calculând înapoi până la o dată cu 33 de ani şi jumătate înainte de 3 aprilie, anul 33 d. Cr. Treizeci şi doi de ani şi trei luni înainte de aprilie 33 d. Cr. ar fi 3 ianuarie, anul 1 d. Cr., iar un an şi trei luni mai în urmă ne-ar duce la 3 octombrie, anul 2 î. Cr., ca fiind data naşterii Domnului nostru la Betleem. Diferenţa între timpul lunar folosit de evrei şi timpul solar, folosit acum în general, ar fi de câteva zile, astfel că nu putem fi siguri dacă ziua exactă n-ar fi cam prin 27 septembrie, dar 1 octombrie anul 2 î. Cr. este mai aproape de corectitudine. Nouă luni înapoi de la această dată ne-ar duce cam la timpul Crăciunului din anul 3 î. Cr., ca fiind data la care Domnul nostru Şi-a lăsat gloria pe care o avea la Tatăl înainte de a fi [făcută] lumea şi la care a început să ia sau să Se schimbe la natură umană. Pare posibil ca aceasta să fie originea celebrării datei de 25 decembrie ca Ziua de Crăciun. Unii scriitori ai istoriei Bisericii pretind chiar că Ziua de Crăciun a fost iniţial ((B62)) sărbătorită ca data vestirii fecioarei Maria de către Gabriel (Luca 1:26). Cert este că o dată din toiul iernii nu se potriveşte bine cu declaraţia Scripturii, că la vremea naşterii Domnului nostru păstorii erau în câmp cu turmele lor.

Sus, voi peregrini descurajaţi,
Alungaţi teama ce n-are rost;
Cel ce-a murit pe muntele Calvar
Curând va domni o mie de ani.

O mie de ani! gloria viitoare-a pământului
Ziua fericită prezisă atât de demult:
Dimineaţa strălucită a slavei Sionului,
Profeţii au văzut-o de la-nceput.

Vestiţi lumii-ntregi veştile bune;
Timpul de odihnă ce s-apropie;
Spuneţi asupriţilor din orice popor
Că jubileul ţine o mie de ani.

Ce dacă norii o clipă ascund
Cerul senin dimineaţa?
Curând soarele bucuros al făgăduinţei
Răsare ca să lucească o mie de ani.

— Bonar

 

Celelalte studii-capitole  pot fi gasite aici : http://adevarprezent.org/cronologia-bibliei/

 

 

Studenții Bibliei – Pastorul Russell a fondat mişcarea Studenţilor Bibliei, nu organizaţia Martorilor lui Iehova

Judecătorul Rutherford a fondat organizaţia Martorilor lui Iehova în 1931

În 1931, peste 75% dintre Studenţii Bibliei din timpul Pastorului Russell se separaseră deja de Judecătorul Rutherford. De aceea, Judecătorul Rutherford a declarat că nici “Ruseliţi” nici “Studenţi ai Bibliei” nu mai erau nume potrivite pentru urmaşii lui. Ei au scos o rezoluţie în care se declara că de atunci încolo se vor numi “Martorii lui Iehova”. (Pagina 4)

Pe copertă se află două simboluri caracteristice pentru Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell.

  1. Devreme după ce a început mişcarea sa în 1872, pastorul Russell a conceput o insignă pe care Studenţii Bibliei o poartă până în zilele noastre. Crucea şi coroana înconjurate de o cunună împletită simbolizează faptul că prin purtarea crucii zilnic (suferind cu Isus), creştinii vor câştiga cununa vieţii. Atunci vor avea parte cu Isus în împărăţia Sa, oferind viaţă veşnică omenirii (simbolizată prin cununa împletită care nu se veştejeşte).

Desigur, Martorii lui Iehova nu cred că Isus a murit pe cruce, ci mai degrabă pe un stâlp. Mulţi Martori consideră purtarea acestei embleme cu cruce şi coroană ca o închinare la idoli, ceea ce desigur îi descalifică drept Studenţi ai Bibliei din linia pastorului Russell.

  1. Adunarea grâului, nu a oilor din veacul milenar, este încă un semn distinctiv al activităţii Studenţilor Bibliei. Grâul din Matei 13 îi simbolizează pe creştinii concepuţi de spirit, care sunt adunaţi printr-o vestire mondială a adevărului biblic.

Copyright 1 noiembrie 2010
Kenneth Rawson

Rutherford concediat în 1915

Fratele W. A. Baker, un confident al pastorului Russell, mi-a spus personal că pastorul Russell îl concediase pe judecătorul Rutherford în 1915. Sora Cora Sundbom, într-o relatare a experienţelor sale la Betel, unde era cu tatăl său, fratele John Kuehn, un membru proeminent la Betel, a confirmat că judecătorul Rutherford a fost concediat în 1915.

Rutherford nu s-a mai întors la sediul Turnului de Veghere în timpul vieţii pastorului Russell, care a murit în 1916. La moartea pastorului, judecătorul i‑a telegrafiat omului său de încredere, fratele A. H. Macmillan: “Nu face nimic până sosesc eu acolo”.

Nefericita manipulare pentru preşedinţie care a urmat, în care Rutherford a câştigat, este relatată în publicaţiile “Lumină după întuneric” şi “Fapte pentru acţionari”. Legal, judecătorul Rutherford n-ar fi trebuit să fie niciodată preşedinte al Societăţii Turnul de Veghere.

Introducere

În această broşură se va folosi mult expresia “Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell” pentru a se face deosebire între Studenţii Bibliei şi urmaşii Turnului de Veghere. Aceşti Studenţi ai Bibliei îl apreciază mult pe pastorul Russell, ca unul care a fost folosit la sfârşitul acestui veac să împartă adevărul din timpul sfârşitului. Cu toate acestea, ei nu acceptă orbeşte orice a învăţat el, aşa cum Martorii lui Iehova trebuie să accepte tot ce le vine ca învăţătură de la Turnul de Veghere. Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell verifică toate lucrurile cu Scripturile şi în mod individual păstrează ceea ce ei cred că este corect din punct de vedere scriptural.

Cu toate schimburile de informaţie prin internet, Martorii lui Iehova încep să-şi dea seama că Judecătorul Rutherford implică un dezavantaj pentru ei şi încep să-i micşoreze statura şi să fabrice o legătură între pastorul Russell şi Martorii lui Iehova, care niciodată n-a existat.

Pe lângă aceasta, sunt mii de Martori şi foşti Martori ai lui Iehova care sunt nemulţumiţi de funcţionarea Turnului de Veghere şi de istoria curentă a Martorilor. Din nefericire, mulţi au căzut în depresie.

Ambii părinţi ai mei au fost Studenţi ai Bibliei înainte ca judecătorul Rutherford să fi preluat conducerea Turnului de Veghere. Din copilărie am amintiri vii legate de discuţiile părinţilor cu alţi Studenţi ai Bibliei din zilele pastorului Russell, despre preluarea Turnului de Veghere de către judecătorul Rutherford şi despre direcţia în care acesta a pornit.

De asemenea, situaţia mea în cadrul mişcării Studenţilor Bibliei în anii 1940-60, mi-a permis, mai mult decât altor Studenţi ai Bibliei, să am discuţii cu unii care au fost asociaţi cu pastorul Russell.

Am aflat de la aceştia că în 1926 judecătorul Rutherford a înlăturat învăţăturile scripturale de bază despre dezvoltarea caracterului (Galateni 5:18-25 şi 2 Petru 1:4-11). El a zis că noi suntem caractere şi nu ne puteam schimba. Ei gândeau că aceasta a fost ca să-şi justifice unele dintre acţiunile sale discutabile. De fapt, acesta a fost începutul sfârşitului relaţiei multor Studenţi ai Bibliei cu Turnul de Veghere. De ce?

Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell îndrăgeau învăţăturile despre dezvoltarea caracterului. Ei credeau că cei 144.000 urmează să aibă parte cu Isus în împărăţie, în calitate de preoţi compătimitori (1 Petru 2:9), care vor educa, vor dezvolta în iubire şi vor judeca omenirea. Ca să se califice pentru această lucrare, ei trebuie să dezvolte asemănarea de caracter a Tatălui ceresc. 2 Corintei 3:18.

Autorul acestei broşuri a publicat o parte din acest material în anii 1950 şi 1970, şi cea mai mare parte în anii 1990, dar acum este mai mare nevoie ca oricând. Această informare este însoţită de rugăciunea ca prin harul Tatălui nostru ceresc, ea să dea îndrumare scripturală celor care iubesc pe Iehova.

Kenneth Rawson

CAPITOLUL I – Martorii lui Iehova nu sunt Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell

Imaginea este clară. Datele istorice relevă fără umbră de îndoială că Studenţii Bibliei înfiinţaţi de pastorul Russell şi Martorii lui Iehova înfiinţaţi de judecătorul Rutherford sunt două mişcări separate.

Pastorul Russell a înfiinţat mişcarea Studenţilor Bibliei. Mişcarea şi-a avut începutul în 1872 în Allegheny, Pennsylvania, unde o adunare nou-formată pentru studiu biblic a ales pe Charles Taze Russell ca pastor al ei. În vremea aceea şi alţi creştini sinceri au format adunări independente pentru un studiu aprofundat al Bibliei, pentru a face faţă valului de necredinţă în creştere. În timp ce mulţi se agăţau orbeşte de crezurile care şi-au avut originea în “Veacurile Întunecate”, Studenţii Bibliei au apărut ca să pună la încercare necredinţa inteligentă şi credinţa neinteligentă.

Pastorul Russell a devenit lider de gândire şi activitate printre aceste adunări. În 1879 s-a format Turnul de Veghere al Sionului, cunoscut mai târziu ca Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere (să nu fie confundată cu a Martorilor lui Iehova). Pastorul Russell a servit ca preşedinte al ei mulţi ani. Această societate n-a servit ca autoritate centrală a mişcării Studenţilor Bibliei. Nici nu putea, fiindcă adunările Studenţilor Bibliei care cooperau cu ea, ţineau în mod strict la conducerea adunării de către ea însăşi. Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere a fost în esenţă o casă de editură şi un birou care trimitea constant persoane care să prezinte subiecte biblice, călătorind în toată emisfera vestică — chiar până în locurile îndepărtate ale pământului.

Cum şi de ce au luat fiinţă Martorii lui Iehova

Un lucru nefericit din istorie ne dă răspunsul la întrebarea despre originea “Martorilor lui Iehova”. După moartea pastorului Russell în 1916, scopul Societăţii Turnul de Veghere s-a schimbat drastic. Joesph Rutherford, pe care pastorul Russell îl concediase dintre personalul cu care lucra, a pus stăpânire în mod ilegal pe Turnul de Veghere, a dat afară majoritatea membrilor Consiliului Director şi a instituit o autoritate dictatorială. Turnul de Veghere a devenit capul sau autoritatea peste toate adunările care şi‑au cedat suveranitatea. Sub “noua societate” unele doctrine de bază au deviat în mod serios de la învăţăturile pastorului Russell când scrierile lui au fost date la o parte. Metodele de conducere a lucrării de evanghelizare au fost schimbate. Devierile mai senzaţionale, cum sunt refuzul transfuziei de sânge şi refuzul de a saluta drapelul, au atras atenţia publicului.

Dar multe persoane şi adunări întregi au refuzat să renunţe la libertatea creştină şi să accepte noile învăţături. În 1917 a început exodul din nou-declaratul cartier general suveran. Până în 1918 un sfert din Studenţii Bibliei l-au părăsit pe judecătorul Rutherford şi au rămas loiali învăţăturilor pastorului Russell (i). Acesta a fost primul mare exod al Studenţilor Bibliei din vremea pastorului, care s-au separat de tirania lui Rutherford.

Majoritatea acestor Studenţi ai Bibliei care au ieşit de la Turnul de Veghere condus de Rutherford credeau că uşa spre chemarea de sus era deschisă. Ei au format noi adunări şi s-au organizat pentru serviciu, ca să publice literatura de studiu a Studenţilor Bibliei.

S-au scris multe cărţi despre organizaţia Turnul de Veghere, chiar de către foşti membri ai Turnului de Veghere. Dar nici unul n-a avut pătrunderea lui William Schnell, un fost colaborator al lui Rutherford în anii aceia cruciali, când judecătorul Rutherford distrugea mişcarea Studenţilor Bibliei şi crea organizaţia Martorilor lui Iehova.

În timpul luptei dintre Rutherford şi Studenţii Bibliei, William Schnell se găsea în eşalonul de sus al Turnului de Veghere şi a făcut unele observaţii foarte pătrunzătoare. Când în final a scris cartea, “Treizeci de ani sclav al Turnului de Veghere”, el nu mai era nici Martor al lui Iehova nici Student al Bibliei.

Schnell observa că schimbările doctrinare şi propaganda agresivă a lui Rutherford au dus la o creştere mare a numărului membrilor credincioşi lui Rutherford. Dar aceasta a generat opoziţie din partea Studenţilor Bibliei care au rămas la Turnul de Veghere, străduindu-se să contracareze revizionismul de doctrină şi practică a judecătorului Rutherford. Reacţia lui Rutherford este descrisă de Schnell după cum urmează (ii):

“Între 1925 şi 1931 Rutherford s-a angajat într-o campanie de curăţare a urmaşilor lui Russell. Până în 1931, peste trei sferturi dintre aceia care fuseseră asociaţi cu mişcarea Studenţilor Bibliei în zilele pastorului Russell au rămas credincioşi învăţăturilor lui, separându-se complet de Ru-therford.”

În legătură cu aceia care au plecat, Schnell remarcă: “Aceasta este exact ceea ce a dorit şi a sperat să realizeze Turnul de Veghere” (iii). Vorbind despre noii convertiţi, Schnell a spus (iv):

“Aceştia, desigur, erau în majoritate, după ce hemoragia de trei sferturi dintre Studenţii Bibliei a fost atât de abil îndeplinită.”

Mai departe Schnell observa (v):

“Vechii Studenţi ai Bibliei, concepuţi de spirit…individual, adevăraţi creştini, n-ar fi suportat niciodată o asemenea subminare a gândirii şi practicii. Studiind Biblia, ei au fost avertizaţi de ceea ce a spus Pavel în 2 Timotei 4:3: “Căci va veni vremea când nu vor suferi învăţătura sănătoasă”.

Linia adunărilor Studenţilor Bibliei de astăzi merge înapoi prin aceşti Studenţi ai Bibliei separatişti până la pastorul Russell fondatorul lor. O descriere a Studenţilor Bibliei din vremea pastorului Russell relevă de ce Rutherford nu i-a putut supune:

“Studenţii Bibliei erau un tip de personalitate aşa de colţuroasă, încât, după declaraţia lor, ei au părăsit diferitele organizaţii îbisericeştiş pentru a deveni şi a rămâne liberi şi nestânjeniţi în obiectivul lor de studiere a Bibliei şi de a trăi ca creştini. Ei simţeau că organizaţiile îbisericileş pe care le părăsiseră, deveniseră prea rigide şi înăbuşitoare, o stare pe care ei o considerau dăunătoare pentru cursul lor ca creştini. De fapt, în zilele acelea Studenţii Bibliei erau cei mai colţuroşi individualişti care au apărut din zilele Bisericii timpurii încoace. Deviza lor de “non conformism” a devenit o parolă în anii 80 şi 90 ai secolului trecut.”

Aceşti “individualişti colţuroşi” credeau în autonomia fiecărei adunări. Nu exista loc pentru un dictator ca Rutherford, şi nici pentru preşedinţii Turnului de Veghere care i-au urmat, toţi aceştia opunându-se învăţăturii scripturale de autonomie a fiecărei adunări.

Martorii lui Iehova au luat fiinţă în 1931

Acum că trei sferturi dintre Studenţii Bibliei din vremea pastorului Russell au fost daţi afară iar restul s-au supus schimbărilor doctrinare, putea fi fondată o nouă mişcare. În 1931, la cincisprezece ani după moartea pastorului Russell, au luat fiinţă Martorii lui Iehova. Fodatorul lor, Joseph Rutherford, a prezentat o rezoluţie uluitoare intitulată “Un nume nou”, care a fost adoptată la Convenţia lor Internaţională, în 26 iulie 1931, în Columbus, Ohio. Rezoluţia observa mai întâi că nici “Ruseliţi” nici “Studenţi ai Bibliei” nu mai erau nume potrivite îdesigur că nu, din moment ce 75% dintre Studenţii Bibliei din timpul pastorului Russell se separaseră dejaş. De atunci încolo ei se se vor numi “Martorii lui Iehova” (vi).

Să se observe bine, Studenţii Bibliei din vremea pastorului Russell nu s-au transformat în Martorii lui Iehova. Aşa cum şi Wikipedia observă, din cauza schimbărilor doctrinare ale judecătorului Rutherford, mişcarea lui “a pierdut pe cei mai mulţi dintre membrii originari între 1916 şi 1928 îmai exact 1931ş”.

Aceasta înseamnă că în 1931 când Rutherford a schimbat numele mişcării în Martorii lui Iehova, cei mai mulţi dintre Studenţii Bibliei din vremea pastorului Russell erau plecaţi.

CAPITOLUL II – Ce s-a întâmplat cu Studenţii Bibliei?

Cum s-a spus mai înainte, am fost bine informat de către cei care au fost acolo, despre cele ce s-au întâmplat în 1926 când judecătorul Rutherford a înlăturat dezvoltarea caracterului. Acesta a fost începutul sfârşitului pentru Studenţii Bibliei care rămăseseră la Turnul de Veghere. A fost o chestiune de timp. Apoi în perioada 1929-1932 a fost marele exod de la Turnul de Veghere al lui Rutherford, care a marcat începutul mişcării Studenţilor Bibliei de astăzi. Cum?

În august 1929, peste 80 de Studenţi ai Bibliei din zona Pittsburg au plecat de la Turnul de Veghere. Ce să facă? Unde să meargă? La 31 octombrie era aniversarea morţii pastorului Russell. Grozav! Vor avea o convenţie aniversară de trei zile şi vor invita pe toţi Studenţii Bibliei despre care ştiau că plecaseră de la Turnul de Veghere începând cu 1918.

Ce succes! Convenţia de la Pittsburg a depăşit chiar cele mai mari aşteptări la care ar fi putut visa, şi a devenit un eveniment anual până în 1942, când al doilea război mondial a limitat călătoriile. I-am însoţit pe părinţii mei în călătoriile lor de la Detroit la multe dintre Convenţiile de Reunire de la Pittsburg. Ca adolescent, şi eu am luat trenul ca să particip la ultima Convenţie de Reunire.

S-au format noi adunări, iar cele vechi, existente de la exodul din 1918, s-au lărgit prin acest exod următor de Studenţi ai Bibliei de la Turnul de Veghere al lui Rutherford. Toate adunările sau ecclesiile erau autonome, bazate pe învăţătura apostolului Pavel, ca în zilele pastorului Russell.

Studenţii Bibliei care au ieşit de la Turnul de Veghere după 1929 aveau un entuziasm fierbinte pentru activitatea de mărturie publică. În 1932 ei au format o nouă asociaţie de serviciu, cu singurul scop de a duce la îndeplinire un program de mărturie publică susţinut.

Acest exod mare a continuat şi după 1932, până în 1935, şi a constat din Studenţii Bibliei care au rămas după 1932, precum şi din mulţi care veniseră la Turnul de Veghere în timpul judecătorului Rutherford, dar care au plecat fiindcă nu credeau că ei erau Martorii lui Iehova care au înlocuit Israelul în planul lui Dumnezeu. De atunci încoace a existat o continuă scurgere a foştilor Martori spre mişcarea Studenţilor Bibliei. În anii 1940, personal am ajutat la constituirea unei noi adunări formate din foşti Martori ai lui Iehova, adunare în care de atunci încoace am fost ales anual pastor.

Înapoi la judecătorul Rutherford – şi la noua lui mişcare

Bazat pe învăţături noi, judecătorul a dat un nume nou unui grup relativ nou, care în mod clar nu era format din Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell.

Judecătorul Rutherford, nu pastorul Russell, a fost fondatorul Martorilor lui Iehova. Pastorul Russell a murit în 1916. Martorii lui Iehova au fost înfiinţaţi în 1931. Pastorul Russell a înfiinţat mişcarea Studenţilor Bibliei care încă îi susţin învăţăturile. Judecătorul Rutherford a respins învăţăturile pastorului Russell, a scos afară pe Studenţii Bibliei loiali învăţăturilor pastorului şi idealurilor lui pentru o mişcare nedictatorială. A respins denumirea de Studenţi ai Bibliei şi a numit noua lui mişcare “Martorii lui Iehova”.

Imaginea este clară. Datele istorice relevă fără umbră de îndoială că Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell şi Martorii lui Iehova înfiinţaţi de judecătorul Rutherford sunt două mişcări separate.

Există însă un punct care tinde a genera confuzie şi contradicţie. De ce uneori Martorii lui Iehova se referă la pastorul Russell ca la fondatorul lor? În mod sigur nu fiindcă sunt de acord cu învăţăturile de bază ale lui. De fapt, ei se opun atât de înverşunat învăţăturilor de bază ale lui, încât i‑au categorisit tot mereu pe Studenţii Bibliei în clasa “servitorului rău” care va fi nimicit veşnic. (Pe de altă parte, Studenţii Bibliei n-au decât speranţe îmbucurătoare pentru eternitatea Martorilor lui Iehova, cum au şi pentru membrii altor biserici.)

Care este păcatul Studenţilor Bibliei din linia pastorului Russell care-i face atât de răi în ochii lor? Ce păcat abominabil au comis Studenţii Bibliei încât să merite nimicire veşnică? Răspunsul este simplu: ei ţin încă la învăţăturile biblice prezentate de pastorul Russell! Aceasta înseamnă că resping învăţăturile Martorilor lui Iehova. Pentru Martorii lui Iehova, învăţăturile esenţiale ale Studenţilor Bibliei sunt erori grosolane — vrednice de judecată veşnică.

Contradicţia absurdă apare însă când Martorii lui Iehova pretind că pastorul Russell este fondatorul lor. De unde au luat Studenţii Bibliei aşa-zisele erori grosolane dacă nu de la pastorul Russell? Dacă el a prezentat acele erori grosolane, cum pot pretinde Martorii lui Iehova că pastorul Russell este fondatorul lor?

“Vechime”

Există un motiv, şi unul simplu, pentru care Martorii lui Iehova îl pretind pe pastorul Russell ca fondator al lor — “vechimea”. Ca biserică creştină, Martorii lui Iehova sunt neofiţi. Deoarece Martorii lui Iehova au început numai în 1931, ei aveau nevoie de credibilitate istorică. Imaginaţi-vi-i în anii 1930, 40 şi 50 spunând: “Grupul nostru creştin a început numai în 1931″. A pretinde însă că pastorul Russell a fost fondatorul lor, i-ar proiecta tocmai în anii 1800 ca grup creştin. La urma urmei mai multe biserici creştine, cum sunt Ucenicii lui Cristos, şi-au avut începutul în anii 1800. Ca dovadă a sensibilităţii lor la vechime, Martorii încearcă să depăşească toate bisericile creştine, pretinzând că Abel, fiul lui Adam, a fost primul Martor al lui Iehova. Aceasta este o căutare de vechime absurdă!

Da, faptele istorice sunt clare. Pastorul Russell a fondat mişcarea Studenţilor Bibliei în anii 1870. Judecătorul Rutherford a fondat organizaţia Martorilor lui Iehova în 1931. Studenţii Bibliei fondaţi de pastorul Russell şi Martorii lui Iehova fondaţi de judecătorul Rutherford sunt două mişcări separate şi distincte.

Doar pentru a ilustra problema: luteranii şi romano-catolicii au o linie comună numai fiindcă luteranii s-au rupt de papalitate. Dar ei sunt două biserici separate. Luteranii cred învăţăturile lui Martin Luther, iar catolicii cred învăţăturile papilor. Numai fiindcă linia luteranilor poate fi urmărită până la papi nu înseamnă că papii sunt fondatorii luteranilor. Papii sunt fondatorii romano-catolicilor care le cred doctrinele.

Întocmai cum baptiştii şi presbiterienii cred în chinul veşnic, tot aşa Studenţii Bibliei şi Martorii lui Iehova, ca şi alte câteva biserici, cred în nimicirea veşnică. Dar această asemănare nu-i face acelaşi grup. Este bine să se observe că Studenţii Bibliei cred că cei mai mulţi Martori ai lui Iehova sunt oameni nobili şi se vor bucura de binecuvântările eternităţii lui Dumnezeu exact ca şi ceilalţi oameni. (Am dori ca şi ei să aibă aceleaşi sentimente faţă de noi!)

Să se remarce bine aceasta: Judecătorul Rutherford a adoptat acest nume, “Martorii lui Iehova”, fiindcă “Studenţii Bibliei” nu mai era un nume potrivit. Dar de ce a ales Rutherford numele “Martorii lui Iehova”?

De fapt, “Martorii lui Iehova” este un nume scriptural, menţionat de trei ori în capitolele 43 şi 44 din Isaia. Profetul Isaia vorbeşte în mod evident despre poporul evreu, şi Studenţii Bibliei întotdeauna au înţeles aşa. După Isaia 43 şi 44, “martorii lui Iehova” au fost odată eliberaţi din Egipt, au oferit odată sacrificii lui Dumnezeu şi trebuia să fie adunaţi din toată lumea în patria lor. Aceste fapte sunt adevărate numai despre poporul evreu. Poporul evreu este singurul “martor al lui Iehova”, nu urmaşii judecătorului Rutherford.

CAPITOLUL III – Teologia substituitoare şi antisemitismul

Judecătorul Rutherford a pus bazele respingerii uneia din învăţăturile de bază ale pastorului Russell. Astfel a fost pregătită scena pentru “teologia substituitoare”. În 1932 când a fost publicat al doilea volum al cărţii sale, “Vindication” (Justificare), în ea se spunea că poporul evreu a fost respins pe vecie ca popor al lui Dumnezeu şi a fost înlocuit cu “Noul Israel” — Martorii lui Iehova fondaţi de el! Judecătorul a îmbrăţişat astfel teologia substituitoare — acea eroare tradiţională atât a romano-catolicilor şi a catolicilor ortodocşi, cât şi a denominaţiilor protestante istorice.

Teologia substituitoare aplică toate scripturile Vechiului Testament care vorbesc despre viitoarele binecuvântări pentru Israel, ca promisiuni numai pentru creştini. Judecătorul Rutherford aplică aceste scripturi exclusiv la creştinii Martori ai lui Iehova care l-au urmat pe el. Totuşi, este interesant să observăm că toate scripturile care vorbesc despre pedepsele pentru Israel sunt aplicate de teologia substituitoare la poporul evreu.

Acum o tristă realitate. Întocmai cum teologia substituitoare a justificat, dacă n-a chiar inspirat, antisemitismul timp de peste 1900 de ani de istorie creştină, tot aşa inevitabilul a urmat şi în privinţa judecătorului Rutherford.

Rutherford şi antisemitismul

Judecătorul i-a trimis lui Hitler o scrisoare cu conţinut antisemit. De ce? Ceea ce urmează este un citat din Anuarul Martorilor lui Iehova pentru 1934 (vii):

“În iunie, preşedintele Societăţii îjudecătorul Ru-therfordş a vizitat Germania pentru a lua măsuri de repunere a proprietăţii în posesia noastră îa Martorilor lui Iehovaş şi de continuare a activităţii. Ştiind că vrăjmaşii au răstălmăcit faptele în faţa guvernului înazistş, a fost pregătită o Declaraţie de Fapte, şi pe data de 25 iunie 1933 s-au adunat la Berlin mai bine de 7000 de Martori ai lui Iehova, care în unanimitate au adoptat Rezoluţia, care s-a tipărit şi s-a distribuit cu milioanele în toată Germania. Rezoluţia aceea este îîn parteş după cum urmează, adică:

“Se fac acuzaţii false din partea vrăjmaşilor noştri că am primit sprijin financiar de la evrei. Nimic nu este mai departe de adevăr decât aceasta. Până în acest moment nu s-a contribuit din partea evreilor nici cu cea mai neînsemnată sumă pentru lucrarea noastră. Cel mai mare şi cel mai opresiv imperiu de pe pământ este imperiul anglo-american. Prin acesta înţelegem imperiul britanic, din care Statele Unite sunt o parte. Comercianţii evrei din imperiul anglo-american sunt cei care au înfiinţat şi au condus Marele Business, ca mijloc de exploatare şi opresiune a oamenilor din multe popoare. Acest fapt se aplică în special la oraşele Londra şi New York, fortăreţele Marelui Business. Acest fapt este atât de vizibil în America, încât există un proverb în legătură cu oraşul New York, care spune: “Este proprietatea evreilor, este condus de catolicii irlandezi şi notele de plată le plătesc americanii”. îAccentuarea ne aparţine.ş Noi n‑avem nici o luptă cu nici unele dintre persoanele menţionate, dar, ca martori pentru Iehova şi în ascultare de porunca Lui prezentată în Scripturi, suntem obligaţi să atragem atenţia asupra adevărului în privinţa acestui lucru, pentru ca oamenii să poată fi luminaţi în privinţa lui Dumnezeu şi a scopului Său. … .” Acesta este antisemitism clar!

Judecătorul Rutherford şi Martorii lui Iehova din Germania n-au reuşit să intre în graţiile lui Hitler

“Această Declaraţie a fost trimisă fiecărui înalt funcţionar al guvernului îGermaniei nazisteş, de la preşedinte până la membrii consiliului”, se explică în cartea “Martorii lui Iehova în planul divin”, publicată de Martorii lui Iehova în 1957 (viii). Această trimitere la fiecare “înalt funcţionar” includea desigur şi pe Hitler, care era cancelarul numit de preşedinte. Pe lângă defăimarea Ligii Naţiunilor, Declaraţia era de acord cu guvernul nazist când spunea (ix):

“Guvernul actual al Germaniei s-a declarat împotriva opresorilor din Marele Business îevreii din America şi Angliaş şi în opoziţie cu influenţa religioasă nefastă asupra afacerilor politice ale naţiunii. Exact aceasta este poziţia noastră. …” (Accentuarea ne aparţine.)

Incredibil! Judecătorul Rutherford a spus că era întru totul de acord cu principiile lui Hitler! Dar apoi Rutherford a făcut o greşeală fatală zicând (x):

“În loc să fim împotriva principiilor susţinute de guvernul Germaniei, noi sprijinim ferm asemenea principii, şi subliniem că Dumnezeu Iehova prin Cristos Isus va aduce împlinirea completă a acestor principii.” (Accentuarea ne aparţine.)

Incredibil. Judecătorul Rutherford a zis că era întru totul de acord cu principiile lui Hitler. Dar greşeala fatală a fost să declare că numai Dumnezeu putea aduce “împlinirea deplină a acestor principii” economice şi politice ale lui Hitler. Aceasta implica faptul că Hitler nu putea! Aceasta a fost o lovitură pentru eul lui Hitler, ceea ce l-a făcut să se pornească mai aspru ca oricând împotriva Martorilor lui Iehova. Pentru Hitler, meritele antisemitismului judecătorului au pălit ca importanţă comparativ cu visul lui ca al Treilea Reich să stăpânească peste toată Europa cu succes, ceea ce Rutherford sugera că nu va reuşi.

Încercarea lui Rutherford de a intra în graţiile lui Hitler a eşuat. Din nefericire, exprimarea antisemitismului i-a descoperit adevăratele sentimente. În 1934, judecătorul a scris la pagina 5 a unei broşuri intitulate “Un popor favorizat”: “Oamenii de acum numiţi evrei sunt comercianţi, printre care se află unii din cei mai bogaţi şi mai avari pe care i-a cunoscut lumea. Anumiţi şefi ai marilor comercianţi sunt numiţi evrei. Mulţi sunt aroganţi, mândri şi foarte egocentrici”. În 1936 judecătorul Rutherford a scris în “Enemies” (Vrăjmaşi) (pag. 281): “Se găsesc oameni extrem de egoişti numiţi “evrei”, pe care-i interesează numai pofta de câştig”.

Un duel a două personalităţi egocentrice

Judecătorul Rutherford nu l-a convins pe Hitler, dar lupta din lumea viselor lui Rutherford nu era terminată. Hitler a condus numai Germania. Dar Rutherford, în cele mai nesăbuite vise ale sale, a condus Guvernul Teocratic al lui Iehova pe pământ. Mai mult de atât nu se poate! Rutherford a gândit că într-adevăr îl putea intimida pe Hitler. Ceea ce urmează este absurd, dar s-a întâmplat în realitate.

În 7 octombrie 1934, toate congregaţiile Martorilor lui Iehova din Germania s-au adunat să asculte o scrisoare care fusese trimisă oficialilor din guvernul lui Hitler. În ea se spunea: “Există un conflict direct între legea voastră şi legea lui Dumnezeu…De aceea, aceasta este pentru a vă înştiinţa că noi cu orice preţ ne vom supune poruncilor lui Dumnezeu, ne vom aduna pentru studierea Cuvântului Său şi-L vom adora şi-L vom sluji aşa cum ne-a poruncit”.

În aceeaşi zi, Martorii lui Iehova din 49 de ţări au făcut adunări speciale şi i-au trimis lui Hitler următoarea telegramă: “Tratamentul rău la care sunt supuşi Martorii lui Iehova şochează pe toţi oamenii buni de pe pământ şi dezonorează numele lui Dumnezeu. Abţineţi-vă de la a mai persecuta pe Martorii lui Iehova; altfel Dumnezeu vă va distruge pe voi şi partidul vostru naţional”. Treziţi-vă! din 22.08/1995.

Judecătorul Rutherford a stârnit ostilitatea Martorilor lui Iehova din toată lumea împotriva lui Hitler. Adunările naţionale ale Martorilor lui Iehova din cincizeci de naţiuni din lume au trimis telegrame lui Hitler ameninţând că Dumnezeu îl va distruge dacă nu se va potoli. Mânios peste măsură, Hitler a poruncit ca toţi Martorii lui Iehova să fie strânşi şi aruncaţi în lagăre de concentrare.

Un anume Karl Wittig era cu treburi oficiale la Hitler şi era de faţă când acesta a fost informat de ameninţările Martorilor din toată lumea, care-l preveneau: “Abţineţi-vă de la a mai persecuta pe Martorii lui Iehova; altfel Dumnezeu vă va distruge pe voi şi partidul vostru naţional”. Wittig observă: “Hitler a sărit în picioare şi cu pumnii încleştaţi a ţipat isteric: “Această progenitură va fi exterminată în Germania!” (Atestat de un notar public în Frankfurt la 13 noiembrie 1947.)

Ce duel nefericit a două personalităţi! Ce arogant din partea lui Rutherford să creadă că putea porunci ca mânia lui Dumnezeu să vină peste cineva. De asemenea, ce brutală şi neîndurată a fost mintea lui Hitler, să calce în picioare pe cineva, potrivit capriciilor sale.

Încă un cuvânt despre acest duel. Martorii lui Iehova din cincizeci de ţări l-au susţinut pe Rutherford în ameninţarea sa că Dumnezeu îl va distruge pe Hitler dacă nu răspundea favorabil. Aceasta înseamnă că partea cea mai mare a Martorilor l-au susţinut. Şi aceasta dovedeşte că Martorii lui Iehova nu erau Studenţi ai Bibliei. Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell n-ar cere niciodată ca cineva să fie nimicit de Dumnezeu. Aceştia n-au fost Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell, ci Martorii lui Iehova înfiinţaţi de judecătorul Rutherford.

Anuarul Martorilor lui Iehova din 1934 prezintă cele întâmplate între judecătorul Rutherford şi Hitler în 1933 şi 1934. Relatarea exactă din 1934 îl incrimina foarte tare pe Rutherford. În Anuarul pe 1974 însă, era un articol care încerca să ascundă şi să dea mare parte din vină pentru Declaraţie, pe conducătorul filialei germane a Turnului de Veghere. Dar Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1934 spunea corect că Declaraţia incriminatoare a fost autorizată de preşedintele Turnului de Veghere, judecătorul Rutherford.

În treacăt doar, este bine să observăm că mulţi alţii, chiar şi Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell au suferit în lagărele de concentrare ale lui Hitler.

O nepotrivire scandaloasă!

Să se observe nepotrivirea între stilul de viaţă al Martorilor lui Iehova, care au fost în mod special selecţionaţi pentru arestare din cauza duelului bizar al judecătorului Rutherford cu Hitler în 1933/1934, şi stilul de viaţă al judecătorului însuşi. Trist de spus, în timp ce urmaşii lui, Martorii lui Iehova, sufereau în lagăre de concentrare, judecătorul trăia în lux şi opulenţă. El avea o casă ca un palat, Beth Sarim, în San Diego, pe o proprietate de 40 de hectare — cu scopul declarat de a fi folosită de Vrednicii din Vechime în Împărăţie — unde Rutherford a trăit în timpul iernii până la moartea sa. Se presupune că a avut şi locuri de agrement în Statele Unite şi în străinătate. Şi, desigur, avea nevoie de două Cadillacuri de şaisprezece cilindri pentru distracţie.

Ce scandalos! Din cauză că s-au supus decretelor judecătorului Rutherford, Martorii lui Iehova îşi pierdeau viaţa în lagăre de concentrare în timp ce conducătorul lor stimat se desfăta în lux şi bogăţie.

Schnell, care a părăsit pe Martorii lui Iehova, era creştin fundamentalist pe vremea când şi-a scris cartea. Ca atare era în dezacord profund cu unele doctrine esenţiale susţinute de pastorul Russell şi de Studenţii Bibliei. Şi totuşi, scrierea lui reflectă o admiraţie profundă faţă de spiritul lor creştin în contrast cu al lui Rutherford şi al Martorilor înfiinţaţi de el.

Această mişcare neîngrădită a Studenţilor Bibliei, compusă din “individualişti colţuroşi”, cum i-a numit Schnell, prosperă acum în toată lumea. Da, Studenţii Bibliei sunt o mică mişcare de “individualişti colţuroşi”, legaţi împreună în adunări care‑şi păzesc cu râvnă autonomia adunării. Dar, dacă iei o mică ceată de individualişti, fiecare cu propria voinţă, complet consacraţi unei viziuni unice a Adevărului, atunci obţii activişti. Astfel, Studenţii Bibliei, ca şi în zilele pastorului Russell, au impact asupra lumii într-un grad care depăşeşte cu mult numărul lor.

CAPITOLUL IV – Martorii lui Iehova nu cred învăţăturile istorice pe care le cred Studenţii Bibliei

Ceea ce credea pastorul Russell este cuprins în cele şase volume de Studii în Scripturi, care au fost considerate învăţăturile acceptate de Studenţii Bibliei până la moartea pastorului Russell. În zece ani de când judecătorul Rutherford a pus stăpânire pe Turnul de Veghere, cele şase volume de Studii în Scripturi au fost puse deoparte. Au fost înlocuite cu o serie de cărţi noi scrise de judecătorul Rutherford, care a schimbat multe din învăţăturile de bază ale pastorului. Este adevărat, cele şase volume de Studii în Scripturi se pot găsi în bibliotecile Martorilor lui Iehova, dar nu pentru a fi citite. De ce? Martorii lui Iehova au înlocuit multe din învăţăturile pastorului Russell cu noile învăţături ale fondatorului lor, judecătorul Rutherford, şi ale preşedinţilor care au urmat după el. Cele şase volume de Studii în Scripturi se află în bibliotecile Martorilor lui Iehova pentru a-şi arăta vechimea istorică, aşa cum s-a remarcat mai înainte.

Următoarele doctrine sunt exemple care arată că Studenţii Bibliei menţin încă învăţăturile fundamentale ale pastorului Russell, în comparaţie cu Martorii lui Iehova care nu le menţin.

Autonomia adunărilor

Cum erau aleşi conducătorii şi servitorii bisericilor în zilele apostolilor? Fapte 14:23 arată că adunările îi “rânduiau” (în greacă, “alegeau prin ridicare de mână”) prin votul adunării. 2 Corinteni 8:19-23, arată că servitorii şi vorbitorii care călătoreau din adunare în adunare nu erau aleşi de la un centru, ci de către adunarea în care ei erau membri. Pastorul Russell în cartea sa Noua Creaţie, a explicat în detalii scripturale cum fiecare adunare trebuie să se conducă singură, nu să fie condusă de un centru, ci de spiritul lui Cristos. Până în ziua de astăzi, Studenţii Bibliei fondaţi de Pastorul Russell păzesc autonomia adunărilor lor. Martorii lui Iehova nu sunt Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell, fiindcă ei au nevoie de un centru care să le spună ce să facă.

Mântuire pentru toţi

Învăţătura principală a pastorului Russell a fost că Isus a murit pentru toţi, de aceea toată omenirea va avea o ocazie deplină, corectă, de mântuire. Toţi vor fi luminaţi de cunoştinţa adevărului lui Dumnezeu înainte de a fi puşi la probă şi judecaţi în privinţa destinului lor veşnic (1 Timotei 2:3-6). Pentru majoritatea omenirii, aceasta va fi când oamenii vor fi înviaţi din morţi la învierea generală. Judecata lor finală va fi bazată pe conduita lor din perioada când vor fi luminaţi, şi nu din viaţa actuală când sunt în ignoranţă. Această învăţătură a separat pe Studenţii Bibliei de toate celelalte grupuri religioase. Acum îi separă şi de Martorii lui Iehova. Timp de decenii, Martorii lui Iehova au învăţat că Isus n-a fost o răscumpărare pentru toţi oamenii, ci o răscumpărare pentru tot felul de oameni — nu că aceasta îi include pe toţi oamenii.

Scopul evanghelizării

Pastorul Russell a învăţat, în baza scripturii din Fapte 15:14-17, că Iehova cheamă acum pe unii, “turma mică” (Luca 12:32), şi când Cristos întors a doua oară Îşi stabileşte împărăţia, “rămăşiţa de oameni vor căuta pe Domnul”. Această vedere era complet diferită de conceptul mântuirii existent în zilele pastorului Russell. Pe vremea aceea aproape toţi evanghelicii învăţau un foc literal de chin pentru oricine nu-L acceptă pe Isus în această viaţă. Ei gândeau că ameninţările iadului de foc erau necesare pentru a înfrâna răul, şi, dacă trebuia, pentru a aduce mântuirea prin frică. De atunci încoace multe biserici şi-au lărgit conceptul de mântuire dincolo de această viaţă.

Dar Martorii lui Iehova cred că mărturia lor este pentru a găsi pe aceia care să se alăture Martorilor lui Iehova şi astfel să supravieţuiască Armaghedonului.

Turnul de Veghere, 15 mai 2006, pag. 22 declară:

“…supravieţuirea oamenilor de astăzi depinde de credinţa lor şi de asocierea loială cu partea pământească a organizaţiei universale a lui Iehova”.

Astfel, fiecare Martor este misionar pentru viaţă sau moarte. Cu astfel de scop îngust pentru mărturie, Martorii lui Iehova n-ar putea niciodată să fie consideraţi Studenţi ai Bibliei din linia pastorului Russell. Martorii lui Iehova reflectă îngustimea gândirii judecătorului Rutherford, fondatorul lor.

Cine sunt martorii lui Iehova biblici

După ce judecătorul a aplicat în mod greşit numele de Martori ai lui Iehova (Isaia 43:12) la urmaşii Turnului său de Veghere, în locul poporului evreu, el a declarat că poporul evreu nu are nici un rol special în planul divin de la moartea lui Isus încoace. Astfel că evreii au fost înlocuiţi cu noii Martori ai lui Iehova.

Pastorul Russell a învăţat că poporul şi naţiunea evreiască au un rol de frunte în planul divin pentru omenire. Deşi evreii erau încă împrăştiaţi, el a spus, pe baza promisiunilor lui Dumnezeu, că vor fi readunaţi în patria lor şi vor fi stabiliţi ca naţiune independentă. Timpul a dovedit că aşa a fost. Deşi Martorii lui Iehova neagă, Studenţii Bibliei de astăzi învaţă că noul stat Israel, aşa cum a prezis pastorul Russell, s-a născut prin providenţa divină şi este vestitorul împărăţiei care vine pe pământ. Ieremia 32:37-40.

Dacă nu credeţi în răscumpărarea pentru toţi (1 Timotei 2:6), aceasta fiind învăţătura principală care l-a separat pe pastorul Russell de toate bisericile, nu puteţi fi unul dintre Studenţii Bibliei veniţi din linia pastorului Russell.

Dacă aparţineţi unei oragnizaţii care are conducere dictatorială peste toate congregaţiile, nu puteţi fi unul dintre Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell, care păzesc autonomia adunării lor.

Dacă credeţi că Martorii lui Iehova au înlocuit naţiunea lui Israel în planul lui Dumnezeu, atunci nu puteţi fi unul dintre Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell, care vestesc în toată lumea că Dumnezeu adună poporul natural Israel în patria lui străveche.

Aceste învăţături sunt scrisorile de recomandare ale Studenţilor Bibliei din linia pastorului Russell. Cei care le resping nu sunt din linia lui.

CAPITOLUL V – Un vlăstar hibrid

Din cauza proastei reputaţii a vieţii judecătorului Rutherford care are ecou pe internet, Martorii lui Iehova încearcă să reducă identificarea lor cu judecătorul Rutherford şi să accentueze că fondatorul lor a fost pastorul Russell. De fapt, ei sunt un vlăstar hibrid care nu întruneşte condiţiile pentru a fi Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell. De ce?

Fiindcă le lipsesc doctrinele care-i recomandă ca Studenţi ai Bibliei din linia pastorului Russell, dar reţin încă doctrinele care-i recomandă ca Martori ai lui Iehova din linia judecătorului Rutherford. Urmaşii Turnului de Veghere de astăzi sunt, nici mai mult nici mai puţin, Martorii lui Iehova înfiinţaţi de Rutherford. Ei cred învăţăturile lui. Principala învăţătură a lui a fost că Martorii lui Iehova au înlocuit naţiunea lui Israel ca “martori ai lui Iehova”. Martorii au această pretenţie şi acum.

Din aceste fapte se poate vedea că pastorul Charles T. Russell n-a fost nici în organizare nici în învăţătură fondatorul Martorilor lui Iehova. El a fost fondatorul Studenţilor Bibliei care există şi astăzi. Ca şi la început, Studenţii Bibliei sunt fără un cap sau autoritate centrală. Fiecare adunare îşi păstrează conducerea sa democratică. Deşi fiecare adunare rămâne independentă, în cea mai mare parte ele sunt asociate în activităţi comune şi în convenţii. De asemenea, există câteva asociaţii de serviciu, care ajută la promovarea slujirii naţionale şi internaţionale. Deoarece Studenţii Bibliei pun mare accent pe adunare, unele adunări au devenit foarte active naţional şi mondial în publicitate pe internet şi mărturie, publicând broşuri şi traducând şi tipărind cele şase volume de Studii în Scripturi ale pastorului Russell în diferite limbi din lume.

Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell îi îngrijorează pe creştinii evanghelici. Ascultaţi ce se spune pe un blog de-al lor, de Robert C. Hill, ThB:

“Ei sunt în creştere. Tiparele lor sunt în funcţiune. Cumpără timp de emisie la TV cablu şi www-ul este cea mai nouă arenă pentru diseminarea erorii lor doctrinare. Printre alte lucruri, ei declară că a doua venire a lui Isus a avut loc în 1874…Martori ai lui Iehova? Nu. Studenţii Bibliei sunt grupuri independente din linia directă a moştenirii teologice a lui Charles Taze Russell şi n-au nici o legătură cu Martorii lui Iehova de la Societatea Turnul de Veghere de acum”. (Accentuarea ne aparţine.)

Studenţii Bibliei nu sunt limitaţi la Statele Unite. Se găsesc pe toate continentele. Toţi creştinii sinceri sunt bine veniţi. Nu vi se cere să faceţi nici o declaraţie de adeziune la ceva. Căutaţi Studenţii Bibliei cu google.

 Note finale

Capitolul I Martorii lui Iehova nu sunt Studenţii Bibliei din linia pastorului Russell

  1. Herzl Year Book, 190.
  2. William Schnell, Thirty years a Watch Tower slave (Treizeci de ani sclav al Turnului de veghere) (Grand Rapids: Baker Book House, 1963), 40, 41.

iii. Ibid., 41.

  1. Ibid., 42.
  2. Ibid., 43.
  3. Jehovah’s Witnesses: Proclamers of God’s Kingdom (Martorii lui Iehova: Proclamatori ai Împărăţiei lui Dumnezeu) (Brooklyn: Watchtower Bible and Tract Society, 1993), 155, 156.

Capitolul III

Teologia substituitoare şi antisemitismul

vii. 1943 Year Book of Jehovah’s Witnesses (Anuarul Martorilor lui Iehova, 1943) (Brooklyn: Watchtower Bible and Tract Society, 1933), 130, 131.

viii. Jehovah’s Witnesses in the Divine Purpose (Martorii lui Iehova în planul divin) (Brooklyn: Watchtower Bible and Tract Society, 1959), 130.

  1. 1934 Year Book of Jehovah’s Witnesses, 134 (Anuarul Martorilor lui Iehova, 1934).
  2. Ibid., 135.

 

Cine este autorul cărţii “Taina împlinită”?

Această întrebare a fost pusă de multe ori printre poporul Domnului şi este una din întrebările cele mai dificile. Singurul meu obiectiv în scrierea acestei broşuri este să ajut poporul Domnului, printr-o înţelegere a unor lucruri care unora nu le sunt cunoscute, să vadă condiţiile din jurul lor.

Ceea ce am de gând să scriu este departe de ceea ce aş prefera; dar se pare că a venit timpul să fie cunoscut adevărul, întocmai cum ne-a spus Domnul nostru, că nu există “nimic tăinuit care nu va fi cunoscut”. Matei 10:26.

Cartea a fost publicată cam la opt luni după moartea fratelui Russell. Ea susţine că este o continuare a dezvăluirii adevărului şi este scrisă în numele fratelui Russell. Pentru mulţi din poporul Domnului este o chestiune foarte grea să hotărască dacă ea este sau nu adevăratul Volum şapte. Unii merg la o extremă şi acceptă că ea conţine practic numai ceea ce este bun, alţii merg la cealaltă extremă şi o resping cu totul fiindcă unele părţi din ea sunt greşite. Cred că ambele aceste extreme trebuie evitate şi că noi trebuie să facem aşa cum ne îndrumă apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 5:21: “Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun”.

Astfel, în această scriere îmi propun să analizez pe scurt următoarele:

1) Pretenţia că acest volum este Volumul şapte al Studiilor în Scripturi scris de pastorul Russell.

2) Subiectul volumului în sine şi dacă este scriptural.

Doresc să fiu clar înţeles că aceste gânduri pe care le prezint sunt numai vederile mele personale asupra subiectului, şi aştept ca fiecare cititor să cântărească valoarea lor în propria sa minte, amintindu-ne că fiecare este răspunzător în privinţa deciziilor sale şi că responsabilitatea sa este faţă de Domnul.

În tratarea primului punct aş vrea să spun că volumul a fost prezentat sub culori false, fiindcă la pagina 2 citim următoarele: “OPERA POSTUMĂ A PASTORULUI RUSSELL”, “ultima sa moştenire lăsată iubitului Israel al lui Dumnezeu” (Matei 20:9). Eu nu cred că această pretenţie a fost cu intenţia de a înşela; totuşi, strict vorbind, pretenţia este falsă, căci, de ce ar recurge Domnul nostru la asemenea metodă pentru a da poporului Său lumină nouă? Într-un articol intitulat “Căderea Babilonului”, la pagina 1 citim: “Articolul acesta este extras în cea mai mare parte din volumul postum al pastorului Russell, intitulat “Taina împlinită”, al şaptelea volum din seria Studiilor în Scripturi, publicat după moartea sa. Pastorul Russell a avut distincţia de a fi cel mai curajos şi mai viguros scriitor al timpurilor noastre asupra subiectelor religioase. În volumul său postum, care este numit “Ultima sa moştenire lăsată creştinilor de pe pământ” se găseşte o expunere amănunţită a fiecărui verset din toată cartea Apocalipsei, precum şi o clarificare a cuvintelor tainice ale profetului Ezechiel”. La pagina 3 citim: “Dăm aici câteva extrase din cuvintele profetului Ezechiel şi comentariile lor, luate din ultimul mesaj al pastorului Russell către Biserică şi către lume. Îndemnăm cu tărie ca fiecare creştin, fiecare om iubitor al ordinii, să citească atent aceste declaraţii şi comentarii profetice, aşa cum sunt prezentate deplin în Volumele 4 şi 7 ale Studiilor sale în Scripturi anunţate în altă parte”. În aceste citate vedem că pretenţia este aceeaşi pentru Volumul şapte ca şi pentru Volumul patru, şi anume, că ambele au fost scrise de pastorul Russell, al şaptelea rămânând să fie publicat după moartea sa, ca ultima sa moştenire pentru creştinii de pe pământ.

