În vechime, când nimeni nu a putut respecta Legea, credinţa lui Avram i-a fost socotită ca neprihanire (Rom.4/3)) Acum îl avem ca ajutor pe Prietenul TUTUROR păcătoşilor- Fântâna cu Apa vieţii veşnice, din care izvorăsc râuri de pocăinţă, iertare, sfinţenie, blândeţe, iubire, dragoste, credinţă şi alte bunătăţi Cereşti; Nu pierdem nimic dacă îl primim, dimpreună cu toate ale Sale (şi cu Adevărata Credinţă Dumnezeiască întrupată în Hristos), dar câştigăm Totul Totului TOT… „Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţă deplină a păcatului. Dar acum s-a arătat o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, fără lege – despre ea mărturisesc Legea şi Prorocii şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nicio deosebire. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru că, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.” Rom.3/20-26)

Inainte ca Pesedistii sa legifereze  pensii speciale pentru comagarii, tortionarii, badaranii participanti la mineriada, Orban afirma despre PSD: Ăștia sunt demenți! Au băgat România în faliment…….Din Ioel, cap 2,  primiti Putere să strigăm din trâmbită către toţi oamenii de pretutindeni, să ne apărăm ŢARA (si) CANANUL VEŞNICIEI- căci globaliştii vor să ne (ex)termine… “Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului; Este…  Vremea Trezirii… Războaiele viitorului – Ediție revizuită ;… 50 Teze pentru reforma creștinismului din zilele noastre – Vol. I, II și III…Răpirea Bisericii… AUREL GHEORGHE -Scăpați din fața necazului ce vine
es
Omenirea îşi trăieşte ultimele clipe, susţin cercetătorii… Care sunt etapele sau paşii către mântuire? Timpii mântuirii, autor: Rîpă Ioan ; Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Cum poti sa fii mantuit? Planul de mântuire al lui Dumnezeu…. POCĂINȚA UNICA SOLUȚIE… Trezirea din Oradea – Liviu Olah…  Zdrobirea (eului adamic)– calea spre umplerea cu Duhul Sfânt…Durere pentru Trupul lui Hristos… Wake up, church! – Biserică, trezeşte-te!
ww
 Biserica si Necazul cel Mare – Zac POONEN… O farsă: procesul din casa marelui preot…Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea? Urmeaza-L Pe Isus Hristos… Purtându-ţi Crucea, de James Montgomery Boice; NU TE TEME…crucea e doar un popas! (dar nu te da jos de pe cruce la ordinul satanei); Pentru ca suntem muscati de sarpele satan, sa privim, nu la  Şerpii înfocaţi, ci la Vindecatorul Hristos; Crucea si sarpele de arama; Fiul omului trebuie înălțat ca șarpele în pustie, autor: John Piper;  Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz și l-a distrus pe Satan pe cruce- Toți oamenii sunt șerpești în natură, fiind mușcați de Satan, șarpele; Dumnezeu l-a prins pe Satan în carnea omului pentru a-l distruge; SA-L SAVURĂM PE CRISTOS IN CUVÂNTUL SĂU… Să ne menținem părtășia cu Domnul prin mărturisire, rugăciune și citirea cu rugăciune;
71Ieşiţi din turnul de fildeş-din babilonia fesenistă/globalistă/capitalistă, dar şi din voi înşi vă, prin naşterea din nou, pentru că în tot ce faceţi pulsează viclenie, invidie, ceartă, egoism, răutate, cârtire, preacurvie şi alte mizerii ale gunoierului din voi (redate în Rom. cap.1/28-32). Ieşiţi… să intraţi înnoţi în „Cortul lui Dumnezeu”, căci noi toţi, i-am întors spatele lui Dumnezeu, l-am mâniat şi… Tot noi, l-am scuipat, înjurat, trădat, batjocorit, înspinat şi pironit, dar El ne-a iertat, ne- a absorbit în sine toate păcătuirile, ca să nu le mai (dezgropăm)mâncăm; A biruit tot cosmosul spurcat de satan, ne-a asimilat, îngropat, înviat, înfiat, înălţat şi umplut cu Plinătatea Lui, ca să nu mai păcătuim niciodată… „A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce… „(Col.2/15) „Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. „(Rom.6/6)
ma
Sfârșitul Ocultei Globale SATANISTE este aproape…APOCALIPSA BATE LA USA: Chinezii au facut primul transplant de cap din lume…Poporul, omul corupt, otrăvit, înrăit, minţit, manipulat, demonizat prin învăţături idolatre, false, comuniste, kapitaliste, feseniste, primite încă de la botezul inconştient, n-are lecuire, decât prin naşterea din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, fără urmă de păcat : „PARTICIPĂ CINE VREA, CÂŞTIGĂ CINE TREBUIE”… Justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie: instrument pentru protejarea marilor corupţi + instrument pentru condamnarea celor nevinovaţi…Ionel Olteanu, fost securist, a furat casa altuia, în “democraţia” KGB-istului criminal Ion Iliescu5Marile privatizări, marile ţepe date României. Toate legăturile periculoase dintre milionari şi politicieni care au ruinat industria ţării, în ultimii 25 de ani… Cum poti fi bogat si cinstit prin privatihotii?! Cum poti fi bogat si cinstit prin privatihotii?! În Republica Ortodoxă România, cine dă cu pumnu-n masă, te lasă fără casă… Cum a fost falimentata Bancorex de catre fostii comunisti (I)… Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei (II)  Cum a esuat flota romaneasca in oceanul coruptiei…După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955… Cum au “cumparat” fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata79… globaliştii cei mai de seamă (Matei 26:59)- preoţii, politrucii, baştanii şi alţi nepocaiţi care l-au răstignit pe Hristos, o să vă crucifice şi pe voi… De aceea, cât se mai poate, pocăiţi-vă şi naşteţi-vă din nou, din Sămânţa Învăţăturii Duhovniceşti, nepopeşti şi, cu plăcere, cu bucurie, luaţi-vă  arma cosmică (crucea) şi urmaţi-L, mai ales că noi suntem întrupaţi din nelegiuire şi zămisliţi în fărădelege (Ps.51/5); Aşadar, merităm din belşug să suferim…” fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru că, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu… Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ, sau că făcător de rele, sau că unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. (1 Petru 4)…” Căci este un lucru plăcut dacă cineva, pentru cugetul lui faţă de Dumnezeu, suferă întristare şi suferă pe nedrept. În adevăr, ce fala este să suferiţi cu răbdare să fiţi pălmuiţi, când aţi făcut rău? Dar, dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui.” (1 Petru 2)………………Strategia lui Dumnezeu de a birui si-  strategia Satanei de a ne infrange.; Cum intră demonii? Societatile secrete. Masoneria, sistemul de minciuna planetara. Alternative.

3

 

 

Fericita noastră nădejde - Răpirea Bisericii

Trezirea din Oradea – Liviu Olah

Mai este posibilă o ultimă trezire în zilele noastre atât de agitate? Nu este poate prea târziu pentru a o mai cere? Iar dacă o dorim, există o „reţetă a trezirii”?

Istoria recentă a creştinismului pe meleagurile noastre ne poate da câteva indicii:

– atunci când există un om al rugăciunii care caută zi şi noapte Faţa Domnului;

– când nu se face compromis cu păcatul şi cu lumea;

– când „pocăiţii se pocăiesc” de păcatele lor şi de nepăsarea faţă de cei ce pier;

– cînd există o consacrare totală a creştinilor

… Cerul se coboară pe pământ, slava Domnului se aşează ca un nor peste Biserica Sa curată, iar oamenii vin la cunoştinţa adevărului şi sunt mântuiţi.

Doamne, mai fă-ne parte de astfel de vremuri de har, cât încă mai e ziuă şi mai putem lucra pentru Tine! Trimite cercetarea Ta în mijlocul nostru, întoarce-ne câtre Tine şi vino să domneşti peste noi!

De ascultat şi mărturia de la Radio Unison:

http://www.radiounison.ro/resurse/audio/emisiuni/marturii-cu-isus-spre-vesnicie/90-trezirea-din-oradea-din-anii-70-liviu-olah.html

 

Zdrobirea (eului adamic)– calea spre umplerea cu Duhul Sfânt

“Când va aduce cineva Domnului un dar ca jertfă de mâncare, darul lui să fie din floarea făinii: să toarne untdelemn peste ea şi să adauge şi tămâie.
S-o aducă preoţilor, fiilor lui Aaron; preotul să ia un pumn din această floare a făinii, stropită cu untdelemn, împreună cu toată tămâia, şi s-o ardă pe altar ca jertfă de aducere aminte. Acesta este un dar de mâncare de un miros plăcut Domnului.
Ce va rămâne din darul acesta de mâncare să fie al lui Aaron şi al fiilor lui; acesta este un lucru preasfânt între jertfele de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului.” (Levitic 2:1-3)

Asemenea tuturor jertfelor din Levitic, darul de mâncare reprezintă, în primul rând, Fiinţa perfectă a Domnlui Isus, privită aici din perspectiva vieţii Sale pe pământ: o viaţă desăvârşită, de un miros plăcut Domnului Dumnezeu. Fiecare ucenic al Domnului trebuie să fie un urmaş al Său în toate privinţele, să ajungă să fie tot mai asemănător, după cum afirmă ap. Ioan: Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1Ioan 2:6)

Jertfa darului de măncare ne ajută să înţelegem trei aspecte ale vieţii Domnului Isus pe care ar trebui să le avem fiecare dintre noi:

  1. FLOAREA FĂINII

Era baza jertfei, reprezentându-L pe Domnul nostru cu un caracter desăvârşit: „Nu se găsea în ea nimic zgrunţuros, nimic aspru, în ea nu se vedea nimic mai mare sau mai mic, toată era la fel. Hristos nu era niciodată tulburat de împrejurări, niciodată nu şovăia, niciodată nu era în frământare, în nelinişte, oricare ar fi fost împrejurările.” (C.H.Mackintosh)

Ca să ajungem ca El, trebuie să ne lăsăm zdrobiţi, căci nu suntem decât boabe de grâu care nu pot fi folositoare înainte de a trece printre pietrele de moară. Orice zdrobire doare, dar fără ea suntem tot duri, zgrunţuroşi, inutili pentru lucarea Sa. Orice om al lui Dumnezeu, care a fost util în mâna Sa a trebuit să trecă prin zdrobire. Iosif a ajuns din fiu favorit, sclav, apoi întemniţat, ca la urmă să fie ridicat drept salvator al familiei sale. Moise a fost 40 de ani păstor la oi, ca să poată păstori încă 40 de ani poporul lui Dumnezeu. David, înainte de a fi rege, a fugit ani de zile din faţa lui Saul şi a trebuit să-şi scape viaţa dându-se drept nebun în faţa lui Achiş din Gat. Adesea noi am vrea să sărim peste această etapă, să primim Duhul Sfânt în toată plinătatea Sa şi să slujim. Răspunsul lui Dumnezeu este însă mereu acelaşi: nu se poate fără zdrobire. Ce turtă ar fi ieşit dacă s-ar fi turnat ulei peste boabe de grâu nezdrobite? Ar fi putut ele să fie mâncate de preoţi? Dragii mei, să nu ne temem de suferinţa pe care Dumnezeu  o îngăduie în vieţile noastre, pentru binele nostru, pentru zdrobirea noastră! Peste „floarea făinii” El va turna untdelemnul Duhului Său!

  1. UNTDELEMNUL

Este de remarcat că Domnul Isus, înainte de lucrarea Sa publică, a trebuit să treacă printr-un dublu botez: cel cu apă, al lui Ioan şi cel cu Duhul Sfânt, produs în acelaşi moment. C.H.Mackintosh scria: „Ungerea Domnului Isus cu Duhul Sfânt, înainte ca să intre în slujba Sa, este de mare importanţă pentru cei care au o dorinţă neprefăcută de a fi robi supuşi ai Lui. Cu toate că El, în ceea ce priveşte natura Sa umană, a fost născut prin Duhul Sfânt, cu toate că era „Dumnezeu arătat în trup”, cu toate că plinătatea lui Dumnezeu locuia în El, atunci când a făcut voia lui Dumnezeu şi lucrarea Sa, a făcut totul pirn ungerea Duhului Sfânt, primită după botezul lui Ioan. Aceasta este o mare lecţie pentru noi. Noi pornim să alergăm fără să fim trimişi, să lucrăm numai prin puterea noastră. Adesea o slujbă nu e decât lucrarea nesfinţită a unei firi care n-a fost niciodată corectată şi judecată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, avem nevoie să privim cu atenţie darul de mâncare, ca să înţelegem bine ce înseamnă untdelemnul turnat.”  Vrem să fim folositori pentru extinderea Împărăţiei? Fără Duhul Său nu vom face decât să încurcăm lucrurile şi să tulburăm apele, iar „pescuitul” va deveni mai greu. Avem nevoie de Duhul Său, avem nevoie de El, ca jertfa noastră să fie de „un plăcut miros Domnului” şi bine primită de oameni.

  1. TĂMÂIA

Întotdeauna reprezintă rugăciunile sfinţilor, fiind un element esenţial al jertfei. Când Duhul Sfânt te umple, unul dintre indiciile prezenţei Sale este acela că El îţi înflăcărează rugăciunile. El Însuşi ne învaţă cum să ne rugăm, iar cuvintele sunt date tot de El. Astfel şi numai astfel se poate împlini Scriptura care zice: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit!”

Să ne lăsăm deci zdrobiţi „prin suferinţă”, dacă aşa a găsit Domnul cu cale, să cerem untdelemnul sfânt în vase curate şi să ne rugăm fierbinte ca El să-Şi arate slava în aceste vremuri grele! Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut.”(Rom.13:11)                     

 

Durere pentru Trupul lui Hristos

În epoca creştinismului instituţionalizat, super-organizat şi formalizat, unde sunt adevăraţii proroci ai lui Dumnezeu? Unde sunt vocile care să strige împotriva decăderii morale a bisericii şi a liderilor ei corupţi? Unde sunt cei sătui de gâdilatul duminical al urechilor pe care oamenii bine plătiţi din spatele amvoanelor îl livrează cu atâta zel?

Unde sunt cei care mor faţă de sine, faţă de lume şi plâng în ascuns pentru starea căzută a poporului ce trebuia să fie sfânt? Unde sunt cei cărora li s-a descoperit că Domnul vine curând? Cei care să strige la răspântiile drumurilor: „TREZIŢI-VĂ!”

O rămăşiţă sfântă – iată ce pregăteşte Domnul pentru a-L întâmpina în văzduh… O rămăşiţă a celor ce urăsc păcatul şi ipocrizia, dar iubesc venirea Lui (2Tim.4:8)!

Eşti tu unul dintre aceştia???

https://trezireazi.com/2014/02/17/durere-pentru-trupul-lui-hristos/

 

 

Scăpați din fața necazului ce vine

Căci, dacă Cuvântul vestit prin îngeri s-a dovedit nezguduit şi dacă orice abatere şi orice neascultare şi-a primit o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o?
(Evr. 2:2-3)
Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi, dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?
(1Pet. 4:17-18)

Războaiele viitorului – Ediție revizuită –

Răpirea Bisericii

 

A doua venire a lui Isus

Isus a promis ucenicilor Săi că va veni iarăşi.

Este scris în Biblie: Ioan 14:1-3. “Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”

Îngerii au promis că Isus va veni iarăşi.

Este scris în Biblie: Faptele Apostolilor 1:10-11. “Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: “Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

Cum va veni Isus iarăşi?

Este scris în Biblie: Luca 21:27. “Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.”

Cât de mulţi Îl vor vedea când El va veni?

Este scris în Biblie: Apocalips 1:7. “Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.”

Ce vom vedea şi auzi când El va veni?

Este scris în Biblie:1Tesaloniceni 4:16-17. “Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Cât de vizibilă va fi venirea Sa?

Este scris în Biblie: Matei 24:27. “Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.”

Ce avertizare ne-a dat Hristos pentru a nu fi înşelaţi cu priviere la cea de a doua venire?

Este scris în Biblie:Matei 24:23-26. “Atunci dacă vă va spune cineva: “Iată, Hristosul este aici, sau acolo”, să nu-l credeţi. Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi. Iată, că v-am spus mai dinainte. Deci, dacă vă vor zice: “Iată-L în pustie”, să nu vă duceţi acolo! “Iată-L în odăiţe ascunse”, să nu credeţi.”

Oare ştie cineva timpul exact al revenirii lui Hristos?

Este scris în Biblie: Matei 24:36. “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Ştiind că noi oamenii suntem gata să amânăm, ce ne-a spus Hristos să facem?

Este scris în Biblie:Matei 24:42. “Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.”

Ce avertizare ne-a dat Hristos ca să nu fim luaţi prin surprindere de acest mare eveniment?

Este scris în Biblie:Luca 21:34-36. “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”

De ce a doua venire a lui Isus se pare că întârzie?

Este scris în Biblie: 2Petru 3:8-9. “Dar, prea iubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi. Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.”

În timp ce aşteptăm pe Isus, cum trebuie să trăim?

Este scris în Biblie: Tit 2:11-14. “Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu. El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.”

Când Isus vine, cum va fi lumea?

Este scris în Biblie: Matei 24:37-39. “Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.”

Venirea lui Hristos va fi un timp de răsplătire?

Este scris în Biblie: Matei 16:27. “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui.”

Apocalips 22:12. “Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

De ce va reveni Isus?

Este scris în Biblie: Evrei 9:28. “Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.”

La cea de a doua venire a lui Isus vom experimenta pe deplin realitatea mântuirii noastre.

Este scris în Biblie: 1Corinteni 1:7-8. “Aşa că nu duceţi lipsă de niciun fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos. El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.”

»Toată ziua îmi sucesc cuvintele, toate gândurile lor sunt împotriva Mea spre rău!«  (GBV 2001) Psalmul 56, 5

O CARTE IMPOTRIVA FRANCMASONERIEI DECLANSEAZA UN SCANDAL

Detalii pe 

https://prosistemhaha.wordpress.com/2013/10/01/strategia-diabolica-a-fortelor-oculte-pentru-instaurarea-noii-ordini-mondiale/

Semnele apariției lui Anticrist

„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti – prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18) „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip, căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus … Continuă să citeștiSemnele apariției lui Anticrist

Imnul trezirii

“Dacă a existat vreodată o vreme în care oamenii lui Dumnezeu trebuie să se trezească, aceasta este chiar acum! Duhul lui Dumnezeu lucrează trezind oamenii! Și apoi, când oamenii sunt treji, când oamenii lui Dumnezeu se trezesc, focul rugăciunii începe să ardă! Nu este nimic mai mort decât o adunare de rugăciune seacă! Și nu este nimic mai viu decât o întâlnire de rugăciune în … Continuă să citeștiImnul trezirii

Transformări – trezire spirituală (partea a II-a)

Mărturii ale puterii lui Dumnezeu manifestată în timpul trezirilor contemporane. Materialele video cuprind lucrări de trezire ale Duhului Sfânt înfăptuite în a doua jumătate a sec. XX în Columbia (Cali), Kenia, SUA, Guatemala (Almolonga), Canada (între inuiții din zonele arctice), Scoția (I. Hebride) și Uganda (Kampala). Când vom putea relata și noi ceva similar petrecut aici, în România? Daniel 9:19 „Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia … Continuă să citeștiTransformări – trezire spirituală (partea a II-a)

Trezirea din Fiji

„Dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara.” (2Cr. 7:14) „În bunătatea Ta, Tu ne asculţi prin minuni, Dumnezeul mântuirii noastre, nădejdea tuturor marginilor îndepărtate ale pământului şi mării!” (Ps. … Continuă să citeștiTrezirea din Fiji

Trezirea moraviană – „Fabrica de misiune moraviană”

Costul trezirii este şi va fi întotdeauna unul singur – predarea totală. Istoria Bisericii ne oferă numeroase exemple de oameni atinşi de Duhul Domnului, prin care Dumnezeu a lucrat pentru a răspândi Evanghelia literalmente până la marginile pământului. Urmărind documentarul realizat de fr. Dean Taylor, nu putem zice decât „Amin!” la rugăciunea din final: „Doamne, mai fă o dată această trezire! Fă-o din nou, te … Continuă să citeștiTrezirea moraviană – „Fabrica de misiune moraviană”

Wake up, church! – Biserică, trezeşte-te!

Am un puternic îndemn din partea Domnul să împărtăşesc din nou cu toţi cei care vizitează acest blog, mesajul de trezire poate cel mai clar pe care l-am postat cu aproape doi ani în urmă. Aş vrea să îndemn din toată inima şi cu toată dragostea pe toţii fraţii sinceri în Hristos, să ia aminte la cuvintele profetice ale oamenilor Săi, selectate pe scurt în … Continuă să citeștiWake up, church! – Biserică, trezeşte-te!

Durere pentru Trupul lui Hristos

În epoca creştinismului instituţionalizat, super-organizat şi formalizat, unde sunt adevăraţii proroci ai lui Dumnezeu? Unde sunt vocile care să strige împotriva decăderii morale a bisericii şi a liderilor ei corupţi? Unde sunt cei sătui de gâdilatul duminical al urechilor pe care oamenii bine plătiţi din spatele amvoanelor îl livrează cu atâta zel? Unde sunt cei care mor faţă de sine, faţă de lume şi plâng … Continuă să citeștiDurere pentru Trupul lui Hristos

O farsă: procesul din casa marelui preot

   Hristos a fost dus din grădina Ghetsimani direct la Ana – marele preot de odinioară, care mai exrcita o putere apreciabilă în funcţia de preot (Ioan 18, 3). Ana a dispus să-L lege şi să-L ducă în casa lui Caiafa, ginerele lui, care în timpul acela era marele preot oficial (versetul 24). Caiafa a convocat în grabă marele sfat, şi Hristos a fost pus sub acuzare chiar în noaptea aceea. Acuzaţile care I se aduceau au fost inventate, au mituit martori, care s-au ridicat împotriva Lui. Tot procesul era o batjocură a dreptăţii. Evaluat după etaloanele biblice, care ar fi trebuit să fie decisive în pronunţarea sentinţei în Israel, procesul a fost ilegal şi sentinţa dată a fost nedreaptă.

   Normele de drept de bază în Israel au fost stabilite prin Legea divină, dată lui Moise. Sistemul juridic, introdus de Dumnezeu în Israel, avea ca ţel să ofere cea mai mare dreptate posibilă şi să sprijine îndurarea. Da, etaloanele legii mozaice au constituit, prin introducerea lor, un progres imens în dreptul civil şi dreptul penal. Ordinea mozaică era superioară tuturor normelor de drept canaanitice. Ea prezenta o îmbunătăţire în comparaţie cu sistemul juridic egiptean şi era mai aproape de dreptate decât acesta. Da, normele introduse prin legea mozaică constituie întreaga bază a noţiunilor de drept moderne.

   Deuteronom 16, 18-20 stabilea principiile pronunţării sentinţei în Israel:

   »Să pui judecători şi dregători în toate cetăţile pe care ţi le dă Domnul, Dumnezeul tău, după seminţiile tale; şi ei să judece poporul cu dreptate. Să n-atingi niciun drept, să nu cauţi la faţa oamenilor, şi să nu iei daruri, căci darurile orbesc ochii înţelepţilor şi sucesc cuvintele celor drepţi. Să urmezi cu scumpătate dreptatea, ca să trăieşti şi să stăpâneşti ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.«

   În timpul Vechiului Testament, tribunalele erau subordonate autorităţilor locale. Problemele juridice erau rezolvate repede şi conform dreptului, deoarece pronunţarea sentinţei se făcea pe teritoriul localităţii respective, atât de către cei ce erau responsabili pentru aceasta cât şi de către cetăţenii localităţii respective. Israel era o teocraţie, în care Dumnezeu ca Împărat Îşi exercita domnia pe baza descoperirii Cuvântului Său. În cadrul acestei forme de autoritate teocratică, dreptul civil şi dreptul religios erau legate de nedespărţit unul de altul, aşa că aceia care cunoşteau cel mai bine Scriptura erau consideraţi experţi în drept. Dacă în Noul Testament se foloseşte expresia »învăţătorii Legii«, atunci este vorba de bărbaţii care învăţau pe alţii Vechiul Testament şi care cunoşteau foarte bine legea mozaică. De aceea, în primul rând principiile biblice erau decisive pentru sistemul juridic civil.

   Cândva, după captivitatea babiloniană – probabil în perioada de trecere de la Vechiul Testament la Noul Testament, cunoscută sub denumirea de perioada Macabeilor – a fost instaurat în Ierusalim marele sinedriu ca tribunal suprem. (Existau »sinedrii« mai mici, care aveau rolul de tribunale în localităţi, dar marele sinedriu din Ierusalim constituia curtea supremă în Israel). Marele sinedriu a fost alcătuit după modelul marelui sfat, care a fost convocat de Moise în Numeri 11, 16: »Domnul a zis lui Moise: „Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi, dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi cu putere asupra lor; adu-i la cortul întâlnirii, şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine.« Aceşti şaptezeci de bărbaţi împreună cu Moise au constituit un sfat de 71 de bătrâni, a căror misiune era să ocupe funcţii de conducere între israeliţii din pustie.

   Deoarece sfatul bătrânilor după rânduiala mozaică a slujit de model pentru sinedriu, respectiv pentru marele sfat, acel sfat avea 71 de membri. Sfaturile se compuneau din 24 de preoţi principali (căpeteniile celor 24 de cete de preoţi; compară cu 1 Cronici 24, 4; Apocalipsa 4, 4) şi din 46 de bătrâni, aleşi din rândul cărturarilor, fariseilor şi saducheilor. Marele preot era atât preşedintele sfatului cât şi membru cu drept de vot al marelui sfat (70 de membri şi el). (Numărul impar ajuta în cazul deciziilor cu hotărâri majoritare).

   Marele sfat era în timpul lui Isus un gremiu corupt şi care urmărea interese politice. Numirea în sfat se putea face pe baza unor facilităţi politice şi câteodată se putea cumpăra chiar cu bani. Favoritismul şi nepotismul erau foarte răspândite, la care deseori oportunismul politic decidea cine ajungea la putere în interiorul sfatului, sau cine pierdea puterea. Controlul asupra funcţiei marelui preot îl avea puterea ocupantă romană, deoarece ea numea sau destituia pe marele preot. Atât marele preot cât şi preoţii conducători de la Templu erau numai din rândul saducheilor, care negau public elementele supranaturale din Vechiul Testament. Tensiuni politice permanente clocoteau între diversele grupe de interese ale marelui sfat, ale poporului Israel, ale romanilor şi ale lui Irod. De aceea marele sfat lua decizii care erau condiţionate politic. Da, în afară de duşmănia lor evidentă, motivată religios, împotriva învăţăturii lui Hristos, era pragmatismul politic pur care i-a făcut să se unească cu alţii, ca să prindă pe Isus şi să-L răstignească (vezi Ioan, 47-53).

   Cu toată corupţia din interiorul marelui sfat, sistemul juridic se baza încă pe reguli de strângere a probelor şi pe principiul imparţialităţii, introdus de Moise. Ca şi mai înainte, erau necesari doi martori, ca să se dovedească vina. Cel acuzat avea dreptul la un proces public. Cel învinovăţit avea dreptul la apărare. Aceasta însemna că avea dreptul să-şi pună martori şi să se apere singur.

   Pentru intimidarea celui care în anumite împrejurări ar fi depus mărturie falsă, legea mozaică a prevăzut următorul principiu:

   »Când un martor mincinos se va ridica împotriva cuiva ca să-l învinuiască de vreo nelegiuire, cei doi oameni cu pricina să se înfăţişeze înaintea Domnului, înaintea preoţilor şi judecătorilor care vor fi atunci în slujbă. Judecătorii să facă cercetări amănunţite. Dacă se va afla că martorul acela este un martor mincinos, şi că a făcut o mărturisire mincinoasă împotriva fratelui său, atunci să-i faceţi cum avea el de gând să-i facă fratelui său. Să scoţi astfel răul din mijlocul tău.« (Deuteronom 19, 16-19).

   Deci, când cineva depunea mărturie falsă faţă de semenul lui, care a fost acuzat de infracţiune de moarte, martorul fals putea fi condamnat la moarte.

   Tradiţia rabinică a adăugat o îngrădire la procesele care se încheiau cu pedeapsa cu moartea: pentru membrii sfatului era prevăzută o zi întreagă între rostirea sentinţei şi executarea criminalului, şi în această zi ei trebuiau să postească. (Aceasta împiedeca nu numai procesele  şi execuţile desfăşurate în grabă, ci prin aceasta se avea grijă ca judecătoriile să nu se preocupe în zilele de sărbătoare cu crime care atrag pedeapsa capitală.) După ziua obligatorie de post, membrii sfatului erau întrebaţi din nou, ca să se constate dacă şi-au schimbat părerea. Dacă sentinţa de culpabilitate putea prin aceasta să fie anulată, anularea sentinţei de nevinovăţie nu era însă posibilă.

   Toate aceste principii au fost stabilite, ca să se asigure, că în timpul proceselor se vor respecta principiile dreptăţii şi îndurării. Juriştii, care au studiat sistemul juridic al marelui sfat, citează şi alte principii, care erau decisive în cazul proceselor în legătură cu pedeapsa capitală. Pentru ca să se procedeze corect, sfatul nu putea să dezbată cazuri în care acuzarea era ridicată de o parte care nu era direct implicată. Dacă acuzarea vinovatului se făcea de membrii sfatului, atunci întreg sfatul era exclus de la prelucrarea cazului. Mărturiile martorilor trebuiau să fie exacte, în ceea ce priveşte ziua, ora şi locul unde s-a petrecut evenimentul. Femeile, copiii, sclavi şi handicapaţii mintali nu erau admişi ca martori. Persoanele al căror caracter era dubios erau de asemenea excluse de la dreptul de a fi martori. Acuzatul era considerat nevinovat până în momentul când se rostea oficial sentinţa de culpabilitate. Acţiunile penale nu aveau voie să aibă loc noaptea. Dacă un proces era deja în derulare şi venea noaptea, judecătoria trebuia să-l întrerupă şi să continue a doua zi.

   Aproape toate aceste principii au fost nesocotite în procesul împotriva lui Hristos. Evaluat la principiul de drept, practic cunoscut de toţi din timpul acela, a fost un proces nedrept şi ilegal. Caiafa şi ceilalţi membrii ai sfatului au transformat sfatul lor într-o judecată coruptă, fiind stabilit mai dinainte să omoare pe Isus. Procesul impus Lui a fost pur şi simplu un act cu caracter inuman, cea mai mare încălcare a dreptului în istoria lumii.

Un proces nocturn şi laş

   Evanghelistul Matei scrie: »Cei ce au prins pe Isus, L-au dus la marele preot Caiafa, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii. Petru L-a urmat de departe, până la curtea marelui preot« (Matei 26, 57-58). Relatarea apostolului Ioan oferă şi alte detalii. Şi Ioan a urmat pe Isus în curtea marelui preot (Ioan 18, 15). De la Ioan aflăm că înainte de interogatoriul de la Caiafa, ei »L-au dus întâi la Ana; căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela« (versetul 13).

   Ana era unul din oamenii cei mai puternici din Ierusalim. El a fost mai înainte douăzeci de ani în funcţia de mare preot (din anul 7 înainte de Hristos şi până în anul 14 după Hristos), şi de atunci a exercitat practic control permanent asupra funcţiei de mare preot. Cinci din fiii lui i-au urmat în funcţia de preot, iar acum ginerele lui ocupa funcţia lui Caiafa. Prin aceasta, lui Ana i-a reuşit prin fiii săi şi prin ginerele lui să aibă sub control funcţia de mare preot până la sfârşitul vieţii lui. Ca acela care avea realmente puterea, şi-a păstrat şi titlul. De aceea el este numit de mai multe ori în Noul Testament ca mare preot (compară cu Luca 3, 2).

   Ana şi adepţii lui au reuşit să transforme funcţia de mare preot într-o afacere deosebit de rentabilă. Prin aceasta şi-au strâns bogăţii foarte multe. Aceasta le-a reuşit în primul rând, pentru că încasau taxe de aprobare şi provizion de la negustorii care schimbau bani şi vindeau animale de jertfă pe teritoriul Templului. Toată afacerea era coruptă. Atât schimbătorii de bani cât şi negustorii de animale erau cunoscuţi pentru necinstea şi pentru lăcomia lor. Deoarece Ana avea monopolul peste toată întreprinderea, negustorii care lucrau pentru el puteau stabili taxe mai mari decât se cuvenea – în mod deosebit în timpul sărbătorilor, când cetatea era plină de pelerini. Desigur, Ana lua pentru sine o parte importantă a câştigului. În felul acesta Ana şi fiii lui s-au îmbogăţit pe seama oamenilor care veneau să se închine lui Dumnezeu. Aceasta explică mânia lui Isus asupra acestor afaceri. L-a făcut să cureţe Templul, alungând în două ocazii pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de animale (Matei 21, 11-13; Marcu 11, 15-17; Ioan 2, 14-16).

   De ce erau, de fapt, schimbători de bani în Templu? Deoarece pe monezile romane, care se foloseau în cele mai multe afaceri, era chipul cezarului – un fapt considerat ca fiind slujire la idoli (compară cu Matei 22, 20-21). De aceea monezile romane nu aveau voie să fie folosite ca ofrande destinate comorii Templului. Participanţii la servicile divine, care veneau la Templu, trebuiau să folosească monezi iudaice pentru zeciuială, pentru milostenii şi pentru taxele pentru Templu. Se pare că din motive practice, schimbătorii de bani, care posedau concesii din partea marilor preoţi, puteau să-şi facă afacerile direct pe teritoriul Templului, schimbând banii străini cu monezi iudaice. Cursul de schimb oferit de ei era în dezavantajul participanţilor la servicile divine. Pe scurt: marele preot permitea o formă de hoţie organizată.

   Asemănător se petrecea şi cu negoţul de vite pe locul Templului şi pretutindeni în Ierusalim. În timp ce participanţii la servicile divine trebuiau să aducă un animal fără cusur, preoţii confirmau dacă animalul respectiv era potrivit pentru jertfă. Toate animalele negustorilor din Templu au fost declarate în prealabil ca fiind potrivite pentru jertfă. De aceea pentru participanţii la servicile divine veniţi din afară era deseori mult mai simplu să cumpere un animal în Templu, sau în apropierea Templului, decât să aducă cu sine de departe animalul lui, şi care putea să nu fie potrivit pentru jertfă, dacă preotul găsea un cusur la el. Ana, ca mare preot, poseda licenţa pentru animalele verificate mai dinainte. El şi negustorii care lucrau pentru el s-au folosit pe deplin de această situaţie şi fără ruşine au fixat preţuri mari pentru animalele verificate în prealabil, atât pe muntele Templului, cât şi în tot oraşul Ierusalim.

   Ana poseda această poziţie de putere prin fiii săi, care încasau regulat partea de profit a marelui preot, rezultată din această afacere dubioasă. Ana deţinea în multe privinţe funcţia, asemenea unui boss al criminalităţii moderne organizate. Nu este de mirare, că Hristos a curăţit de două ori Templul. Ana l-a transformat – în adevăratul sens al cuvântului – într-o casă de comerţ şi o peşteră de tâlhari (Ioan 2, 16; Marcu 11, 17).

   Şi tot aşa nu este de mirare că Ana era aşa de hotărât să elimine pe Hristos. Isus a periclitat deseori interesele de afaceri ale lui Ana. În afară de aceasta, Hristos îndeplinea toate criterile unui adevărat mare preot – sfânt, evlavios, integru, cinstit şi virtuos. Oamenii corupţi, care exrcită puterea ca Ana, nu pot să prezinte adevărata dreptate. Ana se simţea permanent mustrat prin prezenţa lui Isus. Din cauza tuturor acestor motive, Ana căuta să-L înlăture.

   Faptul că Isus a fost dus de copoi prima dată la Ana, dovedeşte că Ana era cel care trăgea sforile înapoia complotului împotriva lui Isus. El era cel care avea puterea să aprobe fapta, şi fără acordul lui conspiraţia perfidă nu ar fi putut niciodată să fie transpusă în fapte. Faptul că conspiratorii L-au dus la Ana, înainte de a merge la Caiafa, lasă să se recunoască cum funcţiona de fapt marea preoţie a lui Caiafa: el era practic o marionetă în mâna socrului său.

   Judecarea în casa lui Ana a fost evident organizată cu un anumit scop: se căuta o acuzare specială împotriva lui Isus. Ana intenţiona să ofere posibilitatea lui Isus să prezinte verbal învăţătura Lui. După acea va decide ce fel de acuzare să I se aducă. Îi stăteau mai multe opţiuni la dispoziţie. Putea să-L acuze de blasfemie – o infracţiune care în cadrul legii iudaice se pedepsea cu moartea. Deoarece în timpul lucrării Sale publice Isus a spus multe lucruri, considerate de conducătorii iudei ca blasfemie, această acuzare era pe prim plan.

   Dar romanii, care aprobau şi făceau toate execuţiile, aprobau rareori pedeapsa cu moartea din cauza blasfemiei. Din acest motiv Ana ar fi putut să caute şi o altă posibilitate să acuze pe Isus, instigare în popor sau incitaţie. În mod uşor de înţeles, Roma nu era dispusă să ofere milă celor ce se răsculau împotriva imperiului roman.

   În timp ce Isus a fost dus la Ana, Caiafa a avut timp suficient să cheme în casa sa marele sfat şi să organizeze judecarea (Matei 26, 57). Faptul că a putut să facă aşa de repede acest lucru, dovedeşte cât de mult era pornit tot sfatul ca să omoare pe Isus.

   Ioan relatează că Ana »a întrebat pe Isus despre ucenicii Lui şi despre învăţătura Lui« (Ioan 18, 19). În fond Isus era învinovăţit (trebuind să răspundă în instanţă la acuzări), cu toate că nu era încă acuzat (şi formal nu a fost învinovăţit de nicio infracţiune specială). Aceasta nu avea absolut nimic a face cu ordinea de drept şi contrazicea orice normă a dreptului nepărtinitor. În afară de aceasta, Ana a încercat să constrângă pe Isus să se acuze pe Sine Însuşi – o cutezanţă care era de asemenea împotriva principiilor dreptului, pe care ar fi trebuit să le stabilească marele sfat.

   Replica lui Isus a demascat pătrunzător metoda de interogare nedreaptă a lui Ana: »Eu am vorbit lumii pe faţă; totdeauna am învăţat pe norod în sinagogă şi în Templu, unde se adună toţi iudeii, şi n-am spus nimic în ascuns. Pentru ce Mă întrebi pe Mine? Întreabă pe cei ce M-au auzit despre ce le-am vorbit; iată, aceia ştiu ce le-am spus« (Ioan 18, 20-21). Din cuvintele acestea nu reiese nicio obrăznicie. Din punctul de vedere al legii, nu era obligat să se pronunţe împotriva Lui Însuşi – şi în mod deosebit de aceea nu, pentru că nu era încă nicio acuzare împotriva Lui. Ana trebuia să prezinte acuzaţiile aduse lui Isus, înainte ca să-L supună unui astfel de interogatoriu. Deoarece nu erau aduse acuzaţii concrete împotriva Lui, Isus nu a fost obligat să ofere informaţii lui Ana, care mai târziu puteau fi folosite de acesta, pentru a-L acuza. Ana ştia desigur lucrul acesta.

   Şi cu toate acestea se spune după aceea: »La auzul acestor cuvinte, unul din aprozii, care stăteau acolo, a dat o palmă lui Isus, şi a zis: „Aşa răspunzi marelui preot?”« (versetul 22). Prin această faptă probabil că slujitorul a vrut să ascundă derutarea marelui preot. Ea poate fi şi o încercare conştientă de provocare a lui Isus. Dacă El ar fi replicat mânios, ar fi fost posibil să folosească aceasta împotriva Lui.

   Dar Isus Şi-a păstrat cumpătul. El i-a răspuns »Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău; dar dacă am vorbit bine, de ce Mă baţi?« (versetul 23). Dacă Isus ar fi vorbit de rău sau ar fi încercat să aţâţe prin activităţi de doctrină revoluţionară, atunci acuzatorii Lui erau obligaţi să facă un raport detaliat despre infracţiunea Lui şi să aducă dovezi. Dar dacă ei nu cunoşteau nicio infracţiune de care putea fi învinovăţit, atunci ei nu erau îndreptăţiţi să-L ţină prins, cu atât mai puţin să-L bată.

   Evident Ana a fost derutat de răspunsul lui Isus. Hristos a dat pe faţă şiretlicul marelui preot, fără să-i dea informaţii, care l-ar fi ajutat să inventeze acuzaţii. Supărat şi fără să aibă ceva cu care să acuze pe Isus, Ana a dispus în cele din urmă să-L lege şi să-L trimită în casa lui Caiafa, unde membrii marelui sfat erau deja adunaţi pentru a începe judecarea.

   Casele lui Ana şi Caiafa aveau evident o curte comună. În cultura din timpul acela se obişnuia ca fiii şi ginerii să construiască case învecinate cu casa părintească, sau chiar lipite de ea. Între case se afla în mod obişnuit o curte, şi după câte se pare era de aşa natură, că Petru şi Ioan au intrat acolo, şi şi-au încălzit mâinile la focul de cărbuni, aşteptând rezultatele judecăţii (Ioan 18, 15-18). Ioan »era cunoscut marelui preot« (versetul 16), ceea ce arată probabil poziţia socială a lui. Prin aceasta Ioan creează posibilitatea, ca Petru să fie lăsat în curte. Evanghelistul Matei relatează că Petru era în curtea lui Caiafa împreună cu slujitorii şi aştepta rezultatele  judecăţii (Matei 26, 58). Acesta este probabil acelaşi loc la care se referă şi Ioan: se afla lângă casa lui Ana – acolo unde slujitorii au aprins un foc de cărbuni. Aceasta înseamnă că a mers foarte repede, când Ana a legat pe Isus şi L-a trimis la Caiafa – probabil că drumul trecea prin aceiaşi curte, în care Petru şi Ioan aştepta.

   Faptul că acuzarea formală împotriva lui Isus nu a fost încă făcută, a pus probabil în derută pe membrii sfatului şi cu siguranţă au fost frustraţi, dar nu constituia niciun obstacol pentru planurile lor. Ei aveau deja un număr de martori dubioşi, care erau gata să depună mărturie falsă împotriva lui Isus.

Chemarea martorilor mincinoşi

   Evanghelistul Matei scrie: »Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot soborul căutau vre-o mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi« (Matei 26, 59-60).

   Misiunea membrilor sfatului nu era să caute martori. Ei trebuiau să acţioneze conform cu statutul lor de judecători nepărtinitori, şi nu ca reprezentanţi ai acuzării. Prin faptul că au căutat martori, care să mărturisească în dezavantajul lui Isus, au pierdut orice calitate de imparţialitate. Probabil însă că ei au crezut în acel „acum sau niciodată”, ca să conducă la succes conspiraţia lor împotriva lui Isus. De aceea erau hotărâţi să facă imposibilul. Voiau cu orice chip să reuşească în chestiunea îndreptată împotriva lui Isus, voiau să găsească o acuzare care să fie cât de cât demnă de crezut – chiar dacă aceasta ar fi însemnat ca ei să şteargă orice urmă de legitimitate care le-ar fi putut sta în cale, în interogarea nelegitimă a lor.

   Formularea »n-au găsit niciuna, măcar că s-au înfăţişat mulţi martori mincinoşi« înseamnă că au venit mulţi, care erau gata să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Isus. Dar nu au găsit pe niciunul, a cărui mărturie să fie suficient de demnă de crezut, ca acuzarea împotriva Lui să aibă valabilitate. Evanghelistul Marcu spune că martorii mincinoşi se contraziceau între ei: »mărturisirile lor nu se potriveau« (Marcu 14, 56). N-au putut nici măcar să găsească mincinoşi, care să fie suficient de isteţi, să inventeze o istorisire, care să fie în concordanţă cu minciunile celorlalţi.

   În cele din urmă au venit doi martori, care au zis: »Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zile”« (Matei 26, 60-61). Relatarea evanghelistului Marcu descrie mai detaliat ce au afirmat martorii mincinoşi: »Noi L-am auzit zicând: „Eu voi strica Templul acesta, făcut de mâini omeneşti, şi în trei zile voi ridica un altul, care nu va fi făcut de mâini omeneşti”« (Marcu 14, 58). Marcu adaugă: »Nici chiar în privinţa aceasta nu se potrivea mărturisirea lor« (versetul 59). Detaliile mărturiei lor nu sunt în concordanţă – dar erau multe asemănări în cuvintele lor, ca să ofere mărturiilor lor aparenţa de verosimilitate. Un martor spune că a auzit pe Hristos zicând, că El poate să rezidească Templul în trei zile, dacă ar fi dărâmat (Matei 26, 61). Celălalt a afirmat, că El a spus realmente, că El va distruge Templul şi va zidi unul nou, nu făcut cu mâinile (Marcu 14, 58).

   Amândoi se refereau la o afirmaţie, pe care Isus a făcut-o la începutul lucrării Sale, după ce a curăţit pentru prima dată Templul. Redăm relatarea evanghelistului Ioan, cum de fapt s-au derulat lucrurile:

   »Iudeii au luat cuvântul şi I-au zis: „Prin ce semn ne arăţi că ai putere să faci astfel de lucruri?” Drept răspuns Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile Îl voi ridica.” Iudeii au zis: „Au trebuit patruzeci şi şase de ani, ca să se zidească Templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre Templul trupului Său.« (Ioan 2, 18-21)

  Acest eveniment a avut loc în timpul Paştelui, în primul an al lucrării publice a lui Isus – aproape exact cu trei ani în urma acestei judecăţi din casa lui Caiafa. Cei mai mulţi din ascultătorii lui Isus din timpul acela au presupus greşit, că El vorbea despre nimicirea Templului vizibil. Ce a spus El era cu două înţelesuri, ucenicii au înţeles abia după înviere, că El S-a referit la Templul trupului Său (versetul 21). Dar cei mai mulţi ascultători din popor au presupus că El vorbea despre Templul din Ierusalim (versetul 20). Cei doi martori din casa lui Caiafa au fost evident în ziua aceia, cu trei ani în urmă. Nu au uitat această întâmplare, chiar dacă niciunul din ei nu a fost în stare să redea exact ce a zis Isus. Contradicţiile din mărturia lor lasă să se recunoască cât de greşit au fost înţelese cuvintele lui Isus de către oamenii care L-au ascultat la început.

   Şi cu toate acestea, afirmaţiile celor doi martori au slujit în atingerea scopului lui Caiafa. Puteau fi aşa de răstâlmăcite, că se putea deduce din ele, că Isus a venit să distrugă întreg sistemul religios iudaic (înlocuind Templul actual cu altul). În afară de aceasta, marele sfat putea să-L acuze de blasfemie, referindu-se la afirmaţia Lui, că El va reconstrui Templul cu mijloace supranaturale (»nu cu mâinile«; compară cu Marcu 14, 58). Se lucrase patruzeci şi şase de ani la Templul irodian (Ioan 2, 20), şi cu toate că nu era complet construit, reprezeta una din construcţiile cele mai impunătoare ale timpului acela. În felul acesta afirmaţia lui Isus părea probabil deosebit de arogantă, vorbind de distrugerea şi reconstrucţia Templului irodian. De aceea Caiafa s-a concentrat asupra acestei afirmaţii. El a întrebat pe Isus: »Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?« (Matei 26, 62)

O încercare descurajată de a constrânge pe Isus să Se acuze singur

   Deoarece în mărturia martorilor erau absurdităţi evidente, trebuia ca acestea să fie respinse automat şi judecarea lui Isus să fie întreruptă. Dar membrii marelui sfat aveau evident cu totul alte interese. Ei hotărâseră deja pe ascuns să înlăture ameninţarea pe care o prezenta Isus pentru puterea lor, aşa gândeau ei. Ca să poată facă aceasta, aveau nevoie de dovezi veridice împotriva Lui. Ei credeau că acum le au – cel puţin puteau să răstâlmăcească afirmaţiile acestor martori ca să dea impresia unei dovezi care să-L dovedească de blasfemie. De aceea »marele preot s-a sculat în picioare, şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?”« (Matei 26, 62).

   Isus a reacţionat cu tăcere. Ne putem uşor imagina cum El cu o linişte netulburată a privit pe Caiafa în ochi. El nu a fost obligat să mărturisească împotriva Lui Însuşi. Şi aşa cum a făcut mai înainte la Ana, a făcut şi acum la Caiafa mult mai drastic – simplu, prin aceea că a refuzat să mărturisească împotriva Sa. Cu sute de ani mai înainte această tăcere a fost profeţită: »Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura« (Isaia 53, 7).

   În cele din urmă, plin de mânie, Caiafa L-a pus sub jurământ: »Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu« (Matei 26, 63). Evident Caiafa cunoştea afirmaţiile lui Isus. El ştia că Isus zicea în public, că »Dumnezeu este Tatăl Său, şi Se făcea astfel deopotrivă cu Dumnezeu« (Ioan 5, 18). Înainte de acest interogatoriu, Isus S-a exprimat de mai multe ori că El este Mesia (Hristosul) şi Fiul lui Dumnezeu  (Ioan 4, 25-26; 9, 35-37; Matei 16, 20). Cine, ca om obişnuit, afirma că este Dumnezeu, acela oferea suficiente motive pentru a fi acuzat de blasfemie, care, după legea mozaică, era o infracţiune care se pedepsea cu moartea (»Cel care huleşte Numele Domnului să fie omorât« Levitic 24, 16).

   Dar Caiafa avea nevoie de mărturisiri veridice, ca să dovedească că Isus a afirmat aşa ceva. Tot ce avea până acum era din auzite. Şi în mărturia celor doi martori erau greşeli. Ar fi fost de ajuns, dacă nu ar fi găsit alte dovezi mai bune. Înainte să continue, a pus pe Isus sub jurământ şi I-a cerut să spună dacă El este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.

   Răspunsul lui Isus a conţinut exact ce aştepta el. El a replicat: »Da, sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.« (Matei 26, 64). Evanghelistul Marcu relatează că Isus a adăugat acestei mărturii »Eu sunt« – acesta era Numele prin care Dumnezeu S-a descoperit lui Moise (Exodul 3, 13-14). Isus a mărturisit, şi prin aceasta a confirmat, ca acuzat, despre Sine, ceea ce Îl acuza marele sfat: El afirma că este Dumnezeu. Făgăduinţa, după care El va veni pe norii cerului, era o altă declaraţie clară a mesianităţii Sale, o referire clară la prorocia mesianică general cunoscută din Daniel 7, 13-14:

   »M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerului a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.«

   Aceasta era tot ce voia Caiafa să audă.

O sentinţă stabilită mai dinainte

   În evanghelia după Matei 26, 65-66 se spune: »Atunci marele preot şi-a rupt hainele şi a zis: „A hulit! Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui. Ce credeţi?”« Prin faptul că şi-a rupt hainele, Caiafa voia să facă cunoscut toată indignarea şi mânia sa asupra unui pretins act evident de blasfemie. Cine îşi rupea hainele exprima, din timpurile biblice cele mai vechi, tristeţea şi consternarea sa mare (compară cu Geneza 37, 34; Numeri 14, 6; 2 Samuel 1, 11). Dar marelui preot îi era interzis să-şi rupă hainele (Levitic 21, 10). Aici este o ironie: în timp ce Caiafa, cu gesturi teatrale, simula consternare cu privire la presupusa blasfemie din partea lui Isus, el însuşi a înfăptuit o blasfemie, profanând funcţia de mare preot într-un mod interzis categoric în Biblie.

   Consternarea teatrală a lui Caiafa nu lăsa să se recunoască nicio grijă adevărată cu privire la sfinţenia Numelui lui Dumnezeu. Dimpotrivă, în taină trebuie să fi tresăltat de bucurie, când a auzit cum Isus a spus, după părerea lui, ceva demn de condamnat. Când şi-a rupt hainele cu acest gest exagerat, abia că putea să-şi ascundă bucuria perfidă de pe faţa lui. S-a bucurat că a reuşit să-L facă pe Isus să facă o afirmaţie, care avea aparenţa unei blasfemii – sau ar fi avut, dacă Isus ar fi fost un om simplu.

   Dar Isus nu era un om obişnuit, şi revendicările Lui nu erau blafemie. Membrii marelui sfat au făcut o greşeală mare, ignorând mulţimea minunilor făcute de Isus, multe din ele având loc public în Ierusalim – ca să zicem aşa, înaintea casei lor. Da, cu ani în urmă, la începutul lucrării Sale, a avut loc o întâmplare în Galileea. Atunci, unele căpetenii religioase ale iudaismului au căutat să omoare pe Isus, deoarece El a afirmat că Dumnezeu este Tatăl Său. În privinţa aceasta El S-a apărat cu cuvintele:

   »Dacă Eu mărturisesc despre Mine Însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Este un Altul, care mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că mărturisirea, pe care o face El despre Mine, este adevărată. Voi aţi trimes la Ioan, şi el a mărturisit pentru adevăr. Nu că mărturia, pe care o primesc Eu, vine de la un om; dar spun lucrurile acestea pentru ca să fiţi mântuiţi. Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtăva vreme la lumina lui. Dar Eu am o mărturie mai mare decât a lui Ioan; căci lucrările, pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, tocmai lucrările acestea, pe care le fac Eu, mărturisesc despre Mine că Tatăl M-a trimis. Şi Tatăl, care M-a trimis, a mărturisit El Însuşi despre Mine.« (Ioan 5, 31-37)

   Nu numai Ioan Botezătorul a mărturisit că Isus este Mesia, ci Dumnezeu, Tatăl, a confirmat aceasta prin numeroase minuni. Membrii marelui sfat cunoşteau aceste lucruri şi ei înşişi au trăit unele din aceste minuni. (Cert este, că învierea lui Lazăr era evenimentul care a pricinuit această ultimă lovitură de moarte a lui Isus, pentru care se hotărâseră ferm conspiratorii – Ioan 11, 46-53). Dar în râvna lor fanatică, de a înlătura pe Hristos, n-au ţinut seama de niciuna din dovezile care îndreptăţeau revendicările Lui.

   Când marele preot şi-a rupt hainele, a zis: »Ce nevoie mai avem de martori? Iată că acum aţi auzit hula Lui« (Matei 26, 65). Avea acum „dovada”, de care avea nevoie, prin care, spre bucuria lui nemărginită, nu mai avea nevoie de alte mărturii. Din punctul lui de vedere, Hristos a hulit înaintea întregului sfat. Toţi membri sfatului puteau să-L acuze de hulă. Condamnarea Lui era acum un lucru hotărât. Marele preot a solicitat imediat în privinţa aceasta sentinţa sfatului: »Ce credeţi?«

   Fiind obligaţi să dea un răspuns, au zis: »Este vinovat să fie pedepsit cu moartea« (versetul 66). Sfatul a rostit sentinţa în procedură de urgenţă: »Toţi L-au osândit să fie pedepsit cu moartea« (Marcu 14, 64). Era sentinţa, la care ei se învoiseră, cu mult timp înainte de a fi cercetat cazul.

   Nimeni nu avea voie să vorbească pentru apărarea Lui. În tot timpul procesului nu s-a ridicat nicio voce, care să-i someze să fie precauţi. Nici-o cerere de graţiere n-a fost luată în seamă. Nu s-a ţinut seama de niciuna din dovezile care sprijineau revendicările Lui. Isus a fost constrâns de judecata coruptă a marelui preot să primească sentinţa de vinovat, care a fost pusă la cale, şi la care s-au înţeles, cu mult timp înainte ca El să ajungă în sala de judecată.

Cruzimea brutală

   După ce membrii marelui sfat au atins ţinta de mult propusă, au început să dea la iveală ura lor satanică faţă de Isus: »Atunci L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii, şi L-au pălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?”« (Matei 26, 67-68). Evanghelistul Luca ne spune că L-au legat la ochi, înainte ca să-L bată, şi I-au cerut să prorocească, cine tocmai Îl lovea. Luca adaugă: »Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri« (Luca 22, 65). Culmea ironiei, toate acestea erau blasfemia, de care ei Îl acuzau, dar ei au fost cei care au luat vina asupra lor.

   Hristos a purtat toate maltratările în linişte şi cu eleganţă maestetică, care este deosebit de remarcabilă. Pentru El era permanent valabil: »Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului judecător« (1 Petru 2, 23). În curând va purta păcatele altora şi de aceea a purtat cu răbdare maltratările lor atroce, oferite mai înainte.

   Prorocia lui Isaia, scrisă cu cel puţin şapte sute de ani mai înainte, a descris în chip desăvârşit acest moment: »Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.« (Isaia 53, 3). Isaia a prorocit lipsa de compasiune a întregii lumi faţă de Isus Hristos. Nimeni nu L-a apărat. Nimeni nu a vorbit în favoarea Lui. L-au lăsat singur în necazul Lui.

   Şi astfel Hristos a fost condamnat la moarte pe nedrept. Procesul înaintea marelui sfat s-a desfăşurat exact după planul sinistru al lui Caiafa. În acelaşi timp însă s-a realizat planul lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost prevăzut.

Vine Apocalipsa şi se anunţă a doua venire a lui Iisus Hristos-Omenirea îşi trăieşte ultimele clipe, susţin cercetătorii

apocalipsa biblia iisus fecioara maria ioan
Omenirea se va schimba la faţă! Mai mulţi teologi creştini cred cu înverşunare că în această vineri lumea va înceta să mai existe aşa cum o cunoaştem noi. În această lună se împlinesc 100 de ani de la ultima apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima, iar profeţiile spun că acesta e primul semn al celei de a doua veniri a lui Iisus Hristos.

Între 5 şi 12 octombrie evreii din întreaga lume celebrează Sărbătoarea Corturilor. Însă la finalul acestei sărbători se va dezlănţui dezastrul. Conform teologilor citaţi de ziarul britanic „Daily Star”, proorocirile legate de 13 octombrie, ziua în care omenirea va înceta să mai existe aşa cum o ştim, sunt menţionate în Biblie. „Dacă familia Egiptului nu se va sui, dacă nu va veni, nu va cădea ploaie nici peste ea; va fi lovită cu aceeaşi urgie cu care va lovi Domnul neamurile care nu se vor sui să prăznuiască „Sărbătoarea Corturilor”, spune un verset din Zaharia. La 13 octombrie, necredincioşii vor ajunge în Iar, iar Creştinii vor intra în Împărăţia Cerurilor.

biblia iisus hristos apocalipsa
Semnele cereşti anunţă Apocalipsa

În Apocalipsa lui Ioan, cercetătorii au descoperit semne venite din cer: „… a târât cu coada lui a treia parte din stelele cerului şi le-a aruncat pe pământ. Balaurul a stat înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când copilul se va naşte, să-l mănânce de îndată ce va ieşi pe lume”. Ea a născut un fiu, un băiat, care să conducă toate neamurile cu un sceptru de fier. Copilul ei a fost răpit şi dus la Dumnezeu, la tronul Său”. Copilul menţionat în Apocalipsă poate fi Iisus, a cărui venite pe Pământ va aduce cu sine sfârşitul timpurilor. Semnele cereşti par să se deverească având în vedere că vineri 13 octombrie, la doar 6.760 km de Terra va trece un asteroid uriaş.

apocalipsa biblia iisus fecioara maria ioan
Mântuitorul a fost răstignit într-o zi blestemată de vineri

Conform poetului teolog Mel Brake, acesta este un semn că Fecioara Maria se va arăta iar lumii, după o pauză de 100 de ani. În această lună se împlinesc exact 100 de ani de la ultima apariţie a Sfintei Fecioare la Fatima (n.r. între mai şi octombrie 1917, Fecioara s-a arătat în faţa a trei tineri ciobani portughezi şi le-a dezvăluit imagini despre Sfârşitul Lumii). Timp de un secol, omenirea a crezut că Apocalipsa va veni din ceruri, după ce un asteroid imens ne va lovi planeta.

apocalipsa biblia iisus fecioara maria ioan
Ziua de 13 a fost asociată unei sumedienii de superstiţii de-a lungul istoriei

De ce vineri? Vinerea este ziua blestemată în care a fost răstignit Iisus Hristos.

De ce 13? Numărul 12 a fost considerat de-a lungul istoriei numărul perfecţiunii, integralităţii (n.r. sunt 12 luni în an, 12 ore, 12 apostoli şi 12 semne ale zodiacului). 13 însă în cărţile de Tarot înseamnă Moarte, iar dacă data de 13 pica vinerea, ziua se numea „Ziua Spânzurătorii”, pentru că atunci erau trimişi la execuţie condamnaţii la moarte. Iuda este cel de al 13-lea oaspete al Cinei Celei de Taină. În această dată au loc evenimente care sfidează orice logică şi îi fac pe mulţi să se înfioare. De exemplu, în 2010, băiatul de 13 ani James Paget a fost lovit de fulger într-o vineri 13, la exact ora 13:13. Tot într-o zi de vineri 13, în anul 1972 cursa 571 aparţinând Uruguayan Air s-a prăbuşit în Anzi omorând 29 din cei 40 de pasageri de la bord.

Biserica si Necazul cel Mare – Zac POONEN

În Efeseni 3:10 ni se spune că în Noul Legământ Dumnezeu doreşte să îşi facă cunoscută înţelepciunea Sa înaintea domniilor şi stăpânirilor din locurile cereşti, prin Biserică. Din Efeseni 6:!2 ştim că aceste domnii şi stăpâniri din locurile cereşti sunt satan şi oştile sale ale răutăţii, care locuiesc în al doilea cer (unde locuiesc de când au fost alungate din al treilea cer – locuinţa lui Dumnezeu – 2 Cor. 12:2).

 

Ştim că trebuie să fim martori ai lui Hristos pentru toţi oamenii, dar aici ni se spune că trebuie să fim o mărturie şi pentru duhurile rele. Ce mărturie e aceasta? Este mărturia cu privire la înţelepciunea lui Dumnezeu (Ef. 3:10). Este mărturisirea plină de bucurie a duhurilor noastre că Dumnezeu a rânduit totul în viaţa noastră conform înţelepciunii Sale perfecte. Este mărturia vieţilor care sunt părtaşe la înţelepciunea de sus.

În cartea lui Iov citim despre mărturia vieţii sale în faţa lui satan. Când satan a venit în prezenţa lui Dumnezeu după ocolul pământului, Dumnezeu l-a întrebat dacă observase neprihănirea vieţii lui Iov (Iov 1:8). Răspunsul lui satan a fost că Iov se temea de Dumnezeu din cauza celor trei bariere protectoare pe care le pusese în jurul lui. Satan ştia că era o protecţie pusă în jurul persoanei lui Iov, alta în jurul familiei lui şi a treia în jurul posesiunilor lui Iov (v. 10). Mulţi credincioşi nu ştiu despre această întreită protecţie din jurul ucenicilor lui Isus. Cei care împlinesc condiţia întreită a ucenicizării menţionată în Luca 14:26-33 vor descoperi că Dumnezeu pune o barieră protectoare în fiecare domeniu predat Domnului – posesiuni, cei dragi şi propria viaţă.

Însă apoi citim că Dumnezeu a deschis aceste bariere din jurul lui Iov, una câte una, astfel încât satan a putut trece prin ele şi i-a atacat posesiunile, pe cei dragi şi trupul lui. Aceasta s-a întâmplat pentru ca Dumnezeu să poată arăta înaintea lui satan caracterul lui Iov.

Din aceasta învăţăm că satan nu poate atinge un ucenic al lui Isus sau orice are acesta fără să obţină mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Acesta e un adevăr foarte important în care trebuie să fim înrădăcinaţi – şi vom vedea nevoia pentru acest adevăr chiar mai mult în zilele ce vor veni. Biserica adevărată a lui Isus Hristos va fi chemată să sufere în zilele ce vin ca în veacurile timpurii. Înainte ca vremea aceasta să vină peste noi, trebuie să fim mai întâi de toate înrădăcinaţi în adevărul acesta, că este o barieră protectoare întreită în jurul ucenicilor care au toată inima dată lui Isus, de care nimeni nu poate trece, în afară doar dacă Dumnezeu Însuşi deschide acea barieră şi permite lui satan s-o treacă.

