Ma iubesti ? (C. H. Spurgeon)

„Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ (Ioan 21, 16)

  Acesta este un text foarte scurt şi foarte simplu, aşa că unii ar putea crede că este foarte uşor să spui ceva despre această temă. Intenţionez să mă limitez la un punct şi vă rog să luaţi seama la acest punct. Fie ca Duhul lui Dumnezeu să pregătească inimile noastre pentru acest studiu.

  Isus îl întreabă pe Petru dacă Îl iubeşte. Întrebarea Lui nu se referă la dragostea lui Petru faţă de Împărăţia lui Dumnezeu sau faţă de poporul Lui, ci subiectul ei este însăşi Persoana Lui, a Fiului lui Dumnezeu. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ Isus nu spune: „Recunoşti acum cât de corectă a fost atenţionarea Mea, atunci când ţi-am spus să veghezi şi să te rogi? Simone, vrei ca începând de acum să renunţi la încrederea în tine şi să iei seama la atenţionările Mele?“ El nu spune nici măcar: „Crezi acum învăţătura Mea? Te vei încrede de acum încolo în Mine, Cel de care nu demult te-ai dezis? “ Şi nici nu spune: „Îţi plac rânduielile Mele? Crezi în autoritatea Mea? Vrei să Mă mărturiseşti ca Fiul Celui Preaînalt?“ Nu, Isus nu întreabă de aceste lucruri, ci numai de un lucru: „Mă iubeşti?“

  Isus se adresează lui Petru cu numele lui cel vechi, pe care l-a avut înainte de convertirea sa: Simon, fiul lui Iona. Vrea să-i aducă aminte ce a făcut harul pentru el, şi apoi întreabă numai de dragostea lui. Întrebarea are a face cu dragostea personală a lui Petru faţă de Persoana lui Isus Hristos. Aceasta este singura temă a vorbirii mele.

  Să observăm că iubitul şi înţeleptul nostru Mântuitor îl întreabă pe Petru de dragostea sa cu cuvinte simple şi clare. Nu era „o sondare a terenului“, ci o întrebare direct la subiect, căci această temă nu acceptă dubiu sau îndoială. Aşa cum medicul verifică pulsul pacientului pentru a recunoaşte inima, tot aşa Isus a verificat pulsul sufletului lui Petru. El nu a zis: „Simone, fiul lui Iona, te căieşti de nebunia ta?“

  Căinţa este un dar plăcut al harului, dar Isus a considerat că este înţelept să cerceteze dragostea, căci în mod sigur un ucenic care Îl iubeşte pe Domnul său este adânc întristat dacă s-a dezis cândva de El. Domnul nu-l întreabă pe ucenicul Său dacă are credinţă, care ar fi putut fi pusă la îndoială, căci el spusese: „Nu-L cunosc pe Omul acesta!“ Era o întrebare deosebit de importantă, dar răspunsul a fost dat atunci când Petru şi-a mărturisit iubirea sa; căci cine iubeşte, acela crede, şi nimeni nu crede în Mântuitorul, dacă nu-L iubeşte.

  Domnul nu a mai luat în considerare celelalte puncte – sau mai bine spus, El a cuprins toate celelalte puncte într-o singură întrebare: „Mă iubeşti?“

  Învăţaţi din această realitate, căci un lucru trebuie: iubirea faţă de Domnul Isus este punctul principal, nervul vieţii, la care trebuie să luaţi bine seama!

  Această întrebare a pus-o Isus de trei ori, ca să arate că ea are prioritate. Acest cui trebuia bătut aşa de bine, căci lovitură după lovitură a căzut de trei ori pe capul lui. Cu vocea şi privirea neschimbate, Domnul a întrebat: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

  Dacă vă verificaţi, uitaţi-vă adânc în inima voastră şi faceţi o cercetare profundă cu privire la iubirea voastră. Îl iubiţi voi cu adevărat pe Isus? Dacă în general doriţi să glumiţi, luaţi de data aceasta chestiunea în serios.

  Gândiţi-vă că Domnul Isus i-a pus această întrebare lui Petru până când l-a întristat. Atâta timp cât Petru a fost recunoscut ca ucenic, el trebuia să fie gata să accepte cea mai grea mustrare; de aceea n-a fost uşor să-l faci să se întristeze. Domnul nostru insistă mult timp, până produce o durere sinceră a inimii; însă cu această ocazie, El a repetat întrebarea într-un mod înţelept, până când a atins dureros rana nevindecată a lui Petru. O dezicere de trei ori necesita o întreită mărturisire. Durerea pe care Petru I-a pricinuit-o Domnului i-a fost acum adusă aminte prin durerea pe care a simţit-o.

  Dacă acum voi pune această întrebare în mod repetat, până când voi întrista pe unii din voi, până când pe mine însumi mă voi întrista, atunci nimeni să nu mă acuze din cauza aceasta. Dacă vă mângâi, este o lucrare bună, dar uneori este mult mai bine dacă vă întristez. Nu totdeauna mâncarea dulce este cea mai bună hrană, pe care v-aş putea-o aduce; medicamentele amare sunt uneori cele mai folositoare. De dragostea adevărată este aproape totdeauna legată durerea. Numai cine are o dragoste prefăcută merge prin viaţă fără teamă şi fără exerciţii ale inimii. Este mult mai bine să vă întristez şi voi să vă cercetaţi inimile decât să vă simţiţi siguri, iar la urmă să fiţi înşelaţi.

  Am văzut că întrebarea a fost pusă atunci de Domnul Însuşi. Ce am gândi noi, dacă Domnul Isus ar veni şi ne-ar întreba pe fiecare: „Mă iubeşti?“ După ce am cântat împreună cântări spre lauda lui Isus, iar apoi uniţi în rugăciune şi din inimă am luat parte la glorificarea Lui, ni s-ar părea ciudat dacă ne-ar întreba de dragostea noastră pentru El. Cu toate acestea, El ne-ar pune justificat o astfel de întrebare.

  Să presupunem că Domnul tău te-ar întâlni astăzi, când eşti singur, şi te-ar întreba: „Mă iubeşti?“ Ce-ai simţi tu în acele momente? Te-ai simţi lezat şi ai începe probabil să tremuri şi să te gândeşti la o mulţime de motive de ce tocmai astăzi ţi se pune această întrebare? Şi dacă Domnul ar repeta de trei ori întrebarea, nu ai simţi că inima ta este profund cercetată?

  Doresc ca să consideri această întrebare ca fiind adresată ţie, ca şi cum ar veni de la Domnul tău. Uită că ea este adresată de un vestitor al Cuvântului. Ascult-o ca fiind rostită de Isus, care prin sângele Său te-a salvat de la moarte şi de la iad.

  Isus îţi adresează această întrebare – sau nu are nici un motiv s-o facă? Te scoate din mulţime, te priveşte direct în ochi şi spune: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

  Tu ştii dacă este un motiv să-ţi pună această întrebare. Răspunde-ţi numai ţie, căci El pe tine te întreabă. Nu te ocupa cu Natanael, cu Toma sau cu cei doi fii ai lui Zebedeu.

  „Mă iubeşti?“ Bate inima ta cu adevărat pentru Isus? „Vino, Petru, spune, da sau nu?“

  Tu spui „da“, dar este aşa? Domnul să ne dea harul să ne cercetăm serios cu privire la această întrebare, să dăm o mărturie adevărată şi să spunem adevărul, tot adevărul şi numai adevărul!

Lipseşte dragostea pentru Isus

  O costatare tristă, dar adevărată! Poate chiar în inimile noastre lipseşte dragostea pentru Isus. Nu cunosc nici un mijloc care ar putea să ne protejeze de aceasta. Darurile noastre poate ar face pe semenii noştri să nu ne pună o astfel de întrebare, dar pe noi înşine n-ar trebui să ne reţină nimic ca să ne punem această întrebare, căci în mod sigur pe Domnul nu-L va reţine nimic să nu ne întrebe: „Mă iubeşti?“

  Nici chiar religiozitatea nu face ca această întrebare să fie de prisos. Suntem noi mărturisitori ai credinţei? Participăm cu toată inima la orele de adunare? Da, dar sunt mii, care fac aceasta, sute de mii, care fac aceasta în fiecare duminică, şi totuşi nu-L iubesc pe Isus.

  Fraţii mei, nu sunt mulţi oameni impresionaţi de forme şi ceremonii? Dacă slujbele religioase plac ochilor şi urechilor, nu sunt ei atunci foarte mulţumiţi? Dragostea pentru Isus este necunoscută multora care se numesc creştini. Cunoaştem pe unii care luptă pentru prezentarea corectă a învăţăturii; atâta timp cât predica corespunde mărturisirii de credinţă şi fiecare cuvânt este exact şi corect, ei sunt mulţumiţi; dar nu sunt mişcaţi de dragostea lui Isus. Pentru ei credinţa nu este o chestiune de inimă, ci de minte. Aceşti oameni nu ştiu nimic despre un suflet viu care iese în întâmpinarea unei Persoane vii, de o inimă sângerândă legată de o altă inimă sângerândă, de o viaţă care se hrăneşte dintr-o altă viaţă şi care dă naştere la iubire.

  Cunoaştem fraţi care sunt foarte extremişti. Dacă vestitorul Cuvântului se abate numai puţin de la concepţia pe care o au ei despre credinţă, atunci ei sunt cuprinşi de o repulsie evlavioasă cu privire la o învăţătură nesănătoasă şi nu pot să-l mai audă. Chiar dacă în restul mesajului Isus este prezentat viu, nu are nici o valoare, pentru că el nu poate să rostească „Şibolet“.

  Ce este altceva credinţa adevărată fără dragoste, decât numai o catacombă în care este îngropată credinţa! Este o colivie fără pasăre, coasta aspră a unui om din care s-a scurs viaţa.

  Mi-e teamă ca nu cumva curentul general al vieţii bisericeşti să curgă mult mai mult în direcţia aspectului exterior şi mai puţin în direcţia unei dragoste profunde, arzătoare pentru persoana lui Isus. Dacă veţi vesti mai mult credinţa din inimă şi credincioşia faţă de Dumnezeu, atunci creştinii cu numele vă vor numi cu sânge rece mistici şi vor începe să vorbească despre pericolul şcolii pietiste a religiei.

  Credinţa este pentru cei mai mulţi o binecuvântare, care are a face numai cu Persoana lui Isus Hristos. Căinţa cea mai adevărată este aceea care arde la privirea suferinţelor Lui; şi cea mai adâncă dragoste este dragostea faţă de Persoana demnă de adorare a singurului Fiu născut al lui Dumnezeu.

  Eu privesc învăţătura despre har ca şi îmbrăcămintea Domnului meu, care miroase a mir, aloe şi casia. Prescripţiile sale le văd ca pe un sceptru; este un baston cu vârful de argint şi este o bucurie pentru mine să le ating şi să găsesc mângâiere în puterea lor. Privesc învăţătura Evangheliei ca pe un tron, pe care stă El, şi mă bucur de acest tron de fildeş poleit cu aur. Dar Persoana Sa este mai plăcută decât îmbrăcămintea Sa, mai scumpă decât sceptrul, mai măreaţă decât tronul, şi a-L iubi pe El este nucleul credinţei adevărate.

  Dar probabil voi nu-L iubiţi deloc? Aveţi o formă exterioară de religie, dar taina Domnului nu este în voi. Nu este de nici un folos să cinsteşti ziua de sabat şi să uiţi pe Domnul sabatului, să iubeşti Locul sfânt, dar nu pe Marele Preot, să iubeşti nunta, dar nu pe Mire. Îl iubeşti? Aceasta este întrebarea. „Simone, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

  Nici chiar cea mai înaltă slujbă creştină nu exclude această întrebare. Petru era un apostol, şi totuşi a fost necesar să fie întrebat: „Mă iubeşti?“, căci a fost cândva un apostol care nu L-a iubit pe Domnul, care L-a vândut pentru treizeci de arginţi. Numele lui Iuda ar trebui să facă să răsune clopotele de moarte pentru toată încrederea îndrăzneaţă cu privire la poziţia noastră „funcţională“. Numele noastre ar putea sta scrise pe lista conducătorilor evanghelici, şi totuşi nu în cartea vieţii Mielului. Fratele meu, vestitor, bătrân, este necesar să ne punem singuri această întrebare: „Îl iubeşti pe Domnul?“

  Savurarea marilor privilegii creştine nu face de prisos această întrebare. Petru, Iacov şi Ioan au fost apostolii privilegiaţi. Ei au fost martorii unor minuni făcute de Domnul, care au avut loc în ascuns şi care n-au fost văzute de nici un ochi omenesc. Ei au văzut pe Isus pe muntele schimbării la faţă în toată slava Sa; ei L-au văzut în grădina Getsimani cuprins de fiorii morţii. Şi chiar dacă au fost aşa de privilegiaţi, Domnul a considerat că este bine să întrebe căpetenia lor:  „Mă iubeşti?“

  O, fratele meu, tu ai avut o bucurie mare, ai fost pe muntele Tabor, ai fost luminat de lumina Sa strălucitoare! Cunoşti atât teama lăuntrică, cât şi bucuria spirituală. Tu ai fost persoana de încredere a Domnului şi ai mâncat pâine cu El. Cu toate acestea gândeşte-te, a fost unul care a făcut toate acestea, şi care totuşi nu a ţinut cont de Domnul. De aceea este necesar, fratele meu, să ţi se pună această întrebare: „Mă iubeşti?“ Este foarte uşor să-ţi imaginezi o experienţă, dar ceea ce este mai greu, este să ai o inimă iubitoare. Poartă de grijă ca s-o ai.

