Alertă! Vă neliniştesc atâtea vântoase, furtuni, cataclisme şi alte fenomene komuniste, dar „Tornada Duhovnicească nu vă dă de gândit? Aceasta îi va ocoli pe „creştinii” înşurubaţi pe plaja sexării (1 Tes. 4/13-18), dar îi va răpi în nori pe toţi cei ce iubesc şi grăbesc Venirea Lui, nu pe creştinii care îl dau pe El pentru plăcerile de o clipă ale păcătuirii (1 Cor. cap.7) Aţintiţi-vă inimile spre „carul de foc” care vine într-un vârtej însorit, să-i ia pe cei care ard de dragul şi dorul Lui, nu a ei (1 Ioan, 2/15-17); Nu mai rămâneţi nici o clipă sclavii gunoierului rău şi viclean (Ef.2/1-2), deja învins la Golgota! Nu vă mai bizuiţi pe Guvernul Global, care-şi întronează omul fărădelegii, ca să grăbească lepădarea credinţei (2 Tes.2/3-10 şi Ap.) Păcătuiţi, dacă-l primiţi şi-i pupaţi icoana Fiarei (Ap. Cap.13), pentru că biruinţa deplină este a Domnului ; „Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Şale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. „(2Tes.2/8) Voi „îmblânziţi” încălzirea globală, dar nu stingeţi (precum Petru -cu lacrimile plânsului amar Mat.26/75)) conflictul cosmic, dintre Hristos şi Satana, dintre martirii credinţei şi călăii demonizaţi; Chiar dacă luptă este pe muchie de cuţit şi globalistul nelegiuirii nu recunoaşte înfrângerea, împreună cu sclavii păcătuirii sfârşesc pe veci în groapa pieirii (Ap.20/10)

55Zestrea  PeSeDismului Multilateral de  Penal – dosare penale psd…Pentru ca nu ne pocaim,am ajuns sa lingem de unde am scuipat, grabind Apocalipsa…  Sondaj Globsec: 30% dintre romani admira regimul comunist chinez si ar dori un regim similar in Romania. Creste proportia romanilor care isi doresc o guvernare autoritara…Aceasta îi va ocoli Ucenicul Satanei-„Silviu Brucan de pe Bâc” n-a murit ,ci gravideste  in continuare…Explozia grobianismului electoral…Fostul general de miliție sovietic, în două rânduri președinte al republicii, a continuat totuși să …Dosarul criminalului , tortionarului -Decembriadei/Mineriadei-LOVITURII DE STAT este purtat de la Ana la Kaiafa, pentru  a ramane …”imaculat” ,DESI Ion Iliescu e acuzat de infracțiuni împotriva umanității, a fost restituit de ÎCCJ la Parchetul Militar…NUMAI in Romania se spala zdrentele in familie !!! Toni Greblă, fost judecător CCR, achitat de magistrații ICCJ 
wq Câștigă războiul din mintea ta; Conducere și pornografie; Ce trebuie făcut în lupta împotriva păcatului sexual; Ce este dependența sexuală?Înaintea Lui Dumnezeu Nu se are În Vedere Faţa Omului, Partea 2,de John Piper; Trebuie să vă naşteţi din nou-Vârstnicul David A. Bednar; Sfaturi și oportunități; Răspuns la dependența sexuală; 29 versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită… Ce spune Biblia despre preacurvie?14 versete care ne dovedesc că Dumnezeu vrea ca noi să biruim asupra păcatului… Cum birui păcatul? Învingerea ispitei sexuale… Cum birui ispita de a mă uita la pornografie? Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”1Satan zdrobit sub picioarele tale… Admiterea la Masa Domnului- Citate ale diferiţilor fraţi referitoare la tema „Masa Domnului” Frank Wallace… Cum ar trebui sărbătorită Cina? Luca 22.14-20; 1 Corinteni 10.14-17; 1 Corinteni 11.23-26 Stephan Isenberg… De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare- Stephan Isenberg… Darul Duhului şi darurile, Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19- William Kelly…  Îngăduiţi-vă unii pe alţii,Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8- Charles van Wettum… Hristos şi Adunarea Sa (5) Adunarea de la Rusalii- William John HockingouChiar dacă pe El Îl răsplătiţi astfel- mâncând pe pâine dezmăţul, cearta, senzualitatea, minciuna, bârfa, manipularea, curvia, idolatria şi alte plăceri de o clipă ale senzualităţii, condamnate şi îngropate deja la Golgota, (Rom. cap.1/18-32)- unde Isuss a luptat până la sânge pentru vindecrea şi eliberarea noastră, se apropie ziua când vi se va face greaţă de asemenea demonisme, pentru că nedreptatea, cearta, idolatria, cârtirea, minciuna şi alte otrăvuri ale satanei au picioare scurte… Veşnice sunt: dreptatea, adevărul, blândeţea, iertarea, dragostea şi alte bunătăţi Duhovniceşte (Gal. 5/22-23)! Să credem că „şeful „acestei lumi, chiar mâine va şoma pe frigăruiul gheenei veşnice, dimpreună cu toţi” tovarăşii” lui…” Pe Domnul Îl răsplătiţi astfel! Popor nechibzuit şi fără înţelepciune! Nu este El oare Tatăl tău, care te-a făcut, Te-a întocmit şi ţi-a dat fiinţă?” (Deut.32/6)

 daa
ttt

www

Satan zdrobit sub picioarele tale

Cum poate Satan fi făcut fără putere în viața ta?

Scris de Elias Aslaksen
Satan zdrobit sub picioarele tale

«Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre.» Romani 16:20.

Cuvinte mai puternice decât acestea nu există! Cuvinte mai mari ca acestea nu există! Însă cel mai bun lucru este că ele sunt adevărate. Totuși, mi-e teamă că sunt unele dintre cele mai necunoscute și desconsiderate.

Când Satan este zdrobit sub picioarele tale, dragă cititorule, aceasta nu înseamnă că el nu mai există sau că nu mai este liber. El va fi odată legat, și nu va mai avea posibilitatea să abată pe oameni, iar în final va fi aruncat în iazul cu foc, dar acum el este liber și lucrător și înșeală, strică și stăpânește toate lucrurile. El face aceasta la toți acei care se lasă înșelați, stricați și stăpâniți – toți acei care nu au primit harul de a se împotrivi puterii lui.

De aceea, faptul că el este zdrobit sub picioarele tale înseamnă că puterea lui de decepție și de distrugere sunt zdrobite pentru tine, și astfel, el nu te mai poate conduce la cădere; el nu mai are niciun fel de putere asupra ta.

Aceasta va face Dumnezeu!

Posibil pentru noi

Omenește vorbind – și gândit – este de-a dreptul incredibil ca așa ceva extrem de mare să i se întâmple unui om sărman și sărac, care a fost complet un rob al păcatului și al lui Satan. Dar cuvintele Scripturii sunt cuvinte adevărate, cuvinte ale vieții, și, după cum Isus a spus, totul este posibil pentru cel care crede. (Marcu 9:23), așadar, aici este inclus și acest cuvânt care spune că Satan va fi zdrobit sub picioarele noastre.

Este mult mai ușor să crezi că Satan este zdrobit sub picioarele lui Isus Hristos! Acest lucru este și o mângâiere și ajutor – că Satan a fost zdrobit sub picioarele lui Isus; dar cât de mult mai slăvit va fi când acest dușman groaznic, care te-a chinuit toate zilele vieții tale, într-o zi minunată, va fi zdrobit sub picioarele tale!

O făgăduință fantastică

Zdrobit este un cuvânt puternic! Un cuvânt slăvit pentru cel ce crede! Aceasta trebuie să însemne că puterea lui de distrugere este scoasă din joc când este vorba de tine.

Hai să repetăm cuvântul: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre.” Este vorbire hotărâtă. Se va întâmpla! Fără îndoială. Nu este niciun „poate” aici. Dumnezeu însuși va face asta. Și nu va lua 30 de ani, ci se va întâmpla cu repeziciune, așadar la începutul vieții tale de creștin sau imediat după ce ai citit sau auzit asta. Nu va fi doar un mic ajutor sau un ajutor substanțial în lupta ta cu Satan și cu lucrările lui. Nu, ci Satan va fi zdrobit. Toată propoziția este hotărâtă și clară! Este vorbirea lui Isus, făcută cu putere și nu cu vorbirea neclară a fariseilor cu „da și poate.”

Cum primește Satan puterea asupra oamenilor?

Acum vine întrebarea principală: Cum se va întâmpla asta? Cel mai ușor găsim răspunsul punând întrebarea opusă: Cum capătă el putere asupra unui om? Satan preia puterea într-un om când îl ispitește să păcătuiască, iar când păcatul este înfăptuit, diavolul continuă să pârască pe acel suflet zi și noapte. Atunci omul și-a pierdut pacea, bucuria, puterea și curajul.

Dar cum reușește el să ne convingă să facem un lucru atât de prostesc – să păcătuim? Cum ne poate face să mușcăm momeala lui? Există o singură explicație la acest lucru, și aceasta este că ne face să credem că acel lucru la care suntem ispitiți este mare și valoros. Face momeala să fie mare și atractivă în ochii noștri!

Cum își pierde Satan putearea asupra unui om?

Care este atunci scăparea din această cursă? Cum să procedăm ca Satan să-și piardă puterea în viața noastră? Răspunsul ne stă aproape pe limbă: tocmai prin a primi ochi deschiși pentru a vedea că ispita și momeala lui, împreună cu tot ce el poate oferi sunt foarte mici, nimicuri, da chiar mai rău decât nimic – un minus veșnic, o pieredere veșnică!

Când această lumină a vieții intră în interiorul tău, atunci Satan, în mod automat și-a pierdut puterea asupra ta. Atunci el este, la propriu vorbind, în duh și în adevăr, zdrobit sub picioarele tale! Căci cine poate fi atras și momit, de propria lui poftă (Iacov 1:14), să facă ceva împotriva lui Dumnezeu, doar pentru a obține un mare minus, o pierdere veșnică? Cine dorește să să-și piardă fericirea? Cine dorește durere și chinuri în focul iadului?

Motivul pentru care un om păcătuiește nu este niciodată altul decât acela că el este atât de orbit, încât vede lucrul la care este ispitit ca ceva mare. În asta constă ispita! Aceeași este metoda prin care noi reușim să obținem pește în cârlig și să prindem șoareci în capcană. Lucrul pe care omul îl admiră are putere asupra sa. Ceea ce este mare în ochii tăi are puterea asupra ta – ești atras în acea direcție.

Dacă lucrurile la care Satan ne ispitește devin o pierdere veșnică pentru noi, atunci el își pierde toată puterea asupra noastră. Da, în aceeași clipă în care se luminează lucrurile pentru ochii noștri, el și-a pierdut puterea. Și astfel ispita „moare” – ea nu mai are acel efect de atracție ispita încetează a mai fi ispită.
Satan este domnitorul întunericului. Imediat cum vine lumina lui Dumnezeu, el și-a pierdut puterea și stăpânirea. Lăudat fie Dumnezeu!

Cuvântul lui Dumnezeu ca lumină

Cuvântul lui Dumnezeu luminează toate lucrurile, și totul și toți își primesc valoarea corectă. Când Satan are putere asupra unui om, motivul este că acel om nu a socotit valoarea corectă a lucrurilor, iar aceasta vine, mai departe, de acolo că omul nu a primit Cuvântul lui Dumnezeu în inima sa, chiar dacă îl are în minte și în gură.

Cuvântul ne arată foarte clar că nimic din această lume nu este mare în sine însuși. Dumnezeu este mare! Mântuirea este mare! Credința, nădejdea și dragostea sunt mari! Înțelepciunea, dreptatea și adevărul sunt mari! Frica de Dumnezeu însoţită de mulţumire este un mare câştig.!” 1 Timotei 6:6. Așadar: să te mulțumești cu puțin, sau chiar nimic, înseamnă un lucru mare! Complet împotriva la percepțiilor și ideilor oamenilor! De ce nu vede omul astfel lucrurile? Pentru că nu a luat la inimă acest cuvânt, această lumină. Omul este în întuneric, în ce privește acest domeniu, și Satan stăpânește acolo. El vine cu ispita de a primi tot mai mult din cele pământești, pentru că omul, din cauza întunericului său, vede lucrurile ca un câștig, și astfel, el mușcă din momeala diavolului. Acest lucru este foarte simplu și la îndemână de înțeles.

Lumina luminează în inimile noastre

Cel care este ca un copil mic, el este mare – conform cuvintelor lui Isus. Dar cine și-a pus pe inimă acest cuvânt al vieții? Cine l-a primit cu seriozitate profundă? Și tocmai din cauză că această lumină nu există în inimă, se fac o mulțime de păcate: încăpățânare, poftă de a stăpâni, pofta de ceartă, etc. De aceea are Satan putere în lume.

Cuvântul lui Isus luminează ca stelele de pe cerul de seară. Noi trebuie să lăsăm ca aceste cuvinte ale vieții să lumineze în inima noastră – atunci întunericul dispare, și Satan este zdrobit sub picioarele noastre. Despre asta scrie Pavel în Romani 16:20.

Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.” Matei 2:26. Acest verset este exact opusul la ce Satan zugrăvește în fața oamenilor. Toți păcătoșii vor sus și tot mai sus. Isus a mers în jos – sub toți.

Pentru că ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.” Luca 16:15. Așadar, este mai puțin decât nimic! Este pe minus!

Când observăm cum stau lucrurile în lumina corectă, atunci Satan își pierde puterea în aceeași secundă în care omul primește și ține tare de lumina Cuvântului lui Dumnezeu.
O, cum Satan a înșelat și continuă să înșele pe oameni; cum a întors pe dos înțelegerea și valorile! Îmi amintește de cum copiii mici aleg moneda de 5 coroane în loc de cea de 10 coroane, pentru că moneda de 5 coroane este mai mare!

Decepția acestei lumi

Nimic din banii, mâncarea, băutura, hainele, casele, mașinile, avioanele, iubitul/iubita, soțul/soția, cinstea de la oameni, jobul prestigios, salariul mare, influența în lume, mulțimile de oameni, puterea fizică, cunoștința, educația sau orice altceva din această lume nu este mare! Toți suntem înșelați chiar din copilărie. Suntem crescuți într-o înșelăciune.

Voia și călăuzirea lui Dumnezeu sunt mari. Când un lucru devine un bun mare pentru noi, de exemplu partenerul de viață, atunci acel bărbat sau acea femeie nu sunt mari, ci voia și călăuzirea lui Dumnezeu. Să te căsătorești după voia lui Dumnezeu este mare, dar aceasta nu înseamnă că a fi necăsătorit este un bun mai mic decât a fi căsătorit. Acel bărbat sau acea femeie care se potrivește pentru tine, după considerația lui Dumnezeu, devine un bun mare, dar să te căsătorești împotriva voii lui Dumnezeu, să nu mai vorbim despre a cădea de la Dumnezeu pentru a-ți găsi un bărbat, este un mare minus pentru timp și veșnicie.

Puterea lui Satan zdrobită

Rezultatul acestei lumini este că nu te mai lași momit și speriat. Ceea ce trebuia să te ademenească și să te sperie își pierde valoarea și, implicit, și puterea. Este un nimic. Nu are nicio valoare! Este cenușă. Nu primești bucurie adevărată dacă obții acel lucru! Nu este o pierdere mare dacă pierzi acel lucru. Nu te face nici mai sărac, dar nici mai bogat. Nu câștigi nimic și nu pierzi nimic. Doar ceea ce este mare în ochii noștri are putere asupra noastră.

Satan își pierde puterea asupra ta prin faptul că tu primești ochi deschiși să vezi că momeala lui este un mare nimic. Satan stăpânește asupra împărăției întunericului. Imediat cum această lumină a vieții intră în inima ta, el și-a pierdut puterea asupra ta!

Satan este zdrobit sub picioarele tale!
Amin!

Acesta este un fragment dintr-o broșură publicată în 1942 în Stiftelsen Skjulte Skatters (Comori Ascunse).
© Copyright Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag | brunstad.org

 

Cum birui păcatul?

Biblia vorbește despre a fi „mai mult decât biruitori” asupra păcatului. Dar cum?

Cum birui păcatul?

Biblia spune foarte sigur că noi, creștinii, trebuie să trăim o viață de biruință în lupta noastră împotriva păcatului. Și victoria aceasta nu trebuie să fie „trasă de păr”, ci noi trebuie să fim mai mult decât biruitori, (Romani 8:37) cum scrie că Dumnezeu „ne poartă întotdeauna în carul Său de biruință!” (2 Corinteni 2:14)

Totuși, deși vreau să trăiesc o viață plăcută lui Dumnezeu, poate fi descurajator să observ reacțiile care vin din natura mea în situații și momente din viața zilnică. Cred, spun și fac lucruri care nu sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Pavel descrie aceasta foarte bine în Romani 7:18-19: Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Poate părea că păcatul moștenit din firea mea este prea puternic. Deci, cum îl birui?

„Cum Eu am biruit”

Isus spune ceva incredibil în Apocalipsa 3:21: Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Aceste cuvinte sunt atât de minunate că, aproape că nu le putem cuprinde! Toți creștinii că prin sacrificiul lui Isus noi putem primi iertare și și împăcare cu Dumnezeu. Dar Isus spune că și EU pot birui cum EL a biruit! Asta înseamnă că trebuie să existe ceva mai mult decât iertare pentru păcate.

Deci, ca să aflu cum pot birui păcatul, trebuie să mă uit la Isus, înainte-mergătorul meu și exemplul meu mare, și să văd cum El a făcut în viață.

„Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta”

Când a venit în lume, Isus a declarat: „Un trup Mi-ai dat, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Evrei 10:5-7) Similar, când El întâmpina încercări enorme, spre finalul vieții Lui, spunea:„… nu voia Mea, ci voia Ta.” Luca 22:42.

„Voia mea” este un altă expresie pentru păcatul din fire pe care toți l-am moștenit. El cuprinde domenii extrem de mari incluzând mândrie, nerăbdare, egoism, nedreptate, iritație, lenevie, vanitate, nemulțumire, necurăție sexuală, necredință, descurajare, invidie, lăcomie, etc. Și Isus a avut această voie proprie, ca om, și a fost ispitit, dar hotărârea lui fermă încă de la început a fost: „Nu voia Mea, ci voia Ta!” Ca eu să birui, cum El a biruit, trebuie să iau aceeași decizie și să mă țin de ea credincios, indiferent ce se întâmplă sau ce simt.

Smerenie

Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus care (…) S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. Filipeni 2:5-8. Isus era în cer cu Dumnezeu, dar a vrut, din proprie inițiativă, să devină um om pentru noi. Te-ai putea gândi că aceasta este cel mai nobil act de smerenie posibil, dar scrie mai departe că El ca om S-a smerit și a fost ascultător. Aceasta a fost din cauză că avea o voie proprie care nu era de acord cu voia Tatălui. În situațiile din viață când era ispitit la nerăbdare, iritație, invidie, descurajare, etc, Tatăl I-a arătat că reacțiile nu erau niciodată din cauza celorlalți, sau din cauza situației, ci întotdeauna erau din cauza tendințelor păcătoase din firea lui Isus. Pentru a birui, Isus a trebuit să se smerească; a trebuit să ducă lupta împotriva păcatului și să-Și îndeplinească angajamentul: „Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!”

Smerenia este gândirea lui Isus și tot smerenia trebuie să fie gândirea ucenirilor Lui.

Rugăciuni cu strigăte mari și lacrimi

„… El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit. Evrei 5:7-8. Isus chiar a fost un om ca noi. Dumnezeu nu I-a dat niciun privilegiu special ca să-I facă drumul mai facil, pentru că toată lucrarea de mântuire putea fi coruptă și fără valoare în acel caz. Isus a dus o luptă disperată împotriva păcatului din firea Sa și a necesitat ajutor. Rugăciunile lui „cu strigăte mari și lacrimi” au fost auzite pentru că erau sincere, rezultau dintr-o dorință de a sluji doar lui Dumnezeu.

Dumnezeu L-a învățat ascultare și I-a dat puterea și ajutorul de care avea nevoie ca să se nege pe El însuși, de fiecare dată. Cât de disperat sunt eu ca să capăt biruință? Cât de vehemente sunt strigătele mele la Dumnezeu? Cât de doritor sunt eu să ascult? Vreau să fiu salvat de moarte? Să birui cum El a biruit, atunci trebuie să-L urmez pe Isus în toate, așadar trebuie să mă rog pentru ajutor. În situațiile mele, poftele și dorințele din fire dar și presiunile din afară se pot ridica precum munți înalți. Lupta poate părea copleșitoare, dar nu sunt singur!

Ajutor la timpul potrivit

Isus știe ce înseamnă să fii om. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” Evrei 4:15. Înainte să părăsească pământul, Isus a promis ucenicilor Săi că va trimite Duhul Sfânt, Ajutorul, care îi va ghida către adevăr. (Ioan 14:16-17, 26; Ioan 15:26).

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16. Timpul de nevoie este când sunt ispitit, când văd și simt păcatul în fire, când mă străduiesc să mă păzesc curat ca să nu păcătuiesc. Dacă mă rog după ajutor, cum a făcut Isus, cu smerenie și strigăte mari cu lacrimi, disperat ca să obțin victoria și să fiu salvat de moarte, atunci voi primi ajutor.

Duhul Sfânt va veni și-mi va arăta calea. Și calea este întodeauna aceasta: „Suferă în fire, ca Isus!” Dacă sunt smerit și doresc să ascult, El îmi va puterea și ajutorul de care am nevoie pentru a rezista în luptă. El îmi va da lumină și înțelegere ca să văd cât de atroce este păcatul și cât de mare este chemarea cerească. El îmi va da Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător, ajutor și armă.

Cuvântul ca armă

Cuvântul lui Dumnezeu este o armă. (Efes. 6:17; Evrei 4:12) Este adevărul absolut și o armă puternică împotriva înșelăciunea păcatului lui Satan. Când Isus a fost ispitit de diavol, răspunsul Lui a început întotdeauna cu: „Este scris!” (Matei 4:1-11). Dar Isus nu doar a făcut referință la Cuvânt, ci El avea autoritate când îl folosea, pentru că Isus trăia conform Cuvântului. În Ioan 1:14 citim o descriere interesantă: „Cuvântul a luat trup și a locuit între noi.” Isus era Cuvântul personificat. Întreaga Lui viață a fost o împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu, și, implicit, a voii lui Dumnezeu.

Când citesc Biblia, mă umplu cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Ea este o armă pe care El mi-a dat-o; cuvinte pe care să le folosesc împotriva înșelăciunii lui Satan, așa cum Isus a făcut; cuvinte care-mi pot arăta ce să fac, cuvinte de mângâiere. Trebuie să fac exact ce citesc. Atunci mânuiesc sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Expun total minciunile și decepția lui Satan și birui toate tendințele păcătoase din firea mea. Când trăiesc după aceste cuvinte, sunt invincibil.

Sufăr în fire, termin cu păcatul

Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu. 1 Petru 4:1-2. Această suferință nu era suferința fizică de la Golgota. Era suferința crucii pe care El o folosea zilnic când spunea „nu” voii Sale proprii, păcatului din fire, chiar când Îl bombarda neîncetat cu așteptări, cerințe și atracții deceptive. Păcatul din natura Sa și-a primit condamnarea la moarte când El a spus „Facă-se voia Ta, Dumnezeu!”. Iar această condamnare a fost dusă la îndeplinire când poftele erau descoperite în momentul ispitei.

Ca ucenic ce-L urmez pe Isus, trebuie să-mi urăsc viața, să mă neg pe mine însumi și să-mi iau crucea. (Luca 9:23, Luca 14:26). Costă ceva, costă voia mea, costă viața mea. Trebuie să mă rog și să plâng, iar poftele mele trebuie să simtă durerea refuzului meu de a ceda. Pe „crucea zilnică” ele suferă și mor. Atunci eu termin cu păcatul.

Aceasta este calea umblată de Maistru. Dacă Îl urmezi, vei ajunge unde este El!

Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie. Apocalipsa 3:21.

14 versete care ne dovedesc că Dumnezeu vrea ca noi să biruim asupra păcatului

Aici sunt câteva versete selectate, care evidențiază promisiunea slăvită dată de Dumnezeu nouă: biruință asupra păcatului!

14 versete care ne dovedesc că Dumnezeu vrea ca noi să biruim asupra păcatului

Aici sunt câteva versete selectate, care evidențiază promisiunea slăvită dată de Dumnezeu nouă: biruință asupra păcatului!

În Biblie este clar asta că ucenicii credincioși ai lui Hristos au promisiunea că vor primi biruință asupra păcatului. Cu alte cuvinte, intenția lui Dumnezeu, pentru servitorii Lui, este ca ei să înceteze complet cu a mai păcătui! În ciuda faptului că acestă evanghelie este așa de clară, ea este des înțeleasă greșit sau chiar ignorată. Aici noi am selectat câteva dintre cele mai clare versete pe care le-am putut găsi, care dovedesc împotriva oricărui dubiu că voia lui Dumnezeu este să ne elibereze de păcat!

Matei 5:48

Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit.”

Romani 6:12-14

„Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.”

Romani 8:12-13

„Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri, dar, dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.”

1 Corinteni 15:34

„Veniţi-vă în fire cum se cuvine şi nu păcătuiţi!”

2 Corinteni 2:14

„Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.”

Coloseni 3:5

„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.”

Evrei 2:17-18

„Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ceea ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El Însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.”

Evrei 4:15-16

„Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.”

1 Petru 2:21-22

„Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie. ‘El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug.’”

1 Petru 4:1-2

Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.”

2 Petru 1:10

De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.”

1 Ioan 3:3

Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţește, după cum El este curat.”

1 Ioan 3:6-7

Oricine rămâne în El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire este neprihănit, cum El Însuşi este neprihănit.”

Apocalipsa 3:21

Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”

Ce spune Biblia despre preacurvie?

Ce este considerat „preacurvie” de Cuvântul lui Dumnezeu și care sunt consecințele acestui păcat?

Scris de Steve Lenk
Ce spune Biblia despre preacurvie?

Preacurvia ia loc atunci când o persoană căsătorită intră în relații sexuale cu altă persoană față de cea cu care este căsătorită.

Biblia condamnă clar această faptă: „Să nu preacurvești!” (Exodul 20:14) Căci ea încalcă legământul făcut odată cu căsătoria – de a fi credincios partenerului de căsnicie.

Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea şi patul să fie nespurcat, căci Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari. (Evrei 13:4). Este scris despre Dumnezeu că Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. (Eclesiastul 3:11) și timpul în care El a menit intimitatea sexuală este între un bărbat și o femeie, în cadrul relației de căsătorie. Să ai această relație înainte de căsătorie (curvie) sau cu alt partener, după căsătorie (preacurvie) este în neascultare directă față de voia lui Dumnezeu. Chiar dacă și partenerul tău de căsnicie ar fi de acord cu o astfel de faptă, aceasta nu o face acceptabilă în ochii lui Dumnezeu.

Fugi de curvie

Pavel avertizează clar împotriva acestui comportament: „Fugiţi de curvie! Orice alt păcat pe care-l face omul este un păcat săvârşit afară din trup, dar cine curveşte păcătuieşte împotriva trupului său.” (1 Corinteni 6:18) Faptul că ni s-a dat de la Dumnezeu un trup este un privilegiu mare și îl putem folosi ca să-L cinstim pe Cel care ni l-a dat: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi dar pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6:19-20)

Potențialul de a folosi trupurile noastre spre slava lui Dumnezeu este subliniat în Tesaloniceni 4:3-5: Voia lui Dumnezeu este sfinţirea voastră: să vă feriţi de curvie; fiecare din voi să ştie să-şi stăpânească vasul în sfinţenie şi cinste, nu în aprinderea poftei, ca neamurile, care nu cunosc pe Dumnezeu.” Sfințirea este procesul care are loc în acei care își jertfesc trupul în ascultare de voia lui Dumnezeu și ca rezultat noi vom participa la sfințirea lui (Viața și natura Lui Dumnezeu).

În Noul Testament, Isus extinde curvia la o intenție ascunsă a inimii: Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: ‘Să nu preacurveşti.’ Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui. (Matei 5:27-28) El scoate în evidență și atitudinea extremă pe care ar trebui s-o avem ca să evităm un asemenea păcat:Dacă, deci, ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29-30)

Ispitit ca noi, dar fără păcat

Când noi suntem ispitiți la gânduri necurate, noi ne putem aminti că Isus a deschis o cale afară din păcat pentru noi toți: Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” (Evrei 2:18)

Nu există fericire adevărată și de durată pentru un creștin în afara voii lui Dumnezeu. Plăcerea momentană a preacurviei va trece imediat, dar regretul pe care îl seceri este de foarte lungă durată. Ferice de cei care aleg ca Isus, să sufere și să facă voia lui Dumnezeu, prin a nu ceda în ispită. Atunci noi devenim o binecuvântare și un exemplu acolo unde suntem și obținem bucurii care cresc încontinuu în viața aceasta de pe pământ și apoi în toată veșnicia.

29 versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită

 

 

Aceste versete biblice îți dau uneltele necesare pentru a birui în fiecare ispită. Ispita nu trebuie niciodată să rezulte în păcat!

29 versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită

Ispita este o parte din viață. Până în ziua în care nu vom mai avea un trup al păcatului, vom fi ispitiți să facem faptele firii pământești. Dar, în realitate, fiecare ispită este o oportunitate de a obține biruință asupra păcatului! Cu Cuvântul lui Dumnezeu ca armă noi putem întotdeauna rezista ispitei!

Aici este o selecție de versete despre ispite, care ne arată cum să biruim dar și care ne descriu făgăduințele pe care le primim ca rezultat al biruinței asupra ispitei!

Crede că Dumnezeu are o ieșire pentru tine. Ispita nu devine păcat înainte ca tu să fii de acord cu ea, de aceea, dacă vrei să reziști în ispită, tu trebuie să cauți ieșirea. Împotrivește-te ispitei ca să fii biruitor!

„Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea. Iacov 1:14-15.

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni10:13.

Folosește puterea Duhului Sfânt – ea este puterea de care ai nevoie pentru a te împotrivi ispitei până la capăt:

„Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Galateni 5:16-17.

„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” 2 Corinteni 10:4.

Ia Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta înainte să fii ispitit, ca să îl ai atunci când ai nevoie de el:

„Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” Psalm 119:11.

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Efeseni 6:10-11.

„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău.” Psalm 119:9.

Amintește-ți pactul cu Dumnezeu:

„Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Geneza 39:9.

„Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Iov 31:1.

Iubește-l pe Isus mai mult decât poftele tale:

„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15.

„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” Filipeni 3:8.

Iubește dreptatea:

„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.” 1 Timotei 6:11.

„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Matei 5:6.

Privește păcatul la care ești ispitit ca fără valoare, urât și în cale afară de păcătos:

„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” Coloseni 3:6.

„Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.” Psalm 97:10.

Împotrivește-te lui Satan în momentul ispitei. Isus ne arată cum putem face asta: folosind Cuvântul lui Dumnezeu:

„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.

„’Pleacă, Satano’, i-a răspuns Isus. ‘Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.”” Matei 4:10.

Stai aproape de Isus:

„…Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Evrei 2:14-18.

„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.

Ține minte faptul că Hristos trăiește în tine, iar tu ești deja mort față de păcat! Păcatul nu mai stăpânește asupra ta:

„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Romani 6:11-12.

“Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.

Roagă-te! Mergi la tronul de har pentru a primi ajutor (putere de a birui) atunci când ești în nevoie – când ești ispitit:

„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Romani 6:14.

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16.

Urmează exemplul lui Isus:

„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui...” Evrei 5:7.

Fii conștient de faptul că lupta este deja câștigată dacă reziști ispitei până la capăt:

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.

„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12.

Gândește-te că biruința asupra păcatului te duce către o părtășie mai adâncă cu alți credincioși. Noi luptăm unul pentru altul, astfel încât trupul lui Hristos să fie zidit:

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.

“… ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Evrei 11:25.

Trebuie să vă naşteţi din nou

Prin credinţa în Hristos, noi putem fi pregătiţi şi curăţiţi spiritual de păcate, scufundaţi în Evanghelia Sa şi saturaţi în ea şi purificaţi şi pecetluiţi de Spiritul Sfânt al făgăduinţei.

Casa copilăriei mele din California se afla destul de aproape de o livadă mare cu piersici, caise, cireşe, pere şi alte fructe delicioase. Locuiam, de asemenea, aproape de câmpurile cu castraveţi, roşii şi multe alte legume.

Când eram copil, aşteptam, întotdeauna, cu nerăbdare anotimpul conservelor. Nu-mi plăcea să spăl borcanele sau să muncesc în bucătăria noastră unde căldura era mare. Dar îmi plăcea să lucrez alături de mama şi de tata. Şi îmi plăcea nespus să mănânc ceea ce munceam! Sunt sigur că am mâncat mai multe fructe decât am pus la conservat în borcanele noastre.

Amintirile mele despre timpul petrecut în bucătărie cu mama şi tata îmi revin în minte de fiecare dată când văd o sticlă cu cireşe sau piersici conservate acasă. Învăţăturile esenţiale pe care le-am desprins despre bizuirea pe forţele proprii şi viaţa cumpătată, în timp ce puneam la conservat fructe şi legume, m-au binecuvântat întreaga viaţă. Este interesant faptul că experienţele simple şi obişnuite asigură, deseori, cele mai importante prilejuri pentru a învăţa pe care le avem vreodată.

La vârsta maturităţii, am reflectat la lucrurile pe care le-am observat în bucătăria noastră în timpul anotimpului pentru conserve. În această dimineaţă, doresc să vorbesc despre unele învăţăminte spirituale pe care le putem desprinde din procesul prin care un castravete proaspăt devine un castravete murat. Invit Duhul Sfânt să fie cu noi în timp ce ne gândim la importanţa acestor învăţăminte pentru mine şi pentru dumneavoastră în timp ce venim la Hristos şi, spiritual, ne naştem din nou.

Castraveţi proaspeţi şi castraveţi muraţi

Un castravete murat este un castravete care a fost transformat conform unei anumite reţete şi după o serie de etape. Primul pas în procesul schimbării unui castravete proaspăt în unul murat constă în pregătire şi curăţare. Îmi amintesc că am petrecut multe ore pe veranda din spatele casei, îndepărtând tulpinile şi spălând mizeria de pe castraveţii pe care îi culesesem. Mama acorda multă atenţie pregătirii şi spălării castraveţilor. Avea standarde înalte în ceea ce privea curăţenia şi îmi inspecta întotdeauna munca pentru a se asigura că această responsabilitate importantă era îndeplinită corespunzător.

Următorul pas din acest proces de schimbare îl reprezintă scufundarea şi saturarea castraveţilor în saramură o perioadă de timp îndelungată. Pentru a pregăti saramura, mama folosea întotdeauna o reţetă pe care o învăţase de la mama ei – o reţetă cu ingrediente speciale şi o procedură exactă. Castraveţii devin muraţi numai dacă sunt total şi complet scufundaţi în saramură perioada de timp prescrisă. Procesul de conservare modifică treptat compoziţia castravetelui şi are ca rezultat aspectul şi gustul distinct al unui castravete murat. Stropirea sau scufundarea lui pentru o scurtă perioadă de timp în saramură nu au ca rezultat transformarea necesară. Pentru a se produce schimbarea dorită este necesară scufundarea fermă, de durată şi completă.

Ultimul pas al procesului este pecetluirea sau etanşeizarea castraveţilor conservaţi în borcane care au fost sterilizate şi purificate. Castraveţii sunt puşi în borcane, acoperiţi cu saramură fierbinte şi borcanele, la rândul lor, sunt puse la fiert într-un recipient cu apă. Toate impurităţile trebuie să fie îndepărtate atât de pe castraveţii muraţi, cât şi din borcane pentru ca produsul finit să fie protejat şi conservat. Dacă această procedură este urmată întocmai, castraveţii muraţi pot fi depozitaţi şi consumaţi cu plăcere o perioadă de timp îndelungată.

Pe scurt, un castravete devine murat după ce este pregătit şi curăţat, scufundat şi saturat în apă cu sare şi închis etanş sau pecetluit într-un container sterilizat. Această procedură necesită timp şi nu poate fi grăbită şi niciunul dintre paşii esenţiali nu poate fi ignorat sau evitat.

O schimbare mare

Slujitorii autorizaţi ai Domnului ne învaţă mereu că unul dintre scopurile principale ale existenţei noastre muritoare este să fim schimbaţi spiritual şi transformaţi prin ispăşirea lui Isus Hristos. Alma a declarat:

„Nu te minuna că toată omenirea, da, bărbaţi şi femei, toate naţiunile, neamurile, limbile şi popoarele trebuie să se nască din nou; da, să se nască din Dumnezeu, să se schimbe din starea lor carnală şi decăzută la o stare de dreptate, fiind mântuiţi de Dumnezeu, devenind fiii şi fiicele Lui;

Şi astfel, ei devin fiinţe noi; şi dacă ei nu fac aceasta, atunci ei nu pot în nici un fel să moştenească împărăţia lui Dumnezeu” (Mosia 27:25-26).

Noi suntem instruiţi să „[venim] la Hristos şi [să ne perfecţionăm] pentru El şi [să ne lepădăm] de orice necredinţă” (Moroni 10:32), să devenim „o făptură nouă” în Hristos (vezi 2 Corinteni 5:17), să înlăturăm „omul firesc” (Mosia 3:19) şi să trăim „o schimbare mare în noi sau în inimile noastre, pentru [ca să] nu mai avem înclinare să facem rău, ci să facem bine neîncetat” (Mosia 5:2). Vă rog să observaţi că, aşa cum se descrie în aceste versete, convertirea este mare, nu mică – o renaştere spirituală şi o schimbare fundamentală a ceea ce simţim şi dorim, a ceea ce gândim şi facem, şi a ceea ce suntem. Într-adevăr, esenţa Evangheliei lui Isus Hristos implică o schimbare fundamentală şi permanentă a însăşi naturii noastre, făcută posibilă prin bizuirea pe „meritele şi mila şi harul lui Mesia cel Sfânt” (2 Nefi 2:8). Când alegem să-L urmăm pe Învăţător, noi alegem să ne schimbăm – să fim născuţi din nou spiritual.

Pregătirea şi curăţirea

Aşa cum un castravete trebuie să fie pregătit şi curăţat înainte de a putea fi schimbat într-un castravete murat, tot aşa dumneavoastră şi cu mine ne putem pregăti prin „cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături” (1 Timotei 4:6) şi curăţiţi iniţial prin rânduielile şi legămintele realizate prin autoritatea Preoţiei aaronice.

„Şi preoţia cea mai mică a continuat, preoţie care deţine cheia slujirii îngerilor şi a Evangheliei pregătitoare;

Care Evanghelie este Evanghelia pocăinţei, şi a botezului, şi a iertării păcatelor” (D&L 84:26-27).

Şi Domnul a stabilit un standard înalt de curăţenie.

„De aceea, învaţă-i pe copiii tăi că toţi oamenii, de pretutindeni, trebuie să se pocăiască sau ei nu vor putea, în nici un mod, să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nici un lucru care nu este curat nu poate locui acolo sau nu poate locui în prezenţa Sa” (Moise 6:57).

Pregătirea corespunzătoare şi curăţirea sunt primii paşi de bază din procesul naşterii din nou.

Scufundarea şi saturarea

Aşa cum castravetele este transformat într-unul murat când este scufundat şi saturat cu saramură, tot aşa dumneavoastră şi cu mine ne naştem din nou pe măsură ce suntem absorbiţi de şi în Evanghelia lui Isus Hristos. Pe măsură ce vom cinsti şi „respecta… legămintele” (D&L 42:13) pe care le-am făcut, pe măsură ce ne vom „[ospăta] din cuvintele lui Hristos” (2 Nefi 32:3), pe măsură ce ne „[rugăm] la Tatăl cu toată puterea inimii” (Moroni 7:48) şi pe măsură ce-L vom „[sluji pe Dumnezeu] cu toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată tăria”(D&L 4:2) , atunci:

„Datorită legământului pe care l-aţi făcut, veţi fi numiţi copiii lui Hristos, fiii şi fiicele Lui; căci iată, în ziua aceasta El v-a născut pe voi spiritual; căci voi spuneţi că inimile voastre sunt schimbate prin credinţă în numele Lui; de aceea, voi v-aţi născut din El şi aţi devenit fiii şi fiicele lui” (Mosia 5:7).

Renaşterea spirituală descrisă în aceste versete nu se produce, de obicei, repede sau pe loc; este un proces continuu – nu un singur eveniment. Rând după rând şi precept după precept, treptat şi aproape imperceptibil, motivele noastre, gândurile noastre, lucrările noastre şi faptele noastre devin aliniate voinţei lui Dumnezeu. Această etapă a procesului de transformare necesită timp, insistenţă şi răbdare.

Un castravete se murează prin scufundarea completă, pe o perioadă de timp îndelungată şi fermă în saramură. Important este că sarea este ingredientul cheie din reţetă. Sarea este folosită frecvent în scripturi ca simbol atât al legământului, cât şi al poporului de legământ. Şi, aşa cum sarea este esenţială pentru această transformare a castravetelui în murătură, legămintele sunt esenţiale pentru renaşterea noastră spirituală.

Noi începem procesul de naştere din nou prin exercitarea credinţei în Hristos, pocăinţă de păcatele noastre şi botezul prin scufundare, pentru iertarea păcatelor, de către o persoană care are autoritatea preoţiei.

„Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6:4).

Şi după ce ieşim din apele botezului, sufletele noastre au nevoie să fie permanent scufundate şi saturate cu adevărul şi lumina Evangheliei Salvatorului. Înmuierea sporadică şi superficială în doctrina lui Hristos şi participarea parţială la lucrarea Bisericii Sale restaurate nu poate produce transformarea spirituală care ne permite să păşim în noutatea vieţii. Sunt necesare respectarea legămintelor, constanţa angajării şi dăruirea întregului nostru suflet lui Dumnezeu dacă dorim să primim binecuvântările eternităţii.

„Doresc ca voi să veniţi la Hristos, care este Cel Sfânt al Israelului, şi să vă împărtăşiţi din Salvarea Lui şi din puterea mântuirii Lui. Da, veniţi la El şi oferiţi-i sufletele voastre întregi ca o jertfă pentru El şi continuaţi în posturi şi rugăciuni şi răbdaţi până la capăt; şi, aşa cum Domnul trăieşte, tot aşa veţi fi salvaţi” (Omni 1:26)

Scufundarea totală şi saturarea cu Evanghelia Salvatorului sunt etape esenţiale în procesul naşterii din nou.

Purificarea şi pecetluirea

Castraveţii conservaţi sun puşi în borcane sterilizate şi prelucraţi la temperatură mare pentru a îndepărta impurităţile şi pentru a etanşeiza sau pecetlui recipientele, protejându-le împotriva contaminării externe. Procedeul fierberii borcanelor într-un vas cu apă permite castraveţilor să fie atât protejaţi, cât şi păstraţi o perioadă de timp îndelungată. În mod similar, noi suntem purificaţi şi sfinţiţi treptat, pe măsură ce suntem spălaţi în sângele Mielului, suntem născuţi din nou şi primim rânduielile şi cinstim legămintele administrate prin autoritatea Preoţiei lui Melhisedec.

„Cu toate acestea, ei au postit şi s-au rugat adeseori şi au devenit din ce în ce mai puternici în umilinţa lor şi din ce în ce mai întăriţi în credinţa în Hristos pentru umplerea sufletelor lor de bucurie şi consolare, da, chiar până la purificarea şi sfinţirea inimilor lor, care sfinţire vine datorită supunerii inimilor lor în Dumnezeu” (Helaman 3:35) .

Cuvântul „pecetluire”, în mesajul meu de azi, nu se referă numai la rânduiala căsătoriei eterne îndeplinite în casa Domnului. Ci am folosit acest cuvânt cu sensul explicat în secţiunea 76 din Doctrina şi legămintele:

„Aceasta este mărturia Evangheliei lui Hristos cu privire la aceia care vor ieşi afară la învierea drepţilor –

„Ei sunt aceia care au primit mărturia despre Isus şi cred în numele Lui şi au fost botezaţi după felul îngropării Sale, fiind îngropaţi în apă în numele Lui, şi aceasta potrivit poruncii pe care El a dat-o –

Pentru ca prin ţinerea poruncilor ei să poată fi spălaţi şi curăţaţi de toate păcatele lor şi să primească Spiritul Sfânt prin aşezarea mâinilor aceluia care este rânduit şi pecetluit cu această putere;

Şi care biruieşte prin credinţă şi este pecetluit prin Spiritul Sfânt al făgăduinţei, pe care Tatăl îl revarsă asupra tuturor acelora care sunt drepţi şi fideli” (versetele 50-53).

Spiritul Sfânt al făgăduinţei este puterea de confirmare a Duhului Sfânt. Când este pecetluită prin Spiritul Sfânt al făgăduinţei, o rânduială, un jurământ sau un legământ leagă pe pământ şi în cer (vezi D&L 132:7). Primirea acestui „semn de aprobare” din partea Duhului Sfânt este rezultatul credinţei, integrităţii şi neclintirii în cinstirea legămintelor Evangheliei „în decursul timpului” (Moise 7:21). Totuşi, această pecetluire poate fi pierdută prin nedreptate şi prin păcătuire.

Purificarea şi pecetluirea de către Spiritul Sfânt al făgăduinţei constituie etapa culminantă a procesului naşterii din nou.

Cu energia sufletului meu

Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, eu mă rog ca această pildă a castravetelui murat să ne ajute să ne evaluăm vieţile şi să înţelegem mai bine importanţa eternă a renaşterii spirituale. Împreună cu Alma „vorbesc cu toată puterea sufletului meu” (Alma 5:43).

„Vă spun vouă că acesta este ordinul după care eu sunt chemat, da, să predic către fraţii mei preaiubiţi, da, şi către oricine trăieşte în ţară; da, să le predic tuturor, atât celor bătrâni, cât şi celor tineri, atât sclavilor, cât şi celor liberi; da, vă grăiesc vouă celor bătrâni şi celor de vârstă mijlocie şi generaţiei care se ridică; da, să strig către ei că trebuie să se pocăiască şi să fie născuţi din nou” (Alma 5:49).

Eu depun mărturie despre realitatea şi divinitatea Salvatorului celui Viu, care ne invită să venim la El şi să fim schimbaţi. Depun mărturie că Biserica Sa şi autoritatea preoţiei Sale au fost restaurate prin profetul Joseph Smith. Prin credinţa în Hristos, noi putem fi pregătiţi şi curăţiţi spiritual de păcate, scufundaţi în Evanghelia Sa şi saturaţi în ea şi purificaţi şi pecetluiţi de Spiritul Sfânt al făgăduinţei – chiar născuţi din nou. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.

 

 99999

Înaintea Lui Dumnezeu Nu se are În Vedere Faţa Omului, Partea 2


Romani 2:11-16

Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. 12 Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. 13 Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. 14 Când Neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, cari n-au o lege, îşi sunt singuri lege; 15 şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. 16 Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.

Am predicat din acest text pe 27 decembrie. Am urmărit argumentul principal din versetul 11 – afirmaţia că “înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului” – până la versetul 16 şi am încercat să arăt cum a răspuns Pavel obiecţiei că Dumnezeu pare să fie părtinitor, pentru că El judecă oamenii “după faptele lor” (2:6), şi că Iudeii au avantajul că au Legea să le spună ce fapte ar trebui să facă, dar alte naţiuni n-o au. Deci Dumnezeu pare a fi părtinitor faţă de Iudei – se pare că ei vor avea un avantaj la judecată. Pavel răspunde obiecţiei acesteia în doi paşi. 1) El spune că ceea ce va dovedi la judecată că eşti neprihănit nu va fi nici deţinerea nici auzirea Legii, ci împlinirea Legii (versetul 13). 2) Neamurile au într-adevăr legea (versetul 15a) – faptele ei sunt scrise în inimile lor, şi propriul lor comportament şi conştiinţele lor arată lucrul acesta (verset 15b).

O IMPORTANŢĂ A SERIOZITĂŢII PE CARE AR TREBUI SĂ O RESIMŢIM

Nu voi reface argumentarea în detaliu. Dar v-am promis că vom reveni la afirmaţia din versetul 13b, “cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.” Această afirmaţie ridică întrebări de foarte mare importanţă. Fraza “va fi socotit neprihănit” poartă cu ea o doză de seriozitate pe care nici unul dintre noi n-o resimte aşa cum ar trebui.

Fraza “va fi socotit neprihănit” [va fi justificat] exprimă ideea de a fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu. Însemnătatea acesteia este cu mult mai mare decât o putem resimţi fiecare dintre noi. Nu este nimic în cultura noastră – în biserică sau în afara bisericii – care să ne pregătească să simţim seriozitatea acestei afirmaţii. Secolul douăzeci a fost secolului eului, şi al grijii de sine numită terapie. Chiar şi creştinii sunt saturaţi la maxim cu ideea că Dumnezeu şi mântuirea au de a face cu sănătatea mea mintală curentă. Dacă Dumnezeu nu-mi dă experienţe bune, îmi va da cel puţin abilitatea de a face faţă la experienţele rele. Aceasta este ceea ce simţim cu privire la mântuire. Deci Dumnezeu este cam la fel de important ca şi cele mai mari crize emoţionale sau de sănătate la care ne putem gândi, să zicem, depresie sau cancer.

Lucrurile acestea s-ar putea să fie resimţite ca fiind importante, dar nu sunt, în comparaţie cu lucrurile la care se referă Evanghelia. Pentru a vedea lucrurile la care se referă Evanghelia, uitaţi-vă la versetul 16: “…în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” La ce se referă Evanghelia? La judecata viitoare. Pavel spune că “după Evanghelia mea” – nu după lege sau după tot felul de fantezii teologice, ci după Evanghelie, Dumnezeu va judeca toate secretele inimii tale, prin Fiul Său, Isus Hristos. Evanghelia este înainte de toate mesajul despre cum să fii îndreptăţit înaintea lui cu Dumnezeu în ziua judecăţii. Evanghelia nu se referă înainte de toate la experienţe bune de aici, ci se referă la judecată şi slavă dincolo de judecată.

BENEFICII VEŞNICE SAU PIERDERI VEŞNICE

A cui judecată? Judecata lui Dumnezeu. După Evanghelia lui Pavel, “Dumnezeu va judeca.” Dacă Dumnezeu ne face parte de o judecată negativă, vom merge în iad, şi vom fi chinuiţi pe vecie. Iar dacă ne va face parte de o judecată pozitivă, intrăm în viaţa veşnică, şi avem o bucurie mereu crescândă în prezenţa lui Dumnezeu. Toate beneficiile şi pierderile din această viaţă sunt un nimic în comparaţie cu împortanţa acestei judecăţi. Starea noastră fizică şi mentală în aceşti câţiva ani este ca praful de pe talerul unui cântar în comparaţie cu Everestul importanţei judecăţii lui Dumnezeu.

Remarcaţi cu foarte mare atenţie acest adevăr în versetul 16: Evanghelia este cea care vorbeşte despre judecată aici. Aceasta înseamnă că nu poţi să simţi seriozitatea glorioasă a Evangheliei lui Isus Hristos decât dacă ştii că aceasta este o Evanghelie despre judecata viitoare. Evanghelia este glorioasă nu în măsura în care ne rezolvă problemele noastre de depresie şi cancer, ci în măsura în care la judecata finală îndepărtează mânia Dumnezeului Atotputernic care este îndreptată împotriva noastră, şi ne aduce la bucurie veşnică.

John Bunyan, autorul cărţii Călătoria Creştinului, a suferit o durere imensă în sufletul lui în timp ce se lupta cu siguranţa mântuirii sale. Iată cât de îngrozit  a fost de ceea ce a văzut printre creştinii obişnuiţi din zilele sale – nu foarte diferite de zilele noastre.

Am văzut oameni în vârstă alergând după lucrurile vieţii acesteia ca şi cum ar trăi aici pe vecie … [şi] am văzut [dintre cei declaraţi creştini] foarte necăjiţi şi deprimaţi când s-au confruntat cu pierderea unor lucruri, a unui soţ, a unei soţii, a unui copil, etc. Doamne, m-am gândit, câtă zarvă pentru lucruri mărunte ca acestea. Cât de mult caută unii după lucrurile fireşti, şi cât de mult se întristează alţii datorită pierderii acestor lucruri. Dacă ei muncesc aşa de mult pentru aceste lucruri ale vieţii prezente şi varsă atâtea lacrimi pentru ele, cât de mult trebuie să fiu eu de plâns, şi câtă nevoie am eu de rugăciune. Sufletul meu moare, sufletul meu este condamnat. Dar dacă sufletul meu ar fi într-o stare bună, şi dacă aş fi sigur de lucrul acesta, ah, cât de bogat ar trebui să mă consider, chiar dacă dacă aş fi binecuvântat numai cu apă şi pâine. Ar trebui să socotesc suferinţele ca pe nişte suferinţe mici şi ar trebui să le port ca pe nişte poveri mici. (John Bunyan, Grace Abounding to the Chief of Sinners [Hertfordshire, England: Evangelical Press, 1978], p. 36)

De aceea spun că, această frază din versetul 13, “cei ce împlinesc legea vor fi socotiţi neprihăniţi,” aduce o importanţă şi o gravitate şi o măreţie şi o slavă pe care nu le resimţim aşa cum ar trebui. Dar fie ca Dumnezeu să ne ajute. Să fim socotiţi neprihăniţi de Dumnezeu, să primim o sentinţă pozitivă la judecata finală este mai important decât toată bunăstarea noastră mentală şi toată sănătatea noastră în toată această viaţă pe pământ.

CE VREA SĂ SPUNĂ PAVEL PRIN EA ÎN VERSETUL 13?

“Implinitori ai Legii” – Ipotetic?

Vrea Pavel să spună că aceasta este o afirmaţie ipotetică? – “Împlinitorii legii ar fi socotiţi neprihăniţi, dacă ar fi făcut ceea ce a cerut legea, dar lucrurile nu stau aşa.” Aceasta este, poate, cea mai obişnuită interpretare. John Stott spune, ” Desigur că aceasta este o afirmaţie teoretică sau ipotetică, din moment ce nici o fiinţă omenească n-a împlinit legea pe deplin (cf. 3:20)” (Romans: God’s Good News for the World [Downers Grove: InterVarsity Press, 1994], p.86). Argumentul lui principal provine din Romani 3:20 unde Pavel spune, “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”

Nu rezolvă cele de mai sus problema? Ce poate fi mai simplu de atât? “Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii.” Deci Romani 2:13b, “cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi,” înseamnă că spune: acesta este un principiu, nu o realitate: împlinitorii perfecţi şi fără de păcat ai legii ar fi socotiţi neprihăniţi – dar aceştia nu există. Deci toţi oamenii, atât Neamurile cât şi Iudeii, sunt sub judecată şi au nevoie de Evanghelia iertării prin Isus Hristos, ca să fie mântuiţi.

Acum există câteva lucruri foarte adevărate cu privire la această interpretare. 1) Este adevărat că nu există împlinitori ai legii perfecţi şi fără de păcat, în afară de Isus (Romani 3:9,23). 2) Este adevărat că toţi oamenii, Iudeii şi Neamurile din lumea întreagă, trebuie să cunoască Evanghelia iertării ca să fie mântuiţi (Romani 3:21-24).

Dar este Romani 2:13b o afirmaţie ipotetică? Când Pavel spune, “Pentru că nu cei ce aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi,” vrea el să spună că: Ei vor fi socotiţi neprihăniţi dacă ar exista vreun “împlinitor al legii”, dar nu există niciun “împlinitor al legii”? Sau ca să punem întrebarea altfel: Se referă aceşti “împlinitori ai legii” la împlinitori perfecţi şi fără de păcat ai legii? Ar putea Pavel să numească “împlinitor al legii” pe cineva care păcătuieşte, dar care-L iubeşte pe Dumnezeu şi iubeşte legea şi urăşte propriile sale păcate şi le mărturiseşte şi se abandonează pe sine în mila lui Dumnezeu descoperită în lege?

Eu cred că ar putea. Şi cred că asta şi face. Deci eu cred că versetul 13 înseamnă: Nu cei care aud legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei care vor fi achitaţi la judecata finală vor fi cei care 1) iubesc legea lui Dumnezeu, şi 2) depind de ajutorul Lui ca să trăiască în conformitate cu adevărul pe care-l au şi 3) se încred în Dumnezeu pentru mila Lui atunci când se poticnesc.

Auzirea Evangheliei este Esenţială pentru Mântuire

Dar acum ascultaţi cu atenţie, ca nu cumva să înţelegeţi greşit: Fără de predicarea Evangheliei şi a lucrării de trezire pe care o face Duhul Sfânt şi care duce la credinţă în Hristos, nimeni nu este mântuit astăzi în felul acesta. Aceasta este ceea ce arată Pavel în aceste două capitole şi jumătate din Romani. Motivul pentru aceasta – motivul pentru care nimeni nu este mântuit în felul acesta, fără de auzirea Evangheliei lui Hristos – este că fiecare om fără de Hristos “înăduşe adevărul în nelegiuire” (Romani 1:18). Fiecare îşi împietreşte inima împotriva pocăinţei (Romani 2:5).

Cu alte cuvinte, aţi putea să mă întrebaţi (aşa cum unii dintre voi deja m-aţi întrebat), “Din punct de vedere teoretic, ar putea fi mântuiţi astăzi oamenii care n-au auzit de Hristos, dacă aceştia ar fi “împlinitori ai legii” în felul descris de tine (şi anume, oamenii care (1) iubesc legea lui Dumnezeu, (2) depind de ajutorul lui Dumnezeu ca să trăiască conform adevărului pe care-l au şi (3) se încred în Dumnezeu pentru mila Lui atunci când se poticnesc)?” Şi eu aş răspunde, “Da, teoretic ar fi mântuiţi” (şi Dumnezeu le-ar acoperi păcatele prin sângele lui Hristos, aşa cum a făcut pentru sfinţii din Vechiul Testament), dar aceasta nu se întâmplă niciodată. Motivul pentru care avem nevoie de o evanghelizare agresivă, plină de dragoste în rândul tuturor popoarelor lumii este pentru că oamenii de pretutindeni suprimă adevărul şi nu se vor preda lui Dumnezeu fără lucrarea suverană a Duhului Sfânt din vieţile lor (Romani 1:18) şi acest Duh lucrează în mod mântuitor numai prin Evanghelia lui Hristos cel crucificat şi înviat. Dumnezeu i-a închis pe toţi oamenii în neascultare (Romani 11:32) astfel încât Fiul Său, Isus Hristos, să fie Obiectul conştient al credinţei printre toate popoarele (vezi Fapte 4:12; Romani 10:13-15). (Vezi mai multe comentarii în cartea Să se bucure popoarele de John Piper [Grand Rapids: Baker Book House, 1993], paginile 131-166).

Dar acum cineva ar putea întreba –Dar nu ajungi acolo unde ajung şi John Stott şi mulţi alţii? Ei spun că “cei cei împlinesc legea vor fi socotiţi neprihăniţi” este o afirmaţie ipotetică, pentru că înseamnă că trebuie să fii perfect fără nici un păcat ca să fii socotit neprihănit fără de Hristos, şi nu există astfel de oameni. Iar tu spui că a fi un împlinitor al legii înseamnă să iubeşti legea lui Dumnezeu, şi să depinzi de ajutorul lui Dumnezeu ca să trăieşti în conformitate cu adevărul pe care-l ai, şi să crezi în Dumnezeu pentru mila Sa atunci când te poticneşti, dar nimeni nu face aceasta fără ajutorul Duhului Sfânt şi fără credinţă în Hristos. Deci nu ajungi la acelaşi lucru?

“Împlinitor al legii” Nu Înseamnă Perfecţiune Fără de Păcat

Nu. Este o diferenţă. Cred că atunci când Pavel spune, “împlinitorii legii vor fi socotiţi neprihăniţi” el vrea să spună că într-adevăr există astfel de oameni, şi ei sunt singurii oameni care vor fi achitaţi la judecată. Aceasta nu este o afirmaţie ipotetică. Este o afirmaţie a unui fapt real, experimentat. Când Hristos vine în viaţa unui om prin puterea Duhului Sfânt şi prin credinţa în Evanghelie, acel om devine un “împlinitor al legii.” Nu un împlinitor perfect  şi fără de păcat al legii, ci unul care iubeşte legea lui Dumnezeu (=legea lui Hristos), şi depinde de ajutorul lui Dumnezeu ca să trăiască conform adevărului (care acum include crucea lui Hristos şi lucrarea Duhului), şi se încrede în Dumnezeu pentru mila Sa atunci când se poticneşte (conform 1 Ioan 1:9).

ACUM DE CE CRED LUCRUL ACESTA? CARE SUNT MOTIVELE PENTRU ACEASTĂ INTERPRETARE? VOI MENŢIONA PATRU MOTIVE.

1. Împlinitorii Legii vor fi socotiţi neprihăniţi

Romani 2:13b spune, “Cei ce împlinesc legea vor fi socotiţi neprihăniţi.” Nu spune, “Împlinind lucrările legii vei fi socotit neprihănit.” Ci pur şi simplu spune că cei care vor fi socotiţi neprihăniţi sunt de asemenea cei care sunt împlinitori ai legii. Nu este nici o legătură cauzală afirmată aici. Deci versetul nu este o contradicţie a versetului din Romani 3:20 care spune, “Căci nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii.” Nu este nimic în Romani 2:13b care să ne împiedice să credem în îndreptăţirea prin credinţă şi numai prin credinţă. Legea cere credinţă, şi credinţa este singurul mijloc de unire cu Hristos, a cărui neprihănire ne absolvă de vină la judecată. Toată ascultarea care vine din credinţă este roada acelei uniuni, nu calea spre ea. Deci Romani 2:13b nu este o contradicţie a învăţăturii lui Pavel a îndreptăţirii prin credinţă şi numai prin credinţă.

2. Nu sună ipotetic

Afirmaţia, “Împlinitorii legii vor fi socotiţi neprihăniţi,” nu sună ca o afirmaţie ipotetică. Nu spune, “Împlinitori ai legii – dacă ar exista vreunii – ar fi socotiţi îndreptăţiţi.” Ci sună ca o afirmaţie a unui fapt. Deci dacă afirmaţia poate sta în picioare în gândirea lui Pavel, vreau şi eu să o las să stea.

3. Exemple de “împlinitori reali ai legii”

Există “împlinitori reali ai legii” în Noul Testament. Nu este doar o categorie ipotetică. De exemplu, Luca 1:5-6 spune, “În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron, şi se chema Elisaveta. Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, şi păzeau fără pată toate poruncile şi toate rânduielile Domnului.” Iată un cuplu real, nu unul ipotetic. Şi Luca spune că ei erau împlinitori ai legii. Nu că nu au avut niciodată un gând rău sau o atitudine rea sau un alt păcat, ci că au profitat continuu de mijloacele lui Dumnezeu date în lege pentru iertare şi curăţire.

Nu numai aceasta, dar în 1 Corinteni 7:19 Pavel însuşi spune, “Tăierea împrejur nu este nimic, şi netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.” În Galateni 5:6 el spune, “Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste.” Deci pentru Pavel, credinţa care te socoteşte neprihănit “lucrează prin dragoste” şi aceasta este “păzirea poruncilor” – adică, împlinirea legii. În felul acesta, oamenii care se încred în Hristos sunt “împlinitori ai legii.”

Este acelaşi lucru pe care-l spune Pavel în Romani 8:3-4, “Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pămîntească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului.” Adică noi care suntem creştini: când trăim după îndemnurile Duhului, “împlinim cerinţele drepte ale legii,” suntem “împlinitori ai legii” – nu împlinitori perfecţi şi fără de păcat ai legii, ci oameni transformaţi radical care iubim legea lui Hristos şi ne încredem în Hristos pentru ajutor ca să trăim noul fel  de viaţă.

Deci afirmaţia din Romani 2:13 nu trebuie să fie făcută ipotetică. “Împlinitorii legii” înseamnă exact ceea ce sunt creştinii.

4. Armonie cu restul pasajului

În cele din urmă, şirul gândurilor din Romani 2:6-13 recomandă această interpretare a “împlinitorilor legii.” Versetul 13 este parte a susţinerii pe care o aduce Pavel nepărtinirii lui Dumnezeu, şi pe care o afirmă în versetul 11: “Căci nu se are în vedere faţa omului.” Dar versetul 11 este o susţinere a felului în care a vorbit Pavel în versetele 6-10 despre judecata lui Dumnezeu după fapte. Deci trebuie să fie o armonie între a “împlini legea” în versetul 13b şi “a face binele” în versetele 7 şi 10.

Şi ce înseamnă lucrul acesta acolo? Versetul 7 spune că, la judecată, celor care “prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea” le va fi dată viaţa veşnică. Deci, aici în acest context, Pavel ne învaţă că viaţa veşnică (care este acelaşi lucru cu a fi socotit neprihănit sau achitat la judecata finală) este dată numai celor care au fost transformaţi prin credinţă încât ei “stăruiesc în facerea binelui” (vezi predica din Romani 2:6-11, 7 decembrie 1998, “Separarea finală, partea a doua”). Dar dacă aceasta ar fi învăţătura sa din versetele 6-10 (cu care, în mod interesant, John Stott este de acord, Romani, p. 84), atunci aceasta este probabil învăţătura sa din versetul 13.

Pentru toate aceste motive eu consider Romani 2:13 ca pe o simplă afirmaţie a unui fapt real, “Împlinitorii legii vor fi socotiţi neprihăniţi.”

CEL CARE IARTĂ DĂ ŞI PUTERE

Gândiţi-vă cu seriozitate la lucrul acesta când plecaţi astăzi din locul acesta. Va veni o zi a judecăţii finale. Vom da socoteală pentru noi înşine înaintea lui Dumnezeu. Credinţa în Hristos socotită ca şi neprihănire a noastră va fi singura noastră speranţă pentru a fi acceptaţi de către Dumnezeu (Romani 1:16-17; 3:20-26). Aceasta este esenţa şi inima Evangheliei. Hristos a trăit pentru noi, Hristos a murit pentru noi, Hristos a înviat pentru noi, Hristos domneşte pentru noi, Hristos mijloceşte pentru noi, Hristos va veni pentru noi, şi Hristos avocatul nostru va fi judecătorul nostru final. Credinţa în El este cheia pentru siguranţă şi viaţă. Dar atenţie: credinţa care nu produce nici un fel de speranţă (Coloseni 1:23), credinţa care nu produce nici un fel de dragoste (Galateni 5:6), credinţa care nu produce nici un fel de ascultare (Romani 1:5) nu este o credinţă mântuitoare. Primeşte-L pe Hristos astăzi ca pe Cel care iartă păcatele noastre şi împuterniceşte ascultarea noastră.


© Desiring God
Permisiuni: Aveţi permisiunea şi sunteţi încurajaţi să reproduceţi şi să distribuiţi acest material în orice format, cu condiţia să nu modificaţi cuvintele în nici un fel şi să nu cereţi bani mai mulţi decât v-a costat copierea materialului. Pentru postarea pe internet, preferăm un link către acest document de pe pagina noastră. Orice excepţie de la cele de mai sus trebuie aprobată de către Desiring God.

Vă rugăm să includeţi următoarea afirmaţie pe orice copie a acestui material pe care-l distribuiţi: De John Piper. © Desiring God. Pagina web: www.desiringGod.org.

Natura dependenței

Întotdeauna ademenește

● a proape întotdeauna lucrează prin simțurile plăcerii (alcool, droguri, sex, plăcerea de a câștiga, dependență de mâncare, etc).

● începe încet – persoana se bucură și simte plăcerea pe care a căutat-o; pe măsură ce dependența crește, devine mai mult o greutate și mai puțin plăcere.

● Decum o persoană a depășit linia invizibilă și a devenit complet dependentă, își pierde dreptul de a decide singură; trebuie să facă ceea ce îi dictează dependența.

● În dependența totală, persoana pierde orice plăcere în acea activitate; devine sclavie, să repete mereu acea activitate dictată de dependență (să bea, să facă sex, să consume droguri, să mănânce în exces, să joace la pariuri). Plăcerea este înlocuită cu o durere emoțională puternică și întotdeauna cu efecte fizice, emoționale și spirituale negative și devastatoare.

Întotdeauna izolează și condamnă

● Pe măsură ce activitatea continuă, dependența continuă să crească înăuntrul persoanei.  Persoanele vor începe să se comporte anti-social și de multe ori, să se autodistrugă.  Pot începe să se implice în alte activități cum ar fi: furtul, minciuna, aventuri în afara căsniciei, aventuri de o noapte, bătăi, probleme cu autoritățile (aproape întotdeauna dezvoltă probleme de atitudine în fața autorităților cum ar fi poliția, instituțiile, etc).

● Dependența provoacă sentimente puternice de rușine, vinovăție și respect de sine scăzut.

● Dependența știe că trebuie să izoleze pentru a putea distruge, așa că îi spune persoanei că „nu este bună”, o convinge că este nemeritată și neînțeleasă și creează vinovăție și rușine pentru a crește numărul de acte „păcătoase”. Odată format acest cerc, se instalează disperarea iar persoana intră într-o stare de: „este inutil, nu pot să mă opresc, atunci de ce să încerc”. Starea de dependență este acum aproape completă.

● În procesul de distrugere lentă, două relații sunt ori distruse grav, ori distruse complet:

● cea cu Dumnezeu și

● cu familia, prietenii și colegii.

● Încetul cu încetul va fi dat la o parte tot ceea ce stă între acea persoană și dependența sa. Din acest motiv, dependența este deseori numită „Marele Transformator”.

Întotdeauna leagă

● Lipsa de apărare numită câteodată „lipsă de putere” crește până când victima nu mai are deloc voința să comită actul distrugător, adică a predat voința sa complet actului distrugător.  De aceea dependența înseamnă sclavie în final, în sensul literal, și devine atât de distrugătoare pentru oameni.  Doar puterea omenească singură este incapabilă să elibereze din această sclavie finală. Decăderea completă în stadiul final al dependenței este atât de puternică, încât nici măcar persoana în cauză nu poate să creadă. Persoana se simte încarcerată, prinsă și legată cu lanțuri, de obicei este pur și simplu șocată de faptul că nu este în stare de a pune capăt acestei activități.

Întotdeauna distruge

● Din momentul în care persoana este prinsă, dependența cere tot mai mult ca actul distrugător să fie înfăptuit.  Fie băutură, droguri, sex în diferite forme, distrugerea și cercul vicios pe plan mental, emoțional, fizic și spiritual continuă de acum într-un ritm devastator.  Acest stadiu ar putea fi numit „ultima răsuflare” deoarece fără intervenție nu există nici o speranță de salvare pentru această persoană. Boala fatală este acum adânc înrădăcinată și „cancerul dependenței” va mânca persoana până când aceasta este complet distrusă (din punct de vedere fizic, mental și/sau emoțional – căci partea spirituală este oricum deja pierdută).

Întotdeauna cere intervenție spirituală

● În timpul muncii mele cu dependenții (deci și cu mine însumi) în ultimii 26 de ani, inclusiv cu cei care suferă de două sau mai multe dependențe, pot spune fără nici o reținere că nu am văzut niciodată pe cineva care să iasă din această spirală distructivă prin propriile puteri sau doar prin ajutorul altcuiva (incluzând doctorii, psihiatrii și alți consilieri).

Însă ceea ce am constatat mereu, fără îndoială, a fost faptul că eliberarea din sclavia dependenței și că 100% din cazuri au regăsit o viață utilă și plină de semnificație atunci când Dumnezeu a fost căutat fără nici o reținere. Am văzut oameni care au căzut înpoi în dependență (și chiar au murit) însă nu am văzut pe cineva să pățească așa, dacă acel cineva a avut o viață spirituală continuă fiind înconjurat de Dumnezeu și urmându-I drumul, după cum a înțeles mai bine în acel moment. Oricum, ceea ce văd adeseori sunt oameni care au căzut în altă dependență deoarece, după ce primesc Lumina Adevărului nu vor să urmeze cărarea lui Dumnezeu pe de-a întregul. De exemplu, dependenții de droguri și alcoolicii recuperați sunt prinși uneori în capcanele pornografiei și a dependenței sexuale (pe lângă altele) pentru că implicarea în alte activități distructive violează principiile spirituale.

Dumnezeu ESTE cu Adevărat Bun și ne va da timp să ne eliberăm de TOT ceea ce ne distruge – indiferent despre ce este vorba – dar vrea ca noi să ieșim atunci când ne luminează.  Dacă nu se întâmplă aceasta, atunci cădem iar și Îi întoarcem spatele Luminii și ne îndreptăm spre alt întuneric care ne va îndrepta spre o mizerie similară morții spiritului, a sufletului și a corpului nostru.

Există doar un singur drum pe care îl cunosc:  găsește-L pe Dumnezeu și Îl vei înțelege.  Caută-L și Îl vei găsi. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Hei, este doar un pic de pornografie și nu sunt dependent, e mare scofală?