Cealaltă lecţie pe care putem s-o învăţăm de la Iov este că cei dragi şi creştinii religioşi ne vor critica şi ne vor condamna. În cazul lui Iov, soţia sa şi trei lideri religioşi (Elifaz, Bildad şi Ţofar) l-au înţeles greşit şi l-au criticat. Şi acest lucru a fost permis de Dumnezeu. Cei dragi vor deveni duşmanii noştri, iar oamenii religioşi nu ne vor înţelege şi ne vor critica, deoarece Dumnezeu a deschis barierele protectoare şi le-a permis să intre.

Iov s-a smerit şi a spus: “gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat şi Domnul a luat, binecuvântat fie Numele Domnului” (Iov 1:21). El a fost un ucenic adevărat deoarece el nu considera că posedă nimic. El a recunoscut că orice a avut, i-a aparţinut Domnului pe bună dreptate şi că aşa cum Domnul avea dreptul să le dea, tot aşa avea dreptul să le ia înapoi. Cei care nu sunt ucenici se gândesc la binecuvântări doar în termenii că Dumnezeu le dă lucruri. Aceia care sunt ucenici recunosc că este la fel de multă binecuvântare – poate chiar mai multă – când Dumnezeu le ia înapoi. Astfel putem şti dacă suntem ucenici sau nu.

Lucrul trist a fost că Iov nu a putut să reziste în această mărturisire curajoasă până la capăt. După o vreme s-a pierdut cu firea şi a slăbit sub presiunea continuă a încercării şi a început să se plângă împotriva lui Dumnezeu. De la capitolul 3 la 31 vedem spectacolul trist al lui Iov mergând în sus şi în jos, uneori atingând înălţimi minunate în mărturisirea credinţei sale şi alteori scufundându-se în adâncimile disperării, ale protestului şi justificării de sine. Aceasta e experienţa oamenilor din Vechiul Legământ.

Însă acum Dumnezeu ne-a promis ceva mai bun în Noul Legământ, aşa cum citim în Iov 11:40. Acest lucru e descris în versetele următoare din Evrei 12:1-13 şi anume că putem să-L urmăm pe Isus care a rezistat până la sfârşit în mod triumfător.

Astăzi nu suntem urmaşii lui Iov, ci ai lui Isus şi oricare ar fi încercarea, noi putem să fim biruitori până la capăt prin puterea harului lui Dumnezeu şi să fim martorii Lui înaintea lui satan. Nu-l putem critica pe Iov, căci el a trăit pe timpul când harul nu venise şi Duhul Sfânt nu fusese dat, iar Noul Legământ nu fusese stabilit. Având în vedere limitările timpului în care a trăit, el s-a descurcat foarte bine, atât de bine încât Dumnezeu îl laudă de trei ori (Iov 1:8; 2:3; 42:7).

În orice caz, noi îl putem urma pe Isus – Autorul şi Desăvârşitorul credinţei noastre.

Isus a trecut prin universitatea suferinţei şi acolo a obţinut certificatul de supunere perfectă, iar acum a devenit Profesor la aceeaşi universitate ca să predea supunerea tuturor celor ce vor să se înscrie (Evrei 5:8-9). Nu este nici o constrângere aici, aşa cum a fost sub Vechiul Legământ prin “să nu”, ci Duhul şi Mireasa spun “vino, înscrie-te la această universitate”. Nici unul care nu se înscrie la această universitate nu poate fi un ucenic deoarece acesta e singurul loc unde sunt instruiţi ucenicii.

Isus le-a spus ucenicilor Săi foarte clar că în lume vor avea de înfruntat necazuri. Însă ei nu trebuiau să se teamă de asta, pentru că El a biruit lumea şi pe stăpânitorul ei ; de aceea şi ei puteau fi biruitori (Ioan 16 :33).

Isus are mulţi admiratori astăzi, dar puţini urmaşi. El n-a chemat oamenii doar   să-L admire, ci să-L urmeze. Şi dacă-L urmăm, atunci nu vom mai aparţine acestei lumi, iar atunci lumea ne va urî cu siguranţă.

Isus a spus că lumea va iubi numai pe cei care îi aparţin (Ioan 15 :19).

Un semn clar şi de neconfundat al faptului că suntem ucenici ai lui Isus este că lumea ne urăşte. “Dacă M-au prigonit pe Mine”, spune Isus, “şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15 :20).

Al doilea semn clar al ucenicilor lui Isus este că ei iubesc pe cei ce-i urăsc şi-i persecută (Matei 5 :44-48). Prin aceste două semne, toţi cei care au urechi să audă adevărul lui Dumnezeu pot să îşi verifice poziţia lor proprie şi să cunoască adevărul cu privire la ei înşişi.

Dacă eşti popular înaintea oamenilor lumeşti sau înaintea creştinilor religioşi (care nu sunt ucenici cu toată inima), poţi fi absolut sigur că eşti un adept al compromisului. Este chiar posibil să nu fi întors la Dumnezeu.

De ce L-a urât lumea pe Isus ? Nu din cauză că a plătit taxele şi a spălat picioarele oamenilor, nici chiar din cauză că a trăit o viaţă sfântă. Lumea L-a urât pentru că i-a dat în vileag ipocrizia. El a demascat, de asemenea, tradiţiile nescripturale din poporul lui Dumnezeu. Astfel, cei care doreau să păstreze “tradiţiile bătrânilor”, L-au urât şi ei. Aceasta va fi soarta noastră dacă vom vorbi aşa cum a vorbit El. Dacă vom căuta onoarea oamenilor şi a prezbiterilor religioşi, vom păstra tăcerea şi vom rămâne populari. Fiecare din noi poate alege calea pe care-i place să meargă.

În Apocalipsa 12 citim că satan era înfuriat pe anumiţi oameni. Acolo citim despre el prima dată că încerca să-l înghită pe Bărbatul-copil (Isus Hristos), pe care femeia (Israel) Îl adusese pe lume. Satan n-a reuşit şi Bărbatul-copil a crescut, Şi-a încheiat lucrarea şi S-a înălţat la Tronul lui Dumnezeu (Apoc. 12:4-5). Mânia lui satan este acum îndreptată împotriva fraţilor mai tineri ai acestui Bărbat-copil. Aceştia sunt descrişi ca cei “care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12:17b). Aceştia sunt ucenicii lui Isus, a căror viaţă este caracterizată de supunere totală faţă de poruncile lui Dumnezeu şi care au păstrat cu curaj mărturia lui Isus. Ei îşi deschid gura, vorbind despre tot ce a depus mărturie Isus Însuşi – pentru că aceasta e “mărturia lui Isus”. Astăzi sunt foarte puţini ca aceştia pe pământ, deoarece sunt foarte puţine biserici în lume acum care predică supunere totală faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Apocalipsa 12 face referire la ultimele zile ale acestui veac, când satan va fi alungat din al doilea cer pe pământ pentru ultimii trei ani şi jumătate de dinaintea revenirii lui Isus (v. 9). În acel timp vor fi pe pământ cei care vor ţine poruncile lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus cu îndrăzneală şi îl vor birui pe satan (v. 11). Aceia sunt echipele de comando ale lui Dumnezeu – trupele de elită ale armatei Sale pe pământ.

Va fi un privilegiu extraordinar şi o onoare să fim printre ei – mulţi dintre ei vor trebui să-şi dea viaţa de dragul lui Isus. Apocalipsa 13:7 explică faptul că Dumnezeu îi va permite lui Antihrist să omoare pe ucenicii lui Isus, dar amintiţi-vă că Dumnezeu deschide barierele protectoare. Astfel nimeni nu ne-ar putea atinge. De aceea nu ne temem.

Iov a putut spune “Dumnezeu cunoaşte orice detaliu cu privire la mine” (trad. parafrazată Iov 23 :10). Sub Noul Legământ putem să mergem chiar mai departe şi să spunem : “Dumnezeu planifică orice detaliu cu privire la mine”, deoarece acesta este planul la care se referă Romani 8 :28. De asemenea este adevărat că şi în astfel de vremuri, Dumnezeu fiind credincios nu va îngădui să fim încercaţi peste puterile noastre. Cu fiecare suferinţă, El va scoate la iveală o cale de a birui şi de a scăpa de la a păcătui şi de la a-L tăgădui (1 Cor. 10 :13). Harul Său se va dovedi a fi suficient chiar atunci (2 Cor. 12 :9), altfel nici unul din noi n-ar putea sta în picioare. Nu cei curajoşi din firea lor vor sta în picioare în acea zi, ci aceia care, chiar dacă ar fi temători de felul lor, se încred în Domnul ca să-i întărească.

Acelea vor fi zilele Necazului cel Mare, când Anticrist va domni, dar Isus a spus că Dumnezeu va scurta durata acelei perioade “din pricina celor aleşi” (Matei 24 :21-22). În acea vreme, aleşii lui Dumnezeu (Biserica) vor fi, în mod cert aici pe pământ, depunând mărturie pentru Domnul. “Îndată după acele zile de necaz”, a spus Isus, “vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24 :29-31). Trâmbiţa, la care s-a referit Isus aici, este cea menţionată în 1 Tesaloniceni 4:16-17 la al cărei sunet morţii în Hristos vor învia şi împreună cu ucenicii lui Isus aflaţi în viaţă vor fi răpiţi ca să-L întâlnească pe Domnul în văzduh.

Isus a spus clar că Biserica (aleşii) va experimenta această răpire doar după Necazul cel Mare. Apoi vom întâmpina pe Domnul în văzduh la a doua Sa venire şi ne vom întoarce cu El pe pământ să domnim cu El 1000 de ani. Cuvântul lui Dumnezeu este precis cu privire la cine va domni cu Hristos 1000 de ani – cei “ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână” (Apoc. 20 :4). Aceasta arată în mod clar că cei ce au biruit (Mireasa lui Hristos) vor fi pe pământ, rămânând credincioşi Domnului în timpul domniei lui Anticrist.

Necazul vine de la oamenii care sunt instigaţi de satan împotriva Bisericii. Trebuie să distingem acest necaz de pedeapsa lui Dumnezeu care e păstrată pentru cei neevlavioşi. Nu vom înfrunta mânia lui Dumnezeu, dar vom înfrunta în mod cert Necazul cel Mare din partea oamenilor. Binecuvântarea oamenilor lui Dumnezeu sub Vechiul Legământ a fost prosperitatea şi confortul. Sub Noul Legământ este contrariul – suferinţa şi necazul.

În Ioan 12:27-28, când Isus a înfruntat moartea, El n-a spus “Tată izbăveşte-Mă din ceasul acesta”, ci “Tată, proslăveşte Numele Tău”. Cântecul curvei este “Tată, izbăveşte-mă din necaz”; cântecul Miresei este “Tată, proslăveşte-Ţi Numele”. “Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre”. “În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” (Rom. 5:3; Fapte 14:22).

Isus s-a rugat în mod specific Tatălui: nu ca noi să fim luaţi din lume, ci să fim feriţi de păcat (Ioan 17:15). Isus nu a dorit niciodată ca Biserica Sa să fie răpită pentru a scăpa de necaz.

Acum aproximativ 150 de ani, o nouă doctrină a luat naştere în creştinătate (de care nu se auzise în zilele apostolilor) şi anume că Hristos va reveni în secret şi îi va lua pe toţi credincioşii astfel că ei nu vor trebui să înfrunte Necazul cel Mare. Această doctrină a făcut ca persecuţia din partea oamenilor să fie privită ca o pedeapsă a lui Dumnezeu! Nu este surprinzător faptul că această doctrină nu a luat naştere în ţări unde creştinii erau persecutaţi, ci în ţările vestice care nu cunoscuseră persecuţia creştinilor de secole întregi. Scriptura a fost atunci răstălmăcită de mulţi ca să se potrivească acestei doctrine. Astfel, satan a reuşit să liniştească creştinii printr-un fals confort, astfel că ei nu vor fi pregătiţi de necaz când va veni peste ei.

De când rugăciunile celor mai mulţi creştini sunt în esenţă în acest mod: “Doamne, fă-mi viaţa mai confortabilă pe pământ”, nu este deloc surprinzător că au acceptat fericiţi această învăţătură despre scăparea de necaz. Aceia care au fost preocupaţi de învăţătura lui Isus au înţeles, oricum, în mod clar că nu este nici o virtute să scapi de persecuţie sau de necaz. În mod contrar, Isus le-a spus mereu ucenicilor Săi că ei vor înfrunta necaz şi persecuţie în lume.

Există unii care învaţă că Hristos îi va lua pe cei predaţi cu toată inima, lăsându-i pe cei predaţi cu jumătate de inimă să-l înfrunte pe Antihrist. Asta pare să indice că scăparea de persecuţie este o răsplată, pe care Dumnezeu o dă celor credincioşi! Nici un general cu judecată n-ar trimite trupele sale de mâna a doua pe frontul de luptă şi nu ar ţine trupele de primă clasă acasă! Este inimaginabil că Dumnezeu ar lua pe cei mai buni soldaţi ai Săi de pe pământ într-o vreme când El are nevoie cel mai mult de martorii Lui.

Din Scriptură reiese clar că cei care se opun Anticristului sunt aceia “care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos” (Apoc. 12:17). Aceia, cu siguranţă, nu sunt predaţi Domnului cu jumătate de inimă. Dimpotrivă, ei sunt biruitorii, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii (Apoc. 13:8; 2:5). Satan nu este înfuriat pe creştinii predaţi doar cu jumătate de inimă, ci pe cei dedicaţi cu toată inima. Astăzi, satan e furios pe cei ce predică supunerea totală faţă de poruncile lui Dumnezeu. Ţinta sa primară sunt cei care ascultă toate poruncile lui Dumnezeu, predică şi învaţă pe alţii o asemenea ascultare. De aceea, Pavel a cerut în mod serios tuturor credincioşilor să se roage pentru el, deoarece ştia că era una din primele ţinte ale lui satan. Şi noi trebuie să ne rugăm astăzi pentru ca cei care predică ascultarea totală de Dumnezeu să fie protejaţi.

În primele trei secole, când persecuţia violentă s-a dezlănţuit împotriva creştinilor, Dumnezeu nu i-a luat din necazurile lor. Ei au fost mâncaţi de lei şi arşi pe rug. Nu a fost nici o răpire secretă în acele arene romane când ucenicii lui Isus erau ucişi. Dumnezeu, care a închis gurile leilor şi a luat puterea cuptorului aprins din zilele lui Daniel, nu a făcut astfel de minuni pentru ucenicii lui Isus predaţi cu toată inima din primele trei veacuri – şi aceasta deoarece ei erau creştini ai Noului Legământ care trebuiau să glorifice pe Dumnezeu în foc. La fel va fi şi pentru ucenicii lui Isus din ultimul veac înainte de a veni Isus. Trupele lui Dumnezeu de primă clasă au rămas credincioşi Lui, în primul veac, până la sfârşit. N-au cerut, nici n-au aşteptat 12 legiuni de îngeri să vină şi să-i răpească. Dumnezeu a privit Mireasa Fiului Său fiind sfâşiată în bucăţi de către lei şi fiind arsă pe rug, iar El a fost glorificat prin mărturia lor, fiindcă ei Îl urmaseră pe Miel oriunde a mers, chiar până la o moarte fizică violentă. Singurul cuvânt pe care li l-a spus Isus a fost “fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii”.

Aceasta ne spune şi nouă acum. Însă, ca să fim credincioşi în zilele lui Antihrist,  care vor veni, trebuie să învăţăm să fim credincioşi în ispitele şi necazurile mici care vin astăzi în calea noastră. De aceea este foarte important să învăţăm credincioşia în viaţa ascunsă, când suntem ispitiţi în locurile secrete ale vieţii noastre, în gândurile, atitudinile, motivaţiile noastre, în chestiunile legate de bani. Acestea sunt probleme mici; dar numai dacă suntem credincioşi în lucrurile mici, într-o bună zi vom fi credincioşi în cele mari. Dacă suntem necredincioşi în lucrurile mici, vom fi necredincioşi Domnului şi în ziua necazului. “Dacă alergând cu cei ce aleargă pe picioare, ei te obosesc, cum vei putea să te iei la întrecere cu nişte cai?” Dacă nu putem alerga cu oamenii acum, cum vom alerga atunci cu nişte cai? Dacă nu suntem credincioşi în vremuri uşoare, cum vom fi credincioşi în vremuri de necaz (Ieremia 12:5)? Dumnezeu caută să ne antreneze astăzi ca să fim trupa Lui de comando în zilele care vin în curând.

 Care este semnificația jerfei lui isus?

Isus a venit ca să fie jerfit pentru toți oameni. Mesajul a fost anuntat înca de la inceputul istoriei umane, în slăvirea Divinităti prin sacrificiul lui Avraam și sacrificiul Pastelor, cu și mai multe delalii predicată în varì profetii în Vechiul Testament. De ce a fost el (Isus) atât de important? Biblia declară că Legia este clară:

Fiincă plata păcatului este moartea:… (Romani 6 : 23)

“Moartea” este literal ‘separarea’. Când sufletul se desparte de trup, omul piere fizic. Întrun mod similar, omul este separat spiritual de Dumnezeu. Aceasta este adevarat pentru că Dumnezeu este Sfânt (fără păcat) în timp ce nou suntem corupți prin păcatul original.

Romanian Slide1

Aceasta lucru poate fi văzut în această imagine, cu omul pe o stâncă în timp ce Dumnezeu este pe o altă stîncă, ca o genune între noi și Dumnezeu. Este ca o ramură uscată, care separată de copac, este moartă, tot așa și noi separați de Dumnezeu, suntem morți spiritual.

Această separare cauzeaza vinovăție și frică. Ceace în mod natural încercăm să facem, este să contruim poduri (de la moarte) la viață, prin Dumnezeu. Pentru noi sunt diferite modalități: unii se duc la biserică sau templu sau moscheie, fiind religioși, făcând lucruri bune, meditând, încercând să fie mai apți la alții, să fie mai rugative, etc. Unii oameni ajung mari prin lucruri bune și repetate. Să vedem o figură în acest sens:

Problema este că eforturile noastre, meritele, sacrificiile și asceza practicată etc., deși este buna, nu este suficientă ca să nu moară, căci ‘păcatul original’ rămâne. Cu toate că vrem să facem poduri, Dumnezeu rămâne separat căci genunea este prea mare. Ce este important e că deși religia sau morala sunt bune, dar rămâne rădăcina problemei. Este ca și cum am încercat să vindecăm cancerul (care ne omoară) mâncând numai vegetale. Da, vegetalele sunt bune dar insuficiente ca să vindece cancerul. Tatamentul adevărat este total diferit.

De aceia Legea înseamnă Știrile Rele – și de multe ori refuzăm să ne gândim, având atâtea de făcut și poate că Legea cumva dispare. Dar mai întâi trebuie să stim că este cancer, că diagnosticul este adevărat; tot așa și Biblia accentuiază că Legea păcatului este moartea și că tămăduirea este simplă dar puternică.

 Fiincă plata păcatului este moartea dar … (Romani 6 : 23)

Acest cuvânt simplu, ‘dar’, este direcția mesajului întoacerii înapoi, Știrile Bune prin evanghelie – tămăduirea.

 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru. (Romani 6 : 23)

Vestea bună este că evanghelia prin sacrificiul lui Isus este suficient ca să facă un podul de la om la Dumnezeu. Stim acum că după 3 zile , Isus a înviat din morți , fizic. Astăzi unii oameni nu cred că Isus a înviat cu adevărat, deși evidențele sunt multiple. Sacrificiul lui Isus a fost profețit precum și sacrificiul lui Avraam și prin inaugurarea sacrificiul Pastelor.

Isus a fost uman dar fără păcat. De aceea omul Isus a putut să facă prin genune, de la om la Dumnezeu. El este Podul spre Viață, ca în exemplul de mai jos

Observați cum prin sacrificiul lui Isus, ‘darul’ este oferit. Indiferent ce dar, ca să fie dar trebuie să nu muncești sau să meriți prin merit. Pînă la urmă, dacă meriți nu mai este dar! În același mod, este imposibil să meriți sacrificiul lui Isus. Este un dar. Simplu.

Și ce este un dar? Este ‘viață eternă’. Înseamnă că păcatul meu și altău care duce la moarte este anulat. Prin Isus ca sacrificiul, podul a fost trecut și Dumnezeu aferă viață veșnică. Isus a făcut acest dar prin învierea din morți, dovada că este Domn. Este atât de puternic.

Eu și cu tu putem să trecem peste Podul Vieții. Încă adată, ca dar, fără să plată. Dar ca să primești darul trebuie să ‘vrei’. Oricine face dar poate să primească (“Da, primesc”) sau nu (“Nu, mulțumesc”). Darul încă trebuie să fie acceptat. În următoarea figură vedem cum putem să ‘umlăm’ pe Podul spre Dumnezeu și oferit nouă.

Sacrificiul lui Isus este un Dar pentru oricine vrea să primească

Și cum primim darul acesta? Biblia spune:

 Fiincă “oricine va chema Numele Domnului, va fi mîntuit” (Romani 10 : 13)

Observați că premiza este la ‘toata lumea’. Pentru că Isus a înviat din morți, este viu acum și este ‘Domn’. Dacă accept darul acesta, el răspunde și așteaptă să converezi cu el. Poate nu ai făcut niciodată asta. Uite un ghid cum să vorbești cu el, cum să te rogi.

Doamne incantare magică. Nu există cuvînte specifice care să devină puternice. Este doar încrederea ca precum Avraam va răspunde. Evanghelia este puternică și totuș simplă în același timp. Fiți deci liberi sau dacă vreți ca un ghid, vorbind sau tăcut în spirit ca să primești, prin Isus, darul acesta.

Doamne Isuse ,am înteles că prin faptul că am păcătuit în viața sunt separat de Dumnezeu. Deși am încercat mult ca să fiu bun, ori ce fac rămîn separat de punte. Dar am înțeles că prin moartea Ta sacrificiul a fost spălat – chiar și păcatul meu. Cred că prin învierea din morți tu ai făcut posibil să fie suficient sacrificiul Tau suprem . Te rog să mă speli de păcat și să mă aduci la Dumnezeu și viața veșnică. Nu vreau să rămîn sclav în păcat deci eliberează-mă. Îți mulțumesc Doamne Isuse că ai făcut aceasta pentru mine și te rog să mă ghidezi in continuare toată viața cat o mai am de trait .   Amin

Urmeaza-L Pe Isus Hristos

In Evanghelia dupa Marcu, avem relatata o intamplare petrecuta in Iudea (10:17-27). Scriitorul mentioneaza ca un om bogat a alergat dupa Domnul, si odata ajuns in prejma Lui, a ingenuncheat si i-a pus intrebarea: “Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” In finalul scurtei conversatii care a avut loc, Isus Hristos i-a spus acestui om: “… du-te de vinde tot ce ai, da la saraci, … vino, ia-ti crucea, si urmeaza-Ma” (v.21). Raspunsul Domnului a fost atat de neasteptat si socant in acelas timp pentru acel om, incat el “a plecat intristat de tot; … “, ne spune Marcu in versetul 22.

Iata un om care s-a inchinat Domnului recunoscandu-I autoritatea, intelepciunea, si dragostea, dar care a refuzat sa ia in considerare solutia unica de-a dobandi viata vesnica.

Aceeasi problema care l-a framantat pe omul acesta, este preocuparea de capatai a fiecaruia dintre noi: cum sa mostenim viata vesnica. Solutia o avem la indemana noastra: urmandu-L pe Domnul Isus Hristos. Nu este o alta, ori cat de savanta si frumoasa ar parea la prima vedere. Urmandu-L pe Hristos, inseamna sa mergi pe urmele Lui in orice situatie din viata. Asta presupune sa-I cunosti urma, sa stii tot ce-ti cere, sa indeplinesti tot ce trebuie sa faci. Caci Domnul zice: “…vino, ia-ti crucea, si urmeaza-Ma “. Biblia este Cartea sfanta care ne reda “urma” Domnului pe care trebuie sa mergem. Tentatia care vine asupra fiecaruia dintre noi este aceea de-a merge pe urmele altor oameni care nu au mers pe urmele Mantuitorului. Acest lucru este gresit, si in randurile care urmeaza, as dori sa vedem care sunt motivele pentru care mostenirea vietii vesnice dupa care tanjim, o putem obtine numai urmandu-L pe Domnul Isus Hristos.

Sfanta Scriptura ne adevereste ca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Mesia, este Mantuitorul lumii cel asteptat. El a fost trimis de Dumnezeu pentru asi indeplini misiunea, astfel ca El are toata autoritatea sa spuna ceva de care trebuie sa se tina seama. Cand El zice “…urmeaza-Ma” inseamna ca nu mai este o alta varianta, o alta posibilitate, o alta cale. Nici o autoritate nu este asa de inalta ca autoritatea Lui. Asa ca daca El spune, “…urmeaza-Ma “, inseamna ca e ultimul cuvant autoritar care are valoare si care trebuie sa fie ascultat.

Domnul Isus Hristos a trait aici pe pamant ca orice om. El a avut o viata plina de privatiuni, incercari, ispite, condamnari nedrepte, suferinte, dureri, osteneli, dar a fost biruitor prin toate. El este singurul Om care poate sa-L inteleaga pe orice alt om, in orice situatie s-ar afla. Domnul Isus Hristos este Singurul care poate ajuta, care poate vindeca, care poate scapa. El este Cel care a demonstrat ca are puterea sa cunoasca atat nevoile omului cat si puterea de-a le elimina din viata omului. Remediul este numai si numai la El. Tocmai de aceea El zice: “… urmeaza-Ma “.

Biblia vorbeste despre viata de peste mormant, de dincolo de moarte. Isus Hristos S-a nascut pe pamantul nostru, a murit aici, dar a si inviat. El S-a inaltat la cer si sade la dreapta Tatalui. Cine ii este urmas nu poate avea decat acelas drum. El a promis tuturor celor ce-L vor urma cu credinciosie ca le va pregati un loc in cer langa El, langa Tatal, langa Dumnezeul cel pururea viu. Nimeni nu a putut sa spuna asemenea lucru. Nimeni nu a putut sa garanteze asa ceva. Isus Hristos a facut-o pentruca El a stiut de unde a venit si a stiut unde se duce (Ioan 8:14). El este viu in vecii vecilor si in acest fel El urmareste calea tuturor celor ce pornesc pe urmele pasilor Sai. Nimic nu-i scapa, nimic nu se poate ascunde de fata Lui, El stie cine-L urmeaza.

Domnul Isus Hristos a venit din cer ca sa moara pentru pacatele noastre, a trait (fara pacat) ca sa arate cum ar trebui sa fim noi, si S-a botezat ca sa fie un model de imitat. El vrea sa fim si noi cum a fost El, si de aceea spune: ” … urmeaza-Ma “.

Urmeaza-L pe Domnul, si vei dobandi astfel o viata vesnica fericita. Fa-o neintarziat!

Purtându-ţi Crucea

James Montgomery Boice

Cu mai multe săptămâni în urmă când am început această serie de studii asupra ucenicizării, începusem prin a spune că există, după părerea mea, o eroare fatală în Biserica lui Isus Cristos, şi aceasta este o lipsă a adevăratei ucenicizări. Şi nu se poate spune că nu e mult de vorbit asupra acestui lucru. S-au scris multe cărţi despre ucenicizare, în special acel aspect care are de a face cu ucenicizarea celorlalţi. Acestea fiind spuse, să vorbim privitor asupra acestui fapt al negării de sine exprimat prin imaginea purtării crucii noastre. Aceasta este ceva despre care noi auzim foarte puţin. Aceasta ar fi fost o enigmă pentru creştinii din generaţiile primare. Şi mulţi dintre acei sfinţi bătrâni, dacă ar trăi şi ar putea vedea modul în care ne desfăşurăm noi astăzi, ar fi surprinşi de neglijenţa noastră asupra acestui lucru. Conform modului lor de gândire, negarea sau lepădarea de sine este de o esenţă reală a ceea ce înseamnă să aparţinem lui Cristos. ,,Dacă vine cineva după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze.” (Matei 16:24) Acestea sunt cuvinte importante ale lui Isus Cristos asupra ucenicizării. Vorbim despre porunca ,,Urmaţi-Mă” a lui Cristos şi cumva putem reuşi cu aceasta. Sau venim la porunca Sa de a lua jugul Său, învăţând despre El şi intrând în şcoala Sa şi să putem face aceasta. Şi în cel mai rău aceasta pare ca o mai multă osteneală din greu. Dar cum rămâne cu acest fapt al lepădării de sine, acest fapt al purtării crucii? Noi spunem, bine, dar asta trebuie că e pentru altcineva. Cu siguranţă nu e pentru mine. Şi sigur nu poate fi de esenţă a ceea ce înseamnă să fii creştin. Din contră, este exact ceea ce spune Domnul Isus Cristos. Ne face să ne întrebăm oare de ce nu auzim mai multe despre lepădarea de sine.
Walter Chantry este pastor al unei biserici baptiste reformate în Carlisle Pennsylvania şi era îngrijorat, la fel ca şi mine, de această situaţie tristă a creştinităţii americane. El a scris o carte despre aceasta, ,,Umbra Crucii – Studii Asupra Lepădării de Sine.” La începutul cărţii începe să speculeze el însuşi asupra motivului pentru care auzim atât de puţine despre asta în predica americană a zilelor noastre. El spune cum că e posibil să fie un anume număr de motive. Unul ar fi că a fost un exces în acest domeniu undeva în trecut. În mod sigur o deviere de la ceea ce înseamnă a se nega pe sine pentru Isus Cristos. În Biserica primară primii călugări sau monastici au început prin a părăsi centrele urbane, civilizaţia, plecând în pustie. Asta a fost o mişcare provenită din Egipt. Ei încercau să trăiască acolo izolaţi de restul lumii. Cel dintâi mare monastic a fost un om numit Anton. El a plecat în pustie, nu departe de civilizaţie deoarece avea prieteni care-i aduceau hrană uscată ca să trăiască. Acesta este modul în care a trăit timp de câţiva ani. Ceea ce nu-şi închipuia el a fost că avea să devină o celebritate. Şi astfel, la fel cum astăzi noi avem excursii în locuri din Ţara Sfântă şi alte regiuni, devenise o situaţie în care se făceau excursii pentru vizitarea acestui monastic, Anton sihastrul (sau pustnicul). Astfel oamenii în mare număr năvăleau în pustie. Aceasta l-a deranjat şi a plecat mai departe. Ei însă continuau să vină.. A plecat şi mai departe. În acea vreme el mai instruia şi pe alţi monastici, iar în final a rupt-o complet cu civilizaţia mutându-se într-o regiune lângă Marea Roşie, şi acolo şi-a trăit ultimii aproximativ 20 de ani ai vieţii sale, murind la mijlocul secolului al patrulea la o vârstă destul de înaintată. În ultimii 15 sau 20 de ani ai vieţii sale nimeni nu l-a văzut vreodată. El se izolase complet.
Ei bine, oamenii de astăzi privesc înapoi la acest fel de negare şi sunt de-a dreptul închişi faţă de aceasta. Dar în acelaşi timp nu realizează că e o deviere a ceea ce înseamnă, totuşi, o lepădare propriu-zisă a sinelui. Ceea ce nu reuşesc să vadă este că această mişcare a fost mai mult o formă a negării celor din jur decât o negare de sine. Şi astfel, poate că asta ar fi o explicaţie.
O altă explicaţie mai recentă. Am avut, în istoria apropiată a Bisericii, o uşoară mişcare caracteristică ce accentuează o a doua lucrare a harului în creştini. Şi uneori în unele forme ale acesteia, negarea de sine a fost scoasă în evidenţă ca un pas pe drumul spre cea de-a doua lucrare a harului.

După părerea mea, cred că adevăratul motiv, motivul profund, motivul fundamental pentru care nu auzim mai mult despre lepădarea de sine şi purtarea crucii este simplul fapt că nouă nu ne place această idee. Lepădarea sau negarea de sine e negare proprie. Nimeni dintre noi nu dorim să ne lepădăm de noi înşine. Noi dorim să ne slujim nouă înşine. Vrem să căutăm lucruri pentru noi, iar purtarea crucii, normal că înseamnă moartea sinelui. Aceasta este chiar mai rău decât negarea proprie, ne gândim şi nu am vrea asta. Aşa că ne întoarcem de la aceasta spre forme ale creştinismului mai uşor de digerat. Nu chiar atât de solicitanţi şi probabil că promitem mult. Iată şi motivul pentru care nu auzim atât de multe predici despre aceasta. Un pastor care accentuează cuvintele grele ale lui Cristos tinde să-şi piardă enoriaşii (membrii bisericii). Şi în loc de a vorbi despre lepădarea de sine, ei vorbesc de stimarea proprie. E mult mai uşor să spui oamenilor că sunt minunaţi, şi să-i ajuţi să se împlinească primind tot ceea ce doresc. Uneori aceasta ia forma unei evanghelii prospere care este de fapt o erezie. Asta, desigur, fiindcă oamenii vor veni în mare număr la acest fel de predică. Şi mai mult de atât, acest model de predică, nu ezit s-o spun, este, probabil neintenţionat, dar este, cu toate acestea, o lepădare faţă de evanghelia lui Isus Cristos.

Ne întoarcem la acest text şi spunem ce anume accentuează Isus şi de ce avem nevoie pentru a-L auzi atunci când El zice, ,,dacă cineva vine după Mine, trebuie să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să Mă urmeze”? Acum primul lucru ce trebuie să-l vedem în Luca 9:23 este că aceste trei elemente, negarea de sinepurtarea crucii şi urmarea lui Isus sunt toate aspecte ale aceluiaşi lucru şi merg împreună. Fiecare dintre ele defineşte pe cealaltă. Nu sunt doar etape de-a lungul drumului. Voi lua prima parte a acestuia – negarea de sine.

Cu cât începem să ne gândim mai repede la lepădarea de sine, înţelegem de ce este atât de esenţial, şi de ce nu este pus în al doilea rând. Fiindcă, ce este de fapt lepădarea de sine? Lepădarea de sine este opusul căutării de sine. Şi ce este căutarea sinelui? Căutarea sinelui este esenţa păcatului. Iată de ce Biblia ne descrie ca nişte oi căutătoare de sine. Isaia 53:6 – ,,Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi. Fiecare îşi vedea de drumul său.”
Iată de ce Petru descrie oamenii nenăscuţi din nou ca cei ce urmează dorinţele corupte ale naturii păcătoase în locui autorităţii. (2 Petru 2:10).
Iată de ce apostolul Pavel descrie ultimele zile spunând că oameni vor fi iubitori de sine. (2 Timotei 3:2)
Iată de ce în 2 Corinteni 5:15 apostolul descrie scopul celor ce au fost înviaţi în Cristos spunând, ,,cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi ci pentru Cel ce a murit pentru ei şi a înviat.” El indică faptul că înainte de a deveni ai lui Cristos ei trăiau într-adevăr pentru ei înşişi.
Şi dacă vrei opusul acestui mod distructiv de viaţă, te întorci la Domnul Isus Cristos şi la acea descriere remarcabilă a Sa în cel de-al doilea capitol al Epistolei lui Pavel către Filipeni. Aceasta spune despre Cristos că a fost egal cu Dumnezeu dar nu s-a considerat la egalitate cu Dumnezeu în faptul de a se reţine de la consecinţe. El s-a golit de Sine Însuşi, devenit ascultător. El a fost ca un om ascultător până la moarte, chiar moarte pe cruce, dar Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dar un nume care e mai presus de orice nume, ca în numele lui Isus să se plece orice genunchi.
Acum vedeţi de ce este aşa de important acest fapt al lepădării de sine? Lepădarea de sine este atitudinea lui Isus Cristos. Şi cei ce aparţin lui Cristos trebuie s-o aibă şi să fie ca şi El.

Acum, permiteţi-mi să spun ceva despre ceea ce implică lepădarea de sine şi ce implică purtarea crucii. Lepădarea de sine înseamnă a spune nu sinelui. Purtarea crucii este cealaltă parte a monezii care înseamnă a spune da lui Dumnezeu. Faptul că spunem da lui Dumnezeu este important, deoarece înseamnă că această purtare a crucii, în a-L urma pe Cristos, este, într-un anume sens, o acţiune voluntară.. Motivul pentru care subliniez aceasta este că noi avem un mod de expunere a crucii astăzi care în general reduce totul la acea parte care nu este voluntară. Cineva suferă o nenorocire neputând face nimic, şi atunci ei spun, ,,asta este crucea mea. Trebuie sa o port. E crucea mea. Nu pot face nimic pentru asta.” În mod strict vorbind, asta nu este purtare a crucii. Nu în sensul în despre care vorbeşte Cristos aici. Nu despre asta vorbeşte Isus când spune ,,poartă-ţi crucea.” Când Isus spune, ,,trebuie să-ţi porţi crucea”, se referă evident că tu ai deja opţiunea de a purta sau a nu purta crucea. Şi când ne gândim la aceasta, ne gândim la negarea noastră voluntară şi la purtarea a ceea ce trimite Isus în vieţile noastre spre a-L sluji. Să explic mai clar. Studiul biblic şi rugăciunea, dacă le facem, ele constau în purtarea crucii. Fiindcă nu trebuie să le facem. O, putem sta de-o parte înapoi şi să spunem, ,,ei bine, ştiţi, eu merg la biserică odată pe săptămână. Mereu aud un astfel de lucru. Şi pe lângă aceasta, e tare greu şi necesită disciplină, iar eu nu am fost niciodată acea persoană foarte disciplinată. Ştiţi, dacă veţi citi Biblia şi vă veţi ruga, dacă veţi studia şi veţi creşte în acest fel, va trebui să o faceţi. Şi va trebui să daţi la o parte lucruri care probabil, uman vorbind, mai degrabă aţi prefera să le faceţi. Anumite momente din trecut. O anumită libertate de a-ţi folosi timpul. Implică un anumit număr de inconvenienţe. Trebuie s-o faci.
Purtarea crucii implică lucrurile despre care Isus explica în capitolul 25 al evangheliei lui Matei în pilda Sa cu oile şi caprele. El lăuda pe cei ce hrăneau flămânzii, dădeau să bea celor însetaţi, îmbrăcau pe cei goi, îngrijeau pe bolnavi, primeau pe străini şi vizitau pe cei ce erau în închisoare. Nimeni nu ar fi făcut acestea după bunul plac. Te pui într-o situaţie inconvenabilă pentru cineva care e flămând, setos, bolnav, gol sau în închisoare, faci aceasta pe cheltuiala propriului timp şi uneori chiar pe proprii bani. Aceasta este purtarea crucii. Nu trebuie s-o faci. Dar dacă o faci, o faci cu bucurie căci aparţii lui Cristos.
Purtarea crucii noastre este jertfa spre Dumnezeu a ceea ce El ne dăruieşte. Şi noi dăm, orice ne dăruieşte El. Dacă Dumnezeu ţi-a dat darul de a fi singur, oferă-te lui Dumnezeu. Şi poate vei spune, ,,Nu-mi prea place asta, mai degrabă să am altceva.” Nu, căci aceasta a dat Dumnezeu. Purtarea crucii înseamnă să primeşti acesta de la Dumnezeu şi să-I oferi înapoi spunând, ,,Foloseşte-Te de asta.” Dacă Dumnezeu ţi-a dat o slujbă, ofer-o lui Dumnezeu. Orice ar fi, nu contează cine eşti, nu contează în ce circumstanţe din viaţă te afli, ceea ce a dat Dumnezeu, aceasta ai. Şi oferi totul lui Dumnezeu împlinind în acest fel chemarea lui Isus Cristos.

Acum El foloseşte o ilustraţie puternică. El vorbeşte despre purtarea crucii. Şi o face intenţionat căci, dintre toate ilustraţiile pe care Domnul le-a folosit în acea zi, această imagine a crucii a fost probabil cea mai tare şi mai puternică dintre toate. Ar fi greu să ne gândim la ceva asemănător acesteia astăzi. El a ales această ilustraţie intenţionat. Acum, când vorbim despre asta, trebuie să spunem aceste lucruri.

Mai întâi, această cerinţă de a purta crucea, acest lucru care e atât de dur şi greu de contemplat, este universal. Universal în sensul că este pentru toţi cei ce-L urmează pe Isus Cristos. Isus o spune clar. Dacă mergi după El, trebuie să porţi crucea. Dacă nu porţi crucea, tu nu mergi după El. Nu ştiu cum ar putea fi făcut mai clar aceasta.
Walter Chantry, pe care l-am menţionat cu câteva momente în urmă, scrie foarte categoric referitor la aceasta. El spune, ,,E acest aspect clar al învăţăturii Domnului nostru care a fost uitat sau ignorat de evanghelismul contemporan. Cu nerăbdarea de a aduce păcătoşii la viaţă, pace şi bucurie în Domnul, evangheliştii uită chiar să menţioneze faptul că Cristos insistă asupra lepădării de sine încă de la început. Ne mai împlinind cererea Domnului şi uitând-o, evangheliştii nu s-au întrebat vreodată dacă cei convertiţi de ei cu vieţi centrate pe sine sunt adevăraţi urmaşi ai lui Cristos. Presupunând că e posibil ca un om să fie îngăduitor cu el însuşi şi totuşi aproape de cer, învăţătorii biblici caută modalităţi de a aduce oamenii egocentrici la o mai înaltă culme spirituală. Şi atunci negarea de sine este explicată ca o cerinţă pentru o a doua lucrare a harului. Cei care ignoră texte solicitând o cruce pentru o viaţă mai profundă şi-au înşelat ascultătorii în evanghelizarea lor. Fără cruce nu există a-L urma pe Cristos şi fără a-L urma pe Cristos rezultă în moarte.” Astfel spune Walter Chantry şi îl aprob.

În al doilea rând, această cerinţă de a ne purta crucea şi de a-L urma pe Cristos, este continuă. Trebuie spus că e ceva ce facem nu doar o singură dată, ci ceva care caracterizează fiecare moment al zilelor noastre. Trebuie să-ţi iei crucea zilnic şi să Mă urmezi, a spus Isus. Ce înseamnă aceasta acum? Ei bine, când vorbeşte despre purtarea crucii noastre zilnic, El se referă la faptul că fiecare zi a vieţii noastre vom avea de a face cu această decizie majoră. Vom trăi pentru noi înşine sau, fiindcă acum suntem ai lui Cristos, vom lepăda sinele ca să putem trăi pentru El prin purtarea crucii? Aceasta constă în sacrificiul de sine pentru a trăi aşa cum a trăit Cristos în slujirea celorlalţi şi în slujba lui Dumnezeu. Zilnic!

Al treilea lucru despre purtarea crucii şi urmarea lui Cristos este că aceasta trebuie să fie bine intenţionat. Este un fapt de voinţă. Nimeni nu poate lua crucea pentru noi, aşa că trebuie să o faci. Şi chiar mai mult, trebuie să o faci cu bucurie. Căci în armata lui Cristos nu există sclavi. Armata lui Cristos constă în bărbaţi liberi şi femei libere care-L slujesc fiindcă îşi doresc să facă asta. Şi se angajează în slujba Sa fiindcă, odată mântuiţi prin Duhul Sfânt, vor găsi aceasta ca fiind cel mai mulţumitor lucru din viaţa lor.

Permiteţi-mi să spun că purtarea crucii este dureroasă. Avem o imagine a crucilor de astăzi care este produsul magazinului de bijuterii. Dar nu din zilele lui Cristos. Crucea Sa era făcută din lemn. Un lemn necioplit şi crăpat. Şi persoana care ducea crucea în ziua lui Cristos, ducând-o cu zâmbetul pe buze mergând la execuţie, este acea persoană care, prin simpla purtare a lemnului îşi rănea mâinile şi care, prin purtarea pe umeri şi-a adâncit rănile pe umeri. A purta o cruce este dureros. Şi e dureros când faci aceasta în slujba lui Cristos în zilele noastre.

Şi ultimul lucru despre cruce, cel evident, este că purtarea crucii este fatalămortală chiar. Crucea a existat cu un singur scop. Ea a existat pentru a ucide victima. A fost o moarte lentă. A fost moarte întârziată. Ea a fost o moarte grea. Dar a fost moarte. Căci oricine care îşi va lua crucea pentru a-L urma pe Isus va suferi moartea sinelui astfel ca viaţa lui Cristos, în puterea învierii, să se facă prezentă.

Ce anume ne aduce la negarea sinelui şi purtarea crucii? Lucrul care cu adevărat face aceasta, factorul care motivează cu adevărat în viaţa de creştin este exemplul lui Isus Cristos Cel care a făcut-o mai înainte. Când noi Îl urmăm, noi mergem după un Cristos care Şi-a dus crucea, care a fost la cruce, care a murit pentru noi, şi care, cu mâinile larg deschise, chiar în momentul morţii, a spus, ,,Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu (Cel crucificat) vă voi da odihnă” (Matei 11:28). Este acea dragoste a lui Cristos care a întors oamenii de la egocentrism spre timpuri de bunătate şi în istoria creştină. Aceasta este ceea ce arată pe un bărbat sau pe o femeie. Nu este frica de iad, deşi ar trebui să ne fie frică de iad. Nu este promisiunea unor mai răsplătiri sau binecuvântări, chiar dacă sunt cu siguranţă promisiune de răsplată şi binecuvântări. Este, mai degrabă, imaginea lui Isus Cristos care s-a lepădat de Sine Însuşi şi a purtat crucea Sa pentru salvarea noastră. O, bărbaţii şi femeile care înţeleg asta, ei sunt cei care iau împărăţia cerurilor cu năvală. (Matei 11:12). Ei sunt cei care insistă să intre pe poarta cea strâmtă care este mântuirea şi evită poarta cea largă care conduce la pierderea sufletelor.

Să ne rugăm.
Tatăl Nostru. Trăim asemenea vieţi nenorocite. Venim la cuvântul Tău şi vedem că Tu faci exact opusul aşa cum ne-ai arătat în evanghelie. Ne faci să ne gândim şi mergi dincolo de imaginaţia noastră când noi ne forţăm să facem lucrul cel mai greu din viaţă pentru fiinţele umane. Să ne lepădăm şi să-L urmăm pe Isus Cristos într-un mod ce poate însemna moarte, da, pe de o parte moartea sinelui şi pe de altă parte viaţa în înviere.
Tatăl nostru, nu există altceva care ne-ar putea conduce să facem aceasta, ci puterea şi exemplul Domnului nostru Însuşi. Ne rugăm ca Tu să foloseşti acum acest exemplu şi această lucrare în puterea de a împlini aceasta în multe vieţi ale timpului nostru pentru cauza evangheliei şi pentru slava lui Isus Cristos.
Amin şi Amin.

Tradus de Adrian Daniel Ilaş

NU TE TEME…crucea e doar un popas! (dar nu te da jos de pe cruce la ordinul satanei)

NTT03.25

Ne amintim azi de cruce. Pentru unii  crucea este un simbol. Pentru alţii crucea este un element de tortură ce produce suferinţă. Unii o poartă în mod fizic şi azi… ca brelorc la chei sau legată pe un lănţişor la gât. Alţii o poartă în sufletul lor ca o amintire…pe tot parcursul vieţii. Toţi purtăm o cruce. Christos a purtat o cruce. Pavel a purtat o cruce, Creştinul poartă o cruce. Crucea este un popas în viaţa fiecăruia. Când facem un popas, rămânem acolo o vreme mai lungă sau mai scurtă…apoi plecăm. Christos a făcut un popaS pe cruce. Pavel a făcut un popas pe cruce. Creştinul face un popas pe cruce.

Christos n-a rămas pe cruce. Christos a venit pe acest pământ să poarte o cruce. N-a purtat o cruce uşoară. Când i-a fost pusă în spate crucea şi împins spre dealul Căpăţânii…i-a fost greu. Crucea era grea dar a dus-o cu demnitate. A căzut adesea sub povara ei şi a avut nevoie de ajutor să ajungă în deal. Era grea ca povară fizică dar şi mai grea ca povară sufletească. Acolo pe cruce, erau asupra Lui toate păcatele unei lumi întregi. Şi cum lemnul acela nu era suficient şi păcatul lumii nu era destul, acolo pe cruce a trebuit să suporte batjocurile trecătorilor, ostaşilor, iudeilor…  şi să rabde durerea şi setea. Dar Christos n-a rămas pe cruce. A venit un moment când a fost dat jos de pe cruce. Când a fost fost coborât Christos de pe cruce? . Numai după ce a împlinit voia Tatălui, care era clară: salvarea şi recuperare omului pierdut. Numai după ce l-a proslăvit pe Tatăl prin lucrarea făcută pe pământ, Christos a putut fi eliberat de cruce şi de povara ei. Numai după ce a băut tot veninul păcatului, Christos a a avut eliberare de povara crucii. Numai când a rostit ,,s-a isprăvit”… s-a sfârşit popasul pe cruce. Numai după ce şi-a dat duhul, Christos a fost coborât de pe cruce. De pe cruce nu poţi coborâ decât mort. Christos n-a rămas pe cruce, pentru că El a murit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne două pacea acăzut peste El şi ne-a tămăduit pe noi. Astăzi…Christos nu este pe cruce. El este viu şi şade la dreapa Tatălui. Crucea pentru Christos…a fost doar un popas scurt. Popasul care ne dă nouă dreptul să revenim în relaţie cu Dumnezeu.

Pavel n-a rămas pe cruce. Apostolul Pavel a cunoscut crucea lui Christos. Pavel a fost părtaş crucii lui Christos, propovăduind-o cu toată puterea. Pavel a suferit pentru crucea lui Christos. A fost bătut, a fost în pericol de moarte , a fost arestat. În toată lucrarea lui, apostolul Pavel s–a lăundat cu un singur lucru: crucea lui Christos. Când vorbeşte despre crucea lui Christos spune despre ea că, lumea este răstignită faţă de el şi el faţă de lume prin această cruce. Viaţa lui Pavel a fost trăită sub povara crucii lui Christos. De fapt, Pavel mărturiseşte că-şi doreşte să se facă părtaş crucii lui Christos. Pavel a avut parte de cruce. Şi dacă nu era cetăţean roman, probabil că şi-ar fi sfârşit alergarea pe o cruce la Roma. Informaţiile istorice vorbesc despre Pavel că ar fi murit decapitat pentru că propovăduind crucea lui Christos, ar fi fost acuzat de Nero că împreună cu creştinii ar fi incendiat Roma. O diversiune ordinară pusă la cale de Nero, ca să-l executepe Pavel. Odată ce s-a întâlnit cu Christos pe drumul Damascului, Pavel şi-a luat crucea şi a dus-o cu demnitate. Pavel a înţeles exact cuvintele lui Isus…,, ia-ţi crucea şi urmează-mă”! Crucea pentru Pavel, a fost un popas…ceva mai lung. A venit un moment când Pavel a coborât de pe cruce. A venit un moment când crucea a rămas doar o amintire. Când a coborât Pavel de pe cruce?  Pavel a început coborârea de pe cruce atunci când a putut să afirme: eu nu ţin la viaţa mea ca şi cum mi-ar fi de mare preţ. Pavel a coborât de pe cruce atunci când a afirmat: m-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa, de acum mă aşteaptă cununa. Pavel a coborât de cruce…aunci când şi-a sfârşit alergarea executat de Nero.

Creştinul nu rămâne pe cruce. Când Domnul Isus Christos le-a vorbit de cruce ucenicilor, a fost extrem de clar: cine nu poartă crucea nu este vrednic de mine. Numai că Isus nu ne-a chemat să purtăm în spate o cruce de lemn. Isus nu ne-a chemat să purtăm la gât o cruciuliţă de aur. Isus Christos nu ne-a chemat să ne facem semnul crucii. Isus Christos ne-a chemat să ne purtăm crucea. Crucea la care ne-a chemat Christos este să luăm jugul Lui asupra noastră şi să învăţăm de la El, cum să ne trăim viaţa. Crucea pentru creştin înseamnă lepădare de sine…nu tu să trăieşti ci Christos să trăiască în tine. Crucea pentru creştin îneamnă renunţare la ce e al tău  de dragul celorlalţi. Crucea trebuie să o duci, pentru că numai aşa eşti vrednic de Christos. Crucea înseamnă să mergi după Christos, pe urmele Lui , în Voia Lui. Numai dacă îţi porţi crucea… eşti Fiul Lui. Are Train Dorz o poezie în care spune: …,,Christos cel Sfânt te va cunoaşte, nu după Numele ce-ţi spui, ci după rănile îndurate, sub crucea ta şi crucea Lui”. Crucea este un popas din viaţa fiecărui creştin. Pentru unii un popas mai lung, pentru alţii un popas mai scurt. Crucea trebuie s-o porţi în fiecare zi.  Când coboară creştinul jos de pe cruce? Când Christos-Mielul lui Dumnezeu spune: s-a isprăvit!  Atunci când alergarea pe acest pământ se termină. Moartea fizică este momentul în care cobori de pe cruce. În clipa când intri în odihna Lui…crucea dispare. Până atunci, poartă-ţi cu demnitate crucea. Nu te teme…crucea e doar un popas din viaţa da. După cruce vine odihna, cununa, veşnicia.

CRUCEA

Apoi a chemat la El norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis:
 „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, 
să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze.” 
Marcu 8:34  
Crucea este unul dintre simbolurile cele mai răspândite și în același timp printre cele mai vechi. El se găsește pictat sau scrijelit în peșterile preistoriei (epoca de piatră), iar în Europa preromană și precreștină el a fost un simbol preferat al celților (monezile lor ne stau mărturie). Știm însă cu siguranță că el a fost un simbol legat de divinități odată cu apariția civilizațiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mâna diverșilor zei egipteni reprezentați de oamenii acelor timpuri, sau pe sarcofagele și pereții mormintelor lor.  În antichitate existau mai multe tipuri de cruci.
  Romanii se foloseau de trei feluri de cruci: crux comissa, denumită și crucea Sfântului Antoniu, avea forma literei T; crux immissa, sau crucea latină veche, avea 4 brațe (+); crux decussata, sau crucea Sfântului Andrei, avea forma literei X. Mântuitorul a fost răstignit pe o crux immissa. Acest fapt apare și în Sfânta Scriptură, unde Matei 27:37, Marcu 15:26, Luca 23:38 și Ioan 19:19 pomenesc despre titlul pironit deasupra capului lui Hristos (redat iconografic cu inițialele I.N.R.I. – Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor).
Nu voi încerca o neapărată abordare a crucii materiale, imagine a creștinismului care conduce la tabloidizarea jertfei Mântuitorului, ci voi încerca o prezentare a crucii simbol al sacrificiului spiritual care caracterizează creștinul devotat. Domnul Hristos a spus că trebuie să ne luăm crucea și să-l urmăm. Acesată afirmație nu se referă la lemnul în sine ci la greutățile întâmpinate în a-L urma! Urmează-mă chiar dacă… !!!
Lepădarea de sine este un lucru care uneori ne vine greu să-l facem. Interpretăm asta uneori chiar ca fiind o depersonalizare, cu toate că mântuitorul nu dorește ca noi să devenim anonimi sau unul din marea mulțime. Noi avem un nume, un caracter, rațiune și sentimente proprii. Isus vrea ca în deplină luciditate să înțelegem exemplul dat de El: a renunțat la poziția lui din slavă, iubind, sacrificându-Se chiar dacă… Lepădarea de sine este puterea de a te apleca în mod voit la cel ce are nevoie de ajutor, de un cuvânt de încurajare, de timpul care să-l petrecem cu el, etc.
Crucea este uneori frumoasă. O facem din aur sau argint, o atârnăm la gât de un lănțișor frumos de aur, pe perete pictată de un pictor iscusit, etc. Diferența e că Isus a așezat-o pe umerii lui. La un moment dat nu a mai putut să o ducă, a căzut și a fost nevoie de un Simon de la Cirena să-I dea ajutor pentru a o urca pâna la locul sacrificiului. Crucea a fost tronul torturii, a fost așezată între tâlhari, în contextul sadic al călăilor, a batjocurilor trecătorilor și a insultelor chiar și a tovarășilor de suferință. Crucea e locul unde păcatele ne-au fost iertate. Se aude și acum peste ani, celebra rugăciune divină plină de dagoste: „Tată iartă-i că nu știu ce fac!” (Luca 23:34) Să iubim crucea, să ne-o amintim cu acel gust amar al suferințelor din care udată cu lacrimi și sânge se înalță tandră și plină de speranță grandiosa iubire. Iubește chiar dacă pentru asta trebuie să suferi! Iubirea este o decizie, chiar dacă…chiar dacă uneori ți se pare că e o cruce.
Modelele societății secolului XXI sunt diverse. Ne alegem modele în funcție de înclinațiile pe care le avem, iar starurile ne transmit prin ceea ce fac și spun punctul final al unui proces de asemănare: hainele, frizurile, vorbele, activitățile, etc. Isus trebuie să fie modelul de urmat al fiecărui creștin. Când el spune urmează-mă vrea ca noi să facem ce El însuși a făcut: a iubit, s-a sacrificat, a renunțat la confortul lui, a fost gata să plătescă orice fel de preț pentru omenire. Ne apropiem de ziua comemorării morții pe cruce a Mântuitorului, de sărbătoarea Invierii Domnului. În aceste momente de mare însemnătate spirituală, să lăsăm pe Isus să ne modeleze, și să învățăm de la El să iubim, să credem în Dumnezeu și plini de credință să ne închinăm Lui, să lăsăm lumina să ne pătrundă în inimi, să fim mai buni, mai iertători, să acceptăm să urmăm pe Isus!
Dumnezeu să ne ajute!
Sărbători binecuvântate, pline de pace, multă dragoste și armonie în familie, prosperitate în toate, bucurie și multă, multă lumina!!!
                                                                 Prezbiter Petru (Titi) Aron
                                              Biserica Penticostală Română BETEL Dublin

Crucea si sarpele de arama

In Ioan 3:14 se spune:  “Si dupã cum a înãltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sã fie înãltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã.”

Pe vremea lui Moise poporul Israel a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise, atnci Dumnezeu a trimes niste serpi infocati ca sa ii muste si sa moara. Atunci poporul a venit la Moise si strigau: “Am pacatuit caci am vorbit impotriva Domnului si impotriva ta, roaga-te Domnului ca sa departeze de la noi acesti serpi” Numeri 21,7. Atunci Dumnezeu i-a spus sa faca un sarpe de arama, sa il inalte pe o prajina si oricine se va uita la el, chiar daca a fost muscat de un sarpe nu va muri, ci va trai.

Domnul Iisus spune ca asa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, la fel va trebui sa fie ialtat si Fiul Omului pentru ca oricine crede in El sa aibe viata vesnica. Pe crucea Golgotei Iisus a fost inaltat ca priveliste pentru intreaga omenire si pana astazi aceasta priveliste nu inceteaza sa fie in atentia omenirii.

Sarpele de arama in vechime avea efect doar prin vedere. Oamenii nu trebuieau sa faca nimic, decat sa se uite, si ca sa se uite trebuiau sa il creada pe Moise care le spusese ca cine se va uita va trai, si nu va muri chiar daca a fost muscat de sarpe. Oamenii acestia veniste cu pocainta la Moise: “Am pacatuit, roaga-te pentru noi!” Asta trebuie sa fie si atitudinea noastra cand ne uitam la cruce.

Astazi crucea are efect doar prin vedere cu pocainta si credinta, nu este nevoie sa facem alte ritualuri, forme sau practici. Iisus a satisfacut deplin pe Tatal pentru noi, atat in sfintenie, cat si in plata pacatelor. Problema noastra nu sunt faptele bune pe care trebuie sa le facem, ci faptele rele pe care nu trebuie sa le facem si totusi le facem prin firea noastra pacatoasa. Cand te uiti la cruce, biblia spune ca pe cruce, impreuna cu Hristos a fost rastignit si omul nostru cel vechi impreuna cu patimile lui, astfel ca trupul pacatului sa fie dezbracat de puterea lui. (Romani 6:6  Stim bine cã omul nostru cel vechi a fost rãstignit împreunã cu El, pentru ca trupul pãcatului sã fie desbrãcat de puterea lui, în asa fel ca sã nu mai fim robi ai pãcatului”)

Asa se explica multe experiente extraordinare cand oamenii s-au luptat o ani la rand cu o anumita patima si la cruce de odata lanturile au cazut, trupul pacatului, in mod supranatural a fost desbracat de puterea lui. De aceea crucea este mai importata decat faptele bune. Astazi faci o fapta buna, dar maine vei pacatui si tot robit rautatii vei fi. Daca insa te uiti la cruce cu pocainta si credinta, ai sansa ca firea ta pamanteasca sa fie dezbracata de puterea ei prin rastignire, si in felul acesta ti-ai castigat o viata noua.

Iisus a aspus: “a înãltat Moise sarpele în pustie, tot asa trebuie sã fie înãltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viata vesnicã”

Priveste la cruce! Chiar daca esti muscat de “sarpele” pacatului, nu vei muri!

Pentru ca suntem muscati de sarpele satan, sa privim, nu la  Şerpii înfocaţi, ci la Vindecatorul Hristos  

Deşi poporul credea că avea motive întemeiate să se plângă, este evident că Domnul nu a fost de acord cu acestea. După toţi aceşti ani petrecuţi în deşert, după toţi aceşti ani în care L-au văzut pe Dumnezeu la lucru în mijlocul lor, israeliţii nu fac altceva decât să dea glas vechii bănuieli că au fost aduşi în pustie ca să fie lăsaţi să moară! Nu este de mirare că Domnul nu a dat curs murmurărilor lor. Faptul care înrăutăţea şi mai mult nemulţumirile lor era acela că tocmai reuşiseră să obţină o biruinţă împotriva canaaniţilor.

5. Cum îşi îndeplineşte Moise din nou rolul de mijlocitor? De ce aveauisraeliţii nevoie de un mijlocitor, mai ales în această situaţie? Numeri 21,5-9.

În Palestina există aproximativ treizeci şi cinci de specii de şerpi. Unii sunt extrem de veninoşi. Şerpii veninoşi răspândiţi în pustie erau numiţi „şerpi înfocaţi”, datorită efectelor teribile ale muşcăturii lor. În momentul în care mâna protectoare a lui Dumnezeu a fost retrasă de deasupra lui Israel, mulţi israeliţi au fost atacaţi de aceşti şerpi veninoşi. Altfel spus, nu Dumnezeu i-a trimis asupra lor, ci Domnul a încetat să-i mai ocrotească pe copiii lui Israel şi atunci ei au suferit consecinţele.

6. Ce legătură face Domnul Isus între întâmplarea cu şerpii veninoşi şi Planul de Mântuire? Putem afirma că fiecare dintre noi a fost muşcat de un şarpe înfocat? În ce sens? Ioan 3,14.15

Şarpele de aramă atârnat de o prăjină nu avea puterea de a opri acţiunea veninului mortal asupra oamenilor. Israeliţii trebuiau să privească la el; trebuiau să aleagă să asculte, pentru ca să se bucure de beneficiile mijlocului de scăpare care le fusese oferit. Tot la fel, moartea lui Isus, în ea însăşi, nu îi dă lumii mântuire în mod automat. Moartea Sa ne-a pus la dispoziţie calea prin care putem să fim mântuiţi, dar, la fel cum oamenii din pustie trebuiau să privească la şarpele de aramă, şi noi trebuie să privim la Isus şi să credem, ca să putem primi ceea ce El ne oferă fără plată şi cu îndurare.