  Fraţii mei, nici cea mai mare căldură a râvnei pentru Domnul nu înlătură necesitatea unei astfel de întrebări. Petru a fost un ucenic plin de înflăcărare. El a strigat pe marea Galileii: „Doamne, dacă Tu eşti, porunceşte-mi să vin pe apă la Tine!“ Ce îndrăzneală! Ce credinţă! Ce râvnă! Nici aici, în istorisirea noastră de pe malul mării Tiberiada, Petru în râvna lui precipitată nu poate să aştepte până când barca ajunge la ţărm. Îşi înnoadă mantaua şi se aruncă în mare, ca să meargă la Domnul, pe care Îl iubea. Domnul îl întreabă pe acest Petru, stăpânit de o râvnă precipitată: „Mă iubeşti?“

  Tinere, tu o iei în serios cu şcoala duminicală, ai căutat mântuirea celor mici, încurajezi pe alţii şi la orice întrunire, la care iei parte, aduci viaţă! Şi totuşi este necesar să te întrebi, dacă Îl iubeşti sau nu cu adevărat pe Domnul. Poate stai la colţuri de stradă; te bucuri să vorbeşti celor batjocoritori despre Isus, chiar dacă oamenii sunt sau nu consternaţi din cauza aceasta. Ştii însă exact, dacă Îl iubeşti pe Isus?

  Sora mea, tu îi vizitezi pe cei săraci şi îngrijeşti de cei ce sunt în nevoi, depui efort să faci bine celor tineri şi eşti plină de căldură pentru lucrarea Mântuitorului! Noi toţi te admirăm şi sperăm ca râvna ta să nu se răcească. Dar cu toate acestea, şi ţie trebuie să ţi se pună întrebarea: „Îl iubeşti pe Domnul Isus?“

  Există o râvnă, care se hrăneşte din respectul faţă de părerea celorlalţi oameni şi care este susţinută de dorinţa de a fi văzut folositor şi de a fi considerat serios. Există o râvnă, care este mai mult căldura firii, decât focul sfânt al harului. Această râvnă a făcut pe mulţi să fie apţi să facă lucruri mari. Şi totuşi, când au făcut totul, au fost o aramă sunătoare şi un chimval zăngănitor, pentru că nu L-au iubit pe Domnul Isus. Nici chiar faptele, care au fost făcute cu cea mai mare râvnă, nu sunt o dovadă definitivă, că ele au fost făcute din dragoste pentru Isus. De aceea trebuie să ne punem permanent întrebarea: „Îl iubesc eu pe Domnul?“

  Vreau să merg puţin mai departe: nici chiar cea mai mare lepădare de sine nu dovedeşte neapărat dragostea pentru Isus. Petru a putut spune: „Doamne, noi am părăsit totul şi Te-am urmat“. Cu toate că nu era mult ceea ce Petru a părăsit, era totuşi tot ceea ce avea, şi el a părăsit totul, fără ca pentru aceasta să recâştige bunuri pământeşti. Deseori a fost batjocorit din pricina lui Isus şi îl aşteptau alte batjocuri. Cu toate acestea, Domnul, care ştia că Petru a jertfit totul din pricina Lui, îl întreabă: „Mă iubeşti?“

  Este un adevăr trist că oamenii au făcut jertfe mari, ca să se dovedească a fi creştini, dar n-au avut în ei adevăratul fundament al credinţei. Unii au fost chiar aruncaţi în închisori din pricina adevărului, dar n-au fost creştini adevăraţi. Nu îndrăznesc să afirm, dar mă tem, căci chiar în timpul martirilor au fost unii care şi-au dat trupul să fie ars, dar pentru că n-au avut dragoste, nu le-a folosit la nimic.

  Dragostea este totul. Lipsa ei nu poate fi înlocuită de nimic. Este posibil ca această comoară preţioasă să nu fie în inima noastră?

  „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“ Este necesar să se pună această întrebare, deoarece inima omului nu este sinceră. El are şi minte, şi această minte trebuie sa fie închinată, sfinţită. Petru a fost trei ani în şcoala superioară, L-a avut acolo ca Învăţător pe Isus şi a învăţat multe. După ce Petru a absolvit cursurile, Domnul său a considerat că este bine, ca înainte de a-l trimite la lucru, să-l întrebe: „Mă iubeşti?“

  Frate, s-ar putea ca să răsfoieşti paginile cărţii acesteia, s-ar putea să asimilezi învăţătură după învăţătura, să te preocupi cu probleme teologice, să depui efort să rezolvi greutăţi, să explici locuri din Scriptură sau să răspunzi la diferite întrebări, dar într-un fel sau altul inima ta este tot aşa de uscată ca şi foile cărţilor pe care le studiezi. De aceea este de mare folos, dacă Domnul intră în camera de studiu, îţi închide cartea şi-ţi pune întrebarea cercetătoare: „Stai un timp liniştit şi dă-Mi voie să te întreb: Mă iubeşti? Eu sunt mai bun decât toate cărţile şi studiile. Ai o dragoste fierbinte şi vie pentru Mine?“

  Sper ca mulţi dintre voi să fie cercetători plini de râvnă. Dacă învăţaţi la şcoala duminicală, atunci e bine. Dacă vestiţi Cuvântul pe stradă sau în case, faceţi-o mai departe. Cum aţi putea să-i umpleţi pe alţii, dacă voi nu sunteţi plini? E bine să ştii mult, dar dragostea este mai bună. Dacă studiezi, poţi rezolva unele probleme. Dar dacă nu iubeşti, atunci nu poţi pricepe taina tainelor. N-ai recunoscut ce este mai important din toată ştiinţa: cunoştinţa îngâmfă, dar dragostea zideşte. De aceea ia seama la întrebarea „Mă iubeşti?“.

  O mare parte din viaţa creştină trebuie să fie transpusă în practică. Noi trebuie să ne sculăm şi să lucrăm. Dacă era ceva de făcut, atunci Petru era omul faptelor. El a ieşit să vestească Evanghelia; chiar şi demonii îi erau supuşi. Petru a făcut minuni în Numele lui Isus. Cu toate acestea, dragostea lui a trebuit să fie verificată: „Mă iubeşti?“ El scosese tocmai mreaja aceea uriaşă cu mulţi peşti la ţărm. Cu multă iscusinţă şi putere a dus-o la mal. Şi totuşi aceasta nu a dovedit dragostea sa.

  Sunt între noi vestitori ai Evangheliei care au adus la ţărm o mreajă plină. Lucrarea lor este mare şi cu succes, dar asta nu exclude faptul că Domnul Isus verifică starea inimii lor. El le-a poruncit să lase pentru un timp mrejile la o parte şi să fie numai cu El. Încetaţi să mai număraţi peştii! Isus vrea să vă întrebe: „Voi aţi scos demoni în Numele Meu, dar Mă iubiţi?“

  Fraţilor, aceasta este o chestiune serioasă: „Ca nu cumva eu să vestesc Evanghelia altora, iar eu însumi să fiu lepădat“! După ce i-aţi adus pe alţii la Isus şi I-aţi slujit lui Dumnezeu, să nu urmeze o prăbuşire mortală, pentru că nu L-aţi iubit pe Domnul Isus Însuşi.

  Trebuie să vă pun repetat această întrebare. Îl rog pe Domnul ca pe fiecare dintre noi să ne facă să simţim importanţa acestei întrebări.

  Poate avem misiunea să luptăm pentru credinţă, şi poate am luptat ici şi colo şi am apărat adevărul ca pe propria viaţă. Este bine să fii un luptător viteaz al lui Isus Hristos, căci în timpul nostru este nevoie de oameni care nu se tem să poarte ocara lui Isus, căci ei rostesc adevărul cu autoritate. Dar şi ei trebuie mereu întrebaţi: „Mă iubeşti?“

  Un om poate fi un protestant decis, şi cu toate acestea să nu-L iubească pe Hristos. Poate fi un apărător înflăcărat al adevărului divin, dar să nu-L iubească pe Acela care este Adevărul. Poate avea claritate cu privire la botez, aşa cum este el prezentat în Scriptură, şi totuşi este posibil ca el niciodată să nu fi fost botezat în Hristos. El poate fi unul care s-a pus deoparte pentru Dumnezeu şi recunoaşte tot răul împotriva căruia protestează cei ce s-au pus deoparte, şi cu toate acestea este posibil să meargă în pierzare.

  Este o chestiune importantă pentru orice războinic creştin, să ia seama la scutul pe care îl are şi să fie gata să răspundă imediat la întrebarea: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

  Oricât aţi fi voi de deosebiţi în lucrarea voastră sau în suferinţele voastre pentru Hristos, vă rog să nu evitaţi această întrebare. Lăsaţi-L pe Domnul să privească în inima voastră şi răspundeţi-I la întrebarea pe care v-o pune mereu, până când ajungeţi să vă întristaţi: „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

Dacă nu-L iubim pe Isus, atunci tot ceea ce noi am mărturisit în trecut este minciună

  Este imposibil să fii creştin şi să nu-L iubeşti pe Hristos. Luaţi inima de la locul ei, şi nu va mai fi posibil să trăiţi. Aţi auzit Evanghelia, dar Evanghelia fără Hristos nu poate fi niciodată o „veste bună“ pentru voi. Aţi citit Biblia, dar Biblia fără Isus Hristos nu este nimic altceva, decât o literă moartă.

  Prima rază de mângâiere, care a venit în inima mea, a strălucit din rănile Mântuitorului. Abia atunci am avut speranţa să devin fericit, când L-am văzut atârnând pe cruce. Şi pentru că speranţa noastră nu este legată de o învăţătură sau de un predicator, ci de Isus, trebuie să-L iubim pe Acela prin care a venit această speranţă. Orice binecuvântare, pe care am primit-o, este legată de Persoana Sa, şi fără El n-am fi putut-o primi.

  Voi aţi primit iertarea, dar această iertare are loc prin sângele Lui. Aţi fost îmbrăcaţi cu dreptate, dar Domnul este dreptatea voastră. El Însuşi este lauda şi frumuseţea voastră. Nici o binecuvântare nu poate fi savurată departe de Isus – tot aşa cum lumina şi căldura nu pot fi despărţite de soare. Toate binecuvântările vin la noi din mâna Sa străpunsă. De aceea trebuie să-L iubim. Este imposibil să savurăm darurile de preţ ale dragostei Sale nemărginite, şi să nu-L iubim. Nu vă puteţi aşeza la soare, fără să nu vă încălziţi – şi nici să primiţi din plinătatea lui Hristos, fără să nu fiţi umpluţi de recunoştinţă.

  Orice acţiune creştină exterioară am făcut-o din dragoste pentru Isus sau a fost o înşelătorie. Ce este de exemplu botezul, dacă prin el nu am fost îngropaţi împreună cu Hristos în moartea Sa, iar acum umblăm în viaţa nouă? Ce este Masa Domnului altceva, decât o masă obişnuită, să mănânci pâine şi să bei vin, dacă Hristos nu este prezent? Dar dacă noi am venit la Masa Domnului cu inimi sincere, şi nu ca făţarnicii, atunci putem să mâncăm din pâine şi să bem din vin, dar să nu-L iubim? Aşa ceva nu poate să se întâmple.

  Fratele meu, te rogi? Ai vorbit cu adevărat cu Dumnezeu prin rugăciune? Ai putut face aceasta numai prin Domnul Isus, Mijlocitorul; şi dacă ai vorbit cu Dumnezeu prin intermediul Mijlocitorului, atunci nu poţi rămâne fără dragoste faţă de Acela care este uşa spre Tatăl. Dacă ai depus o mărturie a credinţei tale, cum poate fi aceasta adevărată, dacă inima ta nu arde în sentimente pentru Marele Duce al fericirii noastre?

  Tu ai speranţe mari, dar ce speri? Nu este speranţa ta în totul în El? Nu aştepţi să fii ca El, atunci când El va veni? Tu speri să înviezi, dar aceasta este posibil numai prin învierea Sa, căci El este cel dintâi rod al celor înviaţi. Tu aştepţi să domneşti pe pământ, dar cu El. Tu nu aştepti o împărăţie de o mie de ani fără împărat. Tu aştepţi un cer nou, care nu va avea sfârşit. Dar acest cer constă în a fi cu Isus acolo unde este El, ca să vezi slava Lui. Dacă pe tot ceea ce ai primit este impregnat Numele lui Isus şi vine direct din mâna Sa străpunsă, atunci nu se poate ca tu să-ţi fi însuşit toate acestea şi să nu-L iubeşti.