Cu puțin timp în urmă mi-am sunat un vechi prieten pentru a-l saluta și am ajuns să vorbim despre munca mea de sprijin pentru cei cu probleme sexuale. După ce i-am mărturisit lupta mea de 20 de ani cu dependența sexuală, prietenul meu a spus „bine, eu nu sunt dependent de sex, sunt un consumator normal de pornografie!”

Azi mulți se numesc singuri „amatori ocazionali de pornografie” sau AOP, cum îi numesc eu. Consumă din când în când pornografie, poate de câteva ori pe an așa că nu văd o problemă în aceasta. Până la urmă este doar pornografie și nimeni nu vede; cum ar putea fi rănit cineva?

În Matei 5:27 Isus spunea:

Ați auzit că s-a spus celor din vechime: „Să nu preacurvești”. Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.

Din cuvintele înțepătoare ale lui Isus știm că dacă poftim altă femeie sau alt bărbat înseamnă să înșelăm emoțional și spiritual. Să ne masturbăm în timp ce ne uităm la poze cu femei goale înseamnă să ducem păcatul adulterului la următorul nivel; adăugăm fapta fizică la gândurile desfrânate, punând paie pe foc.

Ce ar spune soția ta dacă te-ai apropia de ea și i-ai spune „dragă, anul acesta o să te înșel doar de trei ori. O dată luna aceasta, o dată în iulie și pentru ultima dată în decembrie. Dar nu voi atinge pe nimeni, o să mă masturbez uitându-mă la poze cu femei goale. Dar nu voi avea sex cu nimeni, o să fiu doar eu și pozele. Okay?”

Fără îndoială, soția ta va fi nervoasă și adânc rănită. De ce? Pentru că știe că dragostea adevărată vine din inimă, iar tu iei această dragoste pe care i-ai promis-o doar ei, și o dai altcuiva.

Știu o femeie care a intrat peste soțul ei în timp ce se masturba uitându-se la materiale pornografice. Văzându-și soțul că se masturbează cu reviste porno împrăștiate pe jos, i-a frânt inima. Trauma prin care a trecut acest cuplu nu a fost cu mult mai diferită decât dacă ar fi fost vorba de a-l prinde cu altă femeie.

Altă femeie a cărui soț se luptă cu dependența de sex scrie:

Soțul meu și cu mine eram căsătoriți de un an și ceva. Avusese o problemă cu pornografia și acum era curat de mai mult de doi ani. Până azi mă lupt cu durerea aceasta și nu știu cum să mă recuperez. Cer lui Dumnezeu să-mi ia durerea pentru a putea avea parte de intimitate fără să îmi amintesc ce a făcut. L-am iertat dar încă mă doare foarte mult. Eu nu voi fi niciodată acea fotografie și cum știu că nu se așteaptă ca eu să fiu? Cum pot să mă simt iubită și cum pot să satisfac un soț care poate fi satisfăcut de o poză a unei femei cum eu nu o să pot ajunge să fiu, poza cuiva care nu va fi niciodată soția lui? Bărbații ar trebui să știe că dacă au o soție sau plănuiesc să se căsătorească vreodată, acest lucru o să o rănească. Soțul meu este îngrijorat împreună cu mine pentru durerea pe care o am. Credeți sau nu, ne afectează viața sexuală și nu pot să opresc această imagine să îmi revină îmi minte … de fiecare dată.

Una dintre cele mai mari minciuni pe care Satana le-a șoptit este „puțină destrăbălare nu-ți face rău; dă-i drumul, ești doar tu și pozele. Nimeni nu va ști”. Adevărul este că „doar puțină pornografie” joacă un rol important în distrugerea multor căsnicii. La o întâlnire a American Academy of Matrimonial Lawyers (Academia Americană a Avocaților Matrimoniali) două treimi dintre cei 350 de avocați de divorțuri prezenți au afirmat că pornografia pe internet a contribuit la mai mult de jumătate din cazurile de divorț pe care le-au reprezentat. Au mai spus și că „pornografia a avut un rol nesemnificativ în cazurile de divorț în urmă cu șapte-opt ani.”

Prietenul meu, poate nu ești dependent de sex, însă dacă te joci cu pornografia, comiți adulter și îți rănești soția. De asemenea îți golești sufletul și îți pierzi caracterul. „Consumul ocazional de pornografie” este doar puțin mai diferit de dependența de sex și poate fi și mai rău. Oamenii care se luptă cu dependența sexuală cad de multe ori repede în nas, ceea ce îi obligă să caute ajutor mai repede. Am văzut amatori ocazionali de porno care au continuat în acest păcat până când au ajuns la vârsta mijlocie.  Nu trebuie să fie așa…

Răspuns la dependența sexuală

Eliberarea adevărată de dependența sexuală nu vine din programele absolvite, din cărțile citite, grupurile de ajutor frecventate, din consiliere sau cunoașterea Bibliei. Acestea sunt unelte serioase și importante pe care Dumnezeu le folosește în procesul de vindecare, dar ele singure nu eliberează dependentul sexual de dependența acestuia.

De ce? Pentru că atâta timp cât el nu își umple inima cu ceva mai mare, mai puternic și mai atractiv decât păcatul sexual, golul care îl macină pe dinăuntru îl va conduce în continuare la plăcere. Golul spiritual interior trebuie transformat în libertate adevărată, care să schimbe viața.

În timpul celor 9 ani în care am urmat programul celor 12 pași pentru dependența de sex, am petrecut 4 ani și jumătate de cumpătare așa cum este definită, și anume „fără sex cu altcineva din afara căsniciei, inclusiv masturbare”. Chiar dacă nu am avut sex în această perioadă, m-am simțit mizerabil, înfometat de dragoste și gol pe dinăuntru. Făcând ceva doar pentru aparențe nu era destul și timp de trei ani nefericiți am revenit la păcatul sexual.

O problemă era definiția cumpătării sexuale în cadrul programului de 12 pași, definiție care nu includea ce era mai important. În Matei 5:27 Isus spune că preacurvia în inimă este păcat, de aceea măsurătoarea adevărată a eliberării de desfrâu este măsurată în inimă și nu prin comportamentul exterior. Cel care se luptă cu dependența sexuală este înfometat de dragoste și acceptare și are nevoie de o inimă nouă, ceea ce numai Dumnezeu poate face. Să te concentrezi numai asupra comportamentului exterior este ca și când ai tăia doar vârful buruienilor; ele vor crește înapoi, atâta timp cât nu sunt sunt descoperite și smulse din rădăcini.

Programul de 12 pași mi-a oferit un loc sigur pentru a-mi împărtăși slăbiciunea și de a nu rămâne izolat, ceea ce reprezintă o parte importantă din luptă. Însă programul nu mi-a putut oferi lucrul de care îmi era mie foame, iar un om înfometat mănâncă orice, chiar și gunoi.

Poate citești acestea și te gândești „e nebun, e imposibil să trăiești cu o inimă curată, cel puțin pentru mine. Îmi vine foarte greu să stau departe de pornografie și masturbare, dar și mai greu să îmi păstrez gândurile curate”.

Ești aproape de adevăr. Este imposibil pentru un om să trăiască fără desfrâu, însă nu este pentru Dumnezeul cel Viu. Ceea ce căutați este ceva ce doar El vă poate oferi.

Să găsești adevărata eliberare de obsesiile și constrângerile dependeței sexuale implică acceptarea unui dar; darul harului Dumnezeului celui Viu, harul schimbător de viață; dragostea Lui, bucuria și pacea. Dragostea lui Dumnezeu este cea care umple, purifică și dă viață nouă. Dragostea Sa schimbă viețile și curăță inimile și este cu mult mai atrăgătoare decât imitațiile jalnice ale plăcerii. Odată ce un bărbat sau o femeie acceptă darul harului lui Dumnezeu în inima lor (nu vorbim despre cunoștințe sau teologie) atracția pentru desfrâu dispare.

În consecință, scopul celui care se luptă cu dependența de sex este de a accepta darul harului lui Dumnezeu. Pentru a accepta acest cadou trebuie să vrem să ne scăpăm de două lucruri: plăcerea și minciuna.

Nu putem accepta darul harului lui Dumnezeu atâta timp cât continuăm să trăim în desfrâu, ceea ce înseamnă că trebuie să ieșim din izolare, să rămânem în contact cu ceilalți și să distrugem tot ceea ce ne face să cădem pradă tentației, așa cum am descris în Ce e de făcut.

Apoi abandonăm minciunile din inima noastră care ne împiedică să primim harul lui Dumnezeu. Fiecare dintre bărbații care se lupta cu dependența de sex credea două minciuni:

1. Nu pot fi iubit așa cum sunt eu.

2. Dumnezeu nu poate să mă iubească sau nu mă va iubi.

De multe ori, aceste minciuni s-au format în copilărie și au fost încurajate de către părinți, membri ai familiei, prieteni și alții, inclusiv de către creștini.  Respingerea, abandonul, neglijarea și abuzul ne trimit mesajul că nu merităm sau că nu valorăm mult; nu putem fi „destul de buni” pentru a fi iubiți. Aceste minciuni plasează dragostea lui Dumnezeu departe de noi așa că noi ne îndreptăm către înlocuitori cum ar fi sexul, mâncarea, puterea, banii, munca, slujbe, relații, droguri sau alcool pentru a umple Marele Canyon al golului lăuntric.

Suntem făcuți de la început în așa fel încât încă de la naștere ne este foame de Dumnezeu și până când nu o găsim ne mișcăm în gol prin viață. Păcat, amărăciune, dureri nevindecate sau traumă și lucruri cu care i-am rănit pe alții sunt bariere care ne împiedică să acceptăm harul lui Dumnezeu iar noi trebuie să ne ocupăm de aceste piedici și să le rezolvăm. De exemplu, dacă cineva este supărat pe unul dintre părinții săi, otrava acestui resentiment nu îl va lăsa să trăiască în dragostea lui Dumnezeu. La fel, va deschide o poartă spirituală către forțele întunericului pentru a-l influența cu desfrâu, egocentrism, mândrie și alte păcate.

Acceptarea harului lui Dumnezeu în inimă este răspunsul la dependența sexuală. Decizia de a dărâma zidurile care te împiedică să primești darul depinde de tine. Cere-i Dumnezeului celui Viu să îți arate barierele care împiedică harul în viața ta și apoi distruge-le.

Unele dintre ziduri ar putea arăta astfel:

1. Lipsa de voință pentru a face totul pentru a îndepărta piedicile și a nu cădea în desfrâu.

2. Amărăciune în inimă față de ceilalți, ceea ce înseamnă că este nevoie de iertare.

3. Lipsa de voință de a ieși din izolare, ceea ce dă poftei trupești și mai multă putere.

4. Păcate făcute față de alții, ceea ce înseamnă că trebuie să cerem iertare.

5. Cele două minciuni (Nu pot fi iubit… Dumnezeu nu mă poate iubi) care trebuie îndepărtate și înlocuite cu adevărul despre dragostea lui Dumnezeu pentru tine.

6. Mândria

7. O imagine deformată a lui Dumnezeu, care se dezvoltă deseori din rănile cauzate de tată.

8. Lipsa de voință de a se înfrunta și de a rezolva durerea și golul lăuntric.

9. Traume nevindecate cum ar fi abuzul sexual sau fizic.

Darul harului lui Dumnezeu nu este ceva ce poți obține, merita sau câștiga „fiind destul de bun”. Precum un tată care își iubește copiii, Dumnezeu te iubește profund indiferent ce ai spus sau ai făcut și așteaptă să vii la El. Rușinea paralizantă a păcatului sexual încearcă să ne convingă că nu vom putea fi iubiți niciodată, însă este o minciună. Dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât orice păcat.

Imaginează-ți că ai cumpărat persoanei iubite un cadou mare, scump; este așa de mare încât trebuie să îl țină cu ambele mâini. Vine ziua în care îi vei da cadoul persoanei iubite; iei cadoul și alergi spre acest prieten. Dar în loc să îl accepte, prietenul tău, care ține un șarpe în mâna dreaptă și un păiajen păros în cealaltă, spune „Nu sunt pregătit să le dau drumul. Poate mai târziu”.

Creatorul Universului te așteaptă să vii la El și să accepți darul dragostei Sale dătătoare de viață. Întrebarea este următoarea: o vei accepta? Cea mai grea bătălie pentru cei care se luptă împotriva poftei trupești este să accepte simplul dar al harului lui Dumnezeu. De ce? Pentru că minciunile pe care le-au crezut toată viața lor sunt adânc înfipte și pentru că ei au petrecut ani întregi întărindu-se cu rușinea faptelor lor. Lăsați următoarele adevăruri din cuvântul lui Dumnezeu să coboare în sufletul vostru:

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Ioan 3:16

Drept răspuns, Isus a zis: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: „Dă-Mi să beau!”, tu singură ai fi cerut să bei, și El ți-ar fi dat apa vie”. Ioan 4:10

„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața!” Ioan 5:39-40

„Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus Hristos, Domnul nostru”. Romani 6:23

„Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:8-9

„Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi. Rămâneți în dragostea Mea.” Ioan 15:9

„…însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat.” Romani 5:5

„Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” Romani 5:8

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a inviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. „Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2:4-9

Isus este pregătit, dispus și se străduie să îți dea viața și dragostea după care tânjești. Ești gata să accepți faptul că Dumnezeu te iubește și crea să îți dea viață? Ești gata să spui adio pentru totdeauna desfrâului, să alergi spre Dumnezeul cel Viu și să accepți darul harului Său?

Dacă e așa, atunci mergi după El cu toată inima ta:

„…și dacă de acolo vei căuta pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta și din tot sufletul tău.” Deuteronomul 4:29

„Cei ce cunosc Numele Tău se încred în Tine, căci Tu nu părăsești pe cei care Te caută, Doamne!” Psalmii 9:10

„Inima îmi zice din partea Ta: „Caută fața Mea!” Si fața Ta, Doamne, o caut!” Psalmii 27:8

„Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă.” Psalmii 63:1

„Alergați la Domnul și la sprijinul Lui, căutați necurmat fața Lui”. Psalmii 105:4

„Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă mă veți căuta cu toată inima.” Ieremia 29:13

Dumnezeu a promis că Îl vei găsi dacă Îl vei căuta cu toată inima. Inima ta plânge după Dumnezeul cel Viu; să auzi cuvintele Sale de bunătate și să te umpli de viața, dragostea și pacea Sa. Mergi după El la fel de tare cum alergai după plăcere, prietene, muncile și lucrurile materiale. Cere-I să ți se arate și pune-ți agenda deoparte. Îndepărtează-ți atenția de la păcatul tău și concentrează-te total asupra Lui. Îmbrățișează-L, nu-L abandona și nu te opri din căutarea chipului Său până când nu îți va schimba viața.

Sfaturi și oportunități

Sfaturi și șanse

● Pune calculatorul/televizorul într-o cameră frecventată

● Folosește filtre pentru internet

● Alege filmele de la televizor în mod intenționat, fără să cauți aiurea programele

● Limitează timpul în care te uiți la televizor (doar împreună cu ceilalți)

● Verifică filmele pe www.kids-in-mind.com

● Anulează televiziunea prin cablu, satelit sau serviciile de televiziune cu plată

● Pune poze ale familiei pe ecranul televizorului/calculatorului

● TV/PC: acces protejat pe bază de parolă prin intermediul partenerului / părinților

● Vorbește deschis despre lucruri, fără detalii!

● Parteneri pentru darea de socoteală

● Întâlnește un prieten în mod regulat – Rugăciune și dialog

● Inițiază un mic dejun al bărbaților sau al femeilor

● Pastorii ar putea lucra în birouri comune.

● Continuă să întreții relații

● Ține un jurnal

● Păstrează relația cu Dumnezeu și mănâncă „hrană spirituală”

● Întocmește o listă a slăbiciunilor personale

● Mergi la culcare la o oră potrivită, mai ales când ești obosit

● Caută companie când te simți singur

● Caută activități care să îți distragă gândurile atunci când ești plictisit

● Hotărăște-te să faci ceva când îți vin gândurile – nu atunci când este deja prea târziu

● Fii relaxat și degajat

● Pregătește-te pentru situații/locuri „dificile”

● Ieși la aer curat pentru a te recupera sau în vacanțe/concedii

● Învață lurcrurile elementare despre sex/corp

● Recompensă fizică pentru muncă (hobbiuri, activități de relaxare, sport, exerciții)

● Mănâncă în mod regulat și sănătos

● Nu da motive desfrâului

● În caz de urgență „fugi” – schimbă locația ta imediat

● Fii conștient de sentimentele și gândurile tale

● Fii conștient de consecințele de „după aceea”

● Mărturisește problemele lui Dumnezeu

● Fii conștient de victimele din spatele cortinei de exemplu actorii porno

● Mergi la culcare în același timp cu soția ta

● Muncește pentru căsnicie (conversație, romantism, tandrețe)

● Cere-i soției să anuleze toate abonamentele pe mail de comandă la catalog

● Dă-i partenerului tău antena televizorului prin cablu/calculatorul/modemul

● Anulează corespondența internă masivă

● Nu lăsa copiii singuri la televizor/calculator

Călătorii de afaceri

● Cere la recepție să blocheze filmele porno

● Pune o poză de familie pe televizor

● Roagă-te și sună-ți soția seara

● Alege o cameră fără televizor

Gânduri

Dependența are de-a face cu căutarea a ceva și acesta este locul unde să începi … de multe ori este un gol, în special din lipsa dragostei, acceptării, aprecierii etc … Există nevoi omenești în afară de nevoia de hrană.

Bineînțeles că aici întră în joc Dumnezeu, însemnând dragostea, care are un izvor și chiar copleșește, așa că ar trebui să ne apropiem de Dumnezeu fără teamă, să căutăm o relație strânsă cu El, să-I vorbim ca și unui bun tată … poți să vorbești cu El despre orice și să fii sincer – golul se va umplea cu dragostea Lui …

Acum trebuie să începem cu golul. Descoperă unde este un gol în viața ta, care sunt vremurile, situațiile sau locurile unde te simți slăbit și verifică „sexul virtual nesatisfăcător”. Suntem precum curățătorii de gol și absorbim praful care nu e bun la gust și care nici măcar nu satisface. Încă nu am încercat să fac asta!

Părțile tipice în care suntem slabi:

● Lipsa de dragoste, relațiile cinstite

● Sentimente neprelucrate

● Lipsa de dragoste

● HALT from AA = Hungry Angry Lonely Tiredness (înfometat, furios, singur, oboseală)

● Plictiseală

● Aventură

● Criza vârstei mijlocii

● Șomaj

● Stres

● Despărțire

● Descurajare (eșecuri personale, promisiuni nerespectate)

Așa-numiții mei ucigași au fost singurătatea, dezamăgirea și descurajarea. Este important ca fiecare să știe unde este sensibil și „în pericol” și să se evite aceste situații sau să se umple de bine, de exemplu fiind printre oameni, mergând devreme la pat etc …

Efecte – Desfrâu și dependența sexuală

Cultura noastră ne spune că ponografia, depravarea și adulterul sunt distracții inofensive.

Unii psihologi spun că destrăbălarea este sănătoasă.

Mulți folosesc pornografia gândind că nu fac rău nimănui pentru că „sunt doar eu și pozele”.

Soții și tații cred că nu-și afectează soțiile sau copiii deoarece „soția și copiii nu văd ceea ce fac”.

Cei care nu sunt într-o relație cred că nu fac rău nimănui „pentru că nu sunt căsătoriți”.

Însă dependența sexuală are efecte devastatoare asupra celui care se luptă cu pofta trupească și asupra celor din jurul lui. Ceea ce dependentul de sex nu poate vedea este că:

Plăcerea este stăpâna sa.

Creștinul dependent sexual îl cheamă cu gura sa pe Isus „Domnul”, dar, ca și Petru se leapădă de el și se întoarce spre zeița plăcerii. Păcatul prinde rădăcini în inima sa și el încearcă să aibă atât dragostea lui Dumnezeu cât și „consolarea” plăcerii. Însă „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit” căci ” fiecare este robul lucrului de care este biruit”. La fel ca si dependenții de droguri, dependentul de sex este condus de către dorința nestăpânită de a acționa în ciuda faptului că el urăște ceea ce face.

El este izolat și gol.

Rușinea față de faptele sale sexuale și frica de a fi expus privirilor și de a fi respins sunt motive puternice, care îl țin pe dependentul sexual prizonier în izolare. Se închide singur, fără să-și dea seama că realizează pe dinăuntru un „vid al goliciunii”. Acest „vid al goliciunii” este de nesuportat și așa el îl „umple” cu faptele sale sexuale. Însă aceste fapte provoacă și mai multă rușine și goliciune și așa începe un cerc vicios.

Încercând să fugă de haosul dinăutru, îi amăgește pe cei din afară. Unii se avântă în carierele lor, gândind greșit că succesul trecător al serviciului ar putea potoli foamea lor imensă de dragoste.

Alții încearcă prin predică. Își pun masca de oameni fericiți de duminica și se prefac că sunt ocupați „muncind pentru Dumnezeu”, scoțând sunetele potrivite pentru a-i impresiona pe alții, de cât de buni creștini sunt. Dar prin ajutorul dat celorlalți nu își mângâie inima singuratică și îndurerată, astfel că dependentul devine în curând un fariseu.

Unii încearcă să își umple goliciunea crescătoare prin mâncare, droguri, alcool, oameni (relații) și bineînțeles prin activitatea sexuală.  Dar nimic nu satisface cu adevărat și singurătatea dependentului doar se intensifică, ținându-l prizonier în cercul mizeriei.

Devine din ce în ce mai egocentric.

În stadiul său de izolare, dependentul devine centrul propriei sale lumi. El se învârte numai în jurul activităților sale (sau a lipsei de activitate), în jurul dorințelor, problemelor, a felului în care se simte în acea clipă, dacă pare că are succes și ce cred ceilalți despre el. Această fixație asupra sa provoacă formarea eului și a unei inimi critice.  El este orb la nevoile celorlați, în special la nevoile soției și ale copiilor săi.

Soția este uitată și ignorată iar el nu depune eforturi prea mari pentru a face ceea ce ei îi place. Copiii săi, care au nevoie de dragostea, puterea și afecțiunea tatălui lor, sunt tratați ca și când ar fi ceva puțin mai mult decât niște factori gălăgioși care îi distrag atenția. Este nemilos și critic cu familia și lucuri mărunte îl scot din sărite. Cu toate că nu știe, mirosul egoismului său este dureros de evident celor pe care îi iubește.

Rugăciunea sa și momentele de devotament devin tot mai scurte, rare, superficiale și se concentrează numai asupra lui. „Doamne iartă-mă, ajută-mă, dă-mi, mie mie mie…”.  Să se roage pentru alții îi vine prea târziu în minte și cântarea de laudă este o datorie. Nu se mai bucură de Dumnezeu și uită cum să asculte și să fie tăcut.

Caracterul său putrezește.

Dicționarul Webster denumește inima drept „centrul vital și sursa ființei, a emoțiilor și sentimentelor”. Acest loc sensibil, adânc în sufletul omului, unde se formează puterea și caracterul său este depravat, deformat și înăsprit de rușine, egoism și izolarea desfrâului.

În locul omului curajos și cinstit pe care Dumenzeu l-a făcut și l-a menit să fie, el devine un „laș”, un „om fără coloană vertebrală”. Își pierde autoritatea morală și curajul de a face ceea ce este corect. În loc să devină un luptător, el devine un laș pasiv care se ascunde de provocările vieții. Face compromisuri financiare și de altă natură, pe care înainte nici nu ar fi visat să le facă.

Etica de muncă are de suferit și nu dă tot randamentul față de angajatorul său. Fură, folosindu-se de timpul petrecut în firmă pentru activități pentru dezvoltarea lui personală sau alte activități.

Discernământul, valorile și luarea deciziilor sunt denaturate.

Cu toate că dependentul de sex creștin spune că „Dumnezeu, familia și ceilalți” sunt prioritățile sale, faptele sale spun că „el însuși, a savura și a încerca să se simtă bine” sunt valorile sale primordiale. Dumnezeu și ceilalți au loc doar când el consideră că este cazul sau este necesar.

El nu poate vedea cum deciziile sale îl afectează atât pe el cât și pe ceilalți și la fel nu poate vedea nici consecințele devastatoare pe termen lung ale alegerilor lui. Ambițiile sale denaturate și perspectiva sa nesigură și îngustă îl înclină să facă greșeli imense în luarea deciziilor importante, atât personal cât și în viața profesională.

El este orb la faptul că drumul pe care se află, este distrugător pentru el, familia sa, angajatorul său și pentru biserică. Își irosește darul vieții sale scurte de a-i influența pe alții într-un mod pozitiv.

Se implică într-un comportament sexual riscant, fiind pregătit să arunce totul pentru ceva ce niciodată nu satisface, fără să își dea seama că „păcatul te îndobitocește”.

Dacă este necăsătorit, își strică viitoarea căsnicie.

Bărbații necăsătoriți se iluzionează cu ideea că o dată ce pot avea „sex moral”, problemele lor cu dependența de sex se vor termina. Ce nu înțeleg ei este faptul că sufletul lor gol nu poate fi umplut sau vindecat de o altă persoană decăzută iar căsătoria nu este răspunsul la problema lor. Nu înțelege că ceea ce face acum îi va distruge mai târziu căsnicia.

Se îmbolnăvește tot mai des.

Stresul provocat de către dependența sexuală îi slăbește sistemul imunitar. Dependenții sexuali se răcesc mai des sau suferă de alte infecții respiratorii, cu timp de recuperare îndelungat.

Elementele chimice din corpul său intră în dezechilibru.

Dependența de sex schimbă starea creierului și scade nivelul natural de serotonină. Sistemul nervos este dereglat. Nu se mai poate dormi adânc noaptea și deseori persoana se simte la pământ. Depresie clinică, atacuri de panică și probleme cu tensiunea arterială încep să apară. Mulți dependenți sexuali recurg la antidepresive sau la alte medicamente. Trist, deoarece, luând medicamentele ei „se simt puțin mai bine” și cred că nu sunt chiar atât de rău pe cât sunt de fapt în realitate, și călătoria nebunească merge mai departe până când…

Toate bucuriile vieții vor dispărea.

Deoarece „fericirea” în viața sa este bazată pe fantezie, hobbiurile sale și alte interese nu îi mai oferă nici o bucurie. Momentele de laudă personale sau cu grupul, momente care de obicei sunt un izvor de bucurie, doar intensifică sentimentele sale de rușine. Uită cum să se relaxeze și să se distreze pur și simplu și nu se va opri deoarece aceasta l-ar forța să se confrunte cu ceea ce are pe dinăuntru. Viața devine o corvoadă. Răspunsul său? Mai multă plăcere, pentru a umple acel hău.

Își rănește foarte tare soția și copiii.

Deoarece soția nu este „persoana-întodeauna-acolo-pentru-el” din imaginația lui, el o respinge. Soția aude în mai multe rânduri că „nu este îndeajuns de bună” și el preferă în locul ei poze cu alte femei.  Ea moare pe dinăuntru atunci când bărbatul căruia i-a încredințat viața o respinge rece. Respingerea emoțională a tatălui pe baza egocentrismului său le spune copiilor că nu îi apreciază deloc. Drept rezultat al respingerii din partea celui mai important bărbat din viața lor se formează o rană deschisă. Deoarece tatăl lor este un laș, copiii nu învață disciplina de care ar avea nevoie pentru a-și forma și construi un caracter puternic. În curând copiii vor învăța că trebuie „să se descurce singuri fără tată”. Fără să fie conștient de aceasta, depedentul sexual a pus în fața copiilor bazele pentru același păcat, de care a fost cuprins el.

Ocaziile de a merge la slujbă se pierd.

Toate darurile spirituale fără seamăn și înzestrările din partea lui Dumnezeu sunt îngropate în groapa de gunoi a desfrâului său. El este orb la cei din jurul său, oameni care poate sunt în nevoie sau pregătiți pentru Evanghelie.

Astfel se ajunge la familii destrămate, sarcini nedorite, avorturi, probleme financiare, boli cu transmitere sexuală, finanțarea industriei pornografice, decăderea bisericii și dezintegrarea moralei națiunii noastre.

Îl respinge pe Dumnezeu

Isus, cel ce îl iubește pe dependentul sexual, cel ce a murit pentru el și așteaptă să îl ajute, este tulburat atunci când dependentul spune că „Vreau mai bine pornografie decât pe Tine, Dumnezeule”.

Cei mai mulți dintre bărbați nu iau în serios dependența sexuală deoarece nu văd cât de adânc se rănesc pe ei înșiși și pe ceilalți și că își irosesc darul neprețuit al vieții.

Dacă ai probleme cu dependeța sexuală, rugămintea mea este să o iei în serios și să faci tot ce este necesar – acum – pentru a fugi de desfrâu cât poți de tare.

Ce este dependența sexuală?

1. Dependența sexuală este un păcat ales de bună voie. Persoana care intră în capcana dependenței de sex a ales în mod intenționat să se consoleze în destrăbălare sau imoralitate sexuală. Nimeni nu îl obligă pe cel care luptă împotriva dependenței sexuale să bea mereu din izvorul destrăbălării. Orice fel de sex în afara căsniciei cu un bărbat sau cu o femeie este păcat, la fel cum sunt și gândurile destrăbălate în inimă.

2. Dependența sexuală este o sclavie pentru obsesiile și dorințele nestăpânite ale desfrâului. Pornografia și imoralitateaa sexuală golesc sufletul; cu cât cineva se ocupă mai mult cu pornografia și masturbarea, cu atât mai gol devine. Cu timpul, desfrâul devine o obsesie care îl transformă pe dependentul sexual într-un nebun care caută disperat fantezii maxime sau experiențe sexuale. Chiar dacă îl face să se simtă viu, desfrâul își lasă victima goală, mizerabilă și plină de rușine.

3. Dependența de sex este un mecanism fals de apărare. Dependentul  folosește fanteziile sexuale ca un mecanism de apărare pentru a se izola de datoriile vieții reale; atunci când situațiile nu decurg după cum crede el că ar trebui, el caută calea de scăpare și consolarea în sex. Destrăbălarea nu aduce nici consolare nici scăpare, ci chiar înrăutățește viața, adunând mai multă rușine, mizerie și goliciune.

4. Dependența de sex este dragoste falsă. Adânc în inima lui, dependentul crede că nu poate fi iubit așa cum e el, așa că se întoarce la desfrâu pentru a găsi dragoste, consolare și aprobare.

5. Dependența de sex este un înlocuitor nesănătos pentru dragostea lui Dumnezeu. Încă de la naștere avem o foame de Dumnezeu; râvnim după dragostea, îndurarea, acceptarea, bucuria și pacea Lui. Dependentul de sex nu crede că Dumnezeul cel Viu îl acceptă, așa că poartă o mască pentru a ascunde cine este cu adevărat. Poate că știe teologia milosteniei, dar dependentul de sex niciodată nu a acceptat în inima sa darul îndurării lui Dumnezeu. Faptele sale sunt o dovadă pentru aceasta, pentru că ceea ce facem arată ceea ce credem.

6. Dependența sexuală este otravă spirituală, emoțională și psihologică. Golește sufletul omului și îl transformă într-un nebun înrobit și disperat. Distruge bărbați, femei și copii; căsnicii și familii. Desfrâul distruge biserica dinăuntru în afară, după cum știm din istorie, poate distruge și un neam întreg.

7. Dependența de sex se transformă într-un idol căruia ne închinăm. Bărbatul sau femeia care se închină dumnezeului fals al plăcerii, îl transformă pe acesta în obiectul închinăciunii, în izvorul vieții lor. Adoratul nostru devine stăpânul nostru.

Un creștin care este dependent sexual este cineva care încearcă să obțină atât falsa consolare prin plăcere cât și dragostea lui Dumnezeu. Relația sa cu Dumnezeu devine cel mult una călduță.

Ce trebuie făcut în lupta împotriva păcatului sexual

1. Izolarea trebuie eliminată

Mucegaiul înflorește în locurile ascunse, întunecate; se hrănește cu materie organică putredă și îi place un mediu călduț. La fel ca și mucegaiul, desfrâul crește atunci când este ascuns; înflorește în întuneric și se hrănește cu o inimă călduță, pe care cu timpul o duce la putrefacție. Pentru cel care se luptă cu dependența de sex, izolația înseamnă moarte. Singurul mod de a o combate este de a se deschide neîntrerupt în fața celorlalți. Iacob 5:16 spune:

„Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pe alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.”

și în Proverbe 28:13 citim:

„Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare.”

Nu suntem meniți să fim luptători creștini singuratici. Pofta este prea mare pentru noi pentru a ne lupta singuri și puterea de stăpânire nu funcționează. Singul mod de a șterge rușinea și de a începe procesul de eliberare de păcatul sexual este de a ne arăta neputințele, strădaniile și fricile celorlalți. Dacă încercăm să ne ascundem păcatul, acesta capătă mai multă putere asupra noastră, de aceea drumul descris de către Iacob în 5:16 este singurul mod de a lupta.

Sinceritatea despre care citim în Iacob 5:16 și în Proverbe 28:13 nu este doar o întâmplare unică; nu se termină dacă absolvim un program de 30 de zile sau dacă ne simțim puțin mai bine. Noi toți suntem niște vase de lut crăpate și avem nevoie să trăim în legătură cu ceilalți. De aceea harul este atât de important în procesul de vindecare; dacă ceilalți nu ne acceptă fără să ne condamne, nu vom îndrăzni să fim vulnerabili. Libertatea de a fi înfrânți ne eliberează de sclavia păcatului sexual și de rușine și deschide un canal prin care putem primi harul vindecător al lui Dumnezeu.

Modul de viață din Iacob 5:16 deschide ușile unor prietenii adânci, precum prietenia lui David și Ionatan, pe care oricine o vrea, dar puțini reușesc să o aibă. Când altcineva îmi spune „Azi am făcut o afacere foarte bună” eu gândesc „Foarte bine pentru tine” și merg pe drumul meu. Dar când îmi spune „Sufăr… Am nevoie de ajutor…căsnicia mea se transformă într-un dezastru”, sunt bucuros de sinceritatea lui iar vulnerabilitatea sa mă îndeamnă să fiu sincer cu el; atunci când ne încurajăm și ne susținem unul pe altul se formează o legătură de prietenie. Așa este menit să funcționeze trupul lui Hristos.

Atunci când trăim conectați cu ceilalți rușinea este înlocuită de încredere; frica este înlocuită de pace. Când suntem acceptați așa cum suntem, fără a fi judecați pentru eșecurile noastre, lumina harului ne arată că nu suntem lepădătura care credeam că suntem. Sinceritatea consecventă poate fi un minunat mod de prevenire împotriva păcatului sexual, deoarece gândul că va trebui să spunem cuiva greșelile noastre ne obligă să ne gândim la urmări înainte să facem ceva.

Pentru eliberarea completă de desfrâu, izolarea trebuie eliminată complet. Fii conștient de stresul, împrejurările și plăcerile vieții (cum ar fi jocurile video) care te fac să fii izolat. Dacă simți că aluneci în izolare, ia legătura cu Dumnezeu sau cu o altă persoană. Luăm legătura cu Dumnezeu atunci când îi vorbim, iar cu ceilalți ne putem auzi la telefon, putem scrie un email, o scrisoare sau ne putem întâlni la masă.

Pentru cei care nu au partener, este important să știți că a fi singur nu înseamnă a fi izolat. A se izola înseamnă „a se separa”. Și atunci când ești singur poți să îți găsești liniștea, luând legătura cu Dumnezeu, ascultând muzică motivațională, citind o carte sau făcând exercitții. Isus a petrecut mult timp singur cu Dumnezeu, așa că o viață solitară nu este neapărat o viață izolată. Sunt multe căsnicii în care soțul și soția sunt izolați (separați) unul de altul. Cei necăsătoriți trebuie să facă efortul de a lua legătura cu ceilalți și de a-I permite lui Dumnezeu să formeze o bază de ajutor în jurul lor prin Familia lui Dumnezeu.

Cum arată viața după spusele lui Iacob 5:16?

A. Întâlnește-te o dată pe săptămână cu alți bărbați într-un grup în care se vorbește despre temele legate de combaterea desfrâului. Strength in Numbers este grupul nostru de sprijin care se dedică celor care luptă împotriva dependenței de sex sau de pornografie. Dacă nu ai un grup local, gândește-te să înființezi tu propriul tău grup – crede-mă când îți spun că este o mare nevoie! (După cum s-a arătat în articolul statistici, jumătate dintre bărbații de la biserică luptă împotriva pornografiei).

Când vă întâlniți, fiecare persoană ar trebui să mărturisească felul în care se luptă cu dorința și fiecare ar trebui să se roage pentru ceilalți. Nu pot să subliniez îndeajuns nevoia de rugăciune specifică, pentru fiecare persoană în parte și pentru luptele ei; am văzut cum Dumnezeu a schimbat viețile oamenilor prin rugăciune. Orice grup care neglijează rugăciunea pierde o incredibilă binecuvântare.

B. Întâlnește-te cu un frate în mod regulat (săptămânal). Eu personal cred că grupurile sunt cele mai bune deoarece oferă sprijin și feedback și mai multe posibilițăți de a lega prietenii, însă grupurile nu sunt singurul mod. Dacă ai un prieten bun în care ai încredere și pe care te poți baza, va funcționa.

C. Sună-ți zilnic partenerul de încredere și căruia îi dai socoteală. Dacă te lovește tentația și simți cum aluneci, pune mâna pe telefon și pune pe cineva să se roage pentru tine pentru a ieși din situație. Nu încerca să te lupți cu dorința singur sau să te bazezi doar pe propriile puteri. Va fi nevoie de timp să te dezobișnuiești să fii singur și va fi nevoie să vorbești la telefon în fiecare zi până când ajugi pe un teren stabil.

2. Îndepărtează pietrele plăcerii care îți stau în cale.

Matei spune în 5:29-30:

„Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă. „Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o și leapăd-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale și să nu-ți fie aruncat tot trupul în gheenă”.

Ești într-un război despre Totul-sau-Nimic și nu există părți neutrale. Dacă desfrâul nu este omorât, vei fi învins; nu există nici un premiu pentru locul doi.

Practic înseamnă că vei arde teancul de reviste porno. Dacă te trage în jos faptul că te uiți la filme acasă, e mai bine să reziliezi contractul cu televiziunea prin cablu și să închizi toate canalele. Dacă internetul este problema, poți încerca să pui o parolă pe browser, sau să instalezi un filtru pentru porno, dar fii conștient că aceasta nu este o soluție fără greșeli. Încă nu am auzit de vreun filtru pentru porno pe care să nu îl poți deactiva sau evita, dacă vrei cu adevărat. Dacă pornografia în internet continuă să te tragă în jos, ai nevoie de măsuri mai drastice, ceea ce înseamnă anularea tuturor serviciilor de internet.

Un cuvânt despre filtrele porno – cine vrea să treacă peste aceste filtre, va reuși. Un filtru porno este probabil mai efectiv pentru o persoană cinstită, decât pentru o persoană care vrea să se uite la pornografie. Convenant Eyes deține programe soft care trimit unui partener de încredere ales emailuri cu lista tuturor paginilor de internet vizitate. Acesta poate fi un mod înfricoșător de a te face să nu consumi pornografie (mai ales dacă destinatarul emailurilor este o femeie).

Dacă ești implicat într-o relație care este nepotrivită din punct de vedere sexual, rupe toate legăturile imediat, chiar dacă aceasta înseamnă să schimbi locul de muncă sau domiciliul. Dacă pornografia în hotel este o problemă și nu poți să stingi televizorul, atunci pune ca televizorul să fie îndepărtat din cameră, nu mai merge singur în excursii sau nu mai călători deloc. Dacă trebuie, ia-ți un nou loc de muncă pentru care nu vei fi nevoit să călătorești.

Soția ta primește cataloage de lenjerie prin poștă? Roag-o să anuleze abonamentul și pune-o pe ea să verifice poșta.

Orice este nevoie, fă acum. Nu trebuie să existe nici un compromis…este vorba de a omorî sau de a fi omorât, îndepărtează pietrele care îți stau în cale, aceasta este în puterea ta sau permite-i plăcerii să te tragă în jos. Trăim într-o cultură care este saturată de mizerie sexuală și tentațiile nu vor continua să de diminueze, ci totul va deveni și mai rău. Nepăsarea este o ușă deschisă plăcerii pentru a-i ceda și mai mult teritoriu.

Matei în 5:29-30 spune că 100% din responsabilitatea de a distruge pietrele desfrâului care ne stau în cale este în mâinile noastre. Nu există nici o clauză a „neputinței” iar Dumnezeu nu va arunca teancul de reviste porno sau nu va opri televizorul pentru tine.

Gândește-te că nu trebuie decât să îndepărtăm pietrele care ne stau în cale. Dacă televizorul nu este o problemă pentru tine, atunci nu îți face griji pentru acesta. Fiecare dintre noi luptă în felul lui; nu da lista ta altora și nu le cere să facă asemeni ție. Noi nu avem televizor acasă deoarece tentația de a schimba canalele este prea puternică pentru mine, în schimb, la muncă folosesc zilnic internetul fără să mă gândesc la pagini porno (și nu am un filtru porno). Suntem liberi să păstrăm în viața noastră lucrurile care nu sunt o problemă.

„Mă voi purta cu înțelepciune pe o cale neprihănită. Când vei veni la mine? Voi umbla cu inima fără prihană în mijlocul casei mele. Nu voi pune nimic rău înaintea ochilor mei. Urăsc purtarea păcătoșilor; ea nu se va lipi de mine. Inima stricată se va depărta de mine; nu vreau să cunosc pe cel rău.”

Psalmii 101:2-4

3. Ocupă-te de rădăcinile a ceea ce te îndeamnă spre desfrâu.

Sinceritatea și îndepărtarea pietrelor sunt începutul acestui proces de eliberare de păcatul sexual, nu este sfârșitul. Este necesar să te ocupi de golul și durerea din inimă care te îndeamnă spre desfrâu. Cei care se luptă cu dependența sexuală au 3 lucruri în comun – sunt izolați, au răni provocate de către tații lor și nu au acceptat harul lui Dumnezeu în inima lor. Vorbește despre rădăcini în grupa ta și lasă-i pe frații tăi să se roage pentru tine, cerându-i lui Dumnezeu să înlocuiască minciuna cu adevărul. Sau poți căuta un consilier creștin calificat, pastor sau mentor care înțelege harul lui Dumnezeu. Dependența sexuală este căutarea dragostei lui Dumnezeu în desfrâu; trebuie să scoatem și să ne confruntăm cu rădăcinile pentru a elimina pentru totdeauna golul care hrănește plăcerea.

4. Continuă să îl cauți pe Dumnezeu.

Cere-i să ți se arate și să descopere și elimine minciunile din inima ta, care te împiedică să primești harul Lui. Roagă-L să îți schimbe inima. Cere-I să te conducă spre grupul sau persoana pe care ți-a prevăzut-o și cu care poți să fii sincer. Domnul schimbă vieți, nu programe, iar El dorește să îți vindece inima. Ești înfometat de dragostea lui Dumnezeu, așa că urmează-L pe cel de care ți-e foame.

Înfrânarea sexuală nu este de ajuns

Era spre sfârșitul toamnei anului 1998. Eram într-o călătorie de afaceri și mă uitam la filme porno în exces prin camerele de hotel, din nou, fără să mă autosatisfac. Chiar dacă nu mă masturbam, imaginile, obscenitatea și rușinea care mă cuprindeau nu erau fost mai puțin intense.

O problemă era definiția cumpătării sexuale în cadrul programului de 12 pași. Începea cu „a nu se masturba sau întreține relații sexuale cu alte persoane în afară de soție”, ceea ce era în regulă, iar apoi urma o definiție ciudată despre „adevărata cumpătare care este victoria progresivă asupra plăcerii”. Din moment ce „victoria progresivă” era greu de înțeles (sau de fapt, fără înțeles) toți s-au fixat pe aspectul fizic al definiției. Scopul principal al grupului era să devină curați; bărbații care au reușit să rămână curați timp de un an sau mai mult, erau prezentați asemenea unor profeți și tinerii îi înconjurau întrebându-i cum de au reușit să devină curați.

La începutul anilor ’90 când am avut primul contact cu programul de 12 pași, am început fără să clipesc și am ajuns la 18 luni de curățenie. Acum eram unul dintre aleșii care erau admirați cu niște „aaahh” și „ooohhh” peste măsură. Am început să țin întâlnirile și să îi susțin și pe ceilalți și îmi împărtășeam filozofia precum Platon. Devenisem „Oracolul independenței de Plăcere”, sau cel puțin așa credeam.

Dicționarul American Heritage al limbii engleze definește cumpătarea drept „moderație sau abstinență în consumul de alcool sau droguri”.

Chiar dacă m-am abținut de la pornografie, masturbare și sex în afara căsătoriei timp de un an și jumătate, încă exista acest gol sâcâitor și singurătatea care mă termina. Acel gol spiritual a luat amploare în timpul unei călătorii de afaceri în Canada, când mi-am pierdut cumpătarea de 18 luni prin sex la telefon și masturbare în exces. Peste noapte am fost aruncat înapoi cu cei care Nu Erau Demni de distincția celor 30 de zile de cumpătare.

Mi-am revenit repede și am rămas curat pentru alți 3 ani. Cu acești 3 ani de cumpătare pe numele meu, simțeam că ceilalți ar trebui să se închine în fața mea când intram în încăpere. Cum am putut cădea din nou după atât de mult timp?

Ne-am mutat din Los Angeles în Colorado Springs în 1995. Nu mai aveam nici un suport, golul spiritual mereu prezent era tot mai mare și mai strigător. Am căzut tare și mi-am pierdut „cumpătarea” din nou într-un exces de pornografie și masturbare. Am crezut că de data aceasta nu mă voi ridica deloc și am căzut într-o fază de 3 ani de exces, rușine și depresie.

Am comis o mulțime de greșeli (și i-am văzut și pe alții făcând la fel) deoarece am făcut din abstinența sexuală scopul meu. Am văzut bărbați care consumau pornografie în exces și se numeau „curați” doar pentru că nu se masturbau. Am fost unul dintre ei. Este ca și cum un alcoolic ar spune despre el că este „curat” doar pentru că acum bea bere în loc de whiskey.

Mândria de a fi „curat” atât de mult timp este o prăpastie în care poți să cazi ușor și am văzut de multe ori asemenea prăbușiri. Este greu să ocolești găurile și gropile de pe drum cu un mare airbag al egoului în față.

De multe ori m-am plimbat pe marginea prăpastiei încercând să văd până unde puteam merge fără să pun capăt „abstinenței”. Adevărul este că nu făcusem un legământ pentru a fugi de păcatul sexual și încă mă jucam cu acesta. Standardele de curățenie pe care le urmam permiteau aceasta prin multe portițe și astfel lăsând foarte ușor conștiința împăcată.

Curățenia și puritatea nu sunt același lucru.

Dicționarul American Heritage definește puritatea drept:

1. Calitatea sau condiția de a fi pur.

2. Eliberare de păcat sau vinovăție; inocență, castitate.

În cele din urmă trebuie să ne uităm la Dumnezeu pentru a vedea adevăratul standard de puritate, iar standardul Lui trece de aparențe:

„Ați auzit că s-a spus celor din vechime: „Să nu preacurvești”. Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui.”

Vedem cum Isus trece de la fizic la spiritual când definește standardele lui Dumnezeu despre puritate sexuală. În timp ce oamenii pun accentul pe aparanțe, Dumnezeu se uită la inimă, căci de acolo „ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Matei 15:19). Isus nu a lăsat nici o alternativă atunci când a pus Standardele pentru puritate sexuală; în momentul în care desfrâul are loc în inima noastră, am păcătuit și „ne-am piedut curățenia”. Nu există nici o „regulă de 3 secunde” după cum ar fi vrut unii.

Primesc emailuri de la bărbați care se plâng că eu susțin ideea abstinenței fără masturbare și îi aud spunând: „este imposibil; cine poate să reușească asta??! Cine poate să își curețe inima?” Dacă și tu gândești așa, ești pe drumul cel bun, deoarece standardul lui Dumnezeu pentru puritate sexuală esteimposibil, și cred că El așa a și intenționat să fie. Numai Dumnezeu poate transforma o inimă murdară, adâncită în desfrâu și egoistă într-una curată.

În fața standardelor de puritate sexuală ale lui Dumnezeu sunt obligat să cad în genunchi. Steagul alb e sus iar eu trebuie să-mi declar falimentul; bătălia este pierdută înainte de a fi început și eu sunt pe partea celor învinși. Sunt condamnat să pierd de fiecare dată când încerc să trăiesc după standardele lui Dumnezeu, căci nu îmi pot curăța inima. Aceasta înseamnă că trebuie să scap de ideea că aș avea puterea lăuntrică de „a fi îndeajuns de bun” și că trebuie să mă las în voia lui Dumnezeu în fiecare zi, dacă nu vreau să trăiesc în desfrâu. Ezechiel 36:26 spune: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne.” Nu pot să mă laud cu un x număr de luni sau zile de „cumpătare” deoarece libertatea de păcat de care mă bucur azi este un dar de la Domnul.

Descoperirea adevăratei purități sexuale, care este eliberarea de desfrâu în inimă, nu vine din abstinență. Eliberarea vine atunci când o inimă goală, înfometată și mizerabilă se umple de dragostea lui Dumnezeu. Dacă un om se abține de la păcat dar încă are inima goală va ajunge până la urmă iar la desfrâu sau la alt înlocuitor al dragostei (așa cum am făcut și eu). Ceea ce vrem noi cu adevărat este să ne umplem inima cu ceva mai puternic, mai minunat și mai curat decât dragostea.

În „The Pursuit of God” (În Căutarea lui Dumnezeu), AW Tozer scrie:

„Pentru că sufletul nu poate fi hrănit cu simple cuvinte, ci cu Dumnezeu Însuși, și dacă, și până când ascultătorii nu-L descoperă pe Dumnezeu în experiență personală, ei nu sunt mai buni doar pentru că au auzit adevărul. Biblia nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care oamenii pot fi aduși la o cunoaștere intimă și satisfăcătoare a lui Dumnezeu, astfel încât să poată intra în relație cu El, să se poată desfăta în Prezența Lui, să poată gusta și cunoaște dulceața tainică a lui Dumnezeu Însuși în străfundul inimilor lor”.

Odată ce ați gustat și cunoscut „dulceața interioară a lui Dumnezeu însuși în adâncul inimii voastre”, veți găsi puterea de a trăi cu normele sale imposibile de puritate sexuală. O inimă care înflorește și se hrănește cu dragostea lui Dumnezeu nu duce dorul măsluirilor patetice ale plăcerii carnale. Dacă scopul tău este să îl cunoști și să îl iubești pe Dumnezeu, ai să găsești puritatea sexuală. Dar dacă practici doar abstinența sau înfrânarea, cum o numesc bărbații, vei continua să îți ratezi scopul, deoarece nu există putere înăuntru. Porunca scripturii nu este „să fii destul de bun pentru ca Dumnezeu să te iubească” ci să Îl cunoști, așa cum Pavel scria în Filipeni 3:8-11:

Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos, și să fiu regăsit în El nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip dacă voi putea, la învierea din morți”.

Neprihănirea, adică inima curată, vine după ce L-am cunoscut pe Hristos și L-am făcut Domnul vieții noastre. El nu va pierde timp încercând să se măsoare cu ceilalți dumnezei ai noștri cum ar fi desfrâul, munca, mâncarea, relațiile, plăcerile vieții – sau cu mândria noastră de ceva asemănător „cumpătării”. Trebuie să luăm o hotărâre vehementă, statornică, fără compromisuri, deplină pentru a-L pune pe El pe primul loc, precum Pavel care „a pierdut toate”.

„Nu simplele cuvinte hrănesc sufletul, ci însuși Dumnezeu…Biblia nu este un scop în sine, ci un mijloc prin care oamenii pot fi aduși la o cunoaștere intimă și satisfăcătoare a lui Dumnezeu” scria Tozer. Întâlnesc o mulțime de creștini care sunt dependenți de sex și care au memorat volume întregi din Biblie în capul lor, oameni care au ținut o mulțime de predici minunate dar care niciodată nu și-au hrănit sufletul cu Hristos. Ei nu au putut „gusta și cunoaște dulceața tainică a lui Dumnezeu Însuși în străfundul inimilor lor”. Poate că ei știu teologia harului însă acesta nu s-a revărsat în inimile lor. Ei sunt la fel de goi și mizerabili cum au fost.

Ceea ce îl ține departe de prezența lui Dumnezeu pe creștinul dependent sexual este sentimenul interior de rușine căruia niciodată nu i-a făcut față. Odată eliberat de cătușele minciunii, el este liber să se încălzească cu dragostea lui Dumnezeu iar poftele și constrângerile plăcerii vor cădea.

Să împlinești standardele lui Dumnezeu de puritate sexuală nu înseamnă să te izolezi, să nu mergi la un grup de ajutor, să nu te întâlnești cu partenerii de încredere sau să îndepărtezi de pietrele puse în cale de către tentație (Matei 5, 29:30). Responsabilitatea de a „nu-i trezi poftele” firii pământești este 100% în mâinile noastre. (Romani 13:14) Dumnezeu nu va arunca la gunoi toate materialele porno, nu va stinge televizorul sau computerul în locul tău. Partea ta din înțelegere este să fugi de curvie, nu să te plimbi pe maginea prăpastiei (1 Corinteni 6:18).

Abstinența de la activitățile sexuale este puctul de plecare, nu sfârșitul. Eliberarea de păcat sexual în inimă, ceea ce este curățenia adevărată, vine după ce refacem Prima Dragoste.

„Îmi vei arăta cărarea vieții; înaintea feței Tale sunt bucurii nespuse și desfătări veșnice în dreapta Ta”.

Psalmii 16:11

Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor. Care nu săvârșesc nici o nelegiuire; și umblă în căile Lui.

Psalmii 119:2-3

Conducere și pornografie

„Dar știu că n-aveți în voi dragoste de Dumnezeu”. Ioan 5:42

Te-ai întrebat vreodată cum se face că jumătate dintre pastorii noștri au o problemă cu pornografia, după cum arată statisticile? Țara noastră este plină de seminare și Școli Biblice conduse de oameni învățați, devotați și înzestrați, totuși mulți dintre misionarii noștri se masturbează uitându-se la pornografie. Cum pot să treacă acești oameni prin centrele noastre educaționale, să știe atâtea despre adevărurile dumnezeiești (în greacă și ebraică) și să fie în secret dependenți de păcatul sexual?

Ceva lipsește.

În cartea sa „So You Want to be Like Christ” (Așadar vrei să fii ca și Hristos), Chuck Swindoll scrie:

„Nu voi uita niciodată o scrisoare a unui absolvent al Seminarului Teologic din Dallas, unde sunt rector. Scria despre recunoștința pentru anii petrecuți în seminarul nostru plăcut. Ceea ce m-a îngrijorat a fost regretul său pentru faptul că, acunci când a ajuns la seminar, era profund îndrăgostit de Isus; însă când a plecat, a fost mai îndrăgostit de textul biblic. Din toate motivele corecte, profesorii noștri l-au învățat cum au știut mai bine Scripturile, iar el a plecat iubind Biblia mai mult decât îl iubea pe Mântuitorul său. Pentru a folosi cuvintele lui Pavel „șarpele l-a ademenit”. După câțiva ani grei ca și misionar, și-a dat seama că era necesar „să-L iubească pe Hristos”.

Swindoll continuă:

„Mesajul creștinității devine repede un sistem de luminare a gândurilor în loc să fie o simplă chemare de a ne îndepărta de păcat și de a căuta relația cu Dumnezeu. Dorința de a obține mai multe cunoștințe teologice (cât de bine este aceasta) a înlocuit chemarea de a-L cunoaște îndeaproape…”.

Am stat de vorbă și am corespondat cu pastori care se luptă cu pornografia și de multe ori, poveștile lor sunt asemănătoare. Au fost atrași de pornografie sau au devenit dependenți de sex la o vârstă fragedă, l-au descoperit pe Dumnezeu și mai apoi au mers la seminarii sau Școli Biblice unde au învățat teologia corectă – și au continuat să-și trăiască viața dublă asemenea unui Jekyll și Hyde creștin.

În cartea sa  „What’s So Amazing About Grace?” (Ce este atât de minunat despre Har?”, Phillip Yancey scrie:

„La Școala Biblică sau Tabăra Creștină sau chiar și în Biserică, toată lumea învață cum să pară „spirituală”. Accentul pus pe superficialități ajută oamenii să se prefacă, să se adapteze, chiar dacă în adâncul lor înăbușă sau ascund probleme interioare. După ani de la terminarea Școlii Biblice, am aflat că unii dintre colegii mei sufereau de tulburări interioare severe – depresii, dependențe – care nu au ieșit la iveală în timpul petrecut acolo. S-au concentrat în schimb să-ți adapteze comportamentul după așteptările celor cei din jur”.

Pastorii cu care am stat de vorbă sunt de multe ori experți în „a se preface și a se conforma”. Puțini ar crede că un om al lui Dumnezeu s-ar masturba uitându-se la materiale pornografice, așa că este ușor să își „ascundă probleme interioare”. Cei mai mulți sunt oratori înzestrați care pot ține predici minunate despre dragostea lui Dumnezeu.

Pot stăpâni greaca, însă nu cunosc harul; acesta nu le-a pătruns niciodată în suflet. Faptele lor dovedesc aceasta, deoarece bărbatul sau femeia a căror inimă este plină de dragostea lui Dumnezeu nu sunt interesați de falsuri cum ar fi pornografia. Am observat că, de multe ori, unui pastor îi vine mult mai greu să înțeleagă mesajul harului decât unui om de rând; ei se fixează atât de mult pe cunoștințele, talentul și aparentul succes în misiunea lor de pastori, încât sunt orbi la slăbiciunea lor.

În „The Pursuit of God” (În Căutarea lui Dumnezeu), AW Tozer scrie:

„În zilele noastre nu avem lipsă de predicatori ai Bibliei care să facă cunoscute principiile doctrinei lui Hristos, însă prea mulți dintre aceștia par mulțumiți să predea fundamentele credinței an de an, în mod curios inconștienți că nici în predica lor, nici în viața personală nu simt Prezența sau ceva deosebit. Predică celor credincioși care simt în pieptul lor o dorință pe care predica lor nu o satisface… Este ceva solemn, nu e un scandal neînsemnat în regat, să îi vezi pe copiii lui Dumnezeu murind de foame în timp ce sunt așezați la masa Tatălui. Adevărul cuvintelor lui Wesley ni se arată în fața ochilor:

„Ortodoxia, sau părerea bună (despre teologie) este, în cel mai bun caz, doar o parte mică din religie. Cu toate că un comportament corect nu poate exista fără convingerile corecte, totuși convingerile corecte pot exista fără comportamentul  adecvat. Se poate să existe o convingere corectă în legătură cu Dumnezeu, lipsită de dragoste sau de un comportament potrivit față de El. Satana este dovada acestui fapt”.

… O mare parte din biserică a uitat complet arta închinării și în locul acesteia a venit acel lucru ciudat și străin numit „program”. Cuvântul acesta a fost împrumutat din teatru și s-a atribuit cu o regretabilă înțepleciune, acestui tip de serviciu public, ce trece acum drept închinare”.

Tozer, un pastor de aproape 40 de ani care a scris mai mult de 40 de cărți, a publicat „În Căutarea lui Dumnezeu” în 1949. Ar trebui menționez că Tozer nu a fost la liceu, la facultate sau la seminarii teologice. Hristos a fost prima dragoste a lui Tozer și ceea ce s-a revărsat din această relație a fost izvorul puterii pentru misiunea lui Tozer.

Seminariile noastre și Școlile Biblice fac o muncă excelentă învățându-i pe bărbați și femei Cuvântul lui Dumnezeu, însă nouă ne lipsesc inimile lor. Pentru mult prea mulți „fiindcă bunătatea Ta prețuiește mai mult decât viața, de aceea buzele mele cântă laudele Tale” (Psalmii 63:3) este o învățătură sau principiu pe care îl predică duminică dimineața, nu este ceva ce ei au gustat.

Dacă aș putea organiza eu un seminar Blazing Grace, ne-am concentra pe inimile studenților noștri; scopul nostru ar fi să îi vedem cum se îndrăgostesc de Hristos. Seminarul Blazing Grace ar fi menit să suplimenteze și complementeze (nu să înlocuiască) centrele noastre de învățare teologică.

Seminarul nostru s-ar ține într-un loc liniștit, izolat unde bărbații și femeile Îl vor putea căuta pe Dumnezeu, poate undeva în mijlocul pădurilor înverzite din munții din Colorado. (Și în deșerturile din California ar merge, dar nu cred că soția mea ar dori să locuiască acolo). Complexul ar dispune de o sală principală, o sală de mese și 50 de camere de o persoană; am putea lua 50 de persoane tot la două săptămâni. Nu ar exista nici un televizor sau calculator în camere, numai un CD player pentru muzică.

Pe ușa sălii principale ar fi un afiș pe care ar fi scris: „Nu sunt accepate măști; intrare doar pentru cei distruși sufletește”. Aici nu este un loc în care să te joci de-a Bunul Creștin sau să încerci să te conformezi unor reguli; aici căutăm relații adevărate. Pentru ca Seminarul Blazing Grace să fie un loc sigur, toți participanții vor fi rugați să semneze un contract de confidențialitate, astfel încât tot ceea ce se va discuta să nu fie dat mai departe.

Cursul nostru ar dura 2 săptămâni și ar acoperi următoarele:

Săptămâna 1, Ziua 1:  Izolarea este moarte

În fiecare zi a cursului, un nou set de versete vor fi puse pe tablă în fața sălii în care ne întâlnim toți.  Versetele de astăzi sunt:

Cel ursuz caută ce-i place lui, se supără de orice lucru bun. Proverbe 18:1

Cine își ascunde fărădelegile nu propășește, dar cine le mărturisește și se lasă de ele capătă îndurare. Proverbe 28:13

Mărturisiți-vă unii altora păcatele și rugați-vă unii pe alții, ca să fiți vindecați. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Iacob 5:16

Instructorul nostru (eu) dă tonul și spune povestea lui cu o sinceritate exceptională; studenții noștri nu se vor simți confortabil pentru a se deschide, dacă instructorul lor se ascunde în spatele unui turn de fildeș.

Apoi, de la fiecare persoană din încăpere se va cere să facă la fel; le cerem să ne spună ce legătură au cu desfrâul, masturbarea, pornografia, aventurile, drogurile, alcoolul sau lăcomia. Îi întrebăm cum le merg căsniciile și îi rugăm să descrie cum a fost relația cu tatăl și cu mama lor. Fiecare aspect din viața lor va fi explorat, studiat, cercetat și testat. Este mai bine să scoatem aceste lucruri la lumină acum, într-un loc sigur decât să așteptăm până la marea lovitură, ani mai târziu.

În siguranța și acceptanța acestui mediu și cu cărțile pe masă, încep să se formeze relații apropiate și procesul de vindecare începe. Unii vor împărți dureri și secrete pentru prima dată în viața lor. Terminăm fiecare zi rugându-ne unii pentru alții în felul în care ni s-a arătat în Iacob 5:16.

Săptămâna 1, Ziua 2: Suferința 101

Toți am ajuns ca niște necurați, și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză, și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul. Isaia 64:6

Scopul nostru azi este să ne ajutăm studenții să își vadă viața drept o tragedie fatală. O să îi ducem în sfera mândriei, orbirii și a motivelor denaturate. Îi provocăm să spună toate motivele egoiste pentru a se implica în sluja păstoriei (de exemplu pt. că este nevoie de ei, să primească admirația și recunoștința celorlalți sau să câștige dragostea lui Dumnezeu). Le arătăm standardul imposibil al lui Dumnezeu în legătură cu puritatea sexuală („dar eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” Matei 5:28) pentru a-i face să înțeleagă că, dacă încearcă să fie sinceri, nu pot să împlinească în nici un fel cerințele lui Dumnezeu de sfințenie interioară. Îi ajutăm să vadă că predica trebuie să vină numai prin puterea lui Dumnezeu, așa că nu mai trebuie să valoreze sau să se încreadă în propriile lor eforturi, aptitudini, educație sau capacități.

Pentru succesul studenților noștri este important ca ei să își accepte suferința; fără a face aceasta, ei vor continua să se încreadă în ei înșiși și vor cădea victime ale plăcerii carnale. În inima lor nu trebuie să existe nici o urmă de îndoială că sunt disperați după Dumnezeu.

Săptămâna 1, Ziua 3: Dezvelirea minciunilor interioare

„Cel ce nu primise decât un talent a venit și a zis: Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat.” Matei 25:24

În ziua a treia îi ajutăm pe studenți să vadă minciunile pe care și le-au însușit despre ei înșiși, despre Dumnezeu și ceilalți iar apoi le comparăm cu adevărul. Bărbatul sau femeia care se refugiază în pornografie, droguri, lăcomie sau în muncă arată prin aceasta că îl consideră pe Dumnezeu drept un „bărbat dur” care nu îi iubește. Minciuna principală care îi duce la falsificarea harului este că „Nu pot fi iubit de către Dumnezeu sau de ceilalți; sunt fără de valoare”.  Aceste minciuni trebuie dezvăluite, smulse și aruncate pentru ca adevărul dătător de viață al dragostei lui Dumnezeu să poată prinde rădăcini în adâncul inimii lor.

Săptămâna 1, Ziua 4: Înfruntarea rănilor

O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. Proverbe 17:22

În procesul de descoperire a minciunii interioare, vor ieși la iveală și răni care trebuie vindecate, cum ar fi abuz, neglijare, abandon. Fără îndoială, unii au trecut prin traume cum ar fi abuzul sexual și vor avea nevoie de atenție personală. Acestea sunt rănile în jurul cărora s-au format minciunile și rușinea; fără a vindeca aceste părți, ei vor continua să se lupte cu această barieră spirituală care îi împiedică să primească dragostea lui Dumnezeu.

Săptămâna 1, Ziua 5: Harul

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună și ne-a pus să ședem împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiți în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. Efeseni 2:4-10

În ziua a cincea ne concentrăm asupra darului neprețuit al harului lui Dumnezeu pentru studenții noștri. Pentru a fi conducta dragostei Lui, ei trebuie să o primească în inima lor; ceea ce nu a fost primit nu poate fi dat mai departe celorlalți. Fără dragostea lui Dumnezeu în inima lor, misionarii noștri în formare nu vor fi mai mult decât sunetul gol al unei arame sunătoare.

Fiecare păcat pe care l-au făcut este spălat de sângele de pe cruce, nu contează cât de bolnav, rușinos sau secretos a fost și indiferent de ce le-au făcut alții. Ei doar trebuie să accepte darul harului și dragostei lui Dumnezeu; nu pot să îl câștige doar devenind predicatori sau făcând fapte „pentru Dumnezeu”. Nu este nici un zid de sărit, nici o învățătură teologică de stăpânit pentru a elibera secretul harului Lui.

„Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă as avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic”. 1 Corinteni 13:1-2

Săptămâna 2, Ziua 1-5:  Căutându-L pe Dumnezeu

Iosif a petrecut doi ani în închisoare înainte să fie numit vicepreședintele Egiptului. Moise a păscut oile 40 de ani în sălbăticie înainte ca Dumnezeu să îl cheme să conducă poporul lui Israel afară din Egipt. David a petrecut mulți dinte anii lui din tinerețe singur, păstorind oile. Ioan Botezătorul a crescut în sălbăticie. Isus a fost singur în deșert timp de 40 de zile înainte să își înceapă misiunea Sa pe pământ. Pavel a petrecut ani în închisoare scriind scrisori care alcătuiesc o mare parte din Noul Testament. De multe ori, Dumnezeu i-a pregătit pe cei pe care urma să-i folosească în puterea Sa, ținându-i o bucată mare de timp singuri, doar cu El.

Studenții noștri vor petrece 5 zile căutând chipul lui Dumnezeu. În fiecare zi din a doua săptămână ei vor fi trimiși afară, în sălbăticie pentru a-L căuta pe Dumnezeu singuri. Nu îl vor căuta pe Dumnezeu și de exemplu pe Dumnezeu și eliberarea de păcate, sau pe Dumnezeu și succesul în predică sau orice alt și, ci numai pe Dumnezeu singur.

Aceste versete sunt afișate în timpul celei de-a doua săptămâni:

Luni:

Domnul Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere și care să caute pe Dumnezeu. Psalmii 14:2

Marți:

Căci așa vorbește Domnul Dumnezeu, Sfântul lui Israel: „În liniște și odihnă va fi mântuirea voastră, în seninătate și încredere va fi tăria voastră.” Isaia 30:15

Miercuri:

Mă veți căuta, și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Ieremia 29:13

Joi:

Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața! Ioan 5:39-40

Vineri:

Ferice de cei ce păzesc poruncile Lui, care-L caută din toată inima lor. Care nu săvârșesc nici o nelegiuire; și umblă în căile Lui. Psalmii 119:2-3

În procesul de căutare a Domnului, studenții noștri vor descoperi minunatul mister al comunicării silențioase cu Dumnezeul cel Viu. La început va fi greu să tacă și să asculte pentru o perioadă lungă de timp; ieșind din rutina extremă de muncă este împotriva stilului lor de viață în care „trebuie să facă ceva pentru Dumnezeu”. Atunci când mintea se liniștește se întâmplă ceva straniu; pacea se strecoară în ei; inimile lor se înmoaie și se deschid puțin și destăinuie o nevoie adâncă de Dumnezeu. Foamea lor de Dumnezeu crește iar ei Îl caută și mai profund.

În timp ce se odihnesc în Prezența Lui în timpul săptămânii, studenții noștri au ochii deschiși. Dintr-o dată își dau seama că Dumnezeu îi înconjurase cu dragostea Sa în fiecare zi din viața lor; doar că ei erau orbi și nu vedeau aceasta. Inimile lor se deschid de-a întregul într-o dragoste pătimașă pentru El și toate celelate din viața lor își pierd importanța pe loc. „Dragostea ta este mai bună decât viața” nu mai este doar o teologie; acum este mai reală, puternică și prețioasă decât orice altceva pe pământ.

Misionarii care și-au înfruntat suferința știu cât de important este ca biserica să devină un loc sigur unde ceilalți să își poate aduce la lumină păcatele lor ascunse și să primească harul. Deoarece Dumnezeu este primul în inimile lor, ei se concentrează în a-L mulțumi pe Dumnezeu decât pe ceilalți și nu mai au nici o problemă în a proclama tot adevărul lui Dumnezeu.

Cei care și-au umplut inimile cu dragostea lui Dumnezeu ard de nerăbdare de a-i îndrepta și pe ceilalți către El. Au un dezgust față de „acel lucru ciudat și străin numit program” despre care vorbea Tozer, deoarece programele nu pot umple o inimă goală cu dragostea lui Dumnezeu. Eliberați de nevoia de a-i impresiona pe ceilalți sau de a încerca să Îl câștige pe Dumnezeu prin predică, ei se încred acum total în puterea și îndrumarea Lui, transformându-se în dinamită spirituală în mâinile Sale. Viața este acum o aventură strigătoare de credință și Domnul poate hrăni mai mulți prin intermediul lor,

„Și unul din ei, un învățător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: „Învățătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?” Isus i-a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot  sufletul tău și cu tot cugetul tău.” Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă”. Matei 22:35-38.

Cea mai importantă întrebare în viață nu este dacă știm Biblia, ci dacă Îl iubim pe El; inima apare prima în cea mai mare poruncă, în vreme ce cugetul este ultimul. (Ce bărbat a spus vreodată soției sale: Te iubesc cu tot cugetul meu?) Dacă vrem să îi pregătim pe misionarii noștri pentru a deveni unelte iscusite în mâinile Stăpânului trebuie să le căutăm atât inimile cât și cugetul.

De fapt biserica are nevoie de inima fiecăruia.

„Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos, și să fiu regăsit în El nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credința în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credință. Și să-L cunosc pe El și puterea învierii lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; ca să ajung cu orice chip dacă voi putea, la învierea din morți.” Filipeni 3:7-11

Câștigă războiul din mintea ta

Cultura noastră este saturată de sex. Deschide televizorul și vei fi confruntat cu 6,7 scene cu conținut sexual în fiecare oră (sursa: Citizen Magazine). Mergi la cutia poștală și poate vei găsi un catalog de lenjerie pe care nu l-ai comandat. În ziare apar mereu poze cu femei în lenjerie, pe lângă reclamele din rubrica de sport pentru localurile de striptease. Revistele sunt pline de reclame provocante. Apoi există internetul, unde chiar pe paginile oficiale de știri sar în ochi imagini erotice.

Fă un drum la magazin pentru a cumpăra o felicitare pentru o zi de naștere și vei fi izbit de imagini cu femei în stadii diferite de dezbăcare în raftul cu felicitări. Când mergi de-a lungul rafturilor vei fi expus unui număr mare de produse împachetate cu poze cu femei dezbrăcate. Marea finală vine la casa de plată, unde sunt multe reviste cu coperți (majoritatea) cu femei goale.