Ai cunoscut până acum în viaţa ta puterea vindecătoare a lui Hristos? Cu ce alte suferinţe trebuie să vii la El ca să primeşti încurajare, vindecare şi putere să mergi înainte, în ciuda durerii aparent imposibil de suportat?

 

Fiul omului trebuie înălțat ca șarpele în pustie, autor: John Piper  

Referințe

    Înainte de a mă ruga, dați-mi voie să vă mulțumesc pentru că ați fost atât de buni încât să vă rugați pentru mine cât am fost plecat. A fost un timp eficient, voi scrie pentru voi câteva amănunte într-un articol, dar Dumnezeu a fost bun și mă bucur foarte mult să fiu din nou aici! Am mers la biserică în fiecare week-end și am auzit predici; când aud o predică bună, aceasta mă face să spun: „Mi-ar plăcea cu adevărat să fac asta!”, iar când aud o predică mai slabă, aceasta mă face să spun: „Trebuie să facem mai mult de atât!” Așadar, fie că e bună, fie că e rea și au fost multe predici bune și de folos sufletului meu, ele m-au făcut să vreau să mă întorc.

Intrăm în cea mai sacră săptămână din an, când cel mai important eveniment care a avut loc în istorie s-a întâmplat. Crăciunul este mai puțin important decât Vinerea Mare și decât Paștele, deoarece Crăciunul este pregătirea pentru Vinerea Mare și Paște. Lumea nu îți va da niciun ajutor de această dată cu colinde, decorațiuni și daruri. Totul va fi între tine și Dumnezeu, dacă simți ceva special în această săptămână. Noi, ca biserică, vom face eforturi să te ajutăm, de luni până joi, în Vinerea Mare și la Paște. Deci, eu doar întreb dacă, în calitate și creștin, vei lua în considerare, o dată pe an, seriozitatea alegerii de a celebra într-un mod extraordinar evenimentele pe care le sărbătorim în Săptămâna Mare. Să ne rugăm.
    O, Tată din ceruri, ești atât de bun cu noi, ca biserică și Îți mulțumesc. Mila Ta este mare, răbdarea Ta față de noi este extraordinară, iar noi suntem cu smerenie dependenți de Tine și fericiți că este așa. Așadar, acum vino! Pe măsură ce privim înspre acest pasaj din Scriptură, care încearcă să ne ghideze înspre Săptămâna Mare, ai vrea să mergi alături de noi și să ni-L descoperi pe Hristos? „I-am văzut slava, slavă a Singurului asemenea Tatălui, plin de milă și adevăr, și din plinătatea Lui noi toți primim har după har”. Tată, fă să vedem gloria Ta și să primim harul Tău. În Numele lui Isus. Amin.
Suntem la Ioan, capitolul 3, reluând de unde am rămas în drumul nostru de-a lungul Evangheliei lui Ioan. Am ales să nu părăsesc această Evanghelie, însă voi sări câteva versete. Am încheiat capitolul 2 și continuăm cu capitolul 3, dar voi merge puțin înainte, deoarece versetele 14 și 15 sunt atât de bine concepute pentru pregătirea pentru Săptămâna Mare! Deci, acesta va fi obiectivul mesajului nostru, versetele 14 și 15, vom merge direct la ele, iar în săptămânile ce urmează ne vom întoarce și vom vorbi mai mult despre Nicodim. Acum vreau să ne ocupăm de aceste două versete, pentru că este Săptămâna Mare.

Haideți să avem acest gând în mințile noastre și să deschidem Biblia la Ioan 3:1-13 și să vedem câteva lucruri. Nicodim vine la Isus sub ascunzișul nopții; el este un lider și este, evident, preocupat de reputația sa și Îi spune: „Noi știm că ești un învățător venit de la Dumnezeu, știm că poți face aceste lucruri”, iar Isus, pe neașteptate, schimbă subiectul, spunând: „dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”. Nicodim este șocat, nu știe ce înseamnă acest lucru, întreabă dacă un om poate intra pentru a doua oară în pântecele mamei sale, iar versetele 5-8 ne arată că Isus vorbește despre o altfel de naștere, din apă și din Duh, care implică o curățare, o nouă viață, este făcută într-un mod spiritual și este complet liberă, asemenea vântului care suflă, nu știi de unde vine sau încotro merge. Nicodim nu înțelege, iar Isus îl întreabă: „Tu ești învățătorul lui Israel și nu pricepi aceste lucruri? Dacă ai fi citit Deuteronom 30, Ieremia 31, Ezechiel 11, ai înțelege că o persoană trebuie să fie născută din Duh, trebuie să se nască de sus. Un om dă naștere unui alt om – ce e născut din carne e carne, ce e născut din Duh are un duh viu, nu înțelegi asta, Nicodim?” Și Nicodim pur și simplu spune, în versetul 9: „Cum se poate face așa ceva?” Acum, versetul 11 spune: „problema ta, Nicodim, este că tu nu primești adevărata mărturie”. Acest cuvânt, „a primi”, vă aduce ceva în minte? Capitolul 1:11-12: „A venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit […] le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” Nicodim nu se află, însă, în rândul acestora. El aude o mărturie, dar nu o primește, aceasta e problema lui.

Apoi versetul 12: „Dacă v-am vorbit despre lucruri pământești, și nu credeți, cum veți crede când vă voi vorbi despre lucrurile cerești? Mă tot întrebi cum ar fi asta posibil, vrei să merg mai adânc, dar n-o pot face, nu pot merge cu tine niciunde în acea direcție. Nu ești născut din nou, nu vei înțelege, nu poți vedea Împărăția fără să fi născut din nou. Pui întrebări, ți-am răspuns, dar nu pot merge mai departe de atât cu tine, pentru că tu nu poți urca mai sus, nu ai aripi încă.”

Atât despre cadru. Ce este extraordinar, de folos, minunat pentru mine, referitor la ce urmează, este faptul că Isus nu a renunțat la Nicodim. Versetul 13 este foarte curios și este un schimb, are loc o schimbare. Isus putea spune: „Bine, Nicodim, nu ești născut din nou, ești orb, ești mort, nu poți face față adevărului spiritual, ți-am spus lucruri și nu ai idee despre ce vorbesc, am terminat, când vei fi născut din nou, întoarce-te și vom mai vorbi, și atunci s-ar putea să înțelegi!” Este un lucru practic – ai în viața ta oameni pe care îi iubești, poate te uiți la unul dintre ei în oglindă, care nu sunt născuți din nou și te simți total neputincios; cum să faci acest lucru să se întâmple? Ai încercat să le explici și trece an după an fără ca acest lucru să aibă un sens pentru ei, nu îi mișcă, ascultă și merg mai departe, sunt morți spiritual, sunt orbi, iar tu îi iubești și te simți disperat și neajutorat în ceea ce îi privește – ce să faci mai departe? „Întoarce-te când ești născut din nou!” S-ar putea ajunge la asta, dar nu s-a ajuns încă, pentru Isus și Nicodim. Așa că sunt foarte dornic să știu, dacă el nu e receptiv la imaginea nașterii din nou pe care ai adus-o înaintea lui, ce vei spune mai departe? Versetul 13 este deplasarea către ce urmează, privește și vezi dacă poate fi de ajutor pentru tine sau pentru persoana la care ții atât de mult să o vezi născută din nou.

Înainte de versetul 13, Isus este martor, este învățător, nu spune nimic despre El. Tu poți spune ce spune El înainte de versetul 13: „Tu trebuie să te naști din nou, Nicodim!” Pot spune și eu asta, la fel și tu! „Spui că sunt un învățător trimis de Dumnezeu? Pot fi un bun învățător și martor. Nu îmi primești mărturia…” Cu versetul 13 se face schimbul de la a fi un martor la a fi Fiul omului. Nu va mai vorbi despre ce e nevoie să se întâmple în Nicodim, ci va vorbi despre ce va face El pentru a avea loc nașterea din nou. Isus face trecerea de la a descrie procesul – are loc prin Duhul, e precum apa, e precum vântul care bate, seamănă cu o altă naștere, aduce viață – la a descrie acțiunea Fiului omului în istorie. Acest lucru este foarte semnificant. Sunt mai multe obstacole în calea nașterii din nou decât moartea inimii omului și trebuie tratate de Fiul lui Dumnezeu înainte ca Duhul Sfânt să lucreze la moartea inimii omului. Așa că îi va vorbi despre acest lucru pentru că modul în care Duhul Sfânt lucrează la nașterea din nou a inimii este prin direcționarea atenției minții asupra lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie. Duhul Sfânt e dat să Îl glorifice pe Isus Hristos crucificat și înviat.

Deci, schimbarea are loc în versetul 13: „Nimeni nu s-a suit în cer, afară de Cel ce S-a coborât din cer, adică Fiul omului care este în cer.” Asta apare aici parcă de nicăieri, într-un fel. Ne pare foarte uimitor, de ce a spus asta? Legătura cu versetul 12 este cerul, cerescul. „Dacă îți vorbesc lucruri pământești și nu crezi, cum îți pot vorbi lucruri cerești? Nimeni nu s-a suit la cer, ca apoi să coboare, în afară de Mine, Fiul omului.” Cred că prima frază vrea să spună: „Nu este nicio ființă umană care să meargă în cer și să fie pregătită să facă ceea ce sunt Eu pe cale să fac. Eu sunt singurul, Eu am venit din cer, Fiul omului a venit din cer, deci sunt echipat să te învăț lucruri cerești, dar nu voi vorbi despre aceasta. Schimb viteza aici, nu mai ai nevoie de învățături cerești, ai nevoie de un Salvator, ai nevoie să vezi ceva făcut pentru tine, în afara ta, trebuie să te oprești din a te gândi la toate lucrurile care trebuie să se întâmple în tine și trebuie să ieși. Și îți voi spune ce fac pentru tine, tu privește!” Acest lucru se întâmplă aici.

Să citim versetele 14 și 15, dar înainte de a le citi, uitați un lucru este foarte șocant: Nicodim cunoaște Biblia, cunoaște povestea șarpelui înălțat în pustiu. Deci subiectul ales e cel pe care un învățător evreu l-ar ști și l-ar aminti. Dar este o poveste riscantă, deoarece se va compara pe sine cu un șarpe. Te-ai putea gândi că El va omite acea parte, sunt multe locuri unde poți merge în Vechiul Testament fără ca Mesia să fie comparat cu un șarpe. Deci, când citești, acest lucru te face să te întrebi: „Ești sigur că vrei să mergi acolo, vrei să folosești acea întâmplare?”

Să citim versetele și apoi citim povestea. „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:14-15). Vă puteți imagina, El vorbește cu Nicodim și asta vine din senin, Nicodim nu i-a cerut să meargă acolo, să vorbească despre Fiul omului, să spună o întâmplare din Vechiul Testament, să vorbească despre aceste lucruri. Acesta este Isus Hristos preluând conducerea în această conversație într-un mod care doar ar putea schimba ceva, ar putea străpunge, lucru pe care cred că l-a făcut – Nicodim apare mai târziu și pare a fi destul de mișcat, asumându-și niște riscuri, la finalul cărții. Revenind, „după cum Moise a înălțat un șarpe în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului”, deci Fiul omului este șarpele.

Să mergem în Numeri 21 – este o poveste scurtă, șocantă și acolo, dar te va ajuta, dacă ai această întâmplare în minte, să vezi ceea ce Isus vrea să spună. Această comparație a șarpelui înălțat pe o prăjină e atât de bogată în vești bune pentru Nicodim și pentru noi, că vreau să vezi în ea cât de adânc poți! Numeri 21:4-9: „Au plecat de la muntele Hor pe drumul care duce spre Marea Roșie, ca să ocolească țara Edomului. Poporul și-a pierdut răbdarea pe drum și a vorbit împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise: „Pentru ce ne-ați scos din Egipt ca să murim în pustiu? Căci nu este nici pâine, nici apă și ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă”. Atunci Domnul a trimis împotriva poporului niște șerpi înfocați, care au mușcat poporul, așa încât au murit mulți oameni în Israel. Poporul a venit la Moise și a zis: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului și împotriva ta. Roagă-te Domnului, ca să depărteze de la noi acești șerpi.” Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: „Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină; oricine este mușcat și va privi spre el va trăi”. Moise a făcut un șarpe de aramă și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de aramă, trăia.” Hrana proastă era mana, era darul lui Dumnezeu pentru ei, în vederea menținerii vieții – vorbirea lor este blasfemie! Vorbire împotriva lui Dumnezeu, împotriva liderilor Săi, împotriva darurilor Sale – acești oameni ar trebui să fie mușcați și să moară! Apoi Domnul trimite șerpii – acest lucru arată mânie, indignare sfântă a Dumnezeului Sfânt. Moise s-a rugat pentru popor, iar Dumnezeu i-a răspuns și aceasta este întreaga întâmplare.

Câteva observații despre contextul vechi testamental al povestirii:
1. Șarpele înălțat pe prăjină nu e preventiv, el nu împiedică șerpii din a te mușca. El are de-a face cu oameni care sunt mușcați și sunt pe moarte, ei au fost mușcați deja, otrava este în ei, ei vor muri. Profeția se adresează oamenilor pe moarte, otrăviți.
2. Șerpii sunt în tabără pentru că Dumnezeu îi trimite acolo. Oamenii mor pentru că Dumnezeu îi omoară, este mânios, deci lucrul cu care avem de-a face, în special, nu este otrava, ci mânia. Când șarpele e înălțat și privești la el și te faci bine, mânia lui Dumnezeu dispare și se produce o inversare – El nu îi mai ucide, îi salvează.
3. Dumnezeu alege să îi salveze pe oamenii păcătoși de propriul Lui blestem prin ilustrarea blestemului. Putea înălța o oaie – oile erau sacrificate pentru iertare, nu șerpii; aceștia sunt necurați, răi – urâm șerpii! Dar acesta este modul în care El te va salva, va lua acest ucigaș, păcatul, îl va pune pe prăjină, te vei uita la el…
4. Tot ce trebuie să faci e să te uiți la el. Știi, nu-i așa, că Isus a citit Vechiul Testament crezând și spunându-ne nouă să credem că acolo sunt indicii, urme ale Sale peste tot? Totul este despre Isus. El a văzut lucrurile acestea peste tot. Pavel spune: „piatra din pustie a fost Hristos” (Efeseni 2:20). Isus a citit această povestire despre Sine, despre Fiul omului și crezi că va sări peste aceasta, deoarece nu vrei să îl compari pe Fiul omului cu un șarpe. Alege alt animal: oaie, nu mă simt ofensat, șarpe – sunt ofensat.

Ne întoarcem la Ioan 3:14-15, unde apare comparația: „Și, după cum a înălțat Moise șarpele în pustiu, tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Voi face 5 observații scurte, vă voi spune o povestire și apoi vom încheia.
1. Isus este Fiul omului. Deși El vorbește la persoana a treia, știm că vorbește despre Sine. Ioan 9:35 – Vă amintiți că El îl vindecă pe orb, care nu știe ce s-a întâmplat și are probleme din cauza asta. Isus îl întreabă, „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar orbul îi răspunde, „Și cine este, Doamne, ca să cred în El?” (vs.36). Ioan 9:37 aduce răspunsul: „L-ai și văzut”, i-a zis Isus, „și Cel care vorbește cu tine Acela este”. Deci lucrurile sunt foarte clare: Fiul omului, când Isus vorbește despre El, este El, Isus. De câte ori spune Fiul omului, vorbește despre Sine însuși.
2. Isus, în locul șarpelui, este sursa vindecării și salvării de otrava păcatului și de mânia lui Dumnezeu. Isus e salvarea, El e sursa vieții veșnice. Moise a înălțat șarpele – el l-a făcut, el l-a înălțat. Cine este Moise în Noul Testament, dacă facem o analogie? Vă voi spune cine este, dar vreau să vă stârnesc interesul, pentru că eu cred că ar putea fi ceva legat de asta. Diateza pasivă: „după cum a înălțat Moise șarpele in pustiu, tot așa trebuie sa fie înălțat si Fiul omului” (Ioan 3:14). Deci cine Îl înalță pe Isus? Nu răspundeți cu voce tare, veți face o greșeală. Expresia aceasta, „a fi înălțat”, se folosește de mai multe ori și face mereu referire la crucificarea lui Isus. În Ioan 8:28, Isus vorbește unui grup de oameni și le spune: „Când veți înalta pe Fiul omului, atunci veți cunoaște ca Eu sunt.” Deci, despre cine este vorba, la cine se referă acest „voi”? La farisei. Îl avem pe Moise care a înălțat șarpele și îi avem pe farisei, care îi țin locul lui Moise. Moise l-a înălțat pentru salvare… Nu voi merge mai departe, pentru că Isus n-a făcut-o, deși sunt foarte tentat s-o fac. Ideea este aceasta: nu Moise este salvatorul, ci șarpele. Dumnezeu este Salvatorul, prin intermediul șarpelui și tot El este Salvatorul prin Isus. Aceasta este analogia, lucrul care Îl interesează pe Isus. El nu se preocupă de Moise și de farisei aici, ci de șarpe și de Isus. Dumnezeu-șarpe-viață, Dumnezeu-Isus-rai. Face legătura aceasta.
3. În locul șarpelui, Isus este ilustrat ca rău și ca blestem. Și nu cred că este ceva accidental. În 2 Corinteni 5:21, Pavel spune: „Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi sa fim neprihănirea lui Dumnezeu in El.” Ce s-a întâmplat cu Isus pe cruce este că Dumnezeu l-a făcut asemenea șarpelui – șarpele din grădină, păcat, rebeliune. Isus e făcut rău pentru noi, Dumnezeu L-a făcut păcat, pentru ca la moartea Sa, El să moară pentru acel păcat, care era al tău și al meu, nu al Lui. Șarpele era încarnarea blestemului – Dumnezeu i-a blestemat pe acești oameni, a trimis șerpi în mijlocul lor, deoarece ei erau răzvrătiți și blasfematori, după tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei. Ei cer îndurare și, ca de fiecare dată, Moise mijlocește înaintea lui Dumnezeu, care răspunde rugăciunii și dă la o parte mânia Sa. Și Isus spune, „Voi fi atârnat la fel”. Galateni 3:13 spune, „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. El ne-a răscumpărat din blestem, devenind blestem pentru noi. El s-a făcut păcat și blestem pentru noi. Este îngrozitor să Îl compari pe Fiul omului cu un șarpe, dar este și glorios, deoarece aceasta este singura noastră speranță. Noi suntem asemenea șarpelui, nu doar am fost mușcați de un șarpe, noi suntem asemenea lui. Nu suntem doar ispitiți, suntem ispititori, ca și în grădină, iar Domnul Atotputernic s-a făcut șarpe pentru noi. Despre aceasta este Săptămâna Mare.
4. Ceea ce El oferă prin faptul că se face păcat și blestem pentru noi, asemenea unui șarpe, este viața veșnică, și vedem acest lucru în Ioan 3:15: „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Otrava morții este luată, destinul oribil al iadului este îndepărtat și un viitor al bucuriei cu Dumnezeu este posibil pentru că Isus, Fiul omului, a fost atârnat. Oprește-te și amintește-ți că toate sunt pentru Nicodim, acest lucru este ceea ce le spui celor care nu cunosc o naștere din nou. Le vorbești despre lucruri din afara lor – totul e istorie, Nicodim! Acesta este Fiul omului venind și murind cât noi eram încă slabi, neputincioși. Nici măcar nu erai născut când El a murit pentru tine. Trebuie să auzim aceasta pentru că astfel nașterea din nou este grăbită, însuflețită.
5. Toate acestea îi sunt spuse lui Nicodim, care e confuz cu privire la nașterea din nou, nu are niciun sens pentru el, deoarece lucrurile spirituale nu fac sens pentru oameni până ce aceștia sunt născuți din nou. Așadar, ce le vei spune, ce trebuie să facă? Răspunsul este un cuvânt din versetul 15 și altul din Numeri 21. În versetul 15, cuvântul este „crede” („pentru ca oricine crede”).

Am răspuns marți o întrebare care suna cam așa: „Am încercat timp de 2 ani să cred și nu pot.” Într-o mărturie, Spurgeon spunea, „Timp de mai mulți ani, nu știam ce înseamnă a crede.” Este un cuvânt, dar ce înseamnă el, cum faci asta, ce implică? Răspunsul pe care Isus vrea ca Nicodim să îl audă este „Privește!” Tot ce trebuia să faci era să privești la șarpe.

Înainte de a vă spune povestea convertirii lui Charles Spurgeon, care ar putea fi și a unora dintre voi, permiteți-mi să revin la ceea ce am spus că va fi compasul sau Steaua Nordului pentru noi, în navigarea noastră de-a lungul Evangheliei după Ioan. Vă amintiți care este versetul la care am tot revenit și are legătură cu tot? Capitolul 1:14-16: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl. Și noi toți am primit din plinătatea Lui și har după har.” Aceasta este naștere din nou, pe lângă alte lucruri. Deci, cum are loc nașterea din nou, conform acestor versete? „Privește! Andrei, vino și vezi!” Și acum, Isus spune: „Fiul omului va fi înălțat pe o prăjină, uită-te la El!”

Și acum povestea, în încheiere. Charles Spurgeon. Este anul 1850, 6 ianuarie. Este frig și nu ninge prea des așa de tare în Anglia, dar duminică ninge într-una. Spurgeon are aproape 16 ani și nu este convertit. Este un tânăr nemaipomenit, care a citit multă teologie. E disperat să fie salvat și nu poate face ca acest lucru să se întâmple.

La pagina 87 din autobiografia sa, el spune, „Mă gândesc adesea la faptul că încă aș fi fost în întuneric și disperare dacă, în bunătatea Lui, Dumnezeu nu ar fi trimis o furtună de zăpadă într-o duminică dimineața, când mă îndreptam spre un anume loc de închinare. Când n-am mai putut merge mai departe, am luat-o pe o stradă lăturalnică și am ajuns la o biserică mică a vechilor metodiști. Acolo erau cam 12 sau poate 15 oameni. Auzisem despre bisericile metodiste de tip vechi. Slujitorul nu a apărut în acea dimineață la biserică, probabil era prins din cau za ninsorii. Într-un sfârșit, un bărbat subțirel, un fel de pantofar sau croitor sau ceva de acest gen, s-a urcat la amvon ca să predice. Era obligat să rămână la textul citit și asta pentru simplul fapt că nu prea avea ce să spună. Textul ales de el a fost Isaia 45:22, „Întoarceți-vă (Priviți) la Mine, și veți fi mântuiți toți cei ce sunteți la marginile pământului!” Nici măcar nu a pronunțat corect cuvintele, dar aceasta nu avea importantă. Era în acel text, mă gândeam eu, o rază de speranță și pentru mine. Și predicatorul a început: „Dragii mei prieteni, acesta este, într-adevăr, un text simplu. El spune: „Privește!” Ei bine, un om nu are nevoie să facă școală ca să privească. Poți fi cel mai mare nebun și totuși poți privi. Un om nu are nevoie de o mie de ani pentru a fi în stare să privească. Oricine poate privi; chiar și un copil poate privi. Dar textul spune: „Priviți la Mine!” Mulți privim la noi înșine, dar nu ne folosește la nimic dacă privim acolo. Nu vei găsi odihnă în tine însuți. Unii privesc la Dumnezeu Tatăl. Nu, privește la El, numai la El. Isus Hristos a spus: „Priviți la Mine!” Unii vor zice să așteptăm ca Duhul să lucreze. Dar nu e treaba ta să te gândești la asta chiar acum. Privește la Hristos! Textul spune: „Privește la Mine!” Apoi, omul acela a continuat și a explicat textul așa: „Privește la Mine; Eu am sudori de sânge. Privește la Mine! Eu atârn pe cruce! Privește la Mine! Eu am murit și am fost îngropat! Privește la Mine: Eu am înviat din morți! Privește la Mine: Eu M-am ridicat la cer. Privește la Mine: Eu stau la dreapta Tatălui. O, sărmane păcătos, privește la Mine, privește la Mine!”

După ce a vorbit așa cam zece minute, a ajuns la sfârșitul mesajului. Apoi s-a uitat la mine, care stăteam sub balcon și pot să spun pe fată că, întrucât erau așa de putini oameni prezenți acolo și-a dat seama că sunt un străin. Și-a fixat ochii asupra mea, ca și cum mi-ar fi cunoscut toată inima, și a spus: „Tinere, arăți mizerabil!” Ei bine, chiar așa era, dar nu eram obișnuit să mi se facă astfel de remarci de la amvon despre aparența personală. Oricum, a fost o lovitură directă, la țintă. Iar omul a continuat: „Și totdeauna vei arăta mizerabil – mizerabil în viață, mizerabil în moarte – dacă nu asculți textul meu. Dar dacă îl asculți acum, în acest moment, vei fi mântuit.” Apoi, ridicându-și mâinile, a strigat cum numai un metodist de stil vechi poate să o facă: „Tinere, privește la Isus! Privește! Privește! Nu trebuie decât să privești și să trăiești!”

Dintr-odată am văzut calea mântuirii. Nu știu ce a mai spus pentru că nu am dat importantă. Eram atât de captat de acel gând. Așa după cum șarpele de aramă a fost înălțat, iar poporul a privit și a fost vindecat, același lucru a avut loc și cu mine. Eram pregătit să fac cincizeci de lucruri, dar în momentul când am auzit acel cuvânt, „Privește!”, ce cuvânt mângâietor mi s-a părut. O, am privit până ce aproape mi-am pierdut privirea. Acolo și atunci norul s-a dus, întunericul a dispărut și în acel moment am văzut soarele. Am putut să mă ridic deodată și să cânt cu cei mai entuziaști dintre ei despre sângele prețios al lui Hristos și despre credința simplă care privește numai la El”. (The Early Years, Spurgeon’s Autobiography, pp. 87-88)

De-atunci mereu, crezând, văd izvorul țâșnind din rănile Tale
Dragostea răscumpărătoare mi-e cântul și-mi va fi până voi muri.

Cel mai simplu metodist primitiv a fost un instrument în mâinile Dumnezeului Atotputernic pentru a-l salva pe cel mai bun predicator al secolului XIX. Prin mesajul din Isaia 45:22: „Privește!” Și Dumnezeu a folosit acel verset pentru a da norii deoparte, iar el a fost născut din nou. Așadar, ce facem cu prietenii noștri, cu noi înșine, nu este chirurgie cardiacă, nu este o operație grea, în care încercăm să aflăm secretul referitor la cum este posibil acest lucru. Nu mergem acolo, aceasta este treaba lui Dumnezeu, ci îi ghidăm înspre Ioan 3:14-15.

Unul dintre motivele pentru care se cântă la încheierea slujbelor este că aceste imnuri sunt cuvinte care, dacă le pui pe buzele tale acum, sunt o mărturisire de credință. Deci, dacă tu stai acolo și Dumnezeu e la lucru cu viața ta, producând în tine ce a produs în Spurgeon, atunci este minunat ca tu să rostești un imn ca acesta și să îl iei în serios pentru prima dată în viața ta. Așadar, ne vom ridica și vom cânta „Există o fântână umplută cu sânge”, ale cărei versuri sunt scrise de William Cooper, care a încercat să se sinucidă de 3 ori și Dumnezeu se îngrijește de noi prin luptele acestui om. Să cântăm și să luăm în serios ceea ce cântăm.

 

Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz și l-a distrus pe Satan pe cruce

El a purtat păcatele noastre în trupul Lui, pe lemn, pentru ca noi, murind față de păcate, să trăim pentru dreptate; prin rănile Lui ați fost vindecați. 1 Petru 2:24

Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz; El a fost ridicat pe cruce, iar noi – oamenii mușcați de șarpe, cei care au devenit serpești în natură – Îl putem privi și să nu murim, ci să trăim! Aleluia!

În această săptămână, în studiul nostru aprofundat din cartea Numeri, am ajuns la capitolul 21 și, în special, vrem să-L vedem pe Cristos așa cum este reprezentat de șarpele de bronz.

Nu doar lucrurile pozitive din Biblie sunt un tip reprezentativ al lui Cristos, ci și unele lucruri aparent negative, lucruri pe care poate nu le considerăm pozitive, sunt, de asemenea, un tip reprezentativ al lui Cristos.

În Ioan 3, Domnul a folosit această porțiune din Numeri 21 referindu-Se la El Însuși, iar în 1 Corinteni 10 Pavel de asemenea a vorbit despre acest exemplu al șarpelui de bronz.

Contextul din Numeri 21 este că poporul lui Israel a devenit nerăbdător pe drum, li s-au săturat sufletele și s-au plâns împotriva lui Dumnezeu.

Mai înainte s-au certat pentru apă, era drept că le era sete, așa că Dumnezeu le-a dat să bea; dar acum erau nerăbdători și vorbeau împotriva lui Moise și împotriva lui Dumnezeu spunând: De ce ne-ai scos în Egipt ca să murim în pustie, căci nu este mâncare și apă, iar sufletul nostru s-a scârbit de această pâine ușoară.

Prin faptul că au numit mana pâine ușoară, ei au considerat-o inutilă și lipsită de valoare.

Așa că Iehova le-a trimis șerpi înfocați și i-au mușcat și mulți din popor au murit; poporul a venit la Moise și a zis: Am păcătuit, pentru că am vorbit împotriva Domnului și împotriva ta; roagă-te ca Iehova să ia șerpii.

Moise s-a rugat și Dumnezeu i-a spus să facă un șarpe înfocat și să-l pună pe un stâlp, iar toți cei mușcați, când îl văd, vor trăi.

Așa cum spunea Pavel în 1 Corinteni 10:5-9, aceste lucruri s-au întâmplat ca exemple, ca să nu poftim după lucruri rele așa cum au poftit ei, și nici să nu-L punem la încercare pe Cristos așa cum unii dintre ei au făcut-o, și au fost mușcați de șerpii din pustie.

Ei L-au pus la încercare pe Domnul până la maxim, astfel încât judecata lui Dumnezeu a intervenit. Dar când s-au uitat la șarpele de bronz, au trăit.

Fie ca să uităm de situația noastră, de starea noastră, de ziua de mâine sau de cele din trecut și să privim doar la Cristos ca șarpele de bronz!

A privi nu înseamnă că doar aruncăm o privire, ci că privim cu atenție, în așteptare, cu privirea constantă și absorbantă; Îl privim pe Isus cu atenție, în așteptare și cu o privire constantă și absorbantă, ca să trăim!

Fie ca să nu fim vrăjiți de nici un lucru sau de vreo persoană, ci să privim la Isus (Galateni 3:1; Evrei 12:2). Isus ne încurajează întotdeauna să privim la El; trebuie să privim la Isus cu atenție neîmpărțită, întorcându-ne de la orice alt lucru.

Cristos este ca un magnet imens care îi atrage pe toți căutătorii Săi la El Însuși când privim la El! Amin!

În Ioan 3, când Domnul vorbea cu Nicodim despre nașterea din nou, El a spus: “Ce este născut din carne, este carne, iar ceea ceea ce este născut din Duhul este duh.”

Nicodim nu înțelegea ce spunea Domnul, chiar dacă era un învățător al legii educat, etic și demn; Domnul a vrut să-i arate că are nevoie de o altă viață – viața divină, pentru că el era șerpesc!

Căci așa cum Moise a ridicat șarpele în pustie, tot așa trebuie să fie ridicat Fiul Omului; Cristos a trebuit să fie ridicat pe cruce ca adevăratul șarpe de bronz ca un înlocuitor pentru toți păcătoșii, și toți cei care cred în El pot să aibă viață veșnică (Ioan 3:14-16).

Când Domnul a mers la cruce ca șarpele de bronz, în asemănarea cărnii păcatului, dar fără păcatul cărnii, El e asemenea Și-a eliberat viața din interior; aceasta a fost manifestarea dragostei Sale față de întreaga lume. Aleluia!

Cristos ca realitatea șarpelui de bronz a fost ridicat pe cruce: Priviți la El și trăiți!

Domnul i-a zis lui Moise: „Fă un șarpe și atârnă-l pe un stâlp. Oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi.“ Și astfel, Moise a făcut un șarpe din bronz și l-a pus pe un stâlp. Oricine era mușcat de vreun șarpe și privea spre șarpele din bronz, trăia. Numeri 21:8-9Această istorisire din Numeri 21:4-9 este foarte semnificativă și se aplică vieții noastre creștine de astăzi.

Când copiii lui Israel au păcătuit împotriva lui Dumnezeu, El a trimis șerpi înfocați și au fost mușcați; apoi, Dumnezeu i-a spus lui Moise să ridice un șarpe de bronz pe un stâlp, în numele lor, pentru judecata lui Dumnezeu, ca atunci când ei privesc la șarpe, să trăiască.

Dumnezeu nu a înlăturat șerpii înfocați – El a oferit o cale poporului Său să privească și să trăiască.

Șarpele de bronz îl simbolizează pe Cristos (Ioan 3:14), iar stâlpul simbolizează crucea (1 Petru 2:24); Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz și a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, după ce am murit față de păcate, să trăim înspre dreptate (1 Petru 2:24).

Bronzul, în tipologie, simbolizează judecata; șarpele de bronz avea forma unui șarpe, dar nu avea natura otrăvitoare a unui șarpe.

În același fel, Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz și a fost ridicat pe cruce (Ioan 8:28); El a spus că, atunci când oamenii Îl vor ridica pe Fiul Omului, ei vor ști că El este – când a fost ridicat pe cruce, toți vor ști că El este Cel care este, Dumnezeul Triunic, Cel etern!

Cristos a venit în asemănarea cărnii păcatului, fără să se facă părtaș în vreun fel la păcatul otrăvitor al cărnii (Rom. 8:3; 2 Cor. 5:21; Evrei 4:15), la fel cum șarpele de bronz a avut doar asemănarea șarpelui, dar nu avea natura și otrava lui.

Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în asemănarea cărnii păcatului și în ceea ce privește păcatul, și El a condamnat păcatul în carne. Așa cum șarpele de bronz era asemănător șarpelui, dar fără otrava acestuia, tot așa Domnul nu avea păcatul cărnii.

Acest lucru este destul de misterios: Dumnezeu a devenit carne, El a intrat în sfera cărnii pentru a-l distruge pe Satan, venind pe teritoriul lui Satan ca să-l distrugă pe acesta în carne. El a mers la cruce în asemănarea cărnii păcatului, dar fără vreun păcat în carne.

Cum poate fi posibil acest lucru? Acesta este un mister, pe care Biblia îl numește, misterul evlaviei – Dumnezeu manifestat în carne (1 Timotei 3:15).

Deci Cristos a venit ca realitatea șarpelui de bronz și a fost ridicat pe cruce, iar acum putem privi la El și să trăim!

Da, șarpele ne-a mușcat și, așa este, am devenit șerpești în natura noastră, căci păcatul locuiește în carnea noastră, dar putem privi la Cel care a fost înălțat, putem privi la El și putem fi infuzați cu El, și putem fi mântuiți și să trăim!

Îți mulțumim, Doamne Isuse, că ai venit ca realitatea șarpelui de bronz pentru a fi înălțat pe cruce și ca să mori pentru a condamna păcatul în carne și a-l distruge pe Satan prin cruce. Aleluia, putem privi la Isus, Cel înălțat pe cruce și putem trăi! Amin, Doamne, privim cu atenție nedivizată întorcându-ne de la orice alt lucru înspre Tine. Privim la Isus, fiind plini de așteptare și cu o privire constantă absorbantă, ca să fim mântuiți și să trăim! Aleluia pentru scumpul nostru Domn Isus Cristos, care este realitatea șarpelui de bronz!

Toți oamenii sunt șerpești în natură, fiind mușcați de Satan, șarpele; Dumnezeu l-a

prins pe Satan în carnea omului pentru a-l distruge

Isus le-a zis: Când Îl veți înălța pe Fiul Omului, atunci veți cunoaște că Eu sunt și că nu fac nimic de la Mine Însumi, ci spun aceste lucruri așa cum M-a învățat Tatăl. Ioan 8:28În Geneza 3 vedem cum Satan, șarpele, a venit și și-a injectat natura în carnea omului; căderea omului nu a fost doar omul care nu a ascultat de Dumnezeu și a fost pedepsit de către El, ci, mai degrabă, prin faptul că omul a conversat cu Satan, însăși natura celui rău a fost injectată în om.

Acum toți descendenții lui Adam sunt născuți “mușcați” de șarpele vechi, diavolul. În ochii lui Dumnezeu, întreaga rasă umană decăzută este formată din ființe șerpești cu otrava șarpelui vechi în natura lor decăzută; prin naștere suntem șerpești, căci păcatul locuiește în noi.

Domnul Isus a zis în Ioan 8:44 că diavolul este tatăl păcătoșilor; în natura noastră noi suntem copii ai șarpelui vechi, diavolul (1 Ioan 3:10). Suntem fie copii ai lui Dumnezeu, fie copii ai diavolului – nu există un al treilea lucru.

În Matei 12:34 Domnul Isus i-a numit pe farisei “pui de vipere”, iar în 23:33 i-a numit: “Șerpi! Pui de vipere!”

Diavolul este șarpele antic (Apocalipsa 12:9; 20:2) și toți păcătoșii sunt șerpi, pui de vipere; în natura noastră decăzută nu suntem doar păcătoși – suntem șerpești.

În Romani 7 Pavel ne spune clar că în el (și în noi toți) există o altă persoană, păcatul personificat, care îl face să facă lucruri pe care el nu vrea să le facă. Satan ca păcat personificat este în carnea noastră; păcatul poate înșela oamenii (v. 11) și poate locui în ei și îi determină să facă lucruri împotriva voinței lor (vv. 17, 20).

Păcatul este viu în noi (v. 9) și este extrem de activ, deci trebuie să fie natura rea a lui Satan, cel rău, care locuiește în noi, acționează în noi și lucrează în noi ca oameni decăzuți. O, Doamne Isuse!

Această situație pare destul de disperată, dar Dumnezeu este înțelept, pentru că El Însuși a devenit om și El Însuși S-a îmbrăcat cu această carne, asemănarea cărnii păcatului și a dus-o la cruce.

Satan a crezut că a reușit atunci când și-a injectat natura rea în om, dar acest lucru doar I-a dat Domnului o oportunitate și o cale ușoară de a-l da pe Satan la moarte.

De exemplu, dacă un șoarece este liber în casă, nu este ușor să-l prindeți, iar lui îi este ușor să facă multe pagube; dar dacă puneți o momeală și o capcană, șoarecele poate fi prins cu ușurință.

Când șoarecele mănâncă momeala, el crede că a primit în cele din urmă ceea ce își dorea – o hrană delicioasă, dar a fost prins în capcană și este ușor ca proprietarul casei să-l omoare.

În mod similar, Satan este ca un șoarece obraznic care aleargă prin univers, dar când a intrat în om, a fost prins și întemnițat în om. Omul a fost “momeala” pentru ca Satan să fie prins și dat la moarte.

Cristos a venit în asemănarea cărnii păcatului ca realitatea șarpelui de bronz; El S-a îmbrăcat cu forma șarpelui și a dus-o pe cruce, pentru a-l reduce la nimic pe cel care are puterea morții, adică diavolul.

Moartea lui Cristos pe cruce a fost o moarte care l-a distrus pe diavolul (Evrei 2:14). Omul a fost capcana, Satan a fost prins în om și, prin încarnare, Dumnezeu S-a îmbrăcat cu omul corupt și l-a adus la cruce și, în același timp, l-a dus pe Satan pe cruce și l-a distrus acolo.

Acesta este motivul pentru care Satan se teme de cruce și de aceea Domnul ne-a spus să ne luăm crucea; crucea este calea de a-l birui pe Satan!

Unde este Satan astăzi? Satan este în noi – în carnea noastră; Satan ca păcat locuiește în carnea noastră (Galateni 5:24). Dar slavă Domnului, Cristos a crucificat carnea cu patimile și poftele ei. Satan a fost pus pe cruce, îngropat și apoi Cristos l-a lăsat în moarte, întemnițat până când va fi distrus pe deplin.

Așa cum Israelul a trecut prin Marea Roșie și faraonul cu armatele sale i-au urmat, dar doar Israelul a ieșit, în timp ce faraon și armatele sale au rămas acolo, tot așa Cristos l-a dus pe Satan și păcatul împreună cu El în moarte, și i-a lăsat acolo, când S-a înălțat în înviere! Aleluia!

Cristos l-a adus pe om împreună cu Satan în mormânt și El l-a scos pe om din mormânt în înviere, lăsându-l pe Satan îngropat în mormânt; acum acest om înviat este una cu Cristos!

Te lăudăm, Doamne, pentru înțelepciunea Ta, și minunata Ta lucrare ca realitatea șarpelui de bronz! Chiar dacă Satan și-a injectat natura rea în noi și ne-a făcut șerpești în natură la fel ca el, Cristos a venit în asemănarea cărnii păcatului și a distrus păcatul și pe Satan în carne! Slavă Domnului! Acum, Satan a fost distrus, dat la moarte și lăsat în mormânt, iar noi, cei ce am fost crucificați împreună cu Cristos, suntem înviați împreună cu El pentru a fi un om nou în învierea lui Cristos! Îți mulțumim, Doamne Isuse! Te lăudăm!

Acest articol este o traducere în limba română a articolului, Christ came as the reality of the Bronze Serpent and Destroyed Satan on the Cross (sursa este online), inspirat din înviorarea de dimineață asupra, Studiul-Cristalizare Numeri (2) – săptămâna 6 ziua 1 (bazat pe slujba fraților Watchman Nee și Witness Lee), vorbirea fraților, și experiența noastră creștină.

Planul de mântuire a lui Dumnezeu – semnificația lui Hristos manifestat în trup

Hristos manifestat în trup

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere …” Romani 8:3. Ce nu putea Legea face era să-i elibereze pe oameni de pofte și plăceri, de tendința păcatului care locuia în firea lor, ca rezultat al căderii. Așadar, Dumnezeu a trebuit să facă ceva complet nou. Nu mai exista o altă soluție decât să-Și trimită propriul Fiu pe pământ cu o fire ca a copiilor, în care locuia pofta. Versetul continuă: „…Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului …”.

Fiul S-a pus la dispoziția lui Dumnezeu pentru această sarcină. El S-a lăsat născut în lume ca om. Ca fiul lui Maria, El a venit din neamul lui David, după fire, care înseamnă că a moștenit aceeași fire ca a lui David. (Romani 1:2-3). Dumnezeu a condamnat păcatul în firea omenească a lui Isus de fiecare dată când Isus a fost ispitit. Isus a fost întotdeauna de acord cu Dumnezue în judecata asupra păcatului și poftei. De fiecare dată când a fost ispitit El a ascultat și s-a jertfit în puterea Duhului etern, care era cu El și astfel a biruit păcatul – nu a înfăptuit niciodată păcat. Evr. 9:14. El Și-a respins propria voie, a suferit în fire și a făcut acest lucru până când păcatul a fost adus în moarte; Isus nu a păcătuit.

„Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul. 1 Petru 4:1.

Hristos descoperit în firea noastră muritoare

Trăind această viață, Isus a descoperit o cale nouă și vie, pe care noi putem să-L urmăm. Aceasta este slava Noului Testament. Cei care cred că Isus a luat pe Sine o fire ca a noastră, înțeleg și faptul că El a avut o voie proprie pe care a trebuit s-o nege și că a fost ispitit ca noi, fără să cedeze vreodată în fața păcatului.

Întregimea plinătății lui Dumnezeu a fost descoperită în Omul Isus Hristos. Acest lucru era ceva total nou. Isus nu este un exemplu pe care noi nu vom putea niciodată să-L urmăm, fiind doar o ispășire pentru păcatele noastre; nu, ci El este fratele și Înaintașul nostru. Citim mai departe de ce Dumnezeu a condamnat păcatul din firea lui Isus: „…Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească … pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:3-4.

Această credință și înțelegere biblică este, de aceea, cheia esențială pentru a ajunge vreodată la o viață de biruință – ca, astfel, viața lui Hristos să se descopere și în trupul tău și al meu!

“…Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru. Căci noi, cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru muritor. 2 Corinteni 4:10-11.

 

1 Petru 4

1 Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul;

Astfel dar, fiindcă. Sau prin urmare. Acum Petru trage concluzia celor prezentate în cap. 3,18–22.

Hristos a pătimit. Vezi comentariul de la cap. 2,21; 3,18.

[Pentru noi, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale pentru omiterea acestor cuvinte, deşi sunt atestate în pasajul paralel, din cap. 2,21. Vezi comentariul de la cap. 3,18.

În trup. Vezi comentariul de la cap. 3,18.

Înarmaţi-vă. Gr. hoplizo, a se aproviziona (compară cu Efeseni 6,12–17).

Gândire. Gr. ennoia, fel de gândire şi de simţire, nu nous, cuvântul folosit de obicei în Noul Testament pentru minte. Aici Petru îi îndeamnă pe creştini să-şi modeleze viaţa, atât în gândire cât şi în fapte, după pilda Domnului Isus Hristos (vezi comentariul de la 1 Petru 2,21; compară cu Filipeni 2,5).

A pătimit în trup. Vezi comentariul de la cap. 3,18. Încercările de foc (cap. 4,12) îl aduc pe credincios mai aproape de Dumnezeu şi îl îndeamnă la o predare mai deplină în faţa puterii şi a conducerii Duhului Sfânt.

A sfârşit-o cu păcatul. Adică a părăsit păcatul ca fel de viaţă (vezi comentariul de la Romani 6,7.12–17). Petru nu vrea să spună aici că persoana despre care este vorba nu mai greşeşte, ci că a întors spatele lumii, firii pământeşti şi diavolului, şi că, prin harul lui Dumnezeu, a pornit pe urmele Domnului. Ţinta sa este desăvârşirea caracterului (vezi comentariul de la Matei 5,48; compară cu DA 555; SC 62; COL 316). Când suntem îmbrăcaţi cu dreptatea Domnului Hristos, nu vom avea nici

o dorinţă de a păcătui; deoarece Domnul Hristos va lucra împreună cu noi. Este posibil să mai greşim, dar vom urî păcatul, care a produs suferinţă Fiului lui Dumnezeu (MYP 338). Păcatul nu mai domneşte în viaţa care acum este condusă de Domnul Hristos (vezi comentariul de la 2 Corinteni 5,14; Galateni 2,20).

2 pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.

În vremea care-i mai rămâne. Adică restul vieţii sale pe acest pământ.

În trup. Şi anume ca fiinţă umană.

Nu mai. Vezi comentariul de la Romani 6,11–15.

Poftele oamenilor. Adică dorinţele şi pasiunile rele, care îi conduc pe oameni la păcat.

Voia lui Dumnezeu. Viaţa celui care a sfârşit-o cu păcatul (v. 1) urmează un drum cu totul nou. Voinţa lui este supusă voinţei lui Dumnezeu, aşa cum busola e supusă polului magnetic. El trăieşte nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului (Romani 8,1). Comuniunea veşnică cu Dumnezeu este făgăduită oricui face voia lui Dumnezeu (1 Ioan 2,17).

3 Ajunge, în adevăr, că în trecut aţi făcut voia neamurilor şi aţi trăit în desfrânări, în pofte, în beţii, în ospeţe, în chefuri şi în slujiri idoleşti neîngăduite.

În trecut. [În timpul trecut al vieţii, KJV]. Literal, timpul care a trecut. Aici este vorba despre viaţa trecută a creştinilor dintre neamuri cărora le scrie Petru, şi prima parte a acestui verset poate fi tradusă astfel: Deja aţi petrecut destul din viaţa voastră făcând ceea ce le place păgânilor să facă.

Neamurilor. Vezi comentariul de la cap. 2,12.

Desfrânări. [Lascivitate, KJV]. Sau moravuri uşoaredepravaresenzualitate (vezi comentariul de la 2 Corinteni 12,21).

Pofte. Vezi comentariul de la Ioan 8,44; Romani 7,7.

Beţii. [Exces de vin, KJV]. Gr. oinophlugia, de la oinos, vin, şi phluo, a da pe deasupra. Aici se face referire la depravarea petrecerilor în care se consuma vin.

Ospeţe. [Chefuri, KJV]. Gr. komoi, un cuvânt folosit adesea în literatura seculară pentru a descrie procesiuni şi adunări festive, adesea caracterizate prin chefuri şi desfrâu.

Chefuri. [Benchetuieli, KJV]. Sau Chefuri cu multă băutură.

Slujiri idoleşti neîngăduite. [Idolatrii urâcioase, KJV]. Literal, idolatrii ilegale. Versetul acesta arată clar că Petru le scrie, cel puţin se adresează în primul rând, creştinilor dintre neamuri – foşti idolatri. Faptul că vecinii lor păgâni erau surprinşi (v. 4) că aceşti creştini refuzau să ia parte la astfel de activităţi este o dovadă în plus că ei nu erau creştini iudei, ci păgâni convertiţi (vezi comentariul de la cap. 2,10).

4 De aceea se miră ei că nu alergaţi împreună cu ei la acelaşi potop de desfrâu şi vă batjocoresc.

De aceea. Adică din cauza purtării descrise în v. 3.

Se miră. Deoarece necredincioşii sunt de obicei orbi cu privire la avantajele şi binecuvântările supreme ale creştinismului, ei sunt uimiţi că foştii lor tovarăşi, acum creştini, evită felul de viaţă de mai înainte. Pe temeiul premizei că omul poate afla satisfacţie şi fericire doar în lumea aceasta, viaţa necreştinilor este o necurmată căutare de plăceri, prin mulţumirea poftelor fireşti. Pentru astfel de oameni neîmplinirea dorinţelor naturale, în mâncare, băutură sau în satisfacţii senzuale, este o nebunie de neînţeles. Totuşi, creştinul trebuie să se păzească neîntinat de lume (Iacov 1,27), deoarece prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu (cap. 4,4). În consecinţă, credincioşii nu trebuie să se mire dacă îi urăşte lumea (1 Ioan 3,13).

Potop de desfrâu. [Exces de orgie, KJV]. Literal, exces de depravare, un tablou al unei revărsări de murdărie şi desfrâu, o mare hazna morală, în contrast cu puritatea creştinului cu adevărat convertit.

Vă batjocoresc. [Vă vorbesc de rău, KJV]. Literal, vă hulesc. Păgânii îi blestemau pe creştini deoarece credeau că aceştia se considerau superiori pentru că nu mai luau parte la acelaşi potop de desfrâu. Această opinie păgână greşită a fost adesea scânteia care a aprins focul persecuţiei.

5 Dar au să dea socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii şi morţii.

Au să dea socoteală. Este vorba de batjocoritorii din v. 4. Vezi comentariul de la Romani 14,10–12.

Celui. Adică Domnului Isus Hristos (compară cu 2 Timotei 4,1; Apocalipsa 19,11).

Este gata să judece. Vezi comentariul de la 2 Timotei 4,1.

Viii. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 10,42; compară cu 1 Tesaloniceni 4,15–17.

6 Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, pentru ca să fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu în duh.

Tocmai în vederea aceasta. [Din această cauză, KJV]. Literal, prima parte a acestui verset zice: Cu acest scop au fost evanghelizaţi chiar şi cei morţi. Fiecare om va fi judecat pe baza propriului său răspuns la lumina care i-a fost oferită.

A fost vestită Evanghelia. Din versiunea greacă este evident că predicarea la care se face referire aici a avut loc înainte de momentul când şi-a scris Petru epistola şi că nu mai avea loc atunci când scria el. Dacă Petru ar fi vorbit despre cei morţi spiritual, atunci ar fi scris este vestită Evanghelia (vezi mai jos, la celor morţi).

Celor morţi. Probabil că aici este vorba despre creştinii morţi, aşa cum sugerează ultima parte a versetului. Contextul arată ca este improbabil ca Petru să fi vorbit aici la figurat, despre cei morţi spiritual, deşi sensul acesta este obişnuit în Scriptură (vezi comentariul de la Matei 8,22; Efeseni 2,1; Coloseni 2,13). Morţii din 1 Petru 4,5 sunt, evident, cei morţi fizic şi, deoarece în v. 5 şi 6 se vorbeşte despre morţi în legătură cu judecata, cel mai probabil este că cei morţi din v. 6 sunt, de asemenea, cei morţi fizic. Dacă ar fi o trecere de la sensul literal la cel figurat, lucrul acesta ar fi indicat de context. Totuşi, Scripturile susţin starea de inconştienţă a morţilor şi că timpul de har acordat omului se încheie la moarte (vezi comentariul de la cap. 3,19). Astfel, singura concluzie consecventă cu învăţăturile generale ale Bibliei este că cei care erau morţi în momentul când scria Petru auziseră Evanghelia înainte de a fi murit. Evanghelia le fusese predicată înainte ca ei să fi murit.

Pentru ca. Aici apostolul scoate în evidenţă două rezultate ale propovăduirii Evangheliei la oamenii vii care apoi muriseră.

Pentru ca să fie judecaţi. Vezi comentariul de la Ioan 5,29; 2 Corinteni 5,10; Evrei 9,27. N-ar fi putut fi traşi la răspundere în privinţa Evangheliei dacă n-ar fi auzit-o niciodată (vezi comentariul de la Ezechiel 3,18–20; Ioan 3,19; 15,22; Faptele Apostolilor 17,30; Iacov 4,17; compară cu Luca 23,34; 1 Timotei 1,13).

Ca. Cei care murit vor fi judecaţi după cum au trăit în viaţa aceasta. Vor fi judecaţi pe acelaşi temei ca şi cei vii, adică cei vii care sunt pomeniţi în v. 5. În trup. Literal, cu privire la trup, adică fiinţe umane vii (vezi comentariul de la cap. 3,18).

Dar să trăiască. Este evident că Petru se referă la credincioşii care adormiseră în Domnul Isus; creştinii din timpurile Noului Testament fiind foarte îngrijoraţi cu privire la aceştia (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,12–14; 1 Tesaloniceni 4,13–17). Aceşti morţi auziseră şi primiseră Evanghelia în timpul vieţii, iar la judecată vor fi socotiţi vrednici să trăiască după Dumnezeu în duh.

După Dumnezeu. Aceste cuvinte pot să însemne aşa cum trăieşte Dumnezeu, adică vor fi făcuţi nemuritori (vezi comentariul de la 1 Corinteni 15,51–55; 1 Tesaloniceni 4,16.17); sau aşa cum voieşte Dumnezeu, adică după voia lui Dumnezeu pentru viaţa lor, aşa cum va fi decretat la judecată.

În duh. Adică având trupuri nemuritoare, proslăvite, ca acela pe care L-a avut Domnul Hristos când a ieşit din mormânt (vezi comentariul de la cap. 3,18). Totuşi, compară cu Ioan 3,6; Romani 8,9.

7 Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.

Sfârşitul tuturor lucrurilor. Adică sfârşitul lumii (vezi Nota Suplimentară de la Romani 13; vezi comentariul de la Matei 24,3.34; Apocalipsa 1,3; compară cu Romani 13,11.12; 1 Corinteni 7,29; 10,11; Filipeni 4,5; Iacov 5,3.8.9; 1 Petru 4,17; 2 Petru 3,11; 1 Ioan 2,18; Apocalipsa 22,10).

Este aproape. Perspectiva iminentă a întâlnirii cu Judecătorul universului (v. 5, 6) este, într-adevăr, un gând care determină la seriozitate. Sfatul lui Petru către credincioşi, mai ales cel din versetele care urmează, este dat într-un spirit de urgenţă, deoarece sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Compară cu 1 Ioan 3,3.

Înţelepţi. [Cumpătaţi, KJV]. Gr. sophroneo, a avea o minte sănătoasăa exercita control de sine (vezi comentariul de la Romani 12,3; Tit 2,4.5; compară-l cu cel de la 1 Tesaloniceni 5,6). Deşi revenirea Domnului Hristos se apropie tot mai mult, oamenii nu trebuie să folosească de aceasta ca o scuză pentru a-şi neglija răspunderile. Creştinii trebuie să rămână la posturile lor chiar până în ultima clipă, îndeplinindu-şi datoriile cu credincioşie. Domnul porunceşte cu privire la talanţi: Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce (Luca 19,13).

Vegheaţi. Gr. nepho, a fi cumpătat, adică a se abţine de la băuturi îmbătătoare (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 5,6). Petru îi sfătuieşte pe creştini să fie vigilenţi, în vederea evenimentelor viitoare (vezi comentariul de la Matei 24,42.44).

8 Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.

Mai presus de toate. Proba supremă a creştinismului este efectul pe care îl are asupra relaţiilor dintre oameni. Să aveţi. Literal, să aveţi în continuare [aşa cum aveţi acum].

Dragoste. Gr. agape, iubire (vezi comentariul de la Matei 5,43; 1 Corinteni 13,1). Dragostea nu cunoaşte limite şi nu va pieri niciodată. Ea leagă, în comuniune creştină, oameni de diferite obârşii şi opinii. În biserică nu există problemă care să nu poată fi rezolvată într-un spirit de iubire inteligentă, altruistă.

Fierbinte. Literal, deplină.

Acopere. Vezi comentariul de la Iacov 5,20. Petru citează aici din Proverbele 10,12. Acolo unde lipseşte iubirea există tendinţa de a exagera greşelile şi insuccesele altora. Acolo unde domneşte dragostea, oamenii sunt gata să ierte şi să uite. În plus, spiritul iubirii frăţeşti va atrage cu siguranţă atenţia celor neconvertiţi şi va duce pe mulţi dintre ei la o cunoaştere mântuitoare a Domnului Isus Hristos.

9 Fiţi primitori de oaspeţi între voi, fără cârtire.

Fiţi primitori de oaspeţi. [Folosiţi ospitalitatea, KJV]. Gr. philoxenoi, [a fi] ospitalier (vezi comentariul de la Romani 12,13).

Fără cârtire. Ocazia de a fi ospitalier poate fi umbrită de semne de deranj din partea gazdei. Adevărata ospitalitate include un duh ospitalier, deoarece darul fără dăruitor este gol. În vremurile de persecuţie (compară cu v. 12), numărul refugiaţilor creştini s-ar putea să fie mare, iar îngrijirea de aceşti semeni să fie costisitoare, dar creştinul care poate alina lipsurile altuia este dator înaintea lui Dumnezeu să-şi împlinească răspunderea cu voioşie.

10 Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit.

Buni. Gr. kaloi, excelenteficient.

Ispravnici. Vezi comentariul de la 1 Corinteni 4,1.

Felurit. Vezi comentariul de la Iacov 1,2. Darurile lui Dumnezeu sunt oferite cu bucurie şi din plin. Ispravnicii Lui trebuie să împartă aceste binecuvântări în acelaşi spirit.

Fiecare dintre voi. Nici un creştin nu e prea sărac pentru a da altora o mână de ajutor. Spiritul ospitalităţii conferă celor mai umile posibilităţi o valoare nepreţuită. Fiecare persoană are o anumită capacitate de a-i sluji pe semenii săi. A împărţi cu alţii ceea ce avem este un privilegiu şi o răspundere creştină.

Să slujească altora. Ceea ce, plin de îndurare, ne-a oferit Dumnezeu, trebuie să împărţim şi altora, mai ales fraţilor în credinţă (vezi comentariul de la Galateni 6,10).

Darul. Gr. charisma, un dar oferit fără plată, cu generozitate, o favoare făcută cuiva. Petru nu se referă la talentele neobişnuite pe care le împarte Duhul Sfânt, ci la binecuvântările pe care le primeşte neîncetat fiecare copil al lui Dumnezeu. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi (vezi comentariul de la Matei 10,8).

11 Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu. Dacă slujeşte cineva, să slujească după puterea pe care i-o dă Dumnezeu: pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a căruia este slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.

Dacă vorbeşte cineva. Anume, în calitatea sa de creştin.

Cuvintele. Gr. logia (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 7,38; Romani 3,2). Un exemplu al harului felurit este capacitatea de a vorbi convingător şi plăcut. Totuşi, darul acesta trebuie folosit doar spre slava lui Dumnezeu. Talanţii oferiţi de Dumnezeu trebuie cultivaţi şi dezvoltaţi cu grijă, astfel încât răspândirea Evangheliei să nu fie împiedicată de o vorbire necioplită, de nesinceritate sau de neseriozitate.

Slujeşte. Pasajul spune literal, dacă slujeşte cineva, [aceasta să fie] din puterea pe care o dă Dumnezeu. O viaţă veritabilă de creştin este o manifestare neîntreruptă a puterii lui Dumnezeu. Nimeni nu poate trăi o viaţă neprihănită fără să se sprijinire clipă de clipă pe puterea divină.

În toate lucrurile. Adică în toate activităţile în care s-ar angaja creştinul.

Să fie slăvit. Literal, să continue să fie slăvit. Adevăratul scop al vieţii este ca Dumnezeu să fie onorat şi înălţat. Un creştin nu este niciodată eliberat de obligaţia de a-L reprezenta bine pe Dumnezeu şi de a demonstra eficacitatea puterii Sale mântuitoare.

Isus Hristos. Vezi comentariul de la Matei 1,1. Domnul Hristos este Acela prin care credinciosul devine un copil al lui Dumnezeu şi prin care Îl proslăveşte pe Dumnezeu.

A Căruia. Pronumele acesta se poate referi fie la Dumnezeu Tatăl, care este glorificat prin Domnul Isus Hristos, fie la Domnul Hristos Însuşi. Ca şi aici, pe pământ, doxologia aceasta va fi cântată tuturor Celor trei Persoane ale Dumnezeirii, când cei răscumpăraţi vor ajunge în căminul lor veşnic (compară cu Romani 11,36; 2 Timotei 4,18; Apocalipsa 1,6).

Slava. Vezi comentariul de la Efeseni 1,6.14. S-a sugerat că ultima parte a acestui verset este un citat dintr-o rugăciune folosită de creştinii din biserica primară. Compară cu 1 Petru 5,11, unde de asemenea cuvintele slava şi puterea sunt folosite împreună.

Puterea. Literal, stăpânireadominaţia. În ce priveşte cuvântul putere (Gr. kratos), vezi comentariul de la Efeseni 1,19. Kratos este folosit în doxologie doar aici şi la 1 Timotei 6,16; Iuda 25; Apocalipsa 1,6; 5,13. A-I atribui puterea Domnului Hristos înseamnă a-I recunoaşte dreptul la stăpânire şi a-L aclama ca Domnitor.

Amin. Vezi comentariul de la Matei 5,18.

12 Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi;

Prea iubiţilor. O salutare tandră, care scoate în evidenţă prietenia şi grija reciprocă. Anticipând zilele întunecoase ce urmau să vină, Petru le dă credincioşilor sfaturi care au scopul de ai întări pentru furtuna viitoare.

Să nu vă miraţi. [Nu socotiţi ca ceva ciudat, KJV]. Literal, nu mai fiţi uimiţi. Atâta vreme cât marea luptă dintre Hristos şi Satana are loc în sufletelor oamenilor, creştinul se poate aştepta la felurite încercări şi probleme cu care Satana vrea să-i distrugă toată credinţa în Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 1,7; 3,17).

Încercarea de foc. Gr. purosis, o arderepârlire. Vezi şi cap. 1,7. Persecuţiile cumplite din timpul lui Nero aveau să-i încerce în curând pe creştini; necazurile neîncetate din partea iudeilor şi a romanilor era numai un preludiu la holocaustul ce stătea înainte. Pentru a distruge biserica ce se afla la începuturile ei, Satana a încercat orice uneltire pe care a putut să o născocească. În vederea ceasului viitor al încercării, creştinii de azi ar face bine să ia aminte la cuvintele adresate de Petru bisericii primare.

Încerce. Gr. peirasmos (vezi comentariul de la Matei 6,13; Iacov 1,2). Ca şi în cazul lui Iov, Dumnezeu îi permite lui Satana să pună la încercare caracterul celor credincioşi. Dumnezeu cunoştea răbdarea lui Iov, şi de atunci înainte toţi cei care suferă au fost întăriţi de exemplul său de statornicie în încercarea de foc. Suferinţele vieţii nu sunt trimise de Dumnezeu, ci de Satana. Totuşi, Dumnezeu conduce, transformându-le în mijloace de dezvoltare a caracterului copiiilor Săi. Vezi comentariul de la Iov 42,5; Psalmi 38,3; 39,9.