  Dacă îţi pun această întrebare, gândeşte că prin răspunsul pe care îl dai tu poţi fi un făţarnic sau un om sincer, un mărturisitor fals sau unul adevărat, un copil al lui Dumnezeu sau un copil al mâniei. De aceea răspunde la întrebare. Dar răspunde în aşa fel, ca şi cum ai sta înaintea scaunului de judecată al Aceluia care astăzi te întreabă în mod blând, dar care mai târziu te va întreba cu un alt ton şi te va privi cu o altă privire – cu ochi care sunt ca para focului – „Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti?“

Dacă nu-L iubim pe Hristos, atunci viitorul va fi întunecat

  Noi nu ne-am sfârşit viaţa, o mare parte a călătoriei este probabil înaintea noastră. Totul va merge bine, dacă Îl iubim pe Hristos. Dar nimic nu poate progresa, dacă lipseşte dragostea pentru Domnul Isus.

  Petru este chemat să pască mieii şi oile; dar prima trăsătură de caracter a unui adevărat păstor este dragostea faţă de Hristos. Isus Hristos face o cercetare, ca să vadă dacă Petru are trăsăturile de caracter necesare, atunci când îi încredinţează păşunarea mieilor şi a oilor Sale.

  Isus nu Se interesează în primul rând de cunoştinţele lui Petru sau de darul său de a vorbi, ci de dragostea sa; căci prima, a doua şi a treia aptitudine a unui păstor este o inimă iubitoare.

  Reţineţi: ce este valabil pentru un păstor, este valabil pentru oricare alt lucrător în împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea este prioritară, prietenul meu drag; nu poţi lucra pentru Hristos, dacă nu-L iubeşti.

  „Dar eu îi pot învăţa pe alţii la şcoala duminicală“, va spune probabil cineva. – Nu, nu, fără dragoste pentru Isus.

  „Eu sunt membru al unei asociaţii, care face multe lucruri bune.“ – Dar nu vei face nimic spre slava lui Dumnezeu, dacă nu eşti membru al acestei asociaţii din dragoste pentru Domnul Isus.

  Pune uneltele de o parte, căci nu poţi fi util în via Domnului tău, dacă inima ta nu-L iubeşte. Mlădiţele viei Sale rămân mai bine netăiate, decât să fie curăţite de mâini mânioase. Nu te apropia de miei, omule, căci nu-i vei creşte, dacă inima şi mâinile tale nu sunt blânde! Dacă nu-L iubeşti pe Domnul, atunci nu vei iubi nici lucrarea Lui, nici pe slujitorii Lui şi nici regulile Casei Sale; iar noi putem să facem lucrul mai bine fără tine, decât cu tine. A avea un lucrător care fără dragoste murmură mereu în casa şi via Domnului, este un chin pentru toată familia. În inimă trebuie să fie dragoste, altfel nu poate avea loc nici o lucrare adevărată.

  Poate vă stau înainte suferinţe. Dar dacă inima voastră nu-I aparţine cu adevărat lui Hristos, nu veţi fi în stare să le suportaţi din pricina lui Hristos.

  N-a mai durat mult, şi a venit timpul pentru Petru ca să-L glorifice pe Dumnezeu prin moartea sa. Petru urma să fie legat şi dus acolo unde nu voia el. Petru nu ar fi fost vrednic să devină un martir, dacă nu L-ar fi iubit pe Isus. Tradiţia spune că el a fost crucificat cu capul în jos, căci considera că este prea multă onoare pentru el să sufere moartea în acelaşi fel ca Domnul său. Se poate că el a murit prin crucificare, dar a fost dragostea sa puternică, adâncă, care l-a făcut să biruie moartea.

  Dragostea face din tine un erou. Dacă Duhul lui Dumnezeu aprinde dragostea, atunci El inspiră şi curaj. Vedeţi cât de importantă este dragostea pentru viitor? Tinere creştin, tu va trebui să fii biciuit, înainte de a intra în cer! În funcţie de cercul în care îţi duci viaţa, eşti deosebit de privilegiat dacă nu eşti batjocorit şi prigonit. Între aici şi cer vei avea de suferit; probabil printre duşmanii tăi sunt chiar cei din casa ta. Mulţi vor aştepta ca tu să şchiopătezi sau îţi vor pune chiar piedici pe cale. Pentru a merge sigur trebuie să ai focul iubirii în inimă.

  Dacă nu-L iubeşti cu ardoare pe Domnul Isus, atunci păcatul va fi stăpân pe tine. Lepădarea de sine şi smerenia, care vor fi uşor de suportat dacă ai dragoste, vor fi imposibil de suportat dacă nu ai dragoste. Pentru a lucra corect, a suporta sau a muri, trebuie să-L iubim din toată inima pe Domnul Isus.

  Vedeţi, fraţilor, dacă nu avem dragoste pentru Isus, atunci ne lipseşte ceea ce avem nevoie pentru a rămâne pe drumul îngust şi pentru a persevera până la sfârşit! Oamenii părăsesc deseori ceea ce doresc, dar niciodată ceea ce iubesc. Oamenii se pot dezice de ceea ce este pentru ei o convingere a minţii, dar nu se vor dezice niciodată de convingerile care vin din inimă. Dacă vreţi să perseveraţi până la sfârşit, atunci o puteţi face numai în puterea dragostei.

  Dragostea este o forţă mare, încurajatoare. În lucrarea pentru Domnul vă veţi lovi de greutăţi, care vor fi mai mari decât puterea voastră de decizie şi mai însemnate decât înţelepciunea voastră. Necredinţa se va folosi de minte şi va face calcule, dar dragostea, dragostea puternică va râde de imposibil şi cu ajutorul lui Isus Hristos va realiza imposibilul. Dragostea „sare peste un zid“ şi mână în mână cu credinţa este aproape atotputernică; da, prin puterea lui Dumnezeu va putea totul pentru Isus Hristos, Domnul ei. Dacă vă lipseşte dragostea, atunci energia voastră este mică, lipseşte puterea care să-l călească pe om şi să-i supună pe vrăjmaşii lui.

  Fără dragoste nu aveţi nici forţa transformatoare. Dragostea pentru Hristos este aceea care ne face asemenea Lui. Dacă-L iubeşti pe Hristos, treptat te vei asemăna tot mai mult cu El, dar fără dragoste nu vei purta niciodată chipul Celui ceresc.

  Fraţii mei, mai este ceva, la care ar trebui să ne gândim. Curând vom fi la Domnul. Vom fi acolo unde timpul cu vârtejurile lui mici şi scurgerea permanentă spre veşnicie va fi uitat. Dar dacă n-avem dragoste pentru Isus, nu vom ajunge acolo unde este El. Nimeni nu va ajunge în cer, dacă mai întâi nu a învăţat aici pe pământ să-L iubească. De aceea trebuie să avem dragoste pentru Isus. Viitorul solicită aceasta ca pe o necesitate absolută; de aceea pun întrebarea cu toată seriozitatea şi accentuat: „Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti?“

Dacă Îl iubim, ce urmează după aceea?

Dacă deci Îl iubim, să facem atunci ceva pentru El, căci Domnul Isus i-a zis lui Petru, atunci când acesta a zis „Doamne, Tu ştii toate lucrurile, Tu ştii că Te iubesc“:  „Paşte oile Mele!“ Aceasta a fost foarte frumos din partea Mântuitorului, căci El a ştiut că acolo unde este dragoste, este şi dorinţa de activitate. Deoarece Isus iubea foarte mult, mâncarea şi băutura Lui a fost să facă voia Tatălui Său ceresc. Se pare că Domnul Isus a gândit: Petru Mă iubeşte şi va fi o durere pentru inima lui, dacă nu-i dau să facă ceva. „Du-te şi paşte oile Mele!“

  Fraţi şi surori, dacă-L iubiţi pe Isus Hristos, atunci nu vă petreceţi duminica aceasta nefăcând nimic. Dacă-L iubiţi pe Hristos, începeţi să lucraţi. Ce faceţi voi? Mergeţi la adunare şi primiţi o hrană bună. Este aceasta totul? Sunt mulţi oameni care se ocupă cu hrana şi aparţin acelora care sunt harnici în mânuirea cuţitului şi a furculiţei, dar nu cred că este o dovadă de dragoste faţă de un om, căruia îi mănânci pâinea. Foarte mulţi, care se numesc creştini, nu dau nici o dovadă a dragostei faţă de Hristos – în afară de faptul că ei ascultă cu plăcere vestirea Cuvântului.

  Deci, dacă-L iubiţi pe Isus Hristos, după cum afirmaţi, dovediţi-o, făcând binele: „Paşte oile Mele!“ Văd un grup de fraţi care s-au strâns să ţină o conferinţă şi să crească în har. Un lucru foarte bun: creşteţi, fraţii mei, cât se poate de repede; doresc să vă văd cât mai curând o grădină de flori, toţi crescând şi înflorind. Dar când aţi făcut toate acestea, nu vă doriţi fericire, ca şi cum aţi făcut ceva bun, căci nu foloseşte la nimic, dacă nu sunteţi conduşi a face ceva pentru Domnul.

  Publicarea unor rapoarte cu privire la aceste conferinţe am putea-o asemăna cu o relatare făcută oamenilor săraci şi flămânzi din Londra despre o masă festivă pe care au avut-o consilierii oraşului. Nimeni nu se va sătura din aceste rapoarte.

  Dacă Îl iubiţi pe Isus, atunci păşunaţi oile şi mieii Lui. Dacă la voi nu se găseşte nimic altceva, decât numai vorbe goale, numai gălăgie, atunci dedicaţi-vă lucrării de a câştiga suflete. Mergeţi la cei săraci şi neştiutori şi vestiţi-L pe Hristos ca Mântuitor al celor păcătoşi.

  Aceasta este piatra de încercare, pentru a vedea cât de mult aţi crescut în har. Aceasta este piatra de încercare a vieţii voastre, pentru a vedea cât de mult aţi ajuns să vă asemănaţi cu Isus. Dacă nu vă duceţi acum să păşunaţi oile Sale, atunci este totuna ce spuneţi sau ce credeţi că savuraţi; nu daţi dovada dragostei, pe care o cere Domnul Isus.

  Doresc să sintetizez încă o dată: data viitoare, când veţi învăţa în şcoala duminicală sau în familia voastră, faceţi-o din dragoste pentru Domnul. Spuneţi-vă vouă înşivă: „Îl iubesc pe Hristos şi din dragoste pentru El vreau acum să-i învăţ pe alţii.“ O, azi după-masă va fi o oră minunată, vei reuşi, dacă vei învăţa din dragoste pentru El. Orice cuvânt, pe care-l vei rosti, va fi plin de putere, pentru că dragostea pentru El îţi va da această putere. Vei fi plin de răbdare cu fetiţa aceea care până acum făcea gălăgie şi mult deranj, din dragoste pentru El. Vei povesti multe istorioare tânărului acela gălăgios, şi când ai terminat de povestit, el va dori să mai asculte o istorioară. Cu răbdare îi vei mai spune una – din dragoste pentru Hristos. Când te vei ruga cu cei mici, roagă-te pentru că-i iubeşti din pricina lui Hristos. Mergi să vesteşti Cuvântul pe stradă. Vesteşte-L din dragoste pentru Hristos. Câteodată vestim Cuvântul, pentru că suntem la rând să facem aceasta: dar nu trebuie să fie aşa.

  Atât timp cât trăiţi, faceţi totul din dragoste pentru Hristos. Aceasta va răspândi flori peste lucrarea voastră şi o va face frumoasă pentru El. Lăsaţi să lucreze degetele iubirii, mintea iubirii, ochii dragostei, mâinile dragostei; luptaţi-vă în dragoste, rugaţi-vă cu dragoste, vorbiţi cu dragoste, trăiţi în dragoste. În felul acesta veţi fi plini de putere, iar Dumnezeu vă va binecuvânta din pricina lui Isus.

Dumnezeu este Dragoste: Cum ar trebui sa definim dragostea?

Cand Scriptura vorbeste ca “Dumnezeu este dragoste”, ea nu vrea sa zica ca Dumnezeu este vreun sentiment de dragoste nebuloasa, calda si nesigura. Oamenii care au scris Scripturile, calauziti de Duhul Sfant, nu au vrut sa spuna ca Il vom gasi pe Dumnezeu in forma noastra limitata de dragoste omeneasca. Nici pe departe, ci de fapt, atunci cand citim in Biblie ca Dumnezeu este dragoste, intelegem ca acesta este felul in care Dumnezeu defineste dragostea. Iar atunci cand spunem ca Dumnezeu defineste dragostea, nu avem in vedere faptul ca El defineste asa cum o face Webster, ci intelegem ca Dumnezeu este insasi definitia dragostei. Nu exista dragoste fara Dumnezeu. Oricat de mult am incerca, nu putem defini dragostea fara a-L cunoaste pe Dumnezeu. Aceasta inseamna in mod fundamental, ca definitia noastra omeneasca a dragostei este falsa.

Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor si prin natura Sa, El este dragoste. Dumnezeu spune ca dragostea este neconditionata si jertfitoare, si nu este bazata pe sentimente; prin urmare, dragostea nu este o “afectiune intensa… bazata pe legaturi personale sau de familie”. Pentru a intelege ce este dragostea adevarata si a putea iubi pe ceilalti cu adevarat, noi trebuie sa-L cunoastem pe Dumnezeu, iar lucrul acesta il putem face printr-o relatie personala stransa cu El. Putem avea aceasta relatie stransa cu Dumnezeu daca ne punem credinta in Isus Cristos, Cel care a fost jertfa lui Dumnezeu de dragoste pentru noi.

