Când am fost răpit în carul de foc al lui Ilie, înainte de a ajunge dincolo, M-a întrebat: DE CE VIN SINGUR? Du-te, Mi-a zis şi spune TUTURORA să se pregătească pentru Venirea Mea şi întâlnirea cu Mine… „şi dacă cel ce va auzi sunetul trâmbitei nu se va feri şi va veni sabia şi-l va prinde, sângele lui să cadă asupra capului lui. Fiindcă a auzit sunetul trâmbitei şi nu s-a ferit, de aceea, sângele lui să cadă asupra lui; dar, dacă se va feri, îşi va scăpa viaţa. Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trâmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului “…” Spune-le: “Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui, şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi voi, casa lui Israel?” (Şi orice om, ţară şi orice casă)… (Ezechiel, cap.33)

 34„Memorialul Durerii”. Tatal lui Alexandru Rafila (Prim Ministrul propus de PSD) a fost seful Securitatii Arad in perioada neagra 1948-1949: „A executat 27 de tarani”…Francmasoneria mondială generează haos finanţând, susţinând şi răspândind: drogurile, alcoolul, tutunul, pornografia, prostituţia, homosexualitatea, desfrâul, viruşi mortali (SIDA, Ebola), violenţa, crimele, terorismul, conflictele interetnice si alte pandalii… MAREA RESETARE – Crizele sunt viitorul nostru, istoria noastră viitoare… Ana Birchall cere demisia lui Rafila: „Este exact ca Tudorel Toader, care se agata de scaun”… Comentariu literar al romanului „Noaptea de sânziene” de Mircea Eliade  
11   Sloganuri francmasonice:
“Prin haos la ordine”
“Politica şi morala nu trebuie să aibă nimic comun”
“Dreptul constă în forţă”
“Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”
“Scopul francmasonic justifică întotdeauna mijloacele”
“Democraţie, libertate, egalitate, fraternitate”
“Dreptul trebuie să fie al celui mai tare”
“Mulţimea este oarbă şi de aceea poate să fie uşor manipulată de francmasoni”
“Creştinii sunt în general naivi, proşti şi mici”
“Libertatea este o idee himerică”
“Oamenii politici creştini sunt nişte păpuşi de paie în mâinile maeştrilor sionişti”
“Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni”.
67A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU -scris de :   Zac Ponen …În așteptarea revenirii LuiAUREL GHEORGHE=VREMEA TREZIRII – carte creștină…Personaje biblice / Ilie: „Un profet al Domnului” / 10. Iordan: Carul de foc, de  Hamilton Smith; SÂNTILIE, „Căruțașul Raiului”…Arhivele regale – 17. Înălțarea lui Ilie – 2 Regi 2:1-14… Și noi, cei care vom fi ridicați la cer într-o zi, putem fi, acum și aici, părtași puterii minunate a lui Dumnezeu. Dacă avem credința și ascultarea lui Ilie lucrarea lui Dumnezeu îi va întoarce și astăzi pe oameni la El :…..“ (Iacov 5:17)…Cum pot fi gata ca să fiu luat la Răpire?ooo

 


UU

 

Cum pot fi gata ca să fiu luat la Răpire?

 

 

Răspuns: Este mult mai simplu decât te gândești. Răspunsul scurt este că trebuie să Îl primești pe Isus Cristos ca Mântuitor al Tău. Și acum răspunsul lung. Atunci când pui această întrebare, pornim de la premisa că ai auzit că nu toți creștinii vor fi luați atunci când Răpirea va avea loc. Probabil că ți s-a spus că numai „super creștinii” care trăiesc o viață sfântă vor fi răpiți și toți ceilalți creștinii vor trebui să sufere în timpul Necazului. Acest lucru nu este adevărat, și-ți vom arăta din Scriptură de ce nu este.

Primul lucru pe care trebuie să-l înțelegi este scopul Necazului. Necazul este un timp de judecată asupra pământului și de pedepsire pentru Israel. Te rugăm să observi că Israelul și Biserica nu sunt același grup de oameni. Biserica este un organism spiritual. Oamenii din Biserică sunt în legătură unii cu ceilalți prin nașterea lor spirituală (fiind născuți din nou – Ioan 3.3). Poporul Israel (evreii) sunt în legătură de sânge. Ei sunt un neam de oameni cărora Dumnezeu le-a făcut promisiuni speciale în Vechiul Testament. Dumnezeu a declarat că asupra Israelului va veni un timp de judecată, din pricina necredincioșiei lor. Acesta se spune clar că va fi numai pentru Israel (Daniel 9.24-27).

Gavril i-a adus lui Daniel un mesaj din partea lui Dumnezeu (9.20-21). Daniel 9.24 spune: „Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispășirea păcatelor, până la ispășirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veșnice, până la pecetluirea vedeniei și a prorociei și până la ungerea Sfântului sfinților.” În acest mesaj, Gavril îi specifică lui Daniel că timpul este pentru „poporul tău”. Poporul lui Daniel erau evreii, națiunea lui Israel. Dumnezeu a decretat 70 de săptămâni împotriva națiunii lui Israel. Aceste „70 de săptămâni” în evreiește sunt literal „70 de șapte”. Cu alte cuvinte, de 70 de ori 7 ani, sau 490 de ani. Dintre acești ani, 483 (de 69 de ori 7) s-au împlinit de la sfârșitul robiei babiloniene a lui Israel și până la stârpirea lui Mesia (răstignirea lui Cristos). Acest lucru face să mai rămână 7 ani de judecată să se împlinească. Aceștia sunt anii necazului. Ideea este că prorocia aceasta privește în primul rând Israelul și scopul judecății este „încetarea fărădelegilor, … ispășirea păcatelor, … ispășirea nelegiuirii, … aducerea neprihănirii veșnice, … pecetluirea vedeniei și a prorociei și … ungerea Sfântului sfinților”.

Tot din Scriptură putem demonstra acum și că creștinii nu vor fi în timpul Necazului. Dacă studiem 1 Tesaloniceni de la 4.13, până la 5.9, vom observa acest lucru. În acest pasaj, Pavel scrie cu privire la răpire și la Ziua Domnului. 1 Tesaloniceni 5.9 le dă creștinilor această promisiune: „Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin Domnul nostru Isus Cristos.” Fii foarte atent la acest verset. Pavel spune că Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, fiind vorba în special despre mânia Zilei Domnului (5.2).

O dovadă suplimentară pentru faptul că creștinii nu vor trece prin Necaz se află în 1 Corinteni. În acestă epistolă, Pavel îi mustră aspru pe credincioși pentru că erau carnali. Dar, în capitolul 15, Pavel scrie despre Răpire și nu spune niciunde că vreunul dintre credincioșii din Corint, așa carnali cum erau, ar fi lăsat în urmă. Cei care cred cu adevărat în Isus Cristos nu vor trebui să suporte Necazul.

Singurul fel în care poți fi lăsat la Răpire este să nu-L fi primit pe Cristos ca Mântuitor al tău.

VREMEA TREZIRII – carte creștină…

CUVÂNT ÎNAINTE

Mesajele cuprinse în această carte s-au născut din dorinţa arzătoare de a vedea manifestarea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, printr-o trezire autentică.

De-a lungul istoriei de două mii de ani a Bisericii creştine, de nenumărate ori Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste poporul Său, chemându-l la sfinţenie, la o viaţă de ascultare de El şi la predicarea Evangheliei, care a dus mulţimi de oameni într-o stare după voia Lui.

Trezirile spirituale nu sunt însă doar evenimente din epoca de după Cinzecime, ci ele s-au petrecut de multe ori şi în istoria poporului Israel, în timpul vechiului legământ. Acestea au slujit ca pildă multor generaţii pentru felul în care Dumnezeu poate trezi un popor cu conştiinţa adormită, aducându-l la pocăinţă şi o viaţă curată.

Vremea noastră poartă toate semnele caracteristice perioadei ce va preceda marea zi a revenirii Domnului nostru, pentru a-Şi lua acasă Mireasa Lui iubită. În curând, vom asista la cel mai mare eveniment din istoria umanităţii, iar Duhul Domnului strigă tuturor celor ce aşteaptă venirea Lui: „Iată Mirele, ieşiţi-I în întâmpinare!”

Rugăciunea mea înaintea Domnului este ca toţi cei ce vor citi aceste rânduri să fie treziţi la viaţă, sfinţiţi şi pregătiţi pentru marea clipă ce se apropie.

Cartea poate fi comandată la numărul de telefon 0721 226 568
sau pe adresa de e-mail: trezireazi@gmail.com

vremea trezirii0

 

Vremuri profetice – octombrie, 2019

Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nicio prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci … Continuă să citeștiVremuri profetice – octombrie, 2019

Retragerea americană din Siria și războaiele viitorului

Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: „Fiul omului, întoarce-te cu faţa spre Gog din ţara lui Magog, spre domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului, şi proroceşte împotriva lui și spune: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Iată, am necaz pe tine, Gog, domnul Roşului, Meşecului şi Tubalului! Te voi târî şi-ţi voi pune un cârlig în fălci; te voi scoate, pe tine şi toată oastea ta, cai şi călăreţi, … Continuă să citeștiRetragerea americană din Siria și războaiele viitorului

SEMNELE VREMURILOR, NOIEMBRIE 2018, actualizare

În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii noștri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc … Continuă să citeștiSEMNELE VREMURILOR, NOIEMBRIE 2018, actualizare

A început reconstrucția Templului din Ierusalim?

Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el. Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni. Voi da celor doi martori ai mei să prorocească, … Continuă să citeștiA început reconstrucția Templului din Ierusalim?

Israel și Biserica la finalul istoriei – part. 1 și 2

De aceea, spune casei lui Israel: „Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: „Nu din pricina voastră fac aceste lucruri, casa lui Israel, ci din pricina Numelui Meu celui sfânt pe care l-aţi pângărit printre neamurile la care aţi mers. De aceea voi sfinţi Numele Meu cel mare care a fost pângărit printre neamuri, pe care l-aţi pângărit în mijlocul lor. Şi neamurile vor cunoaşte că Eu sunt … Continuă să citești

Mărturie Silvia Tărniceru

Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?
 După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” (R om. 8:35-36)

Slavă lui Dumnezeu pentru că şi în cele mai întunecate timpuri ale istoriei noastre El Şi-a păstrat o rămăşiţă credincioasă, gata să plătească cu viaţa credinţa lor! Slavă Lui pentru astfel de mărturii ale puterii Sale şi ale harului Său, care nu ne părăseşte nici în cele mai grele încercări!

Acum, la 24 de ani după căderea comunismului, cred că ar trebui să-I mulţumim Domnului pentru sfertul acesta de veac în libertate, dar şi să ne gândim serios la posibilitatea ca o nouă prigonire, mult mai puternică şi mai feroce, să apară la orizont. Cât timp de libertate mai avem pentru a vesti Evanghelia, doar El ştie… Cert este că ar trebui să folosim fiecare zi pentru a-L arăta pe El şi puterea Sa eliberatoare unei lumi ce „zace în întuneric şi în umbra morţii”.

Iar dacă va trebui să trecem şi noi, la rândul nostru, prin persecuţia ce va veni la sfârşitul vremurilor, să ne punem serios întrebarea: „Vom sta neclintiţi în picioare pentru El? Îl vom sluji până la ultima suflare?”
Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare,
 nici înălţimea, nici adâncimea, nicio altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. 8:38-39)

Doamne, ajută-ne la aceasta!

Fratele Pitt Popovici, despre importanța lucrării Duhului Sfânt

 

http://petrupopovici.com/istoric/

https://pittpopovici.wordpress.com/2017/07/19/franturi-din-viata-lui-tenzi-popovici/

Puțini oameni mari ai lui Dumnezeu a dat națiunea noastră, de aceea mărturia acestora trebuie ascultată și urmată. Petru Popovici a fost, cu siguranță, unul dintre cei care au împlinit îndemnul Scripturii: Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchioapătă să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat!” (Evrei 12:13)

Îmi amintesc cum în primii ani de credință am fost marcat de exemplele pe care le-a cuprins în cartea „Lumini peste veacuri” și mi-am dorit să le urmez „felul lor de viețuire”. În urmă cu câțiva ani – când Domnul pusese deja pe inima mea povara trezirii creștinilor români – a apărut un articol ce conținea o scrisoare a fratelui Pitt, cu un titlu șocant: ”Biserica – sinagogă a satanei?” (https://family2fam.com/2014/08/29/pitt-petru-popovici-biserica-nu-mai-este-biserica-ci-sinagoga-a-satanei-2/). Aceste rânduri mi-au confirmat viziunea și chemarea primite de la Domnul și, împreună cu alte mesaje venite de la Duhul lui Dumnezeu, m-au încurajat să merg mai departe pe această cale.

Acum, ascultând din nou interviul luat la vârsta de 100 de ani, m-au uimit nu doar claritatea și simplitatea mesajului pe care fratele Pitt l-a transmis către lucrătorii creștini, ci, în mod special, accentul pe care l-a pus pe lucrarea Duhului Sfânt. Într-adevăr, aceasta este una dintre nevoile cele mai vizibile astăzi în ogorul Domnului: de oameni care să renunțe la expunerea propriei înțelepciuni lumești și să se bazeze în totul pe călăuzirea și ungerea Duhului Sfânt.

Deși nu l-am cunoscut personal, am avut totuși ocazia să vorbesc la telefon cu fratele Pitt, în urmă cu doi ani. Un frate român fusese în vizită în America, iar fratele Pitt l-a întrebat dacă mă cunoaște și l-a rugat să îmi spună să îl sun. Cu multe emoții, bineînțeles, l-am sunat și i-am spus cine sunt. Mi-a spus că a ascultat câteva predici pe care i le-a dat un frate din biserică înregistrate pe un CD și că îi place că spun adevărul fără să mă tem de oameni și „fără mănuși”. M-a încurajat apoi să continui să fac același lucru, pe care și dânsul l-a făcut de-a lungul anilor și să mă tem doar de Domnul. De asemenea, m-a avertizat că apostazia va crește în rândul creștinilor și că foarte puțini vor mai fi aceia care vor avea curajul de a spune adevărul. La sfârșitul conversației am rămas zidit sufletește și din nou încurajat de a merge mai departe în lucrarea ce mi-a fost încredințată.

Rămâne ca o datorie în dreptul nostru să împlinim și noi cuvintele atât de clare ale Scripturii: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!” (Evrei 13:7)

În ce mă privește, aș vrea să mă pot încadra în această moștenire spirituală care ne-a fost lăsată de oameni ai lui Dumnezeu ce L-au cunoscut pe El și lucrarea Duhului Sfânt. Și, ca o ultimă observație: în interviul de mai sus (la min. 15:45), fratele Pitt face referire la o predică despre gâdilarea urechilor care i-a plăcut și pe care v-o pun la dispoziție pentru a fi reascultată. A Domnului și Dumnezeului nostru să fie toată slava!

David Wilkerson – Să fiu ca Isus!

David Wilkerson este un model de viaţă trăită ca o „ardere de tot” înaintea lui Dumnezeu. Este, în acelaşi timp, un exemplu al felului în care harul lui Dumnezeu poate transforma şi folosi un om care se pune în totalitate la dispoziţia Lui.

Totul a pornit de la o decizie aparent simplă, cea de a scoate din viaţa sa televizorul şi de a-şi dedica timpul căutării Feţei lui Dumnezeu. Numai când facem linişte în jurul nostru şi în noi, El poate să se apropie şi să ne vorbească. În cazul lui Wilkerson, vocea lui Dumnezeu a însemnat o profundă agonie, o povară simţită acut pentru cei pierduţi de pe străzile New York-ului. Lucrarea cu dependenţii de droguri este una dintre cele mai dificile şi nu poate da rezultate decât prin prezenţa şi manifestrea puterii Duhului Sfânt care eliberează şi transformă. Am constatat şi eu acest lucru atunci când Domnul m-a pus în mijlocul unei astfel de lucrări, în Spania, cu misiunea „Reto a la esperanza”. Prin harul Său am putut vedea ce mare e puterea lui Dumnezeu în transformarea totală a unor oameni total pierduţi.