Acum să vedem cum a venit de fapt în existenţă această carte. Pentru ca cititorul să poată înţelege adevărata situaţie, îmi voi baza cuvintele pe mărturia dată de fraţi în timpul procesului din 1918, fiindcă ştim că nici un copil al lui Dumnezeu n-ar spune un neadevăr, şi mai mult, cei care au urmărit îndeaproape procesul îşi vor împrospăta amintirile.

În 6 decembrie, la treizeci şi şase de zile după moartea fratelui Russell, fratele Woodworth l-a vizitat acasă pe fratele Fisher; şi în timp ce era acolo fratele Woodworth a sugerat că el înţelegea destul de bine cartea Apocalipsei, iar mai târziu, înainte de a pleca, a remarcat că el credea că dacă era cineva să poată scrie despre cartea lui Ezechiel, fratele Fisher era acela. La scurt timp după aceea, fratele Woodworth a primit o scrisoare scrisă de o a treia persoană care fusese prezentă la întâlnirea din casa fratelui Fisher, şi anume sora Seibert, iar scrisoarea conţinea o propunere de schiţă pentru carte. Într-o zi sau două fratele Woodworth a primit un memorandum asemănător, în sensul că fratele Fisher şi el puteau să-i dea drumul şi să-şi supună manuscrisul spre examinare comitetului executiv. Sora Seibert era secretarul unui consiliu imaginar de editare sau de scriere a acestei cărţi şi lucra împreună cu fratele Woodworth în legătură cu publicarea acestei cărţi, şi ea avea “comunicare şi cu Reverendul Doctor” (orice ar însemna aceasta). La 1 ianuarie 1917, fratele Woodworth şi-a făcut un program de patru versete pe zi, deoarece sunt 404 versete în carte, şi s-a străduit să le termine în 100 de zile, găsind unele versete mai dificile decât altele.

În 16 decembrie 1916, fratele Woodworth a scris o scrisoare surorii Seibert în privinţa cărţii. Voi cita o parte din ea: “De mai bine de douăzeci de ani m-am gândit că titlul potrivit pentru Volumul şapte ar fi “Taina împlinită”, iar acum tu vii şi-mi sugerezi acelaşi titlu, numai cu o schimbare a locului cuvintelor. Dragă soră, nimic nu mi-a produs atâta bucurie până acum, fiindcă ştiu că mâna Domnului va fi cu noi toţi. Iar lucrul va fi de fapt al tău, fiindcă trebuie să meargă la tine şi să fie deplin aprobat de tine înainte de a merge la comitet. Insist asupra acestui lucru. Dacă mă poţi ajuta la rezumat, pe care am să-l introduc ca Cele şapte Pedepse, fă-o, dar dacă nu, ele vor intra oricum, şi vor veni la tine pentru revizuire şi redactare. Acum pot să-ţi cer o favoare? Ai cale liberă să pui o reclamă în Labor Tribune, ceva de felul acesta: Volumul şapte. Comitetul executiv a fost de acord ca în cazul că se pregăteşte şi li se supune spre analiză un exemplar aranjat pentru Volumul şapte, ei se vor gândi şi-şi vor prezenta opinia dacă publicarea lui este recomandabilă. N-au făcut nici o promisiune de acceptare sau de publicare, ca adiministratorul din pildă: n-au “promis nimic”. Un lucru este însă clar, că publicarea Volumului şapte este aproape, iar publicarea înseamnă că lucrarea secerişului este la sfârşit. Alte scripturi par să indice că sfârşitul războiului european trebuie să urmeze publicării lui. Sugestiile studenţilor Bibliei care şi-au însuşit Angajamentul de consacrare vor fi luate în considerare în pregătirea manuscrisului, care va fi prezentat comitetului pentru analiză. Dacă nu sunt în armonie cu învăţăturile fratelui Russell, nu vor fi luate în considerare deloc. Dacă sugestiile sunt în armonie şi dacă se ştie că este ceva spus sau scris de un frate, iar acum ceea ce a spus sau a scris nu este disponibil în general, te rog declară faptele. Scrie citeţ, foarte, foarte pe scurt, dă numele întreg şi adresa fratelui; scrie numai pe o parte a hârtiei şi trimite astfel de declaraţie preliminară la XYZ, în grija Comitetului Executiv, 124 Columbia Hights, Brooklyn. Dacă îţi convine aceasta, întreabă Comitetul Executiv dacă vrea să primească şi să-ţi înmâneze scrisorile astfel adresate, iar tu îmi poţi trimite pe cele care crezi că ar trebui să le cunosc. Îţi convine aceasta? Sper că da. Al tău frate iubitor, C. J. Woodworth.”

Până aici fratele Russell nu are legătură cu “Taina împlinită”. Să mergem însă puţin mai departe. În Volum la pagina 6 citim despre fraţii Woodworth şi Fisher: “Deşi ambii locuiesc în acelaşi oraş, ei au lucrat separat şi independent unul de altul, nici măcar n-au comparat notele. Cititorul va putea judeca în ce deplină armonie este lucrarea unuia cu a celuilalt şi cu Planul Divin, având astfel încă o dovadă a îndrumării Domnului în această chestiune”. Desigur, dacă această carte este a pastorului Russell, “ultima sa moştenire lăsată creştinilor de pe pământ”, ea va fi armonioasă, nu este nici o îndoială în legătură cu aceasta. Dar să vedem cum au întocmit fraţii această carte.

Fratele Fisher a început lucrul cam cu o săpătmână înainte de Crăciun, în 1916. S-a întâlnit cu fratele Woodworth din când în când, dar n-au vorbit despre pregătirea cărţii, decât atunci când a găsit ceva ce a gândit că era remarcabil sau neobişnuit, când el a menţionat aceasta, iar fratele Woodworth a făcut la fel. Fratele Fisher a luat cartea lui Ezechiel capitol de capitol, interpretând ce însemna sau ce ar putea însemna; dar el a văzut numai părţi din manuscrisul fratelui Woodworth, ici şi colo. Totuşi fratele Woodworth aducea adesea câte o parte şi-i cerea opinia asupra ei. Fratele Fisher a spus că el ştia că partea lui de lucrare era predată fratelui Woodworth pentru revizuire şi ca explicaţie a spus: “Aş putea declara că în privinţa metodei urmate, acesta (manuscrisul) a fost mult prea mare şi a trebuit tăiat pe alocuri, cât nu ştiu, a rămas numai o jumătate sau o treime din cât a fost manuscrisul original, şi eu am fost foarte ocupat cu realizarea lui, încercând să înţeleg această carte. A fost extrem de greu să obţin o înţelegere cât de cât, şi eu înţeleg că dl. Woodworth a făcut tăieturile la întreaga carte după ce manuscrisul a fost terminat cu totul”. El ştia că fratele Woodworth urma să facă corecţii, adăugări, tăieri, şi a fost de acord. Fratele Woodworth primea manuscrisul fratelui Fisher în două dimineţi pe săptămână pe măsură ce progresa cu el, pentru dactilografiere şi corectare. Putem totuşi crede că fraţii “au lucrat separat şi independent unul de altul, fără nici măcar să compare notele”, după cum citim în PREFA|Ă?

Citim mai departe în această prefaţă că “Domnului I-a plăcut ca fraţii C. J. Woodworth şi George H. Fisher să pregătească Volumul şapte sub îndrumarea Societăţii de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere”. Să examinăm unele fapte în această direcţie. Fratele Fisher a mărturisit că nu s-a întâlnit cu fratele Rutherford, nici cu fratele Van Amburgh, nici cu Robinson, nici cu Martin, nici cu McMillan în legătură cu această lucrare, şi că numai din auzite a ştiut că fuseseră stabilite drepturile de autor. Fratele Woodworth n-a ştiut până în 25 iunie 1917, potrivit mărturiei sale, că Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere avea interes pentru publicarea Volumului. Fratele McMillan n-a auzit despre carte până în 6 iunie 1917, când fratele Rutherford l-a întrebat dacă publicarea unui Volum şapte era recomandabilă, spunându-i că fusese supus spre examinare un manuscris. S-a mai arătat că numai doi membri din comitetul editorial fuseseră de acord cu părţi din manuscris înainte de publicare. Fratele Van Amburgh mărturisise că s-a considerat potrivit să nu fie prezentat celorlalţi membri, dar, deoarece fratele Rutherford este preşedinte şi are responsabilitate deplină, fiind “deplin autorizat” să acţioneze, s-a urmat îndrumarea lui în această problemă şi n-a fost prezentată ca o problemă a Societăţii până mai târziu. I s-a pus întrebarea aceasta: “Motivul că ai dat cecul tău personal, în loc să fie un cec de la Societate a fost acela ca să nu ajungă la cunoştinţa celor patru directori (împotrivitori) faptul că Volumul şapte era pregătit şi aproape gata de lansare?”

Răspuns: “Da”.

Astfel aflăm că numai DOI din comitetul editorial în loc de “cel puţin trei” ştiau despre Volum, şi că a fost ferit de consiliul de directori cu un scop. Atunci cum a fost pregătit sub ÎNDRUMAREA Societăţii? Este vreo mirare că ne vin în minte cuvintele din 1 Ioan 2:21?

În privinţa cuvântului “postum”, toate dicţionarele pe care le-am văzut îl definesc astfel: “o lucrare, manuscrise care au fost scrise de autorul declarat şi publicate pentru prima dată după moartea sa”. Dar noi găsim că doar mai puţin de un sfert din această carte este de sub pana pastorului Russell, şi toată partea aceea a fost publicată de pastor înainte de moartea sa. Prin urmare, această carte nu poate fi numită în nici un sens al cuvântului lucrarea “postumă” a pastorului Russell.

Mai există încă o dovadă că pastorul Russell n-a scris acest Volum al şaptelea; şi anume, SPIRITUL care este manifestat în acest volum este cu totul diferit ce cel manifestat în cele şase volume scrise de el. Nu pare să fie spiritul iubirii, spiritul lui Cristos. Dimpotrivă, aproape fiecare pagină conţine remarci muşcătoare, caustice. Iar acest spirit nu se opreşte aici în acest volum, ci este văzut acum printre fraţii de la Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei tot mai pronunţat, pe măsură ce trece timpul. În Turnul din 1918-2 citim: “Un lucru este absolut sigur, că acesta este Volumul şapte mult promis, cu care trebuie făcută lovirea, sau dacă nu, trebuie scris altul”. Desigur că ceva lovire s-a făcut; ea a început la “BETEL” şi continuă printre fraţi. În 1918-85 ni se spune că dacă cineva nu poate vedea la fel cu Societatea, acesta să tacă sau să se retragă în linişte. În 1918-30 ni se spune că cei care nu pot lucra cu Societatea să fie evitaţi, după îndrumarea din 1 Timotei 6:3-6 şi Proverbe 6:6-19, versete care vorbesc despre cei pe care “Domnul îi urăşte” şi sunt o urâciune pentru El. În Turnul din 1918-269 se spune că cei care “se retrag din adunările noastre” trebuie să fie trataţi ca “oricare alţii lumeşti” şi să “nu avem părtăşie cu ei”.

Privind peste paginile publicaţiei “New Era Enterprise”, găsesc mulţi dintre fraţii de la Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei, unii dintre ei peregrini, care contribuie cu articole la acest jurnal, şi o bună parte din ei manifestă acelaşi spirit; chiar şi editorul este amestecat în aceasta şi spune: “Ne-am întrebat ce nume sau titlu să li se dea disidenţilor Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor Bibliei, sau dacă li s-ar potrivi vreunul” (28 iunie 1921). S-ar părea că dacă se cunosc metodele şi tacticile papalităţii, aceasta permite celor cu minte spirituală să recunoască uşor acelaşi spirit oriunde se manifestă el, chiar dacă apare sub înfăţişare complet nouă. Faptul că acesta va fi îndreptat împotriva Bisericii adevărate şi într-un mod foarte înşelător, este în acord cu toată mărturia profetică asupra acestui subiect, care ne informează că TO|I vor fi găsiţi închinători ai acestei fiare simbolice şi ai chipului ei în afară de “Turma Mică” de biruitori.

 Este scriptural?

În tratarea celui de-al doilea punct, să ne asigurăm din dovezile interne ale Volumului dacă este scriptural. Să nu uităm că Scripturile sunt de la Domnul, că simbolurile vreau să arate ceva definit, de aceea şi interpretarea trebuie să fie ceva definit, şi că a trata Cuvântul lui Dumnezeu cu uşurinţă sau cu lipsă de respect este o urâciune în ochii lui Dumnezeu. “Cine a auzit cuvântul Meu să spună întocmai cuvântul Meu.” “Căci noi nu stricăm cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mulţi.” “Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să fie după puterea pe care i-o dă Dumnezeu.” Ier. 23:28; 2 Cor. 2:17; 1 Petru 4:11.

În Turnul de Veghere din 1 martie 1918 citim: “Societatea a publicat şi distribuie larg “Taina împlinită” — Volumul şapte al Studiilor în Scripturi. Nu este nimic în el care să nu fie în armonie cu Planul Divin revelat. Doctrinele învăţate acolo sunt sănătoase şi în mod clar în armonie cu învăţătura Domnului Isus Cristos şi cu celelalte şase Volume ale Studiilor în Scripturi”.

Altă declaraţie din Turnul de Veghere din 1 ianuarie 1918 spune: “Este adevărat că Volumul şapte dă o explicaţie a Apocalipsei şi a cărţii lui Ezechiel în armonie cu adevărul revelat de Domnul bisericilor prin mesagerul Său din perioada Laodiceea?” La aceasta trebuie să răspund: Nu, nu este adevărat. Adeseori explicaţiile date în acest volum nu sunt în armonie cu vederile pastorului Russell.

Apocalipsa 19:17 ne spune că “păsările care zburau prin mijlocul cerului” sunt chemate să mănânce carnea împăraţilor, a căpitanilor, a celor viteji etc. Volumul şapte zice la pagina 295 (în limba engleză) că aceste păsări reprezintă pe “sfinţi; turma mică, cei care trăiesc pe un plan mintal deasupra materialului mai necizelat”. Pastorul Russell spune că aceste păsări se referă la “vulturii societăţii, comunişti, anarahişti, nihilişti” etc., care duc la îndeplinire lucrarea de distrugere a creştinătăţii (Babilonul).

Apocalipsa 15:1 vorbeşte despre “şapte îngeri”, despre care Volumul şapte, la pagina 231, spune că sunt “cele şapte Volume de Studii în Scripturi”. Pastorul Russell a spus că aceşti “şapte îngeri” reprezintă pe “membrele picioare ale Bisericii, reprezentante ale întregului corp” (T. V. Iunie 1883).

Din nou la aceeaşi pagină Volumul şapte spune că “al treilea vai” reprezintă “cele şapte volume de Studii în Scripturi”, care sunt “cele din urmă şapte pedepse”, “vărsate peste papalitate”. Dar pastorul Russell a spus că aceste “trei vaiuri” corespund primelor trei pedepse din Egipt, şi afectează toată creştinătatea, inclusiv poporul Domnului, iar ultimele şapte pedepse corespund ultimelor şapte pedepse peste Egipt (T. V. 1907-152; Vol. 6, pag. 175). Aşa că vedem clar că dacă “al treilea vai” corespunde cu “a treia pedeapsă din Egipt”, el nu poate reprezenta şi ultimele şapte din acele pedepse. Aici vedem că Volumul şapte nu este în armonie cu explicaţiile pastorului Russell.

Apocalipsa 8:5: “Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi au fost glasuri, tunete, fulgere şi un cutremur de pământ”. Volumul interpretează acest verset după cum urmează: “Îngerul” este Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere; “cădelniţa” este Volumul al şaptelea, şi la aruncarea lui (a volumului) “pe pământ” s-au produs “tunete” — cele “şapte volume”. Vezi şi pagina 167. Aceasta este ceva ce nu pot înţelege. Cum se poate spune că Volumul al şaptelea a produs şapte volume, când şase dintre ele fuseseră scrise şi produse cu mulţi ani în urmă?

Apocalipsa 10:1-8: Iată o altă interpretare greu de crezut: “Solul legământului”, Domnul nostru Isus are o cărticică, şi fratele Russell ne spune că această cărticică reprezintă adevărul prezent (Vol. 3, pag. 88, 89); şi când a strigat acest înger, “cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor”. Volumul şapte spune că aceste “şapte glasuri” sunt cele şapte Volume de Studii în Scripturi. Dacă este aşa, atunci se ridică întrebarea: prin ce raţionament facem ca “glasurile celor şapte tunete” să fie “cărticica din versetul 2”? Sau, dacă conchidem că cele şapte tunete au fost mesajul adevărului prezent, ce facem cu “cărticica” şi cu explicaţia dată de pastorul Russell? În versetul 8 vorbeşte din nou “glasul” care vorbise în versetul 4, dar după ce cele şapte tunete făcuseră să li se audă glasurile şi cuvintele lor fuseseră “pecetluite”. Ei bine, dacă cele şapte Volume au fost cele şapte tunete când acestea s-au produs în final, atunci de ce, după ce totul se sfârşeşte, este prezentat mesajul adevărului prezent din “cărticică” spre a fi mâncat? Aici lipseşte ceva. Evident lipseşte interpretarea potrivită a SIMBOLULUI.

La pagina 165 se citează Apocalipsa 9:18: “A treia parte din oameni a fost ucisă de aceste trei nenorociri: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor”. Asupra cuvintelor “de fumul” primim următoarea interpretare, care este citarea cuvintelor unui om cu numele Hilkiah Crookie, care a scris despre “creşterea” părului, prin anul 1618, la care în Volumul şapte se adaugă: “Un studiu al celor precedente duce la concluzia că toate organizaţiile bisericeşti moderne au fost fondate de oameni cu capul chel, şi fumul neputându-şi găsi loc se iasă prin scalp, în mod natural trebuia să iasă prin gură”. Aţi citit vreodată un astfel de comentariu făcut de fratele Russell, sau a folosit el vreodată o expresie ca aceasta spre a-şi ilustra gândul sau interpretarea? Putem noi presupune că aceasta este ceea ce i-a arătat Domnul nostru Isus lui Ioan pe Insula Patmos?

La paginile 155-159 avem interpretarea primelor unsprezece versete din capitolul 9. Versetele 1-3 spun: “Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii Adâncului. Şi a deschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. … Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere ca puterea pe care o au scorpiile pământului”. Volumul şapte zice că “steaua” este John Wesley, “şi lui i s-a dat cheia fântânii Adâncului”.

Se spune că fântâna Adâncului înseamnă “nimic şi nicăieri”. Aceasta înseamnă că “Wesley a deschis nimicul”. “Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare.” Aceasta înseamnă că “Metodismul a fost un foc neobişnuit”. “Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ.” Aceasta înseamnă un număr imens de urmaşi. “Şi li s-a dat o putere.” Aceasta înseamnă că “a fi prezent la o adunare a vechilor metodişti şi a fi martorul “primirii puterii” era egal cu a vedea ceva ce se poate vedea o dată în viaţă”.

Versetul 7: “Lăcustele acestea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă.” Ni se spune că aceasta înseamnă “totul pentru aceasta şi întotdeauna pentru aceasta”.

Versetul 7 continuă: “Pe capete aveau un fel de cununi care păreau de aur”. Ni se spune că “aurul este un simbol al divinităţii” şi că “a primi o cunună de aur înseamnă a fi născut din Spirit”. Ca atare, deoarece toate aceste “lăcuste” aveau cununi care păreau de aur, dar nu erau de aur adevărat, sugerează că nici măcar un metodist nu va fi “născut din Spirit”. Foarte tristă imagine într-adevăr, dacă acest lucru este adevărat, dar Scripturile declară că “Dumnezeu nu caută la faţa omului”; de aceea, metodiştii au la fel de bune şanse ca oricare membru al Asociaţiei Internaţionale a Studenţilor Bibliei să fie născuţi din Spirit, să fie membri ai “turmei mici”. Domnul nostru Isus a spus într-o împrejurare: “Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei? … Oricine va face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă” (Mat. 12:48-50). Şi mai mult, dacă metodiştii n-au nici o şansă să fie născuţi din Spirit, atunci ei nu fac parte din “Babilon” şi ca atare Apocalipsa 18:4 nu se aplică la Metodism. Ce stupid ar fi să-l chemăm afară pe John Brown dintr-o casă dacă el nu este în acea casă.

Versetul 9 continuă: “şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai care se aruncă la luptă”. Ni se spune că acesta reprezintă zgomotul pe care-l fac metodiştii când se roagă pentru Spirit sfânt în adunările lor. Trebuie să pun o întrebare în legătură cu această interpretare: Ce justificare există pentru a interpreta în acest fel “vuietul aripilor”? Apostolul spune: “Dar tu cine eşti să judeci pe aproapele tău?” Iacov 4:12.

Versetul 10: “Au nişte cozi ca de scorpii, cu ace”. Explicaţia este: “cozile” reprezintă pe “urmaşi, clasa conducătorilor”. Să le unim acum: Fiecare “lăcustă” reprezintă “un urmaş al lui Wesley”, şi cum fiecare lăcustă avea o coadă, iar coada reprezintă un urmaş — conducătorul adunării, înseamnă că fiecare urmaş al lui Wesley avea un urmaş “conducător de adunare”, iar datoria conducătorului adunării era să introducă puţin din învăţătura otrăvitoare venită din orificiile la care se referă comentariile la Apocalipsa 9:3. Din orificiul “cerului” a ieşit doctrina: “Dacă eşti bun, mergi în cer când mori”; din orificiul “iadului” a ieşit mesajul: “dacă eşti rău, mergi în iad când mori”. Totul era foarte simplu. Toţi erau simpli în zilele acelea. În rezumat: “Fiecare era simplu în zilele acelea”. Mi se pare că ceea ce cităm dă dovada că încă n-am scăpat de acel “simplu”. Mai putem noi oare insista că pastorul Russell a scris Volumul şapte?

Versetul 11: “Peste ele au ca împărat pe îngerul Adâncului”. Ni se spune că acest “înger” este Diavolul. Ei bine, dacă “lăcustele” reprezintă pe metodişti, aceasta sugerează că nici un metodist nu-L are pe Cristos ca şi Cap, prin urmare nici un metodist n-a fost cu adevărat consacrat şi de aceea nici un metodist n-are speranţă la moştenire cerească, fiindcă toţi sunt sub conducerea Diavolului.

Sunt bucuros că fratele Russell a spus despre fraţii Wesley că au fost “oameni dragi ai lui Dumnezeu” (Vol. 6, pag. 141). Şi totuşi Societatea Turnul de Veghere spune că “doctrinele învăţate în “Taina împlinită” sunt sănătoase şi în mod clar în armonie cu învăţătura Domnului Isus Cristos şi cu a celorlalte Volume de Studii în Scripturi” (T. V. 1918-70). Şi chiar acum (T. V. 15 iulie 1922) se referă la această interpretare a versetului 11. Şi mai mult, Societatea spune că oricine refuză să înveţe pe alţii “Taina împlinită” nu prea se poate califica să fie bătrân de adunare (T. V. 1918-79). Nu-i de mirare că unii nu pot s-o înveţe!

Versetul 5: “Li (lăcustelor) s-a dat să nu-i omoare (pe oameni), ci să-i chinuiască cinci luni”. Aceste cinci luni sunt luate simbolic pentru o sută cincizeci de ani. Aceşti o sută cincizeci de ani formează baza pentru teoria “Metodismului”, fiindcă intră bine între 1728 la rânduirea lui Wesley ca slujitor al Bisercii Anglicane, şi 1878 când Metodismul s-a sfârşit. La pagina 157 citim despre “o sută cincizeci de ani de foc larg răspândit al iadului metodist”, dar să nu uităm că acest foc larg răspândit al iadului metodist n-a început în 1728, fiindcă Wesley a devenit slujitor în Biserica Angliei în acel an, şi mai mult, metodiştii nu şi-au încetat propovăduirea în 1878, ci mai învaţă încă aceeaşi doctrină. Aşa că această teorie cade la pământ.

Să vedem acum câteva versete din Apocalipsa, folosind interpretarea în locul simbolurilor.

Apocalipsa 15:1: “Am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte volume care aveau şapte volume.”

Apocalipsa 15:6: “Şi din templu au ieşit cele şapte volume care ţineau cele şapte volume.”

Apocalipsa 15:7: “A dat celor şapte volume şapte volume de aur.”

Apocalipsa 15:8: “Nimeni nu putea să intre în templu până se vor sfârşi cele şapte volume ale celor şapte volume.”

Apocalipsa 16:1: Îngerii din acest verset, ca şi cel din 15:1, reprezintă cele şapte volume, aşa că în versetele următoare: 2, 3, 4. 5, 8, 12, 17, primim următoarele răspunsuri: “Cel dintâi volum s-a dus şi a vărsat volumul lui” etc., etc.

Apocalipsa 20:10: “Şi vor fi chinuiţi zi şi noapte în vecii vecilor” de către cele şapte volume.

Apocalipsa 22:18: “Dumnezeu îi va adăuga volumele scrise în cartea aceasta.”

Gândindu-ne la cele anterioare, cui i-a lipsit nestatornicia, revelatorului sau interpretului? Sunt sigur că pastorul Russell n-a avut nimic de-a face cu interpretările anterioare, fiindcă el a scris inteligent când a fost pe pământ.

Apocalipsa 17:1: “Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit şi a vorbit cu mine.” Aceasta înseamnă: unul din cei şapte îngeri, “Volumul şapte, Studiile în Scripturi”; care ţineau cele şapte potire, adică, “o explicare a plăgilor care vin peste Babilonul simbolic”; şi a vorbit cu mine, aceasta înseamnă “clasa Ioan, Biserica în trup”.

Dragă cititorule, cred că există destulă hrană pentru o minte gânditoare în interpretările anterioare. Aici ni se spune că volumul şapte vorbeşte clasei Ioan, Bisericii în trup, sau, cu alte cuvinte, este adresat Bisercii de această parte a vălului şi explică pedepsele peste Babilonul simbolic. Pe tot parcursul Volumului şapte se fac avertizări ciudate, dacă se citeşte cu atenţie. La pagina 276 citim: “Nu fiţi dintre aceia care nu pot vedea erorile Babilonului şi care, prin urmare, nu sunt dintre cei chemaţi”. Această avertizare ar fi potrivită dacă ar fi adresată bisericismului nominal, dar aici este adresată Bisericii; şi Asociaţia Internaţională a Studenţilor Bibliei pretinde a fi adevărata Biserică. Aş întreba: există vreun pericol ca “Studenţii Bibliei” să nu vadă erorile Bisericii Romano-Catolice şi ale fiicelor ei? Eu cred că nu! Atunci de ce aceste avertizări adresate sfinţilor în tot Volumul şapte? Eu cred că singurul răspuns logic ar fi acela că fără să-şi dea seama autorul se adresează celor care sunt în robia Babilonului, altfel în mod logic n-ar putea fi chemaţi să “iasă afară”.

La pagina 289 citim: “După ce sfinţii vor fi glorificaţi, Mulţimea cea Mare, cei cu minte cerească rămaşi pe pământ, vor spune: “Aleluia, a venit în sfârşit mântuirea, eliberarea de papalitate şi de alte secte””. Vedem aici că ei sunt eliberaţi de papalitate, dar este oare posibil să ne imaginăm că Mulţimea Mare de copii ai lui Dumnezeu concepuţi de spirit să fie în papalitatea literală? Nu, deoarece ştim că Mulţimea Mare, fecioarele din pildă sunt descrise că vor fi amarnic dezamăgite fiindcă vor găsi “uşa” spre clasa “mireasă” închisă, ceea ce arată că ele au o cunoştinţă corectă a “adevărului” şi se aşteaptă să fie din clasa miresei. Cred că în unanimitate suntem de acord că toţi “Studenţii Bibliei” se aşteaptă să fie din clasa miresei, ceata lui Ghedeon. Dar se va pune întrebarea: “Nu este oare tot poporul Domnului ieşit deja din Babilon?” La aceasta răspunsul meu este: NU! Este adevărat că poporul Domnului s-a retras din sistemele nominale ale marelui Babilon, dar de atunci ei au făcut diferite “asociaţii” care au toate semnele celor pe care odată le-au părăsit. Faptul că fratele Russell avea temeri în legătură cu tendinţele existente printre asociaţii săi este arătat în diferite feluri. La pagina 51 găsim un comentariu ieşit de sub pana fratelui Russell, care spune: “În măsura în care putem noi judeca, printre Studenţii Bibliei predomină astăzi aceleaşi condiţii care sunt arătate de către apostol bătrânilor Bisericii din Efes”.

În Turnul de Veghere din 1916-347 el zice: “Interpretarea numelui Laodiceea este popor încercat, judecat. Descrierea arată că ei au fost încercaţi şi găsiţi uşori. Dacă înţelegem ce vrea să spună Cristos în acest mesaj, acesta este trimis celor care-I pretind numele dar neagă adevărul pe care El îl prezintă aici. Cei care citesc acest mesaj special, s-o facă cu grijă deosebită”.

În Turnul din 15 septembrie 1916 (Pericolul mândriei spirituale — n. e.) citim: “De-am avea puterea limbajului s-o ţinem sus în faţa cititorilor Turnului de Veghere, pentru ca ei s-o vadă în adevărata ei formă şi în teribila ei culoare, efectul ar fi desigur să se dea alarma în Sion. Bucuroşi am trage semnalul de alarmă de la “Turnul de Veghere”, deoarece să se observe că iubiţii aceştia care ajung astfel învăluiţi sunt adesea caractere mari, copii ai lui Dumnezeu cu adevărat concepuţi de spirit. Despre unii dintre ei ştim că în trecut au alergat alergarea splendid. Ce mult regretăm că vedem semne de transformare a caracterelor lor în direcţie greşită. Să dăm atenţie Celui care a spus: “După roadele lor îi veţi cunoaşte””.

În Turnul din 1 noiembrie 1916 citim: “Deoarece suntem informaţi că acest “ceas al încercării” vine peste toată lumea ca şi peste Biserică, înţelegem că trebuie să fie ceva în aer, cum ar fi, care va afecta pe fiecare. … Dar pe noi ne interesează mai mult Biserica şi să vedem cum acest “ceas al încercării” va cuprinde poporul Domnului. Ceea ce vom scrie acum este departe de ceea ce am prefera, dar pare a fi datoria noastră în privinţa cauzei şi a poporului Domnului. Noi credem că o mare criză este asupra Studenţilor Bibliei, şi cu cât va fi observată mai repede cu atât va fi trecută cu mai mare succes. Ar putea însemna dezbinări; dar după cum a remarcat apostolul, “dezbinările sunt câteodată necesare, pentru a se putea vedea cursul aprobat, doctrinele aprobate, metodele aprobate, şi pentru ca învăţătorii adevăraţi să fie mai deplin apreciaţi””.

Citatele anterioare ieşite de sub pana fratelui Russell sunt o dovadă că cele prin care trecem şi ceea ce vedem în jurul nostru fusese deja prevăzut de fratele Russell în zilele lui. De un lucru suntem siguri: Biserica nu putea fi astfel încercată cu fratele Russell în mijlocul nostru, fiindcă el a dat sfaturi înţelepte poporului Domnului şi a pus în faţa lor un exemplu de umilinţă, răbdare, toleranţă şi iubire. De aceea a fost necesar ca Biserica să fie lăsată în seama propriilor ei resurse şi să fie pusă la o probă severă care implica absolută loialitate faţă de Isus Cristos — singurul ei Cap şi Împărat.

La pagina 264 găsim un citat din fratele Russell în legătură cu capitolul 17 din Apocalipsa. El spune: “El a declarat în mod clar că nu va consemna ceea ce crede despre această problemă, pentru motivul că atunci când va trata subiectul o va face în lumina profeţiei împlinite ca ultimul cuvânt şi ca desigilarea întregii Cărţi, şi că el nu va încerca să facă acest lucru până când interpretarea pe care o va da nu va putea fi combătută”. Ideea următoare este din partea compilatorilor şi spune: “Evident timpul acela a venit acum”. Ce lucru ciudat, ca numai după treizeci şi şase de zile de la plecarea fratelui Russell Cartea Apocalipsei să fie înţeleasă clar!

În încheiere, aş dori să spun că ceea ce am scris este numai o mică mostră de declaraţii şi interpretări greşite din Volumul şapte. Dacă aş duce fiecare punct la concluzia lui logică, ar ieşi o carte mare cât volumul însuşi. Dar întrebarea ar putea veni: De ce să nu acceptăm Volumul şapte dacă n-avem o interpretare mai bună? La aceasta răspund că fratele Russell a spus că el nu cunoştea semnificaţia multor pasaje, şi totuşi alţii au pretins că le pot înţelege şi explica. Nu trebuia el să accepte unele din ele dacă el însuşi n-avea ceva mai bun de oferit? Nu, dacă judecata lui nu le-a găsit a fi în armonie cu Domnul.

Închei prin cuvintele apostolului Pavel: “Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi”. Amin.

 

  1. F. KACHEL

 

  1. O. Box

Pasadena, California

ANEXĂ

Comentarii asupra Volumului 7

 Ezechiel 37

Volumul 7 prezintă patru aplicări ale acestui tablou profetic:

  1. Captivitatea omenirii în moartea adamică şi învierea ei finală.
  2. Captivitaea Israelului natural în Babilonul literal.
  3. Captivitatea Israelului spiritual în Babilonul mistic.
  4. Starea de “speranţă moartă” a creştinătăţii după timpul de strâmtorare.

Cel mai mare accent se pune pe numărul 4.

Fratele Russell a aplicat întotdeauna aceste versete la speranţele naţionale moarte ale Israelului natural şi la învierea lor ca naţiune. Se pune foarte puţin accent pe aplicarea iniţială a acestui pasaj, dată de fratele Russell. Există puţine referinţe la scrierile fratelui Russell. Această abordare în patru feluri, cu accent pe punctul 4, a fost începutul diferitelor înşelări care au condus în final la eliminarea de către Rutherford a speranţei pentru evrei.

 Ezechiel 38

Volumul 7 prezintă o aplicare dublă:

  1. La sfârşitiul timpului de strâmtorare.
  2. La sfârşitul mileniului.

Se pune mare accent pe felul în care această profeţie se va împlini cu omenirea. Se pune foarte puţin accent pe rolul Israelului în această profeţie.

Fratele Russell a aplicat întotdeauna această profeţie la scenele de încheiere ale strâmtorării lui Iacov, şi nici o dată la puţina vreme de încercare. El pune accentul pe Israelul readunat, în armonie cu contextul precedent, din cap. 37. În această secţiune sunt foarte puţine referinţe la scrierile fratelui Russell.

Aceasta a fost o altă încercare a lui Rutherford de a scoate pe poporul Israel din planul lui Dumnezeu.

 Ezechiel 40-48

În această secţiune se fac diferite preziceri referitoare la perioada de după 1914. Se face sugestia că viziunea lui Ilie (1 Împ. 19) se va împlini în perioada 1914-1925 şi că 1921 va vedea stabilirea deplină a împărăţiei pământeşti.

Acestea sunt doar două exemple din mulţimea de profeţii neîmplinite făcute de Rutherford şi de asociaţii săi. Aceste interpretări se bazează pe denaturarea anumitor adevăruri cunoscute. La 1925 s-a ajuns dând un sfârşit incorect ciclurilor jubileelor.

 Apocalipsa 17

Despre îngerul din versetul 1 se spune că este Volumul 7. Această idee a condus la gândirea că Volumul 7 conţine explicaţia ultimelor şapte plăgi şi că el însuşi este a şaptea plagă. Eu cred că scripturile învaţă că fratele Russell este îngerul din acest capitol.

Apocalipsa 18

Glasul din versetul 4 este aplicat la “corporaţia” Societatea de Biblii şi Tratate Turnul de Veghere. Această idee a dus la gândirea că Societatea este îngerul al şaptelea, nu fratele Russell. De asemenea a dus la avansarea “Corpului guvernator” spre un loc de putere absolută.

 Apocalipsa 19

Cuvintele “am văzut cerul deschis” din versetul 11 sunt aplicate la Volumul 7. Versetul 15 este legat de Apocalipsa 14:20 şi ambele sunt aplicate la Volumul 7. Cu alte cuvinte, Volumul 7 constituie teascul din seceriş.

 Apocalipsa 21

Despre îngerul din acest capitol (acelaşi înger care vorbeşte şi în cap. 17) se spune că este Volumul 7.

Repet: eu cred că îngerul de aici este fratele Russell.

 Apocalipsa 22

Despre îngerul din acest capitol se spune că este fratele Russell. Aceasta este o contrazicere directă a ceea ce s-a spus despre acelaşi înger în capitolele 7 şi 21. Aceste versete nu se puteau aplica la Volumul 7 fiindcă fratele Russell le-a comentat direct.

 Rezumat

În multe locuri există subtile deosebiri de interpretare faţă de mesajul secerişului. De asemenea există referiri frecvente la scrierile bisericilor nominale şi la surse laice.

Un volum mare de comentarii nu sunt ale fratelui Russell. (Comentariile fratelui Russell sunt notate cu sursa şi numărul paginii citate. Cele fără nici o notă nu sunt ale fr. Russell.) În multe din aceste cazuri autorii au dat interpretările lor pentru simbolurile necomentate de Pastor.

Exemplele specifice pe care le-am dat arată o deosebire semnificativă între învăţăturile Volumului 7 şi cele ale Mesagerului al şaptelea.

Unul din cele mai importante fapte care trebuie să fie avut în vedere este utilizarea finală a Volumului 7 de către Rutherford şi asociaţii săi. Ei l-au folosit ca să câştige mai mare control asupra poporului Domnului şi să instaleze Societatea în calitate de “robul acela”. Importanţa Volumului 7, a Societăţii şi a Corpului guvernator au umbrit în cele din urmă importanţa fratelui Russell şi i-au luat locul ca Mesagerul al şaptelea.

Supun cu respect aceste consideraţii spre consultare,

  1. Allen Springer

 Prefaţă

Această broşură a apărut în 1922. Numele autorului apare la sfârşit, aşa cum a apărut iniţial, la vremea publicării ei.

După cum însuşi autorul ei declară, ea are ca scop să stabilească adevărul în legătură cu autorul “Tainei împlinite”.

Noi publicăm broşura din dorinţa de a prezenta celor interesaţi motivele pentru care nu considerăm că este potrivită reeditarea acestui Volum şapte.

Sub titlul Anexă, prezentăm câteva comentarii ale interpretările date în Volumul şapte unor profeţii referitoare la Israelul natural şi la Mesagerul al şaptelea. Faptele şi evenimentele petrecute mai târziu, ca rezultat al acestor interpretări, credem că nu este nevoie să fie menţionate deoarece sunt bine cunoscute tuturor.

Cu toate acestea, rămâne ca fiecare cititor să tragă concluzia pentru sine şi să ia atitudinea care i se va părea lui raţională.

Cu cele mai bune dorinţe pentru binele spiritual al iubitului Israel al lui Dumnezeu.

Editorii, 2003

Editată de Studenţii Bibliei

Str. Sunătoarei nr. 4

3400 Cluj-Napoca

2003

                                      “Cunoasteti adevarul  şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32.

                     După cum este scris: Am crezut, de aceea am vorbit!

                        Şi noi credem, şi de aceea vorbim”. 2 Corinteni 4:13.

CUPRINS

Adevărul………………………………………………………………………. 1

Creaţia…………………………………………………………………………. 1

Crearea omului…………………………………………………………….. 2

Încercarea şi căderea omului…………………………………………. 2

Condamnarea omului…………………………………………………… 3

Despre suflet………………………………………………………………… 3

Despre moarte………………………………………………………………. 4

Despre nemurire…………………………………………………………… 4

Despre iad……………………………………………………………………. 5

Despre Satan………………………………………………………………… 6

Despre Sf. Treime…………………………………………………………. 6

Despre naşterea lui Isus………………………………………………… 7

Despre preţul de răscumpărare…………………………………….. 8

Alegerea Bisericii………………………………………………………….. 8

Despre a doua venire a lui Cristos…………………………………. 9

Împărăţia lui Cristos…………………………………………………… 10

Despre Mileniu……………………………………………………………. 10

Despre ziua de judecată………………………………………………. 11

Despre restabilire………………………………………………………… 12

Despre înviere…………………………………………………………….. 12

Despre pământ……………………………………………………………. 13

Despre legăminte………………………………………………………… 14

Moartea a doua…………………………………………………………… 15

Despre legareadezlegarea şi nimicirea lui Satan………….. 15

                                                      ADEVĂRUL

Astăzi pe pământ sunt multe adevăruri, de exemplu: adevărul despre fizică, sociologie, astronomie, medicină, despre legile sanitare etc., a căror cunoaştere aduce mult bine oamenilor.

Noi ne referim însă la adevărul cu privire la PLANUL DIVIN AL VEACURILOR, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Când era pe pământ Isus a spus: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”- Ioan 18:37. În cei trei ani şi jumătate de viaţă publică, Isus nu S-a ocupat de vreunul din adevărurile amintite mai sus, ci a predicat numai adevărul cu privire la planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. El nu S-a referit la Platon, Socrate, Aristotel, sau la alţi oameni celebri din lume, în ale căror socoteli Dumnezeu nu Şi-a găsit niciodată locul. Aflăm însă că mereu S-a referit la profeţi ca: Isaia, Daniel, Ieremia şi alţi servitori ai lui Dumnezeu care au trăit înainte de El.

Timp de trei ani şi jumătate Isus a predicat şi a învăţat pe oameni fără bani şi fără plată. Niciodată n-a făcut colecte de bani de la ascultătorii Săi. Celor care au crezut în El le-a spus: „…Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” – Ioan 8:31, 32.

Dacă suntem urmaşi ai lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne vom strădui să rămânem în cuvântul Său, care ne dă învăţături cu privire la Dumnezeu şi la planul Său de mântuire. Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa”. Apoi: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”- Ioan 8:12. Deci, urmăm şi mărturisim adevărul cu privire la Dumnezeu, la Isus, Domnul şi Răscumpărătorul nostru, la Împărăţia Sa, care este leacul pregătit de Dumnezeu pentru bolile omenirii. Acest adevăr îl scoatem din marea fântână a cunoştinţei lui Dumnezeu, BIBLIA.

Desigur, pentru o expunere largă a acestui mare Adevăr, ar necesita câteva mii de pagini. Aici nu vom încerca să intrăm în amănunte, ci ne vom rezuma numai la punctele esenţiale, iar cine doreşte mai mult se va interesa singur. Vom începe cu:

Creaţia

Spre deosebire de unele păreri ştiinţifice şi teologice, noi susţinem că relatarea din Geneza nu se referă la crearea pământului, ci la pregătirea lui pentru a fi locuit şi că aceasta a fost o operă progresivă, într-o perioadă de 49.000 de ani, împărţită în epoci de câte 7.000 de ani, numite în Biblie şapte zile – Geneza 1:1-26; 2:1-3. În Biblie, cuvântul „zi” este un termen nedefinit şi se aplică în multe feluri, la diferite perioade de timp, ca de pildă: „ziua lui Cristos”, „ziua lui Noe”, „ziua ispitirii”, „ziua lui Napoleon”, „ziua Cezarului” etc. La crearea omului, şase din aceste zile de câte 7.000 de ani – sau 42.000 de ani – erau trecute şi pământul se afla într-o stare potrivită pentru a fi locuinţa omului. Omul a fost creat deci la sfârşitul zilei a şasea şi la începutul zilei a şaptea. A şaptea zi sau perioadă de 7.000 de ani, în care încă ne aflăm, este dedicată experienţei omului întâi cu răul, apoi cu binele. Răul a fost permis timp de 6.000 de ani, când omul a învăţat urmările neplăcute ale păcatului şi nesupunerii faţă de Dumnezeu. A şaptea mie de ani din această perioadă este dedicată restaurării progresive a omului în fericire şi viaţă veşnică.

Crearea omului

Omul a fost creat, nu dezvoltat. El este o creatură a Creatorului, nu un produs al evoluţiei. El a fost creat desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În chipul lui Dumnezeu, adică o fiinţă inteligentă, cu capacităţi de gândire, afecţiune, simţ moral etc., dar pe o treaptă mai joasă, potrivită condiţiei sale pământene. În asemănarea lui Dumnezeu, adică aşa cum Creatorul are stăpânire peste Univers, tot aşa omului i s-a dat stăpânire peste domeniul pământesc, pe care să-l cârmuiască în armonie cu voia lui Dumnezeu, a Creatorului.

Încercarea şi căderea omului

Omul a fost pus la probă spre a se dovedi dacă apreciază binefacerile cu care a fost înconjurat. El trebuia să-şi dea seama că existenţa sa a avut un început şi că această existenţă se datora Creatorului, pe care trebuia să-L recunoască şi să-I respecte porunca. Proba a venit prin interzicerea de a mânca din fructul unui anumit pom. Fructul în sine nu avea nimic deosebit care să constituie un păcat, ci nerespectarea, nesocotirea poruncii a fost păcat.

În esenţă, Dumnezeu i-a spus lui Adam: Dacă vei asculta de porunca Mea, ca să nu mănânci, vei trăi în veci şi te vei bucura de această împărăţie, care cu timpul se va extinde şi va umple tot pământul, iar tu vei fi regele, stăpânul întregului pământ. Vei fi părintele unei rase de fiinţe perfecte şi fericite şi care împreună cu tine vor putea trăi veşnic. Dacă te vei atinge de acest pom, mâncând dintr-însul, vei dovedi nesupunere, nesocotire, neapreciere, şi prin urmare, nici Eu nu te voi putea socoti vrednic de poziţia în care te-am pus. În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit – Geneza 2:16, 17. Te voi lipsi de toate acestea: îţi voi lua împărăţia, te voi lipsi de viaţă şi vei deveni ce ai fost: ţărână – Geneza 3:19.

Condamnarea omului

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, fie că promite viaţă veşnică pentru ascultare, sau moarte pentru neascultare. Adam a mâncat în deplină cunoştinţă de ceea ce-l aştepta. Sf. Pavel spune: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” – 1 Timotei 2:14. În loc să se despartă de Eva, lăsând-o să meargă în moarte, şi să se încreadă în Creator, că îi poate crea alta, el s-a asociat la păcat şi astfel a pierdut relaţia cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu l-a condamnat la moarte, nu la chin veşnic.

Adam a murit în ziua în care a mâncat, adică n-a trecut peste 1000 de ani. Astfel citim: „Şi toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost nouă sute treizeci de ani, apoi a murit” – Geneza 5:5. Deci a murit cu 70 de ani înainte de a se împlini ziua de o mie de ani în care a fost creat şi în care a mâncat din pomul oprit. Sf. Petru confirmă ideea că 1000 de ani este considerată ca o zi: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” – 2 Petru 3:8.

Despre suflet

Omul nu are un suflet, nici muritor nici nemuritor, ci este un suflet, adică o fiinţă vie, care se mişcă, respiră, cugetă, plănuieşte, execută etc. Este o deosebire mare între a avea un cal şi a fi un cal. Tot aşa şi omul: nu are un suflet, ci este un suflet. Biblia spune clar: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – Geneza 2:7. Din unirea trupului rece şi imobil cu „suflarea de viaţă” (în ebraică ruach, care literal înseamnă vântul vieţii) a rezultat sufletul, adică fiinţa vie. Nimic nu se spune aici în sensul că Dumnezeu ar fi suflat în nările omului un suflet nemuritor, adică o altă fiinţă, care la moartea uneia, cealaltă să rămână.

Suflet nemuritor înseamnă o fiinţă care nu poate muri, care nu poate fi nimicită. În cazul de faţă ar însemna că odată creat, omul n-ar mai putea fi nimicit, nici chiar de către Dumnezeu. Mintea sănătoasă, chiar şi dacă n-am avea Biblia, ne spune că asemenea teorie nu se potriveşte cu un Dumnezeu Atotputernic şi Atotînţelept. Dumnezeu n-ar crea fiinţe nemuritoare pe care să nu le poată îndepărta din viaţă chiar dacă acestea ar păcătui. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu ar tolera păcatul şi ar fi limitat în înţelepciune.

Omul este deci un suflet care respiră. Fără respiraţie, fără „suflarea de viaţă”, viaţa n-ar fi posibilă. De aceea Dumnezeu S-a îngrijit ca în atmosferă să fie un procent suficient de oxigen pentru menţinerea vieţii sufletelor care respiră.

Iov spune: „Dacă Dumnezeu ar lua seama numai la Sine şi ar strânge la Sine suflarea şi respiraţia dată făpturilor, atunci tot ce este carne ar pieri şi omul s-ar întoarce în ţărână” – Iov 34:14, 15.

Despre moarte

Se spune că în viaţă nimic nu este mai sigur ca moartea. Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va fi neascultător. Şi Adam a murit în realitate. Toţi urmaşii lui mor. Sf. Pavel spune: „…moartea a venit prin om” – Romani 5:12. „Toţi mor în Adam” – 1 Corinteni 15:21, 22. Fiecare ştie că are sa moară. „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic” – Eclesiastul 9:5. Experienţa umană confirmă întru totul învăţătura Bibliei.

Ce este deci moartea? Ştiinţific şi biblic, moartea este absenţa vieţii – stingere. După unele idei nescripturale, se afirmă însă că moartea nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de un veşmânt şi îmbrăcarea cu altul, sau cum ar fi trecerea dintr-o încăpere în alta.

Biblia însă spune altfel: ea spune că moartea înseamnă moarte, că morţii nici nu se bucură, nici nu suferă, că în moarte omul este absolut inconştient – nu ştie nimic – nici despre sine, nici despre ceilalţi, şi dacă n-ar fi o înviere din morţi, omul ar fi pentru totdeauna pierdut – Iov 3:13-19; Ecles. 9:10; Ioan 3:16. Biblia mai spune: „Suflarea lor trece, se întorc in pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” – Psalmul 146:4. Dacă o creatură moartă nu poate gândi, atunci, bineînţeles, nu poate fi conştientă. Şi dacă nu poate fi conştientă, atunci ar fi imposibil să fie fericită când ar fi în rai, potrivit unor afirmaţii.

Despre nemurire

La început numai Dumnezeu avea nemurire. „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor!” – 1 Timotei 1:17. Aşadar, dacă numai Dumnezeu avea nemurire, toţi ceilalţi, inclusiv îngerii, trebue să fie muritori. A fi muritor nu înseamnă a muri. De exemplu, îngerii sunt muritori, totuşi ei nu mor. A fi muritor înseamnă a fi supus morţii, în caz că se fac fapte vrednice de moarte. Cineva poate să fie muritor şi să trăiască veşnic dacă trăieşte în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dacă Adam nu păcătuia, nu murea niciodată. Tot aşa omenirea, când va fi restabilită va putea trăi veşnic dacă va trăi în armonie cu legile lui Dumnezeu.

Numai natura divină posedă viaţă în sine; toate celelalte naturi depind de prima mare cauză a vieţii, de Creator, pentru continuarea vieţii lor. Acum, Domnul nostru Isus, de la învierea Sa, are şi El nemurirea. Astfel citim, că Tatăl a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine Însuşi – Ioan 5:26. Înainte de a veni pe pământ, El n-a avut nemurire, natură divină. Aceasta a primit-o numai la înviere ca răsplată pentru credincioşia Sa – Filipeni 2:7-9; Matei 28:18. Scripturile arată că şi adevărata Biserică a lui Cristos va primi nemurire ca răsplată pentru credincioşie – 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21; Romani 2:7; 8:29; 2 Petru 1:4.

Despre iad

Cuvântul iad nu înseamnă foc sau chin, cum au fost învăţaţi oamenii în general să creadă. Cuvintele infern şi iad din Vechiul Testament sunt traduse din cuvântul ebraic şeol, care înseamnă stare de inexistenţă, prin urmare, uitare, starea celui care este în groapă, în mormânt. Echivalentul acestuia în Noul Testament este cuvântul grecesc hadesTartaroo sau tartarus este atmosfera pământului, numită în unele traduceri adânc – Vezi 2 Petru 2:4; Apoc. 20:3. Locul focului este o expresie simbolică, zugrăvind distrugerea completă, anihilarea celor incorigibili.