Dumnezeu este Dragoste: Dragostea autentica vine doar dintr-o relatie cu El
Dumnezeu este Dragoste! Ca atare, dragostea autentica – dragostea lui Dumnezeu – poate fi rezumata in pasajul Scripturii: “Prea iubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste, este nascut din Dumnezeu, si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi, si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” (1 Ioan 4:7-11)

Daca vrei sa cunosti aceasta dragoste – dragoste autentica – trebuie sa-L cunosti pe Dumnezeu. El este gata sa-Si verse dragostea peste tine si vrea sa te invete sa-i iubesti pe altii asa cum te iubeste El.

Dragostea pentru Dumnezeu

Când iubeşti cu adevărat, Dumnezeu se exprimă prin tine! Nu tu iubeşti, ci Dumnezeu iubeşte prin tine!

Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper

Cea mai mare dintre acestea este dragostea

“Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Partea întâi)
(Matei 22:34-40)

Când au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”
Isus i-a răspuns: “‘Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.’ În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”

Incredibilul context al acestei porunci

Preocuparea mea principală în acest text este porunca: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Dar aceasta e înconjurată de afirmaţii atât de uimitoare încât ne-am pripi dacă am plonja în ea fără să ne gândim la ce o înconjoară. De aceea, ne vom ocupa cel puţin două săptămâni de acest text.

Cele două lucruri uimitoare la care mă gândesc sunt: mai întâi, cea mai mare poruncă din Cuvântul lui Dumnezeu. În versetul 36 un Fariseu Îl întreabă pe Isus: “Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns citând din Deuteronom 6:5,

Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Apoi El adaugă propriile Sale cuvinte ca să ridice porunca mai sus chiar decât o cerea întrebarea. Întrebarea era: “Care este cea mai mare poruncă?” iar Isus spune: “Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă.”
Deci primul lucru uimitor pe care îl găsim lângă porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este porunca să Îl iubim pe Dumnezeu, prezentată ca fiind cel dintâi şi cel mai mare lucru din tot Cuvântul lui Dumnezeu. Cel dintâi şi cel mai mare lucru pe care îl poţi face este să Îl iubeşti pe Dumnezeu – să Îl iubeşti pe Dumnezeu – din toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.
Celălalt lucru uimitor pe care îl găsim lângă porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi îl vedem în continuare, în versetul 40,

În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.
[în trad. engleză: “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” – nota trad.]

Toate celelalte lucruri din Vechiul Testament depind într-un anume sens de aceste două porunci: porunca să Îl iubim pe Dumnezeu şi porunca să ne iubim aproapele. Este o poruncă uimitoare. Vedem aici cum autoritatea Fiului lui Dumnezeu ne spune ceva absolut uimitor despre originea şi menirea întregului plan şi Cuvânt al lui Dumnezeu.

Acestea sunt cele două lucruri uimitoare la care trebuie să ne gândim înainte să ne concentrăm asupra poruncii copleşitoare care ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. Spun că e copleşitoare pentru că pare să îmi ceară să îmi rup pielea de pe trupul meu şi să o înfăşor în jurul altei persoane, ca să pot simţi că sunt acea persoană; iar toate aspiraţiile pe care le am pentru propria siguranţă, sănătate, succes şi fericire le simt acum pentru cealaltă persoană, ca şi cum el aş fi eu.
Este o poruncă absolut uluitoare. Dacă asta înseamnă, atunci cu sufletele noastre va trebui să se întâmple ceva incredibil de puternic, de cutremurător, care să le reconstruiască, să le răstoarne şi să le întoarcă pe dos. Ceva supranatural. Ceva mult mai mult decât pot face prin propria lor putere fiinţe umane ca John Piper, care îşi urmăresc propria protecţie, perfecţionare, înălţare, stimă şi progres.

Înainte să luăm o astfel de poruncă şi să o aplicăm la vieţile noastre, trebuie să ne gândim la aceste două lucruri uimitoare care alcătuiesc contextul poruncii. Acela că porunca să-L iubim pe Dumnezeu este cea dintâi şi cea mai mare poruncă din Cuvântul lui Dumnezeu, şi că toată Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci.

Haideţi să începem cu versetul 40. “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” Mai întâi, gândiţi-vă la simplul fapt că Isus a spus aceste cuvinte. El nu era obligat să o facă. Fariseul nu I-a cerut să o facă. Isus a mers mai departe de întrebarea lui şi a spus ceva în plus. Pare că vrea să sublinieze importanţa şi poziţia centrală a acestor porunci, atât cât e posibil. A spus că porunca să-L iubeşti pe Dumnezeu este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. A spus că porunca să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi este “asemenea ei”. Versetul 39: “Iar a doua, asemenea ei, este…” Aceste cuvinte sunt suficiente ca să sublinieze extrema importanţă a celor spuse. Avem aici cea mai mare poruncă din toată revelaţia lui Dumnezeu pentru omenire (Să-L iubeşti pe Dumnezeu), şi avem a doua mare poruncă, care este asemenea ei (Să iubeşti pe aproapele tău).

Însă Isus nu S-a oprit aici. El vrea să fim şocaţi de importanţa acestor două porunci. Vrea să ne oprim şi să ne minunăm. Vrea să petrecem în cercetarea acestor lucruri mai mult de o clipă trecătoare. Mai mult de o săptămână sau de două predici. De aceea, El adaugă: “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” Ele sunt 1) prima şi cea mai mare, şi 2) a doua, care este asemenea primei şi celei mai mari. Dar ele sunt în acelaşi timp cele două porunci de care depinde întreaga Biblie. “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.”
Ce înseamnă aceasta? Haideţi să vedem dacă voi putea deschide o fereastră în cer punând în contrast ce spune Isus aici (în versetul 40) cu ceea ce spune în Matei 7:12 şi cu ce spune Pavel în Romani 13. Deschideţi împreună cu mine la Predica de pe Munte din Matei 7:12. Versetul mai este cunoscut ca Regula de Aur. Eu cred că este un bun comentariu la porunca “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”

Matei 7:12: În aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii

Isus tocmai a spus că Dumnezeu ne va da lucruri bune dacă I le cerem, dacă batem la uşă şi dacă le căutăm, pentru că El este un Tată iubitor. Apoi, în Matei 7:12 El spune:

Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.

Observaţi că din nou Isus se referă la Lege şi la Prooroci aşa cum a făcut-o în Matei 22:40. El spune, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, atunci “în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii. În Matei 22:40 El a spus: “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.”

Observaţi că prima poruncă nu este menţionată în Matei 7:12. Aici nu ni se spune să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră. Dacă ne purtăm cu ceilalţi aşa cum ne-ar place să se poarte şi ei cu noi, atunci, spune Isus, “în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.”
Trebuie să avem grijă aici. Unii oameni au încercat de-a lungul secolelor să ia afirmaţii cum ar fi Regula de Aur şi să spună că Isus a fost doar un învăţător profund de etică umană; şi că ceea ce i-a învăţat El pe oameni nu depinde de Dumnezeu sau de vreo relaţie cu Dumnezeu. Ei spun: “Vedeţi, El a rezumat întregul Vechi Testament, Legea şi Proorocii, în relaţii umane practice: Regula de Aur.”
Spun că trebuie să fim atenţi aici, pentru că cei care gândesc astfel nu numai că ignoră lucrurile minunate pe care le-a spus Isus despre Dumnezeu cu alte ocazii şi afirmaţiile uimitoare pe care le-a făcut spunând că El a venit de la Dumnezeu să Îşi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10:45), dar ei ignoră şi contextul imediat. Versetul 12 începe [în original şi în traducerea engleză – nota trad.] cu cuvintele “de aceea”:

“De aceea, tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel.”

Aceste cuvinte ne arată că Regula de Aur se bazează pe cele spuse mai devreme – pe relaţia noastră cu Dumnezeu ca Tată care ne iubeşte, ne răspunde la rugăciuni şi ne dă lucruri bune atunci când I le cerem (Matei 7:9-11). De fapt, aceasta este o cheie foarte profundă care ne face capabili să ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine. Aşa că Dumnezeu susţine aici Regula de Aur prin grija Sa părintească. Dragostea Sa pentru noi şi răspunsul nostru în dragoste, cu încredere şi în rugăciune, constituie sursa puterii pentru trăirea Regulii de Aur. De aceea, nu-L puteţi transforma pe Isus într-un simplu învăţător de etică.

Cu toate acestea, Isus spune totuşi că, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, în aceasta “este cuprinsă Legea şi Proorocii.” El nu spune că în dragostea pentru Dumnezeu “este cuprinsă Legea şi Proorocii.” De ce o spune în felul acesta? Cred că El se referă la faptul că, atunci când vezi oamenii trăind în felul acesta (împlinind Regula de Aur), ce vezi tu de fapt este expresia vizibilă a Legii şi Proorocilor. Un astfel de comportament între oameni manifestă în mod public şi deschis tot ce reprezintă Vechiul Testament. Împlineşte Legea şi Proorocii. Nimeni nu vede cum Îl iubeşti pe Dumnezeu. Este o pasiune internă a sufletului. Dar ea se exprimă atunci când îi iubeşti pe alţii. De aceea, iubirea celorlalţi este manifestarea exterioară, expresia vizibilă, demonstrarea practică şi, prin urmare, împlinirea a tot ce reprezintă Vechiul Testament. Prin urmare, există un sens în care a doua poruncă (să iubeşti pe aproapele tău) este scopul vizibil al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu. Nu e ca şi cum dragostea pentru Dumnezeu nu s-ar regăsi aici, sau că a-L iubi pe Dumnezeu e mai puţin important; dimpotrivă, dragostea pentru Dumnezeu este făcută vizibilă şi se manifestă în toată plinătatea ei în dragostea noastră vizibilă, practică şi jertfitoare pentru alţii. Cred că de aceea a doua poruncă e prezentată singură atunci când Noul Testament spune că dragostea împlineşte Legea.

Romani 13:8-10: Cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea

Haideţi să privim la un alt text care indică în această direcţie.

Priviţi la Romani 13:8-10.

Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea. 9 De fapt: “Să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci nici o mărturisire mincinoasă, să nu pofteşti”, şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” 10 Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.

De două ori (în versetele 8 şi 10) Pavel spune că porunca să ne iubim aproapele este “împlinirea Legii.” La aceasta se referea Isus când a spus (în Matei 7:12) că, dacă faceţi celorlalţi ce voiţi să vă facă şi ei, “în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii.” Şi, la fel ca în Matei 7:12, Pavel nu spune că Legea este împlinită atunci când Îl iubeşti pe Dumnezeu şi îţi iubeşti aproapele. El spune doar că iubindu-ţi aproapele tu împlineşti Legea. Cred că acest lucru are aceeaşi semnificaţie ca şi în Matei 7:12; dacă ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine, aceasta este expresia vizibilă, manifestarea, îndeplinirea practică şi împlinirea a tot ce reprezintă Vechiul Testament, inclusiv dragostea pentru Dumnezeu. Dragostea pentru Dumnezeu se manifestă vizibil atunci când îi iubim pe alţii. Sau, aţi putea spune, dragostea noastră pentru Dumnezeu este “împlinită” atunci când îi iubim pe alţii.

Ştim că Pavel a văzut această dragoste practică în totală dependenţă de relaţia noastră cu Dumnezeu. În Romani 8:3-4 el spune:

Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe Însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti (= bazaţi pe noi înşine), ci după îndemnurile Duhului (= bazaţi pe Dumnezeu).

În alte cuvinte, împlinirea Legii – să ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine – nu e ceva ce putem face prin propriile forţe. O facem prin Duhul Sfânt. Şi am văzut săptămâna trecută cum Pavel ne învaţă că Dumnezeu ne dă Duhul Sfânt prin credinţă.

Deci, avem aceeaşi situaţie ca în Matei 7:12. Când Isus şi Pavel spun că, atunci când ne iubim aproapele aşa cum ne iubim pe noi înşine, noi împlinim Vechiul Testament, ei nu exclud dragostea noastră pentru Dumnezu şi dragostea Lui pentru noi; ei o presupun, o subînţeleg.

Matei 22:37-40: De aceste două porunci depind…

Dar haideţi să ne întoarcem la textul nostru din Matei 22:37-40. Aici Isus menţionează atât dragostea noastră pentru Dumnezeu cât şi dragostea pentru aproapele nostru; şi spune în mod explicit (în versetul 40): “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” De ce? Vreau să sugerez că aici El spune ceva diferit de ce a spus în celelalte texte (Matei 7:12; Romani 13:8,10). Aici El nu spune că aceste două porunci “împlinesc” Legea şi Proorocii, sau că ele “sunt” Legea şi Proorocii. El spune că Legea şi Proorocii depind de aceste două porunci. Versetul 40:

“În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii.”
[în original şi traducerea engleză: “De aceste două porunci depind toată Legea şi Proorocii.” – nota trad.]