Dar lucrarea Duhului Sfânt nu poate fi limitată doar la un grup de oameni, ea trebuie extinsă la toţi „cei trudiţi şi împovăraţi”. Biserica Times Square Church, din New York, a fost înfiinţată tocmai cu acest scop şi a constituit nu doar un loc de salvare a celor pierduţi, ci şi unul dintre puţinele locuri în care Evanghelia a fost predicată în întregime. Chemările la sfinţire, cele la întristare („A call to anguish”) şi Cuvântul proclamat fără ocolişuri n-au întârziat să aducă roadă pentru veşnicie.

Doresc din toată inima ca Domnul să facă din noi astfel de oameni, în întregime dedicaţi Lui, având drept scop cunoaşterea Sa, privirea Slavei sale, a Feţei Lui minunate. Mai mult decât orice lucrare, avem nevoie să ne apropiem de El, să-L privim şi să ne lăsăm schimbaţi după Chipul Său. Domnul să facă din noi oameni destoinici, folositori în lucrarea Sa, aşa cum a fost şi David Wilkerson!

 

Mărturie Leonard Ravenhill

Un reprezentant autentic al „vechilor căi” ale creştinismului autentic îşi împărtăşeşte experienţele cu Dumnezeu adăugând un punct de vedere obiectiv asupra Bisericii zilelor noastre. Sunt multe lucruri părăsite, altele pe care doar le atingem în treacăt, fără a ne da seama cât de mult ne-am îndepărtat. Mărturia lui L. Ravenhill ne poate ajuta să revenim la vechiul drum şi să croim cărări drepte pentru cei ce vor veni. Domnul să ne ajute!

Cum arată o Biserică după voia Domnului?

„Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce închide, şi nimeni nu va deschide: „Ştiu faptele tale: iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă pe care nimeni n-o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit Numele Meu. Iată că îţi dau din cei … Continuă să citeștiCum arată o Biserică după voia Domnului?

Hristos zideşte Biserica Sa, de D. Wilkerson

O explicaţie simplă şi cuprinzătoare a ceea ce înseamnă Biserica Domnului în mod practic şi cum o putem identifica în mijlocul a peste 30 000 de denominaţii „creştine”. M-am gândit că ar fi potrivit să pun înaintea acestui material video câteva citate pe aceeaşi temă din C. H. Mackintosh, autor creştin recunoscut care a trăit în sec. al XIX-lea: „Biserica este în pustie. Este o … Continuă să citeștiHristos zideşte Biserica Sa, de D. Wilkerson

 

 

Zac Poonen – Adevărata Biserică a Domnului Isus

Vremea de la urmă, dinaintea revenirii Domnului (pentru a pune capăt epocii Bisericii, luând-o acasă, în slava Sa) este caracterizată de o apostazie aproape generalizată în rândul celor care continuă totuşi să poarte numele de creştini. Unul dintre elementele acestei lepădări de credinţă, pe care îl putem astăzi vedea cu uşurinţă, este depărtarea de Cuvântul scris în majoritatea aspectelor doctrinare, dar mai ales în ce priveşte învăţătura despre Biserica Domnului.

Astfel, o mare parte a creştinătăţii a ajuns să creadă că o clădire ce are o cruce la intrare, câteva bănci aliniate şi un amvon în faţă se numeşte „biserică”. De aceea, întrebarea cu care ne întâlnim cel mai des atunci când dăm mărturie despre Domnul este: „Dar tu la ce biserică mergi?” Răspunsul nostru va fi întotdeauna acelaşi: „Noi suntem biserica!”

Mulţi lideri creştini recunosc totuşi faptul că Biserica nu este alcătuită din cărămidă şi ciment, ci din pietre vii, dar nu ezită să-şi primeasă invitaţii în fiecare duminică cu un călduros: „Bine aţi venit în casa Domnului!” Pentru ei, a fi biserică înseamnă a avea o aprobare scrisă de la conducerea unui cult (uniune), sau de la stat. Unde se găseşte acest lucru în Scriptură? Nicăieri! La fel stau lucrurile şi cu comitetul, statutul, adunarea generală şi alte emanaţii ale unor minţi „inteligente”, dar total depărtate de Cuvânt. Ei ignoră în mod deliberat Scriptura, în favoarea conducerii centrale, iar apoi doresc ca Domnul să aducă trezire ca să le umple băncile golite ale clădirilor semeţe.

Domnul nu va turna „vinul nou” (Duhul Sfânt) în burdufuri vechi, fiindcă acestea nu l-ar putea suporta! Când însă un grup de oameni predaţi în întregime Lui vor începe să se alinieze în totalitate Cuvântului, atunci ei pot cere şi aştepta cu încredere „vremurile de înviorare” făgăduite

Principii ale adunării credincioşilor sub conducerea lui Isus Hristos

Cu ajutorul Domnului, am reuşit să terminăm traducerea cărţii redactate de către fraţii de la http://www.sermonindex.net/, intitulată „Principii ale adunărilor credincioşilor sub conducerea lui Isus Hristos”. După cum ne-au spus autorii, scopurile acestei cărţi sunt: să expună principiile care stăteau la baza adunărilor Bisericii din Faptele Apostolilor şi care sunt aplicate acum în Biserica subterană chineză; să pună la dispoziţia fraţilor resurse pentru bisericile de … Continuă să citești

Botezul cu apă şi botezul cu Duhul Sfânt

„De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele desăvârşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte şi a credinţei în Dumnezeu, învăţătura despre botezuri, despre punerea mâinilor, despre învierea morţilor şi despre judecata veşnică.” (Evr. 6:1-2) Între adevărurile de bază ale lui Hristos menţionate în Epistola către credincioşii evrei, apare, în mod aparent straniu „învăţătura despre botezuri”. Zic straniu, pentru că orice creştin născut din nou ştie că Noul Testament vorbeşte despre un singur botez, cel care urmează după o pocăinţă şi o credinţă autentică: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.” (Mc. 16:15-16) . De asemenea, în Efeseni 4:5 se afirmă fără echivoc: „Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez.”

De ce atunci apare forma de plural în Evrei? Despre ce alt botez poate fi vorba? Unii, mai grăbiţi, ar putea aduce o explicaţie „istorică” spunând că evreii aveau obiceiuri antice, denumite „spălări ritualice”. Deşi lucrul acesta este adevărat, cu siguranţă nu despre el este vorba în Evr. 6:2, fiindcă epistola este adresată celor ce deveniseră creştini, iar primele două versete citate enumeră învăţăturile pe care ei le-au primit încă de la început, nu pe cele moştenite din iudaism. Aşadar, trebuie să fie vorba despre un alt botez… Cea mai simplă modalitate de a interpreta Scriptura este tot cu Scriptura. Orice om sincer şi fără prejudecăţi va constata că nu există un alt botez adăugat la cel cu apă decât cel cu Duhul Sfânt, care a fost anunţat de Ioan Botezătorul (Mat. 3:11), confirmat de Domnul Isus (In. 16:7), împlinit la Cincizecime (F. Ap. 2:1-3) şi repetat în multe cazuri de convertiri autentice (F. Ap. 6:3, 8:14-17, 9:17, 10:44-48, 19:6, 1Cor. 12:13, etc.)

De cele mai multe ori, botezul cu Duhul Sfânt se întâmpla imediat după cel cu apă, dar au existat şi excepţii. Din păcate, în creştinismul ultimelor zile, diluat şi îndulcit, botezul cu Duhul a ajuns o învăţătură străină, despre care mai vorbesc doar cercurile „carismatice” (care nu prezintă, din păcate,  decât o experienţă senzorială ce nu are nimic a face cu Scriptura, ci mai degrabă, cu religiile orientale). Ar mai fi multe de spus pe această temă, dar mă rezum doar la a afirma că există o experienţă autentică de botez cu Duhul, pe care au trăit-o de-a lungul vremii toţi oamenii mari ai lui Dumnezeu, de la Wesley până la Finney şi de la Moody până la Spurgeon sau Martin LLoyd-Jones. Oameni greu de contrazis în ceea ce au trăit şi în ce au lăsat în urmă…

Acest botez al Duhului este ceea ce Domnul oferă şi astăzi pentru cei însetaţi după neprihănire şi care vor să-I slujească în puterea Sa, nu în cele proprii, omeneşti şi fireşti. Domnul să facă parte tuturor celor ce citesc aceste rânduri de râurile de apă vie care să le adape sufletele şi să izvorască mai departe spre alţii, până în ziua veşniciei! (In. 4:13-14, 7:37-39)

De ce trebuie să privim la semnele vremurilor?

Fariseii şi saducheii s-au apropiat de Isus şi, ca să-L ispitească, I-au cerut să le arate un semn din cer.
Drept răspuns, Isus le-a zis: „Când se înserează, voi ziceți: „Are să fie vreme frumoasă, căci cerul este roşu.”
Şi dimineața, ziceţi: „Astăzi are să fie furtună, căci cerul este rosu-posomorât.”
Fățarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiți, şi semnele vremurilor nu le puteţi deosebi?”
(Mat. 16:1-3)
Domnul să ne ajute să nu ne asemănăm lor și să putem deosebi semnele vremurilor din urmă!

 

Fericita noastră nădejde - Răpirea Bisericii

Fericita noastră nădejde – Răpirea Bisericii

Aurel Gheorghe

Descriere

Este învăţătura despre ridicarea la cer a Bisericii lui Hristos una dintre doctrinele de bază ale Sfintelor Scripturi sau doar o invenţie teologică modernă a ultimelor două secole? Va exista cu adevărat o judecată a lumii timp de şapte ani, urmată de o împărăţie a păcii şi dreptăţii ce va dura o mie de ani? Trebuie să ne pregătim pentru a-l înfrunta pe liderul mondial cunoscut sub numele de anticrist sau va fi o „scăpare” a celor credincioşi înainte de a se manifesta pe deplin „taina fărădelegii”?

Dacă într-adevăr evenimentele finale sunt pe punctul de a se declanşa, care va fi succesiunea lor cronologică? Pentru ce ar trebui să ne pregătim mai întâi: pentru anii de judecată şi de revărsare a mâniei lui Dumnezeu sau pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh?

Acestea sunt doar câteva dintre întrebările actuale pe care şi le pune orice creştin care citeşte Biblia şi care ştie că istoria omenirii se află în mâinile lui Dumnezeu, iar El o dirijează în direcţia împlinirii planurilor Sale. Cartea de faţă este o încercare de a da un răspuns biblic la aceste întrebări şi la altele asemănătoare, aşezând în ordine mulţimea ideilor desprinse din Biblie în urma unui studiu îndelungat şi asiduu.

Mă rog ca autorul Sfintelor Scripturi, Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, să dea lumină tuturor celor ce vor parcurge paginile următoare şi să ne pregătească pe toţi să înfruntăm cu credinţă vremurile dificile care ne stau înainte!

CUPRINS

Cuvânt înainte

I. BAZELE BIBLICE ALE RĂPIRII BISERICII

    1. Cuvintele adresate de Domnul Isus ucenicilor Săi în noaptea dinaintea patimilor Sale – Ioan 14:1-3
2. Dezvăluirea tainei intrării Bisericii în slava eternă – 1 Cor. 15:51-53
3. Completarea învățăturii prin adăugarea termenului „harpazo” („răpire”) – 1 Tes. 4:15-17
4. Stabilirea celui mai înalt nivel la care Biserica va fi ridicată – 1 Ioan 3:1-3

II. IMAGINI ALE RĂPIRII BISERICII ÎN VECHIUL TESTAMENT

1. Enoh – primul om ce n-a trecut prin moarte
2. Iosif și frații săi
3. Rut – soția răscumpărată dintre neamuri
4. Ilie – al doilea om ce n-a cunoscut moartea
5. Daniel și cei trei tineri în Babilon

III. EVOLUȚIA DOCTRINEI DESPRE RĂPIREA BISERICII DE-A LUNGUL ISTORIEI

1. Răpirea Bisericii a fost nădejdea creștinilor din vremea scrierii Noului Testament
2. Biserica din primele secole Îl aștepta pe Domnul să vină pentru a o lua în casa Tatălui ceresc
3. Evul Mediu întunecat a aruncat în obscuritate învățăturile de bază ale creștinismului
4. Reforma a dus la redescoperirea doctrinei despre răpirea Bisericii
5. Răspândirea doctrinei răpirii în ultimul secol

IV. CRONOLOGIA EVENIMENTELOR FINALE

1. Primele 69 de săptămâni din Daniel, cap. 9
2. Perioada Bisericii – epoca harului
3. Răpirea Bisericii
4. Intervalul de timp până la ridicarea lui anticrist
5. Necazul lui Iacov (Israel)
6. Venirea Domnului cu slavă pe pământ
7. Împărăția de 1000 de ani

V. „ZIUA DOMNULUI” – TIMPUL NECAZULUI LUMII ÎNTREGI

1. Denumirea
2. Scopul
3. Durata
4. Prima jumătate a necazului
5. Mijlocul „săptămânii” – urâciunea pustiirii în Templul din Ierusalim
6. A doua jumătate – necazul cel mare
7. Sfârșitul necazului

VI. RĂPIREA BISERICII – ÎNAINTE DE VENIREA NECAZULUI

1. Necazul cel mare este un timp ce va avea drept protagonist pe Israel
2. Biserica nu mai apare menționată în capitolele 4-19 ale Apocalipsei
3. Necazul este un timp al revărsării mâniei lui Dumnezeu, care nu a fost destinată Bisericii
4. Dumnezeu n-a judecat niciodată la un loc pe cel păcătos împreună cu cel neprihănit
5. Domnul Isus a spus că va veni pentru ai Săi pe neașteptate – doctrina iminenței
6. Răpirea Bisericii este simbolizată de nunta tradițională iudaică
7. Duhul Sfânt trebuie să fie retras din calea arătării lui anticrist

 

Răpirea Bisericii

“Caci însus Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel
si cu trâmbita lui Dumnezeu, Se va coborâ din cer, si întâi
vor învia cei morti în Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom
fi ramas, vom fi rapiti toti împreuna cu ei, în nori, ca sa
întâmpinam pe Domnul în vazduh; si astfel vom fi totdeauna
cu Domnul” (1Tes. 4.16-17)O familie creştină, înainte de culcare,
A citit, că vine Domnul, să ne ia dintr-o strigare.
Soţul (mai) necredincios, cum era şi obosit,
Se gândea că toate-acestea sunt doar basme de-adormit.
“Curioasă profeţie” sta în pat pe gânduri omul:
“Cum se poate să-nţelegem că pe nori veni-va Domnul?
Cum să cred eu în “ceva” care-mi este atât de greu,
Cum să vin-aşa-ntr-o clipă să ne ia la Dumnezeu?Soţia şi fiica, credincioase şi de Domnul temătoare,
S-au rugat ca el să creadă şi-au plecat pentru culcare.
Dar bărbatul tulburat, nu putea nicicum să doarmă:
“Cum să vină ca un hoţ să ne dea prin somn, alarmă?
Cum să vină, iar Isus, şi din cer să trâmbiteze,
Şi aşa dintr-o secundă pe cei morţi să-i învieze?
Eu, naiv, nu sunt să cred în venirea-acestui Domn,
Iar acum ar fi mai bine să mă duc să-mi văd de… somn”.*

Dar, într-un târziu, iată-l omul deşteptat…
Apăruse zorii zilei şi s-a dat cu greu din pat!
S-a sculat buimac de somn dar grăbit, întârziat,
Însă când privişe-n jur ce-a văzut l-a speriat;
Patul, soţiei sale era gol! Toate răvăşite-ntinse,
Iar hainele, lăsate seara, erau toate neatinse…

”Ce-o mai fi acum şi-aceasta? Unde-o fi a mea soţie?
Unde-o fi plecat în noapte, fără ca nimic să-mi spuie?”