Ceva ciudat. Adică ceva nemaiauzit. Încercarea de foc nu este ceva nou, deoarece Domnul Hristos a suferit tot atât de mult cât ar fi putea să sufere orice fiinţă umană (v. 13). Încercarea de foc îi face pe ucenicii Domnului Hristos să fie pe deplin părtaşi la suferinţele Sale.

13 dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui.

Bucuraţi-vă. Vezi comentariul de la Iacov 1,2.

Întrucât. Sau în măsura în careatât timp cât. Creştinii trebuie să se aştepte la problemele care apar din cauza faptului că lumea nu înţelege credinţa creştină. Creştinul poate să se bucure, deoarece ştie că nu va trebui să sufere mai mult decât a suferit Domnul Hristos (vezi comentariul de la Evrei 2,18; 4,15.16).

Ca să. Sau pentru ca să, arătând care este scopul bucuriei prezente.

Să vă bucuraţi. Bucuria inefabilă a primei ore petrecute în veşnicie va umbri repede amintirea tuturor clipelor triste şi a necazurilor de pe pământ. Emoţia şi uimirea provocate de splendoarea cerului vor depăşi peste măsură de mult cea mai bogată imaginaţie.

Arătarea. Gr. apokalupto (vezi comentariul de la 1 Corinteni 1,7; 1 Petru 1,7).

Slavei Lui. Adică slava celei de-a doua veniri a Lui (vezi comentariul de la Matei 25,31).

14 Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi.

Batjocoriţi. Gr. oneidizo, a ocărîa batjocoria aduce insulte cuiva. De obicei persecutorii încep prin a batjocori integritatea, inteligenţa şi comportamentul civil al creştinului. Batjocura este doar începutul unor atacuri mai dure. Vezi comentariul de la Matei 5,11.

Pentru. Sau din cauzaîn legătură cu.

Numele lui Hristos. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16. După cum lumea romană trata cu dispreţ curăţia şi onoarea Domnului Hristos, tot aşa cei neevlavioşi din toate veacurile îi resping pe reprezentanţii Săi (vezi comentariul de la Matei 5,11.12; 1 Petru 2,21).

Ferice. Gr. makarios (vezi comentariul de la Matei 5,3; vezi şi comentariul de la Psalmi 1,1).

Duhul slavei. Sau Duhul slăvit, adică Duhul Sfânt. În persecuţie şi suferinţă, creştinul are asigurarea că Dumnezeu va fi cu el prin Duhul Său Sfânt, pentru a mângâia, a încuraja, a îndruma şi a binecuvânta.

Duhul lui Dumnezeu. [Şi al lui Dumnezeu, KJV]. Literal, chiar [Duhul] lui Dumnezeu. Prezenţa puterii lui Dumnezeu, care îl face în stare pe creştin să facă faţă oricărei probleme a vieţii, este sursa seninătăţii şi a încrederii sale. O viaţă plină de bunuri şi plăceri materiale nu poate compensa prezenţa Duhului lui Dumnezeu.

Se odihneşte peste voi. Adică rămâne în voi.

În KJV versetul acesta mai are o parte care nu apare în traducerea Cornilescu. Este vorba de următoarele cuvinte: Ei Îl vorbesc de rău, dar voi Îl proslăviţi. Dar dovezile textuale favorizează omiterea acestor cuvinte.

15 Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.

Sufere ca ucigaş. Este un privilegiu să suferi pentru Domnul Hristos şi prin aceasta să aduci onoare numelui Său. Dar dacă un creştin săvârşeşte vreo faptă rea, le dă necredincioşilor prilejul să ia în râs biserica şi să ocărască numele Domnului Hristos. Vezi comentariul de la cap. 2,20.

Hoţ. Vezi comentariul de la Exodul 20,15; compară cu Matei 19,18; Romani 2,21; Efeseni 4,28.

Făcător de rele. Un cuvânt generic pentru cei care săvârşesc tot felul de rele şi produc stricăciuni.

Unul care se amestecă în treburile altuia. Gr. allotriepiskopos, supraveghetor al treburilor altora. Nu se ştie sigur care este înţelesul exact al acestui cuvânt. Deoarece Petru vorbeşte despre legăturile creştinului cu necreştinii, poate că se gândeşte aici la membrii imprudenţi ai bisericii care în mod necugetat critică practicile şi obiceiurile păgânilor. O parte din ocara şi persecuţia aduse de necreştini ar putea fi eliminată printr-un comportament creştin atrăgător. Creştinul nu trebuie să se facă conştiinţă pentru alţi oameni. Datoria lui este de a se asigura că propria sa purtare este de aşa fel încât nu doar oamenii, ci şi Dumnezeu să o poată aproba din toată inima.

16 Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.

Dimpotrivă, dacă. [Dar dacă, KJV]. Vezi comentariul de la cap. 3,14.

Creştin. Cuvântul acesta apare doar de trei ori în tot Noul Testament. La început a fost rostit în batjocură (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 11,26), dar a devenit un simbol al onoarei şi a ajuns un nume purtat cu mândrie de biserica primară (vezi cap. 26,28). Indiferent de insultele şi de interdicţiile de care au parte creştinii, ei ştiu că a fi onorat de Dumnezeu este cu mult mai de preţ decât de a fi onorat de lume. Domnul Isus de asemenea a suferit pe nedrept pentru faptul că a ascultat cu hotărâre de principiile neprihănirii.

Să nu-i fie ruşine. Vezi comentariul de la v. 12–14. Să proslăvească pe Dumnezeu. Şi anume pentru că e creştin, pentru privilegiul de a fi părtaş la suferinţele Domnului Hristos şi pentru că dă mărturie pentru Dumnezeu (v. 13). Pentru numele acesta. [În privinţa aceasta, KJV]. Dovezile textuale favorizează exprimarea pentru numele acesta, adică datorită numelui de creştin.

17 Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?

Suntem. [A venit, KJV]. Cuvântul acestea a fost adăugat de către traducători. Vezi mai jos, la stă să înceapă; vezi comentariul de la v. 7. Clipa. [Timpul, KJV]. Gr. kairos, un timp aparte, specific, potrivit (vezi comentariul de la Marcu 1,15; Faptele Apostolilor 1,7).

Judecata. Gr. krima, sentinţa (vezi comentariul de la Apocalipsa 17,1). Se pare că scena judecăţii din Ezechiel 9 constituie cadrul pe care îl foloseşte Petru pentru comparaţia dintre creştinul evlavios şi cel neevlavios, ambii înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu.

Stă să înceapă. [Trebuie să înceapă, KJV]. Literal, începe. Prima parte a acestui verset poate fi tradusă: Pentru că e timpul potrivit ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Având în vedere scurtimea timpului (vezi comentariul de la v. 7) şi încercarea de foc care va veni în curând (v. 12), Petru îi îndeamnă pe fraţii săi de credinţă să-şi aducă aminte de solemna lor răspundere în calitate de creştini. Compară cu Ezechiel 9,6, unde agenţii judecăţii şi-au început lucrarea de la sanctuar, judecându-i mai întâi pe cei care pretindeau cel mai tare că sunt credincioşi. În încercarea de foc şi la judecată, Dumnezeu are aşteptări mai mari de la cei care îşi mărturisesc credinţa în Domnul Hristos.

Casa lui Dumnezeu. Adică biserica (vezi comentariul de la 1 Timotei 3,15).

Sfârşitul. Adică soarta. În comparaţie cu cei nelegiuiţi, creştinii sunt cu mult mai vrednici de viaţa veşnică. Dacă Dumnezeu are de gând să Se poarte strict chiar cu ai Săi, atunci va fi cu mult mai sever cu aceia care în mod intenţionat s-au împotrivit adevărului, în persoana creştinilor. Aşadar, credincioşilor nu trebuie să le fie teamă că Dumnezeu nu va fi drept cu asupritorii lor.

Celor ce nu ascultă. Cu alte cuvinte, cei care sunt răspunzători pentru încercarea de foc prin care au să treacă cei credincioşi (v. 12).

18 Şi, dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?

Cel neprihănit scapă cu greu. Aici apostolul citează din Proverbele 11,31, după LXX (vezi comentariul de acolo). De fapt cei neprihăniţi sunt mântuiţi doar în virtutea meritelor Domnului Hristos. Dacă nu au credinţă în El, atunci ei nu trebuie să aibă vreo pretenţie la îndurarea divină în ziua judecăţii.

Ce se va face … ? [Unde va apărea?, KJV]. Adică în ce lumină vor apărea cei neevlavioşi? Ei au dispreţuit singurul mijloc prin care se poate ajunge în Împărăţia veşnică a celor răscumpăraţi.

Nelegiuit. [Neevlavios, KJV]. Gr. asebes, neevlaviosnerespectuos (vezi comentariul de la Romani 4,5).

19 Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor şi să facă ce este bine.

Aşa că. Acum Petru îşi încheie îndemnul cu privire la suferinţa la care creştinii se puteau aştepta în încercarea de foc care se întrezărea înaintea lor.

După voia lui Dumnezeu. Adică din cauza credincioşiei faţă de voia clar exprimată a lui Dumnezeu, nu din cauza unei purtări rele (vezi comentariul de la cap. 2,12.19.20; 3,14.16–18; 4,14.16).

Să-şi încredinţeze. Cea mai mare siguranţă a creştinului stă în cunoaşterea faptului că Dumnezeu niciodată nu îi părăseşte pe copiii Săi (vezi comentariul de la 2 Timotei 1,12; 2,19). Ca un adevărat păstor, Petru îi îndreaptă pe fraţii săi de credinţă către singurul loc în care pot afla siguranţă atunci când norii persecuţiei se adună cu repeziciune.

Sufletele. [Păstrarea sufletelor lor, KJV]. Ei îşi vor încredinţa viaţa Singurului care poate să-i ferească de rău şi să-i întărească pentru a suferi nobil. În ce priveşte cuvântul suflete, vezi comentariul de la Matei 10,28.

Credinciosului Ziditor. [Credinciosul Creator, KJV]. Dumnezeu ne-a creat, deci suntem ai Săi. Cu siguranţă că Se va îngriji de ce este al Său. Putem fi siguri de iubirea şi îndurarea Sa. Nici o forţă din cer sau de pe pământ nu poate smulge viaţa celui care s-a încredinţat mâinii ocrotitoare a lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Ioan 10,28.29).

Să facă ce este bine. Cea mai sigură protecţie a creştinului este o viaţă ireproşabilă (vezi comentariul de la Daniel 6,4). Ajutat de harul divin, creştinul trebuie să facă, indiferent de împrejurări, tot ce poate mai bine şi să-I încredinţeze totul lui Dumnezeu.

 

 

 Care sunt etapele sau paşii către mântuire?

 

 

Răspuns: Mulţi oameni sunt în căutarea “paşilor către mântuire”. Oamenilor le place ideea unui manual de ghidare care să aibă 5 paşi care, odată urmaţi, să se finalizeze cu mântuirea. Un astfel de exemplu este religia islamică, unde există conceptul celor 5 stâlpi. Conform islamismului, dacă un credincios musulman este supus celor 5 stâlpi, mântuirea va fi obţinută. Întrucât această idee a unui proces de mântuire pas-cu-pas este atrăgătoare, multe persoane din creştinism fac greşeala de a prezenta mântuirea ca fiind rezultatul unui proces etapizat, în paşi. Catolicismul are cele 7 sacramente. Diverse denominaţii creştine adaugă botezul, mărturia publică, întoarcerea de la păcat, vorbirea în limbi etc., prezentându-le ca etape în mântuire. Însă Biblia prezintă un singur pas către mântuire. Atunci când gardianul din Filipi l-a întrebat pe apostolul Pavel “ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, acesta i-a răspuns: “crede în Domnul Iisus Hristos şi vei fi mântuit” (Faptele Apostolilor 16:30-31).

Credinţa în Iisus Hristos ca şi Mântuitor este singurul “pas” către mântuire. Mesajul Bibliei este foarte clar. Cu toţii am păcătuit împotriva lui Dumnezeu (Romani 3:23). Din cauza păcatului nostru, noi merităm să fim separaţi pentru toată veşnicia de Dumnezeu, în iad (Romani 6:23). Dar datorită dragostei Lui pentru noi (Ioan 3:16), Dumnezeu a luat formă umană şi a murit în locul nostru, luând asupra Lui pedeapsa pe care noi o meritam (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Dumnezeu promite iertarea păcatelor şi viaţa veşnică tuturor care Îl primesc, prin credinţă, pe Iisus Hristos ca Mântuitor (Ioan 1:12; 3:16; 5:24; Faptele Apostolilor 16:31).

Mântuirea nu constă în anumite etape pe care trebuie să le parcurgă omul pentru a câştiga mântuirea prin meritele sale. Da, creştinii trebuie să se boteze. Da, creştinii trebuie să Îl mărturisească pe Hristos ca Mântuitor. Da, creştinii trebuie să abandoneze păcatul. Da, creştinii trebuie să îşi dedice vieţile slujirii şi supunerii lor faţă de Dumnezeu. Totuşi, acestea nu sunt etape sau paşi către mântuire. Ele sunt rezultatul mântuirii. Din cauza păcatelor noastre, noi nu suntem în măsură în nici un fel să ne câştigăm mântuirea. Putem să urmăm 1000 de paşi, şi tot n-ar fi suficient. Iată de ce a trebuit ca Iisus Hristos să moară în locul nostru. Noi suntem absolut incapabili să plătim pentru păcatele noastre înaintea lui Dumnezeu sau să ne curăţăm singuri de păcat. Numai Dumnezeu ar putea să aducă mântuirea, şi exact acest lucru l-a făcut. Dumnezeu Însuşi a parcurs “etapele” şi astfel El oferă mântuirea oricăruia o acceptă ca venind de la El.

Mântuirea şi iertarea păcatelor nu constă în urmarea unor anumite etape sau paşi. Ci constă în a-L primi pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi în a recunoaşte că El a făcut totul în locul nostru. Dumnezeu cere un singur lucru de la noi —să Îl primim pe Iisus Hristos ca Mântuitor şi să ne încredem doar în El ca şi cale a mântuirii. Iată ceea ce face distincţia între credinţa creştină şi toate celelalte religii din întreaga lume, unde fiecare dintre ele are câte o listă de paşi care trebuie urmaţi pentru a câştiga astfel mântuirea. Credinţa creştină recunoaşte că Dumnezeu a făcut totul în locul credinciosului, şi doar ne cheamă să Îl primim pe El ca Mântuitor prin credinţă.

Ai luat decizia de a-L accepta pe Hristos ca Mântuitor al tău ca urmare a ceea ce ai citit mai sus? Dacă da, apasă pe butonul “Astăzi L-am primit pe Hristos”, de mai jos.

POCĂINȚA UNICA SOLUȚIE

Cartea Iona este o istorie a reformei ninivenilor. Reforma este o întoarcere la Dumnezeu (o pocăință) așa de profundă și răspândită încât afectează întreaga societate. Care au fost elementele prezente în această reformă? Sunt ele prezente în viață și bisericile noastre?

Cuvântul lui Dumnezeu (Predicarea Expozitiva)

Capitolul 3 începe cu aceste cuvinte: “Cuvântul Domnului a venit a doua oară la Iona şi i-a zis: „Scoală-te, du-te la Ninive, cetatea cea mare, şi vesteşte acolo mesajul pe care ţi-l spun!“ – Iona 3:1-2 NTR. Fără vestirea mesajului pe care Dumnezeu ni l-a dat, adică Evanghelia Sa revelată în Sfintele Scripturi nu există posibilitate de pocaință sau de reformă autentică. Iona nu este un predicator inventiv, creativ, sau dibaci; este un simplu expozitor al mesajului lui Dumnezeu.

Disciplinarea

In primele 2 capitole din cartea Iona Dumnezeu pregateste terenul pentru reforma pe care avea sa o produca la Ninive. Si prima problema pe care o rezolva este disciplinarea lui Iona care era un slujitor razvratit. Odata ce Iona este corectat de Dumnezeu este trimis ca sa vesteasca mesajul de disciplinare a ninivenilor. De fapt intreaga carte Iona ne prezinta tablouri ale disciplinării. Reforma incepe cu disciplinarea si sfintirea instrumentelor prin care Dumnezeu lucreaza.

Credinta

Confruntati cu disciplinarea lui Dumnezeu prin vestirea cuvantului exista diverse reactii. Cei din ninive ne arata reactia corecta: “Atunci oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu” 3:5a. Singura reactie corecta inainte cuvantului lui Dumnezeu este sa il crezi pe Dumnezeu pe cuvant.

Post & Rugaciune

Vedem faptul ca credinta lor îi conduce la o discipina spirituala in mod spontan. Iona ne spune ca ei au crezut in Dumnezeu si “au vestit un post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cel mai mare până la cel mai mic.” 3:5b.

Pocainta

Pocainta acestor oameni a fost reala. In primul rand am vazut ca ea decurge dintro credinta autentica in Dumnezeu iar apoi am vazut ca produce roade care atesta pocainta lor. Acesti oameni anunta un post drastic si “se întorceau ei de la calea lor cea rea” 3:10. Altfel spus putem observa niste oameni care au fost radicali transformati prin credinta.

Personala & Familiala

Aceasta pocainta radicala este una personala (pentru ca credinta este personala) dar este una care impacteaza si pe cei din jur. Vedem ca nimeni nu a fost crutat din calea reformei, pocainta reala impacteaza pe toti din jurul nostru. Ganditi-va ca asa de radicala a fost pocainta lor incat si familia, copii, ba inca si animalele au fost cuprinse “Nici un om şi nici un animal, nici din cireadă, nici din turmă, să nu guste nimic, să nu pască şi să nu bea apă deloc! Oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la violenţa lor, de care le sunt pline mâinile! “ 3:7-8

Frica de Dumnezeu

Imaginati-va acest scenariu al ninivenilor, toti erau in post si rugaciune de la cel mai mic la cel mai mare, plangeu cu amar pacatele lor in sac si strigau spre Dumnezeu. Cand ati vazut in cadrul bisericilor noastre asa ceva ? Stiti de ce nu se intampla, pentru ca nu ne mai este frica de Dumnezeu. Ninivenii nu au luat cu usurinta mania lui Dumnezeu, ei au crezut ca Dumnezeu are dreptate sa fie manios impotriva pacatelor lor si n-au considerat că l-ar putea indatora pe Dumnezeu prin faptul că s-au pocăit. Priviti ce spune imparatul ninivenilor cand porunceste ca toti sa tina post in sac si cenușă si sa strige catre Dumnezeu: “Cine ştie? Poate Dumnezeu se va răzgândi, Îi va părea rău, Îşi va opri apriga Sa mânie şi astfel nu vom pieri!»”.

Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

Referințe: Faptele Apostolilor 16.11-34

Întotdeauna a existat conceptul că omul trebuie să facă ceva pentru a putea fi mântuit. De fapt, tot ceea ce trebuie făcut pentru mântuirea noastră a fost deja realizat. În pasajul de față putem observa câteva imagini ce ne vor ajuta să înțelegem mai bine acest lucru.

I. O lume liberă – vers. 11-15
Pe malul unui râu se adună oameni care vin înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Se simt liberi doar în prezența Creatorului lor.

II. O lume aparent liber, dar încătușată – vers. 16-20
Oamenii sunt încătușați de cel rău, la fel ca slujnica ce avea un duh de ghicire. Ea avea nevoie de eliberare de sub sclavia păcatului, de influența satanică.

III. O lume încătuşată, dar liberă
Pavel şi Sila se aflau în temniţă, încarceraţi. Totuși libertatea spirituală pe care o posedau îi determină să cânte cântări de slavă la adresa lui Dumnezeu. Deși nu aveau la dispoziție aparatura modernă de sonorizare, lanţurile le-au servit drept acompaniament pentru glasurile lor.
Care sunt răspunsurile pe care temnicerul le-a primit la întrebarea: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”

1. Credinţa în Isus Cristos – vers. 31

Când vorbim despre credinţă nu înseamnă să credem în existența istorică a lui Dumnezeu. Este vorba să crezi că singura soluţie de salvare pentru viaţa ta este jertfa Domnului Isus. Pentru ca viaţa ta să fie salvată cineva a trebuit să moară: Domnul Isus. Da, în ziua de azi, oamenii cred că Domnul a murit şi a a înviat, însă trebuie să mergem un pas mai departe și să conștientizăm că a făcut acestea pentru mine şi pentru tine.

2. Convingerea – vers. 32

Pe baza Scripturii ajungi să înțelegi că lucrarea de mântuire este una deja realizată de Isus Cristos. Autoritatea Bibliei este singura bază pentru a crede acest adevăr.

3. Convertirea – vers. 33

Pocăinţa este condiția iertării. Zacheu este prezentat pe paginile Cuvântului Sfânt drept un exemplu elocvent în ceea ce privește restaurarea autentică. Temnicerul a spălat rănile lui Pavel şi Sila, răni făcute de către cel care i-a pus în butuci, adică însuși temnicerul.

4. Conformarea – vers. 33

Botezul a fost actul prin care temnicerul s-a conformat atunci, pe loc, poruncii Fiului lui Dumnezeu.

5. Caracterul creştin – vers. 34

După ce a împlinit tot ceea ce trebuia împlinit, temnicerul a dat dovadă de ospitalitate. În viaţa credinciosului trebuie să se vadă un comportament adecvat, o conduită care să-L onoreze pe Domnul Isus Cristos.

Cum poti sa fii mantuit?

(adaptare după “Basic Christianity” de John Stott)

Orice începuturi sunt cruciale. Trebuie să ne naştem înainte de a putea creşte, trebuie să punem o fundaţie solidă înainte de a putea ridica o clădire, şi trebuie să stăpânim bine alfabetul înainte de a putea fi eficienţi în citire. Una din întrebările fundamentale legate de începuturile creștine este: Cum devine cineva creştin?

Este atâta confuzie în încercarea de a răspunde la această întrebare:

  • unii îşi pun toată nădejdea lor în faptul că au fost crescuţi într-o familie creştină;
  • alţii îşi pun nădejdea în botez;
  • alţii îşi pun nădejdea în faptul că merg regulat la biserică;
  • alţii îşi pun nădejdea în moralitatea lor.

Chiar dacă aceste lucruri sunt importante în felul lor, ele nu pot înlocui o relaţie personală cu Isus Hristos. Autorii Noului Testament tocmai acest aspect vor să-l sublinieze.

Înainte să vedem ce înseamnă creştinismul, aş dori să subliniem

Ce nu este creştinusmul :

  • Nu este un crez – Un creştin nu este cineva care recită sau aderă la un set de învăţături. Poţi să fi de acord cu învăţăturile creştine, şi totuşi să nu fii creştin. Biblia ne spune că şi demonii cred, dar nu sunt mântuiţi. Iacov 2:19 spune: “Tu crezi că este un singur Dumnezeu, şi bine faci. Şi demonii cred şi se înfioară”
  • Nu este în primul rând o conduită morală – Sunt mulţi care spun că nu are importanţă ce crezi atât timp cât duci o viaţă decentă. Mulţi creştini se străduiesc să fie morali, dar creştinismul nu este în primul rând un cod etic. Este adevărat că creştinismul are codul etic cel mai înalt, având ca temelie legea supremă a dragostei. Dar este posibil să trăieşti o viaţă morală fără să fii creştin.
  • Nu este un cult

…înţelegând prin cult un sistem religios de închinare şi un set de ceremonii. Cu siguranţă, creştinismul are anumite acte de cult, ca Botezul şi Cina Domnului, dar poţi să pierzi din vedere esenţa creştinismului chiar participând la acestea.

De asemenea, membralitatea bisericească şi frecventarea bisericii sunt esenţiale pentru un creştin, dar nu sunt îndeajuns. Rugăciunea şi citirea bibliei sunt de asemenea importante, dar şi aceste practici exterioare pot fi făcute fără ca cineva să înţeleagă esenţa creştinismului.

Deci, creştinismul nu este un crez, nici un cod etic, nici un cult, chiar dacă acestea toate sunt importante la locul lor. În esenţa lui creştinismul nu este un sistem intelectual, etic, sau ceremonial. Nu este nici chiar toate trei puse împreună. Este perfect posibil să fii corect în crez, neprihănit în conduită, şi conştiincios în observarea ceremoniilor, şi totuşi să treci cu superficialitate peste ceea ce este esential.

Atunci,

Ce este creştinismul ?

În esenţă, creştinismul este Hristos! Nu este în primul rând un sistem, ci este o persoană, şi o relaţie personală cu această persoană. Pornind de aici, toate celelalte lucruri îşi găsesc rostul lor, crezul nostru, conduita, membralitatea într-o biserică, cât şi închinarea noastră personală şi publică. Creştinismul fără Hristos este ca o ramă fără poză, ca un trup fără respiraţie. Apostolul Pavel explică succint acest aspect în Fil. 3:7-9.

Învăţăm din acest pasaj că:

    • A fi creştin înseamnă să-L cunoşti pe Hristos ca şi Prieten al tău

Domnul Isus a folosit acest termen când a spus “V-am numit prieteni” (Ioan 15:15). Toţi autorii Noului Testament vorbesc de o relaţie intimă cu El. Petru spune, “deşi nu L-aţi văzut, îl iubiţi (1 Pe. 1:8). Apostolul Pavel mărturiseşte despre măreţia faptului de a-L cunoaşte pe Isus ca Domn (Fil. 3:8). El nu se referă la o cunoaştere intelectuală a lui Hristos, ci la una personală. Noi toţi cunoaştem despre naşterea, viaţa, moartea şi învierea lui Hristos. Întrebarea este dacă noi putem spune cu integritate că îl cunoaştem, că El este realitatea supremă în viaţa noastră.

    • A fi creştin înseamnă  să te încrezi în Hristos ca şi Mântuitor al tău

Pavel nu scrie numai despre cunoaşterea lui Hristos, ci şi despre faptul de a-L cîştiga pe El şi de a fi găşit de El. Apoi apostolul explică lucrul acesta printr-un contrast: anu avînd o neprihănire a mea care vine prin lege, ci acea care … vine de la Dumnezeu prin credința în Hristos. Pavel vorbeste aici despre neprihănirea lui Dumnezeu. Despre ce este vorba?
Într-ucît Dumnezeu este neprihănit, este logic că putem sta în prezenţa Lui numai dacă şi noi suntem neprihăniţi. Dar unde putem obţine acea neprihănire care să ne dea dreptul să stăm înaintea lui Dumnezeu? Există doar două răspunsuri posibile la această întrebare.
Primul răspuns este că putem încerca să avem neprihănirea noastră, prin faptele noastre bune şi prin împlinirea datoriilor religioase. Mulţi oameni fac încercarea aceasta, dar această încercare este sortită falimentului pentru că înaintea lui Dumnezeu toate faptele noastre bune sunt ca o haină mînjită (Is. 64:6). Toţi acei care au văzut puţin din gloria lui Dumnezeu au fost copleşiţi de sentimentul păcătoşeniei. Este imposibil să devenim destul de buni în faţa lui Dumnezeu ca El să ne poată accepta datorită bunătăţii noastre. Dacă considerăm, totuşi, că putem, atunci probabil ca avem o concepţie foarte modestă despre Dumnezeu, sau una prea înaltă despre noi. Sau probabil amîndouă.
Singura alternativă pentru a atinge o neprihănire acceptabiă de Dumnezeu este să o primim ca un dar de la Dumnezeu, punîndu-ne încrederea în Isus Hristos. Pentru că Isus Hristos singur a trăit o viaţă perfectă, El n-a avut păcat ca să fie nevoie de ispăşire. Totuşi, pe cruce El s-a identificat cu lipsa noastră de neprihănire, a purtat păcatul nostru, a plătit pentru pedeapsa care ne revenea nouă, şi a murit în locul nostru (2 Cor. 5:21).
Deci dacă venim la Hristos şi ne punem încrederea în El, se întîmplă ceva minunat; El ne ia păcatele noastre şi ne îmbracă în schimb cu neprihănirea Lui. Astfel putem să stăm înaintea lui Dumnezeu, nu din cauza neprihănirii noastre, ci pentru că Isus Hristos cel neprihănit a murit pentru noi şi a fost înviat din morti.

    • A fi creştin înseamnă să-L asculţi pe Hristos ca şi Stăpân al tău

Pavel scria despre faptul de a-L cunoaşte pe Isus Hristos ca Domn al lui. Domnia lui Hristos este un fapt neglijat astăzi. Domnul Isus întreabă în Lc. 6:46 «De ce îmi ziceţi Doamne, Doamne şi nu faceţi ce vă spun Eu?» Prima mărturisire de credinţă creştină a fost «Isus Hristos este Domnul» (1Cor.12:3). Pentru că atunci când Hristos este Domnul nostru El conduce viaţa noastră, şi noi îl ascultăm cu bucurie. Cu adevărat aducem fiecare domeniu al vietii noastre sub domnia Lui: familia, căsătoria, serviciul, posesiunile noastre, ambiţiile noastre, etc.

Am văzut că creştinismul este în esenţă Hristos. Este o relaţie personală cu Hristos ca şi Mîntuitor, Stăpîn şi Prieten.Dar cum putem să avem această relaţie personală cu Hristos? Sunt patru paşi care trebuie să-i facem:

    1. Să recunoaștem că suntem păcătoşi şi că avem nevoie de Mântuitor

Prin păcat Biblia întelege egocentrare, adică totul centrat spre noi înşine. Ordinea lui Dumnezeu este să-L iubim pe El întîi, apoi pe semenii nostri şi apoi pe noi. Păcatul este inversarea acestei ordini divine. În loc să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa, ne-am răzvrătit împotriva Lui şi ne-am urmat căile noastre. În loc să ne iubim şi să slujim pe semenii noştri, ne-am preocupat numai de interesele noastre.
Mai mult, păcatele noastre ne separă de Dumnezeu. Pentru că El este absolut curat şi sfânt. El nu poate să trăiască cu răul, nici să-l sufere. Biblia vorbeste despre Dumnezeu ca o lumină orbitoare şi ca un foc mistuitor. Mînia Lui este asupra noastră. În consecinţă, nevoia noastră cea mai mare este de un Mîntuitor care poate să anuleze prăpastia mare care există între noi şi Dumnezeu. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu şi de un nou început.
Primul pas este cel mai greu, pentru că îl găsim umilitor. Foarte greu putem accepta ca nu ne descurcăm singuri şi că avem nevoie de ajutor. Cei care nu recunosc că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu nu vor veni niciodată la Hristos. Domnul Isus a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi” (Mc.2:17)
Cu alte cuvinte, aşa cum nu ne ducem la doctor decât atunci când suntem bolnavi, şi recunoaştem lucrul acesta, tot aşa nu vom veni la Hristos decât atunci cînd vom recunoaşte că suntem păcătoşi. Mândria multora i-a împiedicat să recunoască lucrul acesta şi consecinţa este că au rămas în afara Împărăţiei lui Dumnezeu. Trebuie să ne smerim şi să recunoastem că nu ne putem mîntui singuri.

    1. Să credem că Isus Hristos este Mântuitorul

El este într-un mod unic calificat să mîntuiască păcătoşi datorită a ceea ce este El şi ceea ce a făcut.  Cine este Isus Hristos? El este Fiul etern al lui Dumnezeu care a devenit o fiintă umană în persoana lui Isus din Nazaret, şi este singurul Dumnezeu – Om. Ce a făcut Isus Hristos? La naştere a luat natura noastră umană, iar la moarte a luat păcatul şi vina noastră. Pe cruce a îndurat pedeapsa înfricoşătoare pentru păcatul nostru, adică moartea care este separare de Dumnezeu.

    1. Să fim gata să recunoaştem că Isus Hristos este Domnul nostru

El este Domnul şi Mîntuitorul nostru Isus Hristos (2Pe.3:18) şi nimeni nu trebuie să separe calitatea de Domn de cea de Mântuitor, răspunzînd uneia şi respingînd-o pe cealaltă. Hristos ne oferă mîntuirea şi cere totala noastră consacrare.
Hristos ne cheamă de asemenea la pocăinţă. Aceasta nu este un vag sentiment de ruşine, ci este o întoarcere decisivă de la tot ce este neplăcut lui Dumnezeu. Nu este vorba numai de o renuntare la păcatul trecut, ci şi de o determinare de a merge pe calea lui Hristos în viitor, de a fi ucenicul Lui, de a învăta şi asculta de învăţăturile Lui (Mat.11:28-30). Domnul Isus le-a spus contemporanilor Lui să-şi calculeze costul înainte de a-L urma pe El. El a spus că nimeni nu poate deveni ucenicul Lui dacă nu-L pune pe Hristos pe primul loc în viaţa lui (Lc.14:25-35).

    1. Să-L acceptăm pe Domnul Isus într-un mod personal în viaţa noastră

Primii trei paşi i-am făcut în mintea noastră. Admitem că suntem păcătoşi şi avem nevoie de un Mîntuitor, credem că Isus Hristos a venit şi a murit ca să fie Mîntuitorul nostru, şi că El doreşte să fie şi Stăpînul nostru. Acum trebuie să punem întrebarea care a pus-o mulţimea la Cincizecime, „Fraţilor, ce să facem?” (FA 2:37), sau mai deplin, întrebarea care a pus-o temnicerul din Filipi, „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mîntuit?” (FA 16:30). Răspunsul este că fiecare din noi trebuie să vină la Domnul Isus personal şi să-I ceară îndurare. Fiecare trebuie să-I ceară lui Hristos să fie Mîntuitorul şi Domnul lui.

Foarte multi pierd importanta acestui act de dedicare personală.

Domnul Isus spune în Ap. 3:20, „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Domnul Isus va intra în inima omului numai dacă uşa se deschide. Aici este întrebarea crucială la care am ajuns, ai deschis vreodată uşa inimii tale lui Hristos? L-ai invitat vreodată înăuntru? Dacă nu eşti sigur de care parte a uşii este Hristos, ia-ţi timp să clarifici lucrul acesta, pentru că este foarte important. Planifică-ţi un timp în care să fii singur, să nu fii deranjat de nimeni, şi spune rugăciunea următoare, gîndindu-te profund la cuvintele care le spui:

Doamne Isuse, recunosc că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi împotriva semenilor mei, şi că mi-am urmat căile mele. Te rog iartă-mi păcatele. Îţi mulţumesc că m-ai iubit aşa de mult încât ai murit pe cruce pentru mine, şi ai purtat în locul meu vina păcatelor mele. Acum îţi deschid uşa inimii mele, şi te rog să intri în viaţa mea, Doamne Isuse. Vino ca Mântuitor al meu ca să mă curăţeşti şi să mă reînoieşti. Vino ca Stăpîn ca să iei în control viaţa mea. Prin harul Tău, te voi servi cu credincioşie, în părtăşie cu ceilalţi ucenici ai Tăi, toată viaţa mea. Amin.

 

 

 https://paginacrestina.wordpress.com/planul-de-mantuire-al-lui-dumnezeu/

Planul de mântuire al lui Dumnezeu

Am hotărât să scriu această lucrare deoarece este necesar ca fiecare din noi să cunoaștem cum a gândit Dumnezeu Cel Atotputernic toate lucrurile pentru mântuirea omenirii. Mulți oameni pe acest pământ nu cunosc Mântuirea lui Dumnezeu și nici planul lui Dumnezeu pentru viața lor. Sper că lucrarea aceasta să aducă o undă de lumină în ceea ce privește felul în care Dumnezeu a lucrat și vrea să lucreze la viața omului.
Este necesar, încă de la început, să știm că Dumnezeu a inițiat planul Său de mântuire, pentru toți oamenii de pe pământ, indiferent de naționalitate, limbă, religie, sex sau culoare. Toți oamenii sunt chemați la planul Lui de mântuire, pentru că toți sunt păcătoși (Rom 3:23) „și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu”. Iar pentru ca plata păcatului este moartea, (Rom 6:23), Dumnezeu, în dragostea Lui, a inițiat un plan de mântuire sau salvare pentru toți oamenii.
Este foarte interesant cum Dumnezeu nu cere omului nici un fel de plată pentru ca omul să fie salvat. El, în dragostea Lui, a plătit totul (Rom 6:23); cu toate acestea, multi oameni îl refuză pe Dumnezeu, alegând să ajungă în iad (Marcu 16:16; Apoc 21:8 )
Pentru a afla mai multe lucruri despre planul de mântuire al lui Dumnezeu, trebuie să răspundem la câteva întrebări:

A. Ce este sau ce înseamnă mântuirea?
B. Ce este un plan și de ce era nevoie de un plan de mântuire?
C. Cum definim planul de mântuire a lui Dumnezeu?
D. Ce implică acest plan în viața noastră, a oamenilor secolului XXI?
E. Cum pot să fiu mântuit? Ce trebuie să fac după ce sunt mântuit?

În timp ce vom încerca să răspundem acestor întrebări, Duhul lui Dumnezeu ne va descoperi și mai clar ceea ce avem de făcut, ca răspuns la planul lui Dumnezeu, conceput pentru toți oamenii. Să încercăm să înțelegem voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi și să vedem unde ne este locul în acest plan de Salvare conceput de Însuși Dumnezeu Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, încă din veșnicii.

A. Ce este sau ce înseamnă mântuirea?
Cuvantul „mântuire” are sensul de salvare sau răscumpărare; să vedem însă ce ne spune Biblia.
a. Necesitatea mântuirii
Ca să înțelegem necesitatea mântuirii, să privim putin în timp, înainte de crearea pământului, la îngerii lui Dumnezeu. Aceștia au fost creați (Ps:148:5 ) de Domnul Isus (Ioan 1:3) și, ca orice ființă creată, ei sunt obiectul judecății (1Cor 6:3).
Starea în care au fost creați îngerii, a fost cea de sfinți. Îngerii sunt nemuritori și nu se înmulțesc (Mat 22:30), ei sunt creaturi superioare omului, iar numărul lor este imens și sunt organizați într-o ierarhie : arhangheli, îngeri domnitori, conducători , heruvimi, serafimi. Lucrarea lor este de slujire, în relația cu Dumnezeu, în lucrarea Domnului Isus și în relația cu Biserica.
Am spus aceste lucruri ca să înțelegem mai bine de unde apare necesitatea de mântuire pentru oameni. În Ezechiel, capitolul 28:12-19, Sfânta Scriptură ne vorbește despre Satan sau Lucifer (în latină, purtător de lumină); el era de o frumusețe deosebită, având poziția de heruvim ocrotitor; din nefericire, el a vrut să fie independent și s-a umplut de mândrie din pricina frumuseții sale. Din acel moment, Diavolul sau Beelzebul (Mat 10:25) sau „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30), domnul puterii văzduhului (Efes2:2), este dușmanul lui Dumnezeu, lucrând cu furie pentru a răsturna planurile lui Dumnezeu.
Când Dumnezeu l-a creat pe om, Satan a intervenit în creația lui Dumnezeu, punându-și amprenta asupra omului prin faptul că l-a influențat să păcătuiască. Dumnezeu crease deja pe om după chipul și asemănarea Lui (Gen 1:27), din țărâna pământului (Gen 2:7); l-a pus în grădina Edenului, binecuvântându-l și pretinzându-i ascultare, la porunca de-a nu mânca dintr-un singur pom din grădina : ” Pomul cunoștinței binelui și răului”. Omul, influențat de Satan (Gen cap 3 ), păcătuiește, neascultând de porunca Domnului și mâncând din acest pom. În felul acesta, el va atrage pedeapsa asupra lui (Adam si Eva) și asupra tuturor oamenilor din toate timpurile, pedeapsă ce înseamnă moartea veșnică, adică despărțirea de Dumnezeu.
Mântuirea sau salvarea omului de la pedeapsa veșnică, a fost izvorâtă din Dumnezeu, din veșnicii, prin Domnul Isus Cristos, Fiul Său. Încă din Gen 3:15, Dumnezeu îi vorbește lui Satan despre rezolvarea mântuirii prin „sămânța ei” (adică sămânța femeii, cu referire la Domnul Isus), planul lui Dumnezeu fiind pregătit din veșnicii pentru omenire. Satan este realitatea malignă, întotdeauna ostil lui Dumnezeu și oamenilor lui Dumnezeu. Dar el a fost deja înfrânt, cum vom vedea mai târziu, prin viața, moartea și învierea lui Cristos aceasta înfrângere devenind evidentă și definitivă la sfârșitul veacurilor. Acum, înțelegând bine necesitatea mântuirii, să trecem mai departe și să privim la câteva înțelesuri ale cuvântului „mântuire” așa cum le găsim în Sfânta Scriptură.
b. Mântuirea în Vechiul Testament
Principalul cuvânt ebraic tradus prin mântuire este „yesa” și derivatele lui. Înțelesul de bază al cuvântului este „a duce la loc larg” (Ps 18 :36;66:12); chiar de la început, acest cuvânt are sensul metaforic de „libertate fără limite”, incluzând mijloacele prin care se realizează aceasta – adică, eliberarea de factorii care constrâng pe cineva și-l îngrădesc. Referirea aceasta se poate face la eliberarea sau salvarea de la o boală ( Is 38:20, v9), izbăvirea de un necaz (Ier.30:7) sau de dușmani (2 Sam3:18, Ps 44:7). În marea majoritate a pasajelor, Dumnezeu este autorul mântuirii. Astfel, Dumnezeu Își izbăvește turma Lui (Ezech 34:22), El Își scapă poporul (Osea13:10-14), nu este nici un alt Mântuitor în afară de El (Is 43:11), El este un loc de scăpare și Mântuitorul poporului Său (2 Sam 22:3). Marele exemplu normativ al izbăvirii mântuitoare a lui Dumnezeu, este Exodul (Exod 12:40-14:31). Izbăvirea din sclavia Egiptului, prin intervenția lui Dumnezeu de la Marea Rosie, a avut un rol determinant asupra întregii concepții ulterioare a lui Israel cu privire la natura și activitatea lui Dumnezeu. Astfel, noțiunea de mântuire s-a născut din exodul lui Israel din Egipt, eveniment care a fost marcat de faptele mărețe de izbăvire pe care Dumnezeu le-a făcut în istorie.
c. „Mântuirea” ca și „răscumpărare”
Ar mai trebui menționați și alți termeni, exemplu cuvântul din ebraică „soteria” cu înțelesul de „a răscumpăra”, ” a recupera un bun care a căzut în mâini străine”, „a cumpăra înapoi deseori prin efectuarea unei plăți”.
În vechime, răscumpărarea însemna eliberare de un rău prin plătirea unui preț. Este mai mult decât o simpla eliberare. Astfel, prizonierii de război pot fi eliberați prin plătirea unui preț numit „preț de răscumpărare”. În acest context moartea lui Cristos pe cruce poate fi considerată „o răscumpărare pentru mulți” ( Marcu 10:45). Isus învățase pe primii creștini că „oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8:34). În această idee, Pavel poate să se considere pe sine „pământesc, vândut rob păcatului (Rom7:14), vândut ca de către un stăpân de sclavi plin de cruzime. El le amintește creștinilor din Roma că, mai demult, ei fuseseră „robi ai păcatului” (Rom 6:17). Din alt punct de vedere, oamenii erau sub pedeapsa morții din pricina păcatelor lor (Rom6:23). Păcătoșii sunt sortiți morții. Oricum am privi lucrurile, lumea din toate timpurile se vede pe sine într-o căutare disperată a răscumpărării. Fără răscumpărare, robia avea să continue și pedeapsa cu moartea avea să fie dusă la îndeplinire. Crucea lui Hristos, văzută în acest cadru, este prețul plătit pentru eliberarea robilor și pentru a reda celor condamnați libertatea.
Termenul caracteristic din Noul Testament, echivalent cu răscumpărare, este apolytrosis, un cuvânt care, de altfel, apare relativ rar. Este întâlnit de 10 ori în Noul Testament, dar se pare că se mai găsesc opt alte apariții în întreaga literatură greacă. Acest lucru poate să exprime convingerea primilor creștini că răscumpărarea prin Isus este unică. Nu înseamnă așa cum au crezut unii, că ei înțelegeau răscumpărarea doar ca o „eliberare”. Pentru eliberare ei foloseau termenul „rhyomai”: scăpare. Dar apolitrosis înseamnă eliberare pe baza plătirii unui preț, iar acel preț este moartea reconciliatoare a Mântuitorului. Când citim despre „răscumpărarea prin sângele Lui” (Efes 1:7), sângele lui Cristos este, în mod clar, considerat prețul de răscumpărare.
Dacă privim și în Noul Testament la cuvântul „mântuire”, putem să înțelegem și mai clar ce cuprinde această noțiune.
d. „Mântuire” în Noul Testament
Dacă privim în Noul Testament la Luca 19:9, cuvântul „mântuire” poate să se refere ori la Însuși Domnul Isus Hristos, ca o personificare a mântuirii care îi oferă iertare lui Zacheu, ori la ceea ce este vizibil în urma transformării care a avut loc în viața vameșului. Domnul nostru folosește verbul „a mântui” și alte cuvinte înrudite, pentru a arăta, în primul rând, care I-a fost scopul venirii Lui pe pământ (Marcu 3:4, Luca 4:18, Mat. 18:1, Luca 9:56, Mat.20:28) iar în cel de-al doilea rând, pentru a arăta ce se cere din partea omului (Marcu 8:35, Luca 7:50, 8:12,13:24, Mat 10:22).
Mărturia pe care au depus-o alții cu privire la activitatea mântuitoare a Domnului este atât indirectă (Marcu 15:31), cât și directă (Matei 8:17). Dar nu trebuie uitat că, de asemenea, există și mărturia propriului Său Nume. (Matei 1:21-23)
Toate aceste mărturii, ne sugerează că mântuirea se găsește în Persoana și în lucrarea lui Hristos și, în special, în moartea Lui. Omul este mântuit prin acțiunea lui Dumnezeu în istorie, prin persoana Domnului Isus Cristos (Rom 4:25; 5:10, 2 Cor 4:10, 1Tim 1:15, 1 Ioan 4:9-10,14).
Cu toate ca nașterea, viața și lucrarea Domnului Isus sunt importante, accentul cade pe moartea și învierea Lui (1Cor 15:5), noi fiind mântuiți prin sângele care a curs la crucea Golgotei (Fp. 20:28, Rom 3:25;5:9, Efes.1:7 , Col 1:20, Evr. 9:12, Apoc 1:5). Când mesajul acesta este proclamat și oamenii îl aud și răspund prin credință, mântuirea pe care o dă Dumnezeu le este asigurată (Rom 10:8,14; 1 Cor 1:18-25).
Privind la cele discutate până aici, observăm că mântuirea, ca și acțiune, are nevoie de un agent care nu este altul decât Isus Cristos, persoana din Dumnezeu, Însuși Dumnezeu.
e. Agentul Mântuirii
În final, observăm că activitatea mântuitoare a lui Dumnezeu în istorie, este extinsă și adâncită în sensul că avem de-a face cu un agent special al acestei mântuiri, Mesia, Robul Domnului. Mântuirea implică un Trimis sau un Salvator, deși nu în mod necesar diferit de Iahve Însuși. Privind la cele discutate până acum putem trage concluzia, ca mântuirea omului este oferită de către Dumnezeu, în dragostea Lui cea mare, prin moartea și învierea Fiului Său Isus Hristos, la cruce la Golgota. Atunci, Satan a fost înfrânt și mântuirea omului a avut loc, salvarea și răscumpărarea omului fiind împlinită și plătită de către Dumnezeu prin Isus Cristos. Am privit la „mântuire” din perspectivă istorică, biblică, lingvistică, precum și la agentul mântuirii; haideți acum să privim la mântuire ca proces aplicat la viața omului:
f. Mântuirea ca proces aplicat la viața omului
În acest proces al Mântuirii sunt implicate toate trei persoanele din Dumnezeu: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.
Exista trei cuvinte ce caracterizează ceea ce Dumnezeu face în procesul mântuirii: justificare, sfințire și glorificare; fiecare din aceste cuvinte se referă la un anumit timp respectiv trecut, prezent și viitor. Mântuirea este un act în trecut, un proces în prezent și o culminare glorioasă în viitor. Dumnezeu ne-a eliberat de sub pedeapsa păcatului, ne eliberează de puterea păcatului și ne va elibera de prezența păcatului.
1. Mântuirea este salvarea de sub pedeapsa păcatului sau justificarea, proces care a avut loc în trecut la cruce la Golgota, prin răstignirea Domnului Isus.
2. Mântuirea este, de asemenea, salvarea de sub puterea păcatului, sau sfințirea, proces care are loc în timpul vieții credinciosului sau în prezent (2 Cor 1:6, Fil. 1:6, Fil .2:12-13, 2Petru 1:5-11). Duhul Sfânt are un rol foarte important în procesul de sfințire, producând nașterea din nou (Ioan 3:3), când credinciosul devine copil al lui Dumnezeu, (Ioan 1:12), devenind o nouă creatură, ( 2 Cor. 5;17). Dumnezeu lucrează prin toate mijloacele ca să ne facă asemeni lui Isus, (Romani 8:28-29), iar Duhul Sfânt lucrează ca noi să avem o natură nouă, omul nou predat Domnului (Gal. 5:16, 2 Cor 5:17).
Acest proces are loc după ce omul a primit pe Domnul Isus (Mântuirea), în viața lui; de acum, viața lui nouă este un proces al creșterii și maturizării în asemănare cu Domnul Isus. În mod real, puterea păcatului a fost zdrobită prin moartea și învierea Domnului Isus Hristos. Prin credință și noi putem intra în prezența acestei victorii.
3. Totodată, mântuirea este salvarea din prezența păcatului sau glorificarea, proces care are loc în viitor (Rom 13:11; Apoc 21:3-4;1 Ioan 3:2).
Scopul lui Isus pentru fiecare credincios este să ne prezinte înaintea Tatălui Ceresc (Efes. 5:25-27) și acest fenomen poate avea loc fie prin moartea biologică a credinciosului (2Cor.5:8), fie prin venirea Domnului Isus, când credincioșii vor deveni ca Domnul (1Ioan3:2), curățiți și desăvârșiți, bucurându-se de toate avantajele cerului ( Apoc 21:3-4).
Privind la rezultatul mântuirii în viața omului, este foarte important ca procesul mântuirii să penetreze și viața noastră, a fiecăruia dintre noi. Mântuirea este scopul lui Dumnezeu pentru noi oamenii. Acum, înțelegând importanta mântuirii să trecem mai departe la următoarea întrebare, pentru a înțelege mai bine planul de mântuire al lui Dumnezeu: Ce este un plan și de ce era nevoie de un plan de mântuire al lui Dumnezeu?

B.Ce este un plan și de ce era nevoie de un plan de mântuire?

a. Nevoia unui plan de mântuire
Întotdeauna, pentru ca oamenii sa ducă la îndeplinire un scop pe care și l-au propus, trebuie ca, în prealabil, să-și facă un plan sau să aibă o viziune.
Să luam un exemplu: dacă vrem să ne construim o casă, trebuie ca, mai întâi, să ne facem un plan de lucru. În planul pe care-l vom concepe va trebui să ținem cont de banii care-i avem, de costul produselor și de alte detalii. După ce planul este făcut, când o să începem munca va trebui să ținem cont de toate detaliile din proiect, pentru ca lucrarea să fie dusă la bun sfârșit. Astfel că, va fi necesar să ținem cont de compoziția corectă pentru turnarea fundației, (cât ciment, câtă apă, cât nisip), pentru ca primul pas din proiect să fie dus la bun sfârșit. Se va trece apoi la faza următoare și anume, ridicarea structurii, adică a pereților, compartimentările necesare, conform proiectului, instalațiile și, în final, ultima faza, acoperișul. În tot acest timp, trebuie să ținem cont de ordinea de lucru din plan, altfel nu vom putea duce la bun sfârșit lucrarea care ne-am propus-o. Am vrut să dau acest exemplu, pentru a vedea cu cât mai mult Dumnezeul nostru, care este un Dumnezeu Înțelept, pentru a-și duce la îndeplinire scopul de-a face oamenii după chipul Sau, salvându-i din păcat, și-a făcut un plan de care oamenii trebuie să țină cont, pentru a fi mântuiți. Dumnezeu, pentru că este Atotputernic, ține cont de planul Lui pe care l-a trasat de-a lungul istoriei. Încă de la căderea omului în păcat, Dumnezeu îi descoperă omului planul Său cu privire la salvarea sau mântuirea omului, și nu numai omului îi descoperă acest plan ci chiar și lui Satan, cel care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Pentru împlinirea planului Său, lucrează Dumnezeu, îngerii, oamenii, universul întreg, natura, totul este la dispoziția lui Dumnezeu.
Este foarte important să cunoaștem planul lui Dumnezeu, pentru viețile noastre pentru a nu ne trezi ca,  neținând cont de planul trasat de Dumnezeu, la sfârșitul vieții noastre, având o „casă șubredă” să nu beneficiem de mântuirea care ne-a pregătit-o Dumnezeu din veșnicii. Dumnezeu, în ințelepciunea Lui, a făcut acest plan din dragoste pentru noi oamenii, pentru a ne descoperi bunătatea Lui și pentru ca scopul Lui, de-a readuce din nou pe oameni la starea inițială (fără păcat), să fie împlinit. Dumnezeu este suveran în planul Lui și și-l duce la îndeplinire, indiferent de atitudinea oamenilor sau a diavolului și a îngerilor întunericului. Este bine de știut că omul are libertatea să aleagă mântuirea; depinde doar de atitudinea lui față de planul de mântuire trasat de Dumnezeu, să opteze pentru viață veșnică sau osândă.
b. Suveranitatea lui Dumnezeu în planul de mântuire
În Vechiul Testament este prezentat Dumnezeu personal, puternic, ca având un scop bine definit și ne asigură că, după cum puterea Lui este nelimitată, la fel de sigur este că ceea ce a hotărât Dumnezeu se va duce la îndeplinire (Ps 33:10 ; Is 14:23; 43:13; Iov 9:12; 23:13; Dan 4:35 ). El este Domnul fiecărei situații, Cel care hotărăște și îndreaptă toate lucrurile spre scopul pentru care le-a făcut (Prov 16:4 ) și Cel care inițiază orice eveniment, mare sau mic, începând cu gândurile împăraților ( Prov 21:1 ), cuvintele sau faptele premeditate ale oamenilor (Prov 16:1,9) și până la rezultatul unui sorț care ni se pare întâmplător (Prov 16:33). Prorocia lui Isaia, dezvoltă mai mult decât orice altă carte din Vechiul Testament conceptul că planul lui Dumnezeu este factorul decisiv în istorie. Isaia accentuează faptul că scopurile lui Dumnezeu sunt veșnice , că Iahve a planificat evenimentele prezente și pe cele viitoare cu mult timp înainte „de la început” (Is. 22:11; 37:26 ; 44:6-8; 46:10)
Biblia spune clar, încă din „protoevanghelia ” pe care o găsim în Gen 3:15 sau în promisiunea făcută lui Avraam (Gen 12:3), că Dumnezeu conduce istoria umană teologic, ca să-și ducă la îndeplinire planul Său cu privire la binele etern al omenirii.
În acest context, al revelației dintre Dumnezeu și istoria Vechiului Testament, se descrie faptul că Israel a fost ales de Dumnezeu să fie poporul cu care să facă un legământ, obiectul și instrumentul lucrării Lui de mântuire. Alegerea a fost nemeritată (Deut 6:7; Ezech 16 :1; ), fiind în întregime un act de bunăvoință. Ea a avut un scop, Israel fiind ales pentru un destin, pentru a fi binecuvântat și pentru a fi o binecuvântare pentru alte națiuni ( Ps 67; Is 2:2-4 ; 11:9; Zah 8: 20).
Din veșnicie, declară Pavel, Dumnezeu a avut un plan (prothesis) de a mântui biserica, cu toate că, în vremurile trecute, acest plan nu a fost cunoscut pe deplin (Efes 3:3-11). Scopul acestui plan este ca oamenii să fie înfiați ca fii ai lui Dumnezeu și să fie reînnoiți după chipul Domnului Isus Hristos ( Rom 8:29), iar Biserica, adunarea celor înnoiți în felul acesta, să crească și să ajungă la plinătatea lui Hristos (Efes 4:13 ).
Providența este definită în mod normal în teologia creștină ca o activitate neîntreruptă a Creatorului, prin care, din bunăvoința și mărinimia Lui fără margini (Ps 145:9; Mat 5:45-48 ), El susține creaturile Sale într-o existență ordonată (Fapt. 17:28; Col.1:17, Evr. 1:3 ), îndrumă și guvernează toate evenimentele, circumstanțele și acțiunile îngerilor și ale oamenilor (Ps 107; Iov 1:12; 2:6 ; Gen 45:5-8) și direcționează totul pentru a-și împlini scopurile Sale, spre slava Sa ( Efes.1:9-12).
c. Scopul planului de mântuire
De la căderea omului în păcat, Dumnezeu își aduce la îndeplinire un plan de răscumpărare. Acest plan pivotează în jurul celei dintâi veniri a Domnului Isus Hristos și va culmina odată cu reîntoarcerea Lui. Scopul Lui este crearea unei Biserici mondiale, în care evreii și neevreii să beneficieze de harul lui Dumnezeu în aceeași măsură (Efes 3:3-11) și, prin aceasta, să reîntregească cosmosul decăzut (Rom 8:19), sub stăpânirea lui Cristos, la cea de-a doua venire a Lui ( Efes 1:9-12, Filip 2:9). Prin domnia prezentă a lui Cristos și prin triumful Lui în viitor, prorociile din Vechiul Testament cu privire la împărăția mesianică a lui Dumnezeu (Is. 11:1-9; Dan 2:44; 7:13-27) sunt împlinite.
Tema care dă Bibliei un caracter unitar este întemeierea acestei Împărații de către Dumnezeu. Nici un dușman nu o poate zădărnici; El râde de cei ce se împotrivesc planului Lui (Ps 2:4) și folosește această împotrivire pentru a-și duce la îndeplinire scopurile (Fp. 4:25-28; Ps. 2:1). Punctul culminant al istoriei, va fi momentul când cei care se luptă împotriva lui Dumnezeu și a Împărăției Lui vor fi nimiciți, așa cum arată cartea Apocalipsei ( Apoc 19) .
d. Câțiva pași trasați în planul de mântuire al lui Dumnezeu
În primul rand, știm din ceea ce am discutat până acum, că Dumnezeu este suveran; cu toate acestea, în împlinirea planului Său, El se folosește de noi, oamenii, acțiunea noastră de cele mai multe ori fiind un răspuns la dragostea lui Dumnezeu.
În Biblie, vedem că nu Avraam L-a căutat pe Dumnezeu ci invers; nu Moise pe Iahve ci invers; nu David pe Dumnezeu ci invers; nu apostolii pe Isus ci invers. Când privim în Biblie, suntem tentați să ne mulțumim cu contemplația lui Dumnezeu; ne uităm la nemărginirea, dreptatea, sfințenia, dragostea Lui și, uneori, privind la El, pierdem din vedere faptul că Dumnezeu nu S-a ascuns de noi, ci El caută omul și-l dorește pentru Sine. Dumnezeu dorește părtășia cu copiii Lui. Dacă Dumnezeu ne-ar fi iubit dar n-ar fi făcut nimic pentru noi, ar fi fost un Dumnezeu static . Privind în Biblie la acțiunile lui Dumnezeu – dincolo de caracterul Său – dacă dăm la o parte ideile preconcepute și-L vom lăsa să ne vorbească, vom observa că Dumnezeu este inițiatorul misiunilor, susținătorul misiunilor, sursa misiunilor, stăpânul misiunilor și scopul, ținta supremă a misiunilor. Dumnezeu, în ciuda păcatului, are aceeași dragoste pentru neamul omenesc. Aplicarea planului de mântuire nu pornește dintr-un faliment al omului, nici dintr-un plan rigid al stăpânului veșnic, ci izvorăște din dragostea Tatălui pentru Fiul Său (1Ioan 4:9-10).
Dumnezeu are un plan veșnic, pregătit din veșnicie, cu un scop bine definit (Efes.1::4,9,10) și desăvârșit în Domnul Isus. Vom observa în continuare câțiva pași importanți în planul de mântuire al lui Dumnezeu, care reprezintă acțiunea Lui Dumnezeu pentru binele omenirii, în decursul istoriei:
1. Nevinovăția Geneza 1:26-2:24.
Acest pas cuprinde perioada de la facerea omului și până la așezarea lui în grădina Eden. Este perioada când omul era fără păcat și se întâlnea în fiecare zi cu Dumnezeu, având o bucurie deplină împreună cu creatorul Sau.
2. Conștiința
Această este perioadă când Dumnezeu face apel la conștiința omului. Totuși, omul alege neascultarea, cade în păcat, lumea devine foarte rea și Dumnezeu trebuie să-i nimicească prin potopul din vremea lui Noe.
3. Guvernarea
Pasul acesta cuprinde perioada de la Noe până la turnul Babel. Aceasta este perioada în care omul guvernează asupra creației.
4. Alegerea unui popor care să-l reprezinte pe Dumnezeu pe pământ
Dumnezeu îl cheamă pe Avram și cu el, Dumnezeu își începe planul sau lucrarea. În decursul a circa 2000 de ani, Domnul călăuzește și se-ngrijește de acest popor. Cu circa 2000 de ani înainte de Hristos, prin chemarea lui Avram, începe epoca patriarhilor, Dumnezeu pregătind poporul acesta pentru a duce mântuirea Lui între neamuri .
Avraam, Isaac si Iacov sunt bărbați care au știut să renunțe la sine pentru a putea duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu în decursul veacurilor. Iosif, prin viața lui, este parcă umbra Domnului Isus, reflectând ceea ce avea să se întâmple peste ani; privind la viața lui Iosif, ne dăm seama că el este prototipul lui Mesia. Din Iacov se naște Israel, cele 12 seminții ale lui Israel, care reprezintă poporul lui Dumnezeu înaintea neamurilor.
5. Robia egipteană
Din pricina păcatului, întotdeauna poporul acesta al lui Dumnezeu a trebuit să suporte consecințele. Circa 400 de ani, ei trebuie să stea în Egipt, până când Dumnezeu alege pe Moise, de care se folosește ca să-și ducă planul Său la îndeplinire.
6. Umblarea în pustie
Necredința și neascultarea înaintea lui Dumnezeu, aduce întotdeauna consecințe dezastruoase, ba chiar și moartea, care sunt pedepse pentru poporul Lui. Acest lucru se întâmplă și atunci când Israel păcătuiește. Legea lui Dumnezeu, cele zece porunci, umblarea în pustie 40 de ani din pricina neîncrederii în Dumnezeu, nu sunt altceva decât exemple grăitoare pentru Biserica Domnului de mai târziu. Legea nu făcea decât să le descopere păcatul din viața lor, iar jertfele dădeau doar o iertare temporară. Toți prorocii, din toată perioada dinaintea lui Cristos, îndreptau privirea poporului spre Mesia, Cel care le va da izbăvire.
7. Perioada Judecatorilor
Odată cu trecerea Iordanului în Țara Promisă, începe perioada judecătorilor, în care Israel, prin judecătorii lui, nu merge constant pe drumul trasat de Dumnezeu, ci este într-o continuă luptă cu ascultarea de Dumnezeu
8. Monarhia unită
Perioada împăraților este iarăși o perioada de zbucium în istoria lui Israel. Ea duce la dezbinarea regatului în două.
9. Stăpânirile
Neascultarea lui Israel duce la o succesiune de stăpâniri peste el : babiloniană, macedoneană, egipteană, siriană și romană.
10. Instaurarea Împărăției lui Dumnezeu prin Mesia, Domnul Isus
Cel așteptat de atâta timp de poporul lui Dumnezeu, Mântuirea personificată de care am vorbit la paragraful despre mântuire a venit, dar ei, poporul lui Dumnezeu, nu L-au primit. Dar Cuvântul Domnului spune că „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” (Ioan 1:11-14). Mântuirea oamenilor L-a costat pe Dumnezeu moartea Fiului Lui. Jertfele din vechime, care nu aduceau mântuirea, s-au concretizat în moartea Domnului Isus care a adus curățirea de păcate.
11. Pogorarea Duhului Sfânt și începutul Bisericii
Învierea Domnului Isus a adus victoria deplină asupra Satanei, a morții și a păcatului, oamenii având mântuirea în dar prin Domnul Isus. Înălțarea Lui la cer și pogorârea Duhului Sfânt a pus bazele Bisericii Domnului Isus. Tema centrală a Bisericii a fost Cristos, locul desfășurării mărturiei creștine a fost Biserica, iar ținta Bisericii a fost lumea. Câteva din scopurile Bisericii sunt: să extindă împărăția lui Dumnezeu, să câștige suflete, să îl facă pe Domnul Isus Cristos de cunoscut, sa îi ajute pe oamenii din Biserică să crească, să-și folosească darurile pentru Dumnezeu, să ajute societatea în nevoi diferite, să pregătească oameni pentru Împărăția lui Dumnezeu.
12. Escatologia sau lucrurile din vremurile de pe urmă
Cuprinde moartea fizică, starea intermediară de la moarte la înviere, revenirea Domnului Isus în mod neașteptat, revenirea pe pământ instaurând Împărăția împreună cu credincioșii și îngerii, armaghedonul, mileniul, răzmelița lui Satan, judecata.