Aceasta este o fereastră deschisă înspre cer, dacă ochii voştri sunt deschişi să o vadă. Atunci când El spune că toată Legea şi Proorocii depind (literal: “atârnă” ca o piatră în jurul gâtului, un şarpe de mână, sau un om de cruce) de dragoste, această afirmaţie este opusul celor spuse în celelalte texte. Ele spuneau că Legea şi Proorocii conduc spre dragoste şi îşi găsesc expresia şi împlinirea în dragoste. Dar aici, în Matei 22:40, Isus afirmă contrariul: dragostea conduce spre Lege şi Prooroci şi îşi găseşte expresia în acestea. Legea şi Proorocii sunt agăţate – depind – de ceva dinaintea lor, şi anume de pasiunea lui Dumnezeu pentru această lume, astfel încât ea, această istorie a omenirii, să fie o lume a dragostei pentru Dumnezeu şi a dragostei radicale, îndreptate către celălalt, între oameni.

Ilustraţie

Haideţi să vedem dacă pot să exprim această idee printr-o imagine, ca să o puteţi vedea mai clar. E atât de importantă, dacă dorim să pricepem mărimea semnificaţiei dragostei în mijlocul nostru, în timp ce înaintăm în exprimarea ei practică în predicile noastre şi în convieţuirea noastră împreună aici în Bethlehem.

Haideţi să ne imaginăm istoria inspirată a răscumpărării de la începuturile ei până la desăvârşirea ei, asemenea unui sul, ca cel văzut de Ioan în Apocalipsa 5. Acesta reprezintă Legea şi Proorocii (şi Noul Testament). În acest sul sunt relatate faptele lui Dumnezeu şi scopurile Sale în istorie, împreună cu poruncile şi promisiunile Lui. Matei 7:12 şi Romani 13:8-10 ne spun că, atunci când în poporul lui Dumnezeu fiecare îşi iubeşte aproapele ca pe el însuşi, scopul acestui sul se împlineşte. Obiectivul lui este exprimat vizibil, manifestat practic, astfel încât oamenii pot “să vadă faptele noastre bune şi să slăvească pe Tatăl nostru, care este în ceruri” (Matei 5:16). Aşa că sulul conduce spre dragoste. Dragostea curge din sul.

Dar apoi Isus ne oferă o perspectivă incredibilă. El ne ridică pentru o clipă deasupra istoriei şi deasupra lumii, şi ne arată sulul de la distanţă. Acum îl putem vedea întreg – Legea şi Proorocii, Vechiul Testament, istoria răscumpărării, scopurile şi acţiunile lui Dumnezeu în istorie. Şi mai vedem cum sulul stă agăţat de două lanţuri de aur, fiecare fixat de câte un mâner al sulului. Isus ne îndreaptă ochii spre cer, şi vedem cum lanţurile se continuă tot mai sus şi dispar în cer.
Apoi El ne duce în cer. Acolo ne arată capetele lanţurilor. Ele sunt legate de tronul lui Dumnezeu. Unul este legat de braţul drept al tronului, unde sunt inscripţionate cuvintele: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” Celălalt este legat de braţul stâng al tronului, unde sunt inscripţionate cuvintele: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”
Atunci Isus se întoarce spre noi şi ne spune: “Întregul sul, toată Legea şi Proorocii, întreaga istorie a răscumpărării şi toate planurile şi acţiunile Tatălui Meu atârnă de aceste două scopuri suverane ale lui Dumnezeu – El să fie iubit de poporul Său, iar oamenii ce alcătuiesc poporul Său să se iubească unul pe altul.

Cred că nu exagerăm dacă spunem că toată creaţia, toată răscumpărarea, toată istoria atârnă de aceste două mari obiective – oamenii să Îl iubească pe Dumnezeu din toată inima lor, iar din revărsarea acelei iubiri noi să ne iubim unii pe alţii.
Ceea ce înseamnă că dragostea este originea (Matei 22:40) şi scopul (Romani 13:8,10) Legii şi Proorocilor. Este începutul şi sfârşitul motivului pentru care Dumnezeu a inspirat Biblia. Este sursa şi izvorul la un capăt, şi oceanul nesfârşit la celălalt capăt al râului istoriei răscumpărării – amintit şi promis în Cuvântul lui Dumnezeu.

Cuvântul lui Dumnezeu pentru noi în această dimineaţă ne spune să privim cu extremă seriozitate această perioadă în care ne ocupăm de dragoste aici în Bethlehem. Să lăsăm ca această imagine să ne copleşească şi să ne refacem priorităţile. Să rămânem singuri împreună cu El şi să vorbim cu El despre aceste lucruri. Să nu presupunem că ştim pe deplin ce este dragostea, sau că ea are locul central în vieţile noastre. El ne spune: Toată Scriptura, toate planurile Lui pentru istorie – ATÂRNĂ – de aceste două mari obiective: să Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima noastră, şi să ne iubim unul pe altul aşa cum ne iubim pe noi înşine.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu

Matei 22,34-40

Ps. 103 *(102)

Psalmul este un imn închinat iubirii lui Dumnezeu. În această cateheză vom trata porunca iubirii. Deja am abordat discursul despre înviere, însă acum vom înțelege ce este învierea. Știm că am trecut de la moarte la viață dacă ne iubim frații. Cu alte cuvinte învierea înseamnă a trăi de pe acum porunca iubirii, căci Dumnezeu e Iubire și cine iubește e unit cu Dumnezeu și deja are plinătatea vieții.

Porunca iubirii este tocmai trecerea de la moarte la viață, fiind norma care-i deosebește pe creștini. La ultima cină Isus spune: „Din aceasta toți vor ști că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe celălalt cu aceeași iubire cu care Eu v-am iubit”.

Faptul cel mai surprinzător este că Dumnezeu ne dă o singură poruncă. Și ne mai dă una care e egală cu cea dintâi: porunca de a iubi. „Comando, derivă din co-mandare„, adică a trimite împreună. Dumnezeu ne trimite pe toți împreună, înspre Iubirea care-i El. Acesta este destinul omului și înseamnă ca omul să mănânce din „pomul vieții”.

Avem o singură opreliște (interzicere). O singură poruncă și o singură interzicere… Porunca este aceea de a iubi, de a fi fii și frați; interzicerea constă în a nu mânca din pomul care dă moartea. Este vorba de pomul egoismului, al dorinței de a avea totul și a controla totul.

Această poruncă „nouă” definește esența profundă a omului: omul este creat pentru a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, viața și cu întreaga sa inteligență. Omul este egal cu Dumnezeu prin iubire.

Iubirea din doi face unul și din persoane – care nu sunt la fel – creează persoane care sunt la fel. Cu adevărat iubirea ne face una cu Dumnezeu, egali cu El.

Dorința omului de a deveni ca Dumnezeu este dreaptă, deoarece Dumnezeu ne-a creat ca pe Sine, după chipul Său. Problema constă că El este Iubire, iar noi am crezut că vom deveni ca Dumnezeu nu prin iubire, ci prin furt.

Porunca iubirii ne restituie realitatea noastră de fii și realitatea lui Dumnezeu.

Această poruncă e veche, dar și nouă, însă nu în modul în care e formulată, ci este nouă în rădăcina acestei porunci: nu e o lege, ci e un dar. Prin urmare, iubirea noastră față de Dumnezeu și față de aproapele e un răspuns dat Iubirii care ne anticipă.

Se citește Mt. 22,34-40

³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵ iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: ³⁶„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” ³⁷ El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. ³⁸ Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Textul e clar. Avem o întrebare: „Care e marea poruncă a Legii?”. Legea cuprinde întreaga Tora, cu multe prescripții (obiceiuri). Au fost extrase 613 norme, cu 248 porunci și cu 365 interziceri. Ni se par multe porunci, dar dacă ne gândim că avem 150.000 de legi administrative… Aceste 613 porunci erau puține… Fariseii erau amatori față de noi (deci să nu râdem de ei, ci mai bine să ne plângem noi de milă).

Fariseii Îl întreabă care este principiul/începutul care inspiră toate aceste legi.

Isus, răspunzând, nu le spune numai care este începutul care inspiră aceste legi, ci și altceva, că poruncile sunt de fapt… numai una și apoi mai este una egală cu prima, după care nu mai sunt altele, tot restul derivând de aici. Dacă poruncile care derivă sunt conforme cu iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, sunt bune, dacă nu, înseamnă că sunt rele, indiferent că sunt legi poruncite de „autoritățile infinite”.

Această poruncă este începutul legii și al libertății față de lege – pentru că este legea iubirii care-i lege pentru ea însăși. Deci avem un lucru foarte important pe care trebuie să-l descoperim.

Răspunsul pe care Isus îl dă, deja era prezent și în VT (Deut. 6 ne spune să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, Lev. 19 spune să-l iubim pe aproapele ca pe noi înșine). Noutatea este în a le alătura și a spune că una este prima și că a doua este egală cu prima. Deci Iubirea nu este una dintre multele porunci, ci prima și a doua care sunt egale.

Misterul celor două porunci egale se află în realitatea că deja Dumnezeu și omul sunt o singură, o unică persoană în Isus. Și deci, în fiecare om, noi, iubind omul, îl iubim pe Dumnezeu, pe care nu-L vedem. Aceasta e noutatea: că Dumnezeu s-a făcut om, un singur trup cu omenirea.

Această poruncă ne ajută să înțelegem demnitatea cea mai mare pe care omul poate să o conceapă despre sine. Omul e chemat să-L iubească pe Dumnezeu, să devină cealaltă parte a lui Dumnezeu, interlocutorul, partenerul lui Dumnezeu.

Ioan al Crucii spune: „În seara vieții, vom fi judecați în baza iubirii”.

Să citim, să ascultăm, să primim acest text nu ca pe o lege – nu o lege lângă toate celelalte și nici o sinteză a tuturor celorlalte – ci să-l simțim așa cum este, adică Evanghelie, deci vestea cea bună.

vv. 34-35 ^

³⁴ Auzind fariseii că le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, ³⁵ iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat:

Am subliniat că Saduceii nu credeau în înviere. Acum, Fariseii sunt protagoniștii următorului capitol. În timp ce Saduceii erau bogați și puternici, Fariseii erau pioși și respectau întru totul legea. În timp ce Saduceii erau admirați și chiar invidiați pentru bogăția lor, Fariseii erau lăudați pentru bunătatea și devotamentul lor: erau persoane zeloase întru respectarea legii și, dincolo de Decalog, ei cunoșteau întregul Levitic, cu toate prescrierile și interzicerile după care-și organizau întreaga viață.

La ce servesc normele și interzicerile? Norma folosește pentru a urma calea vieții, în timp ce interzicerea-ți arată pe unde să ieși. Omul are nevoie să știe ce e bine și ce e rău. Însă există pericolul să se piardă sau să confunde ceea ce e bine cu ceea ce e rău (bazându-se pe niște norme scrise), fără să le înțeleagă conținutul. Căci binele și răul derivă din inima omului. Dacă omul înțelege și iubește, atunci ceea ce face e bine, dacă nu înțelege și nu iubește, ceea ce face e rău, adică nu e ceva uman.

Iar Fariseii și Saduceii se unesc pentru a-L ispiti. Este interesant acest „a întreba” pentru „a ispiti”. Putem să întrebăm pe cineva pentru a discuta, pentru a afla răspunsurile sale, urmărind astfel să învățăm și noi câte ceva. Sau, putem întreba pe cineva pentru a interoga, caz în care nu ne interesează adevărul, ci să lichidăm adevărul care e contrar ipotezelor noastre și să eliminăm persoana care nu ne place.

În mod obișnuit toate discuțiile lor cu Isus sunt de genul interogatoriului, pentru a-L pune la încercare.

Fariseii nu sunt ființe perfide, ci persoane actuale, cu un anumit comportament închis. Cea mai bună apărare a lor este atacul. Îl atacă pe Isus pentru a se apăra pe ei înșiși, deci rămân pe poziția lor, la fel ca noi atunci când îl supunem pe Dumnezeu interogatoriului cuprinzând obiecțiunile noastre.

Dacă stăm împreună e necesar să avem unele reguli, căci altfel nu putem realiza o comunitate. Însă legea poate substitui cu adevărat relațiile, deci poate ucide! Mă refer la faptul că domnește legalismul, adică „Eu sunt cu inima împăcată pentru că am respectat legile”; dar „L-ai iubit pe aproapele? L-ai iubit pe Dumnezeu?”. Prin legalism tu faci ca viața ta să existe strict pentru împlinirea unor formalități.

v. 36 ^

³⁶„Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?”

Poruncile sunt multe. A ști care e cea mai mare, înseamnă a avea în mână principiul pentru a interpreta legea.

„Care e cea mai mare”, probabil că era o temă, o întrebare comună în acea vreme, pentru că fiecare putea să aleagă o poruncă și, prin prisma acesteia, să interpreteze toate celelalte porunci. Deci era o dispută între intelectuali.

Însă Isus niciodată nu acceptă aceste discuții, ci le îndreaptă către adevăratul lor nucleu.

v. 37 ^

³⁷ El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău.

Aceasta e porunca: „Vei iubi”. Și e luată din Deut. 6,5. Porunca de a iubi… Noi spunem că totul se poate porunci, mai puțin: a iubi. Atunci cum de ne poruncește Dumnezeu să iubim? Apoi, ce înseamnă „a iubi”?