Diferitele expresii ale Domnului nostru din care s-ar putea deduce foc şi chin sunt parabole, nu lucruri literale. A le interpreta altfel decât simbolic ar însemna a le schimba sensul. De pildă, dacă oile îi simbolizează pe oamenii buni iar caprele pe cei răi sau îndărătnici, atunci focul trebuie să însemne distrugere, nimicire. Focul nu păstrează, ci consumă, mistuie, nimiceşte.

Tot astfel, dacă parabola cu Bogatul şi săracul Lazăr ar fi literală, atunci şi sânul lui Avraam în care era fericit Lazăr ar trebui luat literal, şi desigur nu mulţi din milioanele pământului – care au avut parte de sărăcie şi bube – ar putea intra acolo; Lazăr şi încă unul sau doi l-ar fi umplut. În acest caz, bubele şi zdrenţele lui Lazăr ar trebui luate literal – dacă acestea ar fi motivele pentru care cineva poate avea parte să ajungă în sânul lui Avraam.

Şi ne întrebăm: oare câţi dintre cei care văd că pilda trebuie luată literal umblă în zdrenţe şi buboşi pentru a ajunge şi ei în sânul lui Avraam!? (O explicaţie raţională şi pe larg a acestei pilde se găseşte în broşura „Ce spun Scripturile despre iad”.)

Despre Satan

Spre deosebire de o părere destul de răspândită, că Satan este numai principiul răului în sine, noi credem în existenţa unei persoane cu acest nume, a unei fiinţe inteligente, puternice. El nu a fost totdeauna Satan, împotrivitor, ci a ajuns mai târziu să fie ceea ce este, în urma îngâmfării şi decăderii sale. Numele său adevărat era la început „Lucifer”, care înseamnă „steaua dimineţii” – Ezechiel 28:13-19.

Profetul Isaia, în cap. 14:12-15, spune despre căderea lui Satan: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!”

Isus a spus despre Lucifer: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer” – Luca 10:18. A căzut din graţia lui Dumnezeu, s-a degradat şi numele lui a fost schimbat, şi de atunci este cunoscut în Scripturi ca Balaurul, Şarpele cel vechi şi Satan – Apocalipsa 20:1-3. Cuvântul „Şarpe” înseamnă înşelător, şi unul din mijloacele favorite ale lui Satan în toate timpurile a fost înşelarea, pe care a practicat-o printre oameni. Prin minciuni şi înşelări, el a introdus în capul oamenilor învăţături false, orbindu-i faţă de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu – 2 Corinteni 4:3-4.

Cuvântul „Balaur” înseamnă animal de pradă sau cel care rupe. Satan a căutat să nimicească tot ceea ce a fost drept. El a pricinuit persecuţia şi moartea profeţilor. Tot el a pus la cale urmărirea lui Isus prin intermediul fariseilor. Ţinta lui este să distrugă tot ceea ce-i drept şi pe toţi cei ce hotărăsc să-L urmeze pe Isus – 2 Timotei 3:12.

Cuvântul „Diavol” înseamnă bârfitor, defăimător. Satan L-a defăimat pe Dumnezeu în grădina Edenului, şi L-a acuzat şi defăimat pe Domnul Isus şi pe ucenicii Săi de atunci şi până acum. Isus spune despre el că este un mincinos şi tatăl minciunii – Ioan 8:44.

Despre Sf. Treime

Există două Treimi: una a crezurilor şi alta a Bibliei. Noi credem în cea din urmă. A crezurilor înseamnă: 1×3=1 şi 3×1=1. A Bibliei este aceasta: Tatăl este din veşnicie, adică fără început – Psalmul 90:2. Fiul nu este din veşnicie, ci a avut un început. Sf. Pavel spune despre Isus: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi-născut din toată zidirea” – Coloseni 1:15. Însuşi Domnul Isus ne spune că este ÎNCEPUTUL zidirii lui Dumnezeu – Apocalipsa 3:14. Cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă. Cuvântul „fiu” înseamnă primitor de viaţă – Ioan 5:26. Astfel viaţa Fiului a venit de la Tatăl. Tatăl posedă dintotdeuna natura divină, nemurirea. Fiul n-a avut această natură înainte de a veni pe pământ. El a primit-o numai la înviere, ca răsplată a umilirii şi supunerii Sale până la moarte – Filipeni 2:8-11. Spiritul sfânt este o putere, nu o persoană. Această putere emană, provine de la Tatăl şi de la Fiul şi este agentul lor pentru îndeplinirea scopurilor bune ale Autorului şi Creatorului Divin şi ale Fiului Său, Domnul nostru. Versetul 7 din 1 Ioan cap. 5 nu se găseşte în original, ci a fost adăugat pentru a da oarecare culoare biblică Treimii nescripturale. Tatăl şi Fiul sunt una în scop, plan şi acţiune, după cum credincioşii Domnului sunt una cu El, nu în persoană, ci în spirit, scop şi cale – Ioan 17:20-23.

Despre naşterea lui Isus

Isus a avut trei existenţe. S-a născut de trei ori pe trei trepte de viaţă diferite, în trei perioade de timp diferite. Amestecarea acestora duce la confuzie, dar înţelegerea lor umple inima de dragoste şi apreciere pentru Iubitorul de oameni, iubitul Fiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru.

  1. În starea Sa preumană, Isus nu Se numea Isus, numele Său era Logosul, Cuvântul, Cuvântătorul – Ioan 1:1-3. El poseda o natură asemenea celei îngereşti, dar nu cea divină, pe care o avea numai Tatăl. Era de natura Arhanghelului, îngerul de cel mai înalt grad.
  2. Când a venit pe pământ, născându-Se din Fecioara Maria, El a lăsat natura Sa spirituală şi a luat natura umană desăvârşită. Pe pământ El a fost om desăvârşit, nu Dumnezeu încarnat. Sf. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut..” – Ioan 1:14. Adică, Logosul a devenit om, născut de Fecioara Maria prin puterea nemărginită a lui Dumnezeu, desăvârşit, curat, fără pată, separat de păcătoşi – Evrei 2:14,7:26. El a venit să răscumpere pe Adam, adică să dea un preţ corespunzător pentru el. Adam n-a fost înger încarnat şi de aceea Isus nu putea fi echivalentul lui în starea Sa preumană, ca arhanghel. Apoi, dacă Isus era Dumnezeu Tatăl încarnat, atunci era mai mult decât a fost Adam. Dreptatea lui Dumnezeu nu putea primi o asemenea jertfă ca preţ de răscumpărare – Matei 5:38; 20:28.
  3. La învierea Sa ca fiinţă spirituală, Isus a devenit chipul Tatălui – Evrei 1:3. Atunci El a primit natura divină şi acum posedă nemurirea şi şade la dreapta Tatălui în ceruri – Evrei 10:12-13, aşteptând timpul când va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale – Psalmul 110:1-2; Faptele Ap. 3:19-21; 1 Corinteni 15:24-28.

Despre preţul de răscumpărare

Adam şi toţi urmaşii săi se află sub sentinţa morţii. Adam a murit. Toţi urmaşii săi mor. Pentru a scăpa de această condamnare, cineva trebuia să plătească preţul răscumpărării lor. Preţul era: un om desăvârşit a călcat porunca şi a murit – un alt om desăvârşit, nu un înger, trebuia să moară şi să plătească acest preţ, pentru ca omul să poată fi liber. Isus a dat preţul pe Golgota. După patruzeci de zile S-a înălţat la cer şi a pus acest preţ în mâinile Justiţiei divine, care condamnase pe om la moarte. Prin urmare, Adam şi rasa lui sunt liberi să iasă din mormânt. Pedeapsa cu moartea nu mai planează asupra lor. Dar, dacă este aşa, de ce n-a revenit Adam la viaţă şi de ce mai mor oamenii?

Alegerea Bisericii

Imediat ce Isus S-a înălţat la cer, condiţiile au fost îndeplinite pentru ca moartea să fie oprită, oamenii să nu mai moară, iar Adam şi toţi urmaşii lui să revină la viaţă. Însă planul lui Dumnezeu prevedea mai întâi alegerea unui anumit număr de oameni, care în urma unui proces de dezvoltare spirituală să fie schimbaţi de la natura pământească la cea cerească. Aceştia sunt Mica Turmă căreia „Tatăl are plăcerea să-i dea împărăţia” – Luca 12:32. Sf. Ioan spune că această mică turmă este compusă din 144.000 de membri – Apoc.14:1, 3. O turmă în adevăr mică în comparaţie cu milioanele de oameni care au trăit pe pământ şi au auzit despre Evanghelie -Vestea bună.

Întregul veac creştin a fost dedicat în principal alegerii acestei clase, şi nu convertirii lumii la Cristos. Îndrumarea Domnului în această privinţă este clară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” – Matei 28:19-20. De asemenea, robilor Săi le-a spus: Puneţi talanţii pe care vi i-am încredinţat în negoţ până Mă voi întoarce – Luca 19:13-14. Predicarea Evangheliei în tot acest timp, cum că Împăratul se va întoarce spre a-Şi exercita puterea împărătească, a fost făcută lumii numai ca MĂRTURIE, şi nu pentru a-i converti pe toţi. Dovada la aceasta este că cei care îl urau au reacţionat faţă de această veste spunând: „Nu voim ca omul acesta să împărăţească peste noi”. Luca 19:14.

Când numărul celor aleşi va fi complet şi lucrarea lor de mărturie încheiată, Biserica va deveni Mireasa lui Cristos, schimbată fiind de la starea pământească la cea cerească – Apoc. 20:4-6; 19:6-7; Filipeni 3:20-21. Aceştia împreună cu Isus vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni cu El o mie de ani, pentru binecuvântarea întregii rase umane. Atunci va fi timpul convertirii generale, a celor nealeşi acum. Atunci li se vor deschide ochii naturali şi ochii înţelegerii, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu – Isaia 25:6-9; Matei 19:27-28; Apocalipsa 2:26-27; 3:21.

Despre a doua venire a lui Cristos

Cristos vine a doua oară nu să nimicescă lumea şi să ardă pământul. El vine să facă tocmai contrariul, să înlăture pe Diavol ca să nu mai stăpânească pe pământ, să sfărâme domnia apăsătoare a păcatului, a morţii, a fărădelegii şi a oricărui lucru rău, iar în locul acestora să instaureze dreptatea, binele şi viaţa veşnică, pierdute prin Adam în Eden. El nu mai vine ca om, cum a venit întâia oară. Trupul Său pământesc l-a dat drept preţ de răscumpărare pentru Adam şi pentru urmaşii lui. El a înviat ca fiinţă spirituală divină, glorioasă – 1 Petru 3:18.

Să notăm cu câtă tărie vorbeşte profetul Isaia despre dânsul: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină. Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru, răzbunarea va veni” (pe Satan şi pe agenţii lui) – Isaia 35:3, 4; Ţefania 2:2; 2 Petru 3:10-13; Apoc. 19:19-20. El vine cu răsplătire pentru cei care L-au urmat în veacul de acum – Ioan 14:2; Matei 19:28. Vine să salveze din păcat pe toţi cei răscumpăraţi cu viaţa Sa, deschizându-le un nou drum, o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa pierdută prin tatăl lor, Adam – Matei 26:28; Evrei 8:2-6; Isaia 57:14-19. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca cerbul şi limba mutului va cânta – Isaia 35:1-10; 32:1-4; 65:14-25 şi 11:1-9.

Isus a declarat: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Oamenii nu-L vor mai vedea cu ochii naturali, ci cu ochii înţelegerii, după lucrările pe care le va face. Aşa cum nici pe Satan nu-l văd cu ochii naturali, ci văd, înţeleg, ştiu că el face răul din lume. Domnul a spus adresându-Se ucenicilor: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea”, fiindcă urmaşii Săi credincioşi vor fi schimbaţi la natură spirituală – Ioan 14:19, 2, 3.

Împărăţia lui Cristos

Instaurarea pe pământ a împărăţiei lui Cristos va fi cel mai mare eveniment din istoria omenirii. Ne gândim la rugăciunea Domnului nostru: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dacă creştinii şi lumea în general şi-ar da seama ce va aduce această împărăţie şi ce va însemna pentru ei, ar dori-o mult mai mult şi ar repeta cu mai multă ardoare rugăciunea Domnului nostru. Iată ce scrie prorocul Mica, având o viziune despre această binecuvântată împărăţie: „În vremurile de pe urmă muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nici nu vor mai învăţa să facă război, ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura! Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” – Mica 4:1-4.

Despre Mileniu

Mileniu înseamnă o mie de ani şi în Biblie desemnează perioada de domnie a lui Cristos, în decursul căreia va avea loc învierea morţilor şi judecata lumii în general – Matei 25:31, 32 – a celor care nu se judecă acum, în acest veac. Pe pământ se va instaura dreptatea, pacea, iubirea, viaţa veşnică pentru cei ascultători. La sfârşitul miei de ani tot pământul va fi ca Grădina Edenului. Sf. Ioan descrie acel timp astfel: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi….pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi” – Apocalipsa 21:4-5. „Ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor” – Ezechiel 36:34.

Mileniul este a şaptea mie de ani, sau ultima mie de ani din mai-marea zi a şaptea a săptămânii de creare a lui Dumnezeu. Toţi cei care studiază Biblia cred, conform cronologiei biblice, că 6.000 de ani de la crearea lui Adam au trecut şi acum suntem la începutul celei de-a şaptea mie de ani, sau în zorile vârstei Milenare, în pragul Împărăţiei lui Cristos sau a Epocii de Aur. Să nu ni se pară ciudat dacă înainte de a începe această măreaţă împărăţie de pace sunt şi vor mai fi încă tulburări pe pământ. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru dezintegrarea lumii vechi, sau, după expresia ap. Petru, topirea cerului şi a pământului vechi, pentru ca în locul acestora să fie instaurate un cer nou şi un pământ nou – 2 Petru 3:10-13. Vezi şi Ţefania 3:8-9.

În curând oamenii vor fi martori ai inaugurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, cu binecuvântările promise. Creşterea cunoştinţiei în toate domeniile din ultimul secol, în transporturi, comunicaţii, medicină, industrie etc., nu sunt decât pregătiri şi pregustări ale binecuvântărilor care în curând vor umple pământul.

Despre ziua de judecată

Ziua de judecată va fi o zi de bucurie, nicidecum o zi de groază, cum cred mulţi. Isus cel iubit a răscumpărat omenirea ca să o judece în dreptate, cu scopul de a o restaura la viaţă şi fericire veşnică. Ce frumos sună cuvântul Domnului în această privinţă: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (în înţelesul de a-i da altă sentinţă de condamnare veşnică, pe lângă cea moştenită de la Adam – moartea) ci ca LUMEA SĂ FIE MÂNTUITĂ PRIN EL” – Ioan 3:14-17. David spune despre această Împărăţie în Psalmul 72:1-9: „Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dă dreptatea Ta fiului împăratului! Şi El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului, va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor. Aşa că se vor teme de Tine, cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam; va fi ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia. În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei îşi vor pleca genunchiul înaintea Lui, şi vrăjmaşii vor linge ţărâna” – Ps. 72:8, 9.

Profetul Isaia de asemenea, referindu-se la ziua de judecată, spune: „…Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii ÎNVAŢĂ DREPTATEA” – Isaia 26:8-9.

La această zi se referă ap. Pavel când spune: „Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” – Faptele Ap. 17:31. Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt încă pe pământ şi de aceea oamenii învaţă şi practică încă nedreptatea. Ziua de judecată va fi ziua în care rânduielile de pe pământ vor fi aşezate pe o bază dreaptă, după măsura dreptăţii lui Dumnezeu – Isaia 28-17. Ziua de judecată este deci aceeaşi cu ziua de o mie de ani a Împărăţiei lui Cristos pe pământ, nu o zi de 24 de ore. După cum cei care s-au predat Domnului acum, în acest veac creştin, se judecă în cursul vieţii lor actuale, iar la sfârşitul alergării Judecătorul dă sentinţa, tot aşa se va judeca şi lumea, în cursul zilei ei de judecată.

Despre restabilire

Dacă o calamitate naturală sau intemperiile naturii au produs stricăciuni unei case şi acea casă a fost refăcută în starea ei de mai înainte, spunem că a fost restaurată. Dumnezeu a creat pe om desăvârşit. L-a făcut şi l-a aşezat în Grădina Edenului, numită rai. Au venit apoi furtuna şi vântul amăgirii şi păcatului, care l-au ruinat pe om, lipsindu-l de viaţă şi de locuinţa sa fericită, raiul. La prima Sa venire, Cristos a venit să-l răscumpere – 1 Ioan 2:2. După un timp El se întoarce ca să-l RESTAUREZE. Omul deci a pierdut dreptul la viaţă. Isus îi va reda dreptul la viaţă. Omul a pierdut raiul. Sub conducerea lui Isus tot pământul va deveni un rai – Ezechiel 36:34-36. Urmaşii omului au fost şi ei pierduţi, Cristos îi va învia pe toţi care sunt în morminte – Ioan 5:28-29.Ps.22:29. – şi le va da posibilitatea să-şi câştige viaţa veşnică. Aceasta înseamnă Restaurare sau Restabilire.

Sf. Petru, vorbind despre timpurile restaurării sau restabilirii, spune: „Şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” – Faptele Ap. 3:20, 21.

Despre înviere

Biblia spune că morţii sunt morţi, nu sunt vii, în rai, în purgatoriu sau în iadul de foc, potrivit părerilor unora. Omul a fost trimis în pământul din care a fost luat, în mormânt, din cauza neascultării – Geneza 3:19. Morţii nu ştiu nimic, sunt inconştienţi tot timpul cât stau în mormânt. Ultimul gând dinaintea adormirii în moarte va fi primul gând la trezire în dimineaţa învierii – „căci în locuinţa morţilor în care mergi, nu este lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune” – Eclesiastul 9:10. Nu toţi oamenii vor învia deodată, ci pe rând, fiecare la rândul cetei lui – 1 Cor 15:22-23. Pare raţional să gândim că primii care vor veni la înviere vor fi cei care au murit la urmă – Matei 19:30; 20:16. O mie de ani sunt prevăzuţi de Dumnezeu pentru învierea şi restaurarea miliardelor de oameni care au trăit de la Adam încoace.

După ce noua epocă va fi introdusă, iar cei din generaţia existentă la timpul deschiderii ei vor fi fost bine porniţi pe Calea Sfinţeniei – Isaia 35:8 – va începe trezirea din morminte a celor adormiţi. Cei care vor fi în viaţă, gustând din binefacerile noii stări de lucruri sub domnia lui Cristos, vor dori să aibă cu ei pe cei dragi ai lor: părinţi, copii, fraţi, surori etc. În acest scop ei vor îndrepta rugăciuni către Cristos, autoritatea învierii. Astfel Scriptura spune: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” – Isaia 65:24.  Astfel va continua întreaga mie de ani ai epocii învierii şi restaurării neamului omenesc la desăvârşire umană şi fericire pe pământ – Isaia 35:8-10.

La înviere oamenii se vor trezi în corpuri întregi, nu mutilate, dacă aşa au fost când au intrat în mormânt. Caracterul pe care îl dezvoltă în viaţa de acum, cu toate virtuţile sau cu toate defectele, va fi pus în acel corp. Sub domnia lui Cristos, fiecare va fi ajutat după necesităţi să-şi transforme caracterul într-unul desăvârşit, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cum era omul Adam la început. Proporţional cu înaintarea făcută în dezvoltarea caracterului, va progresa şi desăvârşirea fizicului uman. Astfel că la sfârşitul miei de ani, toţi vor fi desăvârşiţi mintal, moral şi fizic. Desigur, toţi cei neascultători vor fi complet îndepărtaţi din viaţă, în moartea a doua, din care nu mai este revenire – Faptele Ap. 3:22, 23.

Opera învierii va fi o operă măreaţă. Va fi minunea minunilor. Această minune va fi înfăptuită de Cristos, căruia „I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ”, tocmai în acest scop – Matei 28:18; Psalmul – 110:2; Romani 8:19-21. El deţine cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (mormântul) ca să deschidă. Deschiderea unei închisori înseamnă eliberarea robilor. Şi tocmai aceasta va fi lucrarea Regelui Isus, timp de o mie de ani. Vezi Isaia 61:1-3; Apoc. 1:18; 20:1-3; 1 Corinteni 15:21-26.

Despre pământ

Pământul nu va fi niciodată ars; a fost făcut ca să rămână veşnic – Isaia 45:18. „Pământul rămâne veşnic în picioare” – Eclesiastul 1:4; Ezechiel 36:34-35, şi va fi locuinţa desăvârşită a omului desăvârşit. Ipoteza că la o cutare dată se va izbi de o cutare sau cutare stea şi se va dezintegra, este o speculaţie goală din partea unora care ar dori să-şi vadă sau audă numele menţionat, dacă este posibil, în primele rubrici de ştiri. Teologia despre arderea pământului nu este scripturală. Nici chiar un om dacă este sănătos la minte nu-şi face o casă ca apoi s-o ardă.

Cele câteva Scripturi despre arderea cerului şi a pământului sunt expresii simbolice, nu literale, referindu-se la distrugerea unor stări de lucruri sociale şi religioase, după care va urma clădirea şi aşezarea altor stări sociale şi religioase numite în Scripturi „cer nou” şi „pământ nou”, sub supravegherea directă a Regelui Isus. Vezi 2 Petru 3:10-13; Evrei 12:26-29; Apoc. 21:1-5; Hagai 2:6-9, 21-22; Ţefania 3:8-9.

Despre legăminte

Biblia vorbeşte despre trei legăminte mari:

  1. a) Legământul Avraamic sau Legământul Făgăduinţei
  2. b) Legământul Legii
  3. c) Legământul cel Nou.

Nerecunoaşterea acestora a dus şi duce pe mulţi în mare confuzie, în încercarea lor de a explica anumite profeţii. În Galateni 4:21-31, sf. Pavel declară că cele două femei ale lui Avraam reprezintă două legăminte, şi anume: legământul sub care se dezvoltă biserica lui Cristos în perioada sau veacul Evangheliei a fost simbolizat prin femeia Sara, iar legământul sub care s-a dezvoltat sămânţa naturală a lui Avraam – poporul evreu – a fost prefigurat prin femeia Agar. Pavel ne mai spune că ambele legăminte nasc urmaşi, dar cu deosebirea că unul, cel reprezentat prin Sara, naşte fii liberi, care să fie moştenitori ai împărăţiei, pe când cel reprezentat prin Agar naşte servitori – Evrei 3:1-6.

Abandonarea de către Avraam a femeii sale Agar şi fuga ei în pustie arată că Israelul natural urma să fie lipsit un timp de favoare, până când Sara, femeia legitimă a lui Avraam, avea să-l nască pe Isaac, fiul lui Avraam prin făgăduinţă, Isaac reprezentând pe Isus şi pe urmaşii Săi adevăraţi – Evrei 3:6; Galateni 3:16, 29; 4:28.

Legământul Sara a început să nască fii la botezul Domnului nostru în Iordan şi continuă cu toţi aceia care părăsesc lumea cu păcatul şi scopurile ei, şi se înrolează ca voluntari în armata lui Cristos – Luca 18:28-30 – până la completarea Bisericii. Când această lucrare a vârstei Evangheliei va fi terminată, atunci va începe altă lucrare, sub alt legământ, aşa cum este ilustrat prin faptul că după moartea Sarei, Avraam s-a căsătorit cu Chetura. Potrivit cu Ieremia 31:31-34, acest legământ nou va fi încheiat mai întâi cu casa lui Israel şi a lui Iuda, apoi se va extinde la toate neamurile pământului – Romani 2:9, 10; Faptele Ap. 15:14-17; Zaharia 8:21-23. Sub acel legământ, legea lui Dumnezeu va fi scrisă, nu pe table de piatră, cum a fost cu primul legământ, ci va fi scrisă în inima fiecărui individ şi va fi pusă înăuntrul tuturor celor care vor fi în judecată. Aceasta va însemna un proces susţinut şi amănunţit de informare şi reeducare în dreptate şi de supunere la reglementările divine, supunere care va constitui proba de viaţă veşnică sau de moarte veşnică. Vezi Ioan 17:3; Faptele Ap. 3:23.

Moartea a doua

În cartea Apocalipsei 20:14 se vorbeşte despre o moarte care este numită moartea a doua. Aceasta înseamnă o stingere definitivă din viaţă, spre deosebire de prima moarte, care este comparată cu un somn, din care te trezeşti – Ioan 11:11. Rasa umană a fost răscumpărată din prima moarte, prin moartea voluntară a lui Isus. De aceea, toţi cei care au avut parte de moartea venită prin neascultarea tatălui nostru Adam vor avea o ocazie deplină şi favorabilă, prin înviere, de a intra sub condiţiile Noului Legământ. Cei care vor dovedi nesupunere şi împotrivire după ce vor fi luminaţi cu Spirit sfânt asupra tuturor aşezămintelor lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi de la viaţă, stingere definitivă, deoarece nu se va mai da altă răscumpărare pentru aceştia. „Iazul de foc”, spune Apocalipsa, „este moartea a doua”, focul reprezentând eliminarea completă din viaţă, fiindcă ceea ce arunci în foc se mistuie, nu continuă veşnic.

În veacul Evangheliei în care încă ne aflăm, numai cei care au fost luminaţi de Cuvânt şi au primit CONCEPEREA cu Spirit sfânt, şi care totuşi se întorc la păcat sau resping SÂNGELE care i-a răscumpărat, numai aceia sunt acum pe drumul pierzării definitive, în moartea a doua. Vezi Evrei 6:4-6; 10:26-27 şi 2 Petru 2:1-22.

Despre legarea, dezlegarea şi nimicirea lui Satan

Sf. Pavel ne spune că „întreaga lume geme şi suspină sub povara păcatului şi a deşertăciunii, la care a fost supusă – nu de voie – ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că şi ea va fi eliberată de sub această stare, pentru a avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” – Romani 8:19-21. Satana este deci autorul relelor din această lume. El a pus la cale şi omorârea lui Abel, fiul lui Adam – Geneza 4:8. De atunci şi până astăzi oamenii – fii ai aceluiaşi tată, fraţi din acelaşi sânge – se duşmănesc unii pe alţii şi ajung chiar la crimă. Uită, asemenea lui Cain, că cel ce-i stă în faţă este fratele său, fiindcă Diavolul le-a orbit ochii şi înţelegerea – 2 Corinteni 4:4.

Dar nu va continua mult aşa, fiindcă s-a găsit UNUL mai tare decât el, care-l va răpune – Luca 11:21-22. Marele împărat Isus, la vremea hotărâtă, la a doua Sa prezenţă, pune mâna pe acest balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi îi limitează treptat influenţa, iar în final îl leagă complet, ca să nu mai înşele neamurile cum obişnuia. Şi nu numai pe el, ci şi mijloacele folosite de el pentru a perpetua ura şi minciuna între oameni, mijloace numite în Scripturi, în limbaj simbolic, „Fiara şi prorocul mincinos” – Apoc. 19:19-20.

Scripturile ne mai arată că timpul în care trăim este sfârşitul domniei lui Satan şi începutul DOMNIEI LUI ISUS CRISTOS. Isus ne-a spus să privim semnele timpului. Când pe pământ vom vedea tulburare printre popoare, cum n-a fost de la începutul lumii, să ştim că El este la uşă – Matei 24:33; Luca 21:25-31. Sunt şi alte profeţii care ne arată că am ajuns la sfârşitul unei lumi şi la începutul altei lumi. Casa veche a celui rău (ordinea veche), este pe cale să se prăbuşească – Hagai 2:22 – şi să se sfărâme, aşa cum s-a sfărâmat odinioară chipul cel mare pe care-l văzuse în vis împăratul Nebucadneţar. În vis sfărâmarea a fost produsă de PIATRA care a lovit chipul. În profeţia lui Daniel piatra este identificată cu Împărăţia lui Dumnezeu – Daniel 2:31-35; 44-45.

Dar aceasta este numai o fază a marii opere a lui Isus. După curăţirea pământului de orice rămăşiţă a uneltelor lui Satan, va începe domnia de pace a lui Isus, descrisă în cartea profetului Isaia la cap. 25:6-9 şi Mica 4:1-4. Şi atunci se va împlini profeţia şi parabola Domnului din Matei 25:31-33: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”. Această separare va fi de-a lungul împărăţiei Sale de o mie de ani. Fiecare individ fiind pus în faţa legilor lui Dumnezeu, va avea să aleagă una dintre aceste două locuri sau stări.

Dacă unii vor alege supunerea numai formal, de frică, nu din convingere şi iubire, faptul acesta va fi descoperit la sfârşitul zilei de judecată, când Satan va fi dezlegat „pentru puţin timp”. El va încerca să înşele din nou omenirea. Unii vor pleca urechea la sugestiile lui stricate, numai ca apoi să piară împreună cu el pentru totdeauna. Vezi Apocalipsa 20:7-10.

Pământul va fi astfel curăţit de orice urmă de neascultare, iar celor ce vor rezista la aceste amăgiri, dovedind supunere deplină faţă de Dumnezeu şi de ADEVĂRUL SĂU, li se va acorda viaţă veşnică pe pământul restaurat, unde lacrimile şi durerea vor fi şterse pentru totdeauna, potrivit promisiunii Sale, „IATĂ, EU FAC TOATE LUCRURILE NOI” – Apoc 21:3-5.

Şi astfel OPERA DOMNIEI LUI CRISTOS fiind terminată în ceea ce priveşte repunerea omului în drepturile sale, iar pământul restabilit la perfecţiune, la starea de rai, împărăţia va fi predată lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca EL să fie „TOTUL ÎN TOŢI” – 1 Corinteni 15:24-28.

Ce alte lucrări Îi vor fi încredinţate lui Cristos, acestui MARE AGENT AL LUI IEHOVA DUMNEZEU, nu ştim; ştim însă că puterea şi activitatea divină sunt nemărginite şi universul este fără limite.

Iată, iubite cititor, Adevărul este deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Acesta a format baza credinţei tuturor sfinţilor profeţi din vechime şi a sfinţilor apostoli. Acesta poate să producă o credinţă vie şi statornică în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută credinciosului Avraam, care cuprinde binecuvântarea tuturor familiilor pământului prin sămânţa lui – care este Isus Cristos – Faptele Ap. 3:19-25.

Sperăm ca această broşură să-ţi întărească credinţa şi speranţa, şi fiindcă ne aflăm în pragul acestui timp de binecuvântare, după cum ne arată „semnele timpului”, să ne întărim împreună glasul în rugăciune şi să continuăm să sperăm şi să cerem: Vie Doamne a Ta Împărăţie cât mai curând, pentru a se face voia Ta şi pe pământ, după cum se face în cer. Amin!

INDEXUL TEXTELOR BIBLICE

– comentate, citate sau trimiteri –

 GENEZA

1:1-26……………….. .1

2:1-3………………….. 2

2:16,17………………. 2

2:7……………………… 3

3:19………………. 3,12

4:8…………………… 15

5:5……………………… 3

 IOV

3:13-19……………… 4

34:14.15……………. 4

 PSALMII

22:29……………….. 12

72:1-9……………… 11

72:8,9………………. 11

90:2…………………… 7

110:1,2………………. 8

110:2……………….. 13

146:4…………………. 4

 ECLESIASTUL

1:4…………………… 13

9:5……………………… 4

9:10………………. 4,12

28:13-19……………. 6

 ISAIA

11:1-9……………… …9

14:12-15……………. 6

25:6-9…………… 9,16

26:8,9………………. 11

28:17……………….. 12

32:1-4………………. ..9

35:3,4………………… 9

35:1-10……………. ..9

35:8-10……………. 13

35:8………………… .13

45:18………………. .13

57:14-19………….. ..9

61:1-3…………….. .13

65:14-25………….. ..9

65:24………………. .13

 IEREMIA

31:31-34………….. 14

 EZECHIEL

28:13-19………….. ..6

36:34……………….. 10

36:34.35………….. 13

36:34-36………….. 12

 DANIEL

2:31-35,44,45….. 16

 MICA

4:1-4…………… 10,16

 ŢEFANIA

2:2……………………… 9

3:8,9…………… 11,14

 HAGAI

2:6-9,21,22……… 14

2:22…………………. 16

 ZAHARIA

8:21-23……………. 14

 MATEI

5:38………………….. .8

19:27,28…………… .9

19:28…………………. 9

19:30……………….. 13

20:16……………….. 13

20:28………………… .8

24:33……………….. 16

25:31,32………….. 10

25:31-33………….. 16

26:28…………………. 9

28:18……………. 5,13

28:19,20……………. 8

 LUCA

10:18…………………. 6

11:21,22………….. 16

12:32…………………. 8

 18:28-30………….. 14

19:13…………………. 8

19:14…………………9

21:25-31………….. 16

 IOAN

1:1-3………………….. 7

1:14…………………… 7

3:14-17……………. 11

3:16…………………… 4

5:26………………… 5,7

5:28,29……………. 12

8:12…………………… 1

8:31,32………………. 1

8:44…………………… 6

11:11……………….. 15

14:2…………………… 9

14:19,2,3…………. 10

17:3…………………. 15

17:20-23……………. 7

18:37…………………. 1

 FAPTELE AP.

3:19-21……………… 8

3:20,21……………. 12

3:22,23……………. 13

3:23…………………. 15

3:19-25……………. 17

15:14-17…….. 14,15

17:31……………….. 11

 ROMANI

2:9,10………………. 14

2:7……………………… 5

5:12…………………… 4

8:19-21………. 13,15

8:29…………………… 5

 1 CORINTENI

15:21, 22…………… 4

15:22,23………….. 12

15:21-26………….. 13

15:24-28………. 8,17

 2 CORINTENI

4:3,4………………….. 6

4:4…………………… 15

 GALATENI

3:16,29……………. 14

4:21-31……………. 14

4:28………………… .14

 FILIPENI

2:7-9………………….. 5

2:8-11………………… 7

3:21…………………… 5

3:20,21………………. 9

 COLOSENI

1:15…………………… 7

 1 TIMOTEI

2:14…………………… 3

1:17…………………… 4

 2 TIMOTEI

3:12…………………… 6

 EVREI

1:3……………………… 8

2:14…………………… 7

3:1-6………………… 14

3:6…………………… 14

6:4-6………………… 15

7:26…………………… 7

8:2-6………………….. 9

10:12,13……………. 8

10:26,27………….. 15

12:26-29………….. 14

 1 PETRU

3:18…………………… 9

 2 PETRU

1:4……………………… 5

2:4……………………… 5

2:1-22……………… 15

3:8……………………… 3

3:10-13……. 9,11,14

 1 IOAN

3:2……………………… 5

5:7……………………… 7

2:2…………………… 12

 APOCALIPSA

1:18…………………13

2:26,27………………. 9

3:14…………………… 7

3:19-25……………17

3:21…………………… 9

14:1,3………………… 8

19:6,7………………… 9

19:19,20……….. 9,16

20:1-3…………… 6,13

20:3…………………… 5

20:4-6………………… 9

20:7-10……………. 16

20:14……………….. 15

21:1-5……………… 14

21:3-5……………… 17

21:4,5………………. 10

 Scripturile ne învaţă clar:

— că Biserica este “Templul lui Dumnezeu”, în mod deosebit “lucrul mâinilor Sale”; construirea lui a fost în progres în decursul Veacului Evanghelic, de când Cristos a devenit Răscumpărătorul lumii şi piatra din capul unghiului acestui Templu, prin care, atunci când va fi terminat, vor veni binecuvântările lui Dumnezeu pentru “tot poporul” şi oamenii vor avea acces la El. 1 Cor. 3:16, 17; Efes. 2:20-22; Gen. 28:14; Gal. 3:29.

— că, între timp, cioplirea, formarea şi şlefuirea pietrelor, a consacraţilor care cred în ispăşirea pentru păcat făcută de Cristos, progresează; iar când ultima din aceste “pietre vii…alese şi scumpe” va fi gata, atunci marele Maestru le va aduna pe toate împreună la întâia înviere şi Templul se va umple de gloria Lui, fiind locul de întâlnire între Dumnezeu şi oameni, în timpul Mileniului. Apoc. 15:5-8.

— că baza speranţei pentru Biserică şi pentru lume constă în faptul că “Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea” pentru fiecare om, o “răscumpărare pentru toţi”, şi că va fi “adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume”, “la vremea cuvenită”. Evrei 2:9; Ioan 1:9; 1 Tim. 2:5, 6.

— că speranţa Bisericii este să fie asemenea Domnului ei, să-L vadă “aşa cum este”, să fie “părtaşi firii dumnezeieşti”, să fie părtaşi la gloria Lui ca moştenitori împreună cu El. 1 Ioan 3:2; Ioan 17:24; Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4.
— că misiunea prezentă a Bisericii este desăvârşirea sfinţilor pentru lucrarea de slujire viitoare, să dezvolte în sine toate darurile, să fie martorul lui Dumnezeu pentru lume şi să se pregătească pentru a fi regi şi preoţi în veacul viitor. Efes. 4:12; Mat. 24:14; Apoc. 1:6; 20:6.

— că speranţa pentru lume constă în binecuvântările cunoştinţei şi posibilităţii care vor fi aduse prin Împărăţia Milenară a lui Cristos — restabilirea a tot ceea ce a fost pierdut prin Adam, a tuturor celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul şi prin Biserica Lui glorificată — când toţi cei răi cu voia vor fi nimiciţi. Fapte 3:19-23; Isaia 35.

— că acei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. În calitate de căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.

 Publicaţii GRATUITE

Venirea Domnului nostru – broşură care prezintă pe scurt modul şi scopul venirii Domnului nostru.

Mângâiere şi speranţă – broşură care aduce balsamul mângâierii în inimile îndurerate, “prin mângâierea pe care o dau Scripturile”.

O rază de speranţă pe o mare înfuriată – broşură care scoate în relief speranţa oferită de Scripturi în călătoria noastră pe marea furtunoasă a vieţii.

Împărăţia lui Dumnezeu – o prezentare foarte pe scurt a împărăţiei pe care o cerem în rugăciunea Tatăl Nostru.

Planul lui Dumnezeu – broşură cu o scurtă prezentare a planului divin în desfăşurarea lui în cele trei “lumi” sau perioade succesive prezentate în Biblie.

Planul Divin al Veacurilor – oferă o prezentare generală a Planului Divin descoperit în Biblie, referitor la răscumpărarea şi restabilirea omului. Răspunde la multe întrebări, inclusiv:

  • De ce permite Dumnezeu răul?
  • Unde ne găsim în curgerea timpului?
  • Când şi în ce scop se alege Biserica lui Cristos?
  • Care este scopul întoarcerii Domnului nostru?
  • Ce este şi când are loc “restabilirea tuturor lucrurilor”
  • Ce este ziua de judecată?
  • Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Când şi cum se stabileşte?

Ce spun Scripturile despre Iad? – 106 pagini, care examinează fiecare text în care se găseşte cuvântul “iad”, arătând că doctrina despre iad, aşa cum se crede în general, nu este scripturală.

Ce spun Scripturile despre Spiritism – o broşură consistentă, 130 pagini, care arată că acesta este de fapt demonism, că practicarea lui este antiscripturală, cine sunt “duhurile din închisoare”.

Voi veni din nou – 86 pagini, care examinează şi compară fiecare text scriptural legat de a doua venire a Domnului şi identifică semnele prezenţei Sale la sfârşitul veacului.

Cum să studiem Apocalipsa … pentru a o înţelege – broşură de ajutor pentru cei care sunt interesaţi de înţelegerea acestei cărţi foarte simbolice: Ea oferă câteva metode solide de studiu biblic.

Procesul de pace israeliano-arab şi profeţia biblică – broşură care prezintă aspecte şi mărturii istorice şi biblice legate de procesul de pace israeliano-arab şi când se va realiza pacea în Orientul Mijlociu, conform profeţiilor.

Pentru a afla mai multe lucruri despre cele prezentate aici, vă rugăm să vizitaţi pagina noastră de internet:

www.adevarprezent.com

Sau dacă doriţi mai multă literatură sau informaţie ne puteţi scrie la adresa de email:

literatura@adevarprezent.com

 Video – Pentru Această Cauză

La pagina de internet menţionată mai sus, puteţi vedea gratuit filmul Pentru Această Cauză, un film care vă va răspunde la multe întrebări: De ce a venit Domnul nostru în lume? Ce înseamnă faptul că Domnul a murit pentru toţi? Când şi cum va răspunde Dumnezeu la rugăciunea, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

 Adresa de contact

Studenţii în Biblie

Căsuţa Poştală (C/P) 2398 MD 2021

Chişinău, Moldova

„Toţi cei ce Te caută, să se veselească şi să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta, să zică neîncetat: Preamărit să fie Dumnezeu!” Psalmul 70:4.

 

Terorismul şi profeţia Biblica

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

 “Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

CAPITOLUL III

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

CAPITOLUL IV

 Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

 Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966­­-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate” teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.              

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care n­­u au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat   sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

Traducere din limba engelză.

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei

  1. P. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

2004

 

O Rază de Speranță pe o Mare Înfuriată

“Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi”

Domnul trimite prin prorocul Ieremia un mesaj de mângâiere pentru inima fiecărui părinte mâhnit care-şi pune încrederea în El. Citim: “Un ţipăt se aude în Rama, plângeri şi lacrimi amare: Rahela îşi plânge fiii; şi nu vrea să fie mângâiată pentru fiii ei, căci nu mai sunt. Aşa vorbeşte DOMNUL: “Opreşte-ţi plânsul, opreşte-ţi lacrimile din ochi; căci munca îţi va fi răsplătită”, zice Domnul, “ei se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului””. Ieremia 31:15, 16.

În textul nostru ne atrag atenţia cinci puncte:

Primul — întristarea după cei morţi, întristare care este generală; după cum declară apostolul, “toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”.

Al doilea — natura mângâierii — speranţa unei învieri, speranţa unei întoarceri din morţi; “ei se vor întoarce”, vor fi readuşi la viaţă.

Al treilea — cei dragi ai noştri care au murit se află în “ţara vrăjmaşului”; în armonie cu declaraţia apostolului, “vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”. 1 Corinteni 15:26.

Al patrulea — truda părinţilor de a-şi creşte copiii cum se cuvine nu este pierdută; “munca îţi va fi răsplătită”.

Al cincilea — ultimul punct, dar nu cel mai lipsit de importanţă, îl constituie afirmaţia că acesta este Cuvântul Domnului, care nu poate fi desfiinţat — Cuvântul care se va împlini în mod sigur, indiferent cât de diferit ar fi el de cuvântul omului cu privire la acest subiect.

Lacrimile nu înseamnă slăbiciune — “Isus plângea”

Întristarea după cei morţi nu este un semn de slăbiciune, ci tocmai dimpotrivă — este un semn de iubire şi compătimire. În cazul în care cineva ar căuta dovadă la aceasta, ea se găseşte în cel mai scurt verset din Biblie: “Isus plângea”. Şi Domnul nostru a vărsat lacrimi la o înmormântare, la cea a lui Lazăr, prietenul Său, fratele Martei şi al Mariei. Domnul nostru a înţeles pe deplin acel eveniment, a înţeles mai adânc decât ceilalţi din jurul Său groaznica semnificaţie a cuvântului “moarte”. El a apreciat mai mult decât oricine din rasa umană decăzută, aflată pe calea morţii,  marea binecuvântare şi marele privilegiu de a trăi, şi a înţeles  ce durere cumplită este moartea — nimicirea, distrugerea totală.

Pe de altă parte, El a înţeles mai clar decât oricare din ascultătorii Săi îndurătorul plan al lui Dumnezeu pentru salvarea rasei de la distrugere. Şi-a dat seama că pentru acest scop venise în lume — pentru a-Şi da viaţa ca preţ de răscumpărare pentru tatăl Adam şi în acelaşi timp pentru fiecare membru al rasei adamice implicat în moarte prin prima neascultare din Eden. Învăţătorul a înţeles prin credinţa Sa în planul Tatălui, prin voinţa Sa de a-Şi îndeplini partea în acest plan şi de a-Şi da viaţa ca preţul nostru de răscumpărare, că binecuvântările învierii vor veni pentru fiecare membru al omenirii.

 Nu a murit, ci doarme

Să remarcăm felul în care Domnul i-a mângâiat pe cei întristaţi din pricina morţii lui Lazăr. Să fim pe deplin încredinţaţi că Cel care a vorbit cum “niciodată n-a vorbit vreun om”, a dat mângâierea cea mai folositoare şi mai bună. Această mângâiere a fost afirmaţia că Lazăr nu era mort, “ci dormea”. El n-a spus şi nici nu s-a gândit că Lazăr era mort în sensul distrugerii totale, pentru că avea deplină încredere în planul divin de răscumpărare şi în binecuvântările învierii care rezultă din ea. Deci El a vorbit despre moarte ca despre un somn — un somn calm, liniştit, de aşteptare.

Ce minunată ilustraţie este aceasta, atât de des folosită în Scripturi de către toţi cei care au crezut în planul divin referitor la o dimineaţă a învierii. În Vechiul Testament citim adesea despre acest somn. Avraam a adormit cu părinţii săi, la fel Isaac, la fel Iacov, la fel profeţii, la fel întregul Israel.

În Noul Testament la fel. Nu numai Domnul nostru a spus despre Lazăr că dormea, ci şi apostolii au folosit adesea această ilustraţie a somnului pentru a reprezenta speranţa lor în înviere — că cei dragi care au murit nu sunt distruşi complet, ci, aşa cum declară textul nostru, “se vor întoarce iarăşi din ţara vrăjmaşului” — vor fi treziţi în dimineaţa învierii.

Despre Ştefan, primul martir creştin, este scris că, deşi a fost ucis cu pietre, “a adormit” liniştit, având încredere în Isus şi în marea putere pe care în cele din urmă El o va exercita ca să cheme afară din puterea morţii pe toţi cei răscumpăraţi prin sângele Său preţios. Ne amintim că aceasta a fost mângâierea pe care apostolul a pus-o în faţa bisericii timpurii, spunând: “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” — “Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus” — (1 Tes. 4:14–18).

Dar să ne întoarcem la Isus şi la cele două surori întristate din Betania, şi să ascultăm cuvintele de mângâiere spuse cu acea ocazie. Nu putem spune mai bine decât marele Învăţător şi decât lecţiile prezentate de El. Să ascultăm conversaţia Lui cu Marta: “Fratele tău va învia”. Nu zice “fratele tău trăieşte acum”. El n-a spus, aşa cum unii învaţă astăzi în mod greşit, că fratele ei era mai viu în moarte decât a fost înainte de moarte. Nu, nu! Domnul nostru n-ar fi luat în derâdere bunul simţ şi raţiunea ascultătorilor şi nici n-ar fi putut încălca adevărul,  spunând că morţii nu sunt morţi.

Să ascultăm! Domnul a admis că nenorocirea a căzut peste acea casă. N-a spus nici un cuvânt că prietenul Său, Lazăr, ar fi mers în cer — nici măcar o aluzie de felul acesta. Dimpotrivă, El a avut lacrimi de compătimire, şi a oferit speranţa învierii ca soluţia cea mai puternică şi singura soluţie adevărată în necaz — “Fratele tău va învia”. “Eu sunt învierea şi viaţa!” Speranţa tuturor celor morţi este concentrată în Mine. Moartea Mea va realiza anularea condamnării adamice originare, şi atunci, în armonie cu planul Tatălui, voi avea dreptul să-i chem pe toţi cei morţi din marea închisoare a morţii, din mormânt. “Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele.” Ioan 5:28, 29.

Dimineaţa învierii

La sfârşitul conversaţiei Sale cu Marta, după ce îi explicase acesteia că speranţa ei trebuia să se bazeze pe învierea din morţi şi că El este centrul acestei speranţe a învierii, Domnul nostru a cerut să fie dus la mormânt, voind să dea o ilustraţie a puterii pe care o va exercita în curând faţă de întreaga omenire, în dimineaţa învierii. Stând la uşa mormântului, Domnul nostru a strigat cu glas tare: “Lazăre, vino afară!” şi cel mort a ieşit — adică cel care fusese mort a fost reînsufleţit prin puterea şi autoritatea Domnului nostru.

Despre această minune, ca şi despre altele făcute de iubitul nostru Răscumpărător la prima venire a Sa, ni se spune în mod special că a fost o manifestare a gloriei şi a puterii viitoare, o demonstraţie a lucrărilor pe care le va face la a doua venire, numai că lucrarea la a doua venire va fi generală, mai mare, mai largă, mai adâncă din toate punctele de vedere. “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”; toţi cei ce sunt în morminte vor ieşi afară din ele, nu doar pentru a recădea în orbire şi moarte, ci pentru o recuperare veşnică — va fi nu numai o redare a văzului şi auzului natural, ci li se vor deschide şi ochii şi urechile înţelegerii; nu vor fi doar sculaţi din somnul morţii pentru a trăi încă câţiva ani în condiţiile prezente, ci cu intenţia ca prin ascultare de aranjamentul divin din Veacul Milenar, toţi cei treziţi să poată ajunge la glorioasa perfecţiune intelectuală, morală şi fizică, pierdută prin neascultarea lui Adam.

“Timpurile de înviorare să poată veni”

Speranţă minunată în nişte timpuri minunate. Nu-i de mirare că apostolul le numeşte “timpuri de înviorare … prin prezenţa Domnului” când să fie trimis Isus Cristos. Nu-i de mirare că vorbeşte despre acei ani ai Veacului Milenar ca despre “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Lazăr a murit din nou, fiica lui Iair a murit din nou, fiul văduvei din Nain a murit din nou. Trezirea lor din mormânt a fost temporară, a fost numai o ilustrare a puterii Domnului, după cum este scris: Aceste lucruri le-a făcut Isus şi “Şi-a arătat slava”. Erau doar nişte licăriri ale puterii şi slavei viitoare, precum şi ale binecuvântatei lucrări a minunatului Profet, Preot şi Împărat pe care Dumnezeu L-a numit nu numai să răscumpere lumea, ci şi să acorde tuturor la timpul cuvenit ocaziile asigurate prin acea jertfă de răscumpărare.

Nu putem intra în amănunte acum, însă nu ne îndoim de faptul că majoritatea va fi în deplin acord că marea binecuvântare care este mai întâi pentru Biserică şi apoi penru omenire, se bazează pe venirea Domnului şi Învăţătorului nostru, a Răscumpărătorului şi Regelui nostru, şi că marile binecuvântări centrate în El nu sunt doar temporare, ci sunt plănuite de către Dumnezeu să dureze veşnic pentru cei care vor accepta favorurile divine într-un spirit potrivit, cu reverenţă, cu mulţumire şi supunere.

Moartea — “ţara vrăjmaşului”

Dar de ce este numită moartea “ţara vrăjmaşului”? De ce este scris că “vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea”? Pentru că moartea este un vrăjmaş, oricum s-ar prezenta faptele. Sugestia că moartea este un prieten nu vine din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din filosofiile păgâne. Sugestia că moartea nu este reală nu vine din Scripturi, ci din lumea păgână. Sugestia că morţii sunt mai vii decât înainte de a muri este în totală dezarmonie cu declaraţia scripturală — “Cei morţi nu ştiu nimic”; “dacă fiii lui ajung în cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi habar n-are”, pentru că “în Locuinţa Morţilor în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Iov 14:21; Ecles. 9:5, 10). Sugestia cu care ne amăgim şi ne imaginăm fără motiv raţional că momentul morţii este momentul unei vieţi mai înalte, este de la Adversar. În Eden când Domnul le-a spus primilor noştri părinţi, “Veţi muri negreşit” din cauza păcatului vostru, Adversarul a declarat contrariul: “Hotărât că nu veţi muri”. Geneza 3:2-4.

Adversarul a continuat această învăţătură falsă timp de 6000 de ani şi în consecinţă nu numai lumea păgână este înşelată de această denaturare a faptelor, ci şi foarte, foarte mulţi din creştinătate cred cuvântul lui Satan “hotărât că nu veţi muri”, şi cred că morţii nu sunt morţi, respingând mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, care spune că “plata păcatului este moartea”, că “sufletul care păcătuieşte, acela va muri”, că “moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit” şi că speranţa Bisericii şi cea a lumii stă în faptul că Cristos a murit pentru păcatele noastre, ne-a răscumpărat din sentinţa morţii şi la timpul cuvenit al Tatălui îi va învia pe cei morţi. Rom. 6:23; 5:12; Ezec. 18:20.