Şi s-a dus atunci în grabă la Maria-n dormitor,
Poate, e bolnavă fata, ea să-i dea vreun ajutor.
Şi-a bătut la uşa fetei, dar tăcerea l-a străpuns…
Căci din dormitor Maria nu i-a dat niciun răspuns.
-Bună dimineaţa tată – iese Petru speriat –
Ce se-ntâmplă-aici cu tine de eşti trist şi tulburat?
Când a dat atunci de fiul i-a răspuns cu consternare:
-Mama ta cât si Maria, nu-s prin casă-n dormitoare!
-Nu se poate ca să plece făr-aţi spune ţie, tată,
Aceasta, nu ţi s-a-ntâmplat pân-acuma niciodată!
Dar… se uită către uşă plin de spaimă şi-ndoială,
Când văzu pe dinauntru că era “şi”… cheia-n yală!
*

Atunci, cei doi au plecat să mai vadă pe la rude,
Poate-acolo dau de ele încercând…a se ascunde.
Când ajung la o cumnată au bătut uşor la uşă,
Iar când gazda dă de Petru, ce era a lui mătuşă,
Zice tuşa-ngrijorată, cum era vădit nervoasă:
-Fata mea cea-zis cuminte, nu-e nicăieri prin casă!
A plecat în toiul nopţii, făr-o vorbă ca să-mi spună,
Deşi-mi păruse serioasă cu pretenţii de… creştină.
Imi ţinea adesea predici cum că vine iar Cristos,
Iar acum,”ieşirea”-aceasta, nu-i mai e de vreun folos!
Îmi spunea să las păcatul ce mă duce la pierzare,
Îns-această escapadă, nu-i mai dă nicio crezare!
Îmi spunea c-aici în lume, este, o mireas-aleasă,
Şi că vine-un Prinţ din ceruri să o fac-mpărăteasă.
Iar acum… acum, desigur, sunt cu totul dezolată…
Cum să plece-n toiul nopţii, fără haine… “ne-mbrăcată”?

Petru şi cu tatăl său au rămas înmărmuriţi;
Se uitau unul la altul, fără vorbe, -ncremeniţi!
Intre timp cumnatul spune: – Hai să stăm puţin la masă;
Poate fac şi ele-o glumă şi-n curâd vor fi să iasă…

Nu-i exclus să fie-acasă să vă caute-amândouă,
Căci şi timpul trece iute; în curând e ora nouă.

După ce au stat la masă, unii au ieşit în stradă;
Să asculte, să întrebe, poate, dintre-ai lor să vadă.
Pe străzi, era, lume multă; speriată şi-ngrozită,
Vânzătorii pe tarabe lăsau marfa nepăzită.
Unii după “dispăruţi”, alergau pe străzi plângând,
Iar pe alţii îi vedeai prin mulţime căutând…

(Aspectul străzii, ce era ca niciodată dezolant, sfâşietor,
Prevestea că pe pământ, vine-un val necruţător!
Se, prefigureaz-o vreme despre care nu insist,
Când ajunge la putere, dictatorul Anticrist).

… Prăvălii erau deschise dar vânzări nu se făceau,
Căci fiinţele-ngrozite printre rafturi se boceau.
Unii, alergau aiurea căutând a se ascunde,
Dar de-această catastrofă nici guvernul nu răspunde.
Suflete, ce se găseau fără număr, zbuciumate,
Aşteptau o vorbă bună, ori să fie consolate.
Poliţia, şi ea-ngrozită răspundea la telefoane,
Căci la cei de “negăsit” s-au adaos… milioane.

Unii se plângeau cu jale că i-au prins nepregătiţi,
Iar pe alţii, mai plăpânzi, îi scotea uşor din minţi.
Mulţi slujbaşi de prin biserici regretau acum amarnic,
Căci, jucând cu compromisuri, au ajuns atât de jalnic.
Unii disperaţi plângeau, că, au fost la Adunare,
Dar atunci stăteau pe scaun, moţăind în nepăsare.
Altele, ce ţineau la datini, ori concepte mai plăcute,
Se băteau cu pumnu-n piept c-au rămas şi sunt, pierdute.
Unele, ce ţineau la lume cochetând cu fast şi odă,
Işi plângeau acum tot luxul aranjat, croit la modă.
Mai erau şi miliarde care-au mers cu capul sus,
Fără, să mai ţină seama de oferta lui Isus…. **

Şi omul nostru sceptic, acel de la-nceput,
Ce spunea despre Răpire că n-ar fi de conceput,
Alerga urlând pe stradă cu părerea sa învinsă
Şi-şi închipuia soţia după nouri sus, ascunsă.
Dar, când printre umbre, mai spera să se-agaţe,
Se trezeşte cu soţia ce-l ţinea la ea pe braţe.
– Scumpa mea tu eşti cu mine? Nu a fost acum răpirea,
Pot în clipa următoare, eu să-mi capăt, mântuirea?
– Dragul meu atâta timp cât prin vis te-ai zbuciumat,
Am rugat pe Domnul nostru, ca să fii şi tu salvat.
Fiindcă, iată, vine ziua când Cristos din slăvi apare,
Ca să-Şi strâng-a Sa mireasă sus pe nouri c-o… strigare.
Iul. 2005

Stimati cititori, Sunt convins, ca multi dintre Dvs. asteptati venirea Domnului Isus Cristos pentru a ne duce cu El in slava, si lucrul acesta este extraordinar. Totusi, in fata acestui eveniment atat de important din viata oricarui crestin, trebuie avuta o atitudine corespunzatoare, si aceasta nu inseamna nimic altceva, decat ca trebuie sa ne pregatim. O tanara care isi iubeste logodnicul, il asteapta cu multa dragoste, daruire si nerabdare. Dar noi cum Il asteptam pe Domnul? Suntem gata pentru intalnirea cu El? Daca, da ferice de noi, iar daca nu, sa ne pocaim si sa ne pregatim. Mesajul acestei poezii, isi va putea atinge cat mai bine scopul, daca fiecare dintre Dvs. il va transmite mai departe. Domnul sa va binecuvanteze.

Constientizarea nasterii din nou – lll – Sa nu marturisim ganduri omenesti in cuvinte care nu sunt scrise in Scripturi

”  Pavel, dupa obiceiul sau, a intrat in sinagoga. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi,” (Fapt.17:2)    El  a  zis  :  „V-am invatat inainte de toate, asa cum am primit si eu: ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; (1Cor.15:3)ca a fost ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi; si ca S-a aratat lui Chifa, apoi celor doisprezece. Dupa aceea S-a aratat la peste cinci sute de frati deodata, dintre care cei mai multi sunt inca in viata, iar unii au adormit. In urma S-a aratat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor.  In urma S-a aratat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. Caci eu sunt cel mai neinsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic sa port numele de apostol, fiindca am prigonit Biserica lui Dumnezeu. (1Cor.15:9)

( Unul  din  fratii  care  locuiesc  in  America,  citind  articolul  in  care  am  scris  ” Pavel  a  fost    al 13- lea  Apostol  al  Domnului Isus  Hristos ”  m-a  intrebat  ce  dovada  biblica  am . Aceasta  ne-a  fost  data,  fara  sa  o  caut  in  mod  special , scriind  citatul  de mai  sus. Si  mi-am  mai  amintit  felul  in  care  el  s-a  prezentat  in  scrisoarea  catre  Biserica  din  Roma  ( si  acelaia  din  Corint  de asemenea )  :”Pavel, rob al lui Isus Hristos, chemat sa fie apostol, pus deoparte ca sa vesteasca Evanghelia lui Dumnezeu,… (Rom.1:1)

„Iata cum trebuie sa fim priviti noi: ca niste slujitori ai lui Hristos si ca niste ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.  Incolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui.        ……….. Fratilor, pentru voi am spus aceste lucruri, in icoana de vorbire, cu privire la mine si la Apolo, ca prin noi insine sa invatati sa nu treceti peste „ce este scris„: si niciunul din voi sa nu se faleasca deloc cu unul impotriva celuilalt. (1Cor.4:6)

Solomon  a  zis  , in  al  treizecilea   capitol   din  Proverbe  :”Orice cuvant al lui Dumnezeu este incercat. El este un scut pentru cei ce se incred in El.  N-adauga nimic la cuvintele Lui, ca sa nu te pedepseasca si sa fii gasit mincinos. – (Prov.30:6)   Iar  ultima  carte  din  Biblie  , finalul   are  acelasi  indemn  , sub  porunca  Divina  ( calcarea  poruncii  in  orice  directie  impune  pedeapsa ) :    ” Marturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta ca, daca va adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu ii va adauga urgiile scrise in cartea aceasta.  . Si, daca scoate cineva ceva din cuvintele cartii acestei prorocii, ii va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vietii si din cetatea sfanta, scrise in cartea aceasta.”

De ce  v-am  amintit  aceste  versete ?   Pentru  ca  sa  va  descotorositi   definitiv  de  Semnul  Fiarei,  care  este  RELIGIA  ” SFINTEI  ” TREIMI  si  sa  nu  mai  spuneti  nimanui  ceva  pozitiv  despre  ea,  infierati-o   cu  carbuni  aprinsi,  ca  din  iad  a venit  si  in  iad  va  duce .  Nu  stiti  ca  ” povestind ”  de  trei  persoane   divine  , cuvinte  care  nu  se  gasesc  in  Biblie  ci  numai  in  invataturile  pagane,  dovediti  ca  „Voi aveti de tata pe diavolul; si vreti sa impliniti poftele tatalui vostru. El de la inceput a fost ucigas; si nu sta in adevar, pentru ca in el nu este adevar. Ori de cate ori spune o minciuna, vorbeste din ale lui, caci este mincinos si tatal minciunii. (Ioan.8:44)

Daca  sunteti  hotarati  sa  cereti  nasterea  din  nou,  straduiti-va  sa  nu  treceti  peste  aceste  afirmatii  ale  Domnului   fara  sa  le  intelegeti  si  sa  le  credeti  ASA  CUM  AU  FOST  SPUSE  :

„Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin proroci, in multe randuri si in multe chipuri, Dumnezeu, (Evr.1:1)   la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor si prin care a facut si veacurile  El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui si care tine toate lucrurile cu cuvantul puterii Lui, a facut curatarea pacatelor si a sezut la dreapta Maririi in locurile preainalte ”

Isus  a  fost  provocat  intr-o  zi  de  ucenici,  prin  cererea  lui  Filip :    „Doamne”, I-a zis Filip, „arata-ne pe Tatal, si ne este de ajuns.” (Ioan.14:8)          Isus i-a zis: „De atata vreme sunt cu voi si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal. Cum zici tu, dar: „Arata-ne pe Tatal„? (Ioan.14:9)  Nu crezi ca Eu sunt in Tatal, si Tatal este in Mine? Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatal, care locuieste in Mine, El face aceste lucrari ale Lui.   Credeti-Ma ca Eu sunt in Tatal, si Tatal este in Mine; credeti cel putin pentru lucrarile acestea.  ”   Ucenicii  au  inteles  si  au  crezut,  de  aceea  nu  au  vorbit  niciodata  de   trei  persoane  distincte  si  cuvantul  ” PERSOANA  ”  n-a  fost  niciodata  pe  buzele lor     Si  Domnul  a stiut  ce  vor  zice  satanistii  in  timpul  acesta,  cum  ca  Tatal  si Fiul  sunt  doi,  de  aceea  a  tinut  sa  precizeze  :  ” Eu si Tatal una suntem.” (Ioan.10:30)

Apostolii  de  asemenea  au  fost  calauziti  de  Duhul  lui Dumnezeu   sa  ne  invete  in  aceeasi  revelatie  :   „Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica. (1Ioan.5:20) Copilasilor, paziti-va  de idoli ! ”   Daca  mai  demult  aveam  cunostinta  despre  Hristos   in  felul  in  care-l  prezinta  lumea  religioasa,   „de acum incolo, nu mai cunoastem pe nimeni in felul lumii; si, chiar daca am cunoscut pe Hristos in felul lumii, totusi acum nu-L mai cunoastem in felul acesta. (2Cor.5:16)

Toata  lumea  religioasa  care  se  considera  crestina  si  care  se  strange  astazi  in  cercul  ecumenic,  cunoaste  un dumnezeu  tripersonal,  , un  dumnezeu  care  nu  este  al  Bibliei , cartea  pe  care  pretind  ca  o  au  la  temelia  credintei  lor .

Dumnezeul  Bibliei  este  ” Singurul  nostru  stapan si Domn Isus Hristos ” . Acesta  nu  este  nicidecm ” a  doua  persoana „,  ci  , asa  cum  L-a  vazut  si  Pavel    si  a zis  ca „Dumnezeu a vrut ca toata plinatatea sa locuiasca in El    si sa impace totul cu Sine prin El, atat ce este pe pamant, cat si ce este in ceruri, facand pace prin sangele crucii Lui. (Col.1:20)  Acea  SINE   a  lui Dumnezeu   este  TRUPUL  LUI DE  CARNE, cum  a  explicat  mai  departe  colosenilor

Precum  chipul  nostru  este  infatisarea  fizica,   Isus  Hristos  „este chipul Dumnezeului celui nevazut, Cel intai nascut din toata zidirea.”  adica, Dumnezeu era in Hristos, impacand lumea cu Sine, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. (2Cor.5:19)

NICAIERI  vre-o  alta  ” persoana ” doar  Dumnezeu  venit  El  insusi  pe  pamant  , IN  LUCRAREA  LUI  CEA  NOUA ,  facuta  prin  nastere  din  Fecioara   dupa  ce  prima  lucrare  a  fost  pervertita  de  PACATUL  SEXUAL   al  creatiei  SECUNDARE  descrisa  in  Geneza  2   ” Si omul a zis: „Iata in sfarsit aceea care este os din oasele mele si carne din carnea mea! Ea se va numi „femeie”, pentru ca a fost luata din om.” (Fac.2:23)

Inteleptii  lumii  au  pervertit  si  acest  adevar,  invatand  minciuna  unui  ” dumnezeu  adevarat  din  dumnezeu  adevarat „,  introducand  ideia  unui  ” al  doilea ”  si  doar  atat  le-a  trebuit  ca   sa  poata  inventa  si  pe-al  treilea , care  cica  ” purcede ” de la  tatal si de la  fiul  , adica de  la  cei  doi.  Niciunul  din  aceste  cuvinte  nu  le  puteti  gasi  in  Biblie  prezentand  aceasta  idee  oribila . Dumnezeu   este  UNIC,  si  el  este  mereu  ACELASI   ieri, astazi  si  in  toate  veacurile . El  a dat  porunca  primilor  lui  credinciosi  din POPORUL  ALES    ” sa  nu  isi   confectioneze  nici un  chip  imaginat  si  sa  se inchine  inaintea  lui  ca  Dumnezeu,  fiindca  in  planul  Lui  era  sa-Si  descopere  CHIPUL  la  vremea Lui .  asa  cum   stie  El   sa  faca  totul  frumos  la  vremea lui   :

„Orice lucru El il face frumos la vremea lui; a pus in inima lor chiar si gandul vesniciei, macar ca omul nu poate cuprinde, de la inceput pana la sfarsit, lucrarea pe care a facut-o Dumnezeu. (Ecl.3:11)  Chiar  si  nasterea  din  nou,  tot  sub  egida  Lui  se  produce  si toti  trebuie  sa  intram  si  sa iesim  din  STAUL  pe  USA ,  nu  peste  gard,  precum  talharii   ,  adica  In  Numele Domnului  Isus  Hristos ,  nu  al  sfrintei  treimi  ecumenica

Isus ete  Usa  oilor,  sfrinta  treime  sunt  gardurile  comunitatilor  religioase ,  care  au  inceput  sa fie  daramate  de  penticostalii  carismatici  reuniti  cu  papalitatea ,  exact  cum  a  fost  proorocit  de Domnul  prin  Mesajul orei  ,  Continuare….

Imagine

Pentru noi, românii, totul a început în decembrie 1989, atunci cînd o mînă de agenţi ai unor puteri străine a profitat de nemulţumirea, absolut justificată, a românilor şi a declanşat o lovitură de stat care, prin haosul creat, a facilitat acestor diversionişti drumul spre înalta societate. În entuziasmul înlăturării lui Ceauşescu şi a potentaţilor de atunci, românilor nici nu le trecea prin cap ce avea să-i aştepte peste numai cîţiva ani.

Acesta a fost punctul de pornire spre distrugerea controlată a României, pentru că – şi evenimentele ulterioare aveau să o confirme – ţara noastră reprezenta o frînă în calea planului de globalizare – practic, o nouă formă de colonizare a unor state mici, dar bogate în resurse naturale.