Am trecut telegrafic prin câțiva pași stabiliți de Dumnezeu în planul Lui pentru omenire, începând de la Adam și terminând cu judecata finală.
În acest plan trasat de Dumnezeu, locul central îl are Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuirea oamenilor, Singura cale spre cer (1Timotei 2:5). El s-a făcut trup ca să fie Mielul de jertfă pentru noi (Evrei 2:14); El s-a întrupat ca să ne de-a viață veșnică (Ioan 10:10), S-a întrupat ca să trăiască în cei care se încred în El (2Cor. 5:15), să ne salveze de judecata viitoare (Ioan 5:24), să ne asigure că va reveni să ne ia la El .
Domnul Isus ocupă locul central în istorie și în planul lui Dumnezeu pentru omenire, sămânța femeii care va zdrobi capul șarpelui, Prorocul despre care vorbește Moise că de El să asculte Israel, Silo prorocit de Iacov (Gen 3:15), sau protoevanghelia, Steaua lui David, Mielul lui Dumnezeu descris de Isaia, Hristosul văzut de Petru, Domnul recunoscut de Toma, Mesia văzut de femeia samariteancă, Fiul Omului văzut de Ioan aflat în exil și multe alte exemple, ne demonstrează că Domnul Isus reprezintă Mântuirea, El este Mesia așteptat de evrei, El este Mântuitorul neamurilor, El este Capul Bisericii din toate timpurile. Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt lucrează împreună pentru ca noi oamenii să putem beneficia de binecuvântarea lui Dumnezeu data prin mântuire. Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a trasat un plan de mântuire, în întemeierea lui văzându-se înțelepciunea și dragostea lui Dumnezeu, întrupate în Domnul Isus, prin moartea și învierea Lui, pentru toți oamenii.

C.Cum definim planul de mântuire a lui Dumnezeu?
În funcție de cele discutate până acum vom încerca să dăm o definiție a planului de mântuire al lui Dumnezeu:
Planul de mântuire al lui Dumnezeu este acțiunea lui Dumnezeu de salvare a omului din blestemul păcatului, concretizată în Domnul Isus Cristos, prin lucrarea Lui pe acest pământ și continuată de Biserica lui Dumnezeu din toate timpurile călăuzită de Duhul Sfant.
Să încercăm să înțelegem această definiție prin prisma celor discutate în capitolele anterioare:
Acțiunea lui Dumnezeu în decursul istoriei am observat-o în capitolul „Ce este un plan și de ce este nevoie de un plan de mântuire? „, atunci când am vorbit de câțiva pași observați în planul mântuirii. Aceasta reprezintă lucrarea lui Dumnezeu în istoria omenirii dar trebuie să înțelegem că Dumnezeu întotdeauna lucrează împreună cu oamenii la instaurarea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. Mântuirea omului depinde de răspunsul lui la planul de mântuire al lui Dumnezeu sau la Evanghelia lui Dumnezeu, care reprezintă Vestea bună. Pe paginile Vechiului Testament avem mărturii de oameni care nu au ascultat de Evanghelia lui Dumnezeu și de glasul Lui. În Noul Testament, de asemenea, avem mărturii de astfel de oameni care au sfârșit tragic, neascultând de Dumnezeu, conform Bibliei. Toți cei care resping Mântuirea lui Dumnezeu sfârșesc tragic. Acești oameni îi auzi adesea spunând : „Nu-mi pasă de planul lui Dumnezeu sau că ar fi vreo mântuire pentru mine” sau „Eu fac ce vreau în lumea aceasta, pe mine nu mă conduce nimeni „.
Dumnezeu lasă omului libertatea de a alege binele sau răul, viața sau moartea, ascultarea de El, care așa cum am văzut în capitolele precedente, înseamnă mântuire, sau ascultarea de Satan, trăirea în firea pământeasca, așa cum vrea omul, fără să fie supus lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă moarte veșnică în iad. La fel cum am mai spus în capitolele precedente, Dumnezeu este suveran (vezi suveranitatea lui Dumnezeu în planul de mântuire), El fiind la cârma Universului și fiind în control absolut în toate lucrurile. Chiar și Satan, când vrea să facă rău vreunui om, trebuie să se prezinte înaintea lui Dumnezeu și să-L întrebe cât îi este îngăduit să facă ce el vrea. (vezi cartea Iov din Vechiul Testament).
Dragostea lui Dumnezeu, se vede prin faptul că El a dat ceea ce a avut mai scump în ceruri, pe Singurul Său Fiu, pe Isus Hristos, să moară pentru păcatele noastre ca noi să fim mântuiți . Prin faptul că Fiul Său, Mesia, este Mântuirea pentru toți oamenii ( vezi capitolul despre: ” Ce este sau înseamnă mântuirea?”), Dumnezeu Și-a arătat dragostea agape, jertfitoare, pentru toți oamenii.
Despre nevoia de salvare și despre salvarea propriu-zisă, am discutat în capitolul legat de mântuire. Este important de știut că toți oamenii au nevoie de salvare, toți fiind sub păcat. De la căderea primilor oameni Adam și Eva, în neascultare, blestemul păcatului s-a extins asupra tuturor oamenilor din toate timpurile și nu este niciunul măcar care să fie fără păcat.
Acțiunea lui Dumnezeu în planul de mântuire, a fost concretizată prin Domnul Isus; în El, Dumnezeu a finalizat pedeapsa păcatului ( vezi:”Mântuirea ca proces aplicat la viața omului”). Domnul a luat asupra Lui pedeapsa care trebuia să o suportăm noi.
Dacă, pentru ca blestemul păcatului să se îndepărteze de unii oameni în Vechiul Testament, era nevoie de jertfe de animale, dacă un om păcătuia, trebuia să ducă un animal la preot ca să fie jertfit și să i se șteargă păcatul. Domnul Isus a venit ca să fie jertfă pentru păcatele noastre, prin moartea Lui pe Cruce. În felul acesta, El ne-a absolvit pe noi de plata păcatului. Pedeapsa care trebuia să o suportăm noi a căzut asupra Lui.(Coloseni 1:20, Efeseni 1:7). Domnul Isus ne-a răscumpărat din blestemul legii făcându-se blestem pentru noi (Galateni 3:13-14). Toată lucrarea Domnului este importantă prin nașterea, minunile, învățătura Lui, moartea Lui și învierea Lui. După înviere, Domnul Isus, S-a înălțat la cer, promițând un alt Mângâietor care va prelua acțiunea lui Dumnezeu pe acest pământ și anume Duhul Sfânt, care pune bazele „noului popor al lui Dumnezeu” și anume, Biserica lui Isus Cristos (Fapte 2:). Prin Biserica Sa, Dumnezeu își duce mai departe planul de mântuire, Vestea bună sau Evanghelia fiind prezentată oamenilor prin Biserica Sa, călăuzită de Duhul Sfânt. Biserica Domnului, care trăiește în aceasta perioada a harului, (darului nemeritat), se afla într-o perioada de sfințire continuă, fiind salvată de sub puterea păcatului. Păcatul nu mai are putere asupra credincioșilor din Biserică, fiind înfrânt la cruce la Golgota. Duhul Sfânt, a treia persoana din Dumnezeu, are un rol foarte important în lucrarea Bisericii pe acest pământ.
După înălțarea Domnului, Duhul Sfânt, prin apostolii Domnului Isus, a trasat un drum clar pentru Biserica lui Cristos, în planul de mântuire pentru toți oamenii.
Să ne gândim ce implică acest plan de mântuire în viața noastră ?

D.Ce implică acest plan în viața noastră, a oamenilor secolului XXI?
Poate că ne gândim ca numai pentru omul secolului XXI este greu răspunsul la întrebarea aceasta, dar aș vrea să vedem că nu este așa, deoarece pentru toți oamenii, din toate timpurile, planul de mântuire a lui Dumnezeu a avut un impact asupra lor.
Dacă ne uităm în Vechiul Testament, acțiunea lui Dumnezeu de a-și duce planul Lui la îndeplinire cu Israel, duce la refuzul lui Faraon și la urgiile care se abat asupra Egiptului și pierderea de către Faraon a fiului său. Neascultarea lui Saul, duce la o deviere de la voia lui Dumnezeu și , în final, îi aduce moartea. Devierea de la planul lui Dumnezeu a lui David, duce la păcat și la suportarea consecințelor păcatului. Păcătuirea, neascultarea și nesupunerea lui Israel, duce la robie și la necunoașterea Adevărului lui Dumnezeu. Sunt multe alte exemple în Vechiul Testament care ne pot demonstra că nesupunerea la planul lui Dumnezeu poate aduce serioase implicații în viața omului și, în ultimă instanță, moartea veșnică, adică iadul.
În Noul Testament, întâlnim conducători romani care nu se supun voii Domnului și sfârșesc tragic; exemplul lui Irod (Fapte 12:22), a lui Iuda, care sfârșește la fel de tragic plătind cu viața, al lui Anania și Safira, care de asemenea plătesc cu viața (Fapt 5:1-11). Cu toți acești oameni, care nu se supun planului de mântuire și nu ascultă de ceea ce Dumnezeu le vorbește prin acest plan, Domnul este categoric : ei vor sfârși în iad sau moartea a doua, după judecata finală. (Apoc. 21:8-9; 22:14,15 ; 20:15)
Decizia noastră de a accepta planul lui Dumnezeu în viața noastră, are repercusiuni majore, atât în viața aceasta pamântească cât și dincolo în veșnicii, tratarea acestui subiect pentru fiecare om pe acest pământ având o importanță majoră.
Nu este ușor să accepți planul lui Dumnezeu în viața ta; va fi o luptă, în primul rând cu tine însuți și, apoi, o luptă care se duce pe plan spiritual. Trebuie, în primul rând, ca să fi părtaș la planul lui Dumnezeu, să renunți la tine însuți. Putem privi la câteva exemple din Vechiul și Noul Testament. Avraam renunță la rudeniile lui, neamul lui și ascultă de Dumnezeu, rezultatul fiind o mare binecuvântare și viața veșnică împreună cu Dumnezeu în slavă. Daniel, este o pildă de renunțare la sine prin viața trăită în Babilon. Domnul Isus renunță la slava cerească pentru a împlini planul lui Dumnezeu. Pavel le consideră pe toate gunoaie, comparativ cu Împărăția lui Dumnezeu. Toată Biblia abundă în condiționarea unei făpturi noi pentru a putea fi părtaș planului de mântuire a lui Dumnezeu. (Ioan 3:1-8; Gal.5:16-24).

Acest plan de mântuire implică luarea unei decizii pentru viata noastră, impunându-ne să luăm o hotărâre înaintea lui Dumnezeu, pro sau contra.

E.Cum pot să fiu mântuit? Ce trebuie să fac după ce sunt mântuit?
Răspunsul la întrebarea aceasta nu putem să-l găsim decât tot în Biblie. Știm că oamenii care L-au acceptat pe Domnul Isus în viața lor ca Mântuitor au fost uniți împreună în ziua cinci-zecimii de către Duhul Sfânt, care s-a coborât peste ei, formând atunci prima Biserica creștină, care cu ajutorul Lui Dumnezeu s-a răspândit peste veacuri în toate timpurile până în ziua de azi. Ca să putem afla răspunsul la întrebarea „Cum să fim mântuiți?”, putem să privim la felul cum au fost mântuiți primii creștini și uitându-ne la treptele pe care le-au urcat ei pe calea mântuirii, să luăm aminte și să călcam pe aceleași urme. Așa cum ne-am explicat necesitatea planului de mântuire așa ne putem explica și cum putem să fim mântuiți. Dumnezeu a trasat un proiect clar pentru oamenii secolului XXI în sensul acesta. Să privim pașii care-i trasează Biblia pentru a deveni membru al Bisericii lui Cristos sau a fi mântuit. Să privim la textul din Fp. Ap. 2:22-47, care reprezintă nașterea primei Biserici creștine și de unde ar trebui să se inspire orice Biserica creștină:
1. Credința în Domnul Isus ca Mântuitor sau în Evanghelie
Evanghelia reprezintă vestea bună prin faptul că Dumnezeu a dat, în dragostea Lui nemărginită, ce a avut mai scump, pe singurul Lui Fiu Isus Cristos, să moară pentru păcatele noastre ale tuturor, pentru ca pedeapsa ce trebuia să cadă asupra noastră, a oamenilor, să cadă asupra lui Dumnezeu, prin moartea Domnului Isus pe cruce la Golgota (Ioan 3:16-18; Efeseni 1:7-10,ectc).
Si în textul din care ne inspirăm vedem că Petru prezintă oamenilor în Ierusalim Evanghelia aceasta, vestea bună că și ei pot fi iertați prin Jertfa Mântuitorului, pe care prin păcatele lor L-au răstignit acolo, la Golgota. Așa cum am vorbit în capitolul despre mântuire, nici un om de pe pământ nu este fără păcat, deci Isus murind pentru toți oamenii. Important este ca cititorii să-și de-a seama că sunt păcătoși și din acel moment să accepte să-și schimbe mentalitatea.
Lucrarea aceasta se face cu ajutorul Duhului Sfânt și cu acceptul omului. Acest lucru îl putem vedea deslușit în momentul în care Domnul Isus stă de vorbă cu Nicodim, un fruntaș al iudeilor (Ioan 3:1-13). Domnul îi explică lui Nicodim necesitatea schimbării vieții și a procesului nașterii din nou pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru se realizează prin nașterea din apă (reprezinta în sens spiritual acceptarea cuvântului sau evangheliei ) și din Duh (reprezintă lucrarea ce o face Duhul Sfânt în viața omului care acceptă cuvântul prin descoperirea păcatului și călăuzirea pe mai departe în calea lui Dumnezeu spre o noua viață).
Mulți dintre oamenii zilelor noastre nu acceptă Cuvântul lui Dumnezeu în viata lor. În Ierusalim, dealtfel întâlnim asta în toată Biblia, sunt exemple care arată împietrirea oamenilor atunci când este vorba să primească pe Domnul Isus în inima lor. Așa cum am mai spus, toți aceștia vor ajunge, prin propria lor decizie, în pedeapsa veșnică.
Totuși, există și o categorie de oameni, care acceptă adevărul în inimile lor precum și schimbarea pe care Duhul Sfânt o lucrează în viețile lor. Împreună cu această ultimă categorie, să mergem mai departe, să vedem care le este felul de viață și să luăm aminte la pașii lor pe calea mântuirii. Doar călcând pe aceasta cale, trasată de Dumnezeu, putem să fim mântuiți.

2. Pocăiți-vă
Ceea ce cere Petru celor 3000 de oameni care L-au acceptat pe Domnul Isus în viața lor, este să intre în Biserica Domnului. Dumnezeu are planul de a include credincioșii din toate timpurile în Biserica Sa, iar proiectul Lui nu se schimbă pentru că, așa cum am discutat la „Nevoia unui plan de mântuire”, nimeni nu poate schimba proiectul lui Dumnezeu. Fiecare din acești pași, au o importanță majoră în planul lui Dumnezeu, iar ordinea lor nu se poate schimba. Pocăința, este un proces continuu în viața omului și ea este caracterizată de trei factori principali:
a. Recunoașterea păcatului
Ca și în textul de unde ne inspirăm, oamenii sunt străpunși în inimă de descoperirea păcatului din viața lor, prin lucrarea Duhului Sfânt, recunoscându-și starea. Un alt exemplu ar fi acela al lui Isaia, care în prezența Domnului spune : „Doamne sunt un om cu buze necurate și stau în mijlocul unui popor tot cu buze necurate (Isaia 6:5)”.
Mai există multe alte exemple de credincioși în Cuvântul lui Dumnezeu, care într-un  anumit moment critic în viața lor și-au recunoscut păcatul și s-au întors la Dumnezeu. Printre aceștia putem aminti pe Pavel, Maria Magdalena, Lidia din Filipi, etc.
În zilele noastre, este foarte greu ca oamenii să renunțe la statutul lor social, sau religios, la starea lor de mândrie, sau la păcatele care le țin viața legată, ca : minciuna, furtul, alcoolismul, idolatria, bârfa și alte lucruri pe care Biblia le descoperă ca păcate ce robesc oamenii (Galateni 5:16-21; 1 Cor.3:3, Efeseni 5:3etc); fiind robiți de aceste „lanțuri”, foarte mulți oameni nu acceptă mântuirea lui Dumnezeu în viața lor.
b. Mărturisirea păcatului
Dacă este greu sa-ți recunoști păcatul, cu atât mai greu este să ți-l mărturisești; la fel însă, cazurile descrise mai sus: Isaia, Pavel, Maria Magdalena, Petru, cei 3000 de oameni de la Ziua Cinzecimii, își recunosc starea. Chiar și psalmistul îndeamnă, prin Psalmul 32:3-5, să venim înaintea Domnului cu starea noastră și El are putere să ne curățească de orice păcat.
c. Renunțarea la păcat
După ce ne-am mărturisit păcatul, urmează renunțarea la păcat. Domnul Isus îi spune femeii prinse în preacurvie : „Păcatele iți sunt iertate; du-te și să nu mai păcătuiești (Ioan 8:11); Isaia, de asemenea îndeamnă la renunțarea la păcat (Isaia 1:16) și de altfel în toată Biblia, Dumnezeu îndeamnă omul la pocăință.
Procesul de pocăință începe din momentul acceptării Evangheliei în viața omului și continuă pe tot parcursul vieții credinciosului. Putem înțelege acest lucru prin următorul tablou :
Să ne imaginăm viața unui om, ca a unui om care este îmbrăcat în haine albe în fiecare zi. Aceste haine, reprezintă spiritual curățirea făcută de sângele Domnului Isus în viața noastră. Să spunem că acest om trebuie să umble zilnic prin lumea aceasta și ca să poată supraviețui trebuie să meargă la lucru, la cumpărături, sau în altă parte. Având în vedere că acest om, ieșind afară din casă, ajunge să-și murdărească hainele luând contact cu noroiul, praful și ploaia de afară, va trebui să-și curețe hainele. În fiecare seară, venind acasă, omul nostru își va curați frumos hainele, pentru ca a doua zi să poată fi din nou curat și cu hainele albe.
Acest tablou nu reprezintă altceva decât viața creștinului trăind în lumea aceasta. Creștinul, în fiecare zi este nevoit să umble pe acest pământ cu scopul de a supraviețui și de a-L mărturisi pe Domnul Isus, pentru ca Împărăția Lui să ajungă în cât mai multe inimi și cât mai mulți oameni să fie mântuiți. Umblând într-o lume plină de păcate, este cu neputință să nu păcătuim. Dar, îndată ce realizăm că am păcătuit, vom cere iertare Domnului Isus, Mântuitorul și Cel care are puterea să ne curățească de orice păcat. Avem șansa aceasta extraordinară că ori de câte ori am păcătuit și ne-am murdărit hainele albe primite la început de drum, când L-am acceptat pe Isus în viața noastră, să le curățim din nou (1 Ioan 2:1).

3. Și fiecare din voi să fie botezați (Fp Ap 2:38)
Botezul, la fel ca și pașii precedenți, ocupă un rol foarte important în viața omului. Prin neglijarea lui, riscăm pierderea mântuirii. De aceea, termenul de botez, trebuie înțeles foarte bine în contextul Bibliei.
Botezul, reprezintă doar un simbol; el nu produce iertarea de păcate, ci numai simbolizează aceasta. În 1 Petru 3:20, Dumnezeu ne prezintă Botezul ca un simbol sau icoană, unde omul mărturisește un cuget curat, deci o spălare de păcate, care nu a avut loc prin altceva decât prin învierea lui Isus Cristos, adică prin lucrarea de mântuire efectuata de Isus la Golgota. Mai clar, după ce omul și-a dat seama de păcatele lui și că are nevoie de mântuire, la auzirea Cuvântului Evangheliei lui Isus Cristos s-a pocăit și acum a venit în apa botezului, unde recunoaște înaintea cerului și a oamenilor că a avut o zi în care s-a întâlnit cu Isus și cugetul i-a fost curățit prin Cuvânt și pocăință.
Importanta botezului se poate vedea și mai clar în Romani 6:3-14, unde, în conformitate cu traducerea originală din greacă a cuvântului „botez”, care înseamnă” scufundare în apă”, botezul este un simbol care arată oamenilor că în momentul în care noi suntem scufundați în apă, am murit împreună cu Hristos, suntem îngropați împreună cu El și am murit față de păcat. Murind față de păcat, păcatul nu mai are nimic în viața noastră și nu mai are putere asupra vieților noastre; și, în final, prin scoaterea afara din apă, vom arăta oamenilor că așa cum Hristos a înviat și noi am înviat împreună cu El, la o viață nouă; eliberați de păcat și fărădelege, din acel moment noi vom fi oameni noi, ucenici ai lui Isus.
Imediat după întemeierea primei Biserici și după ce Evanghelia a început să se extindă în tot Imperiul Roman, Satan a căutat să distorsioneze acești pași spre mântuire și să le schimbe ordinea și înțelesul. Așa se face că, începând cu Împăratul Constantin, prin Edictul de la Milan la anul 313, religia creștină a fost declarată religie de stat și mai târziu în anul 384 Împăratul Teodosie, a decretat pedeapsa cu moartea pentru cei ce refuză să se boteze, iar toți acești pași au fost ignorați, păgânismul făcându-și loc în Biserica lui Dumnezeu. În felul acesta, în zilele noastre, s-a ajuns la Biserici unde se spune că botezul curăță de păcate, actul nu se mai face prin scufundare ci prin stropire, se administrează copiilor mici, iar apa cu care se botează este declarată ca având puteri miraculoase de a curăți păcatele. Toate aceste învățături sunt o aberație și nu fac parte din învățătura Bibliei. Prin propagarea lor, Satan încearcă să facă să eșueze planul de mântuire a lui Dumnezeu al cărui scop este mântuirea a cât mai mulți oameni.
Este foarte important să căutăm Biserica unde Cuvântul lui Dumnezeu și Învățătura Bibliei este temelia acelei Biserici și unde acești pași pe calea mântuirii sunt respectați cu strictețe.
Mântuirea are loc atunci când omul și-a predat viața Domnului Isus, împăcându-se cu Dumnezeu prin El. Botezul nu face decât să certifice aceasta întâlnire dintre om și Dumnezeu.
Întâlnim în Scriptura cazul tâlharului care s-a pocăit pe cruce și Domnul i-a zis ca astăzi va fi cu El în Rai. Tălharul nu mai avea posibilitatea să facă botezul, deoarece împrejurarea a fost de așa natură. La fel sunt oameni care nu au posibilitatea ca după ce se pocăiesc și-și predau viața lui Dumnezeu să se mai boteze, deoarece împrejurarea nu le permite, sunt pe patul de moarte, într-un avion care se prăbușește, într-un desert sau în multe alte împrejurări de felul acesta. Oamenii aceștia sunt mântuiți și se duc acolo în Cer, deoarece mântuirea se realizează prin întâlnirea lor cu Cristos și predarea în mâna Lui.
Problema este cu cei care nu au nici o piedică și nu-i reține nimic să poată să împlinească botezul. Rușinea că ceilalți oameni îi pot vedea că sunt creștini, frica de prigoană sau multe alte exemple sunt motive care arată că oamenii aceștia nu sunt gata să-L urmeze pe Domnul și să împlinească voia Lui în viața lor și mântuirea lor este sub semnul întrebării.

4. Și veți primi darul Sfântului Duh
Este foarte important de știut că, în Biserica lui Cristos, nu sunt șomeri.
Fiecărui credincios, atunci când vine la Domnul Isus, în urma credinței și pocăinței, Duhul Sfânt care intră în inima omului și face lucrarea de naștere din nou, așa cum am văzut-o în capitolul precedent, îi dăruiește un dar. Cu darul primit, fiecare credincios va trebui să fie activ în Biserica lui Hristos.
Privind în 1 Corinteni capitolul 12, Biserica lui Hristos este văzută ca un trup, unde fiecare credincios se angajează în lucrare în funcție de darul primit din partea Duhului Sfânt, pentru a-i sluji pe ceilalți și pentru a duce la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Unul vorbește în alte limbi, altul prorocește, altul face minuni, altul este învățător, altul păstor, etc., fiecare lucrând spre folosul altuia.
Este foarte important, ca după ce am venit la Dumnezeu ne-am pocăit și am fost botezați, atunci să lucrăm în biserica lui Isus Cristos. Mulți oameni din bisericile noastre rămân la statutul de „șomeri” și nu vor să se implice în lucrările din Biserică. În pilda cu talanții și cu cele zece fecioare, din Matei cap 25, este dezbătută problema aceasta de a lucra în Biserică, în funcție de darul primit, implicarea în cadrul bisericii va fi testul lucrării fiecăruia, la venirea Domnului Isus.
Prin lucrarea Duhului Sfânt, Dumnezeu unește toți credincioșii din Biserică, făcându-i un singur trup, fiecare lucrând în biserică prin darul Duhului. Într-un trup uman, un organ care nu mai funcționează, este o povară pentru trup; dacă, de exemplu, mâna nu mai funcționează, ea va fi o povară pentru tot trupul său, în cazul unei cangrene sau paralizii, organul respectiv poate fi considerat mort și extirpat. Tot așa este și în Biserica Domnului! De aceea, trebuie să ținem cont de planul lui Dumnezeu și de ceea ce El a hotărât că este bine pentru noi.

5. Părtășia creștină (Fapt.Ap. 2:42-47)
Sensul cuvântului părtășie este strângerea împreună, legătură, slujire împreună. Părtășia creștină pe care primii creștini o practicau și pe care creștinii adevărați o practică și astăzi, este caracterizată de legătura frățească , frângerea pâinii, rugăciune, însoțirea propovăduirii Evangheliei de minuni, ajutorare împreună, dragoste unii fata de alții, simțire la nevoile celor de lângă ei. Practicând toate acestea, creștinii vor glorifica pe Dumnezeu prin laudă și prin viața lor pusă în slujba Lui.
Aceste caracteristici ale vieții de creștin, adunau pe primii creștini împreună și îi făceau să fie o mărturie pentru oamenii din jurul lor, mulți oameni întorcându-și fața spre Dumnezeu și spre mântuire.

Cuvânt de încheiere

Este foarte important ca Bisericile secolului XXI, să se întoarcă la tiparul de viață a primilor creștini, ca în viața lor să se vadă liantul (Duhul Sfânt) care-i unește prin dragoste. Este important ca fiecare credincios să se pună la dispoziția Duhului Sfânt și să lucreze în Biserică, pentru lărgirea Împărăției lui Dumnezeu, pentru ca aceasta să ajungă în cât mai multe inimi. Este important să împlinim ceea ce Domnul Isus ne-a îndemnat, ca si Biserică a lui Hristos în Marcu 16:15-20 : „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit.”
Este foarte greu să realizezi ceea ce scrie în versetul de mai sus, dacă oamenilor nu le pasă de planul de mântuire a lui Dumnezeu; vom auzi pe multi zicând : „Nu am timp, am altceva de făcut, să meargă altcineva, să facă acest lucru”; sau altul va zice : „Nu știu, poate pastorul sau altcineva, eu vin la Biserică în fiecare Duminecă, cred că ajunge…, sunt alții să se ocupe de asta. „În secolul XXI, Domnul are nevoie să ne întoarcem din nou la modul de funcționare a Bisericii primare, să vedem ce are Dumnezeu de lucru cu fiecare dintre noi și să ne punem la dispoziția Lui; să creștem părtășia, să ne pese unul de altul și să fim mai strânși legați în dragostea Lui Dumnezeu. Privind la semnele care-i vor însoți pe cei ce vor crede și anume „în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor însănătoși”, vedem ca în zilele noastre nu prea mai este puterea aceea din primul secol. De multe ori, credincioșii spun: „a… azi Domnul nu mai lucrează ca în trecut sau „…. ai văzut ce minuni face cutare sau cutare om ?”. Cred că este important de știut, că în lucrarea de extindere a Împărăției lui Dumnezeu, Dumnezeu este Suveran și vrea ca Biserica lui Isus să fie la dispoziția Lui. Dumnezeu nu lucrează peste tot la fel, dar El vrea ca noi să fim sensibili la nevoile oamenilor. Noi nu vom putea vedea cu claritate aceste necesități decât dacă ne vom pune la dispoziția Duhului Sfânt, ca El să ne descopere nevoile oamenilor și să ne binecuvinteze cu daruri, pentru ca rezultatul muncii noastre să fie câștigarea de suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu.
De exemplu un misionar din zilele noastre, trebuie să cunoască foarte bine planul de mântuire al lui Dumnezeu pentru toți oamenii, pentru a-l putea împărtăși oamenilor în mijlocul cărora lucrează. Nu numai un misionar trebuie să știe acest plan, ci orice creștin. De aceea, prin Duhul Sfânt, Dumnezeu a  lăsat în Biserică slujitori, care să-i învețe pe credincioși, pentru ca fiecare membru din trupul lui Cristos să se maturizeze și să fie capabil să lucreze la ceea ce Dumnezeu l-a chemat.
Un misionar trebuie să fie capabil să vadă nevoile oamenilor din câmpul lui de misiune și în funcție de nevoile lor, să ceară ajutor Domnului și sprijin de la Biserica prin care este trimis în câmpul de misiune. Domnul vrea să lucreze la sănătatea oamenilor și să-Și glorifice Numele, prin semne și minuni, dar are nevoie de oameni care să fie la dispoziția Lui. Aceștia trebuie să fie capabili spiritual să renunțe la viata lor, de dragul Domnului Isus, să se pună la dispoziția lui Dumnezeu, să fie oameni prin care Dumnezeu să-Și arate slava și din inima cărora să curgă izvoare de ape limpezi, învățătura curată a Domnului, Evanghelia mântuitoare.
Privind la planul de mântuire al lui Dumnezeu, noi suntem îndemnați la seriozitate, sfințenie și devotament, înaintea Domnului având totodată obligația să împărtășim și altora atât planul lui Dumnezeu, cât și Evanghelia, vestea bună a dragostei lui Dumnezeu pentru salvarea noastră. Domnul să ne ajute la aceasta și să de-a lumină fiecăruia dintre noi, ca să știm ce loc ocupam în lucrarea de mântuire a oamenilor pe acest pământ. Mă rog ca Domnul să-ți ajute și ție și mie, dragă cititorule, ca lucrarea aceasta să aducă mai multă lumină în viețile noastre, în legatură cu planul de mântuire al lui Dumnezeu și cu lucrarea ce o avem de făcut în Biserica Domnului, fiecăruia dintre noi; și nu uita: împărtășește acești ultimi pași și altora.
Amin
Simion Ioanăș

Poate un creştin să-şi piardă mântuirea?

Aceasta este o întrebare dificilă, şi se pot scrie cărţi întregi (de fapt s-au şi scris) în încercarea de a da un răspuns. Răspunsul meu va fi scurt, însă înainte de a răspunde direct acestei întrebări, aş dori să fac câteva remarci preliminare.

În primul rând, Biblia afirmă cu claritate faptul că Dumnezeu este judecătorul, nu noi. De obicei, persoana care ridică această întrebare nu se gândeşte la sine, ci la altcineva. În ce mă priveşte, eu voi face într-adevăr referire la ceea ce eu găsesc în Scriptură; dar rolul nostru nu este de a-i judeca şi condamna pe alţii. Dumnezeu cunoaşte totul cu privire la ei: le cunoaşte inima, ştie cât de sincere a fost decizia lor de a-L primi, cunoaşte procesul de sfinţire prin care trec şi care sunt etapele care le stau înainte, ştie de fapt întregul Său plan cu privire la viaţa lor.

În al doilea rând, creştinii diferă mult de la un caz la altul în ce priveşte relaţia lor cu Dumnezeu şi felul în care aceasta se manifestă în afară. Am fost îndrăgostit de Dumnezeu din momentul în care L-am primit în viaţa mea, dar au fost necesari ani până când Dumnezeu să producă schimbarea şi la nivelul comportamentului meu. Astfel că unii creştini care nu mă cunoşteau s-ar putea să mă fi considerat ca nefiind un creştin autentic. Dumnezeu ne sfinţeşte, ne schimbă, dar la vremea hotărâtă de El şi i-aş face un deserviciu imens unei persoane dacă aş pune sub semnul întrebării certitudinea mântuirii sale, pornind de la un comportament pe care noi îl considerăm ca fiind caracteristic vieţii de creştin.

Cu privire la pierderea mântuirii: Mântuirea ne este oferită doar pe baza morţii lui Iisus pe cruce pentru noi, ca dar al harului Său. Numai prin Hristos devenim, din momentul în care L-am primit în vieţile noastre, copii ai lui Dumnezeu, socotiţi drepţi, iertaţi, sfinţiţi înaintea Sa şi intrăm în relaţie cu El. Dumnezeu doreşte ca această relaţie să fie pentru totdeauna, dăruindu-ne promisiunea vieţii veşnice. Aceasta nu ţine de sfinţenia noastră personală, de treptele de credinţă atinse, de jertfe, fapte bune sau acte religioase. Mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă prin Hristos este în exclusivitate darul lui Dumnezeu, pe care îl primim prin credinţă într-un anumit moment al vieţii noastre. În acel moment noi am trecut de fapt de la moarte la viaţă, am fost eliberaţi de condamnarea legii şi am fost aşezaţi sub lucrarea harului Său. În alte cuvinte, am fost „strămutaţi” din împărăţia întunericului în împărăţia luminii; din vrăjmaşi ai lui Dumnezeu am fost transformaţi în copii ai Săi; totodată am fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care locuieşte în noi; Dumnezeu a devenit Dumnezeul nostru, ai noi, copiii Săi şi am fost astfel împăcaţi cu el odată pentru totdeauna.

Afirmaţiile anterioare se întemeiază pe următoarele versete: Romani 5:1, 8; 6:22-23; 10:8-10; Evrei 9:15; 8:10-12; Romani 4:13; 3:20-24; 10:4; Ioan 10:26-28; Efeseni 1:5-8; Efeseni 1:13-14; Ioan 5:24; 1 Ioan 5:11-13.

S-ar putea ca unii să ridice următoarea întrebare: „Dar dacă aceşti credincioşi la un moment dat refuză să se pocăiască de păcatele lor?” Din nou, Dumnezeu este Cel care judecă, nu noi. S-ar putea ca ei să se împotrivească lucrării lui Dumnezeu în viaţa lor, să se opună îndemnului primit de la Duhul Sfânt, dar aceasta nu cred că în mod implicit le ameninţă siguranţa mântuirii. Dumnezeu este foarte răbdător şi îşi arată îndurarea faţă de noi în multele situaţii în care acţionăm împotriva voii Sale pentru vieţile noastre. Unii dintre noi ne schimbăm la scurt timp atitudinea, altora le ia mai mult timp. Dacă cineva devine creştin şi în inima sau în stilul de viaţă al acelei persoane nu se petrece nici o schimbare de-a lungul timpului, este posibil ca acea persoană să nu-L fi dorit niciodată cu adevărat pe Hristos în viaţa ei sau să nu fi înţeles niciodată ce înseamnă să fii creştin. Romani 12:1-2 vorbeşte despre creşterea spirituală a unui creştin. Pe măsură ce un creştin se supune lui Dumnezeu şi petrece timp în Cuvântul Său, Dumnezeu va produce schimbare în viaţa lui. În Romani 7, apostolul Pavel vorbeşte despre cât este de dificil pentru el să lupte împotriva poftei, iar în următorul capitol el îşi afirmă încrederea că Dumnezeu îl primeşte aşa cum este şi că El poate să îl schimbe.

O altă întrebare pe care o ridică unii este următoarea: „Ce se întâmplă când un om refuză să mai creadă în Dumnezeu?” Trebuie să insist şi aici asupra faptului că nu ştim în ce măsură necredinţa sa este sau nu o atitudine temporară. Îmi aduc şi acum foarte clar aminte de povara responsabilităţii pe care am simţit-o ca şi creştin şi m-am întrebat dacă nu cumva ar trebui să renunţ la viaţa de credinţă. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg harul lui Dumnezeu şi trăiesc în continuare sub autoritatea legii, fiind adesea copleşiţi de sentimentul că nu îl vor putea niciodată mulţumi pe Dumnezeu. Ei nu înţeleg libertatea pe care o au în Hristos şi faptul că trebuie să se încreadă în capacitatea lui Dumnezeu de a-i călăuzi, de a-i învăţa şi de a-i schimba. Prin urmare, unii creştini refuză să-L asculte pe Dumnezeu pentru că nu înţeleg ce înseamnă să trăieşti prin credinţă, plin de Duhul lui Dumnezeu, aşezându-te sub autoritatea harului lui Dumnezeu. În cazul altora, care se îndepărtează de Dumnezeu pentru simplul fapt că găsesc ispitele mult mai atrăgătoare, avem pilda rostită de Iisus despre fiul risipitor (Luca 15) şi despre modul în care tatăl îl primeşte cu dragoste înapoi. Statutul său de fiu nu a încetat niciodată; însă la un moment dat el a luat decizia de se rupe de această relaţie cu tatăl, adâncindu-se în mizerie şi suferinţă, care au încetat doar odată cu reîntoarcerea sa la tatăl său. Cred că acest lucru este valabil pentru creştinii care nu sunt în părtăşie cu Dumnezeu. Ei sunt cei mai expuşi să săvârşească lucruri care le distrug viaţa aici pe pământ. Dar personal nu cred că se poate spune că nu sunt creştini.

Viaţa veşnică este un dar; nu trebuie să plătim ceva pentru a o dobândi. Atunci când o persoană Îl primeşte pe Iisus Hristos, dorind să fie un ucenic al Său, Iisus intră în viaţa acelei persoane; în acest fel se întemeiază relaţia dintre Iisus şi cei credincioşi. Dacă aceştia însă nu cresc spiritual şi Îi întorc spatele, fără îndoială că ei vor pierde ceea ce Dumnezeu ar fi dorit să le ofere în această viaţă. Ei nu vor gusta binecuvântările cunoaşterii lui Hristos. Dacă ei continuă pe acest drum, la un moment dat se pune serios întrebarea dacă într-adevăr aceşti oameni vor merge în cer, dacă ar fi să moară în acea perioadă de îndepărtare de Dumnezeu, din viaţa lor. Textul din Evrei 6:4-8 ne atrage atenţia asupra acestui fapt. Însă din nou, planul şi dorinţa lui Dumnezeu este ca aceştia să înţeleagă dragostea Sa şi puterea Sa de a lucra în viaţa lor. Cel mai valoros lucru ce poate fi făcut pentru acei creştini care nu umblă cu Dumnezeu, este acela de a mijloci pentru ei, de a-i iubi, şi – lăsându-ne călăuziţi de Dumnezeu – de a-i încuraja să caute să cunoască inima lui Dumnezeu şi să preţuiască umblarea lor cu El.

Timpii mântuirii, autor: Rîpă Ioan 

                               -TRECUT

 

MÂNTUIREA LA    – PREZENT

 

                              – VIITOR

 

 

Întoarceţi-vă la Mine, şi veţi fi MÂNTUIŢI toţi cei ce Sunteţi la marginile pământului! Căci Eu Sunt Dumnezeu, şi nu altul. Isaia 45: 22   

 

 

Frați și surori, doresc să vă vorbesc despre MÂNTUIREA noastră de obște, despre acest minunat DAR de la Dumnezeu, dar, nu în felul în care vorbesc cei mai mulți, ci NUMAI așa cum nea prezentat-o Domnul Iisus în Scripturi după voia Tatălui din ceruri. Această mântuire, se POATE păstra doar prin PERMANENTA legătură a fiecărui individ cu Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, prin Domnul Iisus Hristos (1 Tim. 2. 5, 6, Luca 12. 12; Ioan 14. 26; 1 Cor. 2. 13; 12. 3; 2 Cor. 6. 6; Efes. 1. 13; 4. 30; 1 Tes. 1. 6), NUMAI, păzind RÂNDUIELILE Lui.

 

MÂNTUIREA aceasta, este o chestiune personală a fiecărui individ, cu toate că ni se vorbește în Scriptură și la modul plural, dar de cele mai multe ori se vorbește la modul singular, și chiar putem spune, că însăși Scriptura, încheie TEMA mântuirii, la modul SINGULAR: Apo. 3, 10-12, 21; 21. 7; 22. 7.

 

Mântuirea NU se capătă prin intermediul vreo unei religii sau a unor forme de partide religioase. Mântuirea este o moştenire dată de Însuşi Dumnezeu (Is. 54. 17), omului, şi numai cine umblă în neprihănire, găseşte mântuirea (Prov. 28. 18; 26).

 

Mai întâi, aș vrea să vă arăt ce înseamnă:

 

1.       RELIGIE;

 

2.       DOGME religioase;

 

3.       TEOLOGIE.

 

–          RELIGIE: aceasta este un ansamblu de idei ale unui individ sau a mai mulți indivizi, sentimente și acțiuni împărtășite de niște grupuri și care oferă adepților săi un cod de comportament (bun sau rău), după care își pun nume de culte religioase. Și știți, câte feluri de partide religioase sunt în România, și tot atâtea și partide politice, iar scopul ambelor partide, NU este altul, DECÂT, banii, câștigul mârșav (1 Petru 5. 2).

 

–          DOGME religioase: este un sistem de practici și ritualuri, credințe în forțe supranaturale, învățătura fundamentală a unei RELIGII.

 

–          TEOLOGIE: – (după mine, această ramură a științei omenești, este o, TE OLOGESC eu, o OLOGEALĂ a oamenilor, adică îi face din oameni, neoameni, îi îndobitocește, le spală creierele, făcând-ui să creadă ce vor ei, nicidecum adevărul lui Dumnezeu ) – aceasta este o disciplină care se ocupă cu expunerea și fundamentarea unei RELIGII. Tratarea speculativă care, din interiorul fiecărei RELIGII studiază DIVINITATEA. Adică, studierea dogmelor RELIGIILOR.  

 

    Pe mine, nu mă interesează învățăturile religiilor, dacă nu are în ele, STRICT, ÎNVĂȚĂTURA Domnului Iisus (2 Ioan 9, 10). Eu unul, nu vreau să țin, DECÂT (religia) învățătura Domnului Iisus, fiindcă această învățătură este de la Tatăl din cer (Ioan 12. 49, 50; 16. 12-15), pentru mântuirea celui ce crede doar cuvintele Lui.

 

Fraților, vă interesează MÂNTUIREA? atunci vă sfătuiesc frăţeşte din toată inima, faceți  NUMAI ce cere Duhul Sfânt. Nu ascultați la oameni, dacă nu spun întocmai cuvintele Domnului (Ieremia 23. 28; 1 Petru 4. 11; 2 Ioan 9, 10). Voi înși – vă, ADÂNCIŢI-VĂ privirile în LEGEA DESĂVÂRŞITĂ (NOUL TESTAMENT), care este legea slobozeniei (Iacov 1. 25), STĂRUIȚI în ea, ÎMPLININD cu fapta, TOT ce stă scris, şi VOI înși -vă păziți-vă NE ÎNTINAȚI de lume (Iac. 1. 27).

 

Neîntinat de lume, înseamnă ce spune în Ps. 1, și să NU mai facem (Lev. 18. 3) ce face lumea, să NU mai ţinem învăţăturile dracilor (1 Tim. 4. 1), şi ceea ce face lumea să nu se audă ieşind din gura noastră (Exod 23. 13; Ps. 16. 4), nici să luăm parte la lucrările lor, mai degrabă SĂ LE osândim (Efes. 5. 11) şi atunci Domnul ne va descoperi taine ascunse, RÂNDUIELILE Lui care duc la mântuire (Ps. 50. 23).

 

Ştiți ce înseamnă, a ADÂNCI? Când oamenii sapă în pământ după ceva, după apă, după aur sau mai ştiu eu ce, cu cât se vor ADÂNCI mai mult, vor găsi izvoare mai bune, vor găsi aur mai bun, sau pietre preţioase. Aşa este şi cu Scriptura lui Dumnezeu, cu cât te adânceşti mai mult în ea, vei descoperi comorile înţelepciunii, izvoarele mântuirii (Is. 12. 3), izvoarele vieţii.

 

Frați si surori, ce voi nu ştiţi, este faptul că, MÂNTUIREA aceasta, are TREI etape.

 

Da fraților, vă vine să credeţi sau nu, MÂNTUIREA are trei etape, de care puţini ştiu, și fără de acestea, NU este MÂNTUIRE. Trei etape, trei timpi diferiţi, lăsaţi SCRIS de către Domnul nostru Iisus Hristos în Sfintele Scripturi; şi aceştia sunt:

 

- TRECUT (Is. 63. 9; Efes. 2. 8).

 

- PREZENT (1 Cor. 15. 1, 2; Efes. 2. 5; Tit 3. 5).

 

- VIITOR (Prov. 28. 18, 26; Is. 25. 9; 35. 4; Matei 10. 22; 24. 13: Marcu 13. 13; Ev. 2. 14; Ioan 10. 9; Rom. 5. 9, 10; 10. 9, 13; 2 Tim. 4. 18).

 

1. Etapa întâi, TRECUT.

 

Am fost mântuiţi (Ef. 2. 8). Observaţi că aici vorbeşte la modul PLURAL, la cei mulţi chemaţi (Matei 20. 16). Atunci când am auzit Cuvântul şi ne-a fost dat darul pocăinţei (F. A. 11. 18) şi am fost scoşi din ticăloşia lumii, din robia păcatului (Ioan 8. 34). De aici încolo, totul devine o chestiune personală.

 

Fraților, dacă veți citi necurmat în legea Duhului de viață (Rom. 8. 2 ), mântuit înseamnă multe: Păzit, Salvat, Scos, Ocrotit, Vindecat, Scăpat etc….

 

2. Etapa a doua, PREZENT.

 

Suntem mântuiţi (1 Cor. 15. 2), scoşi, păziţi, salvaţi, etc… Când? În timpul vieţii pe acest pământ, DACĂ, trăim și noi ca Domnul Iisus (1Ioan 2. 6), NUMAI după cuvântul din Evanghelie. Din 1991 de când am fost chemat la pocăinţă şi până în ziua de astăzi, am fost mântuit (salvat, ocrotit, scos, păzit, vindecat) din diferite situaţii, de miliarde de ori. Dacă nu era Domnul să mă mântuiască, să mă salveze în războiul (1 Petru 2. 11; Gal. 5. 17) cu firea pământească şi cu forţele păcatului, forţele întunericului (Ef. 6. 12), eram pierdut. De mii de ori m-a dus Satan în ispite până pe marginea prăpastiei, pe muchie de cuţit, şi dacă nu ar fi fost Domnul să mă MÂNTUIASCĂ – salveze -, eram pierdut.

 

Satana se luptă numai cu acei oameni care au din Duhul Domnului Hristos în ei (Rom. 8. 9), cu cei ce au ungerea de sus (1 Ioan 2. 20, 27), pentru că, ei NU mai trăiesc ca altădată, ca păgânii (Ef. 4. 17, 24), NU mai trăiesc în felul lumii.

 

Ucenicii Domnului NU mai sunt pământeşti, fiindcă cei ce sunt pământeşti NU pot să fie plăcuţi lui Dumnezeu (Rom. 8. 8). Ucenicii Domnului caută să păzească TOT ce spune Domnul Iisus în Scripturi (1 Cor. 15. 1), neabătându-se nici la dreapta, nici la stânga (Deut. 17. 20) de la cele scrise (1 Cor. 4. 6).

 

Între cele trei etape ale mântuirii oferite de Domnul Iisus, mai există o etapă, care atârnă de om, fiindcă Dumnezeu a desăvârşit TOT ce a avut (Ioan 17. 4) de făcut pentru mântuire. De aceea, între etapa a doua şi a treia, Duhul Domnului vorbeşte prin gura lui Petru şi ne zice: „MÂNTUIŢI-VĂ – adică fiecare om în parte – din mijlocul acestui neam ticălos” (F. A. 2. 40). Adică, să ieşim afară din mijlocul oamenilor fireşti, şi SĂ NU mai facem NIMIC din ceea ce face neamul românesc, ca să avem parte de etapa a treia de mântuire. Între aceste două etape, poate ni se potriveşte pilda din Matei 13. 22 şi NU vom ajunge niciodată la etapa a treia de mântuire.

 

3. Etapa a treia, VIITOR, şi cea mai importantă (Mat. 10. 22; Mar. 13. 13; Ev. 2. 14; Prov. 28. 18, 26).

 

Aici luaţi bine seama, Domnul NU mai vorbeşte nici la plural nici la timpul prezent, ci vorbeşte doar la SINGULAR şi la timpul viitor. Va fi mântuit (Matei 24. 13; 2 Tim. 4. 18). Când? Atunci când va veni Domnul ca să aducă mântuire celor ce-L aşteaptă (Ev. 9. 28; 1 Petru 1. 12-19) pregătiţi după cuvintele Lui (Ioan 12. 47-48) şi DACĂ Domnul va găsi faptele noastre conform cu Evanghelia (2 Tes. 1. 8), conform cu învăţătura Domnului Iisus (2 Ioan 9-10), înaintea Dumnezeului Său (Apoc. 3. 2), Tatăl ceresc.

 

De această etapă vor beneficia cei din pilda Matei 13. 22.  

 

În Evanghelie (Marcu 10. 50-52) avem un exemplu de MÂNTUIRE a unui orb. Ce vârstă o fi avut orbul acela, nu ne spune Scriptura. Dar, dacă orbul acela, după ce şi-a căpătat vederea s-a apucat de blestemăţii şi a ajuns un stricat, oare orbul acela va ajunge mântuit în rai, fiindcă Domnul i-a spus atunci: „Du-te, credinţa ta te-a MÂNTUIT”? Da, l-a mântuit, dar de starea aceea în care se afla atunci, că era orb, după aceea, a depins de el, dacă va ajunge să fie mântuit în ziua cea mare a Domnului! În Ioan 5, Domnul a mântuit un olog de 38 de ani, dar după aceea îi spune: de acum, să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Omul acesta, a depins numai de el, dacă va fi ajuns în raiul lui Dumnezeu, sau nu.

 

În Sfânta Scriptură, există multe versete care conţin verbul „va fi mântuit”, la timpul viitor.

 

Iată câteva dintre acestea: Prov. 28. 26; Is. 1. 27; 45. 17; Ier. 33. 16; Daniel 12. 1; Ioel 2. 32; Matei 10. 22; Marcu 13. 13; 16. 16; Ioan 10. 9; F. A. 2. 21; Rom. 9. 23; 10. 13; 11. 26; 1 Cor. 3. 15; 1 Tim. 2. 15; 2 Tim. 4. 18. Apostolii, oare, au fost ei mântuiţi înaintea noastră? ? să vedem ce zice Scriptura, şi ce spune şi Pavel despre el şi mântuirea lui.

 

În Filipeni 3. 10-14, Pavel vorbeşte despre el, şi în versetul 11 spune: „CA SĂ AJUNG, DACĂ, VOI PUTEA” la învierea din morţi. El nu spune că este mântuit, ci în 2 Tim. 4. 18 spune; MĂ VA, adică la viitor, un timp îndepărtat: „Domnul MĂ VA, MÂNTUI, ca să INTRU în Împărăţia Lui”.

 

Când îl va mântui? Va fi el mântuit înaintea noastră? NU! De ce? Citiţi vă rog în 1 Tes. 4. 14-17, şi vedeţi ce spune Pavel în versetul 16 şi 17. Când va veni Domnul cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, atunci se va vedea care vor fi mântuiţi, şi dintre cei ce au murit înainte şi dintre cei găsiţi vii pe pământ la vremea aceea.  

 

Fraților, dacă vreți mântuirea sufletului, strângeți în inimă toate aceste lucruri, care vă vor duce la MÂNTUIREA pe care o va aduce Domnul la a doua Sa venire (Ev. 9. 28), fie că vei fi găsit în viață la venirea Lui, sau nu, fie vei avea parte de întâia înviere.

 

O SINGURĂ DATĂ, are omul ŞANSA mântuirii! SĂ NU o pierdem, SĂ NU o scăpăm din mâini, să ne dăm viaţa pentru ea (Matei 10. 39). Noul Testament, – nu şah, nu table, nu rebus, nu fotbal, nu teatru, nu filme şi alte lucruri lumeşti din lumea lui Satan - cartea aceasta a vieţii (Deut. 32. 47; Ioan 6. 63), legea Duhului Sfânt (Rom. 8. 2), legea slobozeniei (Iac. 1. 25), care ne învaţă ce este mântuirea şi ne poate duce spre MÂNTUIRE, SĂ NU se depărteze de ochii noştri şi de gura noastră. Să căutăm să împlinim TOT (Iosua 1. 8) ce scrie în ea (Luca 10. 26; 1 Cor. 4. 6), şi atunci, Domnul, Dumnezeu, ne va învăţa (Ioan 6. 45) ce este de folos, şi ne va călăuzi pe calea pe care trebuie să mergem (Is. 48. 17). Fiindcă, acest Nou Testament, legea slobozeniei, legea desăvârşită a mântuirii (Iacov 1. 25), este, TOT ce are omul nevoie pentru a fi mântuit, adică să scape de dreapta judecată a Domnului și condamnarea pe veci în iazul care arde veșnic cu foc și pucioasă. Pentru că, acest Nou Testament, ne arată:

 

- gândirea lui Dumnezeu (Is. 55. 8-11),

 

- starea omului (Gen. 6. 5-7),

 

- calea mântuirii (Is. 56. 1),

 

- destinul celor drepţi (Rom. 2. 7) şi al celor răi (1 Cor. 6. 9, 10; Apoc. 21. 8).

 

- Învăţăturile Lui, sunt sfinte (Apoc. 14. 6, 7) şi obligatorii.

 

- Relatările Lui sunt adevărate (1 Tes. 4. 8; 2 Petru 1. 21),

 

- hotărârile Lui sunt NESCHIMBĂTOARE (Is. 46. 10).

 

- Citeşte-l ca să fii înţelept (Prov. 9. 10; 14. 27; 8. 33-36),

 

- crede-l ca să fii drept (2 Cor. 4. 13) şi

 

- practică-l pentru ca să fii sfânt.

 

- El cuprinde lumină (Ioan 8. 12) ca să te călăuzească,

 

- hrană ca să te hrănească (Ioan 6. 27, 54, 55),

 

- mângâiere ca să te înveselească.

 

- El este harta călătorului, toiagul pelerinului, busola pilotului, sabia soldatului (Ef. 6. 17), ciocanul demolatorului (Ier. 23. 29) şi oglinda caracterului creştinului (Ioan 13. 35).

 

- În el ni se arată, cum se poate restabili paradisul, cum se deschide cerul (F. A. 7. 56), iar porţile iadului (Matei 16. 18) sunt sfărâmate.

 

- Domnul Hristos este subiectul lui măreţ, binele nostru, este planul lui (Ef. 1. 9; 3. 11), iar slava lui Dumnezeu este sfârşitul lui (1 Cor. 15. 24).

 

- El trebuie să ne UMPLE mintea, să ne conducă inima şi să ne călăuzească picioarele.

 

- Citeşte-l încet şi cugetă la el fiind mereu în stare de rugăciune fierbinte, din inimă, pentru că învățăturile lui, sunt o mină de bogăţii eterne, un paradis al slavei cereşti şi un RĂU al plăcerilor vieţii pământeşti.

 

- Îţi este oferit aici pe pământ cât eşti în viaţă, şi-ţi va fi deschis la judecată, când după el, vei fi, ori răsplătit, ori osândit, pentru că, ceea ce îl va judeca pe orice om în ziua judecăţii, este Cuvântul pe care la vestit Domnul Iisus (Ioan 12. 47, 48).

 

- El invocă ceea mai mare şi mai înaltă responsabilitate, răsplăteşte ceea mai măreaţă lucrare, de vei sluji Domnului după el, şi condamnă pe toţi aceia care nesocotesc conţinutul lui sfânt”.

 

Pentru mântuire, Dumnezeu vrea să vadă la oameni CUNOŞTINŢĂ de Dumnezeu, MAI MULT decât orice pe acest pământ (Osea 6. 6), şi nu puţină, ci deplină cunoştinţă (2 Petru 1. 8), căci, dacă nu cunoaştem, adică dacă nu ştim, n-avem ce împlini. Dacă nu împlinim, nu vom fi mântuiţi.

 

Dacă oamenii nu cunosc Scripturile, nu cunosc nici pe Dumnezeu, fiindcă aşa spune chiar Domnul Iisus în Evanghelie (Matei 22. 29), atunci ei se rătăcesc.

 

Dacă cunoaştem Scripturile și vom trăi în TOTUL după ele, – (sunt oameni care cunosc Scripturile din scoarță în scoarță, dar habar nu au de a trăi conform lor ) – Îl vom cunoaşte şi pe Dumnezeu, iar dacă Îl cunoaştem pe Dumnezeu, vom avea viaţa veşnică (Ioan 17. 3), și nu vom putea fi înșelați de tot felul de vrăjitori religioși, sau de orice fel.

 

Dumnezeu nu vrea să fim leneşi, vrea cunoştinţă de Dumnezeu mai MULT decât orice pe acest pământ (Osea 6. 6), fiindcă cu cunoştinţa ni se înmulţeşte pacea şi harul (2 Petru 1. 2). Fiindcă, prin dumnezeiasca Lui putere, El ne-a dăruit prin legea slobozeniei, legea desăvârşirii mântuirii (Iacov 1. 25), TOT ce priveşte viaţa şi evlavia pentru mântuire (Luca 13. 23; 1 Cor. 1. 18), prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe: ca prin ELE, să ne facem părtaşi firii dumnezeieşti, DACĂ FUGIM de stricăciunea care este în lume (2 Petru 1. 4). De aceea, TREBUIE, să ne dăm toate silinţele ca să unim cu CREDINŢA noastră fapta; cu fapta (adică cu împlinirea), cunoştinţa; iar cu CUNOŞTINŢA, înfrânarea (de la TOT ce este în lume); cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni (2 Petru 1. 5-7).

 

Fraţii Domnului (Matei 12. 48, 49), sunt numai aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12. 50;   Ev. 2. 11; Matei 28. 10; Ioan 20. 17; Rom. 8. 29).

 

De astăzi înainte, să căutăm să facem voia Domnului, căci numai în felul acesta NI SE VA intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru (2 Petru 1. 10, 11).

 

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune prin Duhul Sfânt (Ev. 5. 12-14; 6. 1-2), să lăsăm cele dintâi adevăruri începătoare ale Domnului Hristos, şi să mergem spre cele desăvârşite.

 

Luaţi seama bine, încă o dată spun: NU ne putem juca cu mântuirea, căci NUMAI o dată în viaţă avem această şansă! Pentru că, AUZIŢI ce ne spune Duhul Sfânt? „Să mergem spre cele desăvârşite”(Ev. 6. 1)! Și dacă Duhul Domnului (Rom. 8. 9) ne cere să mergem SPRE cele desăvârşite, înseamnă că NU trebuie să batem pasul TOT pe loc, ci să trăim legea slobozeniei care poate să ne facă desăvârşiţi şi să ne ducă la mântuire. Pe unele dintre acelea pe care mi le-a descoperit (1 Cor. 14. 26) şi mie Dumnezeu, vi le fac cunoscute prin această scriere.

 

Fraţilor, SĂ NU NE JUCĂM cu mântuirea. NU EXISTĂ MÂNTUIRE, decât după rânduielile (Lev. 26. 15; 2 Regi 17. 13; Ezec. 20. 19, 21) lui Dumnezeu transmise prin prooroci (Deut. 6. 1; 7. 11; 8. 11; 2 Regi 17. 13), prin Domnul Iisus (Ioan 12. 49), prin apostoli (Ioan 16. 12-15).

 

Cineva mi-a zis odată: „crezi că se supără Domnul dacă faci ceva care NU este după Scriptură”? Da oameni buni! Se supără FOARTE, FOARTE TARE! Pentru că a face ceva în numele Domnului, care NU corespunde cu învăţătura, rânduielile şi cerinţele Domnului din lege, ceva care Domnul NU ţi-a cerut prin Cuvântul din Scriptură, înseamnă a aduce foc străin înaintea Domnului. Iar despre ceea ce înseamnă a aduce foc străin înaintea Domnului, ne este arătat în Lev. 10. 1….

 

În toamna anului 2008, într-o adunare, am auzit o proorocie pentru un om al lui Dumnezeu, şi care a sunat aşa: „Bărbatule, te-am ales şi te-am învăţat învăţătură sănătoasă care să ducă la mântuire. Du-te, că mai este puţină vreme, du-te prin adunări şi vesteşte rânduielile Mele (Lev. 20. 22-23; 26. 14-16; 2 Împ. 17. 15) care duc la mântuire. Du-te prin adunări, căci în adunări NU este învăţătură sănătoasă, ci este învăţătură stricată”.  

 

După plecarea de la acea adunare, m-am gândit la acea proorocie, la starea adunărilor în general, şi la ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel, cum că oamenii se hrănesc cu nădejdi înşelătoare (Ezec. 13. 3-10), luând ca hrană ce au călcat alţii cu picioarele, şi de băut, beau tot ce au tulburat alţii (Ezec. 34. 18-19). Aceasta să fie credinţa mântuitoare? NU! Citiţi în cartea lui Ezechiel capitolul 34, să vedeţi ce va face Domnul cu cei credincioşi care caută mântuirea după rânduielile Lui.

 

Scriptura spune: „credinţa fără fapte este zadarnică” (Iac. 2. 20). Avraam a fost socotit NEPRIHĂNIT prin fapte, când a adus pe fiul său jertfă pe altar (Iac. 2. 21). Vedeţi? Credinţa lucra împreună cu FAPTELE, şi prin FAPTE (2 Petru 1. 5-7), credinţa a ajuns desăvârşită (Iac. 2. 22)!

 

Iată acum o înşiruire de versete care ne arată, că mântuire fără fapte NU există: Is. 3. 10; Col. 1. 10; Ef. 2. 10; Tit 1. 16; 2. 7; 3. 8, 14; Filimon 6; Ev. 10. 24, 39; 11. 7, 8-11, 17, 20…; Iacov 1. 25; 2. 14-26; 3. 3, 17; 2 Petru 1. 5; 1 Ioan 3. 12, 18; Apoc. 2. 2, 5, 19, 23; 3. 1, 2, 8, 15; 14. 13; 20. 13).