Cheia închisorii morţii

Să ne mângâiem inimile cu mângâierea adevărată, mângâierea substanţială din Cuvântul lui Dumnezeu, că va fi o înviere a morţilor, atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi. Toţi cei care sunt în morminte vor auzi glasul Fiului Omului şi vor ieşi afară din ele. Miliardele de oameni care au intrat în marea închisoare a morţii vor fi eliberaţi, pentru că, aşa cum declară Scripturile, Marele Răscumpărător deţine cheia, puterea, autoritatea de a porunci prizonierilor să iasă afară.

Ce glorioasă va fi acea dimineaţă a învierii! Ce glorioasă reunire! Învăţătura scripturală este că procesul de trezire va continua pe parcursul unei considerabile părţi din Veacul Milenar, ziua de o mie de ani a învierii şi restabilirii. Mai întâi va fi învierea Bisericii, Miresei, soţiei Mielului, trupului lui Cristos. Aceştia, potrivit Scripturilor, vor avea parte de întâia înviere — prima nu numai în timp, ci şi prima în sensul importanţei. În această grupă nu vor fi decât sfinţii, după cum este scris: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (Apoc. 20:6). Totuşi aceştia nu vor fi decât o turmă mică, după cum declară Scripturile, din care fac parte “nu mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales”, ci “cei care sunt săraci faţă de lume, ca să fie bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei”. 1 Corinteni 1:26; Iacov 2:5.

Nu mult după întâia înviere (glorificarea Bisericii) va urma învierea credincioşilor vrednici din vechime — a învingătorilor din timpurile vechi care au precedat Veacul Evanghelic. Avem asigurarea că Avraam, Isaac şi Iacov şi toţi sfinţii profeţi — da, toţi cei care au fost aprobaţi de Dumnezeu pentru credinţa şi eforturile lor de a fi ascultători — vor ieşi afară din morminte la stările umane glorioase, măreţe, ca imagini pământeşti ale Creatorului ceresc, pentru a fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei, instructorii omenirii.

Instruirea omenirii va începe imediat. Suntem asiguraţi că “Pământul va fi plin de cunoştinţa DOMNULUI, ca fundul mării de apele care-l acoperă” — adică în aşa măsură încât “nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: “Cunoaşte pe DOMNUL!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice DOMNUL”. Nu putem să nu menţionăm acel timp glorios şi marile ocazii care vor fi date fiecărei făpturi de a-L cunoaşte pe Domnul, de a I se supune, de a ajunge la înviere în deplina ei semnificaţie — o ridicare la perfecţiunea intelectuală, morală şi fizică. Isaia 11:9; 31:34.

“Cei din urmă vor fi cei dintâi şi cei dintâi vor fi cei din urmă”

După ce Împărăţia lui Dumnezeu va fi pe deplin stabilită pe pământ, iar Satan va fi legat, după ce întunericul va dispărea, iar adevărata lumină va lumina pe fiecare fiinţă, va veni vremea pentru trezirea tuturor familiilor pământului — nu toţi deodată, ci treptat se vor întoarce din “ţara vrăjmaşului”. Scripturile nu intră în detalii cu privire la acest subiect, ci lasă mult pe seama credinţei, dar ne dau totuşi temelie fermă pentru a crede în făgăduinţa clară a Cuvântului lui Dumnezeu.

Noi înţelegem că acei care au adormit ultimii vor fi printre primii care vor fi chemaţi înapoi din ţara vrăjmaşului, şi astfel lucrarea de trezire a celor adormiţi va progresa în ordine inversă; cei vii vor face pregătiri pentru fraţii, surorile şi părinţii lor, iar ei la rândul lor vor face pregătiri pentru fraţii, surorile şi părinţii lor şi aşa mai departe până când, în cele din urmă, tatăl Adam şi mama Eva vor ieşi pentru a vedea lumea plină de urmaşii lor, în acord cu porunca originară a Domnului, să se înmulţească şi să umple pământul.

Ei vor privi cu uimire ploaia de binecuvântări care a venit peste omenire de la Tatăl ceresc prin Mântuitorul ceresc. Ei vor vedea ce ravagii a produs neascultarea, dar că Dumnezeu în înţelepciunea şi puterea Sa a învins şi a scos ordine din confuzie şi înviere din moarte. Ei şi toţi vor înţelege ceva despre lungimea şi lărgimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu. Marele plan de mântuire se va contura în faţa lor; vor vedea cum Abel, fiul lor, care a suferit pentru dreptate, a fost un tip şi o imagine a marelui Fiu al lui Dumnezeu, care a suferit pentru dreptate şi pentru eliberarea noastră. Şi vor vedea cum sângele lui Isus strigă pace, iertare şi armonie cu Dumnezeu pentru toţi cei în folosul cărora a fost vărsat.

Tragedia păcatului şi a morţii

Ei vor afla de asemenea despre teribila degradare care a venit asupra omenirii după moartea lor; vor citi cu inimile îngrozite şi cu răsuflarea tăiată despre îngrozitoarele epidemii, foamete şi alte calamităţi care au venit asupra omenirii ca parte din sentinţa originară sau din blestemul morţii. Vor afla despre aberaţiile intelectuale care au afectat lumea, aşa încât oamenii gândeau că fac un serviciu lui Dumnezeu când se persecutau unii pe alţii din pricina deosebirilor de opinii religioase, şi cum alţii, mai mult sau mai puţin mistuiţi de egoism, lăcomie etc., au purtat războaie, au născocit maşini de distrugere şi s-au omorât unii pe alţii cu miile. Ei se vor mira de răbdarea lui Dumnezeu în permiterea răului atâta timp.

Apoi vor vedea cu adevărat ce a lucrat Dumnezeu: în primul rând dreptatea Sa, care a dat marele preţ de răscumpărare şi care n-a putut elibera pe vinovat altfel. În al doilea rând iubirea Sa, care s-a manifestat prin faptul că Şi-a dat Fiul. În al treilea rând, vor ajunge să înţeleagă cum în decursul Veacului Evanghelic Dumnezeu a selecţionat Biserica Sa, pentru a fi Mireasa lui Cristos şi comoştenitoare cu El în Împărăţie. În al patrulea rând, vor înţelege că atunci când alegerea Bisericii a fost completă, iar membrii ei au fost toţi încercaţi, şlefuiţi, probaţi şi glorificaţi, atunci a venit peste omenire binecuvântarea prin Cristosul glorificat, Cap şi corp, prin restabilirea tuturor lucrurilor, care a fost vestită prin gura tuturor sfinţilor proroci din vechime. Fapte 3:20, 21.

 “Munca îţi va fi răsplătită”

În fine, să ne gândim la Cuvântul Domnului pentru noi, în special la cuvântul Său către cei care sunt părinţi: “munca îţi va fi răsplătită”. Ce binecuvântare şi mângâiere! Ce consolare şi încurajare pentru acei părinţi care, căutând să-şi educe copiii pe calea pe care trebuie să meargă, sunt greu răniţi şi descurajaţi când săgeata morţii îi loveşte pe cei pe care i-au iubit şi îngrijit atâta. La început sunt înclinaţi să spună: “O, iubirea mea, sfaturile mele, grija mea de mamă, preocuparea mea de tată, toate au fost în zadar”. Însă Domnul le spune: “Munca îţi va fi răsplătită”.

Cum va fi răsplătită?

În viitor veţi vedea rodul muncii voastre; în curând cu toţii vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. Cei dragi ai noştri vor fi cu noi; orice măsură de timp sau efort depus pentru a-i forma şi modela în privinţa dreptăţii şi adevărului, a integrităţii şi evlaviei, cu siguranţă n-au fost cheltuite în zadar. Copilul va ieşi din mormânt cu atât mai avansat în dezvoltarea sa intelectuală şi morală, cu atât mai pregătit să atingă marile înălţimi pe care Domnul le va pune în faţa lui.

Pe de altă parte, părintele care n-a avut grijă de copiii săi, care şi-a neglijat privilegiile şi obligaţiile avute ca părinte, va fi răsplătit fără îndoială în viitor, când va înţelege ce ar fi putut face pentru copiii săi şi n-a făcut.

Mai mult, printr-o lege divină a reacţiei, fiecare părinte care este credincios în achitarea de datoriile părinteşti îşi va avea răsplata în el însuşi; şi tot aşa, fiecare părinte care şi-a neglijat datoriile de părinte îşi va avea răsplata în el însuşi. Pentru că, cine nu-şi dă seama că nu există un privilegiu sau o ocazie mai mare pentru autodezvoltare decât aceea care rezultă din străduinţa părinţilor de a-şi educa copiii în calea pe care trebuie să o urmeze, în respectul şi sfatul Domnului?

 Zidirea caracterului

Fără îndoială este adevărat că orice efort de a face bine altora, în special propriilor copii, îşi are binecuvântarea sa compensatoare asupra inimii. Fie ca această binecuvântare să se adâncească pe măsură ce trec anii!

În concluzie, vă spunem nu numai pentru ziua de astăzi, ci şi pentru cele care vor urma: “Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” ale Domnului nostru în sensul că micuţii voştri se vor întoarce din “ţara vrăjmaşului” şi că întoarcerea lor va fi chiar mai binecuvântată, sub condiţii mult mai favorabile decât în prezent. Atunci, sub domnia marelui Împărat, tot răul va fi supus, toţi răufăcătorii vor fi reprimaţi, toate influenţele dreptăţii vor fi eliberate şi întregul pământ va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă. Binecuvântate sunt perspectivele care ne stau în faţă. Tatălui ceresc care a proiectat marele plan precum şi Celui care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios le aducem mulţumiri şi laude veşnice şi dorim să arătăm acest lucru prin vieţile noastre zilnice.

 Un scurt rezumat al Planului Divin al Veacurilor,

care arată de ce a fost permis răul şi cum va fi înlăturat prin cooperarea armonioasă a dreptăţii, înţelepciunii, iubirii şi puterii Creatorului

Cercetătorul atent şi reverenţios al Sfintelor Scripturi va găsi, în lumina cuvenită acum casei credinţei, că în Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat un plan complet şi sistematic de mântuire şi de înaintare spre perfecţiune a neamului omenesc, care este în activitate de veacuri; până acum acest Plan a fost un succes în desfăşurarea lui treptată şi la timpul cuvenit va avea un final glorios. Pentru realizarea acestui plan până la gradul de dezvoltare actual au fost necesari cei şase mii de ani trecuţi ai istoriei umane. Mia de ani care urmează va fi martora completei lui realizări, restabilind pe fiecare persoană care va dori la dreptate şi la asemănarea originară cu Dumnezeu, cu perspectiva binecuvântării eterne în veacurile viitoare.

Aceasta este sfera planului lui Dumnezeu pe care El l-a întocmit înainte de întemeierea lumii, pentru a fi realizat în Cristos, care este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Prima şi Ultima creaţie directă a lui Iehova — unicul Său Fiu conceput — Apoc. 1:8, 17; Ioan 1:14, 18; Col. 1:15. “Toate au fost făcute prin El şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.” “El este chipul Dumnezeului Celui nevăzut, Cel întâi-născut peste toată creaţia, pentru că prin El au fost create toate lucrurile, cele care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaune de domnii, fie domnii, fie căpetenii, fie autorităţi. Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate şi toate se menţin prin El” (Ioan 1:3; Col. 1:15-17). Prin El, de asemenea, “avem răscumpărarea, iertarea păcatelor”. Col. 1:14.

Dumnezeu, onorându-L astfel pe Fiul Său în faptul că L-a făcut instrumentul sau agentul Său prin care Îşi va îndeplini marile Sale scopuri, le-a spus oamenilor: “Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc desfătarea; de El să ascultaţi”. “Pe El, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor”, “pentru ca toţi să cinstească pe Fiul (ca agent şi reprezentant al lui Dumnezeu) cum cinstesc pe Tatăl” (Mat. 17:5; Fapte 5:31; Ioan 5:23). Fiul nu pretinde cinste mai mare decât aceea de a fi agentul şi mesagerul Tatălui, “solul legământului” (lui Iehova) (Mal. 3:1); pentru că El spune: “Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” şi “Tatăl este mai mare decât Mine” (Ioan 6:38; 5:30; 4:34; 14:28). Pentru noi, ca şi pentru apostoli, “este un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate … şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate şi prin El şi noi”. 1 Cor. 8:6.

După crearea îngerilor, a urmat crearea omului. Omul a fost creat numai “cu puţin mai prejos decât îngerii” (Evrei 2:7), iar acestpuţin a constat în faptul că prin însăşi natura sa a fost limitat la pământ, pe când natura îngerească, fiind spirituală, are o sferă mai largă de observaţie şi ca atare un plan mai larg de gândire. Atât omul cât şi îngerii au fost creaţi în chipul lui Dumnezeu, cu capacităţi de gândire, cu sentimente de apreciere a binelui şi răului şi cu libertate de alegere.

Dumnezeu putea să nu permită răul sau să nu permită lui Satan să-l ispitească pe om, dar El n-a voit ca fiinţa umană să fie ascultătoare din obligaţie.

Chiar dacă Creatorul a ştiut că Adam va cădea la probă, El a permis-o pentru ca omul să câştige experienţă valoroasă prin ea. Dar Dumnezeu n-a avut ca scop să abandoneze în ruină veşnică pe creatura Sa neascultătoare şi vrednică de moarte, ci a pregătit o cale de răscumpărare, prin care El să poată fi drept şi totuşi să îndreptăţească pe cel care se căieşte cu adevărat şi crede (Romani 3:26), aşa încât experienţa dureroasă câştigată sub domnia păcatului şi a morţii să poată sluji în cele din urmă, sub influenţa conducătoare a providenţei divine, la stabilirea mai fermă a omenirii în dreptate şi loialitate nesilită faţă de Dumnezeu.

Încercarea din Eden a fost numai o probă de ascultare de Dumnezeu. Dacă şi-ar fi dovedit loialitatea prin ascultare, probabil că restricţia de a mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului ar fi fost înlăturată la timpul cuvenit. Cunoştinţa este o binecuvântare numai pentru cei care sunt supuşi voinţei divine. Dumnezeu a aranjat ca omul să obţină cunoştinţă prin experienţă, iar îngerii prin exemplu. Pedeapsa neascultării omului a fost moartea — “În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Pedeapsa a fost împlinită: procesul morţii a început imediat ce a fost rostită pedeapsa, când au fost alungaţi din Eden şi li s-a interzis să mănânce din roadele care întreţineau viaţa. Procesul morţii s-a completat în ziua de o mie de ani, aşa cum fusese prezis (2 Petru 3:8). Pedeapsa, moartea, fiind aplicată treptat şi nu deodată, a permis perechii condamnate să-şi înmulţească specia, care însă a fost supusă slăbiciunii şi pedepsei sub care ei înşişi gemeau.

Astfel, prin neascultarea unui singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea (ca rezultat al păcatului); şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci toţi au păcătuit şi sunt imperfecţi prin ereditate. Romani 5:12.

Păcatul şi moartea, pedeapsa lui, câştigând control asupra lui Adam, au pus stăpânire şi au domnit peste lume — cu doar puţine făgăduinţe divine care să le lumineze calea întunecoasă. Apoi a venit Legea “dată prin Moise”, oferind viaţă veşnică oricui o va respecta în toate amănuntele. Dar în starea lor decăzută nimeni din omenirea condamnată n-a fost în stare să i se supună şi prin ea să câştige răsplata vieţii. Însă aşa cum a intenţionat Dumnezeu, Legea a servit un scop. A servit ca să arate neputinţa omului de a se îndreptăţi; ca să arate că nu sămânţa stricată şi condamnată a lui Adam a satisfăcut cerinţele dreptăţii, ci sfântul, nevinovatul, nepătatul Miel al lui Dumnezeu care a cumpărat lumea din robia păcatului şi a morţii, şi a făcut posibilă oferta evanghelică de iertare şi viaţă veşnică; că împăcarea cu Dumnezeu şi viaţa sunt posibile numai prin acceptarea lui Cristos ca jertfa noastră de răscumpărare şi ca Învăţătorul nostru.

S-ar putea presupune că lucrarea de binecuvântare a lumii ar fi trebuit să înceapă imediat ce preţul de răscumpărare a fost acceptat de Tatăl, fapt dovedit prin trimiterea Spiritului sfânt la Cincizecime, dar nu este aşa. Trebuia să se împlinească mai întâi o altă trăsătură a planului divin, adică alegerea şi dezvoltarea Bisericii, care să fie comoştenitoare cu Cristos în slava şi Împărăţia Sa şi în lucrarea de binecuvântare a lumii. Aceasta a fost de la început o parte din planul divin; de aceea domnia glorioasă şi lucrarea de binecuvântare a lumii n-au putut începe la învierea lui Cristos, nici la Cincizecime, ci au trebuit să fie amânate până când se termină alegerea tuturor membrilor Bisericii, până când toţi aceştia vor fi încercaţi şi găsiţi credincioşi. Sau, cu alte cuvinte, timpul hotărât de Tatăl pentru binecuvântarea lumii este în decursul celei de-a şaptea mie de ani, şi dacă Tatăl n-ar fi avut în plan să aleagă Biserica, “mireasa” sau “trupul” lui Cristos, pentru a avea parte cu El în lucrarea de binecuvântare a omenirii, n-ar fi fost nevoie de două veniri ale Domnului nostru. Una ar fi fost suficientă. El ar fi putut veni acum, la sfârşitul celor şase mii de ani, i-ar fi putut răscumpăra pe toţi şi ar fi putut începe imediat marea lucrare de binecuvântare şi restaurare a omenirii. Însă El a venit să răscumpere omenirea cu mult înainte de timpul stabilit pentru binecuvântare, aşa încât să lase timp, înainte de ziua aceea, pentru alegerea miresei Sale din mijlocul rasei răscumpărate.

După cum căderea omului a fost o ocazie pentru Dumnezeu de a arăta tuturor creaturilor Sale minunatul Său caracter din toate punctele de vedere — al dreptăţii, înţelepciunii, puterii şi iubirii Sale, tot aşa, căderea omului a fost o ocazie pentru a proba din toate punctele de vedere pe singurul Său Fiu conceput, ca pregătire pentru înălţarea Lui mai mare (Filip. 2:8-10) la natura divină — cu tot ceea ce implică aceasta în privinţa gloriei, cinstei şi nemuririi, şi a unei poziţii alături de Tatăl, pentru ca toţi oamenii să-L cinstească pe Fiul aşa cum Îl cinstesc pe Tatăl. Aceeaşi ocazie, aşa cum a fost prearanjată de către Dumnezeu, de asemenea face posibilă chemarea, alegerea şi încercarea Bisericii Evanghelice, care în curând va fi completă şi făcută împreună moştenitoare cu Domnul şi Mântuitorul nostru la glorie, cinste şi nemurire, şi care va fi înălţată asemenea Lui, cu mult mai presus de oameni şi îngeri, la însăşi natura divină. 2 Petru 1:4.

Iubirea lui Dumnezeu pentru creaturile Sale, înţelepciunea planului Său de mântuire şi puterea Lui de a mântui sunt încă numai parţial descoperite, şi de către majoritatea sunt văzute deformat. Dreptatea lui Dumnezeu a fost descoperită faţă de toţi în timpul celor şase mii de ani trecuţi prin domnia morţii, pedeapsa pe care El a prescris-o pentru păcat. Iubirea lui Dumnezeu a început să fie descoperită cu aproape două mii de ani în urmă; dar nevăzând tot planul, numai puţini apreciază corect această iubire. Totuşi, “dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9). Înţelepciunea planului lui Dumnezeu nu va fi apreciată până când va răsări Soarele Dreptăţii Vârstei Milenare, descoperind acele trăsături ale planului Său care atunci vor aduce binecuvântări miliardelor de oameni pe care dreptatea Sa i-a condamnat şi pe care iubirea Sa i-a răscumpărat. Puterea lui Dumnezeu nu va fi văzută în plinătatea ei până mai târziu în Ziua Milenară. Deşi această putere a fost parţial descoperită în lucrarea creaţiei, cea mai mare şi mai deplină demonstraţie a ei rămâne să fie arătată prin învierea din morţi a celor răscumpăraţi, care, acceptând pregătirea îndurătoare a iubirii Sale, se vor apleca în supunere bucuroasă în faţa tuturor cerinţelor Lui drepte.

Mulţi fac greşeala de a presupune că dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu sunt mereu în conflict una cu alta. Ambele sunt perfecte — iubirea Lui niciodată nu doreşte nici nu încearcă ceea ce nu aprobă dreptatea; atât dreptatea cât şi iubirea trebuie să aprobe fiecare act pentru care este exercitată puterea. Din cauza lipsei de înţelepciune şi putere, iubirea şi dreptatea omului sunt adesea în conflict. Iubirea omului are adesea planuri binevoitoare, dar nu are înţelepciunea sau puterea să le realizeze, decât prin încălcarea dreptăţii. Noi trebuie să ne măsurăm opiniile după ale Celui infinit, să ne ţinem aproape de planurile pe care le-a ales El şi să nu căutăm să facem noi înşine planuri pentru Dumnezeu. Planul lui Dumnezeu, când este văzut clar, justifică pe deplin atâtdreptatea cât şi iubirea Lui. Planul de răscumpărare, întocmit de înţelepciunea divină, este esenţa iubirii nemăsurate bazate pedreptate fermă, şi va fi pe deplin realizat prin puterea divină. Primul act al iubirii lui Dumnezeu a fost darea unei răscumpărăripentru Adam şi astfel pentru întreaga sa rasă, deoarece prin neascultarea lui toţi au căzut în păcat şi moarte.  Până când s-a dat răscumpărarea nu s-a făcut nimic pentru mântuirea lumii. Au fost date făgăduinţe şi tipuri ale mântuirii viitoare, dar nimic mai mult nu s-a putut face. Dumnezeu dăduse o sentinţă dreaptă, iar pedeapsa nu putea fi pusă deoparte; trebuia executată. Înainte ca Adam şi familia sa să poată fi eliberaţi de sub sentinţa morţii printr-o înviere, trebuia plătită ca preţ corespunzător viaţa unui alt om care nu era sub această sentinţă. Astfel Dumnezeu putea fi drept în îndreptăţirea şi întoarcerea la armonie şi viaţă a tuturor celor care cred în Isus şi se întorc la Dumnezeu în numele Lui (Fapte 4:12). Şi apostolul ne asigură că după ce Cristos a fost acceptat ca răscumpărare pentru toţi aceştia, “El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”. 1 Ioan 1:9.

Vedem deci din propria declaraţie a lui Dumnezeu că, deoarece Cristos a murit pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi, pentru a ne aduce la Dumnezeu, nu mai există nici un obstacol legal în calea întoarcerii întregii omeniri la părtăşie cu Dumnezeu şi la toate binecuvântările şi privilegiile pierdute sub pedeapsa primei neascultări. Singurele dificultăţi rămase sunt din partea omului. În starea sa decăzută, atât mintea cât şi corpul omului sunt bolnave. El este înclinat să creadă neadevăruri şi nu este înclinat să creadă într-o mântuire atât de mare, în aşa “veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Pe deasupra, el este slab din cauza căderii, face lucruri pe care adesea nu le aprobă în inima sa şi lasă nefăcute lucruri pe care din inimă ar dori să le facă şi nu găseşte resurse în sine însuşi să le facă. Trebuie să primească ajutor pentru a învinge tendinţele spre păcat, altfel anularea păcatului din trecut şi ocazia de reconciliere ar fi o ofertă fără valoare.

Această necesitate, pe care noi o recunoaştem, este pe deplin satisfăcută prin acele aspecte ale planului divin care trebuie încă să fie împlinite. Cel care i-a răscumpărat pe toţi este desemnat să fie atât regele cât şi judecătorul tuturor; pentru că Dumnezeu “a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit”, Isus Cristos (Fapte 17:31). Aceasta înseamnă că El va da lumii o nouă încercare, individuală, dreaptă pentru viaţă veşnică, anulând sentinţa primei încercări prin jertfa de ispăşire a Fiului Său.

Iar Biserica răscumpărată, încercată şi glorificată, mireasa credincioasă a lui Cristos, va participa cu Domnul ei la această mare lucrare, în calitate de regi, preoţi şi judecători (Apoc. 5:10; 1 Cor. 6:2, 3). Ca regi, ei vor conduce lumea în dreptate, aplicând şi stabilind ordinea, dreptatea şi adevărul. Ca preoţi, vor învăţa poporul, şi prin meritul unicei jertfe pentru păcate vor ierta pe cei care se vor căi, îi vor curăţa şi-i vor ajuta să se elibereze de slăbiciunea lor intelectuală, morală şi fizică. Ca judecători, vor judeca măsura de vină a fiecăruia în privinţa mersului vieţii lor din viaţa viitoare, cât şi din viaţa trecută, judecând după o judecată infailibilă pentru care vor fi calificaţi cu prisosinţă prin înălţarea lor la natura divină.

În timp ce făgăduinţa lui Dumnezeu pentru Biserică este o schimbare de natură de la cea umană la cea divină, care are loc la a doua venire a Domnului — întâia înviere (2 Petru 1:4; 1 Cor. 15:50-53; Filip. 3:10, 11; Apoc. 20:6) — prevederile planului lui Dumnezeu pentru lume sunt cu totul diferite, adică, o “restabilire”, o restaurare la toate marile însuşiri şi puteri ale naturii umane (o asemănare pământească a celei divine). Aceste însuşiri sunt acum foarte neclare şi deformate prin cei şase mii de ani de robie în păcat şi moarte.

Pentru a aprecia corect restabilirea umană, trebuie să ne amintim că fiecare însuşire minunată întâlnită acum printre oameni este numai o manifestare imperfectă a celor ce aparţin omului perfect, fie că este vorba de agerime logică, de precizie matematică, de gust estetic, artă, inteligenţă, elocvenţă, imaginaţie poetică, muzică, sau de orice alt har intelectual sau rafinament moral; şi acestea, într-un grad mai înalt decât am văzut vreodată printre oamenii decăzuţi, vor deveni în procesul restabilirii, zestrea fiecărui membru ascultător al familiei umane aşa cum au fost ele intenţionate la început de către Creator. Odată ce omul, regele originar al pământului, îşi va fi reprimit echilibrul  mintal şi moral perfect, prin el va veni o binecuvântare şi peste supuşii săi — peste fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării (Ps. 8:6-8); şi de asemenea este promisă punerea în ordine a pământului.

Credem că Scripturile învaţă că “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21) sunt foarte aproape, sunt chiar la uşă. Curând ultimii membri ai corpului lui Cristos îşi vor fi terminat alergarea şi atunci, împreună cu gloriosul lor Cap şi cu toţi ceilalţi membri ai corpului, vor străluci ca soarele pentru binecuvântarea întregii omeniri răscumpărate.

Loviluția din 1989 încondeiată de Cărtărescu, Buzura, Țepeneag ș.a.

Evenimentele din decembrie, disecate și revizuite de scriitorime

S-a vorbit și s-a dezbătut enorm despre Revoluție, dar la o privire mai atentă, contrar tuturor așteptărilor, literatura română a reflectat foarte firav cantitativ Evenimentele din decembrie 1989. Mai precis, din 1990 încoace au apărut doar în jur de 25 de romane care abordează acest subiect – și numai câteva pot fi numite romane ale Revoluţiei –, în rest, acesta a reprezentat un capitol sau mai multe din creaţiile narative dedicate Momentului 1989. Piesele de teatru româneşti despre Loviluţie au fost şi mai puţine, două-trei, iar la capitolul filme au existat fix trei pelicule despre Revoluţie, sau ce-o fi fost, culmea, realizate toate în acelaşi an, 2006: A fost sau n-a fost (scris și regizat de Corneliu Porumboiu), Hârtia va fi albastră (scris și regizat de Radu Muntean) şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (scris și regizat de Cătălin Mitulescu).

A fost sau n-a fost revoluţie? 

Revoluţia Română, dublată de lovitura de stat din 1989, deci Loviluţia sau Puciluţia de la 1989, a fost un fenomen foarte complex, un cumul de evenimente şi de etape contradictorii, pe lângă o revoluţie, scurtă, din păcate, corespunzând majorităţii definiţiilor clasice şi moderne ale acesteia, şi o revoltă populară, dar şi parte a unui val revoluţionar, cel din 1989 din ţările Europei Centrale şi de Est, care s-a abătut şi asupra României, o mişcare revoluţionară, chiar o rebeliune, şi o contrarevoluţie, ca să nu mai vorbim de lovitura de stat a FSN şi Ion Iliescu, din cauză că: a avut loc o schimbare bruscă şi violentă în structura politică şi socială, atunci când un grup s-a revoltat împotriva autorităţilor existente, profitând de revolta justă a populaţiei şi a ajuns la putere, a fost substituit un regim politic cu un altul, din păcate, tot de sorginte comunistă. Momentul 1989 poate fi caracterizat şi prin faţetele sale, atât pozitive, valul revoluţionar, mişcarea revoluţionară, revolta populară, rebeliunea sau insurecţia, cât şi negative, lovitura de stat fesenisto-iliesciană, marile demonstraţii şi greve de după 1989, războiul civil limitat şi mineriadele din 1990, iar după unii comentatori, lovitura de stat, lovitura de palat, conspiraţia sau conjuraţia, complotul intern sau extern, complotul securistic sau kaghebist, revoluţia confiscată, furată etc.

Scriitorii și scenariști

În viziunea sau concepţia filosofică ori politică despre Evenimentele din 1989 ale scriitorilor români preocupați de acest subiect se regăsesc cele mai diverse idei şi scenarii, de la revoluţia autentică a poporului, pură şi dură, la revoluţia furată şi transformată în lovitură de stat şi instalarea garniturilor inferioare ale partidului comunist din România, cu ajutorul Securităţii şi al Armatei. Însă majoritatea acestor scriitorilor susține că revoluţia a fost copleşită de o lovitură de stat a lui Iliescu şi a grupării sale de conjuraţi, de terorişti, de instalarea la putere a FSN etc., apoi unii scriu despre o încercare de lovitură de palat şi de stat, eşuată, prin cele două sau mai multe tentative de formare a unor guverne conduse de foşti premieri ceauşişti, precum insalubrii Verdeţ şi Dăscălescu, apoi alții descriu o componentă de război civil provocat de noua putere fesenistă, prin mineriadele din 1990, care au cuprins şi aspecte de lupte de stradă, demonstraţii-maraton, de multe ori înăbușite în sânge etc., însă, la celălalt capăt al logicii, se vorbește chiar despre o revoluție înfăptuită de servicii de securitate anti-ceaușiste (!).

Securiștii patrioți

În romanul său extrem de controversat, Quo vadis, Domine (1993), prozatorul făgărăşean Mihai Sin sugerează clar că răsturnarea regimului comunisto-ceauşist nu putea avea loc fără acordul şi cu participarea Securităţii, instituţia de tristă amintire constatând dezastrul dictaturii lui Ceauşescu şi preconizând, chipurile, patriotic acţiunea pozitivă şi benefică. Un asemenea punct de vedere poate şi chiar stârneşte indignarea, nu numai a urmaşilor celor morţi în revoluţie, dar şi al cititorului, pur şi simplu, ca să nu mai vorbim de intelectuali, de criticii literari etc.

Poker pe împușcate

În alt roman, Hotel Europa (1996) de Dumitru Ţepeneag, se vorbeşte despre mitul sau teza confiscării revoluţiei, autorul-narator citind ziarele franţuzeşti care scriau că mirosea a trişerie (din franţuzescul tricherie = trişare, înşelare, înşelătorie), revoluţia nefiind ce credea el, fiind furatăconfiscată, deşi FSN-ul menţinea teza Revoluţiei, mai ales că avea nevoie de legitimitate populară, revoluţionară şi internaţională. Personajul feminin, doctoriţa Smaranda, fostă directoare în Ministerul Sănătăţii, dar rămasă în Franţa, discută absurd despre faptul că în decembrie 1989 a fost vorba despre un complot pregătit de Securitate, din ordinul ultimului lider sovietic Mihail Gorbaciov, pentru salvarea comunismului care se ducea de râpă în timpul lui Ceauşescu, acest tiran fiind de fapt o victimă! În altă parte, se susţine dacă să se mai dea zilelor acelora din decembrie titlul prea pompos de revoluţie, unii zicându-i complot, iar alții găsindu-i, aşa în derâdere, tot felul de denumiri băşcălioase.

Pieile jegoase de comuniști

Ca şi alţi scriitori români şi publicişti străini, şi Radu Aldulescu, în romanul său Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998), consideră că în 1989, în România nu a fost niciun fel de Revoluţie, sau că a fost o Revoluţie furată, vorba lui Dumitru Mazilu, mai ales că nicăieri în ţinutul de verdeaţă şi răcoare n-au fost văzute fluturând steaguri din piei jegoase de comunişti, că Istoria Revoluţiei Române şi a Eroilor Martiri (autorul le-a scris cu litere mari, cu majuscule), a fost copleşită de amarnica Istorie a Loviturii de Stat şi-a Teroriştilor, a Comuniştilor şi Feseniştilor cu întreaga lor liotă de Vânzători de Neam şi de Ţară.

Marele jaf național

Printre concluziile triste ale greoiului şi lăbărţatului roman Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), al lui Augustin Buzura, care se pot trage, se află următoarele: că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost o mascaradă, o simplă înlocuire a eşalonului întâi cu eşalonul al doilea; că profitorii mai mici ai regimului comunist au devenit marii profitori ai revoluţiei şi post-revoluţiei; că la adăpostul textelor şi ideilor generoase despre democraţie, reformă, capitalism, economie de piaţă, neimplicarea statului ori stat minimal, dreptate, justiţie etc., după 1989 s-a instalat marele jaf naţional, apoi dictatura banului, sau o societate plutocratică ori mamouniană, tirania paralelor fiind la fel de periculoasă şi perversă ca şi cea politică, a comunismului, în cazul României şi al fostelor ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est, sau dictatura militară din ţările latino-americane, şi că cine are curajul să protesteze, pe faţă, acum, este imediat marginalizat, ameninţat şi chiar omorât de reprezentanţii noii puteri, ori calomniat şi desfiinţat de presă, sau terorizat mai rău decât în vremea comunismului. Concluzia concluziei romanului lui Augustin Buzura este că revoluțiile își devorează fiii, lucru care s-a mai spus de multe ori, şi că în picioare cad, întotdeauna, nu numai pisicile, ci mai ales bestiile, şi că nebunii, adică cei care îşi urmăresc anumite idealuri, de puritate, adevăr, frumusețe, dreptate ş.a., sunt mereu sacrificaţi, ca nişte ţapi ispăşitori de către ceea ce Mircea Eliade numea teroarea Istoriei.

Cei mai tâmpiți conducători

Concluzia lui Petru Cimpoeşu din creaţia sa narativă Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006) este destul de pesimistă: revoluţia a fost dirijată şi controlată de Securitate, la conducerea României au venit cei care erau deja la putere, dar din alte eşaloane ale ei, pe viitor, oamenii vor fi determinaţi să-i aleagă pe cei mai tâmpiţi dintre ei ca să-i conducă, copiii vor fi învăţaţi de mici să mintă, să fure şi să facă rău, justiţia îi va condamna pe nevinovaţi şi îi va achita pe criminali şi corupţi, oamenii competenţi vor fi ţinuţi deoparte, ori lăsaţi să moară de foame, iar cei cinstiţi, dacă vor mai exista, vor înnebuni de bunăvoie, şi în acest fel, România va deveni invizibilă şi va dispărea de pe hartă, la fel ca insula Roland.

Revoluția violată colectiv 

În neorbitorul său roman Orbitor III. Aripa dreaptă (2007), Mircea Cărtărescu, există un capitol scris într-un stil indirect liber, în care este analizată din interior întreaga operaţiune a puciştilor sau loviluționarilor şi cauzele care se află în spatele fiecărei acţiuni revoluţionare: inventarea teroriştilor, înscenarea procesului mult-prea-grăbit al Ceauşeştilor şi ciuruirea cuplului prezidenţial, ele fiind prelucrate bineînţeles ficţional. Urmează şi mai grotesca secvenţă a bancheto-zaiafetului din interiorul C.C.-ului şi mai ales a violării Fetei-cu picioare-lungi care jucase rolul Revoluţiei împieliţate, ironizată de mai mulţi critici literari, ca fiind o satiră nereuşită artistică, sau estetico-literară şi, aş adăuga, sub nivelul marelui François Rabelais cu care a fost comparat Cărtărescu, printre alţii. Acesta a încercat să redea prin apetitul gastronomic şi sexual monstruos setea patologică de putere şi de bogăţie a noii clici, violul colectiv asupra Revoluţiei, profanarea adevăratei revolte populare şi revoluţii anticomuniste, de către nişte uzurpatori foşti comunişti şi nomenclaturişti care au vrut, chipurile, să facă pe eliberatorii poporului, pe cei care au redat democraţia şi economia de piaţă etc. Astfel, secvenţa personalizării revoluţiei şi a violului colectiv sunt previzionate de apariţia femeii giganteşti în mijlocul maselor de protestatari, în dimineaţa importantei zile de 22 decembrie 1989, care ar avea efectul psihologico-psihanalitic de a produce o uriaşă erecţie colectivă, care premerge violul colectiv, această explozie a sexualităţii reprimate de clară sorginte sigmundfreudiană putând fi desluşită pe fondul traumei emasculării, bărbaţii Bucureştilor care au fost castraţi, simbolic, prin demolarea blocului-turn, luându-şi acum revanşa ne-sergiunicolaesciană faţă de trauma suferită şi regăsindu-şi masculinitatea sau machismul. Violul Revoluţiei furate sau împieliţate de către masculii pitici care au pus mâna pe putere ar mai fi ţinut toată noaptea, într-o destrăbălare şi-un crailâc, ne spune autorul, dacă teroriştii nu ar fi dat foc Muzeului de Artă, iar dimineaţa când s-au trezit bărbaţii providenţiali ai revoluţiei române, au ajuns la concluzia cinică şi tristă, deznădăjduită, totodată, exprimată într-un limbaj suburban, că: Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluţia română!

Ba a fost! 

Și totuși, așa cum se simte și din fotografiile utilizate în interiorul textului (copyright AGERPRES), pentru cei care au ieșit în stradă în decembrie 1989 și au strigat Jos Ceaușescu și Jos Comunismul, și care, cu mâinile goale, au înfruntat gloanțele și napalmul, pentru miile de familii rănite iremediabil de pierderea celor iubiți și inocenți, noii martiri ai acestui neam, pentru toți cei care au asistat neputincioși și cutremurați pentru totdeauna cum fiii, frații și camarazii le-au fost ciuruiți sau striviți sub șenilele blindatelor, pentru cei care au fost mutilați trupește și sufletește, frânți în înălțarea lor splendidă și eliberatoare, pentru toți aceștia A FOST REVOLUȚIE ÎN ROMÂNIA! Acesta este Adevărul pe care ar merita să-l cunoască noile generații și să-l poarte în suflet pentru totdeauna. (Notă de AC)

26 de ani după Mineriadă: Iliescu rămâne mai presus de lege şi statul român complice la crime

În ziua de 13 iunie 2016 nici un oficial al statului român nu a spus vreun cuvânt despre comemorarea a 26 de ani de la Mineriada din iunie 1990. Aceeaşi tăcere complice şi în 14 iunie, şi în 15 iunie.

Un pic de empatie faţă de familiile celor ucişi în acele zile şi faţă de sutele de oameni reţinuţi pe criterii arbitrare şi bătuţi cu bestialitate de poliţie şi de forţele paramilitare ale regimului Iliescu, asta aş fi aşteptat, în primul rând, de la cei care conduc România.

Nici azi nu se ştie cine i-a omorât pe acei oameni, cine a bătut, cine a torturat. Nici azi nu a fost condamnat vreunul dintre cei care au planificat tentativa de lovitură de stat prin care Ion Iliescu a vrut să scoată România de pe un curs democratic şi să instaureze un regim de tipul celor din fostele republici ale URSS, după modelul din Belarus sau din Turkmenistan.

În al doilea rând, aş fi aşteptat de la cei care conduc acum România un semnal politic că nu vor permite nici unei instituţii să secretizeze informaţiile legate de implicarea serviciilor speciale în Mineriada din iunie 1990. Acum două săptămâni am aflat, cu tristeţe aş spune, că liderul Pieţei Universităţii, Marian Munteanu, dădea informaţii Securităţii. După încă o săptămână, a apărut şi dosarul de Securitate al celui care i-a condus pe minerii din valea Jiului, Miron Cozma. Nu sunt foarte surprins, dar acum avem elemente consistente ca să susţinem că Securitatea lui Ion Iliescu a planificat tot ceea ce s-a întâmplat în 13-15 iunie 1990.

Sunt îndreptăţit să cred că SRI, având la acel moment şi dosarul de Securitate a lui Marian Munteanu, şi pe cel al lui Miron Cozma, i-a „influenţat” pe cei doi, ca să nu spun „controlat şi dirijat”, de la începutul evenimentelor până la finalul dramatic.

În consecinţă, aş fi dorit să aud un mesaj public de la preşedintele CSAT, Klaus Iohannis, care să declare ferm că ancheta procurorilor nu va fi obstrucţionată de serviciile secrete iar SRI va coopera cu Parchetul General.

Pentru că, deşi Ion Iliescu este oficial retras din activitatea politică, regimul instaurat de el, bazat pe structurile fostei Securităţi, trăieşte şi înfloreşte la 26 de ani după mineriadă.

O dovedesc datele oficiale.

Între statele UE, România are cea mai mare alocare bugetară către structurile de forţă, 6,3% din totalul cheltuielilor statului, faţă de media europeană de 3,7% – calculele Ziarului Financiar, în august 2015. Între timp au apărut şi cheltuielile cu pensiile „speciale” ale militarilor, care împiedică majorarea pensiilor „normale” – a explicat ministrul Muncii, Dragoş Tudorache. Fiecare al cincilea bugetar lucrează în apărare sau ordine publică – circa 260.000 de persoane. Presa a calculat, pe baza ultimelor informaţii publicate de ministerul Muncii, că serviciile secrete au între 15.000 şi 30.000 de angajaţi, dar datele oficiale sunt secrete. Aceasta este partea vizibilă a puterii acestor structuri. Ceea ce nu ştim, dar putem estima, este uriaşa lor influenţă în mediul politic, în afaceri şi, probabil, şi în justiţie.

Când susţin că regimul Iliescu trăieşte şi azi, mă refer la acest melanj otrăvitor dintre politicienii dubioşi şi şantajabili, afaceriştii îmbogăţiţi pe spinarea statului şi serviciile secrete corupte şi deţinând controlul mediului politic, în loc să fie invers.

Oamenii lui Iliescu sunt peste tot în structurile de putere. De exemplu, la conducerea Autorităţii pentru Supraveghere Financiară (ASF) se află Mişu Negriţoiu, care şi-a făcut intrarea în politică prin guvernul Văcăroiu, iar ulterior a ajuns consilier al preşedintelui Iliescu. Recent a fost numit la Curtea Constituţională Marian Enache, şi el fost consilier prezidenţial, un politruc cu studii de drept care nu ar accede într-o poziţie atât de importantă în statul de drept în nici o democraţie consolidată.

Eu voi scrie an de an sau de câte ori voi considera necesar că România trebuie să stârpească răul de la rădăcină. Nu contează câţi ani au trecut de la Mineriada din iunie 1990.

Legal, omorul, genocidul şi crimele împotriva umanităţii nu se prescriu.

Nu ne putem numi „stat de drept” atâta vreme cât această lege, precum şi articolul 16 din Constituţie care spune că „Nimeni nu este mai presus de lege”, rămân literă moartă în faţa impunităţii oferite de stat celui care a coordonat Mineriada din iunie 1990. Un stat complice la crime…

Când cer cu atâta insistenţă ca Ion Iliescu să fie adus în faţa judecătorilor nu privesc spre trecut, ci spre viitorul acestei ţări.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

Currently there are “20 comments” on this Article:

  1. Dimijoarei Obt spune:

    Bolshevicii sunt intotdeauna mai presus de lege !

  2. victor L spune:

    “Sa nu uiti, Darie!”
    https://www.facebook.com/PresedinteleTraianBasescu/videos/vb.361235817223309/1138744929472390/?type=2&theater
    (Se pare ca romanul, credincios cum este, se bazeaza pe Justitia Divina: recent l-a luat dreaqul pe gheneralul cu “pe piciorul in ghips”; va urma si “cu voia dvoastra, ultimul pe lista, Iooonn Ilieeeeescuuuuuuu.)

  3. dusu spune:

    statul rominilor este complice la crime ptr ca romini sint ! in majoritatea lor

  4. Cosmin spune:

    Domnule Mioc, spuneti ca ati aflat acum două săptămâni, cu tristeţe, că liderul Pieţei Universităţii, Marian Munteanu, dădea informaţii Securităţii. Cum si de unde ati aflat acest lucru? Din cate stiu CNSAS nu s-a pronuntat si este singurul for credibil in aceasta speta. Deocamdata verdictul de colaborare a lui Marian Munteanu a fost pus de catre un ziar (Adevarul) pe baza interpretarii unui jurnalist, caruia un alt ziar (Cotidianul) prin intermediul unui alt jurnalist i-a adus, la cateva zile distanta, niste contraargumente puternice, demne de luat in seama. Ca om care mi-am petrecut ani studiind in arhivele securitatii, dupa lecturarea materialului din Coridianul, eu am dubii serioase ca Marian Munteanu a colaborat cu securitatea. Nu am intalnit inca nici un angajament autentic care sa nu aiba mentionat nici macar un numar de registru.

    In plus, presupunand ca Munteanu ar fi colaborat, ce legatura are acest lucru cu Mineriadele? Omul a fost victima unei tentative de omor, este o decizie definitiva si incontestabila a unei instante din Romania. Logica elementara ne obliga sa respingem o ipoteza atat de comica cum este aceea ca ar fi fost dirijat de securitate in 13-15 iunie 1990. Dirijat cum, sa moara?

    La fel, insinuarea ca Piata Universitatii ar fi fost un fenomen dirijat si controlat de catre securitate este caragioasa. Piata Universitatii a fost singurul fenomen semnificativ de opozitie organizata impotriva FSN, care era la vremea aceea ceea ce astazi am numi “sistemul”. Adica securitatea il monta pe Munteanu sa conteste sistemul din care si ea facea parte si il dirija ca sa le creeze probleme? Este absurd. Pentru ca este incontestabil ca Liga Studentilor, fondata de Marian Munteanu, a facut posibil fenomenul Piata Universitatii, ca fara aceasta implicare era imposibila acea amploare si acea organizare cunoscuta a demonstratiei. Vreau sa cred ca o platforma prestigioasa ca contributors nu reitereaza ipoteza unui semidoct ca Teodor Maries care vedea in caracterul pasnic al manifestatiei din PU un semn al interventiei securitatii.

    Pe scurt, un articol al carui autor care se arunca sa traga niste concluzii fara documentare si fara fundament logic.

    • popescu spune:

      nimic nu e mai nociv decat prostia cu fudulia…cu totzii incercam sa ne apropiem de adevar,caci adevarul ne va elibera dar tu vrei sa te indepartezi de adevar…de ce? raspunde-ti tzie…

    • Bogdan spune:

      Subscriu. Nu cred in povestea cu Marian Munteanu, informator al Securitatii. Este o facatura a ziarului Adevarul, nedovedita cu nimic. Se doreste foarte mult compromiterea si decredibilizarea lui Marian Munteanu, prietenii stiu de ce…

      • Harald spune:

        OK, să presupunem că Marian Munteanu nu a fost informator al Securității. Cum vi se pare relația lui cu Virgil Măgureanu? :)

  5. victor L spune:

    De la prima mea postare
    ” victor L spune:
    Comentariul tău e în așteptare.
    20/06/2016 la 9:39 ”
    au trecut 4 (patru) ore; e un semn de cita atentie dau inclusiv @ adminii Contributors evenimentelor.
    Vorba lui Nastase “prea mult lingem evenimentele/dosarele trecutului, sa privim cu incredere spre viitor”.
    Coruptia s-a extins nu doar tendintei spre furt, ci pentru ca lumea a constatat ca nu se vrea stirpirea Răului. Care a fost tratat “cu celeritate, caci n-a avut solutii”.

  6. man of war spune:

    ati punctat bine (ca de obicei). dar cine sa nteleaga ? eu stiu ca romanii nu s altfel (cum li se inoculeaza in subconstient de propagandisti si analisti), stiu ca multi dintre bunicii si strabunicii nostri (cu miinile crapate de munca) nici n au mintit si nici n au furat. mai stiu si ca milioane de romani (cei activi si capabili) s au realizat peste tot in lume. parazitii (numiti pompos elite politice, juridice, jurnalistice, financiare etc.) au ramas in tara. romania (cu o scara a valorilor inversata) este locul ideal de incubare si proliferare. astia ar fi muritori de foame in orice meritocratie. unde n lume cei mai prosperi sint cocalarii (sa moara dusmanii lor) si functionarii (cei mai “businessmani” in afacerile cu statul) ? romania ca o prada.

  7. ion adrian spune:

    Sa fie fericiti cei vinovati ca nu am avut si eu vreo victima ca azi nu stiu pe unde i-ati fi gasit ca sa-i mustrati. Dar ca mine sunt putini asa ca sa le fie de bine. :)
    PS America s-a cladit si cu legea aplicata de pagubit daca seriful era complice cu infractorul :)

  8. ernest.hemingway spune:

    merci pt articolul acesta, caci lumea minimizeaza odata cu trecerea timpului mai ales, ca si in cazul comunismului, rolul unor oameni care au deraiat Ro de ce ar fi putut deveni, si de la ce lumea se astepta. o tara care va imbratisa rapid un parcurs european si o economie liberala.

    Iliescu ramine persoana care a avut o contributie majora la acest défaut de parcours.

    Si trebuie sa fie judecat pt toate crimele posibile la care a participat.Revolutia, Piata Universitatii, Tg-Mures etc,

    Adevarul mai e ca tara a ramas captiva si in mare masura neadecvarii populatiei spalate pe creier de TVR, si mai nou de Antena 3, la ceea ce inseamna modernitate.

    Pina nu vor disparea toate generatiile peste 65 de ani (scuze pt pensionarii care nu fac parte din categoria asta) cripto-comuniste care il pling pe Ceausescu, inca citeva generatii de tineri nu vor ajunge la potentialul la care ar fi putut, din cauza perpetuarii starii de crony capitalism à la Russia.

    Ca sa ajunga cit mai aproape de acest potential, multi inca pleaca din Ro, si e pacat.

    Cu o Justitie independenta si cu mai multa miscare civica (à la Nicusor Dan) romanii in special cei tineri pot ejecta in pubela istoriei pe de-alde Tariceanu, Dragnea et co si ar putea crea o miscare politica care sa coaguleze ce e pozitiv in Ro

    • Nautilus spune:

      Clişeul cu aventura pensionarului întreprinzător care îl regretă pe Ceauşescu e mai degrabă o gogoaşă.

      Ar trebui să ne uităm mai mult la insistenţa cu care generaţiile <30 se numesc unii pe alţii “tovarăşi”.

  9. eu spune:

    Binevenit articol, aproape am uitat, ce sa mai spunem de cei care nu au trecut prin Piata in mai-iunie 1990, probabil nici nu pot intelege de ce ne-ar mai interesa condamnarea vinovatilor…

  10. Decebal spune:

    Cel putin pentru PNL, trecerea sub tacere a evenimentelor 13-15 iunie ’90 este condamnabila. Nu ma asteptam de la presedintii camerei deputatilor si senatului sa aminteasca de acele evenimente, dar macar presedintii PNL ar fi trebuit s-o faca.

    Atunci cand natiunea va ajunge la nivelul de intelegere si maturitate la care sa poata asimila informatiile din dosarele revolutiei si mineriadei, acestea vor fi facute publice. Eu nu cred ca se va intampla mai devreme de 25 de ani de-acum incolo.

    Timp de zeci de ani de zile, Estul a infiltrat toate structurile de putere din Romania. Epurarea fara dureri mari nu se poate face peste noapte. E nevoie de alte zeci de ani.