Când ești la volan nu ar fi ceva neobișnuit să vezi panouri cu femei aproape dezbrăcate care vând un produs sau promovează un bar de striptease sau un casino. Deschide radioul la programul greșit și vei auzi bărbați și femei cântând despre păcatul sexual.

Când te plimbi pe afară într-o zi calduroasă, într-o zonă mai populată a orașului vei vedea multe femei purtând veșminte strâmte, subțiri și transparente care le accentuează toate curbele. Vei vedea aceasta și la biserică.

În centrele comerciale sunt multe panouri cu poze supradimensionale cu femei îmbrăcate (sau nu) pe jumătate. Victoria’s Secret și alte magazine de lenjerie își prezintă marfa erotică în mod conștient acolo unde toată lumea o poate vedea. Dacă mergi la Barne sau Noble sau oricare altă librărie respectabilă, vei vedea că există un departament întreg ticsit de cărți despre sex. De multe ori, aceste cărți sunt plasate lângă secția de literatură psihologică de auto-ajutorare… poți să te uiți la pornografie și să cumperi o carte pentru a depăși dependența sexuală în același departament.

Este destul de greu să trăiești cu inima curată în mocirla culturii noastre, însă bărbatul care și-a umplut mintea cu pornografie, se luptă chiar și atunci când este singur într-o cameră cu pereții goi. Precum un calculator care este infectat cu un virus troian, mintea lui este saturată cu secvențe pornografice; să reziste chiar și numai cinci minute fără să se gândească la o fantezie sexuală este o sarcină foarte grea.

Știm că trebuie să trăim cu mintea curată, întrebare grea este cum să ne curățăm mintea și să rezistăm tentației sexuale atâta timp cât trăim in țara pornografiei? Și ce facem cu carnea noastră decăzută, căreia îî place desfrâul.

Când mă aflu în fața unei tentații, am mai multe opțiuni pentru a mă lupta cu aceasta:

1. Pot să nu fac nimic și să încerc să ignor gândurile. Nu va funcționa deoarece gândurile revin mereu.

2. Mă pot juca cu acele imagini. Atunci mă joc cu focul; din momentul în care încep să las să îmi treacă prin minte fanteziile sexuale, predau plăcerii cheia mașinii care mă va duce într-o prăpastie.

3. Pot să le „alung” sau „să-l alung pe Satana”. Aceasta ar funcționa dacă tentația ar fi una strict spirituală și eu aș avea porțile spirituale deschise pentru a mă lăsa influențat, însă acest lucru nu-mi va potoli carnea sau mintea mea murdară de a lansa gânduri înfocate de plăcere.

4. Aș putea suna un prieten după cum am vorbit în Ce să fac. Va merge dacă pot să dau imediat de acest prieten, ce se întâmplă dacă vor trece mai multe ore pentru a-l putea contacta? Nu pot lăsa gândurile senzuale să îmi zboare prin minte nestânjenite până când pot să vorbesc cu cineva; am nevoie de o cale de a opri aceste gânduri în momentul în care apar.

Trebuie să existe altă cale. Domnul ne-a poruncit să trăim cu inima curată, de aceea El va găsi o cale pentru ca noi să putem face ceea ce ne cere. Principiul pe care îl căutăm se regăsește în următoarele versete:

„…dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga și va căuta fața Mea, și se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui țara. 2 Cronici 7:14

În contextul Cronicilor 7:14, „a se căi” înseamnă a ne întoarce de pe cărările greșite. Nu înfruntăm păcatul sau încercăm să îl învingem, ne întoarcem și căutăm chipul lui Dumnezeu. Acest simplu principiu ne dă răspunsul la ceea ce căutăm.

În momentul în care un gând desfrânat sau o imagine ne lovesc, nu ne luptăm cu ele. Să ne luptăm cu plăcerea și carnea noastră este o pierdere de vreme; ambele sunt mai puternice și mai tari decât noi. În loc de aceasta, ne întoarcem lui Dumnezeu și ne conectăm cu El, cerându-i să câștige bătălia.

Aici este ceea înseamnă „să ne întoarcem și să ne conectăm”: Sunt la birou și imaginea unei vechi prietene îmi apare în minte. În acel moment mă întorc spre Dumnezeu în inima mea și spun „Doamne, fă în mine o inimă curată. Nu vreau nici o altă femeie în afară de cea pe care mi-ai dăruit-o”. Mi-l imaginez pe Dumnezeu cum stă pe tronul lui alb, strălucitor în splendoarea Cerului. Atenția mea nu mai este pe gândurile de plăcere, ci se îndreaptă spre Dumnezeu. Nu m-am luptat cu gândul, pur și simplu m-am întors de la el și mi-am îndreptat mintea spre Domnul. Gândul păcătos dispare când sunt în prezența lui Dumnezeu și puterea Sa mă schimbă. Îmi antrenez imaginația pentru a o hrăni cu Dumnezeu în loc de plăcere și mă conectez cu Cel de care sufletul mi-e însetat cu adevărat.

Este deosebit de important să reacționăm imediat ce apar aceste gânduri. Cineva a inventat o regulă de 3 secunde în spatele căreia este ideea că te poți uita la o femeie timp de trei secunde, abia după aceea devine păcat. Este ca și cum ne-am juca un joc (poate pentru a încerca să justificăm vreun păcat) căci în gând eu pot să dezbrac o femeie în mai puțin de o secundă. Nu putem lăsa desfrâul să se stabilească nici măcar o secundă în mintea noastră; decum crăpăm ușa, plăcerea dă buzna înăuntru și aleargă amoc.

Un alt exemplu. Merg pe holul din clădirea biroului nostru și observ cum o tânără destul de drăguță de 20 de ani se apropie în câmpul meu vizual. Fără să mă uit la formele ei, îmi dau seama că poartă îmbrăcăminte strâmtă și deocheată și știu că nu vreau să merg acolo. Imediat mă întorc spre Dumnezeu cu o sinceritate deplină: „Doamne, nu vreau să mă uit, însă sunt obosit și știu, carnea mea ar vrea să se uite, așa că ajută-mă. Dă-mi o inimă curată, Doamne, Te vreau pe Tine. Această fată nu este Dumnezeul meu.” Am recunoscut dependența mea totală față de puterea Domnului și inima mea se unește cu El. În același timp îmi ridic ochii și nu îi las să se uite în jos. Dacă mă salută o să îi răspund politicos cu un „bună” și o să mă uit în ochii ei când îi vorbesc. Dacă este ceva de vorbit despre serviciu o să îmi țin ochii fixați pe chipul ei. În timp ce vorbesc mă rog uneori: „Doamne te rog ajută-mă să îmi țin ochii ridicați…”

„Făcusem un legământ cu ochii mei și nu mi-aș fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Iov 31:1

Există o femeie pe lumea aceasta la trupul căreia îmi permit să mă uit: cel al soției mele. Dacă este vorba despre alte femei, îmi țin ochii fixați pe fața lor atunci când le vorbesc. Poate că le observ figura în câmpul meu vizual însă nu îmi las ochii să cadă, să fixeze și să se rotească.

Nu este nimic greșit sau păcătos dacă te uiți din întâmplare la o femeie. Nu putem trăi în societate fără să ne uităm la oameni și sunt vremuri în care este necesar să interacționăm cu persoane cu un fizic atractiv. Nu vrem să trăim în desfrâu, dar nici să ne fie teamă de el. Să învățăm să interacționăm cu alți oameni fără să mergem mai departe în minte este o parte din procesul de maturizare.

Când ne întoarcem de la tentația sexuală și îl căutăm pe Dumnezeu, nu-i dăm păcatului șansa de a ne ademeni. Una dintre strategiile diavolului este de a ne face să ne uităm la un obiect al plăcerii, chiar dacă ne luptăm împotriva acesteia. Strategia lui Satana este de ne ademeni în ring dar dacă nu prindem momeala, el pierde.

Cu cuvintele lui Dumnezeu, tuturor ni se spune să fugim de desfrâu („Fugiți de curvie!”, 1 Corinteni 6-18) nu să ne luptăm cu aceasta singuri, cu puterile noastre. Când soția lui Potifar s-a dat la Iosif, el a fugit de ea; nu a încercat să cadă la învoială cu ea în timp ce aceasta îl atingea.

Dacă ai petrecut ani de zile îmbibându-ți mintea cu poftele rele, este nevoie de timp pentru a vedea cum gândurile spontane despre pornografie se reduc în mintea ta. La început va trebui să te rogi foarte mult, chiar și de mai multe ori într-o oră. Nu te descuraja. Este nevoie de timp pentru a-ți forma mușchii spirituali. Dacă te-ai apuca de ridicat greutăți, la început ai avea nevoie de mai mult efort și nu ai fi în stare să ridici atât de mult. Însă, dacă o să continui, mușchii tăi se vor obișnui cu antrenamentul și vor crește. Mintea ta muncește la fel. Când începi să te întorci către Dumnezeu, în mintea ta gândurile centrate pe plăcere se vor transforma în gânduri către Dumnezeu și va fi mult mai ușor să spui „nu” tentației.

„Rugați-vă neîncetat.” 1 Tesaloniceni 5:17

Sunt momente în care imaginile desfrânate vin în mintea noastră chiar și atunci când ne rugăm și suntem conectați cu Dumnezeu. Ar putea fi vorba despre un atac spiritual și în aceste momente trebuie să ne luăm autoritatea pe care o avem prin Hristos și să cerem forțelor întunecate să plece. Stăruie în rugăciune și dacă gândurile se opresc, vei ști că tentația a fost de natură spirituală.

În alte dăți putem fi copleșiți de gânduri desfrânate dacă sunt păcate nerecunoscute în viața noastră, ceea ce înseamnă o ușă deschisă pentru influența spirituală. Dacă am spus ceva aspru sau nedrept soției sau dacă am neglijat relația și ne-am îndepărtat unul de altul, frecvența tentațiilor de plăcere va crește în  mintea noastră. Tentația sporită este un semn care ne arată că trebuie să ne analizăm viața Dacă se întâmplă astfel, cere-i Domnului să-ți arate rădăcinile problemei și reacționează imediat.

Nu este un păcat să fii tentat; păcat devine atunci când lucrăm cu tentația și începem să rulăm fanteziile sexuale în gând. Satana folosește frica de destrăbălare la fel de mult cum folosește și tentația. Va proiecta o imagine sexuală în mintea ta și te va bombarda apoi cu gânduri cum ar fi „ai păcătuit…fățarnicule, nu ai scăpare… acum poți să faci și pasul următor…”. Cere-I Domnului putere de judecată în asemenea împrejurări și ferește-te de izolare. Frații tăi te pot ajuta să îți dai seama ce se întâmplă.

„Încolo, frații  mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească”. Filipeni 4:8

Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”

Cheia biruinței!

Scris de Elias Aslaksen
Cum pot fi „răstignit cu Hristos?”

“Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu este, ci Hristos trăiește în mine; Și viața pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care ma iubit și Sa dat pe Sine pentru mine. “Galateni 2:20.

Acest lucru, într-adevăr, este inima creștinismului, temelia solidă a credinței în Hristos. Pana in acest lucru devine adevărat în viața unei persoane, el va suferi înfrângere continuă și eșec. Atâta vreme cât trăim pentru noi înșine, mizeria va avea ca rezultat, pentru că în noi, adică în carnea noastră, nu locuiește nimic bun. (Romani 7:18) Nimeni nu poate reuși să urmeze pașii lui Hristos, fac voia lui Dumnezeu și păzește poruncile Lui pe cont propriu.

carnea fiecăruia este total depravat, ireparabil, neajutorat, și imposibil. Cu cât încercăm să facem bine mai mult, cu atât mai mult descoperim că este fără speranță. Ce trebuie să facem cu un om care este bine coruptă și incorigibil? Când recunoaștem și să recunoaștem că aceasta este starea noastră, ne aduce în nevoie și ne provoacă durere. Astfel, Dumnezeu poate să deschidă ochii să vadă că am fost răstignit împreună cu Hristos; nu numai că a fost certificatul nostru de datorii bătute în cuie pe cruce (Coloseni 2,14), dar, de asemenea, debitorul însuși! (Romani 6: 6)

Acest lucru a fost inclus în lucrarea lui Hristos; Tatăl îl socotește să fie așa, și este așa. Pavel putea spune în adevăr, “Am fost răstignit împreună cu Hristos; ea nu mai trăiesc eu. “Noi nu putem și cu siguranță nu ar trebui să spun acest lucru, dacă noi nu trăim o viață de biruință. De exemplu, dacă eu sunt jignit, supărat sau îngrijorat și apoi spune că nu mai trăiesc eu, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine, atunci eu spun că este Hristos care păcate – ceea ce ar fi o blasfemie! Care trăiește o viață cu totul victorios în această lume? Orice persoană care, prin credință, este răstignit împreună cu Hristos; toți cei care nu mai trăiesc pentru el însuși.

Acest lucru, dragă cititor, este poziția de credință pe care trebuie să le ia; și odată ce am primit har să ia această poziție, este vital ca noi nu suntem mutat departe de ea. Acestea sunt lucruri mari și nepatruns! Cu toate acestea, Dumnezeu este de asemenea mare, iar numele Lui este Minunat! El, care, în mila Sa decis că era bine să ne cheme la ceva atât de mare, va face el însuși această lucrare măreață în noi. (1 Tesaloniceni 5: 23-24)

A fi răstignit împreună cu Hristos

Ce înseamnă să fie răstignit cu Hristos? Aceasta înseamnă că nu mai trăiesc după poftele păcătoase și dorințele trupului meu – nu mai comite ceea ce știu să fie păcat în mod voit și conștient. Păcatul în trupul meu a fost bătut în cuie pe cruce prin credință.

Cum pot fi răstignit împreună cu Hristos? Prin credință! Noi citim, “lupta bună a credinței, apucă viața veșnică [viața depășirea], la care ai fost chemat, …” 1 Timotei 6:12. Și: “Ce fel de oameni ar trebui să fie în purtare sfântă și evlavie …?” 2 Petru 3:11.

Este ușor de înțeles că nimeni nu este de gând să se străduiască să creadă că el a fost crucificat la ceva care-l iubește și vrea să păstreze. Cu alte cuvinte, înainte de a putea pune stăpânire credința în a fi răstignit împreună cu Hristos, noi trebuie să fi crescut obosit de noi înșine. Da, trebuie să fim atât de bolnav și obosit de păcat și toată activitatea de sine că suntem recunoscători să fie răstignit împreună cu Hristos și să-L primească ca Lider și Domn asupra vieților noastre.

Dacă aveți această atitudine, Dumnezeu va avea grijă că veți obține posibilitatea de a pune mâna credinței în a fi răstignit împreună cu Hristos.

În consecință, două lucruri sunt necesare pentru a fi răstignit împreună cu Hristos: (1) Pentru a-l doresc. (2) Pentru a-l cred!

Luând crucea mea de zi cu zi

“Atunci Isus a zis ucenicilor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze. “Lui” Matei 16:24.

“Atunci El le-a zis tuturor:” Dacă cineva dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze. “Luca 09:23.

Noi vedem că nu poate fi luat de la sine înțeles că o persoană este în urma lui Hristos tocmai pentru că el este convertit. Dar dacă cineva vrea cu adevărat să-L urmeze, el poate primi instrucțiuni clare cu privire la ceea ce trebuie să facă, dacă el este de a reuși.

Atâta timp cât vom trăi, marea întrebare este și va fi întotdeauna: Ce facem cu nostru de auto-voință? Totul depinde de acest lucru. Cu toții avem o voință proprie enormă și complexă, care rezistă întotdeauna voia lui Dumnezeu. Este evident că aceste voințe opuse nu pot fi efectuate simultan! Dacă o fac propria mea voință, am încălcăm voia lui Dumnezeu; dacă voi face voia lui Dumnezeu, atunci mă duc împotriva, sau de a refuza sau crucifice, propria mea voință.

Dacă vreau să merg în același mod în care Isus a umblat, calea pe care El a consacrat, atunci trebuie să-și nege propria mea voință de zi cu zi și ia crucea mea pe care mi auto-voință trebuie să fie bătute în cuie, pentru că aceasta este ceea ce a făcut Isus. Acolo voi găsi pașii Lui.

Hristos a trăit toată viața Sa ca Unul răstignit. (Evrei 12: 2) El este Maestrul în acest sens, iar acum El învață pe ucenicii Săi același lucru. Atunci când Scripturile spun că Dumnezeu a condamnat păcatul în trup (Romani 8: 3), înțelegem că Isus a negat Lui de sine voință, astfel încât acesta nu a fost niciodată realizat.

Cuvântul despre cruce

Aceasta era una dintre învățăturile centrale ale lui Pavel; cea mai puternică cheie de a ajunge la dezvoltare spirituală, așa încât viața lui Hristos să se manifeste în noi.

1

Mesajul crucii: Introducere

The cross is one of the most well-known symbols of Christianity, but its significance lies far deeper than the cross of Calvary.

2

Ce este „crucea?”

Scripture actually speaks about three crosses.

3

Prin cruce: crucea de la Golgota

Aceasta este crucea care duce la iertarea păcatelor.

4

A doua cruce: răstignirea omului celui vechi cu placerile și poftele lui

Această „răstingire” este necesară dacă vrem să devenim ucenici.

5

A treia cruce: purtarea crucii în fiecare zi, ca ucenici

Cu a treia cruce, întreaga noastră ființă poate fi transformată în imaginea lui Hristos.

6

Care este rezultatul purtării crucii?

Un viitor slăvit în cunoștința lui Hristos.

Cum birui ispita de a mă uita la pornografie?

Cu ajutorul Evangheliei este posibil să fii total liber de pornografie.

Scris de David Risa
Cum birui ispita de a mă uita la pornografie?

Așadar, vrei să te pui cu acest „Goliat” din viața ta, așa este?

Sclavia de a te uita la pornografie este tocmai asta – un uriaș care pare de neoprit care îți stă în cale. Această baricadă de necurăție din viața ta te face să deviezi de la calea corectă de creștin. Dar chemarea ta în viață nu este să rămâi blocat veșnic în acest cicly obișnuit de ispită – cădere – vină. Este absolut posibil să te opui și să reziști acestor ispite necurate și să trăiești o viață curată, biruitoare de creștin.

Dumnezeu a creat căsnicia ca o ramă unde bărbatul și femeia pot trăi împreună cu binecuvântarea Lui, exteriorizându-și dragostea unul față de ceilalți într-o relație armonioasă cu purtare de grijă. Necredincioșia de a ceda în pofte sexuale de orice alt fel, inclusiv pornografia, este păcat. Este un păcat principal care trebuie să fie văzut cu ochii lui Dumnezeu: extrem de serios!

Pornografia îți strică sufletul

Consecințele cedării în fața acestei curviri „ascunse” au urmări de lungă durată și fac mai mult decât să te afecteze pe tine. Nu te gândi că dacă fac acest lucru în ascuns, nimeni nu este rănit. Nu numai că îți vătămezi sufletul prin imagini care devin săpate în memoria ta, dar îți strici și abilitatea de a fi credincios unui partener de căsnicie. Sunt oameni care niciodată nu își înșeală partenerul, dar dacă cedezi curviei în ascuns are urmări la fel de destructive.

Efectele necredincioșiei pot fi văzute peste tot în jurul nostru pe pământ: case destrămate, durere, amărăciune și suferințe psihice.

Printr-0 mizerie ca pornografia, Satan preia controlul complet asupra unei persoane.

Obiectivul diavolului este să fure, să omoare și să distrugă. Unul dintre cele mai stricăcioase moduri prin care el are succes este prin a-i aduce pe oameni să cedeze poftelor lor sexuale în afara intimității căsniciei. Printr-o mizerie ca pornografia, Satan preia controlul complet asupra unei persoane. Rezultatele sunt dezastruoase.

Totuși, Satan are abilitatea de a ascunde consecințele și să facă totul să armonizeze cu simțurile tale într-un asemenea fel încât tu pierzi viziunea și perspectiva imaginii totale. Și, în timp ce stai cu această măhramă peste ochi, în mod înșelător, el îți desenează o imagine a unui lucru sau al unei persoane și continuă să-ți șoptească despre cum tu nu ai nicio alternativă decât să cedezi acestui joc murdar. După ce ai mușcat momeala, rămâi în urmă necurat, învins și rușinat, de fiecare dată.

Cât de mult vrei să fii eliberat?

Întrebarea este: „Cât de mult vrei să fii eliberat?” Este sclavia sub poftele tale necurate doar un inconvenient minor sau ai ajuns cu adevărat la punctul în care destul e destul? Cheia este să obții o ură aprigă, furioasă și indignată împotriva păcatului. Te poți ruga ca să ți să deschidă ochii și să vezi natura distrugătoare a pornografiei și să primești o ură desăvârșită împotriva ei. Cum poți lupta împotriva unui lucru pe care nu-l urăști cu adevărat? Cum poți distruge ceva complet când el este doar un mic „inconvenient”?

Pui 3 alarme diferite și pleci cu 45 de minute mai devreme decât ar fi necesar ca să te asiguri că ajungi la un interviu pentru un job – dar ce pași ești pregătit să iei ca să eviți ispitele de a te uita la pornografie? Poate că trebuie să faci o pauză de la navigarea pe internet. Oare nu te-a lăsat toată această navigare fără sens pe internet complet fără nicio voință de a te împotrivi urgiei păcatului?

Poate te întrebi: „Nu există și alte măsuri practice pe care să le pot lua care să mă ajute să birui?” Bineînțeles că există, dar singura persoană care este cea mai calificată să răspundă la această întrebare ești tocmai tu. Tu știi mai bine decât oricine unde și când ai căzut în trecut. Dacă ești conștient de slăbiciunile tale specifice, acesta reprezintă un avantaj incredinbil în lupta ta pentru curăție! Odată ce recunoști unde ești slab, ai identificat exact unde trebuie să lupți și unde ai nevoie de putere ca să birui.

Rugăciune în timp de nevoie

Evrei 4:16 spune, Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Cu alte cuvinte tu trebuie să te rogi. Tu ești scârbit de păcat, îl urăști, încerci să rupi acest obicei de a te uita la pornografie dar te simți fără putere. Dacă strigi la Isus în momentul încercării – când ești ispitit – aceasta va provoca o dezlănțuire a unei puteri incredibile în interiorul tău – puterea Duhului Sfânt.

Duhul Sfânt nu face ca ispitele să dispară în mod magic. Dar data viitoare când ești ispitit să te uiți la pornografie – deodată există o putere de opoziție în interiorul tău. Acesta este Duhul și el este în conflict cu lucrul de care firea ta este atrasă – murdăria pentru care tu ai o ură intensă. Chiar din primul moment și odată cu primul gând murdar care-ți  vine în minte să strigi: „Eu nu cedez la asta! Isus, ajută-mă să birui!” Dacă dorința ta este sinceră, atunci Isus este mai mult decât dornic să îți vină în ajutor.

Lupta de a-ți păzi inima curată nu este una ușoară. Este o luptă zilnică. Dar Biblia conține promisiuni incredibile pentru cei care biruie: „Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul” 1 Petru 4:1 Folosește acest verset ca o armă în viața ta.

Bucuria biruinței!

Imaginează-ți: dacă continui să spui „nu” de fiecare dată când păcatul își face apariția lui scârboasă, tu nu dai hrană poftelor tale. Va veni ziua când poftele tale de curvie vor înceta să te tortureze. Cel ce care odată era un uriaș de necurăție, va fi mort. Vei fi încheiat cu păcatul.

Cel ce care odată era un uriaș de necurăție, va fi mort.

Odată ce începi să birui aceste ispite de a te uita la pornografie, este ca și cum o lume nouă se deschide! Devii foarte fericit – începi deodată să experimentezi bucuria biruinței!

Luptă pentru curăție! Luptă să devii o persoană pe care Dumnezeu o poate folosi să-și îndeplinească voia pe pământ și nu ceda niciodată! Nu vei regreta niciodată faptul că ai lăsat aceste plăceri temporare în urmă. Eu știu sigur că nu regret.

„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12

Învingerea ispitei sexuale…

„Aveam un tânjet profund de a fi liber de poftele tinereții dar felul în care trebuia să fac asta nu era niciodată clar.” Garret vorbește despre calea către victorie totală împotriva necurăției.

Scris de CreștinismActiv cu Garret Kellas
Învingerea ispitei sexuale

Garret a crescut ca creștin și i s-a spus des să se păzească curat și să nu cedeze în poftele tinereții dar felul în care trebuia să facă asta nu era niciodată clar. Aici el vorbește despre cum poți primi victorie completă împotriva gândurilor necurate și să devii liber de imoralitatea sexuală și de toată necurăția.

„De mic mi s-a spus să mă păzesc și să nu mă joc sau să nu fac sex înainte de căsătorie. Știam că dacă te bălăcești în gânduri necurate era păcat și chiar aveam un tânjet de a fi liber de poftele tinereții, dar cum să fac asta nu a fost niciodată clar pentru mine. Căutam o cale de scăpare dar sfârșeam în căderi dese și eram blocat în acest ciclu oribil unde încercam să lupt dar, într-un final, întotdeauna mă întorceam la păcatul meu. Nu aveam niciun ajutor ca să devin liber.”

„Dar într-un final, mi s-a descoperit o cale. Am primit credință că Dumnezeu putea să-mi dea biruință asupra păcatelor mele așa că am început lupta împotriva gândurilor necurate și prin ajutorul lui Dumnezeu am început să le birui. Nu spun că nu mai sunt ispitit dar nu mai sunt controlat de poftele mele. Nu mai sunt controlat de ce poartă o fată sau de cum reacționează sau de orice gând care-mi vine în cap.”

„Biruința asupra acestor păcate nu este o soluție de 5 minute. Dacă vrei să câștigi lupta împotriva poftelor trebuie să fii dedicat. Lupta începe de fapt în viața ta zilnică, chiar înainte să fii ispitit la gânduri necurate.”

O viață de gânduri curată

„Cred că cel mai important lucru pentru a te ține curat este să lucrezi conștient la viața ta de gânduri în situațiile zilnice, înainte chiar să ajungi în încercări. Așa cum spune în Coloseni: „Gândiți-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (Coloseni 3:2) Viața mea de gânduri trebuie să fie bazată pe rugăciuni pentru ceilați, căutarea lui Dumnezeu, rugăciuni pentru viața proprie și trebuie să fie umplută cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta nu numai că m-a ținut departe de multe încercări nenecesare, dar, când intru în ispite și încercări sunt pregătit să mă lupt cu acele ispite.”

„Ca oameni naturali, noi suntem incredibil de slabi – pentru mine a fost o bătălie în sine faptul ca să capăt credință că Dumnezeu mă putea ajuta. Am realizat imediat cât de lipsit de putere și de slab sunt împotriva acestor gânduri și am realizat că trebuie să fiu complet decis că vreau să termin cu aceste păcate.”

„Dacă, în cel mai mic grad, sunt indecis atunci când intru în încercare, atunci pot fi sigur că voi cădea. Pentru că sunt mult prea slab. Am nevoie de ajutorul lui Dumnezeu pentru a primi biruință și apoi trebuie să fiu determinat și să-mi pun gândirea la lucrurile de sus.”

„Și când îmi pun gândirea la lucrurile de sus, de fapt, eu cresc în dragostea pentru Dumnezeu. Și singurul lucur care mă poate păzi în încercările mele este cât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu. Când sunt ascultător, atunci aceasta dovdește că Îl iubesc pe Dumnezeu mai mult decât pe mine însumi, mai mult decât iubesc poftele și plăcerile mele. Nu lupt doar pentru că vreau să fiu liber, ci lupt pentru că Îl iubesc pe Dumnezeu și El urăște păcatul și de aceea Eu Îl ascult și lupt împotriva păcatului. Și El îmi dă puterea să birui.”

„Când sunt credincios și ascult de Dumnezeu și mă încred în conducerea Lui și fac orice El mi spune, atunci El îmi trimite Duhul lui Sfânt care îmi dă putere ca să capăt biruință în ispită. Dar fără el, eu sunt fără putere să sufăr în fire, așa cum este scris.

Suferință în fire

„Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul.” 1 Petru 4:1

„Să sufăr în fire, pentru mine, înseamnă ca atunci când sunt ispitit să mă uit la o fată și să o poftesc, dacă spun „nu” firii mele, o lipsesc de acea poftă și nu-i dau hrană – ea suferă. Nu-i dau să mănânce ce ea vrea iar aceasta, într-un sens, înseamnă moarte.”

„Când sunt înarmat cu această gândire, atunci sunt voitor să sufăr în fire. Este pentru că am o ură adevărată pentru păcat. Atunci voi termina cu acel păcat. Dacă am decis: „Voi suferi în fire. Nu îmi voi căuta propriul,” atunci nu voi ceda acelui păcat! Dumnezeu îmi va da atunci putere!”

„Și acolo se duce lupta. Da, gândurile vin dar nu trebuie să fiu de acord cu ele. Și astfel eu încep lupta acolo și eu chiar obțin biruință asupra păcatului – adică ceva moare.”

O viață de pace, bucurie și victorie

„La început este suferință dar nimic nu se compară cu suferința care am experimentat-o când am semănat în fire. La început poate nu ai atât de multă pace și nu simți atât de multă bucurie dar primești puțină biruință iar acel gust al biruință te face să vrei mai mult! Și această viață este mult mai bună decât să fii un sclav al propriilor pofte. Nici nu le pot compara pe aceste două.”

„Adică, într-un fel este interesant când te gândești la toți acești războinici din Vechiul Testament că au luptat toate acele lupte în exterior. Dar dacă mă gândesc la omul interior – eu devin un războinic în omul interior. Da, poate nu este în exterior, nimic măreț și eroic dar în interio este destul de eroic să fii un războinic. Oricine poate ceda poftelor tinereții. Nu necesită nici un efort. Dar câți oameni pot avea biruință asupra lor?”

„Da, te costă ceva ca să fii un războinic, dar această viață este plină de nădejde și plină de bucurie. Cu ajutorul lui Dumnezeu este toal posibil pentru oricine care vrea cu adevărat, pentru cine dorește cu adevărat să fie liber de poftele lui/ei. Și eu cred că este foarte interesant!”

Pericolele unei mici necurății

Cât de periculos este un mic gând necurat?

Scris de Liam Johnsen
Pericolele unei mici necurății

Cât de periculos este un mic gând necurat? Atâta timp cât nu faci nimic cu nimeni altcineva, unde este periculul aici?

Biblia spune clar în 2 Timotei 2:22: „Fugi de poftele tinereții,” dar aceste cuvinte sunt luate tot mai puțin în serios în lumea noastră modernă. Te uiți la pornografie, îți faci fantazii despre oameni în viața gândurilor tale, lași gândurile tale să umble necontrolate și neverificate – acestea devin lucruri tot mai obișnuite, chiar și între creștini. Cât de rea poate fi puțină necurăție? Atâta timp cât nu faci nimic cu altcineva, unde este pericolul aici?

Un mic gând necurat este unul dintre cele mai destructive forțe din lume. Nu știi unde va duce acel gând. Sau poate chiar știi dar nu crezi că ți se va întâmpla ție. Adevărul este că noi ca oameni suntem incredibil de slabi când este vorba de gânduri și ispite sexuale. Putem spune că „nu este chiar așa de rău” sau „nu va duce la nimic mai rău” dar realitatea este că odată ce-i dai lui Satan un deget, el nu se va opri până nu-ți va lua întreaga ființă.

Calea în jos…

Realitatea este că odată ce-i dai lui Satan un deget, el nu se va opri până nu-ți va lua întreaga ființă.

Necurăție în gândurile tale este la fel de rea ca necurăție în acțiunile tale – Isus face aceasta foarte clar în Matei 5:28. Dumnezeu a creat relațiile sexuale pentru a fi între un bărbat și o femeie în cadrul mariajului. Aici, aceasta este menită să fie o binecuvântare mutuală, dar în afara mariajului, dacă cedezi în pofta sexuală, în gând sau faptă, este doar pentru a-ți satisface propriile pofte.

Tot păcatul înseamnă că tu trăiești pentru tine însuți și nu pentru Dumnezeu, iar de aceea Dumnezeu îl urăște atât de mult. Poate că nu implici pe nimeni alcineva, dar atitudinea ta arată intențiile tale adevărate care înseamnă egoism pur. Tu nu poți fi niciodată o binecuvântare și nu poți sluji niciodată lui Dumnezeu atâta timp cât permiți păcatului să conducă gândurile tale și în final faptele tale.

Dar, cu siguranță, nimeni nu ia o decizie bruscă de a sări în păcat și a ceda poftelor total. Totul se întâmplă treptat, cu pași de bebeluși, pe tot parcursul. „Doar de data asta.” „Doar acest website.” „Doar acest gând simplu.” – Asta este tot ce Satan vrea; doar câte un pas. Iar foarte curând te vei trezi într-o lume de păcat întrebându-te cum de ai ajuns acolo și cum în toată lumea asta îți vei găsi calea afară.

Nu există fericire în necurăție

Când fericirea ta este bazată pe poftele tale, atunci, cu siguranță, nu vei fi niciodată fericit pentru că poftele nu sunt niciodată satisfăcute. Ele duc întotdeauna către un loc tot mai întunecat, într-un păcat tot mai dezgustător. Tot ce tu faci este să hrănești voia ta proprie și când ești prea preocupat cu tine însuți, tu pierzi, de fapt, legătura ta cu Dumnezeu. Odată ce începi să cedezi în poftele tale atunci începi să pierzi lupta pe toate celelalte fronturi.

Când fericirea ta este bazată pe poftele tale, atunci, cu siguranță, nu vei fi niciodată fericit pentru că poftele nu sunt niciodată satisfăcute.

Simți că nu te mai poți ruga; te simți inconfortabil să mai vorbești cu ceilalți creștini. Te simți judecat când citești Biblia. Mergi cu ochii plecați și speri ca nimeni să nu știe cât de mult tu păcătuiești în interior. Ești prea rușinat să vorbești despre asta cu conducătorul adunării sau cu cel care lucrează cu tinerii. Ești chiar prea rușinat să vorbești cu Dumnezeu. Atunci Satan poate să facă ce vrea cu tine. El are putere totală asupra ta.

Din cauza păcatului, lucrurile pe care înainte le disprețuiai acum par foarte naturale. Conștiința ta începe să moară și în timp ce moare, lucurile care înainte păreau revotătoare și rel acum devin naturale și nu te mai simți prost că privești pornografie, că ai fantazii în gândurile tale. Începi să te gândești că este ok să mergi chiar puțin mai departe.

Păcatul îți distruge sufletul

Iar când tu trăiești în păcat în colțuri ca acestea, nu vei avea niciodată pace sau odihnă. Îți distruge sufletul. Anxietatea, neliniștea care vin odată cu puțină necurăția sunt imense. Frica aceea ca oamenii să nu afle. Rușinea dacă ei deja au aflat. Cedezi conștient aici și pierzi în toate celelalte locuri. Devii trist, amar, mânios și toate amestecate laolaltă.

Ce ai semănat în fire, trebuie să și seceri și nu este plăcut să seceri. Dacă te umpli cu necurăție în tinerețe, nu poți ieși de acolo într-o clipă – chiar dacă poți primi iertare pentru păcatele tale într-o clipă. Va lua câțiva ani de seceriș de la ce ai semănat înainte până devii total liber.

Dacă cedezi poftelor și ele încept să-ți controleze viața – aceasta îți va distruge sufletul. Îți poate distruge abilitatea de a forma și a menține o relație de durată sau să rămâi fidel partenerului tău – atât în gânduri, cât și în fapte. Este o luptă enormă de a „curăța foaia” ca toate acele imagini din minte pe care le-ai adunat de-alungul timplui să nu te mai chinuie.

Poți fi liber!

Satan are putere asupra ta doar când tu comiți păcat conștient.

Dar nu trebuie să fie așa. Da, tu trebuie să seceri consecințele fiecărui păcat pe care l-ai comis, dar acesta este un motiv în plus să încetezi să mai păcătuiești acum. Satan are putere asupra ta doar când tu comiți păcat conștient.

Din minutul în care te decizi să începi o luptă împotriva poftelor tale, Isus este acolo lângă tine cu putere să te ajute să birui.

Tu poți începe lupta chiar acum și să fii numit frate al lui Isus. Nu trebuie să mai rămâi în rușine pentru că faci una și alta în colțuri. Chiar acum tu poți trăi în lumină dacă începi această luptă. Și chiar dacă se întâmplă să cazi din nou, te pocăiești în profunzime și te ridici din nou – și astfel rămâi în lumină și ești pe cale spre victorie.

Fugi de poftele tinereții este scris în 2 Timotei 2:22. Ispitele sexuale este una dintre cele mai destructive unelte ale lui Satan. El a distrus multe vieți cu această unealtă, iar dacă nu ești radical în mod absolut, vei vedea cum și viața ta va fi distrusă. Dar Dumnezeu este pregătit și așteaptă să-ți dea puterea și ajutorul din cer dacă te decizi că vrei să fii liber.

Atâta timp cât ai o dorință arzândă de a termina cu păcatul atunci nu numai că este posibil, dar este deja garantat. Dumnezeu te va ajuta atunci.

Admiterea la Masa Domnului
Citate ale diferiţilor fraţi referitoare la tema „Masa Domnului”

Frank Wallace

© SoundWords, Online începând de la: 08.10.2018, Actualizat: 08.10.2018

Adnotarea redacţiei: 

Această alcătuire aparţine învăţătorului biblic Frank Wallace din Scoţia. Ea este destinată să fie o complectare la articolul „Care criterii de admitere la Masa Domnului sunt biblice?” Principial este o activitate plină de pericole, să citezi scrieri ale fraţilor din secolele trecute. Pe de o parte se poate trezi impresia, că se doreşte ca părerea acestor fraţi să fie pusă cumva alături de Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ar fi fatal, iar pe de altă parte este întotdeauna greu, când se preiau scrieri dintr-un context, fără să se cunoască exact situaţia. În orice caz, la fiecare din citatele următoare este indicată sursa, aşa că în caz de nevoie se poate apela la ea.

Considerăm această redactare deosebit de folositoare pentru fiecare credincios, care într-un fel oarecare se simte că aparţine mişcării fraţilor, fie că ei consideră expresia „mişcarea fraţilor” ca fiind bună sau nu. În orice caz, mulţi se referă astăzi la aşa numiţii „fraţi bătrâni”, pentru a justifica sau a respinge anumite practici de admitere la Masa Domnului. Foarte bătătoare la ochi sunt cele două tendinţe ale mişcării fraţilor, în care unii aproape că par să recunoască numai prima categorie (recomandarea admiterii) şi opusul acestora sunt aceia care se pare că cunosc numai a doua categorie (precauţie la admitere). Unii admit pe toţi care spun cam aşa: „şi eu sunt creştin”, şi ceilalţi lasă la Masa Domnului numai pe aceia care vin din acelaşi cerc de Adunări. Faptul că Scriptura le respinge pe amândouă, am încercat să arătăm prin articolul „Care criterii de admitere la Masa Domnului sunt biblice?”

S-ar putea ca timpul de acum să nu se mai compare cu timpul de atunci, dar dacă atunci a fost oportun să se acţioneze cu atenţie la primirea la Masa Domnului, atunci cu siguranţă şi astăzi trebuie făcut cu mult mai multă atenţie, căci învăţăturile greşite s-au răspândit foarte mult în creştinism. Pe de altă parte nu trebuie să închidem ochii cu privire la tendinţele din ţara noastră şi din ţările vecine, unde are loc o trezire nouă şi mulţi creştini părăsesc bisericile mari şi se strâng simplu, ca creştini. Dă foarte mult de gândit, de ce aceste evoluţii în cele mai multe cazuri ocolesc comunităţile şi adunările aşa numitei mişcări a fraţilor şi de regulă nu se nasc din ele.

Pe parcursul multor ani, şi chiar de curând, s-au auzit multe referiri la poziţia/punctul de vedere al lui J. N. Darby, W. Kelly, C. H. Mackintosh şi al altora, cu privire la admiterea creştinilor la frângerea pâinii.

Aceste remarci sau scrieri ale acestor fraţi sunt puse în legătură cu admiterea creştinilor care nu sunt în părtăşie practică cu adunările, care sunt unite prin har.

Că aceste remarci sunt adevărate, nu este nici o îndoială. Ar fi o nebunie să fie negate. Punctele lor de vedere au acelaşi caracter. Ele confirmă că fiecare mădular al trupului lui Hristos, care are o învăţătură sănătoasă, are o purtare temătoare de Dumnezeu şi nu are legături care ar putea să-l întineze, are dreptul să pomenească pe Domnul în strângerile laolaltă, şi nu trebuie respins. Ei sunt una în afirmaţiile lor. Unele citate vor arăta ce credeau ei. Dar aceasta este tot ce au spus ei despre acest punct important? Răspunsul este „Nu!” Ei au avut multe îndoieli şi au exprimat acestea în diferite feluri. Unele citate vor arăta în ce constau îndoielile lor. Autorul acestor rânduri încearcă să redea cât se poate de exact aceste citate. Nu este o încercare de a prezenta un punct de vedere preconceput. Ambele aspecte ale acestei teme vor fi prezentate sincer. Fraţii care nu au idei preconcepute vor confirma că nu este corect să se citeze unele extrase din scrieri şi apoi să se ignoreze alte afirmaţii pe care ei le-au făcut, ar fi chiar nedrept să se procedeze aşa ceva. Sursele citatelor sunt notate. Ele pot fi verificate în ceea ce priveşte exactitatea lor.

Recomandarea admiterii

  1. „Calviniştii, armenienii, persoanele care merg des la biserică, care mărturisesc pe Hristos, sunt de recomandat.”
    (Bible Treasury, Aprilie 1858, pag. 52)
  2. „Legăturile bisericeşti nu sunt bariere, pentru a nu fi admis!”
    (W. Kelly, Bible Treasury, Octombrie 1863, pag. 344-345).
  3. „Unitatea trupului lui Hristos este fundamentul premiză; toţi creştinii au în principiu dreptul de a fi acolo.” (J. N. Darby, The Bible Treasury, Martie 1864, pag. 35).
  4. „Eu aş primi cu toată inima pe orice sfânt, fie el episcopal sau de orice altă natură”
    (J. N. Darby, Bible Treasury, August 1868, pag. 122)
  5. „Creştinii nu pot fi respinşi din cauza legăturilor lor cu sisteme. Ei nu pot fi respinşi din cauză că rămân în sistemul lor.”
    (Autor necunoscut, The Bible Treasury, Martie 1869, pag. 239-240)
  6. „Toţi creştinii care umblă în sfinţenie şi adevăr trebuie iubiţi şi primiţi cu cordialitate.“
    (W. Kelly, The Bible Treasury, Decembrie 1872, pag. 192)
  7. „Masa Domnului este deschisă pentru toţi cei care sunt ai Săi, dacă sunt cunoscuţi că umblă ca atare. Ei nu sunt numai liberi să frângă pâinea, ci şi să contribuie la adorare şi învăţătură.“
    (W. Kelly, Bible Treasury, Octombrie 1873, pag. 351)
  8. „O legătură bisericească cu aşa-zisul sistem ortodox nu este un obstacol pentru admiterea la Masa Domnului.“
    (Bible Treasury, Ianuarie 1887)
  9. „O cunoaştere mai mare a adevărului decât o are altul nu este linie directoare, ca să te comporţi cu îngrădire faţă de alţi credincioşi.“
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 1, Stow Hill Edition, 1840, pag. 34-35)
  10. „Fraţii nu recunosc un alt trup, decât numai pe cel al lui Hristos, acesta fiind toată biserica celor născuţi din nou; de aceea ei primesc pe orice creştin (căci el este un mădular al acestui trup) care umblă în adevăr şi sfinţenie.“
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 1, 1855, pag. 243)
  11. „Eu aş admite cu toată inima pe un baptist sau pe unul din bisericile libere, ca creştin.“
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 1, 1862, pag. 328)
  12. „Un străin, care frânge pâinea cu ‘fraţii’ nu poate fi constrâns să fie întotdeauna prezent la ei.
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1870, pag. 109)
  13. „O persoană care are dorinţa simplă după părtăşie spirituală trebuie admisă.“
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1870, pag. 212)
  14. „Frângerea pâinii este punctul de întâlnire al tuturor creştinilor în unitatea trupului lui Hristos. Fiecare creştin are dreptul să ia parte la ea. Diferenţele în punctele de vedere bisericeşti nu sunt un impediment pentru frângerea pâinii.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 3, 1881, pag. 132)
  15. „Unitatea trupului este fundamentul strângerii. Fiecare creştin adevărat are dreptul să vină. Unul, care este recunoscut ca creştin, fără vină în umblare, nu trebuie respins. Nu există o altă calitate de membru, decât numai a lui Hristos.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 3, 1881, pag. 459)

Aceste exemple demonstrează clar gândurile conducătorilor înaintaşi cu privire la admiterea la Masa Domnului. Ele nu au pretenţia de a fi singurele afirmaţii, pe care ei le-au făcut în favoarea admiterii la Masa Domnului a credincioşilor sinceri şi cunoscuţi (ca creştini).

Exemple de precauţie cu privire la admiterea sau respingerea de la Masa Domnului

  1. „Creştinii care nu renunţă la părerile greşite despre Persoana lui Hristos, nu pot fi admişi la Masa Domnului.“
    (Bible Treasury, Vol. 2, Aprilie 1858, pag. 52)
  2. „Obstacolele create de oameni nu trebuie recunoscute. (Creştinii nu sunt admişi ca membrii unor confesiuni, ci ca mădulare ale trupului lui Hristos. F. W.) Nici un creştin nu are dreptul la sentinţe autonome. Cuvântul lui Dumnezeu este linia călăuzitoare. Preocuparea intensivă, amănunţită cu sufletele arată dacă mărturisirea lor, că sunt creştini, este adevărată.”
    (The Bible Treasury, Octombrie 1863, pag. 344-345)
  3. „Creştinii care sunt admişi la Masa Domnului, trebuie să fie sănătoşi în credinţă, cu legături şi umblare ireproşabilă. Noi nu putem duce tratative cu creştinii, care vor să frângă pâinea împreună cu noi. Ei nu pot fi respinşi din cauză că rămân în sistemul lor, dar ar fi corect să le atragem atenţia şi să-i învăţăm mai bine. Creştinii care cred că au libertatea să meargă încoace şi în colo, trebuie învăţaţi cu toată seriozitatea, înainte de a-i câştiga pentru adevăratul fundament al strângerii, pentru trupul lui Hristos. Cu toate că creştinii sunt admişi, ei nu trebuie să gândească că noi considerăm bună rămânerea lor în sistemul lor. Unitatea trupului nu se exprimă prin vizitarea diverselor sisteme şi aşteptarea să frângă pâinea cu „fraţii”. Trebuie să ne preocupăm mai mult cu drepturile lui Hristos ca şi Cap al trupului, decât cu drepturile credincioşilor. Ţine-te strâns de adevăr. Dacă alţii vor să vină, lăsaţi-i să vină, dar cei care stau pe adevărata temelie să nu se ducă la ei.”
    (The Bible Treasury, Vol. 7, Martie 1869, pag. 239-240)
  4. „Acolo unde există o comportare conştientă, sau indiferenţă, faţă de rău cu privire la Hristos, nu poate exista părtăşie. Cei care caută să trăiască după principiile Scripturii, vor avea parte de duşmănie, nu numai din partea lumii, ci şi din partea lumii creştine, care frânge pâinea fără o atitudine critică faţă de rău.”
    (The Bible Treasury, Vol. 9, Octombrie 1873, pag. 351)
  5. „Prima întrebare cu privire la admiterea la Masa Domnului este referitoare la onoarea lui Hristos. Oricine doreşte să frângă pâinea şi aparţine unui sistem, trebuie să depună mărturie că nu împărtăşeşte învăţătura greşită. Nimeni, oricât de credincios sau de curat ar fi el, nu va fi admis, dacă el aparţine sectelor care răspândesc învăţături greşite, în mod deosebit cu privire la Persoana lui Hristos. Neliniştea ia naştere prin persoane înţelepte, care ţin seama de interesele proprii şi de bucuria lor. Ele nu acordă atenţie intereselor lui Hristos. Intimitatea cu creştini, care nu sunt în părtăşie practică, conduce la delăsare în viaţa de părtăşie. Strigătul obişnuit al acestor persoane este desfiinţarea barierelor sfinte, care există pentru a lupta împotriva răului în sensul părtăşiei.”
    (The Bible Treasury, Vol. 16, Ianuarie 1877)
  6. „Persoanele care sunt conştient în părtăşie cu alte grupe, care permit învăţăturile rele, nu sunt potrivite pentru a fi admise.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 1, 1851, pag. 200)
  7. „De mult s-a avut simţământul, că ar fi de dorit, ca un nume să nu fie propus, până când nu s-au încheiat toate cercetările practice. Ar fi neplăcut să se numească public un nume, dacă s-ar fi putut evita, pentru cazul în care ar fi existat îndoieli cu privire la motivele morale. De aceea trebuie să aibă loc discuţii şi cercetări prealabile.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol 1, pag. 357)
  8. „Nimeni nu are dreptul să pună condiţii Adunării, înainte de a fi admis. Este greşit pentru un creştin să meargă sistematic la ‚fraţi’ şi la o altă biserică. Admiterea nu trebuie să fie o scuză pentru dreptul de liberă deplasare. Dar prin faptul că evităm aceasta, nu trebuie să cădem într-o despărţire extremă de adevăraţii credincioşi.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1869, pag. 10)
  9. „Unii sunt prea largi în admiterea la Masa Domnului, alţii prea înguşti.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1869, pag. 24)
  10. „Oricine frânge pâinea cu ‚fraţii’ trebuie să se supună ordinii casei.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, pag. 109)
  11. „Întrebarea cu privire la admiterea la Masa Domnului este o întrebare sensibilă – evitarea de a fi o sectă, dar totodată să păstrezi învăţătura sănătoasă şi să rămâi afară din tabără; nici o pretenţie de a veni şi a pleca, aşa cum place unora. Dreptul de liberă deplasare este o cursă periculoasă. Nimeni nu poate impune Adunării voia sa. Dacă o persoană zice practic: ‚Eu vreau să ocup loc în trupul lui Hristos şi merg la secte şi la cei răi, dacă mi se potriveşte şi îmi place’, atunci persoana aceea nu are o inimă sinceră. El face conştiinţa lui drept conştiinţă a Adunării şi supune Adunarea acestei conştiinţe, şi aceasta nu trebuie să fie aşa – este greşit.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1873, pag. 212)
  12. „Conştiinţa Adunării trebuie să fie mulţumită, că dacă cineva are dorinţa să frângă pâinea, el este şi demn s-o facă.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1875, pag. 349)
  13. „Eu cred, că fraţii şi surorile dintr-o Adunare, sau cei care se duc într-o altă Adunare, ca să frângă pâinea, să nu-şi aducă prietenii cu ei, dacă aceştia nu sunt cunoscuţi Adunării în astfel de ocazii că sunt mădulare cunoscute ale trupului care i-au parte la frângerea pâinii.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 2, 1877, pag. 409)
  14. „Poziţia creştinului solicită mare atenţie şi conştiinciozitate, ca să constate cine este demn de a lua parte la frângerea pâinii. Oricine doreşte, ca într-o zi să frângă pâinea cu ‚fraţii’, şi în ziua următoare cu sectele, acela să nu fie admis. O astfel de comportare nu uneşte, ci consolidează despărţirile.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 3, 1881, pag. 132)
  15. „Acela care propune un creştin pentru a lua parte la frângerea pâinii, trebuie să aibă încrederea fraţilor. Din cauza laşităţii în învăţătură şi practică este necesară mare atenţie. Fraţii nu pun şi nu acceptă condiţii de la cineva care doreşte să frângă pâinea.”
    (Letters of J.N. Darby, Vol. 3, an necunoscut, pag. 459)

Colecţia de citate de mai sus cu privire la admiterea la frângerea pâinii a fost preluată de la fraţii de la jumătatea secolului al 19-lea. Oricum, trebuie amintit, că în timpul acela nu era nimeni ordinat în marile confesiuni ortodoxe, dacă nu semna vechea mărturisire de credinţă, şi era general recunoscut, că Biblia era Cuvântul lui Dumnezeu infailibil. Toleranţa din timpul actual din marile confesiuni cu rătăciri fundamentale şi rău moral ordinar nu ar fi îndrăznit nimeni în timpul acela s-o viseze. Nici duhul ecumenic nu pătrunsese. Oamenii rămâneau în denominaţiunile lor şi erau condamnaţi dacă depăşeau graniţele. O persoană, care dorea părtăşia, în mod normal obişnuia să se întâlnească pe terenul unităţii trupului – şi nu gândea la un ecumenism „împreună cu toate confesiunile”. Principiile nu se schimbă, ci numai condiţiile (Editor W. R. Dronsfield).

Care criterii de admitere la Masa Domnului sunt biblice?
Câmpul de tensiune dintre indiferenţă şi sectarism

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 08.10.2018, Actualizat: 08.10.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.23-30

Ce se înţelege de fapt prin expresia „criterii de admitere”?

Prin „criterii de admitere” înţelegem criteriile după care cei care se strâng pe baza învăţăturii Noului Testament decid să lase sau să nu lase pe cineva să ia parte la Masa Domnului.

De ce aceste gânduri cu privire la tema „criterii de admitere la frângerea pâinii”?

La frângerea pâinii este vorba de „ultima dorinţă” a Domnului înainte de a muri pe cruce. În timpuri când toleranţa şi indiferenţa iau proporţii şi între credincioşi, este necesar mai mult decât oricând, să ne ocupăm cu această temă. Indiferenţa cu privire la această temă ar fi cu siguranţă greşită. Este absolut necesar să ne preocupăm astăzi din nou cu ea, deoarece noi avem astăzi cu totul alte condiţii decât, de exemplu, acum cincizeci sau o sută de ani. Şi nu în cele din urmă suntem solicitaţi să avem noi înşine o convingere pe care o putem justifica prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Vrem ca preocuparea cu această temă să dea naştere la meditare asupra ei şi nu are pretenţia să fie completă sau să fie singura interpretare corectă. Nici nu trebuie să se nască impresia de acuzare a unor creştini dintr-o grupare sau denominaţiune oarecare, sau că vorbim rău despre ei. Vrem să ţinem seama şi de faptul, că lipsa de cunoaştere joacă un rol mare la mulţi. Prima noastră dorinţă trebuie să fie întotdeauna, să vedem una pe toţi copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu, căci pentru aceasta a venit Hristos, nu – mai mult chiar, pentru aceasta a mers de bună voie la moarte (Ioan 11.53).

Ni se pare necesar, să ne ocupăm cu această întrebare, deoarece în unele comunităţi de credinţă nu se (mai) vorbeşte deloc despre această temă, iar în altele, această temă este aşa de mult accentuată, că există pericolul să se introducă lucruri alături de Scriptură, care vor duce mai degrabă la despărţirea poporului lui Dumnezeu, decât la unirea lui. Nu dorim prin acest articol să accentuăm nici indiferenţa şi uşurătatea, şi nici să nu trecem cu vederea pericolul de a cădea în sectarism în privinţa aceasta.

Nu degeaba ne solicită Scriptura în multe locuri să nu ne abatem nici la „dreapta” şi nici la „stânga”, ci să mergem pe drumul »prin mijlocul cărărilor neprihănirii« (Proverbe 8.20). Şi cu siguranţă Scriptura ne spune aceasta, nu pentru că aceasta nu ar fi o problemă pentru noi, ci pentru că este o slăbiciune omenească şi strădania firii noastre să alunece într-o extremă sau alta.

Noi putem să biruim această slăbiciune omenească, dacă ne preocupăm mult cu Cuvântul lui Dumnezeu şi nu neglijăm părtăşia cu Domnul Isus. Eclesiastul spune în capitolul 7 versetul 18: »… căci cine se teme de Dumnezeu, scapă din toate acestea« (adică de cele două extreme şi de urmările lor) (Eclesiastul 7.18). Niciodată nu vom birui această slăbiciune, dacă aceste exerciţii spirituale dinaintea Domnului le vom înlocui cu oarecare reguli şi legi. Desigur este simplu, dacă hotărâm, că numai aceia au dreptul să ia parte la frângerea pâinii, care merg cu „noi” pe acelaşi drum. Şi este tot aşa de simplu, dacă stabilim că poate lua parte, oricine zice că este creştin. Dar în afară de faptul că această metodă este probabil simplă, nu se recunoaşte nimic duhovnicesc în ea.

Dar pentru ce oare o regulă de primire la Masa Domnului?

Unii consideră, că este o aroganţă să ai reguli de primire sau cel puţin unele principii de admitere a persoanelor străine. Dar dacă citim superficial Cuvântul, sau nu-l cunoaştem aşa bine, putem într-adevăr să gândim, că toate acestea nu sunt necesare, căci în 1 Corinteni 11.28 se spune: »Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi, şi aşa să mănânce.« Nu este deci de mirare, că în multe cercuri creştine se procedează exact după acest principiu şi deseori cu convingerea, că este corespunzător cu voia Domnului. La aceasta ar trebui probabil să gândească toţi aceia, care clatină imediat capul cu privire la o astfel de comportare şi atacă cu cuvintele „indiferenţă”. Dacă Domnul pe lângă responsabilitatea personală ne-a arătat în Cuvântul Său şi unele învăţături de bază cu privire la responsabilitatea comună, atunci aceasta ar trebui să ne facă să mulţumim şi să dăm aceste lucruri mai departe, aşa cum se cuvine.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă în multe locuri, că noi nu trebuie să fim în legătură cu răul. Se spune: »Feriţi-vă de orice se pare rău« (1 Tesaloniceni 5.22). Noi nu trebuie să primim în casă, pe cel care nu aduce învăţătura lui Hristos (2 Ioan 10) şi nici să nu avem părtăşie şi să nu mâncăm cu unul care este numit frate şi trăieşte în curvie (1 Corinteni 5.11). »Să nu-l primiţi în casă« sau »nu trebuie să mâncaţi« înseamnă acelaşi lucru. „A mânca” sau „a primi în casă” înseamnă întotdeauna părtăşie. Dacă s-a înţeles odată acest lucru, atunci vom înţelege şi de ce frângerea pâinii este o masă de părtăşie. Părtăşia este prezentată simbolic prin frângerea pâinii. În 1 Corinteni 10.16 se spune: »… împărtăşirea cu trupul lui Hristos«. Noi nu dăm numai mărturie vie despre un trup, ci înseamnă şi părtăşie între noi, »căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine« (1 Corinteni 10.17).

Citim în 2 Timotei 2.18 despre Imeneu şi Filet, care au adus o învăţătură care »răstoarnă credinţa unora«. Aceşti doi bărbaţi erau exemple ale vaselor de necinste, cu privire la care apostolul spune: »dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste …« (2 Timotei 2.21). Aceasta înseamnă deci, că noi nu trebuie să avem nici un fel de părtăşie cu astfel de oameni, care au o învăţătură, care atacă fundamentele credinţei noastre. Şi aceasta este desigur în primul rând o chestiune personală, căci s-a scris tânărului Timotei.

Toate aceste locuri ne fac să gândim la întrebarea, care sunt criteriile de primire, de care, pentru onoarea Domnului, trebuie necondiţionat să ţinem seama. Desigur, nu este vorba de a scotoci în viaţa personală a unui credincios, ci exclusiv de conştienţa responsabilităţii noastre, cu cine avem părtăşie. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât în zilele noastre sunt aşa numiţii creştini, care nu au absolut nici un fel de probleme, de exemplu, cu viaţa sexuală înainte de căsătorie, cu homosexualitatea şi alte păcate grozave, şi pe care sau le aprobă, sau sunt indiferenţi faţă de ele, sau nu se distanţează aşa cum se cuvine de ele, ca să nu mai vorbim de învăţăturile îngrozitoare care s-au strecurat în creştinătate pe parcursul istoriei. Deja în timpul apostolului Pavel erau relaţii rele, în care se aflau creştinii – vezi 1 Corinteni 5. Şi atunci nu era aşa, că se invita la frângerea pâinii, cu fraza: „Oricine iubeşte pe Domnul Isus, este cordial invitat să ia parte la frângerea pâinii.” Din multe locuri din Scriptură rezultă opusul (de exemplu Faptele Apostolilor 18, 27; vezi mai departe). Nici apostolul Pavel nu a fost primit cu braţele deschise în Ierusalim, numai pentru că a zis: „Şi eu sunt acum creştin şi iubesc pe Domnul.” Abia după ce Baraba a depus mărturie, apostolul Pavel a fost primit (Faptele apostolilor 9.27,28). Dar astăzi, când mulţi se numesc creştini şi pretind că iubesc pe Domnul, este cu atât mai important să ne gândim la aceste lucruri, căci din păcate este aşa, că există o mulţime de creştini cu numele şi probabil mulţi cu adevărat născuţi din nou, care trăiesc în cele mai rele relaţii morale şi învăţături rele, sau stau indiferenţi faţă de ele.

S-ar putea argumenta, că noi nu-l cunoaştem acela care vine la noi şi nu ştim ce este cu unul sau cu altul. Şi pentru că nu ştiu, nu sunt răspunzător să vorbesc cu el despre această temă. Desigur, felul aceasta de gândire este simplu, dar nu este duhovnicesc. Chiar dacă este adevărat, că Noul Testament nu ne învaţă în nici un loc, că prin contact inconştient cu răul ne murdărim, totuşi Noul Testament ne învaţă clar, că suntem traşi la răspundere pentru lucrurile pe care am fi putut să le ştim (Luca 12.47,481 Timotei 5.22). Domnul ne-a dat şi responsabilitatea unul pentru celălalt. Nesocotirea acestui fapt ar însemna răstălmăcirea Cuvântului. Dar ca să spunem încă o dată şi mai clar acest lucru, Domnul nu ne-a dat misiunea să jucăm rolul poliţiştilor de moravuri şi să forăm atât de mult, până când vom găsi ceva, care ar putea să împiedice participarea la Masa Domnului.

În acest articol nu vrem să stabilim reguli noi, care depăşesc Scriptura, cu privire la aceste lucruri, sau să oferim o reţetă valabilă pentru toate cazurile întâlnite în practică. Este vorba, ca noi să ne sensibilizăm cu privire la aceste întrebări, ca să rămânem numai la Sfânta Scriptură, sau să ne reîntoarcem la acest fundament. Dacă acest articol va produce aceasta, ar fi un câştig mare.

Cine are dreptul să ia parte la Masa Domnului?

Scriptura ne arată în 1 Corinteni 10.17, că înainte de toate, principial toate mădularele trupului au dreptul să ia parte la frângerea pâinii: »Căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.« Niciunul din cititorii noştri nu ar trebui să aibă probleme cu aceste principii de bază. Fiecare creştin născut din nou este invitat să ia parte la Masa Domnului.

Nu există nici o excepţie?

Ba, da, Scriptura cunoaşte excepţii. Aşa ne spune 1 Corinteni 10.21: »Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi la masa dracilor.« Şi în versetul 20 se spune: »Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii.«

Acesta este singurul loc din Biblie, care se referă direct la un criteriu de participare la Masa Domnului. De aceea se pune pentru noi întrebarea, dacă acest loc din Scriptură nu a dat naştere astăzi în Europa de vest la multe îngrădiri. În unele state africane cu religie naturală se poate imagina că astfel de cazuri ar putea să se întâlnească. Dar în ţările din vest ar fi o excepţie.

O altă realitate se deduce fireşte din cele tocmai spuse. Cei necredincioşi – aceştia sunt toţi cei care nu sunt mădulare ale trupului lui Hristos – nu au dreptul să ia parte la Masa Domnului. Căci participarea la Masa Domnului exprimă părtăşia trupului lui Hristos şi totodată legătura cu Domnul, căci este masa Sa, trupul Său şi sângele Său. 2 Corinteni 6.14,15 ne spune în privinţa aceasta: »Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?«

Şi în afară de acestea nu mai sunt alte excepţii?

Cu această întrebare ajungem la un punct important. Sunt şi alte excepţii, dar ele sunt derivări de la motivele generale care împiedică părtăşia creştină. Aşa a fost cu 2 Corinteni 6 (părtăşia cu cei necredincioşi). Dacă oricum nu am voie să întreprind lucruri în comun cu cei necredincioşi, atunci eu nu pot mânca împreună cu ei la Masa Domnului, care este o expresie deosebită a părtăşiei.  Aceasta este cei drept o concluzie, dar ea este absolut necesară.

Sunt astfel diferite puncte, care fac ca părtăşia între cei credincioşi să fie imposibilă:

I. Umblarea rea (de exemplu în sensul din 1 Corinteni 5)

Aici este vorba de fapte, care descoperă o stare morală rea, care se găseşte la cineva care »îşi zice frate« ( 1 Corinteni 5.11). (Observaţie: nu este vorba dacă cineva este cu adevărat un frate sau o soră, ci dacă cineva se consideră creştin, respectiv, frate sau soră, şi este cunoscut ca atare!) În privinţa aceasta sunt enumerate următoarele stări: curvia, lăcomia, închinarea la idoli, defăimarea, beţia, zgârcenia. Această listă este completată, câteva versete mai departe, cu hoţia, preacurvia şi practicarea homosexualităţii. Aceste stări caracterizează pe cineva, care se socoteşte frate în Domnul, şi care este recunoscut ca fiind curvar, lacom, închinător la idoli, defăimător, şi aşa mai departe. Că această listă nu este completă, se vede din faptul, că, de exemplu, lipseşte crima. Există deci cu siguranţă şi alte stări, care fac pe cineva inapt pentru părtăşia celor credincioşi.

II. Învăţături rele, care atacă fundamentele creştinismului (de exemplu: în Epistola către Galateni; 2 Timotei 2) sau lezează Persoana Domnului (2 Ioan).

În 2 Timotei 2.17,18,21 se spune:

2 Timotei 2.17,18,21: Şi cuvântul lor va roade ca cangrena. Din numărul acestora sunt Imeneu şi Filet, care s-au abătut de la adevăr. Ei zic că a şi venit învierea, şi răstoarnă credinţa unora. … Deci dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor stăpânului său, destoinic pentru orice lucrare bună.

Aici este vorba deci de persoane, care au adus o învăţătură, care »răstoarnă credinţa unora«. Timotei nu numai că trebuie să li se împotrivească, ci el trebuie să se despartă de ei. Numai aşa putea să fie un vas de cinste, folositor Stăpânului. Şi în zilele noastre sunt persoane care »distrug credinţa unora«, de exemplu persoane care tăgăduiesc siguranţa mântuirii, inspiraţia Bibliei sau învierea trupului, etc.

În 2 Ioan 9-11 se spune:

2 Ioan 9-11: Oricine o ia înainte, şi nu rămâne la învăţătura lui Hristos, nu are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi, şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi „Bun venit!” Căci cine-i zice „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele.

Aici este vorba de «învăţătura lui Hristos» şi de cineva, care nu aduce această învăţătură. Deci nu este vorba că cineva, undeva într-o Adunare învaţă de la amvon o învăţătură rea, ci este vorba de un om care vine la o femeie şi nu îi aduce o anumită învăţătură despre persoana Domnului Isus. El poate pretinde că crede în Hristos, dar dacă de exemplu pune la îndoială divinitatea sau natura umană desăvârşită a Domnului, atunci o astfel de persoană nu trebuie primită în casă, şi nici măcar să nu fie salutată. Apostolul Ioan dorea ca această femeie să nu aibă sub nici o formă părtăşie cu un astfel de om rău, căci atunci ea va fi părtaşă la faptele lui rele (versetul 11). Ea ar fi atunci indiferentă în inima ei faţă de dezonorarea care se face Domnului prin faptul că cineva se prezintă ca învăţător creştin, dar nu respectă adevărul cu privire la Persoana lui Hristos. Şi în zilele noastre sunt oameni care nu mai cred că Domnul Isus este cu adevărat Dumnezeu, sau că El este cu adevărat om.

III. Legătura cu persoane rele (de exemplu, potrivit cu 2 Ioan 11)

Această formă de legături de părtăşie între credincioşi este cel mai puţin ţinută în seamă; de cele mai multe ori din simpla necunoaştere, dar câte o dată şi din cauză că acest adevăr este foarte greu de realizat şi produce multe necazuri în practică. Dar ce înseamnă aceasta?

La punctul I. şi II. am găsit persoane care dezonorează pe Domnul prin rău moral sau prin învăţături rele – ei dezonorează Numele Domnului. Ei se numesc creştini şi trăiesc evident în păcat sau aduc o învăţătură rea. Sunt persoane caracterizate de păcat şi nu vor să se lase de el. Am văzut, că noi nu trebuie să avem nici un fel de legături de părtăşie cu aceste persoane; Scriptura spune, că noi nu trebuie să mâncăm cu ele şi nici să nu le salutăm. Dar s-ar putea să fie şi creştini, care vor să practice mai departe legătura cu ele – deoarece acela sau aceea sunt oameni simpatici! Ei se comportă aşa fel, ca şi cum aceşti oameni caracterizaţi prin păcat sau prin învăţături rele nu ar fi deloc răi. Dar Sfânta Scriptură ne spune în 2 Ioan 11, că noi ne facem atunci părtaşi la faptele lor rele. Noi înşine nu vrem să trăim în acele păcate îngrozitoare, şi nici nu vrem să sprijinim învăţăturile greşite, dar printr-o conştientă legătură de indiferenţă devenim părtaşi la faptele rele ale altora. Nu că prin darea mâinii devenim părtaşi printr-o formă mistică, ci indiferenţa din inima mea (Marcu 7.21) faţă de răul vizibil şi de dezonorarea care se aduce Domnului prin aceasta, ne face să devenim părtaşi la păcatele altora. Acesta este un gând foarte serios, dar cu toate acestea nu mai puţin biblic. Cine respinge aceasta este obligat să dea o explicaţie raţională la a doua Epistolă a lui Ioan, dacă nu vrea să declare această pagină din Scriptură ca fiind fără valabilitate. Că la tratarea acestor întrebări sunt desigur diferenţe, dacă eşti înşelătorul sau eşti cel înşelat, nu ar trebui să dea probleme nimănui.

Cu astfel de persoane, ca cele descrise la punctele I.-III., nu trebuie să avem deci nici un fel de părtăşie. Aceasta nu înseamnă numai, că noi nu trebuie să avem nici un fel de părtăşie cu ele la Masa Domnului, ci aceasta înseamnă (şi chiar în primul rând!), că noi nu putem merge nici în concediu cu astfel de persoane, sau să întreprindem alte activităţi comune. Părtăşia creştină trebuie total întreruptă: nici un salut, nici o discuţie, nici o primire în casă, nici o mâncare împreună, şi aşa mai departe. Această comportare drastică este necesară, căci nu este vorba de păreri diferite sau de diferenţe în interpretarea Scripturii, ci de rău moral, sau învăţătură rea, sau indiferenţă faţă de acestea. Se întâlnesc câteodată din aceia care consideră, că nu se poate frânge pâinea cu unul sau cu altul, dar care nu au nici un fel de probleme să salute pe stradă cu o îmbrăţişare pe aceşti creştini, sau chiar să meargă cu ei în concediu. Dacă cineva este aşa de rău, că nu pot lua parte împreună cu el la Masa Domnului, atunci nu voi putea nici să-l îmbrăţişez pe stradă şi nici nu voi putea merge în concediu cu un astfel de creştin.

Cum se poate constata, că cele trei criterii de mai sus sunt respectate?

În privinţa aceasta sunt principial două posibilităţi: sau se are o recomandare (sau scrisoare de recomandare) din partea fraţilor (vezi de exemplu Romani 16.1Filipeni 2.29Coloseni 4.10) de încredere, sau se poartă o discuţie personală cu persoana care solicită participarea la Masa Domnului, şi se încearcă să se lămurească aceste criterii, dar nu trebuie să se joace rolul de detectiv, dar nici să nu se practice indiferenţa faţă de sfinţenia Domnului. Domnul are totdeauna multă răbdare cu slăbiciunea, dacă noi nu ne facem vinovaţi de indiferenţă.

Ce este de făcut, dacă eu sunt într-o Adunare în care nu există aceste criterii de primire, sau ele nu sunt acceptate?