În legătură cu faptul că ne poruncește să iubim… A porunci – în limba italiană „co-mandare” – înseamnă a trimite împreună. Dumnezeu ne trimite pe toți împreună spre iubire, care e El. Dumnezeu ne co-mandă (împreună-trimite), deci e o poruncă bună. Omul este constituit din această poruncă (din iubire) și se împlinește în baza unei propuneri care stă mereu înaintea sa (iubirea i se propune)… apoi e trimis să realizeze această propunere.

Isus ne propune ca poruncă supremă a iubi: să-L iubim tocmai pe Dumnezeu.

Și pentru că un om devine ceea ce iubește, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a deveni Dumnezeu. Pentru că iubirea face din doi, unu. Înseamnă a iubi cu tot ceea ce implică acest fapt. E uimitor să ne gândim că Dumnezeu ne poruncește să-L iubim. Noi ne gândim mereu că ne spune numai lucruri pe care trebuie să le facem. Nu! El nu ne cere să facem nimic! El vrea să-L iubim! De ce?

Ne înduioșează acest Dumnezeu care-l caută pe om pentru a-i spune: vreau să-ți dau o poruncă și este o poruncă teribilă, de ea depinde viața ta, ba mai mult, de această poruncă depinde viața Mea: „Te rog să Mă iubești”. Aceasta e porunca lui Dumnezeu!

Este mai mult decât un ordin (noi îl înțelegem așa): devine un fel de rugăminte. Este Dumnezeu Acela care ne roagă pe noi. Ne roagă El, mult mai mult decât îl rugăm noi. Dumnezeu roagă fiecare persoană și-i spune: „Te rog, iubește-Mă”, aproape cerșindu-i iubirea.

În ce constă iubirea? A iubi o persoană, mai întâi de toate înseamnă a-ți aduce aminte de ea. „A-ți aminti”, în limba italiană se spune „ri-cordo”, adică a o avea în inimă, a o avea în interiorul tău. Și „amintirea” devine principiul constant al tuturor acțiunilor. A-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a-L avea în interiorul tău pe Dumnezeu ca fiind Iubire. El devine viața ta, căci unul pe care-l iubești, devine motivul vieții tale. Tu gândești, simți și acționezi în funcție de iubirea celuilalt.

Deci, a-L iubi pe Dumnezeu înseamnă a simți, a gândi și a acționa ca Dumnezeu; înseamnă a avea aceleași sentimente și acțiuni ca ale lui Dumnezeu, adică Spiritul Său. De fapt, iubirea – Spiritul Sfânt – este viața lui Dumnezeu. Căci iubirea devine viața comună între cei doi. În acest fel noi, prin porunca iubirii, avem aceeași viață a lui Dumnezeu – care e Spiritul Sfânt – și devenim una cu Dumnezeu, una, așa cum sunt Tatăl și Fiul: El e Tatăl și noi suntem fii în Fiul.

A iubi înseamnă a ne aminti… dar de obicei, noi ne amintim dificultățile, preocupările și problemele noastre trecătoare. A ne aminti (ri-cordare), adică a-L conduce înăuntrul inimii pe Dumnezeu ca „obiectul” primar al iubirii noastre, astfel încât auzul nostru să fie a-L asculta pe El; gândirea noastră să fie a gândi la fel ca El; comportamentul nostru – căci iubirea devine apoi acțiune – să fie ca al Său.

Iubirea este începutul transformării, al îndumnezeirii omului. Omul se poate înțelege pornind de la această poruncă, deoarece omul nu este cu nimic mai prejos decât Dumnezeu; omul este Fiul. Și ceea ce Dumnezeu este prin natură, noi devenim prin har, prin dar, prin darul Spiritului care e Iubire. Aceasta e marea poruncă!

Deut. 6 spune „Ascultă Israele!”. Porunca este exprimată în chip de rugă. Dacă totuși ne poruncește să iubim, ne poruncește pentru a birui rezistența și frica noastră de a-L iubi pe Dumnezeu. Prin urmare, „Te rog, ascultă. Biruie împotrivirile și perplexitățile tale omenești, învinge-ți frica și neîncrederea și iubește!”.

Cum de, chiar și-n experiențele comune, iubirea are o exigență de absolut? Deoarece iubirea e ceva absolut, are o însușire divină: Dumnezeu e Iubire. Adevăratul „obiect” al iubirii e Dumnezeu! Pe El trebuie să-L iubim! Numai Dumnezeu sprijină și satisface absolutul iubirii, pentru că e singurul Absolut.

Și a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, înseamnă că suntem deplin liberi înaintea tuturor celorlalte creaturi, căci inima noastră trăiește din plinătatea Sa, din iubirea pe care o primim. Inima noastră deja este satisfăcută în Dumnezeu, fapt pentru care putem da și primi iubire de la toți. Altfel, fără Dumnezeu, nu putem da prea multă iubire, căci mereu avem nevoie să primim iubire și niciodată nu vom trăi în libertatea iubirii.

Și această iubire este „cu toată” inima. Inima este în întregime îndreptată spre Domnul. Sf. Toma se întreabă cum putem iubi cu toată inima?. Și răspunde: cu toată inima pe care o ai astăzi, iar mâine vei iubi puțin mai mult… Cu tot ceea ce e posibil acum. Este o totalitate care crește constant… Însă ne dăm seama – chiar dacă inima noastră e ocupată de multe lucruri – care este direcția fundamentală pe care inima o are: dacă într-adevăr vrea să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima.

„Cu tot sufletul”, înseamnă cu toată viața, cu toate bunurile care sunt la dispoziția ta. Căci iubirea nu este numai inima care se bucură de fiecare lucru, ca fiind darul lui Dumnezeu și de iubirea Sa care e prezentă în fiecare dar, ci iubirea se exprimă în toate lucrurile. Toate bunurile pe care le ai… la ce-ți folosesc? Îți folosesc să iubești! Dacă nu, îți folosesc să-ți faci rău atât ție, cât și altora.

Deci, iubirea absolută pentru Dumnezeu face în așa fel încât toate bunurile pământului, bunurile personale și calitățile noastre naturale, să le folosim bine în măsura în care le utilizăm pentru a iubi, adică pentru a ne împlini.

Deci iubirea este principiul și începutul libertății noastre prin folosirea cu iubire a lucrurilor și a bunurilor.

„Cu toată mintea ta…”. Se spune că iubirea e oarbă. Poate fi adevărat… Nu e oarbă, pentru că, ochii iubirii sunt inteligența! Nu e o iubire stupidă! La ce folosește inteligența? Tu nu poți iubi ceea ce nu cunoști! Deci a cunoaște mai bine, folosește omului pentru a iubi mai bine! Apoi, dacă tu iubești, vei cunoaște. Iar cunoscând, vei iubi mai mult. Și tot așa la infinit… inteligența alimentează iubirea, iubirea te ajută să înțelegi mai mult; înțelegând mai mult, tu iubești mai mult, iar aceasta e viața divină. Este creșterea în inteligență și iubire ca între Tatăl și Fiul. Iar noi suntem destinați acestei creșteri în iubire.

Cine e omul? Noi suntem obișnuiți să ne definim nu cu ajutorul esenței, ci prin ceea ce facem. Dar omul e făcut pentru a-L iubi pe Domnul cu toată inima, cu tot sufletul (viața) și mintea sa. În acest scop a fost creat! Pentru ceva inferior acestui nivel al iubirii, omul nu se realizează, ci mereu e nefericit.

Teama și nefericirea care sunt în om se datorează faptului că-i lipsește Absolutul. Absolutul e Dumnezeu și nu celelalte lucruri din lume. Este un Absolut care ne dezleagă, ne face liberi. Până când nu întâlnim Absolutul, înseamnă că suntem legați, încătușați.

Pe ce bază pot să-L iubesc pe Dumnezeu în mod total? „Nu noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci este El Cel care ne-a iubit mai întâi”. El a pus în noi acest centru/ax al iubirii, fapt pentru care noi putem să-L iubim și apoi să-i iubim pe alții.

vv. 38-39 ^

³⁸ Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. ³⁹ Iar a doua este asemenea acesteia: Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Isus răspunde „Aceasta e porunca cea mai mare”… este porunca iubirii. Ne-am aștepta să fie enumerate și celelalte porunci. Pentru a trăi iubirea ce trebuie să fac? Există multe prescripții (norme). Ce trebuie să facă o mamă pentru a-și iubi fiul? Oare studiază toate legile, pentru a înțelege ce trebuie să facă? Nu!

Cine iubește, nu are lege! Dacă iubește o face și cu mintea – cu inteligența – pentru că multă iubire negânditoare produce foarte mult rău fie celui care iubește, fie celui care e iubit așa. Deci iubirea trebuie să fie și cu mintea. Apoi iubirea trebuie să fie și cu viața; dacă nu… e o minciună.

Aceasta e marea poruncă! Este norma care arată destinația omului. Co-mando, este destinația: suntem destinați să împlinim această poruncă! Sensul vieții noastre este să-L iubim pe Dumnezeu.

Câți dintre noi cred că suntem născuți pentru a îndeplini această poruncă? Și cât timp pierdem cu toate celelalte lucruri, fără să ne îngrijim că am fost creați pentru a iubi? E tragic! Și ne facem rău nouă și altora… Da, la Biserică învățăm că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu… dar apoi? După…? Nu?!

Trebuie să-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta (Domnul este amintirea prezentă în inima ta; scrie această poruncă pe mâna ta, pe fruntea ta, amintește-ți-o, povestește-o în casă… fiilor tăi). Porunca e „amintirea constantă înăuntru și în afara casei” și o ai „pe mână” – adică modul în care acționezi, lucrezi – „pe frunte” adică felul în care gândești și „în inimă”, deci cum simți.

Acesta e omul liber, creat după chipul lui Dumnezeu, care este cu adevărat Domnul (stăpânul) creației și știe s-o conducă spre libertate, către adevărata sa destinație: fericirea lui și a celorlalți. Tot restul face doar rău tuturor.

Aceasta e marea poruncă. Și nu e numai mare, ci este „prima”! Prima înseamnă că toate celelalte sunt subordonate (supuse, ulterioare) acesteia. Apoi adaugă: a doua poruncă este egală cu prima. Adică dincolo de această primă poruncă nu mai există o alta decât numai o a doua poruncă egală cu prima. Deci porunca este una! Este porunca iubirii. Și e singura poruncă, fie față de Dumnezeu, fie față de aproapele. Este singura datorie pe care o avem: iubirea.

Cum putem acționa? Ceea ce într-adevăr construiești în iubire și libertate înseamnă că înfăptuiești după voia Domnului și te împlinești ca om primind fericire. Ceea ce nu construiește libertatea și iubirea e împotriva voii lui Dumnezeu, împotriva omului, e împotriva vieții și a fericirii.

Noutatea este: prima poruncă este de a-L iubi pe Dumnezeu iar a doua este numai o singură poruncă și e egală cu prima. De ce? Pentru că Dumnezeu s-a făcut om! Și iubind omul, tu-L iubești pe Dumnezeu. Și iubirea face din doi, unul singur. Iubirea privește mereu doi și din doi face unul, rămânând mereu doi. La fel, poruncile iubirii sunt două – Dumnezeu și omul – dar sunt una (iubirea) și iubirea face în așa fel, încât omul și Dumnezeu să fie una și că omul cu celălalt om – prin iubire – (respectând alteritatea, identitatea diferită a celuilalt) să devină una, până când toți vom fi una în Cristos. Aceasta e marea noutate!…

A doua poruncă „Îl vei iubi pe aproapele ca pe tine însuți”.

„Ca pe tine însuți”… Dacă un om nu se iubește pe sine, atunci nu-l iubește nici pe aproapele și nici pe Dumnezeu, pentru că noi îl iubim pe celălalt și pe Dumnezeu așa cum ne iubim pe noi înșine.

Sf. Antonie cel Mare spunea: „Cine se iubește pe sine în mod corect, îi iubește pe toți”. Luca se întreabă „cum să mă iubesc pe mine?”… Când în pericopa samariteanului, doctorul legii întreabă: „Pe mine cine mă iubește?”. Un om poate să se iubească pe sine, numai dacă e iubit!

Eu mă iubesc pe mine, dar de ce? Pentru că Domnul este Cel care mai înainte m-a iubit, cu toată inima, puterea, mintea, dându-Se pe Sine pentru mine. „M-a iubit și s-a dat pe Sine pentru mine”, spune Pavel. Atunci pot să mă iubesc cu iubirea Sa divină. Și mă bucur că exist. Și viața mea înseamnă să mă bucur de El și să fiu unit cu El și să am aceeași iubire pe care o are El.

Iubirea cu care El mă iubește ar trebui să o am și eu față de mine. Atunci sunt eu însumi, sunt realizat!

A-L iubi pe Domnul cu toată inima, viața și mintea nu este nimic altceva decât oglindirea în noi a iubirii Sale pentru noi.