    “Cine-a stat cinci ani la rusi, nu poate gandi ca Bush” :)

    • Nautilus spune:

      Când o informaţie dintr-un dosar e făcută publică, efectul nu depinde chiar atât de mult de natura informaţiei. Mai depinde şi de ce e dispus publicul să audă şi de modul în care o interpretează.

      Aşa încât e mai greu de apreciat nivelul de înţelegere şi maturitate al publicului votant până nu se scot la iveală motivaţiile altor fenomene.

      Dacă lumea ar sta să îşi pună întrebarea de ce au venit cele două lovituri de baros ale Mineriadelor din iunie 1990 şi septembrie 1991, şi ce fenomene s-au întâmplat înaintea lor, abia atunci ar deschide cutia Pandorei.

      Mai ales dacă se ia în calcul şi faptul că după mineri au venit alţii. Mai puţin vizibili şi mai puţin gălăgioşi în felul lor de a acţiona.

      Unii care au fost elevi de liceu prin anii 1993-1996 ar fi putut să se întrebe, spre exemplu, de ce miliţi… poliţiştii făcuseră în perioada aceea o adevărată manie din a se lega de tineri şi adolescenţi pe stradă şi la colţul blocurilor. Şi din a folosi suspect de des pumnul şi bastonul. Sub tot felul de pretexte inventate. La fel de suspect, obiceiul a fost abandonat destul de rapid după 1996 şi până la finalul anilor ’90 şi în anii 2000 îl mai practicau doar câţiva Garcea mai nebuni.

      De, cum spuneau Freakonomicii, uneori realitatea e mai bizară decât ficţiunea.

      • Decebal spune:

        Ei, in cazul asta, “maturitate” poate fi inlocuit de “nepasare”. La 50 de ani de la “revolutie”, populatia activa va fi mai putin interesata de o stire de genul “1990 – presedintele – agent KGB” (de exemplu). Eventual, pensionarii din 2040 ar putea sa zica “stiam eu!”, dar prea putin va conta… :)
        Dupa parerea mea, a instiga la conflict civil intre membrii aceleiasi natiuni este o crima. Chiar daca legea nu o pedepseste, in timp util (in timpul vietii criminalilor).

  11. shinobi spune:

    cand aud de fellow -ul asta, Marian Enache, imi vine … sa emigrez; eu unul nu pot sa cuprind cum mai exista indivizi ca el…

  12. victor L spune:

    Cred ca am gresit cind am afirmat ca adminii Contributors sint slab interesati de subiect.
    Nici cititorii Contributors nu o duc prea bine..
    In Romania, Justitia si Statul de Drept se rezuma doar la “lupta” impotriva coruptilor.
    In rest, potopul :D

    • Nautilus spune:

      “Corupţi” sună foarte bine când e vorba de a trece altora răspunderea. În aceeaşi categorie cu securiştii, reptilienii şi bubulii.

      Cândva, la un bloc turn din Bucureştiul condus de primarii Lis, Băsescu, Videanu şi Oprescu, era un administrator. Ceea ce e puţin natural, fiindcă nu se făcea ca blocul să nu aibă administrator.

      Administratorul ăsta nu era ceea ce se cheamă un moş comunist. Era prototipul moşilor comunişti de bloc, matriţa în care au fost turnaţi toţi ceilalţi. Mic, grăsun, cu ochelari, veşnic, iarnă-vară, cu un fesuleţ tricotat pe capul său tare ca betonul.

      Din punctul lui de vedere, exista un singur răspuns pentru tot ce dispărea, se spărgea sau se rupea în şi pe lângă bloc: ţiganii.

      S-a spart un geam? Ehhh, au fost nişte ţigani pe aici şi a dat unul cu piciorul în geam.

      S-a furat o bicicletă? Eeee… erau nişte ţigani, mâine au să meargă cu ea în talcioc!

      S-a rupt un ştergător de parbriz? Pfff… nişte ţigănuşi aurolaci, au vrut să-l fure.

      Cum să-l fure, nene, de ce e rupt şi aruncat pe jos?

      Nu ştiau ei să-l desfacă, aşa încât au tras de el până s-a rupt şi l-au abandonat.

      Nu ştiu cum se face, dar eu n-am văzut ţigani pe lângă blocul lui, la nicio oră din zi sau din noapte.

      Şi atunci te poţi întreba cine rupea, spărgea şi fura, dacă “ţiganii” lui nu existau? ;-)

      Dacă ar sta cineva să întrebe ce şi cum s-a întâmplat la Mineriade, probabil că s-ar găsi motive logice pentru care au fost de vină securiştii, comuniştii, reptilienii, ţiganii, ruşii, americanii, congolezii sau bubulii.

      Totuşi, nişte fenomene petrecute în acea perioadă prin instituţiile de învăţământ şi prin alte medii închise (întreprinderi, poliţie, primării, spitale…) mă fac suspicios. Ar fi trebuit prea mulţi ţigani, ruşi sau bubuli ca să îi poată controla pe toţi cei implicaţi.

 

Revoluția din 1989, România

Parchetul confirmă lovitura de stat, nu revoluția din decembrie 1989!

© AP Photo / Dusan Vranic
EDITORIALIST

740100

Azi s-a întâmplat un eveniment istoric cu conotații istoriografice privind așa-zisa revoluție din decembrie 1989. Parchetul General a venit cu un comunicat de presă în care confirmă lovitura de stat, nu revoluția spontană din decembrie 1989.

Această concluzie de câțiva ani am susținut-o în numeroase articole de presă. Era evident că echipa nomenclaturistă din eșalonul doi al PCR condusă de Ion Ilici Iliescu a pus mâna pe putere prin crimă, violență și asasinarea soților Ceaușescu. Istoricii serioși nu au pus la îndoială lovitura de stat din decembrie 1989, doar feseniștii, activiștii comuniști, securiștii plătiți de alții și presa de propagandă a indus public ideea revoluției spontane, care a dus la victoria democrației și umplerea vidului de putere printr-o echipă care s-a cunoscut “întâmplător” în studioul 4 al TVR.

Parchetul General a lămurit exhaustiv transferul de putere de la Ceaușești la echipa Iliescu însetată de putere și sânge.

“A fost identificată, inclusiv prin probe testimoniale, sursa sunetului cu efect de panică (emis la data de 21 decembrie 1989, în timpul discursului lui Nicolae Ceauşescu) care a contribuit, alături de alte elemente, la dezorganizarea mitingului din Piaţa Palatului şi declanşarea protestelor în Bucureşti. A fost realizată o succesiune clară a evenimentelor politico-militare existente în după-amiaza și seara zilei de 21 decembrie 1989. A fost conturată succesiunea evenimentelor deosebit de importante din noaptea de 21/22 decembrie 1989. Au fost clarificate împrejurările legate de fuga cuplului prezidenţial de pe sediul CC al PCR, traseul urmat şi comportamentul forţelor militare înainte, în timpul şi după pătrunderea revoluţionarilor în sediul Comitetului Central”, precizează într-un comunicat Parchetul General.

Instituţia anunţă şi că a fost stabilită componenţa comandamentului politico-militar care a preluat, în timp foarte scurt, după fuga preşedintelui în exerciţiu, puterea totală în România.”Referitor la acest aspect a existat o eficientă colaborare cu principalele facultăţi de drept din ţară (Bucureşti, Cluj-Napoca şi Iaşi), concluzionându-se, fără echivoc, faptul că în decembrie 1989 nu a existat vid de putere. În această etapă a anchetei, este posibilă o mai bună stabilire a conduitei membrilor noii puteri politico-militare şi acţiunile de legitimare a acesteia pe plan intern şi international”, explică Parchetul. A fost realizată edificarea parţială referitoare la “declanşarea şi executarea diversiunii militare începând cu seara zilei de 22 decembrie 1989″. “Este cert faptul că diversiunea a existat, s-a manifestat complex pe mai multe planuri, fiind cauza principală a numeroaselor decese, vătămări corporale şi distrugeri survenite”, precizează Parchetul ICCJ.

„Psihoza teroristă”

“Probatoriul administrat a reliefat mecanismele dezinformărilor constante, având consecinţe deosebit de grave, lansate prin intermediul TVR, Radiodifuziunii şi mijloacelor militare de comunicaţii, astfel fiind instaurată la nivel naţional binecunoscuta psihoză teroristă. De asemenea, se conturează modalitatea prin care au fost transmise o serie de ordine militare diversioniste, cu consecinţe deosebit de grave”, precizează Parchetul. Parchetul ICCJ menţionează şi că “în legătură cu aceeaşi diversiune au fost obţinute date care demonstrează că în anul 1987 forţele armate ale României au importat două tipuri de imitatoare de foc militare, respectiv imitatoare pentru armamentul de infanterie, cu foc la gura ţevii şi imitatoare privind desantul de paraşutare”.

“Au fost realizate progrese notabile pentru înţelegerea fenomenului diversionist (unic în istoria României prin complexitate şi anvergură) atât sub aspectul mecanismelor concrete de acţiune cât şi din perspectiva persoanelor ce au dirijat acest fenomen. Este de aşteptat ca viitoarele cercetări să aducă lămuriri privind autorii diversiunii şi eventualele complicităţi în realizarea acesteia”, spune Parchetul ICCJ. Totodată, Probele administrate au permis o bună edificare cu privire la solicitarea de ajutor militar străin (sovietic) şi consecinţele grave ale unei astfel de solicitări pentru structurile militare interne şi populaţia civilă. “Această realitate este necesar a fi coroborată cu situaţia militară alarmantă care a existat de-a lungul întregii frontiere de stat a României în luna decembrie 1989″, susţine instituţia.

Lovitura de stat din decembrie 1989, așa este corectă denumirea evenimentelor de acum 28 de ani

Parchetul General anunță începerea cu celeritate a urmăririi penale a celor vinovați de dezinformarea teroristă ce a dus la moartea a 957 de români civili nevinovați. Lovitura de stat din decembrie 1989, așa este corectă denumirea evenimentelor de acum 28 de ani, a fost organizată de o echipă de complotiști veroși condusă de Ion Ilici Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Nicolae Militaru, Silviu Brucan sau Gelu Voican Voiculescu. Lovitura de stat a fost bine organizată și sprijinită de URSS, în special de serviciul secret al armatei sovietice GRU, cu implicarea serviciilor secrete maghiare, iugoslave și bulgare, având binecuvântarea Occidentului și al SUA, în urma înțelegerii de la Malta dintre Gorbaciov și Bush.

Personal cred că e o diversiune exagerarea implicării URSS și ignorarea acțiunilor serviciilor secrete occidentale în decembrie 1989. Răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu și asasinarea sa făcea din planul comun de a elimina un martor incomod care știa foarte multe despre întelegerile sovieto-americane și compromisurile occidentale față de comunismul mondial. Nicolae Ceaușescu a fost asasinat și pentru că a “trădat nobilele idealuri ale socialismului” așa cum ne spunea la TVR Ion Ilici Iliescu în după amiaza zilei de 22 decembrie 1989. În realitate național-comunismul ceaușist deranja atât comunismul sovietic, cât și consumerismul globalizant al Occidentului.

Iliescu după Ceaușescu

În cartea sa despre asasinarea Ceușeștilor, jurnalistul Grigore Cartianu surprinde foarte bine trădarea anturajului secretarului general. Numai Miliția i-a mai rămas fidelă dictatorului, de aceea șeful ei a fost asasinat în trenul dintre Timișoara și Arad. De la ora 18.00 a zilei de 22 decembrie 1989 Ceaușeștii erau arestați la unitatea militară din Târgoviște, iar echipa de la putere se făcea că nu știe unde sunt și arunca pe piață diversiunea cu teroriștii securiști. Brucan, care era specialist în denunțuri publice de execuție a lui Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu în 1948, a fost eminența cenușie care a dus la executarea cuplului dictatorial, apoi a devenit profesor de democrație la o televizine cu Mândruță. În realitate, fuga Ceaușeștilor de pe clădirea CC a fost o arestare la ordinul lui Victor Stănculescu, care făcea parte din complot fiind racolat în vara lui 1989, aflat în vacanță la Balaton.

Despre Ion Ilici Iliescu existau zvonuri încă din 1978 că va fi înlocuitorul lui Nicolae Ceaușescu. Eram copil când un preot le-a spus părinților mei în autobuzul dinspre țară spre casa de la oraș că va veni după Ceușescu unul Iliescu. În 1984 ca urmare a complotului generalilor se zvonea în Cluj-Napoca că un activist Iliescu îi va lua locul lui Ceaușescu. Ca români trebuie să privim realist lucrurile și să acceptăm că în decembrie 1989 nu a avut loc o revoluție, ci pur și simplu o lovitură de stat violentă în stil bolșevic pusă la cale de un grup organizat de complotiști din elita doi a PCR și Securitate, cu sprijinul URSS prin PCUS, GRU și KGB și implicarea serviciilor secrete occidentale și binecuvântarea americană a lui Bush de la Malta.

E ciudat să ajungi la concluzia că dictatorul avea dreptate la televizor când denunța speriat treaba cu “agenturile” străine. Un singur lucru mă nedumirește în perioada imediat următoare după 22 decembrie 1989: care a fost rolul jucat în această ecuație de intelectualii Mircea Dinescu, Ion Caramitru și de ce a acceptat să fie ministrul culturii Andrei Pleșu, în afară de a semna ordinul de împropietărire cu o editură a lui G.L., tocmai în vremea când Regele era fugărit pe autostrada Pitești, iar minerii băteau studenții prin Piața Universității?

Editorial de Ionuț Țene, din 18.12.2017, preluat de pe site-ul NapocaNews.ro.

Ionuț Țene este istoric, publicist și scriitor român.

Read more: https://ro.sputnik.md/columnists/20171219/16234400/decembrie-89-revolutie-lovitura-de-stat.html

O minciună cât Casa Poporului (Adevărul)

„Demenţa colectivă cu care parlamentarii Puterii s-au năpustit asupra legislaţiei penale a fost justificată prin faptul că trebuie să implementeze directive europene. Aceasta e o minciună nu doar colosală, dar şi foarte uşor de dovedit”. Şi-atunci, jurnalistul Liviu Avram redactor șef adjunct Adevărul, pune întrebarea: de ce au apelat la ea dacă e atât de uşor demontabilă? „Cum amploarea şi sensul modificărilor exclud prostia, rămân două ipoteze: ori au înnebunit cu toţii, ori sunt, realmente, infractori…
Zic unii că Parlamentul este oglinda societăţii şi, prin urmare, nu poate fi mai bun decât însăşi societatea care l-a generat. Aceasta este o afirmaţie profund greşită, lucru care poate fi demonstrat matematic.
În momentul de faţă, în puşcăriile româneşti sunt aproape 30.000 de persoane. Dublăm cifra şi zicem că alţi 60.000 sunt condamnaţi cu suspendare. Rezultă, deci, 90.000 de infractori cerţi.
O dublăm şi pe asta şi zicem că 180.000 sunt suspecţi sau inculpaţi, aflaţi în diverse stadii de anchetă sau de judecată. Am ajuns la 270.000. Aţi prins algoritmul, da?
Dublăm din nou şi zicem că sunt încă 540.000 de persoane care intenţionează să comită infracţiuni, dar încă n-au găsit oportunitatea. Ajungem, aşadar, la 810.000.
Pentru maximă rigoare matematică, dublăm şi această cifră, chiar dacă nu ştim de ce. Unde am ajuns? La 1.620.000 de persoane care au fost, sunt, vor fi sau ar vrea să devină infractori.
Cum România are 21 de milioane de cetăţeni, putem observa că cifra infractorilor actuali sau potenţiali nu este nici pe departe de a atinge majoritatea.
Pe când în Parlament, după voioşia cu care mutilează legile penale, majoritatea este în mod cert formată din personalităţi care au fost, sunt, vor fi sau ar vrea să devină infractori.
Rezultă aşadar că, din motive pe care urmează să le desluşim cu altă ocazie, Parlamentul nu este nici pe departe oglinda societăţii, ci este mult mai rău decât însăşi societatea care l-a generat. Cum se zice la matematică: Quod Erat Demonstrandum”.

 

Parchetul Militar confirmă: În decembrie 1989 A FOST LOVITURĂ DE STAT! (Evenimentul Zilei)

Patru preşedinţi, 28 de ani şi 13 premieri i-au trebuit statului român pentru a lămuri ce s-a întâmplat cu adevărat în timpul evenimentelor din 1989, care au dus la căderea regimului Ceauşescu. Ieri, Parchetul Militar a comunicat care este stadiul cercetărilor în „Dosarul Revoluţiei”, demontând practic toate argumentele lui Ion Iliescu şi a echipei cu care a venit la putere. Aceştia au susţinut în ultimii 28 de ani teza unei revoluţii realizate de poporul român împotriva lui Nicolae Ceauşescu.

 

Ce ar trebui să ştie tânăra generaţie despre Revoluţia Română din Decembrie 1989. Interviu cu jurnalistul Romulus Cristea


Tinerii care nu au avut legătură cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu sau cu revoluția din decembrie 1989, ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public, a declarat, într-un interviu acordat Jurnaliştii.ro, jurnalistul  Romulus Cristea, participant activ la revoluţia din decembrie 1989. El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central (CC) al PCR. Despre crimele din decembrie 1989, psihoza teroriştilor, Dan Iosif, vinovaţii morali şi  atmosfera din CC în primele ore după fuga Dictatorului, citiţi pe larg în interviu.

 

sursa foto: Romulus Cristea/ Arhiva Personală

Jurnaliştii: La 29 de ani de la revoluția din decembrie 1989 morții și răniții încă își cer dreptatea. Cum vă explicați că justiția nu a reușit să îi condamne pe ”cei care au tras în noi”?

Romulus Cristea: Nu este vorba de o conspirație a celor vinovați sau a politicienilor, ci mai degrabă de duplicitate, de o complicitate prin tergiversare a tuturor actorilor implicați și a nostalgicilor. Încă de acum zece ani, chiar dacă tardiv, reprezentanții Parchetului Militar au anunțat că au încheiat cea mai mare parte din cercetări, au fost interogați mii de martori și presupuși vinovați, s-au făcut reconstituiri pe teren și altele.

„Pentru peste 90% din victime (decedați și răniți) s-a stabilit clar în ce circumstanțe s-au produs incidentele, Cine a tras și în ce condiții”, spunea chiar șeful Parchetelor Militare de la acea vreme. Mai mult decât atât și este un lucru mai puțin știut, au existat câteva autodenunțuri ale participanților la revoluție. Unul dintre ei, Nelu Florea (zis Pluto), în prezent decedat, într-un moment de luciditate și foarte probabil constrâns de mustrări de conștiință, a declarat în fața procurorilor când a tras, în cine și la ordinul cui.

Din câte îmi aduc aminte, era vorba de cel puțin 10-12. Nelu Florea, a fost participant la revoluție în clădirea CC-PCR, a avut armă, fusese încadrat în armată și în decembrie 1989 fusese declarat dezertor (și, tocmai datorită acestui fapt a avut dreptul să-i fie recunoscute meritele și să beneficieze de drepturile prevăzute de Legea Recunoștinței față de eroii-martiri și luptători). Nelu Florea a procedat corect.

Dacă toți cei implicați ar renunța la diseminarea scenariilor conspiraționiste (unele preluate din presă) și ar declara numai adevărul despre cele trăite (și nu alte invenții) lucrurile ar fi stat altfel și am fi știut de mult adevărul. Dacă cineva ar avea curiozitatea să citească cu multă răbdare și imparțialitate declarațiile date la parchet, de cei implicați în Dosarul Revoluției, și-ar putea da seama cu ușurință că are de-a face cu un amalgam de realitate și fabulație.

Cum să-ți mai aduci aminte, după 20 de ani, de amănunte năucitoare? Ca lucrurile să fie mai clare, teroriștii nu au existat (nu există nicio dovadă în acest sens), iar în decembrie au folosit armamentul, în special, cei din armată, civilii, o parte din securiștii dezorientați, dar și milițienii răzleți și speriați.

Pentru justiție este extrem de greu să mai facă dreptate, iar doar mărturiile nu pot fi concludente. Ele trebuie coroborate cu alte dovezi sau înscrisuri (care au existat sau există). Problema este că toți cei implicați (în prezent, cotropiți de frustrări profunde) ar trebui să spună numai adevărul și să lase fanteziile la o parte, iar o decizie politică ar putea pune punct acestei nebuloase, care durează de 29 de ani.

În altă ordine de idei, pentru ca lucrurile să fie mai clare. O altă teorie propagată în eter, de aproape trei decenii este aceea că „nimeni, niciun vinovat nu a fost condamnat”. Este absolut fals. Au fost zeci și zeci de condamnări ale celor implicați din armată, securitate, PCR, miliție. Generali, miniștri comuniști, colonei de armată și securitate, soldați și, nu în ultimul rând, civili. Începând din 1990 și până în prezent. În plus, ca să respectăm adevărul, o parte din victime au fost despăgubite, sau au folosit propria situație pentru a obține facilități și beneficii materiale.

Nu e cazul să facem contabilități macabre, câți și cât au obținut, dar adevărul trebuie respectat. La fel cum trebuie respectați, în mod special, cei care au ales să fie onești și să fie interesați doar despre aflarea adevărului renunțând la beneficii. Și această categorie nu este deloc una restrânsă. Din contră.

Ce ar trebuie să știe tânăra generație despre revoluție? A fost o revoltă populară sau o lovitură de stat?

Ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 a fost o revoltă populară. A fost ceea ce putem denumi o revoluție. Un regim comunist condus de un dictator a fost răsturnat și înlocuit brutal, chiar dacă veșnicilor nemulțumiți nu le place, cu un sistem democratic.

Cu toate tarele lui, după împușcarea lui Nicolae Ceaușescu, regimul nou instaurat a schimbat, greu sau nu, direcția. Și nu doar pentru că așa a avut intenția, Lumea se schimbase brusc și dramatic, contextul geopolitic era, putem spune, propice, istoria o luase puternic în alt sens și nu mai exista cale de întoarcere. În toate țările fostului bloc comunist lucrurile se urniseră în sensul democrației, lumea se săturase de constrângeri, de mizerie, de dictatori, de constrângerea libertăților de exprimare.

Așa a fost să fie, dacă în celelalte țări schimbarea a fost oarecum fără victime colaterale numeroase, în România cotitura istorică a fost una punctată de vărsare de sânge: zile întregi de teroare cu rafale de arme de foc, peste o mie de morți, sute de reținuți și răniți.

Ce ar trebui să rețină tinerii? Noile generații care nu au avut legătură nici cu regimul totalitar al lui Nicolae Ceaușescu, nici cu revoluția din decembrie ar trebui să rețină adevărul istoric și nu balivernele politicienilor sau teoriile conspiraționiste care au deversat în spațiul public. Lucrurile sunt extrem de simple și este datoria istoricilor devotați, dedicați, corecți.

Istoricii au acum datoria extrem de dificilă să relateze cu obiectivitate ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989. Au la îndemână tot ce le trebuie, mai mult decât au avut alte generații de cercetători. Sunt disponibile tone de documente, mii de ore de filmări, zeci de mii de fotografii, un volum imens de înregistrări audio, inclusiv provenite din fondurile speciale ale armatei sau securității.

Dacă și pentru Dosarul Revoluției e nevoie de o decizie politică pentru rezolvarea rapidă, definitivă și obiectivă și în cazul istoricilor-cercetători ar fi nevoie de o consensualitate, în sensul debarasării totale de anumite convingeri politice părtinitoare, care le-ar putea influența opiniile.

Încă o dată: istoricii și doar ei au în prezent misiunea dificilă de a scrie obiectiv despre ce s-a întâmplat. Restul vocilor din spațiu, frustrările cumulate ale participanților sau disperările spectatorilor nu vor mai avea importanță din perspectivă istorică. Tinerii vor știi despre revoluția din decembrie 1989 doar ceea ce vor citi în manualele oficiale de istorie.

Cine a lansat în acele zile de foc pentru națiunea română psihoza teroriștilor? Au existat ei cu adevărat în acele zile?

Nu există nicio dovadă, dar absolut niciuna care să vină în sprijinul teoriei cu teroriștii, care ar fi atacat populația civilă sau obiective civile și militare, la revoluție. Au existat câteva sute de dosare deschise de procurorii militari unor persoane civile bănuite de terorism. Ele au fost închise târziu, cu rezoluția de neîncepere a urmării penale abia prin 1994. De ce au fost închise? Acuzațiile erau cel puțin năstrușnice. Am să ofer câteva exemple.

Cazul „Ovidiu Crăciun-Falk”. Întâmplător, am fost vecinul lui. Era angajat la o mare antrepriză de construcții din București. Pentru mine era un om absolut obișnuit. La revoluție, a fost grav împușcat noaptea în clădirea Comitetului Central. Nu mai povestesc în ce condiții a fost împușcat, cum a fost aruncat la grămadă cu morții și răniții într-o încăpere și cum a ajuns cu greu să fie internat. Ce scria la dosarul lui de terorist?

Printre altele: „Numitul Ovidiu Crăciun, de profesie sudor, a fost împușcat și transportat la spital. S-a observat de către cadrele medicale că avea mâinile foarte îngrijite, manichiura făcută și unghiile date cu lac. În buzunare au fost găsite niște tuburi de gloanțe și un capac ce părea a proveni de la un dispozitiv de tragere, într-o noapte, când s-a stins lumina în spital, cadrele medicale au declarat că soția acestuia a devenit agitată și s-ar fi deplasat spre fereastră”.

La dosar se mai aflau și câteva declarații, culmea, ale unor colegi de revoluție și asociație, date la mult timp după evenimente, în care se afirma că „Ovidiu Crăciun ar fi strigat în timp ce era transportat sau pe patul de spital, în sala de operație că „este copilul adoptiv al Elenei Ceaușescu, orfan crescut pentru a deveni terorist”. Și așa zisele declarații de martor nu se opreau aici: „În chiloți ar fi avut propriile medalii ascunse și striga <<Trăiască Ceaușescu!>>”. Peste ani, l-am abordat pe Ovidiu Crăciun, întrebându-l ce știe despre dosarul lui de „terorist”.

Era noaptea de Crăciun, prin 2006 şi ne aflam într-o sală cu zeci de persoane. Am continuat să-i relatez ce scria în dosar. Timp de un sfert de oră a început să râdă și nu se mai oprea dintr-un râs absolut nebunesc. Ce mi-a declarat Ovidiu Crăciun: „Niciodată nu mi s-a adus la cunoștință că sunt urmărit în vreun caz de terorism. Nimeni nu mi-a spus că ar exista vreun asemenea dosar, E o nebunie, sunt niște bazaconii. Eram tânăr, aveam o barbă mare și într-adevăr aveam mâinile foarte îngrijite. Tot timpul aveam mare grijă, purtam mănuși, mă îngrijeam atent, nu de alta, dar îmi plăceau femeile și doream să fiu bine îmbrăcat și curat.

Povestea cu ce mi-au găsit în buzunare e altă aiureală, eu știu că aveam un capac de la un deodorant străin. În chiloți nu puteam să am decorații ascunse pentru că am fost împușcat în șold, eram scăldat de sânge, iar testiculele mele se făcuseră cât mingea de tenis. Nu mai încăpea nimic. De strigat nu prea mai aveam cum, eram sleit, gemeam de durere, după ore întregi de așteptare până la operație. Ce aberații!.

Soția a venit pe la mine, dar era extrem de speriată, nu știa dacă scap cu viață și cred că se ruga pentru mine când eram în salon după operație. În schimb, e foarte urât că persoane apropiate de mine au dat declarații absolut incredibile și mincinoase. E o mizerie! Habar nu am avut de așa ceva, nu am știut niciodată că aș fi avut instrumentat un dosar de terorist.

Cazul „Teroristul Ou-ou-oo-oo”. Este vorba despre un tânăr, din Drumul Taberei. A fost oprit de un echipaj de civili pe stradă. I s-a cerut să se legitimeze. La dosarul de terorist s-a consemnat că „individul a devenit extrem de agitat și a început să strige într-o limbă necunoscută, probabil arabă”. Tânărul a fost bătut măr, percheziționat, predat armatei cu suspiciunea că ar fi terorist străin. De fapt, persoana avea un handicap, era surdo-mut și nu putea pronunța decât „Ou-ou-oo-oo”. A mai încasat o bătaie bună și în arest.

Un alt caz este cel al unei persoane cu grave tulburări psihice. Se pare că reușise să fugă în acele zile de haos, din decembrie 1989, de la Spitalul 9. În dosarul de la parchet se consemnase că „numitul era extrem de violent, cu mâinile și fața negre (era pur și simplu murdar, n.n) ceea ce a trezit suspiciunea că sunt urme de funingine și a tras cu o armă, iar la percheziție, în buzunar i s-a găsit un șervețel pe care scria compoziția prafului de pușcă”.

Pentru a fi și mai clar cam cum au stat lucrurile cu aceste dosare de teroriști, mai relatez încă un caz relevant. Cazul „Teroristul cu izmene străine”. Pe scurt, o persoană rănită este transportată la spital. Aici, la internare, cadrele medicale observă că acesta „purta indispensabili fini (izmene) de proveniență străină, avea un tricou care nu se găsește în comerț, iar în buzunar avea bucăți de ciocolată tot din străinătate”. Și în acest caz s-a făcut anchetă ani de zile, s-a întocmit dosar de terorism, etc.

Revenind la nebunia acelor zile, când s-a răspândit teoria teroriștilor. Nicolae Ceaușescu a fost primul care a vorbit despre teroriști, imediat după evenimentele de la Timișoara și a continuat până în 21 decembrie să lanseze astfel de idei. Apoi, a urmat o nebunie și mai mare.

Televiziunea Română, prin intermediul unui cunoscut ziarist din acea vreme a lansat, în eter, teoria teroriștilor care „atacă civili și unități militare trăgând din toate pozițiile”. Acesta a susținut tot timpul că ceea ce a spus pe postul național a citit de pe bilețelele trimise fie de militari, fie de civili. Ca o experiență personală, pot să vă spun că, aflându-mă în clădirea Comitetului Central, în noaptea de 22 -23 decembrie 1989, am răspuns la unul dintre telefoane.

De la celălalt capăt al firului, o persoană care s-a recomandat a fi general mi-a transmis că „o escadrilă de elicoptere libiene denumită <> a decolat și teroriștii aflați la bord, urmează să atace populația și unitățile militare”. Mi s-a cerut să transmit mesajul la Ministerul Apărării.

Teoria teroriștilor arabi a fost o psihoză colectivă. S-a propagat în toate direcțiile, în toate mediile. Este clar că a fost vorba de o dezinformare la care a contribuit masiv mass-media, însă nici până în prezent nu s-a dovedit că ar fi existat intenția clară de a lansa astfel de informații în vederea manipulării și nici nu s-a stabilit care a fost sursa primară de difuzare începând cu 22 decembrie 1989. Vectorii de transmisie sunt cunoscuți, sursele cu intenționalitate nu. Cert este că teoria s-a propagat până în 2005, când Parchetul Militar, prin generalul Dan Voinea, au pus punct, oficial, unor astfel de conspirații.

Dumneavoastră ați pătruns în Comitetul Central (CC) în acele zile și aș vrea să îmi spuneți ce ați găsit în clădire? Este adevărat că acolo Dan Iosif ”și-a făcut de cap cu kalashnikovul prin subsoluri?”

Când am intrat în clădirea Comitetului Central, în ziua de 22 decembrie 1989, am găsit civili (printre ei, securiști, sportivi de la clubul Dinamo, activiști de partid și simpli angajați, câțiva medici de la spitalul Elias, care nu au mai apucat să fugă), dar și militari debusolați și ofițeri de securitate și milițieni în uniformă. La început, toată lumea era haotică.

Celor dinăuntru le era o frică teribilă de civilii care au dat buzna la interior, iar manifestanții care intraseră aveau și ei o oarecare teamă vizibilă și suspicionau orice persoană de la interior ca fiind cadre ale Securității Statului. În rest, se vedea cu ochiul liber că totul fusese abandonat în mare grabă, ușile erau deschise, fișetele și sertarele de asemenea, actele erau risipite ici-colo. Iar în unele încăperi exista armament și muniție abandonată.

Ce mi-a rămas fixat în memorie, imediat după intrare, a fost faptul că la mine s-a prezentat un civil care mi-a spus precipitat: „Mă numesc Gheorghe Adameșteanu și avem datoria de a salva drapelul unității noastre”. L-am întrebat de ce tocmai eu. Aveam părul lung, blugi și eram destul de agitat. Mi-a răspuns: „Păi, nu ești de-al nostru? Nu-ți faci datoria? Dintr-o vitrină, a scos un steag și îl ținea sub haină. A fost profund dezamăgit când i-am zis că vin mii de protestatarii și că nu am nicio legătură cu steagul….

După câteva minute m-au abordat niște milițieni de la Secția 1 și trei ofițeri de securitate de la UM 0666. Aveau armament. Toți doreau să fie ajutați să plece urgent din clădire. Pe ultimii, de la unitatea de pază a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a nu fi linșați de populație, i-am transportat la o unitate de securitate din Piața Maria Rosetti. Peste ani, aveam să-i reîntâlnesc.

Cei de la Miliție, de la Secția 1, au mai rămas în clădire, cred că cel puțin o zi -două, ascunși în casa liftului. La fel ca și alți ofițeri de securitate, în civil, ascunși prin cotloane, care s-au predat într-o noapte (nu înainte de-a ne povesti cum de nevoie au băit apa din calorifer).

E mult de spus despre ceea ce s-a întâmplat în prima zi, după intrarea în Comitetul Central. Până spre ora 17, când s-au tras primele focuri de armă, lumea se organiza, se vorbea încă cu formula de adresare „tovarășe”, se răscoleau încăperile, se căuta prin subsoluri. Apăruseră și hoții și nebunii printre noi. Din când în când, revoluționarii aduceau câte un civil bine bătut, unii dintre ei erau legați de mese sau calorifere și interogați.

Orice ar spune unii, spaima era mare pentru toți. Pe la ora 17, s-a tras prima oară în clădirea CC – PCR, undeva lângă centrala telefonică, apoi asupra unui grup de civili (printre care se afla și inginerul Jean Constantinescu) s-a deschis, fără avertisment, focul, la etajul 4. Atunci au fost primii împușcați din clădirea CC-PCR.

În schimb, trebuie neapărat menționat un alt moment extrem de important. Apariția lui Dumitru Mazilu în clădire. Fost director al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa, apoi diplomat la ONU, după 1985 intrase în dizgrația regimului comunist și a fost arestat la domiciliu. Vorbind, după lăsarea întunericului, de la balconul Comitetului Central, Dumitru Mazilu a fost primul care a pus lucrurile la punct: a prezentat o schiță de program și și-a prezentat opinia despre cum ar trebui să evolueze lucrurile în țară.

Însă cel mai important a fost momentul când a atras atenția, tuturor celor prezenți în piață și în balcon că „gata, din acest moment, s-a terminat cu adresarea de <<tovarășul>>, formula de adresare este <> sau <<doamnă>>”. Pare banal acum, dar în acel moment era nevoie de o astfel de precizare.

</doamnă></tovarășul>Între timp, manifestanții de la interior încercau să se organizeze, s-a distribuit armament și muniție, unii înființau guverne și se credeau deja prim-miniștrii. Începuseră să sosească cantități mari de ajutoare, în special alimente, primele din Bulgaria. Oportunismul se făcea tot mai simțit, Șeful cofetăriei de la Scala ne-a trimis un transport de prăjituri pe care le denumise „Victoria Revoluției”.

După ce s-a deschis focul în CC-PCR și împrejurimi numărul manifestanților din clădire s-a redus mult. Armata a preluat controlul, iar civilii se grupaseră în jurul militarilor. În blocul de vizavi, unde fusese barul Atlantic și camerele de serviciu ale Securității, membrii ai Regimentului de Gardă rămăseseră blocați.

Au urmat incendierea Direcţiei a V-a a Securității, a Palatului Regal, a Bibliotecii Universitare. Au fost aduse transportatoare blindate, unități cu lunetiști și paraşutiști, artileriști. Se dezlănțuise haosul și peste tot erau morți și răniți.

Cât privește povestea cu kalașnikovul lui Dan Iosif. Îl cunoscusem pe Dan Iosif la baricadă, în noaptea de 21-22 decembrie. La fel ca și alți zeci de civili a avut armă. Umbla îmbrăcat într-un combinezon gri de la USLA, găsit prin clădire. Am stat o perioadă cu el, ne-am intersectat repetat.

Am fost de cel puțin 4-5 ori cu el în subsol. Eu nu l-am văzut trăgând în încăperi închise și nici în subsol, unde spațiul era limitat de pereți stânga-dreapta. Nu de alta, dar te-ai fi putut răni singur din ricoșeurile gloanțelor. Cum de altfel s-a întâmplat cu alți revoluționari, în unele încăperi de la etaj. Ca și în cazul așa-zișilor „teroriști”, când colegi sau spectatori la evenimente fabulau în legătură cu presupuse întâmplări, cred că și în cazul Dan Iosif lucrurile stau la fel.

Deocamdată, nu am văzut în dosare declarații clare, ale unor martori oculari, ci doar mărturii indirecte. Unii ar fi auzit că s-ar fi întâmplat anumite lucruri. Și încă ceva, nu există numele vreunei persoane sau urmași care să reclame astfel de fapte. Dacă cineva a fost martor direct la așa ceva ar trebui să se prezinte în fața procurorilor și să dea o declarație pe propria răspundere.

A fost sau nu o implicare directă a KGB-ului în izbucnirea revoltei de la Timișoara și mai apoi la București?

Eu nu am crezut și nu cred în implicarea directă a serviciilor de informații sovietice, în evenimentele de la Timișoara sau București. În afara unor consemnări sumare din dosarele Securității care pomenesc de probabile legături ale unor cetățeni români, militari sau civili, cu ofițeri KGB, nu există nicio altă dovadă concludentă.

Procurorii militari au stabilit, în cadrul Dosarului Revoluției că „nu există nicio dovadă de implicare a rețelelor de informații străine în evenimentele din decembrie 1989”. Și iarăși e nevoie să mai fac o precizare importantă, pentru a mai risipi un pic legenda acestei implicări a KGB.

În 21 decembrie 1989, au fost reținuți și duşi în arest doar doi diplomați (unul dintre ei, atașat militar) de la Ambasada Franței, acuzați că ar fi incitat lumea în Piața Universității și că ar face spionaj. Bineînțeles că au fost eliberați, după mai multe ore, De asemenea, mai trebuie menționat că, într-adevăr. În acele zile se aflau pe străzi, alături de manifestanți, angajați de la diferitele ambasade de la București, ziariști străini etc.

Personal, am cunoscut chiar în noaptea de 21 decembrie 1989, la baricadă, apoi i-am reîntâlnit în clădirea CC – PCR atât pe unul din secretarii ambasadei Uniunii Sovietice, cât și doi ziariști, unul de la radioul național din Moscova, altul de la agenția Novostii. Mi-au povestit că în zilele anterioare fuseseră la Timișoara. Însă, se aflau în stradă pentru a culege informații, nu pentru a se implica în evenimente.

În altă ordine de idei, este foarte posibil ca activitățile serviciilor de informații străine pe teritoriul României, în acea perioadă, să se fi intensificat vizibil. Nu de alta, dar contextul geopolitic era mișcător, schimbările cuprinseseră teritoriul fostului bloc comunist, dictatorii de prăbușeau unul după altul. Nu era ceva neobișnuit și nici greu de anticipat că serviciile de informații deveneau mult mai active. Problema e cât, cum și unde s-au implicat și dacă există dovezi clare în acest sens. În astfel de situații, părerile sunt mai puțin importante. Dovezi nu există.

Cine sunt vinovații morali pentru morții din decembrie 1989? Au fost idealurile revoluției călcate în picioare de politicieni și emanații noului regim în acești 29 de ani?

Înainte de a discuta de vinovații morali trebuie stabilit oficial, nu prin presupuneri sau manipulări, cine sunt cei care au tras și au produs victime (morți și răniți). Până când justiția nu va lămuri lucrurile și nu vom știi, ca urmare a unei decizii definitive și irevocabile, cine sunt adevărații vinovați, presupunerile sunt periculoase și nu fac altceva decât să alimenteze imaginația bogată a conspiraționiștilor și complexaților.

Când se vor stabili vinovații, în funcție de sentințe, sau din desfășurarea echitabilă a procesului vom putea afla și vedea care sunt și legăturile cu terți. De ce să discutăm despre vinovații morali când încă nu avem certitudinea că s-au aplicat pedepsele corespunzătoare principalilor acuzați direct.

De ce consider că se pot isca derapaje periculoase căutând vinovați morali (adică, nesancționabili de justiție)? Fiecare vede dreptatea din punctul lui de vedere, doar judecătorilor suntem obligați să le respectăm deciziile. De exemplu, victima este direct interesată să afle cine a fost agresorul direct și nu este interesată de care parte a fost. Cei implicați nu sunt tocmai imparțiali, unii dintre ei nu au remușcări și cred în continuare că ei au executat doar ordinul, fie au fost incitați să facă ceva de anturaj.

Să nu uităm situații de genul celor petrecute în zona Căii Victoriei: membrii aceleiași unități de geniști – parașutiști de la Boteni s-au împușcat unii pe alții, după ce au fost distribuiți în două clădiri aflate una în fața celeilalte (Hotelul București și blocul cu fosta cofetărie Athenee Palace), în momentul când comunicațiile radio au fost întrerupte. Într-un astfel de caz, care nu este singular, pe cine tragi la răspundere, pe cine condamni? Nu de alta, dar victimele sau urmașii cer să fie pedepsită o persoană fizică, nu o anumită entitate (Statul sau Ministerul Apărării) pentru că în situația din urmă nemulțumirile se vor perpetua. Se vor întreba, pe bună dreptate, dar „Cine e cel care a tras? Cine a ucis? Cum îl cheamă?”.

Dacă discutăm despre vinovații morali, mulți dintre cei care sunt în viață vor trebui, dacă au ceva urmă de conştiinţă, să apeleze la introspecție. Apropo, nu doar militarii, securiștii și milițienii au tras, civilii au făcut la fel, deșii au fost de altă parte a baricadei. În cazul crimelor, când ai luat viața unui om, explicațiile sunt inutile pentru victime. Ce justificări să mai oferi și cui folosesc? Interesează pe cineva? Vinovații trebuie să fie identificați și arătați, eventual condamnați. Altfel discutăm teorii degeaba.

De ce revoluționarii au căzut pradă politicienilor și au devenit captivii acestora în numele unor ”amărâte de indemnizații”?

Încă de la început, revoluționarii s-au împărțit în mai multe tabere. Cei mai mulți au trecut de partea puterii, alții în opoziție. Au existat însă și grupări care au rejectat ideea de afiliere, au respins eventualele beneficii, compensații, drepturi etc. Dar și aceștia continuă să se revendice ca făcând parte din mișcarea care a schimbat fața României, în decembrie 1989.

Alții, pur și simplu și-au văzut de viața lor, și-au văzut de drum, nu-i mai interesează deloc. Ultimele două categorii mai sus pomenite nu au legătură cu nicio indemnizație, sunt eventuali captivi ai propriilor conștiințe. Ceea ce nu e rău. Lumea merge înainte, toți sfârșim la fel.

De ce sunt revoluționarii nemulțumiți de politicieni? Poate din cauză că și-au dat seama că, uneori, recunoașterea meritelor sau obținerea unor drepturi pe care ei le consideră firești (deși, dacă discutăm strict de moralitate, nu e deloc așa) țin strict de deciziile politice, sunt rezultatul unor promisiuni electorale sau devin monedă de schimb. Și nu e vorba de un anume partid politic sau anumiți politicieni.

De 29 de ani, toate partidele s-au preumblat la putere și, din câte s-a văzut, niciodată lucrurile nu au stat astfel. Nemulțumirile au fost mereu aceleași și s-au amplificat de la o guvernare la alta. Iar generațiile se mai schimbă, politicienii noi apăruți pe eșichierul politic au uneori altă abordare, necunoscând prea bine evenimentele trecute sau nefiind interesați. În plus, la toate acestea se mai adaugă un factor puțin sesizat de cei implicați direct.

Nu greșim dacă spunem că 99% din revoluționari sunt trecuți de 50 de ani (au trecut 29 de ani de la revoluție!). Aflați pe un alt palier al vieții, cuprinși de boli și alte griji, nemulțumirile lor se fac mai puțin auzite. Nu mai au vigoarea tinereții când băteau cu pumnul în masa politicienilor, a celor din administrația locală sau centrală sau când organizau manifestații în care unii își dădeau foc sau făceau greva foamei câte o săptămână. S-au dus vremurile când erau în atenția nemărginită a presei. Da, sunt nemulțumiți și vor deveni tot mai captivi în sfera politicului, fie că vor, fie că nu vor. Fiecare an care trece le decimează numărul și vor avea aceeași soartă pe care o au, în prezent, din păcate, deținuții politici, foștii deportați și veteranii de război.

Toți au ajuns să depindă de bunăvoința politicienilor, care decid dacă li se majorează, sau nu indemnizațiile, dacă primesc în continuare transport gratuit sau dacă primesc medicamente în plus față de celelalte categorii de asigurați din sistemul de stat. De multe ori, chiar dacă nu vor să recunoască, sau nu vor să conceapă așa ceva, când se adresează autoritățile sau presei cu întrebarea ,,Când se va face dreptate revoluționarilor? Sau când se va lămuri adevărul despre revoluție?”

Adevărul trist este că se întreabă cine mai are grijă de ei sau dacă mai știe cineva de ei….Și nu e nimic prea ieșit din comun, pentru că pentru toate există un capăt de drum și rămâne doar ce a consemnat istoria, fie că ne place, fie că nu. De obicei, rămân consemnate doar lucrurile importante

 

 

 

Lecţia 4: Cum clădeşte Dumnezeu în noi caracterul Său

Începe cu această rugăciune: Dumnezeul meu, Te rog să îmi vorbeşti prin Cuvântul Tău, Biblia. Atinge-te de inima mea, pentru ca astfel să pot înţelege ce anume vrei să îmi vorbeşti. Amin

2 Corinteni 5
17Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

Galateni 5
16Spun dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. 17Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.

Întrebare: Înainte de a deveni creştin, tu făceai ceea ce doreai. Dar acum, conform acestor versete, care este conflictul cu care te confrunţi?

Întrebare: Conform versetului 16, ce trebuie să facem noi?

Întrebare: Iar în baza aceluiaşi verset 16, care va fi rezultatul?

Galateni 5
19Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, 20închinarea la idoli, vrăjitoria, discordiile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, 21pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.

Întrebare: Doreşte Dumnezeu ca acest mod de viaţă să caracterizeze vieţile noastre, acum când Hristos trăieşte în noi?

Romani 12
2Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită.

Întrebare: Ce aşteaptă Dumnezeu de la tine ca tu să faci în viaţă?

2 Corinteni 3
17Căci Domnul este Duhul; şi unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. 18Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.

Întrebare: Ce se întâmplă atunci când Îi îngăduim Duhului Sfânt să ne schimbe vieţile?

Galateni 5
22Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. 25Dacă trăim Duhul, să şi umblăm prin Duhul.

Întrebare: În locul unei vieţi caracterizate de păcat, ce anume doreşte Dumnezeu să producă în vieţile noastre?

Întrebare: Conform versetului 25, cum pot deveni aceste calităţi reale în vieţile noastre?

Luca 6 [Iisus a spus:]
47Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele, şi le face. 48Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şuvoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă.

Întrebare: Care sunt cele trei lucruri pe care ni le cere Iisus să le facem?

Întrebare: Cum anume va schimba acest lucru vieţile noastre?

Ioan 15 [Iisus a spus:]
4Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. 5Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

Întrebare: Iisus a folosit drept pildă imaginea mlădiţelor pe care cresc strugurii şi care sunt legate de butucul viei. Conform versetului 5, atunci când noi dorim să Îl ascultăm pe Iisus, ce anume produce roadă (asemănarea cu El) în vieţile noastre?

2 Corinteni 3
18Noi toţi… suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui…

Ioan 15
5…despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.

2 Corinteni 4
7…această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu şi nu de la noi.

Întrebare: Conform acestor verste, pe cine doreşte Dumnezeu să ne bizuim în ce priveşte schimbarea vieţilor noastre? Stă oare în puterile noastre să ne schimbăm pe noi înşine?

Concluzie: Rezumă ce anume afirmă toate aceste versete cu privire la ceea ce doreşte Dumnezeu să săvârşească în vieţile noastre şi cum anume va face El acest lucru.

3: Păcatul şi efectele sale

Începe cu această rugăciune: Dumnezeul meu, Te rog să îmi vorbeşti prin Cuvântul Tău, Biblia. Atinge-te de inima mea, pentru ca astfel să pot înţelege ce anume vrei să îmi vorbeşti. Amin

Romani 3
23Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. 24Şi sunt socotiţi drepţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Iisus. 25Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate dreptatea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu.

Întrebare: Conform versetului 23, cine a păcătuit?

Întrebare: Cu toate acestea, conform versetului 24, Dumnezeu ne socoteşte drepţi. Datorită cărui motiv?

Întrebare: Cum anume este posibilă, conform versetului 25, împăcarea omului cu Dumnezeu?

Efeseni 1
7În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său…

Întrebare: Suntem oare iertaţi deoarece încetăm să mai păcătuim?

1 Ioan 4
10Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Întrebare: Datorită cărui fapt putem primi iertarea lui Dumnezeu?

Romani 5
1Deci, fiindcă suntem socotiţi drepţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos…

Întrebare: De ce avem pace cu Dumnezeu?

Cu toate acestea, noi încă mai păcătuim, iar Dumnezeu ştie acest lucru.

1 Ioan 1
8Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. 9Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. 10Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi.

Întrebare: Ce aşteaptă Dumnezeu ca noi să facem cu păcatele noastre?

Întrebare: Care sunt lucrurile pe care le face Dumnezeu atunci când noi Îi mărturisim Lui păcatele noastre?

Întrebare: Cum priveşte Dumnezeu atitudinea noastră de negare a faptului că am păcătuit sau de subestimare a gravităţii păcatului nostru?

Evrei 4
16Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.

Concluzie: Rezumă ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi atunci când păcătuim.

Ghidul spiritual al noului credincios

Ghidul spiritual al noului credincios va veni direct de la mine, Beni H., coordonator Everystudent.ro și StudiuBiblic.ro. Este complet gratuit.

(Noi niciodată nu vom da unei alte persoane sau companii adresa ta de email. Dacă nu vei găsi util acest ghid, poți oricând, ulterior, să te dezabonezi.)

Iată ce vei primi în seria de emailuri Ghidul spiritual al noului credincios:

  • Cum poți fi sigur că Iisus Hristos a intrat în viața ta.
  • Ce a făcut Dumnezeu pentru tine.
  • Cum este dragostea lui Dumnezeu diferită și de ce e așa de impor-tant să știm asta.
  • De ce relația ta cu Dumnezeu este asigurată de El, nu de tine.
  • Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu.
  • Și dacă păcătuiesc, mă mai iartă Dumnezeu?
  • Importanța altor credincioși.
  • Pericole ce trebuie evitate.

Fiecare email te va ajuta să înțelegi aspecte foarte importante ale relației de prietenie cu Dumnezeu.

Dacă ți se pare atractiv, doar completează informațiile din cutiuța de mai jos și primul email va sosi în căsuța ta electronică în minutele următoare.

Cu sinceritate,
Beni H.
coordonator Everystudent.ro și StudiuBiblic.ro

Cum ne transformă Dumnezeu

Din când în când, cu toţii vedem în viaţa noastră domenii cu care ne luptăm, identificăm aspecte care am dori să fie diferite. Ar putea fi eşecuri morale sau deprinderi care ne-au făcut să descurajăm. Cum doreşte Dumnezeu să abordăm aceste domenii? Există cu adevărat o modalitate de a găsi libertatea şi schimbare adevărată? Da. Ceea ce am înţeles despre harul lui Dumnezeu mi-a dăruit o nouă perspectivă asupra vieţii mele. Şi cred că aceeaşi schimbare majoră se poate petrece şi în viaţa ta.

Când auzi cuvântul „har”, ce îţi vine în minte? Cred că cea mai bună definiţie pe care am găsit-o este cea a autorului Joseph Cooke: „Harul nu este nimic mai mult şi nimic mai puţin decât chipul pe care îl poartă dragostea când întâlneşte imperfecţiunea, slăbiciunea, greşeala, păcatul” (Joseph R. Cooke, Free For The Taking – The Life-Changing Power of Grace).