 

În Evrei 11. 1, scrie: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”.

 

De exemplu: Avraam, când a fost chemat să se stabilească în altă parte, a ASCULTAT şi a plecat fără să ştie nici unde se va duce, și nici drumul  pe unde avea să meargă (Ev. 11. 8). I-ar fi folosit la ceva doar simpla credinţă, dacă ASCULTAREA de Dumnezeu nu o punea în practică? Deci, CREDINŢA are ca temelie ASCULTAREA (1 Sam. 15. 22; Rom. 15. 18).

 

Aşa este şi cu mântuirea. NU este de ajuns doar să spunem că suntem mântuiți, dacă NU aplicăm în viaţa noastră, învăţătura Domnului Iisus, împlinind regulile, condiţiile, RÂNDUIELILE, faptele trasate de Dumnezeu mai dinainte (Ef. 2. 10), pentru a fi mântuiți (Matei 10. 22; 24. 13; Marcu 13. 13;   Ev. 3. 6, 14; Apoc. 2. 10)!

 

Vedeţi dar, că omul este socotit NEPRIHĂNIT prin FAPTE, şi NU numai prin acea credinţă pe care o afirmă fiecare (Iac. 2. 24)! Dacă se mai fac ACELE FAPTE ale firii pământeşti care duc la moarte şi la vrăjmăşie cu Dumnezeu (Rom. 8. 5-8), pe care le făceau şi înainte şi pe care le face lumea, atunci unde este credinţa adevărată? UNDE? Care este credinţa, DACĂ se aduce foc străin înaintea Domnului cu acele sărbători păgâne: paşte, florii şi multe altele, care NU sunt după învăţătura Domnului Iisus dată prin Duhul Sfânt prin apostoli (F. A. 1. 2)?

 

După cum trupul fără duh este mort, TOT aşa şi credinţa fără faptele (Ef. 2. 10) plăcute Domnului, este moartă (Iac. 2. 26). Degeaba spunem că avem credinţă, dacă nu avem faptele pe care le cere Dumnezeu, căci despre credinţa aceea, Dumnezeu zice: „că omului doar i se pare că o are” (Luca 8. 18).

 

Haideţi să vedem, câteva exemple din faptele cerute de Scriptură. Primul lucru, prima cerinţă, este ASCULTAREA, cum zice în prooroci:

 

–          1 Sam. 15. 22; Tit 1. 16, ASCULTAREA, face mai mult decât ORICE am face noi în numele Domnului, căci degeaba te lauzi şi te baţi cu pumnul în piept că-L cunoşti pe Dumnezeu, dacă cu faptele tale ÎL tăgăduieşti pe Dumnezeu (Tit 1. 16).

 

–          Rom. 12. 1, să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă şi plăcută.

 

–          Evrei 13. 15, 16, prin Domnul Iisus să aducem totdeauna lui Dumnezeu o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

 

–          Ps. 51. 17, să avem un duh zdrobit şi o inimă zdrobită.

 

–          Ps. 50. 23, să aducem mulţumiri ca jertfă, şi să veghem asupra căilor noastre.

 

–          Col. 3. 16, Cuvântul Domnului să locuiască din BELŞUG în noi în TOATĂ înţelepciunea. Să ne învăţăm şi să ne sfătuim cu psalmi, cu cântări de laudă şi duhovniceşti.

 

–          Col. 3. 17, TOT ce facem cu cuvântul sau cu fapta, să fie făcute în Numele Domnului Iisus, mulţumind prin El Tatălui.

 

–          Col. 3. 1, 2, Să ne gândim NUMAI la lucrurile de sus, SĂ umblăm NUMAI după lucrurile de sus, unde Domnul stă la dreapta lui Dumnezeu.

 

–          1 Petru 4. 11; Ier. 23. 28; Ioan 7. 18; 2 Tim. 4. 3, 4, SĂ vorbim NUMAI cuvintele lui Dumnezeu, nu cuvinte de la noi înşine după poftele noastre, istorisiri închipuite.

 

–          1 Ioan 3. 18, SĂ iubim, NU cu limba şi cu gura, ci cu FAPTA şi ADEVĂRUL.

 

–          1 Petru 3. 10, 11, Să ne înfrânăm limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să ne depărtăm de rău, făcând numai ce este bine.

 

–          Ps. 119. 104, 128, SĂ urâm ORICE cale a minciunii.

 

–          Ezec. 20. 18, 19, SĂ NU ţinem rânduieli puse de oameni (rânduieli aşa zise bisericeşti), ci să căutăm RÂNDUIELILE Domnului din Scripturi şi să le păzim.

 

–          Evr. 12. 25, SĂ ascultăm NUMAI de glasul Domnului, dacă vrem MÂNTUIREA.

 

–          Ioan 8. 29; 1 Ioan 2. 6, ca noi, să fim plăcuţi lui Dumnezeu, trebuie, ca ÎNTOTDEAUNA, să căutăm să facem NUMAI ce este plăcut înaintea Lui, trăind şi noi cum a trăit Domnul Iisus.

 

După cum trupul fără duh este mort, tot la fel şi CREDINŢA fără fapte este moartă (Iac. 2. 26)! Unui om îi foloseşte la ceva să creadă că pământul îi va da rodul, fără ca omul să semene sămânţa? Îi foloseşte la ceva credinţa, dacă nu-şi îngrijeşte ogorul? Dacă nu îl sapă? Dacă nu îl udă? Dacă nu îl curăţă de buruieni?

 

Dacă omul nu îndeplineşte toate rânduielile pentru a obţine acea cultură, va avea el ce să culeagă? Nici o credinţă nu-i foloseşte omului, fără fapte!

 

Nu înseamnă că tot ce crezi, deja eşti şi tu! NU vă mai lăsaţi înşelaţi şi amăgiţi că omul va fi mântuit doar printr-o credinţă pe care o afirmă el, fără să şi-o testeze (2 Cor. 13. 5).

 

CĂUTAŢI în cartea legii (Iosua 1. 8; Rom. 8. 2; Iac. 1. 25) rânduielile Domnului care duc la MÂNTUIRE şi acolo veţi vedea, care este credința adevărată.

 

 În Biblie, Cuvântul Domnului ne vorbeşte în 36 de versete despre RÂNDUIELILE  lui Dumnezeu care trebuiesc respectate, şi fără de care nu există MÂNTUIRE.

 

În Ezechiel 20: 19, Domnul spune:  „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul vostru; umblaţi întocmai după rânduielile Mele”.

 

În dimineaţa zilei de 29-02-2012, pe la ceasul al zecelea din noapte, Dumnezeu mi-a arătat că nu este împlinirea poruncilor, fără rânduielile Lui. Mi-a spus că aici este marea  nenorocire a multora, că nu respectă rânduielile puse de Domnul. Am să vă dau, doar un singur exemplu, de încălcare gravă a rânduielilor lui Dumnezeu. Scriptura spune, că femeia trebuie să tacă, să nu dea ea învățătură altora (1 Cor. 14. 34-37), dar astăzi femeia a ajuns cocoțată sus de tot. Scriptura mai spune, că femeia (1 Cor. 7. 34), trebuie să stea cu capul acoperit (1 Cor. 11. 6), căci altfel îşi necinsteşte capul ei, adică pe bărbat (1Cor. 11. 5), pe Domnul Hristos, care este capul bărbatului (1 Cor. 11. 3) şi pe Dumnezeu Tatăl, care este capul Domnului Hristos (1 Cor. 11. 3), dar şi pe îngerii lui Dumnezeu (1 Cor. 11. 10)

 

În Evanghelie (Ioan, 8. 30-37), Domnul Iisus ne redă starea unora despre care se afirmă cum că ar fi crezut în Domnul, dar Domnul le spune acestora: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în ADEVĂR ucenicii Mei”.

 

După aceste cuvinte spuse celor ce afirmau credinţa în El, Domnul spune în versetul Ioan 8. 37, că, acei credincioşi căutau să-L omoare! Oare câţi credincioşi de aceştia sunt astăzi prin adunările religioase?

 

Credinţa adevărată şi mântuitoare, este aceea prin care oamenii fac NUMAI ce spune Domnul Iisus (1 Ioan 9, 10), căci dacă nu faci întocmai ce spune EL, cum poți crede că vei fi mântuit! Cei care ne temem cu adevărat de El – fiindcă şi dracii se tem (Matei 8. 28-32) şi au şi credinţă (Iac. 2. 19) -, să sfinţim pe Domnul oştirilor (Is. 8. 13), de El să ne temem şi să ne înfricoşăm (Is. 8. 13; Luca 12. 5).

 

Suntem chemaţi să mergem pe calea MÂNTUIRII (Luca 13. 23), şi ne spune să ne CHINUIM să intrăm pe Uşa ceea strâmtă (Luca 13. 24; Ioan 10. 9), şi cine va intra pe ea, VA FI, mântuit – la viitor.

 

Cum adică să NE CHINUIM? Ce înseamnă a ne chinui! ? Cum te chinuieşti să treci printr-un loc strâmt, când nu ai altă cale? Auziţi ce spune Domnul Iisus: „Largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi MULŢI sunt cei ce intră pe ea. STRÂMNTĂ este poarta care duce la viaţă, şi PUŢINI sunt cei ce o află (Matei 7. 13-14).

 

Pentru această CALE STRÂMTĂ, avem şi o carte de circulaţie – Legea Duhului Sfânt (Rom. 8. 2; 2 Cor. 3. 6; Iacov 1. 25), Noul Testament -, care este plin de o sumedenie de indicatoare, semne de circulaţie, Legi şi Decrete, care NU trebuiesc încălcate şi nerespectate.

 

Cum nimeni NU poate fi şofer, dacă nu cunoaşte şi dacă nu respectă legile de circulaţie, cu atât mai mult, NIMENI NU POATE intra în Împărăţia cerurilor, dacă NU cunoaşte şi NU respectă legile de circulaţie spre ceruri.

 

Dumnezeu mi-a făcut descoperit (1 Cor. 14. 26) şi mie unele adevăruri, care sunt de un mare folos pentru mântuirea noastră de obşte. Dumnezeu mi-a dat acestea, pentru a ne câştiga sufletele noastre pentru Domnul. Nu caut să obţin de la voi nici laude, nici slava ce vine de la oameni, căci este un Altul care Îşi caută slava Lui (Ioan 8. 50) şi care judecă.

 

Conducătorii religioşi cu „cărţi de muncă” în câmpul Evangheliei sunt plini de râvnă pentru oameni (Gal. 4. 17), dar nu cu gând bun, ci pentru bani (1 Petru 5. 2), pentru plată (Mica 3. 11). Citiţi în epistola lui Iuda.

 

Domnul Iisus, a fost ispitit ca şi noi, în TOATE lucrurile, dar a fost fără păcat (Ev. 4. 15). Aşa şi noi, trebuie să trăim fără păcat, pentru că Domnul este despărţit de păcătoşi (Ev. 7. 26). Să împlinim cuvintele Domnului (Ioan 12. 48-50) ca să fim sfinţi.

 

 „Când nu este descoperire dumnezeiască, poporul este fără frâu; dar ferice de poporul care păzeşte legea” (Prov. 29. 18). Când nu este descoperire dumnezeiască, poporul piere din lipsă de cunoştinţă (Osea 4. 6).

 

În alt loc citim: „Dacă unul are o descoperire, să fie spusă pentru zidire (1 Cor. 14. 26), pentru ca să creştem în harul şi cunoştinţa Domnului (2 Petru 3. 18), în DEPLINA cunoştinţă a Domnului (2 Petru 1. 8).

 

Într-o zi, am întrebat pe cineva, ce cunoaşte el despre mântuire, şi dacă va fi mântuit! El mi-a spus că este mântuit prin credinţă, că are „siguranţa mântuirii” – un cuvânt care NU ESTE în Biblie -, dar în schimb, NU cunoştea NICI UNA din condiţiile de mântuire, şi se credea „mai tare” ca apostolul Pavel, care a spus: „ca să ajung cu ORICE chip, DACĂ voi putea, la învierea din morţi”.

 

Pavel NU  a spus nimic despre o siguranță a mântuirii (Fil. 3. 11-12), DAR, el făcea un lucru: uitând ce este în urma lui, se ARUNCA spre ce este înainte, ALERGA, alerga spre ţintă pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu (Fil. 3. 13-14), și spune el; CĂ POATE (Ţef. 2. 3) îl va mântui Domnul ca să intre în Împărăţia Lui cerească (2 Tim. 4. 18). – Vă rog să citiți Țefania 2. 3…, să vedeți ce spune Dumnezeu, CELOR ce păzesc poruncile Lui -.

 

La întrebările mele, el îmi răspundea: „eu am Biblia” merg la adunare, la „Casa Domnului”. Astăzi nu mai este „Casa Domnului”, căci după Cuvântul din Scripturi, „casa Lui Dumnezeu, suntem noi (Ev. 3. 6), DACĂ; dacă păstrăm până la sfârşit ÎNCREDEREA nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm”; DACĂ, dacă ținem Evanghelia așa cum ne-au propovăduit-o apostolii, altfel, DEGEABA spunem că avem credință (1 Cor. 15. 1, 2).

 

Astăzi, adevărata Biserică a lui Dumnezeu se strânge prin case pe la fraţi aşa cum făceau şi primii ucenici (Rom. 16. 5; 1 Cor. 16. 19; Col. 4. 15; 1 Tim. 3. 15), căci Domnul spune: „Căci acolo unde sunt doi, sau trei, adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18. 20). Biblia nu ne arată că apostolii aveau o religie sau că aparţineau de vreun cult sau partid religios!

 

Am să vă redau un pasaj din Biblie despre un om de stat, care avea şi el Biblia, şi care venea de la mare distanţă pentru a se închina lui Dumnezeu. În F. A. 8. 27-28, scrie: „un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor visteriilor ei, a venit la Ierusalim ca să se închine lui Dumnezeu. – El a venit la Ierusalim să se închine lui Dumnezeu, fiindcă, singura Casă a lui Dumnezeu pe tot pământul, era, DOAR la Ierusalim, nu ca astăzi, cresc așa zise case ale lui Dumnezeu, ca ciupercile după ploaie, și, care nu sunt altceva, decât case de colectarea banilor voștri, ca să trăiască ei fără muncă -.

 

Când se întorcea spre casă şezând în carul lui, el citea din Biblie cartea proorocului Isaia. Ca şi mulţi astăzi. Citea Biblia, dar DEGEABA, că el NU înţelegea. Pentru că NU era încă călăuzit de Dumnezeu, de cineva trimis de Dumnezeu (F. A. 8. 31). Dar Dumnezeu l-a trimis pe Filip (F. A. 8. 26) care avea ungerea de sus (1 Ioan 2. 20, 27), să-l călăuzească pe famen în Scriptură, şi famenul a făcut întocmai cum l-a călăuzit Filip (F. A. 8. 30-38). Şi ASTĂZI, sunt foarte mulţi care citesc Biblia, dar dacă Domnul nu-i călăuzește, este DEGEABA, pentru că nimeni nu poate învăța ca El (Ioan 6. 44, 45).

 

Prin descoperire dumnezeiască am luat la cunoştinţă despre tainele despre care v-am scris (Ef. 3. 3), care n-au fost descoperite fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum au fost descoperite acum sfinţilor Domnului Hristos (Ef. 3. 5) prin Duhul Sfânt (Ioan 16. 13), după harul lui Dumnezeu, prin lucrarea puterii Lui (Ef. 3. 7). Da, MIE, care sunt cel mai neînsemnat dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta (Ef. 3. 8), ca să pun în lumină înaintea tuturor, care este isprăvnicia acestor taine, ascunse de veacuri, de Dumnezeu, care a făcut toate lucrurile; pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti, să cunoască AZI, prin Biserică, înţelepciunea NESPUS de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic, pe care l-a făcut în Domnul Iisus Hristos (Ef. 3. 8-11).

 

ACESTE DESCOPERIRI, NU fac parte din trecut! Până în ziua de azi, eu nu am avut nici o cunoştinţă de ele, şi nici tu nu aveai NICI o cunoştinţă despre ele, ca să NU poţi zice: „Iată, că le ştiam” (Ier. 48. 7). Până astăzi „nici nu le-ai auzit, şi nici nu-ţi era deschisă urechea la ele”.

 

Domnul mi-a descoperit aceste taine prin harul Său. Fiindcă Domnul spune în Scriptură: „Ferice de omul care zi şi noapte cugetă la Legea Lui” (Ps. 1. 1-2) şi caută să o împlinească (Iosua 1. 8), căci pe acela îl călăuzeşte Domnul pe calea pe care trebuie să meargă (Is. 48. 17), şi îi va arăta Mântuirea Lui (Ps. 91. 16).

 

Cugetând la legile Domnului zi și noapte, Domnul mi-a arătat o cale nespus mai bună (1 Cor. 12. 31), DESCOPERIRI despre rânduielile MÂNTUIRII. Căci, NUMAI după aceste rânduieli putem fi mântuiţi.

 

 

 

 

Tu ieşi înaintea celor ce împlinesc cu bucurie dreptatea, celor ce umblă în căile Tale, şi îşi aduc aminte de Tine. Dar Te-ai mâniat, pentru că am păcătuit: vom suferi noi veşnic sau putem fi mântuiţi ( Isaia 64: 5)?

 

  DA, vom fi mântuiți.   Vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Rom. 5. 9

Falsa bunătate a lui Satana și aparenta cruzime a lui Isus

Petru L-a luat deoparte şi a început să-L mustre zicând: „Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple aşa ceva!” Dar Isus S-a întors şi a zis lui Petru: „Înapoia Mea, Satano, tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” (Matei 16:22-23)

 

Isus S-a retras cu ucenicii în nordul Galileei. Le-a pus două întrebări: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” și „Dar voi, cine ziceți că sunt?”. Răspunsul lui Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” I-a făcut mult bine lui Isus în acel moment. A început să le vestească ceea ce urma să se întâmple în scurt timp, că va avea de pătimit din cauza conducătorilor religioși din Ierusalim și că avea să moară și să învieze a treia zi. Apoi s-a întâmplat ceea ce relatează versetul de mai sus. Petru pare a fi întruchiparea bunătății, sfătuindu-L pe Isus să evite crucea, iar Isus pare a fi întruchiparea cruzimii, favorizând, prin atitudinea Sa, suferința care Îl aștepta la Ierusalim.

Bunătatea lui Petru este falsă și chiar diabolică, prin faptul că Îl ispitește pe Isus în același fel în care fusese ispitit de Satana la începutul lucrării Sale: să evite crucea, când tocmai fără cruce Diavolul ar fi ieșit învingător în marea luptă (Ioan 12:31-32). Cruzimea lui Isus este aparentă, deoarece El nu ne spune „leapădă-te de tine însuți, ia-ți crucea și urmează-Mă” (Matei 16:24), pentru ca apoi să ne lase vulnerabili și singuri, ci pentru a ne uni cu El și a ne oferi ocrotirea Sa. Falsa bunătate a lui Petru constă în a confunda ceea ce vine de la Dumnezeu cu ceea ce vine de la oameni; aparenta cruzime a lui Isus constă în a înțelege și a accepta ceea ce vine de la Dumnezeu, nu ceea ce oferă oamenii.

„Cântarul fals este un simbol al oricărei înșelăciuni, al oricărui artificiu care maschează egoismul și nedreptatea sub aparența dreptății și virtuții. Dumnezeu nu tolerează deloc aceste practici. Respinge orice comportament fals. Egoismul și lăcomia Îi produc repulsie. Nu tolerează o negociere la sânge, ci propune o plată corectă […]. Când cineva se lasă pradă egoismului sau unei conduite inadecvate, demonstrează că nu se teme de Domnul, nici nu respectă Numele Lui. Cei ce au o relație cu Dumnezeu nu doar că resping orice nedreptate, dar și manifestă o milă și o bunătate ca ale Lui față de toți cei cu care vin în contact” (Ellen White, Nuestra elevada vocación, p. 227, traducere liberă).

Pentru că există în ceruri un Dumnezeu… să acceptăm astăzi voia Lui.

Cursuri pentru sănătate spirituală SOLASCRIPTURA.RO

Urmărește devoționalul video, precum și alte resurse creștine, pe youtube.com/resurse

Gândul de dimineață a fost preluat de pe devotionale.ro.

Evanghelia după Luca 9:23-27- Sorin Prodan – Biserica Baptistă Providența Brașov

Ultimul popas în Evanghelia după Luca, l-am făcut în dreptul unei întrebări și am spus că aceasta nu era o întrebare obișnuită, ci dimpotrivă, era cea mai mare întrebare pe care cineva o poate lansa. „Cine ziceți că sunt Eu?” a întrebat Domnul Isus.

Am spus data trecută faptul că răspunsul la această întrebare, are implicații extraordinare. Dacă răspunsul nu este unul venit doar de pe buze și din intelectul omului, ci este o convingere așa cum am văzut-o în dreptul lui Petru, implicațiile sunt extraordinare.

Implicațiile le găsim în textul la care ne vom uita în această zi. După ce Domnul Isus confirmă identitatea Sa și îi spune lui Petru că nu carnea și sângele i-au descoperit lucrul acesta, ci Duhul lui Dumnezeu și după ce El anticipează jertfa, moartea Sa și învierea Sa, Domnul Isus a zis tuturor: „Apoi a zis tuturor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să Mă urmeze. Fiindcă oricine va voi să-şi scape viaţa o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va mântui. Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi? Căci de oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, se va ruşina şi Fiul omului de el, când va veni în slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu.”

Studiind textul acesta și pregătindu-mă pentru a predica Cuvântul lui Dumnezeu, vă mărturisesc că m-am cercetat în lumina acestei chemări pe care Domnul Isus o așează în dreptul celui care îl urmează. M-am cercetat în lumina acestui standard pe care Domnul Isus îl așează în dreptul celui care se numește creștin, urmaș al lui Hristos.

De altfel, această cercetare nu trebuie să aibă loc doar în dreptul unui text ca acesta. Eu cred că cercetarea sufletului nostru atunci când ne apropiem de Cuvânt, trebuie să se întâmple ori de câte ori ne uităm la dreptarul învățăturii și la oglinda adevărului.

Aduceți-vă aminte de ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în 2 Corinteni 13. Apostolul Pavel spune: „Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă testați-vă. Nu recunoașteți că Hristos este în voi?”

De ce este important să ne testăm? De ce este important să ne punem întrebări spre verificare sau autoevaluare atunci când ne uităm la Scriptură? Este extrem de important, pentru că există fenomenul înșelării sau autoînșelării.

Dacă citiți în Iacov 1, apostolul Iacov aduce aminte de trei ori imperativul acesta: „Nu vă înșelați!” Omul se poate înșela, de aceea Iacov spune: „Nu vă înșelați singuri.” Dacă te înșeală cieva, mai e cum e, dar când te înșeli singur este dramatic.

Ați fost vreodată înșelați, v-a înșelat cineva vreodată? Nu cred că există persoană aici care să nu fi fost înșelat sau înșelată cel puțin o dată.

În procesul construirii clădirii bisericii, am fost înșelați de multe ori și a durut. Uneori nu mai puteam să dormim știind cât de amarnic am fost înșelați. Aproape că am ajuns la concluzia că nu există domeniu în care înșelăciunea să fie mai mare decât în domeniul construcțiilor. Dar nu este adevărat. Există un alt domeniu în care înșelăciunea este mai mare decât în domeniul construcțiilor sau în domeniul finanțelor.

Vreau să vă spun că diavolul nu se obosește prea mult cu a înșela oamenii în domeniul matematicilor, al fizicii sau al chimiei. Dar diavolul este cunoscut ca fiind și „înșelătorul”, printre alte etichete care i se atribuie. Vreau să vă spun că pentru Satan cel mai de temut lucru este cunoașterea lui Isus Hristos și urmarea Lui ca Domn și Stăpân. De aceea încă de la început el a luptat ca să contamineze această cunoaște a mântuirii, această cunoaștere a salvării. Încă din grădina Edenului el s-a străduit să vină ca înșelător și să sucească ceva, să modifice ceva în cunoașterea Dumnezeului Salvator.

Unul din domeniile în care el s-a străduit cel mai mult ca să strice cunoașterea, a fost acela legat de identitatea lui Isus Hristos. Iată de ce întrebarea pe care Domnul Isus a pus-o acolo, era capitală: „Cine zic oamenii că sunt Eu?”. Apoi uitându-se la ucenici, i-a întrebat: „Dar voi cine ziceți că sunt Eu?”

Am observat că oamenii nu trebuie să vină în mod necesar cu o negare așa cum se întâmplă, spunând că Isus Hristos a fost doar un mit ca și alte mituri religioase din istorie sau să spună că Isus Hristos nu a fost Fiul lui Dumnezeu, ci că a fost un om ca și toți ceilalți. A fost un revoluționar, un învățător care a venit cu o etică înaltă, a fost un om bun, un om moral, care a venit să dea un exemplu umanității cum să trăiască și să nu se autodevoreze.

Nu este necesar ca oamenii să vină cu aceste răspunsuri care să nege în mod necesar identitatea ca Fiul al lui Dumnezeu. Oamenii pot să vină uneori cu răspunsuri chiar generoase: „Unii zic că ești Ioan Botezătorul, sau că ești unul din proorocii din vechime care a înviat.” Deci oamenii aveau nu în mod necesar o părere foarte rea despre cine ar fi Domnul Isus. Însă toate acestea dragii mei, așa cum am spus, ratează acel răspuns și singurul răspuns prin care cineva poate să fie salvat. Poți să ai cea mai bună părere despre Isus, poți să-L apreciez în orice fel, dar dacă nu ai convingerea că Isus este Fiul lui Dumnezeu (lucrul pe care încearcă să-L demonstreze Luca, ceilalți evangheliști și întreaga Scriptură), ești pierdut. Oricât de generos ai fi în aprecieri și în a-L lăuda pe Isus, dacă nu recunoști că El este Hristosul, Unsul și Trimisul lui Dumnezeu, nu ai viață veșnică.

Iată de ce întrebarea lui Isus a fost într-adevăr cardinală. În sensul acesta remarcăm că răspunsul lui Petru a fost unul decisiv pentru viața lui, pentru mântuirea lui, și decisiv pentru oricine se uită la Isus Hristos și dorește să fie iertat.

Vreau să spun din nou că a declara cine este Isus, are implicații. Nu faptul că spun „Isus este Fiul lui Dumnezeu” mă mântuiește, ci acea convingere care te face să iei o atitudine și să pășești într-o direcție pe baza acestui răspuns. Răspunsul greșit are implicații masive, după cum răspunsul corect are implicații masive.

Există moduri de viață total diferite în funcție de răspunsul pe care îl dai la această întrebare. Cine crede că Isus este doar un bun învățător, va trăi total diferit de cine crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Vreau să vă dau câteva exemple. Există o grupare religioasă care crede că Isus a fost trimis să vindece societatea și să aducă prosperitatea. În State este foarte dezvoltată mișcarea aceasta, însă există peste tot. Mișcarea aceasta se numește „Health and wealth”, care înseamnă „Sănătate și prosperitate.” Ei adună foarte mulți adepți și printre adepții acestei mișcări, sunt carismatici cu renume, precum Joel Osteen, Benny Hinn și mulți alții.

Chiar și în România sunt astfel de oameni. La un moment dat eram într-o evanghelizare și predicam cu un domn, care după mesajul pocăinței pe care eu l-am prezentat, a venit și prima întrebare pe care el a pus-o, a fost următoarea: „De ce sunteți voi săraci?” Și să predice exact această evanghelie a prosperității și a sănătății. Cine crede în evanghelia aceasta, trăiește total diferit de cel care crede că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu care a venit să moară, să învie și cel care Îl urmează trebuie să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze în fiecare zi. Există implicații total diferite în funcție de răspunsul pe care îl dai la aceasta întrebare.

Apoi sunt martorii care cred că Isus a fost dumnezeu, dar nu Adevăratul Dumnezeu, ci un dumnezeu mai mic. Literalmente aceasta este teologia pe care ei o promovează, faptul că Isus este un dumnezeu mai mic. Ei bine când ai această convingere, modul tău de raportare la Isus este total diferit decât cel care crede că Isus este Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat și viața veșnică.

Mai există un grup masiv care s-a dezvoltat tot în această țară a binecuvântării, în acest Canaan pământesc, America, înspre care au alergat foarte mulți români. A apărut undeva pe la mijlocul secolului trecut această idee că poți să-L urmezi pe Isus ca Salvator, dar nu în mod necesar ca Domn. Tu poți să-L primești pe Isus ca Salvator și să nu devină în mod necesar Domnul și Stăpânul vieții tale. Cu toate acestea ești mântuit, dar îți pierzi răsplătirea.

Foarte curând s-a ajuns la ideea aceasta că este suficient să ridici o mână, spunând că „Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu”, să rostești o rugăciune și dacă ai făcut lucrul acesta, erai declarat salvat și nu mai conta modul în care trăiai. Cei care au promovat ideea aceasta au spus: „O data mântuit, pentru totdeauna mântuit.” Dacă ai fost mântuit, nu-ți mai poți pierde mântuirea în ciuda trăirii tale. Acest lucru a fost identificat de oameni ai lui Dumnezeu în predicarea acestora și în modul în care s-a răspândit, pentru că foarte ușor le convenea oamenilor să zică „Eu sunt creștin, L-am primit pe Domnul Isus” și fără să mai conteze modul în care trăiau.

Această gândire este în mod epidemic răspândită în societatea românească. Facem un sondaj și vom constata că cei care se declară creștini, ortodoxi, catolici, greco-catolici, romani-catolici, ș.a.m.d., majoritatea nu trăiesc în lumina declarației pe care o fac: „Eu m-am născut așa și așa vreau să mor! Eu nu-mi părăsesc credința mea.” Dar când te uiți la modul de viață plin de înșelăciune plin de furt, plin de curvie, plin de vorbe urâte ș.a.m.d., îți pui întrebarea unde este legătura între declarația că este creștin sau urmaș al lui Hristos și viețuirea lui?

De aceea la fenomenul acela din America, un om care a răspuns extraordinare a fost teologul John McArthur, unde imediat după anii 88’ a scris o carte numită „Evanghelia după Isus”, care a fost tradusă apoi și la noi în anul 1990. În această carte el demonstrează faptul că nu poți să fi mântuit, dacă nu ai deopotrivă pe Hristos atât ca și Mântuitor, cât și ca Domn și Stăpân al vieții tale. Între declarația de credință și trăirea ta, trebuie să existe o legătură. Nu se poate să faci mai afirmații, însă viețuirea ta să nu fie conformă acestor afirmații pe care le faci sau acestor convigeri pe care le reclami.

Un alt lucru pe care l-a demonstrat în cartea lui referitor la textul pe care l-am citit, a fost fapul că această chemare „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să Mă urmeze”, este de fapt chemarea la mântuire. Nu este vorba de chemarea la un standard mai înalt. În Casa lui Dumnezeu nu există două tipuri de credincioși: unii mântuiți care nu-și prea iau crucea și alții care sunt serioși și își iau crucea în fiecare zi și-L urmează pe Domnul și se leapădă de sine. Nu există creștin care să nu se lepede de sine, nu există creștin care să nu-și ia crucea în fiecare zi și să-L urmeze pe Domnul Isus.

Contrar acestor forme despre care v-am vorbit și în care oamenii sunt duși în rătăcire, Domnul Isus Hristos, iată, Își afirmă în mod foarte clar identitatea în pasajul pe care l-am studiat data trecută. Iar după ce El confirmă cuvintele lui Petru, că El este cu adevărat Hristosul, trimisul lui Dumnezeu, El spune că scopul pentru care a venit a fost acela ca să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoții cei mai de seamă, de cărturari, să fie omorât și a treia zi să învie.

Este foarte interesat că în acest context, imediat după ce vorbește de suferințele Sale prin care El obținea dreptul de autor al mântuirii noastre, El care a fost făcut desăvârșit prin suferință, El zice apoi: „Dacă voiește cineva să vine după Mine, iată care este standardul!”

Care este standardul urmării Sale? În primul rând lepădarea de sine. Ce înseamnă faptul că trebuie să te lepezi de tine însuți? V-ați gândit vreodată în mod foarte serios? Există expresii pe care noi le avem în limbajul nostru creștin, dar adesea nici nu le prindem profunzimile și nu le înțelegem sensul. Ce înseamnă faptul că trebuie să ne lepădăm de noi înșine?

Unii au înțeles lucrul acesta ca fiind un tratament sever aplicat trupului, care ne dă mari probleme. În fiecare zi trupul acesta țipă ca un bebeluș. Trupul acesta al nostru dorește tot timpul ceva, iar dacă nu îi convine un lucru, vine imediat semnalul. Atunci, unii au crezut că lepădarea de sine înseamnă un tratament foarte aspru aplicat trupului și astfel s-au supus la foarte multe forme de privațiuni. Diverse posturi, diverse limitări, o îmbrăcăminte de un anumit fel, ba chiar unii s-au dus la extreme și au ajuns la așa numita „auto-flagelare”.

În mediile monastice în special, erau unii care aveau un bici, care în capăt avea obiecte și își dădeau cu biciul peste spate în timp ce se rugau, până când tot spatele se transforma în răni sângeroase. Pentru ei aceasta însemna lepădarea de sine.

Să fie oare aceasta adevărata lepădare de sine? Cum trebuie să ne lepădăm de noi înșine ca să-L putem urma pe Domnul Isus? Dragii mei, este vorba de lepădarea sinelui. Ce este „sinele”? Este eul. Grecii îi ziceau „ego” și noi avem de aici cuvântul „egoism”. Este legat de ce vrea eul nostru. Că eul nostru nu vrea „tu”, eul nostru vrea „eu”. De aceea sunt egoist, pentru că viața mea este centrată pe mine, totul se învârte în jurul meu.

Faptul că îmi educ copiii câteodată să fie cuminți, este o mare ispită ca să am o imagine bună în ochii celorlalți, ca să vadă ceilalți ce copiii cuminți are pastorul. Sau mă port mai aspru și îi manipulez într-un anumit fel și nu-mi dau seama că de fapt, eu cad într-o capcană în care nu mă înteresează poate atât de mult inima copilului meu, cât ce o să zică frații și surorile mele din biserică dacă băiatul meu face vreo boacănă.

Mișcarea aceasta a sinelui în jurul propriei persoane, este una extrem de subtilă. Să știți că m-am cercetat foarte mult citind textul acesta, întrebându-mă dacă nu cumva viața mea, în tot ceea ce fac, în slujire, în predicare, în construcții, nu este cumva o revoluție în jurul propriei persoane.

Vreau să vă spun dragii mei că sunt absolut convins, că sunt mulți oameni care se înșeală amarnic în privința aceasta, oameni care Îl folosesc pe Hristos pentru promovarea propriei personalități, oameni care fără să își dea seama, toată viața lor se învârte în jurul propriei persoane. Centrarea pe propria persoană este promovarea sinelui.

Ce înseamnă atunci lepădarea de sine? Ce vroia să spună Domnul Isus este abandon! Cuvântul „lepădare” este unul vechi și era în special folosit pentru domeniul nașterii. Când un făt era lăpădat, sarcina se pierdea și copilul murea. Atunci când lepezi sinele, este vorba de fapt de un avort al sinelui: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se avorteze pe sine.” Acest lucru înseamnă moartea ambițiilor, moartea lăcomiilor, moartea imaginii, moartea succesului, moartea puterii, moartea tânjirilor și oricăror tendințe firești.

Murim noi față de noi înșine? Suntem noi în realitatea aceasta a mortificării trupului? „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să se avorteze pe sine.”

Apoi textul spune „să-și ia crucea în fiecare zi.” Acest lucru este foarte important pentru că uneori mai luăm noi crucea din când în când, dar nu știu dacă o luăm în fiecare zi. Ce înseamnă să-mi iau crucea? Ce înseamnă dragul meu să-ți iei crucea în fiecare zi? Ce înseamnă lucrul acesta?

Din nou vedem așa cum cu expresia cealaltă lucrurile nu s-au înțeles clar, și în „a-ți lua crucea în fiecare zi” este adesea interpretat greșit. Pentru unii, a-ți lua crucea în fiecare zi, înseamnă să porți la gât crucifixul pe care l-au cumpărat și ei zic: „Trebuie să-mi iau crucea și să o port în fiecare zi!” Și ei zic că îi protejează dacă au o cruce, un talisman sau ce o fi.

Pentru alții, să-ți duci crucea înseamnă să o rabzi pe nevasta cu care te-ai căsătorit. Și zic unii după ceva ani de viețuire: „Am și eu o cruce grea lângă mine.” Sau zic ei: „Crucea mea este boala pe care o port de ani de zile. Crucea mea este problema pe care o duc de ani de zile fără să o pot soluționa. Ce cruce grea am!”

Dar este greșit dragii mei, nu aceasta este crucea. Crucea nu înseamnă o suferință fizică, o nevastă recalcitrantă sau un bărbat curvar. Nu aceasta înseamnă crucea, ci a-ți lua crucea înseamnă strict legat de suferința pentru Numele lui Hristos. Aceasta înseamnă să-ți duci crucea. Aceasta înseamnă să ne luăm crucea în fiecare zi și să o purtăm.

În vremea aceea, în afara cetăților la intrare, romanii au ales niște locuri strategice unde crucificau pe rău făcători. Romanii au fost prima cultură care au inventat această formă de tortură înainte de moarte: crucificarea.

În ultima vizită pe care am făcut-o în Italia, ne-am dus într-un orășel foarte frumos și am vizitat „Muzeul torturii”. Am văzut acolo realmente echipamentele de tortură și execuție care au fost folosite de-a lungul istoriei, din cele mai vechi timpuri și până în modernitate. Nu știu care era mai chinuitoare dintre aceste instrumente de tortură. Însă știți ce nu am văzut acolo? O cruce! Am văzut toate instrumentele, am făcut poze la toate și acum îmi dau seama că nu am văzut o cruce mare, ca fiind un instrument de tortură. Nu știu, probabil vor să o scoată pentru că este legată de Hristos.

Romanii au venit cu acest instrument de tortură care însemna o moarte lentă. Erau oameni crucificați care stăteau pe cruce două sau trei zile, până când mureau. Deja păsările începeau să vină să smulgă din carnea lor. Era o moarte lentă. Iar Domnul Isus Hristos vorbește despre luarea crucii în fiecare zi, ceea ce înseamnă moarte, punerea în moarte a lucrurile care împiedică urmarea lui Hristos.

Când evreii intrau în cetate, se uitau și vedeau crucile acestea pe care erau compatrioți de-ai lor care mureau. Mă gândesc că atunci când Domnul Isus le spune lucrul acesta, „să vă luați crucea în fiecare zi”, în ochii lor erau locurile acestea de la intrarea în cetate, unde vedeau pe oameni agonizând.

Domnul Isus Hristos prezintă urmarea Lui, nu în termenii aceștia ai exaltării de sine, ai prosperității și ai succesului, ci mai degrabă a renunțării de sine, a lepădării de sine, a morții față de ce suntem noi, față de firea aceasta pământească care dorește întotdeauna întâietate, binele, confortul și o viață bună aici, dar și viața veșnică. Nu merge așa! Americanii au niște expresii foarte potrivite: „No pain, no gain!” Adică „Fară suferință, nu există câștig!” Sau „No cross, no crown”, înseamnă „Fără cruce, nu există coroană!” Foarte mulți oameni vor coroana, dar fără cruce. Foarte mulți oameni vor mântuirea, vor salvarea, dar fără a-și duce crucea în fiecare zi.

Ce fel de om ești? Ce fel de creștin ești? Urmarea lui Hristos și luarea crucii aduc cu sine oprobiul public datorită convingerilor pe care noi le avem. Foarte ușor poți să duci o viață în care toată lumea să fie mulțumită de tine și să fie în regulă. Știți de ce? Pentru că niciodată nu le spui adevărul. În momentul în care îi spui cuiva adevărul cu privire la mântuirea lui, imediat deranjezi modul lui de viață, el va reacționa și vei fi prigonit. Și astfel îți porți crucea în fiecare zi.

În final luarea crucii în fiecare zi și urmarea lui Hristos, nu înseamnă ceva static, ceva pasiv, nu înseamnă ceva înțepenit în timp, ci înseamnă o urmare și o umblare cu Hristos. Vă aduceți aminte de mesajul unui frate, intitutlat „Plimbarea sau umblarea cu Isus”? Când te plimbi, înseamnă că după o perioadă scurtă de vreme îi spui „La revedere!”. Când umbli cu cineva, precum un soți și o soție, înseamnă o urmare zilnică.

Urmarea aceasta nu este ceva ușor. Să știți că au fost unii care au fost foarte hotărâți în aceasta. Luca 9:57-62: „Pe când erau pe drum, un om I-a zis: „Doamne, Te voi urma oriunde vei merge.” Isus i-a răspuns: „Vulpile au vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul.” i-a zis: „Vino după Mine!” „Doamne”, I-a răspuns el, „lasă-mă să mă duc întâi să îngrop pe tatăl meu.” Dar Isus i-a zis: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, şi tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu.” Un altul a zis: „Doamne, Te voi urma, dar lasă-mă întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei.” Isus i-a răspuns: „Oricine pune mâna pe plug, şi se uită înapoi nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”

În Luca 14 vedem alți oameni care au venit cu mare convingere și cu dorința să-L urmeze pe Domnul: „Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors şi le-a zis: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.”

Nu există un om mântuit și să nu fie ucenic al Domnului, după cum nu există ucenici ai Domnului fără ca ei să fie salvați. Luarea crucii și lepădarea de sine înseamnă urmarea pașilor Lui.

Acest mod de a-L urma pe Domnul Isus, vreau să vă spun că este subminat de trei dorințe pe care le vedem în textul nostru.

În primul rând, o tendință pe care noi o avem este grija pentru noi, autoconservarea. Iar Domnul spune la această tendință: „Fiindcă oricine va voi să-și scape viața, o va pierde. Și oricine își va pierde viața pentru mine, o va mântui!”

Vedeți, noi de regula ne gândim la textul acesta în termenii martirajului. Ne gândim că poate într-o zi va veni la noi o prigoană (și foarte posibil va veni în curând) în care va trebui să decidem de ce parte suntem. Iar dacă spunem că suntem creștini, vom fi martirizați și omorâți. Dar dacă gândim doar în sensul acesta, să știți că am ratat ținta, pentru că pierderea vieții în limba originală, este un prezent continuu. Adică în fiecare zi eu trebuie într-un fel sau altul, să nu încerc să-mi scap viața, ci mai degrabă să fiu gata să o las pentru a câștiga viața veșnică.

Testele vieții noastre au loc în fiecare zi. În fiecare zi eu demonstrez dacă vreau să-mi câștig viața și s-o țin pentru mine sau dacă sunt gata să-mi pierd viața.

Povesteam despre un om al lui Dumnezeu care în timpul comuniștilor, sub anchetă, era amenințat de anchetatori că îl vor omorî. La un moment dat au început să îl amenințe, sugerând că joacă cu el ruleta rusească. Și după ce s-au jucat cu el o perioadă, acesta a spus anchetatorului: „Ascultă-mă. Eu am murit deja demult. Eu deja sunt mort, amenințările tale nu mă mai ating deloc. Fiecare moment în care mă ameninți, pentru mine este o veste bună, căci am să mă duc acasă și abia aștept. Și tu îmi faci un serviciu. Ajută-mă să ajung mai repede acasă.”

Mi-a rămas în minte aceasta realitate a morții și a faptului că nu trebuie să căutăm să ne câștigăm viața, drepturile, întâietatea și să ținem la viața noastră ca la ceva scump, căci viața aceasta dragii mei, este atât de fragilă.

Am stat și m-am gândit câți oameni au murit în cursul istoriei torturați

Dacă va veni momentul în care va trebuie să facem sacrificiul suprem, vreau să vă spun dragii mei, nici unul care nu este gata și nu moare în fiecare zi față de sine, nu va face sacrificiul acesta în acel moment. Dar cel care moare față de sine și se leapădă, își ia crucea, îl urmează pe Hristos și nu ține la viața lui, când vine acel moment nu va fi o problemă, el are deja un antrenament de ani și ani de zile în urmarea lui Isus.

Al doilea lucru care subminează modul de a-L urma pe Domnul Isus în termenii prescriși de El, este pofta de câștig. El spune: „Ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuși?”

Există o forță extraordinară în noi, în a câștiga. O lăcomie de cumul, o lăcomie de a avea, de a ține, de a aduna, de a cumula (nu neapărat bani). Știți când se vede cel mai bine lucrul acesta? Când te muți dintr-o casă în alta, vezi toate nimicurile și lucrurile fără valoare care s-au adunat.

Am săpat acum câteva zile un șanț la mine la casă și în timp ce făceam săpături, la un moment dat unul a găsit o potcoavă, a scos-o din șanț și mi-a arătat-o. Știți care a fost gândul imediat? Să o păstreze că poate are nevoie de ea.

Am o soră care este campioană la adunat lucruri și cumnatul meu îmi spune câteodată cât de disperat este și de câte ori vin momentele de tensiune datorită acestei situații.

Mi-a rămas în minte o imagine dintr-o piesă de teatru numită „Avarul”. Omul așa ținea lucrurile pe lângă el, că avea sticle în casă și le lega cu o ață de piciorul mesei ca nu cumva să vină cineva și să îi ia sticlele.

Dragii mei, lucrurile acestea au forme atât de variate în viețile noastre, când vrem să acumulăm. Dacă este posibil să câștigăm cât mai mult. Iar când pierde omul este disperat. Acolo se dă testul și se vede cel care vrea să câștige lumea aceasta și se pierde pe sine sau vrea să câștige viața veșnică și nu ține atât de mult la lucrurile acestea pământești.

Al treilea mod de a submina umblarea cu Hristos este rușinea. Rușinea de cine suntem, de ce convingeri am îmbrățișat. O, de câte ori nu vine diavolul să ne pună în ipostaze în care să nu zicem cine suntem și ce convingeri avem. Domnul Isus răspunde la această tendință astfel : „Căci de oricine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele, se va rușina și Fiul Omului de el când va veni în slava Sa și a Tatălui și a sfinților îngeri.”

Nu vreau să aduc în atenția noastră situații în care noi avem această rușine de a afirma că suntem urmașii lui Hristos. O, câte oportunitați am putea să avem în a afirma lucrul acesta de la simple întrebări care ni se pun: „Dar tu de ce nu furi?” Iar tu răspunzi: „Păi eu sunt un om corect.” Și astfel ai ratat ocazia să afirmi fără rușine și fără îndrăzneală de ce nu vrei să furi sau să înșeli.

În final dragii mei vreau să vă spun că atunci când ne uităm la standardul acesta, poate că avem tendința să spunem că este un standard mult prea înalt și imposibil.

Un tânăr a venit la Domnul Isus și a spus: „Ce trebuie să fac să moștenesc viața veșnică?” Iar Domnul i-a răspuns: „Du-te și vinde tot ce ai, împarte la săraci și urmează-Mă.” Ce s-a întâmplat? Tânărul a plecat capul și s-a dus întristat, pentru că iubea mai mult avuția sa decât Împărăția lui Dumnezeu. Iar Domnul spune apoi: „Cu câtă anevoie va intra un bogat în Împărăția lui Dumnezeu!” Ucenicii au rămas uimiți. Iar Domnule continuă: „Mai ușor intră o cămilă prin urechile unui ac decât un bogat în Împărăția lui Dumnezeu.” Ucenicii s-au mirat și mai mult și au zis: „Bine Doamne, atunci cine poate intra în Împărăția lui Dumnezeu?” Iar Domnul spune: „Ce este cu neputință la oameni, este cu putință la Dumnezeu.”

Standardul acesta, chiar dacă pare omului imposibil de urmat, imposibil de împlinit, este în final un standard în care omul pe care Îl primește pe Hristos ca Domn și Salvator și este pecetluit cu Duhul Sfânt, poate să-l împlinească.

Ca o dovadă a acestui lucru, Domnul spune: „Adevărat vă spun că sunt unii dintre noi care nu vor vedea moartea până nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu.” Aici sunt întrebări, la cine se referea Domnul Isus. Cei mai mulți spun că s-ar fi referit la Ioan, care a văzut Împărăția lui Dumnezeu manifestându-se în toată splendoarea și puterea, despre care a scris în cartea Apocalipsa. El nu gustase încă moartea.

Însă prefer varianta celor care spun următoarele: „Sunt toți aceia care prin credință au început să-și ia crucea, să se lepede de sine și să-L urmeze pe Domnul și nu au gustat moartea fizică și au văzut Împărăția lui Dumnezeu.”

Ce înseamnă pentru creştini să-şi poarte crucea?

Ce aşteaptă Domnul Isus de la noi şi ce înseamnă aşi lua crucea şi a-L urma pe El?

Întrebare:

Vă rog să faceţi o explicaţie referitor la faptul ce înseamnă pentru creştini să poarte crucea, în corespundere cu cuvintele Domnului Isus care spune că cine nu-şi ia crucea şi nu vine după El, nu este vrednic de a se numi ucenicul Lui. Am auzit că aceasta se referă la îndeplinirea poruncii privind vestirea Evangheliei, totuşi în Biblie sunt mai multe texte care reflectă diferite aspecte ale faptului de a-mi lua crucea şi a merge după Isus, privind atitudinea faţă de viaţa noastră, faţă de rudele noastre şi faţă de bunuri, avere, starea materială.

Răstignirea – metodă romană de aplicare a pedepsei capitale

Înainte ca să începem abordarea acestui subiect, este foarte important să aducem aminte încă o dată despre un adevăr foarte bine cunoscut că răstignirea pe cruce era metodă romană de executare a pedepsei cu moartea şi această metodă înfiorătoare, era pe larg aplicată şi cunoscută. Cu aproape 100 de ani înainte de răstignirea lui Isus Hristos, romanii au răstignit pe toţi participanţii la răscoala lui Spartac care au fost prinşi şi în felul acesta drumul din Sicilia până la Roma a fost umplut pe o margine şi pe alta cu răstigniri – o imagine groaznică, prin care au vrut să bage frica în toţi robii din imperiu aşa ca nici să nu se mai gândească vre-o dată la o altă tentativă de răscoală împotriva sistemului existent atunci. În vremea Domnului Isus Hristos, era pe larg cunoscută această metodă crudă de execuţie pe care o foloseau romanii. Un detaliu semnificativ pentru subiectul nostru este faptul că după ce omul era condamnat la moarte prin răstignire, după ce îi era citită sentinţa, el, cel condamnat, trebuia să-şi ducă singur crucea până la locul executării, aşa cum spune Biblia despre Domnul Isus, pe care romanii l-au tratat în acelaşi fel ca şi pe orice alt condamnat la moarte.

Pilat a zis Iudeilor: „Iată Împăratul vostru!” Dar ei au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L!” „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” le-a zis Pilat. Preoţii ce mai de seamă au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul!” Atunci L-au dat în mâinile lor, ca să fie răstignit. Au luat deci pe Isus, şi L-au dus să-L răstignească. Isus, ducându-şi crucea, a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă „Golgota.” (Ev. Ioan 19:14-17)

Crucea o ducea un om condamnat la moarte şi o ducea de la locul unde a fost rostită sentinţă până unde era executată sentinţa. A duce crucea, însemna a merge drumul de unde ai fost condamnat la moarte, până la locul unde urma să fii omorât. Înainte de răstignirea Sa, Domnul Isus a spus de mai multe ori ucenicilor Săi că ei trebuie să-şi poarte crucea. Să privim unele cazuri când Domnul Isus a spus aceasta ca să înţelegem sensul pe care l-a pus Mântuitorul în această expresie.

Purtarea crucii este o atitudine obligatorie pentru propovăduirea Evangheliei

Prima dată în Noul Testament, sunt menţionate aceste cuvinte ale Domnului Isus în capitolul 10 al Evangheliei după Matei, când Mântuitorul a chemat pe cei 12 apostoli şi i-a trimis să propovăduiască Evanghelia, dar mai înainte le-a vorbit lucruri importante despre provocările pe urmează să le aibă în timp ce vor predica poporului. La început, le-a vorbit despre felul cum trebuie să se poarte cu oamenii şi să se raporteze la ei, apoi cum să facă faţă nevoilor materiale şi începând de la versetul 16 le vorbeşte despre felul cum vor fi persecutaţi pentru că propovăduiesc Evanghelia şi cum să se poarte în timpul acestor persecuţii. Iată dar ce li se va întâmpla adevăraţilor ucenici ai lui Hristos, pentru faptul că vor predica Evanghelia.

Fratele va da la moarte pe fratele său, şi tatăl pe copilul lui; copiii se vor scula împotriva părinţilor lor, şi-i vor omorî. Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit. (Ev. Matei 10:21-22)

 Ce înseamnă aţi lua crucea  – înseamnă să depăşeşti continuu frica morţii

Când cineva se decide să-L urmeze pe Domnul Isus şi să meargă la oameni cu mesajul Evangheliei, trebuie să fie deplin conştient că această decizie implică pericolul să fie omorât, tocmai pentru că va predica Evanghelia. Cu alte cuvinte, omul care se hotărăşte să fie un ucenic al lui Hristos şi să propovăduiască Evanghelia, trebuie să-şi dea singur lui sentinţa la moarte şi restul vieţii să trăiască ca unul care a murit pentru sine şi trăieşte deplin pentru Hristos, fiind gata să fie omorât în orice clipă pentru cauza Evangheliei. Domnul Isus a zis în continuarea, când le-a vorbit ucenicilor înainte ca să-i trimită în misiune:

Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor. Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Matei 10:27-28)

Purtarea crucii înseamnă să predici hotărât Evanghelia sub presiunea persecuţiior

Unii oameni îşi închipuie, că din moment ce au devenit creştini, vor trăi cea mai paşnică posibilă viaţă. Parţial este drept, pentru că Domnul Isus ne dă în inimi o pace care întrece orice pricepere omenească. Dar cât priveşte relaţiile cu oamenii, cu societatea, nici pe departe să nu te aştepţi la o viaţă paşnică şi stabilă. Viaţa cu Hristos ne cere să plătim un preţ, aşa cum a spus Isus:

Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. (Ev. Matei 10:34-36)

Poate deja experimentezi aceasta. Pentru că ai devenit creştini, fratele, sau poate părinţii, sau poate soacra, sau nora, sau oricine altul din casa ta s-a dezis de la tine, nu vrea să te mai ştie şi ţi-a devenit vrăjmaş. Stai strâns lipit de Domnul Isus, nu te lăsa intimidat şi propovăduieşte adevărul Evangheliei Lui prin care ai fost mântuit de la pedeapsa iadului. Nu te lăsa de Domnul Isus şi nu înceta să spui la oameni Evanghelia din pricina presiunilor pe care le pun asupra ta cei din casă, rudele şi oamenii apropiaţi. Domnul Isus a spus:

Cine iubeşte pe tata, ori pe mama, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic e Mine. (Ev. Matei 10:37)

Purtarea crucii înseamnă o dedicare deplină lui Hristos pentru cauza Evangheliei

Cum am arătat mai sus, după ce era rostită sentinţa, cel condamnat la moarte, îşi lua crucea şi o ducea singur până la locul unde avea să fie executat. Un creştin, atunci când încheie legământ cu Isus Hristos, trebuie să-şi semneze sentinţa sa la moarte. Aceasta nu înseamnă că trebuie să caute moartea, dar înseamnă că trebui să fie totdeauna gata să fie dat la moarte pentru Hristos şi Evanghelie, aşa cum a spus în continuare Domnul Isus:

Cine nu-şi ia crucea lui, şi nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine. Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga. (Ev. Matei 10:38-39)

Nu poţi fi mântuit dacă nu vrei să-ţi porţi crucea

Biblia ne relatează următorul caz:

Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El (la Isus) un om, care a îngenuncheat înaintea Lui, şi L-a întrebat: „Bunule învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Cunoşti poruncile: „Să nu preacurveşti; să nu ucizi; să nu furi; să nu faci o mărturisire mincinoasă; să nu înşeli; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta.” El I-a răspuns: „Învăţătorule, toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Isus S-a uitat ţintă la el, l-a iubit, şi i-a zis: „Îţi mai lipseşte un singur lucru; du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă.” Mâhnit de aceste cuvinte, omul acesta a plecat întristat de tot; căci avea multe avuţii. (Ev. Marcu 10:17-22)

Cum vedem din întâmplarea relatată, omul respectiv dorea să moştenească viaţa veşnică şi trăia o viaţă corectă. Dar aceasta nu a fost suficient. Domnul Isus nu avea nevoie de averile lui, dar a văzut că averile erau idolul acelui om, care aşa şi a rămas legat de ele. Dragostea pentru avere pe care le avea nu i-a permis să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Isus.

Nu cumva este în viaţa ta vreun lucru, vre-o persoană sau vre-un scop de care eşti atât de legat încât nu poţi să-ţi dedici deplin viaţa lui Hristos şi nu-ţi poţi lua şi purta crucea. Nu te lăsa înşelat şi nu umbla mâhnit. Ia-ţi azi crucea şi vino să urmăm pe Isus Hristos, Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor care Şi-a purtat crucea ca să ne aducă o mântuire veşnică.

Savuraţi Bunătăţile plămădite din Cuvântul Domnului, dăruit GRATIS, în Ioel, cap 2, pentru a primi Putere să strigăm din trâmbită către toţi oamenii de pretutindeni, să ne apărăm ŢARA (si) CANANUL VEŞNICIEI- căci globaliştii vor să ne (ex)termine… “Sunaţi în gura mare pe muntele Meu cel sfânt, ca să tremure toţi locuitorii ţării. Căci vine ziua Domnului; Este…

…aproape!”O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost din veac şi nici în vremurile viitoare nu va mai fi. Arde focul înaintea lui şi pâlpâie flacăra după el. Înaintea lui, ţara era ca o grădină a Edenului, şi după el este un pustiu sterp: nimic nu-i scăpa. Parcă sunt nişte cai şi aleargă ca nişte călăreţi. Vin uruind ca nişte care pe munţi şi paraie că o flacără de foc când mistuie miriştea; par o puternică oştire gata de luptă.

 Noi,romanii,dar si toti oamenii pamintului avem nevoie de Scutul  (antisatanic),Cristic,nu  de antirachete sau alte arme de exterminare

 

Tremura popoarele înaintea lor şi toate fetele îngălbenesc. Aleargă ca nişte războinici, se suie pe ziduri ca nişte războinici, fiecare îşi vede de drumul lui şi nu se abate din cărarea lui. Nu se împing unii pe alţii, fiecare ţine şirul, se năpustesc prin săgeţi şi nu se opresc din mers. Se răspândesc în cetate, aleargă pe ziduri, se suie pe case şi intră pe ferestre ca un hoţ. Înaintea lor se cutremura pământul, se zguduie cerurile, soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd lumina. Domnul face să tune glasul Lui înaintea oştirii Sale, căci tabăra Lui este foarte mare, şi Cel ce împlineşte cuvântul este puternic. Dar mare este ziua Domnului şi foarte înfricoşată: cine o poate suferi?

 

 

 

 “Dar chiar acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, cu plânset şi bocet!” Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele, şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru. Căci El este milostiv şi plin de îndurare, îndelung răbdător şi bogat în bunătate şi-I pare rău de relele pe care le trimite.

 

 

Cine ştie dacă nu Se va întoarce şi nu Se va căi? Cine ştie dacă nu va lăsa după El o binecuvântare, daruri de mâncare şi jertfe de băutură pentru Domnul Dumnezeul vostru? Sunaţi cu trâmbita în Sion! Vestiţi un post, chemaţi o adunare de sărbătoare! Strângeţi poporul, ţineţi o adunare sfântă! Aduceţi pe bătrâni, strângeţi copiii şi chiar pruncii de la tata! Să iasă mirele din cămară lui şi mireasa din odaia ei! Preoţii, slujitorii Domnului, să plângă între tindă şi altar şi să zică: “Doamne, îndură-Te de poporul Tău! Nu da de ocară moştenirea Ta, n-o face de batjocură popoarelor! Pentru ce să se zică printre neamuri: “Unde este Dumnezeul lor?” Domnul a fost plin de râvnă pentru ţara Lui şi S-a îndurat de poporul Său. Domnul a răspuns şi a zis poporului Său: “Iată, vă trimit grâu, must şi untdelemn proaspăt, ca să vă saturaţi de ele, şi nu vă voi mai face de ocară între neamuri.

 

 

Voi depărta de la voi pe vrăjmaşul de la miazănoapte, îl voi izgoni spre un pământ fără apă şi pustiu, îi voi împinge partea dinainte a oştirii lui în marea de răsărit şi coada oştirii în marea de apus; iar duhoarea lui se va ridica în sus, şi mirosul lui de putregai se va înălţa în văzduh, căci s-a crezut grozav

 

Nu te teme, pământule, ci bucură-te şi înveseleşte-te, căci Domnul face lucruri mari! Nu vă temeţi, fiare de pe câmp, căci izlazurile pustiului iarăşi vor înverzi, pomii îşi vor da roadele, smochinul şi vita îşi vor da rodul lor. Şi voi, copii ai Sionului, bucuraţi-vă şi înveseliţi-vă în Domnul Dumnezeul vostru, căci El vă va da ploaie la vreme, vă va trimite ploaie timpurie şi târzie, că odinioară. Ariile se vor umple de grâu, vor geme tocitoarele şi teascurile de must şi de untdelemn, vă voi răsplăti astfel anii pe care i-au mâncat lăcustele Arbeh, Ielec, Hasil şi Gazăm, oştirea Mea cea mare pe care am trimis-o împotriva voastră. Veţi mânca şi vă veţi sătura,

 

şi veţi lăuda Numele Domnului Dumnezeului vostru care va face minuni cu voi, şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară! Şi veţi şti că Eu sunt în mijlocul lui Israel, că Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, şi nu este altul afară de Mine. Şi poporul Meu niciodată nu va mai fi de ocară

 

Puțini știu ‘secretul': ce înseamnă cu adevărat numele lui Iisus Hristos

iisus robert powell

Iisus Hristos (în aramaică Ieșu, în ebraică Ieșua, arhaic Iehoșua, grecizat Iesous, latinizat Iesus; n. ca. 4 î.e.n., conform Bibliei la Betleemul Iudeei, ca fapt istoric probabil la Nazaret – d. ca. 30 e.n., Ierusalim) este fondatorul și figura centrală a creștinismului, și unul din cele mai importante simboluri ale culturii occidentale, majoritatea bisericilor creștine considerându-l Fiul lui Dumnezeu sau Mesia cel vestit de Vechiul Testament iudaic, ce în timp a devenit al doilea personaj al Trinității creștine. Iată ce spun specialiștii citați de Libertatea:

Conform opiniei majoritar-acceptate în mediile academice, bazată pe un studiu critic al textelor cu privire la persoana sa, Isus a fost un predicator iudeu din Galileea, Iudeea, ce a trăit în timpul ocupației romane a Israelului, a fost botezat de către Ioan Botezătorul, și a fost crucificat la Ierusalim în cursul anului 30, sub guvernarea lui Ponțiu Pilat. Conform tradiției creștine, căreia i se datorează în mare măsură ceea ce se cunoaște despre Isus, principalele texte sursă care discută despre Isus sunt cele patru evanghelii canonice (Matei, Marcu, Luca și Ioan) la care se adaugă celelalte cărți ale Noului Testament. Trăsăturile fundamentale ale imaginii sale în creștinism se datorează anumitor evenimente majore ale existenței sale relatate în Biblie: Naşterea, Minunile săvârșite, Crucificarea și Învierea, precum și învățăturii și retoricii discursului său.

Cu numele Isa ibn Maryam (Isus fiul Mariei), Isus este considerat de Islam unul dintre principalii profeți ai lui Allah. De asemenea Coranul menționează și o a doua venire a lui Isus, în strânsă legătură cu sfârșitul lumii sau judecata ei.