Dacă aceste criterii nu sunt (probabil în primul rând din cauza necunoaşterii!), atunci în primul rând trebuie stat de vorbă cu cei care poartă responsabilitatea în Adunare. Dacă aceasta nu este posibil, sau aceştia resping să acţioneze potrivit cu aceste criterii biblice, atunci Adunarea este principial deschisă pentru părtăşia cu persoane, pe care Scriptura le denumeşte ca »răul« (1 Corinteni 5.13) sau ca »părtaşi la fapte rele« (2 Ioan 11). O astfel de Adunare a uitat, că noi vrem să serbăm cina la Masa Domnului, unde El este Gazda şi Domnul casei, şi noi nu avem voie să deschidem această masă pentru rău. În viaţa personală este pentru noi ceva absolut normal, ca eu să nu invit pe cineva în casa părintească, care „afară” vorbeşte rău despre tatăl meu, sau probabil răspândeşte minciuni despre el. Aceasta ar contrazice şi principiul Casei lui Dumnezeu, căci în Psalmul 93.5 se spune: »Sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru totdeauna.« Adunarea este comparată în Noul Testament şi cu Templul. Şi esenţialul Templului în Vechiul Testament este în primul rând sfinţenia. Aceasta nu este împotriva principiului, că Dumnezeu este dragoste. La interpretarea acestor principii va fi întotdeauna slăbiciune şi nereuşită. Va trebui verificat permanent, ca să nu se abată nici la stânga nici la dreapta. Domnul va avea totdeauna multă răbdare cu necunoaşterea. Dar cine se împotriveşte principial acestor trei criterii, nu este altceva, decât unirea indiferenţei cu Masa Domnului. Şi că Domnul ne-a încredinţat responsabilitatea pentru Adunarea Sa, pentru Casa Sa, pentru Templul Său, pentru clădirea Sa, rezultă din multe locuri din Scriptură (de exemplu: Matei 18.15-202 Corinteni 11.1,2).

Ce înseamnă, dacă noi introducem criterii suplimentare de admitere?

Dacă introducem criterii care ies din cadrul Sfintei Scripturi, aceasta nu înseamnă altceva, decât sectarism. Totdeauna când creştinii pun pe prim plan o părere cu privire la învăţătură (aceasta nu înseamnă neapărat o învăţătură rea, aşa cum este cazul cu martorii lui Iehova, sau cu mormonii) şi din aceasta nu trag concluzii admisibile şi apoi încearcă să impună altora această părere, atunci ei constituie o grupă în jurul unei păreri de învăţătură (de exemplu, accentuarea excesivă a botezului, a Duhului Sfânt, a pretinsei funcţii de apostol, a poruncii cu privire la Sabat, şi aşa mai departe – vezi de exemplu 1 Corinteni 1; 11.19 şi Galateni 5.20). Tot aşa se poate accentua aşa de excesiv adevărul cu privire la Masa Domnului, că în cele din urmă se ajunge la condiţii speciale, care nu se pot justifica prin Cuvântul lui Dumnezeu, ca să se permită participarea cuiva la Masa Domnului. „Cei încercaţi” între creştini sunt aceia care nu se lasă atraşi într-o partidă oarecare, ci stau deasupra şi se ţin strânşi de unitatea Duhului (1 Corinteni 11.19) şi nu pierd din inimă gândul: »este un singur trup« (Efeseni 4.4). Din aceste motive este aşa de important ca să fii în clar cu privire la ce spune Sfânta Scriptură despre „participarea la Masa Domnului”, şi care sunt părerile şi concluziile noastre, dacă vrem să nu ne facem vinovaţi de sectarism. În Galateni 5.20 această alcătuire de secte (de grupe) este caracterizată ca roadă a firii pământeşti şi este pusă în rândul păcatelor, ca de exemplu închinarea la idoli, curvia, pizma şi uciderile.

Care sunt criteriile de admitere la Masa Domnului, care sunt în afara Scripturii?

Principial sunt multe (probabil mai multe decât sectele). Vrem să ne referim la unele criterii, despre care ştim, că se întâlnesc des la aceia care spun că sunt credincioşi Bibliei (în unele privinţe pe drept!). Următoarele puncte sunt foarte specifice anumitor grupe din creştinătate. Cititorii, pentru care aceste puncte nu sunt valabile, se pot gândi, care sunt criteriile suplimentare, pe care grupa lor proprie le-a introdus.

a) Se spune: cineva care vine dintr-o Adunare, care este despărţită de propria grupă, nu poate lua parte la Masa Domnului.

Biblia nu cunoaşte nici un cerc de fraţi şi surori, care este mai mic decât trupul lui Hristos. Şi Efeseni 4.3 (unde este vorba de unitatea Duhului) priveşte întreg trupul – chiar dacă păstrarea unităţii nu este posibilă cu unii credincioşi, deoarece ei se separă cu învăţături speciale, pe care Scriptura nu le cunoaşte, sau din cauza răului se fac incapabili pentru aceasta. Trebuie respinşi fraţii şi surorile, care vin dintr-o Adunare, de care s-a despărţit, pentru că s-a considerat, că acolo nu se strâng pe baza aceloraşi principii? Gândurile prezentate mai sus, ne arată că Biblia nu îndreptăţeşte aceasta. Faptul că Adunările nu se strâng conform criteriilor pe care noi le considerăm că sunt biblice, nu este un motiv să se interzică participarea la frângerea pâinii a fraţilor şi surorilor individuali din aceste Adunări. Dacă noi vrem să frângem pâinea numai cu persoanele care gândesc la fel ca noi în toate punctele Scripturii, atunci părtăşia este de neimaginat. Dacă noi găsim concordanţă în fundamentele credinţei creştine, atunci noi trebuie să primim cu toată inima pe orice copil al lui Dumnezeu, care vine cu o inimă curată. Aceasta este datoria noastră, conform cerinţelor Duhului lui Dumnezeu: »Aşa dar, primiţi-vă unii pe alţii, cum va primit şi pe voi Hristos, spre slava lui Dumnezeu« (Romani 15.7)! Aceasta nu are absolut nimic a face cu faptul, că probabil noi înşine nu avem îndemnul să luăm parte la Masa Domnului în Adunarea din care vine acea persoană, deoarece acolo sunt învăţate lucruri, care, după înţelegerea pe care o avem noi din Scriptură, sunt greşite.

b) Se spune: Cineva care vine dintr-o Adunare independentă nu poate lua parte la Masa Domnului.

Desigur, independenţa este de condamnat. Prin independenţă înţelegem, că o adunare locală nu recunoaşte hotărârea unei alte adunări locale, luată în concordanţă cu Scriptura, cu privire la ea şi ea ia decizii proprii cu privire la această temă. Premiza pentru o hotărâre în concordanţă cu Scriptura este, că în acest caz este vorba de o problemă locală legată de dezlegare sau legare, când în Numele Domnului se rosteşte sentinţa (Matei 18.18). O astfel de hotărâre este recunoscută în cer şi are valabilitate pe pământ. Nerespectarea unei astfel de hotărâri este împotriva gândurilor Sfintei Scripturi prezentate în Matei 18.18. În nici un caz independenţa (indiferenţa faţă de celelalte Adunări) nu trebuie pusă pe aceeaşi treaptă cu caracterul deschis (indiferenţă faţă de Hristos). Dumnezeu Însuşi ne porunceşte în Cuvântul Său, să respingem pe oricine nu aduce învăţătura lui Hristos (2 Ioan). Aceasta este cu totul altceva, decât respingerea unei persoane din cauza independenţei. Nici o rătăcire bisericească şi nici adevărul cu privire la existenţa unui singur trup nu ar putea justifica o severitate ca aceea pe care o cere a doua epistolă a lui Ioan.

c) Se spune: Cineva nu poate lua parte la Masa Domnului, dacă vine dintr-o Adunare cu care suntem „în părtăşie”, şi din care a plecat din cauza conştiinţei lui.

Este un lucru trist, când cineva părăseşte Adunarea din care face parte, pentru că acolo nu mai este posibil un drum al păcii. Dar dacă nu este o umblare rea (cu privire la morală, învăţătură şi legături), atunci Biblia nu cunoaşte nici un motiv ca aceşti fraţi şi aceste surori să fie respinse. În privinţa aceasta nu se găseşte nici un indiciu în Scriptură, că acestor fraţi şi acestor surori ar trebui să li se interzică participarea la frângerea pâinii, numai din cauză că au plecat de acolo, atâta timp cât cercetarea adunării natale nu a condus la concluzia, că trebuie să li se interzică, şi mai ales atunci când adunarea natală confirmă că la aceşti fraţi şi la aceste surori nu este nici un „rău” personal. În afară de aceasta, trebuie să ne gândim, că noi putem vorbi despre un cerc de Adunări, despre care presupunem că se comportă după aceleaşi criterii de primire la Masa Domnului şi au aceleaşi învăţături, dar că această presupunere nu are nevoie să fie confirmată de practică şi din păcate nici nu este confirmată – aşa cum noi înşine putem confirma! Noi zicem într-adevăr despre aceste Adunări, că „sunt cu noi în părtăşie”, dar trebuie să reţinem, că Scriptura din principiu nu cunoaşte alte cercuri mai restrânse de părtăşie, decât acela al unui trup. În această privinţă acest mod de exprimare dă de gândit. Faptul că cineva pleacă din motive de conştiinţă din Adunarea A a unui astfel de cerc la Adunarea B a aceluiaşi cerc şi drept urmare poate să ia naştere o problemă pentru ambele Adunări, ca să rămână împreună în acelaşi cerc, rămâne la aprecierea lor ca să facă aceasta. Dar nu este nici un motiv, să se interzică părtăşia fraţilor şi surorilor, cărora nu li se poate dovedi nimic rău potrivit criteriilor de la I. la III.

d) Se spune: Cine vine dintr-o Adunare în care se învaţă lucruri contrare Scripturii nu are voie să ia parte la Masa Domnului.

[Remarcă: nu este vorba de probleme fundamentale, ca de exemplu, cu privire la persoana Domnului sau cu privire la fundamentele credinţei, ci de învăţături, care se abat de la înţelegerea pe care noi o avem cu privire la Scriptură, în puncte cum ar fi bătrânii, răpirea, rânduirea de predicatori, adevărul cu privire la unitatea trupului, şi aşa mai departe.]

Acesta este un criteriu, care de fapt face imposibil (căci în practică nu se merge aşa de departe inconsecvent), ca creştini hotărâţi, convinşi, să poată avea vreodată părtăşie la frângerea pâinii. Mulţi credincioşi (chiar şi „fraţi”) din lume nu gândesc la fel despre anumite teme din Scriptură (botez, slujba bătrânilor, venirea Domnului înainte sau în timpul Necazului cel mare, slujirea de vestire a Cuvântului, independenţa, etc.). În definitiv cu siguranţă nu sunt doi credincioşi în lume, care văd la fel toate lucrurile Scripturii. Fiecare creştin hotărât, convins, este în mod necesar convins pentru sine că părerea lui despre Scriptură este corectă, iar a celorlaţi este contrară Scripturii, căci altfel el – deoarece este convins şi hotărât – ar urma părerea altora cu privire la Scriptură. Aceasta ar avea ca urmare, dacă criteriul de mai înainte este corect, că nu ar mai fi absolut deloc posibilă părtăşia la frângerea pâinii, dacă se acţionează consecvent.

Sunt unii, care merg aşa de departe, că învăţătura despre adevărul referitor la „un trup” îl pun pe aceeaşi treaptă cu greşelile fundamentale despre credinţă, sau despre persoana Domnului. Ei dau acest adevăr drept motiv pentru separare. Ei cred că nu pot avea părtăşie cu credincioşii la Masa Domnului, care în privinţa aceasta au o altă părere. De fapt toate sectele se fac vinovate de punerea rătăcirilor bisericeşti pe aceeaşi treaptă cu adevărul despre persoana Domnului, şi învăţături care atacă fundamentele creştinismului. Dacă este o legătură a Adunărilor (Faptele apostolilor 15Coloseni 4.16Apocalipsa 2;31 Corinteni 1; 12; şi alte locuri; Efeseni 4) şi Duhul lui Dumnezeu se osteneşte să ducă pe credincioşi într-o direcţie, aceasta nu înseamnă însă, că dacă unitatea nu este prezentă, trebuie să te desparţi imediat (sub forma: niciunul din credincioşii din astfel de Adunări nu au voie să ia parte la frângerea pâinii) – cu excepţia, că este vorba de adevăruri fundamentale ale creştinismului. Dar la multe din despărţirile de astăzi este vorba de regulă nu de fundamente ale credinţei, ci de diferenţe de interpretare a Scripturii cu privire la problemele bisericeşti, de exemplu despre adevărul „este un trup”.

e) Se spune: cineva are părtăşie cu altcineva, care are părtăşie cu cineva care are o învăţătură greşită (întinarea înlănţuită!)

Acest caz este deseori justificat prin aceea, că şi legăturile inconştiente cu răul întinează.

Aşa se spune de exemplu în „Zusammenkommen um zu dienen”, Beröa-Verlag, pag. 113:

Dar aşa cum am văzut, toţi cei care stau în părtăşie la o astfel de masă, sunt răspunzători în comun, fie că ştiu sau nu ştiu despre un rău oarecare, care este legat de această masă.

Învăţătura Noului Testament nu cunoaşte întinarea prin legături inconştiente cu răul, spre deosebire de învăţătura Vechiului Testament. În privinţa aceasta se argumentează uneori cu următoarele locuri din Scriptură, ca să se arate, că simplul contact exterior (nu indiferenţa conştientă) cu răul, întinează. Vrem să atenţionăm la modul general cu privire la pericolul unor argumentări de felul acesta, şi anume, din studiul izolat al unui loc din Scriptură să se tragă concluzii. În primul rând, trebuie întotdeauna ţinut seama de contextul în care se află locul acela, şi în al doilea rând, întotdeauna trebuie lăsată să cadă lumina întregului Cuvânt al lui Dumnezeu pe locul acela. În continuare prezentăm locurile din Scriptură cu care se argumentează, (atragem atenţia, că de regulă următoarele puncte nu sunt învăţate public, şi chiar dacă se face, atunci are loc numai în cazuri izolate, dar aceste gânduri sunt tot mai mult răspândite printre credincioşi. Deseori se poate găsi argumentarea şi în scrisorile de despărţire):

  • Se spune:  “nici un fel de legături” (1 Corinteni 5.11) este o comportare exterioară. Trebuie renunţat la contactul exterior cu răul, căci contactele exterioare întinează.
    Comentariu: “Nici un fel de legături” din 1 Corinteni 5.11 este consecinţa despărţirii interioare de rău, aşa cum o găsim prezentată în versetele anterioare: mâhnirea dă naştere la darea afară a răului, la măturarea aluatului vechi, la participarea la sărbătoare în curăţie şi adevăr.
  • Se spune:  “Mâncatul şi băutul la masa dracilor” (1 Corinteni 10.20) era o activitate exterioară, care întina.
    Comentariu: În 1 Corinteni 10.20, întinarea este urmarea indiferenţei faţă de porunca clară din Faptele apostolilor 15.28. Întinarea constă în indiferenţa din propria inimă – vezi Marcu 7.21.
  • Se spune:  “Ieşiţi din mijlocul lor” (2 Corinteni 6.17) este o acţiune exterioară, ca şi “nu atingeţi”.
    Comentariu: În ceea ce priveşte 2 Corinteni 6.17, acesta este evident un citat din Vechiul Testament şi contextul (vezi versetele anterioare) ne face clar, că este vorba de părtăşia conştientă (cu cei necredincioşi, cu fărădelegea, cu întunericul, cu Belial, şi aşa mai departe).
  • Se spune: “să primiţi în casă” şi “să salutaţi” (2 Ioan 10), sunt acţiuni exterioare, care ne întinează.
    Comentariu: În 2 Ioan trebuie să fie clar pentru femeie, că acela care o întâmpină are o altă învăţătură decât învăţătura lui Hristos, căci atunci versetul 10 nu are nici un sens. Deci şi aici devii părtaşi la faptele rele, dacă eşti conştient de faptele rele.
  • Se spune: contactul exterior cu “vasele de necinste” (2 Timotei 2.21) întinează, căci numai despărţirea de ele curăţeşte.
    Comentariu: 2 Timotei 2.21 se referă la aceia care sunt conştienţi în părtăşie cu aceia care lezează fundamentele creştinismului. Şi aici se arată indiferenţa din inima lor faţă de acest rău.
  • Se spune: Dacă cineva îşi pune în grabă mâinile (1 Timotei 5), prin aceasta poate să vină în părtăşie cu păcatele, despre care mai înainte nu ştia nimic.
    Comentariu: Cel mult, dacă în mod greşit se citeşte în 1 Timotei 5: „Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni în grabă, ca prin aceasta să nu te faci părtaşi păcatelor altora”, în loc »să nu te faci părtaşi păcatelor altora«, s-ar putea ajunge la un astfel de gând. Dar şi în acest loc este vorba, să nu te faci vinovat de indiferenţă, neîmplinindu-ţi responsabilitatea pe care o ai.

f) Se spune (din fericire, mai rar): O soră nu poate lua parte la frângerea pâinii, dacă ea insistă să poarte pantaloni.

(Aceasta este în definitiv un caz particular de la punctul d.)

Aici se face referire la o presupusă poruncă a Domnului din Deuteronomul 22. Această temă am tratat-o detaliat cu o altă ocazie. Aici numai atât: Dacă interpretăm textual acest loc din Biblie (Deuteronomul 22.5), trebuie atunci să se arate că pantalonii de femeie sunt îmbrăcăminte de bărbat. Aceasta se poate face numai dacă cineva îşi permite să stabilească înţelesul unui cuvânt şi constrânge pe alţii să recunoască propriile definiţii. Cu siguranţă acesta nu este drumul biblic. Dar a interpreta textual acest loc, după părerea noastră este deja nebiblic, deoarece pe de o parte aparţine Legii, faţă de care noi creştinii am murit, şi pe de altă parte noi nu ar trebui să purtăm haine ţesute din felurite fire, din lână şi in unite împreună, cu care astăzi nimeni nu mai are nici un fel de probleme. Căci aceasta se spune în acelaşi capitol, şase versete mai departe!

g) Se spune: Cineva nu poate lua parte, dacă nu a fost botezat ca credincios.

(Aceasta este de fapt un caz aparte de la punctul d)

Nu vrem să facem aici un studiu asupra botezului, ci numai următoarea remarcă: În Scriptură nu este nici un indiciu, că botezul numai atunci este relevant, dacă cel credincios l-a făcut după ce el a devenit credincios.

Deseori se aminteşte Marcu 16.16, ca să se dovedească, că credinţa trebuie să preceadă botezul. Acolo se spune: »Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit«. Că aici este vorba de o succesiune, este o interpretare total arbitrară.[1] Nimeni care lucrează într-un combinat chimic şi citeşte la poarta de intrare, că accesul în hale este permis numai după aşezarea ochelarilor de protecţie şi încălţarea încălțămintei de siguranţă, nu se va gândi să se întrebe dacă acela care s-a încălţat înainte de a-şi pune ochelarii nu are voie să intre.

Este cu totul altceva, dacă cineva nu vrea să se boteze. În acest caz trebuie clarificat, dacă el ia în serios Cuvântul lui Dumnezeu, dacă principial consideră că un credincios trebuie să fie botezat. Dacă nu, s-ar putea ca el să fie într-o stare morală rea a neascultării conştiente faţă de Cuvântul lui Dumnezeu (răul moral) sau nu consideră că Biblia este Cuvântul inspirat, desăvârşit, al lui Dumnezeu (răul în învăţătură).

Motive care au condus la aceste criterii suplimentare

a) Se afirmă, că prin primirea credincioşilor din alte cercuri de părtăşie te faci una cu aceste cercuri de părtăşie (ale musafirului !) şi cu toate învăţăturile lui.

În lucrarea „Întrunirea şi slujirea” (Beröa Verlag, 1992) se spune:

Ca să apreciezi pe ce fundament stă o asemenea masă, trebuie mers la originea întemeierii ei. Ea poate să fie urmarea unei despărţiri în biserică, roada unei învăţături greşite sau rezultatul unui duh de independenţă, sau să ia naştere printr-o organizaţie omenească … Din aceasta rezultă, că o persoană, care se află la o astfel de masă, chiar dacă ea este un mădular al trupului lui Hristos, nu poate fi primită în părtăşia la Masa Domnului; numai dacă ea se curăţă personal de răul de care a fost legată prin masa la care a fost până atunci. Altfel Adunarea lui Dumnezeu, care primeşte pe o astfel de persoană fără nici un fel de condiţii, va accepta răul, care este legat cu masa amintită şi se declară solidară cu ea … Adunarea lui Dumnezeu, care primeşte temporal această persoană, consimte prin aceasta masa, cu care cineva în felul acesta s-ar unii pe viitor.

1 Corinteni 10 învaţă exact contrariul, şi anume, că acela care are părtăşie cu o anumită masă, se leagă de ceea ce stă înapoia mesei (sau cu aceea, pentru care este această masă!). Acest capitol nu învaţă, că o adunare care primeşte un vizitator se leagă cu tot ce crede vizitatorul, sau cu părtăşia lui de credinţă.

În 1 Corinteni 10 este vorba de trei mese:

  • Altarul din Vechiul Testament (1 Corinteni 10.18), care şi în Vechiul Testament este numit “Masa Domnului (Maleahi 1.7Ezechiel 41.22; 44.16)
  • Masa Domnului (1 Corinteni 10.21)
  • Masa dracilor (1 Corinteni 10.21)

Israelitul, care îşi aducea jertfa, avea părtăşie cu Altarul, care în timpul Vechiului Testament era Masa Domnului. Dar nu era altarul de lemn, ci ceea ce acest Altar însemna. Dacă noi am sta la „masa idolilor”, atunci vom avea părtăşie cu demonii, care stau înapoia acestei mese, şi dacă noi suntem la »Masa Domnului«, avem părtăşie cu Domnul şi cu ceea ce reprezintă această masă. La aceasta aparţine desigur şi adevărul cu privire la »un trup«.

Deci dacă noi lăsăm pe cineva, care consideră anumite lucruri, care, după înţelegerea pe care noi o avem din Scriptură, nu ar fi în concordanţă cu Biserica (aici nu este vorba de învăţăturile fundamental greşite!), să ia parte la Masa Domnului, nu ne facem nici pe departe una cu aceste gânduri. Dimpotrivă, acela, care vine la noi, are părtăşie cu noi şi cu ceea ce noi vestim prin Masa Domnului. Dacă, de exemplu, noi am învăţa, că pâinea şi vinul se transformă în trupul lui Hristos – vezi euharistia -, atunci oricine ia parte cu noi la Masa Domnului se uneşte cu acest gând, cu această învăţătură greşită. Dacă cineva vrea să ia parte undeva la Masa Domnului, el trebuie să fie sigur, că în acele Adunări nu sunt principii şi învăţături, care din pricina conştiinţei lui trebuie să le respingă. După părerea noastră, acesta este aspectul principal al locului din 1 Corinteni 10. Încă un exemplu: presupunem că un creştin din timpul acela ar fi adus o jertfă de împăcare pe altarul iudaic, prin aceasta altarul nu ar fi devenit Masa Domnului în sensul nou-testamental, numai pentru că acel creştin a luat regulat parte în Ierusalim şi la »Masa Domnului« nou-testamentală. Şi este de neimaginat să admitem, că ceilalţi (de exemplu, iudeii ortodocşi), care au mâncat din aceiaşi jertfă de împăcare, au acceptat prin aceasta principiile cu privire la Masa Domnului, sau s-ar fi făcut una cu ele, dacă un astfel de creştin ar fi luat parte împreună cu ei la jertfa de împăcare.

b) Se porneşte de la posibilitatea unei întinări din neştiinţă

vezi punctul e) de mai sus.

c) Cineva nu are o inimă curată, potrivit cu 2 Timotei 2.22.

»Fugi de poftele tinereţii şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată

Unii justifică criteriile lor suplimentare de primire la Masa Domnului cu acest loc şi spun că nu se poate lua Masa Domnului împreună cu acesta sau cu acela, deoarece el sau ea nu are o inimă curată. Sunt, de exemplu, din aceia, care probabil sunt gata să accepte o singură dată pe cineva dintr-o grupare drept credincioasă, dar nu de mai multe ori, dacă el nu vrea să renunţe la gruparea lui. În privinţa aceasta este citat J. N. Darby cu următoarele două citate:

Nu se poate fi suficient de grijuliu în ceea ce priveşte sfinţenia şi adevărul; Duhul este Duhul Sfânt şi este Duhul adevărului. Dar lipsa de cunoaştere a adevărului cu privire la Adunare nu este un motiv de excludere, dacă conştiinţa şi umblarea nu sunt întinate. Dacă ar veni cineva şi ar pune condiţia, că vrea să meargă în ambele locuri, atunci el nu va veni în simplitatea cu privire la unitatea trupului; eu sunt convins, că aceasta este rău şi nu pot să permit, şi el nu are nici un drept să pună vre-un fel de condiţii Bisericii lui Dumnezeu. Ea trebuie să exercite disciplinarea potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu, aşa după cum este necesar. Eu nu cred, că cineva, care merge regulat şi sistematic de la o grupă la alta, poate să fie sincer în privinţa aceasta. El se aşează deasupra ambelor grupe şi se supune ambelor grupe. Aceasta este însă o practică, care nu vine »dintr-o inimă curată«. Domnul să vă călăuzească. Gândiţi-vă, că în felul vostru de a acţiona reprezentaţi întreaga Biserică a lui Dumnezeu. (J. N. Darby, Letters, Vol. 2, pag. 10)

Deci dacă ei ar veni, şi ar pune condiţia, de a avea libertatea să meargă şi în altă parte, eu nu aş putea să fiu de acord. Eu sunt sigur, că aceasta este greşit, şi Biserica lui Dumnezeu nu poate permite ceea ce este greşit. Dacă ar fi din necunoştinţă şi ar veni cu o credinţă bună şi în duhul unităţii la ceea ce simbolizează această unitate, nu i-aş respinge, din cauză că nu au rupt legăturile (cu sistemul); dar nu aş putea să accept, ca să ne facă o parte a taberei, şi nici cerinţa de a merge în ambele părţi, să fie înăuntru şi afară … Dar eu primesc pe cineva, care vine în simplitate şi cu conştiinţa bună, din pricina părtăşiei spirituale, chiar dacă el nu vede clar din punct de vedere bisericesc. Dar Adunarea este obligată, să exercite disciplinarea asupra lor, să cunoască umblarea şi curăţia inimii lor, dacă ei vin. Ei nu pot veni şi pleca, cum doresc, pentru că conştiinţa Adunării va fi afectată în această privinţă şi ea trebuie să fie conştientă de obligaţia pe care o are înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Aceluia, la a cărui masă se află. Superficialitatea cu privire la această problemă este acum mai periculoasă decât oricând. Dacă cineva spune practic: eu vin, când vreau, ca să-mi ocup locul ca mădular în trupul lui Hristos, şi merg la secte şi la rău, când doresc, când mi-e mai simplu şi mai plăcut, atunci aceasta nu este o inimă curată. Voinţa proprie este făcută în acest caz fir călăuzitor pentru Adunarea lui Dumnezeu, şi Adunarea nu trebuie să se supună acestuia. Nu trebuie să fie aşa, căci este evident greşit. Harul şi paza Domnului să vă însoţească. (J. N. Darby, Letters, Vol 2, pag. 212).

Că J. N. Darby prin aceasta desigur nu a vrut să spună, că este imposibil să primeşti pe cineva dintr-o altă comunitate, dacă acesta nu a întrerupt mai înainte legăturile cu acea comunitate de credinţă, devine foarte clar din următoarea scrisoare:

Nu este nici o diferenţă între participarea la frângerea pâinii ca creştin şi apartenenţa la părtăşie, chiar dacă unii nu pot fi totdeauna prezenţi; căci singura părtăşie sau comuniune a mădularelor este aceea a trupului lui Hristos. Şi când cineva frânge pâinea şi prin aceasta este recunoscut ca mădular al trupului lui Hristos, atunci el stă sub orice formă de disciplină a casei. Eu nu pot să constrâng persoana respectivă să ia parte permanent la noi, căci probabil el vine cu dorinţa să dea expresie unităţii Duhului şi crede totuşi înaintea conştiinţei sale, că drumul lui propriu este mai bun. Dacă inima lui este curată ( 2 Timotei 2), nu am nici un motiv să-l exclud; dar dacă ceva din comportarea lui face necesară excluderea, atunci el este supus ei, ca oricare altul. Dar eu nu cunosc o altă părtăşie, decât comuniunea mădularelor trupului lui Hristos. Dacă această condiţie este îndeplinită, este întrebarea, dacă el a făcut ceva, dacă trebuie să aibă loc disciplinarea prin excludere. (J. N. Darby, Letters, Vol 2, pag. 109 – din anul 1870).

Gândul este mai degrabă, că niciunui creştin nu-i este permis să pună condiţii sau cerinţe Bisericii lui Dumnezeu, şi nu se poate cere, ca cineva să se aşeze deasupra fărâmiţării şi să considere sectarismul ca fiind bun.

G. Vogel a exprimat odată aceasta foarte just:

Se recunoaşte clar, că afirmaţiile repetate ale lui J.N.D. referitoare al următoarele două puncte sunt deseori interpretate contradictoriu una faţă de cealaltă:

  • Insistenţa lui cu privire la faptul că apartenenţa la o comunitate (ortodoxă) în sine nu este un motiv de respingere, chiar dacă persoana respectivă dup ce a luat parte „la noi” se reîntoarce în denominaţiunea ei;
  • Atenţionările lui repetate referitoare la pendularea dintr-un loc în altul.

Unii fraţi pot într-adevăr avea greutăţi să aducă aceste afirmaţii la unison, în ceea ce priveşte logica. În orice caz nu este corect, dacă (aşa cum se practică parţial în spaţiul englez) se face referire numai la Letters, vol. 3, pag. 132-133 ca „ultima scrisoare (şi prin aceasta ‚ultimul cuvânt’) al lui J. N. Darby referitor la această temă” şi dacă fraza „But if one wanted to be one day among the brethren, the next among the sects, I should not allow it“ [1] se interpretează aşa (sau aproximativ aşa), ca şi cum Darby prin aceasta ar fi vrut să spună că o admitere în astfel de cazuri ar putea avea loc numai dacă persoana respectivă nu s-ar mai întoarce în denominaţiunea „lui” (cu toate că în fraza anterioară contrariul este implicit [2]). Şi aceasta este un curs „nou”, care ar trebui să se eticheteze ca atare. Însă atenţionările referitoare la „pendulările dintr-un loc în altul,” specificate aici şi în multe alte locuri arată clar. că Darby nu „s-a dat mulţumit” cu sciziunile între creştini şi le-a privit ca pe o contradicţie în prezentarea unităţii trupului, dacă s-ar admite persoane care tratează cu uşurătate sciziunile şi că printr-o pendulare încoace şi încolo şi participarea la masa Domnului când aici, când acolo sau într-un al treilea loc – după bunul plac – dovedesc clar aceasta. (Dintr-o scrisoare din 1992)

[Remarca redacţiei: [1] „Dar dacă cineva vrea să fie astăzi la fraţi şi mâine la secte, eu nu-mi voi da acordul pentru admitere la masa Domnului.”
[2] Aici înseamnă: „Diferenţa cu privire la părerile bisericeşti nu este motiv pentru respingerea cuiva.”]

În treacăt trebuie clar atenţionat cu privire la acceptarea de criterii de admitere la Masa Domnului, care sunt confirmate prin scrisori ale unui frate, oricât ar fi el de preţuit. Baza noastră poate fi, şi trebuie să fie, numai Scriptura.

Şi dacă este vorba să apreciem dacă inima unui frate, care solicită părtăşia, este curată sau nu, atunci să ne gândim cu toată seriozitatea, că nu ne este permis să privim în inima unuia din fraţii noştrii, sau uneia din surorile noastre. Noi ne putem orienta numai după ceea ce fac şi ce spun ei.

Un punct important mai este de adăugat: în practică trebuie să ţinem neapărat seama, că trebuie lăsat loc pentru maturizare. În privinţa aceasta a scris cineva: „Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, numai în interiorul Biserici se învaţă ce este bine şi adevărat; deci trebuie ca acolo să se ofere loc pentru maturizarea în adevăr prin credinţă şi harul lui Dumnezeu.”

Se practică şi gândul, că dacă, de exemplu, vine cineva dintr-o adunare independentă, este imposibil ca el să ne roage cu inima curată pentru primirea în Adunarea care respinge independenţa. La prima vedere aceasta sună convingător, dar în practică este combătută de multe aspecte. În primul rând se pune întrebarea, dacă acela care vine dintr-o „adunare independentă” are personal o părere despre această temă, sau nici nu este legat de ea. În al doilea rând, chiar şi atunci când el are aşa ceva, rămâne întrebarea, dacă el însuşi este de părerea că, după convingerea lui, adunarea lui este independentă, sau sunt numai diferenţe de înţelegere. Şi în al treilea rând, dacă nu cumva el vine simplu, cu dorinţa – aşa cum s-a exprimat J. N. Darby în scrisoarea citată mai sus – „să dea expresie unităţii Duhului, şi crede totuşi înaintea conştiinţei sale, că drumul lui propriu este mai bun.” Pentru el părerea cu privire la acest punct nu este un criteriu care să deranjeze părtăşia, şi de aceea el vine cu inima curată.

Se mai afirmă: dacă un frate pleacă din adunarea A a unui anumit cerc de adunări şi solicită participarea în adunarea B a aceluiaşi cerc, el nu va putea niciodată s-o facă cu inima curată, deoarece adunarea B, care se află în acelaşi cerc, în mod obligatoriu trebuie să împărtăşească aceleaşi principii şi învăţături, pe care el le-a condamnat în adunarea A. Acest gând, despre care am vorbit la punctul c), pleacă de la premiza, că există realmente în practică un astfel de cerc, în care toţi au aceleaşi principii. O construcţie teoretică, care nu există în practică, nu trebuie niciodată să hotărască criteriile noastre de primire. Prin aceasta nu se spune automat, că dacă adunarea B este în acelaşi cerc de adunări, ea practică automat toate principiile din adunarea A. Prin aceasta nu este absolut deloc exclus, că fratele se poate uni cu adunarea B, cu conştiinţa liberă şi inima curată.

Dacă totuşi se va constata că cineva nu vine cu inima curată, el trebuie atenţionat şi rugat să-şi retragă cererea. Dar dacă totuşi insistă, atunci se pune întrebarea, dacă  nu cumva trebuie privit ca fiind caracterizat de prefăcătorie şi incorigibil şi prin aceasta prin rău moral (criteriul 1).

Cum trebuie să ne comportăm, dacă suntem într-o părtăşie, în care permanent se tolerează astfel de criterii suplimentare?

Dacă s-a discutat cu cei care poartă răspunderea în adunare, în măsura în care este posibil, şi totuşi se ignorează – deci nu se pot împiedeca criteriile suplimentare de participare la frângerea pâinii -, atunci rămâne numai un singur lucru, despărţirea de această comunitate de credinţă şi prin aceasta de nedreptate, căci sectarismul este nedreptate, respectiv roadă a firii pământeşti – vezi Galateni 5.20. Dacă trebuie să părăseşti o comunitate de credinţă, aceasta nu înseamnă obligatoriu, că nu trebuie să mai ai nici o părtăşie cu toţi fraţii şi toate surorile acestei comunităţi. Numai când este un caz de rău moral, de învăţături fundamental greşite sau de o învăţătură care distruge credinţa, sau dacă cineva are legătură conştientă şi indiferenţă faţă de acestea, atunci trebuie întreruptă orice părtăşie. Şi aici sunt valabile principiile din întrebarea mai dinainte cu privire la 1 Corinteni 10. Despărţirea este, aşa cum am văzut, graduală, după cum este vorba de probleme fundamentale, de comportare sectară, sau este vorba de interpretări diferite ale Scripturii.

Aşa cum am văzut mai sus, despărţirea între credincioşi este o chestiune care trebuie tratată foarte serios şi noi nu trebuie să fim indiferenţi sau delăsători în privinţa aceasta, sau să acţionăm prea repede şi fără răbdare. Este bine să ne gândim, că  – dacă nedreptatea (în cazul nostru special, criterii suplimentare de admitere) este prezentă, chiar şi atunci când ea a devenit vizibilă – plecarea abia atunci devine actuală, când nedreptatea este tolerată sau chiar este considerată bună. Atunci a venit momentul de îndepărtare de nedreptate, chiar dacă aceasta înseamnă îndepărtare de fraţii şi surorile de credinţă. Dar în primul rând este datoria noastră, atât cât este posibil, să vorbim cu cei care poartă responsabilitatea şi dacă aceasta nu ajută, să se ia şi alţi fraţi din adunările care resping criteriile suplimentare (de preferat adunări din vecinătate, deoarece prin apropierea lor pot aprecia mai bine lucrurile). Aici ajută cu siguranţă aplicarea principiului în sensul din Matei 18.15-17. Mai întâi încerc eu singur să schimb ceva, apoi cu doi sau trei alături de mine şi după aceea cercul devine mai mare. La aplicarea acestui principiu trebuie să ţinem seama că o adunare nu are autoritate asupra altei adunări. Acest procedeu îşi pierde sensul,  dacă adunările învecinate au aceeaşi învăţătură sau practică ca şi adunarea proprie. Abia după ce aceste acţiuni au rămas fără rezultate, sau nu sunt posibile, a sosit momentul să iei decizii, curăţindu-te singur. Aceasta suntem datori şi faţă de fraţii şi surorile pe care îi părăsim.

Nici un sfat al bătrânilor, nici o oră a fraţilor sau adunarea din vecinătate nu are ultimul cuvânt la întrebarea căreia eu personal trebuie să-i răspund înaintea conştiinţei mele şi înaintea Domnului meu. De aceea nu este întâmplător, că apostolul Pavel solicită pe fiecare în parte: »oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege!«.

 

Adnotare

[1]N. tr.: Şi totuşi, dacă se ţine seama de locul din Faptele apostolilor 8.36,37, rezultă că credinţa trebuie să preceadă botezul, şi este chiar o condiţie, pentru a fi botezat (»Dacă crezi din toată inima, se poate«).

Când slujba preoţească devine periculoasă …
Leviticul 10.1-5 – duşi afară din tabără în cămăşile lor

Henry Allen Ironside

© Beröa-Veralg, Online începând de la: 16.01.2019, Actualizat: 16.01.2019

Versete călăuzitoare: Leviticul 10.1-5

Leviticul 10.1-5: 1. Şi fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu şi-au luat fiecare cădelniţa şi au pus foc în ea şi au pus tămâie deasupra şi au adus înaintea Domnului foc străin, ceea ce nu le poruncise El. 2. Şi a ieşit foc dinaintea Domnului şi i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului. 3. Şi Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul, zicând: «Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor»“. Şi Aaron a tăcut. 4. Şi Moise i-a chemat pe Mişael şi pe Elţafan, fiii lui Uziel, unchiul lui Aaron, şi le-a zis: „Apropiaţi-vă, ridicaţi pe fraţii voştri dinaintea sfântului locaş, afară din tabără“. 5. Şi s-au apropiat şi i-au dus în cămăşile lor afară din tabără, aşa cum spusese Moise.

În această exprimare din Leviticul 10 este cuprinsă o seriozitate deosebită. Primul vers ne dă o relatare scurtă, dar precisă despre o greşeală a preoţimii din prima zi a exercitării slujbei lor.

Următoarele patru versete descriu judecata divină care a urmat, şi în versetul al cincilea citim: „Şi s-au apropiat [Mişael şi Elţafan] şi i-au dus în cămăşile lor afară din tabără.” Ce privelişte pentru poporul Israel! Numai scurt timp înainte a fost adunat la intrarea cortului întâlnirii, prin porunca dată de Domnul lui Moise (Leviticul 8). Atunci erau spectatori tăcuţi şi fără îndoială plini de reverenţă, când Moise a spălat cu apă pe Aaron şi pe fiii săi. După aceea, după îmbrăcarea deosebită şi ungerea marelui preot, erau martori cum Moise a apropiat pe fiii lui Aaron. El „i-a îmbrăcat cu cămăşile şi i-a încins cu brâiele şi le-a legat tichiile, cum poruncise Domnul lui Moise” (Leviticul 8.13). „Cămăşile” şi celelalte haine „pentru glorie şi podoabă” (Exodul 28.40) îi caracteriza ca aceia, despre care era spus: „preoţia să fie a lor, ca o rânduială pentru totdeauna” (Exodul 29.9).

O dată preot – pentru totdeauna preot, aceasta era valabil pentru fiecare din ei, la fel cum astăzi este valabil pentru fiecare creştin. Însă acest adevăr, oricât de binecuvântat este el, nu poate încuviinţa nici nepăsarea şi nici îndărătnicia în legătură cu lucrurile sfinte ale Domnului. Şi preoţii lui Dumnezeu stăteau sub judecata guvernării lui Dumnezeu, atunci când făceau „ceea ce El nu le-a poruncit”, şi ei au fost duşi „în cămăşile lor” afară din tabără. Cât de mult trebuie să fi vorbit inimilor israeliţilor în acea zi priveliştea acestor cadavre îmbrăcate în haine preoţeşti! S-a confirmat exprimarea: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.”

Păcatul lui Nadab şi Abihu a constat în aducerea de foc străin, aceasta înseamnă că ei au pus în vasele lor de tămâiere al foc, decât focul care ardea pe altarul din faţă şi care era aprins de Domnul (Leviticul 9.24). Cu alte cuvinte, era o încercare de închinare, care nu era întemeiată pe judecata altarului, o imagine a lucrării de la cruce. În exterior putea să apară ca şi aducerea jertfei fraţilor lor Eleazar şi Itamar, era însă lucrarea cărnii şi ea trebuia judecată.

Despre credincioşi se spune acum: „Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2.5). Să fim atenţi, ca drumurile noastre să corespundă hainelor albe ale preoţilor. Dacă ne caracterizează superficialitatea şi indiferenţa, putem fi siguri că faptul de a fi preoţi va mări ruşinea noastră. Ea nu va împiedica, să fim mustraţi de Dumnezeu, de Sfântul. Cât de trist este totuşi să vezi oameni, care sunt aşa de minunat de privilegiaţi, dar care prin activitatea cărnii, în ceea ce priveşte mărturia lor, se aseamănă cu aceia care odinioară au fost duşi din cortul întâlnirii din vremea aceea în afara taberei „în cămăşile lor”.

 

Cum ar trebui sărbătorită Cina?
Luca 22.14-20; 1 Corinteni 10.14-17; 1 Corinteni 11.23-26.

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 22.14-201 Corinteni 10.14-171 Corinteni 11.23-26.

Introducere

De fapt cuvântul „Cina” nu se întâlneşte în Cuvântul lui Dumnezeu. A fost pur şi simplu seară, atunci când Domnul Isus a instituit Masa Sa. Biblia vorbeşte de faptul, că se vine împreună pentru frângerea pâinii, ea vorbeşte despre Masa Domnului. Mulţi vorbesc despre Masa de aducere aminte, ceea ce este foarte potrivit; dar nici această exprimare nu se întâlneşte în Biblie.

Mult mai important decât numele este însă conţinutul, care este legat cu această Masă. Şi despre aceasta va fi vorba în acest articol.

Cum se sărbătoreşte Cina?

Creştinii împlinesc această dorinţă a Domnului în diferite feluri. În cercurile bisericeşti şi chiar în multe biserici protestante libere, Cina se dă la sfârşitul „serviciului divin” normal – nu este mai mult decât o anexă, în timp ce serviciul divin este înţeles ca timp de zidire (predica) şi de rugăciuni de mijlocire. Pastorul mulţumeşte pentru pâine şi pentru vin şi le împarte comunităţii. În biserica catolică numai preotul bea din pahar şi comunitatea primeşte hostia. Acest procedeu nu necesită o oră specială.

În mod deosebit în aşa-zisa „mişcarea fraţilor”, care a luat naştere în primii ani ai secolului 19, pentru Cină s-a stabilit o întâlnire specială, şi odată cu frângerea pâinii s-a făcut o oră de aducere aminte de Domnul şi de lucrarea Sa – s-a presupus că şi primii creştini au avut acest obicei, căci frângerea pâinii este amintită separat (Faptele apostolilor 2; 20.7). Astăzi tendinţa este, că amintirea numai de moartea Domnului este considerată un fapt prea trist şi se doreşte o întrunire veselă. Cu toate că nu totul este greşit în acest gând, ceea ce şi eu voi arăta în continuare, totuşi în acest fel de gândire sunt pericole. De aceea pare să fie foarte bine, dacă ne vom întreba încă o dată, ce spune Sfânta Scriptură referitor la această temă.

O libertate mare

Efectiv în epistole noi nu avem nici o indicaţie cum trebuie să se deruleze Cina, şi nici nu citim cum s-a desfăşurat ea la primii creştini. Aceasta ne oferă pe de o parte o libertate mare, dar şi misiunea ca din relatările existente să tragem concluziile corecte, fără ca în privinţa aceasta să devenim prea dogmatici.

Dacă Cina se face în continuarea „serviciului divin”, aşa cum se obişnuieşte în cercurile bisericeşti, atunci Sfânta Scriptură nu condamnă acest procedeu. Într-adevăr, poate fi trist, dacă nu se are nici un sentiment în privinţa faptului cât de măreaţă este tocmai această masă de aducere aminte – această lipsă de sentiment fiind exprimată şi prin aceea că deseori Cina este sărbătorită numai o dată pe lună, sau pe trimestru, sau pe an – dar Sfânta Scriptură nu condamnă direct acest procedeu.

Cina catolică dimpotrivă are unele elemente eclatant greşite şi contrare Scripturii. Dar nu despre aceasta ne vom ocupa în acest articol. Numai faptul că Domnul Isus spune: „Beţi toţi din el” (Matei 26.27), este suficient ca să facă clar chiar şi celui mai simplu cititor, că în biserica catolică ceva decurge greşit. Căci acolo numai preotul are voie să bea din pahar. La puţinele indicaţii din Scriptură referitoare la Cină ar trebui să fie luate în serios cel puţin acele indicaţii, care sunt clare. Faptul că fiecare credincios primeşte o hostie, arată că lipseşte conştienţa că frângerea pâinii – aşa cum ea este mereu numită în Biblie – vorbeşte de unitatea credincioşilor ( 1 Corinteni 10.14 şi versetele următoare); şi în o pâine avem voie să vedem un singur trup al lui Hristos. Acest gând se pierde complet, dacă se dă numai câte o hostie. Dar şi în multe „adunări ale fraţilor” se întâlneşte, că pe masă stau mai multe pâini sau felii de pâine. Şi aici se pierde gândul referitor la un singur trup.

În mod deosebit în rândul credincioşilor din mişcarea fraţilor se cunoaşte o oră deosebită, când se vine pentru frângerea pâinii şi cu această oră se leagă şi aducerea de mulţumire, laudă şi adorare. A rânduit Dumnezeu acest fel de practicare? Nu, ea nu a fost cerută direct de Dumnezeu în felul acesta. Dar aceasta nu înseamnă că nu ar fi potrivit voii lui Dumnezeu să se aibă o astfel de oră specială.

Pare ciudat, dar Dumnezeu nu cere de la noi adorare. Dumnezeu a cerut timp de 4000 de ani de la om şi El a făcut mereu cunoscut omului cerinţele Sale. „Domnul a privit din ceruri peste fiii oamenilor, să vadă dacă este vreunul cu pricepere, care-L caută pe Dumnezeu” (Psalmul 14.2). Dar El nu a găsit niciunul, care din natura lui să fi trăit pentru El. Dumnezeu a cerut lui Adam, şi Adam a căzut în neascultare şi păcat. El a lăsat pe om să meargă în libertatea conştiinţei lui, şi finalul a fost potopul. El a pus o naţiune, pe Israel, sub Lege, şi ea a eşuat. Dar după 4000 de ani de istorie a omenirii, omul a arătat că el nu este capabil să placă lui Dumnezeu. În fiecare epocă din istoria omenirii omul a căzut în păcat şi în adorarea idolilor şi nu a fost în stare să fie un adevărat adorator al lui Dumnezeu. Toate solicitările adresate omului au fost zadarnice. De aceea Dumnezeu a trimis pe Domnul Isus; numai El S-a dovedit ascultător în toate şi a corespuns pe deplin cerinţelor lui Dumnezeu. Tot ce s-a putut cere de la om, Dumnezeu a primit de la Hristos. Şi acum Dumnezeu poate ieşi şi căuta adoratori: „Căci şi Tatăl caută astfel de adoratori” (Ioan 4.23). Astăzi Dumnezeu cere de la om numai să se pocăiască (Faptele apostolilor 17.30).

Deci întrebarea care se pune, este aceasta: găseşte Dumnezeu, Tatăl nostru, un răspuns în inimile noastre la ceea ce El a dat în Domnul Isus, şi la ceea ce Hristos a făcut la cruce pentru noi? Numai când am înţeles ce înseamnă Fiul pentru inima Tatălui, poate şi în inimile noastre să se nască ceva pe care Tatăl îl caută din inimă. El caută din aceia care se pot bucura de Fiul Său tot aşa cum Se bucură El Însuşi. Deci dacă am înţeles ceva despre faptul că Tatăl caută adoratori, atunci vom înţelege repede de ce şi strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii este ocazia binevenită să mulţumim lui Dumnezeu pentru Darul Fiului Său şi să-I aducem adorarea căutată şi dorită de El.

Din păcate noi creştinii suntem aşa de mult ocupaţi cu noi înşine şi cu nevoile noastre spirituale, că nici măcar nu putem să ne ridicăm să ne gândim care sunt dorinţele lui Dumnezeu. Prin aceasta nu numai Dumnezeu este lipsit de ceea ce I se cuvine, ci şi inima noastră nu va avea parte de bucuria deplină, dacă ne ocupăm numai cu noi înşine. Căci numai în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul putem avea bucuria adevărată şi deplină (1 Ioan 1.4Ioan 15.11; 16.24; 17.13). Părtăşie înseamnă aici că noi avem acelaşi subiect al bucuriei, pe care Îl are şi Tatăl: Fiul Său Isus Hristos!

Corelaţia dintre serviciul jertfelor din Vechiul Testament şi Cină

Jertfele din Vechiul Testament ne dau multă învăţătură despre conţinutul pe care ar trebui să-l aibă mulţumirea, lauda şi adorarea noastră. Fiecare jertfă (jertfa de ardere de tot, de mâncare, de pace, pentru păcat, pentru vină) prezintă un alt aspect al jertfei Domnului Isus. În privinţa aceasta nu pot intra în detalii, este însă suficientă literatură excepţională în privinţa aceasta, şi chiar şi pe această pagină de internet. Fiecare jertfă, cu excepţia jertfei de mâncare, vorbeşte despre moartea Domnului Isus. Aceste jertfe erau de regulă jertfe de bună voie (Levitic 1.2; 2.1; 7.12). Noi putem astăzi să cunoaştem înţelesul adevărat al fiecărei jertfe în Domnul Isus. În aceste jertfe ne sunt dezvăluite gloriile Domnului Isus, şi deoarece erau jertfe aduse lui Dumnezeu şi de care Dumnezeu a putut să Se bucure (cu excepţia jertfei pentru păcat, acolo nu se aminteşte explicit), ele ne ajută şi astăzi la aducerea „jertfelor noastre de laudă” (Evrei 13.15).

Moartea jertfei este legătura dintre actele de jertfire din Vechiul Testament şi Cina din Noul Testament. Căci când apostolul Pavel vorbeşte în 1 Corinteni 11 despre Masa Domnului, se spune: „… vestiţi moartea Domnului” (versetul 26). Şi în 1 Corinteni 10 altarul, pe care se aducea jertfa, este numit şi Masa Domnului şi este legat de altarul din Vechiul Testament. În afară de aceasta, în unele puţine locuri din Vechiul Testament altarul este numit şi Masa Domnului (Maleahi 1.7,12Ezechiel 41.22; 44.16).

„Vestiţi moartea Domnului”

Cina este deci vestirea morţii Domnului. Noi nu vestim viaţa Lui binecuvântată, care în toate a dus la glorificarea Tatălui; noi nu vestim nici învierea, fără de care noi am fi cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii (1 Corinteni 15.19); ci gândurile noastre se preocupă cu ce este în legătură cu moartea Domnului nostru, cu lucrarea Sa pe Golgota. Aceasta ar putea să fie trist pentru aceia care din strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii ar vrea mai bine să facă din ea o oră festivă cu cântări vesele şi acompaniament instrumental măreţ, ca să satisfacă simţurile proprii, uneori chiar cu intenţia bună, că o astfel de întrunire este mai atractivă pentru alţi creştini şi chiar pentru cei care nu sunt creştini. Se pare că în timpul nostru nu mai este potrivit să te reculegi o oră, în linişte şi tăcere să te gândeşti la moartea Domnului. Să te „reculegi” nu înseamnă că noi avem voie să cântăm numai cântări care au o vechime de cel puţin 200 de ani şi care au melodii care deseori sună deprimând şi apăsător – „recules” nu trebuie înţeles „de modă veche”. Cât de des mi-am dorit ca unele cântări de adorare excelente să aibă melodii moderne (ceea ce ici şi colo s-a făcut cu succes). Perfect ar fi desigur, dacă fraţii şi surorile s-ar simţi chemaţi să compună cântări noi de adorare şi să le prevadă cu melodie. Pe de altă parte însă trebuie să ţinem seama că o melodie în ton major voios nu se potriveşte suferinţelor îngrozitoare ale Domnului.

„În noaptea în care a fost vândut”

Focarul în ora de frângerea pâinii este deci moartea Domnului. Pentru aceasta sunt în Scriptură şi alte indicii.

Când Pavel ajunge să vorbească în 1 Corinteni 11 despre Masa Domnului, atunci el introduce acest gând prin cuvintele: „Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine …” (versetul 23). El se referă la noaptea în care Domnul Isus a fost vândut. Tot ceea ce nemijlocit stă în legătură cu moartea Domnului trebuie să stea şi înaintea ochilor noştri lăuntrici în timpul Cinei. Psalmii ne pot ajuta foarte mult să ne facem o imagine despre ce a suferit Domnul Isus. Să ne gândim numai la Psalmul 69, unde noi citim profetic despre Domnul Isus: „Ocara mi-a frânt inima şi sunt foarte copleşit; şi am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul” (versetul 20). Nu au fost toate acestea în noaptea în care El a fost vândut? Nu a stat El căzut cu faţa la pământ, fiind foarte întristat, aşa că transpiraţia Sa era ca picăturile mari de sânge? Unde erau mângâietorii, unde erau aceia care să vegheze şi să sufere împreună cu El? Ei adormiseră. Domnul Isus a trebuit atunci să spună: „N-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine?” (Matei 26.40).

Nu ne asemănăm noi uneori cu acei ucenici? Reuşim noi să ne preocupăm un singur ceas pe săptămână cu moartea Domnului? Sau şi noi adormim? Sau ascundem somnul nostru prin aceea că denaturăm Cina în aşa fel, că într-adevăr ea pare foarte plină de viaţă, dar ea nu mai are nimic a face cu amintirea morţii şi suferinţelor Sale? Se sărbătoreşte probabil în multe locuri numai pe sine însuşi şi propria salvare şi întoarcere la Dumnezeu? Unii numesc chiar ora de frângerea pâinii „ora de îmbărbătare”, deoarece ei doresc de la această oră îmbărbătare pentru propria viaţă. Desigur timpul de adorare şi de vestire a morţii Domnului poate avea ca rezultat îmbărbătarea, dar nu îmbărbătarea este ţinta la Cină. Alţii folosesc această oră ca să relateze despre experienţele lor de credinţă cu Domnul din timpul săptămânii.

„Înainte de a pătimi”

Dar şi evanghelia după Luca 22.14-15 ne dă un indiciu despre conţinutul adevăratului caracter al Cinei: „Şi, când a sosit ceasul, El a stat la masă, şi apostolii împreună cu El. Şi le-a zis: ‚Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi înainte de a pătimi.’”

Mă impresionează profund de fiecare dată când citesc aceste rânduri. Domnul Isus Se aşează la masă cu ucenicii Săi. El este gazda şi invită pe ucenicii Săi să-şi amintească de suferinţele Sale şi de moartea Sa, căci El spune: „înainte de a pătimi”. Acesta era caracterul strângerii laolaltă: suferinţele Sale şi moartea Sa au pus amprenta pe această ultimă masă  – cel puţin trebuia s-o pună. Dar noi ştim ce gândeau ucenicii: în loc să sufere împreună cu Domnul, în loc să fie preocupaţi numai cu Domnul, ei erau ocupaţi cu ei înşişi. În clipele dinaintea apropiatei morţi a Domnului ei discutau şi voiau să ştie cine este cel mai mare dintre ei – desigur noi nu am face aceasta! Sigur, nu? Nu sunt multe motive false, când în ora Cinei se ţin predici? În unele comunităţi este ca un fel de „trambulină”, cine este mai repede să spună ceva. Nu este aceasta deseori foarte ruşinos? Tot aşa de ruşinos ca şi în situaţia când timp îndelungat este linişte şi se capătă impresia că nimeni nu s-a preocupat cu Domnul, că efectiv nu este nimic în inimi, care să poată fi spus. Cu toate acestea este mai cinstit aşa, decât dacă s-ar desface cutiile de conserve şi s-ar cânta cântările care se cântă totdeauna, se citesc locurile, care în mod obişnuit se citesc în această oră, şi se spun rugăciuni, pe care le cunoşti aproape pe de rost. O aşteptare conştientă şi ascultare a unuia după altul este foarte binecuvântată. Dacă se ascultă exact ce spune celălalt, şi dacă se creează impresia că acesta este gândul pe care Duhul Sfânt doreşte să ni-l prezinte, atunci este frumos ca sub această impresie să se completeze acest când sau să se extindă. Deci şi noi putem fi ca ucenicii şi să ne preocupăm prea mult cu importanţa noastră.

În Luca 22 citim că Domnul Isus a şezut la masă cu apostolii Săi. Se spune chiar: „şi apostolii împreună cu El” (versetul 14). Şi Petru era acolo, şi curând după aceea el Îl va tăgădui, iar Iuda chiar Îl va trăda – toţi ceilalţi vor fugi mai târziu (foarte probabil Iuda a dispărut în întuneric înainte de instaurarea Mesei; Ioan 13). Dar care este atitudinea Domnului Isus faţă de ucenicii Săi, pe care El îi numeşte aici chiar apostoli? El spune: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi.” Cu toată slăbiciunea ucenicilor Domnul a dorit mult să mănânce Paştele împreună cu ei. El Se dezbracă şi ia ştergarul de in şi spală picioarele ucenicilor. În acest context ni se aminteşte: „Iubindu-i pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13.1). Domnul Isus i-a iubit, cu toate că El ştia dinainte totul despre ei, şi El ne iubeşte şi pe noi – chiar dacă I-am provocăm întristare, sau Îi mai provocăm. Ce contrast! El este demn de toată adorarea! Ar fi frumos, dacă Domnul Isus ar putea vedea la noi mai multă înţelegere pentru sentimentele Sale şi noi nu ne-am preocupa aşa de mult cu bogăţiile şi binecuvântările noastre, ci cu Dătătorul lor.

„Să mănânc paştele acesta cu voi”

Sunt şi alte indici în Scriptură, care ne ajută să alcătuim ora de frângere a pâinii în aşa fel ca buna plăcere a lui Dumnezeu să se poată odihni asupra noastră:

În evanghelia după Luca 22.15 se spune: „Să mănânc paştele acesta cu voi”. Prima masă de aducere aminte a fost instaurată în legătură cu paştele. Evanghelistul Luca arată însă clar, că mai întâi a fost sărbătorit paştele şi abia după aceea a fost instaurată masa de aducere aminte. Cina stă într-adevăr în legătură cu sărbătoarea de paşte, dar totodată este diferită de ea, ca să detaşeze aşa cum se cuvine epoca nouă de cea veche.

Apostolul Pavel a scris mai târziu creştinilor din Corint: „Pentru că şi paştele nostru, Hristos, a fost jertfit” (1 Corinteni 5.7). Paştele este o amintire despre eliberarea din Egipt. Aici stătea mielul în centru, care a fost ţinut timp de patru zile în casele israeliţilor şi apoi a fost sacrificat. Sângele lui a fost atunci pus pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus şi a dat asigurarea, că toţi cei care stăteau înapoia protecţiei sângelui vor rămâne cruţaţi de judecată. Toată binecuvântarea paştelui, salvarea şi tot ce era legat de ea se bazau pe mielul sacrificat şi omorât. Tot aşa şi binecuvântarea noastră se bazează exclusiv pe ceea ce a obţinut Domnul Isus, ca adevăratul Miel al lui Dumnezeu, în moartea Sa. Mai târziu copiii lui Israel au cântat cântarea salvării lor (Exodul 15) şi în această cântare putem şi noi consimţi, când vestim moartea Domnului. Desigur în cântare este vorba despre Moise şi despre binecuvântarea salvării. Dar dacă citim atent, vom constata cum este adorat Dumnezeu în această cântare. Nu vreau să dau impresia că uneori nu ar putea fi vorba de binecuvântările şi bogăţiile noastre, însă atunci totdeauna acestea sunt în sensul că Dătătorul acestor binecuvântări este slăvit prin cântare şi preamărit.

Afară de aceasta, mielul pascal a fost mâncat cu ierburi amare. Acesta este un alt indiciu despre care este vorba la vestirea morţii Domnului. Noi ne amintim de toată amărăciunea de care a trebuit să aibă parte Domnul, să sufere aşa de mult. Să ne gândim numai la faptul că Domnul Isus a ştiut tot ce trebuia să vină peste El. La fiecare pas pe pământ El a fost conştient de plecarea Lui, pe care urma s-o împlinească în Ierusalim. Cu toate acestea, când este vorba de ierburile amare ale paştelui, atunci trebuie să ne amintim de Ghetsimani şi de cele trei ore de întuneric, când Domnul Isus S-a afundat în noroi adânc (Psalm 69) şi Dumnezeu în sfinţenia Lui a trebuit să-L părăsească. Cât de amar trebuie să fi fost ultimii paşi ai Domnului pe pământ, când este vorba ca la sfârşit, în cele trei ore de întuneric să fie încărcat cu păcatele noastre şi să fie făcut păcat! Primul paşte a fost sărbătorit într-o noapte decisivă, şi astfel găsim aici concordanţa cu 1 Corinteni 11, unde apostolul prezintă Masa Domnului prin cuvintele introductive: „că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine”.

Pâinea şi paharul

Să mergem mai departe în căutarea de indicii referitoare la felul cum noi putem proceda în ora cinei.

Semnele care stau înaintea noastră pe masă sunt pâinea şi paharul. Acestea nu erau o surpriză mare pentru un iudeu, căci deja în Ieremia 16.7 se spune: „Nu vor frânge pâine pentru ei în jale, ca să-i mângâie pentru cel mort; nici nu-i vor adăpa cu paharul mângâierilor pentru tatăl lor sau pentru mama lor”. – În Israel se obişnuia să se frângă pâinea şi să se bea paharul mângâierii în amintirea unui mort. Chiar şi numai acest fapt arată din nou ce caracter trebuie să aibă desfăşurarea cinei. Pâine va fi frântă, şi primii creştini vorbeau despre strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii (de exemplu, Faptele apostolilor 20.7). Frângerea pâinii pune accentul pe faptul că trupul Domnului într-un anumit sens a fost frânt, prin aceea că El a fost maltratat în chip ruşinos şi bătut, dar şi prin aceea că sabia lui Dumnezeu a lovit pe Păstor. Frângerea pâini ne aminteşte şi de faptul că trupul lui Hristos „se dă pentru voi” (Luca 22.19). Literalmente ştim din evanghelia după Ioan 19.36 că Domnului Isus nu I s-a zdrobit nici un picior. Când pâinea şi paharul stau despărţite unul de altul pe masă, atunci aceasta ne aminteşte din nou de moartea Domnului. Căci corpul (trupul) fără sânge duce inevitabil la moarte. În felul acesta chiar privirea spre masă este o amintire de moartea Domnului.

Este interesant, că cele mai multe locuri nici nu vorbesc despre vin, ci în primul rând despre pahar. De regulă noi vorbim totdeauna despre pâine şi vin, dar Scriptura vorbeşte mai cu seamă despre pâine şi pahar (apostolul Pavel nu aminteşte nicidecum vinul în acest context), chiar dacă desigur este adevărat că în paharul, pe care Domnul l-a dat să se bea din el, era vin, căci El vorbeşte despre „rodul viţei” (Matei 26.29Marcu 14.25Luca 22.18). Faptul că totdeauna se vorbeşte despre pâine şi pahar este probabil din cauză că simbolurile pâinii şi paharului includ în ele un alt gând important, despre care ucenicii nu puteau şti nimic la ultima cină: pâinea era nu numai simbolul dăruirii la moarte a trupului Domnului, şi paharul simboliza nu numai vărsarea sângelui Domnului, ci o singură pâine şi un singur pahar simbolizează şi părtăşia credincioşilor cu Hristos şi unii cu alţii. Toţi credincioşii sunt mădulare ale trupului Domnului Isus. Şi prin faptul că ei mănâncă dintr-o singură pâine şi beau dintr-un pahar, ei au părtăşie cu Domnul şi unii cu alţii. Acest adevăr l-a primit abia apostolul Pavel printr-o revelaţie şi în 1 Corinteni 10 este descris în felul următor: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâineun singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine” (versetul 17). Şi despre pahar se spune: „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el părtăşie cu sângele lui Hristos?” (versetul 16). Sângele este fundamentul părtăşiei cu Hristos şi prin urmare şi pentru părtăşia unii cu alţii, căci noi suntem trup al lui Hristos. Hristos a trebuit să moară (să-Şi dea sângele), ca să adune „într-unul” pe copiii lui Dumnezeu împrăştiaţi (compară cu Ioan 11). Este „paharul binecuvântării, pe care noi îl binecuvântăm”. Nu putem noi vedea în acest un pahar, că noi am primit nu numai binecuvântări individuale, ci şi binecuvântări comune? (compară cu Efeseni 1).

Deci dacă noi întrebăm care este caracterul şi conţinutul strângerii laolaltă pentru frângerea pâinii, atunci şi acest aspect ar trebui să stea la fel înaintea privirii noastre. Noi nu suntem adunaţi acolo ca o grămadă de oameni individuali, ci noi suntem acolo ca „un trup”, ca o unitate, pe care Duhul Sfânt a creat-o în ziua de Rusalii (1 Corinteni 12.13). Noi dăm mai departe pâinea şi paharul conştienţi fiind că noi suntem intim legaţi cu bărbatul, cu femeia de lângă noi şi în afară de aceasta cu fiecare din lume care a primit viaţa nouă, a fost pecetluit cu Duhul Sfânt şi a fost adăugat acestui un singur trup. Am voie să te întreb cât de des s-a amintit de acest aspect în adunarea ta în timpul cinei?

„Faceţi aceasta spre amintirea Mea”

Numai evanghelia după Luca şi epistola către Corinteni ne relatează despre faptul că Cina este o masă de amintire. Se spune: „Faceţi aceasta spre amintirea Mea.” Acesta este un alt indiciu că în principal este vorba de Domnul mort, şi nu de El înviat. Eu nu am nevoie de ocazii deosebite ca să-mi amintesc de soţia mea, căci ea este zilnic cu mine şi în jurul meu. Dar pot să-mi amintesc de o persoană moartă. Şi aşa putem noi să ne amintim ce a fost Domnul Isus în viaţa Sa (Jertfa de mâncare!) şi în moartea Sa pentru Dumnezeu şi pentru om. Aducerea aminte de El, cum a trăit El aici pe pământ, ne va înflăcăra inimile pentru El şi ne va conduce la mulţumire, laudă şi adorare. Cum ar putea să fie altfel?

Nu este interesant, că aici se spune: „spre amintirea Mea”? Este vorba de aducerea aminte de o Persoană! Când israeliţii au sărbătorit paştele, atunci a fost vorba de un fapt, şi anume de realitatea salvării. Dar în creştinism nu este vorba în primul rând de un fapt, ci de o Persoană, nu în primul rând de salvare, ci de Salvator – este vorba de Acela care ne-a salvat. Şi copiii lui Israel au înţeles aceasta, atunci când au cântat cântarea salvării (Exod 15), căci ei au glorificat pe Dumnezeu ca „Domnul este tăria mea … este foarte înălţat … Domnul este un războinic … Dreapta Ta, Doamne, este glorioasă în putere … Şi în mărimea măreţiei Tale … Cine este ca Tine, Doamne, între dumnezei … măreţ în sfinţenie, înfricoşător în laude … Domnul va fi Împărat pentru totdeauna şi în veci.”

„Spre iertarea păcatelor”

Mai sunt şi alte indicii, care ne ajută să înţelegem corect Cina şi s-o practicăm. Paharul este simbolul sângelui vărsat al Domnului Isus, dar el stă în legătură directă cu „spre iertarea păcatelor” şi „acesta este sângele Meu, al noului legământ” (Matei 26.28). Acestea sunt alte aspecte, pe care nu avem voie să le pierdem din vedere. Dacă ne-am preocupa cu cele mai înalte binecuvântări ale creştinilor, atunci am recunoaşte repede că iertarea păcatelor este cheia pentru a primi aceste binecuvântări (Efeseni 1Coloseni 1). Fără vărsare de sânge nu este iertare – nimic, care ar putea să ne fie dat. În privinţa aceasta nu ne gândim atât de mult la noi înşine şi la binecuvântările şi darurile noastre, ci la Dătătorul tuturor binecuvântărilor. Noi nu adorăm binecuvântările noastre, ci pe Acela, care ne-a binecuvântat nespus de mult.

„Acesta este sângele Meu, al noului legământ”

Prin sângele noului legământ primim orice binecuvântare; deoarece sângele noului legământ a fost vărsat, nimic nu-L mai împiedică pe Dumnezeu să dăruiască nespus de mult pe oameni. În afară de aceasta, orice sărbătoare a Cinei aminteşte că Domnul Isus va reveni odată şi va întemeia Împărăţia Sa a păcii pe pământ. Atunci noul legământ va fi literalmente încheiat cu Israel, şi Domnul Isus va primi pe pământ onoarea care I-a fost refuzată la prima Lui venire. Nu ar trebui aceasta să fie o bucurie şi pentru noi, când ne gândim, că Domnul Isus va fi glorificat aici pe pământ şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui? Nu în cele din urmă apostolul vorbeşte despre faptul că noi vestim moartea Domnului „până va veni El”. Deci cu fiecare Cină noi ne amintim că Domnul Isus va reveni, aşa cum a făgăduit.

Cum rămâne cu bucuria?

Probabil unul sau altul va fi dezamăgit, deoarece se doreşte cu plăcere ca frângerea pâinii să fie eliberată de acest caracter trist. Eu pot înţelege aceasta, deoarece astfel de ocazii triste nu mai corespund spiritului timpului. Cultura noastră este orientată spre a ţine departe de noi tot ce provoacă tristeţe, dar prin aceasta pierdem o mulţime de lucruri. Cu adevărat, nu mai suntem noi în stare o oră pe săptămână să ne amintim în linişte de Omul care Şi-a dat viaţa pentru noi? Cina rămâne într-un anumit sens permanent o masă a tristeţii. În privinţa aceasta ne putem frământa cât vrem – cine renunţă la această ţintă, acela renunţă la esenţa Cinei. Eu nu mă pot bucura, când mă gândesc la suferinţele şi moartea Domnului, cel puţin când am înţeles câtuşi de puţin că Hristos a trebuit să sufere nespus de mult din cauza păcatelor mele. Prin natura noastră noi toţi aparţinem oamenilor care nu au stat sub cruce meditând şi plângând păcatele lor. Dacă noi am fi trăit în timpul acela, şi noi am fi strigat „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Dar dacă aceasta este aşa, atunci vrem totuşi cel puţin acum să recuperăm şi să ne strângem reculeşi şi să ne gândim ce a făcut Domnul Isus la cruce pentru noi. Să ne aşezăm cel puţin astăzi sub crucea Sa şi să privim exact ce s-a petrecut atunci acolo, şi să adorăm pe Domnul pentru aceasta şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru Darul Lui nespus de mare.

Cu toată tristeţea şi uneori cu toate lacrimile, nu vrem să uităm că momentele de tristeţe alternează cu momentele de bucurie şi de fericire de nedescris ale faptului de a fi salvat. Aceasta va da naştere la multă mulţumire şi laudă şi adorare cu bucurie. Dar nu ne gândim noi în aceste momente de bucurie în primul rând la bucuria noastră proprie? Ne putem noi bucura că Domnul Isus a avut solicitudinea, ascultarea şi dragostea să meargă pe acest drum al împrejurărilor vitrege şi să facă lucrarea? Mai simţim noi ca bucurie, când vedem cum Domnul Isus a revelat dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu? Ne bucurăm noi să vedem dragostea lui Dumnezeu, care se arată tocmai acelora care cel mai mult L-au urât?