Ce este harul?

Harul este acea calitate din inima lui Dumnezeu care Îl determină să nu se poarte cu noi conform păcatelor noastre, sau să se răzbune împotriva noastră datorită imoralităţii noastre. Este credincioşia lui Dumnezeu faţă de noi, chiar şi atunci când noi nu suntem credincioşi. De fapt, este ceea ce dragostea trebuie să fie întotdeauna când întâlneşte antipatia, neputinţa, insuficienţa, nemeritatul şi condamnabilul. Dumnezeu doreşte să răspundă nevoii fără a face referire la merite. Este un favor nemeritat.

Harul lui Dumnezeu revarsă dragoste, blândeţe, favoare tuturor celor care se încred în El. Nu trebuie să-l dobândeşti. Pentru a putea avea harul lui Dumnezeu, trebuie ca între tine şi El să fie o relaţie de comuniune.

Majoritatea dintre noi avem nevoie de harul lui Dumnezeu când ne preocupă aspecte din viaţa noastră care ştim că sunt greşite – lucruri precum: decizii neînţelepte, deprinderi, comportament de care ne ruşinăm, domenii în care dorim ca Dumnezeu să ne schimbe, dar unde s-ar putea să ne fie teamă de condamnarea Sa. Dacă L-am primit pe Iisus în inimile noastre, am fost declaraţi ai Lui, iertaţi şi suntem acum sub harul Său. Este harul Său care ne eliberează şi ne schimbă. De aceea este foarte important să cunoaştem ce spune Scriptura despre harul lui Dumnezeu.

Cu toţii suntem conştienţi că înăuntrul nostru avem o parte bună şi o parte rea. Avem o parte pe care am dori să o vadă lumea – atunci când ne comportăm cel mai bine. Şi avem o parte pe care am dori mai degrabă să o ascundem – lucruri de care ne ruşinăm.

Trăim într-o cultură orientată înspre perfecţionare personală. Acordăm o mare parte din timpul şi energia noastră analizându-ne şi încercând să găsim soluţii prin care să facem ca partea rea să devină mai bună. Mergem la cumpărături sau ne concentrăm timpul, energia, banii pentru gimnastică, considerând că aici este partea mai rea, domeniul ce trebuie „perfecţionat”. Şi partea din viaţa noastră pe care nu o putem perfecţiona, sau nu am perfecţionat-o încă, încercăm să o ascundem.

Ascunzându-ne în ruşine

Ai fost vreodată într-o situaţie în care începi să cunoşti pe cineva, şi în gândul tău cel mai profund spui: „Sper că nu va afla acest lucru despre mine?” Sau îi spui unui prieten bun: „Te rog, nu spune aceasta nimănui despre mine.” Când ne începem relaţia cu Dumnezeu am putea gândi că El este ca noi. Credem că este posibil să ne ascundem părţile rele de El. Însă dacă încercăm să ascundem aspecte inacceptabile ale personalităţii noastre, putem pierde legătura cu adevăratul nostru sine şi totodată putem pierde legătura cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu este ca noi. Căile Lui sunt diferite de căile noastre. El nu acceptă partea bună din noi, respingând-o însă pe cea rea. El ne vede ca un întreg. Nu ne vede ca având o personalitate împărţită. El spune: „Nu încerca să faci partea rea mai bună. Este imposibil de unul singur. Nu contează cât de bine poţi face aceasta, niciodată nu va fi suficient de bine, pentru că Eu sunt desăvârşit. Dă-mi Mie atât partea pună, cât şi pe cea rea, şi lasă-mă pe Mine să mă raportez la tine ca la o fiinţă unitară. ”

Cum putem experimenta harul lui Dumnezeu?

Este dificil să înţelegi harul fără să înţelegi legea. Noi vedem legea perfectă a lui Dumnezeu, poruncile Sale, cum doreşte El să trăim… şi dacă suntem oneşti, recunoaştem că nu ne ridicăm la standardul cerut de lege. Ce facem cu legea, cu poruncile lui Dumnezeu? Legea este ca o oglindă pentru noi. Când priveşti într-o oglindă poţi vedea chipul acoperit de noroi şi tu nu ştiai că era acolo. Oglinda nu ne poate scăpa de noroi, dar tu te bucuri cu adevărat că te-ai uitat în oglindă înainte ca să ieşi pe uşă. În acelaşi mod, legea lui Dumnezeu ne descoperă neajunsurile, păcatele, şi noi suntem mulţumitori să le vedem, pentru că astfel le putem aduce înaintea lui Dumnezeu, care se raportează la noi în termenii harului Său. Galateni 3:24 spune: „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi drepţi prin credinţă.” Când venim la Hristos ştim că avem nevoie de un Salvator. Adevărul este că pentru întreaga noastră viaţă noi vom avea totdeauna nevoie de un Salvator.

Textul din Evrei 4:13-16 spune: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face. Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”

Umblaţi în adevăr şi umilinţă

Putem beneficia de harul divin atunci când venim la tronul harului în adevăr şi cu umilinţă. A nu veni înaintea lui Dumnezeu în adevăr înseamnă a încerca să ne ascundem şi să fugim de lumina divină.

Voi fi sinceră şi voi împărtăşi cu voi un aspect din viaţa mea pe care a trebuit să îl aduc înaintea Domnului, la tronul harului Său. Domeniul hranei a reprezentat pentru mine o provocare toată viaţa. Nu-mi amintesc să fi avut probleme cu greutatea la vârsta copilăriei, dar îmi amintesc că prin clasa a zecea le auzeam pe prietenele mele de la liceu (care cântăreau mai puţin decât mine) plângându-se de faptul că erau grase. Şi m-am gândit: „Dacă ele cred că sunt grase, iar eu cântăresc mai mult, înseamnă că eu sunt într-adevăr grasă!” Cred că în acel moment cântăream cam 54 de kilograme. Îmi amintesc că de atunci hrana a devenit o problemă constantă în viaţa mea. Iar când mă gândeam la ce nu ar trebui să mănânc, gândul în sine mă făcea să mănânc mai mult.

Mama îmi spunea adesea lucruri de genul: „Cred că hainele ar sta mai bine pe tine ai arăta mai bine în hainele tale dacă nu ai mânca aceasta. De ce nu încerci să slăbeşti?” M-a dus chiar la un medic nutriţionist. Când am plecat la colegiu, ştiind că nu ar trebui să mănânc anumite lucruri, cumpăram mâncarea şi apoi o ascundeam. Ascundeam în dulap batoane de ciocolată Hershey. Odată am ascuns o întreagă prăjitură sub pat. Iar dacă cineva îmi spunea nu ar trebui să mănânc aşa ceva, acest fapt mă făcea să doresc să mănânc de zece ori mai mult din lucrul ce îmi era interzis. Aveam două locuri aproape de campus de unde puteam cumpăra hamburger. Îmi amintesc că mergeam la unul şi comandam cheeseburger, cartofi prăjiţi şi o cola – şi le mâncam acolo. Apoi mă urcam în maşină şi mergeam la celălalt loc de unde puteam cumpăra hamburger şi comandam un alt cheeseburger, cartofi şi un shake. Îmi era jenă să iau aşa de multă mâncare din acelaşi loc, aşa că mergeam în două locuri diferite. Dacă nu aveam prea mult timp la dispoziţie mergeam într-un singur loc şi spuneam: „Să vedem. Eu aş vrea un cheeseburger, cartofi şi o cola.” Apoi spuneam: „Acum, oare el ce spunea că vroia? A, mi-am amintit, el dorea un hamburger, o cola şi cartofi.” Mă purtam ca şi cum aş fi comandat pentru două persoane. Apoi mergeam şi mâncam eu singură totul. Dar eram conştientă că mă ascunsesem şi că minţisem.

Eliberată de ascunzişuri

Când m-am întors la Hristos, El m-a acceptat aşa cum eram şi cu trecerea anilor s-a produs o vindecare treptată a aceste pofte excesive de mâncare. Înainte de convertire, mâncatul excesiv reprezenta o reală patimă, dar cu trecerea anilor Domnul a îndepărtat din viaţa mea, în cea mai marea parte, această problemă

Dar din când în când trebuie să lupt, în special cu gândurile mele. De exemplu, ştiam că voi vorbi în Keystone (Colorado) la o conferinţă importantă a persoanelor necăsătorite şi m-am gândit: „Trebui să slăbesc până merg la Keystone.” Aş fi putut încerca şi chiar aş fi reuşit. Aşa că am gândit: „Bine, voi începe lunea viitoare.” Şi timpul se apropia când trebuia să plec la conferinţă, iar eu încă doream să slăbesc cu aproximativ 5 kilograme. Cu cât încercam mai mult, cu atât realizam de fapt mai puţin. I-am mărturisit frământările mele unei prietene apropiate: „Ştii Kay, sunt într-adevăr descurajată din cauza greutăţii mele. Nu mă simt bine. Mi-ar plăcea să slăbesc măcar cu 5 kilograme înainte de a merge la Keystone.” I-am spus cât cântăream. Ea s-a uitat la mine si m-a întrebat: „Ney, crezi că te vor iubi mai mult la acea conferinţă dacă vei fi ceva mai slabă?” M-am tulburat şi am răspuns: „De fapt, cred că există ceva în mine care crede acest lucru.” Ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: „Ney, eu te preţuiesc aşa cum eşti. Nu îmi pasă de câte kilograme ai.” Am început să plâng. Prietena mea Kay mi-a arătat ce însemna harul; iar aceasta pentru că mă smerisem şi spusesem adevărul. Şi ştiţi ce s-a întâmplat? Am descoperit o nouă motivaţie lăuntrică, ceea ce m-a ajutat şi să pierd din greutate.

Ceea ce nu a făcut legea, a făcut harul. În Evrei 13:9 ni se spune: „ …căci este bine ca inima să fie întărită prin har.” Dumnezeu va face la fel pentru noi, dacă venim la El cu sinceritate.

Citiţi cu atenţie textul din Evanghelia lui Luca 18: 9-14, unde Iisus rosteşte următoarea pildă: „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: «Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.» Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: «Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!» Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”

Umblaţi cu cinste şi credinţă

Dacă refuzăm să ne smerim şi să primim harul lui Dumnezeu, atunci nu poate exista o relaţie între noi şi El. Atunci când venim la Domnul şi îi spunem cât de repede ne prăbuşim în domeniile respective, atunci El ne va răspunde nevoilor noastre prin harul Său. Dumnezeu nu ne porunceşte să ne schimbăm singuri. În schimb, El ne cere să venim la El cu sinceritate şi credinţă, aruncând asupra Lui toate îngrijorările noastre (1 Petru 5:5-7).

Oamenii cei mai sănătoşi sunt oamenii care sunt conştienţi unde greşesc şi în loc să se dezvinovăţească, ei sunt capabili să rostească: „Doamne, ai milă de mine, sunt un păcătos.”

Fariseii încercau din greu să fie sfinţi, să păzească legea, dar motivaţia lor era să îi impresioneze pe ceilalţi. Iisus i-a numit „morminte văruite.” Ei arătau bine pe dinafară, dar înăuntrul lor erau morţi şi în inimile lor erau porniţi împotriva lui Iisus. De exemplu, ei au mers până la extremă în aplicarea legii „să nu faci nici un lucru în ziua de Sabat.” Atunci când Iisus a vindecat pe cineva în ziua de Sabat, fariseii, lipsiţi de orice compasiune, au condamnat gestul lui Iisus.

Uneori ne este mai uşor să avem o relaţie cu legea decât să avem o relaţie cu Domnul. Şi Satana ar prefera mai mult să ne îndreptăm atenţia asupra legii (poruncile lui Dumnezeu) decât să ne îndreptăm atenţia la Dumnezeu.

Dorim să avem parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Atunci trebuie să umblăm în adevăr şi în umilinţă. Apostolul Iacov, în epistola sa, spune: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi” (4:6).

Cu câţiva ani în urmă, la sfârşitul unui seminar, a venit la mine o femeie tânără. Faţa ei era întunecată şi părea foarte împovărată şi condamnată. În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că Domnul Hristos era prezent în viaţa ei, dar avea un obicei de care se ruşina foarte mult. A încercat zadarnic, de nenumărate ori, să scape de acel obicei. Nu se putea împotrivi.

În ciuda tuturor eforturilor şi juruinţelor pe care şi le-a făcut, nu se putea desprinde de acel obicei. Iar atunci când ceda ispitei, se simţea îngrozitor şi se considera condamnată. I-am explicat că Satana iubeşte faptul că noi păcătuim şi el iubeşte să ne lovească amintindu-ne acest fapt şi iubeşte să ne condamne. Am întrebat-o dacă i-a spus Domnului vreodată această problemă. Ea a spus că nu. Îi era foarte ruşine de ceea ce făcea, astfel că niciodată nu a venit la Domnul cu problema ei.

[imagine] „……..” (1 Ioan 4:10)

I-am dat următorul sfat: „Data viitoare când se mai întâmplă acest lucru, în loc să stai izolată, în loc să te condamni, aş vrea să îţi foloseşti păcatul pentru a-ţi aminti de dragostea lui Dumnezeu.” I-am spus că următoarea dată când se va confrunta cu aceeaşi problemă, va trebui să o aducă explicit înaintea lui Dumnezeu, spunând ceva de genul: „Doamne, Îţi mulţumesc că Îţi aparţin. Îţi mulţumesc că mă iubeşti. Doamne, sângele lui Iisus Hristos mă curăţeşte de orice păcat. Îmi recunosc păcatul, dar nu pot face alt fel până nu mă învredniceşti Tu. Doamne, îmi încredinţez Ţie voinţa; mă dăruiesc Ţie şi Cuvântului Tău. Oare vei face Tu în mine şi prin mine prin puterea Duhului Tău ceea ce eu nu pot face pentru mine însumi?”

Ne-am rugat împreună şi I-am mulţumit lui Dumnezeu pentru harul şi pacea Sa. Era foarte evident pentru mine faptul că ea dorea să se pocăiască de acest păcat şi aşa a fost. Câteva luni mai târziu am primit un bilet de la ea, pentru că o rugasem să îmi scrie despre starea ei. În scrisoarea ei, mi-a spus că a făcut ceea ce i-am spus să facă. Ea a spus: „Ney, sunt uimită de felul cum în aceste câteva luni tot ceea ce mă tulbura a fost diminuat mult, foarte mult comparativ cu ceea ce se întâmpla înainte.” A fost dominată de păcat, dar atunci era în afara harului. În momentul când s-a smerit înaintea Domnului şi înaintea mea şi a adus păcatul în lumina harului divin, Dumnezeu i-a ieşit în întâmpinar.

Crede şi vei primi

„Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face.” (Evrei 4:13). Textul din Romani 5:20 spune: „Dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.” Harul lui Dumnezeu este prezent, dar noi trebui să credem pentru a-l primi. Trebuie să Îl credem pe Dumnezeu pe cuvânt, fiind convinşi că El este gata să ne facă dăruiască harul său. Cineva a spus că trebuie să îndeplinim în mod absolut o condiţie inevitabilă pentru ca harul să producă schimbe în viaţa noastră – trebuie să ne încredem în harul lui Dumnezeu. Ceea ce se cere din partea noastră este să răspundem lui Dumnezeu prin a ne încrede în El. Iar această încredere a noastră în El va declanşa lucrarea Sa de înnoire a vieţii noastre.

Dacă ştiu că Dumnezeu este pe deplin credincios, dragostea Sa este pe deplin reală, bunătatea Sa este de o sinceritate desăvârşită, şi că preocuparea Sa pentru mine înseamnă cu adevărat o viaţă din abundenţă, atunci am credinţa că El va lucra într-un mod care este în armonie cu natura Sa. El se va coborî în adâncul fiinţei mele, acolo unde locuiesc eu cu adevărat. Harul Său mă poate transforma. Această transformare poate atinge cele mai profunde forţe interioare ale inimii mele, dorinţele mele cele mai adânci, şi El mă poate face o persoana nouă. Acesta este lucrul cel mai important pe care Dumnezeu promite să ni-l ofere. El spune: „voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8:10). Prin harul Său, Dumnezeu va face în vieţile noastre ceea ce legile exterioare niciodată vor putea face.

Apostolul Pavel le scrie credincioşilor din Corint: „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18). Transformarea este un proces. Atunci când ne vom încrede în Dumnezeu şi vom crede promisiunile Cuvântului Său, El va avea libertatea de a lucra la transformarea inimilor şi minţilor noastre. Dar trebuie înţeles că această transformare nu apare imediat. Ea reprezintă mai degrabă un proces.

Lewis Sperry Chaffe a scris un studiu amplu despre har. La un moment dat, el face următoarea afirmaţie: „Mărturia copleşitoare a Cuvântului lui Dumnezeu este aceea că fiecare dimensiune a mântuirii, fiecare binecuvântare a harului divin în timp şi în eternitate este condiţionată doar de ceea ce este crezut.”

Dumnezeu ne transformă prin harul Său

Atunci cum putem avea parte de lucrarea harului lui Dumnezeu? Venim la Domnul cu slăbiciunile noastre, cu incapacitatea noastră, cu păcatul nostru şi cu eşecul nostru. Alegem să credem dragostea Sa şi capacitatea Sa de a ne schimba, atunci când noi ne odihnim în harul Său. Această alegere a credinţei noastre are drept rezultat creşterea noastră spirituală.

Apostolul Petru le adresează destinatarilor epistolei sale următorul îndemn: „creşteţi în harul şi în cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (2 Petru 3:18).

În pilda Fiului risipitor din Luca 15, fiul risipitor a plecat de acasă, a risipit averea tatălui său, pentru ca în final să realizeze nevoia sa şi posibila bunătate a tatălui său (v.17-19). „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.»” Fiul s-a umilit, s-a ridicat şi a plecat spre casă. Acolo a fost primit cu încredere de tatăl său, dar fratelui mai mare nu i-a displăcut atitudinea tatălui lor. Fratele mai mare, care l-a mustrat aspru pe tatăl său pentru că şi-a revărsat harul peste fiul risipitor, reprezintă legalismul. În spatele atitudinii fratelui mai mare era logica legii: nu a ţinut legea, nu merită harul tău. Dar tatăl continua să îşi iubească fiul risipitor indiferent de ceea ce făcuse acesta

Relaţia cu Dumnezeu este mult mai puternică decât legea. Satanei i-ar plăcea să ne ţină mai mult preocupaţi de lege, cufundaţi în legalism, aşa încât să ne simţim vinovaţi şi condamnaţi tot timpul. Dar Cuvântul Domnului spune în Romani 8:1 „Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus.” Sub har noi avem mai mult decât propriile noastre resurse. Avem Duhul Sfânt al lui Dumnezeu care ne împuterniceşte să facem voia Sa. Viaţa plină de Duhul înseamnă a fi conştient în fiecare clipă de realitatea harului Său. Viaţa plină de Duhul înseamnă să îmi recunosc vina când greşesc şi să vin mereu înaintea lui Dumnezeu cu greşelile mele. Creştem spiritual doar atunci când ne asumăm responsabilitatea păcatului nostru şi îi cerem lui Dumnezeu să ne schimbe.

Pe cruce, Iisus a murit pentru păcatele noastre, pentru răutatea noastră. Noi eram vinovaţi şi El a plătit vina păcatului nostru. Când ne mărturisim păcatele, noi identificăm lucrurile care sunt greşite în viaţa noastră – lucruri pentru care preţul iertării a fost deja plătit prin cruce. A fi un om al lui Dumnezeu înseamnă să rămâne umil şi sincer cu privire la păcatul tău şi a accepta harul divin şi lucrarea de creştere spirituală pe care el o realizează în noi.

John Powell a spus următoarele: „Credem că trebuie să ne schimbăm, să creştem şi să fim buni pentru ca să fim iubiţi. Dar mai degrabă suntem iubiţi şi primim harul Său ca să ne putem schimba, să putem creşte şi să fim mai buni.”

Singurul lucru care limitează vindecarea în viaţa noastră este dat de refuzul nostru de a ne deschide. Pentru a creşte trebuie să rămânem mereu lângă ceea ce este adevărat. Harul lui Dumnezeu ne dă libertatea de a sta înaintea lui Dumnezeu şi totodată de a sta faţă în faţă cu adevărul despre noi înşine în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Ştiind că suntem iubiţi şi acceptaţi de El pe deplin, El ne cheamă să venim la El cu tot ce avem, pentru a ne putea ajuta să trăim o viaţă de libertate (Ioan 8:32) şi abundenţă (Ioan 10:10).

Nu mai suntem condamnaţi

Îmi aduc aminte de o femeie tânără care a venit la mine pentru consiliere. Descriindu-şi starea, ea îmi spunea că stomacul îi era numai noduri, vina era copleşitoare, şi nu mai putea să doarmă. Era plină de condamnări, o frică şi o umilire incredibilă. Motivul pentru care se simţea astfel se datora faptului că era implicată în imoralitate. Ştia faptul că acea relaţie nu îi era îngăduită. Era prinsă ca într-o plasă, şi îi era teamă să spună cuiva pentru că se temea de o atitudine de respingere. Cu capul plecat, şi-a depănat întreaga istorie. Nu a ascuns nimic pentru că avea nevoie de ajutor. Era plină de remuşcări datorită păcatului ei. S-a căit şi în prezenţa mea şi-a mărturisit păcatul Domnului şi a primit iertarea şi harul Său. Mi-a spus mai târziu că atunci când a venit la mine era într-o închisoare emoţională lăuntrică. Şi ce a găsit când a venit, în loc de respingere a fost dragoste şi acceptare.

Câteva luni mai târziu am primit o scrisoare de la ea, în care spunea: „Lanţurile mele au căzut, uşa închisorii s-a deschis larg. Am înţeles ce înseamnă libertate şi prospeţime. Când am fost în prezenţa ta, eu nu am făcut nimic. Ceea ce mi s-a întâmplat s-a datorat ţie şi a ceea ce eşti tu. Mi-ai arătat dragostea care vine de la Dumnezeu, acceptarea şi iertarea păcatelor mele.” Îi cerusem atunci să fie responsabilă faţă de mine şi mai târziu mi-a spus că nu a perceput responsabilitatea ca o povară. Mai degrabă s-a simţit în siguranţă pentru că a continuat să dea socoteală faţă de persoana care i-a arătat har. A continuat să primească ajutor şi a început să-şi înţeleagă mai bine nevoile personale. A mărturisit că harul a devenit ceva mai mult decât un concept teologic atunci când l-a experimentat în viaţa ei.

Legea care este bună, sfântă şi perfectă i-a descoperit păcatul ca într-o oglindă. S-a umilit şi şi-a mărturisit vina. Şi-a spus adevărul sieşi, mie şi Domnului. Ea a experimentat lucrarea harului atunci când avea cea mai mare nevoie. Aducându-şi păcatul la lumină şi mărturisindu-l înaintea Domnului cu umilinţă şi sinceritate, ea a putut beneficia de harul Său şi a primit eliberarea pentru a putea creşte.

[imagine] Nu există nici o condamnare (Romani 8:1)

Gândeşte-te la propriile tale domenii unde te simţi condamnat sau te temi de respingere… unde simţi că eşti departe de a fi perfect. Avem nevoie să venim la Dumnezeu cu umilinţă şi în adevăr, aducând înaintea Lui acele lucruri în care ştim că ne îndepărtăm cu uşurinţă de legea Sa. Nu trebuie să ne ascundem. Nu trebuie să minţim. Nu trebuie să ne simţim condamnaţi.

„Acum, deci, nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:1)

„Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har. Smeriţi-vă, deci, sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” (1 Petru 5:5-7)

„Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Hristos …mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? …Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, …nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:31-39)

Acest articol este extras dintr-o carte publicată de WaterBrook Press © 2004 Ney Bailey. Toate drepturile rezervate. Nici o porţiune din acest material nu poate fi reprodusă sau transmisă, indiferent de formă sau mijloace, fără o permisiune scrisă. Este permisă trimisă trimiterea acestui articol şi altor persoane, însă doar dacă articolul este însoţit şi de această notă referitoare la drepturile de autor.

Ney Bailey este autoarea cărţii Faith Is Not a Feeling [Credinţa nu este un sentiment] (WaterBrook Press).

ADEVĂRUL NE VA ELIBERA: ALBERT EINSTEIN – DISTRUGEREA MITULUI DE ,,GENIU AL UMANITĂȚII”

Dacă facem o căutare pe Google pentru cuvântul „geniu”, prima personalitate ce ne apare este Albert Einstein (1879 – 1955). Conectați cuvântul „știință”, și din nou, Sf. Albert este primul ce ne apare în față. Puteți derula mai jos și mai jos aceste pagini și nici măcar nu veți găsi un indiciu de oameni cum ar fi, Tesla, von Braun, Shockley și alte nume mari. De ce este așa? A fost Sf. Albert de fapt un astfel de „geniu”? Sau acest caz ne-a fost pompat de zeci de ani prin propagandă de către frații din tribul lui Israel, pentru a ne intra bine în cap, la fel cum este promovat în prezent omul de știință cu handicap Stephen Hawking datorită ,,viziunilor” sale despre inexistența lui Dumnezeu? Să încercăm să deslușim și acest aspect.

       Einstein plagiatorul

Einstein a fost un psihopat plagiator în serie. Plagiatul lui Einstein a fost concludent dovedit dincolo de orice îndoială (avem și noi destui în prezent în frunte cu primul ministru căruia mi-e silă să-i pronunț numele). Într-adevăr, „Teoria relativității” a lui Einstein, precum și celebra ecuație E = MxC2, au fost de fapt publicate înainte ca Einstein să obțină credit pentru ele. Numele de „Einstein” evocă imaginea unui geniu, dar Albert Einstein a fost, de fapt, un plagiator care a copiat teoriile lui LorentzPoincareGerber, și Hilbert.

O documentație științifică de plagiat a teoriei relativității a lui Einstein, este expusă în lucrarea : „Albert  Einstein: un incorigibil plagiator” ce dezvăluie metoda lui Einstein de manipulare a credibilității pentru contemporanii săi, care retipărește lucrări anterioare sub sloganele sale, ce demonstrează prin argumente logice formale că Albert Einstein nu ar fi putut trage concluziile sale fără o cunoaștere prealabilă a lucrărilor copiate, de care nu face referință. Numeroase citate republicate de contemporanii săi dovedesc că au fost conștienți de plagiatul lui.

Apariția recentă a articolului Dr. Silberstein despre ” Teoria relativității generale” fără ,,Ipoteza Echivalenței” mă încurajează să retractez propriile mele opinii pe această temă. Am probabil dreptul de a face acest lucru datorită muncii mele pe tema ,,Relativității Generale” care a fost publicată înainte de Einstein si Kottler, și pare să fi fost trecută cu vederea de către scriitorii recenți.” – scria Harry Bateman

Toate acestea au fost susținute de Poincare și alții cu mult înainte de momentul Einstein, și se face o nedreptate adevărului în a-i atribui descoperirea lui” – spunea Charles Nordmann.

De fapt, Poincaré a fost nu numai primul care a formulat principiul, dar a descoperit, de asemenea, în lucrarea lui Lorentz formularea matematică necesară a principiului. Toate aceste lucruri s-au întâmplat înainte de-a apărea lucrările lui Einstein.” – G. H. Keswani 

        Einstein cel care s-anșelat

„Descoperirile” lui Einstein, așa cum au fost furate, sunt încă în litigiu și în prezent. Einstein și-a exprimat sieși unele îndoieli cu privire la „teoriile” sale. Deși este dincolo de sfera mea de cunoaștere în amănunt a acestor teorii, faptul că o minoritate de fizicieni continuă să insiste cu pasiune că ideile lui Einstein sunt false, este foarte concludent. Ne întrebăm, cu fiecare critică deschisă a lui Einstein, de ce cât mai mulți oameni de știință au aceleași îndoieli, dar sunt prea intimidați pentru a le exprima? Chiar de mai mare interes este faptul că cei care se îndoiesc de teoriile sale științifice, sunt adesea copilărește ridiculizați, dar niciodată dezbătute în mod deschis.

Teoria Relativității care ne este vehiculată peste tot în prezent oare nu a avut drept scop tocmai fixarea ideii de limitare a noastră ca ființe în acest univers fizic cu legi stricte de care nu putem trece? De exemplu viteza luminii ca viteză absolută, gravitația care de asemenea am văzut după teoria logică a lui Nassim Haramein sau Mehran Keshe, de exemplu că nu este ceea ce declara Einstein. Deci trag concluzia că omenirea a fost ținută premeditat în teorii ca cele ale lui Einstein, în prezent depășite, pentru a nu ne putea rupe de o anumită mentalitate inclusiv în rândul oamenilor de știință, în timp ce elita dezvoltau și foloseau tehnologii ,,exotice” în bazele lor secrete din cadrul Proiectelor Negre, și orice tentativă de a scoate la lumină aceste noi tehnologii erau anihilate subit inclusiv prin asasinate.

Marele Nicola Tesla despre Einstein & Relativitate  

,,Einstein este un cerșetor îmbrăcat în haine mov și făcut împărat, folosind o matematică orbitoare ca adevăr obscur „…

Relativitatea este o înșelăciune masivă înfășurată într-o mantie matematică frumoasă.”

Teoria relativității este o eroare masivă și o idee amăgitoare opusă violent învățăturilor marilor oameni de știință din trecut și chiar bunului simț.”

Teoria, împachetează toate aceste erori și le îmbracă în haine matematic magnifice care fascinează, orbește și îi face pe oameni orbi la erorile care stau la baza ei. Teoria este ca un cerșetor îmbrăcat în purpură pe care oamenii ignoranți îl iau ca pe un rege. Exponenții săi sunt oameni geniali, dar ei sunt, mai degrabă oameni de știință decât metafizicieni. Nici măcar una dintre enunțurile relativității nu a fost dovedită.”

Tesla, pentru a-l condamna pe acest șarlatan marxist, în 1934 îi scria unui prieten un poem despre Einstein numit: Evanghelia Olimpiană. 

       Einstein și-a abuzat soția

Einstein a fost foarte crud cu Mileva, prima sa soție și mamă a doi fii ai lor. Nu numai că a înșelat-o în mod deschis, dar căsătoria nedezvăluită, a fost condiționată crud pentru a rămâne cu ea, după cum urmează:

 

Sub titlul: „Condițiile

Vei asigura ca: 1Hainele mele sunt spălate și sunt păstrate în stare bună ; 2Voi primi cele trei mese regulat în camera mea 3Dormitorul meu și camera de studiu sunt păstrate curate, și mai ales biroul meu este lăsat numai pentru uzul meu.

,,Vei renunța la toate relațiile personale cu mine în măsura în care nu sunt complet necesare din motive sociale … vei vorbi cu mine doar dacă eu ți-o cer. ” Mileva a acceptat toate acestea…

Mai multe despre toate acestea aici : http://www.nytimes.com/1996/11/06/arts/dark-side-of-einstein-emerges-in-his-letters.html?pagewanted=all&src=pm

         Einstein adulterin în serie

Einstein în cele din urmă divorțează de Mileva pentru a se căsători cu femeia cu care avea deja o aventură, verișoara ei Elsa. Dar cu toate escapadele sale amoroase nu a fost fericit. Este cunoscut acum că și-a înșelat și a 2-a soție, având nu mai puțin de șase aventuri suplimentare maritale în a doua lui căsnicie !

Mai multe info aici :http://discovermagazine.com/2006/oct/einstein-infidelity#.Ug2i8H9v-t8

In conformitate cu termenii ușori ai acordului de divorț dintre Einstein și Mileva, banii din 1921 pentru Premiul Nobel au fost depuși într-un cont bancar în Elveția. Mileva (care a fost trădată și abandonată de Einstein), a acționat din interes pentru ea și copiii cuplului, Hans, Albert și Eduard. Când fiii lor au crescut, aceștia aparțineau 100% lui Einstein! El cheltuia neglijent banii! Mileva trebuia să cerșească în mod constant bani lui Einstein pentru sprijinul copiilor. Mai multe info aici :http://www.nbcnews.com/id/13804030/#.VXVgy8_tmko .

Ea și fiii ei se luptau cu viața în timp ce „marele om de știință” își trăia viața pe picior mare. Datorită vieții mizerabile a lor, Eduard a dezvoltat probleme psihice severe. Bătuți de soartă, Mileva a murit în 1955 la vârsta de 60 de ani.

Mai multe info aici :http://www.pbs.org/opb/einsteinswife/milevastory/after.htm .

Einstein s-a înstrăinat de fiii lui adulți. Băieții au avut întotdeauna resentimente față de tatăl lor datorită abuzurilor și abandonării mamei lor. La moartea lui Einstein, ticălosul bogat bătrân a lăsat o sumă mică jignitoare lui Hans Albert, datorită căreia fiul său a fost rănit foarte mult.

Einstein comunistul

O creație pur evreiască a mass-media, Einstein a fost un căutător patologic de atenție.

Om de știință nebun s-a bucurat de fotografiere și redare a oricărei minciuni sau aberații ieșea din gura lui pentru orice subiect imaginabil. Deși închinătorii lui lingușitori cu nerăbdare îngurcitau orice scotea pe gură, observatorul abil ca marele satiric HL Mencken a văzut în el un clovn marxist. Mencken menționa odată că Einstein  „ar face orice pentru publicitate.”

Einstein a fugit din Germania lui Hitler în 1933 nu pentru că era evreu, ci pentru că era un activ marxist politic! Einstein era membru în mai multe grupuri comuniste decât s-ar putea agita secera și ciocanul renumite pe stemele fostelor state comuniste. Aceste activități au continuat la sosirea sa în America, unde va apăra mai târziu pe soții Rosenberg considerați trădători (executați în 1952 pentru că au dat secrete bombei atomice sovieticilor).

Notă blogger : Referitor la acest subiect adevărul a ieșit la iveală. Pe scurt, secretul bombei atomice a fost pus la dispoziția sovieticilor în mod deliberat, apoi incriminând trădarea soților Rosenberg. De ce? Pentru ca apoi să fie arătați cu degetul, iar populația occidentală să fie înfricoșată și manipulată de pericolul atomic comunist. Astfel, s-a putut iniția cu sprijin popular și politic cursa aberantă a înarmărilor, iar fonduri financiare enorme să alimenteze Complexul Militar Industrial american și Proiectele Negre despre care am publicat.

Einstein a apărat alți trădători comuniști, precum Oppenheimer, Robeson, Fuchs, DuBois etc. In 1947 ziarul stalinist Pravda îl numea pe Einstein în lista Top Ten cei mai buni prieteni ai Uniunii Sovietice.

        Einstein ațâțător la război

Einstein fraudulos s-a autodescris „pacifist”. Cu toate acestea, în timpul anilor 1930, „pacifistul” a devenit brusc un avocat feroce al războiului total împotriva Germaniei! Faimoasa scrisoare Einstein-Szilard, în care cei doi oameni de știință evrei îndemnau pe președintele evreu Roosevelt să dezvolte o armă atomică, a fost de fapt scrisă pe timp de pace, în august 1939! Scrisoarea acuză fals Germania de dezvoltare a unei bombe atomice și-l îndeamnă pe FD Roosevelt să detoneze asupra lui Hitler și Germaniei teribila armă.

,,Geniul umanității” Einstein aștepta cu nerăbdare ziua când Berlinul, una dintre fostele sale case, ar putea fi lovită nuclear! În mod ironic, Einstein nu a fost invitat să participe la proiectul Manhattan(proiectul primei bombe atomice americane) infestat cu comuniști (care a crescut din scrisoarea lui Einstein), deoarece FBI îl considera un risc de securitate. După ce războiul s-a încheiat, SUA și URSS-ul lui Stalin devin adversari înverșunați. Red Albert a revenit convenabil înapoi la „pacifism”.

         Einstein un antiamerican

Einstein a fost și un antiamerican. Neținând seama de bârfirea și trădarea fostei lui gazde Germania, Einstein a insultat și țara sa de adopție, SUA. De exemplu, afirmă această bijuterie sarcastic: „Prea mulți dintre noi îi privim pe americani ca vânători de dolari. Aceasta este o calomnie crudă, chiar dacă este reiterată necugetat de americanii înșiși. ” În timp ce ignoră baza rasială a „Statului Israel”, ipocritul Einstein a denunțat în mod constant rasismul american. Omul de știință Roșu a avut, de asemenea cuvinte dure pentru patrioți anti-comuniști americani, denunțând pe marele senator Joseph McCarthy, printre alții.

         Einstein Globalistul

Einstein a condamnat Naționalismul (cu excepția naționalismului israelian) și a fost foarte deschis în sprijinul unui guvern mondial. El a scris: „Nu există nici o salvare pentru civilizație, sau chiar pentru rasa umană, decât crearea unui guvern mondial.” Desigur, acesta va fi amicul sinagogii Sf. Albert, care va fi întronat în această Federație Mondială, probabil din Israel.

,,Naționalismul este ca o boală infantilă. El este ca sifilisul pentru omenire.

            Einstein criminal în masă

Sute de mii de morti dupa atacul aliatilor asupra Dresden – 1945

Al doilea război mondial apropiindu-se de sfârșit, evreii din toată lumea răzbunători (dar nu știu pentru ce căci Holocaustul n-a existat, n.b.) au chemat deschis pentru genocid împotriva poporului german. Într-adevăr, această politică a fost pusă în aplicare parțial. Printre vocile demonice care cereau tot mai mult sânge a fost și „pacifistul” Einstein.

El scria: „Germanii pot fi uciși sau constrânși după război, dar aceștia nu pot fi reeducați în mod democratic de a gândi și de-a acționa.” …… Să sperăm că până la sfârșitul războiului, ei vor fi în mare parte uciși.” (Frumos spus de către un geniu al umanității nu ?!….) .

          Einstein un agitator rasist

În ciuda segregării, negrii americani au făcut progrese mari economice și sociale în America în timpul anilor 1940 si ’50. Acest lucru nu l-a oprit pe nerecunoscătorul străin Einstein să strice rutina Americii pentru „rasism”.

El a scris, „A aduce prejudicii rasiale a devenit, din păcate, o tradiție americană care este necritic transmisă de la o generație la alta.” Problema face că Einstein s-a alăturat, de asemenea, anti-albilor, evreu ce a finanțat NAACP, și a devenit prieten apropiat cu doi dintre cei mai notorii negri „escroci rasiali” din America – WE DuBois și Paul Robeson, ambii comuniști.

        Einstein Sionistul

Deși nu era un evreu religios, Einstein a fost într-adevăr un evreu etnocentric care a

Einstein alaturi de Ben Gurion – fost Prim-ministru al Israelului

văzut lumea prin lentila „evrei vs alte neamuri”. In 1952, la scurt timp după ce bandele teroriste evreiești au curățit etnic satele arabe, lui Einstein i-a fost oferită președinția statului nelegitim al lui Israel. El politicos a refuzat oferta: „Sunt profund mișcat de oferta statului nostru Israel, și în același timp întristat și mi-e rușine că nu pot accepta.„.

Ca și concluzie – Ați putut citi schematic cele mai importante trăsături de caracter ale acestui personaj ce ne este indus ca geniu al umanității. Pe lângă falsele sale teorii, pe care le combat în prezent tot mai mulți fizicieni, celelalte trăsături nu sunt în niciun caz ale unui geniu și mai ales al umanității. De la o viață familială execrabilă și iresponsabilă până la excesele sale rasiste sau procomuniste, nu pot caracteriza un geniu al umanității. După mine un geniu al umanității, pe lângă viața sa personală echilibrată, armonioasă și plină de înțelepciune, ar trebui să manifeste cu orice prilej o atitudine pacifistă, conciliantă, ce luptă pentru o omenire descătușată de dictatura de orice fel, iar descoperirile sale științifice să fie folosite doar în scopuri pașnice, pozitive, pentru progres real. Ori ura sa față de germani s-a manifestat constant, ca a unui adevărat evreu….

Când națiunile Pământului, și mai ales evreii, se vor vindeca de conștiința separării atunci omenirea va face într-adevăr un mare salt înainte, dar până atunci să încercăm să ne vindecăm unii pe alții pentru a ne apropia de acea țintă…

 

Surse : http://www.amazon.com/ ; http://www.tomatobubble.com/

Potrivit Bibliei

„Adevărul vă va elibera“ — Cum?

MILIOANE de oameni cred că sunt liberi când, în realitate, sunt sclavi. Mulţi se află în sclavia superstiţiilor. Unii se tem de morţi, pe care încearcă să-i îmbuneze prin pomeni costisitoare. Alţii, neştiind ce se întâmplă când cineva moare, se tem în mod exagerat de moarte în sine. Pot fi eliberaţi toţi aceşti oameni din sclavia mintală, emoţională şi chiar financiară în care se află? Cu siguranţă! Aşa cum reiese din cuvintele lui Isus Cristos, citate în titlul acestui articol, ceea ce aduce realmente eliberare este adevărul. Dar despre ce adevăr este vorba? Adevărul în general sau un anumit adevăr?

Isus a risipit orice îndoială asupra acestui lucru. „Dacă rămâneţi în cuvântul meu“, a spus el, „veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera“ (Ioan 8:31, 32). „Cuvântul“ lui Isus — învăţăturile sale — se găseşte în Biblie.

Când a spus „adevărul vă va elibera“, Isus se referea în principal la eliberarea din sclavia păcatului şi a morţii. Cunoaşterea adevărului din Cuvântul lui Dumnezeu ne eliberează şi din sclavia superstiţiilor, a fricii de morţi şi a fricii morbide de moarte. Cum anume?

1. Eliberare din sclavia superstiţiilor. Mulţi cred că anumite obiecte sau numere le aduc ghinion. Alţii nu iau decizii importante dacă nu caută mai întâi semne prevestitoare bune sau dacă nu consultă horoscopul ori un medium.

Cum eliberează adevărul biblic: În timpurile biblice, chiar şi unii slujitori ai lui Dumnezeu au ajuns superstiţioşi şi chiar au început să se închine ‘dumnezeului Norocului’ şi ‘dumnezeului Destinului’! Cum a privit Iehova Dumnezeu acţiunile lor? „Aţi făcut ce este rău în ochii mei“, a spus el (Isaia 65:11, 12). Iar sentimentele lui faţă de cei ce consultă mediumuri spiritiste pentru îndrumare în viaţă reies foarte clar din cuvintele: ‘Iehova detestă pe oricine consultă un medium’ (Deuteronomul 18:11, 12).

Superstiţiile şi consultarea mediumurilor spiritiste sunt dăunătoare deoarece fac parte din ‘maşinaţiile Diavolului’, pe care Isus l-a numit „tatăl minciunii“ (Efeseni 6:11;Ioan 8:44). Dacă aţi vrea să primiţi îndrumare într-o chestiune importantă, aţi apela la un mincinos? Fireşte că nu! Prin urmare, este o dovadă de înţelepciune să evităm orice are legătură cu „tatăl minciunii“.

Ceea ce ne va ajuta să luăm decizii bune în viaţă este înţelepciunea bazată pe o cunoştinţă exactă a principiilor biblice şi a scopului lui Dumnezeu cu privire la omenire. „Iehova dă înţelepciune, din gura lui ies cunoştinţa şi discernământul“, se spune în Proverbele 2:6.

2. Eliberare de frica de morţi. Mulţi oameni cred că „spiritele“ strămoşilor morţi îi pot influenţa pe cei vii. Aceste „spirite“, susţin ei, trebuie îmbunate prin diferite ofrande, căci altminteri se înfurie. În consecinţă, unii s-au înglodat în datorii ca să plătească toate aceste ofrande şi ceremonii fastuoase.

Cum eliberează adevărul biblic: Biblia ne dezvăluie adevărul despre starea morţilor. Isus, de pildă, a spus că morţii ‘se odihnesc’ (Ioan 11:11, 14). La ce s-a referit el? Răspunsul la această întrebare se găseşte în Eclesiastul 9:5: „Cei vii sunt conştienţi că vor muri, dar cei morţi nu sunt conştienţi de nimic“. Într-adevăr, cei care au murit se află într-o stare asemănătoare unui somn adânc, într-o stare de inconştienţă absolută. Ei au încetat să existe şi, prin urmare, nu ne pot face nici bine, nici rău.

Unii oameni însă susţin că au intrat în contact cu morţii. Cum este posibil? Biblia ne răspunde şi de această dată. Ea ne relatează că, la începutul istoriei umane, mai mulţi îngeri s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (2 Petru 2:4). Numite demoni, aceste fiinţe spirituale rele încearcă să înşele omenirea (1 Timotei 4:1). Dându-se drept persoane decedate, demonii alimentează minciuna potrivit căreia morţii continuă, de fapt, să trăiască sub altă formă şi în altă dimensiune.

3. Eliberare de frica morbidă de moarte. Moartea este într-adevăr un duşman, aşa cum spune şi Biblia (1 Corinteni 15:26). Aşadar, e firesc să ne temem de moarte şi să ne străduim să o amânăm. Cu toate acestea, nu trebuie să nutrim o frică exagerată de moarte.

Cum eliberează adevărul biblic: Pe lângă faptul că ne dezvăluie adevărul despre starea morţilor, Biblia ne arată că Dumnezeu are drept scop să-i readucă la viaţă pe cei ce au murit, înviindu-i. „Vine ceasul când toţi cei din mormintele de amintire vor auzi glasul său [al lui Cristos] şi vor ieşi afară“, a promis Isus (Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15).

Sub ce formă „vor ieşi“ ei afară? Isus ne-a oferit deja răspunsul prin învierile pe care le-a înfăptuit. În fiecare situaţie, persoana înviată s-a întors la viaţă ca om, recăpătându-şi identitatea pe care o avusese înainte de a muri (Marcu 5:35–42; Luca 7:11–17; Ioan 11:43, 44). Aceasta este în armonie cu însăşi semnificaţia cuvântului „înviere“, care înseamnă „ridicare“. Iată ce i-a spus Dumnezeu vârstnicului său slujitor Daniel: „Te vei odihni [sau vei adormi în moarte], dar te vei ridica pentru a-ţi primi partea la sfârşitul zilelor“ (Daniel 12:13). Cât de mult trebuie să-l fi mângâiat pe Daniel acele cuvinte, ajutându-l să înfrunte moartea cu demnitate şi curaj!

Misiunea lui Isus a presupus, printre altele, ‘să predice eliberarea captivilor’ — a celor aflaţi în lanţurile convingerilor religioase false (Luca 4:18). Fiind consemnate în Biblie, învăţăturile lui Isus continuă, cu fiecare zi ce trece, să-i elibereze pe oameni. Sperăm ca adevărul biblic să vă aducă şi dumneavoastră o eliberare veşnică.

V-AŢI ÎNTREBAT VREODATĂ?

Cum îi eliberează adevărul biblic pe oameni din sclavia

● superstiţiilor? (Isaia 8:19, 20; 65:11, 12)

● a fricii de morţi? (Eclesiastul 9:5; Ioan 11:11, 14)

● a fricii de moarte? (Ioan 5:28, 29; Faptele 24:15)

[Text generic pe pagina 11]

Adevărul biblic îi eliberează pe oameni din sclavia superstiţiilor, a fricii de morţi şi a fricii morbide de moarte

Caracatita bancara: marile inginerii financiare ale mafiei erei Iliescu… 

CARACATITA BANCARA: MARILE INGINERII FINANCIARE ALE MAFIEI EREI ILIESCU (1990-1996)

TENTACULA „BANCOREX”

Dupa lovitura din 3 februarie 1990, cand BRCE – metamorfozata sibilinic ulterior in Bancorex – a preluat ilegal „Rezerva de Stat” in valuta a Romaniei (727,6 milioane dolari), la cursul de 14,45 lei/dolar, apoi Fondul Valutar Centralizat al Statului (1.106 milioane dolari) si valuta din contul „Oficiului Economic Central Carpati” (153,4 milioane dolari) – cu concursul FSN – aceasta banca a devenit principalul suport al politicienilor partidelor aflate la putere si al oamenilor de afaceri care amusinau, dupa 1989, in jurul puterii constituite de Ion Iliescu. Altfel spus, Bancorex a devenit suportul clientelei, politice si afaceristice, din spatele paravanului pe care l-au constituit, succesiv, FSN-ul si gruparile sale politice derivate. In perioada 1990-1996, in jurul acestei banci vor gravita cele mai importante inginerii financiare ale miliardarilor de carton, fabricati pe banda rulanta. Dosarele din afacerea Bancorex corespund, de fapt, marilor ventuze ale tentaculelor caracatitei bancare, constituita de Mafie in Romania. Prezentam doar cateva din aceste ventuze mafiote.