În acest sens, un om de afaceri american, bun cunoscător al economiei româneşti socialiste, afirma în mod sincer şi dezinteresat că pe timpul lui Ceauşescu România era ca un pepene mare şi copt, din care toţi încercau să muşte, dar nu reuşeau, oricît de îmbietor era şi în ciuda eforturilor depuse, pe cînd după decembrie 1989, odată tăiat în felii, oricine a putut să se înfrupte cu uşurinţă.

România este o biată colonie americană, condusă de nişte lachei jalnici, dornici de putere şi îmbogăţire, dispuşi să facă orice, inclusiv să-şi trădeze ţara, pentru a se afla în zona de vîrf a puterii. Aceştia se încolonează regulat la poarta Ambasadei americane, pentru a pupa poala“ mesagerilor stăpînirii de peste Ocean şi pentru a se plînge, a se bîrfi reciproc sau a primi ordine, pe care îşi iau angajamentul că le vor executa întocmai şi la timp în schimbul unor beneficii personale.

În fapt, ţara noastră nu a fost niciodată un partener cu drepturi egale pentru americani, ci doar un aliat conjunctural, în funcţie de interesele de moment ale Statelor Unite.

În timp, şi mai ales în ultimii ani, a devenit tot mai evident că Statul Român şi-a pierdut constant din atributele specifice, transformîndu-se într-o entitate dirijată de puteri străine prin intermediul politicienilor autohtoni. Obiectivul principal: subjugarea Neamului Românesc. Mijlocul de atingere a acestui obiectiv: lichidarea capitalului românesc. Distrugerea capitalului românesc, aflat şi aşa la limita supravieţuirii, va da frîu liber tăvălugului globalist, atît din punct de vedere economic, cît şi din punct de vedere cultural – spiritual.

Reţetele din anii 90 prescrise de Banca Mondială în materie de industrie, agricultură, bănci, sistem energetic şi transport feroviar au fost urmate cu scrupulozitate şi rezultatele au fost maxime. În cîţiva ani, industria existentă a fost demolată şi nimic nu s-a pus în loc. Agricultura a fost desfiinţată şi România, una dintre ţările cu pămînturile cele mai bune din Europa, trăieşte din importuri masive de produse agroalimentare. Sistemul energetic a fost dezmembrat. Pentru a fi admisă în spaţiul Schengen, România va trebui să pună pe masa bogaţilor tot ce i-a mai rămas în cămara şi aşa sărăcăcioasă. Dar pentru că a îndrăznit să afirme că nu mai are nimic de oferit la privatizare, FMI a răspuns: Ba mai aveţi!“. Aşa că a impus Guvernului României să includă în noul acord obligativitatea de a privatiza şi ultimele perle“ care au mai rămas în coroana României – OLTCHIM, CEC, TAROM şi Poşta Română, precum şi pachetele de acţiuni pe care le mai deţine la Petrom, Transgaz şi Transelectrica. Şi, ca umilinţa să fie totală, în cadrul aceluiaşi acord Guvernul României se obligă să liberalizeze preţurile la energie şi gaze naturale.

Pentru a salva această ţară şi neamul nostru românesc, alăturaţi-vă adevăraţilor patrioţi, singurii care au demonstrat constant cinste şi loialitate, patriotism şi devotament!
“Un singur guvern mondial şi o singură moneda sub o oligarhie permanentă nealeasă de popoare, dar care se alege singură din cercurile ei, sub forma unui sistem feudal, ca în Evul Mediu…” (CFR este o astfel de oligarhie care practică această selecţie).
– “Nu va exista clasă de mijloc; vor fi doar stapâni şi sclavi. Toate legile vor fi uniforme, într-un sistem juridic unitar de curţi mondiale, care aplică acelaşi cod unificat, sprijinite de o forţă poliţienească a guvernului mondial şi de o forţă militară mondială, pentru impunerea legilor în toate acele foste ţări care nu vor mai avea graniţe naţionale…” (Asociaţia Avocaţilor din America militează pentru acest sistem juridic mondial).
– “Nu va fi permisa decât o singura religie, sub forma unei religii de stat mondiale, care a existat înca din 1920… Satanismul, luciferismul şi vrajitoria vor fi recunoscute ca si cursuri aprobate în scoli si nu se vor permite scoli particulare sau bisericeşti. Toate bisericile creştine au fost deja subminate şi crestinismul va dispare sub guvernul mondial.” (Satanismul si vrajitoria au primit statut de “religii”. Servicii religioase satanice sunt oficiate în cadrul armatei Statelor Unite la bazele militare).
– “Pentru introducerea unui stat în care nu exista libertăţi individuale sau vreun concept despre libertate, nu vor exista republici, suveranitate sau drepturi ale popoarelor. Mândria nationala si identitatea rasiala vor fi anihilate şi în faza de tranziţie va fi pedepsită aspru orice aluzie la originea rasiala.” (De asta se ocupa legea care pedepseste delictul de ură, dar în cele din urma toţi vom fi sclavi, aşa că nu contează).
– “Toţi vor fi îndoctrinaţi că sunt creaturi ale guvernului mondial, fiecare cu un numar de identitate clar vizibil pe persoana sa, astfel încât sa fie imediat accesibil; acest numar de identitate va intra în computerul central al NATO de la Bruxelles, în Belgia si toate agentiile guvernului mondial îl vor putea obtine imediat oricând…” (S-au preparat deja acele de seringa pentru injectarea cip-urilor de computer la viitorii sclavi ai guvernului mondial). “Casatoria va fi ilegala si nu va exista viata de familie pe care o cunoastem. Copiii vor fi luati de la parinti, de mici si crescuti ca apartinând statului…” (Deja au aparut agentiile care “protejeaza copilul”. Atât Hillary Clinton cât si Ross Perot propavaduiesc programe de “crestere” a copiilor departe de familiile lor).
– “Femeile care au nascut 2 copii vor fi instruite cum sa avorteze; datele vor fi mentinute în dosarul personal, al fiecarei femei, care exista in computerele regionale ale guvernului mondial.” (In China se permite un singur copil. Pilula care provoaca avortul exista deja).
– “Va fi promovata pornografia… pe fiecare scena si ecran cinematografic, inclusiv pornografia homosexuala. Va fi obligatoriu sa folosesti droguri “pentru distractii”, fiecare având o ratie de droguri care poate fi cumparata de la magazinele guvernului Noii Ordini Mondiale din toata lumea. Vor fi elaborate droguri care controleaza mintea si folosirea lor va fi obligatorie. Astfel de droguri vor fi administrate în alimente si în apa, fara stirea si consimtamântul poporului…” (In Germania si Uniunea Sovietica s-a folosit si se foloseste din plin fluorul ca sa reduca rezistenta mintala. Astazi sunt baruri în New York care vând o bautura afrodisiaca ce mentine apetitul sexual ridicat timp de 10 ore).
– “Sistemul economic va functiona de asa natura incât clasa oligarhica de stapâni va permite sa se produca exact atâtea bunuri si servicii câte sunt necesare sa mentina lagarele de sclavi în stare de functionare. Toata averea va fi concentrata în mâinile membrilor elitei…” (Masele sunt tinute în frâu prin recesiune economica, lipsa de lucru, lipsa celor necesare traiului, lipsa alimentelor, etc).
– “Eutanasia celor batrâni si foarte bolnavi va fi obligatorie…” (Eutanasia a fost propusa pe buletinele de vot din California în 1992).
– “Cel putin 4 miliarde de “paraziti inutili” vor fi eliminati pâna în anul 2050 prin razboaie locale, prin epidemii organizate de boli fatale cum ar fi SIDA, ori boli rapide si prin înfometare. Sursele de energie, apa si hrana vor fi furnizate la nivel de supravietuire, pentru cei care nu sunt membrii elitei, începând cu popoarele Europei si Americii de Nord si trecând apoi la celelalte rase. Populatia Canadei, Europei de vest si Statelor Unite va fi decimata mai repede decât a celorlalte continente, pâna ce populatia globului va ajunge la cifra de un miliard care va putea fi stapânita mult mai usor, dintre care 500 de milioane vor fi chinezi si japonezi, alesi pentru ca sunt popoare care au fost înregimentate de secole si sunt obisnuiti sa asculte ordinele fara sa discute.” (Problemele cele mai grave ale omenirii in prezent sunt: razboiul din Somalia, avorturile, secretul despre crearea în laborator a virusului SIDA, etc. Oare de ce pentru prima data în istorie nu se testeaza si nu se urmaresc cei infectati în aceasta epidemie mondiala, daca nu pentru depopularea rapida, fortata si planificata? Mai mult, de ce scolile si guvernul nostru promoveaza promiscuitatea si imoralitatea propagând folosirea prezervativelor când s-a dovedit deja ca aproape toate prezervativele sunt permeabile? Abstinenta nici nu e pomenita, caci ar promova o societate morala si dreapta si nu una decadenta si usor de manipulat… Congresul refuza sa protejeze prin avertizare sotiile legitime care nu stiu ca sotii lor sunt infectati.)
– “Statele Unite vor fi invadate de popoare si culturi straine. Pentru acesti oameni, care nu stiu ce înseamna Constitutia Statelor Unite si deci nu vor face nimic ca sa o apere si în mintea carora conceptele de adevar si dreptate sunt asa de slabe încât nu conteaza, hrana si adapostul vor fi singurele lor preocupari.” (Legile in acest sens au fost deja votate. Nota noastra: Din Haiti vin valuri de emigranti cu SIDA. In Miami trebuie sa stii limbile imigrantilor ca sa poti gasi de lucru).
– “Nici o banca centrala nu va exista în afara de Banca de Ajustari Internationale si Banca Mondiala. Bancile particulare vor fi ilegale. Plata muncii va fi conform unor bareme uniforme sub unicul guvern mondial. Nu vor fi permise disputele de salariu si nici devieri de la baremele universale stabilite de guvernul mondial. Cei care vor incalca legea vor fi executati imediat.” (Bancile centrale nationale apartin deja familiei Rothschild: în Statele Unite, Italia, Anglia, Franta, Germania si Australia).
– “Nu vor exista bani sau monede în mâna celor care nu fac parte din elita. Toate tranzactiile se vor face prin cartea de credit care va avea numarul de identificare al purtatorului. Celui care calca regulile… i se va suspenda cartea pe diverse perioade de timp, dupa cât de mare a fost greseala lui.” (Oare de ce prolifereaza cartile de credit? Pentru binele consumatorului?)
-”Un astfel de individ pedepsit va vedea cum cartea lui de credit este trecuta pe lista neagra, când se duce la cumparaturi, si nu va putea obtine nimic. Incercarile de a folosi monede vechi, adica monedele de argint ale natiunilor defuncte, vor fi considerate crime capitale si pedepsite cu moartea. Toate monedele vor trebui predate statului împreuna cu pustile, munitiile, explozivele si automobilele. Numai elita si functionarii mai înalti ai guvernului mondial vor avea dreptul la automobile particulare, arme, monede.” (Armele sunt confiscate treptat, în fiecare luna. Nu se aude nimic altceva decât ca e rau sa le ai. Exista cel putin patru legi care controleaza aurul. Ne asteptam la mai multe. In cartea sa “Earth in the Balance – Pamântul în balanta”, vice-presedintele Al Gore propavaduieste eliminarea motorului cu combustie interna, adica implicit a automobilelor, a camioanelor si a motocicletelor).
– “Daca vina e mare, cartea de credit va fi confiscata acolo unde se încearca folosirea ei. Dupa aceea acel om nu va mai putea sa obtina, sub nici o forma, hrana, apa, adapost, de lucru, îngrijire medicala si va fi declarat oficial în afara legii…” (Intr-un sistem fara moneda, daca ti se pierde numarul de computer, esti sfârsit).
– “Grupurilor rivale, precum arabii si triburile africane, li se vor accentua dusmaniile si li se vor permite sa duca razboaie de exterminare unii împotriva celorlalti sub privirea Organizatiei Natiunilor Unite si Aliantei Atlantice

Aceeasi tactica va fi folosita în America Centrala si de Sud. Aceste razboaie, care au scopul de reducere a populatiei, vor avea loc înainte de preluarea puterii de catre guvernul mondial si vor fi stârnite pe fiecare continent unde locuiesc grupuri mari de populatii diferite etnic si religios, ca sikh-ii, pakistanezii, musulmanii si hindusii. Controversele etnice si religioase vor fi in mod special exagerate si conflagratii violente vor fi stârnite si încurajate pentru «rezolvarea» conflictelor.” (Ex.: Nicaragua si Iugoslavia. Musulmanii radicali încearca sa rastoarne guvernul în Egipt. China si Coreea de Nord le furnizeaza armament modern).
– “Toate mijloacele de informare si tiparire vor fi sub controlul guvernului mondial. Metodele de spalare a creierului si controlul mintii (MIND CONTROL) vor constitui «distractiile la ordinea zilei», aceste metode fiind perfectionate tot mai mult si aduse la rangul de arta suprema în Statele Unite.” (Aproape toata mass-media este sub control fracmasonic central si, într-adevar, spala creierele în mod subtil, inconstient.). Cele de mai sus au fost scrise în 1992. In anii care au trecut de atunci s-au facut pasi mari spre realizarea acestor directive ale Noii Ordini Mondiale. Oile americane si oile din celelalte tari (care-si închipuie ca în Statele Unite domneste piata libera si libertatea si care n-au alta dorinta decât «intrarea în Europa») sunt incetul cu încetul mânate în tarcul abatorului global. Cine ar avea urechi de auzit si ochi de vazut, ar putea descoperi zidurile tarcului. Zbigniew Brzezinski, consilierul Presedintelui Carter, le descrie fara ascunzis. Societatea occidentala, scrie el, “se afla în plina revolutie informationala fiind orientata mai ales catre distractii (saturatie cu evenimente sportive) care sunt opiul maselor, care au devenit tot mai lipsite de tel… Concomitent va creste enorm posibilitatea de a controla individul.

In curând va fi posibil controlul aproape permanent a fiecarui individ, mentinând dosare la zi, care contin cele mai intime detalii despre sanatate si despre comportarea individuala a fiecaruia, pe lânga alte date.

Aceste dosare vor fi imediat accesibile autoritatilor. Puterea va fi în mâna celor ce controleaza informatiile. Institutiile existente vor fi înlocuite de institutii care previn criza si carora le revine sarcina de a identifica dinainte crize sociale si a pune în actiune programe pentru rezolvarea lor… (folosindu-se) posibilitatea de a modifica si manipula biologic si chimic ceea ce pâna acum s-a considerat a fi esenta imuabila a omului… adica creierul… Cum puterea economica devine pe zi ce trece indisolubil legata de puterea politica, devine invizibila utilitatea si creste sensul inutilitatii existentei individului.” Asta scria Brzezinski cu aproape 20 de ani în urma; si nu gresea, caci avusese acces la planurile Marilor Maestri ai francmasoneriei mondiale, ale “comitetului celor 300″. De atunci încoace s-au înfaptuit toate cele preconizate de el. Animalele sunt urmarite electronic în California prin CIP-uri implementate, de felul celor ce se vor implementa în goimi, în “vitele cu chip de om.” Din ce în ce mai multi functionari îsi ridica salariul sub forma de transfer electronic, avansând spre societatea lipsita de bani si bazata pe cartea de credit descrisa mai sus, cu ajutorul careia omul poate fi pedepsit cu moartea prin înfometare. Si iata decretul prezidential (Executive Order) No. 12148 al Presedintelui Clinton, care însumeaza si cuprinde decretele anterioare 10995-11005; acest decret prescrie ca guvernul poate prelua dintr-o data in caz de “urgenta” toate mijloacele de comunicare, sursele de energie, rezervele de alimente si mijloacele de a obtine alimente (pamântul si padurile), mijloacele de transport pe uscat, apa si aer, îngrijirea medicala si toate mijloacele de învatamânt; ca guvernul poate încadra cu forta toti cetatenii în echipe de munca sub supraveghere birocratica; poate obliga înregistrarea fiecarui om prin reteaua postala; poate reaseza comunitati omenesti în alta parte; poate stabili preturile si salariile; poate decide cât ai voie sa cheltuiesti din banii tai; poate închide toate bancile si bursele si poate institui orice masura crede de cuviinta.