Avem foarte multe motive să ne bucurăm. Rămâne însă adevărat: când suntem adunaţi în felul acesta, atunci Mântuitorul mort este viu în mijlocul nostru, atunci sărbătorim Cina ştiind despre învierea şi glorificarea lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu. Noi suntem împreună acolo şi mulţumim cu bucurie Domnului, pentru că El ne-a salvat şi ne-a iertat păcatele. Ne gândim la marea bucurie a revenirii Sale şi la onoarea pe care El o va primi atunci. Atunci capul Lui nu va mai fi împodobit cu o cunună de spini, ci atunci „pe capul Lui vor fi multe diademe” (Apocalipsa 19.12). Vom experimenta, că în timp ce noi ne amintim de viaţa şi moartea Domnului şi ne gândim la El, aceasta ne va umple cu o cântare de laudă de bucurie. Cu toate că motivul strângerii noastre laolaltă ne conduce la linişte şi meditare, aceasta nu trebuie să sfârşească în melancolie şi depresie. Dacă plecăm apăsaţi dintr-o astfel de oră, atunci ceva nu s-a derulat în ordine. Atunci nu am înţeles că vinul este şi un simbol al bucuriei şi că noi am împărţit între noi paharul bucuriei. Căci el este „paharul binecuvântării, pe care noi îl binecuvântăm” ( 1 Corinteni 10.16); şi aici în locul cuvântului „binecuvântare” putem aşeza şi „cântare de laudă” sau „aducere de mulţumire”. Vom înălţa cu laudă pe Domnul nostru şi pe Dumnezeul nostru, şi aceasta poate avea loc cu veselie. Se spune de asemenea: „pe care-l binecuvântăm”. „A binecuvânta” înseamnă aici „a vorbi de bine despre”. Noi vom „vorbi bine” despre Dumnezeu şi faptele Lui şi despre lucrarea Domnului.

Nu în cele din urmă acest „pahar al binecuvântării” ne aminteşte şi de bogăţiile incomparabil de mari în Hristos, şi cu uimire ne prosternăm, că noi, creaturi aşa de nenorocite şi decăzute, care nu pot face nimic altceva decât să păcătuiască, am fost dăruiţi cu toate binecuvântările spirituale ale lumii cerului. Dumnezeu nu ne-a reţinut nimic din toată binecuvântarea cerului, din tot ce El are în cer. Cum a putut El să facă aceasta? Pentru că Domnul Isus a mers în moarte. Este aşa de greu de înţeles de ce la Cină în mod deosebit suferinţele Sale, agonia Sa şi mai ales moartea Sa ar trebui să stea înaintea privirilor noastre, şi că nu ar fi bine dacă noi am pierde din vedere această ţintă?

Gânduri de încheiere

Dacă ne gândim la aceste indicii multiple, pe care ni le dă Cuvântul lui Dumnezeu – şi acestea nu sunt toate –, atunci de fapt ar trebui să se nască dorinţa ca noi să nu serbăm Cina numai o dată pe lună, sau o dată pe an, ci s-o facem ori de câte ori suntem spiritual în stare s-o facem. Primii creştini frângeau zilnic pâinea acasă, aşa erau ei de plini de toate aceste gânduri, aşa de proaspăt şi apropiat era totul pentru ei. Mai târziu citim în cartea Faptele Apostolilor, că în Troa s-a ajuns ca în fiecare prima zi a săptămânii să se strângă laolaltă pentru frângerea pâinii. Desigur aceasta nu este o regulă legalistă, dar mie mi se parte a fi un obicei bun, pe care şi astăzi îl putem practica fără probleme.

Am încercat să arăt clar că pe lângă ţinta morţii Domnului şi alte aspecte pot fi prezentate la Cină, dar în principal să fie de folos să înţelegem cât de preţios a fost pentru Dumnezeu atunci când Domnul Isus Şi-a dat viaţa în moarte. Domnul Isus Însuşi spune: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” – Îl iubim noi pe Domnul Isus pentru aceasta? Atunci în privinţa aceasta avem părtăşie cu Tatăl!

Dacă tu nu iei încă parte la Cină, nu vrei s-o faci?

Cina Domnului şi Masa Domnului
1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

1 Corinteni 11.20-34: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea”. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea”. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El. Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne am judeca noi înşine, n am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.

Introducere

Intenția mea în această după masă este să vorbesc în mod deosebit tinerilor despre vechile principii ale strângerii noastre laolaltă. Aceste principii sunt pentru noi așa de la sine înțeles, că vorbim puțin despre ele și din cauza aceasta tinerii noștri aud puțin despre aceste teme esențiale. Însă aceste teme nu sunt chiar așa de la sine înțeles, căci sunt multe confuzii cu privire la ele. De aceea doresc să încerc pe cât posibil de simplu să explic ce înțeles are Masa Domnului și Cina în Scriptură și ce înseamnă ele pentru noi astăzi.

Cina pentru ucenicii de atunci şi pentru astăzi

Citim despre aceste teme în primele trei Evanghelii și în Epistola întâia către Corinteni.  Evangheliile ne arată cum Domnul Isus după sărbătorirea Paștelui a instaurat Cina (Matei 26Marcu 14Luca 22), și anume împreună cu ucenicii ca credincioși din popor, și El o leagă nemijlocit cu viitorul, când El în Împărăția de o mie de ani va sărbători din nou Paștele împreună cu ai Săi. Dacă am avea numai cele trei Evanghelii, atunci ne-am fi putut întreba dacă noi ca creștini, care au o cu totul altă poziție decât acești credincioși din Israel și decât rămășița credincioasă din Israel din viitor, trebuie să sărbătorim Cina și ce înseamnă ea pentru noi. În privința aceasta Epistola întâia către Corinteni ne dă răspunsul. În capitolul 11 am citit că apostolul Pavel a primit direct de la Domnul instaurarea acestei Cine. Deci Pavel nu a auzit despre aceasta de la ucenici, și nici nu a fost de față la instaurarea ei, ci el a primit-o personal, direct de la Domnul glorificat în cer. De aceea el a putut s-o facă cunoscut în această scrisoare și de aceea noi știm că și noi creștinii trebuie să sărbătorim Cina și că noi, așa cum am citit în capitolul 10, trebuie s-o facem la Masa Domnului.

Cina ca sărbătoare a Dumnezeului Celui viu

Noi sărbătorim Cina nu ca credincioși iudei, însă nici ca păgâni, ci ca păgâni de odinioară, ca aceia care acum aparțin Adunării Dumnezeului cel viu. Acestei Adunări a lui Dumnezeu îi aparțin toți creștinii adevărați. Creștin este oricine a venit sincer la Dumnezeu, și-a mărturisit păcatele și a primit pe Domnul Isus ca Mântuitor al său, care a murit la cruce pentru el.

Adunarea Dumnezeului Celui viu

Am folosit și cuvântul Adunare. Ce înseamnă Adunare? În Noul Testament citim despre Adunare în trei înțelesuri diferite.

  1. Totalitatea credincioşilor
    În primul rând Adunarea este totalitatea creștinilor începând cu ziua de Rusalii (Faptele apostolilor 2) și până la răpire (1 Tesaloniceni 4). Așa găsim de exemplu prezentată Adunarea în epistola către Efeseni. Pavel descrie acolo cum Dumnezeu a văzut Adunarea după planurile Sale veșnice, așa cum ea există de la început, din ziua de Rusalii, și cum va fi până la sfârșit.
  2. Totalitatea credincioşilor aflaţi în viaţă
    Al doilea înțeles este acela, că Adunarea cuprinde practic pe toți credincioșii adevărați, care trăiesc astăzi, în momentul acesta, pe pământ. Sub acest aspect, aceia care au plecat acasă, nu mai aparțin practic Adunării. În afară de aceasta sunt încă mulți, care s-au născut deja dar care nu au devenit încă creștini, dar care vor fi adăugați Adunării. Căci Adunarea nu este încă completă. Știm aceasta, deoarece Domnul nu a venit încă. În acest înțeles găsim Adunarea, printre altele, în prima epistolă către Corinteni, și anume ca o unitate, pe care trebuie s-o exprimăm. În privința aceasta nu este vorba de Adunare începând cu ziua de Rusalii (din care deja multe milioane au murit) și până la răpire (vor mai fi probabil unii, care încă nu s-au născut sau care nu sunt încă mântuiți), ci de unitatea tuturor credincioșilor, care se află astăzi pe pământ.
  3. Toţi credincioşii dintr-o localitate
    Cel de-al treilea înțeles este acela, că Cuvântul lui Dumnezeu numește pe toți credincioșii dintr-o localitate ca Adunare. Vedem astfel, că epistola către Corinteni a fost adresată Adunării din Corint. În Corint era o Adunare și în epistola către Galateni citim despre Adunările din Galatia. Galatia era deci un ținut, în care erau mai multe Adunări. În înțelesul acesta este deci vorba de o Adunare într-un anumit loc. Și tot așa există o Adunare a lui Dumnezeu în Haspe[1].

Adunarea locală

Ce este de fapt Adunarea din Haspe? Trebuie să recunoaștem, că noi deseori nu folosim expresia Adunare în înțelesul ei biblic. Deseori ne gândim, că Adunarea sunt aceia, care în mod obișnuit se strâng în fiecare duminică în localul acesta. Ei însă nu sunt Adunarea din Haspe. Ei aparțin Adunării din Haspe. Adunarea lui Dumnezeu, care este în Haspe, cuprinde pe toți credincioșii adevărați, care sunt mulți în acest loc, după cum sper să fie. Aceasta trebuie s-o păstrăm bine înaintea ochilor.

Acestea sunt cele trei înțelesuri în care se întâlnește cuvântul Adunare în Scriptură. Adunarea este deci o unitate, și această unitate trebuie să se vadă. Dacă noi toți am rămâne acasă, am constitui într-adevăr Adunarea lui Dumnezeu pe pământ, dar nu s-ar vedea nimic din ea. Oamenii vor vedea probabil că noi suntem creștini, dacă noi, fiecare pentru sine, am merge și am mărturisi pe Hristos. Noi am putea să practicăm părtășia și pe stradă, dacă vom întâlni și alți creștini. Vom afla atunci, că noi suntem una, deoarece posedăm aceeași viață din Dumnezeu. Aceasta însă este unitatea copiilor lui Dumnezeu, nu unitatea noastră ca Adunare. Adunarea lui Dumnezeu nu este numai suma tuturor creștinilor, ea este mai mult decât aceasta. Ea este ceva cu totul deosebit: Cuvântul lui Dumnezeu o numește Trupul lui Hristos și Casa lui Dumnezeu și mireasa Mielului. Ca întreg ea este mai mult decât toți credincioșii luați împreună, și Dumnezeu dorește ca aceasta să fie vizibil pe acest pământ. Aceasta are loc prin aceea, că toți credincioșii dintr-o localitate se strâng potrivit cu gândurile Domnului. Dacă ei se strâng în felul acesta, atunci se va vedea și că ei aparțin împreună și nu sunt numai creștini singulari în satul sau orașul lor. Ei constituie o unitate.

Prin ce se poate recunoaște în mod deosebit unitatea? Este suficient că ei se strâng într-un local? Nu, aceasta este prea puțin. Căci dacă duminica dimineața s-ar strânge în acest local toți creștinii din Haspe (presupunând că este loc pentru toți), se va recunoaște prin aceasta că este vorba de Adunare? Nu, în cea mai mare parte arătăm ca și oamenii din lume. Probabil că suntem mai decent îmbrăcați, dar aceasta nu este semnul caracteristic propriu-zis al Adunării din Haspe. Cum a făcut Dumnezeu posibil, ca să devină vizibil public, că într-o anumită localitate, într-un sat, într-un oraș, Adunarea lui Dumnezeu vine împreună? Răspunsul este, că Domnul ne-a dat Masa Sa. Căci în același moment, în care toți acești credincioși mănâncă dintr-o pâine, ei exprimă vizibil că ei constituie o unitate.

O unitate – o pâine pe masă

Aceasta nu este greu de înțeles. Când duminică dimineața vedem aici pâinea pe masă, ne putem gândi la primul înțeles al acestei pâini: o pâine este simbolul unei singure Adunări pe întreg pământul. Într-adevăr, noi nu ne strângem ca întreaga Adunare, căci toți credincioșii de pe pământ nu pot veni într-un singur loc. Nu este posibil nici măcar toți credincioșii din Germania să se strângă într-un singur loc. Din fericire sunt prea mulți, ca să poată face aceasta. Dar nu aceasta a fost intenția Domnului. El a rânduit așa fel, ca toți credincioșii dintr-o localitate, dintr-un oraș, dintr-un sat, așa cum se spune despre Corint, să se strângă (1 Corinteni 11.18,20,33,34; 14.23,26). Așa a fost aceasta potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Credincioșii se strângeau într-un loc și în mod simplu, printr-o pâine în mijlocul lor arătau că ei constituiau o unitate. Această o pâine este simbolul întregii Adunări, a cărei unitate se exprimă într-un loc. Și așa cum fiecare credincios ia o bucățică din această o pâine, așa sunt și ei o parte a acestei o Adunare.

O pâine – un trup

Vrem să citim foarte exact ce spune Scriptura despre aceasta: „Pentru că noi, cei mulți, suntem o singură pâine, un singur trup” (1 Corinteni 10.17). Deci o singură pâine este simbolul unui singur trup, așa cum este el local prezentat. Trupul este de fapt întreaga Adunare de pe pământ, dar Cuvântul arată clar, că și credincioșii din Corint erau Trupul lui Hristos (1 Corinteni 12.27)[2], adică ei erau local prezentarea acestui singur Trup. Așa se strângeau ei: „Pentru că noi, cei mulți, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toți luăm parte dintr-o singură pâine.”

Astăzi: un trup, dar multe comunităţi

Acum urmează partea practică a acestei întrebări. Un credincios din Haspe își manifestă dorința următoare: doresc cu plăcere ca duminica viitoare să vizitez localitatea unde credincioșii se strâng laolaltă. El se informează: unde se strâng aici credincioșii? Nu este ușor de răspuns la această întrebare. Rezultă ceva foarte trist: credincioșii se strâng în multe locuri diferite. Aceasta nu este rău în sine, căci și în Ierusalim credincioșii se strângeau în multe locuri, în mai multe case. Dar în Ierusalim toți acești credincioși erau, așa cum am exprima noi astăzi, în părtășie practică unii cu alții. Ei puteau merge fără multă vorbă în alte case și acolo puteau avea părtășie. Dar astăzi este așa, că mulți credincioși se află în comuniuni, cercuri și biserici diferite, unde ei nicidecum nu se pot vizita pentru a avea părtășie, ci rămân în interiorul barierelor proprii și nici nu vor să meargă în alte cercuri. Ei sunt despărțiți unii de alții prin multe sisteme și ziduri bisericești. Ce trebuie să facă un credincios, care aici în Haspe vrea împreună cu alți credincioși să dea expresie unității trupului lui Hristos? Cum este posibil aceasta, când toți acești credincioși sunt împrăștiați? Există în această încurcătură undeva credincioși care se strâng acolo unde Domnul a instaurat Masa Sa?

Unde a aşezat Domnul masa Sa?

Voi, tinerilor, ce gândiți, după ce poate recunoaște acum un credincios acest loc? Îl poate el aprecia pe baza simțămintelor și experiențelor sale? Mulți credincioși procedează astăzi așa. Ei merg în multe părtășii, ca să descopere unde este cel mai potrivit, unde se cântă cel mai frumos, unde se predică cel mai bine, unde sunt oameni mai dragi și mai prietenoși. Acestea sunt lucruri frumoase în sine. Dar dacă ei ar fi interesați cu adevărat să afle unde Domnul Și-a instaurat Masa Sa, atunci nu ar căuta acest loc pe baza simțămintelor lor, ci ar întreba Scriptura: Doamne, cum pot eu cunoaște unde ai Tu Masa Ta?

Această întrebare este și pentru voi. Credeți voi că frații și surorile de aici ar fi interesați ca voi să ocupați același loc împreună cu ei, numai pentru că voi sunteți oamenii vrednici de a fi iubiți? Acesta nu poate fi motivul. Frați și surorile de aici nici nu doresc aceasta. Ei doresc ca voi să vedeți foarte clar, dacă credincioșii din această sală din Haspe se strâng sau nu se strâng la Masa Domnului. Ei doresc cu plăcere să vadă, că voi decideți la această întrebare pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Cunoașteți voi etaloanele Cuvântului, ca să puteți aprecia aceasta? Care sunt semnele caracteristice?

Semnele caracteristice ale mesei Domnului

Primul este foarte simplu. Ele toate sunt de fapt simple, dacă dorim să ascultăm cu adevărat de Cuvânt. Primul semn caracteristic al Mesei Domnului este, că tot ce este în contradicție cu Domnul este respins. Nu este aceasta foarte simplu? Dacă cu adevărat locul trebuie să fie acela unde credincioșii doresc să exprime unitatea lor ca Adunare, atunci trebuie înlăturat și respins tot ce este străin de această unitate și nu este în concordanță cu ea. După Efeseni 4.3-4 și 1 Corinteni 12.13 unitatea Trupului este o unitate a Duhului, care este în opoziție cu tot ce vine din carne (din firea pământească). Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că credincioșii, care doresc să exprime această unitate, trebuie să fie despărțiți de rău, adică de tot ce este în contradicție cu Domnul.

Dar ce este răul? Vreau să vă numesc trei semne caracteristice ale Mesei Domnului, trei etaloane, pe care eu personal le-am găsit în Cuvântul lui Dumnezeu.

1 Despărţirea de rău

Deci, primul semn caracteristic este despărțirea de rău. Acest prim punct doresc să-l subîmpart în patru puncte.

  1. Nici un necredincios
    În primul rând desigur nici o persoană neîntoarsă la Dumnezeu, deci care nicidecum nu aparține Adunării lui Dumnezeu, nu poate participa la frângerea pâinii la Masa Domnului. Dar, aceasta pare să fie de la sine înțeles, dar din păcate sunt mai multe cercuri în Germania, unde uneori majoritatea oamenilor sunt necredincioși. Astfel de oameni desigur nu pot să pretindă că vor să exprime unitatea Adunării. Deci primul rău ar fi, că persoane neîntoarse la Dumnezeu participă cu voia și conștient.
  2. Nimeni care trăieşte într-un rău moral
    În al doilea rând nu necondiționat toți credincioșii au voie să ia parte. Aceasta este mai greu de înțeles. S-ar putea replica: da, dar când ești credincios faci parte din această unitate a Adunării. Cum este atunci posibil, ca unii credincioși să nu aibă voie să ia parte? Simplu, din cauză că din păcate credincioșii sunt uneori în legătură cu răul. Ei știu aceasta, dar nu vor să se despartă de el. Ei nu vor să condamne răul. Deci dacă ei nu vor să facă aceasta, atunci trebuie noi să ne despărțim de aceste persoane. Nu facem cu plăcere aceasta, deoarece principial și acești credincioși aparțin Adunării. Dar deoarece ei stau în legătură cu răul, noi trebuie să ne despărțim de ei. Ce poate fi rău, dacă ești în legătură cu astfel de oameni? S-ar putea ca ei să trăiască într-un rău moral. Avem un exemplu clar în privința aceasta în 1 Corinteni 5. Citim acolo despre un bărbat care trăia în curvie. Aceasta era așa de rău, că și păgânii vorbeau de rău despre aceasta. Acest om n-a vrut să se despartă de rău. De aceea Adunarea a trebuit să se despartă de el. Ea a trebuit să dea răul afară din mijlocul ei (1 Corinteni 5.13).
  3. Învăţături de bază rele
    În al treilea rând noi trebuie să ne despărțim și de aceia care au o învățătură rea despre principiile adevărului. Adunarea este Adunarea lui Dumnezeu. Dacă credincioșii vorbesc rău despre Dumnezeu, cum putem noi atunci să avem părtășie cu ei? Adunarea este Trupul lui Hristos. Când cineva vorbește rău despre Domnul Isus, despre dumnezeirea Lui și despre umanitatea Lui, despre lucrarea Lui, pe care a făcut-o, cum putem noi atunci să frângem pâinea împreună cu el? Noi trebuie să ne despărțim și de aceste persoane.
  4. Indiferenţă faţă de legături rele
    Acum urmează al patrulea punct, și acesta este cel mai greu. Punctele b) și c) sunt de asemenea grele, căci mulți credincioși consideră că ei nu au nimic a face cu răul altora și că fiecare ar fi răspunzător pentru sine. Dar ei nu înțeleg ce stă scris în 1 Corinteni 10.16, și anume că Masa Domnului este tocmai expresia unității și părtășiei noastre: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea părtășia trupului lui Hristos?” Noi avem nu numai părtășie cu Domnul, ci și cu toți frații și cu toate surorile. Aceasta înseamnă că eu nu sunt răspunzător numai pentru mine însumi, ci și că fiecare din noi este răspunzător pentru fiecare cu care el are părtășie la Masa Domnului. Cu acest al patrulea punct au evident mulți probleme mari: uneori se poate ca persoanele să nu se afle într-un rău moral sau să nu aibă învățătură greșită, dar cu toate acestea sunt indiferente față de acestea și au părtășie cu aceia care trăiesc într-un astfel de rău. Putem noi să avem părtășie cu o astfel de indiferență? Și aici nu decid simțămintele noastre. 2 Ioan 10 spune categoric, că dacă noi avem părtășie cu persoane care aduc învățături greșite, noi luăm parte la lucrările lor rele. Noi avem părtășie nu numai cu persoane, ci și cu lucrările lor rele, și aceasta ne murdărește. Când ce este murdar este adus în legătură cu ce este curat, ce este murdar nu va deveni niciodată curat, ci ce este curat va deveni murdar. Tot așa este și în părtășia în lucrurile divine. Noi trebuie să ne despărțim de rău. Eu pot să găsesc Masa Domnului numai acolo unde aceste principii sunt recunoscute și persoanele, care potrivit Scripturii trebuie respinse, sunt realmente respinse. Nu trebuie să fie nici o părtășie cu răul, pentru ca Masa Domnului să nu fie murdărită și în cele din urmă să fie numai o masă omenească.

2 Părtăşia tuturor sfinţilor

Venim acum la cel de-al doilea semn caracteristic al Mesei Domnului. Sunt cercuri în care se practică despărțirea de rău, și cu toate acestea eu nu aș putea merge acolo. De ce nu? Ei cad în extrema cealaltă. Noi suntem totdeauna sub două aspecte în pericol: ori ne abatem prea mult la stânga, ori ne abatem prea mult la dreapta. La această extremă se referă al doilea semn caracteristic: la Masa Domnului nu trebuie să fie nici un sectarism. Pe de o parte putem permite prea multor oameni să ia parte la Masa Domnului, și anume acelora care sunt ori neîntorși la Dumnezeu, sau sunt răi, ori stau în legătură cu ce este rău, dar noi putem să permitem numai la puțini să ia parte. Mulți creștini spun: da, vrem să ne despărțim de rău, dar noi nu dorim să avem nici o părtășie cu aceia care gândesc altfel decât noi cu privire la anumite lucruri, de exemplu despre botez, sau despre răpire, sau despre Împărăția de o mie de ani. Ar fi frumos să ai un cerc de frați și surori, în care toți sunt una în toate detaliile adevărului. Dar și atunci se pune întrebarea, dacă aceasta ar fi Adunarea lui Dumnezeu. Dacă ne-am despărți de cei care gândesc altfel decât noi despre anumite detalii ale adevărului, atunci am fi o sectă. Acesta este celălalt pericol.

Și acest pericol îl vedem în Corint. Acolo erau astfel de secte. Era o partidă, care se numea după numele lui Apolo, alta după Petru și o alta – după părerea mea aceasta era cea mai rea – după Hristos. Aceasta a făcut pe Hristos Capul unei partide. Așa ceva nu trebuie să aibă loc. Astăzi există de exemplu o partidă în jurul botezului; aceștia sunt baptiștii. Semnul caracteristic al sectarismului lor se recunoaște în numele lor. Nu spun nimic împotriva fraților și surorilor care se numesc așa. Cunosc mulți dintre ei, și îi iubesc. Sunt credincioși pe care noi îi vom revedea odată în cer. Vorbesc însă de învățătura lor, care fac dintr-o anumită temă din Biblie, care nu este de importanță principială pentru credință, semnul de diferențiere: nu este de însemnătate majoră pentru mântuire, dacă cineva este adeptul botezului copiilor sau al botezului credinței, prin aceasta nu ești în pericol să te pierzi. În privința aceasta nu este vorba de principii de bază. Când însă aceasta devine motivul de despărțire în creștinătate, atunci este un mare pericol să devină o sectă. Când un cerc principial nu admite pe toți credincioșii adevărați, el este o sectă, cu care noi nu putem avea părtășie. La Masa Domnului exprimăm unitatea tuturor credincioșilor, nu numai a acelora cu care suntem una în toate. Adevărul lui Dumnezeu este totdeauna la mijloc între pericolele la dreapta sau la stânga.

3 Autoritatea Domnului la masa Sa

Acum cel de-al treilea semn caracteristic: cele două semne caracteristice, pe care le-am studiat până acum, nu sunt suficiente. Să presupunem că în această sală se strâng credincioși care s-au despărțit de rău și care primesc cu bucurie pe toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu din Haspe. Deci ei nu fac nici o despărțire sectantă. Eu particip deci la strângerea lor și mă aștept ca acești credincioși să se strângă la Masa Domnului. Dar ce fac ei? Ei au planificat deja mai dinainte derularea orei, ca și cum nu ar fi niciun Duh Sfânt pe pământ, care dorește să călăuzească totul (căci la Masa Domnului este vorba de unitatea Duhului), și ca și cum nu ar fi nici un Domn glorificat în cer, în al cărui Nume ne strângem. Ei se comportă ca și cum El nu ar fi Domnul acestei case. Atunci eu voi spune acestor frați și surori: credeam că masa este Masa Domnului, dar voi ați făcut din această masă o masă a voastră. Dacă un frate m-ar vizita acasă și mi-ar spune: astă seară vrem să mâncăm la ora șase; tu stai acolo și eu stau aici, și noi vom mânca aceasta și aceasta. Ce credeți voi, cui îi va aparține această masă? Este masa mea, sau este masa fratelui acesta? El va tăgădui caracterul mesei mele, făcându-l masa lui proprie. Când credincioșii se strâng laolaltă, ei trebuie să recunoască autoritatea absolută a Domnului, căci dacă este Masa Domnului, atunci nu este masa fraților, și nici masa unei anumite părtășii, și nici masa credincioșilor în general, ci este exclusiv Masa Domnului. Aceasta înseamnă că El este gazda și trebuie să aibă toată autoritatea. Dacă noi am respinge această autoritate, vom mai putea noi atunci să vorbim despre această masă că este Masa Domnului?

Exemplu practic pentru exemplificarea principiilor

Aceste principii doresc să le exemplific printr-un exemplu. Să presupunem că o pereche căsătorită are zece copii. Toți acești copii sunt căsătoriți. Am putea spune că ei au douăzeci de copii. Acești părinți spun acum, înainte de a murii, copiilor lor: „Dragi copii, ne dorim ca voi să vă strângeți în fiecare an la o masă comună în familie spre amintirea părinților voștri.” Cei douăzeci de copii împlinesc dorința părinților lor și se întâlnesc în fiecare an, mănâncă împreună, exact așa cum și-au dorit părinții, și sărbătoresc această masă în amintirea lor. Însă acum apar unele probleme.

  1. Unii spun: cu siguranță va fi mai plăcut dacă am invita prietenii noștri. Da, mai plăcut ar putea să fie. Dar ar fi aceasta corespunzător dorinței părinților? Ei au dorit ca copiii lor să se strângă în amintirea lor. Ceilalți sunt probabil prieteni cumsecade, dragi, dar ei nu sunt copiii acestor părinți și nu cunosc aceste relații. Cum pot să se strângă ei atunci spre amintirea acestor părinți?Tot așa de clar este și că aceia care nu aparțin Adunării lui Dumnezeu, deci nu aparțin Domnului și nu L-au primit, nu pot să se strângă spre amintirea Sa.
  2. Acum ia naștere o altă problemă: unul din acești douăzeci s-a îmbolnăvit. El are o boală periculoasă, contagioasă. Ce credeți voi, ceilalți nouăsprezece îl vor invita? El aparține familiei. El este încă un copil al acestor părinți. Dar poate el fi invitat, dacă are această boală contagioasă? Nu, el va infecta și pe toți ceilalți. În anul acesta el trebuie cu regret să rămână acasă.Tot așa este uneori și cu noi. Păcatul este potrivit Scripturii o boală contagioasă. În 1 Corinteni 5 răul moral este numit „aluat”. Așa cum aluatul dospește toată plămădeala, tot așa și răul moral atacă în jurul lui. El va strica mărturia lui Dumnezeu. Cu toate că este vorba de credincioși, trebuie totuși să refuzăm ca ei să ia parte la Masa Domnului.
  3. S-ar putea ca un fiu să fi rostit cuvinte foarte urâte despre mama sa. Ce trebuie să facă ceilalți nouăsprezece? Ei vor spune: el este încă un copil al părinților noștri, dar dacă el a spus cuvinte așa de rele și grave despre mama noastră, noi nu putem să-l invităm la această masă de aducere aminte.
  4. Acum o comparație la principiul al patrulea. Presupunând că niciunul din acești douăzeci de copii nu este bolnav, dar la unul din ei domnește acasă o boală contagioasă, o epidemie, prin care unii din această familie s-au îmbolnăvit grav. Omul însuși nu este bolnav. Cu toate acestea în niciun caz nu-l vom invita. Nu schimbă cu nimic faptul, că el aparține familiei. De ce nu are el voie să vină? Deoarece el este în legătură cu o boală contagioasă.Aplicat acum la noi: credincioșii, care se află într-o astfel de legătură, chiar dacă ei înșiși sunt încă curați, nu putem să-i admitem, deoarece ei au părtășie cu răul. Probabil că ei personal nu sunt întinați; ei sunt însă întinați în ceea ce privește legăturile lor și sunt indiferenți față de rău.
  5. O altă comparație: unul din această familie se află într-o asociație, în care unul din membrii acestei asociații a scris o cărticică în care desconsideră foarte mult pe mama lor. Cărticica cuprinde calomnieri și batjocuri. Ce vor face ceilalți nouăsprezece? Vor invita ei pe omul care este membru al acestei asociații? Nu. El însuși nu a spus niciodată astfel de lucruri rele despre mama sa. El este desigur încă un membru al familiei. Și totuși ei nu-l vor invita, atâta timp cât el nu va întrerupe legătura cu batjocoritorul.Vezi ce sunt legăturile rele? Tot așa și noi, nu putem să permitem acelora, care probabil în sine însuși sunt curați, să vină la Masa Domnului, și să avem părtășie cu ei, atâta timp cât nu renunță la astfel de legături și nu au rupt-o cu nedreptatea care se găsește acolo. Acest principiu este deosebit de important.[3]
  6. Și celălalt pericol este prezent: cei douăzeci de copii spun că ei s-ar întâlni din nou cu plăcere anul viitor. Unii doresc va fratele lor Fritz să nu mai fie invitat. Ei nu pot spune nimic rău despre el, dar nu-l găsesc simpatic sau gândește în unele privințe altfel decât ei. Caracterul lui sau fața lui nu le place. Ar fi aceasta corespunzător dorinței părinților? Nu, nicidecum nu. Nu este niciun motiv să-l respingă, el aparține familiei. El nu are nicio boală contagioasă, nu a făcut nimic rău. Deci ei nu-l pot respinge din motive care nu au nimic a face cu această masă. S-ar putea într-adevăr să fie, că uneori el este neplăcut sau are păreri ciudate, dar acesta nu este un motiv să nu-l invite. Aplicat la noi: noi am fi o sectă, dacă am respinge pe cineva care gândește altfel decât noi în anumite privințe. Acesta este pericolul sectarismului.

Legătura cu răul

Sper ca celor mai mulți dintre noi să le fi devenit clar de ce așa de mulți credincioși din Haspe se strâng tocmai în această sală. Desigur aceasta nu are nimic a face cu sala, ci cu faptul că ei vor să exprime că în această sală din Haspe toți copiii adevărați ai lui Dumnezeu sunt bineveniți. Ei nu sunt chestionați de toate învățăturile. Ei nu trebuie aici să dea un examen. Este important ca ei să nu trăiască făcând răul, nu au rău moral și nu au învățături greșite, care lezează principiile creștinismului, sau nu au conștient părtășie cu cei care trăiesc practicând răul. Atunci ei sunt aici bineveniți. Aici se strâng credincioși, care doresc în toată simplitatea să fie împreună, supuși Domnului și călăuzirii Duhului Său, și să aștepte de la El, ca El să conducă totul. Unde se găsește aceasta în sistemul creștin? Acestea sunt îndoielile, pe care acești credincioși de aici le au față de sistemele bisericești, pe care le găsim pretutindeni. Credincioșii, care se strâng aici, nu au nici un fel de îndoieli cu privire la credincioșii din alte cercuri. Sunt frați și surori exact așa ca frații și surorile care se strâng aici. Dacă totul este în ordine, îi iubim tot așa cum iubim pe frații și surorile cu care avem părtășie practică la Masa Domnului. Pentru mine, cel puțin, nu există nici o diferență. În acești treizeci sau cincizeci de ani nu pot să fac nici o diferență, când eu în cer în veșnicie îi voi iubi pe toți la fel. Practic însă din păcate trebuie să fiu despărțit de ei. Nu este nicidecum plăcut să fi despărțit de anumiți credincioși. Ne doare. Dar noi trebuie să fim despărțiți de ei, deoarece ei se află într-un sistem, care poartă astfel de semne caracteristice, pe care noi trebuie să le condamnăm pe baza Scripturii. Ei se află în sisteme în care lipsește disciplinarea și verificarea, așa că ei, probabil fără să știe, sunt în părtășie cu răul. Aceasta ne întinează. Sau ei sunt în sisteme unde probabil – deseori este foarte clar acest caz – se găsesc învățături greșite principiale. Uneori ei recunosc aceasta, dar de ce rămân acolo? Ei sunt în părtășie cu acestea și prin aceasta se întinează. Sau ei sunt în sisteme în care se găsesc rânduieli omenești. Nu este totdeauna simplu să trăiești conform principiilor biblice, dar nu este minunat să trăiești conform lor? Nu este Domnul de cele mai multe ori acolo glorificat? Și nu este bucurie pentru inimile noastre când ne comportăm în Casa lui Dumnezeu conform principiilor biblice? (compară cu 1 Timotei 3).

Sectarism

Deseori noi nu putem avea părtășie cu acești credincioși și din cauză că ei se află în secte, care nu vor să aibă părtășie cu noi, deoarece noi gândim altfel despre unele detalii din Scriptură. Acestea sunt sectele. Cu ele nu putem să avem părtășie. Cât de tristă este toată această rătăcire! La aceasta se adaugă, că astăzi sunt mulți creștini, care se retrag din biserică, deoarece acolo au ajuns să fie nemulțumiți. Ce fac ei acum? Găsesc ei drumul spre mărturia unității Trupului lui Hristos? Nu trebuie noi să ne rușinăm, că așa de des aceasta nu este așa? Aceasta este vina noastră. Pe de altă parte ei nu au o înțelegere corectă. Ceea ce spun ei este: vrem să înființăm comunități noi. După o conferință cineva mi s-a adresat și mi-a zis: sunt pe cale de a înființa o comunitate în satul meu. I-a spus, credeam că în satul acesta este deja o comunitate. Mi-a răspuns: de ce, ce vreți să spuneți prin aceasta? Da, i-am răspuns eu, comunitatea dumneavoastră nu există încă acolo, dar comunitatea lui Dumnezeu există deja de mult timp acolo. Ah, a spus el, sunteți aceiași.

Dar dacă nu vorbim principial despre aceste lucruri, putem să încetăm să ne preocupăm cu adevărul lui Dumnezeu. Noi nu putem înființa comunități noi. Noi putem numai să recunoaștem ce a dat Domnul. Și aceasta este comunitatea sau Adunarea lui Dumnezeu dintr-o localitate. Noi putem numai să recunoaștem că unitatea Adunării lui Dumnezeu există deja demult și putem să încercăm ca pe baza principiilor biblice să exprimăm această unitate. Să înființezi comunități noi, aceasta nu există. Pe de o parte trebuie să acordăm respect pentru faptul că mulți au curajul să părăsească aceste sisteme, deoarece acolo se găsește multă nedreptate. Pe de altă parte ei nu au înțelegerea corectă în această privință, și probabil ar trebui să ne rușinăm că ei deseori nici prin noi nu au primit această înțelegere și de aceea nu știu să găsească drumul spre locul unde și noi avem privilegiul să ne strângem la Masa Domnului. Nu spun, ca ei să găsească drumul spre noi. Aceasta ar fi complet greșit. Noi nu suntem interesanți. Noi înșine suntem numai oaspeți. Noi dorim să ne strângem numai acolo unde Domnul Isus este în mijloc. Noi nu suntem interesați ca unii să vină la noi. Probabil uneori creăm impresia, că așa procedăm. Nu, este vorba de Domnul. El este punctul central, El este această Persoană minunată, care ne strânge spre Numele Său. Probabil este cineva aici, care se află în astfel de secte, sau biserici, sau sisteme de felul acesta. Este responsabilitatea noastră, să dăm răul afară. Unii pleacă de îndată ce le-a devenit neplăcut. Aceasta nu este biblic. Primul lucru este să încercăm să dăm răul afară. Aceasta ne spune 1 Corinteni 5. Abia după ce aceasta nu mai este posibil și întreaga Adunare nu mai este gata să dea răul afară, vine momentul când credinciosul este solicitat să plece. Noi trebuie să ne despărțim de lume (2 Corinteni 6), de iudaism (Evrei 13) și în interiorul creștinătății de tot ce ezită s-o rupă cu nedreptatea (2 Timotei 2). Aceasta înseamnă să plece: să se despartă. Nu numai în sens negativ să ne despărțim de rău, ci să ne despărțim pentru a ne îndrepta spre Numele Domnului Isus, ca să ne strângem la Masa Sa.

Semnificaţiile Cinei

Am încercat să arăt, că Cina, adică pâinea pe care noi o frângem duminica dimineața, este expresia părtășiei noastre. Noi am citit și unele versete din 1 Corinteni 11. Acolo găsim și alte semnificații ale Cinei.

  1. O pâine, un trup – ca imagine a întregii AdunăriPrima semnificație am văzut-o în 1 Corinteni 10: pâinea este un simbol al întregii Adunări. Aici în acest loc, pâinea este un simbol al întregii Adunări, așa cum este ea exprimată local.

    A doua semnificație o găsim în 1 Corinteni 11. În versetul 24 citim: „acesta este trupul Meu, care este pentru voi: faceți aceasta spre amintirea Mea.” Pâinea este deci întotdeauna un simbol al trupului lui Hristos, însă a acestui trup în semnificația lui dublă: în primul rând este vorba de trupul din carne, trupul în care Domnul Isus a umblat aici pe pământ și pe care El l-a dat la moarte pentru noi. În al doilea rând este trupul Său spiritual, așa cum el există astăzi pe pământ: acesta este Adunarea Dumnezeului cel viu. Când duminica dimineața noi vedem pâinea, ne gândim la unitatea trupului.

  2. Faceţi aceasta spre amintirea MeaTotodată vedem în pâine și un simbol al Domnului Isus ca om. Pâinea vorbește despre El în natura Lui umană. Pâinea este un rod al pământului (compară cu Isaia 4.2), așa cum Domnul Isus a fost născut aici pe pământ ca om, cum El a trăit aici și în cele din urmă S-a dat la moarte. „Acesta este trupul Meu”, spune Domnul Isus, adaugă însă „care este pentru voi”. El a dat trupul Său în moarte pentru noi. Și El ne roagă: „Faceți aceasta spre amintirea Mea”. Cât de frumos este aceasta.

    Am încercat să explic prin tabloul cu părinții și copiii ce înseamnă să sărbătorești o masă de aducere aminte. Deseori ne gândim cu plăcere la aceia care au murit și pe care i-am iubit. Noi prețuim și iubim această amintire. Așa a spus și Domnul Isus: strângeți-vă, luați pâinea, împărțiți-o între voi, luați și mâncați, și faceți aceasta în amintirea Mea. Nu este aceasta minunat? Cina este o sărbătoare a unității, este însă și o sărbătoare de aducere aminte. Ne strângem ca să ne gândim la El. Anul trecut am vorbit în America aproape toată noaptea cu un om, care timp de zece sau douăzeci de ani s-a strâns duminica după masa împreună cu frații, ca să asculte Cuvântul. Însă duminica dimineața a mers întotdeauna în biserica sa. El încerca să-mi explice după atâția ani, că nu exista nici o deosebire între ceea ce făcea biserica sa și ceea ce făceau frații duminică dimineața. L-am întrebat: ce credeți, unde se vor întâlni credincioșii mâine dimineață – era sâmbătă seara – în acest oraș mare, nu ca să asculte o predică frumoasă, ca să nu mai vorbim de Evanghelie? (El mergea într-o biserică, unde în fiecare duminică se vestea Cuvântul nu numai pentru credincioși, ci și Evanghelia, pe care ei demult au primit-o.) Unde credeți că se strâng credincioșii să facă un singur lucru: să se gândească la Domnul Isus, să se gândească la ce a făcut El pentru ei și să-L laude, să-L glorifice pentru aceasta și Lui și Tatălui să aducă adorare?

    Vedeți voi, frați tineri și surori tinere, cât de important este aceasta? În multe cercuri se sărbătorește cina. Aceasta servește potrivit învățăturii oficiale bisericești numai pentru întărirea credinței. Dar, în primul rând aceasta nu este nicidecum potrivit cu Scriptura, și în al doilea rând îndreaptă gândul spre noi. Domnul Isus nu a spus, ca noi să venim împreună ca să ne gândim la noi. Și între noi sunt câteodată credincioși, care duminica dimineața serbează întoarcerea lor la Dumnezeu și înaintea Domnului exprimă numai cât de fericiți sunt ei, că păcatele le sunt iertate. Nu acesta este scopul Cinei. Ea are loc spre amintirea Lui; să nu ne gândim la noi și nici atât de mult la mântuirea noastră, ci la Persoana Sa. Sărbătorim noi Cina, ca să ne gândim la El, o facem noi spre amintirea Lui? Poate să fie ceva mai înalt, decât a face aceasta? Domnul Isus ne-a dat aceste simboluri simple, pentru ca noi să ne gândim la El, atunci când împărțim pâinea între noi și bem din pahar. Atunci ne gândim că El Și-a vărsat sângele pe cruce pentru noi. El Și-a dat trupul, El a murit pentru noi, pentru ca noi să fi putut muri împreună cu El, pentru ca omul vechi să-și poată găsi sfârșitul pe cruce. El Și-a dat sângele pentru iertarea păcatelor noastre, așa cum Domnul Isus spune în mod deosebit în evanghelia după Matei (Matei 26.28). Toate acestea El le-a făcut, și acum El spune: veniți la Mine și luați pâinea, beți din pahar și gândiți-vă la Mine.

    Ce măreț este aceasta! Acesta este un privilegiu. Putem să fim mulțumitori, că în secolul 19 au existat credincioși, care au înțeles, că Domnul Isus și Tatăl din cer doresc cu plăcere să primească ceva de la noi, atunci când ne strângem. Am trăit, că credincioși au vizitat strângerile noastre laolaltă și după aceea au spus: am regretat, că nu s-a ținut nici o predică. Noi nu am primit nimic. Da, am spus eu uneori, noi nu am fost nicidecum împreună ca să primim ceva, ci ca să dăm ceva. Ai dat tu ceva? Nu, tu nu ai dat nimic. Tu ai așteptat să vezi dacă vei primi ceva. Nu este măreț să vezi că Dumnezeu dorește să primească ceva de la noi? V-ați gândit vreodată la aceasta, voi frați tineri și surori tinere, care demult ați primit pe Domnul, dar care încă nu ați făcut acest pas de a lua parte la frângerea pâinii? V-ați gândit, că nu este numai un privilegiu pentru voi să ocupați acest loc la Masa Domnului, ci și că Domnul Însuși dorește cu plăcere să primească ceva de la voi?

  3.  Vestirea morţii DomnuluiCea de-a treia semnificație a Cinei o găsim în 1 Corinteni 11.26: „Pentru că, ori de câte ori mâncați din pâinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului, până va veni El.” Cina este deci și o vestire publică, o vestire înaintea lumii întregi, înaintea demonilor și îngerilor. Ea este o mărturie publică față de toți oamenii. Chiar dacă ei nu o văd, mărturia este prezentă. Este o mărturie a urmărilor minunate ale morții Domnului Isus. Ce minunat este să vestim această moarte, moartea unui Om, care este prezent personal în mijlocul nostru. Cina este o ceremonie de doliu foarte ciudată. Ne gândim la un mort, care în aceeași clipă este prezent viu în mijlocul nostru. Aceasta este o ceremonie de doliu minunată: să vestim moartea Lui, care este prezent personal la noi și personal intonează în mijlocul Adunării cântările de laudă. Ce binecuvântat este să ne strângem în acest loc și împreună să trăim aceasta!
  4. Părtăşie la masa Domnului şi slujba preoţeascăVenim acum la cea de-a patra semnificație a Cinei. Sărbătorim Cina la Masa Domnului. Aceasta este o expresie cunoscută din Vechiul Testament. În Maleahi 1.7,12 și în Ezechiel 41.22; 44.16 altarul este numit „Masa Domnului”. Tot așa vorbește și Pavel în 1 Corinteni 10 cu privire la altar, ca fiind Masa Domnului: „Uitați-vă la Israelul după trup; cei ce mănâncă jertfele, nu sunt ei în părtășie cu altarul?” (versetul 18). Și apoi în versetul 21 leagă altarul cu Masa Domnului: „Nu puteți bea paharul Domnului și paharul dracilor; nu puteți lua parte la Masa Domnului și la masa dracilor.” Așa cum odinioară la poporul Israel era o diferență între altarul din față dinaintea Cortului întâlnirii și pe de altă parte altarul păgânilor, tot așa există și astăzi o diferență între Masa Domnului și masa demonilor, adică masa în legătură cu slujbele idolatre. Deci Masa Domnului este de asemenea un altar, unde noi ne strângem ca preoți, deci ca aceia care aduc jertfe (căci aceasta este caracteristica unui preot). Credeți voi, că ar fi posibil să fi împreună la Masa Domnului, spre aducerea aminte de Domnul, fără ca la noi să nu ia naștere jertfa de laudă și mulțumire, de onorare, glorificare și adorare, și să nu I le aducem Lui? De aceea Masa Domnului este și un altar. Și altarul este locul unde preoții vin împreună ca să aducă jertfe. Din 1 Petru 2 și Evrei 13 știm care sunt aceste jertfe: sunt jertfe de laudă și mulțumire, prin care noi glorificăm pe Dumnezeu Tatăl și pe Domnul Isus.

    Deci lauda noastră se cuvine nu numai Domnului Isus, ci și lui Dumnezeu. Aceasta îmi amintește de altceva. Cina a urmat, atunci când Domnul Isus a instaurat-o, imediat după sărbătorirea Paștelui. Paștele are în sine însuși o altă semnificație. Sărbătoarea Paștelui nu era o aducere aminte de miel, ci era o amintire de Dumnezeu, care a salvat poporul Israel din Egipt. Aceasta este semnificația Paștelui: Israel trebuia să serbeze în fiecare an această sărbătoare, ca prin aceasta să-și amintească cum a eliberat Dumnezeu poporul din Egipt. Era o sărbătoare la care ei trebuiau să preamărească mereu din nou pe Dumnezeu.

    Dar și noi facem aceasta duminica dimineața. Sărbătoarea Paștelui a fost înlocuită într-adevăr de Cină, dar și noi ne gândim la Dumnezeu, Tatăl nostru. Ne amintim că Dumnezeu a dat pe Fiul Său și a făcut totul, ca noi să fi putut fi mântuiți, pentru ca nimicitorul să fi putut trece pe lângă întâi-născuți (Evrei 11.28). Ne amintim că totul a pornit de la Dumnezeu, că El a pregătit această mântuire și că noi, ca popor salvat, da, mai mult chiar, ca și copii ai Tatălui avem voie să ne strângem, ca să-I aducem adorarea noastră.

    Dar Cina merge un pas mai departe. Lui Israel nu i s-a cerut să se strângă în fiecare an, ca să-și aducă aminte de miel. Însă la noi este așa. Noi ne gândim nu numai la Dumnezeu, ci și la Miel. Pentru Israel aceasta aproape că nu era necesar. Mielul era numai un animal, chiar dacă era simbolul Domnului care va veni, dar pentru noi a murit Domnul Isus Însuși, și când ne strângem ne amintim nu numai de faptul că Dumnezeu ne-a salvat și ne-a făcut copiii Săi. Noi Îi aducem nu numai adorarea noastră, ci ne gândim și prin ce a făcut El salvarea noastră. El a dat pe propriul lui Fiu, era Fiul Său, care a devenit Mielul de Paște pentru noi. Astfel noi ne strângem acum la paşte şi la cină.

    Vedeţi de ce cina a fost adăugată la paşte? Noi serbăm astăzi în sens spiritual paştele, însă noi serbăm totodată şi cina. Ne gândim că Dumnezeu ne-a dat Mielul, pentru ca noi să putem fi salvaţi. Dar noi ne gândim şi la Domnul Isus, ne strângem spre amintirea Lui, ca să-L admirăm în devotamentul Lui şi la acest altar să-I aducem adorarea noastră.

Acestea sunt deci cele patru semne caracteristice ale Cinei:

  1. este o sărbătoare a unității,
  2. este o sărbătoare de aducere aminte,
  3. este o vestire a morții Domnului, și
  4. Masa Domnului este un altar, unde noi ca preoți aducem adorarea noastră lui Dumnezeu și Mielului.

Au voie copiii să ia parte la masa Domnului?

În încheiere doresc să mă ocup cu unele întrebări practice. Cine are voie să ia parte la Masa Domnului?

Probabil că aici sunt din aceia care se preocupă cu această întrebare. Răspunsul este: credincioșii adevărați, care s-au despărțit de rău, nu trăiesc în păcat și nu au învățături greșite, care lezează principiile creștinismului. Trebuie să mai adaug ceva: copiii mei mărturisesc de asemenea, că iubesc pe Domnul Isus. Cu toate acestea eu nu le voi propune să se gândească dacă nu cumva și ei să ocupe acest loc. De ce nu? Deoarece este necesar, și aceasta în mod deosebit în timpul de decădere, ca noi să fim conștienți ce responsabilitate este legată de acest fapt. Am citit ceva în privința aceasta atât în 1 Corinteni 10, cât și în 1 Corinteni 11. În 1 Corinteni 10.14 apostolul Pavel spune: „De aceea, preaiubiții mei, fugiți de închinarea la idoli. Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecați voi singuri ce vă spun.”

Copiii, care iubesc pe Domnul Isus, dacă au pace cu Dumnezeu, aparțin din principiu Adunării lui Dumnezeu. Ei pot însă să fie așa de tineri, că nu pot suficient să judece ce facem noi. Ei încă nu pot să poarte această responsabilitate. Departe de mine să propun o vârstă. La unii această înțelegere este foarte devreme, la alții mult mai târziu. Aceasta trebuie s-o judece frații care fac lucrarea de ușieri. Acest principiu îl găsim și în 1 Corinteni 11.29: „Căci cine mănâncă și bea, își mănâncă și bea osânda lui însuși, dacă nu deosebește trupul Domnului.” Ca să se poată lua parte la Cină, trebuie deci să se știe ce înseamnă pâinea. Spun aceasta, ca să arăt clar, că copiii mici nu pot lua parte. Dar, frați tineri și surori tinere, nu spun aceasta ca să creez impresia, că trebuie să se aibă o cunoștință mare despre învățătură, că trebuie mai întâi să se dea un examen, înainte să se poată participa la frângerea pâinii. Trebuie să se știe ce se face, ce înseamnă pâinea și paharul. Și pentru aceia, care ocupă deja acest loc, trebuie să fie clar, că tu ești un copil al lui Dumnezeu, că iubești pe Domnul Isus și dorești să mergi împreună cu El despărțit de rău, dar nimic mai mult. Dacă dorești cu plăcere să ocupi acest loc împreună cu ceilalți frați și celelalte surori și ști ce înseamnă din principiu acest loc, atunci locul tău este acolo. Dacă tu îndeplinești aceste premise și încă nu ai ocupat acest loc, atunci noi nu putem decât să regretăm aceasta.

Când serbăm Cina?

O altă întrebare este: Cât de des ne strângem pentru frângerea pâinii? Și la această întrebare Scriptura dă răspuns. La început vedem, că credincioșii erau așa de umpluți de aceste lucruri, să se bucure în felul acesta în Domnul, că se strângeau în fiecare zi în case, ca să frângă pâinea (Faptele apostolilor 2.46). La câțiva ani după aceea, la credincioșii din Troa era obișnuința să se strângă în fiecare întâia zi a săptămânii, ca să serbeze Cina (Faptele apostolilor 20.7). Putem să înțelegem bine aceasta. Prima zi din săptămână este ziua învierii. Aceasta este o sărbătoare creștină. Alte zile de sărbătoare nu există pentru noi. În această singură zi de sărbătoare noi ne strângem și atunci este oportun ca la prima noastră strângere din fiecare săptămână să folosim ocazia, să sărbătorim Cina. Aceasta o făceau și credincioșii din Troa, și de asemenea și credincioșii din Corint, căci Pavel spune, ca în fiecare primă zi a săptămânii ei să pună ceva deoparte pentru colectă (1 Corinteni 16.2).

Unde să sărbătorim Cina? Despre aceasta am vorbit detaliat. Foarte scurt spus: acolo unde credincioșii se strâng ca aceia care aparțin Adunării Dumnezeului cel viu; nu ca aceia care aparțin unei anumite biserici sau secte, ci acolo unde ei se adună numai ca frați și surori într-un anumit loc. Acolo unde Domnul Isus are toate drepturile, unde numai El exercită autoritatea și unde această autoritate este pe deplin recunoscută, chiar dacă de partea noastră deseori este multă slăbiciune.

Cum serbăm Cina?

În încheiere încă o ultimă întrebare: Cum practicăm noi aceasta? Această întrebare este și pentru aceia care de mult timp ocupă acest loc. Am citit lucruri foarte serioase în privința aceasta. S-ar putea, dacă noi participăm de mult timp la frângerea pâinii – eu fac aceasta acum exact jumătate din viața mea –, că noi o facem din obișnuință și nu mai suntem deplin conștienți de ceea ce facem. Cât de important este să ne verificăm mereu. Probabil câteodată ne grăbim să verificăm pe alții, și aceasta este de asemenea răspunderea noastră. Însă 1 Corinteni 11.27-28 spune, ca mai înainte de toate să ne verificăm pe noi înșine: „De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul și de sângele Domnului. Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși.” Și ce urmează după aceea? „Și așa să mănânce.” Și eu adaug, căci Pavel însuși face aceasta. Unii au spus: dacă eu mă verific, simt că nu sunt potrivit, ci sunt nedemn. M-am verificat și astăzi rămân acasă. Aici nu spune nicidecum că cineva să facă așa. Cuvântul spune ca noi să ne verificăm și așa să mâncăm. Ce înseamnă aceasta? Noi trebuie să ne verificăm, dacă există ceva care ne împiedică. Dacă descoperim ceva, să nu rămânem acasă, ci să dăm la o parte obstacolul. Cum facem aceasta? Prin aceea, că dacă păcatul este prezent, mărturisim Domnului păcatul. Și dacă în relația cu fratele meu sau cu sora mea ceva nu este în ordine, trebuie, ca înainte de a merge la Adunare, să aduc aceasta în ordine cu fratele meu sau cu sora mea. Nu numai când eu am păcătuit față de el, ci și atunci când fratele meu sau sora mea are ceva împotriva mea, așa spune Domnul Isus în Matei 5, eu trebuie să mă duc la el și să pun chestiunea în ordine. Atunci nu am voie să spun: da, dacă ceva este prezent, atunci trebuie fratele sau sora să vină la mine. Deseori spunem așa. Nu, ce spune Cuvântul? „Deci, dacă îți aduci darul la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ți darul acolo, înaintea altarului, și du-te, întâi împacă-te cu fratele tău și apoi vino și adu-ți darul” (Matei 5.23-24).

Deci noi ne verificăm: cum stau față de Domnul, cum stau față de Dumnezeu, și cum stau față de fratele meu? Dacă totul este în ordine, atunci putem merge la Adunare. Nu ar trebui să devină un obicei la noi, iubiți frați și iubite surori, să ne verificăm? Nu abia duminică dimineața la ora 9. S-ar putea ca timpul să nu fie suficient să punem lucrurile în ordine cu frații și surorile. Această verificare ar trebui de fapt să înceapă deja după adunarea de dimineață. Avem la dispoziție o săptămână întreagă să ne verificăm înaintea feței Domnului și să aducem în ordine tot ce trebuie pus în ordine, așa că la sfârșitul săptămânii, la începutul unei săptămâni noi, putem să apărem curățiți înaintea Domnului.

Gânduri de încheiere

Cât de frumoase și de minunate sunt atunci privilegiile, pe care noi le putem trăi acolo. Nu este minunat că pâinea vorbește încă mereu, chiar și în timpurile de rătăcire, de un trup? Probabil că numai câteva procente din credincioșii din Haspe se strâng în acest loc, ca să dea expresie unității trupului. Domnul Isus a prevăzut aceasta, atunci când a spus în Matei 18.20: „Pentru că unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor.” Acolo unde doi sau trei se adună pe acest fundament, ei constituie practic Adunarea. Când nu ajung la înțelegere cu fratele într-o problemă, Domnul spune, să merg la Adunare. Ce este Adunarea astăzi pentru mine? Unde să mă duc? Răspunsul Domnului Isus este: acolo unde doi sau trei se strâng pe acest fundament al întregii Adunări (chiar dacă în Haspe sunt mii de alți credincioși), acolo este pentru mine Adunarea. Acolo unde acești doi sau trei se strâng în Numele Său, în recunoașterea deplină a autorității Sale. Desigur toți credincioșii aparțin acestei Adunări. Însă eu găsesc numai acolo singura expresie adevărată a întregii Adunări.

Așa venim noi împreună. Noi suntem întristați – suntem noi cu adevărat, iubiți frați și iubite surori? – că sunt așa de mulți care nu vin, că multe alte mii nu iau parte. Ne ostenim noi, ca ceilalți să găsească drumul? Sau din cauza comportării noastre, a vinei noastre, rămân deoparte? Când suntem așa împreună, ne bucurăm noi mereu, că știm că Domnul este în mijlocul nostru și avem voie să ne strângem în jurul Lui, ca să-I aducem Lui și Tatălui laudă, mulțumire și adorare?

Și voi, iubiți frați tineri și iubite surori tinere, care încă nu v-ați ocupat acest loc, ce vă mai reține s-o faceți? Domnul nu ne constrânge. El te întreabă: Nu vrei să ocupi și tu acest loc în amintirea Mea? Aceasta este dorința Lui. Nu vrei să împlinești această dorință a dragostei? De ce mai eziți? Din cauza fraților? Da, probabil că ei îți creează greutăți; dar nu te uita la frați; noi nu ne strângem la frați, ci la El. Este dorința Lui: „Faceți aceasta în amintirea Mea.” Nu vrei să trăiești împreună cu noi ce înseamnă privilegiul să te strângi în jurul Lui și astfel în chip minunat să trăiești această părtășie cu El și unii cu alții, spre binecuvântarea noastră și înainte de toate spre gloria Sa?

 

Adnotare

[1]Haspe este localitatea unde a fost prezentată această temă – n. tr.

[2]Observă că în acest loc se spune textual: „Voi sunteți Trup al lui Hristos”, nu: „Trupul lui Hristos”, deci fără articol. Aceasta înseamnă: Adunarea din Corint avea caracterul singurului Trup. Dacă acolo ar sta „Trupul lui Hristos”, atunci numai corintenii ar fi fost Trupul lui Hristos.

[3]Trebuie ținut însă seama, că ar putea să existe neștiință și în acest caz deseori trebuie dovedit har față de aceia care nu sunt conștienți în conștiința lor de legăturile rele.

De ce eu cred că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Tesaloniceni 4.13-18Ioan 14.1-3; Mattei 24

1 Tesaloniceni 4.13-18: Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus. Iată, în adevăr, ce vă spunem prin Cuvântul Domnului: noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte.”

Ioan 14.1-3: Să nu vi se tulbure inima! Voi aveţi credinţă în Dumnezeu, aveţi credinţă şi în Mine! În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.

Introducere

Credincioşii pot să discute cu înflăcărare, când este vorba de momentul răpirii. Poate ea cu adevărat avea loc în orice moment, sau trebuie să mai aibă loc anumite lucruri? Scopul acestui articol este să prezinte foarte pe scurt unele puncte esenţiale, care cel puţin scriitorului articolului îi face imposibil să creadă că răpirea credincioşilor va avea loc după necazul cel mare sau să creadă o doctrină potrivit căreia răpirea şi arătarea Domnului Isus în putere şi mare slavă pot avea loc în acelaşi moment.

Mai întâi o întrebare

Mai întâi doresc să spun tuturor acelora care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare, ca ei să redea un verset biblic prin care să susţină afirmaţia lor. Căci acelaşi lucru îl cer şi ei de la aceia care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare. Dacă însă ei sunt sinceri, vor trebui să recunoască, că nu este nici măcar un singur loc pentru această afirmaţie. Totodată recunosc însă, că şi toţi aceia, care cred că răpirea va avea loc înainte de necazul cel mare, nu pot să citeze un loc biblic care să vorbească direct despre aceasta. Deci ambele părţi se bazează pe deducţii şi interpretări cu mare băgare de seamă a textului biblic. În treacăt spus, nu există nici un text biblic care să vorbească direct despre Trinitate, şi cu toate acestea fiecare creştin fidel Bibliei ţine cu tărie la existenţa Trinităţii, deoarece mărturia generală a Scripturii este clară în această privinţă.

Se aşteptă venirea Domnului, sau se aşteptă venirea unei catastrofe?

Deci cine crede că răpirea va avea loc după necazul cel mare, trebuie să dovedească de ce noi creştinii trebuie să aşteptăm un lucru aşa de catastrofal cum este necazul cel mare, şi de ce în mod deosebit apostolul Pavel, care a fost aşa de îngrijorat pentru Adunare, nu a pregătit nici măcar cu un cuvânt pe creştini pentru un timp aşa de greu.

Nici Domnul Isus nu pregăteşte pe ucenicii Lui pentru un astfel de necaz, cu excepţia capitolului 24 din evanghelia după Matei, unde este vorba de rămăşiţa iudaică viitoare, ci El îi mângâie îndreptându-le privirea spre nădejdea minunată a revenirii Sale. Când El vorbeşte ucenicilor Săi despre viitor, când El nu va mai fi prezent, atunci El le spune: „Să nu vi se tulbure inima! … Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus.” (Ioan 14.1,2) Domnul Isus promite apoi ucenicilor că va reveni să-i ia la Sine în casa Tatălui. Şi El le spune, că aceasta este ceva de la sine înţeles şi că desigur, El le-ar fi spus, dacă nu ar fi aşa. Ar trebui noi să ne aşteptăm, că El într-adevăr ne-ar fi spus dacă viitorul nostru nu ar fi în fericire la El, dar El nu ne-ar fi spus că noi, înainte ca El să ne poată lua, ar trebui să trecem printr-un necaz, cum niciodată mai înainte nu a fost şi cum nici nu va mai fi după aceea? Cât de mult trebuie să întristeze aceasta pe Domnul, dacă noi considerăm că El aşa S-a comportat?

Venirea Domnului Isus, ca să ia pe credincioşi în casa Tatălui, era o noutate senzaţională pentru ucenicii care până atunci au crezut că Mesia va veni şi va întemeia Împărăţia Sa pe pământ. Deci ucenicii nu trebuiau să-şi facă nici un fel de griji şi nici să nu fie fricoşi, căci nădejdea lor nu trebuia să fie un Hristos pe pământ, ci că ei sunt legaţi cu Hristos aflat în cer. Ar fi fost revenirea lui Hristos cu adevărat o îmbărbătare pentru ucenici, dacă ei mai înainte ar fi trebuit să treacă printr-un necaz mare, despre care ni se spune că vor fi foarte puţini care vor supravieţui (compară cu Apocalipsa 6-18)? Ar fi fost cuvintele „să nu vi se tulbure inima” cu adevărat încurajatoare?

Când mai târziu Pavel vorbeşte credincioşilor din Tesalonic despre răpire, atunci este ca şi cum el însuşi ar fi auzit cuvintele Domnului din evanghelia după Ioan 14, căci şi el vorbeşte despre răpire şi începe expunerea sa cu cuvintele: „ca să nu vă întristaţi” (1 Tesaloniceni 4.13). Credincioşii din Tesalonic îşi făceau griji mari referitoare la ce se va întâmpla cu cei dragi ai lor care au adormit, dacă Domnul va reveni. Erau alte motive decât acelea pe care le aveau ucenicii în evanghelia după Ioan capitolul 14, este însă interesant, că atât Domnul cât şi apostolul fac aluzie la răpire şi la luarea în casa Tatălui ca mângâiere împotriva întristării (oricare ar fi cauzele care o provoacă). Dar dacă răpirea ar avea loc abia după necazul cel mare, atunci eu nu înţeleg pe Pavel, de ce el ajunge la ideea să ne spună: „Mângâiaţi-vă, deci, unii pe alţii cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4.18). Personal mi-aş dori în acest caz, ca răpirea să fie amânată cât mai mult şi eu să mor în pace, ca să nu trebuiască să trec prin acest necaz îngrozitor.

Este vorba de un necaz special

Cine îşi doreşte să treacă printr-un timp în care pământul trebuie să îndure mânia lui Dumnezeu într-un mod cum niciodată nu a avut loc (compară cu Romani 1.18) – trebuie să fii unul care doreşte să se chinuie singur, ca să doreşti aşa ceva. Într-adevăr, creştinii trebuie şi astăzi să intre în slavă trecând prin multe necazuri şi întristări, dar aceasta nu se poate compara cu ce va fi atunci când Dumnezeu Îşi va descoperi mânia. Când Hristos a fost pe pământ, El a trebuit să sufere multe necazuri, dar erau necazuri din pricina dreptăţii, sau suferinţe din cauza sentimentelor Lui de compasiune pentru alţii, sau suferinţe, deoarece tot timpul El a făcut voia Tatălui. Când Hristos a atârnat pe cruce şi a fost părăsit de Dumnezeu în cele trei ore de întuneric, El a trebuit să suporte mânia lui Dumnezeu. Nimeni nu se va îndoi că între aceste feluri diferite de necaz sunt diferenţe mari. Astfel „necazul cel mare” nu se compară cu acele necazuri pe care şi noi le suferim, de exemplu din pricina dreptăţii. Aceasta devine clar chiar numai prin faptul, că Domnul Isus Însuşi spune, că va fi un necaz unic, cum niciodată n-a fost (Matei 24.21). De ce mulţi comentatori trec cu vederea acest fapt?

Nu ar fi fost în 1 Tesaloniceni 4 un moment bun, ca să ne pregătească, cum trebuie să ne comportăm în necaz: cum putem să rămânem credincioşi Domnului, ca să nu cădem pradă fiarei din adânc şi să nu primim pe frunte semnele ei? În loc de aceasta Pavel ne spune în capitolul următor: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos” (1 Tesaloniceni 5.9), şi: „De aceea, mângâiaţi-vă unii pe alţii şi zidiţi-vă unii pe alţii” ( 1 Tesaloniceni 5.11). Să îndrepţi privirea spre răpire ca mângâiere, cu toate că se ştie că mai înainte trebuie să aştepţi necazul cel mai grav în forma mâniei lui Dumnezeu, aceasta nu este o încurajare! Ori este? Ar fi fost cel mult o încurajare, dacă apostolul ar fi vorbit despre necazul cel mare şi ar fi vestit răpirea ca salvare pentru aceşti credincioşi – şi atunci nu ar mai fi fost la modul general – din aceste împrejurări vitrege. Dar Pavel nu face aceasta.

În cazul necazului este vorba de mânia lui Dumnezeu

De fapt când Pavel vorbeşte despre faptul că Dumnezeu „nu ne-a rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5.9), din capitolul 1 devine clar ce se înţelege prin cuvântul „mânie”. Acolo se spune în versetul 10: „… Isus, care ne scapă de mânia viitoare”. Atunci era pe deplin clar, la ce mânie se referea Pavel aici: era mânia, care în Vechiul Testament a fost vestită mereu şi care a fost numită şi „ziua răzbunării” (Isaia 61.2). Această mânie stătea în Vechiul Testament în mod deosebit în legătură cu „ziua Domnului”, şi tocmai despre această „zi a Domnului” este vorba în capitolul 5 (vezi versetul 4). Este „mânia Mielului” (Apocalipsa 6.16), „ziua cea mare a mâniei Lui” (Apocalipsa 6.17), „paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14.10). Domnul Isus va călca în picioare „teascul vinului mâniei aprinse a lui Dumnezeu” (Apocalipsa 19.15); şi tocmai despre această mânie spune Pavel: „Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie”.

Este adevărat că expresia „mânia lui Dumnezeu” este folosită şi pentru relaţia veşnică a omului necredincios cu Dumnezeu, dar cu toate acestea aici ( 1 Tesaloniceni 1.10) nu poate fi vorba de mânia veşnică a lui Dumnezeu, căci fiecare credincios devine eliberat pentru totdeauna de această mânie, atunci când se întoarce la Dumnezeu (vezi şi Ioan 3.36; aici mânia nu vine ca în 1 Tesaloniceni 1.10, ci ea este deja peste cei necredincioşi), dar Scriptura foloseşte această expresie mult mai des ca să descrie timpul când „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nedreptăţi a oamenilor” (Romani 1.18). Ca să poţi recunoaşte ce sens are această „mânie”, de fiecare dată este important contextul în care stă: în 1 Tesaloniceni 5 în context este vorba tocmai despre „ziua Domnului”, care este precedată de judecăţi grele (de mânia lui Dumnezeu). Este fals să deduci că aici este vorba de mântuirea veşnică, deoarece cuvântul „mântuire” se întâlneşte în acelaşi verset (1 Tesaloniceni 5.9). Cuvântul „mântuire” are în Scriptură mai multe înţelesuri şi el descrie şi eliberarea  şi salvarea din împrejurările pământeşti (vezi de exemplu Faptele apostolilor 2.40; „Mântuiţi-vă din mijlocul acestei generaţii stricate”). Şi aici (1 Tesaloniceni 5,9) acest cuvânt înseamnă mântuire de mânia lui Dumnezeu, care va veni peste pământul acesta. Mântuirea veşnică este fără îndoială inclusă în acesta.

Apostolul laudă în capitolul 1 pe credincioşii din Tesalonic, deoarece ei aşteaptă pe Domnul să vină din cer, şi în loc să le îndrepte atenţia, că mai bine ar fi să aştepte mai înainte mânia lui Dumnezeu în necazul cel mare, el le spune, că Isus îi va salva „de mânia viitoare”. Aşa cum am spus, în locul acesta „mânia” nu poate fi locul de destinaţie veşnică a celor necredincioşi, deoarece această mânie nu este descrisă ca „venind”, ci ca aceea care „rămâne” asupra celui care nu se căieşte şi nu crede în Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3,36).

Uneori se spune, că mânia lui Dumnezeu va fi revărsată abia după ce Hristos va fi revenit (deci după timpul de necaz propriu-zis). Prin aceasta se vrea să se acorde valabilitate Scripturii, că într-adevăr noi vom fi salvaţi „de mânia viitoare”, în acelaşi timp tăgăduindu-se că răpirea va avea loc înaintea necazului cel mare. Se spune, că revărsarea mâniei lui Dumnezeu nu trebuie confundată cu „necazul cel mare”.

Este adevărat că punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu va avea loc abia după venirea Domnului. Dar tocmai judecăţile dinaintea venirii Domnului (judecăţile peceţilor, judecăţile trâmbiţelor şi judecăţile potirelor) sunt deja începutul acestei mânii a lui Dumnezeu.

Dacă în Apocalipsa 15.1 se spune că mânia lui Dumnezeu se sfârşeşte în aceste plăgi/potire: „Apoi am văzut în cer un alt semn mare şi minunat: şapte îngeri care aveau şapte nenorociri, cele din urmă, căci cu ele s-a sfârşit mânia lui Dumnezeu”, atunci aceste judecăţi ale potirelor, care în mod explicit sunt numite „şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu” şi au loc înainte de venirea Domnului, aparţin mâniei lui Dumnezeu. Şi deoarece cu ele se sfârşeşte mânia, trebuie atunci ca mai înainte să fi avut loc judecăţi care conţin mânia lui Dumnezeu.

În vorbirea Domnului Isus cu privire la timpul sfârşitului în Luca 21.23 se spune: „Vai de femeile care vor fi însărcinate şi de cele care vor alăpta în acele zile! Pentru că va fi strâmtorare mare pe pământ şi mânie împotriva poporului acestuia.” Aici este vorba într-adevăr de timpul din anul 70 după Hristos, când Ierusalimul a fost distrus, dar tocmai această judecată este o umbră a ceea ce va avea loc în mod desăvârşit în zilele din urmă. Dacă ceea ce a avut loc deja acolo, a avut loc pe baza mâniei lui Dumnezeu, ar fi de neimaginat că ceea ce va veni în viitor  cu mult mai îngrozitor prin împăratul nordului peste Israel şi Ierusalim nu va aparţine acestei mânii. Pe lângă aceasta în proroci ni se spune explicit, că împăratul nordului, asirianul, este unealta mâniei lui Dumnezeu (vezi de exemplu Isaia 10). Aceasta este răzbunarea lui Dumnezeu ca răspuns la primirea lui antihrist. Aşa cum primirea semnelor fiarei (a domnitorului mondial roman) atrage explicit după sine băutul paharului mâniei lui Dumnezeu. (Apocalipsa 14.10).