  1. VENTUZA „VALEOLOGIA”
    Acordarea de credite ilegale societatii Valeologia din Chisinau, o acoperire a mafiei ruse, kaghebiste. In iulie 1997, Curtea de Conturi a constatat ca Bancorex a acordat, in penoada 1992-1993, credite in valuta societatii Valeologia, cu toate ca firma din Chisinau nu era autorizata sa efectueze operatiuni de comert in Romania. Cu toate ca stia acest lucru, presedintele Bancorex din acel moment (Dan Pascariu) a aprobat creditele, prin care Valeologia a achizitionat autoturisme ARO romanesti, pe care le-a comercializat in spatiul mafiotic ex-sovietic. Conform „Directiei de Combatere a Crimei Organizate” din IGP, prejudiciul adus Bancorex prin aceasta activitate ilegala a fost de 3,9 miliarde lei si 137 milioane USD, la o prima estimare. Pe langa Dan Pascariu, au mai fost acuzati: Razvan Temesan, Gh. Carabasan, Adrian Constantinescu, Petre Dima, Daniel Ionescu, Nicu Stan si Nicolae Voiculet. Imediat, insa, a intrat in actune Mafia politica. Interesata, in cel mai inalt grad, de musamalizarea cazului. Astfel, propunerea Politiei de trimitere injudecata a lui Dan Pascariu a fost refuzata de procurorul Alexandru Tuculeanu din Parchetul General, care a dispus neinceperea urmaririi penale. Urmarea? Procurorul a fost avansat director-adjunct (Ulterior, Parchetul a infirmat, totusi, solutia data de procurorul Tuculeanu).
  2. VENTUZA „ASTRAL”
    Rechizitoriul din acest dosar ii acuza pe fostii presedinti ai Bancorex, Dan Pascariu si Razvan Temesan, de abuz in serviciu si de prejudiciu adus bancii, prin favorizarea firmei Astral din Bucuresti, care a cumparat 1816 113 USD, dupa data de 4 mai 1992 – cand a intrat in vigoare noul „Regulament pentru Operatiuni Valutare” – la cursul de doar 226 lei/USD, si nu la cursul de scliimb al zilei, atunci cand s-au efectuat platile in valuta ale firmei Astral. Diferenta, intre cele doua cursuri a prejudiciat Bancorex cu suma mentionata mai sus. Dupa aceeasi inginerie financiara au mai fost favorizate si alte firme: Dima, Armendi, Prodexport, Chimexim etc. Asa incat, prejudiciul real adus Bancorex prin aceasta inginerie financiara era, in realitate, mult mai mare.
  3. VENTUZA „S.A.N.C.A.”
    Cea mai importanta sucursala a Bancorex – sucursala „Lipscani” Bucuresti – a acordat grupului de societati S.A.N.C.A., proprietatea altui sustinator FSN, Alexandru Raducan, credite in valoare de 45 milioane USD (in lei si valuta), in conditiile in care procentul de acoperire al S.A.N.C.A., prin ipotecare, se situa doar la 70% din valoarea creditelor. In urma extinderii cercetarilor, s-a constatat ca fosta directoare a sucursalei Lipscani (Ana Capetti) a transinis unor institutii financiare straine titluri de valoare ale bancii, in scopul de a obtine un credit extem de 37 milioane USD pentru patronul S.A.N.C.A., fara aprobarea conducerii Bancorex. Denuntata de Razvan Temesan, fosta directoare l-a acuzat, la randul ei, pe acesta ca ar fi fost, in realitate, la curent cu creditele lui Raducan.
  4. VENTUZA „MEGAPOWER”
    IIRUC Bucuresti, societate cu capital de stat, si firma arnericana „Victor” – specializata in producerea unor componente electronice folosite si in industria spatiala – au format o companie mixta, Megapower, declarata in stare prefalimentara in 1994, de catre Tribunalul din San Francisco. Bancorex, prin Razvan Temesan, a acceptat totusi in aceste conditii finantarea directa a societatii cu 3,2 milioane USD, dupa o analiza efectuata de Grigore Maimut, directorul-adjunct al Sucursalei Lipscani a Bancorex. Printr-o societate- satelit Bancorex, Confidentia din Gibraltar – Bancorex a mai pompat 1,2 milioane USD in Megapower. Suma care s-a adaugat celor 11 milioane USD, capitalul initial investit de IIRUC in Megapower, fara ca firma mixta sa poata face altceva decat sa-si mai reduca, cat de cat, pierderile. Directorul adjunct Grigore Maimut a fost acuzat de Razvan Temesan pentru acordarea de credite faa respectarea normelor legale. Prin dezvaluiri ulterioare, Grigore Maiinut l-a implicat insa si pe Razvan Temesan, precum si o serie intreaga de politicieni care au sustinut, in mod suspect, firma mixta falimentara: Florin Georgescu, Eugen Dijmarescu, ba chiar si Theodor Stolojan.
  5. VENTUZA „TEMESAN”
    Fostul presedinte Bancorex – si principalul pion al regimului Iliescu in cadrul sistemului financiar-bancar de dupa 1990 – a fost arestat pe 9 iulie 1997, sub acuzatia de abuz in serviciu. Concret, Temesan – tatal multor miliardari de carton, fabricati in Romania, prin acordarea de catre presedintele Bancorex a celebrelor credite neperformante, doar pe baza bunelor intentii – a fost invinuit doar pentru ca a atribuit 34 de autoturisme, proprietatea bancii, unor persoane si institutii de stat, cu suportarea cheltuielilor de catre banca. Prejudiciul calculat: 591 milioane lei. Astfel, desi impotriva lui Temesan se formulasera acuzatii cu mult mai grave, si desi acesta avea deschise alte doua dosare, Parchetul a preferat sa-l invinniasca pe presedintele Bancorex doar pentru afacerea automobilelor. Avocatii lui Temesan au reusit, in scurt timp, sa obtina eliberarea sub control judiciar a omului care simboliza, in ochii opiniei publice romanesti, intreg sistemul financiar bancar, tip caracatita, de dupa ’90.
  6. VENTUZA „ELVILA-POOLCEG”
    Razvan Temesan si staff-ul Bancorex au fost acuzati si de incalcarea „Regulamentului Operatiunilor Valutare”, cand au van dut firmei Elvila, in afara pietei valutare – in cateva transe – suma de 5,6 milioane USD. Razvan Temesan a acordat si firmei lui George Constantin Paunescu – Poolgec – mai multe credite, fara acoperire in cont, prin eludarea normelor bancare. Ulterior, Temesan a renuntat sa mai incaseze de la Paunescu dobanzile de 6% pe an, care se percepeau creditelor restante. PrejudiciuBancorex: 198 mlioane lei.
  7. TENTACULA „BANKCOOP”
    Banca de Credit Cooperatist – Bankcoop – constituie alt exemplu de manipulare mafiota a sistemului financiar bancar al erei Iliescu, prin care au disparut, ca intr-o gaura neagra, depunerile populatiei. Cooperatia, prin autonomia de care a beneficiat inainte de ’89, a fost singura activitate cu caracter privat din Romania, ingaduita de autoritatile comuniste. Astfel ca, in 1990, aceasta dispunea de un patrimoniu de mai multe miliarde de lei (la valoarea de atunci). Profitand de vidul legislativ, apoi de un cadru legislativ cu numeroase lacune, manageni cooperatici – avand stranse legaturi cu FSN-ul – si-au arogat dreptul de a dispune de patrimoniul a 6,5 milioane de cooperatori, transformandu-se din administratorii averii acestora, in proprietarii ei. Mass-media a dezvaluit numeroasele escrocherii economice si fmanciare din cooperatie si a nominalizat grangurii care au tras pe sfoara cei 6,5 milioane de roman, depundtori la Bankcoop, fara ca regimul Iliescu sa reactioneze. In ultimii ani, insa, ingineriile financiare mafiote au iesit, una cate una, la iveala: cazul Bankcoop, apoi FNI si, potrivit unor experti, la orizont se profileaza cazul World Trade Center. Atat in cazul Bankcoop, cat si FNI, actorul principal a fost Centrocoop, care nu a fost tras inca la raspundere. Alexandru Dinulescu, fost presedinte Bankcoop si vicepresedinte Centrocoop -considerat singurul mare vinovat, a fugit, dupa cum se pare, undeva in SUA, unde si-ar fi intemeiat o banca, pe spezele celor 6,5 milioane de cooperatori romani praduiti. Ingineria financiara a inceput odata cu constituirea bancii Bankcoop, utilizandu-se fondurile Cooperatiei de Consum si Credit. Practic, decapitalizarea „Cooperatiei de Consum si Credit” a fost realizata prin infiintarea bancii Bankcoop din fondurile Cooperatiei. Apoi, prin preluarea de catre Bankcoop a unor active la preturi derizorii si acordarea de credite peste credite clientelei politice a regimului Iliescu, prin incalcarea Legii 33/1991 ca si prin calcularea unor dobanzi mai mari decat de cele legale unitatilor „Cooperatiei de Consum si Credit”. Toate acestea constituie o mostra a stilului mafiot prin care o banca topea banii depunatorilor sub regimul FSN. Sa vedem insa mai indeaproape cum se proceda, pentru a intelege mai bine sistemul ingineriei financiare Centrocoop-Bankcoop, care a devalizat conturile a 6,5 milioane de romam cinstiti.
    Schema functiona astfel: o unitate cooperatista era obligata de granguni Centrocoop sa subscrie actiuni la Bankcoop. Cum, de regula, uniunile cooperatiste invocau lipsa banilor, Bankcoop le imprumuta. Astfel, o multime de unitati cooperatiste s-au pomenit actionare Bankcoop, cu banii imprumutati tot de Bankcoop. Urma faza a doua a inginenei financiare: Bankcoop stabilea niste dobanzi inrobitoare, mai mari decat cele din contractele de creditare, precum si dobanzi la dobanzi. In timp ce grangurii Bankcoop – aceiasi ca la Centrocoop – tineau banii in conturile bancii, unitatile cooperatiste falimentau, vazandu-se suite sa vanda din active, pentru a-si achita dobanzile sau furnizorii. Un exemplu este Federalcoop Ilfov, care in 1992 a contractat un credit de 7 inilioane lei la Bankcoop. Banii au ramas la Bankcoop, care a calculat dobanzi de 3,265 milioane lei in 1992 si de 4,2 milioane Iei in 1993. La 28 februarie 1994, Bankcoop anunta inca majorarea dobanzilor la 90% pentru credite si 250% pentru dobanzi neachitate. In acest conditii, la un credit de 7 milioane lei, dobanada pe 1994 s-a ridicat brusc la 1,4 milioane lei, adica de peste 7 ori valoarea creditului. Pentru credit plus dobanda neachitata la 31 decembrie 1993, s-a calculat o dobanda de 1,04 miliarde lei.
    „Bankcoop, in loc sa sprijine Cooperatia de Consum in penoada de trecere la economia de piafa, potrivit art. 1 din statutul bancii, falimenteaza cooperatia prin metodele folosile…” constata un Control Financiar Intern al Centrocoop.
    Legea a dat si ea o mana de ajutor. Astfel, legea 109/1996 a facut ca in statutele cooperativelor sa nu fie inscrisa valoarea capitalului social subscris si varsat de membrii cooperatori.
    Pe acest fundal cetos, grangurii Bankcoop au actionat in forta. Fostul presedinte al bancii, Alexandru Dinulescu, a subordonat practic Bankcoop intereselor sale personale si, bineinteles, clientelei politice a fostei puteri. Tentacula Bankcoop a avut – ca si Bancorex – cateva ventuze celebre. Iata cateva din acestea.
  8. VENTUZA „DINULESCU”
    Doi oameni de afaceri, Vasile Loga si Nahor Mordehai, l-au denuntat pe presedintele Bankcoop, Alexandru Dinulescu, deoarece le-a solicitat 30 000 USD, pentru aprobarea unui imprumut operativ. Pe 19 februarie 1997, Alexandru Dinulescu a fost arestat, sub acuzatia de luare de mita si pentru acordarea preferentiala a creditului celor doi. Presedintele Bankcoop a ramas in arestul Rahova pana la 16 mai 1997, cand au fost finalizate cercetarile si Dinulescu a fost trimis in judecata. Din motive medicale, Alexandru Dinulescu a fost insa eliberat, sub control judiciar si a disparut ulterior din tara. In timpul arestului, Dinulescu nu a stat degeaba: el l-a denuntat, la randul sau, pe omul de afaceri George Constantin Paunescu, ca a preluat prin metode nelegale pachetul majoritar de la banca, in scopul altei inginerii financiare, ceea ce a condus la cercetarea penala a lui George Constantin Paunescu.
  9. VENTUZA „TRALIDA”
    Consta intr-un credit in doa transe de 10,8 miliarde lei, aprobat de Bankcoop unei firme la care era asociat insusi presedintele bancii, Alexandru Dinulescu. In fapt, Dinulescu, impreuna cu firma Meteor, cu Andreea Business Bucuresti si cu omul de afaceri Gheorghe Dragodan au constituit societatea Thalida Chiajna, specializata in productia de cartuse pentru vanatoare. Imediat, Andreea Business a fost creditata de Bankcoop, la presiunile lui Dinulescu, cu 360 milioane lei, ca sa achizitioneze terenul pentru constructia proiectatei fabrici de cartuse. Apoi Alexandru Dinulescu a aprobat firmei Thalida – la care era asociat – un prim credit de 5,2 miliarde lei, fara respectarea normelor de garantare bancara. Trei luni dupa acordarea primului imprumut, Dinulescu acorda firmei restantiere Thalida un alt credit de 5,6 miliarde lei. Rezultatul: la trei ani de la finantare, Thalida nu produsese nici un singur cartus! Gaura de 10,8 miliarde, facuta chiar de presedintele bancii, era inscrisa insa in contul Bankcoop.
  10. VENTUZA „MERCEDES”
    Acelasi Alexandru Dinulescu a mai fost acuzat, in alt dosar, de contrabanda, fals intelectual si uz de fals. In mai 1994, Dinulescu a achizitionat pentru banca un autoturism marca Mercedes din Austria, la pretul de 40 000 USD. Folosind documente vamale falsificate, Dinulescu a inlocuit insa factura originala cu o factura contrafacuta, in care se mentiona un pret al autoturismului de doar 5 500 USD, de opt ori mai mic. Astfel, prin eludarea taxei vamale corecte, in raport cu pretul real al autoturismului, Dinulescu a adus un prejudiciu Statului roman de 60 milioane lei. La un singur automobil trecut prin vama!
  11. VENTUZA „VITROM”
    Societatea Vitrom Bucuresti numara printre actionarii sai Bankcoop-ul, dar si persoane fizice, printre care pe fiul lui Alexandru Dinulescu. Prin intermediul tatalui – presedinte al Bankcoop – societatea Vitrom a fost sprijinita pentru a obtine un credit de la Banque Nationale din Paris de 20 milioane franci francezi, garantati de Bankcoop. Se pare ca in urma tranzactiei, Dinulescu tatal si fiul au obtinut comisioane consistente.
    Generalul Ion Pituiescu, care s-a ocupat de ingineriile financiare de la Bankcoop, sustinea ca Alexandru Dinulescu a scapat deoarece „multii demnitari au intervenit in favoarea presedinteiui banccii – consilieri ai presedintelui Iliescu, membrii ai guvernului Vacaroiu – astfel incat s-a ajuns la tergiversarea urmaririi penale (…) ceea ce i-a permis lui Dinulescu sa puna la punct documentele contabile si sa distruga probe care puteau fi administrate contra lui.”
  12. TENTACULA „CREDIT-BANK”
    Afacerile de la Credit-Bank implica un numar mare de ventuze si personaje controversate, asa incat vom prezenta doar o sinteza a ingineriilor financiare din aceasta banca.
  13. VENTUZA „MARCEL IVAN”
    Arestat in urma denuntului celebrului Gigi Kent (Vasile Gheorghe), actionar principal al bancii, pentru luare de mita, Marcel Ivan (presedintele Credit-Bank) a mai fost acuzat ulterior si de: falsificarea documentelor de evidenla contabila, falsificarea bilanturilor contabile, prin majorarea fictiva a capitalului social varsat, precum si de acordarea unor credite preferentiale, fara garantii. Pentru achizitionarea de catre banca a unui teren din Bucuresti, in documente a fost mentionata suma de 661 685000 milioane lei, in timp ce vanzAtorul a primit doar 180 000 dolari. Marcel Ivan si colaboratorii sai insusindu-si restul de 379 milioane lei. Colaboratorii lui Marcel Ivan au fost ulterior arestati, impreuna cu presedintele Credit-Bank. Acesta a fost invinuit ca acordase, intre altele, credite de miliarde fara garantie finului sau, ilie Alexandru, patronul Hermes-ului de la Slobozia, lui Florea Niculescu, presedintele lui Aem Special Service (la care mai erau asociati Marcel Ivan si Steriu Popescu, adica presedintele si vicepresedintele Credit-Bank), lui Gigi Kent si multor altora. Condamnat la sase ani inchisoare, Marcel Ivan a facut recurs si a scapat de arestul preventiv, invocand motive medicale.
  14. VENTUZA „STERIU POPESCU”
    Vicepresedintele Credit-Bank, Steriu Popescu, a adus bancii, la randul lui, un prejudiciu total estimat la 250 miliarde lei. Dintre care 10 miliarde in calitate de beneficiar al unor credite iar restul, prin aprobare ilegala a altor credite, dintre care: 300 000 USD (7,3 miliarde lei) societati Topolina Oil; 36 miliarde lei firmelor lui Ilie Alexandru (cu acordul lui Marcel Ivan); 200 000 DM si 335 milioane lei societatii Constant din Slatina; 300 000 DM si 726 milioane lei cetateanului Hans Kundrus (din Germania), printr-o dispozitie ilegala de plata; 400 000 USD lui Dan Octav, fara garantii bancare. Steriu Popescu a mai fost acuzat si ca si-a transferat intr-un cont personal 100000 USD din contul unor clienti ai Credit-Bank, precum si alti 30 000 USD din contul unui alt deponent. A parasit tara imediat dupa demararea anchetelor, cu concursul generos al autoritatilor regimului Iliescu.
  15. VENTUZA „ILIE ALEXANDRU”
    Miliardarul din Slobozia a adus un prejudiciu total Credit-Bank-ului estimat la 36,5 miliarde lei. A fost creditat, fara garantii, cu 1,2 milioane USD, 2,1 milioane DM si 18,8 miliarde lei, dovedindu-se apoi ca acesta nu avea nici o posibilitate de a mai returna ceva. Ilie Alexandru a fost arestat abia in 1997, pentru inselaciune, fals si uz de fals, intr-o afacere cu grau. Imprumuturile luate de la Credit-Bank au fost folosite de Ilie Alexandru ca sa construiasea in Baragan o replica fidela a Southfork-ului din serialul „Dallas”. Omul mai planuia sa construiasca, la Slobozia, si un Turn Eiffel. Ilie Alexandru a fost implicat si intr-un alt dosar: falsificarea unor cecuri, emise de Banca Ion Tiriac. Prejudiciul imputat in acest dosar: 1,09 miliarde lei.
  16. VENTUZA „GIGI KENT”
    In octombrie ’89, Gigi Kent (Vasile Gheorghe) tocmai ispasea o condamnare de 13 ani: pelitni specula, luare de mita si abuz in serviciu.In urma decretului de gratiere emis de Iliescu in ianuarie 1990, Gigi Kent a fost pus in libertate si a parasit imediat Romania. A revenit curand, devenind actionar principal la Credit-Bank, si beneficiind de numeroase facilitati din partea presedintilor succesivi ai bancii. Astfel, pentru a stinge din datoriile foarte mari ale firmelor lui Gigi la Credit-Bank, unul din presedinhi Credit-Bank- raposatul Emil Cioflan – a achizionat hotelul Turist din Tecuci, de la Gigi Kent, cu 9,7 miliarde lei, desi acesta il cumparase doar cu 240 milioane lei. Gigi Kent a derulat si alte afaceri cu Credit-Bank, paguboase pentru banca: a comandat, la un pret triplu fata de cel oferit de alti furnizori, saculeti pentru ambalat bani, intr-o cantitate suficienta pentru urmatorii o suta de ani; tot la preturi mult umfiate, Gigi Kent a mai furnizat bancii: fisete, calculatoare si sisteme de alarma. In materie de credite preferentiale, Gigi Kent a beneficiat de 8,5 miliarde lei, 5,8 milioane USD si 2 milioane DM, prin intermediul vicepresedintilor Tudor Stanica si Steriu Popescu.
  17. VENTUZA „AERO SPECIAL SERVICE”
    Societatea Aero Special Service, condusa de Florea Niculescu, a devenit unul dintre debitorii cei mai importanti ai Credit-Bank, dupa ce a beneficiat de credite preferentiale totalizind 26,6 milioane USD si 3,1 miliarde lei. Printr-o intelegere interbancara din decembrie 1995, Razvan Temesan a rascumparat, in numele Bancorex, creditele lui Aero Special Service de la Credit-Bank. Societatea lui Florea Niculescu a vandut apoi avioanele din patrimoniu, cu 10 milioane USD, unei socieati din Cipru, care le-a revandut unei firme a lui Ion Tiriac. Ceea ce a determinat Credit-Bank sa depuna un denunt impotriva lui Florea Niculescu, pus sub urmarire penala abia in aprilie 1997, pentru inselaciune in dauna avutului public. Tot Credit-Bank mai acordase, cu generozitate, credite preferentiale si altora: Sever Muresan (16 miliarde lei), Leonida Teohari, patronul grupului de firme Darianne (47 miliarde lei), Nicolae Apostol de la Petrol Company (7 miliarde ici).
  18. TENTACULA „COLUMNA BANK”
    Ingineria financiara de la Columna Bank a prezentat un anumit grad de sofisticare, in raport cu altele. Schema era de import, apartinea repertoriului mafiei internationale. Columna Bank a aparut prin asocierea a patru persoane fizice din Romania, avand fiecare un aport de 120 milioane lei, cu un cetatean german avand un aport de 300 000 USD, si firma elvetiana Manel Finanz A. G. care, cu un capital social de 7,7 milioane USD, a devenit proprietara bancii in proportie de 93%. Suspiciunile au pornit de la detaliul ca Manel Finanz, proprietara elvetiana a lui Columna Bank, avea profil de societate anonima, fara vreo activitate reala in Elvetia. Administratorul firmei, Josef Fessler, a recunoscut ulterior ca avea un contract cu cateva persoane din Romania pentru investirea banilor. Fostul sefal IGP, Pavel Abraham, a dezvaluit insa ca banii proveneau, in realitate, din Romania. Iar Urf Von Daniken, seful politiei elvetiene, a declarat intr-un interviu din saptamanalul CASH, care apare la Berna, ca „in spatele bancii se afia serviciie secrete romanesti”. Cert este ca unul dintre actionarii Romani a fost identificat in persoana socrului lui Virgil Magureanu, in acel moment director al SRI. Ingineria de la Columna Bank – proprietatea unei societati anonime din Elvetia care rula, de fapt, fonduri provenind din Romania – s-a dovedit profitabila doar pentru grupul de firme-satelit Euro-Columna. Cu creditele acordate generos de banca, firmele Euro-Columna au cumparat pachetele majoritare de actiuni de la societa tile de stat din domeniul ingrasamintelor, operatiune in care a fost implicat si fostul presedinte al FPS Emil Dima, unul dintre pionii regimului Iliescu. De altfel, FPS a deschis la Columna Bank un cont de 64 miliarde lei si 10 milioane USD. La care s-au adaugat si CEC-ul cu 30 miliarde lei, RENEL cu alte cateva miliarde si altii.
    Ortansa Niculescu, cea care i-a succedat la presedintia bancii lui Vasile Bostan, a recunoscut de altfel ca banii au fost orientati, sub forma de credite, catre firmele satelit. Ulterior, FPS nu si-a mai putut retrage fondurile decat apeland la BNR si Ministerul de Interne. Rezumand: sume de bani murdari – provenind, probabil, din diverse operatiuni speciale, – au fost spalati, via Elvetia, prin Columna Bank si reinvestiti apoi, sub forma de credite, in firme-satelit interesate sa acapareze industria ingrasamintelor romanesti.
  19. TENTACULA „DACIA FELIX”
    Cu sprijinul Bancorex, Sever Muresan a devenit actionarul majoritar al bancii „Dacia Felix”, dupa ce in 1990 si-a intemeiat firma Paniro Bucuresti, in asociatie cu Croassant de France. Ingineria financiara a inceput in momentul cand Bancorex a creditat Panim cu 16,6 milioane franci francezi iar Sever Muresan i-a transferat la Banca Dacia Felix din Cluj, sub titlul de contribuie la capitalul social. Grupul de firme al lui Sever Muresan a acaparat astfel 68% din Dacia Felix. In 1997, Sever Muresan avea o datorie cifrata la suma record de 1171 miliarde lei.
  20. VENTUZA „CADEWELL-INSULELE VIRGINE”
    Sever Muresan, in complicitate cu vicepresedintele Daciei Felix, Mircea Horia Hossu, a primit un credit ilegal de 334 miliarde lei, destinat achizitionarii de otel-beton, care ar fi urmat sa fie exportat societatii Cadewell din Insulele Virgine, binecunoscut paradis financiar international. Mircea Hossu a intocmit insa documente bancare din care sa rezulte ca Sever Muresan restituise catre Dacia Felix contravaloarea bunurilor exportate, acoperindu-l astfel, fictiv, pentru o parte din credit. Actele utilizate in acest scop fusesera emise de Fondo Sociale di Cooperazione Europeea, cu sediul la Milano, care nu avea insa dreptul sa efectueze operatiuni bancare. Investigatiile au scos la iveala si faptul ca Fondo Sociale apartinea Inei Muresan si Hossu, nefiind altceva decat o firina-paravan pentru afacerile oculte ale celor doi. Prejudiciul adus Daciei Felix de cei doi, prin ingineria financiara Cadewell – Insulele Virgine: 1000 miliarde lei.
  21. VENTUZA „S.V. INTERNATIONAL TRANZACTION”
    Tandemul Muresan-Hossu a mai supt 17,5 miliarde lei, precum si alte 160 milioane USD de la Dacia Felix in 1990. Bancorex – nava amiral a mafiei financiare sub regimul Iliescu -a emis o scrisoare de garantie in favoarea firmeifranceze S.V. (Sever Muresan) International Tranzaction, in baza unui ordin emis de firma de comert exterior Terra – despre care toata lumea, cat de cat informata, stie cui apartinuse inainte de ’89 – pentru derularea unei afaceri fantoma. Sever Muresan a utilizat ilegal scrisoarea de garantiie, prin intermediul complicelui sau Mircea Hossu – de credite in valoare insumata de 17,5 miliarde lei. La care s-a mai ada ugat o alta ventuza, de doar 160 milioane USD, din contul Daciei Felix, care formeaza obiectul unui dosar de cercetare penala distinct.
    Sub povara creditelor neperformante, devalizate prin diversele inginerii financiare derulate sub regimul Iliescu, toate aceste banci au falimentat, inghitind economiile a milioane de Romani. Intre 1990-1997, Caracatita bancara creata sub regimul Iliescu a cunoscut in Romania epoca sa de aur, avand tot ragazul ca sa se implanteze si sa se ramifice, intr-o tara devenita un loc preferat pentru jongleriile financiare ale Mafiei.

Citeste si articolele:

 

Romania lui Ion Iliescu: cel mai mare depozit de droguri din Europa de Est…

PRESEDINTELE TURNULUI BABEL AL DROGURILOR, MAFIA „ALBA”

„La Depeche Intemationale des Drogues” (DIG), una dintre publicatiile lui „Observatoire Geopolitique des Drogues” (OGD), reprezinta Un adevarat „barometni al metamoffoza ni Romaniei”, dupa 1990, intr-o veritabila placa turnanta a traficului international de’ droguri. Spre deosebire de „Raportul anual” al OGD, publicatia sus amintita descrie in amanunt opera(iuni precise, oferind astfel infonnatii concrete despre traficul de droguri in care Romania a fost implicata dupa ’90. Nasii locali si conexiunile lor internationale, ca si complicitatile interne, sunt radiografiate si introduse pe ordinatoarele lui OGD, deoarece Romania, dupa ’90, a devenit – din nefericire – un reper pe harta traficului mondial de droguri. Cantitatile de droguri care au tranzitat Romania la nivelul anilor ’90-’96 sunt impresionante, iar capturile destul de modeste. Conform DIG, autoritatile romane ale tirnpului erau in deplina cunostinta de cauza, dar regimul Iliescu nu a dat rnciodata dovada de vointa politica pentru a decapita mierele narcotraficantilor.

DIG nr.27, din ianuarie 1994, insera sub titlul „Romania -Turnul Babel al drogurilor” urmatoarea constatare: „Romania a devenit una dintre cele mai importante placi turnante ale traflcului cu toate tipurile de droguri”. Cauzele acestei situatii dezastmoase sunt vazute de publicatie in tarele regimului instalat la putere, imediat dupa caderea lui Ceausescu. „Aceasta specializare [a Romaniei, n.n] a fost pregatita prin mostenirea retelelor formate sub regimul Ceausescu, coruptia generalizata a fortelor de ordine si criza economica”. Perpetuarea retelelor de trafic clandestin ale regimului Ceausescu, sub regimul Iliescu, probeaza si o continuitate de preocupari. Se stie ca noul regim, instalat in decembrie ’89, a inchis ochii si a tolerat pe teritoriul Romaniei o serie de organizatii teroriste dar si mafiote. Personaje din acest mediu au capatat acreditari guvernamentale, asa cum a fost cazul notoriu al lui Kamel El Kader, devenit consilier al secretarului general al guvernului, Viorel Hrebenciuc.

Ofiteri ai Politiei din Constanta an dezvaluit unui corespondent al OGD ca noua filierd ugandeza, pusa la punct intre 1990 si 1993, tranzita prin Constanta imense cantitati de hasis. Analiza filierei ugandeze a hasisului demonstreaza caracterul transnational si complexitatea retelei, care grupeaza pakistanezi, africani, israelieni si europeni, dar avea, ca placa turnanta, Constanta.
Drogul, provenit din Pakistan, era incarcat in portul Mombasa (Kenia), pe una din navele companiei de navigatie „Shimoni-Tea”, cu destinatia Haifa (Israel), via Durban (Africa de Sud). La Haifa, incarcatura de droguri era preluata de nave ale companiei „Zim-Antwerpen”, care sosean la fiecare cincisprezece zile in portul Constanta. De aici drogurile fund transportate de compania israeliano-romana „Zim-Rom” pana in Italia, via Bratislava. Creierul retelei ugandeze, un anume Kali, cetatean german de origine ugandeza, lucra cu societatea romana Rimpex SRL din Bucuresti. La un moment dat, reprezentantul lui Rimpex nu s-a prezentat sa preia transportul de ceai si, dupa 23 de zile, vamesii si-au varat nasul, descoperind astfel 4,4 tone de hasis. Un al doilea transport de droguri de pe filiera ugandeza a fost incarcat tot la Mombasa, de catre compania de navigatie Victoria Impex Company din Kampala, pe vasul Barbara D, avand destinatia finala portul Maracaibo din Venezuela, via Durban. La Durban, traficantii ugandezi n-au mai gasit un cargo catre Venezuela (cu escale la Capetown si in Panama), asa incat an decis sa schimbe destinatia initiala. Dupa ce au disimulat 6 tone de hasia in baloturi de bumbac, au incarcat marfa pe vasul Pelikan, cu destinatia Haifa. La Haifa, drogul a fost incar cat de Zim Antwerpen, adus la Constanta, de unde transportul a fost preluat de importator; societatea slovaca Slovimpex SRL din Bratislava, care ar fi trebrnt sa-l predea la Munchen. Din nenorocire pentru traficanti, cargoul a sosit la Constanta pe 3 septembrie, dupa ce autoritatile portuare descoperisera cele 4,4 tone de ceai, amintite mai sus, ceea ce a antrenat si o perchezitie pe cargoul in cauza. Ofiterii din port, care au tinut sa-si pastreze anonimatul, i-au marturisit corespondentului OGD ca: „Oricum cantitati mult mai importante si mai bine protejate au tranzitat prin portul Constanta”. Protejate de cine? Nu este greu de banuit. si nici unde se scurgeau cornisioanele stoarse de la traficantii ugandezi, pentru ca acestia sa-si vada linistiti de treabs fara accidente, cum au fost capturile din 26 august si 3 septembrie ’93.

Potrivit DIG nr.27 (ianuarie ’94), filiera cocainei este la fel de complexa in Romania ca si cea a hasisului. Una dintre aceste filiere era condusa de Alexandru Docmanov, care disimula pana la 100 kg de pudra in statui de metal, ce voiajau apoi dintr-un post de vama in altul. Doi dintre complicii lui Docmanov au receptionat 109 kg de cocaina intre 1991 si 1993, marfa pe care au plasat-o in Italia. Cei doi complici, doi columbieni, inarmati cu pasapoarte venezuelene, tranzactionau cocaina cu un anume Omar din Timisoara. Interesant este ca, atunci cand columbienii au picat, Omar a sters putina, dupa ce primise in prealabil un telefon de avertisment din Bucuresti, de la un politist roman care lucra pentru retea.

La randul sau, DIG nr.30, din aprilie 1994, semnala urmatoarele: „Cantitati foarte mari de droguri sosesc in Romania: hasis pe cale maritima via Africa; cocaina din America de Sud pe cale aeriana sau maritima, heroina pe rutele din Balcani”. Pe langa retelele internationale care, cu intinse complicitati in administratie, transformasera Romania intr-un adevarat turn Babel al drogurilor dupa 1990, apar nasii Romani, narcotraficantii autohtoni. DIG nr.30 ii identifica pe unul dintre acestia: „Un traficant roman, caruia i se spune “Printul, a controlat, intre 1990 si 1993, o retea de trafic cu hasis catre Germania, din Timisoara si Arad, via Polonia.” in realitate „Printul” nu era altul decat romano-sirianul Zaher Iskandarani, supranurnit „Printul” sau „Regele Banatului”, Un protejat (pana in 1995) al regimului Iliescu. Reteaua „Printului” era una internationala. „Organizatia este compusa mai ales din polonezi si tigani Romani, insarcinati sa treaca in mod clandestin, frontiera care separa Polonia de Germania si sa comercializeze (drogul n.n.), dupa ce acesta a fost tranzitat prin Ucraina”. Lucrurile au mers bine pan a in 1993, cand apare concurenta: mafia rusa Condusa de un anume „Vadim”. DIG nr.30 precizeaza:
„La sfarsitul anului 1993, aceasta organizatie (a „Printului” n.n.) a fost preluata in parte de mafia rusa din Basarabia si Moldova, dirijata de un anume “Vadim”. “Printul” a contra-atacat si, ajutat de vamesii romani, i-a taiat aprovizionarea cu droguri lui “Vadim””. Asadar, cand se punea problema unor rivalitati pe piata traficantilor de droguri intre un mafiot roman si un mafiot rus, vamesii romam ii taiau aprovizionarea rusului, ajutandu-l patriotic pe mafiotul roman. DIG nr.30 mai dezvaluia: „Traficantul roman (“Printul” n.n.) a trebuit, totodata sa-si schimbe rutele de trafic si sa le utilizeze acum pe cele care traversau Slovacia si Republica Ceha”. Pe filiera „Printului” se afla si un om de afaceri de la Chisinau, care poseda o societate comerciala in asociatie cu un cetatean turc. Basarabeanul calatorea la volanul unui automobil de lux, in care dosea pan a la 10 kg de hasis, la fiecare calatorie. Corespondentul ODG a observat cum un autovehicul al politiei cehe se prezenta de fiecare data, intr-o anume zi, la locul stabilit – langa orasul Prestice – pe ruta catre Germania, pentru a incasa cei 500 de dolari ca sa lase marfa sa treaca. In ciuda razboiului, „Printul” utiliza, in aceesi masura, si rutele iugoslave.

DIG nr.27, din decembrie 1993, aducea grave acuzatii unor reprezentanti ai autoritatilor romane. Despre un general-locotenent de politic se spunea ca ar „figura in fisierele politiei italiene si germane, ca patron al traficului de automobile furate”. Acest personaj ar fi lucrat din 1990 intr-o stransa legstura cu generalul Filipov, seful politici bulgare, care actiona sub acoperirea unci societati comerciale de la Sofia, patronate chiar de fiul sau. Acelasi numar din DIG mai acuza pe un alt general roman de politic, si pe adjunctul sau, ca ar fi fost implicati in traficul de heroina care provenea din Afganistan, via Ucraina. Banii murdari ar fi fost apoi spalati la hotelurile Astoria si Continental din Timisoara. Se mai vorbea si de asocierca unor politisti Romani de rang inalt cu nasi ai „N’draghetta” calabreze, asa cum erau fratii Lombardi, care opcrau la Satu Mare. Walter Esposito, responsabilul transporturilor de droguri pe ruta Romania-Ungaria-Austria-Italia s-ar fi aflat -sustine DIG nr.26 – sub o inalta protectie romaneasca. O concluzie importanta a publicatici era – in 1993 – aceea ca traficul de droguri din Est utiliza vechile retele ale traficului de arme dintre fostele state comuniste, membre ale Tratatului de la Varsovia, si tairile arabe. Inaltii functionari de pe vremea lui Ceausescu, preciza publicatia, continuau sa ocupe posturi importante sub regimul Iliescu. In plus, am adauga, Kamel El Kader aparea in fotografii umar la umar cu Presedintele Iliescu, asa cum se intamplase la Forumul „Crans Mon¬tana” de la Bucuresti (1994), sponsorizat – intre altii – de „Printul Banatulul”, Zaher Iskandarani.

ROMANIA LUI ILIESCU: CEL MAI MARE DEPOZIT DE DROGURI DIN EUROPA DE EST

Raportul OGD pe 1997, la capitolul Romania, analizand situati drogurilor in perioada 1995-1996 – Ultimii doi ani ai regimului Iliescu – face Un rechizitoriu amplu si documentat, demonstrand ca Romania, mai ales in penoada ’92-’96, Se transformat dintr-o tara de tranzit a drogurilor, intr-o tara de fabricatie si consum, mai ales a heroinei. Sunt indicate trei cauze principale ale acestei situatii catastrofale: haosul legislativ, coruptia pana la cele mai inalte niveluri si tolerarea in Romania a unor organizatii teroriste si mafiote, cunoscute prin implicarea lor in traficul de droguri, de care se facea vinovat regimul Iliescu in penoada 1992-1996, cu o accentuare in ’95-’96.

O prima tendinta pentru perioada ’95-’96 – constatata de raportul OGD din 1997- este aceca ca traficantii de droguri nu se mai limiteaza doar la tranzitarea Romaniei si trecerea drogurilor in Ungaria. Constituirea unor stocuri importante de droguri permite o redistribuire, constata raportul OGD, in directia spatiului Schengen, via Polonia si Republica Ceha. In cursul a numai patru ani (’92-’96), cantitatile de droguri stocate in Romania – avand una din principalele surse mai noi Caucazul, cu tranzitarea porturilor rusesti si ucrainiene – au crescut considerabil. Circa 6 tone de droguri au fost confiscate in 1996, in principal derivate ale canabisului, dar si ISO de kg de cocaina si 62 kg heroina, confiscate la granita de vamesii unguri. Care trecusera, bine mersi, prin vama romaneasca. Potrivit raportului OGD din 1997, hasisul din Romania provenea din Cornul de aur al Africii de Est, marihuana din Nigeria, cocaina din Columbia, Venezuela si Brazilia. Iata de ce raportul OGD/97 considera ca Romania anilor ’92-’96 s-a transformat intr-o veritabila placa turnanta a traflcului international de droguri tari. Descoperirea a doua fabrici de heroina, abia in 1996, au confirmat supozitiile politistilor europeni, aflati in post la Bucuresti, privind noul rol jucat de Romania lui Iliescu in traficul cu acest drog. „Toate aceste activitati legate de trafic au provocat cresterea ofertei pe piata interna si dezvoltarea toxicomaniei”, sustme raportul OGD/97. In continuare, raportul din 1997 preciza:
„Romania nu mai joaca, asadar, doar rolul unei tari de tranzit terestru, aerian si maritim al drogurilor provenind din Asia de sud-est, Turcia, America Latina si Africa”. Ce rol a avut insa regimul Iliescu in transformarea Romaniei dintr-o tara de tranzit a drogurilor, intr-o tara de productie si consum, mai ales a heroinci? Iata ce afirma raportul OGD pe 1997: „Noul rol al tarii in traficul de droguri, al heroinei mai ales, a fost agravat de mai multi factori… Narco-activitatile au exploatat, dupa caderea lui Ceausescu, dezordinea, a legislatie inadecvata, criza economica si coruptia pe scara larga. In sfarsit prezenta in Romania a unei minoritdti turce, ca si a emigraqilor kurzi, iranieni, albanezi, chinezi etc., a favorizat traficul. Aceasta fara (Romania, n.n.) este, in particular, a importanta baza a partidului muncitorilor din Kurdistan (PKK), organizatie kurda aflata in rdzboi cu statul turc”. Asadar, pe langs coruptie, legislate inadecvata, dezordine, regimul Iliescu a favorizat traficul de droguri dure si prin continuarea cardasiei cu o serie de organzati teroriste (gen PKK), binecunoscute pentru implicarea lor in traficul de droguri. Sa observam ca, la acest capitol, regimul Iliescu nu a facut altceva decat sa continue binecunoscuta cardasie a regimului Ceausescu cu terorismul. Raportul OGD pe 1997 considera, totodata, ca „este prea devreme sa stim daca tentativa de moralizare a vietii publice, intreprinsa de noul guvern, ales in noiembrie 1996, va avea efecte durabile”.
Raportul OGD citeaza si rapoarte ale SRI, dupa care 60% din drogurile care intrau in Romania, intre anii ’95-’96, proveneau de pe filiera turca. Cea mai importanta captura de heroina (42kg) s-a efectuat la 12 decembrie 1996, intr-un autobuz turc apartinand companiei turce „Toros”. Drogul se afla ambalat in pachetele mici, de 500 de grame. Unul dintre cetatenii turci, arestat cu prilejul capturii, era chiar fratele proprietarului companiei. De regula, dupa ce introduc drogurile in Romania, turcii utilizeaza cetateni de alte nationalitati, pe post de carausi (camile, in argou). Dintre 95 de traficanti arestati in Bucuresti in 1996, 41 s-au dovedit a fi iranieni, 20 Romani si 14 turci. „Heroina provenita din Afganistan si din tarile Asiei centrale”, constata raportul OGD din 1997, „patrunde in Romania via Moldova si Ucraina. Pana in 1995, acest drog era expediat rapid, via Ungaria si Slovacia, catre statele Europei Occidentale: in principal, catre Austria, Italia, Germania si Tarile de jos (Belgia si Olanda)”.

COLABORAREA REGIMULUI ILIESCU CU RETELELE PKK

O parte din traficul de droguri desfasurat in Romania – constata raportul 0GD/97 – se afla in mainile kurzilor, dintre care cei mai multi apartin organizatiei teroriste PKK. Potrivit raportului OGD/97, PKK se ascunde in spatele unci orgarnzaatii de masa, denumita generic „Frontul de Eliberare al Kurzilor” (in original ERNK), care grupeaza diverse organizatii de femei, tineret, studenti sau oameni de afaceri kurzi din Romania. Oamenii de afaceri kurzi, de pilda, s-au grupat in „Asociatia Oamenilor de Afaceri din Orient”. Despre aceasta asociatie, raportul OGD din 1997 sustine Ca servea drept „excelenta legatura pentru activitatile PKK”. Toate organizatiile kurde din Romania se aflau in 1996 sub controlul strict al PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan), iar seful PKK era, in acelasi timp, si selul frontului ERNK. Responsabilul direct pentru colectarea fondurilor era una si aceeasi persoana cu delegatul pentru probleme de propaganda al PKK, si, in acelasi timp, director al ziarului kurzilor din Romania, „Vocea Mesopotamiei”. Ziar care se distribuia nestingherit, gratis, la gurile de metrou din Bucuresti. Raportul OGD specifica faptul ca acesta era un om de afaceri prosper, care urmase cursuri de literatura engleza la Oxford. Circa 90% dintre kurzii din Romania faceau parte din organizatii care apartineau ERNK si cotizau, in acest cadru, la PKK. Detaliu important: 75% dintre acesti mici investitori orientali din Romania sunt de nationalitate turca, dar in realitate, kurzi, iar ERNK le punea la dispozitie capitalul initial pentru a demara micile afaceri remarca raportul OGD/97. Potrivit statisticilor politici romane – citate de raportul OGD/97 – circa 65% din totalul capturilor facute la vama sunt de la asemenea companii de transport. Purtatorii de cuvant ai PKK si ERNK nu numai ca au negat ca organizatiile lor ar fi implicate in traficul de droguri, dar au specificat ct, de fapt, acestea colaborau cu Politia romana serviciile anti-drog din Romania au facut, dupa ’90, patru capturi pe baza informatiilor oferite de organizatiile kurde. Totusi, nici un kurd nu a fost vreodata implicat. Conform OGD., colaborarea PKK si ERNK cu politia, sub regimul Iliescu, nu era altceva decat un mod abil al kurzilor de a-si inlatura concurenta de pe piata drogurilor, cu mana politiei romane. Pozitia politiei romane, care a apreciat in mod manifest acest gen de colaborare, ramanane oricum ambigua, se specifica in raportul 00D197. Nicolae Ulieru purtatorul de cuvant (din acel moment) al SRI, a declarat ca Serviciul Roman de Informatii detinea date sigure privind implicarea kurzilor in traficul de droguri si arme, dar nu le putea face publice. Este de remarcat ca, desi SRI stia perfect ce fac organizatiile PKK si ERNK in Romania, regimul Iliescu a ignorat informatiile si a preferat sa continue colaborarea clandestina cu kurzii. Este usor de presupus de ce: fonduri clandestine pentru partidul de guvernamant si clientela sa politica”. Sa mai remarcam si alt aspect: este pentru prima data cand o organizatie internationala ca OGD dezvaluie, intr-un raport anual difuzat la scara mondiala – asa cum este raportul OGD/97 – colaborarea secreta a regimului Iliescu cu PKK, in afaceri care vizeaza domeniul crimei organizate internationale. Iata un subiect inedit, asupra caruia raportul OGD/97 ofera primele indicii importante si de la care poate demara o ancheta de amploare: regimul Iliescu si crima organizata transnationala, ’90 – ’96”.

AFACEREA „CALU”

Conform OGD/97, kurzii erau implicati atat in traficul clandestin care tranzita din Turcia catre Romania, via Bulgaria, cat si in cel care tranzita Ucraina spre Moldova, venind din spatiul rus. Potrivit politiei romane, citata in raportul OGD/97, „drogul care ne vine din tarile fostei Uniuni Sovietice se afla sub controlul maflilor ruse, caucaziene si ucrainiene”. PKK avea legauri cu toate aceste mafli. Legaturile kurzilor cu mafia rusa au fost facilitate de faptul ca organizatiile acestora sunt legale. In Rusia, ba au si reprezentanti oficiali. Un simbol viu al colaborarii regimului Iliescu cu kurzii si mafia rusa il constituie afacerea Calu. In septembrie 1995, politia turca” a arestat la Edime un roman, al carui pseudonim era Calu, impreuna cu sase kurzi („turci”), care transportau 2 kg de heroina, cinci pistoale si o mitraliera. Calu a declarat la interogatoriul luat de polita turca” din Edime, ca el era la al optulea transport de heroina catre Romania, si de exploziv, din Romania in afara. Calu a recunoscut ca lucra pentru PKK. Conform raportului OGD/97, surse apropiate serviciiior secrete romane au dezvaluit ca agentul Calu era unul dintre oamenii lor si ca acesta lucra, in acelasi timp, si pentru mafia din Transnistria. Un ofiter al Armatei a 14-a ruse a declarat unui corespondent OGD, in 1995, ca trupele ruse „au favorizat comertul cu droguri provenind din Extremul Orient”. Potrivit ofiterului, traficul de droguri din zona era condus de un evreu rus, care avea si ceetenie elvetiiana, individ din anturajul presedintelui Snegur. Mafiotul facea obiectul unui mandat de arestare in Rusia, pentru trafic de diamante industriale si arme. Este vorba de celebrul gangster Boris Birnstein, care detinea in Moldova de peste Prut cvasimonopolul exporturilor de materii prime (intre care, cel al lemnului), monopolul asupra bancilor, al.societatilor de asigurare, prin intermediul marelui sau concern „Seabeco” si cel care controla si imprimarea banilor in Moldova. Alaturi de monopolul fabricarii de pasapoarte, „Seabeco” mai controla turismul si devenise, intre timp, proprietarul luxosului hotel MOLDOVA din Chisinau, inclusiv al cazinoului din hotel, ambele proprietatea KGB pana in 1991. Concernul „Seabeco” mai dispunea in Moldova, in 1996, de 12 ferme de crescatorii, care produceau 3.500 de tone de curcan pentru piata occidentala, pe langa monopolul traficului de droguri si masini furate din Germania si Austria. Una dintre aceste masini i-a fost facuta cadou de Birnstein ministrului de Justitie al Moldovei, cu care acesta a fost prins la Viena in 1992. Automobilul fusese furat, de fapt, de mafia ucraineana din orasul Heilbron (Germania). Ministrul nu era decat un curier al lui Birnstein, intre ale carui afaceri intra si traficul de carne vie, cu moldovence, pentru bordelurile din Germania. In realitate, Birnstein si Seabeco se ocupau cu spalarea banilor mafiei ruse, bani care ajungeau apoi, curati, in bancile din Elvetia. Cine era, de fapt, Birnstein? Conform FBI si Interpol, Birnstein emigrase din URSS in Israel in anii ’80, re-emigrase cu un pasaport canadian, pentru ca in 1991 – utilizand vechiul sau pasaport sovietic – sa revina in Republica Moldova, unde si-a procurat un pasaport moldovenesc. L-a ademenit pe Mircea Snegur cu o mare cantitate de motorina, pe care apoi a vindut-o tot el, dar in numele lui Snegur, la un pret mult mai avantajos, in Suedia si Finlanda, impartind ulterior castigul cu Snegur. Imediat, Birnstein a obtinut primele monopoluri in Moldova: fabricarea permiselor de conducere auto, precum si cel al importului si exportului de motorina si benzina. La alegerile din 1996, Birnstein a finantat campania electorala a lui Snegur, fortandu-l insa pe acesta sa nu intervina in favoarea eliberarii grupului Ilascu, pe care mafiotul il considera nationalist. (La fel a procedat si ex-ambasadorul american Alfred Moses, care l-a sfatuit in campania din 1996 pe Iliescu sa nu intervina in favoarea lui Ilascu, din acelasi motiv). Semnificativ, in 1992, Birnstein a fost mediatorul crizei care a dus la separarea Transnistriei, regiune unde se afla unul dintre cele mai importante arsenale de rachete balistice din regiune, conform serviciilor americane. Birnstein a reusit apoi sa-l debarce pe gen. Lebed, dupa ce a pus mana pe o caseta in care Lebed il caracteriza pe Eltin drept „porc betiv” si a transmis-o la Kremlin. Staruim asupra lui Boris Birnstein deoarece omul sau de incredere in Romania – in anii regimului Iliescu – a fost binecunoscutul Vitali Ustroi (Usturoi), implicat in mai multe afaceri de trafic cu materiale strategice. Amintim aici doar afacerea cu mercur rosu, din parcarea de la Vila-Lac Snagov, in care au fost amestecate si unele cadre ale Armatei.

REGIMUL ILIESCU SI MAFIA „SACRA CORONA UNITA”

Tot in raportul OGD/97 se mentioneaza traficul de droguri in care era impiicata mafia italiana „Sacra Corona Unita”. Aceasta organizatie a controlat traficul de droguri intre Italia si Romania, in principal a heroinei, aduse din Turcia. Precum si a cocainei, provenita din Brazilia. „Sacra Corona Unita” s-a bucurat, conform OGD / 97, de complicitatea unor inalti functionari de stat si din politia regimului Iliescu. Raportul OGD/97 noteaza: „Parchelul a recunoscut pentru prima oara in Romania, ca atat crima organizata, cat si traficul de droguri au beneficiat de sustinere politica si ca “banii murdari” au fost utilizati de “anumite partide” pentru finantarea campaniilor electorale”. In incheiere, raportul OGD/97 pune, negru pe alb, problema necesitatii deconspirarii „legaturilor vechiului guvern al presedintelui Iliescu cu crima organizata”.

Citeste si articolele:

3 februarie 1990: lovitura de stat valutara data de Ion Iliescu si gasca sa de KGB-isti… 

3 FEBRUARIE 1990: A DOUA LOVITURA DE STAT A FOST VALUTARA

Un raport al Curtii de Conturi, intitulat Raportul public anual, privind contul general anual de executie bugetara pe perioada 1990-1992, inaintat Parlamentului Romaniei in iunie 1996, prezenta rezultatele unui control efectuat la Banca Romana de Comert Exterior (ulterior Bancorex). Conform raportului, s-a constatat Cu acest prilej ca, dupa 31 decembrie 1989, BRCE preluase ilegal de la Banca Nationala a Romaniei suma de 2030 milioane dolari. Suma – apartinand Statului roman – se constituise, in principal, din urmatoaele resurse: Rezerva de Stat a Romaniei, in valoare de 727,6 milioane dolari; Fondul Valutar Centralizat al Statului, in valoare de 1.106 milioane dolari; Conturile fostului Oficiu Economic Central „Carpati”, in valoare de 153,4 milioane dolari si 43 milioane dolari puse de catre BNR la dispozitia fostului Minister al Comertului Exterior si Cooperare Internationale.

Aceste grave ilegalitati au fost sesizate Parchetului General de pe langa Curtea Suprema de Justitie din 2 septembrie 1995, fara sa se declanseze urmarirea penala a vinovatilor. Cu toate insistentele, inclusiv cele ale mass-media, procurorul general din acel moment, Vasile Manea Dragulin, a pastrat o tacere totala, si destul de stranie, fata de aceasta uriasa delapidare a valutei Romaniei.

Potrivit Raportului Curtii de Conturi, la data de 31 decembrie 1989 Rezerva de Stat in valutara a Romaniei – definita ca atare prin Decretul 314 din 15.07.1978 era de 727,6 milioane dolari. Numai ca, la aceeasi data, aceasta suma figura in evidenta contabila a BRCE, ca imprumut financiar primit de la BNR, din Rezerva de Stat in valuta a Rornaniei. Desi BRCE sustine ca ar fi folosit cei 727,6 milioane dolari pentru asa-zise plati externe, Curtea de Conturi a constatat ca, in realitate, BRCE nu putea sa justifice acest lucru cu documente.

Adevarata lovitura avea sa vina insa pe 3 februarie 1990, cand BRCE cumpara cei 727,6 milioane dolari, la cursul oficial. Adica, 1 dolar egal 14,45 lei! Care „lei” ii erau imprurnutati tot de Banca Nationala. Astfel, dintr-un foc, BRCE si-a transformat in lei datoria de 727,6 milioane dolari, care reprezentau rezerva valutara a Romaniei. Operatiune ilegala, deoarece BRCE – fara sa aiba competenta necesara – preluase intreaga Rezerva de Stat in valuta a tarii, majorandu-si propriile disponibilitati valutare cu suma mai sus mentionata. Conform Decretului 314/1978 al Consiliului de Stat – in vigoare la acea data – Rezerva de Stat in valuta a Romaniei era intangibila. Pe de alta parte, Legea Finantelor nr. 9/1972- si ea in vigoare la aceasi data – stipula ca fondul valutar facea parte dintre rezervele de stat ale Romaniei. Aceeasi lege mai specifica ca administrarea Rezervei de Stat in valuta se putea face doar prin lege. Astfel incat, lichidarea Rezervei de Stat in valuta nu era posibila decat printr-un Decret-Lege. Permitad lichidarea Rezervei de Stat valutare a Romaniei, Banca Nationala a incalcat flagrant Decretul nr.3 14/ 1978 al fostului Consiliu de Stat.