Dar bancherii internationali nu vor sa realizeze Noua Ordine Mondiala fara participarea maselor, a poporului. Astfel, s-a introdus în Congres proiectul de lege 4922, care propunea ca proprietarii înregistrărilor digitale pentru voce, date sau orice alta informatie sa fie obligati sa creeze posibilitati pentru agentiile guvernamentale ca acestea sa poata intercepta, asculta si controla toate transmisiunile din locuri convenabile pentru aceste agentii. Adica spionarea cetatenilor sa se faca pe spezele cetatenilor, nu ale statului. In octombrie 1994, Congresul nu votase înca legea, la care s-au opus cu tarie toti care au priceput-o si pe care o promoveaza cu si mai multa tarie guvernul si marionetele francmasoneriei din Congres.

Faptul ca aceasta conspiratie a plutocratiei francmasonice internationale este unita împotriva vitelor cu fata umana nu înseamna neaparat ca între francmasoni e pace si armonie; scopul comun este jaful dar apoi survin disensiunile la împartirea prazii

Astfel, AT&T, gigantica companie de telefoane si telegrafie americana, promotoare de frunte a homosexualitatii ca forma de viata preferata, este în fruntea unui conglomerat numit “partenerii mondiali”, care este în alianta cu un grup de companii olandeze, suedeze si elvetiene de comunicatii, cu Telefonica din Spania, si cu SITA – o retea globala care apartine unor companii aeriene. Rivala lor este compusa din BT si MCI, carora li s-au alaturat Telekom din Germania si France Telecom, care a cumparat în iunie 20% din compania americana Sprint. Dar, daca cineva îsi închipuie ca aceste aliante plutocratice peste granitele nationale asigura pacea, se înseala; în timp ce zecile de milioane sângerau si mureau în cel de-al doilea razboi mondial, marile concerne industriale practicau aceleasi aliante internationale. Intr-o scrisoare din 12 iunie 1883, Friederich Engels îi scria lui Eduard Bernstein: “Toti puturosii astia de tot felul trebuie întâi sa se bata ca niste câini între ei, sa se distruga si sa se compromita reciproc si astfel ne vor netezi calea”. Pacea vesnica si universala e o poveste de adormit copiii; plutocratia francmasonica internationala creeaza razboaiele, caci profita si prospera din ele. Nu ei sunt cei ce mor pe câmpul de lupta.

La 3 mai 1994, Presedintele Clinton a semnat ordinul prezidential PDD 25 prin care pune armata Statelor Unite ale Americii sub Ordinele Organizatiei Natiunilor Unite. Armata americana poate fi deci trimisa în orice alta tara, fara declaratie de razboi si fara aprobarea Congresului si Senatului, de fapt, fara aprobarea nimanui, sa masacreze si sa ocupe orice populatie, pe orice teritoriu strain. De aceea, când armata americana a invadat Haiti în toamna anului 1994 nici Congresul, nici Senatul, nici Presedintele si nici poporul n-au obiectat la acest act de agresiune pe timp de pace împotriva unei tari straine. Notiuni ca “amestecul în treburile interne ale altei tari”, “agresiune”, “declaratie de razboi”, au devenit demodate. Armata Statelor Unite, de acum inainte, face parte din forta de reprimare politieneasca a supraguvernului mondial al francmasoneriei internationale.

La 3 octombrie 1994 Departamentul de Stat al SUA a recunoscut suprematia Organizatiei Natiunilor Unite asupra Statelor Unite ale Americii, care renunta astfel la suveranitatea nationala si devin formal vasale plutocratiei francmasonice internationale.

La ceremonia de înmânare a medaliei pentru Libertate care a avut loc la Philadelphia în Iulie 1994, Vaclav Havel, Presedintele Republicii Cehe, a tinut o cuvântare în care a aratat ca, dupa parerea lui, conflictele culturale sunt în crestere si din ce în ce mai periculoase astazi, ca nu exita un sens unificator si nici forte integrante în aceasta era “post-moderna”; deci cea mai importanta sarcina politica a ultimilor ani ai acestui secol consta din crearea unui nou model de coexistenta între diverse culturi, natiuni, rase si “temeri religioase” într-o singura civilizatie împletita. “Ideile de drepturi si libertati ale omului”, a zis el, “trebuie ancorate în alt loc si în alt fel decât pâna acum. Avem radacini în pamânt dar si în cosmos în acelasi timp. Dându-ne seama de acest lucru, avem capacitatea de a ne depasi conditia. La foruri internationale, politicienii pot repeta de mii de ori că baza Noii Ordini Mondiale este respectul universal pentru drepturile omului, dar acest lucru n-are nici o valoare daca cerinta aceasta nu-si are radacina în respectul pentru miracolul existentei, miracolul universului, miracolul naturii, si miracolul propriei noastre existente”. Nationalismul, dragostea de patrie sunt “tribalisme” care trebuie condamnate si eliminate. Dar în afara de denigrarea religiei, denigrarea dragostei de patrie si de popor, nu este prea clar la prima vedere cum crede Vaclav Havel ca ne vom depasi conditia si nici nu e prea clar pentru cititorul neinitiat care este miracolul propriei noastre existente lipsita de Dumnezeu. Pentru cititorul care s-a familiarizat cu literatura magiei negre, a francmasoneriei, a societatilor secrete malefice, a cultului Noii Ere, a satanismului, expresiile lui Vaclav Havel nu sunt altceva decât fragmente din litaniile si propaganda îndreptate împotriva civilizatiei crestine. Vaclav Havel e seful unui stat, chipurile, “eliberat de sub bolsevismul satanic”.

Pentru septembrie 1994 erau programate la Detroit manevre comune ale politiei si armatei americane la Hotelul Book-Cadillac, în care participantii urmau sa fie antrenati si instruiti – în ce oare?

In vederea acestor manevre, doi reprezentanti ai Departamentului de Stat al Statelor Unite (unu din ei s-a recomandat cu numele de Chris Wagner de la Fort Brag) i-au cerut Susanei Lambrecht, proprietareasa cladirii foarte înalte, învecinate cu hotelul, permisiunea ca tragatori si asasini profesionisti sa fie postati pe acoperisul cladirii pe timpul manevrelor. Ea nu le-a dat permisiunea caci avea pe acoperisul cladirii un cuib de soimi rari, specie pe cale de disparitie, pe care dorea sa-i protejeze. Dar când seful adjunct al politiei, George Clarkson, a fost întrebat ce fel de manevre erau acelea, el a izbucnit: “Dar aceste manevre trebuiau sa fie secrete!” si-a refuzat sa mai raspunda pâna la noi ordine. Fort Brag însa este cartierul general al fortelor Delta si Green Beret de trupe asa-zise “anti-teroriste”. Pentru cine nu stie ce rost au aceste trupe, iata explicatia pe care o da Suvorov:
“In 1923, Mihail Tukacevski, renumit de-acum pentru monstruoasa brutalitate cu care a exterminat populatia din Rusia centrala, nordul Caucazului, Urali, Siberia si Polonia, formula bazele teoretice ale scopului razboiului. Dupa Tukacevski, scopul razboiului este “sa-ti garanteze folosirea libera a violentei si pentru aceasta este necesar în prima faza sa anihilezi fortele inamicului”. Deci dupa anihilarea puterii de rezistenta, urmeaza faza a doua: “folosirea libera a violentei împotriva populatiei”. Trupe speciale trebuie antrenate special, caci tactica si operatiile nu mai au loc pe câmp între armate, ci prin case, printre civili. Astfel de trupe antrenate special au fost în Uniunea Sovietica CEKA, OGPU, NKVD; echipate cu automobile blindate, trenuri blindate, tunuri mici si mitraliere, au dus razboiul împotriva propriei populatii – asa cum sunt antrenate sa-l duca astazi fortele Delta si Green Beret în Statele Unite. Milioane de cetateni au fost exterminati în Uniunea Sovietica, zeci de milioane au fost aruncati în lagare de concentrare. Din 1939, echipamentul fortelor de oprimare a inclus si tancuri si avioane. Dizidentii incomozi din Statele Unite sunt vizitati de elicoptere negre fara numere si semne distinctive, desi legea spune ca vehicolele armatei trebuie sa poarte însemnele. Caror trupe le apartin aceste elicoptere negre? Impotriva cui opereaza aceste trupe? Batalioanele “speciale” ale NKVD-ului aveau sarcina sa patrunda în teritoriile tarilor care urmau sa fie “eliberate” – Polonia, România, Estonia, Letonia, Lituania, Finlanda – înainte de sosirea armatei propriu-zise, sa ocupe podurile, sa distruga liniile de comunicatii si sa terorizeze populatia. Dupa câteva zile sosea si Armata rosie eliberatoare, iar batalioanele speciale se dedicau muncii lor de baza de a distruge pe cei incomozi. Documentele unui astfel de batalion arata rezulatele: “Am dus circa 600 de prizonieri de aici peste granita. Erau ofiteri, proprietari, preoti, politisti si jandarmi…”. Acesti 600 de proprietari si preoti polonezi dusi din tara lor “eliberata” peste granita, în Siberia, sunt o picatura din fluviul de eliberare sovietica.

Astazi, cea mai mare industrie din Statele Unite este construirea de lagare si închisori – largi teritorii înconjurate de garduri înalte de sârma ghimpata, înclinate înspre interior – pentru “teroristi”: proprietari, preoti…

Vizualizeaza filmul Povestea sovietelor (The soviet story)

    Însă, uriaşul american adormit a început să mişte în somn şi să se trezească. La 8 noiembrie 1994, în ciuda fraudei electorale, alegătorii americani au rupt dominaţia de o jumătate de secol a democraţilor din Congres, şi au ales în cele mai multe cazuri candidatul care nu făcea parte din partidul preşedintelui Bill Clinton. Desigur, nu e mare diferenţa dintre republicani şi democraţi. Dar nu atât rezultatul alegerilor provoacă îngrijorare elitei francmasonice, care-şi celebrează victoria asupra naţiunilor îngenunchiate, căci Bill Clinton este un “sabeş goi” cu uşurinţă de aruncat la gunoi când devine un balast, cât faptul că americanii refuză să-şi predea armele şi au început chiar să se organizeze în miliţia legală, garantată lor, de Constituţia Statelor Unite pentru apărare. În Michigan, 11 districte şi-au organizat miliţia; în Idaho, iau naştere miliţii instruite; ziarele mari ca The New York Times au început să le denigreze; dar adevărata indicaţie despre adevărata eficacitate a acestor miliţii este atacul veninos şi furibund într-o carticică recentă de 139 de pagini împotriva acestor miliţii, publicată de ADL (Liga Împotriva Defăimării a Francmasonilor).

Dincolo de toate acestea, textele sacre profetice arată că va exista o adevărată vârsta de aur a omenirii. Dar – atenţie – libertatea, dreptatea şi prosperitatea nu cad singure din cer asupra pământului; se cuceresc şi se păstrează prin luptă. Oamenii buni nu se pot retrage din viaţa poporului, preferând să nu ştie nimic şi să nu facă nimic, căci procedând astfel, ei dau mână libera celor care urmăresc să-i subjuge şi să-i exploateze. Atunci când guvernul nu păzeşte drepturile omului, omul trebuie să-şi supravegheze guvernul şi să nu-i permită să-i taie drepturile. Şi primul pas în vigilenţa şi lupta omului cinstit pentru păstrarea drepturilor sale trebuie să fie identificarea lucidă a adversarului şi a metodelor lui de luptă.
“În spatele guvernului la vedere tronează un guvern invizibil care nu este credincios poporului şi nici răspunzător faţă de popor. A distruge acest guvern invizibil, alianţă fără Dumnezeu între afaceri corupte şi politică mârşavă, este datoria şefului statului.”

Francmasoneria este cea mai secreta si mai temuta organizatie care a existat vreodata pe aceasta planeta. Atat de temuta incat multi care amintesc de ea, nici macar nu au curaj sa-i pronunte numele, facand referiri cu termeni ca: Oculta Internationala, Iluminatii, Marea Conspiratie, Dusmanii lui Hristos, Grupuri Oculte de Interes, Guvernul din Umbra, Marea Finanta Internationala, Olimpienii, Arhitectii Lumii Moderne (artificiale), Nobilimea Neagra, Bubulii, sau pur si simplu Ei.
Originile francmasoneriei se pierd in negura vremurilor. Cele mai vechi descrieri provin de acum circa 2000 de ani din Mesopotamia si vorbesc despre Fratia Sarpelui (sau Fratia Babiloniana) ca fiind o organizatie secreta anti-spirituala, cu aceleasi structuri, mijloace si scopuri oculte care s-au pastrat pana la francmasoneria moderna.
Bratele caracatitei francmasoneriei sunt: FMI, BM, ONU, NATO, UE, Grupul Bildenberg, Comisia Trilaterala, Comitetul celor 300, Council of Foreign Affairs (CFR), Clubul de la Roma, Rotary Club, Lion Club, Jockey Club, The Round Table (Masa Rotunda), Ordinul Templierilor, Ordinul Cavalerilor de Malta, Majestic 12 (MJ 12) si multe alte organizatii internationale care lucreaza pentru implementarea Agendei francmasonice si instaurarea Noii Ordini Mondiale.
Masons_baphomet       Francmasonii spun ca ei se inchina Marelui Arhitect al Universului, dar tot ei sustin ca acesta NU este Dumnezeu. Atunci cine altcineva ar fi acest Mare Arhitect decat Satana? Acesta este si principalul motiv pentru care Biserica Crestina a combatut si interzis de multe ori francmasoneria. In realitate, francmasoneria este o organizatie oculta, mondiala si satanista, care venereaza demoni si se inchina la Lucifer, Belzebuth, Jahbulon sau Satana. Scopul lor este de a pregati Noua Ordine Mondiala pana la venirea Antichristului. Desigur, oficial ei neaga aceste aspecte, dar in secret, intre ei, stiu bine ce au de facut. Cei care au fost “inauntru” au vazut toate acestea.
Masonii sunt organizati in loji conduse de cate un maestru francmason. Desi se adreseaza toti intre ei cu termenul “frate” si elogiaza egalitatea si fraternitatea, ei se supun unei ierarhii stricte, pe grade; astfel, fiecare “frate” mason trebuie sa se supuna neconditionat masonilor de grad mai mare.
Cel mai important lucru pentru ei este pastrarea secretului asupra intalnirilor si organizarii lor, secret care este pastrat datorita unor juraminte oribile, barbare, criminale, pe care fiecare mason trebuie sa le depuna. In baza acestor juraminte (care de multe ori contravin juramintelor depuse de ei ca demnitari ai statului, de respectare si aparare a Constitutiei si a poporului), ei se simt la adapost de orice fel de divulgari, permitandu-si sa deruleze cele mai criminale planuri de afaceri financiare sau politice. Aceste secrete bine pazite au si permis crearea in cadrul acestor loji masonice a unor grupuri de tip mafiot care opereaza actiuni economico-financiare contra intereselor statului. Principalele activitati le au in domeniul traficului ilegal de droguri, arme, carne vie, petrol, metale si pietre pretioase. Desigur ca informatii despre acesti baroni nu veti gasi in mass-media care este in marea majoritate controlata tot de francmasonerie si care are ca scop doar sa ofere “circ” populatiei. Locatiile in care masonii se intalnesc sunt in general secrete. Doua astfel de sedii ale lor din Bucuresti se afla in cladirile AGIR din Piata Romana (vizavi de ASE) si de pe Calea Victoriei (vizavi de Hotelul Bucuresti); oricine trece pe langa aceste cladiri, poate simti emanatia malefica a lor.
Atunci cand se afla in public, masonii comunica intre ei prin semne si simboluri secrete, ce transmit atat informatia respectiva cat si gradul sau loja de apartenenta a masonului care transmite aceste semnale.
images       Poate va veti intreba cum a reusit francmasoneria de atatea mii de ani sa-i pacaleasca pe majoritatea oamenilor. Aceasta a fost posibil in principal datorita unor actiuni magice, ce au facut ca mintile si sufletele oamenilor – atat din interiorul cat si din exteriorul francmasoneriei – sa fie acoperite ca de un fel de ceata si sa nu mai perceapa corect Adevarul. Acest val de iluzie generalizata care inconjoara oamenii poate fi rupt doar prin rugaciune sincera si profunda catre Dumnezeu si ingerii Lui de lumina. De aceea, principalul “inamic” al masonilor il constituie traditiile spirituale autentice, pe care ei incearca sa le demoleze si in multe cazuri chiar au reusit.