Dezvoltarea reprezentărilor lui Isus Hristos, fără luarea în seamă a chipului său real sau presupus istoric, a dominat din antichitatea târzie până în prezent. Formele de expresie centrale ale acestei imagini îl reprezintă pe Hristos tronând ca Atotțiitor în Biserica Răsăritului, iar în Biserica Occidentului pe Hristos răstignit ca Mântuitor.

Isus a fost menționat în textul grec al evangheliilor ca Ιησούς Χριστός, în transcriere latină Iesus Christus. Prenumele vechi evreiesc este Ieșua (arhaic Iehoșua), „ישוע”, care înseamnă „YHWH mântuiește”. Această formă a fost elenizată inițial sub forma Iason (Ἰάσων), apoi a fost adaptată de traducătorii Septuagintei la greacă sub forma Iησους Iēsoûs, cu aluzie la alte persoane care aveau același prenume. Pe de altă parte, forma grecească Χριστoς, Hristós, este o traducere a ebraicului „משיח” mașiach (de unde și Mesia), care înseamnă „uns”.

Prenumele în limba română provine din limba slavonă Їисоуса, care a fost preluat din limba greacă, unde la inițială este un hiat. Cea mai veche grafie în limba română cu caractere latine a fost Jssus (Catehismul lui George Buitul, tipărit în anul 1701 la Cluj). În limba română forma Iisus Hristos, utilizată în prezent de Biserica Ortodoxă Română, este preferată de majoritatea credincioșilor ortodocși.

Grafia Iisus este etimologică, ea reproducând sunetul η din Ιησούς, care în latină a fost redat ca e (Iesus). Tendința de a se citi ca i în greacă a început din Evul Mediu. Transliterarea Iisus în limba română, folosită în Bibliile ortodoxe și în majoritatea literaturii ortodoxe moderne, este o recurență slavonă, fidelă scrierii grecești (alfabetul chirilic este derivat din alfabetul grec, iar Biserica Ortodoxă Română a folosit alfabetul chirilic până în 1860). Argumentului etimologic pentru scrierea Iisus i se adaugă faptul că, pe lângă limba greacă, sursa tuturor limbilor europene pentru numele Iisus, atât în ebraică (Iehoșua, Ieșua), cât și în limbile europene începând cu latina (Iesus și în latina medievală Jesus, în care j nu reflectă sunetul scris așa în franceză, ci semivocala i [j]) numele este pronunțat cu două vocale înainte de primul s, anume [i-e], [i-i] sau [j-e], iar în limbile moderne sunetul inițial poate fi [ʒ] (fr. Jésus) sau [dʒ] (engl. Jesus). Aceste paralele etimologice pot motiva utilizarea a două litere înainte de s (pentru rostirea a doi [i] în hiat și în limba română.

Așadar, în limba greaca, limba in care s-a scris in original Noul Testament, apare (ca pronuntie fonetica) numele “Iesu Hristu”, cu un “u” lung (in Hristu). Numele “Iesu” provine de la ebraicul (ebraica a fost limba originala a Vechiului Testament) “Jehosua”, care inseamna “Jahwe (Dumnezeu) este Mântuitor” (Matei 1.21). In ambele cazuri numele incepe cu “Je”, care in pronuntia curenta devenea un “i” lung. Motivul pentru care ortodocsii considera necesar ca in româneste sa se scrie IISUS in loc de ISUS ar fi pentru pronuntarea numelui cât mai aproape de forma originala.

In vremea lui Isus, numele acesta era foarte obisnuit in Palestina (cum ar fi la noi “Ion”). Teologii ortodocsi au considerat necesar sa foloseasca numele “IISUS” pentru Mântuitorul, pentru a se face distinctie intre IISUS HRISTOS si ceilalti oameni care aveau numele “ISUS”. Deci, pentru a sublinia unicitatea lui Hristos.

Dicționarele limbii române oscilează între cele două forme. Lingvista Mioara Avram afirmă: „Numele proprii Isac, Isus se scriu cu un singur i inițial (nu Iisus).”Eugen Munteanu, lingvist și biblist, susține că ambele forme sunt corecte.

Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, consideră că ambele forme sunt corecte, dar dă prioritate (preferință normativă) formei Isus.

Există și părerea conform căreia varianta Isus ar translitera cuvântul ebraic pentru „măgar” și de aceea ar trebui evitată. Această idee este, însă, greșită.[39] Credincioșii tradiționali ruși erau la un moment dat de părere că grafia Iisus denotă Antihristul.

Totuși Iisus nu e același lucru cu Iesus, cum este pronunțat în limba greacă, în forma originală a Noului Testament.

 

Fericita noastră nădejde - Răpirea Bisericii

Fericita noastră nădejde – Răpirea Bisericii

Aurel Gheorghe

Descriere

Este învăţătura despre ridicarea la cer a Bisericii lui Hristos una dintre doctrinele de bază ale Sfintelor Scripturi sau doar o invenţie teologică modernă a ultimelor două secole? Va exista cu adevărat o judecată a lumii timp de şapte ani, urmată de o împărăţie a păcii şi dreptăţii ce va dura o mie de ani? Trebuie să ne pregătim pentru a-l înfrunta pe liderul mondial cunoscut sub numele de anticrist sau va fi o „scăpare” a celor credincioşi înainte de a se manifesta pe deplin „taina fărădelegii”?

Dacă într-adevăr evenimentele finale sunt pe punctul de a se declanşa, care va fi succesiunea lor cronologică? Pentru ce ar trebui să ne pregătim mai întâi: pentru anii de judecată şi de revărsare a mâniei lui Dumnezeu sau pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările actuale pe care şi le pune orice creştin care citeşte Biblia şi care ştie că istoria omenirii se află în mâinile lui Dumnezeu, iar El o dirijează în direcţia împlinirii planurilor Sale. Cartea de faţă este o încercare de a da un răspuns biblic la aceste întrebări şi la altele asemănătoare, aşezând în ordine mulţimea ideilor desprinse din Biblie în urma unui studiu îndelungat şi asiduu.

Mă rog ca autorul Sfintelor Scripturi, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, să dea lumină tuturor celor ce vor parcurge paginile următoare şi să ne pregătească pe toţi să înfruntăm cu credinţă vremurile dificile care ne stau înainte!

CUPRINS

Cuvânt înainte

I. BAZELE BIBLICE ALE RĂPIRII BISERICII

    1. Cuvintele adresate de Domnul Isus ucenicilor Săi în noaptea dinaintea patimilor Sale – Ioan 14:1-3
2. Dezvăluirea tainei intrării Bisericii în slava eternă – 1 Cor. 15:51-53
3. Completarea învățăturii prin adăugarea termenului „harpazo” („răpire”) – 1 Tes. 4:15-17
4. Stabilirea celui mai înalt nivel la care Biserica va fi ridicată – 1 Ioan 3:1-3

II. IMAGINI ALE RĂPIRII BISERICII ÎN VECHIUL TESTAMENT

1. Enoh – primul om ce n-a trecut prin moarte
2. Iosif și frații săi
3. Rut – soția răscumpărată dintre neamuri
4. Ilie – al doilea om ce n-a cunoscut moartea
5. Daniel și cei trei tineri în Babilon

III. EVOLUȚIA DOCTRINEI DESPRE RĂPIREA BISERICII DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. Răpirea Bisericii a fost nădejdea creștinilor din vremea scrierii Noului Testament
2. Biserica din primele secole Îl aștepta pe Domnul să vină pentru a o lua în casa Tatălui ceresc
3. Evul Mediu întunecat a aruncat în obscuritate învățăturile de bază ale creștinismului
4. Reforma a dus la redescoperirea doctrinei despre răpirea Bisericii
5. Răspândirea doctrinei răpirii în ultimul secol

IV. CRONOLOGIA EVENIMENTELOR FINALE

1. Primele 69 de săptămâni din Daniel, cap. 9
2. Perioada Bisericii – epoca harului
3. Răpirea Bisericii
4. Intervalul de timp până la ridicarea lui anticrist
5. Necazul lui Iacov (Israel)
6. Venirea Domnului cu slavă pe pământ
7. Împărăția de 1000 de ani

V. „ZIUA DOMNULUI” – TIMPUL NECAZULUI LUMII ÎNTREGI

1. Denumirea
2. Scopul
3. Durata
4. Prima jumătate a necazului
5. Mijlocul „săptămânii” – urâciunea pustiirii în Templul din Ierusalim
6. A doua jumătate – necazul cel mare
7. Sfârșitul necazului

VI. RĂPIREA BISERICII – ÎNAINTE DE VENIREA NECAZULUI

1. Necazul cel mare este un timp ce va avea drept protagonist pe Israel
2. Biserica nu mai apare menționată în capitolele 4-19 ale Apocalipsei
3. Necazul este un timp al revărsării mâniei lui Dumnezeu, care nu a fost destinată Bisericii
4. Dumnezeu n-a judecat niciodată la un loc pe cel păcătos împreună cu cel neprihănit
5. Domnul Isus a spus că va veni pentru ai Săi pe neașteptate – doctrina iminenței
6. Răpirea Bisericii este simbolizată de nunta tradițională iudaică
7. Duhul Sfânt trebuie să fie retras din calea arătării lui anticrist

Proprietăţi

ISBN: 9789730263961
Cod produs: 16702
Număr pagini: 233
Limbă: Română

Clienții care au cumpărat acest produs au mai cumpărat:

Prețul tău: 15,00 RON
Prețul tău: 15,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 15,00 RON
Prețul tău: 7,00 RON
Prețul tău: 6,50 RON
Prețul tău: 78,00 RON
Prețul tău: 110,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 4,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 10,00 RON
Prețul tău: 8,00 RON
Prețul tău: 0,20 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 21,00 RON
Prețul tău: 18,00 RON

Mai multe produse de la aceiași autori

Vremea trezirii
Vremea trezirii15,00 RON

Este Iisus singura cale către Cer?

 

Răspuns: În principiu sunt o persoană bună, deci o să merg în Rai.” “Bine, mai fac şi fapte rele, dar fac mai multe fapte bune, astfel că voi merge în Cer.” “Dumnezeu nu mă va trimite în iad numai pentru că nu trăiesc conform Bibliei. Vremurile s-au cam schimbat!” “Numai persoanele cu adevărat rele precum cei care molestează copiii şi criminalii merg în iad.”

Acestea sunt modalităţi de gândire foarte des întâlnite printre oameni, însă adevărul este că toţi spun minciuni. Satan, stăpânul lumii acesteia, a inoculat aceste gânduri în minţile noastre. Atât el, cât şi toţi cei care îl urmează în căile sale, sunt duşmani ai lui Dumnezeu (1 Petru 5:8). Satan întotdeauna se deghizează într-o persoană bună (2 Corinteni 11:14), însă deţine controlul asupra minţilor celor care nu aparţin lui Dumnezeu. “…a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acesta, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4).

Este o minciună să crezi că Dumnezeu nu ia în considerare păcatele mici şi că iadul este rezervat “oamenilor răi”. Toate păcatele ne separă de Dumnezeu, chiar şi numai o “mică minciună nevinovată”. Toţi oamenii au păcătuit şi nici unul nu este suficient de bun pentru a ajunge în Rai pe baza meritelor proprii (Romani 3:23). Accesul în rai nu se bazează pe aceea că faptele noastre bune ar depăşi pe cele rele; în acest caz, toţi am fi pierduţi. “Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte; altminterea harul n-ar mai fi har” (Romani 11:6). Nu putem face nimic bun pentru a ne câştiga dreptul de a ajunge în rai (Tit 3:5).

“Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei care intră pe ea” (Matei 7:13). Chiar dacă toţi oamenii fac păcate, iar credinţa în Dumnezeu nu mai este populară sau la modă, asta nu înseamnă că Dumnezeu va trece cu vederea aceasta. “Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării” (Efeseni 2:1-2).

Când Dumnezeu a creat lumea, totul era perfect. Toate lucrurile erau bune. Apoi El i-a creat pe Adam şi Eva şi le-a oferit liberul arbitru astfel încât ei să aleagă dacă Îl urmează sau nu pe Dumnezeu. Dar Adam şi Eva, chiar primii oameni pe care i-a creat Dumnezeu, au fost ispitiţi de Satan să nu se supună lui Dumnezeu şi au ales să păcătuiască. Aceasta i-a separat pe ei (şi pe oricine s-a născut după ei, inclusiv pe noi) de la o relaţie apropiată cu Dumnezeu. El este perfect şi de aceea nu poate avea de-a face cu păcatul. Ca păcătoşi, noi nu am putea să ne reabilităm prin noi înşine. Dumnezeu însă a creat o cale prin care noi am putea fi uniţi cu El în rai. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Iisus a venit pe pământ pentru a ne arăta calea către cer şi a murit pe cruce pentru ca noi să nu murim. După 3 zile de la moartea Sa, Hristos a înviat din morţi (Romani 4:25), demonstrând astfel că El este biruitor asupra morţii. Astfel, El a refăcut ruptura dintre Dumnezeu şi oameni astfel încât oamenii să poată avea o relaţie personală cu Dumnezeu, iar noi trebuie numai să credem aceasta.

“Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3). Cei mai mulţi oameni cred în Dumnezeu, chiar Satan crede. Însă pentru a primi mântuirea, trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu, să dezvoltăm cu El o relaţie personală, să renunţăm la păcatele noastre şi să Îl urmăm. Trebuie să ne încredem în Iisus cu tot ceea ce avem şi în tot ceea ce facem. “…Neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce se încred în El. Nu este nici o deosebire” (Romani 3:22). Biblia ne arată că nu există nici o altă cale către mântuire decât prin Hristos. Chiar Iisus spune în Evanghelia după Ioan 14:6, “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”

Iisus este singura cale către mântuire pentru că El este Singurul care poate plăti pentru păcatele noastre (Romani 6:23). Nici o altă religie nu arată gravitatea păcatelor noastre şi a consecinţelor acestora. Nici o altă religie nu oferă plata definitivă a păcatelor pe care numai Iisus Hristos o poate oferi. Nici un al “fondator religios” nu a fost Dumnezeu devenit om (Ioan 1:1,14) – singura cale ca o datorie infinită să poată fi plătită. Iisus trebuia să fie Dumnezeu pentru a putea plăti datoria noastră. Iisus trebuia de asemenea să fie om pentru a putea muri. Mântuirea este disponibilă numai prin credinţa în Iisus Hristos! “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12).

 Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

1.  Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit petoată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

  • Geneza 10:8-11 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
  • 1 Cronici 1:10 Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ. 
  • Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de asirian când va veni în ţara noastră şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”
(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.
Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,

căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

(Esperanto (/ˌɛspəˈrnt/[espeˈranto] About this sound listen ) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.” 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

 

Ce spun Scripturile despre răpirea Bisericii şi despre Ziua Domnului

Un cititor al acestui portal a scris următorul comentariu despre răpirea Bisericii și Ziua Domnului la articolul „Isus Hristos – Dumnezeu întrupat”.

„După înţelegerea mea, creştinismul are rolul celui de al doilea Israel, care trebuie să-L întîlnească pe Mesia la cea de a Doua Venire. Creştinismul trebuie să fie ca o mireasă pregătită pentru întâmpinarea Mirelui. El va veni şi îşi va lua Mireasa. Dar nu va veni ca să izbească privirele (pe nori), mai degrabă va veni ca un hoţ. De aceea, Biblia ne îndeamnă să stăm la veghere tot timpul. Cu părere de rău, mulţi aşteaptă a doua venire într-un mod miracolos, cu trâmbiţe şi mare gălgie care va fi în ceruri şi toţi îşi vor lua zborul în văzduh şi cred foarte orbeşte în aceasta, fără să vrea să înţeleagă că Biblia, în multe locuri este scrisă în simboluri şi pilde… În loc să aşteptăm răpirea la ceruri, haideţi să cugetăm mai mult asupra Adevărului, mai multă rugăciune şi mai mult efort în desăvîrşirea caracterului (Mat 5:48).

Răpirea Bisericii și Ziua Domnului

Biblia într-adevăr scrie despre Biserică că este Mireasa Domnului Isus şi este Ierusalimul ceresc (Apocalipsa 21:9-11, Efeseni 5:29-32), fiindcă prin credinţă în Domnul Isus noi devenim sămânţa lui Avraam (despre aceasta puteţi citi în articolul „Care este partea neevreilor în Noul Legământ?” ).

În ce priveşte a doua venire a Domnului Isus, se pare că mulţi confundă două evenimente diferite: mă refer la a doua venire a Domnului Isus şi Ziua Domnului. De fapt, iniţial şi eu credeam că a doua venire a Domnului Isus şi Ziua Domnului sunt unul şi acelaşi eveniment. Dar după un studiu profund şi destul de îndelungat a Scripturilor, am înţeles că acestea sunt două evenimente diferite.Vreau să vă recomand manualul de studiu biblic inductiv „Apocalipsa” în patru părţi. Acest studiu o să vă ajute să înţelegeţi aceste două evenimente şi felul cum se raportează ele unul la altul. Acest studiu face parte din seria „Învăţătură peste învăţătură”, studii care te ajută să descoperi singur adevărurile biblice, oferind direcţii cum să faci o bună observare şi interpretare a textului în contextul întregii Biblii. În aceste manuale nu vei afla părerea autorului asupra unui sau altui subiect: tu singur vei descoperi adevărurile biblice. Şi ceea ce vei descoperi singur, nu vei uita niciodată şi nimeni nu te va putea înşela şi abate de la adevăr.

Dar un lucru si mai interesant (dacă ne întoarcem la comentariul de mai sus) este că răpirea Bisericii şi a doua venire a Domnului Isus, la fel sunt evenimente diferite. Când Domnul Isus va veni să-Şi ia Biserica, înainte ca Dumnezeu să-Şi verse mânia Sa peste pământ, Domnul Isus Îşi va lua Biserica la cer, fără să coboare pe pământ. A doua venire a Domnului Isus pe pământ este descrisă în Apocalipsa capitolele 19-20. El va veni a doua oară pe pământ, după ce Dumnezeu Îşi va vărsa mânia peste locuitorii pământului care nu au ascultat de Evanghelia Domnului Isus. Şi va veni însoţit de Biserică, va birui pe Antihrist şi prorocul mincinos şi va împărăţi, împreună cu Biserica, timp de 1000 de ani aici pe pământ pentru ca să se împlinească Scripturile cu privire la poporul Israel. Dar acesta nu este subiectul nostru. Acum vreau doar să vedem ce scriu Scripturile despre Răpirea Bisericii şi Ziua Domnului ca să putem face diferenţă între aceste două evenimente.

Cum va fi răpită Biserica la cer

Prima epistolă a lui Pavel către Tesalonicenieste unicul text din Scripturi în care figurează cuvântul „răpire”. Se pare că credincioşii din Tesalonic erau îngrijoraţi cu privire la cei care au crezut în Domnul Isus şi totuşi au decedat (au adormit în Hristos). De aceea apostolul Pavel le scrie la 1 Tesaloniceni 4:13-18 ce va fi cu cei adormiţi în Hristos (creştinii decedaţi) pentru ca să-i mângâie pe ei şi pentru ca ei să se mângâie unii pe alţii cu aceste cuvinte (1 Tesaloniceni 4:18). Să vedem ce scrie Pavel despre răpirea Bisericii la cer la 1 Tesaloniceni 4:13-18:

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.

Aici se vorbeşte despre două grupe de oameni: credincioşii care vor fi în viaţă la venirea Domnului Isus pentru a-Şi lua Biserica la cer şi credincioşii care vor fi adormiţi în Domnul (adică decedaţi). Să vedem cum va fi răpită Biserica la cer pe etape:

I. Răpirea Bisericii va fi anunţată

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer… (1 Tesaloniceni 4:16)

II. întâi vor învia cei adormiţi în Hristos

Biblia scrie că credincioşii, care au Duhului Sfânt, când mor fizic, trupul lor este supus putrezirii, dar duhul lor merge la Domnul. Lucrul acesta îl vedem bine din cele scrise de apostolul Pavel în epistola sa către Filipeni. El scrie că pentru el moartea este un câştig, fiindcă aceasta ar însemna să se mute şi să fie cu Hristos şi aşa ar fi mult mai bine pentru el decât să rămână în trup(Filipeni 1:21-24). La 1 Tesaloniceni 4:14 apostolul Pavel scrie căDumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (adică duhurile lor). Iar la versetul 16 scrie că atunci când Domnul Isus „Se va pogorî din cer, întâi vor învia cei morţi în Hristos”. Cum va fi această înviere din morţi apostolul Pavel descrie în prima sa epistolă către Corinteni. El scrie Corintenilor că „într-o clipeală de ochi morţii vor învia nesupuşi putrezirii (1 Corinteni 15:52) şi la versetul 54 scrie „…trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire”.

III. Toţi împreună (cei care vor fi vii la acel moment și cei înviați) vom fi răpiţi la cer

După ce cei morţi în Hristos vor învia „… noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh…” (1 Tesaloniceni 4:17). La 1 Corinteni 15:50-54 apostolul Pavel scrie că, în timp ce cei adormiţi în Hristos vor fi îmbrăcaţi în neputrezire, cei care vor fi rămas vii la venirea Domnului Isus, vor fi schimbaţi: „trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”. Şi „atunci”, scrie apostolul Pavel, „se va împlini cuvântul scris” la Osea 13:14:„Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

IV. Vom fi totdeauna cu Domnul

După ce vom întâmpina pe Domnul în văzduh, apostolul Pavel scrie: „… şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” (1 Tesaloniceni 5:17)

Cum va veni Ziua Domnului

Nu doresc să intrăm în detalii prea multe în ce priveşte Ziua Domnului, doresc doar să ne oprim la felul cum va veni ea, fiindcă, anume despre venirea Zilei Do

mnului este scris că va veni va un hoţ noaptea. Despre aceasta este scris tot în prima epistolă a apostolului Pavel către Tesaloniceni. Din 1 Tesaloniceni 5:1-11 vedem că Ziua Domnului pentru cei necredincioşi va veni diferit decât pentru cei credincioşi.

I. pentru necredincioşi

La versetele doi şi trei din capitolul 5 a primei sale epistole către Tesaloniceni apostolul Pavel scrie:

„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: ,,Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

Se pare că Ziua Domnului va veni ca un mare prăpăd peste locuitorii pământului. La Amos 5:18-19 Domnul Dumnezeu spune aşa despre Ziua Domnului:

,,Vai de cei ce doresc ,ziua Domnului!” Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină. Veţi fi ca un om care fuge dinaintea unui leu, pe care-l întâlneşte un urs, şi care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid, şi-l muşcă un şarpe!”.

De fapt Ziua Domnului începe cu revărsarea mâniei lui Dumnezeu asupra locuitorilor pământului. La Ţefania 1:15 Ziua Domnului este descrisă în felul următor „ Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz şi de groază, o zi de pustiire şi nimicire, o zi de întuneric şi negură…” La Apocalipsa 11:18 scrie: „Neamurile se mâniaseră, dar a venit mânia Ta.” (contextul: după cea de a şaptea trâmbiţă care a sunat după ce cei doi proroci au fost omorâţi de antihrist, iar după trei zile şi jumătate au înviat şi s-au ridicat la cer,). Iar la Apocalipsa 15:1scrie: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri, cari aveau şapte urgii, cele din urmă, căci cu ele s-a isprăvit mânia lui Dumnezeu.”

II. pentru credincioşi

Pentru ei ziua aceasta nu va veni ca un hoţ noaptea: „Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.” (1 Tesaloniceni 5:4)

Oare de ce pentru cei credincioşi Ziua Domnului nu va veni ca un hoţ noaptea? Le este lor descoperit timpul când are să vină Ziua Domnului? Se pare că nu, căci după ce sfârşeşte de descris cum va fi răpirea, apostolul Pavel le scrie tesalonicenilor că

„Cât despre vremi şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.”(1 Tesaloniceni 5:1-2).

Deci, pentru cei credincioşi, ca şi pentru cei necredincioşi, timpul venirii Zilei Domnului este ascuns. De ce totuşi apostolul Pavel scrie că pentru cei credincioşi Ziua Domnului nu va veni ca un hoţ noaptea? Răspunsul îl găsim la 1 Tesaloniceni 5:9-10 unde este scris:

„Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos, care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El.”

Deci, prin credinţă în Domnul Isus, noi suntem mântuiţi de mânia pe care Dumnezeu o va vărsa peste locuitorii pământului în Ziua Domnului. Cum? Înainte de Ziua Domnului Biserica va fi răpită la cer şi în modul acesta va fi mântuită (sau scăpată) de mânia lui Dumnezeu. De aceea, cu toate că credincioşii nu cunosc timpul venirii Zilei Domnului, Ziua aceasta nu-i va prinde ca un hoţ noaptea.

Să fim oameni înţelepţi şi să ne grăbim să intrăm în Legământ cu Domnul Isus pentru ca Ziua Domnului să nu ne prindă ca un hoţ noaptea. Dacă doriţi să ştiţi cum poate un om să intre în legământ cu Domnul Isus puteţi citi articolul „Ce este pocăinţa?”.

 

Șapte argumente pentru Răpirea Bisericii înainte de necaz

  1. Necazul cel mare este echivalent cu a 70-a săptămână a profeției din cartea Daniel, cap. 9, dedicată restaurării poporului Israel, care Îl va primi pe Mesia, Cel pe care L-au străpuns și va deveni ”lumina neamurilor”, ce ”va duce mântuirea până la capătul pământului”.
  2. Deși apare de 19 ori în primele trei capitole ale Apocalipsei, termenul ”biserică” nu mai este folosit între capitolele 4 și 19 al cărții care prezintă evenimentele finale.
  3. Necazul cel mare este o vreme a mâniei lui Dumnezeu, iar Biserica n-a fost rânduită la mânie, ci ca să capete mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos (1Tes. 1:10; 5:9).
  4. Dumnezeu nu judecă niciodată pe cel neprihănit la un loc cu cel păcătos (Gen. 18:25).
  5. Domnul Isus a spus că va veni ”ca un hoț”, pe neașteptate, ”în ceasul în care nu vă gândiți” – doctrina iminenței revenirii Sale.
  6. Pilda nunții din Israel a fost folosită de Domnul când S-a adresat ucenicilor în noaptea în care a fost arestat (In. 14:1-3).
  7. Duhul Sfânt, care Se găsește în Biserică începând din ziua Cincizecimii, trebuie să fie luat din calea înaintării fărădelegii și a arătării lui anticrist (2 Tes. 2:7-8).

 

Poporul, omul corupt, otrăvit, înrăit, minţit, manipulat, demonizat prin învăţături idolatre, false, comuniste, kapitaliste, feseniste, primite încă de la botezul inconştient, n-are lecuire, decât prin naşterea din Sămânţa Învăţăturii Dumnezeieşti, fără urmă de păcat : „PARTICIPĂ CINE VREA, CÂŞTIGĂ CINE TREBUIE” 

 

După aceea voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa vise, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi turna Duhul Meu în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; Soarele se va preface în întuneric, şi luna, în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi pe care-i va chema Domnul.”Fost preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj judecat pentru uz de fals, Mihai Seplecan a explicat în faţa instanţei cum se implică partidele în numirea pe funcţii la instituţiile publice, fie că vorbim despre directori sau femei de serviciu. Judecătorul i-a permis să vorbească două ore la cuvântul de încheiere şi apoi a decis repunerea pe rol a dosarului. Seplecan explică pentru „Adevărul” cum funcţiona ceea ce el numeşte „statul paralel”. Mihai Seplecan (36 de ani), fost preşedinte al Consiliului Judeţean (CJ) Cluj în perioada iunie – decembrie 2015 şi fost membru important al filialei clujene a PNL, a fost, săptămâna trecută, protagonistul unui moment rar în instanţele din România. Judecat fiind pentru uz de fals, deoarece şi-ar fi folosit diploma falsă de absolvire a Facultăţii de Drept  a Universităţii „Spiru Haret” din Bucureşti, pentru a fi angajat în diferite posturi, lui Seplecan i s-a dat cuvântul de încheiere, după ce judecătorul a declarat închisă faza cercetării judecătoreşti. Fostul preşedinte al CJ Cluj a fost ascultat cu interes aproape două ore şi, după ce a încheiat, instanţa a repus procesul pe rol, cerând emiterea unei adrese prin care se cer universităţii care ar fi emis diploma falsă detalii suplimentare.  Seplecan a fost trimis în judecată în decembrie 2016, iar procesul a început în noiembrie 2018, la Judecătoria Cluj. La începutul săptămânii trecute, pe 14 ianuarie, instanţa urma să intre în pronunţare, dar cuvântul de încheiere al fostului preşedinte i-a făcut pe judecători să se răzgândească.  Seplecan a explicat pentru „Adevărul” de ce crede că i s-a permis să vorbească atât de mult: a prezentat instanţei, sincer, fără ocolişuri, cum se implică partidele în angajările care se fac la diferite instituţii publice, fie că vorbim despre funcţii de directori sau femei de serviciu şi şoferi. „Acesta este de fapt statul paralel”, este de părere fostul preşedinte al CJ. Şofer, director, preşedinte de Consiliu Judeţean El a povestit cum a ajuns, în perioada 2012-2014, director comercial adjunct la Electrica Furnizare filiala Transilvania Nord, director de dezvoltare la Hidroserv, membru al Consiliului de Administraţie al Aeroportului Cluj şi al Regiei de Drumuri Judeţene şi consilier personal pentru 4 primari de comune din judeţ.  Cariera lui a început în 2005 cu postul de şofer al preşedintelui liberal al Consiliului Judeţean Cluj, Marius Nicoară. A urcat, pas cu pas, în ierarhia partidului, până a ajuns preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj. Totul s-a făcut la recomandare politică, afirmă Seplecan, şi susţine că are şi dovezi, pe care le-a prezentat în instanţă: o recomandare semnată şi ştampilată de preşedinţii PNL Cluj, Marius Nicoară şi PSD Cluj, Remus Lăpuşan (pe vremea USL-ului), redactată în primăvara lui 2013, în care se scria negru pe alb:

„În urma discuţiilor avute în cadrul USL Cluj, vă recomandăm numirea domnului Seplecan Mihai în funcţia de DIRECTOR COMERCIAL ADJUNCT la ELECTRICA FURNIZARE”.

După circa 6 luni în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, Seplecan a fost demis din funcţie şi exclus din PNL. Motivul invocat: „incompetenţă”. Seplecan spune însă că ar fi refuzat să răspundă afirmativ la anumite solicitări ilegale ale partidului. De aici i s-ar trage şi procesul pentru uz de fals, susţine el. După ce a fost demis, Seplecan a stat departe de politică.   Recomandarea cu care Seplecan a fost angajat director la Electrica Furnizare. Marius Nicoară, preşedintele PNL, a susţinut în faţa instanţei că nu-şi aminteşte dacă a semnat un astfel de act. ADEVĂRUL: De ce crezi că te-a lăsat judecătorul să vorbeşti două ore la cuvântul de sfârşit? MIHAI SEPLECAN: Cred că libertatea cu care m-am exprimat. Eu n-am fost omul care să mă întrebi de mere şi să-ţi răspund de pere. Eu sunt un om foarte sincer, deschis. Am umblat mult prin comune cât timp am fost preşedinte de Consiliu Judeţean şi este o expresie, „slobod la gură”, adică am spus lucrurilor pe nume, am spus cum funcţiona sistemul. Spune-ne, pe scurt, ce ai declarat în faţa instanţei? Declaraţiile mele în faţa judecătorilor au constat în explicarea sistemului, care este format din politicieni, poliţişti, judecători, procurori, medici, doctori, profesori, profesori universitari. Nu e o mafie ca în Sicilia, unde sunt câteva familii, în acest sistem sunt oameni din toate instituţiile infiltraţi politic – oameni fără pregătire angajaţi de partide în anumite posturi, să zicem la Direcţia Silvică sau la Direcţia de Sănătate Publică. În momentul când un om politic cu influenţă dorea să-şi rezolve vreo problemă – să-şi taie nişte brazi sau să-şi ia un teren în concesiune – întreba: „Pe cine avem la Direcţia Silvică?” Oameni angajaţi cu 2, 3, 4, 5, 10 ani în urmă acolo de partid, care au rămas datori pentru că au primit o slujbă, şi la Stat e bine, nu lucri în weekend, ai prime de sărbători, termini la 4 după-masa munca, se executau.  Oamenii care îs tehnocraţi, şi nu vorbesc de tehnocraţii lui Cioloş, ci de oameni cu experienţă şi cu vechime de 20 de ani într-o instituţie, aceştia nu se prea băgau. Cei care erau infiltraţi politic trebuiau să facă anumite lucruri, despre care nu pot să spun, neapărat, că erau ilegale, dar nu erau nici legale. De exemplu, o adeverinţă care se elibera între una şi 30 de zile era eliberată în 3 ore. Era forţată un pic legea. Nu pot să spun eu că sunt ilegalităţi, că nu sunt organ de control, dar cel puţin era forţată legea. Atunci, tot timpul la cei care se aflau în conducerea acestor partide veneau alţi colegi de partid, vecini, prieteni, cunoscuţi etc. şi spuneau: „Bă, Marius Nicoară” (Marius Nicoară – ex preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj-nr), „Bă, Daniel Buda” (preşedintele PDL Cluj), „Bă, Seplecan” … „Nu ştii pe cineva la ITM? la AJOFM? DSP? şi aşa mai departe”. Această mizerie, creată bineînţeles de politicieni, începând din anii 90, de la Iliescu, Roman şi ceilalţi, s-a dus în ultimii 29 de ani ca bulgărele de zăpadă şi acum a puşcat, dar asta nu înseamnă că cei care sunt acum la conducere sunt vinovaţi pentru toată mizeria care s-a întâmplat până acum. Acest sistem este, după părerea mea, statul paralel.

„VENEAI CA ÎNCEPĂTOR ÎN DOMENIU, DOAR CĂ NU ERAI ANGAJAT CA ÎNCEPĂTOR, CI CA DIRECTOR”

Tu cum ai fost angajat? Am fost angajat exact ca toţi ceilalţi despre care povesteam mai sus, pe intervenţii politice, pe recomandări ale preşedinţilor de organizaţii. Practic, preşedinţii de organizaţii luau un număr de 10-15 -20 de persoane care erau la conducerea acelui partid şi le răsplăteau cu diferite funcţii, fiecare după şcoala pe care a terminat-o. Am fost puşi, într-adevăr, pe direcţia studiilor noastre. Aveai cât de cât habar în acel domeniu, dar veneai ca începător în domeniu, doar că nu erai angajat ca începător, ci ca director. Asta era toată chestia. În toate instituţiile s-a făcut la fel. Eu din 2005, după ce am plecat din PRM, am fost luat de domnul Marius Nicoară, care era atunci preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, pe post de şofer, pentru că nu exista o altă funcţie la cabinetul dânsului şi toată ziua o petreceam cu el şi aveam nevoie de maşină pentru a-l duce pe teren. Ulterior, domnul Marius Nicoară m-a sprijinit în toate funcţiile pe care le-am avut: am fost de două ori membru în Consiliul de Administraţie la Aeroport şi RADPP Cluj (Regia de Administrare a Domeniului Public şi Privat), am fost o dată vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, o dată am fost preşedinte al Consiliului Judeţean, şi am ocupat două funcţii de director la Electrica Furnizare şi Hidroserv, toate în mandatul în care Marius Nicoară a fost preşedinte al PNL Cluj. Am avut o relaţie foarte bună, chiar de prietenie, timp de 10 ani de zile. Am fost, de asemenea, consilier la patru primării din judeţ, iar primarii au confirmat că posturile au fost create tot pentru mine pe linie politică. Adică nu existau la ora angajării mele, dar, legal, Consiliul local putea înfiinţa un post de consilier personal al primarului. Aceste funcţii erau un fel de recompensă pentru activitatea de la partid? În toate aceste funcţii eu mi-am făcut datoria. De exemplu, la funcţiile de consilier al primarului, eu mergeam, mă implicam. Lucram cât aveam de lucrat la nivel de comună. La fel s-a întâmplat la Electrica Furnizare şi la Hidroserv, nimeni nu poate să spună că nu am muncit. Toţi munceam. Şi cei care erau angajaţi prin sistemul „paralel” îşi făceau datoria. Doar că erau mai privilegiaţi, celorlalţi le era frică de ei pentru că au venit politic şi că au putere. Acest sistem a indus şi frica, şi teroarea în oameni, iar cei foarte vechi, profesioniştii au început să nu mai zică nimic în faţa acestor oameni.

„TU, AJUNGÂND DIRECTOR LA NIVEL LOCAL, ANGAJAI ŞOFER, FEMEIE DE SERVICIU ETC.“

Practic, cum se făceau angajările? Nu e vorba aici doar de cazul meu, pentru că toată lumea aşa făcea, toţi. Se făcea o hârtie semnată şi ştampilată de liderul sau liderii de partid, dacă era coaliţie. Era un fel de recomandare: „PSD şi PNL o recomandă pe persoana X în următoarea funcţie.” (vorbeşte de perioada în care funcţiona USL- coaliţia PNL-PSD-nr). Numirile veneau astfel: partidele politice numeau miniştri, miniştri numeau secretarii de stat, secretarii de stat numeau directorii regionali, aceştia numeau directorii locali. Tu cu această recomandare mergeai la directorul superior funcţiei. Aşa se ajungea, în unele cazuri, chiar până la nivel de secretar de stat sau de ministru. Astfel, erai numit şi ajungeai director. Acest sistem se ducea până la nivel de şofer şi femeie de serviciu. Asta am semnalat eu în faţa instanţei. Nu vreau să se înţeleagă că numai eu făceam asta, aşa mergea sistemul. Tu, ajungând director la nivel local, angajai şofer, femeie de serviciu etc, posturile care trebuiau ocupate conform organigramei, că nu făceai ilegalităţi. Doar că tu aveai decizia. Atunci, atenţie, ce se întâmpla: iar nu veneau oameni cât de cât compatibili cu acele funcţii. Nu se făcea practic o ilegalitate, ci o imoralitate şi, practic, la multe imoralităţi, uite unde a ajuns ţara după 29 de ani. E adevărat că pentru a fi femeie de serviciu nu trebuie să ai postliceală sau pentru a fi şofer era obligatoriu să si carnet categoria B, problema este că se angajau tot oameni din sistem. Ăsta este statul paralel. Eu nu am făcut angajări, pentru că eram director comercial adjunct. Directorul general decidea cum se fac angajările, fie pe baza unei liste de la partide, fie avea el propria listă.

„PROBLEMA ESTE CĂ ANGAJAREA PE ACEL POST NU SE FĂCEA PE CRITERII DE COMPETENŢĂ”

E normal, ca de exemplu, un primar să aleagă să angajeze 2-3-5-10 oameni apropiaţi, oameni pe care se poate baza cum ar fi un economist, şoferul, un jurist, oameni cu care poate să colaboreze, doar că aici s-a ajuns până la cel mai de jos nivel.   Partidul care i-a pus pleca după 2 ani, să zicem, şi acei oameni rămâneau în sistem. Oamenii aceia la un moment-dat acumulând şi experienţă îşi făceau datoria, doar că ei nu au uitau cine i-a angajat. Din cauza fricii şi legilor permisive, care îţi permit să schimbi uşor pe oricine dintr-o instituţie, dacă au fost puşi de un lider PNL, şi urma să vină la putere PSD, să zicem, se mulau pe noul partid pentru că ştiau că pot fi oricând daţi afară.  Astfel statul paralel era preluat de guvernarea următoare. Oamenilor le era frică, aveau rate, aveau familie, e normal. Odată cu guvernarea, de obicei, se schimbau doar poziţiile de top. Unii dintre noii directori aduc la rândul lor oameni noi, dar rămân şi o parte dintre cei din garda veche, care se mulează pe noua conducere.  Angajaţii din instituţiile statului au dreptul să aibă preferinţe politice, problema este că angajarea pe acel post nu se făcea pe criterii de competenţă.

„PARTICIPĂ CINE VREA, CÂŞTIGĂ CINE TREBUIE”

Posturile se ocupă prin concurs sau se trece peste? Erau poziţii pentru care se făceau concursuri, atunci când legea prevedea, dar se mergea pe sistemul „participă cine vrea, câştigă cine trebuie” Asta se întâmplă la toate instituţiile publice? Da, peste tot. La toate instituţiile publice. Dacă mergem acum la orice instituţie găsim această structură. De exemplu, dacă luăm Poliţia Locală (aflată în subordinea Primăriei Cluj-Napoca), vom găsi oameni vechi din perioada lui Funar, găsim foşti membri PNL, noi membri PNL, prieteni sau copii de judecători, de procurori, de medici. Practic, în fiecare instituţie se crea şi un stat paralel, aducându-se astfel de angajaţi: fiul şefei Curţii de conturi, un copil de avocat, un copil de medic, iar părinţii acestora îţi deveneau datori.  De aceea, de exemplu, cad greu aceşti directori de regii autonome, fiindcă acolo sunt copiii, apropiaţii oamenilor cu influenţă din oraş, fie că vorbim de poliţie, procuratură, avocatură, medicină, ce-o fi. Când tu încercai să-l dai afară, corect, cu acte, pe un director, deoarece acesta i-a dat un salariu bun copilului unui judecător, acesta putea interveni şi tu pierdeai în instanţă.  Noi, ca popor ne-am autodistrus prin aceste practici nesănătoase pe care le-am promovat. Noi, tinerii, generaţia mea, suntem ceea ce au crescut cei dinainte. Noi am învăţat politica asta pentru că asta am văzut-o, administraţia asta am văzut-o, stilul ăsta l-am văzut. Şi eu am beneficiat de acest sistem şi acest stat paralel, aşa era. Dar nu merge bine. Directorul Aeroportului Cluj, David Ciceo, a fost cel care i-a făcut plângere penală lui Seplecan pentru uz de fals.

POVESTEA DIPLOMEI FALSE

Cum a început procesul legat de diploma falsă? Eu sunt acuzat că aş fi folosit o diplomă falsă pentru a mă angaja la mai multe instituţii. Totul a pornit de la un denunţ făcut de directorul Aeroportului Internaţional Cluj, David Ciceo, fost subordonat al meu în vremea când eu eram preşedinte al CJ. Acel act, care ar fi stat la baza denunţului, a fost o adresă de la facultatea care a emis diploma – Universitatea Spiru Haret din Bucureşti – în care se arăta că actul este fals. Această adresă a fost solicitată de senatorul Marius Nicoară în vremea când era preşedinte al Comisiei de abuzuri din Senat. Dânsul s-a folosit de funcţia lui şi a făcut o adresă la facultate în care cerea să se precizeze dacă diploma mea este falsă. De unde ştia dânsul că este falsă? În faţa instanţei, a spus că i-a spus cineva, dar a uitat cine. El, în loc să sesizeze Poliţia, i-a dat adresa domnului Ciceo, care a făcut plângerea.  Aici trebuie să clarificăm o chestiune: eu am ajuns preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, în vara lui 2015, sprijinit de domnul Nicoară – preşedintele PNL Cluj şi domnul Daniel Bunda, preşedintele PDL Cluj, pentru că PNL era în alianţă cu PDL atunci. La început am avut o foarte bună relaţie şi cu David Ciceo, directorul Aeroportului Cluj. După ce am ajuns preşedintele Consiliului Judeţean, după vreo 3 luni de zile, am început să deranjez. Conform legii, primisem 4 adrese de la 4 ministere diferite în care se arăta că Ordonanţa 109 stabileşte că un director de regie nu poate ocupa şi funcţia de preşedinte al Consiliului de administraţie, situaţie în care era directorul Aeroportului, David Ciceo. I-am spus, atunci, că trebuie să-l schimb din funcţia de preşedinte al Consiliului de Administraţie, pentru a respecta legea.

A ieşit scandal, certuri în Consiliul Judeţean, el a refuzat să plece. 

A întors tot Consiliul Judeţean împotriva mea şi, mai mult, l-a întors şi pe Marius Nicoară, cu care nu avusesem niciun conflict în 10 ani de zile. După vreo 2-3 luni, dintr-o dată, Marius Nicoară îmi cere demisia cum că eu aş sabota Aeroportul Internaţional Cluj. Nu mi-am dat-o. L-am căutat să avem o discuţie. Nu a vrut să discutăm, îmi spunea că nu fac bine ceea ce fac, dar nu îmi dădea explicaţii. Am continuat. Consilierii judeţeni nu au votat schimbarea lui Ciceo. După o altă lună, au început presiunile, pentru că am deranjat cu proiectul Ic Ponor, proiect pe fonduri europene. Mi-am pus colegii cap, deoarece ei mi-au cerut, politic, la şedinţa de partid, să dau drumul la lucrările pentru proiectul Ic Ponor, dar nu am dat, deoarece DNA m-a rugat să nu dau, ca să poată face ei o expertiză. Au făcut o expertiză din care a rezultat un prejudiciu de 1 milion euro, dar nu s-a întâmplat nimic. Alin Tişe (actual şi fost preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj-nr) a fost foarte vocal pe acel subiect, cum a fost şi la desfiinţarea Regiei de Drumuri.  Au mai trecut lunile. Eu în acel moment am trimis 3 adrese, întocmite de colegii din aparatul tehnic al CJ cu privire la diferite probleme, în care ceream şefei DNA, Laura Codruţa Koveşi, să ne primească în audienţă pentru a prezenta situaţia de la Cluj. Aceasta nu m-a primit în audienţă, lucru inexplicabil, deoarece în acea perioadă arestase peste 30 de preşedinţi de Consiliu Judeţean din ţară. Iar când un preşedinte de CJ vine de bună voie cu acte, cu dovezi, şi vrea să-ţi dea nişte date despre anumite probleme, tu nu vrei să-i primeşti. E curios. Între timp, mi s-a dat un ultimatum de la partid, în care mi se spunea că voi fi dat şi afară din partid, dacă nu demisionez. Nu mi-am dat demisia. Pe 21 noiembrie 2015, am fost chemat de martor într-un dosar în care era implicat fostul preşedinte al CJ, Horea Uioreanu, care era acuzat că ar fi luat mită legat de un contract de la Aeroport. Am spus că ar fi probleme la pista Aeroportului, că domnul Ciceo nu ne-a lăsa să verificăm cu arhitectul-şef calitatea lucrărilor. În acea după-masă, atât nivel local, cât şi la nivel naţional, au apărut ştiri legate de diploma mea falsă, inclusiv domnul Rareş Bogdan a făcut o emisiune pe această temă. La nivel local, prefectul Clujului a început să dea comunicate, în care cerea Poliţiei să înceapă ancheta. Fostul şef al Poliţiei Cluj-Napoca, Bonţidean, care este acum şef al Poliţiei Locale, a trimis adrese la diverse firme în care cerea de urgenţă informaţii despre angajarea mea. A fost o mobilizare generală şi totală împotriva mea. După demiterea de la Consiliul Judeţean, Mihai Seplecan s-a  ţinut departe de politică. El spune că are grijă de sănătate şi călătoreşte. A devenit vegetarian şi a mers în mai multe pelerinaje la diferite obiective religioase.

„A FOST O, CUM SĂ SPUN, O ROMÂNEASCĂ”

Cum ai obţinut de fapt diploma? Cu diploma a fost la fel a fost: cel care m-a sprijinit şi îndrumat către Universitatea Spiru Haret, eu terminând în altă parte facultatea, a fost o cunoştinţă de-a lui Marius Nicoară. Astfel, am fost îndrumat să-mi dau licenţa, în 2006, la Spiru Haret. A fost o, cum să spun, o românească. Mi s-a spus că acolo se ia mai uşor. E ca atunci când întrebi pe cineva: „zi-mi unde pot să mă operez mai repede”. Dacă doctorul a avut 5 în faţa mea şi m-a băgat pe mine în faţă… Cine comite imoralitatea? Eu aveam facultatea terminată în altă parte şi trebuia să-mi mai dau licenţa. M-am dus la Spiru Haret şi mi-a luat licenţa. Este diploma falsă? Nici astăzi după 3 ani de zile nu se poate spune că e falsă. Instanţa trebuie să decidă. Seria de pe diploma mea era identică cu seria unei absolvente din Constanţa. Există două diplome cu aceeaşi serie. Dacă eu aş fi ştiut că acea diplomă eliberată de „Spiru Haret” este falsă, de ce aş fi cerut, ca preşedinte de Consiliu Judeţean să mi se elibereze certificat ORNISS de către SRI, ştiind că pentru asta trebuie să dau la verificat de la studii, la stagiu militar, prieteni, cazier etc. Ca preşedinte de CJ nu aveam obligaţia să am acest certificat, care îmi permitea accesul la anumite informaţii. Dacă ştiam că diploma e falsă aş fi dat-o eu la SRI să-mi fie verificată?  Apoi, când a venit Poliţia să-mi ceară diploma, am dat originalul fără nicio problemă pentru a se face expertiza. Puteam să zic că am pierdut-o, cum se întâmplă acum cu lucrarea de doctorat a domnului Coldea. Uz de fals este când tu ai folosit cu bună ştiinţă documentul fals, ori eu nu ştiam că ar fi fals.

NU MI-A CERUT NIMENI DIPLOMA. EI SE GRĂBEAU SĂ-MI PUNĂ PREŞUL ŞI SĂ-MI FACĂ CAFELUŢA

Înainte de a fi angajat pe toate aceste posturi, angajat, nu ţi-a cerut nimeni diploma? Am luat diploma în 2006. Nu mi-a cerut-o nimeni în original, pentru că atunci când te angajezi trebuie să duci originalul. Ei se grăbeau să-mi pună preşul şi să-mi facă cafeluţa, nu îndrăzneau să-mi ceară. Ei ştiau că de mâine voi fi director. La toate instituţiile m-au primit astfel: „Domn director, bine aţi venit”. Acesta era sistemul. Dacă trebuiau să pună preşul sau covorul roşu o făceau, dar îi înţeleg, sunt oameni cu credite, cu rate, cu familii, care dacă se puneau prost cu sistemul, zburau.  Toţi martorii, primari, angajaţi Electrica şi de la toate celelalte instituţii au recunoscut că eu am dus o copie şi nu originalul, cu toate că trebuia să mergi cu originalul sau cu o copie conformă cu originalul. Dar aşa este sistemul, nimeni nu a cerut. Dacă ai fi proprietarul unei firme, ai angaja într-un post de conducere pe cineva care a fost director la o instituţie publică?                                                                Toţi aceşti oameni nu sunt oameni proşti, ca să ne înţelegem, doar că în Electrica, dacă mâine numesc un director, ideal ar fi să numesc un director care a fost 20 de ani şef de tură. Nu poţi să-mi spui mie că nu mi-am făcut treaba sau unui director de regie de drumuri că nu şi-a făcut treaba, numai că el nu era drumar de 30 de ani.  Trebuiau să fie numiţi nişte oameni prin care putea sistemul să acţioneze, drumarii adevăraţi nu ar fi făcut o mizerie, electricianul normal n-ar fi făcut o mizerie. Toţi făceau mizerii pentru salariul care li se dădea. Li se dădea un salariu de 2.000 de euro, maşină sub fund, iar pentru asta trebuia să plăteşti. Aşa apare şi corupţia.  Acesta a fost şi rolul tău la Consiliul Judeţean? Bineînţeles. Eu nu eram susţinut, şi mi-au spus ei după aceea, dacă ştiau că le voi face astfel de probleme. Tu cum ai decis să nu asculţi sistemul? Deja era semnătura mea şi trebuia să intru într-o ilegalitate şi într-un lucru imoral faţă de cetăţenii Clujului. Eu m-am opus sistemului. Când a devenit Uioreanu preşedinte al Consiliului Judeţean Cluj, în 2012, a trimis controlul la toate instituţiile pentru a verifica tot ce s-a întâmplat în perioada când preşedinţi au fost Tişe şi Nicoară. Corpul de control a întocmit nişte rapoarte, dar Uioreanu doar le-a citit, nu a luat act de ele oficial. Dacă ar fi luat act de ele trebuia să recupereze prejudiciul. Când Uioreanu a fost arestat, angajaţii din aparatul tehnic al CJ nu au mi suportat abuzurile şi încălcarea legii, şi când am venit eu pe postul de preşedinte, toate rapoartele de control au fost înregistrate pe cabinet. Uioreanu nu i-a lăsat să le înregistreze. După ce a fost arestat, rapoartele au fost înregistrate pe cabinetul preşedintelui, iar eu am fost obligat să dau dispoziţiile legale, pentru că altfel aş fi fost eu acuzat de ilegalităţi.

 

 Cum poti fi bogat si cinstit prin privatihotii?! 

 

Două cuvinte care, în România, alăturate ideii de politician, au darul de a sfida orice logică. Cine a mai văzut sau auzit aşa ceva? Un român care să fi ajuns la ciolan şi care să nu se fi înfruptat un pic, măcar aşa, de poftă, din el. Cu toate astea, se poate. Unii oameni de afaceri au trecut de partea cealaltă a baricadei, după ce fuseseră deja consacraţi în business, crezând că know-how-ul lor poate fi benefic ţării.

 

Unii au demonstrat acest lucru, în timp ce alţii au confirmat că apartenenţa la un partid politic deschide uşi şi dărâmă multe piedici. Din politică, sau cu ajutorul ei, se poate câştiga bine.

Unii oameni de afaceri care sunt şi politicieni vor să fie cât mai vizibili, iar alţii rămân în umbră. Pentru un om de afaceri, a avea statut de politician nu este chiar un avantaj. În special într-o ţară care nu este foarte bogată şi în special într-o perioadă de criză. Astfel, averea, cel puţin teoretic, trebuie să fie la vedere, iar câştigurile e normal să fie cât se poate de transparente.

Modul în care politicienii de la noi şi-au făcut averile diferă însă de la caz la caz. În timp ce, pentru unii, cariera politică se împleteşte cu cea din business, alţii s-au decis să facă pasul spre politică de abia după ce au avut succes în afaceri.

Unii oameni de afaceri susţin că nu vor altceva decât binele ţării, că acesta este singura lor motivaţie pentru care vin şi cer votul oamenilor. Alţii spun că, pentru ei, politica e un hobby, în timp ce câţiva anunţă că intră într-o cursă electorală numai ca să-şi susţină o idee.

Fără îndoială, nu toţi blufează. În plus, de foarte multe ori, argumentele aduse de un om de afaceri care intră în politică chiar au sens: dacă el a fost în stare să-şi strângă o avere de milioane, înseamnă că e manager bun. Bineînţeles, dacă ne uităm la cum s-au făcut averile în România ultimilor 20 de ani, ne dăm seama că nu este deloc o regulă, sursele averii fiind diferite.

Patriciu, cel mai bogat politician

Şi anul acesta, cel mai bogat politician este Dinu Patriciu. Cum şi-a făcut averea, se ştie. Mai puţin cunoscute sunt ambiţiile lui politice. Membru de seamă al PNL şi unul dintre cei mai importanţi finanţatori, Patriciu nu este chiar pe aceeaşi lungime de undă cu actuala conducere a partidului.

Prin urmare, momentan, businessmanul nu prea mai poate influenţa deciziile importante care se iau la vârf. Deşi considerat o persoană foarte influentă în PNL anii trecuţi, Patriciu spune că acum nu mai are nicio influenţă în lumea politicii. “Eu de zece ani nu mai am funcţii în PNL”, a declarat acesta pentru  Evenimentul zilei. Averlle care apar în clasament sunt exprimate în milioane de euro.

1. DINU PATRICIU 1.000-1.100

2. RĂZVAN PĂUNESCU 410-435

3. GIGI BECALI 250-300

4. VIOREL CATARAMĂ 120-125

5. CULIŢĂ TĂRÂŢĂ 115-125

6. SILVIU PRIGOANĂ 95-100

7. ATILLA VERESTOY 70-75

8. ADRIEAN VIDEANU 60-70

9. FLORIN ANGHEL 27

10. DAN DIACONESCU 26

Ce cred milionarii despre mediul de business

Ce-a fost mai întâi: politica sau afacerea? Pentru mulţi dintre cei înregistraţi pe listele unui partid din România, businessul a fost rampa de lansare şi în politică. Fie că au vrut să schimbe ceva în felul în care se desfăşoară lucrurile în ţară sau au vrut să li se deschidă uşi închise, mulţi milionari prezenţi în TOP 300 Cei mai bogaţi români au cochetat cu apartenenţa la o formaţiune politică, însă prea puţini dintre ei au ajuns să ocupe funcţii importante la nivel de partid. Am putea concluziona astfel, că tot afacerea-i mai importantă şi că schimbările vin mai degrabă din mediul de business decât din cel politic.