De multe ori se consideră că necazul cel mare se referă la prigonirea credincioşilor. Şi este adevărat, că prigonirea este şi ea o formă de necaz, cu toate că lingvistic ea se deosebeşte de acesta, şi chiar şi credincioşii vor avea în viitor necaz, dar cuvântul are un câmp mult mai larg în înţelesul lui pentru toate formele de necaz pricinuite de diferite cauze. Astfel, „necazul cel mare” este judecata de pedepsire din partea lui Dumnezeu în mod deosebit pentru Israel, din cauza primirii lui antihrist, respectiv pentru lumea creştină din cauza decăderii ei de la El.

O analiză a folosirii cuvântului tlipsis ( folosit în limba greacă pentru necaz / strâmtorare / întristare) confirmă acest înţeles.

Geneza 42.21: Ei au zis atunci unul către altul: „Suntem într-adevăr vinovaţi faţă de fratele nostru; căci am văzut neliniştea sufletului lui când ne ruga şi nu l-am ascultat. De aceea vine peste noi necazul acesta.

 Înţelesul este aici: pedeapsă. Această istorie este de fapt un model despre ceea ce se va întâmpla în viitor cu rămăşiţa iudaică.

Deuteronom 28.53: În asedierea şi în sărăcia în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-i va da.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 28.57: … şi din cauza fătului ieşit dintre picioarele ei, şi a copiilor pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, în timpul asedierii şi mizeriei în care vrăjmaşul tău te va aduce în cetăţile tale.

Strâmtorare pentru Israel venită prin duşmani.

Deuteronom 31.17: În ziua aceea, mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi îi voi părăsi şi-Mi voi ascunde faţa de ei. Şi ei vor fi sfâşiaţi şi o mulţime de rele şi de necazuri va cădea peste ei: şi atunci va zice: „Oare nu m-au ajuns aceste rele pentru că Dumnezeul Meu nu este în mijlocul meu?”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Judecători 10.14: Duceţi-vă şi imploraţi pe dumnezeii pe care i-aţi ales; ei să vă salveze în timpul necazului vostru.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

2 Cronici 15.6: … un popor se lupta împotriva altui popor, o cetate împotriva altei cetăţi, pentru că Dumnezeu le tulbura cu tot felul de suferinţe.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva oamenilor.

2 Cronici 20.9: Dacă va veni peste noi sabia, judecata, ciuma sau foametea, şi noi ne vom înfăţişa înaintea casei acesteia şi înaintea Ta – căci Numele Tău este în casa aceasta – şi vom striga către Tine din mijlocul strâmtorării noastre, atunci Tu ne vei asculta şi ne vei mântui.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 55.3: … din cauza glasului vrăjmaşului şi din cauza apăsării celui rău. Căci ei aruncă nelegiuire peste mine şi mă persecută cu mânie.

Necaz venit din partea păcătoşilor.

Psalmul 78.49: El Şi-a aruncat împotriva lor mânia Lui aprinsă, furia, indignarea şi necazul: o mulţime de îngeri ai nenorocirii.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Psalmul 107.39: Sunt împuţinaţi şi apăsaţi prin asuprire, nenorocire şi suferinţă.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Proverbe 1.27: Când vă va cuprinde deodată groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va veni peste voi necazul şi strâmtorarea.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu asupra batjocoritorilor.

Isaia 37.3: Şi i-au zis: „Aşa vorbeşte Ezechia: ‚Ziua aceasta este o zi de necaz, de pedeapsă şi de insultă; căci copiii sunt aproape să se nască şi nu este putere pentru naştere.’”

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Şi această întâmplare este un model a ceea ce va avea loc în viitor.

Habacuc 3.16: Am auzit şi trupul mi s-a cutremurat; buzele mi s-au înfiorat la acest glas, putrezirea mi-a intrat în oase şi tremur înăuntrul meu. Căci m-aş putea oare odihni în ziua necazului, când asupritorul se va ridica împotriva poporului?

Necaz prin atacul vrăjmaşului împotriva lui Israel.

Ţefania 1.15: Ziua aceasta este o zi de mânie, o zi de necaz şi de suferinţă, o zi de ruină şi de nimicire, o zi de întuneric şi de negură, o zi de nori şi de întunecime.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva lui Israel.

Faptele apostolilor 7.11: Dar a venit o foamete peste toată ţara Egiptului şi Canaanului. Nevoia era mare şi părinţii noştri nu găseau hrană.

 Strâmtorare prin foamete ca „judecată a lumii” – cei şapte ani de sărăcie sunt un model al necazului care va veni.

Romani 2.9: Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste iudeu, apoi peste grec.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Romani 8.35: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz, sau strâmtorare, sau prigonire, sau foamete, sau lipsă de îmbrăcăminte, sau primejdie, sau sabie?

Necaz diferenţiat de prigoană.

2 Tesaloniceni 1.6: Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea necaz celor care vă necăjesc.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva răului.

Apocalipsa 2.22: Iată, o arunc bolnavă în pat; şi celor ce comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor.

Necaz ca mijloc de revărsare a mâniei lui Dumnezeu împotriva bisericii apostate.

Pare foarte nenatural, dacă ar trebui să presupunem că „necazul cel mare”, care este descris ca fiind ceva pe care lumea nu l-a trăit şi nici nu-l va mai trăi după aceea, că tocmai acest necaz nu revelează mânia lui Dumnezeu – şi dacă nu o revelează, ce este el atunci? Este o îngrădire, dacă noi limităm mânia lui Dumnezeu exclusiv la timpul de după venirea Domnului Isus, chiar dacă atunci are loc punctul culminant al mâniei lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt în Vechiul Testament şi în Noul Testament

Thomas Jettel scrie:

Deci adepţii răpirii înainte de necazul cel mare afirmă, că Duhul Sfânt în ultimii trei ani şi jumătate (sau cu şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează aşa cum a lucrat în Vechiul Testament, şi nu aşa cum a lucrat în epoca Bisericii lui Hristos. Căci în acest sens El nu va mai fi (aşa se spune). Dar Duhul nu a lucrat altfel în Vechiul Testament decât a lucrat în Noul Testament. Diferenţa majoră în Noul Testament este aceea că în Vechiul Testament Duhul nu a fost permanent la fiecare sfânt în parte. În Vechiul Testament era posibil ca Duhul să fie luat pentru un timp de la sfântul „uns”. Deci dacă după răpire Duhul rămâne numai un timp în cel credincios – ca în Vechiul Testament –, atunci Duhul Sfânt nu mai este puterea care „opreşte”. Aşa învaţă doctrina răpirii înainte de necazul cel mare. Dar dacă Duhul Sfânt este astăzi puterea care „opreşte”, atunci trebuie să deducem, că în Vechiul Testament El a fost la fel puterea care „opreşte”. Căci atât astăzi, cât şi atunci, „taina răutăţii” nu a ajuns să se desfăşoare pe deplin. Duhul Sfânt a oprit-o – atunci, ca şi acum. Dar dacă Duhul Sfânt în Vechiul Testament a fost puterea care „opreşte” şi acesta în ultimi trei ani şi jumătate (sau şapte ani) înainte de revenirea lui Hristos lucrează şi acţionează ca în timpul Vechiului Testament, atunci trebuie să deducem, că El va fi şi atunci puterea care opreşte! Drept urmare nu se poate afirma, că lucrarea Duhului (sau prezenţa Duhului) ar fi elementul decisiv, care va fi luat, pentru ca răutatea să poată ajunge la manifestare deplină în ultimii trei ani şi jumătate (sau şapte ani).

Este aceasta cu adevărat aşa? Întrebarea este, dacă Duhul nu a lucrat diferit în Vechiul Testament şi în Noul Testament. Dacă noi urmărim misiunea Duhului Sfânt prezentată în evanghelia după Ioan, atunci noi Îl vedem acolo ca Mângâietor, ca Apărător, ca Avocat, Conducător, şi aşa mai departe, şi Pavel vorbeşte despre El ca fiind arvuna în inimile noastre, cu care noi am fost pecetluiţi ( 2 Corinteni 1.22). Au fost acestea misiunile Duhului Sfânt în Vechiul Testament? Deci dacă Duhul Sfânt în perioada Bisericii în mod evident are alte misiuni sau misiuni suplimentare decât în Vechiul Testament, de ce să nu fie o altă misiune şi aceea de a acţiona ca „Cel ce opreşte” (potrivit cu 2 Tesaloniceni 2)?

Şi chiar dacă oprirea nu este o misiune, ci numai o consecinţă a locuirii Sale pe pământ, atunci nu este nici o problemă să se creadă că atâta timp cât o Persoană a Dumnezeirii este pe pământ, judecata nu poate fi nicidecum exercitată. Cu toate că aceasta nu înseamnă că judecata trebuie să vină imediat când o Persoană a Dumnezeirii nu mai locuieşte pe pământ. În timpurile Vechiului Testament a avut loc odată o judecată asemănătoare, şi anume la potop, dar după aceea răul a evoluat iarăşi cu încetinitorul – vezi de exemplu Geneza 15.16. După aceea Dumnezeu a locuit iarăşi un timp pe pământ (în Locul Preasfânt în Templu între heruvimi) şi apoi a fost Domnul Isus ca Om aici pe pământ – iarăşi o Persoană a Dumnezeirii. Şi chiar dacă la cruce s-a atins culmea răutăţii, totuşi Dumnezeu a dăruit timpul de har.

Asemănarea dintre Matei 24 şi 1 Tesaloniceni 4

Un argument al acelora, care cred că răpirea va avea loc după necazul cel mare este, că 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 arată asemănării în descriere. La prima privire aceasta este adevărat, dar se trece cu vederea că apostolul are un „cuvânt al Domnului”, aşa cum spune el în 1 Tesaloniceni 4. Aceasta înseamnă: apostolul a primit o revelaţie. El nu repetă cuvântul Domnului din Matei 24, ci revelează lucruri cu totul noi, care până atunci nu au fost cunoscute. Aceasta o confirmă şi 1 Corinteni 15.51, unde se spune: „Iată, vă spun o taină[1]”. Imediat după aceea Pavel vorbeşte în versetul următor despre răpirea „într-o clipă, într-o clipeală de ochi” şi despre transformarea noastră în aceeaşi clipă.

Răpirea, şi legată de ea învierea dintre morţi, precum şi transformarea acelora din toate timpurile din urmă care au crezut, a fost până atunci o taină şi total necunoscută. De aceea nu se poate considera ca de la sine înţeles că apostolul se referă aici la evenimentul venirii Domnului cu putere şi slavă mare. Dimpotrivă, el prezintă aici un aspect cu totul nou: venirea Domnului are loc în mod evident în două etape, şi anume în venirea pentru ai Săi (1 Tesaloniceni 4.15-18) şi venirea cu ai Săi (1 Tesaloniceni 3.13). Venirea cu ai Săi nu era o taină, deoarece ea a fost anunţată, ca de exemplu în Zaharia 14.5.

Pe lângă asemănările din 1 Tesaloniceni 4 şi Matei 24 (nori, trâmbiţe, îngeri) sunt şi diferenţe esenţiale:

  • În Matei 25.29.30 se arată explicit că venirea Domnului cu putere şi slavă mare are loc la scurt timp după ce are loc necazul cel mare; în 1 Tesaloniceni 4 nu citim nimic despre aceasta. Dimpotrivă, în capitolul 3 citim chiar că Domnul Isus va reveni şi va aduce cu El pe toţi sfinţii, aceasta înseamnă că credincioşii trebuie mai înainte să fi fost răpiţi la El.
  • Dacă în 1 Tesaloniceni 4 şi 5 este o cronologie, atunci aceasta este, că mai întâi este amintită răpirea (capitolul 4) şi abia după aceea se vorbeşte despre „Ziua Domnului” (capitolul 5). În evanghelia după Matei 24 Domnul vorbeşte mai întâi despre necaz şi după aceea despre venirea în putere şi slavă mare. Abia după aceea, aşa cum cred unii, ar trebui El să vorbească nemijlocit despre răpire („unul va fi lăsat şi altul va fi luat”)?
  • În Matei 24.30 Domnul s-ar arăta în timp ce toate seminţiile ţării se vor bocii. Conform cu 1 Tesaloniceni 4 Domnul va veni la o Biserică îmbărbătată şi mângâiată, care aşteaptă deja venirea Sa.
  • În Matei 24.30,31 Fiul Omului va reveni „pe norii cerului”, şi când El Îşi adună aleşii, El îi strânge în Israel, căci potrivit cu Zaharia 14.4, Domnul la venirea Sa Îşi va pune picioarele pe Muntele Măslinilor. În 1 Tesaloniceni 4 se spune, dimpotrivă, că Domnul Isus nu ne va strânge pe pământ, ci noi vom fi adunaţi la El în văzduh (vezi şi 2 Tesaloniceni 2.1).
  • În afară de aceasta, aleşii din Matei 24.31 vor fi adunaţi de către îngeri, în timp ce în 1 Tesaloniceni 4 Domnul Isus vine personal ca să ne ia la Sine (vezi şi Ioan 14).
  • În Matei 24 se pare că îngerii sună cu trâmbiţa, ca să adune pe cei aleşi; în 1 Tesaloniceni 4 citim dimpotrivă, că Domnul Isus Însuşi „cu un strigăt de strângere laolaltă” (textual: un strigăt de poruncă) coboară cu „trâmbiţa lui Dumnezeu”. Aici se poate înţelege că Domnul Însuşi va suna cu trâmbiţa lui Dumnezeu.

Venirea Domnului pentru poporul Său ceresc şi revenirea Lui pentru poporul Său pământesc Israel au într-adevăr anumite asemănări. Dar revenirea pentru răpirea credincioşilor are o dimensiune mai profundă sau mai personală decât revenirea Sa pentru poporul Său pământesc: căci în timp ce credincioşii din perioada creştină vor fi luaţi în casa Tatălui, aleşii poporului iudeu vor fi strânşi în Israel (Ierusalim). Totodată se potriveşte chemării noastre cereşti, că noi ne întâlnim cu Domnul în văzduh, şi cu chemarea pământească, că Domnul vine la ei pe pământ.

Taina din Romani 11.25,26

Pentru răpirea înainte de necazul cel mare vorbeşte şi Roamni 11.25,26:

Romani 11.25,26: Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit.”

Abia după ce va intra numărul deplin al neamurilor, Dumnezeu reia legătura cu Israel. În mod deosebit ultimii săptămână-ani (7 ani) din Daniel 9 vor fi un timp de pregătire pentru Israel (vezi Apocalipsa 6-19), aşa că va fi trezită o rămăşiţă, care apoi va fi aşa de mare, că ea va reprezenta „tot Israelul”. Şi aici apostolul Pavel vorbeşte despre o taină. Că Israel va fi restaurat, era demult cunoscut prin Vechiul Testament, dar cum se va atinge acest ţel, după ce a început epoca Bisericii, această taină o revelează apostolul aici în Romani 11. Mai întâi trebuie să intre numărul deplin al neamurilor, înainte ca „tot Israelul” să poată fi mântuit.

Momentul răpirii

Aceste diferenţe sunt în sine clare şi spun mult, dar după cum se ştie ele nu spun nimic despre cât timp va trece între cele două etape ale revenirii. Şi ca să mergem un pas mai departe, trebuie să ţinem seama că în Vechiul Testament Biserica era încă o taină şi ea nu se găseşte în scrierile profetice. Ea era o taină, „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte generaţii” (Efeseni 2.5). Astăzi este revelat, că taina voii lui Dumnezeu este, să aducă totul sub un Cap (Hristos), şi anume tot ce este în ceruri, şi tot ce este pe pământ (Efeseni 1.9). Deci noi ştim că Dumnezeu avea un plan pentru acest pământ (care a fost făcut cunoscut fiilor oamenilor; vezi Psalmul 8), şi acest plan va fi împlinit când Hristos va domni în Împărăţia de o mie de ani a păcii, mai exact spus, în „administrarea plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1.10), aici însă este aşa, că Hristos va avea un trup, care ca şi Cap peste toate, din cer va domni şi stăpâni împreună cu El (Efeseni 1.19-22).

Dacă noi diferenţiem bine aceste lucruri şi ne gândim că Duhul Sfânt numeşte necazul cel mare ca „necaz pentru Iacov” şi necaz pentru „poporul lui Daniel” (Ieremia 30.7Daniel 12.1), în timp ce Mihail, prinţul cel mare, va apărea, „cel care stă pentru copiii poporului tău (pentru poporul lui Daniel)” – cum ne putem noi atunci imagina că Adunarea/Biserica trebuie să treacă prin acest necaz? În afară de aceasta pentru noi nu stă arhanghelul Mihail, ci Domnul Însuşi va veni ca să ne ia la Sine. El vine într-adevăr cu strigăt poruncitor şi vocea unui arhanghel, dar El vine personal!

Ce mutare de şah hermeneutică ne permite să confundăm atât de mult aceste două destinări şi chemări – ale Adunării/Biserici şi ale lui Israel? Putem noi crede că Domnul Isus a pregătit poporul Său pământesc prin proroci cu multe detalii pentru acest timp greu şi pentru poporul Său ceresc nu spune nici un cuvânt despre o catastrofă de o aşa dimensiune? Putem noi crede că apostolul Pavel, care în mod deosebit a revelat adevărul despre Biserică şi a luptat zi şi noapte în rugăciune pentru ea, nu a amintit în nici un loc acest necaz, în afară probabil de 2 Tesaloniceni 2? Însă şi aici se poate înţelege, că el aici porneşte de la faptul că Biserica a fost deja adunată la Domnul Isus în cer (2 Tesaloniceni 2.1), înainte să năvălească decăderea pe pământ.

Dacă cercetăm amănunţit chemarea lui Israel şi chemarea Bisericii, atunci nu ne putem imagina, cum pot să stea una lângă alta aşa diferenţe mari în cele două chemări. Unii pleacă în toată lumea, vestesc „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 24.14), vestesc Împărăţia ca fiind apropiată şi pregătesc pe oameni pentru o Împărăţie pământească, ca şi Domnul Isus la începutul lucrării Sale (Matei 4.17); şi ceilalţi predică „Evanghelia slavei preafericitului Dumnezeu”, pe Omul Hristos glorificat în cer şi că noi suntem uniţi cu acest Om în cer ca şi cetăţeni ai cerului. Aşteptarea unuia este îndreptată spre pământ şi aşteptările celuilalt sunt îndreptate în sus, unde este Hristos (Coloseni 3.1,2). Unii aşteaptă o Împărăţie pe pământ, alţii Casa Tatălui.

Dacă nu diferenţiem nădejdile şi făgăduinţele lui Israel şi ale Biserici, atunci ori anulăm poporului Israel nădejdile şi făgăduinţele lor, ori noi coborâm nădejdile Biserici la nivelul iudaic, la nădejdi pământeşti. John Nelson Darby a scris pe drept:

Dacă nădejdile lor (ale iudeilor) erau nădejdile Bisericii şi dacă starea lor spirituală era aceeaşi ca şi starea noastră spirituală, atunci nădejdile lor nu s-au împlinit, ci au fost înşelaţi. Sau (şi cititorul să ia bine seama la aceasta) dacă nădejdile lor nu sunt nădejdile Bisericii, atunci nădejdile noastre  sunt coborâte la nivelul nădejdilor iudaice pământeşti şi temporale. Acest ţel mare îl urmăreşte vrăjmaşul cu acest plan, căci fără îndoială este vorba de activitatea intensă a vrăjmaşului. Dacă noi tăgăduim o rămăşiţă iudaică clară şi bine delimitată, care are o credinţă iudaică şi nădejdi iudaice şi se bazează pe făgăduinţe iudaice, atunci aceasta coboară Biserica pe acest nivel. Prin aceasta tăgăduim valoarea şi puterea binecuvântărilor spirituale din locurile cereşti în Hristos, şi locul trupului lui Hristos în legătură cu El se pierde. Tocmai aceasta face ca această problemă să fie aşa de importantă pentru creştini. Ţelul mare al duşmanului este să tăgăduiască şi să distrugă credinţa veritabilă a Biserici şi să dea la o parte Biserica însăşi. Aceasta vrea el să obţină, prin aceea că tăgăduieşte răpirea credincioşilor înaintea arătării Domnului, şi, drept consecinţă, neagă o rămăşiţă iudaică clară şi bine definită, cu speranţe iudaice şi cu evlavii iudaice. În nici un caz nu vreau să afirm că toţi cei care au alunecat în acest sistem, intenţionează aceasta sau că sunt conştienţi de urmări, dacă tăgăduiesc că răpirea credincioşilor are loc înainte de arătarea Domnului şi tăgăduiesc rămăşiţa iudaică. Dar efectul are totuşi loc, şi este spre pierderea lor, cu toate că ei nu au intenţionat aceasta. Ei sunt înşelaţi de vrăjmaş; cu toate că ei înşişi nicidecum nu au intenţia ca prin vrăjmaş să înşele pe cititorii lor şi să-i ducă în rătăcire (Collected Writings, V. 11, pag. 122).

Uneori se spune, că aceste două chemări au putut merge împreună în timpul dintre anii 30 şi 70 după Hristos. Acesta este însă un argument slab, deoarece după omorârea cu pietre a lui Ştefan, Dumnezeu a încetat complet să mai transmită un mesaj special poporului Israel (compară Faptele Apostolilor 3.19-26Faptele Apostolilor 7). Niciodată nu au fost transmise simultan două chemări diferite şi ele nu au fost recunoscute de Dumnezeu. Dimpotrivă, Pavel a venit ca „vas ales” (Faptele Apostolilor 9.15) abia după omorârea cu pietre a lui Ştefan. Caracterul ceresc al Biserici nu a fost vestit mai înainte.

Mărturia cărţii Apocalipsa

Şi ca şi cum aceste argumente nu ar fi suficiente, studiul cărţii Apocalipsa se potriveşte pe deplin în tabloul prezentat mai înainte, când acolo în primele trei capitole mereu se vorbeşte despre Biserică; cuvântul „Biserică” se întâlneşte de 19 ori. Apoi începând cu capitolul 4 se descrie o scenă cerească şi de la capitolul 6 până la capitolul 18 se descriu judecăţile grele ale mâniei lui Dumnezeu, care vor veni peste pământul acesta. Tocmai în această fază (capitolele 6-18) a cărţii Apocalipsa nu citim nici măcar o singură dată despre Biserică, numai în tabloul celor 24 de bătrâni, care sunt văzuţi în cer. Da, cuvântul „Biserică” nu se întâlneşte nici măcar o singură dată. În contrast cu aceasta însă se fac unele referiri la locuri din Vechiul Testament şi sunt amintite cele 12 seminţii ale lui Israel (Apocalipsa 7), ceva cu totul neobişnuit pentru scrierile lui Ioan. Abia după vărsarea mâniei lui Dumnezeu şi după judecăţi apare iarăşi Biserica în tabloul miresei şi a Ierusalimului ceresc şi nou (capitolele 19-21). Trebuie noi să credem, că toate acestea au fost scrise la pură întâmplare? Sau a fost călăuzit conştient aşa de Duhul lui Dumnezeu? Nu trebuie noi să tragem din aceasta concluzia logică că din constatarea biblică nu se poate spune că răpirea şi venirea cu putere şi slavă mare sunt una şi acelaşi lucru şi că cel puţin timpul necazului cel mare este între aceste două evenimente? Nu este aceasta şi diferenţa între venirea Domnului, când El vine pentru poporul Israel ca „Soare al dreptăţii” (Maleahi 3.20) şi ca „Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22.16), când El vine pentru Biserică? Nici în Ioan 14.3 şi nici în Apocalipsa 22.20 nu ni se relatează că înainte de venirea Domnului trebuie să aibă loc anumite lucruri. Venirea Domnului pentru Biserică este posibil să aibă loc în orice moment. Duhul şi Mireasa strigă: Vino! Şi răspunsul la acest strigăt este: Da, Eu vin curând! (compară cu Apocalipsa 22.17-20).

 

Adnotare

[1]O taină este totdeauna în Noul Testament ceva, care în Vechiul Testament nu a fost revelat. Vezi Matei 13.11Efeseni 1.9; 3.9; 6.19Coloseni 1.26Romani 11.25; 16.25;  1 Timotei 3.16.


Tradus de la: Warum ich an eine Entrueckung vor der Drangsal glaube

Traducere: Ion Simionescu

Darul Duhului şi darurile
Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

William Kelly

© EPV, Online începând de la: 11.10.2018, Actualizat: 11.10.2018

Versete călăuzitoare: – Faptele apostolilor 2; 8; 10; 19

Duhul lui Dumnezeu a venit pe pământ

Timpul se împlinise acum. Dumnezeu S-a revelat. Israel ar fi trebuit acum să mărturisească, că Mesia al său era şi Emanuel, Dumnezeu cu noi, şi credinţa ar fi trebuit să recunoască în moartea şi învierea Domnului cum Dumnezeu este pentru noi. Dar Dumnezeu era acum în momentul când să lase să Se reveleze într-un caracter cu totul nou, şi anume ca Dumnezeu în noi – un pas uriaş înainte. Însă aceasta era posibil numai după ce a curs sângele preţios al lui Hristos. Duhul Sfânt putea să locuiască numai acolo unde a fost stropit acest sânge preţios. De aceea ei s-au strâns potrivit cuvintelor Domnului şi au aşteptat ca nu după multe zile să fie botezaţi cu Duhul Sfânt, aşa cum le-a spus El.

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Aşa prezintă Dumnezeu acest nou cu propria Sa înţelepciune. Deodată a venit un sunet de sus, şi Duhul Sfânt S-a coborât din cer. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea un semn vizibil, care însoţea acest eveniment, care niciodată nu a avut loc până atunci – »un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au aşezat peste fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.« Desigur este adevărat că Duhul Sfânt a coborât deja mai înainte, dar ca să locuiască numai într-un singur Om, Omul Hristos Isus. La El nu era necesară nici o pregătire. Tot felul în care Duhul Sfânt a coborât peste El, înfăţişarea exterioară, pe care El a ales-o pentru aceasta, dovedesc diferenţa mare între El, în Cel care nu era păcat, şi noi, oricât de binecuvântaţi şi eliberaţi am fi noi. Este însă realitate, că prin lucrarea măreaţă a lui Dumnezeu în har, prin faptul că El, Cel care nu a cunoscut nici un păcat, a suferit judecata și moartea și a înviat în putere, noi prin aceasta am fost eliberați atât de vina păcatului nostru cât și de puterea păcatului.

Pentru Domnul Isus Duhul Sfânt a apărut în înfățișarea unui porumbel, un simbol foarte frumos al felului în care Duhul Sfânt S-a conformat Omului acela peste care El putea să vină fără sânge şi în care putea să rămână. Când El S-a coborât peste El, Fiul Omului, El putea să ia înfăţişarea acestui simbol binecunoscut al curăţiei. Însă la oamenii, la credincioşii care erau adunaţi în Ierusalim, ca acolo să aştepte puterea de sus, pe care Domnul le-a făgăduit-o, nu era înfăţişarea unui porumbel, ci erau limbi împărţite, ca de foc, o imagine foarte potrivită. Aceste limbi erau împărţite deoarece Dumnezeu voia să dea acum o mărturie puternică şi vastă. Dacă şi Israel avea o responsabilitate deosebită, în ceea ce priveşte mărturiile pentru ţara aceasta şi poporul acesta, Dumnezeu voia să arate aici prin limbile împărţite că vestea bună va fi adusă naţiunilor aşa cum a fost adusă iudeilor. Aceste limbi erau pe de o parte »împărţite«, iar pe de altă parte erau »ca de foc«. Păcatul a fost deja judecat la cruce. În om era ceva, care trebuia judecat, şi aceasta a avut loc în moartea lui Hristos, jertfa pentru păcat. De aceea limbile ca de foc erau o mărturie pentru faptul că totul era prin har (oricât de mare ar fi fost desfăşurarea de forţă a Duhului Sfânt). Ca întotdeauna, când este vorba de păcat, harul domneşte prin dreptate prin Isus Hristos, Domnul nostru.

Limbi ca de foc împărţite

Deci Domnul înfăptuieşte ceea ce spusese mai dinainte ucenicilor. În îndurarea Sa El vorbeşte acum oamenilor în diferite dialecte, acelora pe care El în nemulţumirea Sa i-a condamnat [Geneza 11.7]. În felul acesta trebuiau vestite lucrările minunate ale lui Dumnezeu fiecărei naţiuni de sub cer. Acest eveniment a provocat pretutindeni atenţia. Urechile şi sufletele erau pline de tot felul de presupuneri cu privire la aceste apariţii neobişnuite, care niciodată nu au mai fost. Însă Petru explică, că aceasta este ceea ce pe baza cuvintelor profetice demne de încredere trebuia să aibă loc. El nu spune că era împlinirea textuală a profeţiei lui Ioel în toată dimensiunea ei, ci: »aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel« [Faptele apostolilor 2.16]; deci nu era altceva. Împlinirea textuală a acesteia va avea loc într-o zi viitoare. Dar nu era potrivit, că oamenii vorbeau dispreţuitor despre acest eveniment, ci el trebuia primit şi preţuit ca ceva venind de la Dumnezeu. Se spune: »Aceasta este ceea ce s-a spus prin profetul Ioel: „Şi va fi în zilele din urmă, zice Dumnezeu, că voi turna din Duhul Meu peste orice făptură”.«[Faptele apostolilor 2.16,17] Este vorba numai de principiul general al acestei prorocii. În sens strict, toţi cei prezenţi erau iudei, chiar dacă erau reprezentate toate naţiunile şi dialectele de sub cer. Pentru un ochi deschis, în aceasta era cuprinsă aluzia a ceea ce Dumnezeu voia să împlinească la timpul potrivit.

Efectele Duhului Sfânt

Totdeauna este important să fim foarte atenţi la Cuvântul lui Dumnezeu. În desfăşurarea puterii Duhului Sfânt în aceste zile vedem nu numai un lucru, ci o diversitate de efecte. Noi nu avem voie să limităm acţiunea Duhului Sfânt numai la un anumit domeniu. În primul rând vedem împlinirea făgăduinţei Tatălui, şi anume, realitatea nespus de mare, că Duhul Sfânt Însuşi ca persoană a fost trimis din cer. Vedem apoi, cum se împlineşte asigurarea Domnului Isus, că ucenicii vor fi curând botezaţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta a luat naştere »un singur trup«. Cu siguranţă ei nu au ştiut încă ce înseamnă acest un singur trup. Îndrăznesc să spun, că nu a fost nici măcar un credincios care a înţeles aceasta cu adevărat în acea zi. Învăţătura despre un singur trup nu a fost încă revelată până în momentul acela. Pentru aceasta a fost prevăzut un alt vas, un slujitor al lui Dumnezeu potrivit pentru aceasta, care a vorbit despre sine însuşi ca fiind „o stârpitură”. Se poate chiar spune, că acest adevăr nu a putut fi revelat mai înainte, până în momentul când iudeii au respins mărturia harului Său. Abia atunci când naţiunile au fost efectiv chemate sau cel puţin erau pe cale să fie chemate, putea acest un singur trup, constituit din iudei şi naţiuni, să fie format prin Duhul Sfânt trimis din cer şi să devină vizibil în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu. Puterea care forma acest un singur trup, Persoana dumnezeiască, singura care putea să-l formeze, Duhul Sfânt, a fost dată aici: »Dar voi, nu după multe zile, veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt.« [Faptele apostolilor 1.5] La aceasta nu sunt încă amintite mai detaliat consecinţele acestui rezultat.

Revărsarea darurilor

Dar prorocul a mai spus, că vor avea loc semne şi minuni, şi aşa a fost. La aceasta s-a mai adăugat, că Domnul a împărţit diferite daruri pentru lucrarea Sa de pe pământ. »Suindu-Se în înălţime … a dat daruri oamenilor«, – »şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători«. Este clar, că aceasta a avut loc prin Duhul Sfânt, sau, aşa cum se spune în 1 Corinteni 12: »Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos«.

Toate aceste lucruri, pe care nu avem voie să le confundăm, au fost date în acelaşi moment în ziua aceea. O altă urmare a acestui adevăr mare era faptul că Duhul Sfânt locuia acum în fiecare credincios în parte. Vedem deci, că în ziua de Rusalii s-a împlinit atât ceea ce era cu privire la fiecare persoană în parte, cât şi ceea ce era comun pentru ele, atât binecuvântări universale cât şi binecuvântări speciale, toate diferite între ele. Epistolele tratează diferitele aspecte ale acestei teme măreţe. În seara aceasta vreau să mă ocup mai îndeaproape cu realitatea mare a darului Duhului Sfânt, spre deosebire de acţiunea Sa în fiecare mădular în parte. Aceste daruri sunt diferite între ele, Darul Însuşi este şi rămâne unul singur, Duhul Sfânt. Cu privire la daruri sunt multe diferenţe mari, cu privire la un singur Duh nu sunt diferenţe. Dacă este înţeles adevărul, că Duhul Sfânt este o Persoană a Dumnezeirii, care a coborât din cer ca să locuiască în fiecare credincios şi în Adunare, atunci aceasta este foarte clar. Este împotriva adevărului să se vorbească de diferenţe cu privire la El. Este posibil ca El să-Şi arate puterea sub forme diferite; bucuria cu privire la prezenţa Sa s-ar putea să nu fie savurată de toţi în aceeaşi măsură; dar rămâne valabilă realitatea (şi există ceva mai preţios decât realitatea?), că El Însuşi, Duhul lui Dumnezeu, locuieşte în aceeaşi măsură în fiecare care crede, în fiecare care se odihneşte în lucrarea de salvare înfăptuită de Domnul Isus.

Duhul Sfânt în noi şi la noi

Noi nu avem voie să trecem cu vederea nici faptul, că El este atât în noi cât şi la noi. Aşa găsim aici chiar de la început, că limbile de foc s-au aşezat pe fiecare în parte, dar şi că toată casa a fost umplută de un sunet din cer, ca vuietul unui vânt puternic. Se poate deci vorbi despre o însuşire dublă a prezenţei Duhului Sfânt, – aceea, că a rămas pe fiecare în parte, şi aceea, cu caracter general, că a umplut toată casa în care şedeau. Acelaşi lucru putem vedea pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor, şi anume, că Duhul Sfânt este de faţă, dar şi că El este în fiecare din ei. Când, de exemplu, casa în care erau ei s-a mişcat, ce are aceasta a face cu faptul că Duhul lui Dumnezeu locuia în una sau alta din persoane? Duhul Sfânt era prezent, şi prezenţa Lui era simţită în mijlocul lor. Când Anania şi Safira au minţit, cum se poate atunci spune că aceasta interesa pe un credincios mai mult decât altul? Se spune explicit, că ei nu au minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu. Însă era Dumnezeu, Cel care era prezent în Adunare. Era Dumnezeu, Cel care coborâse, şi care acum putea să locuiască pe căi drepte şi totuşi potrivit cu harul Său deplin, da, potrivit cu cea mai binecuvântată expresie imaginabilă a harului Său, în aceia care nu numai au fost păcătoşi, ci care tocmai de aceea aveau o oroare profundă faţă de răul pe care l-au moştenit de la Adam. Însă cu toate acestea, în ciuda a ceea ce au fost, în ciuda – aşa cum simţeau foarte bine – că erau încă despărţiţi de Hristos, harul lui Dumnezeu în darul Fiului Său era aşa de preţios, dragostea Sa pentru ei, dovedită în moartea şi învierea Domnului, era aşa de deosebit de bogată, că Duhul Sfânt putea coborî şi locui în ei în mod just şi spre glorificarea Tatălui şi a Fiului.

Din acest motiv găsim de asemenea, că pretutindeni se vorbeşte despre Duhul lui Dumnezeu în acest sens, şi anume, nu numai ca locuind în fiecare credincios în parte, nu, ci şi ca fiind prezent la ei, atunci când erau adunaţi sau erau la lucru pentru El. Aşa citim de exemplu (Faptele apostolilor 8), că Duhul Sfânt spune evanghelistului Filip: »Apropie-te şi alătură-te carului acestuia!« Mai înainte un înger al Domnului i-a dat direcţia în care să meargă. Dar de îndată ce era vorba să ajute unui suflet, nu era un înger, ci Duhul, Cel care i-a vorbit. Îngerul a fost folosit numai pentru a-i arăta drumul hotărât pentru el în providenţa lui Dumnezeu, ceva care este valabil şi astăzi. Chiar dacă noi nu vedem îngerii şi probabil nu suntem conştienţi de ei, totuşi aceasta este valabil şi astăzi tot aşa cum a fost atunci. Tot aşa este şi cu Duhul Sfânt. S-ar putea să nu-L auzim aşa cum L-a auzit Filip atunci; realitatea însăşi este tot aşa de sigură ca şi în ziua aceea. El, Duhul, este la lucru potrivit cuvintelor Domnului. Desigur El aşteaptă ocazia potrivită, probabil o stare de inimă, pe care numai El o poate produce, însă El lucrează şi astăzi tot aşa de sigur ca şi atunci. Puţin mai târziu, în Faptele apostolilor 13, auzim de exemplu pe Duhul spunând: »Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat«. Aici se vede clar, cum Duhul lui Dumnezeu nu numai lucrează în ei, căci aici nu auzim, că El a lucrat în Saul sau în Barnaba. La citirea acestui loc ai mai mult impresia, că aceasta venea din afară, adică era un cuvânt despre ei, şi nu adresat lor şi cu atât mai puţin o lucrare în ei. După cum ştim toate aceste trei lucruri sunt importante la locul lor. Duhul Sfânt era realmente în ei, şi anume mai dinainte. Însă Duhul Sfânt Se arată aici ca o Persoană a Dumnezeirii, care S-a coborât ca să facă lucrarea harului spre onoarea Domnului. Se poate întâlni aceasta pe tot parcursul cărţii Faptele Apostolilor. Cu o altă ocazie (Faptele apostolilor 16) Duhul lui Isus a îndreptat pe apostol în direcţia spre care el trebuia să meargă. Nu este necesar să dăm alte exemple.

Cum a fost revărsat Duhul Sfânt?

Dar mai există un alt punct foarte important, care produce greutăţi unor suflete, şi anume felul diferit cum a fost împărţit Duhul Sfânt. Necredinţa, în mod deosebit aceea care îl face pe om superstițios (face orice ca el să cadă tot mai adânc, respingând tot ce este dumnezeiesc), scoate mereu în evidenţă această problemă. Fie că necredinţa se face remarcată în glorificarea omului sau în totală indiferenţă faţă de Dumnezeu şi de lucrurile referitoare la sufletul omenesc, – în ambele cazuri ea doreşte să folosească comunicările Duhului Sfânt ori pentru a tăgădui că astăzi se poate poseda Duhul Sfânt tot aşa ca atunci, ori să preamărească unele înşelătorii religioase, prin care s-ar putea ajunge sigur la posedarea darului Duhului Sfânt.

Din acest motiv doresc să studiez diferitele ocazii în care ni se face cunoscut darea Duhului Sfânt. Sper ca prin aceasta fiecare, care se supune Cuvântului lui Dumnezeu, să vadă că Duhul Sfânt nu a fost nicidecum dat la voia întâmplării, că omul ca atare în această privinţă nu a avut nici un rol, că în această formă de distribuire a Duhului Sfânt nu a existat nimic prin care încrederea chiar şi a celui mai slab copil al lui Dumnezeu putea fi zdruncinată, – dimpotrivă, că sufletele noastre printr-o bună sau relativ bună cunoaştere a intenţiilor lui Dumnezeu revelate nouă sunt întărite, prin aceea că sentimentul nostru cu privire la harul Său şi înţelepciunea Sa se măreşte. Vom vedea dovezi multiple, cum El ţine seama de diferitele împrejurări posibile. Cât de mult arată aceasta, că simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu este cheia ca noi să înţelegem clar lucrurile acestea! Dacă eu sunt simplu, atunci nu mă voi preocupa cu mine însumi şi cu lucrurile proprii, nu voi fi umplut cu gândurile altora, ci mă încred în Dumnezeu şi ştiu că El are numai o ţintă înaintea ochilor; să onoreze pe Domnul Isus, Cel care L-a glorificat pe Tatăl.

1. Revărsarea Duhului Sfânt la Rusalii

La prima ocazie, la Rusalii, avem forma cea mai bogată în conţinut a darului Duhului Sfânt venit de sus. De aceea vom face bine să luăm deosebit de exact în seamă relatarea inspirată a acestui eveniment. Petru spune în discursul lui: »Şi acum, fiind înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi.« Aceasta vrea să spună, că ei aveau înaintea lor lucruri palpabile, în care ei puteau vedea clar împlinirea acestei făgăduinţe a Tatălui. Duhul Sfânt făgăduit, în Sine Însuşi, nu era perceptibil pentru simţuri, dar El a fost însoţit în afară de o putere vizibilă. Este important să diferenţiem aceasta, căci altfel există pericolul să se treacă cu vederea şi să se tăgăduiască darul nespus de mare al Duhului, care este totdeauna mult mai mare decât toate efectele Lui, dacă lipsesc semne exterioare. Desigur aceste semne au fost importante la locul lor, dar ele nu erau mai mult decât o dovadă a prezenţei şi a darului Duhului Sfânt ca ceva cu totul nou pe pământ.

Răspunsul lui Petru în Ierusalim aruncă multă lumină asupra acestui adevăr. Când iudeii au auzit cum apostolul îi învinovăţeşte aşa de clar că au lepădat pe Mesia al lor şi L-au răstignit, şi pe lângă aceasta văd că Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa, ajung într-o mare nevoie lăuntrică cu privire la starea lor de pierzare. Apostolul le spune: »Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt.« Să medităm atenţi la aceste cuvinte! El nu le cere simplu, să creadă. În această solicitare la pocăinţă în loc de credinţă este inclusă o profundă înţelepciune divină. În Scriptură nimic nu este la voia întâmplării. Cu o altă ocazie, în Filipi, a fost exact invers. Acolo Pavel şi Sila îl solicită pe temnicerul zguduit în primul rând să creadă, şi nu atât de mult să se pocăiască.

Desigur, nu vreau să încurc pe nimeni, dimpotrivă, doresc cu plăcere să ajut acelora care văd această diferenţă, dar nu o înţeleg. Nu este un om, cel care a scris aceste cuvinte în felul acesta, ci Dumnezeu, şi în El ar trebui să ne încredem întotdeauna. Niciodată nu ar trebui să vedem în Cuvântul lui Dumnezeu ceva ca fiind hazard lipsit de importanţă. Un lucru este clar: fără credinţă nu este pocăinţă adevărată, după voia lui Dumnezeu. Poate să fie credinţă neautentică, aşa după cum poate fi şi pocăinţă neautentică. Însă pretutindeni unde una a fost lucrată prin puterea lui Dumnezeu, o găsim şi pe cealaltă lucrată tot aşa. Şi cu toate acestea toţi ştim din experienţă (şi în Cuvântul lui Dumnezeu, cheia pentru toată cunoaşterea noastră şi pentru toate experienţele noastre, găsim confirmat aceasta), că sunt diferenţe în felul cum cineva simte lăuntric şi felul în care aduce aceasta înaintea lui Dumnezeu. La unii este preponderentă acţiunea morală profundă asupra conştiinţei; la alţii pacea şi bucuria în credinţă trec mai mult pe prim plan. Fără credinţă nu are loc nici o lucrare spirituală reală, de valoare, în conştiinţă; tot aşa nu este nici o credinţă autentică potrivită lui Dumnezeu, fără o lucrare autentică a Duhului în conştiinţă. Aşa cum Petru a chemat pe iudeii din Ierusalim la pocăinţă, tot aşa Pavel spune atenienilor, că Dumnezeu porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. În alte ocazii, atât iudeii cât şi păgânii sunt invitaţi să creadă. Fapt este, că ambii s-au pocăit şi au crezut. Însă acolo unde una este scoasă mai mult în evidenţă decât cealaltă, are importanţa sa.

Ceea ce cu această ocazie în Faptele apostolilor 2 era deosebit de necesar, şi la care s-a ajuns potrivit înţelepciunii lui Dumnezeu, era smerirea acestor iudei mândri. De aceea pocăinţa este scoasă în mod deosebit în evidenţă ca ceva care dă la o parte firea şi priveşte omul ca inutil. »Pocăiţi-vă«, zice Petru, »şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos«, în Numele acestui Om pe care ei L-au răstignit şi L-au lepădat. În aceasta era singurul izvor al binecuvântării pentru fiecare dintre ei. El era singura speranţă pentru sufletele lor. În felul acesta ei au fost umiliţi şi făcuţi ascultători. Ziua harului Său venise, dar ziua puterii Sale, potrivit cu Psalmul 110, încă nu venise. Harul a atins inimile lor şi harul a lucrat ca ei să primească sentinţa lui Dumnezeu cu privire la ei şi I s-au supus. Ei nu au mai avut o părere înaltă despre ei înşişi: au crezut că erau pierduţi – ceea ce îi mai rămâne omului, este să creadă. Ei au ajuns realmente aşa de departe, că au vrut să creadă că ei erau în totalitate răi în ochii lui Dumnezeu. De aceea El pune accent deosebit pe aceasta. El nu are nici o compasiune cu ei, din cauză că aceasta le străpungea inima: El a cerut chiar mai mult de la ei, şi anume ceva, care întrucâtva trebuia să-i umilească şi mai mult înaintea lui Dumnezeu. Petru a putut să insiste aşa de mult la aceasta, deoarece el ştia cât de bogat era harul Domnului Isus. De aceea el spune: »fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos …«.

Cu cât noi vestim mai mult harul, cu atât mai mult avem voie să îndrăznim şi cu atât mai mult pot mai degrabă ceilalţi să suporte faptul că noi insistăm pentru o pocăinţă profundă, pătrunzătoare. Este realmente necesar să se accentueze pocăinţa şi să nu se diminueze şi să se spună numai: „Oamenii trebuie să se pocăiască, dacă vor să vină la credinţă”. Dumnezeu nu Se mulţumeşte cu aceasta. El lucrează în ei, ca ei să recunoască înaintea Lui adevărata lor stare. Aceasta este totdeauna necesar şi pentru fiecare foarte util. Să remarcăm în treacăt – dacă sufletul nu devine suficient de devreme conştient de aceasta, mai târziu va trebui să facă experienţe foarte umilitoare şi dureroase. În loc să învăţăm de la începutul drumului nostru în simplitate ce suntem noi, în loc să avem un sentiment profund al păcătoşeniei noastre – în măsura în care se poate aştepta aceasta de la unul întors de curând la Dumnezeu -, s-ar putea ca după aceea să fie nevoie să învăţăm aceasta printr-o cădere adâncă, printr-un păcat vizibil, printr-o abatere vădită de la Dumnezeu, printr-o întoarcere dureroasă, după ce ne-am îndepărtat aşa de mult de El din cauză că la începutul drumului nostru de credinţă nu am detestat suficient păcatul. Câte suflete nu au trebuit să sufere aceasta! Probabil ar trebui să adaug, că aceia, cu care noi ne întâlnim cel mai des, sunt cel mai mult periclitaţi în privinţa aceasta. Acest pericol este pentru tineret în mod deosebit cu atât mai mare cu cât înţeleg mai mult harul Domnului, dacă cu aceasta nu este legat în acelaşi timp o conştiinţă sensibilă înaintea lui Dumnezeu.

Vrem să vedem ce urmează după solicitarea apostolului de a se pocăi şi a se boteza: »Şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Desigur ei au ajuns să se pocăiască prin influenţa Duhului Sfânt. Dacă ei au primit Numele Domnului Isus Hristos, dacă ei au găsit în El iertarea şi au fost botezaţi în acest Nume, – şi un astfel de botez nu ar fi avut nici o valoare, dacă aceste suflete nu ar fi crezut cu adevărat în Numele Său – atunci nu se poate îndoi de faptul, că Duhul Sfânt a fost Cel care i-a condus la pocăinţă şi credinţă în Numele Său. Din aceasta se vede clar, că primirea Duhului Sfânt, despre care este vorba aici, nu este acelaşi lucru cu acţiunea Duhului Sfânt, care conduce la pocăinţă şi credinţă. Este mai degrabă o acţiune suplimentară care urmează după aceasta; este o binecuvântare suplimentară; este un privilegiu, care se bazează pe credinţa care este deja în inimă şi este activă. Să se spună că cineva primeşte darul Duhului Sfânt în aceeaşi clipă în care el crede, cu siguranţă nu corespunde adevărului. Este foarte greu de presupus că aceasta a avut loc vreodată. Prin aceasta nu vreau să spun că în practică darul Duhului Sfânt nu este dăruit în aceeaşi împrejurare – dar niciodată nu este dăruit în aceeaşi clipă. M-ar mira, dacă cineva mi-ar putea da un exemplu din Cuvântul lui Dumnezeu sau din practică. Despre un astfel de caz nu am auzit niciodată şi un astfel de caz nu am văzut niciodată, şi eu cred – ceea ce este mai important – că Scriptura exclude o astfel de posibilitate.

Motivul pentru aceasta este foarte simplu. Darul Duhului Sfânt se bazează pe faptul că noi prin credinţa în Hristos suntem fii, oameni care cred, care au găsit odihnă în lucrarea Sa de răscumpărare. Aceasta are foarte clar ca premisă, că noi am fost născuţi din nou prin Duhul lui Dumnezeu. Cât de important este aceasta vom vedea mai târziu cu o altă ocazie, când vom studia unele locuri din epistole. Am vrut aici numai să amintesc aceasta, căci aceasta se vede foarte clar din versetul nostru. Deci Duhul Sfânt nu ne este dat ca să lucreze în noi pocăinţa şi nici ca noi să primim pe Hristos prin credinţă. În realitate este aşa, că sufletele, după ce s-au pocăit, după ce s-au botezat în Numele Său şi spre iertarea păcatelor, primesc darul Duhului Sfânt ca privilegiu suplimentar.

Mai doresc să atrag atenţia asupra unui alt lucru, care de asemenea este important. »Darul Duhului Sfânt« nu însemnă niciodată acelaşi lucru cu »darurile«. Sunt mulţi care confundă »darul« cu »darurile«. În Cuvântul lui Dumnezeu ele nu sunt niciodată confundate; absolut deloc ele nu înseamnă una şi aceiaşi. Chiar dacă în limba noastră nu este aşa, însă în limba pe care o foloseşte Duhul Sfânt, ele sunt exprimate prin două cuvinte diferite. Fără excepţie aceste două lucruri sunt diferite unul de altul. Desigur se poate ca ambele să fie dăruite cu aceeaşi ocazie. Cineva poate avea un dar sau altul şi de asemenea să savureze prezenţa Duhului Sfânt în sufletul său. Se poate ca el să fie făcut capabil prin puterea Duhului Sfânt să ducă Evanghelia în lume sau să exercite în Adunare o slujbă de învăţător sau de păstor. Şi cu toate acestea darul Duhului Sfânt este un privilegiu total diferit de acestea. Acest dar nu constă în aceea, că El echipează pe cineva cu puterea Sa pentru un anumit scop, ci că El Însuşi este dat. Desigur poate avea loc şi această echipare, dar darul Duhului Sfânt este acea binecuvântare comună care a fost dată acolo fiecărui suflet care s-a pocăit şi a fost botezat.

După aceea a urmat imediat o primire cu bucurie, sau cel puţin o »primire« a Cuvântului lui Dumnezeu, căci cuvântul „cu bucurie” în text este îndoielnic. Ei »au primit Cuvântul«. Aceasta este în orice caz sigur. Probabil a avut loc cu seriozitate, precum şi cu bucurie, cu o senzaţie, care este caracteristică în astfel de situaţii. Ei au fost botezaţi în Numele lui Mesia al lor, pe care mai înainte L-au dispreţuit. »Şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete«. Ele toate erau, aşa cum se descrie la sfârşitul capitolului, pline de har şi de puterea lui Dumnezeu.

Dacă ne îndreptăm spre situaţia următoare, vom găsi acolo cu totul alte împrejurări însoţitoare. Ştefan a depus mărturia sa, şi rezultatul a fost respingere totală din partea iudeilor; – el, plin de Duhul Sfânt, ei, în contradicţie cu el. Aşa cum au făcut părinţii lor, tot aşa făceau ei acum. Ştefan a pecetluit mărturia sa cu sângele său, şi prigoana, a cărei primă jertfă a fost el, a împrăştiat toată Adunarea care era în Ierusalim, în afară de apostoli. Tocmai aceia pe care Domnul Isus i-a trimis să meargă în toată lumea, au constituit o excepţie în această împrăştiere, şi anume singura excepţie. Aceasta arată cât de deosebit de greu este chiar şi pentru oameni în cea mai bună stare să înţeleagă şi să practice planurile harului lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu era hotărât să le împlinească, chiar dacă pentru aceasta El va trebui să folosească o forţă propulsoare dureroasă.

2. Revărsarea Duhului în Samaria

Dacă nu a ajuns ca dragostea, puterea harului, sentimentul pentru nevoia sufletelor şi onoarea lui Hristos, să scuture pe cei cărora li s-a dat porunca, atunci Dumnezeu a purtat de grijă ca unelte mai slabe, dar care erau umplute de mesajul măreţ al harului Său, să împrăştie acest miros plăcut pretutindeni. Ei »străbăteau ţinuturile, vestind Cuvântul Evangheliei«. Printre alţii era Filip, numit de apostoli şi ales de popor să supravegheze împărţirea zilnică, care acum, după ce această slujbă a devenit imposibilă, primeşte curaj şi merge să predice vestea bună. El vizitează cetatea Samaria, vechea rivală a Ierusalimului. Acolo nu le-a reuşit iudeilor să impună Legea, şi astfel au rămas izolaţi şi nu au avut nici o legătură cu samaritenii. Ei nu le-au câştigat încrederea şi nici nu erau o recomandare pentru acele adevăruri ale Legii, care le-au fost încredinţate. Dar tocmai acolo unde Legea s-a dovedit fără rod trebuia acum Evanghelia să arate puterea ei. Filip predică pe Domnul Isus cu o aşa simplitate şi putere şi Dumnezeu a dat binecuvântarea Sa aşa de clar peste aceasta, că toată cetatea s-a umplut de bucurie. Chiar şi un păcătos ca Simon vrăjitorul, de mult bine cunoscut cu căile şi vicleniile lui Satan, a fost influenţat de această influenţă sfântă, cu toate că atât conştiinţa cât şi inima lui nu au fost cu adevărat mişcate. În orice caz schimbarea bruscă generală a fost prea puternică pentru el. Cel puţin Simon vrăjitorul se pleacă cu conştiinţa sa sub Evanghelie şi se botează împreună cu ceilalţi. Să observăm însă, că până acum niciunul de acolo nu primise darul Duhului Sfânt.

Din aceasta putem vedea clar diferenţa dintre darul Duhului Sfânt şi acţiunea Sa, prin care sufletele sunt conduse la pocăinţă şi credinţa în Evanghelie. Nu este nici o îndoială că numărul mare al samaritenilor convertiţi erau credincioşi adevăraţi, cu toate că aceasta nu se poate spune despre Simon. Şi cu toate acestea Duhul Sfânt »nu coborâse încă peste nici unul dintre ei.« Aceasta înseamnă nu numai că ei încă nu au vorbit în alte limbi, şi în afară de semnele făcute de evangheliştii însăşi (Faptele apostolilor 8.6,7,13) nu au fost alte semne între ei. Coborârea Duhului Sfânt este cu totul altceva, cu toate că această coborâre a fost însoţită de aceste semne exterioare ale puterii Sale. Niciodată aceste două semne nu trebuie confundate una cu alta, ca şi cum ar fi una şi acelaşi lucru. Printr-o astfel de încurcătură a fost puternic lezat adevărul fundamental important despre prezenţa Duhului Sfânt pe pământ. Dacă aceasta ar fi aşa, atunci Duhul Sfânt nu ar mai fi astăzi prezent, căci astfel de desfăşurări de putere nu se mai întâlnesc astăzi. Din aceasta se vede ce pas spre necredinţă este să confunzi astfel de semne şi însuşiri ale Duhului Sfânt cu Duhul Sfânt Însăşi. Repet, – aici în Samaria lipseau nu numai lucrările de putere, nu, Duhul Sfânt Însuşi nu venise încă peste ei. Scriptura accentuează aceasta, când spune: »Şi apostolii care erau în Ierusalim, auzind că Samaria primise Cuvântul lui Dumnezeu, i-au trimis la ei pe Petru şi pe Ioan care, coborând, s-au rugat pentru ei, ca să primească Duh Sfânt. Pentru că El nu coborâse încă peste nici unul dintre ei, ci erau numai botezaţi pentru Numele Domnului Isus.«

Vedem imediat aici o diferenţă clară, da, o diferenţă faţă de cele petrecute la Rusalii în Ierusalim. Acolo a venit Duhul Sfânt peste ei după ce s-au pocăit şi au fost botezaţi în Numele Domnului Isus. Aici în Samaria El nu venise încă peste nici unul din ei, cu toate că ei crezuseră şi au fost botezaţi. Cum se face aceasta? Sunt convins că a avut loc pe o bază întemeiată şi potrivită lui Dumnezeu. Este justificat prin natura omului, că dacă Duhul Sfânt s-ar fi coborât la predica lui Filip imediat peste samariteni, vechea rivalitate dintre Samaria şi Ierusalim ar fi continuat să existe. Samaria şi-ar fi ridicat iarăşi capul, harul Evangheliei i-ar fi consolidat chiar în pretenţiile lor religioase. Cu siguranţă era adevărat, că Ierusalimul a fost primul care a savurat această binecuvântare nouă şi unică în felul ei; dar nu a simţit-o şi Samaria la fel? Rezultatul din aceasta ar fi fost, că Ierusalimul şi »muntele acela« ar fi rămas în continuare în opoziţie şi rezultatul, pe care Dumnezeu voia să-l dea prin prezenţa Duhului Sfânt, nu s-ar fi obţinut. În loc să dea naştere la unitate prin dragoste, în loc să reveleze un singur Cap, o singură putere – un Cap în cer, o putere pe pământ, care lucrează într-un singur trup spre slava lui Hristos, – în afară de noua Biserică creştină din Ierusalim ar fi luat naştere în Samaria încă o nouă instituţie. Dumnezeu a împiedicat aceasta, cel puţin pentru aceia care au fost atenţi la căile Lui. Dumnezeu nu voia să tolereze nici măcar aparenţa unei acţiuni independente. Nimic nu este aşa de dăunător pentru adevărul Bisericii lui Hristos pe pământ, ca independenţa.

Când Adunarea din Ierusalim sau în orice caz apostolii au auzit despre aceasta, (căci Adunarea era acum împrăştiată) au trimis doi din conducătorii lor, doi, care erau »stâlpi« – Petru şi Ioan. Ei s-au rugat; însă Dumnezeu ne dă şi o altă remarcă cu privire la intenţiile Sale prin amânarea darului Duhului Sfânt în Samaria – şi anume în acţiunea de punere a mâinilor. Această punere a mâinilor avea o însemnătate dublă: în primul rând împărţirea binecuvântării prin apostoli, în al doilea rând identificarea cu acţiunea Duhului Sfânt în Ierusalim. Era o mărturie înaintea lumii întregi, că Dumnezeu nu tolerează nici o rivalitate în Biserica Sa, – că aceia care erau conducători şi căpetenii într-un loc, şi în alt loc erau tot aşa de neapărat necesari. Tocmai în această realitate recunoaştem cum lucrează Dumnezeu: cu toate că El dă binecuvântarea Sa în diferite moduri, această diferenţă este însă numai expresia înţelepciunii şi grijii Sale, aşa cum este binecuvântarea însăşi. Evident că darul Duhului Sfânt este partea cea mai excelentă a acestei binecuvântări; dar şi în cele mai mici diferenţe, pe care le conţine Cuvântul Său, putem totdeauna recunoaşte bunătatea şi înţelepciunea minunată a lui Dumnezeu. Chiar dacă aici vedem o diferenţă foarte clară cu ziua de Rusalii din Ierusalim, aceasta dovedeşte cu atât mai mult cum ne iubeşte Dumnezeu, cum Domnul poartă grijă de Biserica Sa. Chiar şi în felul cum El dăruieşte darul minunat al Duhului Sfânt, El doreşte să arate alor Săi – numai dacă ei vor să fie atenţi la aceasta şi vor să înţeleagă căile Sale – cum El vrea să fie cu noi în pericolele care vin din natura noastră.

3. Revărsarea Duhului la naţiuni

În cazul următor, pe care îl studiem din Faptele apostolilor 10, observăm iarăşi altceva. Apostolul Petru este apelat categoric de Dumnezeu şi trimis. I-a plăcut lui Dumnezeu să dea o mărturie dublă despre intenţia lui de har. Corneliu, căpetenia păgână din Cezareea, în timp ce se ruga şi postea a primit vizita unui înger, ceea ce l-a determinat să trimită soli la Petru la Iope. Apostolul însuşi a fost cuprins a doua zi de un extaz. El a avut de trei ori o viziune cu privire la această chestiune mare, ca şi cum prin aceasta fiecare cuvânt a fost confirmat prin trei martori clari. Prin Duhul Sfânt Petru este mai mult încurajat pentru acest pas (Faptele apostolilor 10.19-32). El consimte la rugămintea solilor lui Corneliu şi se duce cu ei. Când şi-a deschis gura, a trebuit să le spună despre ceea ce el însuşi în chip copleşitor a avut parte. La început el a avut o mare reţinere, da, a îndrăznit chiar să discute cu Domnul despre viziunea mare cu privire la faţa de masă mare. Când Domnul i-a poruncit să taie şi să mănânce, el a spus că el niciodată nu a mâncat ceva întinat sau necurat. În mod repetat i se spune: »Ce a curăţit Dumnezeu, tu să nu numeşti întinat!« În cele din urmă a înţeles lecţia. »Cu adevărat, înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor, ci, în orice naţiune, cine se teme de El şi lucrează dreptate este primit de El.«

În primul rând este clar, că această strigare nu a fost adresată unui slujitor la idoli păgân. În acest caz Petru vorbeşte unui om, care se temea deja de Dumnezeu şi practica dreptatea. Aşa a fost la Corneliu. Nu era unul neîntors la Dumnezeu, ci unul care se temea cu adevărat de Dumnezeu. El se ruga mult şi făcea multe milostenii. Desigur rugăciunile făcute în convingere de propria dreptate şi milosteniile nu pot să-l facă plăcut înaintea lui Dumnezeu. Dacă se fac astfel de lucruri ca să se obţină ispăşire înaintea lui Dumnezeu pentru suflet, atunci acestea aparţin mijloacelor păcătoase ale necredinţei. Însă Corneliu era un om temător de Dumnezeu – şi aceasta în realitate, nu numai în ceea ce priveşte mărturisirea sa. El era născut din nou. Prin mesajul îngerului Dumnezeu a arătat aceasta şi a recunoscut neprihănirea lui. Este imposibil să înţelegem numai că el nu era nimic mai mult decât un mărturisitor public al lui Dumnezeu, – aceasta fiind chiar şi în ochii oamenilor o stare josnică şi o oroare în ochii lui Dumnezeu. La citirea acestor versete am primit din nou impresia că Corneliu era într-o stare, pe care Domnul Însuşi a creat-o în el, şi de care El cu siguranţă avea plăcere. Era atât înţelept cât şi foarte îndurător din partea Domnului, că El, atunci când S-a îndreptat spre naţiuni, a început cu un om a cărui temere de Dumnezeu nici măcar iudeii nu puteau s-o nege. Fără îndoială nu era altceva decât harul neîngrădit şi nemărginit care trebuia adus păcătosului evident pierdut, da, celui mai mare dintre păcătoşi. Aici însă la Corneliu nu era vorba să trezească pentru prima dată pe un păcătos din somnul păcatului, ci mai degrabă să aducă pe cineva, care era deja trezit, pe fundamentul conştient al relaţiei intime cu Dumnezeu şi în libertatea desăvârşită, aşa că nimeni, care cunoştea şi se temea de Dumnezeu şi Cuvântul Său, să nu poată contrazice pretenţia sa. S-ar putea ca aceste două lucruri în cele mai multe cazuri să se contopească. La Corneliu însă aceasta nu era aşa, dar la timpul potrivit el şi casa sa au auzit prin Petru Cuvântul lui Dumnezeu.

Este de asemenea demn de remarcat, că nu este prima dată că acest Cuvânt a fost auzit în Cezareea. Petru spune: »Cuvântul pe care El l-a trimis fiilor lui Israel … voi Îl ştiţi.« Este deci clar, că această căpetenie nu numai se temea de Dumnezeu şi mai înainte deseori s-a rugat la Dumnezeu, ci şi că el era conştient despre ce s-a predicat în toată Iudeea. Cum se face, că el încă nu a înţeles aceasta pe deplin pentru sine personal? Tocmai de aceea, pentru că el era unul care se temea de Dumnezeu şi tremura înaintea Cuvântului Său. Atitudinea lui era pe deplin potrivită la timpul său. Această temere de Dumnezeu a fost cauza pentru care el nu a îndrăznit să apuce căile de har ale lui Dumnezeu. El putea să-şi spună: „Dacă Dumnezeu a trimis Cuvântul Său lui Israel, atunci ştiu foarte bine că El le aparţine lor şi este sigur. Binecuvântat este poporul care are un astfel de Dumnezeu! Dar cine şi ce sunt eu?” Tocmai din acest motiv el aştepta, până când lui însuşi i-a fost adus acest Cuvânt. Tot aşa este şi astăzi cu Evanghelia. Ea este vestirea harului lui Dumnezeu oricărei făpturi; atunci însă ea era ceva absolut nou. Desigur Corneliu avea cunoştinţă de Scripturile vechi şi nu se îndoia de făgăduinţe. Acestea nu erau pentru el adevăruri abstracte; el nu se îndoia că ele se împliniseră pentru Israel prin Hristos şi în Hristos.

Acum însă, lui, păgânului Corneliu, la porunca lui Dumnezeu i se aduce Cuvântul prin Petru. Noi am citit: »Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea« (în mod deosebit, aşa cum presupun eu, cuvintele: »Toţi profeţii mărturisesc despre El că, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor«), acest adevăr a pătruns în sufletul lui. Această mărturie directă deschide, potrivit cuvântului tuturor profeţilor, uşa pentru fiecare: »Prin Numele Său, oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor. Pe când vorbea încă Petru cuvintele acestea, Duhul Sfânt a venit peste toţi cei care ascultau Cuvântul.« Cum? Fără botez? Fără punerea mâinilor? Fără să se roage pentru ei? Desigur, fără nimic din toate acestea, fără alte circumstanţe. În timp ce apostolul vorbea încă aceste cuvinte, tuturor le este dat Duhul Sfânt.

Aici avem deci o nouă treaptă, ceva, care se deosebeşte nu numai de ceea ce s-a întâmplat în Samaria, ci şi de ceea ce s-a petrecut în Ierusalim în ziua de Rusalii. În Ierusalim iudeii trebuiau să fie botezaţi, şi abia după aceea au primit numai ei Duhul Sfânt. Nu era destul numai faptul că ei au crezut Evanghelia, ei trebuiau să fie botezaţi în Numele lui Isus Hristos (desigur cu apă) spre iertarea păcatelor, »şi veţi primi darul Duhului Sfânt«. Samaritenii au fost botezaţi nu numai cu apă, acolo trebuia să se facă rugăciune, şi apostolii trebuiau să-şi pună mâinile peste ei, altfel Duhul Sfânt nu ar fi venit peste niciunul dintre ei. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt vine peste ei toţi înainte de botez şi fără punerea mâinilor de către apostoli. Cum se explică aceasta? Deci, singurul înţelept şi bun Dumnezeu S-a îndurat de aceşti păgâni cu un har profund. Sosise clipa împlinirii pe deplin a tuturor planurilor Sale de mântuire, şi în acest act unic în felul lui din casa lui Corneliu vedem prima desfăşurare a harului Său. Desigur nu era o chestiune publică ca aceea din Ierusalim, când trei mii de suflete au fost adăugate Adunării. Acolo a fost frântă mândria şi împietrirea inimii iudeilor faţă de Isus din Nazaret. Ei trebuiau să se plece înaintea acestui Nume, da, ei trebuiau chiar botezaţi în Numele acesta, altfel nu puteau primi Duhul Sfânt. La samariteni a fost altfel. Şi lor le-a fost dată o lecţie deosebită, prin care s-a lucrat împotriva rivalităţii lor faţă de Ierusalim şi prin care se recunoaşte şi s-a consolidat marele principiu al unităţii Adunării (nu numai cel al adunărilor), pe care Dumnezeu a constituit-o pe pământ. Însă aici în Cezareea la Corneliu era vorba de încurajarea şi câştigarea naţiunilor, pe care Petru însuşi le-a desconsiderat odinioară. Căci atunci când Domnul i-a zis să meargă şi să facă ucenici din toate naţiunile, el nu s-a dus. Chiar şi atunci când Adunarea a fost constrânsă să predice Evanghelia, el a rămas acasă. Apostolii erau înceţi (dacă am voie să spun aşa), ei au rămas înapoia lucrării Domnului. Ei au avut puţină înţelegere despre harul Său măreţ, care depăşea toate gândurile copiilor lui Dumnezeu. Destul de şovăitor a fost el revelat de oameni, cu toate că Dumnezeu i-a apucat de mână în această lucrare (căci înainte ca Petru să fie în sfârşit la locul potrivit, nu era mult mai mult decât aceasta). Când însă după aceea el a predicat în Cezareea, cum mustră Dumnezeu acolo încetineala slujitorului Său, – chiar dacă o face cu o îndurare nemărginită! Când au venit cuvintele de pe buzele Lui, s-a petrecut ceva, o arătare de har, cum nici măcar în Ierusalim nu a fost văzută. Nici în Samaria nu s-a trăit aşa ceva; căci acolo a intervenit o pauză potrivită cu înţelepciunea lui Dumnezeu; acolo era necesară punerea mâinilor din partea apostolilor, înainte ca binecuvântarea să poată fi dată în deplina ei dimensiune.

Aici în Cezareea nu găsim nimic de felul acesta. Aici totul era numai har pur. Este de la sine înţeles că în sufletele lor a avut loc mai înainte o lucrare a Duhului, şi anume pocăinţă înaintea lui Dumnezeu şi credinţă în Domnul Isus. Aceasta este totdeauna necesar. O acţiune vizibilă din partea altora, de care ei trebuiau să aibă parte, nu a fost aici. Botezul a venit după aceea şi avea caracterul unui privilegiu (ceea ce şi este în realitate), care nu le putea fi oprit. Atât pentru iudei cât şi pentru samariteni era necesară o anumită smerire. Pentru păgâni dimpotrivă totul era o încurajare. Dumnezeu voia să-i atragă la Sine şi să reducă la tăcere orice împotrivire. În felul cum El dăruieşte Duhul Sfânt, El oferă dovada cea mai strălucitoare cum El, atunci când se îndreaptă spre cel mai îndepărtat, tocmai de aceea, că este îndepărtat, oferă mult mai mult har. Nici o îndurare nu este mai mare ca aceea care caută şi găseşte pe păgânii sărmani.