Principala doctrina a francmasoneriei a fost rezumata de cele 24 de Protocoale ale Inteleptilor Sionului, autentic tratat de manipulare a intregii umanitati. Masonii spun ca aceste Protocoale ar fi false, niste inscenari, insa cel mai important argument al veridicitatii lor este faptul ca pana acum tot ce a fost scris in ele de sute de ani, s-au indeplinit intocmai, de la Razboaiele Mondiale si pana la banalele jocuri si concursuri din mass-media. Protocoalele expun cu exactitate planul de instaurare a Noii Ordini Mondiale. Cel mai simplu mijloc de a opri aceste planuri infernale este acela de a le face publice.

Este interesant de citat un pasaj din cuvantarea lui Albert Pike (Mare Maestru francmason de Rit Scotian, grad 33) din 4 iulie 1889: „Religia noastra, a masonilor celor mai inalti in grad, este credinta neprihanita in Lucifer. Daca Lucifer nu este Dumnezeu, atunci nici Cristos nu este Dumnezeu. Dar ei sunt amandoi Dumnezei. Deoarece stiinta ne invata ca nu exista lumina fara umbra, frumusete fara uraciune, alb fara negru. Absolutul poate exista numai prin doi Dumnezei. Lucifer este Dumnezeul luminii”.
Pike era satanist. El i-a acordat presedintelui american Andrew Johnson gradul al 32-lea in „Ritul Scotian”. In ierarhia ordinelor era o lege ca cel dintr-un ordin inferior trebuie sa se supuna orbeste ordinului superior fara sa faca uz de propriul lui discernamant.
In concluzie: contemporanii nostri, care, in mod constient, renunta la vointa lor proprie, cedeaza raspunderea lor personala in favoarea altei persoane, organizatii sau conducator, nu merita sa fie tratati civilizat, deoarece in zilele noastre nu este obligatoriu sa se intre cu forta intr-o organizatie sau sa se adere la o religie sau o secta.

       Francmasoneria este o organizaţie secretă, o perfidă conspiraţie mondială cu scopuri malefice ascunse (singura organizaţie politică ce foloseşte în rău energiile naturii, prin ritualuri de magie neagră şi prin invocarea forţei Satanei), care urmăreşte să stăpânească într-un mod tiranic oamenii acestei planete (consideraţi simple animale cu faţă umană), prin instaurarea unei aşa-zise Noi Ordini Mondiale, în realitate noul haos al Satanei.

Francmasoneria este de fapt condusă din umbră de mişcarea Sionistă prin intermediul aşa-zisului Guvern ultrasecret “invizibil” al Terrei numit şi Majestic 12 şi prin Marea Lojă Mamă şi Consiliul Suprem (formate numai din membri sionişti) B’NAI B’RITH.

Francmasoneria este una dintre cele mai vechi organizaţii malefice care există până în zilele noastre. În urma unor săpături făcute în 1888, în Libia, s-au găsit foi de papirus în care se menţionează date despre întruniri secrete de tip masonic, înainte de Cristos. Masonii, organizaţi în bresle, au ajutat la construirea templului lui Solomon. De asemeni, s-au găsit informaţii despre masoni şi în scrierile necrologice din Egipt. Masonii, încă de pe atunci, foloseau limbaje secrete pentru a comunica unii cu alţii, embleme, cifre (3, 6, 13, 33, 666). Cel mai important simbol era un şorţ scurt care a fost înlocuit cu o blăniţă albă de miel în timpul preoţilor din Melchisedec.
Mişcarea sionistă este formată din magnaţi evrei, adevăraţii bogătaşi ai Pământului, care controlează la ora actuală într-un mod diabolic finanţele şi aurul lumii. Membrii mişcării Sioniste utilizează tehnici subtile de magie neagră, se închină Satanei şi cu o inteligenţă diabolică stabilesc ierarhii ale răului între state şi puteri militare, organizează blocade economice şi de orice alt tip asupra ţărilor care îşi apără independenţa ameninţată, adesea ocupă teritorii şi ţări, creează conflicte interetnice în urma cărora fărâmiţează ţări (vezi tragedia din Iugoslavia pe care vor să o realizeze şi în România prin conflicte interetnice şi inter-religioase în Transilvania; să nu uităm evenimentele din martie 1990 de la Târgu-Mureş); francmasonii folosesc metodefoarte perverse: şantaj economic, politic, militar, informaţional, manipularea unor întregi naţiuni prin metode clasice (propagandă deschisă, corupţie, şantaj şi prin tehnici de război psihologic: intoxicarea cu informaţii false, pervertirea conştiinţelor omeneşti, dirijarea intereselor unor naţiuni şi popoare în direcţii contrare intereselor proprii, semănarea urii şi dezbinării între cetăţenii aceleiaşi naţiuni sau între popoare diferite).
Pentru a realiza acest plan diabolic, mişcarea Sionistă a elaborat în 1897 la Congresul masonic mondial din Elveţia, 24 de procese verbale cunoscute sub numele de “Protocoalele înţelepţilor Sionului”. Deşi francmasonii susţin în mod pervers că aceste protocoale sunt false şi au fost făcute de cei care vor să denigreze francmasoneria, totuşi este evident pentru orice om inteligent că ele sunt reale pentru simplul motiv că tot haosul actual al omenirii confirmă în mod izbitor în cele mai mici amănunte ideile Protocoalelor, care constituie chiar planul fundamental de acţiune al Francmasoneriei, elaborat cu o inteligenţă diabolică de “înţelepţii Sionului” în aceste 24 de protocoale încă din 1897. Este evident că nu este vorba de o simplă coincidenţă şi că aceste protocoale stau la baza acţiunilor mişcării Sioniste care conduce şi coordonează în realitate toate lojile masonice şi reprezintă de fapt ce vrea să spună sloganul masonic “Prin haos la ordine”.
Ideile fundamentale ale protocoalelor sunt:
1. Francmasonii nu admit alt drept decât cel al forţei; “liberalismul” propagat de ei printre creştini a distrus religia creştină şi autoritatea statului.
2. Aurul a intrat în mâinile mişcării Sioniste şi cu ajutorul lui aceasta a acaparat presa, dominând opinia publică ce comandă guvernele în statele aşa-zis democrate.
Membrii mişcării Sioniste sunt numiţi în cercurile lor: “iluminaţi”, “înţelepţi”, “eminenţe cenuşii”, “big-Brother”, “guvern ultra-secret din umbră”. Datorită faptului că francmasoneria acţionează ca o societate secretă (deşi francmasonii susţin că francmasoneria nu este secretă ci doar “discretă”) manipulând din umbră masele de oameni prin guvernele marionetă pe care le instalează la conducerea tuturor ţărilor, pentru că în spatele tuturor lojilor masonice se află membrii mişcării Sioniste (necunoscuţi de marile mase), pentru că în faţa oamenilor sunt împinşi oameni politici care respectă numai condiţiile impuse din umbră de membrii mişcării Sioniste infiltraţi sub nume adaptate poporului respectiv în toate partidele politice (indiferent de culoare şi orientare) şi pentru că se folosesc de sloganuri ca: “democraţie, libertate, fermitate, egalitate” în spatele cărora se ascund cele mai mari crime şi fărădelegi, W. Churchill a definit mişcarea Sionistă şi francmasoneria “Fiară fără chip”.
Membrii mişcării Sioniste pentru a rămâne în umbră înfiinţează în toate ţările din lume loji masonice, le măresc neîncetat numărul, atrag în ele personalităţi ce pot urca sau sunt deja în funcţii publice folosindu-se de setea de putere şi de bani a acestora sau de naivitatea lor. Aceste loji sunt dirijate cu o inteligenţă diabolică din umbră de o administraţie centrală, pe care numai membrii Sionişti o cunosc. Ei merg pe principiul că nimeni nu se poate lupta cu o “putere necunoscută”. Masonii nesionişti, indiferent de rasă, naţionalitate şi funcţie folosesc drept paravan şi sunt pionii de sacrificiu (aşa cum a fost masonul Ceauşescu şi alţi lideri politici sacrificaţi) pentru masonii Sionişti şi scopurile lor malefice ascunse. Planul de acţiune al celor 13 lideri Sionişti care se închină diavolului este pentru toţi ceilalţi “fraţi masoni” un secret.
Strămoşii mişcării Sioniste de astăzi sunt fariseii care l-au răstignit pe Iisus.
Francmasoneria este organizată în loji care au diferite denumiri şi aparent se luptă între ele. Astfel putem întâlni denumiri ca Francmasonii fără şorţ, Lojile albastre, Grand Orient, Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, Loja Naţională Română, Loja militară Cairo, loji parlamentare, loja italiană Propaganda Due, Rotary Club, Lions Club, Ritul York, Clubul celor 500, Clubul de la Roma, B’NAI B’RITH, Consiliul celor 33, Consiliul celor 13, Majestic 12, etc.
În realitate toate aceste loji şi grupări masonice sunt conduse la vârf de elita mişcării Sioniste într-un mod atât de diabolic încât nimeni din aceste loji masonice nu cunoaşte adevăratul plan satanic al celor care-i conduc din umbră.

       Scopul declarat al francmasoneriei este de a ajuta umanitatea, de a face fapte caritabile, filantropice. Scopul ascuns cunoscut doar de liderii mişcării Sioniste este de a omorî 5 miliarde de oameni pentru a-i putea controla pe cei care rămân şi pentru a-i exploata după cum doresc aceşti lideri Sionişti. Asta înseamnă de fapt sloganul “Noua Ordine Mondială”!
Înţelegerea acestor aspecte cutremurătoare vă va ajuta să deveniţi lucizi, să vă exprimaţi liber şi total necondiţionat opţiunile, să deveniţi stăpâni pe propriile dumneavoastră vieţi şi sisteme de valori. Dacă veţi deveni lucizi, vă veţi putea opune printr-o rezistenţă pasivă refuzând să faceţi jocurile satanice care servesc scopurilor monstruoase urmărite de francmasonerie în această ţară.
Puţini sunt la ora actuală aceia care ştiu că mai mereu în spatele oricăror guverne oficiale se găsesc şi acţionează, nebănuite, din umbră, grupări francmasonice secrete care le dublează şi le manipulează în scopurile lor planetare îngrozitoare. Tăcerea francmasonilor şi ignoranţa noastră, ambele la fel de vinovate, îi ajută din plin pe francmasoni să ne scufunde şi mai mult într-o infernală prăpastie.
      

Scopul ascuns al Francmasoneriei este dominaţia asupra întregii planete, întemeierea unei republici mondiale cu desăvârşire laică, condusă de francmasoni cu o omenire îndobitocită de mizerie şi de patimile inferioare dezlănţuite. Scopurile principale pe care ei intenţionează să le realizeze până în anul 2050, sub numele generic de Noua Ordine Mondială, sunt:

1) Stabilirea unei Noi “Ordini” Economice Internaţionale, sub directul control al unui organism francmasonic mondial.
2) Stabilirea şi impunerea necondiţionată a unui guvern mondial francmasonic care va fi manipulat din umbră de Noua Ordine Mondială.
3) Stabilirea viitoarelor State Unite ale Europei ca aşa-zisă naţiune dominantă, guvernată de guvernul mondial.
4) Alegerea şi impunerea unui rege planetar unic, iniţiat de maeştrii francmasoni, pentru a conduce guvernul mondial.
5) Crearea şi promovarea unei aşa-zise “religii mondiale” care va coordona toate religiile pământului (“religia” satanică) care va avea în frunte un fel de pontif mondial.

       Sloganuri francmasonice:
“Prin haos la ordine”
“Politica şi morala nu trebuie să aibă nimic comun”
“Dreptul constă în forţă”
“Toţi pentru unul şi unul pentru toţi”
“Scopul francmasonic justifică întotdeauna mijloacele”
“Democraţie, libertate, egalitate, fraternitate”
“Dreptul trebuie să fie al celui mai tare”
“Mulţimea este oarbă şi de aceea poate să fie uşor manipulată de francmasoni”
“Creştinii sunt în general naivi, proşti şi mici”
“Libertatea este o idee himerică”
“Oamenii politici creştini sunt nişte păpuşi de paie în mâinile maeştrilor sionişti”
“Nevoia pâinii zilnice îi dresează gradat pe oameni”.

Modalităţi de realizare a scopurilor ascunse în următoarele domenii:

Fara masonerie in Romania!

       ECONOMIC. Mişcarea Sionistă care conduce din umbră toate lojile masonice (chiar dacă aparent acestea se luptă între ele pentru supremaţie) acţionează prin sistemul bancar mondial sionist Rotschild/Rockeffeller pentru îmbogăţirea fără limite şi fără scrupule a membrilor sionişti şi sărăcirea celorlalţi oameni, indiferent de rasă şi naţionalitate. Iată ce spune în acest sens unul din liderii masoni sionişti David Rockeffeller: “Suntem în pragul unei transformări globale. Trebuie să declanşăm o criză majoră (economică, militară, politică, socială, educativă, religioasă) şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.” Mişcarea Sionistă prin lojile masonice infiltrate în toate ţările lumii sub diferite nume şi măşti urmăreşte să aibă controlul total asupra finanţelor lumii. Pentru aceasta creează mari monopoluri particulare (Rotschild, Rockeffeller) care să fie depozitele imenselor bogăţii ale lumii, provoacă crize economice ca să destabilizeze statele lumii sustrăgând banii depuşi acolo, acumulează mari capitaluri private care au fost sustrase din circuitul bancar al statelor silind astfel aceste state să ia bani de la Banca Mondială, F.M.I. (instituţii create, organizate şi coordonate de mişcarea Sionistă) sub formă de credit şi să accepte condiţii aberante care duc statele respective la haos. Creditele impuse de F.M.I. împovărează statele cu procente imense care le transformă în sclavi fără voinţă.
Nu întâmplător, pe clădirea FMI este aşezat simbolul satanic, 666! Acest aspect demonstrează o dată în plus că planurile satanice inspiră şi susţin activitatea FMI.
Pentru a se îmbogăţi membrii mişcării Sioniste acţionează după principiul hegelian (teză, antiteză şi sinteză):
1. creează conflicte şi chiar războaie (războiul de secesiune din America, primul război mondial, al doilea război mondial, războiul din Vietnam, războiul din Golful Persic, războiul din Iugoslavia) în care creştinii (goimii sau “dobitoacele creştine” cum îi numesc membrii mişcării Sioniste pe creştini) luptă unii contra altora, generând suferinţă, foamete, sărăcie, mizerie, boli, moarte, haos;
2. nu apar la vedere ca autori ai conflictului respectiv;
3. băncile sioniste susţin cu bani toate părţile beligerante pentru ca apoi să ceară dobânzi imense celor care au fost împrumutaţi, îmbogăţindu-i astfel pe membrii mişcării Sioniste;
4. apar apoi ca o instanţă împăciuitoare, care doreşte terminarea conflictului;
5. în urma haosului astfel format de ei din umbră, impun condiţii statelor care au participat la respectivul conflict, emit pretenţii asupra unor teritorii ale statelor respective (în ce priveşte România vezi “Ultimatumul ruşilor” şi Dictatul de la Viena).
Un exemplu în această privinţă este războiul de secesiune american 1861-1865. Înainte de război, agenţii familiei sioniste Rotschild au dus o mare propagandă “pentru uniune” în statele din Nord. În acelaşi timp, alţi agenţi ai aceleiaşi familii sioniste Rotschild duceau o campanie “contra uniunii” în statele din Sud. La izbucnirea războiului, Banca Rotschild din Londra a finanţat războiul în statele din Nord, Banca Rotschild din Paris a finanţat statele din Sud. În final, singurii care au câştigat foarte mulţi bani de pe urma împrumuturilor şi “războiul” au fost numai membrii familiei Sioniste Rotschild.
Un alt exemplu este al doilea război mondial, care a fost realizat de mişcarea Sionistă şi care l-a susţinut cu bani ai Băncilor Sioniste din Elveţia pe Hitler, preferând să sacrifice reprezentanţi ai poporului evreu pentru ca apoi, după război, să ceară pământul pe care se află acum Israelul şi daune imense care i-au îmbogăţit pe membrii mişcării Sioniste. Al doilea război mondial a fost o înscenare odioasă a mişcării Sioniste care s-a folosit de caracterul paranoic al lui Hitler manipulându-l fără ca acesta să-şi dea seama.
Al doilea război mondial demonstrează că liderii mişcării Sioniste acţionează fără scrupule omorând oamenii poporului din care provin.