Iubirea există între două persoane numai în măsura în care este primită iubirea și celălalt răspunde iubirii mele sincere cu iubirea sa. Nu este suficient ca unul să iubească… și atât. Pentru că sunt iubit, eu mă iubesc și a mă iubi pe mine înseamnă a-l iubi pe celălalt, astfel încât iubirea o primesc și o dau. Căci dacă nu o dau, nu mai este iubire, este egoism.

Ceea ce se spune în dogma Treimii – că Spirtul Sfânt, care e iubirea între Tatăl și Fiul vine de la Tatăl, dar vine și de la Fiul – este o iubire reciprocă.

Viața este reciprocitatea iubirii! Deci eu pot să mă iubesc deoarece sunt iubit de Dumnezeu. A mă iubi pe mine, înseamnă a-L iubi pe El cu toată inima. Atunci mă iubesc într-adevăr deplin. Altfel, dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, înseamnă că nu mă iubesc pe mine. Adică iubirea în mine se stinge, devine moarte; nu răspunde iubirii, se blochează.

Pe aproapele trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi. Aproapele este vecinul. E dificil să-l iubesc pe cel care-mi este vecin. E ușor să-l iubesc pe cel care e departe. Vecinul este o oglindă pentru mine. Îmi arată toate limitele mele și ale sale. Și pornind de la aceste limite se produc ciocnirile, fricile, tocmai contrarul iubirii. Cei căsătoriți cunosc mai bine acest aspect iar dacă experiența de cuplu n-a mers, înțeleg și mai bine.

Înțelegeți că iubirea e ceva important, căci ține cont de limite și face din limită locul relației, de dar reciproc și de comuniune. Divinul nu este atât ceea ce suntem, ci constă în faptul că limitele noastre devin loc de comuniune și Dumnezeu e comuniune, e iubire… limitele nu devin loc de apărare și de agresiune.

Celălalt care e aproape, nu e cel de care te aperi sau pe care-l agresezi, ci este cel care în limitele sale și ale tale devine obiectul și subiectul schimbului de iubire, de relație, de comuniune. Și acesta e divinul: iubirea reciprocă. Și aceasta e realizarea libertății. Libertatea nu înseamnă să faci ceea ce-ți place și ce vrei, și nici să distrugi totul (căci celălalt nu a înțeles nimic)… Libertatea este capacitatea de a vă iubi reciproc. Celălalt mod se numește sclavie.

Pe aproapele îl iubesc ca pe mine însumi: pentru că eu sunt iubit infinit de Dumnezeu, îl iubesc pe aproapele cu aceeași iubire. A-l iubi pe aproapele înseamnă a-l ajuta să fie el însuși.

A-l iubi pe celălalt nu înseamnă a-l suprima. Îl iubesc ca pe mine. Pe mine cum mă iubesc? Iubindu-L pe Dumnezeu și împlinindu-mă. La fel, îl iubesc pe aproapele, ajutându-l să se realizeze: să rămână diferit de mine, să fie ceea ce este și să-L iubească pe Dumnezeu așa cum este cu limitele sale umane.

Aceste două porunci sunt una, pentru că iubirea e una, adică este Spiritul Sfânt. Este acea iubire pe care am primit-o de la Fiul, care ne pune în comuniune cu Tatăl și cu frații. Și face în așa fel încât Dumnezeu să fie totul în toți.

v. 40 ^

⁴⁰ În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”.

Legea înseamnă acest fapt. Mai mult, începutul/principiul legii, noua lege este iubirea. Despre fiecare lucru pe care-l facem – noi trăind după legi și norme – trebuie să ne întrebăm dacă într-adevăr respectăm libertatea și iubirea… iar dacă nu le respectăm… greșim, libertatea și iubirea noastră numindu-se egoism. Iubirea înseamnă iubirea celuilalt, adică libertatea celuilalt și iubirea aproapelui… așa cum mă iubesc pe mine.

Adaugă și „profeții”. Profeții exprimă această convertire, această inimă nouă pe care Domnul ne-o dă, ca să putem deveni ca El, capabili de a iubi.

Texte utile

Ps. 103; Deut. 6, 1-9; Lev. 19,18; Io. 13,14-15; 1Cor. 13; 1Io. 4,7-5,4; 1Io. 3,14.

Iubirea aproapelui e expresia vieții divine care deja este în noi.

Viaţa preşedintelui Ezra Taft Benson a reflectat dragostea lui pentru Domnul şi hotărârea sa fermă de a trăi conform Evangheliei. Un membru al familiei sale extinse a spus odată: „Pentru Ezra şi familia lui, religia este un mod de viaţă complet – ceva ce se trăieşte şapte zile pe săptămână. Ocupă primul loc în gândurile sale când vine clipa să ia hotărâri”¹.

Oamenii din afara familiei Benson au remarcat, de asemenea, dragostea preşedintelui Benson faţă de Domnul. În anul 1939, pe când slujea în calitate de preşedinte de ţăruş, preşedintele Benson a fost invitat la Washington, D.C., pentru a se întâlni cu directorii Consiliului Naţional al Cooperativelor de Fermieri. „După ce a examinat informaţiile referitoare la competenţe şi i-a adresat întrebări, Consiliul de administraţie i-a oferit funcţia de secretar executiv al acelei organizaţii… Deşi a fost încântat de această nesolicitată ofertă de muncă, el nu a dorit să accepte. Din câte înţelesese, funcţia implica încercarea de a influenţa conducători politici prin folosirea petrecerilor în care se consuma alcool, ceea ce nu era compatibil cu religia sa.

«Domnule Benson», a răspuns judecătorul John D. Miller, conducătorul grupului, «tocmai acesta este motivul pentru care te-am ales pe dumneata. Ştim care îţi sunt standardele». Fiind pe deplin asigurat de către consiliu că nu urma să-i determine pe viitorii parteneri să înţeleagă problemele agriculturii la un pahar de băutură, el a fost încântat să accepte funcţia, dar numai după ce s-a consultat cu Prima Preşedinţie şi cu soţia sa.”²

Preşedintele Benson ne-a învăţat că ne arătăm dragostea faţă Domnul prin dorinţa noastră de a face voia Domnului. El a spus: „Aş dori ca fiecare sfânt din zilele din urmă să poată spune din toată inima: «Unde vei vrea Tu, voi merge. Voi rosti numai ce vrei Tu. Aşa cum doreşti, eu voi fi» [vezi Imnuri, nr. 174]. Dacă am putea face toţi acest lucru, am avea asigurată fericirea maximă aici şi exaltarea în împărăţia celestială a lui Dumnezeu după această viaţă”³.

Într-o cuvântare rostită în cadrul Conferinţei Generale din luna aprilie a anului 1988 – cuvântare pe care se bazează acest capitol – preşedintele Benson a vorbit despre prima şi cea mai mare poruncă: de a-L iubi pe Dumnezeu. Referitor la această cuvântare, vârstnicul Francis M. Gibbons, din Cei Şaptezeci, a spus: „Tot ce a făcut, tot ce a apărat şi tot ce a sperat preşedintele Ezra Taft Benson – pentru el, pentru familia sa şi pentru Biserică – este inclus în această cuvântare”⁴.

 

Aşa cum l-a învăţat Salvatorul pe tânărul bogat, noi ne arătăm dragostea faţă de Domnul atunci când îi ajutăm pe alţi oameni (vezi Matei 19:16–21).

 

Învăţături ale lui Ezra Taft Benson

1

Prima şi marea poruncă este să-L iubim pe Domnul.

Marele test al vieţii este supunerea faţă de Dumnezeu. „Îi vom pune la probă prin aceasta”, a spus Domnul, „pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor” (Avraam 3:25).

Marele test al vieţii este să aflăm voia Domnului şi, apoi, s-o facem.

Marea poruncă a vieţii este să-L iubim pe Domnul.

„Veniţi la Hristos”, îndeamnă Moroni în mărturia sa de la final, „şi-L veţi iubi pe Dumnezeu cu toată puterea, mintea şi tăria voastră” (Moroni 10:32).

Aceasta este, deci, prima şi marea poruncă: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:30; vezi, de asemenea, Matei 22:37; Deuteronomul 6:5; Luca 10:27; Moroni 10:32; D&L 59:5).

Este dragostea pură a lui Hristos, numită caritate, despre care Cartea lui Mormon depune mărturie că este cea mai mare dintre toate – niciodată nu piere, rabdă în vecii vecilor, toţi oamenii trebuie s-o aibă şi fără ea ei sunt nimic (vezi Moroni 7:44–47; 2 Nefi 26:30).

„De aceea, fraţii mei preaiubiţi”, ne imploră Moroni, „rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos; pentru ca voi să deveniţi fiii lui Dumnezeu; pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El” (Moroni 7:48).

Atât la sfârşitul relatării despre iarediţi, cât şi la sfârşitul celei despre nefiţi, Moroni consemnează că, dacă oamenii nu vor avea această dragoste pură a lui Hristos, numită caritate, ei nu vor putea moşteni locul acela pe care Hristos l-a pregătit în locaşurile Tatălui Său, nici nu vor putea fi salvaţi în împărăţia lui Dumnezeu (vezi Eter 12:34; Moroni 10:21).

Fructul din care Lehi a luat în viziunea sa şi care i-a umplut sufletul cu o bucurie nespus de mare şi care era vrednic de dorit mai presus decât orice alt lucru era dragostea lui Dumnezeu.⁵

Când mă gândesc la caritate, mă… gândesc la tatăl meu şi la acea zi în care a fost chemat în misiune [vezi paginile 4–6 din această carte]. Presupun că unii oameni din lume ar fi putut spune că faptul că a acceptat acea chemare dovedea că el nu-şi iubea, cu adevărat, familia. Să lase singuri acasă, timp de doi ani, şapte copii şi o soţie însărcinată, cum putea fi aceasta dragoste adevărată? Dar tatăl meu avea o viziune mai largă despre dragoste. El ştia că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8:28). El a ştiut că cel mai bun lucru pe care îl putea face pentru familia sa era să se supună lui Dumnezeu.⁶

A-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta este ceva atotcuprinzător căruia îţi dedici întreaga energie. Nu este un lucru pe care să-l putem face dacă nu-i suntem complet dedicaţi. Este o angajare totală a înseşi fiinţei noastre – sub aspect fizic, mental, emoţional şi spiritual – în a-L iubi pe Domnul.

Lărgimea, adâncimea şi înălţimea acestei iubiri faţă de Dumnezeu se fac simţite în fiecare aspect al vieţii unei persoane. Dorinţele noastre, fie ele spirituale ori temporale, trebuie să-şi aibă rădăcinile în dragostea faţă de Domnul. Gândurile şi afecţiunea noastră trebuie să fie îndreptate către Domnul. „Fă ca toate gândurile tale să fie îndreptate către Domnul”, a spus Alma, „da, ca toate simţirile inimii tale să fie puse în Domnul, în vecii vecilor” (Alma 37:36).⁷

2

Ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu când Îl punem pe primul loc în viaţa noastră.

De ce a pus Dumnezeu prima poruncă pe primul loc? Pentru că El ştia că, dacă Îl vom iubi cu adevărat, vom dori să ţinem toate celelalte porunci ale Sale. „Căci dragostea de Dumnezeu”, spune Ioan, „stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5:3; vezi, de asemenea, 2 Ioan 1:6).

Trebuie să-L punem pe Dumnezeu înaintea tuturor celorlalte lucruri din viaţa noastră. El trebuie să fie pe primul loc, aşa cum El declară în prima dintre cele zece porunci ale Sale: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3).

Când Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc, toate celelalte lucruri îşi ocupă locul corespunzător sau nu mai fac parte din viaţa noastră. Dragostea noastră pentru Domnul va guverna modul în care ne oferim afecţiunea, timpul, interesele pe care le urmăm şi ordinea priorităţilor pe care le avem.

Trebuie să-L punem pe Dumnezeu înaintea tuturor celorlalţi din viaţa noastră.

Când Iosif era în Egipt, ce anume a fost pe primul loc în viaţa sa – Dumnezeu, munca sa sau soţia lui Potifar? Când ea a încercat să-l seducă, el a răspuns spunând: „Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (Genesa 39:9).

Iosif a fost aruncat în închisoare pentru că el L-a pus pe Dumnezeu pe primul loc. Dacă am fi avut de făcut aceeaşi alegere, cui am fi fost noi loiali în primul rând? Îl putem pune pe Dumnezeu înaintea siguranţei vieţii, liniştii, dorinţelor, bunăstării şi onorurilor oamenilor?

Când Iosif a fost obligat să aleagă, el a fost mai nerăbdător să-I fie pe plac lui Dumnezeu decât să-i fie pe plac soţiei angajatorului său. Când ni se cere să alegem, suntem noi mai nerăbdători să facem pe plac lui Dumnezeu sau şefului nostru, învăţătorului nostru ori vecinului nostru ori iubitei sau iubitului nostru?

 

Iosif din Egipt a preferat să meargă la închisoare decât să nu fie loial lui Dumnezeu.

 

Domnul a spus: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37). Unul dintre cele mai grele teste dintre toate este acela în care trebuie să alegi între a-I face pe plac lui Dumnezeu sau a face pe plac unei persoane pe care o iubeşti sau o respecţi – în special unui membru al familiei.