Alt fond, „Fondul Valutar Centralizat al Statului” (FVCS) se gasea constituit – potrivit raportului Curtii de Conturi – pe numele Bancii Nationale, in baza decretului nr. 78/7 martie 1988. La 31 decembrie 1989 – constata Raportul – acest fond, care se cifra la 1.106 rnilioane dolari, se afla insa in evidennta BRCE (si nu a BNR), dar intr-un cont distinct, in afara bilantului. La 7 ianuarie 1990, Consiliul Frontului Salvarii Nationale abroga Decretul nr. 78/1988, fara sa adopte o alta reglementare, care sa stabileasca cine si in ce conditii putea dispune de cele 1.106 milioane dolari. Astfel, invocand abrogarea Decretului 78/1988 – dupa cum constata Raportul Curtii de Conturi – BRCE (Presedinte Vasile Voloseniuc) nu a mai tinut o evidenta contabila si statistica distincta pentru incasa rile si platile din FVCS. Raportul Curtii de Conturi constata ca, la 25 junie 1990, BRCE lichidase practic contul FVCS, fara nici o dispozitie din partea titularului, adica a Bancii Nationale. 1.106 milioane dolari se „topisera” astfel, in doar cateva luni, in buzunarele BRCE, fara ca aceasta banca sa aiba vreo autorizatie legala pentru administrarea fondului.

Astfel, BRCE a devenit principala „resursa” de fabricare, imediat dupa 1990, a „miliardarilor de carton” si de „credite neperformante”, acordate generos clientelei politice a Frontului Salvarii Nationale. Cardasia dintre Mafie si CFSN pornise cu dreptul, si ea va continua. Prin delapidarea valutei Statului roman din 1990 de catre BRCE, CFSN deschidea larg calea marilor „ingineni financiare” care an urmat, punand bazele „caracatitei” mafiote, care va secatui Romania. Asta nu era insa totul.

Tot la 31 decembrie 1989, o suma cifrata la 153,4 milioane dolari, care constituia contul fostului „Oficiu Economic Central Carpati” (OECC), era insusita de acelasi BRCE (presedinte Vasile Voloseniuc), in ciuda faptului ca Decretul-Lege 30/18.01.1990, privind lichidarea contului fostului OECC, nu nominalizase BRCE ca administrator al acestei sume. Legal, suma de 153,4 milioane dolari ar fi trebuit sa fie preluate nu de BRCE, ci de patrimoniul statului, care nu era gestionat de BRCE, ci de Banca Nationala.

Alte 43 milioane de dolari intrasera ilegal si disparusera in buzunarele fara fund ale BRCE. in baza unor decrete din anii 1982 si 1983, BNR pusese la dispozitia temporara a fostului Minister al Comertului Exterior si Cooperarii Internationale (MCECI) 43 milioane de dolari, cu titlu de imprumut, – dobanda. Raportul Curtii de Conturi a constatat insa ca BRCE nu a restituit aceasta suma BNR, ci a cumparat-o la 3 februarie 1989. Deoarece cei 43 milioane de dolari de care beneficiase fostul MCECI fusesera alocati din rezerva valutara a statului, lichidarea obligatiei de restituire a sumei intra – potrivit Decretului-Lege nr. 10/31 decembrie 1989 -doar in competenta Guvemului Romaniei si nu a celor doua banci.

„BIG BROTHER & SONS”: PRIETENII KGB-ULUI DIN ROMANIA

Raportul Curtii de Conturi, care a sesizat Parchetul General de pe langa Curtea Suprema de Justitie inca de la data de 2 septembrie 1995, ii considera raspunzatori pentru aceste „inginerii financiare” pe urmatorli:
Vasile Volosniuc, presedintele BRCE – pentru ca a lichidat Rezerva de Stat valutara a Romaniei (727,6 milioane de dolari), fara sa aiba aceasta competenta pentru insusirea de cstre BRCE a sumei de 1.106 milioane de dolari din „Fondul Valutar Centralizat al Statului” (FVCS), pentru ca, dupa ianuarie 1990, nu a asigurat o evidenta contabila distincta in administrarea acestul fond, si pentru insusirea de catre BRCE a disponibilitatilor in echivalentul a 153 milioane de dolari de la „Oficiul Economic Central Carpati”
Gheorghe Craiceanu si Dan Corneliu Pascaru – ambii la acea data vicepresedinti ai BRCE, pentru ca au fost de acord cu lichidarea Rezervei de Stat in valuta a Romaniei.
Raportul Curtii de Conturi sublinia si consecintele acestor „inginerii valutare”, comise inca din prirnele luni ale „erei ILIESCU”, de doua banci de stat: datorita „deficientelor” (ca sa ne exprimam eufemistic) in evidentierea rezervelor de stat in valuta, constatate atat la BRCE cat si la Banca Nationala, nu s-a mai putut realiza o cunoastere reala a gestiunii acestor fonduri, ceca ce a determinat indatorarea statului roman cu circa un miliard de dolari din strainatate. Se stie ca Banca Romana de Comert Exterior (BRCE) fusese infiintata de Ceausescu in 1968 – avand printre actionarii sai secreti si capi ai mafiei italiene, apropiati lui Lucio Gelli si gruparii „Proaganda Due” (P.2). in principal, cu scopul de a se derula prin intermediul acestei banci jongleriile valutare ale celor 47 firme capuse ale lui Ceausescu, care mijloceau, contra comision, marile contracte intre firmele de stat romanesti si cele occidentale, de genul „Dunarea”, „Terra”, „Argus” etc., toate incadrate cu ofiteri DIE (Directia de Informatii Externe), recrutati din ASE (Academia de Studii Economice), instruiti apoi in scolile Securitatii de la Baneasa, Branesti, Gradistea. Rolul firmelor capuse flind acela de a obtine comisioane din O.V. (operatiuni valutare), prin care sa fie alimentate conturile personale secrete ale clanului Ceausescu din Austria si Elvetia, conturi estimate in decembrie 1989 la cateva miliarde de dolari. Noii emanati, care acaparasera printr-o diversiune terorista puterea in decembrie 1989, acaparau, printr-o tipica inginerie financiara, Rezerva de Stat si Fondul Valutar Central al Romaniei, doua luni mai tarziu, in februarie 1990.
Fapt care echivala cu o veritabila lovitura de stat valutara.
Se punean astfel bazele pentru fabricarea de catre BRCE a miliardarilor de carton ai regimului Iliescu, pentru finantarea celor catorva zeci de firme capuse conduse de vechile cadre ale erei ceausiste si pentru arhitectura marilor credite neperformante, prin care banii statului intrau in buzunarele catorva mafioti, deturnati prompt in conturile secrete ale acestora din diverse paradisuri financiare (Insulele Cayman, Bahamas, Antigua etc.).

Un scenariu absolut similar se derula – nu intamplator – in Rusia post comunista, dar la propotii, evident, mult mai mari. Scenariul fusese elaborat inca din ’88-’89, in fosta URSS, si aplicat apoi in toate statele foste comuniste. Prin cooperativa Big Brother & Sons se urmarea sa se deturneze banii statului si averea deficitului partid comunist in mainile a 250 de ofiteri KGB, insarcinati sa conduca – exact ca omologii Romani –structura financiara invizibita la care urma sa aiba acces doar un cerc foarte restrans de persoane. Richard Palmer, fost sef de antena (rezidenta) a CIA la Moscova intre 1992 si 1994 – devenit ulterior vanator bancar de credite, cu firma sa „Cachet Intarnational Inc” – mentiona intr-un raport secret urmatoarele:
„In octombrie 1990, cei 250 de ofiteri ai Primului Directorat al KGB au fost transferati la Directia Proprietatilor din Comitetul Central, in prezent condusa de Pavel Borodin. Ei trebuiau sa organizeze o structura capabila sa coordoneze noua activitate economica. De la conducerea KGB, asa cum o demonstreaza alte documente, au venit instructiuni pentru a se capta “prieteni” credinciosi, aflati mai demult in relatii sub “acoperire” cu KGB, intrucat acestia urmau sa-si asume responsabilitatea managementului noilor societati. Aceste societati au fost apoi alimentate de “Politbirou”, prin rezolutia din 11 iunie 1991, semnata de Mihail Gorbaciov, care a conferit “noilor banci” si “noilor firme” (unele in strainatate) 600 milioane dolari”
Ca si in Romania post decembrista, si in Rusia prietenii KGB-ului au facut o treaba minunata si de anvergura, sub raportul transferurilor clandestine de fonduri ori insusirii unor halci intregi din patrimoniul national. Doriti cateva cifre?, intreba retoric Palmer, referindu-se strict la Rusia.
„Ei bine: au transferat imediat in strainatate 8 tone metrice de platina, 60 de tone metrice de aur si o cantitate practic incalculabila de diamante. Precum si o suma valutara estimata la circa cincizeci miliarde de dolari. Bogatia Rusiei a disparut intr-o gaura neagra, si singuri directorli KGB-ului au avut cheile in mana.”

Cum vedem, pastrand proportiile, nu altfel au mers lucrurile in Romania postdecembrista, inca din primele luni ale lui Illiescu, cand s-au pus bazele crimei organizate financiar-bancare. Am vazut cum au disparut intr-o gaura neagra, cu ajutorul BRCE, Rezerva de Stat Valutata a Romaniei, precurn si Fondul Valutar Centralizat al Statului. Cine anume au fost „Kaghebistii” nostri, insarcinati cu organizarea structurii financiare invizibile din Romania, la care urma sa aiba acces doar un cerc foarte restrans si cine sunt acei „prieteni ai KGB-ului” de la noi, care aveau relatii acoperite cu Securitatea cu mult inainte de ’89, ori cei care urmau dupa ’90 sa managerieze noile banci si noile firme – toate acestea va la sam pe Dvs. sa le ghiciti. Sa ghiciti, si, altfel spus, cine ar putea fi echivalentii lui Berezovski, Hodorcovski, Smirnov, Potanin si altii ca ci, in Romania post-decembrista. Sa ghiciti bancherii flamboianti si afaceristii regimului Iliescu. Noi ne vom ocupa de pasul urmator al mafiei financiar-bancare: marile ingineni financiare ale caracatitei romanesti, din perioada de aur a erei Iliescu. Inginerii care au golit bancile si au lichidat economiile populatiei. Caracatita ale carei tentacule – in ciuda unor falimente – continua sa sugrume si astazi economia romaneasca si pe cetateanul roman.

Citeste si articolele:

Ion Iliescu si mineriadele…

SPALAREA CREIERELOR”: ILIESCU SI MINERIADELE (AFACEREA „STATIILOR-PILOT”: 25 DE ANI DE EXPERIENTE PSIHO-SENZORIALE ASUPRA MINERILOR, PENTRU A CREA „OMUL NOU”)

„SPALAREA CREIERELOR” SI „REEDUCAREA”, DOUA TEHNICI DE MANIPULARE DE TIP KGB

Cum am vazut anterior, intre tehnicile deprinse de viitorii submarini in scoala speciala a Sectiei A, din cadrul Directoratului I al KGB, se numarau doua, circumscrise procedeelor razboiului psihologic: reeducarea si spalarea creierelor. Intre cele doua procedee kaghebiste exista o legatura intima, deoarece reeducarea constitilie, in fapt, un efect al telmicilor de spalare a creierelor. Antecesorul KGB-ului, celebrul de trista memorie NKVD, utilizase din plin tehnicile de spalare a creierelor in anii’30, in timpul marilor procese politice regizate de Stalin. Atunci, personaje bolsevice de talia lui Kamenev ori Zinoviev – tovarasii de drum ai lui Lenin, inca din perioada exilului acestuin in Elvetia – se ridicau in picioare in plin proces si se acuzau de tradare si de spionaj, cerand sa ii se aplice pedeapsa capitala si aducand, totodata, lui Stalin, imnuri de slava si omagii fierbinti. Din celule, inaintea zilei fixate pentru executie, unii expediau o „ultima scrisoare” lui Stalin, adevarate declaratii de dragoste si de admiratie, pe care Tatukul de la Kremlin le adnota, impasibil si invariabil, cu epitete gen scelerat, degenerat, schizofrenic.

Istoricii si analistii considera, retrospectiv, ca acest gen de maniestari aveau la baza aplicarea in cursul anchetelor a unor tehnci speciale de spalare a creierului, care determinau ulterior o manipulare a acuzatului asemanatoare transei hipnotice, prin care se putea obtine orice tip de reactie din partea subiectului. Dupa al doi lea razboi mondial, KGB-ul a exportat tehnicile de spalare a creierelor, ca si cele de reeducare, in ta rile comuniste ale Europei de Est, printre care si Romania. Procesele staliniste de la sfarsitul anilor ’40 – procesul lui Rudolph Slansky din Cehoslovacia ori procesul lui Laszlo Rajk din Ungaria – o dovedesc.
In Romania, asa cum aminteam, tehnicile sovietice de reeducare prin spatarea creierelor au fost experimentate, mai intai, in cadrul a ceca ce istoricii au numit fenomenul reeducarii de la Pitesti: constituirea unui grup tortionar, format din detinuti – autointitulat grupul detinutilor cu convingeri comuniste (G.D.C.C.) – grup care proceda la spalarea creierelor celor din celule, indicati de conducerea inchisorii, prin aplicarea unei intregi game de torturi fizice si psihice, in mod continuu, ziua si noaptea. In acest fel, anchetele oficiale devenean un fel de pauze in torturarea detinutilor in celule de catre camarazii lor. Un alt tip de reeducare prin spalare a creierelor – importat tot din U.R.S.S. – l-a constituit, in aceeasi perioada, fenomenul santierismului, al stahanovismului. Santiensmul a fost aplicat in Romania atat in varianta sa concentrationara (Canalul Dunare-Marea Neagra, un vast gulag, copiat dupa modelul stalinist al Canalelor Moscova-Volga si Marea Baltica-Marea Alba), cat si in varianta asa-zisa a Santierelor tineretului, in care locul gardienilor era luat de activistii si propagandistii U.T.M., cei care ii fortau pe tinerii expediati pe santier, in scop de reeducare, sa sparga norma (dupa modelul lui Stahanov din U.R.S:S.). Ori ii indoctrinau politic, prin lectura si comentarea zilnica, la prima ora, a editorialului din „Scanteia”. La sfarsitul anilor ’40 si inceputul anilor ’50 asemenea santiere ale tineretului impanzisera Romania, in paralel cu cele concentrationare. Santierele „Salva Viseu” ori „Bumbesti-Livezeni” – unde fusesera expediati asa-zisi voluntari, alaturi de malagambisti si cosmopoliti, trimisi acolo de Militie in scop de reeducare – formau obiectul activitatii C.C. al U.T.M., ocupand un spatiu prioritar in propaganda presei, radioului si chiar a cinematografiei, primul film, „Rasuna valea”, realizat in 1949, a prefatat industria cinematografica comunista romaneasca. Sectia „Invatamant Mediu si Superior”, din cadrul C.C. al U.T.M. (unde activa cu succes tanarul Ion Iliescu), era implicata din plin in fenomenul „santierismului” si al reeducarii prin spalarea creierelor acelora pe care propaganda ii numea eufemistic brigadieri. Intr-un interviu, Ion Cioaba povestea cum muncise ca activist pe unele din santierele tineretului, alaturi de varul sau, Ion Iliescu. (Cum am vazut, Iliescu se initiase inca din 1947, in Brigada „Vasile Roaita”, pe un asemenea santier din Albania). Este interesant ca Ceausescu a creat, la randul sau, un santier al tineretului, cu caracter concentrationar (pazit de forte M.I.), atunci cand a inaugurat lucrarile la noul Canal Dunare-Marea Neagra, doua decenii mai tarziu. Semn ca reeducarea prin spalarea creierelor continua, neabatut, in Romania.

EXPERIMENTUL „STATIILOR-PILOT”: 25 DE ANI DE EXPERIENTE PSIHO-SENZORIALE ASUPRA MINERILOR, PENTRU A CREA „OMUL NOU”

La mijlocul anilor ’60, Ceausescu a declansat un experiment care urma sa conduca la crearea, pe cai stiiintifice, a ceea ce el numea omul nou. Un mod de a incerca sa se stabileasca conditiile in care putea fi reeducat si transformat intr-un soi de Rambo nou muncitorul roman. Experimentul statiilor pilot a fost imtiat in localitatea Berevoiesti (Arges) si condus de sociologul V. V. Caramelea. Ulterior, experimentul a fost extins la alte 600 de statii pilot din intreaga tara, pana in 1990, cand a incetat iar documentatia a fost sustrasa in mare graba. In acest experiment au fost implicate mai multe institutii importante: Academia RSR, Facultatea de Filozofie a Universitdtii Bucuresti, Academia „Stefan Gheorghiu”, Consiliul de Ministri. Dar si C.C. al U.T.C., precum si Ministerul pentru Problemele Tineretului, condus de Ion Iliescu. Un numar de personalitati politice post-decembriste – Dan Martian, Antonie Iorgovan, Vasile Vacaru, Virgil Magureanu, Catalin Zamfir, Vladimir Pasti – s-au implicat direct ori ca autori morali in acest experiment. In mod concret, experimentul „Berevoiesti” urmarea sa testeze comportamentul si reacthle psihice ale minerilor, in situatii-limita, in comparatie cu reactiile similare ale altor categorii de muncitori, ca de pilda muncitorii forestieri sau muncitorii agrari. Prima intrebare care se impune: de ce au fost alesi drept cobai minerii, forestierii si agricultorii? Sa observam ca echipa lui V. V. Caramelea se concentra asupra unor categoni de muncitori care aveau in comun urmatoarele caracteristici: 1) munca fizica grea; 2) nivel de instruire scaizut; 3) mentalitate de grup colectivista. Astfel spus: munca fizica dura (care presupunea forta muschiulara), un nivel de instruire precar (acces limitat la informatii) si o activitate colectivista (care estompa, asadar, personalitatea individului) au fost considerate drept caracteristici ideale pentru edificarea, prin manipulare, a acelui om nou solicitat de Ceausescu. De ce Berevoiesti? V. V. Caramelea si Alex. Bera explica in studiul lor „Ecologia naturala in studiul adaptabilitatii umane si al personalitdtii” (1968), studiu care contine o sinteza asupra experimentului de la Berevoiesti. Se constatase ca la Berevoiesti existau „grupuri cu o evolutie indelungatd, biologica si sociala, intr-o zona de veche locuire umand.”

Ce se urmarea? In primul rand, sustin cei doi savanti, „sa se defineasca antropologic complex biologic, psihologic, istoric, social, cultural) populatia din zona, in faza trecerii de la societatea agricola la cea industrializata.” Mai exact (lasand deoparte limbajul de lemn), de la societatea romaneasca traditionala la cea comunisti, asa incat mai tarziu, cand se va trece de la comunism la capitalism, prin tranzitie, unii vor cunoaste la perfectie gradul de reactivitate al minerilor in situatii limita, atipice). Practic, V. V. Caramelea si echipa sa incercau cu metode psihologice sa inregistreze reactiile minerilor, padurarilor si agricultorilor la probe care solicitau functiile psihosenzoriale, pentru a depista astfel deosebirile de raspuns adaptiv la semnalele din ambianta. Adica, raspunsul la semnalele manipulative. Tehnic, s-au masurat: „caracteristicile nervoase si de perceptie rapida, latenta si durata reactiilor motorii la stimuli luminosi cu ajutorul cronoscopului; excitabilitatea neuromusculara a minerilor, comparativ cu forestieni si padurarii, in functie de varsta etc. Curbele de intensitate – durata au dovedit, inca din anii ’60-’70, ca grupa minerilor de 20-29 de ani avea excitabilitatea muschiulara cea mai buna si diametrul pumnului cel mai mare. Este exact grupa de varsta aleasa pentru a veni la Bucuresti, in toate “mineriadele”, in urma unor “elemente informationale” si cu caracter “adaptativ-manipulatoriu”, progresiv-percepute de mineri la televiziunea nationala post decembrista. S-a alcatuit si un tabel (atlas), unic in felul sau, cu determinanti de comportament la aceste categorii de muncitori. Ultimele doua rubrici ale atlasului sunt cat se poate de semnificative: determinarile politice si ideosincraziile. Intre determinarile politice, la Berevoiesti s-au experimentat reactiile minerilor fata de „diferentele de acces la bunurile materiale” (pe grupe de calificare miniera) iar la ideosincrazii s-a cercetat reactia minerilor fata de evenimente unice, ca si fata de zvonuri privind prezumtive inundatii, furtuni si alte calamitati naturale. Reactia minerilor fata, de accesul la bunuri materiale si fata de zvonuri fusese asadar, intre anii ’60 -’70, atent cercetata, observata, catalogata si cuantificata, pe grupe de lucra tori din mina, nivel de educatie, specificul muncii din mina. Constatam oprima ipocrizie: se afirma ca se cerceta adaptabilitatea unor grupuri de muncitori in tranzitia de la societatea agricola (traditionala) la societatea de tip indus¬trial, dar erau cercetati, predilect, agricultorii, padurarii si mineri. Nu electronistii, chimistii ori fizicienii. Dintre ramurile proprin-zis industriale, nu au fost luati in studiu decat muncitorii din industria constructoare de masini. Ce legatura aveau insa agricultorii, padurarii sau minerii cu industrializarea? Evident, nu aveau nici o legatura. Aveau insa o legatura cu scopul tainuit al experimentului Berevoiesti – pastorit, intre altii, de Ion Iliescu, (ministru pentru problemele tineretului), Vasile Vacaru, Virgil Magureanu si altii. Crearea omului nou, visat de Ceausescu, care urma sa apara in matca Argesului scornicist. V. V. Caramelea avertiza intr-un studiu din 1972 ca omul nou nu putea fi creat decat prin: „Distrugerea dirijata a valorilor traditionale ale poporului roman(…) Dirijand apoi, in sensul dorit de societate, procesele. socializdrii si instructiei, in actiunea educarii membrilor sai.”
Spalarea dirijata a creierelor va implica, ulterior, ditriugerea sistematica a bisericilor, sistematizarea satelor romanesti, legea patrimoniului si cea a colectulor, „Cantarea Romaniei” si „Daciada”, manualele triumfaliste de istorie (falsificata si cenzurata), inchiderea grarnitelor, utilizarea functionarilor, a elevilor, studentilor si a armatei la stransul recoltei, practica in productie etc.etc.etc.

Spalarea creierelor va mai presupune inca ceva: instigarea unor categoni sociale impotriva altora. Prin stimularea reactiei, a ideosincraziei unei categoni sociale (ca, de pilda, minerii) fata de diferentele de acces la bunurile materiale – in cea mai pura traditie comunista (nu ne vindem pe dolari, Kent si cafea) – sau fata de evenimente unice (gen mitingul golanilor, atacarea televiziunii de elemente legionare etc.). Mineni au fost, in realitate, doar niste cobai, utilizati de papusarii din umbra. Aceia care le-au testat si cunoscut anterior reactiile, timp de douazeci si cinci de ani.

Citeste si articolele:

 

 

 … Dr. Răzvan Constantinescu: Decizia UMF Iași privind discriminarea studenților pe motiv de vaccinare este ABERANTĂ și NELEGALĂ. SESIUNEA DE INJECTARE

SESIUNEA DE INJECTARE
În perspectiva vacciniadei din 14-16 mai, conducerea UMF ”Gr. T. Popa” Iași, în cadrul căreia lucrez și eu de 28 de ani, a luat, până la urmă, în mod oficial, ieri, decizia anticipată zvonistic în ultimele zile și care este prezentată mai jos.

După părerea mea, ea va fi retrasă săptămâna viitoare, pentru că nu-ți trebuie doctorat în Drept pentru a sesiza caracterul aberant și nelegal al acesteia. Nici în Constituție, nici în Legea Educației, nici în Carta UMF, nici în Directivele Comisiei Europene nu sunt prevăzute (așa cum se sugerează în preambulul Deciziei) sau reglementate circumstanțe de discriminare a studenților pe criterii de etnie, sex, apartenență politică, religie, istoric medical etc. Și nici taxe suplimentare de examen pentru cei care sunt neobedienți ori își exercită dreptul cetățenesc de liber arbitru asupra propriului corp nu sunt prevăzute.

Decizia este menită doar să crească numărul de studenți injectați în următoarele zile, pentru a putea raporta și noi la minister depășirea planului la hectar (acest fapt este sugerat și de sintagma ”inclusiv cu prima doză” – cu alte cuvinte, îi admitem pe cei încă ”neprotejați”, dar care au dovedit supușenie și bunăvoință!). Ea nu va fi aplicată.

Pentru a mă asigura totuși, am contactat deja două case avocatură pentru a parcurge etapele suspendării acestei Decizii în Contenciosul Administrativ. Cum cei care au redactat-o au omis să precizeze aceleași condiții și pentru cadrele didactice participante la sesiune, nu pot iniția acțiunea în nume personal, eu nefiind direct prejudiciat de prevederile acestui act. De aceea, invit studenții care vor să se alăture acestui demers să mă contacteze.

În cei 28 de ani, am fost deseori mândru de instituția la care lucrez. Astăzi, îmi este rușine.

Japonia, una dintre cele mai dezvoltate țări din lume, NU se înghesuie la vaccinare: doar 1% din populație s-a injectat cu ambele doze ale serului Pfizer, cu doar două luni înaintea începerii Jocurilor Olimpice de la Tokyo…

În Japonia, doar 1% din populație este complet vaccinată, un procent mult mai mic decât în Statele Unite, Europa, India și China, relevă ScienceMag.org. Iar asta, cu doar două luni înaintea începerii Jocurilor Olimpice de la Tokyo.
Japonia a autorizat până în prezent un singur „vaccin” Covid, cel produs de Pfizer și BioNTech. Și asta pentru că abordarea Japoniei în ceea ce privește vaccinarea a fost diferită. Această țară solicită studii de tranziție pentru medicamentele sau vaccinurile pentru care s-au efectuat studii clinice în alte părți, cu scopul de a confirma siguranța acestora în rândul populației japoneze. Alte țări au cerințe similare, iar acestea pot fi utile pentru a clarifica, de exemplu, aspecte legate de dozare, spune Masahiro Kami, medic și director executiv al Institutului de Cercetare a Guvernării Medicale din Tokyo. Bărbatul mediu din SUA cântărește aproximativ de două ori mai mult decât femeia medie din Japonia, notează Kami.
Așa se explică întârzierea cu care s-a început vaccinarea în Japonia. „Vaccinul” Pfizer a fost autorizat la jumătatea lunii februarie, cu două luni mai târziu decât în Statele Unite. „Vaccinurile” ModeRNA și AstraZeneca ar putea primi undă verde pe 20 mai, potrivit NHK, postul public de televiziune din Japonia.
Multe țări europene au acceptat rezultatele testelor internaționale privind „vaccinul” Covid fără a solicita studii de tranziție, iar în aprilie, India a renunțat la această cerință. În ciuda presiunii puse din partea unor așa-ziși oameni de știință, a societății civile și a liderilor din mediul de afaceri ca guvernul japonez să facă la fel, Ministerul Sănătății, conștient de problemele din trecut legate de efectele secundare ale vaccinurilor, a decis „să-și urmeze regulile ca de obicei”.
În plus, în Japonia, doar medicii și asistentele medicale pot vaccina, spre deosebire de România, de exemplu, unde vaccinările se fac aproape oriunde și de orice persoană cu oareșce pregătire medicală.
Se va da și Japonia „pe brazdă”? O scrisoare deschisă a anumitor oameni de știință și lideri din mediul de afaceri insistă ca dentiștii, farmaciștii, paramedicii și studenții la medicină să fie autorizați să administreze „vaccinurile” Covid și ca guvernul nipon să înființeze centre de vaccinare la scară largă. În prezent, autoritățile intenționează să deschidă un spațiu de vaccinare în masă în Tokyo până la 24 mai și un altul în Osaka, la o dată ulterioară. Pentru a permite unui număr mai mare de persoane să administreze „vaccinuri” Covid, va fi necesară revizuirea unei legi naționale, deși Ministerul Sănătății analizează în prezent dacă stomatologii pot fi considerați persoane calificate să injecteze cu serul experimental.
În ceea ce privește Jocurile Olimpice, programate să înceapă peste două luni la Tokyo, guvernul spune că jocurile se vor desfășura conform planului, dar cu măsuri de siguranță. Deocamdată, nu există planuri de vaccinare a celor aproximativ 75.000 de voluntari locali care vor ajuta la buna desfășurare a jocurilor.

…Poliţiştii şpăgari, filmaţi şi înregistraţi de anchetatori când luau mită…

de 

În cazul poliţiştilor acuzaţi că luau mită de la şoferii opriţi în trafic, anchetatorii susţin că au probe care dovedesc clar vinovăția acestora, şi anume înregistrări ambientale, audio-video, chiar în timp ce agenţii de poliţie luau şpagă.

Reprezentanţii Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava au confirmat ieri că s-a pus în mişcare acţiunea penală faţă de cinci poliţişti de la Secţia Moara, pentru luare de mită, abuz în serviciu şi falsuri în acte.

Încă de la începutul anchetei, vizat de investigatori a fost şeful postului de poliţie al comunei Moara, agentul-şef Vasile Romică Albu, ceilalţi suspecţi în dosarul în cauză fiind prinşi luând şpagă, pe înregistrări, în urma monitorizării.

 

Monitorizaţi aproape o lună de procurori şi ofiţeri anticorupţie

Surse judiciare ne-au spus că monitorizarea poliţiştilor în cauză s-a făcut timp de aproximativ o lună, iar numai în această perioadă procurorul de caz şi ofiţerii Direcţiei Generale Anticorupţie au constatat zeci de infracţiuni comise de agenţi din cadrul Secţiei Moara.

Interesant este faptul că, potrivit unor surse chiar din rândul anchetatorilor, de şpăgile cerute de poliţiştii de la Moara ştiau şi colegi de-ai acestora, chiar şi şefi din Inspectoratul de Poliţie Judeţean Suceava. „Mai toată poliţia ştia de şpăgile de la Moara, dar nimeni nu ne-a sesizat”, ne-a mărturisit, ieri, unul dintre investigatori, precizând că ancheta în acest caz a început la sesizarea procurorilor Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.

Pe lângă şeful de post de la Moara, agentul-şef Vasile Romică Albu, în dosar mai sunt cercetaţi şi agenţii Cristian Ştefanovici, Vlad Nastasia, Gabriel Marţincu (de la postul de poliţie Stroieşti) şi Vasile Popovici.

Aşa cum vă arătam şi în ediţia de ieri, reţeaua poliţiştilor şpăgari funcţiona pe raza de competenţă a secţiei de poliţie de la Moara (comunele Ilişeşti, Stroieşti, Moara, Bălăceana, Ciprian Porumbescu). Şoferii erau opriţi în trafic, iar celor cu abateri la legislaţia rutieră pentru care li s-ar fi reţinut permisul de conducere li se dădea de înţeles că în schimbul unei „atenţii” poliţiştii mai pot închide ochii la unele contravenţii.

Totuşi, poliţiştii aveau grijă să se acopere în acte, pentru a justifica şi rezultatele controalelor în trafic. Astfel, un şofer care depăşea pe linia continuă îi dădea poliţistului, de regulă, între 100 şi 200 de lei, şi primea fie un avertisment, fie o amendă mai mică pentru că era la volan fără centura de siguranţă, avea defecţiuni la sistemul de iluminare ori nu avea actele la el.

 

„Turnaţi” de un coleg de serviciu?

În cursul zilei de ieri, printre poliţiştii IPJ Suceava se vehicula varianta potrivit căreia şpăgile de la Moara au ajuns la urechile procurorilor chiar de la unul dintre colegii de muncă ai agenţilor puşi sub acuzare.

Respectivul poliţist ar fi tot de la Secţia Moara şi, în urma unor neînţelegeri la serviciu, le-a povestit tot anchetatorilor.

Tot respectivul polițist i-ar fi ajutat pe investigatori să monteze un dispozitiv de înregistrare audio-video într-unul dintre Loganurile secției de poliție.

Această variantă a fost infirmată ieri de reprezentanții Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, care au precizat că ancheta a fost demarată în urma autosesizării, şi nu a unui denunț făcut de un polițist sau o altă persoană.

În perioada următoare, au mai spus anchetatorii, va fi finalizat rechizitoriul, iar suspecții vor fi trimiși în judecată.

Top 12 șpăgari. Circuitul mitei în statul român, de  Andreea Pora …

Spaima de procurorii DNA, de condamnări și pușcărie nu pare suficientă pentru a potoli apetitul pentru îmbogățirea necinstită. Cu tot riscul, politicieni, magistrați, înalți funcționari sau baroni locali continuă să ia mită și să fraudeze banul public. Top 12 șpăgari este doar vârful aisbergului, lista este aproape interminabilă. Vom continua prezentându-vă, în numerele viitoare, topul țepelor date statului, unde sumele ajung la multe milioane de euro.

 

 

1) 4 milioane de euro. Șerban Brădișteanu, șpagă în offshore

Fost senator PSD, chirurgul Șerban Brădișteanu este judecat pentru că a primit mită 4 milioane de euro în conturile unei unei firme offshore pe care o deține în Insulele Virgine Britanice în schimbul achiziționării de aparatură medicală supraevaluată și inutilă. Ca președinte al comisiei de evaluare în cadrul unei licitații organizate de Ministerul Justiției, Brădișteanu a favorizat firmele CC MED AG – Elveția și BIOMEDICA GmbH – Austria prin atribuirea discreționară a contractelor de furnizare de produse, cauzând un prejudiciu real în dauna Administrației Naționale a Penitenciarelor (ANP) în valoare de 9.169.606 de euro. În schimbul favorizării la licitație a firmelor menționate, prin folosirea abuzivă a poziției pe care o ocupa, Brădișteanu a primit, în conturile firmei sale off-shore Arnell Development Ltd (din Insulele Virgine Britanice), deschise la Union Bank of Switzerland din Zürich, suma de 4 milioane de euro. Procesul a început pe 22 martie 2007, a avut zeci de termene, în prezent judecându-se la Tribunalul București. În august 2006 i s-au blocat toate conturile din România și Europa și i s-a pus sechestru asigurător pe mai multe bunuri.

 

 

2) 1,8 milioane de euro. Consilierul Gavrilă de la ANAF

Nicolae Adrian Gavrilă, consilier superior în cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (ANAF), a fost arestat la începutul lunii martie 2013, învinuit fiind de procurorii DNA de luare de mită în valoare de 1,8 milioane de euro. Șpăguiala era obicei vechi, prejudiciul adus statului doar în cazul Galaxy Tabaco fiind de aproape 50 de milioane de euro. Astfel, în perioada 2007-2008, consilierul a primit 120.000 de euro pentru a interveni pe lângă factori de decizie din cadrul ANAF și a-i convinge să nu blocheze conturile unei firme care nu-și plătise TVA la termen, în 2008 Adrian Gavrilă a pretins de la același denunțător suma de 400.000 de euro pentru transferul unei cantități de 960 de tone de tutun din România în Italia, fără plata accizelor aferente. În 2010 cere 200.000 de euro pentru ridicarea sechestrului de pe tutunul aflat în porturile Constanța și Giurgiu. Sunt doar câteva dintre nenumăratele cazuri în care consilierul lua șpagă pentru intervențiile sale. În dosar mai este implicată Graţiela Iordache, fost secretar de stat în Ministerul Industriilor în guvernarea Adrian Năstase, dar și Sorin Blejnar, fostul șef al ANAF.

 

 

3) 1,4 milioane de euro. Hidroelectrica, ministerul și băieții deștepți

Ioan Mihăilă, consilier al ministrului delegat pentru Energie, Constantin Niţă, şi membru în Consiliul de Supraveghere al SC Hidroelectrica SA, şi Eugen Brădean, director de trading la Hidroelectrica SA şi membru al directoratului acestei societăţi, au fost arestați pentru 29 de zile, fiind acuzați că au oferit o mită de 1.400.000 de euro pentru a obține un contract de energie la Hidroelectrica. Denunțătorul în acest caz este Romulus Vulpescu, director de cabinet al ministrului Daniel Chițoiu. În schimbul mitei, susțin procurorii DNA, Vulpescu urma să voteze favorabil încheierea, de către Hidroelectrica SA, a unui contract bilateral pe patru ani de vânzare a energiei electrice către societatea Energon Power&Gas SRL, deținută de Rareș Criste, pentru cantitatea de 7.012.800 MWh (1.157.112.000 lei aproximativ 262.980.000 euro), în condiții defavorabile pentru societatea de stat. Din stenogramele publicate de presă reiese că mita urma să fie împărțită între Vulpescu și alți membri din Comisia de Supraveghere, dar și că astfel de practici erau vechi de 15 ani. În stenograme apare și numele ministrului Constantin Niță.

 

 

4) 1,37 milioane de euro. Năstase, premierul amator de chinezării

Adrian Năstase este acuzat că, folosindu-și influența și autoritatea decurgând din calitatea de președinte al PSD și cea de premier, a primit diverse obiecte și contravaloarea unor lucrări de construcție, în schimbul numirii și menținerii în funcția de directoare a Inspectoratului de Stat în Construcții a Irinei Jianu. Astfel, el ar fi primit peste 100.000 de dolari (contravaloarea unor bunuri importate din China, 13 containere cu mărfuri) și 1.200.000 de lei (contravaloarea tâmplăriei din aluminiu și lemn cu geam termopan, executată la imobilele din București, strada Zambaccian nr. 16 și comuna Cornu, județul Prahova). În timpul procesului, suma a crescut la 1,37 milioane de euro, datorită lucrărilor de construcție și renovare executate de SC Conimpuls SA Bacău și la imobilul din București, strada Cristian Tell 15 (fosta casă a „mătușii Tamara“). În dosar mai sunt trimiși în judecată Dana Năstase și Irina Jianu, Ioan Păun, fostul consul la Hong Hong, fiind martor. Procesul a început în 2006, cu acuzația de luare de mită și șantaj. Năstase a fost achitat pentru mită, dar procesul continuă pentru acuzația de șantaj.

 

 

5) 1,2 milioane de euro. Șpăguială pe fonduri europene la APIA

Aurel Pană, director general adjunct și președinte al comisiei de evaluare a ofertelor pentru achiziția de ulei în cadrul programului de ajutorare a persoanelor cu venituri mici, program finanțat din fonduri europene, percepea o taxă de 10% din valoarea acestor contracte. Afacerea a avut loc în perioada mai-august 2013. Potrivit DNA, contractele au o valoare totală de aproximativ 16 milioane de euro, iar Aurel Pană i-a cerut reprezentantului unei firme un comision de 1.200.000 de euro atât direct, cât și prin intermediul lui Mugur George Voinea, urmărit penal și el. Mugur George Voinea este membru al Partidului Conservator (PC) Diaspora, responsabil pentru departamentul Relaţia cu reprezentanţele diplomatice, iar Aurel Pană este secretar executiv. Procurorii susțin că, potrivit unei înțelegeri cu Aurel Pană, pentru disimularea foloaselor necuvenite pretinse, Voinea a pretins încheierea unor contracte având ca obiect servicii de transport și servicii de consultanță în valoare de circa 5.200.000 de lei (valoarea comisionului pretins). Plățile urmau a fi efectuate în baza unor operațiuni fictive.

 

 

6) 1,2 milioane de euro. Judecătoarea Cârstoiu, șpăgăreasa de la CAB

Arestată pentru 29 de zile, judecătoarea Veronica Cârstoiu de la Curtea de Apel București a primit peste 1 milion de euro pentru a anula condamnarea la 7 ani de închisoare a lui Dinel Staicu, ceea ce s-a și întâmplat în februarie 2012 în dosarul fraudării Băncii Religiilor. Șpaga era livrată în tranșe fie prin intermediul fiului său, Florin Cegan, arestat și el, fie prin alți intermediari, iar judecătoarea transmitea o parte din bani altor judecători din cauza respectivă. Procurorii susțin că, în perioada august 2011-februarie 2012, Dinel Staicu, direct, cât și cu ajutorul fratelui său, Marian Staicu, și a învinuitei Carmen Ioana Popescu, a promis suma de 1.500.000 de euro, iar ulterior i-a dat 1.200.000 de euro judecătoarei Veronica Cârstoiu. Dinel Staicu și fratele său sunt anchetați și penal. Veronica Cârstoiu este una dintre cele 3 judecătoare care au anulat condamnarea la 7 ani de închisoare a lui Dinel Staicu. Procurorii susțin că acest caz face parte dintr-o rețea mai amplă de judecători care luau șpagă pentru soluții favorabile în diverse cauze penale. Este vorba de judecătoarele de la Tribunalul București, Antonela Costache și Viorica Dinu.

 

7) 330.000 de euro. Sindicalistul Marius Petcu și mita în rate

Condamant la 7 ani de închisoare în primă instanță, Marius Petcu, președintele Federației Sanitas, primea șpagă fie în tranșe, fie, atunci când omul nu avea bani, în imobile. În perioada septembrie 2009-martie 2011, Petcu a primit câte 87.400 de lei lunar, rata reprezentând aproximativ 20% din valoarea fiecărei lucrări decontate în cadrul contractului privind construirea Centrului de educație, perfecționare și recreere – Snagov. La 1 februarie 2011, liderul de sindicat a primit de la persoana denunțătoare, prin intermediar, un imobil situat în stațiunea Predeal, în valoare de circa 535.000 de lei, care avea scopul de a compensa tranșele de mită neplătite încă sau de a facilita obținerea de către aceeași firmă a unei lucrări viitoare, spun procurorii DNA. În 24 martie, Petcu a fost prins în flagrant de procurorii DNA după ce a primit 40.000 de euro reprezentând tranșele aferente lunilor ianuarie și februarie. Prețul negociat al contractului era de 9.234.570 de lei, fără TVA, suplimentat ulterior cu suma de 1.875.915 de lei, fără TVA. Mita totală primită de Marius Petcu sub diferite forme s-a ridicat la 1.400.000 de lei. Decizia nu este definitivă, iar Petcu se consideră o victimă politică.

 

 

8) 300.000 de euro. Miron Mitrea, casă pentru mama

Miron Mitrea este acuzat că, pe vremea în care era ministrul Transporturilor în Guvernul Năstase, a primit drept mită circa 300.000 de euro, sub formă de lucrări de construcție la o casă aparținând mamei sale, prin intermediul firmelor Conimpuls SAVertcon SADurimpuls SRL și Regal Glass SRL, toate din Bacău. Procurorii DNA spun că Irina Jianu i-a determinat pe administratorii și pe unii angajați ai firmelor care făceau lucrările să opereze înregistrări inexacte în contabilitate, să șteargă înregistrări contabilicești, să falsifice documente și să înstrăineze calculatoarele pe care fuseseră implementate înregistrările contabile false și să distrugă toate documentele financiare și tehnice. În schimbul acestor servicii, Mitrea a numit-o și menținut-o pe Irina Jianu în funcția de inspector general adjunct, respectiv inspector general în cadrul ISC. În plus, în 2006, Nicolae Popescu, arhitect șef al orașului Voluntari, ar fi falsificat, la presiunea lui Mitrea, autorizația de construire emisă în cursul anului 2001 de Primăria Voluntari. Procesul a început în 2009, în mai 2011 Înalta Curte a decis ca dosarul să fie trimis înapoi la DNA, dar a fost reluat în 2013.

 

 

9) 260.000 de euro. Rețeaua Cătălin Voicu

Cătălin Voicu, fost senator PSD, a fost condamnat la 7 ani de închisoare pentru trafic de influenţă, exerciţiu de pe urma căruia ar fi primit peste 260.000 de euro de la omul de afaceri Costel Căşuneanu, în schimbul promisiunii că va interveni pe lângă judecători. Ţinta intervenţiei era judecătorul Înaltei Curți Florin Costiniu, care urma, la rândul lui, să intervină pe lângă alți magistrați pentru un verdict favorabil într-un dosar penal în care era implicată firma SC PA&CO International SRL din Bacău, în care Căşuneanu era asociat. Substanţa dosarului era contestarea unei licitaţii. Din dosar reies și tarifele intervenţiei: pentru o simplă preschimbare a termenului de judecată Voicu a cerut, iar Căşuneanu ar fi livrat 60.000 de euro. Rezolvarea finală presupunea sume mai mari, aşa încât, ulterior, Voicu ar fi primit o nouă tranşă de 200.000 de euro, sub forma unui „împrumut“. Scandalul de mită a devoalat o întreagă rețea în care erau implicați nu doar politicieni și magistrați, ci și ofițeri de poliție și interlopi. Judecat în stare de arest, Cătălin Voicu s-a reîntors în Senat după 1 an și doar sentința definitivă l-a împiedicat să mai candideze.

 

 

10) 200.000 de euro. Ministrul Ovidiu Silaghi

Fostul ministru al Transporturilor Ovidiu Silaghi este cercetat într-un dosar în care este acuzat că ar fi primit 200.000 de euro de la omul de afaceri Nelu Iordache pentru a-l sprijini, prin intervenţii la Compania Naţională de DrumuriCNADNR, structură aflată sub autoritatea ministerului, în scopul obţinerii unui contract avantajos. Silaghi s-ar fi angajat să influențeze CNADNR să efectueze în termen plățile aferente contractelor încheiate de SC Romstrade SRL cu CNADNR și să împiedice rezilierea contractului. Apoi, Silaghi i-a cerut lui Nelu Iordache să pună Satu Mare în circuitul aerian internaţional, prin deschiderea de către compania Blue Air, pe care o controla, a noi rute de transport. Deschiderea acestor noi curse aeriene a fost solicitată pentru susținerea campaniei electorale a unei persoane apropiate ministrului și a avut drept consecință înregistrarea unor pierderi de circa 500.000 de euro în dauna companiei aeriene. Pe 22 noiembrie 2012, Silaghi a primit de la Iordache 200.000 de euro. Pe 3 septembrie, liberalul Ovidiu Silaghi a demisionat din calitatea de deputat, dar a fost trimis de Crin Antonescu în Parlamentul European.

 

 

11) 150.000 de euro. Alin Trășculescu, prins în flagrant

Fostul deputat PDL Alin Trășculescu este acuzat de DNA că, în perioada noiembrie 2010-noiembrie 2012, în calitate de deputat și președinte al Organizației PDL Vrancea, a pretins de la Mircea Vintilescu, reprezentantul unei societăți comerciale, denunțător în cauză, inițial suma de 50.000 de euro, care ulterior a fost majorată la 150.000 de euro, angajându-se să intermedieze aprobarea unor proiecte de investiții prin PNDI, program gestionat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Trășculescu pretindea că va influența autoritățile locale din județul Vrancea să rezilieze unele investiții din cadrul PNDI și pe funcționari din Ministerul Dezvoltării Regionale, pentru a-i determina să deruleze contracte cu firma denunțătorului. De asemenea, Trășculescu a pretins și suma de 1.100.000 de lei, din care a primit, prin intermediul lui Marian Valeriu Calotă, în trei tranșe, 374.000 de lei, susțin procurorii. La rândul său, Calotă a luat mită de la firma respectivă. Parlamentul a decis ridicarea imunității lui Trășculescu, dar acesta și-a dat între timp demisia. Procesul se judecă la Tribunalul București.

 

 

12) 60.000 de euro. Baronul de Argeș şi fondurile europene

Șeful CJ Argeș, baronul PSD Constantin Nicolescu, este acuzat că a luat mită 60.000 de euro de la omul de afaceri Cornel Penescu și că ar fi luat ilegal alte 900.000 de euro din fonduri europene pentru reabilitarea a 4 școli în județ, lucrările fiind realizate de compania Zeus SA, o firmă de casă a PSD. Potrivit DNA, fondurile au fost solicitate în condițiile în care niciuna dintre școli nu a fost afectată de inundațiile din perioada invocată, 2006-2008, într-un raport fictiv al ISU Argeș. Mita pretinsă de Nicolescu de la Penescu, asociat și acționar majoritar la SC PIC SA, consta în bani sau bunuri în valoare de 66.588,15 de lei. CJ Argeș urma să achiziționeze de la SC PIC SA produse alimentare și nealimentare. Suma remisă cu titlu de mită reprezintă aproximativ 10% din valoarea totală a acestor contracte, susțin procurorii DNA. Nicolescu a fost apărat de liderii PSD, care au organizat un miting de susținere a acestuia. Dosarul s-a judecat timp de aproape doi ani la Tribunalul Argeș, dar în februarie 2013 a fost mutat la Tribunalul București.

Ce spune Spitalul Universitar despre ruşinosul loc I în topul șpăgii

Unul dintre cele mai mari spitale din România este pe locul I într-un top care se referă la corupţia personalului medical. Mii de pacienţi care au participat la un sondaj realizat de o firmă de audit, în cadrul unui proiect al Ministerului Sănătăţii, au declarat că au dat şpagă la solicitarea angajaţilor din spitale. Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti este primul în topul ruşinii. Însă reprezentanţii instituţiei spun că se delimitează de şpăgari.

În raportul postat pe site-ul firmei de audit Anti-Bribery Synergy, Spitalul Universitar de Urgenţă din Bucureşti apare primul în topul unităţilor medicale în care actul medical ar fi fost condiţionat de diverse atenţii. Au fost luate în considerare 352 de spitale din ţară.

Spitalul Universitar din Bucureşti, primul în topul ruşinii

La întrebarea “Vi s-au solicitat bani sau atenţii de către medici sau asistente?” au fost primite, în total, 3.800 de răspunsuri afirmative.

Conform raportului, citat de hotnews.ro, Spitalul Universitar de Urgență din București, Spitalul Județean de Urgență din Brăila și Spitalul Clinic de Urgență Sf. Ioan din Capitală ocupă primele 3 locuri în clasamentul spitalelor unde personalul medical a solicitat mită de la pacienți. Top 10 este completat de Spitalul Clinic Filantropia, Institutul de Boli Infecțioase “Matei Balș”, Institutul Clinic Fundeni, Institutul Oncologic Al. Trestioreanu, Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului Alessandru Rusescu (toate din București), Spitalul Județean de Urgență din Ploiești și Spitalul Județean Argeș.

Poziţia oficială a Spitalului Universitar referior la topul şpăgii

Reprezentanţii Spitalului Universitar se delimitează de medicii care iau şpagă.

„Ne delimităm clar de comportamentul celor care au condiționat actul medical sau de comportamentul celor care au oferit atenții, ambele fapte intrând sub incidența Codului Penal.

Datele prezentate în spațiul public nu arată metodologia de colectare și nici semnificația statistică a cifrelor. Îi rugăm public pe pacienții ai căror îngrijiri medicale au fost condiționate să ne informeze atât pe noi cât și autoritățile competente pentru a putea declanșa procedurile legale”, a transmis Spitalul Universitar într-un răspuns pentru ziarul Click!.

Conform rapoartelor Spitalului Municipal, în perioada ianuarie 2019- iulie 2019, adică în perioada vizată de acest clasament, au fost internați 84.011 pacienți în regim de spitalizare continuă și spitalizare de zi.

„Putem estima că cifra prezentată în spațiul public, respectiv 153 de pacienți reprezintă 0,18% din bolnavii internați în perioada menționată, ceea ce înseamnă că  solicitarea de bani sau atenții de către medici sau asistente nu este un fenomen reprezentativ pentru Spitalul Universitar de Urgență București și corpul medical al acestuia”, se mai arată în document.

Reprezentanţii unităţii spitaliceşti, mai transmit faptul că, în Regulamentul Intern al Spitalului Universitar de Urgență București prevede explicit: Angajatul Spitalului Universitar de Urgență București  trebuie “să nu sugereze și să nu pretindă recompensă (cadouri și orice alte valori sau servicii pentru îndeplinirea atribuțiilor de serviciu de la persoanele cu care are relații de colaborare”. Şi atrag atenţia că darea și luarea de mită sunt infracțiuni care intră sub incidența Codului Penal, iar cei care încalcă legea vor fi sancționați pe măsura gravității faptelor lor.

spital-municipal-cod-de-conduita.jpg

Şpaga este interziyă prin codul de conduită, în Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti

foto: captura Facebook Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti

Anti-Bribery Synergy este un organism acreditat internaţional şi cu operaţiuni la nivel global specializat în audit, evaluare şi certificare a sistemelor de management anti-mită, bazate pe standardul internaţional ISO 37001. Topul mitei din spitalele românești a fost realizat de Anti-Bribery Synergy în cadrul unui proiect al Ministerului Sănătăţii, care a avut drept scop monitorizarea performanţelor operaţionale în domeniul combaterii mitei în spitalele din România.

Citeşte şi: 

VIDEO Scandal la Spitalul din Făget. O pacientă a cerut șpaga înapoi unui medic

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*