       SOCIAL – DEMOGRAFIC. Francmasoneria mondială generează haos finanţând, susţinând şi răspândind: drogurile, alcoolul, tutunul, pornografia, prostituţia, homosexualitatea, desfrâul, viruşi mortali (SIDA, Ebola), violenţa, crimele, terorismul, conflictele interetnice.

O carte publicată în S.U.A. de eminentul savant dr. Horowitz “Emerging Viruses” demonstrează faptul că virusul SIDA a fost fabricat intenţionat în laboratoarele americane, începând cu experimentele asupra viruşilor de cancer spre sfârşitul anilor ’60. Analizând documentele “declasificate” şi contractele semnate de National Cancer Institute, dr. Horowitz este profund convins că SIDA a fost răspândită în mod intenţionat prin vaccinurile contra poliomielitei şi hepatitei. Această carte incriminează cele mai mari instituţii medicale americane şi pe cei mai mari cercetători care au fost manipulaţi pentru a crea agenţi biologici capabili să distrugă sistemul imunitar în contul NCI şi a Ministerului de apărare la sfârşitul anilor ’60. Pretenţiile conform cărora aceşti viruşi creaţi în laborator ar fi evoluat în mod natural şi ar fi trecut apoi de la maimuţă la om apare ca o manipulare grosolană în lumina informaţiilor copleşitoare reunite în această carte extraordinară. Cartea demonstrează rolul important jucat de anumiţi lideri politici (şi francmasoni în acelaşi timp): dr. Henry Kissinger, consilier pentru securitatea naţională; Frank Carlucci şi Joseph Califano, secretari la Departamentul de Sănătate, de Educaţie şi protecţie socială; preşedinţii Richard Nixon şi Gerald Ford; Nelson şi Laurence Rockfeller; personalităţi din lumea economică şi membri ai mişcării Sioniste. Dr. Horowitz demonstrează că virusul SIDA a apărut subit şi simultan în timpul campaniilor de vaccinare în cadrul unor populaţii bine determinate, în zone geografice şi culturale atât de diferite precum SUA (vaccinările contra hepatitei la homosexuali) şi Zair sau Haiti (campania contra variolei).
În România s-a constatat acelaşi fenomen şi anume harta cu copiii care au fost infectaţi cu SIDA se suprapune exact peste harta vaccinării copiilor împotriva hepatitei de tip B! Trebuie precizat faptul că România este pe primul loc în lume în ceea ce priveşte numărul de copii bolnavi de SIDA! De asemeni s-a constatat că vaccinul împotriva hepatitei B care a fost refuzat de Ministerul Sănătăţii din Franţa (pe motiv că nu sunt bani pentru campania de vaccinare) a fost acceptat de fostul ministru al sănătăţii I. Mincu şi campania de vaccinare din România a fost sponsorizată de organizaţia masonică Rotary Club. Din cercetările făcute până acum reiese că toţi copiii din România au fost infestaţi cu aceeaşi tulpină de virus HIV! Acest lucru demonstrează că a fost o sursă unică de virus HIV pentru toţi copii infestaţi din toată ţara. Datorită faptului că virusul HIV se modifică şi devine specific persoanei infestate rezultă că este imposibil ca aceşti copii să fi fost infestaţi datorită neglijenţei personalului medical prin nesterilizarea corespunzătoare a seringilor care ar fi transmis virusul HIV de la diferite persoane la copii. Acest lucru demonstrează că copiii din România au fost infestaţi în mod voit în timpul campaniei de vaccinări sponsorizate şi susţinute de masoni.

Activitatea Mafiei este ghidată şi controlată tot de francmasoni. De asemenea, tot ei manipuleazămass-media (presa, radio, televiziunea), generând printr-un anumit gen de reclame, publicitate, articole şi emisiuni diabolic concepute, dezinformarea şi manipularea marilor mase de oameni.

Prin sisteme de tip Mind Control (controlul minţii) se induc în minţile oamenilor idei eronate, psihoze, obsesii, devieri psihice, amplificându-se astfel numărul celor care comit fapte antisociale, crime sau se sinucid. La ora actuală în Suedia, spre exemplu, au fost descoperite cipuri electromagnetice de tip Mind Control (care au rol de interfaţă între un calculator central şi creierul uman generând astfel anumite stări şi gânduri negative celor care le au în corpul lor) la mii de oameni. Acestor oameni li s-au introdus respectivele cipuri când erau în stare inconştientă (în spitale, în puşcării) din ordinul Guvernului Suedez manipulat de membrii mişcării Sioniste internaţionale.

La ora actuală se realizează de către aceeaşi mişcare  o diabolică monitorizare a oamenilor acestei planete prin CIP-uri introduse în buletine, paşapoarte şi cărţi de credit.

 

       POLITIC. Francmasoneria urmăreşte să conducă oamenii acestei planete manipulând guvernele tuturor ţărilor lumii şi toate partidele politice. De asemenea, tot ei sunt autorii unor sisteme unice şi absolute de control mondial (ONU, UNESCO, Uniunea Europeană, NATO, FMI, Banca Mondială) prin care impun condiţii aberante popoarelor lumii pentru a crea haosul ce va duce la aşa-zisa Nouă Ordine Mondială (de exemplu României i s-a impus să legifereze homosexualitatea pentru a intra în Uniunea Europeană!). Deşi francmasonii susţin că nu se amestecă în politică există nenumărate dovezi că ei manipulează guvernele tuturor ţărilor lumii.
De-a lungul istoriei mişcarea masonică Sionistă a urmărit să instaureze şi să răstoarne sisteme politice cum a fost de exemplu Comunismul. Datorită faptului că membrii mişcării Sioniste au acţionat din umbră folosindu-se de caracterul paranoic al lui Ceauşescu şi, în acelaşi timp, de ignoranţa, laşitatea şi inerţia unor români în momentul în care comunismul, în frunte cu Ceauşescu au picat, marea majoritate a românilor au fost păcăliţi că au scăpat de suferinţă, ei neputând să-şi dea seama că, de fapt, atât timp cât mişcarea masonică Sionistă va continua să acţioneze în România şi, în general, pe întreaga planetă, vor avea de suferit chiar dacă, aparent, vor vota un aşa-zis guvern democrat. Deocamdată, datorită ignoranţei şi lipsei de curaj, oamenii nu realizează faptul că trebuie să-i depisteze şi să-i demaşte prin toate mijloacele pe membrii mişcării Sioniste care sunt de fapt adevăraţii vinovaţi pentru toate crimele şi fărădelegile realizate împotriva umanităţii. Atât timp cât nu este înlăturată cauza, efectele negative vor continua să existe chiar dacă, aparent, ele se vor manifesta sub altă formă. Deci nu are rost să ne mai “îmbătăm cu apă rece” considerând că dacă vine alt partid politic la putere viaţa noastră va fi mai bună, atât timp cât guvernanţii şi cei care sunt guvernaţi nu au luciditatea şi tăria morală de a demasca şi de a se opune acţiunilor extrem de perverse şi diabolice ale francmasoneriei şi mişcării Sioniste.

       MILITAR. În ziarul Cronica Română din 14.02.1997 notează: “Masonii români afirmă că au intrat în lojile masonice ale bazelor NATO, încă din 1993!”

Blocul NATO este format din două structuri masonice: una militară şi alta politică, coordonate de Marea Lojă supremă din New York, B’NAI B’RITH, formată numai din membrii Sionişti.
Baza militară din Frankfurt găzduieşte “filiala europeană” a lojei Sioniste B’NAI B’RITH. Emisari ai acestei filiare europene au fost trimişi în România pentru acţiuni ostile poporului român în perioada 1990-1991 şi acestora li s-a pus la dispoziţie pentru întâlnirile lor oculte secrete tocmai Cercul Militar Naţional! Oare de ce autorităţile române au făcut acest lucru?
Din punct de vedere militar mişcarea Sionistă internaţională acţionează în special prin războiul economic, psihologic şi prin arme biologice. Toată mascarada cu blocul NATO este realizată pentru a distruge capacitatea naţională de apărare a ţărilor care aderă la acest bloc militar, pentru a folosi oameni şi echipament militar (cumpărat cu eforturi financiare imense de ţările respective) în interesul mişcării Sioniste internaţionale şi străine intereselor popoarelor care fac sacrificii imense pentru a trimite soldaţi şi echipament militar în acele zone.
La ora actuală nu se mai pune problema unei agresiuni militare cu armament clasic sau nuclear deoarece acum se acţionează printr-un război economic şi psihologic. Este aberant să ne mai păcălim că integrarea în blocul NATO ar asigura o protecţie militară în cazul unei agresiuni cu arme clasice sau nucleare pentru simplul motiv că cei care au declanşat până acum războaiele clasice (mişcarea Sionistă internaţională) nu mai acţionează în acest fel şi folosesc povestea cu blocul NATO pentru a impune condiţii economice aberante ţărilor pe care vor să le subjuge în acest fel.
Membrii mişcării Sioniste cunosc faptul că în următorii ani după realizarea unei armate unice în cadrul Uniunii Europene, blocul NATO nu va mai avea nici un rol în Europa. Blocul NATO va deveni atunci o poliţie intercontinentală şi un organ de represiune internaţional. În aceste condiţii ne întrebăm de ce politicienii români mizează atât de mult pe NATO, acceptând condiţiile aberante care se impun României (integrarea în NATO costă România peste 24 miliarde de dolari (bugetul României pe 5-6 ani), iar acţiunile militare pe care România va fi obligată să le întreprindă în alte ţări în scopuri străine intereselor poporului român, vor costa sute şi sute de milioane de dolari).

       JUSTIŢIE. În cadrul justiţiei francmasoneria a urmărit să coopteze avocaţi, judecători, procurori în lojele masonice, iar în cadrul Ministerului de Justiţie a urmărit să infiltreze cât mai mulţi francmasoni pentru a genera haosul care există la ora actuală. Astfel, nu întâmplător, judecătorii au sute de dosare de rezolvat, procesele se întind pe ani de zile datorită birocraţiei judiciare, dreptul juridic este utilizat în mod intenţionat echivoc, legile, prin modul în care sunt formulate, permit interpretarea lor în funcţie de anumite interese etc.

       ÎNVĂŢĂMÂNT. La ora actuală în Statele Unite învăţământul a fost atât de eficient degradat de mişcarea Sionistă, încât la aproape toate concursurile internaţionale studenţii şi elevii americani se califică pe ultimile locuri. Violenţa în clase a atins culmi greu de imaginat. Profesorii sunt bătuţi de elevii nemulţumiţi, utilizarea stupefiantelor este în floare, iar profesorii beau alcool şi fumează cot la cot cu elevii. În Franţa elevii din clasele mici ştiu să scrie numai pe calculator, urmărindu-se să se formeze generaţii de tineri care să nu mai ştie să facă calcule (să nu cunoască tabla înmulţirii), să nu mai ştie să scrie. La ora actuală în România se constată o degradare din ce în ce mai evidentă a învăţământului, elevii beau alcool şi fumează împreună cu profesorii, se droghează (după unele statistici 50% din elevi în anumite şcoli şi licee folosesc stupefiante), au loc bătăi violente care nu pot fi oprite de profesori pentru că le este frică de “mafia” liceană, tinerii sunt preocupaţi în special de muzica satanică metalic-rock, aderă la grupări satanice care fac magie neagră şi apar din ce în ce mai multe cazuri de sinucideri în rândul elevilor care participă din inconştienţă la ritualuri satanice.
Ne întrebăm oare de ce poliţia şi organele abilitate ale statului (care sunt controlate de francmasonerie) nu iau măsuri pentru a opri răspândirea drogurilor şi depistarea reţelelor de tip mafiot din licee? Ne întrebăm oare de ce mass-media (care este controlată de francmasonerie) nu realizează o campanie concentrată de prezentare a pericolelor majore pe care le reprezintă drogurile, reţelele de tip mafiot din licee şi grupările sataniste în rândul tinerilor din şcoli şi licee?
În luna mai 1997 un grup de tineri satanişti a plecat din Suceava la Neptun cu trenul şi în timpul călătoriei au devastat vagoane întregi dându-i jos din tren pe călătorii care au îndrăznit să le atragă atenţia că nu este bine ce fac. Pe parcursul a 15 ore cât a durat călătoria din Suceava până la Neptun poliţia C.F.R. şi nici alte forţe de poliţie specializate nu au intervenit pentru a aresta pe cei care au devastat trenul respectiv! O dată ajunşi la Neptun, acelaşi grup de tineri satanişti au făcut ritualuri de magie neagră într-un hotel al staţiunii respective şi au organizat un concurs satanic: “Cine devastează mai repede o cameră de hotel”! În urma acestei acţiuni demente un întreg hotel a fost distrus (geamuri smulse, uşi distruse, pereţi deterioraţi, mochete sfâşiate, mobilier distrus, ars şi aruncat pe geam, etc.). Nici în această situaţie poliţia nu a intervenit pentru a opri aceste manifestări demente şi nici nu a luat măsuri pentru a-i prinde şi ancheta pe cei care au procedat în felul acesta. Răspunsul poliţiei a fost că nu a putut interveni în cazul respectiv pentru că tinerii satanişti erau prea violenţi! Este hilar argumentul adus de poliţie dar în acelaşi timp este şi extrem de îngrijorător. Atitudinea poliţiei cât şi a mass-mediei în acest caz demonstrează o dată în plus că atât poliţia cât şi mass-media sunt controlate de francmasonerie care urmăreşte să încurajeze şi să susţină astfel de acţiuni satanice.

În Marea Britanie, ţară în care există peste 8500 de loji masonice, însumând peste 350000 de membri (mulţi dintre ei sunt infiltraţi în guvern, poliţie, servicii secrete) a fost publicată o carte (cu concursul francmasoneriei) ce a stârnit imediat controverse fără precedent în rândul oamenilor, relatează cotidianul Daily Mail.

Este vorba despre un aşa-zis manual de “sexologie” care se ocupă strict de domeniu homosexualilor şi lesbienelor, manual destinat şcolarilor de peste 5 ani! Şi mai şocant este faptul că acest manual destinat şcolarilor între 5 şi 16 ani este prevăzut şi cu imagini edificatoare, pentru mai buna înţelegere a ceea ce reprezintă fenomenul de homosexualitate!
În Statele Unite, de asemenea, copiii din clasa I au în manuale imagini şi informaţii despre homosexuali, fiind obişnuiţi cu ideea că este absolut firesc să ai doi tătici sau două mămici!
Datorită faptului că guvernele Statelor Unite şi ale Marii Britanii sunt în totalitate controlate de mişcarea Sionistă, datorită faptului că Uniunea Europeană este un produs al aceleiaşi mişcări Sioniste şi datorită faptului că una din condiţiile acceptării României în Uniunea Europeană este să se legifereze homosexualitatea la noi în ţară, este evident că această organizaţie ocultă, satanică, care este mişcarea Sionistă promovează într-un mod diabolic homosexualitatea şi urmăreşte să realizeze şi în învăţământul din România ceea ce se petrece la ora actuală în Statele Unite, Anglia, Franţa şi alte ţări ale lumii.
Ne întrebăm până când vor mai dormi românii şi vor mai accepta acţiunile satanice de distrugere a acestui popor? Vor oare românii să-şi vadă copii învăţând despre homosexualitate şi să-i vadă cum devin homosexuali? Oare când se vor trezi oamenii acestei ţări şi vor lua atitudine împotriva francmasoneriei şi mişcării sioniste?

       CULTURAL – ARTISTIC. Francmasoneria internaţională urmăreşte prin orice mijloace distrugerea tradiţiilor cultural-naţionale şi a identităţii naţionale de neam. Modifică tradiţia poporului respectiv şi ierarhia valorilor.
Finanţează, promovează şi susţine muzica, pictura, sculptura satanică, generând astfel în oameni rezonanţe malefice, demoniace. Mişcarea Sionistă prin reprezentanţii săi masoni măsluieşte istoria şi dovezile lingvistice, îndoctrinează tineretul în spirit satanic, folosind pentru aceasta în special muzica satanică de tip metalic rock.