Exemplul naţiunilor este valabil şi pentru noi

Vrem să observăm, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, că noi am primit în acest fel Duhul Sfânt. Noi aparţineam păgânilor. Noi nu suntem nici iudei, nici samariteni. Dacă alţii vor să se laude, că Duhul Sfânt a coborât din cer peste ei, să se laude: facă Dumnezeu ca ei toţi să se poată lăuda şi cu ceea ce a avut loc în Ierusalim în ziua de Rusalii şi după aceea în Samaria. Nici un apostol nu a fost chemat să-şi pună mâinile peste naţiuni. Şi totuşi Petru, care n-a fost mai prejos de altul, cel care şi-a pus mâinile în Samaria, era prezent în Cezareea; prin aceasta harul lui Dumnezeu faţă de naţiuni s-a arătat cu atât mai mult. El a vestit tuturor celor prezenţi vestea minunată; mai mult decât aceasta nu era nevoie să facă şi nu putea să facă. Dumnezeu Însuşi l-a întrerupt. O pregătire prin acţiunea omului nu intra nicidecum în discuţie; nici o punere de mâini, nici măcar botezul. Nimic din acestea nu s-a făcut, înainte să fie dăruit Duhul, cu toate că apostolul Petru era acolo, atât ca să boteze cât şi să-şi pună mâinile, dacă aceasta ar fi fost nevoie. Se poate spune că omul dispare dinaintea harului lui Dumnezeu care se revarsă. Şi totuşi cât de minunat este, că tocmai acesta este drumul pe care noi putem obţine binecuvântările noastre şi locul nostru înaintea lui Dumnezeu! În aceste evenimente Dumnezeu ne-a dat răspuns pe deplin la toate eforturile acelora care afirmă că noi ar trebui să avem apostoli, cu toate că nu este nici un apostol. Necredinţa desconsidera pe apostoli, atunci când ei erau prezenţi; necredinţa afirmă că prezenţa lor este absolut necesară, ei ar fi singurul canal pentru darea Duhului Sfânt, cu toate că acest canal nu se poate găsi niciunde. Ce bunătate a Domnului, că El ne-a dat aici în Cuvântul Său scris dovada că aceşti oameni nu înţeleg ce spun şi ce afirmă! Pot ceilalţi, cine doreşte, să se aşeze înapoi în poziţia samaritenilor sau a iudeilor; ea li se potriveşte. Pot să spună că sunt iudei, chiar dacă nu sunt. Domnul dăruieşte acelora care se mulţumesc să se recunoască înaintea Lui ca păcătoşi sărmani dintre naţiuni, binecuvântarea Sa cea mai bogată. Facă Dumnezeu ca toţi aceia care se ţin strâns de forme şi rânduieli religioase, de unul sau altul din canalele de binecuvântare, să-şi găsească adevăratul lor loc înaintea Lui şi să se plece înaintea Lui, să vrea să fie ceea ce sunt în realitate, şi anume, nimic, ca să poată fi binecuvântaţi pe deplin potrivit inimii lui Dumnezeu! În felul acesta a binecuvântat Dumnezeu atunci, şi aşa doreşte El să binecuvânteze totdeauna. Nouă ni se cuvine să preţuim foarte mult harul Său. Apostolul a spus, că el îşi slăvea slujba (Romani 11). Tot aşa, cred eu, ar trebui noi să slăvim harul lui Dumnezeu, care se ocupă aşa de dumnezeieşte de mult cu cei lepădaţi dintre naţiuni, aşa cum suntem noi. Noi ar trebui să vorbim mult şi frecvent despre Acela care poate binecuvânta astfel de păcătoşi sărmani, cum suntem noi. Dacă El putea face aceasta atunci, atunci o poate face şi astăzi; fundamentul nu s-a schimbat. Prin aceasta nu spun că fenomenele însoţitoare sunt aceleaşi. În această relatare despre darul Duhului Sfânt în Cezareea putem recunoaşte clar principiul după care Dumnezeu binecuvântează naţiunile. Dacă vrei să primeşti mărturia transmisă de Dumnezeu în lume, – întreb, în ce fel au primit Duhul Sfânt  nu iudeii, ci naţiunile? Prin Cuvântul vestit. Nu este şi astăzi tot aşa? Canalul este Cuvântul harului Său!

Convertirea şi primirea Duhului Sfânt nu sunt identice

Fără îndoială în unele cazuri sunt întârzieri. Se întâlnesc suflete care au fost atinse cu adevărat de Duhul lui Dumnezeu, – mă refer nu numai în sentimentele lor, nu, mă refer la o lucrare reală a harului lui Dumnezeu în inima şi conştiinţa lor -, şi totuşi nu au pace, nu au linişte adâncă şi libertate în Mântuitorul. Aceasta nu este nicidecum neobişnuit. Să negăm noi din cauza aceasta, că Dumnezeu lucrează în ei? Să ignorăm ceea ce Dumnezeu a lucrat deja, numai pentru faptul că aceasta nu este încă tot ceea ce noi le dorim şi trebuie să le dorim? Avem noi dreptul să spunem că nu a avut absolut nimic loc, atâta timp cât nu se vede o eliberare deplină a sufletului înaintea lui Dumnezeu? Las răspunsul în seama altora. Eu însumi nu îndrăznesc să gândesc sau să spun aceasta. Şi rog pe toţi fraţii mei să nu facă loc unei astfel de necredinţe. Sper ca nimeni de aici să nu considere necesar să pună la îndoială veridicitatea acţiunii divine în suflete, deoarece ei încă nu înţeleg pe deplin ce a făcut Hristos pentru ei. Uneori ne comportăm lipsiţi de precauţie cu sufletele şi le producem foarte multă pagubă, dacă nu recunoaştem lucrarea lui Dumnezeu în ei.

Dar mai există şi un alt pericol. Să nu fim mulţumiţi dacă vedem că un suflet se pocăieşte şi se îndreaptă spre Hristos. Să purtăm grijă, ca el să ajungă la deplina libertate, căci altfel şi aceasta este necredinţă şi arată sărăcia sa în cunoaşterea îndeaproape a Cuvântului şi harului lui Dumnezeu. Prin aceasta sufletul nu ajunge să savureze prezenţa deplină şi acţiunea Duhului lui Dumnezeu. Noi trebuie să numim toate cu numele lor adevărat. Cineva se poate simţi foarte nenorocit în conştienţa de păcatele sale şi în neliniştea care nu a găsit încă nici un răspuns în harul lui Dumnezeu şi în lucrarea de mântuire a lui Hristos. Dacă vedem că o astfel de inimă doreşte după Domnul Isus, atunci noi trebuie să numim aceasta convertire, şi s-o privim ca lucrare de har a lui Dumnezeu, chiar dacă încă lipseşte pacea conştiinţei şi mult mai mult a inimii. Dar dacă se rămâne la această stare, este greşit să se gândească că este destul dacă un suflet se întoarce la Dumnezeu de la păcatele sale, dacă se urăşte pe sine însuşi şi se condamnă şi priveşte la Domnul Isus. În astfel de cazuri este mai mult o dorinţă după El, decât o pace pozitivă în El. Sufletul nu este nici pe departe în posesiunea deplină a întregii binecuvântări, pe care vrea s-o aducă vestea bună. Trebuie să punem accent pe faptul că în Domnul Isus se găseşte mult mai mult decât trezirea inimii şi conştiinţei, oricât de veritabil ar fi acest sentiment al păcatului şi această dorinţă după Dumnezeu. Cred că toţi ne facem vinovaţi de neglijenţă, dacă nu spunem cu insistenţă că un astfel de suflet încă nu a obţinut ceea ce Scriptura ne arată ca fiind adevărata poziţie a unui creştin înaintea lui Dumnezeu. Dacă Cuvântul Său are ca premisă că toţi copiii Săi savurează pacea deplină, să ne mulţumim atunci noi cu mai puţin? Niciodată nu ar trebui să recunoaştem, că o inimă nou trezită, dar care încă mai este sub Lege, prezintă rezultatul deplin al adevărului care este în Isus, cu toate că noi suntem obligaţi să recunoaştem această stare ca veritabilă. Însă Dumnezeu are mult mai mult pentru ai Săi; nimic mai puţin decât un loc al binecuvântării, unde dispare orice îndoială, orice teamă şi orice grijă, în conştienţa harului desăvârşit, care ne-a condus la El Însuşi, ne-a ispăşit păcatele şi a rezolvat toate problemele.

Atâta timp cât există nelinişte şi luptă lăuntrică, starea sufletului corespunde încă credincioşilor din Vechiul Testament. Singura diferenţă este aceea, că pentru ei era imposibil să meargă mai departe, căci încă nu sosise timpul pentru aceasta, căci Eliberatorul încă nu venise. Eliberarea nu era înfăptuită. Baza binecuvântată, prin care obţinerea păcii prin harul lui Dumnezeu a fost făcută o chestiune de credinţă, nu era încă prezentă, şi căile lui Dumnezeu nu au putut fi anticipate. Noi nu putem merge înaintea Lui. Noi putem să-L urmăm şi ar trebui să ne bucurăm văzând bunătatea Lui trecând pe lângă noi; dar noi nu putem alerga înaintea lui Dumnezeu. Astăzi este prezentă această mântuire. Hristos a fost aici, a murit şi a înviat; chiar şi sufletele trezite nu înţeleg rezultatele imense ale lucrării Sale totdeauna într-o zi. Desigur este posibil aceasta, şi nu mă îndoiesc că şi astăzi există astfel de cazuri ca temnicerul din Filipi. În aceeaşi oră, în care a fost trezită conştiinţa acestui bărbat, a avut loc o altă lucrare a harului lui Dumnezeu la el, prin care el şi toată casa lui au fost umpluţi de bucurie. Pe cât de nenorocit era el înainte, pe atât de desăvârşit de fericit a devenit prin harul lui Dumnezeu în aceeaşi oră. Chiar şi astăzi poate avea loc aşa ceva pe parcursul unei ore, dar eu nu cred că aceasta este regula, aşa cum deseori se presupune.

Să luăm de exemplu pe apostolul Pavel. Dacă a fost vreodată un om care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci cu siguranţă a fost el pe drumul Damascului, şi anume printr-o neobişnuită arătare de putere. Şi cu toate acestea în mod evident Dumnezeu nu-l conduce imediat la libertatea deplină. Zile şi nopţi în şir a fost profund zguduit, că nici nu a mâncat şi nici nu a băut, şi chiar a fost orb. Toate acestea caracterizau starea lui spirituală. El a văzut cu adevărat pe Hristos în slava Sa, el personal. Dar a ajuns el prin aceasta la savurarea plină de pace a tuturor acestor slăvi? Nu mă îndoiesc, că în el a avut loc o altă lucrare imediată, roada acţiunii adevărului asupra omului lăuntric. Şi totuşi, până când a venit Anania la el şi a fost botezat, el a fost foarte departe de liniştea şi libertatea deplină. Atunci, după cum ştim, l-a umplut Duhul Sfânt şi prin aceasta el ajunge – şi aceasta este totdeauna aşa – în savurarea conştientă a binecuvântării depline. Aceasta nu lezează în nici un fel nici plinătatea şi nici libertatea veşti bune, dimpotrivă, lasă loc realităţilor să aibă loc aşa cum sunt. Nu se poate băga cu forţa starea multor suflete într-o teorie. Dacă suntem serios îngrijoraţi de suflete, putem întâlni în fiecare zi situaţii, fără să căutăm după aceasta, care nu se încadrează într-o anumită teorie. Să le observăm, indiferent unde, şi vom constata că acolo are loc o lucrare reală a lui Dumnezeu în suflet. Această stare poate dura zile, săptămâni, luni şi ani. Foarte des un suflet este adus la deplina libertate înaintea lui Dumnezeu abia după un timp lung. Dar dacă cineva ajunge la această libertate, acolo este nu numai viaţă, ci după părerea mea primirea Duhului Sfânt.

Dumnezeu va încheia o lucrare începută

Înainte de a încheia această temă, vreau să mai atrag atenţia asupra altceva. Când Dumnezeu începe o lucrare, atunci El o şi termină, cu toate că nu totdeauna imediat. De aceea sunt pe deplin convins, că nimeni nu moare fără ca lucrarea lui Dumnezeu în sufletul lui să nu fie terminată. Aceasta ne-o arată Cuvântul lui Dumnezeu, şi experienţele mele au confirmat aceasta. Pretutindeni, unde Dumnezeu creează viaţă nouă, El dăruieşte acolo şi Duhul Sfânt. Eu nu cred că aceasta are loc totdeauna de la început, Scriptura dovedeşte chiar contrariul. Şi totuşi fiecare, pe care Dumnezeu vrea să-l binecuvânteze astăzi, va ajunge mai devreme sau mai târziu să savureze pe deplin pacea cu El. Eu nu vorbesc acum despre cunoştinţă. Dacă ar fi vorba de aceasta, atunci ar trebui să ne întristăm, căci ea se găseşte la aşa de puţini. Toţi ştim cât de nenorocite pot fi ani mulţi suflete cu adevărat evlavioase. Niciodată însă nu am văzut pe unul din aceste cazuri, în care Domnul nu a făcut fericit sufletul înainte ca El să-l cheme la Sine. Eu am văzut exemple minunate, cum toate incertitudinile şi problemele care au înnourat toată viaţa un suflet în care era cu adevărat viaţa dumnezeiască, au dispărut deodată, şi nu mă îndoiesc că sunt mult mai multe cazuri de felul acesta. Ei trăiesc cum harul lui Dumnezeu alungă în cele din urmă toţi norii de pe suflet. Rămâne desigur deschisă întrebarea, dacă aceste suflete recunosc clar cauza reală a acestor incertitudini şi probleme.

După experienţa mea ajung la concluzia, că un suflet care a fost făcut viu prin Duhul lui Dumnezeu sau s-a convertit (în fond, este acelaşi lucru, este însă privit dintr-un alt punct de vedere), în cele din urmă primeşte şi darul Duhului Sfânt. În anumite împrejurări aceşti oameni trebuie să aştepte un timp mai îndelungat, deoarece ei nu sunt gata să se supună dreptăţii lui Dumnezeu.

Este remarcabil, că la vizita lui Petru în Cezareea botezul urmează după darul Duhului Sfânt. Apostolul atrage atenţia asupra faptului că nu numai că Duhul Sfânt a venit asupra lor aşa cum a venit peste iudei în ziua de Rusalii, ci ei au vorbit în limbi; aceleaşi dovezi de netăgăduit ale acelui dar mare erau deci prezente. Aceasta avea o însemnătate mare, deoarece replica fraţilor credincioşi circumciziei, care însoţeau pe Petru, a fost redusă la tăcere. Când el a auzit cum ei măreau pe Dumnezeu, atunci »Petru a răspuns: „Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?”« El ştia foarte bine cum prejudecăţile fraţilor iudei îşi vor revendica dreptul. Era de asemenea ceva cu totul nou, că credincioşi dintre neamuri se botezau cu apă. »Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?«

Botezul nu are loc printr-un deţinător de funcţii

Un alt fapt este şi mai remarcabil – şi el este confirmat în Scriptură prin multe alte locuri -, şi anume, că executarea botezului niciodată nu este un privilegiu deosebit al unui bărbat din Adunare numit oficial pentru aceasta. Petru era de faţă. Dacă ar fi fost necesară o demnitate mai mare pentru aceasta, atunci Petru ar fi putut face botezul. Se poate însă înţelege foarte simplu textul relatării numai aşa, că el personal nu a făcut botezul. El a purtat grijă, ca ei să fie botezaţi; el »a poruncit să fie botezaţi«. Niciunde nu se spune, că el personal i-a botezat. În acelaşi sens vorbeşte şi Pavel despre activitatea sa în Corint şi mulţumeşte lui Dumnezeu că el nu a botezat pe nimeni acolo, în afară de câţiva puţini. Foarte sigur şi Petru a fost călăuzit aici de Dumnezeu, chiar dacă dintr-un alt motiv, să nu facă nici un botez. Dacă ar fi fost altfel, cum ar fi interpretat mulţi oameni acest caz? Ei ar fi încercat să facă dintr-un eveniment, prin care Dumnezeu acţionează spre propria Sa onoare, să scoată onoare pentru ei înşişi. Dumnezeu a împiedicat aceasta. Chiar şi marele şi din belşug binecuvântatul apostol Pavel a fost botezat de unul din cei mai simpli ucenici. Dacă persoana care efectuează botezul ar avea vreo importanţă, ne-am putea aştepta ca aceasta să fie luat în seamă atunci când se boteza un apostol. Anania se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi spune »frate Saul!« şi îl botează imediat. Aici nu găsim nici o aşteptare după o personalitate oficială.

Nu este aceasta o dovadă convingătoare pentru necredinţa omenească, că o realitate aşa de evidentă şi concludentă este simplu trecută cu vederea şi fals interpretată? Îşi închipuie oamenii din timpurile trecute sau actuale că ei ştiu mai bine decât Scriptura? Înţeleg ei şi pot ei transmite voia Domnului pentru slujitorii Săi şi Biserica Sa mai bine decât o fac scriitorii inspiraţi? Dumnezeu nu a acordat niciodată o împuternicire, după care de exemplu numai slujitorii Evangheliei au voie să facă botezul. Nu, s-au făcut eforturi deosebit de mari să se dovedească exact contrariul, şi aceasta atunci când nu era nici o necesitate în privinţa aceasta. La Corneliu, un om cu o poziţie înaltă, nu ar fi fost nevoie să se caute un bărbat, care ocupa o poziţie deosebită în Adunare, căci Petru era de faţă. Dacă ar fi fost prevăzută o ordine vrută de Dumnezeu în astfel de forme, aşa cum începând de atunci este cerută de oameni, de ce atunci aceste forme nu au fost respectate într-o situaţie aşa de importantă, cum era botezul lui Corneliu, care ar fi slujit ca ghid tuturor celor care voiau să se orienteze după modelul apostolilor? Ca şi Pavel, şi căpetenia păgână împreună cu familia sa au fost botezaţi de aceia care în zilele noastre ar fi numiţi laici. Uneori s-a întâmplat, că apostolii sau evangheliştii au făcut botezul, dar în nici un caz botezul nu a fost privit ca ritual oficial: alţi fraţi au avut voie să boteze, şi au botezat, chiar şi atunci când un apostol era de faţă. Remarcăm aceasta numai în treacăt.

Darul Duhului în Faptele apostolilor 19.1-6

În cartea Faptele apostolilor mai este un caz, pe care trebuie să-l amintesc în legătură cu tema noastră.

Faptele apostolilor 19.1-6: Pe când Apolo era în Corint, Pavel, după ce a trecut prin ţinuturile de sus ale Asiei, a ajuns la Efes. Aici a întâlnit câţiva ucenici şi le-a zis: „Aţi primit voi Duh Sfânt când aţi crezut?” Şi ei i-au spus: „Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.” „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” le-a zis el. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat în adevăr cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după el, adică în Isus.” Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.

Acest exemplu este de asemenea remarcabil ca şi acelea pe care le-am studiat deja şi tot aşa de clar în înţelesul său. Fără îndoială apostolul a recunoscut în starea spirituală a acestor „ucenici” o anumită lipsă, prin care el s-a văzut dator să-i întrebe dacă atunci când au crezut au primit Duhul Sfânt. Aceasta este deci, – cu toată certitudinea cel puţin în duhul apostolului, – aşa ceva ca şi primirea Duhului Sfânt după credinţă. El nu pune la îndoială veridicitatea credinţei lor, dar el avea un motiv să întrebe, dacă ei au primit Duhul Sfânt şi răspunsul lor este tot aşa de simplu: »Nici n-am auzit că există Duh Sfânt.« Ei nu arată, aşa cum din neştiinţă se spune uneori, necunoştinţă despre existenţa Duhului Sfânt. Era vorba de întrebarea, cum şi când primesc credincioşii Duhul Sfânt. Făgăduinţa Duhului Sfânt în sine era cunoscută demult. Ioan Botezătorul, cu care ei stăteau mai mult sau mai puţin în legătură, mărturisea nu numai de faptul că venirea lui Mesia în Israel era aproape, ci şi de faptul că acest Mesia, nu ca el însuşi, va boteza nu numai cu apă, ci şi cu Duhul Sfânt. Da, fiecare cititor al Vechiului Testament ştia nu numai de existenţa Duhului Sfânt, ci el cunoştea şi făgăduinţa îndurătoare a lui Dumnezeu, că El va fi revărsat în ultimele zile. Între toţi învăţătorii era Ioan Botezătorul cel care a pus cel mai mare accent pe faptul că Mesia va fi unealta pentru această atestare minunată a favorii lui Dumnezeu faţă de oameni. Aceşti ucenici din Efes erau oarecum în necunoştinţă de faptul că această făgăduinţă era pe punctul de a se împlini, că credincioşii dintre iudei, samariteni şi naţiuni au primit deja Duhul Sfânt prin ascultarea credinţei şi nu prin faptele Legii.

Apostolul îi întreabă în continuare, cu ce botez au fost botezaţi. Ei cunoşteau numai botezul lui Ioan. Aceasta a oferit apostolului ocazia să dea o explicaţie importantă: Ioan nu a vorbit despre nimic mai mult decât despre botezul pocăinţei. El a cerut acea judecată de sine, pe care numai Duhul o poate provoca în sufletele care se supun Cuvântului lui Dumnezeu. Acest Cuvânt descopere ruina lor morală înaintea lui Dumnezeu. Acea putere, care se bazează pe lucrarea înfăptuită, dar care niciodată nu poate locui în omul care este încă păcătos, până în momentul când sângele a curs şi a fost stropit, este întrucâtva baza ca El să poată locui cu puterea Sa în acest om (putere prin care sufletul mântuit şi eliberat este legat cu El, Biruitorul), – acea putere nu a fost încă dată. Ioan putea numai să strige poporului să creadă în Acela care va veni după el, – şi anume, în Hristos. Pavel dimpotrivă, predica un Mântuitor, care venise deja şi care înfăptuise lucrarea de salvare. »Când au auzit ei, au fost botezaţi pentru Numele Domnului Isus. Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau.«

Este necesară punerea mâinilor?

Aici este un alt caz, la care nu lipsesc semnele exterioare. Aceste semne însă nu sunt confundate nici aici şi nici în alte locuri cu darul Duhului Sfânt. Ucenicii au fost botezaţi cu botezul creştin. Botezul pocăinţei nu era suficient pentru ei. Ei au fost botezaţi pe Numele Aceluia care a murit şi a înviat. După aceea ei au primit Duhul Sfânt, dar nu fără ca Pavel să-şi pună mâinile peste ei. Din aceasta se vede cum Dumnezeu recunoaşte şi onorează funcţia de apostol a lui Pavel din Tars aşa cum El a făcut cu Petru şi Ioan în Samaria. La fel cum cei doi trimişi apostolici nu numai în Ierusalim, ci şi în Samaria, rivalii religioşi ai Ierusalimului, au fost recunoscuţi, şi Pavel şi-a pus mâinile nu pe aceia care prin predica sa s-au convertit dintre păgâni, ci pe ucenici, care erau deja botezaţi cu botezul lui Ioan. Deci nu găsim nimic care ar putea produce greutăţi, sau ar putea diminua sensul celor explicate de mine în toată simplitatea din Cuvântul lui Dumnezeu. Ambele situaţii, în care unul sau mai mulţi apostoli şi-au pus mâinile peste credincioşi, ca să primească Duhul Sfânt, erau excepţii. Ele rămân inferioare evenimentului principal, despre care nu auzim la nici un act asemănător al apostolilor. În unul din aceste cazuri, şi anume cel mai însemnat (acţiunea lui Dumnezeu cu iudeii în ziua de Rusalii), în orice caz Scriptura tace cu desăvârşire  cu privire la vreo punere a mâinilor. Putem fi siguri, că acolo nici nu era cineva, care să pună mâinile peste toţi aceia care pentru prima dată au primit Duhul Sfânt în ziua aceea, nici apostolii şi nici ceilalţi o sută douăzeci. Dumnezeu Şi-a rezervat ca acest dar mare să vină direct de la El şi din mâna Sa. În celălalt caz ştim sigur că credincioşilor nu li s-au pus mâinile peste ei, înainte să primească Duhul Sfânt. Şi acest ultim caz este pentru noi cu atât mai important, deoarece este vorba de Corneliu şi casa lui, deci de aceia dintre naţiuni, din care facem şi noi parte. De aceea aceste concluzii nu se pot contrazice. Chiar dacă ar fi apostoli, totuşi ei nu ar fi necesari ca să-şi pună mâinile peste noi şi celorlalţi dintre naţiuni, ca astfel să primim Duhul Sfânt. Potrivit Cuvântului Său nu era felul în care Dumnezeu a dat atunci Duhul Său celor dintre naţiuni. Exact ca şi modelul nostru din Cezareea, noi avem parte la această binecuvântare nemărginită, după ce noi şi pentru că noi am crezut în Hristos prin cuvântul lor, al apostolilor.

Domnul să fie glorificat, nu numai pentru darul Duhului Sfânt, nu, ci şi pentru Cuvântul Său scris, prin care este dată pe faţă nebunia pretenţiei oamenilor, care sunt neexperimentaţi în ceea ce priveşte credinţa, şi care zguduie pe cei îndoielnici şi încurajează pe cei superstițioși. Facă Dumnezeu ca noi să ţinem cu tărie »credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai dinainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă« (Tit 1).

 

Îngăduiţi-vă unii pe alţii
Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8

Charles van Wettum

© Bode, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 11.01.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.2Romani 141 Corinteni 8

Efeseni 4.2: … umblaţi … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, …

Romani 14.1,4,10: Iar pe cel slab în credinţă primiţi-l, însă nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice. … Cine eşti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade. … Dar tu, de ce-l judeci pe fratele tău? Sau, de asemenea, tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău?

Introducere

Există multă ruptură între creştini. Uneori această ruptură este inevitabilă, deoarece este vorba de lucruri fundamentale. Deseori însă ea este urmarea diferenţelor de cunoaştere a anumitor subiecte, despre care Biblia spune că noi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu privire la ele. Desigur este greu să „îngăduim”, deoarece natura noastră se opune să ofere altora libertatea reală în lucrurile în care noi – oricât de sincer am gândi noi – avem convingeri biblice personale ferme.

Să mănânci carne?

Aşa au fost probleme în Biserica din primul secol cu privire la consumul de carne. Toată carnea, care se vindea pe piaţă, provenea din animale care erau tăiate în templele idolilor; carne „normală” nu se găsea de primit. Creştinii nu erau una în privinţa faptului, dacă era permisă consumarea acestei cărni.

Unii erau de părere că nu era permis: carnea era în fond închinată idolilor. Cu toate că în Vechiul Testament problema nu este explicit tratată, şi nici Domnul Isus nu a vorbit clar despre aceasta, aceşti credincioşi puteau găsi argumente destule în Vechiul Testament. Ei se puteau referi la poruncile referitoare la curăţie, la pericolul infectării prin necurăţie, etc. Ei erau convinşi pentru ei înşişi, că susţin un punct de vedere biblic: consumarea acestei cărni era păcătuire.

Alţi creştini argumentau altfel: idolii nu sunt nimic, şi dacă se consumă carnea animalelor, care nu a fost jertfită „nimănui”, cu această carne nu este nimic deosebit. Deci, spuneau aceşti creştini, nu este nici un motiv să nu se consume această carne. Drept urmare şi ei aveau argumentele lor: neputinţa idolilor şi biruinţa Domnului Isus asupra lui satan. Pentru ei înşişi aceasta era de ajuns ca să poată consuma carnea aşa cum se cuvine.

Pavel tratează această problemă foarte importantă pentru creştinii din timpul acela în epistola către Romani 14 şi 1 Corinteni 8. Pentru aceasta pune în discuţie două principii.

Conştiinţa proprie

Primul principiu este: „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui.” Cu alte cuvinte: tu nu eşti legat de ceea ce alţii gândesc, ci de ceea ce tu însuşi gândeşti că trebuie să faci în ascultare de Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4.32 Corinteni 10.5,6). Desigur premisa pentru aceasta este, că Cuvântul lui Dumnezeu dă norma (regula) pentru aceasta. Este însă evident posibil, ca credincioşii care iau în serios Biblia în toate privinţele şi cu rugăciune meditează asupra ei, să ajungă totuşi în domeniile practice la concluzii diferite.

În ceea ce un creştin consideră ca fiind o îndrumare biblică clară a lui Dumnezeu, el trebuie să acţioneze corespunzător acesteia. Însă el nu are voie să impună aceasta altora: cine mănâncă, mănâncă pentru Domnul (aceasta înseamnă, înaintea feţei Lui, cu o conştiinţă sinceră; spre onoarea Lui); cine nu mănâncă, face aceasta în acelaşi fel pentru Domnul.

Îngrădiri de bună voie

Este însă şi un al doilea principiu: că eu nu trebuie neapărat să mă folosesc de libertatea mea personală. Când fratele meu mă vede că mă folosesc de libertatea mea, atunci probabil va vrea să facă la fel ca mine, însă diferenţa mare este atunci, că conştiinţa lui îl va condamna. Înaintea conştiinţei lui el ar fi neascultător de Domnul său, şi eu aş fi acela care l-a adus în această situaţie. Nu, spune Pavel, eu vreau să nu mănânc nici un fel de carne, dacă prin aceasta pot sluji fratelui meu, chiar dacă în conştiinţa mea am deplina libertate să mănânc.

Faptul că libertatea personală nu este folosită în această privinţă, desigur nu înseamnă că ea se pierde. Foarte uşor pe parcursul anilor s-ar putea ca faptul, că libertatea nu este folosită, să conducă la tradiţie (sau chiar la „principiu”), că libertatea respectivă nu mai există. De aceea este bine să fim conştienţi, pentru ce noi nu facem anumite lucruri.

Ţine minte! Nu este vorba că cineva are „probleme” sau „rezerve” cu privire la ceva. În astfel de cazuri putem vorbi despre aceasta, însă în final este numai un drum: să ne permitem reciproc libertatea de conştiinţă. În cadrul acestor principii nou-testamentale este vorba exclusiv de situaţia că eu l-aş aduce pe un altul într-o comportare pe care el o consideră păcătoasă. Dacă eu cedez prea repede unuia care „are probleme cu aceasta”, atunci nu este bine. El ar putea în continuare să considere ca de la sine înţeles, că conştiinţa lui este piatra de încercare pentru comportarea altora. Prin faptul că se stimulează o astfel de gândire, nimănui nu i se face o lucrare de slujire. Conform cunoaşterii lui el ocupă poziţia unuia „tare” – dar tocmai în acest caz el trebuie să îngăduie pe cei slabi, pe fraţii şi surorile cu o altă înţelegere.

Exemple actuale

Desigur pentru noi exemplul „a mânca carne” este simplu. Noi aproape nu ne putem imagina, ce probleme de conştiinţă enorme a fost aceasta pentru credincioşii din timpul acela. Prin aceasta am putea subaprecia importanţa principiilor tratate. Însă aceasta va deveni altfel, dacă numim actualele exemple:

  • Trebuie eu să ţin duminica ca zi de odihnă, şi ce înseamnă exact aceasta? (vezi Romani 14.5Galateni 4.10,11) Să nu merg cu bicicleta, să nu înot, să nu cumpăr îngheţată, să nu cumpăr combustibil pentru autoturism?
  • Am voie să mă las vaccinat? Să închei o asigurare? Să am casa mea, să am televizor, pom de crăciun?
  • Este studiul biblic o „strângere laolaltă ca Adunare (Biserică)”, la care toţi credincioşii trebuie să participe? (vezi Faptele apostolilor 2.42Evrei 10.25).
  • Are voie o femeie să taie din părul ei? Şi când „lung” este exact de „lung” (vezi 1 Corinteni 11)?
  • Cum şi când poate fi înfiinţată o „adunare” nouă? Cât de mare trebuie/are voie să fie o adunare?
  • Este permis să se lucreze împreună cu creştini din alte comunităţi de credinţă, de exemplu în lucrarea evanghelistică?
  • Care botez este valabil: stropirea bebeluşilor, botezul celor care cred, botezul caselor? Este permis/necesar botezul „din nou”, putem permite participarea la Masa Domnului a credincioşilor care au fost stropiţi ca bebeluşi?
  • etc.

Tocmai la astfel de aspecte iau naştere „tabere”, care îşi reproşează reciproc „greşeli”. Atunci nu mai putem avea nici un respect faţă de hotărârile pe care alţii le-au luat înaintea Domnului. Nu mai oferim nici un spaţiu celuilalt să acţioneze conform conştiinţei.

Expresiile cu care se denumesc reciproc în acest caz sunt de forma „nebiblic”, „nespiritual”, „credincioşi slabi” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii cu o conştiinţă ceva mai severă, pentru aceia care „îşi permit mai mult”) sau „legalist”, „tradiţionalist”, „sectant” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii „mai libertini”, când vorbesc despre aceia care sunt „mai puţin flexibili”).

Dovezi scripturistice

Care sunt mai concret lucrurile în care noi trebuie să ne acordăm reciproc libertatea de conştiinţă? Putem spune că toate, pentru care există „norme biblice”, nu pot fi lăsate pe seama libertăţii de conştiinţă. Însă desigur aceasta nu este suficient. Fiecare creştin serios încearcă să fie ascultător de Domnul în toate lucrurile, şi pentru aceasta citeşte Biblia. Şi cu toate acestea rămân diferenţe în cunoaştere. Acesta este un proces foarte uşor de înţeles şi deplin omenesc. Recunoaştem cel mai uşor acele lucruri biblice care sunt în concordanţă cu gândurile noastre, şi avem greutăţi în recunoaşterea celorlalte lucruri. Ceea ce găsim în Biblie spre sprijinirea gândurilor noastre, devine foarte repede pentru noi „dovadă biblică”. Mult prea uşor trecem cu vederea că ceea ce noi personal considerăm dovadă biblică, nu trebuie din cauza aceasta să fie dovadă biblică. Dacă nu cunoaştem delimitarea noastră omenească proprie, supraevaluăm părerea noastră cu privire la ceea ce spune Biblia.

Se aude uneori: „Este clar, că nu era păcat să mănânci carne. De aceea principiul libertăţii de conştiinţă trebuie aplicat numai la acele lucruri care în sine sunt permise din punct de vedere biblic.” Aceasta nu ţine seama de ceea ce este vorba de fapt: pentru mulţi credincioşi din Roma şi din Corint era vorba de lucruri care (conform cunoaşterii lor) erau „absolut nebiblice”. Cu toate acestea Pavel le-a interzis să impună aceste cunoaşteri fraţilor şi surorilor lor. Ca să formulăm exagerat: ei trebuiau să permită fraţilor şi surorilor lor să facă lucruri pe care ei înşişi le considerau „nebiblice”!

Tocmai creştinii care au primit multă înţelegere în Scriptură trebuie să fie foarte atenţi cu privire la pericolul de a impune altora cunoştinţele lor, fie prin aceea că ei le prezintă ca fiind „singura cale biblică”, sau prin aceea că ei îngrădesc libertatea celorlalţi, prin aceea să se referă la propria conştiinţă, care are probleme cu unele lucruri.

Nu judecaţi

Prima consecinţă din cele spuse mai înainte este, că noi trebuie să recunoaştem că cei credincioşi împreună cu noi au nu numai libertatea de a gândi altfel decât noi, ci şi să acţioneze în concordanţă cu aceste gânduri.

Dar ce trebuie să fac, când văd pe credinciosul ca mine făcând lucruri care conform cunoaşterii mele din Scriptură nu sunt în ordine? Dacă sunt suficient de importante, ar trebui să vorbesc cu el despre ele. Dacă se constată (cum cu regret se poate întâmpla), că credinciosul respectiv nu acţionează în părtăşie cu Domnul, eu îi pot sluji prin restabilirea relaţiei între viaţa practică şi ascultarea faţă de Domnul Isus. Dar dacă totuşi se constată că fratele meu s-a gândit serios, că a cercetat Biblia, că are libertatea deplină şi conform conştiinţei lui acţionează în ascultare faţă de Domnul, atunci chestiunea este cu totul altfel. Dacă nu este vorba de evidentă învăţătură rătăcită sau de păcate, care se pot dovedi, atunci este o chestiune de conştiinţă. În acest caz conştiinţa mea nu este etalonul pentru comportarea celorlalţi.

Urmarea acestui fapt este desigur, că eu nu am voie să spun, că fratele meu sau sora mea păcătuieşte. La fel este de la sine înţeles, că în astfel de lucruri niciodată nu poate fi vorba de disciplinare din partea Bisericii sau de întreruperea părtăşiei.

Lucruri comune

Toate acestea sunt relativ simple, când este vorba de lucruri personale. Mult mai complicat este când cunoştinţele referitoare la punctele de vedere ale părtăşiei şi la felul de a proceda sunt foarte diferite. Atunci a devenit cu adevărat o chestiune în care un credincios poate arăta smerenia lui şi dispunerea de a se jertfi: eu pot accepta smerit că în această privinţă am evident cunoştinţe insuficiente. Pot atunci să las hotărârea pe seama celor care au o capacitate de judecare mai bună şi să mă alătur rezultatului, chiar dacă acesta contrazice conştiinţa mea personală.

Eu nu sunt constrâns să-mi adaptez cunoaşterea mea. Pentru mine este un exerciţiu spiritual, că alţi fraţi fideli Bibliei judecă altfel decât mine. Însă la fel de puţin eu nu trebuie să blochez cu conştiinţa mea personală pe ceilalţi, în ceea ce vor să facă conform conştiinţei lor în ascultare de Domnul. Şi nu vrea fiecare creştin să facă o astfel de slujbă pentru fraţii şi surorile lui?

Să remarcăm în treacăt, că aici nu există nici un „principiu al reciprocităţii”. Nu este aşa, că eu am „dreptul” ca fratele meu să gândească şi să acţioneze aşa. Probabil el ar trebui să se adapteze la mine, sau probabil nu; în orice caz eu trebuie să fiu smerit faţă de el.

Una în Domnul

Aşa de mulţi fraţi şi aşa de multe surori şi totuşi aşa de diferiţi. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, când unul are să se plângă de celălalt; dacă unul nu poate urma pe celălalt în cunoaşterea lui; dacă unul ameninţă să condamne pe celălalt în gândurile lui, deoarece nu are părerea lui.

Desigur, ceilalţi trebuie să asculte de Domnul. Însă eu sunt răspunzător, ca eu să fiu ascultător în primul rând. Şi probabil intoleranţa noastră reciprocă se datorează foarte mult faptului că prea puţin suntem conştienţi, că este o poruncă pentru noi: să ne îngăduim unii pe alţii. Să facem aceasta. Este o chestiune de ascultare.

 

Hristos şi Adunarea Sa (5)
Adunarea de la Rusalii

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 22.06.2019, Actualizat: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

Introducere

Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.

Înălţarea lui Hristos

Oricât de greu ar fi să se înţeleagă adevărul bisericesc şi să te conformezi lui, totuşi tema are importanţa cea mai mare pentru fiecare credincios, deoarece Adunarea lui Dumnezeu este legată cu două realităţi mari ale istoriei biblice, cu două realităţi cu însemnătate deosebită.

Prima realitate este înălţarea Domnului Isus Hristos, gloria Lui în cer depăşeşte cu mult orice căpetenie şi orice autoritate şi orice putere şi orice domnie şi orice nume, care se poate numi. Acolo Dumnezeu Tatăl a dat lui Isus din Nazaret demnitatea cea mai înaltă şi gloria cea mai mare. El, Cel pe care cerul cerurilor nu-L poate cuprinde, este în acel loc al gloriei de nedescris. Omul Hristos Isus, Cel care a fost răstignit, Acela care a fost în mormânt, Se află acum la dreapta tronului lui Dumnezeu şi Lui I s-a dat toată autoritatea în cer şi pe pământ. Pe baza acestei realităţi a fost întemeiată Adunarea. Adunarea a luat fiinţă pe pământ, deoarece Domnul Isus Hristos era glorificat în cer. Adunarea a fost constituită aici, dar era o legătură vie între comunitatea credincioşilor care se strângeau pe pământ şi Domnul Isus Hristos în glorie. În toate revelaţiile minunate ale Sfintei Scripturi nu se găseşte nimic care să fie pus pe aceeaşi treaptă cu această realitate; şi de aceea spun că Adunarea lui Dumnezeu are un drept deosebit asupra ta şi a mea pe baza acestui caracter.

Domnul Isus Hristos este în gloria lui Dumnezeu, şi Adunarea de pe pământ este legată cu El acolo. În afară de aceasta, eu, ca cel care crede în Domnul Isus Hristos – indiferent de orice activitate a mea, indiferent de orice alegere a mea -, constitui o parte a acelei Adunări, şi ca atare eu sunt legat cu El acolo în cer. Acesta este un gând care ar trebui să facă să vibreze în noi cele mai înalte acorduri de laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu, pentru faptul că este posibil aşa ceva. Tu ai putea spune că cerul este foarte departe şi că între tine şi dreapta tronului lui Dumnezeu este o depărtare mare, şi ai putea gândi că, deoarece această distanţă este aşa de mare, poţi să neglijezi acest fapt fără a avea parte de pagube personale şi că acum nu trebuie să te preocupe. Dar dacă nesocoteşti privilegiile, care rezultă din această realitate, vei pierde binecuvântările personale, pe care ele le aduc cu sine.

Coborârea Duhului Sfânt

A doua realitate istorică, pe care o găsim şi în acest capitol, este aceea că la fel de sigur precum faptul că Domnul Isus Hristos este acolo la dreapta tronului lui Dumnezeu, este şi faptul că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, a treia Persoană a preamăritei Trinităţi, este aici pe pământ, şi locuinţa ei aici pe pământ este acea casă, pe care El Însuşi a întemeiat-o la Rusalii, Adunarea lui Dumnezeu. Duhul nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu Se poate găsi în acele minuni arhitectonice impunătoare, pe care omul le-a ridicat în Numele Domnului Isus Hristos, dar El locuieşte cu adevărat şi realmente aici în acel templu nevăzut, care a fost făcut sfânt prin prezenţa Sa. Nu este o minune de neînţeles, faptul că Duhul lui Dumnezeu locuieşte aici? Zi şi noapte, săptămână de săptămână, an de an, El este aici în lumea aceasta, căci El a venit la Rusalii, ca să rămână aici, şi nu numai pentru o vizită trecătoare.

Cât de îngrozitor este să ignorezi această realitate! Citim în acest capitol 2 al cărţii Faptele apostolilor, că păcatul iudeilor, care au respins pe Fiul lui Dumnezeu şi L-au lepădat, era mare şi demn de urât în ochii lui Dumnezeu. Cât de grav trebuie să fie atunci păcatul creştinătăţii de astăzi, care tăgăduieşte prezenţa sfântă a Duhului lui Dumnezeu printre urmaşii Domnului Isus Hristos – chiar dacă ea nu o tăgăduieşte prin mărturisire, totuşi o tăgăduieşte în practică. Cât de puţini cred că El locuieşte nu numai în unul de aici şi în altul de acolo, ci că El locuieşte în ei uniţi, că El îi uneşte pe toţi într-o părtăşie desăvârşită, oricât de împrăştiaţi ar fi ei aici pe pământ, şi că urmare acestui fapt fiecare în parte şi toţi împreună sunt uniţi cu Domnul Isus Hristos, Capul Adunării aflat în glorie!

Ca să gândeşti corect şi sfânt despre natura Adunării lui Dumnezeu, trebuie să ţinem cu tărie la aceste două adevăruri centrale. Domnul Isus Hristos este la dreapta lui Dumnezeu; şi Dumnezeu, care I-a dat acea glorie cerească, I-a dat ca posesiune deosebită a Sa un popor ales, care este Adunarea Sa, şi ca să păstreze acea Adunare, s-o sprijine, s-o îngrijească şi să întărească acea Adunare slabă alcătuită din oameni care cred în Domnul Isus Hristos, a fost trimis aici jos Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Lumea nu-L poate vedea şi nu-L poate primi, dar tu şi eu, dacă noi credem în Domnul Isus Hristos, suntem obligaţi să recunoaştem prezenţa Sa – să-L ascultăm, să-I dăm loc, să luăm seama la El spre călăuzirea noastră şi să rămânem sub puterea Lui permanentă. Dacă facem aceasta, ne vom bucura de acea părtăşie dulce şi plină de har cu Domnul nostru Isus Hristos aflat în cer, despre care lumea nu ştie, dar despre care cel mai bine ştiu aceia care se smeresc cel mai mult şi permit Duhului lui Dumnezeu îndurător să facă cu ei ce vrea El.

Aşteptarea după făgăduinţa Tatălui

Dacă citim acest capitol, găsim că în Ierusalim era o grupă de oameni care aştepta. Ea era foarte mică la număr, probabil mult mai mică la număr decât noi, care suntem adunaţi în seara aceasta în această hală, dar ei erau adunaţi în Ierusalim şi toţi erau însufleţiţi de un interes comun şi un ţel comun. Fiecare din această grupă cunoştea personal pe Domnul Isus Hristos; şi ultima lor cunoaştere despre El era, că El i-a condus cu zece zile în urmă până la Betania, şi că El, în timp ce vorbea cu ei, S-a despărţit de ei. Când El S-a înălţat la cer şi a dispărut privirii lor, inima lor era aproape să se rupă. El, Acela care i-a iubit atât de mult, care le-a vorbit cuvinte, pe care nici un om mai înainte nu le-a rostit, care a murit pentru ei şi a înviat, i-a părăsit. El a dispărut privirii lor, şi ei stăteau acolo şi priveau, şi priveau şi sperau ca El să revină imediat. Aşa cum ştim, ei au fost mângâiaţi de cei doi îngeri, care le-a spus că ei nu trebuie să stea acolo şi să privească spre cer, căci la timpul potrivit Domnul va reveni cu siguranţă.

Însă înainte de acel eveniment fericit trebuia să aibă loc ceva de cea mai mare importanţă, şi cuvintele Domnului lor le-au răsunat cu totul noi în urechi şi au revenit în amintirea lor. Căci El le-a poruncit să meargă la Ierusalim şi acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, „pe care”, a spus El, „aţi auzit-o de la Mine”. Acum şi-au amintit ce li s-a spus în odaia de sus, după instaurarea Cinei. Domnul a făcut acolo remarca, care i-a pus în uimire: „Vă este de folos să Mă duc”; şi ei aveau nevoie deja de o porţie bună de credinţă şi luminare, ca să înţeleagă cum ar putea fi aşa ceva. „Este mai bine pentru voi să Mă duc, decât să rămân aici. Mă duc să vă pregătesc un loc.” Aceasta era o ştire binecuvântată, să audă despre un loc care era pentru ei în casa Tatălui, însă aceasta stătea în legătură cu utilitatea. El a spus: „Dacă nu Mă duc, Mângâietorul nu va veni la voi”, Celălalt Mângâietor. Acela care vine va veni să ia locul Meu, şi El va însemna pentru voi chiar mai mult decât am fost Eu. El va locui la voi, ca niciodată să nu vă lase singuri. El va fi la voi în orice loc unde voi veţi fi, oricât de împrăştiaţi veţi fi pe suprafaţa pământului, şi El, Duhul Adevărului, vă va conduce în tot adevărul.

Drept urmare ei s-au întors la Ierusalim, pentru ca acolo să aştepte făgăduinţa Tatălui, aşa cum le-a poruncit Domnul. Cum au aşteptat ucenicii? Care era atitudinea lor la aşteptare? Găsim că ei şi-au petrecut timpul în rugăciune. Ei erau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu, aşa cum ne relatează Luca în evanghelia sa; însă aici în Faptele apostolilor găsim că ei stăruiau în rugăciuni şi implorări – nu că fiecare se ruga în cămăruţa lui, ci toţi erau adunaţi şi o făceau în comun. Ei se rugau, ca să se împlinească cuvintele Domnului lor, ca să fie dată făgăduinţa Tatălui. Domnul le-a spus: „Deci dacă voi, fiind răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl cel din cer va da Duhul Sfânt celor care-L cer de la El?” Drept urmare, cei care erau adunaţi acolo aveau îndreptăţirea din partea Domnului să roage pe Dumnezeu să le dea Duhul Sfânt. Ni se face cunoscut că ei s-au rugat şi Dumnezeu L-a trimis. De aceea este fără folos pentru noi să se citeze evanghelia după Luca (Luca 11.13) ca pasaj din Scriptură, care ne dă îndreptăţirea să rugăm pe Dumnezeu să ne trimită acum pe Duhul Sfânt. Cele o sută douăzeci de persoane, care erau adunate acolo, s-au bazat pe această făgăduinţă. Ele s-au rugat şi au primit răspunsul, şi noi am fi cu secole în urmă, dacă ne-am ruga acum ca Duhul Sfânt să fie trimis. El este aici. Cât de jignitor este să se treacă cu vederea prezenţa Lui!

Rugăciunea dis de dimineaţă

Faptele apostolilor 2.1: Şi, pe când se împlinea ziua Cincizecimii, erau toţi împreună la un loc.

Ucenicii aşteptau zi de zi. Când a venit ziua a cincizecea, ziua de Rusalii, ei toţi erau adunaţi la un loc, dimineaţa foarte devreme, deoarece era abia al treilea ceas din zi (ora 9), atunci când Petru a început vorbirea lui. În ziua aceea ei au avut evenimentul fericit al unei strângeri laolaltă pentru rugăciune dis de dimineaţă. Aceia care au luat parte vreodată la astfel de întruniri dis-de-dimineaţă ştiu câtă înviorare este în ele; ei cunosc caracterul preţios al ocaziei; ei cunosc puterea care este în rugăciuni. Oamenii care părăsesc patul lor în lepădare de sine serioasă, şi se strâng foarte devreme, pentru ca uniţi să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu, niciodată nu vor fi dezamăgiţi. Este un proverb adevărat, că Dumnezeu nu este dator nimănui. El nu datorează nimic, nici ţie şi nici mie. Ah, cât de mult ne dă El, dacă facem ceva pentru El! Dacă tu nu ai probat încă această bunătate a Lui, verific-o acum pentru tine. „Puneţi-Mă la încercare” – Dumnezeu ne solicită, să-L punem la probă.

Aici este un exemplu vizibil al credincioşiei lui Dumnezeu. Aceşti bărbaţi şi aceste femei erau laolaltă să se roage pentru revărsarea Duhului, pentru ca Duhul făgăduit să vină; şi El a venit, în timp ce ei erau laolaltă. El a venit deodată. Duhul Sfânt a venit peste această adunare pregătită, aşa cum găsim în partea de început a Noului Testament că Fiul lui Dumnezeu a venit la o adunare pregătită. Drumul Domnului era pregătit de Ioan Botezătorul. La predica lui oamenii păcătoşi s-au căit de păcatele lor şi erau botezaţi în Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acolo stătea această grupă a celor care s-au căit, care simţeau cât de păcătoşi erau în ochii lui Dumnezeu. Şi la acea grupă pregătită a venit Isus, Cel care trebuia să salveze pe poporul Său de păcatele lor, şi El a venit la momentul potrivit pentru ca El Însuşi să fie botezat. Atunci Tatăl a mărturisit că El era Fiul Lui preaiubit, şi când El a ieşit din apă, Duhul Sfânt a coborât peste El şi S-a odihnit pe El.

Sunete şi privelişti şi vorbiri

Faptele apostolilor 2.2-4: Şi a venit deodată un sunet din cer, ca vuietul unui suflu puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau. Şi li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc, şi s-au [textual : s-a aşezat] aşezat pe fiecare dintre ei. Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.

Aici avem prezentat felul cum a venit Duhul Sfânt al lui Dumnezeu la această comunitate pregătită din Ierusalim, care Îl aştepta. Au fost semne audibile, că Duhul Sfânt venise. Era vuietul unui vânt puternic care trecea. Ei au auzit prezenţa Lui, dar El era nevăzut. El „sufla”, încotro voia El (Ioan 3.8), dar fără îndoială El era prezent în locul unde erau ei adunaţi.

La început era deosebit de necesar ca celor adunaţi să li se facă în chip desăvârşit clar că Duhul Sfânt venise. De aceea erau nu numai semne audibile, ci şi vizibile, căci ucenicilor li s-au arătat limbi împărţite, ca de foc. Nu erau multe Duhuri. Era numai Unul singur, căci Cuvântul spune: „Şi S-a aşezat pe fiecare dintre ei.” Limbile erau despicate, sau împărţite; motivul pentru aceasta îl vom afla în dată. Ucenicii au fost făcuţi capabili să vorbească în alte limbi, aşa cum le dădea Duhul să vorbească. Lucrările minunate ale lui Dumnezeu, faptul că Isus Hristos era glorificat la dreapta lui Dumnezeu, nu mai puteau acum să fie limitate la o naţiune; Hristosul înălţat al lui Dumnezeu trebuia vestit acum pretutindeni tuturor oamenilor. De aceea ei au primit putere de la Duhul, ca să vorbească în acest scop în limbi diferite, însă în timp ce erau forme diferite de manifestare, era numai o singură putere călăuzitoare. Duhul Sfânt S-a aşezat pe fiecare din ei şi din plinătatea autorităţii Lui a dat autoritate fiecăruia, prin aceea că El a păstrat unitatea acţionării în mărturia lor pentru Hristos. În felul acesta s-a confirmat marea realitate, că Duhul Sfânt venise, şi Petru s-a ridicat să vorbească sub influenţa şi autoritatea Duhului venit de curând.

Când Solomon a sfinţit Templul, norul de glorie a umplut Templul. Şi gloria aceea era aşa de mare, că preoţii nu puteau rămâne acolo ca să facă slujba lor, din cauza prezenţei minunate a Domnului în Templul Său pământesc şi material. Acum Duhul Sânt coborâse şi a zidit o altă casă, un Templu duhovnicesc, în care El trebuia să locuiască. Şi acum El avea cu adevărat o influenţă bogată de har. Niciunul nu a fost zdrobit prin prezenţa Duhului. Niciunul nu s-a speriat prin revelarea Lui în mijlocul lor.

Ucenicii stăteau toţi sub puterea Duhului Sfânt şi au fost umpluţi de El, însă influenţa Duhului, care era peste ei, era de o aşa natură, că se potrivea credinţei şi dragostei lor. Căci ei erau pregătiţi pentru primirea Duhului Sfânt, care acum venise; şi ce i-a pregătit? Domnul Isus Hristos a alcătuit această comunitate prin propriile Sale cuvinte. El a venit în ceea ce este al Său, dar ai Lui nu L-au primit. După aceea El a adunat în jurul Lui pe cei care credeau în El, ei au venit la El, şi El i-a învăţat. El i-a făcut să fie propria Lui Adunare. Ei Îl iubeau; ei I-ai zis bun venit, atunci când El a venit la ei în timpul slujbei Sale. Lazăr, Marta şi Maria nu L-au urmat pe Domnul în umblarea Lui, dar cât de bucuroase au fost ele, când El a venit în casa lor!

Sângele şi Untdelemnul

Şi astfel a existat această ceată, ca rezultat al slujbei Domnului în Ierusalim, care Îi aparţinea. Însă acum era o însuşire deosebită, care caracteriza această ceată. Marea realitate, care niciodată înainte nu a existat în istoria lumii, era aceea, că Domnul Isus Hristos murise pentru păcatele lor. El Şi-a vărsat sângele Lui preţios. Lucrarea de răscumpărare veşnică era făcută de El. Sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, i-a curăţit de orice pată. Toţi aceşti bărbaţi şi toate aceste femei erau curate, mai albe decât zăpada, curăţite în conştiinţa lor prin sângele preţios al Domnului Isus. Această ceată, care aştepta în Ierusalim, era constituită din persoane pregătite.

În procedurile vechi simbolice, la sfinţirea unui preot şi la curăţirea unui lepros, sângele animalului de jertfă era pus pe urechea şi pe mâna şi pe degetul persoanei respective. Întotdeauna când o persoană era stropită, mai întâi se folosea sângele şi după aceea untdelemnul se punea peste sânge. Imaginea Duhului Sfânt urma după imaginea lucrării lui Hristos de împăcare şi curăţire, şi aşa a avut loc istoric la Rusalii.

Aceşti oameni, care erau adunaţi în Ierusalim şi se rugau, erau un popor curăţit. Ei erau curăţiţi prin lucrarea lui Hristos, şi de aceea Duhul Sfânt a coborât peste ei şi i-a mişcat, ca să-I slujească imediat. Imediat au început să vorbească în alte limbi. Ei toţi erau vase curăţite, care au fost umplute cu Duhul pentru a fi de folos.

Vestirea lui Hristos înălţat

Faptele apostolilor 2.22-24: Bărbaţi israeliţi, ascultaţi cuvintele acestea: pe Isus Nazarineanul, Om adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin lucrări de putere şi minuni şi semne, pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, după cum voi înşivă ştiţi, pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât, pe Care Dumnezeu L-a înviat, dezlegându-I durerile morţii, pentru că nu era posibil ca El să fie ţinut de ea.

Şi Petru, plin de Duhul Sfânt, a vorbit mulţimii. Care era marea temă a predicii lui Petru din ziua aceea? El a spus multe lucruri importante, aşa cum putem deduce din rezumatul scurt, pe care îl avem aici înaintea noastră. Însă gândul de bază în toate acestea era acela, că Acela, care tocmai a fost răstignit în lumea aceasta şi omorât, era acum înălţat de Dumnezeu în cer. Apostolul le-a pus înaintea ochilor vina lor: „Voi L-aţi răstignit pe cruce şi L-aţi omorât pe Isus din Nazaret prin mâna celor nelegiuiţi. Voi ştiţi ce a făcut El printre voi; voi ştiţi că El era un Om adeverit de Dumnezeu. Dumnezeu a pus pecetea Lui peste El; tot ce a făcut El a arătat că El era Fiul neprihănit al lui Dumnezeu, dar voi L-aţi luat şi L-aţi răstignit pe cruce. Acum Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa.”

Şi inima lui Petru era plină de gloria Domnului său. Învăţat de Duhul Sfânt, care tocmai venise, el a vorbit despre lucrarea şi măreţia Domnului Isus Hristos. El nu a spus nimic despre sine însuşi, nimic despre Adunare, ci gloria lui Hristos era singura temă a inimii Sale – ce au făcut iudeii, prin aceea că L-au batjocorit, ce a făcut Dumnezeu, pentru că El era aşa de preţios pentru El. „Acesta este Fiul Meu preaiubit”, a spus Tatăl cu glasul care se revărsa din norul de glorie pe muntele transfigurării. Domnul Isus era acum luat în glorie. El era acum glorificat cu acea glorie, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.

Şi începând din ziua aceea şi până astăzi, Isus Hristos este tema centrală a mărturiei Duhului ca Cel răstignit odinioară şi acum glorificat. Dacă asculţi vorbirea cuiva şi constaţi că tema şi centrul vorbirii nu este în concordanţă cu această temă, pe care o avem aici, şi anume gloria nespus de mare a Domnului Isus Hristos, atunci poţi încadra vorbirea ca ceva de rangul trei. Valoarea reală a mărturiei Adunării lui Dumnezeu faţă de lume este măsurată după valoarea pe care ea o acordă lui Hristos. Ce temă pentru predicatori! Da, chiar dacă am avea o mie de limbi, cât de slab am putea totuşi să vestim gloria Domnului Isus Hristos! Însă gloria Domnului Isus Hristos este alfabetul manualului Adunării, şi Adunarea ar trebui să crească în cunoaşterea Domnului Isus Hristos, în timp ce ea este aici pe pământ.

Hristos este piatra de încercare şi pentru fiecare în parte. Vă sfătuiesc insistent să analizaţi, ce loc ocupă Domnul Isus Hristos în inima voastră. Tresaltă de bucurie inima voastră la Numele Isus Hristos? Sunt închinate forţele voastre Lui? Este El primul şi cel dintâi în viaţa voastră? Ce înseamnă El zilnic pentru voi? Nu vă întreb dacă aţi fost eliberaţi de păcatele voastre sau dacă Dumnezeu v-a împlinit rugăciunile şi dacă vă dă bucurie în inimă cu privire la împrejurările fericite, pe care El vi le dă zilnic, ci întreb ce lucrează Hristos în simţămintele voastre cele mai lăuntrice. Aveţi ceva în inimă, care corespunde acestui prim apel al apostolului Domnului adresat iudeilor din Ierusalim?

Petru a spus că înălţarea lui Hristos explica totul:

Faptele apostolilor 2.33: Fiind deci înălţat prin dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeţi şi auziţi.

Faptele apostolilor 2.12,13: Şi toţi erau uimiţi şi nedumeriţi, zicând unul altuia: „Ce să fie aceasta?“ Dar alţii spuneau în batjocură: „Sunt plini de must!“

Domnul Isus era în înălţime, de aceea era putere aici jos. Mulţimea oamenilor spunea: „Oamenii aceştia sunt beţi; sunt plini de must.” Desigur ei nu erau aşa; era absurd să presupui aşa ceva la o oră aşa de dimineaţă din ziua aceea. Dar nu au înţeles că minunea limbilor provenea de la Cel care nu demult a fost răstignit şi acum poseda autoritatea cea mai înaltă la dreapta lui Dumnezeu. Deoarece ei erau complet rătăciţi cu privire la adevărul despre Hristos, iudeii nu puteau înţelege ce s-a petrecut acolo. De aceea vedem această mulţime mare de oameni, care erau adunaţi la Ierusalim, uimiţi cu toţii de cele ce auzeau despre lucrările minunate ale lui Dumnezeu, şi anume fiecare în limba lui. Ei întreabă: „Ce poate fi aceasta?” Şi răspunsul este: „Isus Hristos a fost înălţat şi glorificat.” Petru le face cunoscut aceasta în predica lui plină de putere. Ce spunea el era susţinut de toţi cei care erau cu el, căci Adunarea era caracterizată la Rusalii prin această însuşire deosebită, că ei toţi erau una şi toţi erau umpluţi de importanţa înălţării Domnului Isus Hristos, aşa cum ea le-a fost descoperită prin Duhul lui Dumnezeu tocmai coborât şi care locuia în ei.

Urmările înălţării la cer

Eu cred cu adevărat că este o mare mulţime de creştini, care niciodată nu merg mai departe decât apostolii din Betania. În experienţa lor nu depăşesc cadrul din Faptele apostolilor 1 şi 2, ei stau acolo şi privesc spre cer, în timp ce norul ia pe Domnul lor dinaintea ochilor lor, şi ei zic unii altora: El a plecat aşa departe de la noi. Ei nu înţeleg ce le-a asigurat plecarea la cer a lui Hristos. Ei nu au ascultat încă de glasul Duhului Sfânt din inimile lor, care îi învaţă prin Cuvântul lui Dumnezeu că Isus Fiul lui Dumnezeu a mers mai departe de norul acela trecând prin toate cerurile şi că acum El este la dreapta tronului Maiestăţii în ceruri. Ce diferenţă înseamnă această cunoaştere pentru mine! Eu ştiu că El, Cel glorificat, este Mântuitorul meu, că El este Acela care a murit pentru mine, şi că El este Acela care m-a unit cu Sine Însuşi prin Duhul Sfânt. Ce înseamnă pentru mine lumea toată, în comparaţie cu această cunoaştere? Nu este nimic pe pământ care să fie la fel ca aceasta, şi repet, adevărul acesta are o importanţă uriaşă. Dacă vei uita toate celelalte, ce s-a spus, să nu uiţi că motivul, pentru care Adunarea lui Dumnezeu este aici în lume începând de la Rusalii şi până astăzi, este acela, că Isus Hristos a fost înălţat, şi că începutul Adunării este în concordanţă în timp cu înălţarea Domnului Isus Hristos şi coborârea Duhului Sfânt. Acesta este primul gând şi primordial, care ar trebui să umple inima fiecărui mădular al trupului lui Hristos, al Adunării lui Dumnezeu.

În afară de aceasta Duhul Sfânt locuieşte aici, ca să ţină inimile sfinţilor în atingere practică cu Domnul Isus Hristos aflat pe tron. Aceasta este o realitate, prieteni dragi. Dacă spun că este o realitate, vreau să spun că este ceva care a avut loc, s-a realizat. Prezenţa Duhului Sfânt pe pământ este la fel de adevărată ca şi faptul că Domnul Isus Hristos a murit pe cruce şi acum este glorificat în înălţime. Nu-i aşa? Însă câţi oameni vin la cruce, dar ei niciodată nu merg un pas mai departe. Ei niciodată nu intră în cer cu credinţă şi bucurie în Acela care este acolo pentru ei. Ei speră să meargă cândva în locul unde sunt multe locuinţe, însă nu fiecăruia îi este clar că Isus Hristos este deja acolo şi că El este glorificat de Tatăl şi, deoarece El a fost înălţat, Duhul Sfânt este aici ca „celălalt Mângâietor”, care este pentru fiecare din ei, în timp ce El locuieşte şi în Adunare ca Templu al lui Dumnezeu. În versetele de la sfârşitul acestui capitol avem unele caracteristici ale Acestei părtăşii noi înfiinţate în Ierusalim, şi acum vrem să ne preocupăm cu ele.

Dimensiunea Adunării

Faptele apostolilor 2.36-42: Să ştie deci sigur toată casa lui Israel că Dumnezeu L-a făcut şi Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care voi L-aţi răstignit“. Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Petru prezintă foarte clar ascultătorilor lui, că acest mare dar al Duhului Sfânt era nu numai pentru anumiţi privilegiaţi. El nu trebuia să se limiteze la aceia care au fost la părtăşia de rugăciune din acea dis-de-dimineaţă, ci el era şi pentru alţii, dacă ei se vor căi de păcatele lor şi se vor boteza în Numele lui Isus Hristos, şi rezultatul predicii lui Petru era, că oamenii au fost atinşi în adâncul inimii lor. Era dimineaţa unei zile a Domnului şi o binecuvântare fără asemănare pentru credincioşi; dar nu era o trăire plăcută pentru aceia care au ascultat cuvintele lui Petru. Cuvintele lui le-au atins conştiinţa ca o sabie ascuţită şi ei au fost dovediţi de vinovăţia lor. Ei spuneau: suntem păcătoşi, şi aceasta nu este un sentiment plăcut. Petru spunea: voi cădeţi sub judecata dreaptă a lui Dumnezeu, şi ei simţeau că aceasta era adevărat, pentru că ei au omorât pe Prinţul vieţii. Dacă ceea ce spui tu este adevărat, că noi L-am răstignit pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Lui, atunci ce ar trebui noi să facem? Apoi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat în Numele Aceluia pe care voi L-aţi răstignit. Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă!”

Ca rezultat al acestei mărturii trei mii de persoane au fost adăugate la Adunarea iniţială. Şi cei convertiţi s-au retras din neamul rău şi preacurvar, care a dispreţuit pe Domnul gloriei şi L-au răstignit. Astfel Domnul a adăugat într-o singură zi trei mii de suflete la acea Adunare nou întemeiată în Ierusalim, arătând ce lucruri mari a făcut Duhul Său. Desigur El poate face şi astăzi astfel de fapte măreţe, şi eu cred că astăzi El salvează mai mult de trei mii de suflete într-o zi, dacă privim lucrarea Lui în lumea întreagă. Însă El nu face aceasta într-un singur loc, deoarece oamenii din locul acela deosebit ar deveni probabil foarte mândri. Ei nu ar putea suporta o astfel de lucrare mare a Duhului în mijlocul lor, fără să nu desconsidere celelalte locuri, care nu ar fi la fel de privilegiate.

Putem însă fi siguri că Duhul lui Dumnezeu niciodată nu este inactiv. El este permanent la lucru şi atrage suflete la Hristos şi va face în continuare aceasta, până când Adunarea este completă. Cu toate acestea avem înaintea noastră în Scriptură realitatea că trei mii de suflete au fost atrase la Hristos şi au fost adăugate Adunării formate la Rusalii. Vedem această comunitate nouă în Ierusalim, cum se ţine despărţită de marii preoţi, Ana şi Caiafa, de toţi membrii sinedriului, de farisei şi de cărturari şi de oamenii mari şi de mulţimea de oameni din Ierusalim, care se suiseră să serbeze sărbătoarea Rusaliilor. Acolo era Templul şi curţile lui din faţă cu răcnetul boilor şi brăhnitul oilor de jertfă; dar privit din punct de vedere divin era un loc trist. Aici la această grupă mică dintr-o stradă lăturalnică din Ierusalim era Duhul Sfânt, nu în acea construcţie impunătoare, la care Irod a lucrat 46 de ani, ca s-o termine. Duhul Sfânt a plecat din Templul făcut de mâini şi a venit la sufletele răscumpărate cu sânge, spălate cu sânge, ca să locuiască în ele. O, ce onoare!

Stăm cuprinşi de uimire, când vedem norul gloriei Domnului în Templul de pe Muntele Moria din zilele foarte îndepărtate ale lui Solomon, însă aici este o minune mult mai mare. Duhul lui Dumnezeu vine să locuiască printre pescari, poporul obişnuit, oameni normali, de fiecare zi. Dar pentru ce vine El la aceştia? Ceea ce îi caracteriza nu era bunăstarea, nu era poziţia lor socială, nu era evlavia lor exterioară, da, nici măcar devotamentul lor deosebit faţă de Domnul şi Stăpânul lor; dar o însuşire deosebită a lor – personală şi comună – era dragostea, respectul şi onoarea pentru Domnul Isus Hristos.

Binecuvântare şi laudă

Dacă noi credem cu adevărat că Domnul Isus Hristos, Acela care ne-a iubit şi a murit pentru noi, este la dreapta lui Dumnezeu în cer, aceasta ne constrânge la preamărire şi adorare aduse Lui. Dacă recunoaştem poziţia Lui în gloria cea mai înaltă, nu ar trebui s-o arătăm, nu ar trebui să-I aducem laudă, nu ar trebui să spunem mai departe măreţia Lui? Prieteni dragi, este o zi tristă dacă sfinţii lui Dumnezeu trebuie să pompeze afară din inima lor lauda pentru El. Ea ar trebui să ţâşnească de la sine din ei (Psalmul 45.1). Voi ar trebui să-L preamăriţi, din simplul motiv că nu puteţi altceva, pentru că inima voastră nu poate tace. Voi Îl iubiţi aşa de mult, că vreţi să-I spuneţi cât de mult Îl iubiţi şi Îl onoraţi. Ah, să nu uităm să-L preamărim pe Acela pe care Dumnezeu L-a înălţat aşa de sus.

Unanimitate

Găsim că această grupă mică de credincioşi era cu totul pentru sine, despărţită total de locuitorii din Ierusalim. Ei au rămas „unanimi” laolaltă. Înainte să vină Duhul Sfânt, ei aveau planuri diferite, aşa cum de exemplu citim în ultimul capitol al evangheliei după Ioan. Citim acolo că unii din apostoli au zis: „Să mergem să pescuim”; dar nu toţi şi-au propus aceasta, numai unii dintre ei. În acest plan nu era inclus nimic care putea da grupei întregi un interes comun şi să-i facă să fie „una”. Acum ei acţionează unanim. Şi ce este, ce îi ţine în această unitate? Să cercetăm amănunţit această întrebare. Ce va ţine uniţi pe aceia care în noaptea în care Domnul a fost trădat s-au certat pentru locul de întâietate? La Rusalii găsim grupa la început fiind „unanimi”. Nu este nici o ceartă, nici o comportare necuviincioasă; ci noi vedem o adunare unită în simplitatea şi puterea ei iniţială. Ce îi determină să fie permanent împreună în stăruinţă? Acea prezenţă nevăzută, prezenţa Duhului Sfânt.

Când preamăritul Domn Isus Hristos a venit în casa din Betania, Maria putea să-L vadă şi Marta putea de asemenea să-L vadă. Nimeni nu poate vedea pe Duhul Sfânt în casa lui Dumnezeu. El este în Adunare, dar El este nevăzut. Noi putem observa numai efectele prezenţei Sale. Şi un efect neschimbabil al prezenţei Duhului Sfânt este, că ochii tuturor sunt îndreptaţi de El spre gloria Domnului Isus Hristos. În felul acesta toate inimile, toate simţămintele şi toate buzele se unesc, şi toţi acţionează „unanim”, căci gloria Domnului este motivul dominant pentru fiecare în parte şi pentru toţi.

Nici un copilaş în Hristos nu trebuie să se înşele vreodată cu privire la lucrările Duhului Sfânt. Ce nu este în concordanţă cu gloria Domnului Isus Hristos, poate fi cu siguranţă şi foarte liniştit respins. Nu este de la Duhul Sfânt, şi nu vă poate ajuta. Dar dacă o persoană face tot ce ea poate, ca să determine ca tu să gândeşti mai înalt despre Domnul Isus Hristos, tu spui: este în ordine. Eu doresc ceva mai mult din aceasta. Este învăţătura apostolilor, şi ea se potriveşte foarte bine pentru mine. Învăţătura lui Hristos este piatra de încercare, care ne este dată în Scriptură, ca să decidă care învăţătură este de la Dumnezeu şi care este de la oameni.

Învăţătura apostolilor

Faptele apostolilor 2.42: Şi ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.

Nu trebuie să gândim că această stăruinţă se referea numai la prima zi. Înseamnă că ei continuau să facă în felul acesta. Acestea erau obiceiurile noi ale ucenicilor lui Hristos. Duhul Sfânt le-a dat o aptitudine nouă să înţeleagă Scriptura şi noile descoperiri ale adevărului. În timpul Vechiului Testament Dumnezeu a dat profeţii şi scrierile lui Moise şi Psalmii, şi aceia, care erau adunaţi, cunoşteau scrierile vechi-testamentale. Însă noi citim că ei au rămas în învăţătura apostolilor; şi învăţătura apostolilor înseamnă apostolii Domnului nostru Isus Hristos şi învăţătura pe care ei au dat-o mai departe la început sfinţilor. Dar probabil vom putea mai târziu să spunem mai mult despre această temă.

Părtăşia

Cu învăţătura apostolilor este strâns legată părtăşia. Părtăşia este un cuvânt minunat şi un cuvânt cu o însemnătate deosebită pentru Adunarea lui Dumnezeu. Spus pe scurt, înseamnă că fiecare, care este în Adunarea lui Dumnezeu are interese comune cu ceilalţi şi un ţel comun, care se bazează pe Persoana şi lucrarea Domnului Isus Hristos. De aceia cei care sunt în Adunarea lui Dumnezeu sunt atraşi irezistibil unul la altul; şi Duhul Sfânt lucrează în ei totul spre bunăstarea spirituală a părtăşiei ca întreg. Dacă caut o persoană, pe care o doresc, care are aceleaşi simţăminte ca mine, cu care mă simt legat personal, probabil pot găsi numai foarte puţine, care sunt potrivite pentru aceasta. Părtăşia în sensul acesta va fi în mod necesar foarte limitată, însă în Adunarea lui Dumnezeu nu este nicidecum o astfel de îngrădire. Biserica, despre care este vorba aici în Faptele apostolilor 2, înseamnă că toţi, care au fost aduşi împreună în acea grupă nouă, iubeau pe Domnul Isus Hristos, toţi au fost curăţiţi, răscumpăraţi în acelaşi fel prin sângele preţios, toţi au fost aşezaţi pe o bază comună ca aceia care Îi aparţin, toţi au primit Duhul Sfânt, şi fiecare în parte şi toţi împreună constituiau o parte a acelei creaţii noi prin El. Apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Adunare folosind imaginea trupului, şi noi ştim că fiecare mădular al trupului lui Hristos este în acelaşi fel un mădular pentru altul. S-ar putea ca el să îndeplinească o misiune deosebită pentru el însuşi, dar în ceea ce priveşte interesul comun şi dependenţa unul de altul, toate sunt la fel, şi această părtăşie este însuşirea deosebită a Adunării, pe care o găsim aici.