Nefi s-a confruntat cu acest test şi l-a trecut cu bine atunci când bunul lui tată a cârtit, o scurtă vreme, împotriva Domnului (vezi 1 Nefi 16:18–25). Iov şi-a păstrat integritatea în faţa Domnului chiar dacă soţia sa i-a spus să-L blesteme pe Dumnezeu şi să moară (vezi Iov 2:9–10).

Scriptura spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exodul 20:12; vezi, de asemenea, Mosia 13:20). Uneori, o persoană trebuie să aleagă să-L cinstească pe Tatăl Ceresc şi nu pe tatăl muritor.

Noi trebuie să-I acordăm lui Dumnezeu, Tatăl spiritelor noastre, întâietate absolută în vieţile noastre. El are un drept parental prioritar asupra bunăstării noastre eterne, care depăşeşte toate celelalte legături care ne-ar putea ţine legaţi aici sau în viaţa de după moarte.

Dumnezeu, Tatăl nostru, Isus, Fratele nostru mai mare şi Mântuitorul nostru, şi Duhul Sfânt, Cel care ne depune mărturie, sunt desăvârşiţi. Ei ne cunosc cel mai bine şi ne iubesc cel mai mult şi nu vor lăsa niciun lucru nefăcut pentru bunăstarea noastră eternă. Nu ar trebui să-I iubim pentru aceasta şi să-I cinstim pe Ei întâi?

Există membri credincioşi, care s-au alăturat Bisericii în pofida tuturor obiecţiilor rudelor lor muritoare. Pentru că L-au pus pe Dumnezeu pe primul loc, mulţi au devenit ulterior instrumente în aducerea celor dragi lor în împărăţia lui Dumnezeu.

Isus a spus: „Totdeauna fac ce-I este plăcut [lui Dumnezeu]” (Ioan 8:29).

Care este situaţia în căminele noastre? Ne străduim noi să-L punem pe Domnul pe primul loc şi să facem ce-I este plăcut Lui?

Taţilor, I-ar plăcea Domnului dacă în casele voastre s-ar rosti zilnic rugăciunea în familie şi s-ar citi zilnic scripturile? Dar să ţineţi serile în familie săptămânale şi să petreceţi timp, individual, cu soţia şi fiecare copil? Şi, dacă un copil al dumneavoastră s-a rătăcit temporar, credeţi că I-ar plăcea Domnului şi v-ar cinsti eforturile dacă aţi continua să aveţi o viaţă exemplară, să vă rugaţi mereu şi să postiţi des pentru acel copil şi să includeţi numele acelui fiu sau acelei fiice în lista pentru rugăciunile din templu?

Dumneavoastră, mame, care aveţi responsabilitatea specială de a creşte în neprihănire tineretul Sionului, nu-L puneţi dumneavoastră pe Dumnezeu pe primul loc atunci când vă cinstiţi chemarea divină? … Mamele noastre Îl pun pe Dumnezeu pe primul loc atunci când îşi îndeplinesc cea mai înaltă misiune între pereţii propriilor cămine.

Copiilor vă rugaţi pentru părinţii voştri? Încercaţi să-i sprijiniţi în acţiunile lor nobile? Ei vor face greşeli, ca şi voi, dar ei au o misiune divină de îndeplinit în viaţa voastră. Doriţi să-i ajutaţi s-o împlinească? Doriţi să le cinstiţi numele şi să le aduceţi alinare şi sprijin în anii bătrâneţii?

Dacă cineva doreşte să vă căsătoriţi în afara templului, cui vă veţi strădui să faceţi pe plac – lui Dumnezeu sau unui muritor? Dacă veţi insista să vă căsătoriţi în templu, veţi face pe plac Domnului şi vă veţi binecuvânta partenerul sau partenera. De ce? Pentru că acea persoană fie va deveni demnă să meargă la templu – ceea ce ar fi o binecuvântare – fie va pleca – ceea ce ar putea fi, de asemenea, o binecuvântare – pentru că niciunul dintre voi nu trebuie să dorească să poarte un jug nepotrivit (vezi 2 Corinteni 6:14).

Trebuie să fiţi demni pentru a merge la templu. Atunci veţi afla că nu există nimeni destul de bun pentru voi pentru a vă dori să vă căsătoriţi în afara templului. Dacă acele persoane sunt atât de bune, ele se vor schima ajungând într-o stare în care şi ele vor putea să se căsătorească în templu.⁸

3

Când alegem să-L punem pe Dumnezeu pe primul loc în vieţile noastre, binecuvântările Sale se revarsă din abundenţă.

Bărbaţii şi femeile care îşi pun vieţile în slujba lui Dumnezeu vor descoperi că El poate face mult mai mult cu vieţile lor decât pot face ei. El va face ca bucuriile lor să fie mai profunde, le va lărgi viziunea, va face ca mintea lor să fie mai ascuţită, le va întări muşchii, le va aduce sentimente mai bune, înmulţi binecuvântările, oferi mai multe ocazii, alina sufletele, aduce prieteni şi va revărsa pace. Oricine îşi va pierde viaţa în slujirea lui Dumnezeu va găsi viaţa veşnică.⁹

Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-l jertfească pe Isaac. Dacă Avraam l-ar fi iubit pe Isaac mai mult decât pe Dumnezeu, ar fi consimţit? Aşa cum indică Domnul în Doctrină şi legăminte, atât Avraam, cât şi Isaac sunt, acum, dumnezei (vezi D&L 132:37). Ei au dorit să jertfească sau să fie jertfiţi aşa cum cerea Dumnezeu. Ei au o dragoste şi un respect mai profunde unul faţă de celălalt, pentru că amândoi au dorit să-L pună pe Dumnezeu pe primul loc.

Cartea lui Mormon ne învaţă că „trebuie să fie o opoziţie în toate lucrurile” (2 Nefi 2:11) – şi aşa este. Opoziţia asigură posibilitatea de a face alegeri, iar alegerile au ca rezultat consecinţe – bune sau rele.

Cartea lui Mormon explică faptul că oamenii „sunt liberi să aleagă libertatea şi viaţa veşnică, prin intermediul marelui Mijlocitor al tuturor oamenilor sau să aleagă robia şi moartea, potrivit robiei şi puterii diavolului” (2 Nefi 2:27).

Dumnezeu ne iubeşte; diavolul ne urăşte. Dumnezeu doreşte să avem plenitudinea bucuriei aşa cum o are El. Diavolul doreşte să fim nefericiţi aşa cum este el. Dumnezeu ne dă porunci pentru a ne binecuvânta. Diavolul doreşte ca noi să încălcăm aceste porunci pentru a ne blestema.

În fiecare zi, permanent, noi facem alegeri prin dorinţele noastre, gândurile noastre şi faptele noastre, fie că vrem să fim binecuvântaţi, fie blestemaţi, fericiţi sau nefericiţi. Una dintre încercările vieţii este aceea că, de regulă, nu primim imediat binecuvântarea deplină pentru neprihănire sau blestemul deplin pentru ticăloşie. Că ele vor veni este sigur, dar, deseori, intervine o perioadă de aşteptare, cum s-a întâmplat în cazul lui Iov şi al lui Iosif.

Între timp, cei ticăloşi cred că scapă fără să suporte consecinţele. Cartea lui Mormon ne învaţă că cei ticăloşi „vor avea bucurie în lucrările lor numai pentru un timp; [dar] încetul cu încetul sfârşitul va veni, iar ei vor fi doborâţi şi aruncaţi într-un foc de unde nu este nicio întoarcere” (3 Nefi 27:11).

În această perioadă de testare, cei neprihăniţi trebuie să continue să-L iubească pe Dumnezeu, să se încreadă în promisiunile Sale, să fie răbdători şi să fie siguri că, aşa cum a spus poetul, „cine face lucrarea lui Dumnezeu va primi plata lui Dumnezeu”…

Eu depun mărturie că plata lui Dumnezeu este cea mai bună plată cunoscută de această lume sau oricare altă lume. Şi ea este primită din abundenţă numai de aceia care Îl iubesc pe Domnul şi Îl pun pe primul loc.

Marele test al vieţii este supunerea faţă de Dumnezeu.

Marea misiune a vieţii este să aflăm voia Domnului şi, apoi, s-o facem.

Marea poruncă a vieţii este: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta” (Marcu 12:30).

Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze să punem prima poruncă pe primul loc şi, ca urmare, să culegem pacea în această viaţă şi viaţa eternă cu o plenitudine de bucurie în viaţa ce va veni.¹⁰

Sugestii pentru studiu şi predare

Întrebări

• În secţiunea 1, preşedintele Benson ne învaţă despre „cea dintâi şi cea mai mare poruncă” (Matei 22:38). De ce credeţi că trebuie să punem această poruncă pe primul loc? Ce înţelegeţi din modul în care preşedintele Benson a corelat caritatea cu această poruncă?

• Ce înseamnă pentru dumneavoastră să-L „punem pe Dumnezeu pe primul loc”? (Pentru câteva exemple, vezi secţiunea 2.) Când aţi văzut că „toate celelalte lucruri îşi ocupă locul corespunzător sau nu mai fac parte din viaţa noastră” când Îl punem pe Dumnezeu pe primul loc?

• Meditaţi asupra promisiunilor pe care le face preşedintele Benson acelora care „îşi pun vieţile în slujba lui Dumnezeu” (secţiunea 3). Ce exemple în care oamenii şi-au pus vieţile în slujba lui Dumnezeu aţi văzut? În ce moduri i-a făcut Dumnezeu pe acei oameni mai buni decât puteau ajunge singuri?

Scripturi suplimentare

Iosua 24:14–15; Matei 6:33; 7:21; Ioan14:15, 21–24; 17:3; 1 Corinteni 2:9; 1 Nefi 3:7; Moroni 10:32

Ajutor pentru predare

„Fiţi siguri că nu credeţi că dumneavoastră sunteţi «adevăratul învăţător». Aceasta este o greşeală gravă… Aveţi grijă să nu interferaţi cu aceasta. Rolul major al unui învăţător este de a pregăti calea prin care oamenii vor avea o experienţă spirituală cu Domnul” (Gene R. Cook, citat în Predarea, nu este chemare mai mare (1999), p. 41).

 Cum poti sa-l iubesti pe Dumnezeu daca nu-l cunosti?Autor: Emilian Helj 

Text

Deut.6:5 Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

                          Chipul lui D-zeu – Isus

Filipeni 2:6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu,

Ioan 1:1 La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.2 El era la început cu Dumnezeu.3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

     Cateva din caracteristicile lui D-zeu:

• Iubitor

Ioan 13,Isus stapanul universului,a spalat picioarele ucenicilor(serviciul care era facut de robi),a tratat prieteneste pe Iuda cu toate ca stia ce urma sa faca,totul ca sa demonstreze practic ucenicilor iubirea lui. Apoi le spune:      Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Cand l-au rastignit,a cerut Tatalui sa-i ierte,a demonstrat tuturor ce inseamna Dragostea .

• Bun

ps. 86 :15 Dar Tu, Doamne, Tu eşti un Dumnezeu îndurător şi milostiv, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi în credincioşie.

• Bunatatea -acea trasatura de caracter care nu te lasa sa suporti ca cel de langa tine sa sufere

Isaia 53:4     Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.

• A suferit in locul nostru din cauza bunatatii Sale

Fapte 10:38 cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.

• Rautatea e opusul.-cand vezi pe cineva ca sufera te bucuri,ba chiar daca poti adaugi la suferintele lui.(sotul\sotia,ti-a gresit, ii pare rau, iti cere iertare, sufera din cauza greselii,iar tu nu-l ierti  -lasa-l sa mai sufere cateva zile).

-cind te bucuri de accidentul cuiva,de nenorocirea cuiva,de necazul cuiva”lasa ca asa-i trebuie”

• Rabdator

Naum 1:3 Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; şi nu lasă nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună şi în vârtej, şi norii sunt praful picioarelor Lui.

Rabdarea lui face sa nu se termine istoria omenirii :

2 petru 3:9 Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.

• Credincios

deut.32:4 El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

• Credinciosia e trasatura de caracter a unuia pe care te poti baza

prov.11:13 Cine umblă cu bârfe dă pe faţă lucruri ascunse, dar sufletul credincios ţine ce i s-a încredinţat.

Evrei.3:2 care a fost credincios Celui ce L-a rânduit, cum şi Moise a fost „credincios în toată casa lui Dumnezeu.” si  6: Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.

• Bland si Smerit

matei 11:28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

29 Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre

bland-cuvantul vine de la imblanzire sau domesticirea animalelor salbatice,imblanzit    inseamna ca a acceptat sa aiba stapan-exemplul boilor in jug(puternici dar supusi)

• smerit-supus lui D-zeu

Iacov 4:6 Dar, în schimb, ne dă un har şi mai mare. De aceea zice Scriptura: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriţi.”7 Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.

Isus totdeauna a facut voia Tatalui,i-a fost supus.

• bland=smerit

Toate aceste caracteristici trebuie sa se regaseasca in copii lui D-zeu

Gal.5:22 Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,23 blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege.

Sa ramanem cu cuvintele apostolului Petru din prima epistola   cp.2:  3 dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul.4 Apropiaţi-vă de El,

Chiar Îl iubesc pe Dumnezeu sau doar iubesc să-L iubesc?