 

Marile privatizări, marile ţepe date României. Toate legăturile periculoase dintre milionari şi politicieni care au ruinat industria ţării, în ultimii 25 de ani

Citeste mai mult: adev.ro/pbcng5

 

Nepăsarea autorităţilor şi afacerile păguboase ale unor oameni de afaceri au condus la uciderea industriei româneşti, în ultimul sfert de veac. Marile privatizări s-au dovedit a fi, cu mici excepţii, şi marile ţepe date României. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Cum a fost îngropată industria Botoşaniului după 1990. Uriaşele fabric… TÂRGU-JIU. Cum au dispărut marile unităţi economice ale Gorjului Fabrica de sticlă, ferma de porci Suinprod sau fabrica de cărămidă Unirea sunt doar câteva dintre marile unităţi economice ale judeţului Gorj din care nu au mai rămas decât amintirile. Interese personale sau de grup, „tunuri“, privatizări dubioase, trecerea de la economia socialistă la cea capitalistă sau managementul defectuos au fost principalele motive pentru care unele dintre cele mai mari unităţi economice din judeţul Gorj au dispărut. VASLUI. Cum a transformat Omar Hayssam cel mai mare combinat de fibre sintetice din Moldova în ruine   Zona industrială a municipiului Vaslui, care absorbea aproape întreaga forţă de muncă a oraşului a ajuns o ruină, marii coloşi industriali fiind falimentaţi în urma unor privatizări controversate. De notorietate este prăbuşirea celui mai mare combinat de fire şi fibre sintetice, Moldosin SA, după ce a ajuns în mâinile controversatului Omar Hayssam.   Considerat cel mai mare combinat de fibre sintetice din Moldova, SC Moldosin SA Vaslui a ajuns acum să fie vândut bucată cu bucată. Bazele companiei au fost puse în anul 1976, când s-a construit Combinatul de Fire Sintetice (CFS) Vaslui.    ZALĂU. De la privatizări dubioase la problemele aduse de economia de piaţă   Marile fabrici construite la Zalău în perioada comunistă au început să clacheze, rând pe rând, imediat după Revoluţie. Vinovaţii sunt căutaţi şi astăzi.   Având industrii înfiinţate forţat la Zalău de comunişti, fără nicio legătură cu specificul sau potenţialul local (spre exemplu, Fabrica de anvelope, care se baza pe importul de cauciuc adus pe mare, în condiţiile în care Zalău se află la 800 de kilometri de port), era oarecum de aşteptat ca, odată cu economia de piaţă, fabricile să nu mai facă faţă concurenţei.   BUZĂU. Economia a fost măcinată după Revoluţie de privatizări eşuate şi falimentări   Istoria economiei judeţului Buzău abundă de episoade dramatice despre privatizări dubioase şi falimentări ale unor întreprinderi importante.     Dacă industria oraşului Buzău trăieşte în urma câtorva privatizări reuşite, oraşele Râmnicu Sărat şi Nehoiu au rămas fără pilonii economici, care până în 1989 ofereau majoritatea locurilor de muncă pentru comunităţile respective.   ALBA IULIA. Cum au ajuns fier vechi cele mai mari fabrici de pe vremea comunismului   Marile falimente ale judeţului Alba au produs o gaură de sute de milioane de euro, bani care nu vor mai putea fi recuperaţi integral niciodată. Suma reprezintă totalul creanţelor creditorilor la marile firme care au ajuns în insolvenţă sau în faliment. Dintre fostele mari fabrici comuniste, dar câteva au supravieţuit şi au reuşit să se menţină în condiţiile economiei de piaţă.   Cele mai importante procese de insolvenţa şi faliment aflate în derulare la Tribunalul Alba se referă al societăţile GHCL Upsom SA Ocna Mureş, Resial SA Alba Iulia, Metalurgica SA Aiud, Montana SA Câmpeni, Stratusmob SA Blaj şi Ardeleana SA Alba Iulia.    GALAŢI. Ce-a fost şi ce-a ajuns cel mai mare combinat siderurgic din ţară   Mulţi ani declarată gaura neagră a bugetului statului, combinatul din Galaţi a fost privatizat aproape pe gratis şi dăruit indianului Mittal, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei. De cinci ani, ArcelorMittal Galaţi merge în pierdere, numărul salariaţilor a ajuns la puţin peste 7.000. În 2013, au fost raportate cele mai mari pierderi.   În 2011, statul român ar fi trebuit să ia 77 de milioane de dolari ar fi trebuit să ia pentru vânzarea celui mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România. Multe voci spun că această sumă ar fi fost de fapt doar 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale.    PLOIEŞTI. Fostele fabrici şi uzine, amintiri în ruine   Unul dintre cele mai industrializate judeţe din ţară, Prahova avea, înainte de Revoluţie, uzine şi fabrici în care se produceau de la detergenţi, stofe, geamuri, îngrăşăminte chimice şi mobilă până la cele mai performante instalaţii de foraj petrolier din lume. Privatizate, închise sau prădate, au „produs“, în ultimii 25 de ani, câteva sute de mii de şomeri, dar şi dosare penale. Foarte puţine au devenit modele de afaceri de succes capitaliste.     Pe lista fabricilor şi uzinelor din România abandonate sau vândute după Revoluţie, din Prahova figurează peste 50 de întreprinderi, uzine, combinate şi centrale care fie nu mai au deloc activitate, fie merg la capacitate de subzistenţă, fie, extrem de rar, s-au transformat în afaceri de succes.   CLUJ-NAPOCA. Fabrica de încălţăminte Clujana – o poveste cu bani, politicieni şi două morţi suspecte   Fabrica de încălţăminte Clujana, care în perioada comunistă era unul dintre brandurile Clujului, are o istorie de mai bine de 100 de ani. Povestea fabricii de la Revoluţia din 1989 şi până acum, moment în care se află într-o situaţie critică, include milioane de lei devalizaţi şi doi directori, acuzaţi de păgubirea companiei, morţi în condiţii suspecte.   Înfiinţată în 1911, sub numele „Fabrica de Piele Fraţii Renner & Co”, Clujana a devenit, peste ani, una dintre cele mai cunoscute mărci ale Clujului. Trecută în proprietatea statului în anul 1948, fabrica şi-a trăit apogeul la începutul anilor ’80, când avea aproximativ 8.000 de angajaţi, care lucrau tăbăcării, la fabricile de articole din cauciuc, de tălpi şi de încălţăminte.    BISTRIŢA. Cum s-au desfăşurat cele mai dubioase privatizări din Bistriţa-Năsăud – Mopan şi CPL   Pagubele uriaşe pe care le-au generat prin privatizare unele dintre cele mai importante fabrici comuniste încep să atragă atenţia inclusiv a DNA. Printre unităţile de producţie din Bistriţa-Năsăud care ar fi pe lista privatizărilor „dubioase” se află Mopanul, fosta fabrică de pâine a judeţului, dar şi fostul Combinat de Prelucrare a Lemnului.   Nu mai puţin de 140 de societăţi comerciale din Bistriţa-Năsăud au fost privatizate în urmă cu mai bine de un deceniu. Acestea aveau în total peste 10.000 de angajaţi, care după câţiva ani de la privare, după ce unităţile de producţie au fost băgate în mormânt s-au văzut nevoiţi să-şi caute noi locuri de muncă.   TÂRGOVIŞTE. Ce s-a ales de fabricile cu care Ceauşeşcu avea de gând să transformare Târgoviştea în capitala României   În urmă cu 15-20 de ani, aproape jumătate din populaţia Municipiului Târgovişte lucra în fabricile emblemă ale judeţului Dâmboviţa: COS Târgovişte (fost Mechel), Romlux, UPET SA, SARO sau Termocentrala de la Doiceşti.     Judeţul Dâmboviţa, august 1970. În planurile de dezvoltare trasate de comunişti, judeţul Dâmboviţa trebuia industrializat. Printr-o hotărâre a consiliului de ministri, este infiinţată, ca pilon principal pentru întreaga zonă, “Uzina de Oţeluri Aliate”.   SLOBOZIA. Fabrica de cărămidă din Ţăndărei, furată la bucată de hoţii de fier vechi. Societatea are datorii de peste 8 milioane de lei   Abandonată de administratori din cauza datoriilor de ordinul milioanelor acumulate la bugetul de stat şi a productivităţii scăzute, fabrica de cărămidă din Ţăndărei s-a transformat în ruină. De patru ani, de când fabrica şi-a închis definitiv liniile de producţie, hoţii fură tot ce le stă la îndemână.   Fabrica de cărămidă din Ţăndărei a fost privatizată imediat după 1990. Societatea a fost preluată de către firma bucureşteană SC Soceram SRL, aceeaşi care a preluat şi fabrica cu producţie similară din Urziceni. În anul 2000, SC Soceram SRL închirează platforma industrială, cu tot cu utilaje de producţie, societăţii SC Ceram Material Construct SRL din Ţăndărei, firmă administrată de Constantin Lupu.   FOCŞANI. Marea devalizare a industriei din Vrancea. 20 de întreprinderi puse „pe chituci“ şi tăiate la fier vechi   Până în prezent, nimeni nu a plătit pentru devalizarea industriei din judeţ, care număra înainte de 1989 25 de întreprinderi.   Vrancea pe harta economică a României este aproape invizibilă. Dar Vrancea economică nu a fost aşa întotdeauna. A avut industrie de vârf: mecanică fină, metalurgie, prelucrarea maselor plastice, industrie de mobilă, industrie chimică, întreprinderi de transporturi şi de construcţii extrem de puternice.   Înainte de 1989, Vrancea se situa pe la mijlocul clasamentului pe ţară la majoritatea indicatorilor dezvoltării economico-sociale.   CĂLĂRAŞI. Fosta mândrie a României comuniste, colosul siderurgic din Bărăgan, făcut praf de privatizări   Combinatul siderurgic de pe malul Borcei, printre cele mai importante din sud-estul Europei, este astăzi o ruină. Privatizările nereuşite au făcut praf colosul din Călăraşi care dădea o pâine, în vremurile bune, la 6.000 de muncitori.   În acelaşi timp a fost înfiinţat un altul în Polonia. Şi astăzi acesta produce oţel. La Călăraşi, mastodontul a fost inaugurat în 1979, după ce a fost accesat un credit internaţional de peste 100 de milioane de dolari. Înălţat pe o suprafaţă de 650 de hectare, acesta a fost cotat, în anii 80, ca unul dintre cele mai importante din sud-estul Europei în care se producea şină de cale ferată. Imediat, după Revoluţie a fost privatizat, apoi demontat bucată cu bucată şi vândut la fier vechi.   IAŞI. Cum au ajuns ruine branduri comuniste Lactis, Unirea, Avicola, Zimbru sau Ţigarete   Coloşi industriali ai Iaşiului precum Fortus, Tepro, Nicolina sau Terom au fost devalizaţi după 1990 prin privatizări defectuoase sau rău-intenţionate. Până în acest moment, în ciuda multiplelor anchete declanşate de procurori, niciuna dintre uriaşele ţepe economice trase la Iaşi nu s-a terminat cu condamnări penale.     Multe branduri economice au consacrat Iaşiul în perioada comunismului, în condiţiile în care şefii regimului au stabilit strategic să maseze în Capitala Moldovei o mare parte a industriei grele.   VASLUI. Cum a fost vândută FEPA ‘74 unor afacerişti controversaţi   Oraşul Bârlad, judeţul Vaslui, se mândrea la începutul anilor ‘90 cu o industrie înfloritoare, fiind motorul economic al judeţului. În urma privatizărilor, coloşii precum Rulmenţi, FEPA ‘74, dar fabrica de Confecţii au rămas o umbră a ceea ce au reprezentat odată.   Industrializarea Bârladului a început la mijlocul anilor ‘60 şi a ajuns la cea mai înaltă cotă de dezvoltare spre finele anilor ‘80. Fabrica de Rulmenţi, care a şi dat numele oraşului, Bârladul fiind cunoscut în epoca de glorie comunistă drept “oraşul rulmenţilor”, a ajuns să aibă peste 12.000 de angajaţi. Era urmată ca putere economică de FEPA ‘74, fabrica “ochi de om”, cum i se mai spune datorită gamei largi de produse. În urmă cu 25 de ani, FEPA se lăuda cu peste 3.000 de salariaţi, specialişti de primă mână. Fabrica de Confecţii, Vigonia sau Abrazive întregeau tabloul industriei bârlădene.   BRAŞOV. Marile uzine au ajuns ruine. În locul lor răsar Malluri şi proiecte imobiliare   Marile uzine ale Braşovului care aveau înainte de 1990 zeci de mii de angajaţi au fost rase pe faţa pământului. În locul lor apar proiecte de zeci de milioane de euro.   Uzina Hidromecanica a fost ştearsă de pe harta Braşovului. Pe terenul ei, de 40.000 de metri pătraţi, care este chiar în Centrul Civic s-a anunţat construcţia de clădiri de birouri şi un hipermarket Cora. Între timp situaţia s-a schimbat. Cora nu a mai făcut investiţii şi a anunţat că vinde terenul. Până atunci, în plin centrul Braşovului este un teren viran. După demolările din Centru Civic, uzina s-a restrâns într-o hală de la marginea Braşovului, dar la finele anului trecut a intrat în faliment şi au fost concediaţi ultimii angajaţi.   ARAD. Privatizarea celor mai importante fabrici a pus producţia pe butuci   Marile fabrici din judeţul Arad au cunoscut privatizarea imediat după Revoluţie. Odată cu privatizarea a venit şi declinul unora dintre marile intreprinderi, iar din miile de angajaţi au mai rămas sute, iar apoi zeci.   Nici producţia nu mai excela ca pe vremea comunismului, chiar dacă unele utilaje vechi au fost înlocuite. Fabrica de textile – UTA a dispărut cu timpul complet, iar în locul ei a apărut o zonă rezidenţială.   TÂRGU-MUREŞ. Zeci de mii de locuri de muncă şi zeci de întreprinderi desfiinţate   Cei care au lucrat şi înainte de 1989 în Târgu-Mureş, vorbesc cu mândrie de câteva obiective economice pentru care Mureşul era renumit. Este adevărat că economia planificată, centralizată a creat şi coloşi sau mormane de fier. Privatizările şi reformele economice, reuşite sau nu, au dus după anii 1990 la desfiinţarea a peste 21.000 de locuri de muncă numai în Târgu-Mureş.   După anii 1960, industria oraşului era dominată de cea de prelucrarea a lemnului, confecţii, pielărie şi alimentară. După 1977 au apărut ramurile de construcţii de maşini şi chimică. Până în 1990, mai mult de 60 la sută din producţia industrială a oraşului era reprezentată de industria constructoare de maşini şi de cea chimică.   SUCEAVA. S-a ales praful de cel mai mare producător de hârtie din ţară   Combinatul de Celuloză şi Hârtie, astăzi Ambro, s-a deschis Suceava în anul 1962 şi a deţinut ani la rând locul I pe ţară la producţia de hârtie şi locul II pe ţară la producţia de celuloză. În anul 1996, francezii de la Rossmann au cumpărat fabrica de celuloză şi hârtie, întreprinderea la care cândva lucrau 3.000 de oameni iar astăzi mai are doar vreo 400 de angajaţi.   CCH – Combinatul de Celuloză şi Hârtie (astăzi Ambro) s-a deschis Suceava în anul 1962 şi a deţinut locul I pe ţară la producţia de hârtie şi locul II pe ţară la producţia de celuloză. Pe 17 octombrie 1959 s-a aprobat amplasamentul, profilul şi termenul de punere în funcţiune a Combinatului de Celuloză şi Hârtie Suceava, cu o suprafaţă construită de aproape 40.000 mp, pe un teren de 155.600 mp.    SATU MARE. De la mândria economiei locale de altă dată la dezastrul actual   Starea marilor fabrici din Satu Mare de după guvernele post-decembriste reprezintă pomelnicul industriei româneşti abandonate, vândute la 1 dolar bucata sau distruse prin favorizarea importurilor şi a legendarelor investiţii străine.   Înainte de 1989, SC. Samobil. SA era o fabrică de mobilă de rang înalt, atât pentru ţară, dar şi pentru străinătate. Era cea mai mare fabrică de mobilă din judeţ şi era cotată ca a doua pe ţară. După revoluţie fabrica a avut tot mai puţine vânzări intrând în faliment, iar în 2006 fabrica a intrat în lichidare. Toate utilajele au fost vândute în urma diverselor licitaţii, singurele bunuri care au mai rămas fiind tubulaturile din fier.   SLATINA. Alro, „perla României“, vândută la preţ de nimic   Municipiul Slatina a avut, înainte de 1989, una dintre cele mai profitabile platforme industriale din ţară. Nici nu este de mirare de ce: preşedintele Nicolae Ceauşescu, originar din Scorniceşti, judeţul Olt, a ţinut să-şi transforme judeţul natal într-o emblemă de invidiat. Şi a reuşit. Pentru o vreme, cel puţin. După 1990, privatizările făcute doar pe interese obscure au dărâmat industria din Slatina şi pe cea din întreg judeţul.   Exemplul cel mai semnificativ este de departe cel al fostei uzine “16 Decembrie” din Slatina, botezată ulterior Întreprinderea de Aluminiu şi, după 1990 – SC Alro SA Slatina. Cea mai mare companie producătoare de aluminiu din Europa Centrală şi de Est, exceptând Rusia, şi singurul producător de aluminiu şi aliaje de bază din ţara noastră, firma slătineană “a hrănit”, practic, capitala judeţului Olt, dar nu numai.   TUNRU-SEVERIN. Cum s-a prăbuşit combinatul de celuloză şi hârtie, cea mai mare fabrică de carton ondulat din Oltenia   Una din fabricile etalon ale judeţului Mehedinţi a fost Combinatul de Celuloză şi Hârtie (CCH) din Drobeta Turnu Severin. Înglobată în datorii uriaşe, unitatea şi-a închis porţile în toamna anului 2008, iar 800 de angajaţi au fost trimişi acasă.   Construcţia combinatului a început în anul 1971, iar trei ani mai târziu se tăia panglica inaugurală. Cum la vremea aceea totul se făcea planificat, zeci de tineri au fost trimişi la şcolarizare încă din anii 1967 pentru ca la deschiderea fabricii, angajaţii să fie şcoliţi în ceea ce înseamnă producţia de hârtie.    CRAIOVA. Acum Electroputere, există ca mall, iar Avioane este în picaj   Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane sunt în pragul dezastrului, iar după revoluţie s-au transformat în două fabrici cu datorii uriaşe la stat. În perioada comunistă erau considerate uzine de etalon.   Electroputere Craiova şi Fabrica de Avioane sunt în pragul dezastrului, iar după revoluţie s-au transformat în două fabrici cu datorii uriaşe la stat. În perioada comunistă erau considerate uzine etalon în oraş.   Electroputere Craiova a fost ridicată pe data de 1 septembrie 1949, iar primele transformatoare de forţă au fost  realizate în concepţie proprie începând cu anul 1951.   PITEŞTI. Privatizările din industria Argeşului, cu bune şi cu (multe) rele   Eşecurile şi succesele privatizărilor din Argeş sunt, ca peste tot, strâns legate de intenţiile celor care au preluat fabricile judeţului. Unii le-au făcut praf, alţii le-au transformat în actori importanţi ai economiei româneşti. Un astfel de exemplu pozitiv este Uzina Dacia. Din păcate, cam singurul. La polul opus, exemplele sunt însă multe.     După mai bine de 15 ani de la privatizarea uzinelor Dacia, producătorul auto a devenit cea mai mare companie din România, devansând unul dintre primii coloşi ai ţării, Petrom, şi ajungând cel mai mare exportator autohton. Intrarea sa în grupul Renault a avut loc la  2 iulie 1999 (data semnării contractului de privatizare).   CONSTANŢA. Epoca de Aur, vândută la bucată. Ce a mai rămas de furat din judeţ   Exploatând resursele naturale ale Dobrogei, comunismul a înzestrat judeţul Constanţa cu mari obiective economice, care să confirme ideea triumfului regimului Ceauşescu. Construite unele cu mari jertfe, fostele glorii industriale şi agricole au fost vândute la bucată ajungând marile tunuri ale privatizării dubioase din România.   Centrala Nuclear-Electrică de la Cernavodă, Canalul Dunăre-Marea Neagră, Portul Constanţa, flota maritimă comercială şi de pescuit, platforma de la Petromidia, Oil Terminal, platformele de foraj marin, şantierele navale de la Constanţa, Midia, Mangalia, Hârşova, combinate, trusturi de utilaj, întreprinderi de montaj, fabrici de producţie, cooperative, ferme agricole şi toată industria hotelieră şi de alimentaţie publică de pe litoral funcţionau la capacitate maximă pentru propăşirea societăţii comuniste.   TIMIŞOARA. Fabrica care a scăpat cu bine de război şi de privatizarea erei post-revoluţionare   Intreprinderea Elba de la Timişoara este una dintre rarele cazuri din România în care o fabrică de pe vremea comunismului nu a fost transformată în fier vechi după 1990.   În anul 1884 Timişoara devenea primul oraş din Europa continentală cu străzile iluminate electric. Pe 12 noimbrie, la lăsarea întunericului, pe străzile “burgului” de pe Bega au fost puse în funcţiune 731 de lămpi de iluminat electric, în lungime totală de 59 de kilometri, dându-se astfel în funcţiune Uzina Electrică.   La acest material au participat Alin Ion, Simona Voicu, Alina Pop, Iulian Bunilă, Dorin Ţimonea, Bogdan Nistor, Dana Mihai, Remus Florescu, Bianca Sara, Ionuţ Dima, Mădălin Sofronie, Borcea Ştefan, Ionela Stănilă, Cezar Pădurariu, Sabina Ghiorghe, Elisabeth Bouleanu, Simona Suciu, Bogdan Iancu, Ana Gajdo, Dănuţ Zuzeac, Nicu Ghişan, Mugurel Manea, Corina Macavei, Andreea Mitrache, Cosmin Zamfirache, Cristina Stancu, Sinziana Ionescu, Ştefan Both.

Citeste mai mult: adev.ro/pbcng5

 

În Republica Ortodoxă România, cine dă cu pumnu-n masă, te lasă fără casă

 

Adrian SeverinImobilul din strada N. Golescu nr. 20 din Bucureşti a fost de partea aliaţilor în al doilea război mondial, mai exact de partea francezilor. Aparţinea pe atunci “Societăţii Franco-Române de Asigurări”. Apoi a devenit non-beligerant, trecând în posesia unei doamne cu frică de război, Elena Constantinescu.

Ocupantul sovietic a considerat însă că imobilul a fost de partea inamicilor, l-a trecut la capitolul imobile aparţinând naziştilor şi l-a confiscat fără somaţie şi, bineînţeles, fără temei legal.

A contribuit la confiscare tovarăşul Chişinevschi, un nume care a intrat în istoria românilor o dată cu tancurile sovietice. Din actele de eroism ale numitului Chişinevschi se remarcă pumnul dat în masa regelui Mihai, pentru a-l determina să abdice.

De atunci până astăzi, imobilul e de partea URSS-ului, ca în vremea de glorie a sovietelor. Pentru că insatnţele româneşti l-au considerat confiscat pe bună dreptate, deşi nu se încadra în nici o lege de naţionalizare dată de comunişti.

Tot ce a stat la baza confiscării a fost o rezoluţie dată pe o petiţie de Chişinevschi. Ca justificare, imobilul e trecut (era trecut în 2004 – n.m.) ca fiind luat, atenţie, conform “Legii X din 1945”.

Şi în cazul acesta, e clar, nu poate fi retrocedat proprietarilor, conform legilor iliesciene “K”, “G” şi “B” din 1995 şi 2001. (“Academia Caţavencu”, nr. 644/2004)

Citeste si articolele:

  • Ristea Priboi, securistul comunist torţionar promovat de PSD = ciuma roşie = mafia în conducerea statului român
  • Ionel Olteanu, fost securist, a furat casa altuia, în “democraţia” KGB-istului criminal Ion Iliescu
  • Iliescu şi securiştii
  • Cum a fost falimentata Bancorex de catre fostii comunisti (I)
  • Cum (nu) a protejat mafia PSD-ista imaginea Romaniei in lume

    Ionel Olteanu, fost securist, a furat casa altuia, în “democraţia” KGB-istului criminal Ion Iliescu

    Baroni PSD: Radu Mazare si Marean VanghelieVecinul lui Iliescu nu-i nici sărac, nici cinstit şi e tot pesedist

    Fost securist, fost purtător de cuvânt al lui Nicolae Cochinescu, deputat PSD (în 2004 – n.m.), fost preşedinte al Biroului pentru Drepturile Omului din Ministerul de Externe, şef al Comisiei Juridice din Camera Deputaţilor, procurorul Ionel Olteanuavea nevoie de o casă.

    La meritele lui de partid, şi-a găsit una pe măsură, gard în gard cu Ion Iliescu, pe strada Moliere, la nr. 4. Şi ce casă putea să-şi ia un fost securist, deputat PSD, mare jurist de nădejde al partidului? Normal, una care nu putea fi cumpărată conform legii, fiind revendicată de foştii proprietari.

    Mai mult, după ce a încălcat legile din România, Olteanu şi-a propus să evite şi cu brio pe cele impuse de Carta Drepturilor Omului. Ca să influenţeze instanţele româneşti, marele pesedist Olteanu declara cu câţiva ani în urmă că prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sunt protejaţi cumpărătorii, adică el, mai mult decât foştii proprietari, adică cei cu care se judecă pentru casa din Moliere. Şi că, în consecinţă, instanţele naţionale trebuie să ţină cont de acest principiu.

    De unde se vede treaba că Olteanu nu are doar un gard comun cu comunistul Ion Iliescu, ci şi aceleaşi metode de influenţare a Justiţiei, prin declaraţii de atenţionare.

    Păcat. Păcat că nu mai trăieşte Nicolae Ceauşescu, care a locuit la câteva case de actualele locuinţe ale lui Iliescu şi Olteanu, că şi-ar fi luat şi el o casă meseriaşă, că doar relaţii avea. Iar foşti proprietari buni de fraierit prin Justiţie se găseau cu miile. Cred că, la profesionalismul lui, ajungea reprezentant al României la CEDO. (“Academia Caţavencu”, nr. 639/2004)

    Citeste si articolele:

    Cum a fost falimentata Bancorex de catre fostii comunisti (I)

     

    De la stanga: Ion Iliescu si Petre RomanLa 22 decembrie 1989, Bancorex intra în capitalismul original instaurat de criminalul KGB-ist Ion Iliescu cu 1,7 miliarde dolari cash (peste 2 miliarde la valoarea de astăzi – n.m.) şi 3,3 miliarde creanţe (adică bani ce urmau a fi încasaţi de bancă de la diverşi debitori; peste 3,5 miliarde la valoarea de astăzi; adică 2 + 3,5 = 5,5 miliarde dolari furaţi, în principal, de către fosta nomenclatură comunistă, devenită PSD-istă, care ne explică astăzi ce rea este Justiţia, mai precis braţul ce se ocupă de corupţie al justiţiei, DNA-ul).

    Imediat după 22 decembrie 1989, este uns preşedinte al Bancorex numitul Voloşniuc, fost preşedinte al băncii pe la începutul anilor 1980, adică fost comunist de nădejde. Voloşniuc şi-a făcut treaba cu brio: a stat al conducerea băncii până în momentul în care a fost tocat ultimul dolar. Oricum, lui Voloşniuc, numit ulterior la Banca Franco-Română de prietenii KGB-işti din conducerae României, doar la Paris ai unde cheltui banii furaţi, nu i se poate reproşa întreaga sumă dispărută, şi era doar începutul jafului, deoarece, pe atunci, banca era o instituţie de stat, şi răspundea la comenzi venite sub formă de Dispoziţii de Guvern. Iar cine îndrăznea să-i atragă atenţia lui Petre Roman, pe atunci prim-ministru al României, că se sparg prea mulţi dolari pe whisky, televizoare color şi săpunuri de tratat drept contrarevoluţionar. Deh, ştia spaniolul ce-i aia fiesta.

    Dar, în 1991, s-au terminat banii. Până să fie transformată în societate comercială, Bancorex avea deja o datorie de 800 milioane de dolari. Datorie care a fost preluată de BNR ca datorie a statului – stat care, de fapt, o şi produsese. În jurul acestui moment a venit pe lume şi primul scandal, legat de cursul dolar-leu la care a fost efectuată operaţia – cazul “miliardului furat”, cum îl botezase Curtea de Conturi. O prostie. Nu furat, ci mâncat. De foştii comunişti vopsiţi în democraţi şi puşi pe jaf.

    Ce se poate înţelege din acest prim episod al falimentării Bancorex? Se poate înţelege că prin 1990, 1991 politicienii puteau fura fără probleme, fără să-i deranjeze nimeni, deşi pe atunci existau judecători, procurori etc. Exact după acea perioadă de jaf plânge jegul Tăriceanu, mafiotul care vine cu teorii aberante despre statul paralel. Statul după care plânge mafiotul Tăriceanu este tocmai statul impotent de la începutul anilor 1990, care nu a întreprins nimic pentru a stopa jaful şi, în final, distrugerea economică a României. Evident, şeful statului de atunci a fost criminalul Ilici Iliescu, ce ar trebui judecat nu numai pentru genocidul de la Mineriade şi din Decembrie 1989, ci şi pentru subminarea economiei naţionale, distrugerea materială şi morală a României, transformarea României într-un stat mafiot, condus de clanurile interlope, mai precis de clanul mafiot cu acronimul PSD. (Informaţiile despre falimentarea Bancorex sunt preluate din “Academia Caţavencu”, nr. 379/1999.)

    Citeste si articolele:

     

    Justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie: instrument pentru protejarea marilor corupţi + instrument pentru condamnarea celor nevinovaţi

    Rămânem la anul tovarăşului doctor în hoţii de ordinul miliardelor de euro Adrian Năstase, anul 2004, pentru a ne aminti cum ărata justiţia sub papucul PSD = ciuma roşie = mafia: marii corupţi erau bine-mersi, încă nu le tremurau chiloţii de frica DNA-ului şi a Laurei Codruţei Kovesi, în schimb erau condamnaţi cei mici, unii chiar nevinovaţi. Evident, pe ăştia nu-i apăra nimeni la tembelizor, ci se îmbolnăveau şi mureau într-un jeg de stat condus de cea mai mare mafie ce a existat pe pământul românesc: MAFIA PSD.

    Justiţia impresionistă are punct de lucru la Timişoara (mâine în toată ţara?)

    Am mai scris în revista noastră despre cazul unui tânăr, Claudiu Cristian Popa, din Timişoara, arestat pentru trafic de droguri, deşi nu a fost prins în flagrant, iar probele din proces sunt îndoielnice. Judecat de trei ori, inculpatul a primit la primele două instanţe un an cu suspendare, la Curtea de Apel fiind condamnat la 11 ani, după ce au fost modificate, pe hârtie, cantităţile probelor luate în discuţie prima dată, 0,04 grame din procesul-verbal de percheziţie devenind 1,2 grame.

    Dubios este şi faptul că mandatul de arestare a fost semnat la ora 10, în timp ce rezultatele de la laborator ajungeau la poliţie în aceeaşi zi, dar la ora 14. Seamănă cu o înscenare.

    Dar, dacă citim răspunsul judecătoarei inspector Ana Prohorov, ne dăm seama că poate fi vorba doar de incompetenţă. În legătură cu descrierile diferite ale probelor, doamna judecător susţine că este vorba de “diferenţe nesemnificative ce nu pun în discuţie o eventuală substituire, ci o capacitate diferită a judecătorilor MI de a le reda”.

    Cu alte cuvinte, poliţiştii sunt nişte incapabili şi încă un fragment din judecata doamnei Prohorov: “neconcordanţele strecurate în cuprinsul rechizitoriului şi al deciziei de recurs sunt erori de tehnoredactare”. Deci, orice eroare judiciară din lume poate trece drept eroare de tehnoredactare!

    Şi un ultim citat care spune ceva despre capacitatea de judecată a respectivei doamne: “Recursul a fost soluţionat de un complet cu 3 judecători, incluzând în afară de doamna judecător Cosneanu Rodica, pe domnii judecători Godea Sandu Mircea şi Decean Mihai – acesta din urmă fiind la rândul său participant la revoluţia din decembrie 1989”. Ce are Revoluţia cu capacităţile diferite ale lucrătorilor MI şi cu erorile de tehnoredactare e greu de înţeles. Numai dacă nu cumva doamna Prohorov este chiar incompetentă. Şi, în caz că ne va acţiona în judecată, o rugăm să considere acest articol drept o eroare de tehnoredactare! (“Academia Caţavencu”, nr. 637/2004)

    Citeste si articolele:

     

    Cioclii PSD ai justiţiei din România – 30 de ani în care mafioţii din PSD au luptat împotriva justiţiei (II)

     

    PSD, ciuma rosieJustiţia lui Stănoiu, în spiritul şi fărădelegea PSD-ului

    Luaţi un judecător. Înfigeţi-i un morcov în fund, după care bandajaţi-l iute cu o robă şi daţi-i drumul să se simtă independent. Dacă nu funcţionează, mai înfigeţi-i două sule în coastă, să-l umfle râsul.

    Astea ar fi cele 3 proiecte de legi care urmează (urmau în 2004, în guvernarea PSD = ciuma roşie = mafia, n.m.) să consolideze reforma Justiţiei (Legea Consiliului Superior al Magistraturii, cea privind organizarea judiciară şi cea privind statutul magistratului). Dacă judecătorul rămâne prea destins, fluturaţi-i sperietoarea.

    Doamna ministru Rodica Stănoiu a declarat recent, la Cluj, apropo de solicitarea Asociaţiei Magistraţilor din România şi a unui grup de organizaţii neguvernamentale pentru drepturile omului de a supune proiectele unei consultări publice, că “nu înţeleg să opresc reforma Justiţiei pentru nişte oameni care cred că nici n-au votat cu noi. Adică ştiu sigur că n-au votat cu noi”.

    Deşi este foarte tentant, nu ne vom opri aici asupra cretinismele din gândirea doamnei minsitru. Ceea ce ţinem să constatăm este doar validitatea principiului “gura prostului adevăr grăieşte”. Ideea că reforma justiţiei este înţeleasă ca fiind în serviciul “celor care ne-au votat” este perfect susţinută de fapte.

    În cele de mai jos, vom enumera şopârlele vârâte în proiectele de legi ca să păstreze magistraţii la o lungime de lesă de puterea politică. Adevărul e că înfrumuşeţăm banda lui Năstase, referindu-ne la puterea politică. De fapt, vorbim despre infractori care au puterea să facă legi care să-i ferească – pe ei şi pe cei care au “votat” cu ei – de o Justiţie independentă.

    Controlul politic indirect al Justiţiei se raelizează prin sabotarea tehnică a activităţii. Haosul permite intervenţia arbitrarului. Culmea, această performanţă se poate atimge sub camuflajul “reformei”, al “europenizării”:

    • introducerea obligativităţii înregistrării audio a proceselor; nu există (nu existau în 2004 – n.m.) dotări tehnice necesare; dacă există, a rămas obligativitatea transcrierii, ceea ce a multiplicat sarcinile grefierilor, blocându-le activitatea;
    • atribuirea judecării tuturor recursurilor Curţii Supreme. Să te ţii, frate. Peste doar doi ani, dacă aberaţia nu va fi corectată, vom descoperi de sub piramide de dosare mumiile judecătorilor terminaţi de Isteaţă (Rodica Stănoiu, fost ministru al Justiţiei în guvernul Adrian Năstase; fostă turnătoare la Securitate – n.m.). În câteva luni, programările proceselor se vor fi integrat în UE, depăşind data de ianuarie 2007.
    • regulamentele vopsite; dacă se întâmplă ca legea să fie explicit favorabilă ideii de independenţă, ţup, apare o supapă. Ex.: “Colegiul permanent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are următoarele atribuţii: …e) alte atribuţii prevăzute în Regulamentul privind organizarea administrativă… Adunările generale ale judecătorilor prevăzute la art. 53 alin. (2) au în principal următoarele atribuţii: …îndeplinesc alte atribuţii prevăzute de lege sau regulamente… Magistraţii consultanţi exercită… precum şi alte atribuţii prevăzute în Regulamentul de organizare administrativă a instanţelor judecătoreşti”; relativizarea legii prin trimiterea la regulamente care urmează să fie elaborate de minister înseamnă, de fapt, mijloace de anulare a independenţei;
    • staţi aşa, că se mai pregăteşte un haos mic, românesc: specializarea instanţelor de judecată: conform cu viitoarea lege, tribunalele pentru minori şi familie nu vor exista în 13 judeţe din ţară, toate din Transilvania; o cauză care implică un minor din Sighet se va judeca în cel mai apropiat loc de domiciliu; deci la Braşov;
    • dezinformatizarea instanţelor: o cale de reducere a haosului şi a corupţiei din instanţe ar putea fi realizată prin informatizare; pericolul a fost îndepărtat recent, 5 milioane de dolari acordaţi României în acest scop perfid au fost deturnaţi, ei urmând a asigura independenţa Justiţiei din asfaltul autostrăzii Bucureşti-Constanţa, unde au fost deversaţi;
    • în sfârşit, cheia de boltă a haosului este explozia de acte normative: în 2002 au fost publicate 682 legi, 202 Ordonanţe de Urgenţă (OU) şi 1.485 Hotărâri Guvernamentale (HG); în 2003, 573 legi, 92 OU şi 1526 HG. Nici un judecător nu poate ţine pasul cu un asemenea ritm de modificare a legilor după care trebuie să judece.

    Controlul explicit. Haosul permite intervenţii arbitrare, dar nu le garantează. Or, când ai de apărat monştri sacri ai corupţiei de talia unui Iacubov, Dan Ioan Popescu sau chiar Adrian Năstase, nu te joci de-a teoria probabilităţilor, ai nevoie de certitudini. De aceea, judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie de capul lor;

    • cel mai la îndemână sunt militarii: tribunalul militar nu ar avea ce căuta ca justiţie specială, Justiţia fiind definită ca “unică, imparţială şi egală pentru toţi”; halal: în tribunalele militare judecătorii sunt ofiţeri, nu sunt inamovibili şi se subordonează ierarhic, moţul fiind CSAT; un muzeu al regimului totalitar;
    • inamovibilitatea judecătorilor este transformată în mascaradă de câteva mici detalieri; suspendarea judecătorului, de exemplu, poate fi declanşată “la începerea urmăririi penale”; magistraţii au parte de cea mai drastică prevedere, nici o altă categorie nu este tratată aşa, pentru că nu e nevoie; poliţiştii sunt suspendaţi doar la punerea în mişcare a acţiunii penale (adică emiterea actului de acuzaţie); o dată suspendat, judecătorul rămâne în aer, nu mai are nici o sursă de venit atâţia ani cât va dura cercetarea penală şi apoi eventualul proces; ai zice că este o situaţie rară, dar dacă ne gândim la păţania lui Ciucă, încă în desfăşurare (în desfăşurare în 2004 – n.m.), vom aprecia teroarea pe care o asemenea prevedere o poate genera în interiorul robelor;
    • promovările sunt altă bâtă deasupra capetelor independenţilor magistraţi; promovarea la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către CSM; or, CSM-ul este controlat politic: ministrul este prezent în Consiliu, participarea procurorilor la vot este din nou imixtiune a Executivului – procurorul este definit de lege ca “agent al puterii executive”, contrar principiilor Uniunii Europene;
    • inamovibilitatea rămâne o farsă tristă dacă preşedintele instanţei are posibilitatea să “scape” de un judecător incontrolabil, mutându-l de la o secţie la alta, în interiorul aceleiaşi instanţe; o metodă des folosită ca să “elibereze” traseul unui dosar fierbinte; transferul se face fără a se ţine cont de acordul judecătorului sau de specializarea lui;
    • judecătorii inspectori, adevăraţi arhangheli ai voinţei Divinei (Rodica Stănoiu – n.m.), “verifică modul de soluţionare” a unor cauze; o haită de asemenea trăpaşi a fost expediată să potolească rebeliunea mureşenilor în timpul crizei Ciucă; presiunile sunt realizate prin metode staliniste, cu inspectori care supraveghează din sală derularea proceselor şi care, după şedinţă, îi cheamă pe judecători în biroul lor;
    • noua reglementare constituţională consacră răspunderea materială a magistratului, pentru “eroare judiciară în caz de gravă neglijenţă”, fără ca termenii de eroare şi neglijenţă să fie precizaţi; nici nu e nevoie, că îi defineşte Jupâna (Rodica Stănoiu – n.m.), după caz;
    • constituirea CSM este, la rându-i, vicioasă rău; doar magistraţii de la instanţele superioare pot să-şi aleagă reprezentanţi, deşi Consiliul, conform Cartei europene pentru statutul judecătorilor, trebuie să asigure “cea mai largă reprezentare posibilă”; apoi, Consiliul ar trebui să fie, conform Constituţiei, “garantul independenţei Justiţiei”; garanţia o dă prezenţa Seraficei (Rodica Stănoiu – n.m.) în componenţa instituţiei, mama ei de ministroaică; în sfârşit, numirile în Consiliu trebuie să fie validate de Senat, validare care ar trebui să fie limitată la verificarea condiţiilor formale, nu într-o revotare;
    • alegerile preşedinţilor de instanţe sunt alt prilej de furie; la Oneşti, recent, au trecut examenul 2 judecători, dar Ministerul a instalat un altul, care nici măcar nu se obosise să-şi anunţe candidatura;
    • cea mai directă formă de amestec al politicienilor în actul justiţiei: vezi indicaţiile date de democratul Ion Iliescu privind restituirea caselor naţionalizate sau intervenţia lui Adrian Năstase în favoarea infractorului Tărău, imediat după arestarea acestuia.

    Controlul ocult al Justiţiei supra justiţiarilor se realizează prin Serviciul Independent de Protecţie şi Anticorupţie, numit în continuare SIPA. Este vorba, practic, despre o structură militară în cadrul Ministerului Justiţiei, apărută nu prin lege organică, aşa cum cere Constituţia, ci printr-o simplă Hotărâre de Guvern.

    Ba mai mult decât atât, SIPA nu este individualizat ca departament de sine stătător, în organigrama ministerului. Şi, mai rău decât atât nu se poate, SIPA numără 140 de angajaţi, dintr-un total de 300 câţi numără Ministerul Justiţiei.

    Cu ce se ocupă, de fapt, SIPA? “Cu controlul situaţiei informativ-operative în obiectivele, locurile şi mediile date în competenţă, acţionând prin mijloace şi metode specifice de muncă pentru cunoaşterea şi contracararea ameninţărilor la adresa siguranţei naţionale”.

    Ce face SIPA, în fond? Poliţie politică în cadrul Justiţiei. Cine ameninţă siguranţa naţională? Magistraţii Lele şi Ciucă.

    Cu ce fonduri se finanţează activitatea SIPA, în afară de cele alocate Justiţiei? Cu cele rezultate din regia autonomă Multiproduct, arondată SIPA, prin HG.

    Ce mai crede Pavelescu despre SIPA? Că “a fost conceput şi este folosit ca un organism ocult, de presiune şi manipulare politică”. (“Academia Caţavencu”, nr. 636/2004)

    Citeste si articolele:

     

    Cum a esuat flota romaneasca in oceanul coruptiei…

     

    FlotaPont baban in Euxin

    Deunăzi (se întâmpla în toamna lui 1997 – n.m.), căpitanul corabiei naționale (Traian Băsescu – n.m.) ne-a anunțat în termeni ultimativi că ni s-au scufundat corăbiile. Că în topul celor mai mari acte de corupție pe primul loc se situează pierderea navelor românești, într-o serie de bătălii oneroase, pe care le vom descrie în cele ce urmează. Unde va fi vorba despre rechini, balene ucigașe, porci de mare și foarte mulți greci, ale căror daruri este imposibil să le eviți. Daruri duhnind, de la o leghe marină, a șoricioaică. Grecii au dat, grecii au luat, fie numele Parchetului binecuvântat. Grecii au dat numele Mării Negre, de Pont Euxin pe care l-au transformat apoi într-un pont baban, subtilizându-ne corăbiile. Veri primari le-au fost grecilor și o mână de norvegieni și o ceată de americani, pe-o mână cu peștii noștri de pradă.

    Fură și nu cerceta

    La poalele sfârșitului de veac, suntem (am fost – n.m.) pe punctul de a pierde total controlul asupra a ceea ce a mai rămas din flota autohtonă. Căci după ce navele noastre au fost vândute uneori cu 1 $ bucata, așa cum veți vedea mai jos, s-a ajuns în situația ca în ultimii cinci ani (1992 – 1997, la Cotroceni fiind criminalul KGB-ist Ilici Iliescu – n.m.) să nu se mai facă nicio comandă pentru construcția de noi nave. Chit că în 1990 erau contractate sau în diverse faze de execuție 78 nave maritime. Capul de afiș în prăduirea navelor îl dețin companiile Petromin, Romline, Navrom, urmate îndeaproape de Self Invest Maritime SRL. Etapele mătrășirii navelor constau în: înstrăinarea prin predarea navelor în exploatarea unor parteneri români și străini lipsiți de bonitate; participarea cu capital reprezentând aport în natură, adică navele cu totul, la constituirea unor societăți mixte cu sediul în Străinezia; înființarea în Străinezia de societăți pe navă unică și transferul către societăți a proprietăți navelor; ipotecarea navelor din categoria celor incluse în cooperare cu parteneri de naționalitate străineză, pentru împrumuturi valutare luate de la bănci din Străinezia.

    Două vestale ale șmenului: Minerva și Moira

    Evaluarea pagubelor dă o cifră halucinantă care tinde să dea cu capul de ștacheta a cel puțin 400 milioane dolari. Cifra nu se oprește însă aici, și, dacă cele trei companii nu se vor privatiza urgent (și criminalul KGB-ist Ilici Iliescu a avut grijă să nu se privatizeze nimic în România – n.m.), pierderea riscă să se multiplice în progresie geometrică. Istoria distrugerii flotei începe în 1990 (președinte Ilici Iliescu, criminalul din decembrie 1989 și iunie 1990 – n.m.). Compania Națională Maritimă (CNM) Petromin a constituit două societăți mixte în străinătate, la care a participat cu aport în natură: Minerva în Malta și Moira în Grecia. În ambele cazuri, aportul părții române a fost subevaluat în ultimul hal. În cazul societății Minerva, valoarea aportului Petromin a fost stabilită la 50 milioane dolari, adică 50% din valoarea navelor, pe când nota de plată a pretinselor reparații executate de maltezi s-a ridicat la 61 milioane dolari, ceea ce reprezintă nivelul împrumutului extern angajat de Minerva. Prin aceasta, au fost ipotecate toate navele românești, deși – conform clauzelor contractului inițial – reparațiile trebuiau suportate din fondurile proprii ale maltezilor, adică din aportul în numerar al acestora la constituirea societății. Pentru că prețurile ipotecii nu au fost actualizate, ele au crescut între timp de 4,68 ori, respectiv cu 87,6 milioane dolari mai mult decât valoarea stabilită inițial.

    Inginerii ultramarine

    În cazul societății Moira, lucrurile stau și mai prost. Aportul Petromin l-a constiutuit un număr de 4 nave: Barca, Blejoi, Carei și Jimbolia, aflate în execuție la șantierul Mangalia, în valoare de 20 milioane dolari. Aportul grecilor constă într-un împrumut de 30 milioane $ atras de la ETVA Bank din Grecia, în baza ipotecării a trei nave românești, conform distinsului principiu al izmenei pe călător: tu-mi dai navele, iar eu iau în împrumut garantat cu navele tale și-ți dau marea în gură. Ca lucrurile să fie și mai frumoase, partea de acțiuni a Petromin, deținută în cadrul societății Moira, a fost dată armatorilor greci Michael Moundreas și Spiros Constantinides. După ce s-a trezit cu marea în gură, consiliul de administrație al Petromin a început să-și recupereze propriile acțiuni încheind un contract de cumpărare-vânzare a acțiunilor aparent românești, pentru 20 milioane $, cu firma Maritime Enterprises. Patronul societății este infatigabilul și inconfundabilul client al SRI, arabul frate și soră Fathi Taher. Cu ocazia semnării contractului, cele patru nave românești au dispărut în pântecele nesătul al lui Taher. În urma acestei operații, de rafinată inginerie marină, armatorul român a luat o vâslă în pupă, de 44 milioane $, reprezentând diferența dintre cheltuielile realizate de Petromin cu întreținerea celor 4 nave și suma încasată din vânzarea acțiunilor.

    Și vikingii ne pun coarne

    Prejudicierea intereselor românești este fatală în cazul cooperării Petromin cu firma norvegiană The Torvald Klaveness Group din Oslo. La 11.06.1992 sunt înființate holdingul Petromin Overseas Inc. și 16 societăți de navă unică în Liberia, prin care norvegienii intră în posesia dreptului de proprietate asupra navelor, la valoarea de 1 $ pentru fiecare navă. Confirmarea acestei ilegalități flagrante este relevată de rapoartele întocmite în Norvegia pentru anii 1992 – 1993 de compania Petromin Overseas, și din care rezultă că navele vândute cu 1 $ bucata apar în bilanțul contabil annual ca mijloace fixe, cu o valoare de 206,4 milioane $. Conducerea Petromin susține sus și tare (se întâmpla în anii 1990 – n.m.) că este acționar unic în cadrul societății Petromin Overseas și că acțiunile au fost depuse la sucursala din Constanța a Bancorex. În realitate, pachetul de acțiuni a fost predat băncii Christiania din Oslo, ca garanție la împrumutul de 49 milioane $ acordat societății Petromin Overseas, rambursabil în 1998 și din care s-au păpat deja (era în septembrie 1997 –n.m.) 48,2 milioane dolari.

    Bahama, Bahama mama!

    Luând drept bun exemplul suratei ei mai mari, CNM Romline se aruncă și mai dihai în vâltoare. Romline înființează în Bahamas societatea Rosal, cu capital exclusiv românesc, constituit din navele Baziaș 3 și Baziaș 4, subevaluate la 9,5 milioane $. Concomitent cu înființarea societății, Romline vinde firmei Sally Bahamas Ltd. 50% dintre acțiunile deținute de Rosal, cu suma de 4,7 milioane dolari, reprezentând valoarea unei nave. Navă care a și fost ulterior ipotecată la o bancă străină. Ceva mai încolo, Romline sare definitiv de pe fix. În urma rezilierii contractelor cu trei parteneri străini: King Shipping Management – SUA; Greenmar Navigation Ltd – Cipru și DTM Maritime Ltd – Malta, Romline a preluat debite religioase în sumă totală de 9,4 milioane $, reprezentând chirii neîncasate. Scurt pe doi, firmele king și Greenmar au fost declarate falimentare, neavând valori de urmărit și recuperat.

    Mangalia a intrat cu pupa-n NATO

    Sărind din lac în puț, CNM Romline dă încă o dată cu capul în bară și, la 6 martie 1991, mai încheie cu King Shipping un alt proiect de contract, având ca obiect navele Mangalia, Tutova și Tuzla. Pentru punerea în practică a clauzelor contractuale, directorul general al Romline a făcut diligențele necesare (a se citi inevitabile gafe) pentru schimbarea pavilionului românesc al respectivelor nave, invocând reținerea navlositorilor străinezi față de fostele țări comuniste. Așa se face că, în baza aprobărilor date, Romline înființează în Limassol-Cipru trei societăți de navă unică, adică pentru fiecare navă câte o societate. Prin intermediul firmei King Shipping, nava Mangalia a fost exploatată la sânge în perioada 20.10.1990 – 05.06.1991 de către firma nord-americană Sea Lift Comand, pentru a transporta tehnică militară americană între Retterdam și zona Golfului. În acest interval, comandantul român al navei a fost înlocuit cu un american. Pentru că n-a urmărit și controlat modul de exploatare a navei Mangalia, Romline a mai luat o leapșă în proră de vreo câteva sute de mii de dolari, deoarece firma King a făcut cheltuieli în contul armatorului român fără controlul direct al acestuia. Adică și sparți în pupă și cu banii luați. Când să-și retragă navele din contract, Romline constată că bietele Tuzla, Mangalia și Tutova, împreună cu echipajele lor, erau deja de mult abandonate în diverse porturi străineze: Tuzla în Everglades – Miami, Mangalia în Cristobal – Panama și Tutova în Livorno – Italia. După cum vă spuneam, Romline a preluat datoriile firmei King. În vederea rezolvării litigiului, Romline deschide arbitraj la Londra împotriva societății King și a principalului său acționar Dimitrios Karamanos. Stupoare! Romline află ca D. Karamanos este cercetat penal în SUA pentru o fraudă de 140 miliaone $. Asă că partea americană are prioritate absolută în recuperarea găurii, iar partea română o mai ia o dată în goarnă.

    Premiile Oscar la datorii restante

    Și o mai ia încă o dată, împreună cu compania Navrom, pentru o serie de chirii neachitate de ani de zile de către diverse firme private, depășind 30 milioane $. Repectivele firme private sunt: Sicib Maritime București – 2,5 milioane $; Agemar Tulcea – 0,2 milioane $; și Conav Shipping Agency – 0,5 milioane $; Oscar Maritime SA – 11 milioane $; Hinmar – 0,2 milioane $; Duplex – 0,1 milioane $; Johnson – 0,11 milioane $; Euromar Shipping and Trading – 0,1 milioane $; Tanker Ship Mnager – 0,24 milioane $; Ritz Rom – 0,32 milioane $, toate cu sediul în Constanța. Mai adăugați, la cele 30 milioane $ chirii neachitate, și suma de 280 milioane $, reprezentând volumul total al creditelor externe, angajate prin bănci din Străinezia, de către armatorii români, și veți avea o imagine panoramică a dezastrului produs de mătrășirea flotei românești. (“Academia Cațavencu”, nr. 306/1997)

    Citeste si articolele:

    Cum au “cumparat” fostii securisti si comunisti Romania, bucata cu bucata

    George PăunescuGeorge Păunescu, într-o vreme (poate și azi) patronul B1 TV (unde zburdă mafia PSD-istă), mafiotul care a scăpat nepedepsit pentru că, pe atunci, nu era DNA-ul

    Societăți pe care a pus laba, în anii 1990, perioada regimului KGB-istului criminal Ilici Iliescu, George Păunescu, nașul de cununie al lui Nicu Ceaușescu, “moștenitorul” tronului bolșevic, prin asocierea (citește “jaful”) cu Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat:

    • SC TRANSPORTURI BUCUREȘTII NOI INTERNATIONAL SA este o societate mixtă formată prin luarea în exploatare a patrimoniului Sucursalei de Transporturi Bucureștii Noi (fostul garaj al Gospodăriei de partid comunist) de către:
      • INTEGRIVAL SA – cu sediul în Elveția, reprezentată de Ghenea Dumitru. INTEGRIVAL era așa-zisul investitor extern care asigură facilități fiscale, eventuale transferuri valutare. Ghenea? Ofițer SIE.
      • SC SPET SA – cu sediul în România, reprezentată de Eugen Arnăutu.
      • GHEPARDUL INT CO SA – reprezentată de Gherguș Adrian, fost ofițer de Securitate, conducătorul gărzii personale a Elenei Ceaușescu. GHEPARDUL asigură acum protecția personală a Păuneștilor, precum și prelucrarea de informații pentru aceștia. Salariații de bază sunt foste cadre ale Ministerului de Interne comunist specializate în emisie-recepție de șopârle.
      • IRI SA – Institutul Român de Investigații SA, reprezentat de Sitaru Nicolae. IRI este specializată în tranzacțiile financiare dubioase făcute între Păunești (mafiotul George Constantin Păunescu mai avea (mai are) doi frați din aceeași tagmă a jefuitorilor României – n.m.) și BANCOREX. IRI SA a concesionat acțiunile în favoarea lui IRI INTERNATIONAL SA, reprezentată de Crăiniceanu Gabriela.
    • Cine mai iese la interval? Păi, din partea Secretariatului General al Guvernului, care avea în subordine Administrația Protocolului, semnează Hidegcuti Ioan, director general, apropiat al lui Nicu Ceaușescu, activist în CC al UTC (Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist), Ogică Gheorghe, director economic, colonel specializat în evidența patrimoniului Gospodăriei de partid comunist.
    • Asocierea trâmbițată mai sus a încălcat câteva HGR-uri (Hotărâri ale Guvernului României) care prevedeau aprobarea Secretariatului General al Guvernului. În spatele acestei încâlceli de prescurtări se află George Păunescu și Viorel Hrebenciuc. Sucursala de transport în problemă avea o situație economică prăbușită din cauza neplății unor credite de 5 milioane dolari angajate de guvernul Roman și folosite pentru achiziționarea a 101 TIR-uri VOLVO. La aldămaș se mai poate vedea în mulțime și Stancu Gheorghe, consilier al lui Dăscălescu (ultimul prim-ministru al regimului ceaușist – n.m.). Acesta va fi numit președinte al Consiliului de Administrație al noii societăți. Se spune că a fost așa de pămpălău, încât Hrebenciuc și Păunescu au vrut să scape de el, împingându-l în arena politică. Adică, candidat al PDSR (Partidul Democrației Sociale din România, denumirea PSD-ului din anii 1990 –n.m.) la funcția de primar al sectorului 2 București.
    • Contractul 4686/25.09.1996 (în plin regim KGB-ist, asigurat de criminalul Ilici Iliescu – n.m.) luat la purecat, arată că protocolul semnat între părți indică mișmașuri prin care fii dragi ai acestei țări au tras poporul pe sfoară. Se pomenește de “inventarierea exclusiv pe aspect faptic”, nu și de cea valorică, așa cum se face orice inventariere. Astfel se deschide premisa unei eventuale renegocieri privind valorile predate, ceea ce e contrar legii. Ca să nu mai vorbim de “nudul proprietar”, care urmărea menținerea proprietății doar ca titlu golit de efecte economice și juridice. Adică, societatea rămâne formal a statului, iar dacă dă faliment asta e, așa e viața.
    • Hrebenciuc e în Parlament, Păuneștii prin hoteluri și baruri. Cică nu-s dovezi ca să mi-i ridice.

    Informații preluate din “Academia Cațavencu”, nr. 280/1997.

    Citeste si articolele:

    După 1989, PSD, urmaşul PCR, cu bocancul pe grumazul justiţiei, a continuat jaful comunist din anii 1945 – 1955

     

    Adrian NastaseCum să Piteşti o casă de oarba Justiţie

    Victimele “Fenomenului Piteşti” nici nu au apucat bine să uite de tortura comunistă, că au şi început să se confrunte cu o altă teroare, de data asta pesedistă: e vorba de fenomenele de judecători, avocaţi şi şmenari din Piteşti care dau la cap (era în 2003 – n.m.) celor ce vor să-şi recupereze proprietăţile confiscate de comunişti.

    Unul dintre aceste personaje sinistre este judecătorul Nifon Sechelarie, care a atins performanţa de a dispune casarea unei sentinţe definitive şi irevocabile de restituire a unei case, în baza căreia proprietarii de drept îşi făcuseră deja intabularea şi plătiseră impozite doi ani de zile.

    Motivul anulării deciziei de retrocedare este de necrezut: respectivul imobil a fost confiscat cică în mod corect de comunişti, conform legii 119 din 1948. Prin respectiva lege comuniştii au naţionalizat întreprinderile particulare. Lăsând la o parte faptul că avem de-a face cu o lege bolşevică, imobilul-locuinţă de pe strada Nicoalae Bălcescu nr. 93 din Piteşti nu putea intra niciodată sub incidenţa ei.

    Culmea e că domnul Sechelarie recunoaşte că-i o lege injustă, pentru că a dispus în alt proces similar retrocedarea unei proprietăţi, susţinând că naţionalizarea a fost un abuz clar din partea statului.

    Schimbarea de optică justiţiară e o chestiune simplă pentru Sechelarie, precum schimbul a 10.000 USD în 350.000.000 lei (vechi – n.m.).

    În plus, pentru că este o casă mare (construcţie de 490 mp) în valoare de 200.000 USD (valoarea din 2003 – n.m.), ca să n-o piardă, chiriaşii care au pus mâna pe ea – firma SC Tiparg – şi-au tocmit un avocat mare: Gheorghe Uglean (om al mafiei PSD-iste, n.m.), fost preşedinte al Curţii Supreme, om cu relaţii sus-puse.

    Ca un profesionist (în ale şemenului – n.m.) ce e, Uglean a reuşit să strămute cauza la Curtea Supremă de Justiţie, şi încă de două ori, în condiţiile în care se admite o singură strămutare. Mai bine o strămuta direct la Strasbourg, că oricum va ajunge acolo în cazul acesta. (“Academia Caţavencu”, nr. 627/2003)

    Citeste si articolele:

     

    Inainte ca Pesedistii sa legifereze  pensii speciale pentru ciomagari, tortionari, badarani- participanti la mineriada, Orban afirma despre PSD: Ăștia sunt demenți! Au băgat România în faliment…

    Premierul Ludovic Orban a avut, miercuri, o ieșire nervoasă, la un eveniment electoral din Argeș, spunând că PSD, prin modificarea în Parlament a legii bugetului, “a băgat România în faliment” prin cheltuieli suplimentare iar, în aceste condiții, statul nu va mai putea să se împrumute.

    Liderul liberalilor a spus că Guvernul se va folosi de toate pârghiile legale pentru a nu permite această încărcare a bugetului, inclusiv posibilitatea elaborării unui alt proiect de rectificare.

    Astăzi, PSD, în două ore, a băgat România în faliment. În comisiile de buget, finanțe, o majoritate PSD de 20 de oameni, care sunt aflați în delir, au generat cheltuieli de 6,3% din PIB prin amendamentele depuse la rectificarea bugetului și, în același timp, la propunerea marelui finanțist Orlando, a votat un alt amendament prin care România nu se mai poate împrumuta, pentru că au redus de la 47% la 40% din PIB nivelul maxim al datoriei publice.
    Ăștia sunt demenți! Dacă nu se trezește Parlamentul și nu blochează acest raport de-a dreptul imbecil, care este împotriva României, România riscă să fie retrogradată de toate agențiile de rating, să nu mai aibă capacitate să facă față plăților.

    Ne vom lupta să nu fie adoptat raportul în plen. Le mulțumesc partenerilor din USR PLUS, PMP, UDMR, grupul minorităților, care nu au participat la acest masacru al finanțelor publice românești care s-a petrecut azi în Comisia de Buget” a declarat Orban, citat de Digi24.

     

     

    Sfârșitul Ocultei Globale SATANISTE este aproape…

    Este acum evident pentru toți oamenii inteligenți că asistăm pe plan global la o ofensivă ce se vrea decisivă a structurilor sataniste de factură masonică ce uneltesc de sute de ani pentru a obține controlul total al omenirii.

    Așa-zisa „pandemie” este un atac „sub steag fals” prin care de data aceasta Oculta dorește să prostească întreaga planetă. La o scară mai mică au făcut-o de nenumărate ori prin intermediul politicienilor vânduți, a grupărilor paramilitare și a presei aservite.

    Citeste si: CONEXIUNI APOCALIPTICE: Strategiea ocultă a SATANEI

    În acest context general orientarea spre Bine și Bun Simț este mai dificil să vină în mod concret de la nivelul poporului. Pentru că populația a fost paralizată efectiv prin intermediul carantinei aberante și a știrilor fals-panicarde difuzate de presa centrală. Sataniștii care conduc din umbră majoritatea guvernelor lumii se folosesc în contextul „pandemiei” de câteva pârghii principale pentru a-și exercita controlul:

    1. Forurile de așa-ziși „specialiști” în domeniul medical le aparțin. Un exemplu clar este Organizația Mondială a Sănătății, actualmente condusă informal de Bill Gates. Un exemplu din România este penibilul Streinu Cercel, „marele expert” virusolog, în realitate un instrument al mega-corporației criminale Big Pharma;
    2. Prin algoritmul artificial creat „problemă-reacție-soluție” Guvernul masonic Mondial din umbră a impus deja legi dictatoriale pe care populația nu le poate contesta. Este legea „pumnului în gură”. Orice opinie diferită devine pe zi ce trece interzisă. Protestele sunt mult mai dificile, iar cenzura internetului a intrat într-o fază mult mai agresivă.
    3. Ca rod al efortului de inginerie socială și intoxicare a populației (fizic și mental), o mare parte a oamenilor au coborât la un nivel intelectual deplorabil. Sunt extrem de ușor de manipulat, nu mai sunt capabili de o gândire critică sau să realizeze conexiuni inteligente care să îi conducă la o perspectivă de ansamblu. De aceea este greu de atins o „masă critică” pe baza căreia populația să se ridice spre revoltă.

    Din fericire există și un ajutor providențial, pe care maleficii „Iluminați” nu îl pot opri. Trasformarea societății poate veni de sus în jos, dar dacă și numai dacă măcar o semnificativă parte a populației se trezește din somnul rațiunii. Este de asemenea imperios necesară o trezire spirituală, pe baza căreia să aspirăm să fim ajutați. Să ne gândim puțin mai atent:de ce urăște atât de mult Oculta Satanică spiritualitatea autentică? De ce vrea să distrugă creștinismul, morala sănătoasă și bunul simț? Pentru că știe că oamenii pot fi controlați doar dacă sunt rupți de sufletul lor și mai ales de Dumnezeu. Și că dacă oamenii ies din hipnoza perversă indusă constant de mass-media (deja satanizată) atunci vrăjitoria malefică se rupe. Cabaliștii sunt conștienți că dacă oamenii își folosesc liberul arbitru și îl apelează pe Dumnezeu atunci Întunericul va dispare instantaneu risipit de Puterea invincibilă a Luminii.
    Așa cum a fost și profețit, iată că Fiara a apărut în plină vedere. Numărul malefic 666 se referă exact la tehnologiile prin care sataniști ca Bill Gates, Rockefeller, Rothschild, Clinton sau Soros vor să supună lumea prin vaccinare cu nanocipuri, rețeaua dublă 5G (cu circuite la sol și în spațiu), camere de supraveghere omniprezente, internetul lucrurilor, „orașe inteligente” (construite special pentru a furniza controlul total al cetățenilor), etc.

    Citeste si: Video: PANDEMIE sau INSCENARE GLOBALA? Vaccinul miraculos.

    Dar Fiara va fi învinsă. Mai devreme sau mai târziu, în funcție de cât de mare este credința și aspirația noastră. Dumnezeu nu va lăsa lumea să piară. Iar ajutorul divin deja a început să se manifeste. Cabala masonică va fi spulberată exact din vârful piramidei. Există numeroase indicii concrete că destructurarea va începe în Statele Unite, țara unde cabaliștii au înființat cele mai mari sedii prin care plănuiau să instituie și să coordoneze „Noua Ordine Mondială”.

    În pofida unui comportament ce a apărut adeseori ca fiind contradictoriu, Donald Trump se dovedește tot mai mult a fi un adversar redutabil al caracatiței Deep State, ale cărei tentacule sunt întinse în întreaga lume. În această luptă președintele Trump nu este singur, ci este ajutat de servicii puternice de informații și de departamente ale armatei. Însă aceste forțe, din motive ușor de înțeles, nu trebuie încă să se arate public. Un argument concludent al existenței acestor forțe și a activității lor îl reprezintă mesajele extraordinar de complexe și vizionare transmise de gruparea Q. Un singur om nu ar fi putut programa evenimente atât de precise așa cum au fost ele anticipat anunțate de postările respective, care sunt postate sistematic de mai mult de trei ani.

    Cine va face următorul pas în această luptă?

    Va îndrăzni Cabala masonică să impună vaccinarea obligatorie a întregii populații mondiale? Greu de crezut pentru că întreaga lor falsă realitate s-a năruit sub potopul minciunilor demascate: falsificarea numărului de victime, spitale goale ce erau declarate la știri ca gemând de infectați, nesimțirea de a avansa tehnologia 5G fără niciun studiu oficial privind riscurile pentru sănătate și multe altele… În aceste condiții nici măcar masele largi de populație (așa manipulate cum sunt) nu pot fi suficient prostite și ca urmare un astfel de pas ar fi catastrofal pentru planul ocult.

    Citeste si: Tinerii cer Semnul Diavolului: A început moda implanturilor cu CIP-uri pentru aplicații pe smartphone. CIP-urile se injectează în mână sau frunte şi costă 110 dolari. VIDEO

    Pasul alianței care îl sprijină pe Trump este însă mult mai logic și mai probabil. Iar acest pas va consta fără îndoială în declanșarea unei campanii concertate de arestări a capilor rețelei cabaliste. Aceste arestări trebuie să fie simultane și ne-anunțate pentru a nu putea fi contracarate. De aceea, nu vă așteptați la previzionări exacte. Însă putem fi siguri că aceste arestări vor avea loc pentru că situația (nu doar din SUA, ci din întreaga lume) a ajuns ireconciliabilă. Pe de o parte Oculta nu își mai poate ascunde planurile criminale în fața unei părți crescânde (și tot mai nervoasă!) a opiniei publice și de aceea este grăbită să forțeze Dictatura Globală. Pe de cealaltă parte, Trump și Alianța sunt realmente obligați de situație să declanșeze arestările pentru că altfel vor fi ei înșiși linșați de sataniștii care, așa cum ei înșiși o mărturisesc, „nu uită și nu iartă”.

    Balanța a început să se încline tot mai tare spre iminența arestărilor. Ceasul ticăie!

    Marvin Atudorei

     

    APOCALIPSA BATE LA USA: Chinezii au facut primul transplant de cap din lume

    Specialiști de la Universitatea medicală din Harbin (China), conduși de profesorul Xiao Ping Ren, susțin că au realizat cu succes un transplant de cap la o maimuță, după ce anterior au reușit să efectueze grefe de cap la șoareci.

    La operație a colaborat neurochirurgul italian Sergio Canavero, care și-a fixat, în 2013, ambițiosul obiectiv de a reuși în doi ani primul transplant de cap la om.

    Citeste si: ”Apocalipsa” Covid-19: secțiile ATI sunt goale!

    Este o adevărată victorie pentru omenire”, afirmă Sergio Canavero, referindu-se la reușita din China, citat de 7sur7.be, care preia un articol din Sciences et Avenir. Acest experiment, scrie Sciences et Avenir, ar putea fi crucial pentru persoanele tetraplegice (paralizate de toate membrele).

    Potrivit echipei de medici, maimuța grefată a fost menținută în viață timp de 20 de ore.

    Am menținut maimuța în viață 20 de ore. Obiectivul nostru era să dovedim că putem proteja creierul. Strategia de protecție a creierului a constat într-o hipotermie și în stabilirea unei circulații sanguine încrucișate între donator și primitor printr-un sistem de canule”, a adăugat profesorul XiaoPing Ren.

    Maimuța nu a fost menținută în viață mai mult „din cauza legilor etice care nu permit păstrarea dincolo de o anumită perioadă a unui animal în aceste condiții de experimentare”, a mai precizat el.

     

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*