Frângerea pâinii

Frângerea pâinii este amintită de asemenea direct la început. Mă întreb, dacă ucenicii au făcut frângerea pâinii în ziua de Rusalii. Nu ni se spune nimic în privinţa aceasta, că ei ar fi făcut-o, ci, că mai târziu au stăruit în a face aceasta. În orice caz era fără îndoială un eveniment mare, în mod deosebit pentru cei unsprezece apostoli, să împlinească dorinţele Domnului în această privinţă. Abia cu câteva săptămâni în urmă Domnul i-a rugat să mănânce pâinea şi să bea vinul în amintirea de El. Acum ei făceau aceasta pentru prima dată ca Adunare. Aducerea aminte era foarte importantă pentru ei. Apostolii îşi puteau aminti chiar de privirea Lui, atunci când a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Chiar şi tonul glasului Său le-a devenit din nou conştient în această zi de început. Duhul Sfânt a făcut să devină realitate şi aducerea aminte de moartea Sa, pentru că ei nu trebuiau să fie total dependenţi de propria lor memorie. Una din misiunile Sale era, să le readucă aminte de lucrurile pe care Domnul li le-a spus. De aceea era pentru ei, care nu erau stricaţi prin delăsare păcătoasă sau răceală sau indiferenţă, un eveniment fericit să-şi amintească la frângerea pâinii de Domnul în puterea unui duh neîntristat. Mai mult, ei stăruiau în frângerea pâinii. Trebuie să fi fost legat de această sărbătoare o deosebită dulceaţă şi bucurie şi putere, în aceste prime zile ale părtăşiei trupului lui Hristos. Ei stăruiau în frângerea pâinii. Ei nu erau mulţumiţi cu o sărbătoare ţinută din când în când. Ah, fie ca noi să nu considerăm frângerea pâinii ca ceva banal! Să stăruim în aceasta! Este ceva măreţ, şi astăzi la fel de real ca la Rusalii. Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este încă aici, şi Domnul Îşi ţine făgăduinţa! „Acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.”

Rugăciunile

Alături de frângerea pâinii ei stăruiau şi în rugăciuni. Prin aceasta nu este vorba de rugăciunile fiecăruia, care se aduc în orice timp în domeniul personal. Aceasta se referă la rugăciunile hotărâte ale grupei adunate ca atare, deoarece ei toţi puteau acum să se roage ca o singură persoană. Ce i-a făcut una? Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Ei au fost uniţi de El în inimă şi dorinţă, El, Cel care vine înaintea lui Dumnezeu (Romani 8.27). Sunt sigur că nouă nu ne este suficient de clar ce putere este inclusă în părtăşia la rugăciune a Adunării. Rugăciunea acelora ale căror rugăminţi sunt unite în Numele Domnului Isus Hristos, trebuie să coboare multă binecuvântare. Nimic nu poate ţine departe binecuvântarea de sfinţi, în umblarea şi în lucrarea lor, dacă Adunarea lui Dumnezeu se roagă în caracterul şi privilegiul părtăşiei şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. De aceea să stăruim în părtăşia la rugăciune ca aceşti oameni din timpurile vechi. Dacă stai departe de adunarea de rugăciune, desigur nu vei primi nimic din binecuvântările părtăşiei, de care ea are parte. Tu nu doreşti aceste daruri al harului, şi astfel tu nu te uneşti cu alţii ca să te rogi pentru ele! Noi venim, pentru că noi suntem vase sărace, goale şi dorim să fim umplute. Noi avem şi privilegiul preoţesc să intervenim pentru alţii. Şi noi suntem siguri că vom fi ascultaţi, pentru că noi cunoaştem harul Dumnezeului nostru şi pentru că noi aducem înaintea Lui un Nume, pe care El în nici un caz nu vrea să-L refuze.

Exprimarea unităţii

Faptele apostolilor 2.43-45: Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.

Comportarea lor comună reflecta unitatea lor, care era în această părtăşie nouă, şi înapoia ei era puterea Duhului Sfânt, care i-a făcut să renunţe la toate interesele egoiste şi să acţioneze ca un om. Ei toţi erau laolaltă şi aveau totul în comun. În afară de aceasta şi-au vândut posesiunile lumeşti şi prin aceasta au arătat că ei îşi pun credinţa şi speranţa lor într-un Hristos ceresc, a cărui Împărăţie nu era din lumea aceasta. Un iudeu, care credea în venirea imediată a Împărăţiei pe pământ, nu doreşte să se despartă de posesiunile sale. El şi-ar păstra cu plăcere moştenirea în ţară, până când Mesia va domni pe tron. Însă aceşti credincioşi au învăţat „ce este cel mai bun”, pe care Hristos îl dă. Ei aveau o moştenire „mai bună”, nepătată şi care nu se vestejeşte, păstrată în cer pentru ei.

„Împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie.” Duhul lui Hristos era în ei, şi ei se gândeau la alţii şi nu la ei înşişi. Duhul Sfânt a coborât şi prima Lui misiunea era, ca să zicem aşa, să-i umple cu dragoste altruistă ca Stăpânul. Căci cine a fost Acela care a văzut o perlă de mare preţ, a vândut tot ce avea, ca s-o aibă? Era Domnul Isus, care, cu toate că era bogat, a devenit sărac din pricina noastră, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogaţi. Duhul Sfânt îndepărtează din inimile noastre tot ce este egoist. De aceea în aceste acţiuni de smerire şi lepădare de sine în Ierusalim era o prezentare demnă de iubit în repetarea a ceea ce a făcut Omul pe care iudeii L-au răstignit şi omorât. În inimile şi în viaţa urmaşilor Lui trăia Mântuitorul blând şi smerit iarăşi în acea cetate vinovată.

Există astăzi o mărturie asemănătoare? Dacă Îi aparţinem, să mergem atunci pe căile lui Hristos, ale Domnului nostru. Să nu se spună despre noi, că mădularele trupului aduc ocară asupra Capului; însă Capul trebuie să călăuzească toate cuvintele şi toate faptele trupului, şi Duhul Sfânt să umple pe toţi cei care sunt uniţi cu El în glorie.

Respectarea adevărului despre Adunare

Închei, rugându-vă insistent să păstraţi tare înaintea ochilor, că adevărul referitor la Adunarea lui Dumnezeu este descoperirea cea mai preţioasă din Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu. Spun aceasta cu toată chibzuinţa cuvenită. Israel era şi este foarte preţios pentru Dumnezeu, chiar dacă vechiul popor ales umblă acum pe pământ fără patrie, totuşi locul lui de binecuvântare definitivă este aici pe pământ, în timp ce locul propriu-zis al Adunării este legătura cu Hristos în glorie, şi noi avem această soartă sigură înaintea noastră. Noi avem speranţa tare, că vom avea parte de gloria Sa. În timp ce noi aşteptăm împlinirea acestei speranţe, savurăm privilegiul de a avea parte de lepădarea lui Hristos în lumea aceasta. Mai târziu vom avea parte de gloria Sa, deoarece noi suntem legaţi cu El în înălţarea Sa cerească. Toate acestea şi mult mai multe sunt legate cu locul nostru în Adunarea lui Dumnezeu.

Ca să nu permitem ca greutăţile şi încurcăturile vieţii Adunării în constituţia ei actuală întunecată şi fărâmiţată să şteargă din inimile noastre natura reală a Adunării lui Dumnezeu, adevărul despre Adunare rămâne neschimbat în Scriptură, şi noi ar trebui să ne obişnuim să privim lucrurile, care se referă la Adunare, aşa cum le vede Dumnezeu în Cuvântul Său. Noi avem nevoie de gândirea Lui referitoare la Adunare în totalitate, şi de aceea în gândirea noastră să mergem întotdeauna înapoi la începutul istoriei ei. Ah, această zi de Rusalii! Să privim cu satisfacţie şi laudă înapoi la ceea ce a avut loc în ziua aceea memorabilă, când Duhul Sfânt a coborât şi Şi-a făcut locuinţă în inimile sfinţilor – în fiecare în parte şi în comun – aici pe pământ, şi El a rămas aici până în ziua de azi. Da, acel Duh Sfânt va rămâne până când Adunarea va fi completă la număr şi Domnul Isus va veni să cheme la Sine trupul Său şi mireasa Sa şi să ia cu Sine pe toţi cei care sunt ai Lui, pentru ca ei să fie la El în veşnicie.

Hristos şi Adunarea Sa (6)
Creşterea şi întărirea Adunării

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 22.06.2019, Actualizat: 22.06.2019

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31Efeseni 4.7,8,11-16

Introducere

Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.

Ce înseamnă creşterea şi întărirea

Gândesc că creşterea Adunării – la care prin cuvântul Adunare este vorba de Adunarea poporului lui Dumnezeu şi nu o clădire materială – este creşterea ei în dragoste, acea dragoste deosebită, care este de la Dumnezeu, şi în sfinţenie şi în dreptate şi în credinţă şi în mărturie credincioasă pentru Domnul Isus Însuşi şi de asemenea în cunoaşterea a ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu să descopere în Cuvântul Său sfânt. Toate aceste puncte individuale sunt rezumate în creşterea Adunării, care în mod necesar include creşterea fiecăruia în parte.

Este însă în legătură cu Adunarea şi o creştere în sensul de înmulţire. Adunarea a fost iniţial întemeiată într-un loc, în Ierusalim şi probabil şi în alte cetăţi şi sate, în timp ce în Galileea şi Iudeea trebuie să fi fost din aceia care au crezut în Domnul Isus Hristos în timpul slujirii Sale, şi de asemenea şi aceştia au fost botezaţi împreună cu cei din Ierusalim printr-un Duh ca să alcătuiască trupul lui Hristos. Însă în timp ce mai întâi a fost întemeiată o Biserică locală, planul lui Dumnezeu era ca ea să se extindă în toată lumea, ca grupurile ei să se înmulţească şi să crească numărul persoanelor din ele. Şi noi ştim din istorie, că acest rezultat a fost obţinut prin răspândirea Evangheliei depline despre Domnul nostru Isus Hristos.

Cu siguranţă aţi observat că aceste două cuvinte „creştere” şi „înmulţire” (întărire) le găsim folosite cu privire la copiii lui Israel. Ele se întâlnesc în vorbirea lui Ştefan înaintea sinedriului (Faptele apostolilor 7.17). Fiii lui Iacov s-au coborât în Egipt în număr de 75 de suflete şi în timp scurt au crescut şi s-au înmulţit în număr mare. Această înmulţire era aşa de evidentă, că a atras atenţia faraonului, împăratul Egiptului. El a devenit neliniştit şi a luat măsuri drastice ca să oprească înmulţirea minunată, pe care Dumnezeu a dat-o aleşilor Lui ca sămânţă a lui Avraam; căci acesta trebuia să fie, aşa cum El i-a făgăduit, numeros ca stelele pe cer şi ca nisipul mării.

Însă creşterea şi înmulţirea în Egipt era ceva natural. Aici în Faptele apostolilor avem istoria creşterii numerice, care este cu totul altfel decât creşterea numerică obişnuită a familiilor şi naţiunilor. Citim despre puţine persoane din Ierusalim, care aveau însemnătate mică după etaloanele lumii, dar care credeau în Domnul Isus Hristos şi mărturiseau Numele Lui, şi din ei ieşea o putere care într-o singură zi s-a răspândit între aceştia în cetate într-o măsură minunată şi de necrezut.

Creşterea Adunării din Ierusalim

Faptele apostolilor 2.41,47: Aceia care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat trei mii de suflete. … Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Un om din Galileea se ridică şi vorbeşte despre ceea ce Dumnezeu a făcut lui Isus Cel răstignit, şi puterea cuvintelor lui pătrunde în inima şi conştiinţa acelora care îl ascultau. Urmare acestui fapt, trei mii de suflete sunt născute din nou prin puterea cuvintelor arzătoare ale lui Petru. Era ceva necunoscut până în timpul acela în istoria lumii. Un om vorbeşte, şi trei mii de persoane trec din moarte la viaţă – ce înseamnă acest rezultat uimitor? Înseamnă că puterea lui Dumnezeu a coborât. Dovedeşte că Duhul Sfânt este aici, aşa cum a fost făgăduit, că Petru era plin de Duhul Sfânt, că el rostea cuvinte, care nu veneau din propriul lui duh, ci erau cuvinte care i-au fost date cu putere vie şi divină prin acelaşi Duh.

Prin această mărturie lucrată de Duhul, o ceată mare de oameni încărcaţi cu păcat au fost conduşi să se declare pentru Hristos şi să fie botezaţi în Numele Lui, ca să părăsească societatea perversă, care L-a răstignit pe Domnul Isus, şi să se alăture grupei care purta Numele Lui. Aceste trei mii de suflete au fost adăugate la cei care erau credincioşi; şi în felul acesta Adunarea a crescut şi s-a înmulţit chiar în ziua înfiinţării ei la Rusalii. Creşterea avea loc în fiecare zi. Adunarea se mărea în fiecare zi. Aşa citim: „Domnul adăuga în fiecare zi”. Aici bărbaţi, acolo femei şi copii auzeau aceleaşi cuvinte ale harului şi puterii; şi în ei era lucrat acelaşi rezultat plin de putere. Ei au fost conduşi să recunoască Numele Aceluia care nu demult a fost răstignit în mijlocul lor. Au trecut aproximativ cincizeci de zile, aceasta era totul, de la acel eveniment îngrozitor.

Însă predicarea a continuat, şi numărul celor convertiţi a devenit într-o măsură uimitoare tot mai mare. Devotament sincer umplea inimile ucenicilor. Ei erau pregătiţi să-şi dea viaţa pentru El, Cel care a suferit pentru ei. Schimbarea uriaşă a fost lucrată prin puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. Să privim acţiunea, aşa cum ea s-a arătat în Ierusalim în toată simplitatea şi puterea ei, căci este o învăţătură pe care noi, ca aceia care aparţin Adunării lui Dumnezeu, niciodată nu ar trebui s-o uităm. Puterea pentru creştere în har, puterea pentru creşterea numerică este acum aceeaşi ca atunci; acelaşi Duh Sfânt al lui Dumnezeu, neschimbător, este încă aici, ca să poarte de grijă, ca Adunarea să aibă creşterea ei specifică şi pentru ca ea să facă lucrarea ei, şi anume să vestească pretutindeni în toată lumea vestea bună.

Adunarea din Ierusalim a crescut repede, aşa că noi citim despre o mulţime, care erau adunaţi, despre o mulţime de popor, care credea (Faptele apostolilor 4.32; 5.14; 6.2). Ierusalimul era foarte populat în această perioadă de timp, ceata mare de vizitatori, care venise la sărbătoarea anuală, erau găzduiţi şi în vecinătatea apropiată; însă acolo era aşa, că harul lucra cu putere între iudeii din alte ţări şi între trădătorii pătaţi de sânge şi ucigaşii Domului Isus Hristos din Nazaret; sămânţa bună a răsărit şi a adus rod bogat. Dumnezeu S-a îndurat de acea cetate vinovată, care a omorât pe Cel drept, Cel sfânt. Păcatul ei era direct înaintea uşii ei, dar „acolo unde păcatul s-a înmulţit, harul s-a înmulţit şi mai mult”, şi astfel cete mari au venit la credinţa în Domnul Isus Hristos. Şi un număr mare de preoţi au venit la credinţă.

Extinderea în afară

Însă în timp ce mărturia pentru Hristos înălţat trebuia să înceapă în Ierusalim, totuşi ea nu trebuia să rămână acolo. Dumnezeu voia ca cuvântul Evangheliei să se extindă de acolo şi în altă parte. Corespunzător găsim, că a apărut prigoana, ca să împrăştie pe ucenici. Un martor curajos pentru Domnul Isus Hristos trebuia să-şi dea viaţa pentru Stăpânul lui. Ştefan a murit şi a primit cununa de martir; dar prigoana, care a început cu el, s-a răspândit prin Ierusalim cu autoritate intransigentă. Când conducătorii iudei din Ierusalim au observat că ei puteau jigni gloria Domnului Isus Hristos în persoana martorilor Lui, şi-au pus toată puterea în această lucrare. Incitaţi de satan, au pornit să şteargă Numele Domnului Isus Hristos din Ierusalim prin prigonirea urmaşilor Lui.

Însă Domnul a prevăzut că va veni prigoana peste ucenicii Lui, aşa cum El a trebuit să fie primul care a avut parte de ea. El le-a spus: „Când vă vor prigoni în cetatea aceasta, să fugiţi în alta”. În felul acesta toţi credincioşii din Ierusalim, cu excepţia apostolilor, au fost împrăştiaţi în împrejurimi. Însă în celelalte localităţi nu au încetat cu lucrarea lor de mărturie pentru Hristos. Ei au mers în alte locuri şi au vestit Cuvântul. Şi pretutindeni, unde ei vesteau Cuvântul, acelaşi Duh Sfânt stătea înapoia propovăduirii, şi propovăduirea era plină de putere, aşa că oamenii au fost călăuziţi să vestească Numele Domnului Isus Hristos. Prin toată Iudeea, Galileea şi Samaria, oamenii auzeau de moartea, învierea şi glorificarea în cer a Aceluia, de ale cărui cuvinte mulţi îşi aminteau, ale cărui minuni ei le-au văzut, a cărui prezenţă miloasă pe străzile lor au pierdut-o. Acum ei auzeau, că El Şi-a vărsat sângele preţios ca preţ de răscumpărare pentru suflete şi că Dumnezeu L-a luat în glorie în înălţime.

Duhul Sfânt era cu predicatorii, şi Cuvântul lui Dumnezeu îşi făcea lucrarea, prin aceea că multe suflete au fost mântuite. Însă noi găsim că persoanele, care au crezut Evanghelia, erau toate unite într-o părtăşie nouă, care a fost constituită la Rusalii. Aceia, care credeau, noii convertiţi, erau adăugaţi la cei care erau deja credincioşi, şi noi citim, că prin toată Iudeea şi Galileea şi Samaria Adunarea (căci probabil acesta este felul corect de citire în Faptele apostolilor 9.31) avea pace şi se zidea. Era o Biserică, Adunare. De ce ei toţi erau o Adunare? Pentru că un Duh coborâse ca să alcătuiască un trup. Deoarece este numai un Duh Sfânt, poate fi numai Adunare, şi pentru că este numai un Cap, poate fi numai un trup.

De aceea citim că întreaga Adunare din toate aceste ţinuturi avea pace. Ea era zidită, ea umbla în frica Domnului şi prin mângâierea Duhului Sfânt, şi astfel Adunarea creştea. Până în momentul acesta a fost creştere, şi pe tot parcursul acestei cărţi citim despre înaintarea Cuvântului lui Dumnezeu la creşterea Adunării. Nu numai în Samaria şi în ţinuturile aflate imediat în spatele graniţelor Palestinei, ci prin toată Asia Mică şi până în Europa şi Africa s-a răspândit Cuvântul, şi pretutindeni oamenii au fost conduşi să recunoască pe Domnul nostru Isus Hristos. Însă punctul remarcabil era, că, chiar dacă aşa de mulţi şi în aşa de multe locuri mărturiseau pe Hristos, nu erau mai mult decât o singură Adunare, unită cu un singur Hristos în înălţime şi în care locuia un singur Duh Sfânt, care coborâse ca să zidească Domnului acel templu sfânt.

Deci chiar dacă noi nicidecum nu luăm mai departe această carte ca dovadă, putem cu siguranţă ajunge la concluzia că înmulţirea şi creşterea mădularelor trupului lui Hristos a continuat mereu începând de la Rusalii. Şi tot timpul, despre care citim în Noul Testament, creşterea a continuat. Nu a fost nici un moment de stagnare; Biserica a fost ceva permanent crescând, căci înapoia ei stătea puterea inepuizabilă şi neobosită a Duhului Sfânt.

Lucrarea lui Dumnezeu la zidire

Adunarea este numită Adunarea lui Dumnezeu, deoarece originea ei este la Dumnezeu; şi este puterea lui Dumnezeu prin Duhul Său, care justifică prezenţa şi dăinuirea Adunării în lumea aceasta până în zilele actuale. Chiar dacă ea este slăbită aşa de puternic, ea este totuşi Adunarea lui Dumnezeu. Noi suntem înclinaţi să evaluăm un lucru numai după cum îl vedem, însă Scriptura ne arată ce stă înapoia evenimentelor din istoria Adunării. Şi acolo vedem puterea măreaţă a lui Dumnezeu, în contrast cu eşecul exterior al omului. Vă încredinţez lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, a spus apostolul Pavel când a vorbit cu bătrânii din Efes despre decăderea Adunării. Eu sunt pe punctul de a vă părăsi. Însă gândiţi-vă că Dumnezeu este la voi: „voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”, aşa a scris acelaşi apostol credincioşilor din Corint (1 Corinteni 3.9). Dumnezeu cheamă afară din lumea aceasta o comunitate deosebită, care este cunoscută ca Adunare a Sa, şi când El a terminat aceasta, ea va fi spre lauda harului Său minunat.

Este prezentă şi lucrarea actuală a Domnului Isus Hristos în legătură cu formarea Adunării Sale. Gândesc că ar fi o temă foarte înviorătoare, ca pe baza studiului cărţii Faptele apostolilor să se scoată în evidenţă referirile diferite la activitatea Domnului Isus Hristos. Noi suntem înclinaţi să gândim despre Domnul Isus numai ca la Acela care a părăsit pentru totdeauna această lume chinuită, care a făcut aici aşa de desăvârşit lucrarea plină de putere a răscumpărării veşnice, că nu mai trebuie adăugat nimic la ea. Este realmente un adevăr binecuvântat, că El a terminat lucrarea Sa, că El a glorificat aici pe pământ pe Tatăl Său şi că El şade acum la dreapta lui Dumnezeu, după ce a terminat lucrarea, şi că drept urmare El Se odihneşte acolo! Şi este realmente deosebit de necesar să se cunoască această parte a adevărului. Ea arată inimii şi conştiinţei, că trebuie să fie convinse că marea lucrare de împăcare a fost făcută şi că un Hristos care şade este dovada permanentă pentru aceasta.

Dar trebuie să ne gândim şi la un alt aspect al adevărului revelat. Noi ar trebui să ştim că Domnul Isus Hristos este încă activ. Când Petru, învăţat de Tatăl, a făcut cunoscuta lui mărturisire: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu”, Domnul Isus Hristos a spus: „Tu eşti Petru; şi pe această stâncă vreau să zidesc Adunarea Mea.” Când este făcută acea lucrarea a zidirii Adunării Sale? Când El a plecat la cer, El a început să zidească. Cine era Acela care adăuga pe cei care trebuiau să fie mântuiţi? Ni se spune, că „Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi”. Cele trei mii de suflete de la Rusalii erau aceia pe care El i-a adus în Adunarea Sa. Erau pietre vii, pe care Ziditorul le-a introdus în acea clădire nouă, în acea casă spirituală, care trebuia să crească prin lucrarea Sa măreaţă până la terminare.

Chiar dacă El este înălţat la cer, totuşi se spune despre Domnul Isus că El este activ pe pământ, că El lucrează împreună cu ai Săi (Marcu 16.20). Dacă parcurgem cartea Faptele apostolilor, vom găsi că aceasta aşa este. Cine era Cel care a privit din cer în jos şi a vorbit lui Saul din Tars şi l-a oprit din prigonirile pe care le făcea? Era Domnul, care în legătură cu Adunarea avea un plan deosebit în privinţa aceasta: Eu vreau să-i arăt în mod deosebit că Hristos şi Adunarea sunt una şi că Adunarea are o chemare cerească şi minunată. Lui vreau să-i fac cunoscută taina despre Hristos şi Adunare, care până acum nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor. Domnul Isus Însuşi a vorbit direct cu omul: „Saul, Saul, pentru ce Mă prigoneşti?” Era cu adevărat un strigăt verbal; o Persoană reală a vorbit cuvinte reale conştiinţei şi inimii omului. Nu era un vis de noapte; el a fost aruncat la pământ, şi persoanele din jurul lui auzeau timbrul glasului. Era o viziune reală în lumea aceasta şi rezultatul acţionării deosebite a Domnului Isus în lucrarea Sa, şi anume formarea Adunării Sale.

Noi putem scoate mângâiere din această realitate mare. Domnul a spus: Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu lucrez. Tu şi eu suntem probabil din aceia care nu fac nimic pe câmpul de lucru al Domnului, însă Domnul nu este niciodată inactiv. El este permanent la lucru; El zideşte Adunarea Sa, El adaugă piatră pe piatră, zi de zi, aşa cum Îi place. Domnul are un plan înaintea Lui, cum trebuie să fie terminată Adunarea, şi până când Adunarea Sa este terminată El nu va înceta lucrul Său. El are lucru şi pentru fiecare din noi, pe care noi trebuie să-l facem, dar la aceasta vom reveni mai târziu.

Lucrarea personală a Duhului Sfânt

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor noştri, că aceşti Lucrători divini, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt preocupaţi toţi cu zidirea şi păstrarea Adunării; însă oamenii dispreţuiesc Adunarea din cauza propriei lor ratări exterioare. Dumnezeu a revelat în Cuvântul Său adevărul referitor la natura esenţială a Adunării Sale, şi El a legat instituirea ei pe pământ cu lucrarea deosebită a Dumnezeirii: Dumnezeu Tatăl făgăduieşte Duhul, Dumnezeu Fiul toarnă Duhul la Rusalii, şi Duhul Sfânt înfiinţează şi formează Adunarea.

Un titlu corect al acestei cărţi, care conţine istoria Bisericii de la început, ar fi „Istoria Duhului Sfânt”, nu „Istoria apostolilor”. Pe tot parcursul cărţii se relatează lucrarea Duhului Sfânt. Indiferent ce au făcut diferiţii slujitori ai lui Dumnezeu prin predicile şi învăţăturile lor, ei au făcut deoarece au fost însufleţiţi prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl însoţea pe Petru, pe Ştefan, pe Filip şi pe alţii, şi El i-a condus şi i-a controlat în lucrarea lor. De exemplu, slujitorii Domnului au vrut într-o zi să meargă la Bitinia, dar Duhul nu le-a permis; nu era voia lui Dumnezeu ca ei să meargă în momentul acela acolo (Faptele apostolilor 16.7).

Este această domnie călăuzitoare pentru lucrarea creştinilor numai ceva care aparţine trecutului? S-a îndepărtat Duhul Sfânt de Biserică? Este Biserica un vrac pustiu, gol şi o ruină? Nu, Duhul Sfânt este încă aici, ca să cuprindă pe cei care vor să se lase cuprinşi de El, pentru ca ei să fie folosiţi de El şi El să-i folosească în lucrarea minunată de zidire şi evanghelizare, aşa că Adunarea poate să crească şi să se întărească. Înainte să ne gândim ce ar trebui să fie slujba noastră, să ne gândim la preamărita Persoană sfântă, care este la lucru în legătură cu înfiinţarea şi extinderea Adunării, care în final va sta cu Hristos pe tronul Lui şi în Numele Lui va domni pe pământ.

Zidirea făcută de Duhul Sfânt

Lucrarea Duhului Sfânt nu încetează din cauza eşecului omenesc, chiar dacă prin aceasta este împiedicată. În cartea Faptele apostolilor citim exemple istorice despre lucrarea Lui în afara şi în interiorul Adunării. Dacă mergem la 1 Corinteni 12, vom găsi natura lucrării Sale în Adunare. Duhul Sfânt dă darurile Sale, ca să întărească viaţa spirituală a persoanelor din Adunare. El dă unuia un cuvânt de înţelepciune, altuia un cuvânt de cunoaştere spre folosul întregii comunităţi. El poartă grijă de ceea ce este necesar pentru creşterea şi dezvoltarea fiecărei adunări, aşa ca ele să nu ducă lipsă de vreun dar spiritual.

Care este ţelul mare al acestei diversităţi de daruri, pe care „le lucrează unul şi acelaşi Duh”? Capitolul 12 şi 14 al acestei epistole arată că ele sunt exercitate pentru zidirea sfinţilor, cu scopul precis să zidească în credinţă Adunarea aleşilor lui Dumnezeu. Zidirea înseamnă un proces de construire. Hristos a spus: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea”, ceea ce include în sine că El va adăuga mereu pietre vii la Adunarea Sa, pe care El a întemeiat-o pe stâncă. El poate ridica pietre, ca ele să fie martori pentru El, căci El dă viaţă pietrelor moarte, aşa că ele devin pietre vii şi imediat sunt folosite pentru casa spirituală şi devin o parte a acelei case. Aceasta este lucrarea Domnului la zidirea Adunării Sale. Dar există şi zidirea sau întărirea spirituală a sfinţilor pe credinţa lor preasfântă, care măreşte cunoaşterea lor despre adevăr, aprofundează dragostea lor pentru Hristos, trezeşte activitatea lor în adorare şi în slujire. Cine face aceasta? Este Duhul Sfânt, care lucrează în mijlocul Adunării şi mijloceşte prin unul sau altul slujba necesară pentru zidirea fiecăruia în parte şi a tuturor laolaltă.

Niciunul din noi nu este desăvârşit, fiecăruia din noi îi lipseşte ceva într-o oarecare privinţă. Este prezent Unul care ştie ce ne lipseşte, şi este prezent Unul care poate da, Unul care este gata să dea. Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în acest scop în mijlocul Adunării, El vede un mădular care slăbeşte în aducerea de adorare a lui Hristos, şi El lasă Cuvântul Său să lucreze la inima şi conştiinţa acestei persoane. El îl face să se ruşineze, îl face să simtă că el a primit aşa de mult şi a dat aşa de puţin, că el trăieşte pentru sine însuşi, în loc să trăiască pentru Domnul său. El îl face pe cel răzvrătit să simtă că a fost neascultător de învăţătura clară şi de poruncile sfinte, care au fost date în Sfânta Scriptură. Prin lucrarea Cuvântului Duhul trezeşte forţele leneşe la activităţi mari.

În multe feluri asemănătoare Duhul Sfânt Îşi face lucrarea printre sfinţi. Deoarece tu aparţii Adunării, Adunarea este locul unde Duhul Sfânt îţi slujeşte prin alţii, prin aceea că El îţi vorbeşte, ceea ce contribuie la înaintarea ta spirituală şi spre binecuvântare. Corectarea nu este un eveniment plăcut. Nu primeşti cu plăcere lucrurile care rănesc, însă foarte des ceea ce doare cel mai mult face cel mai bine. Un medic iscusit maschează deseori medicamentele lui amare, cu toate acestea medicamentele amare sunt cele care fac bine pacientului. În învelitoarea de zahăr nu este mijlocul de vindecare. Însă Duhul Sfânt nu camuflează Cuvântul adevărului. El nu foloseşte sabia prin aceea că o ascunde în teacă. Adevărul îl nimereşte pe unul cu vârful lui pătrunzător şi cu tăişul lui ascuţit, despărţitor, şi se ştie că este adevărul despre căile proprii nedrepte; cu toate acestea se spune: nu pot suferi pe omul care mi-a spus aceasta. Nu pot suferi vorbirea lui. Gândesc că el ar trebui să-şi corecteze umblarea proprie şi să nu vorbească despre mine. Ar trebui mai bine să se spună: Vorbeşte el adevărul lui Dumnezeu, şi are acest adevăr să-mi spună ceva şi mă condamnă el? Dacă atenţionarea este lucrată de Duhul Sfânt, va fi spre paguba noastră dacă refuzăm s-o primim şi s-o aplicăm la noi înşine.

Fiecare mădular al trupului lui Hristos are nevoie din când în când de o atenţionare, de îmbunătăţire şi de instruire, şi aceste cerinţe diferite ale Adunării sunt satisfăcute prin Cuvântul care ne este adus prin Duhul Sfânt prin gura unuia sau altuia din mădulare. Poate să fie simplu vorbirea de neauzit a Duhului Sfânt în noi. Mulţi dintre noi pot adeveri că unele din gândurile cele mai minunate despre lucrurile lui Dumnezeu în legătură cu Sfânta Scriptură s-au ridicat în noi în Adunare, fără să se fi auzit vreun ton. Deseori, foarte des, El vorbeşte foarte încet inimilor noastre în timpul acelei linişti dulce din strângerile laolaltă, care este lucrată de Duhul. Ah, de am avea urechi să auzim, inimi să primim ce vrea să ne arate Duhul Sfânt în astfel de momente! El este cu adevărat Învăţătorul mare şi capabil. El ne va conduce în tot adevărul; şi El ne va călăuzi mereu, dacă Îi permitem. El este aici la noi în Adunare spre zidirea tuturor prin darurile pe care El Însuşi le-a dat.

Domnul dă oameni în Adunarea Sa

Efeseni 4.7,8,11-16: 7 Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos. 8. De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“. … 11. Şi El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători, 12. Pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, 13. până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; 14. ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; 15. ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; 16. din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

Însă din Efeseni 4 deducem o altă latură a acestei teme. Acolo citim iarăşi despre daruri, însă este vorba despre daruri în legătură cu Capul Adunării, cu Acela care a plecat la cer, şi nu ca în epistola către Corinteni, cu Duhul, care a coborât din cer. Capul înălţat este Acela care dă daruri oamenilor; şi ni se spune, că „El a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. El dă persoanele; oamenii înşişi sunt darurile Lui date Adunării Sale. De aceea există o diferenţă mică între darurile, despre care citim aici, şi despre acelea, despre care citim în epistola către Corinteni. În epistola către Corinteni citim despre Duhul Sfânt, cum El dă printr-o persoană sau alta un cuvânt de cunoaştere, un cuvânt de înţelepciune sau ceva asemănător. El constrânge o persoană să se roage, şi o altă persoană să prorocească, şi aşa mai departe. Acolo darul este chestiunea care va fi făcută, este acţiunea, este folosirea organului de vorbire în Adunare; dar aici în epistola către Efeseni, Domnul ca şi Cap al Adunării dă anumite persoane spre binele Adunării. El a dat apostoli; Pavel şi alţii erau persoane reale, care au fost date ca să asigure construirea şi creşterea Adunării.

În epistola către Efeseni nu ni se arată cum Duhul nevăzut lucrează sub diferite forme prin unul sau altul spre binele tuturor. Aici învăţăm că o persoană deosebită primeşte de la Domnul un dar deosebit, şi acest dar include responsabilitatea să fie folosit spre binele spiritual al întregii Adunări. Dacă Domnul, care a plecat din lumea aceasta, a dăruit unuia din noi un dar, atunci suntem răspunzători Lui, Celui care a dat darul acesta, direct de felul cum folosim acest dar. Va trebui să-I dăm socoteală, şi acesta este motivul pentru care aici se vorbeşte despre Domnul ca şi Cap. Apostolii, profeţii şi alţii stăteau toţi în legătură cu Capul, de la care ei îşi primeau utilitatea lor pentru Adunare. Mai târziu va trebui ca fiecare din ei să stea înaintea Domnului şi Capului lor, ca să dea socoteală de ceea ce au făcut.

Noi nu suntem răspunzători faţă de Duhul Sfânt exact în acelaşi fel. Duhul Sfânt nu Şi-a ocupat locul în Adunarea de pe pământ ca să exercite domnia şi autoritatea supremă, în afară de faptul că El are autoritatea proprie, deoarece El a ieşit de la Tatăl şi de la Fiul. Aşa cum Isaac prezenta simbolic pe Fiul, la fel robul lui Avraam simboliza pe Duhul. Însă Domnul Isus are autoritatea şi puterea şi domnia supremă peste toate, cele referitoare la Adunare, şi El a oferit darurile Adunării, persoanele, care sunt responsabile faţă de El, ca ele [darurile] să facă desăvârşiţi pe sfinţi, ca ele să exercite slujba şi ca ele să zidească trupul lui Hristos.

Astăzi noi nu mai avem apostoli. Apostolii de odinioară au murit toţi, dar noi avem scrierile apostolice. Noi posedăm în scrieri tot ce trebuie ştiut şi este necesar, căci apostolii şi profeţii au pus o dată pentru totdeauna fundamentul Adunării. Noi avem scrierile profeţilor şi apostolilor. Luca era un profet; Marcu nu era apostol, dar era un profet. Aceşti doi profeţi au scris părerea lui Dumnezeu despre viaţa lui Hristos, fiecare într-un scop deosebit în schema instruirii divine pentru Adunare. Astfel noi avem scrierile apostolilor şi profeţilor ca bază pe care se sprijină Adunarea.

Evangheliştii

Nici evangheliştii nu lipsesc – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – printre darurile actuale ale lui Hristos date Adunării. Ei sunt aceia, care merg undeva şi pretutindeni, ca să vestească Cuvântul. Filip era un evanghelist, şi el a plecat din Ierusalim ca să vestească pe Hristos în cetatea Samaria, şi după aceea a coborât spre pustie ca să vestească eunucului etiopian pe Isus. El era un om care stătea sub influenţa şi călăuzirea Duhului lui Dumnezeu, ca să facă pe Hristos cunoscut acolo unde Numele Lui nu era cunoscut. El era un dar, pe care l-a dat Capul, ca să plece în lucrarea în lume, prin care Hristos putea să zidească Adunarea Sa. Filip trebuia să caute pietrele pentru Stăpânul său, aşa că ele puteau fi introduse în casa spirituală. El a căutat în cariera stricăciunii şi ocării suflete moarte pentru Stăpânul său în scopul formării Adunării. În felul acesta evanghelistul aparţine Adunării; el este un dar dat Adunării de către Capul ei; lucrarea lui este strâns legată cu creşterea Adunării. Dacă pe el îl interesează numai să primească de pe buzele unui om mărturisirea că el crede în Domnul Isus Hristos, şi dacă apoi îl părăseşte pe cel convertit şi acesta trebuie să se descurce singur, atunci el nu-şi face lucrarea pe deplin. Misiunea lui este să poarte grijă ca cel convertit să devină parte a trupului mărturisitor alcătuit din persoane pe pământ, care recunoaşte Numele Domnului Isus Hristos. Evanghelistul nu ar trebui să neglijeze să-l instruiască pe cel câştigat în ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu a revelat ca adevăr despre Adunare.

Păstori şi învăţători

Păstorii şi învăţătorii sunt necesari şi pentru creşterea Adunării, şi în enumerarea făcută aici se întâlnesc păstorii înainte de învăţători. Probabil darul de păstor şi preot era deseori un dar dublu, care era unit într-o singură persoană, dar nu întotdeauna era aşa. Păstorul este unul care păstoreşte oile lui Hristos, nu unul care se ridică şi povesteşte multe lucruri banale despre înalta critică a bibliei şi de obicei conduce pe ascultătorii lui într-un întuneric de ceaţă, unde ei nu-l pot înţelege. Sunt persoane care nu înţeleg nici ce spun şi nici ce afirmă. Un om, care este un astfel de învăţător, cu siguranţă nu este păstor.

Păstorul, pe care îl dă Hristos, este unul care hrăneşte inimile sfinţilor Săi cu pâinea şi apa vieţii. Noi, cei care iubim pe Domnul Isus Hristos, înfometăm să învăţăm ceva mai mult despre El. Nu este nimic pe care să-l preţuim mai mult decât un gând nou sau un punct de vedere nou despre harul Domnului Isus Hristos. Este dulce pentru noi, pentru că este vorba de El. Şi păstorul ştie şi ne arată cum noi putem aduce pe Hristos în lucrurile vieţii zilnice, în atelier, pe străzile aglomerate, în cămin, în diverse împrejurări, în care ne aflăm. Noi avem nevoie de indicaţii şi de sfaturi referitoare la lucrurile practice, deoarece uneori creştinii tineri nu sunt aşa de înţelepţi cum ar putea fi, chiar dacă au intenţii bune. Uneori, de exemplu, ei vorbesc despre Hristos în birou, în loc să-şi îndeplinească obligaţia faţă de superiorul lor, şi aceasta nu este nici înţelept şi nici corect. Alteori vorbim cu oameni pentru a-i ajuta, şi în loc să facem aceasta îi îndepărtăm de adevăr prin remarcile noastre nebune, şi noi niciodată nu mai avem o ocazie nouă să le spunem ce ar trebui să le spunem. Suntem aşa de neînţelepţi şi avem nevoie să fim învăţaţi cum putem reprezenta pe Hristos în chip demn şi aducător de câştig.

Păstorul este o persoană înţeleaptă, care îmi prezintă adevărul lui Dumnezeu şi îl seamănă în mine aşa fel că eu simt că acesta este tocmai cuvântul pe care mi-l doresc în împrejurările actuale. De exemplu, în seara aceasta noi suntem aici veniţi din diverse împrejurări. Eu nu pot spune care adevăr ţi se potriveşte, şi tu nu poţi spune care adevăr mi se potriveşte cel mai bine. Însă Duhul Sfânt al lui Dumnezeu cunoaşte nevoia mea şi îmi aduce cuvântul potrivit cu ajutorul discuţiilor înţelepte avute cu alţii, aşa că eu recunosc imediat adevărul de care am nevoie. El îşi aruncă lumina pe cărarea mea. Darul de păstor este ceva de dorit.

Cum putem noi deveni păstori în Adunarea lui Hristos? Mă refer desigur într-o formă foarte simplă. Noi putem fi folositori în această lucrare dacă mai întâi dovedim că putem aplica la noi înşine adevărul lui Hristos, aşa cum el este revelat în Cuvânt. Dacă am testat la noi înşine valoarea unui lucru, atunci îl putem recomanda cu toată încrederea şi altora. Dacă găsim un pasaj în Scriptură, care ne ajută la adorare şi în slujba pentru Hristos, atunci este absolut sigur că putem ajuta altora în acelaşi fel. De aceea putem recomanda cu încredere altora ceea ce am găsit bun pentru sufletul nostru propriu; şi în felul acesta putem păşuna oile lui Hristos într-un fel simplu.

Învăţătorii sunt daruri, pe care Capul Adunării îi foloseşte ca sfinţii să înainteze în cunoaşterea celor descoperite în Cuvântul lui Dumnezeu.

Creşterea trupului întreg

Fără a mai zăbovi la diferite alte daruri, doresc să îndrept atenţia noastră spre referirea directă, care se face în pasajul acesta din Scriptură, la creşterea Adunării. În versetul 16 citim: „din care [acesta este Capul] tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aici sunt văzuţi toţi sfinţii în unitatea trupului întreg, care îşi primeşte creşterea din cauza legăturii lui cu Capul din Cer. Aceasta dă o încurajare enormă. Dacă tu eşti cu adevărat un mărturisitor al Domnului Isus Hristos şi aparţii acelui un singur trup al lui Hristos, atunci eşti inclus în acest curent al puterii vii, care este dat prin Capul ceresc spre bunăstarea tuturor.

Ni se spune că legătura între Cap şi trup este aşa de strânsă, aşa de adâncă, aşa de extinsă, că „fiecare încheietură” şi „fiecare parte” sunt incluse. Urmare acestui fapt este asigurată bunăstarea spirituală a întregului şi a fiecărei părţi. Din aceasta rezultă, că în mod normal fiecare mădular ar trebui să contribuie la binele şi activitatea întregului trup al lui Hristos. Noi avem nevoie unii de alţii şi suntem necesari pentru toţi cei care sunt mădulare împreună cu noi.

Când un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el. Cât de important sunt eu deci pentru fraţii mei şi pentru surorile mele! Faptul că sufletul meu stă în contact cu Domnul viu în glorie, va avea efect folositor pentru toţi care sunt în Adunare. Să presupunem de exemplu că eu merg la frângerea pâini cu sentimente rele în inima mea, se poate ca să mă aşez şi nu spun nici un cuvânt, ci în mine este un foc care mocneşte de gânduri rele. Eu sunt pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră, care sunt acolo, un obstacol mut la adorare şi la rugăciune. În această stare ar fi trebuit mai bine să nu vin. Ar fi trebuit să mărturisesc acest păcat. Ar fi trebuit să-l fi adus înaintea Domnului în cămăruţa liniştită. Ar fi trebuit să nu vin necurăţit în Adunarea sfântă. Ce vreau să arăt, este, că fără ca eu să spun un cuvânt este posibil ca prin eşecul personal să deranjez adorarea lui Dumnezeu în toată strângerea laolaltă. Aceasta este din cauză că fiecare parte a trupului contribuie la acţiunea întregului. Această constatare se referă la surori şi la fraţi, la tineri şi bătrâni, la fiecare parte a acestei construcţii minunate, pe care Domnul o ridică şi o întăreşte. Noi toţi suntem legaţi unul de altul aşa fel că dacă la o persoană ceva nu este în ordine, aceasta are influenţă rea asupra altora.

Reciproca este de asemenea adevărată. Dacă eu vin şi sufletul meu este fericit în Domnul, dacă vin şi sunt gol de mine însumi şi plin de Duhul Sfânt, dacă vin şi inima mea este plină de laudă, ca să ador pe Dumnezeu şi să-mi amintesc de Domnul în moartea Sa, atunci strălucirea acestei bucurii lăuntrice se răspândeşte peste ceilalţi. Eu nu trebuie să fac cunoscut aceasta, Duhul Sfânt este prezent ca s-o împlinească şi să facă realitate „după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei”. Starea mea corectă este necesară la desăvârşirea întregului; şi în această necesitate constă responsabilitatea fiecăruia.

Responsabilitatea fiecăruia în parte

În 1 Corinteni 3 găsim de asemenea această temă a responsabilităţii prezentată sub aspectul creşterii Adunării. Ar trebui să ne amintim ce responsabilitate stă pe fiecare mădular al trupului lui Hristos în această privinţă. Aceasta se referă la aceia care ajută sau fac o lucrare sub o formă oarecare. În capitolul acesta se găsesc multe îndrumări despre acest punct, însă eu pot să mă ocup numai pe scurt cu aceasta. Voi puteţi studia capitolul într-o oră de linişte. La începutul capitolului apostolul vorbeşte sfinţilor din Corint într-un fel cam ciudat. El spune că el nu le poate scrie aşa cum doreşte. Starea lor spirituală îl împiedica s-o facă. Trecuseră trei sau patru ani de când i-a părăsit, şi ei ajunseseră acum într-o stare tristă de dezordine. Şi în loc să-i hrănească cu carne ca pe creştini maturi, trebuie să le dea lapte, ca sugarilor. Exista un motiv pentru această stare joasă şi pipernicită. El scrie: „N-am putut să vă vorbesc ca unora spirituali, ci ca unora carnali, ca unor prunci în Hristos.”

Carnea împiedică creşterea spirituală

În ce consta motivul pentru aceasta? Ce era fals în Corint? De ce au rămas aşa de în urmă în creştere? Ei au uitat că acum, ca mădulare ale trupului lui Hristos, aparţineau unei clase cu totul noi de persoane. Relaţiile lor unii cu alţii erau noi. În Adunare ei nu mai trebuiau să fie stăpâniţi de responsabilitatea lor lumească de odinioară şi de căile lor lumeşti. Era un etalon nou, căci ei aparţineau acum lui Hristos. Şi cu toate acestea au acţionat ca oamenii din lume. Erau influenţaţi de motive carnale, şi între ei era ceartă şi sciziune. Diferenţele de păreri au luat naştere prin ceva care într-o oarecare măsură părea demn de laudă. Ei nu se puteau uni cu privire la meritele conducătorilor şi învăţătorilor lor. Ei aveau înaintea lor în Adunare diferite persoane excelente. Desigur cunoşteau bine pe apostolul Pavel, care a fost aproape 18 luni între ei, ca să-i înveţe Cuvântul lui Dumnezeu. Acolo era şi Apolo şi Chifa. Sfinţii s-au legat de aceşti conducători într-un duh de preţuire şi devotament, dar care s-a transformat în rivalitate. Unul spunea: „Eu sunt al lui Pavel”, un altul: „Eu sunt al lui Apolo”, şi un al treilea spunea: Eu nu aparţin nici unuia dintre voi, eu aparţin lui Hristos”, şi chiar prin felul acesta s-a format un partid.

Deci în timp ce nu era o sciziune publică, existau totuşi partide în Adunare. Şi acest duh de partidă era tocmai aceea cu care ei erau obişnuiţi în zilele când nu erau întorşi la Dumnezeu. Drept urmare Adunarea din Corint avea cercurile ei de învăţătură; unul stătea cu toată inima de partea învăţătorului lui şi altul de partea învăţătorului lui, şi astfel ei au introdus în Adunare aceste diferite puncte de vedere şi sentimente. Ei urmau pe bărbaţii cu influenţă; ei nu priveau la Hristos ca şi Cap al trupului întreg. Când unul spunea: „Eu sunt al lui Hristos”, aceasta înseamnă: „Eu am primit pe Hristos într-un fel cum voi ceilalţi nu L-aţi primit”, el făcea pe Hristos Cap al unei partide în loc de Cap al Adunării. Râvna lui nu era conform cunoaşterii divine. Adevărul era, că ei au permis caracterului lumesc şi egoismului să ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă în inimi. Ei erau carnali, şi de aceea ei trebuiau hrăniţi cu lapte. Ei nu puteau înţelege adevărul lui Dumnezeu, pe care apostolul li l-ar fi făcut cunoscut cu plăcere. Şi dacă o persoană nu primeşte adevărul lui Dumnezeu, ea nu creşte „în toate privinţele spre Hristos, care este Capul”. Ea nu face nici un progres în lucrurile spirituale, şi astfel are loc un eşec în responsabilitatea personală.

Creşterea spirituală în particular şi în comun depinde de ascultarea ta faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Avem un exemplu în Biserica de la început, despre a cărei creştere citim următoarele:

Faptele apostolilor 9.31: Deci toate adunările din toată Iudeea şi Galileea şi Samaria aveau pace, zidindu-se şi umblând în frica Domnului; şi creştea prin mângâierea Duhului Sfânt.

Biserica se înmulţea, şi această creştere era urmarea unei umblări cu credincioşie. Este important să se ţină seama de această interdependenţă între creşterea spirituală şi umblarea cu credincioşie. Umblaţi voi ca mădulare ale trupului lui Hristos în despărţire de lume? Voi ştiţi foarte bine că lumea şi Hristos nu pot merge împreună. Voi ştiţi că dacă vă dedicaţi party-ului, cluburilor şi întrunirilor lumeşti, primiţi imediat o repulsie împotriva Cuvântului lui Hristos şi curând nu veţi mai avea nici o plăcere de Hristos Însuşi. Veţi fi întrebaţi: „Ce s-a întâmplat cu voi?” Voi spuneţi: „Nu ştiu”. Dar voi ştiţi; este rezultatul legăturii voastre; aţi lăsat să se strecoare în inima voastră dragostea pentru practicile lumeşti, şi aceasta distruge părtăşia voastră cu Domnul. Nu mai iubiţi citirea Bibliei; voi înşivă nu mai citiţi Cuvântul lui Dumnezeu şi nu-l citiţi nici împreună cu alţii. Voi nu vegheaţi în har şi adevăr. Care este cauza? Pentru că voi aţi apucat-o pe căile lumeşti şi obiceiuri carnale. Aceasta este starea pentru care apostolul mustra Adunarea din Corint. Şi pasajul cuprinde un cuvânt de atenţionare pentru toţi care au fost instruiţi în adevăr, ca ei să nu trebuiască să împiedice creşterea Adunării şi înmulţirea ei la număr ca întreg prin eşecul lor personal practic.

Lucrări care rezistă la foc

Acum, în ultima parte a capitolului, Pavel vorbeşte despre învăţătură şi slujire în Adunare. El vorbeşte despre faptul, că el a pus temelia (1 Corinteni 3.10). El însuşi a pus temelia în Corint, şi temelia era Isus Hristos. După aceea au venit alte persoane şi au adus diferite învăţături, ele au clădit pe temelia apostolică. Dar unii din lucrători, unii din conlucrătorii lui Dumnezeu din Adunarea din Corint nu au zidit cu înţelepciune. Ei nu au slujit sfinţilor cu credincioşie, ei nu aveau pe Domnul înaintea lor, ca să călăuzească lucrarea lor; şi ei nu au folosit materialul corect, şi anume adevărul lui Dumnezeu, în lucrarea lor! Şi apostolul îi atenţionează cu privire la aceşti lucrători incorecţi şi neveritabili.

Dacă contribuim în Adunare în vreun fel la zidirea sfinţilor, atunci să luăm seama ce zidim, deoarece Hristos doreşte să aibă o Adunare curată, sfântă şi fără pată, pe care vrea s-o prezinte Lui Însuşi. Şi dacă introducem ceva în construcţie, El va verifica lucrarea noastră, ca să constate dacă ea este bună. El o verifică prin foc. Apostolul tratează această temă în vorbire simbolică, unii clădesc pe această temelie aur, argint şi pietre preţioase, alţii lemn, fân şi paie. În ziua lui Hristos El va verifica lucrarea fiecăruia, ca să arate public ce natură are ea. Focul va verifica lucrarea fiecăruia, şi unele din acestea vor dispare, deoarece sunt numai lemn, fân şi paie. Aurul, argintul şi pietrele preţioase vor rezista la foc. Şi numai ceea ce este din Cuvântul lui Dumnezeu va rezista focului judecăţii Sale, a ultimei Lui verificări.

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu netrecător, şi dacă eu adâncesc în inimile celor care sunt creştini ca şi mine adevărul lui Dumnezeu, pe care îl conţine Cuvântul Său, lucrarea va rămâne în picioare. Dar dacă aduc gândurile şi părerile proprii, lucrarea va dispare în ziua judecăţii. Fiecare să fie atent ce face în Adunarea lui Dumnezeu. Este ceva îngrozitor să pui o piatră de poticnire în calea unuia dintre cei mai mici, care aparţin lui Hristos, ca să cadă peste ea. Unii trăiesc în împrejurări grele, pe care trebuie să le învingă zi de zi, şi în orice moment ei ar putea aluneca şi cădea. Ce fac eu? Le întind eu o mână ajutătoare şi le dau o lovitură? Dacă vreau să le dau un sfat ajutător, atunci trebuie să le dau ceea ce Dumnezeu a scris. Dacă nu ţin seama de acest lucru, probabil le voi produce mai multă pagubă decât le fac bine; şi această lucrare a mea va arde.

Dar acolo sunt şi lucrători buni, despre care apostolul vorbeşte. Lucrarea lor va rezista încercării, atunci când va veni Stăpânul, şi El va spune: „Bine, rob bun şi credincios”. Ah, haideţi să dorim să fim lucrători buni în ochii Domnului Isus, lucrători credincioşi în slujirea Domnului nostru! Dacă încerci să ajuţi unei persoane aflate în nevoi sufleteşti, la ce foloseşte să-i citeşti ceva din Shakespeare sau Milton? O astfel de literatură poate fi bună în anumite lucruri, referitoare la lumea aceasta. Dar folosul Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu este acela, că te păstrează credincios faţă de Hristos, despre care vorbeşte Cuvântul. Ajută deci acestui om cu ceea ce este plin de conţinut şi bun, şi tu vei primi răsplata cuvenită. Un om, care doreşte să facă o lucrare bună, alege cel mai bun material pentru această lucrare.

Alături de cea de-a doua grupă de lucrători, ale căror lucrări vor arde, ei înşişi însă vor fi salvaţi, este şi o a treia grupă. Acestea sunt persoanele rele şi îngrozitoare, care pătează Templul sfânt al lui Dumnezeu, care aduc în Adunarea lui Dumnezeu învăţătură falsă şi otrăvită. Nu se spune nimic despre lucrările lor, dar apostolul spune un cuvânt grav despre astfel de oameni: „pe acela îl va distruge Dumnezeu”.

Concluzie

Am schiţat foarte sumar această temă a creşterii Adunării. Dar să ne gândim întotdeauna, că este o lucrare divină, care are loc în legătură cu zidirea Adunării. Această lucrare este infailibilă şi nu poate fi distrusă. Ea va continua, în ciuda eşecului nostru. Dar există şi lucrarea fiecăruia în parte, unde noi toţi avem o responsabilitate. Aşa pe cât este de sigur că noi aparţinem acestei Adunări a lui Dumnezeu, la fel de sigur purtăm responsabilitatea pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre, ca să le ajutăm, să le facem bine, să purtăm grijă ca ei să înainteze în ceea ce este al Domnului Isus Hristos. Domnul aşteaptă aceasta de la fiecare din noi. Din pricina Numelui Său, prin harul Său să facem ce putem.

 Partea anterioarăPartea următoare 

 

De ce nu iei încă parte la frângerea pâinii?
„Spre amintirea Mea”

Harold Primrose Barker

© SoundWords, Online începând de la: 06.01.2020, Actualizat: 06.01.2020

Verset călăuzitor: 1 Corinteni 11.24

1 Corinteni 11.24: Faceţi aceasta spre amintirea Mea.

Desigur ne bucurăm când cineva se gândeşte la noi. Ne-ar durea dacă am şti că prietenii noştri niciodată nu se gândesc la noi, atunci când nu suntem alături de ei. „Poporul meu nu-şi mai aminteşte de mine”, a spus o împărăteasă belgiană de odinioară, „este timpul să plec”. Acestea au fost ultimele ei cuvinte. Inima ei era zdrobită, pentru că aceia care odinioară erau alături de ea au uitat-o.

Înainte ca mai-marele paharnicilor să părăsească închisoarea, Iosif i-a dat o rugăminte simplă: „Adu-ţi aminte de mine când îţi va fi bine şi arată bunătate faţă de mine, te rog, şi aminteşte de mine lui Faraon” (Geneza 40.14). Când paharnicul a ajuns din nou în cercurile înalte ale curţii egiptene, se spune despre el: „Dar mai-marele paharnicilor nu şi-a adus aminte de Iosif şi l-a uitat” (Geneza 40.23). Cuvinte triste, care arată din nou caracterul de a uita al omului şi nemulţumirea.

Ai remarcat tu vreodată, iubite cititor, că Domnul şi Salvatorul nostru îţi adresează o rugăminte asemănătoare, precum Iosif a adresat-o paharnicului? El doreşte ca oamenii Lui să nu-L uite. Este important să observăm exact alegerea cuvintelor folosite în rugăminte: „Luaţi, mâncaţi … spre amintirea Mea.” Observaţi, că El nu spune: „ca sărbătoare a binecuvântărilor voastre”, sau: „în amintirea faptelor bune făcute vouă”, ci: „spre amintirea Mea” (1 Corinteni 11.24).

Cum putem explica noi că mulţi creştini sunt aşa de indiferenţi cu privire la această rugăminte a Domnului? Pot înţelege, dacă cineva spune: „Sunt aşa de multe secte şi societăţi cu păreri contrare, că eu nu ştiu unde trebuie să merg ca să împlinesc rugămintea Domnului Isus.” Este însă greu de înţeles de ce unul, care datorează totul Domnului, lasă să treacă ani fără să se gândească să participe la Masa Domnului! A înţeles de fapt unul ca aceştia că acesta este drumul pe care Domnul Isus l-a stabilit, pentru ca credincioşii să arate că ei nu L-au uitat, că ei îşi amintesc cu plăcere de El şi doresc fierbinte părtăşia cu El?

Nu există nimic care să impresioneze inima aşa de mult şi să împrospăteze sentimentele pentru El aşa de mult precum o face aducerea aminte de Domnul. Inima noastră rece, uitucă poate fi încălzită, sentimentele noastre împrospătate şi îndreptate din nou spre Domnul, dacă noi – chiar dacă suntem numai doi sau trei – suntem adunaţi spre a ne aminti de El.

 

Ucenicul Satanei-„Silviu Brucan de pe Bâc” n-a murit ,ci gravideste  in continuare…Explozia grobianismului electoral…Fostul general de miliție sovietic, în două rânduri președinte al republicii, a continuat totuși să …  


Politica în Republica Moldova nu a stat niciodată sub semnul decenței și al responsabilității mai ales în timpul campaniilor electorale, când înflorește o scenografie bizară, pestriță, derutantă pentru cetățeni.

Pe timp de alegeri la noi vezi tot felul de „negustori” politici lăudându-și marfa, mai bună sau mai proastă, și o puzderie de pehlivani care, ca într-un bâlci medieval, scot flăcări pe nas și panglici din gură (metaforic vorbind), încercând să-și ducă de nas mușteriii, să le „sufle banii”, adică votul din 11 iulie.

Pe vremea când Vladimir Voronin (stânga) era președintele R. Moldova, Zinaida Grecianîi era prim-ministru și Igor Dodon, vice-prim-ministru

### VEZI ȘI… ###

Socialiștii și comuniștii merg împreună la alegeri

Astfel formarea blocului PSRM-PCRM a readus în scenă un personaj politic revolut, Vladimir Voronin, împins spre marginea eșichierului după ce partidul său nu a mai prins parlamentul în alegerile din februarie 2019. Fostul general de miliție sovietic, în două rânduri președinte al republicii, a continuat totuși să fie vânat de televiziuni setoase de rating facil, invitat pe post de „bătrân înțelept”, chemat să dea lecții actorilor politici, un fel de „Silviu Brucan de pe Bâc”, dar fără pretenții „profesorale” și lipsit de abilitățile „profetice” ale acestuia.

Blocul (blatul) lui Voronin cu socialiștii – Dodon, fiul risipitor al comuniștilor, a revenit, iată, la mentorul său politic –, a fost intens comentat în presă și în studiourile TV, pus în contrast cu ironiile și imprecațiile pe care și le-au adresat cei doi până mai deunăzi; la injurii, formuări tari, frizând penalul, excela mai ales fostul președinte comunist.

Vladimir Voronin și Igor Dodon

Vladimir Voronin și Igor Dodon

Azi, Voronin – cap de listă al blocului PSRM-PCRM –, flatat de atenția mass-media, a redevenit vedeta scandalului politic în Republica Moldova, după ce a afirmat într-un studiou TV, vorbind despre „pericolul” ca după 11 iulie la guvernare să ajungă partidele proeuropene și unioniste: „Asta vă doriți, dragi alegători, când veți vota pentru parlament? Vă doriți ca ei să voteze pentru eliminarea statutului de neutralitate al țării? Și pentru ca soldații NATO să vină aici și să aveți copii cu pielea închisă la culoare, nu doar cu pielea albă? Asta vă doriți? Iar după ei să vină jandarmii români?”

Sunt în acest citat din Voronin lucruri amuțitoare, incalificabile, pentru că fac parte din zona cea mai infamantă a conștiinței umane.

De-a lungul anilor ne-am obișnuit cu limbajul vulgar al generalului, doar că pe atunci tirul său avea „ținte” locale. Voronin făcea portrete cariate oponenților politici, mulți dintre ei foști discipoli și camarazi ai săi comuniști – Igor Dodon, Marian Lupu, Zinaida Greceanîi ș.a., – cărora nu le putea ierta infidelitățile, jocurile de culise, sensibilitatea pentru „kulioace”, și primea, în replică, din partea acestora amabilități similare, cum e cedarea „contra cost” căre Plahotniuc a 14 deputați din fracțiunea PCRM pentru învestirea unui guvern oligarhic în ianuarie 2016.

Moldova la răscruce de drumuri geopolitice

### VEZI ȘI… ###

Înaintea alegerilor, politicienii se joacă cu sentimentele geopolitice ale moldovenilor

De data aceasta insultele lui Voronin au o „anvergură geopolitică”, pentru că și miza alegerilor parlamentare din iulie curent este una măcar implicit geopolitică, întrucât valorile aruncate în luptă țin de azimuturi opuse: democrație, libertate și justiție contra cenzură, corupție și autoritarism. Adică tot Europa versus Rusia.

Retorica antiromânească a fost mereu o constantă a lui Voronin. Mai nouă este filipica sa împotriva Alianței Nord-Atlantice, cu care a inițiat pe timpul mandatelor sale de președinte colaborări și contacte punctuale, chiar dacă înainte de aceste semnale de deschidere, încurajatoare la vremea lor, încercase „să apere Breanskul de tancurile NATO” (erau declarațiile sale din faza „talibană” a guvernării PCRM, a anilor 2001-2004). Declarațiile rasiste, xenofobe de acum demonstrează că veteranul comunist a coborât spre bolgiile limbajului politic, acolo unde argoul său ruso-moldovenesc este alimentat și de alte fobii decât cele tradiționale antiromânești: Vladimir Voronin pare să aibă o problemă cu diversitatea ființei umane.

În spațiul public au răsunat deja apeluri către instituțiile abilitate cu combaterea discriminării și violenței de orice fel să se sesizeze în ce privește atitudinile xenofobe ale lui Voronin, doar că așa cum se întâmplă la noi cel mai probabil nu va urma nicio reacție. Instituțiile de stat din RM sunt populate majoritar de funcționari docili și oportuniști. Se vede de la o poștă că atacurile sub-umane (nu le poți numi altfel), lansate din tabăra pro-rusă, comunist-socialistă, au drept scop să incite cele mai iraționale, cele mai „întunecate” porniri ale unor cetățeni din Republica Moldova. Astfel că tot electoratul proeuropean prin mobilizarea sa exemplară în ziua de 11 iulie, în Moldova și în diaspora, va trebui să sancționeze acest mod reprobabil și primitiv de a face politică.

Dodon, alături de Plahotniuc, a promovat Legea cu privire la cetățenie contra investiții

Există nu doar un conflict etic, ci și o problemă de logică și de memorie în cazul vituperărilor xenofobe. Sloganul lui Dodon, cel cu „să nu dăm Moldova pe mâna străinilor”, ne ajută să ne amintim că anume el, Dodon, alături de Plahotniuc, a promovat Legea cu privire la cetățenie contra investiții, oferind o portiță diverselor personaje dubioase din străinătate pentru a-și legaliza capitalurile oneroase. Iată că în anticipatele din 2021 miticii „sirieni” de-acum 4 ani au fost înlocuiți cu alți „străini” – este vorba, desigur, despre America și Europa care, în viziunea strategilor comuniști și socialiști, nu au altă preocupare decât să cucerească „țărișoara”. Nu trupele de ocupație rusești din Transnistria, ci Occidentul vrea să fure independența Republicii Moldova!…

Să nu zâmbim cu autosuficiență. Aceste aberații retorice, pe care le auzim de 30 de ani, contribuie la strângerea rândurilor falangei pro-moscovite, în timp ce acuzațiile pe care și le adresează partidele de dreapta, cu o energie și imaginație demne de o cauză mai bună, subminează șansele unei viitoare guvernări proeuropene.

Se pescuiește orice greșeală, orice ambiguitate, orice exprimare mai ezitantă în chestiuni legate de Unire, limbă și identitate, cu intenția de a smulge voturi unii de la alții, de a se sabota reciproc, fără a-ți da seama că îți faci rău ție însuți și că provoci dezgustul alegătorilor, sporești rata absenteiștilor. E chiar imposibil ca proeuropenii să treacă peste orgolii și diferențe (cât se poate de normale altfel) pentru a se solidariza în fața primejdiei comune, cea a recăderii Republicii Moldova în sfera de dominație a Rusiei?

Ion Leahu, fost membru al Comisiei Unificate de Control, 9 mai 2021

### VEZI ȘI… ###

Ion Leahu: Ori ne lepădăm de amintirea URSS, ori câștigă cei care se țin de trecut

Dacă stai să asculți, să analizezi conținutul confruntărilor electorale de la noi vei constata că o paradă a „mincinoștilor”, „trădătorilor”, „corupților”, „agenților străini”, „vânzătorilor de țară” ș.a.m.d., defilează seară de seară la așa-zisele dezbateri televizate. Și nu că nu ne-ar prisosi asemenea specimene. Însă vacarmul interminabil de pe micile ecrane lasă foarte puțin timp și loc pentru discuții consistente, pentru programe, oferte și viziuni, pentru strategii de reformă și colaborări cu structurile europene – atât de vitale pentru Moldova.

Rămâne de văzut în ce măsură campaniile murdare, operațiunile de desființare a adversarilor politici vor mai aduce voturi celor care le orchestrează. Și dacă „jandarmii români” din vocabularul veteranilor sovietici mai pot șterge din mintea alegătorilor basarabeni imensul efort al României pentru binele Republicii Moldova, tradus în mii de burse de studii, școli, grădinițe, autobuze școlare, poduri și drumuri, instituții de cultură și, mai nou, în vaccinuri anti-Covid și în combustibil pentru agricultorii moldoveni loviți de secetă. Dacă ura, aversiunea viscerală a unora poate anula sentimentul de comuniune și frățietate al moldovenilor cu cei care mereu ne-au fost alături, la bine și la greu.

 

 

Pentru ca nu ne pocaim,am ajuns sa lingem de unde am scuipat, grabind Apocalipsa…  Sondaj Globsec: 30% dintre romani admira regimul comunist chinez si ar dori un regim similar in Romania. Creste proportia romanilor care isi doresc o guvernare autoritara

Un sondaj de opinie realizat in luna martie in zece state UE, la comanda Globsec, arata ca 30% dintre romani privesc cu admiratie catre regimul comunist de la Beijing si considera ca acesta reprezinta un model si pentru Romania.

Sondajul a fost realizat pe esantione reprezentative ale populatiei in Austria, Bulgaria, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Romania si Slovacia. Romanii se arata cei mai favorabili unui regim politic de inspiratie chineza, arata sondajul.

De asemenea, mai mult de jumatate dintre romani nu considera ca regimul chinez reprezinta o amenintare pentru tara, cel mai mare procent dintre cele zece state.

Totusi, Romania se afla printre cele mai pro-occidentale tari din regiune, remarca Globesec: orientare geopolitica occidentala (43%), identificarea SUA ca fiind un partener strategic (47%) si opinii favorabile despre Joe Biden (58%).

Sprijinul romanilor pentru ramanerea in NATO ramane consistent (77%), dar dorinta de a parasi blocul a crescut de la 6% in 2017 la 19% in 2021.

Sondajul mai arata ca 19% dintre romani ar dori ca Romania sa paraseasca Uniunea Europeana.

Sondajul mai arata ca 8 din 10 persoane din regiune considera democratia – definita ca fiind un sistem bazat pe egalitate, drepturile si libertatile omului si statul de drept – ca fiind buna pentru tarile respective. Pe de alta parte, 42% dintre dintre respondenti nu ar fi deranjati de o  guvernare autocratica, considerand ca ar fi un model bun pentru tarile lor. Aceste ultime atitudini au crescut in 5 din 6 tari din octombrie 2020 si sunt exprimate de mai mult de 50% dintre cei din Bulgaria, Romania si Letonia.

Vezi AICI sondajul integral.

Globsec este un think-tank international cu sediul la Bratislava. Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoana, a atras atentia asupra ascensiunii Chinei ca fiind „unul din cele mai importante evenimente din istoria omenirii”, intr-o interventie in cadrul conferintei Globsec 2021 privind securitatea in Europa centrala, desfasurata in luna iunie la Bratislava.

„Nu este vorba doar de ultimele cateva decenii, cred ca este vorba de ultimele cinci secole, de cand Occidentul a inceput sa domine lumea”, a spus Geoana.

„De aceea este important ca noi, in NATO, sa mentinem progresul tehnologic – prin investitii si introducerea de tehnologii militare si de securitate -, ceea ce este vital pentru a ne mentine superioritatea”, a subliniat el.

Mircea Geoana a mentionat ca NATO a extins definitia securitatii pentru a cuprinde efectele asupra securitatii ale schimbarilor climatice si amenintarilor cibernetice, precizand ca in aceasta ultima privinta Alianta nord-atlantica a decis sa adopte noi masuri pentru a contracara activitatile informatice ale Chinei si Rusiei.

El a mai notat ca spatiul „devine o scena de competitie globala tot mai intensa” si China a devenit un competitor mai puternic pe piata materiilor prime si a microcipurilor.

Mircea Geoana, a carui interventie a fost virtuala, a convenit pe de alta parte cu Maros Sefcovic (Slovacia), vicepresedinte al Comisiei Europene pentru relatii interinstitutionale, ca atat Uniunea Europeana, cat si NATO trebuie sa ia atitudine in sustinerea democratiei, „piatra de temelie a viitorului nostru, aflata sub presiune din partea regimurilor autoritare”. „Trebuie sa ne implicam si sa luptam si sa castigam aceasta lupta. Nu ne permitem luxul de a ignora semnele a ceea ce vine”, a atentionat secretarul general adjunct al NATO.

Zestrea PeSeDismului Multilateral de  Penal  https://www.digi24.ro/eticheta/dosare-penale-psd

dosare penale psd

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*