       RELIGIA. Francmasonii generează conflicte între diferite religii, susţin financiar diferite secte religioase. Se infiltrează în religia creştină pentru coruperea preoţilor, îi trimit la studii în străinătate pe banii francmasoneriei, îi cooptează în francmasonerie determinând astfel tăcerea totală (explicabilă doar în felul acesta) a Bisericii Ortodoxe faţă de acţiunile criminale ale mişcării sioniste şi ale francmasoneriei. În ziarul Evenimentul zilei din 1.07.1997 se afirmă: “O carte împotriva francmasoneriei declanşează un scandal de proporţii la Cluj. Autorul cărţii “Strategia diabolică a forţelor oculte pentru instaurarea Noii ordini mondiale” se numeşte Nicolae Trofin, are 27 de ani şi este proaspăt absolvent, cu nota 10, al Facultăţii de Teologie din Cluj. Această carte a declanşat un adevărat scandal, încă înainte de lansarea oficială a cărţii. Nicolae Trofin a declarat că este prima lucrare de acest gen publicată de un reprezentant al Bisericii Ortodoxe, după lucrarea mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan din anul 1937. Nicolae Trofin afirmă că din cauza acestei cărţi a fost bătut în luna octombrie 1996 în plină stradă şi că înainte cu trei săptămâni de lansarea cărţii a fost convocat la sediul SRI Cluj, unde a fost ameninţat şi i s-a spus că în Germania ar fi fost arestat pentru atitudine revizionistă şi antisemită. “Am fost anchetat de mai multe ori dar am refuzat să dau o declaraţie. Apoi am fost la Arhiepiscopul Bartolomeu Anania care mi-a spus: «Da’ cine eşti tu să scrii aşa ceva? Cine te crezi? Te crezi scriitor? »”. Nicolae Trofin consideră că Bartolomeu Anania merge pe linia francmasonică, în predicile lui fiind lesne intuit acest lucru. Noua Ordine Mondială (NOM) este planul pe care francmasoneria vrea să-l realizeze pe această planetă. Acest plan prevede crearea Statului Planetar Unic condus de un Guvern Unic, având o armată unică, o monedă unică şi un conducător unic cu puteri depline – desigur, a-ţi recunoscut Antichristul.
În viziunea francmasonilor populaţia acestei Republici Planetare va fi atent supravegheată prin introducerea unor CIP-uri în mâna dreaptă sau în frunte. Astfel, nimeni nu se va mai putea opune unui astfel de regim absolut totalitar, pe lângă care nazismul a fost doar o joacă de copii. Pentru elita francmasonilor care ar vrea să guverneze această planetă, cele 6 miliarde de oameni ar fi mult prea mulţi, de aceea masonii au concluzionat că populaţia globului trebuie redusă la doar 1 miliard de locuitori. Pentru aceasta s-au conceput în laborator viruşi letali (întrucât războaiele nu şi-au atins scopul scontat în această direcţie) cum ar fi SIDA, Ebola, SARS, Gripa Aviară. Există chiar oameni de ştiinţă şi sociologi care lucrează pentru Noua Ordine Mondială (NOM) şi care cred sincer în această utopie, aşa cum mulţi intelectuali au crezut sincer în utopia comunistă sau în cea nazistă.

Noua Ordine Mondială (New World Order – NWO), despre care au vorbit francmasonii Bush şi Gorbaciov, vizează prin urmare legarea şi anihilarea suveranităţii naţiunilor şi încearcă aducerea lor sub o autoritate centrală mondială, care va fi alcătuită numai din francmasoni.

Deşi au fost ţinute secret, la ora actuală se ştie foarte clar că NOM are 6 scopuri principale pe care caută să le realizeze cât mai repede:
sleeplg01.Stabilirea unei “ordini” economice internaţionale sub directul control al unui organism francmasonic mondial.
2.Stabilirea şi impunerea necondiţionată a unui Guvern Mondial francmasonic.
3.Cucerirea şi subjugarea prin mijloace economice a celor două super-puteri, SUA şi Rusia, care va fi urmată de unirea celor două.
4.Stabilirea viitoarelor State Unite ale Europei (în această direcţie deja s-au făcut paşi gigantici pe care numai cei naivi nu îi remarcă), ca aşa-zisa noţiune dominantă în cadrul căreia va exista un Guvern Mondial format exclusiv din masoni.
5.Alegerea şi impunerea unui Rege planetar unic, care va fi iniţiat şi modelat chiar de maeştrii francmasoni, pentru a conduce Guvernul Mondial.
6.Crearea şi promovarea unei aşa-zise “religii” mondiale, care va coordona în conformitate cu scopurile masonice toate religiile pământului şi va avea în frunte un fel de pontif mondial, care va conduce la rândul său alături de conducătorul unic, planetar.
În “Noul Testament Diabolic” (ideologia “Iluminaţilor” lui Adam Weishaupt) publicat în 1785, se spune: “Noul guvern mondial va trebui să apară ca patronul şi binefăcătorul popoarelor”.
REPUBLICA UNIVERSALĂ sau NOUA ORDINE MONDIALĂ; primul ei cadru organizatoric poartă numele de SOCIETATEA NAŢIUNILOR de la care vor purcede şi mijloacele necesare: STATELE UNITE ALE EUROPEI ca structură geopolitică complementară Statelor Unite ale Americii şi mai apoi parte componentă a Republicii Universale. Preşedintele Wilson a fost exponentul, liderul şi purtătorul de cuvânt al unei hotărâri luată de Alianţa Universală Israelită înainte de primul război mondial în vederea construirii Europei postbelice pe cele două variante: iudeo-bolşevismul şi iudeo-capitalismul. La Versailles în 1919 principalele state europene ieşite victorioase n-au făcut decât să ratifice o structură gândită de francmasoneria iudaică vreme de o jumătate de secol. În 1864, Lewy Bing scrie în LES ARCHIVES ISRAELITES 17: “Nu este oare natural şi necesar de a vedea curând un TRIBUNAL SUPREM însărcinat să descurce plângerile dintre NAŢII şi NAŢII – judecând în ultimă instanţă – şi al cărui cuvânt să fie impus lumii întregi?”… Partea interesantă, pe deplin lămuritoare este cuprinsă în fraza care urmează. Citez: “Şi acest cuvânt este cuvântul lui Dumnezeu, pronunţat prin fiii săi întâi născuţi, (n.n. evreii) şi în faţa căruia se va închina cu respect… Universitatea oamenilor”?! Este un răspuns iudaic la REPUBLICA CHRISTIANA lui Petrus de Bosco, care dorea o federalizare a statelor creştine pe când Lewy Bing doreşte un Tribunal Suprem evreiesc care să conducă tot pământul cu biciul.
În 1884 ideea este dezvoltata in L’ALMANACH DES FRANCMACONS: “…Cand Republica va fi stabilita peste tot in batrana Europa, ea va forma STATELE UNITE ale acestui vechi continent”. In plin razboi mondial constructorii iudei ai viitoarei Europe postbelice ii deseneaza planurile in interiorul lojilor francmasonice in vreme ce crestinii reprezentand statele nationale se macelareau pe toate fronturile europene si in Rusia se pregatea abatorul rosu. La 5 martie 1916, fratele Moch vorbeste in loja LES TRINITAIRES despre Pactul Societatii Natiunilor. 8 noiembrie 1916, profesorul F. Aulard: “O imensa speranta a strabatut lumea: Societatea Natiunilor, idee a Revolutiei franceze”. La 14 si 15 ianuarie 1917 se tine la Paris conferinta ocultei, care decide convocarea Congresului francmasoneriei natiunilor aliate si neutre pentru stabilirea mijloacelor construirii Societatii Natiunilor. Din scopurile fixate Congresului:
1. Sa prepare actiunea STATELE UNITE ALE EUROPEI.
2. Sa prepare crearea unei AUTORITATI SUPRANATIONALE care sa rezolve divergentele dintre natiuni.
3. Agentul de propaganda al conceptelor va fi francmasoneria.
La sfarsitul lui iunie 1917 sus-amintitul Congres are loc la Paris, a fost prezidat de generalul Peigne -mare maestru al Marii Loji a Frantei, s-a prezentat si s-a votat statutul viitoarei Societati a Natiunilor, ratificat si de conventul Lojei Marelui Orient al Frantei. Congresul Partidului Socialist din Bordeaux – Octombrie 1917 – decide sa se realizeze masurile de preparare a Societatii Natiunilor.

In 1770,Adam Weishaupt trimis sa-si faca initierea la iezuiti, devenit discipolul filozofului evreu Mendelssohn este insarcinat de bancherul Rotschild sa infiinteze ordinul secret al ILUMINATILOR Bavarezi, cu scopul de a pregati cadrele vizibile necesare unei Noi Ordini Mondiale, ale Republicii Mondiale condusa de cadrele invizibile ale finantei internationale aflata in mana marilor bancheri evrei.

 

Programul Iluminatilor s-a pus in practica prin revolutiile din Franta, Rusia si Germania; prin cele doua razboaie mondiale, prin razboiul rece si prin pregatirea razboiului impotriva islamului, repetitia generala avand loc in Golful Persic. Urmarile etapelor istorice planificate de oculta finantei iudaice a fost subordonarea economica si politica a statelor puternic dezvoltate, crearea de organisme suprastatale ca Liga Natiunilor, O.N.U., Comunitatea Europeana, impunerea limbii engleze ca limba oficiala a comunitatii internationale, subordonarea Vaticanului prin Banca Vaticanului, crearea Fondului Monetar International, a Bancii Mondiale, a Bank of International Settlement, a lansarii Conventiei Liberului Schimb, de fapt a subordonarii statelor mai putin dezvoltate economic fata de statele puternic dezvoltate si prin acestea, organismelor financiar-economice suprastatale. NAFTA cuprinde teritoriul economic al intregii Americi de Nord; in 1993 a luat fiinta zona mondiala de comert GATT. Mai exista Conventia zonei Pacificului – APEC; Uniunea Europeana EFTA, toate instrumente prin care Oculta construieste abil STATUL MONDIAL sau REPUBLICA UNIVERSALA de sub directa ei conducere.

cod de bare

 

 

Pe orice Bar Code de pe marfuri vom observa in toata lumea linii subtiri sau mai groase scurte si 3 perechi de cate doua linii subtiri lungi. Doua linii subtiri inseamna 6. Gasim totdeauna 3 perechi de linii subtiri lungi, adica 666.
In Vechiul Testament putem citi: (Cartea Regilor, cap. 10) „Gramada aurului care s-a adunat intr-un an pentru Solomon a fost de 666 talanti de aur”. 666 este semnul puterii banului evreiesc.
Codul Bancii Mondiale este 666. „Credit Card” al Bancii australiene poarta cifra 666. „Credit Card”-urile noi in America poarta codul 666. Sistemul de calculatoare Olivetti poarta numarul 666, la fel si calculatoarele din SUA. Pe fiecare loz de loterie in Israel este tiparit numarul 666. Numarul de cod pentru convorbiri telefonice al Israelului este 666. „Exon” al lui Rockefeller poarta cifra 666.
Desi am amintit pe scurt date din Protocoalele Sionului si din Noul Testament Satanic, fiecare om trebuie sa analizeze in mod critic faptele celor ce trag sforile.
Orice om care vede astazi discordia si ura, razboaiele si conflictele, foamea si saracia din aceasta lume, destramarea natiunilor, ura rasiala in crestere in toate tarile, tendinta de libertate si independenta a popoarelor, neputinta celor ce guverneaza, coruptia politicienilor, perversiunea si violenta in cresterea oamenilor, datoriile fara granite ale statelor la banci, instabilitatea monezilor nationale, crizele economice, falimentul in agricultura, somajul, nemultumirea si zapaceala in societate, placerea crescanda pentru petreceri si castig fara munca a oamenilor, lipsa de credinta si manipularea tineretului si a sexului feminin, poate sa afirme ca numai din intamplare toate acestea au fost concepute in Protocoalele Sionului? Putem cita pe Roosewelt: „In politica nu se petrece nimic intamplator! Cand se petrece ceva, putem fi siguri ca a fost planuit!”

Din ce in ce mai evident, ziaristi, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau aflati in subordinea iudaismului, abordeaza si construiesc ideologia Noii Ordini Universale. Wilson ca expresie politica a ocultei iudaice lucreaza la planificarea lumii postbelice din 1917, anul revolutiei iudeo-bolsevice si al intrarii S.U.A. in primul razboi mondial. Curioasa coincidenta, menita sa zdrobeasca Germania in Vest spre a da mana libera iudeo bolsevismului in Est, politica repetata fara nici o imaginatie in al doilea razboi mondial, cand iesirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo bolsevismului in Europa si a comunismului in China, Coreea si Vietnam. Incepand cu New York World din 1918, presa din Statele Unite sprijinea revolutia iudeo bolsevica, nu se ridica intru apararea drepturilor omului calcate sub cizmoacele pline de sange ale comisarilor iudei – asasinarea celor 5 milioane de culaci, a milioanelor de rusi o lasa rece, ba dimpotriva un director al bancii FEDERAL RESERVE scrie in anul marilor masacre din Rusia in ziarul sus citat: “Rusia ne arata drumul spre mari si impetuoase schimbari ale lumii… ma bucur ca se intampla asa…”. Acelasi “colonel” House care reorganizeaza Institutul de Afaceri Internationale sub numele de Consiliul pentru Relatii Externe, sustine la 15 decembrie 1922 ideea unui guvern mondial, pe care o actualizeaza in revista FOREIGN AFFAIRS Philip Ker care-si sfarseste pledoaria asa: “…adevarata problema este astazi cea a unui guvern mondial”.
Ofensiva ideologic-propagandistica se desfasoara pe planuri largi cu incepere din 1928. Doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau in solda iudaismului incep sa precizeze conceptul de Noua Ordine Mondiala. H. G. Wells, socialist fabian in THE OPEN CONSPIRACY: BLUE PRINTS FOR A WORLD REVOLUTION: “… Lumea politica a Conspiratiei Deschise trebuie sa slabeasca, sa incorporeze sau sa inlature guvernele existente … va fi o religie mondiala … intreaga populatie a lumii sa devina o noua comunitate umana.”
1932. F.S. Marvin publica THE NEW WORLD ORDER, deci Noua Ordine Mondiala in care spune ca Liga Natiunilor este prima incercare de Noua Ordine Mondiala.
1933. Apare Humanist Manifeste, John Dewey face apel la o sinteza a tuturor religiilor si la o ordine economica socialista si cooperativizata. 1939 revista PEACE NEWS din 19 mai publica “Planuri pentru o federatie mondiala democratica, nemilitara si atotcuprinzatoare”. 28 octombrie 1939, celebrul in epoca John Foster Dulles propune public ca S.U.A. sa conduca tranzitia, (sa fim atenti) “spre o noua ordine de state mai putin independente, suverane, stranse intr-o liga sau uniune federala”.
Anii 1939-1945 cu tot razboiul mondial care face ravagii pe glob, sunt anii in care se esentializeaza doctrina si ideologia Noii Ordini Mondiale – adica a Republicii Universale. Asa cum revolutiile europene au dus la emanciparea socio-politica a evreimii, razboaiele mondiale au dus la indatorarea statelor nationale la Fondul Monetar International si la subordonarea acestora intereselor guvernului universal iudeu, punand premisele dominatiei lui universale.
In 1939, Lionel Curtis publica un volum masiv de 985 de pagini: WORLD ORDER – Ordinea Mondiala, in care preconizeaza organizarea lumii intr-o comunitate de natiuni. In 1940 H.G. Wells revine cu THE NEW WORLD ORDER in care propune un stat mondial colectivist, o noua ordine mondiala care sa cuprinda si democratiile socialiste si, din nou, atentie, o recrutare universala pentru munca, incriminand individualismul nationalist care este maladia lumii. Hitler, Mussolini, Stalin propun si ei modele ale unei Noi Ordini Mondiale si, spre deosebire de ideologii iudeo-americani care nu sufla o vorba despre cei destinati sa conduca acel guvern universal, acestia indica limpede pe conducatorii planificati.

Ca pretutindeni in natura, istoria omenirii cunoaste “varstele” fenomenelor socio-politice. Fenomenul artificial al federalizarii universale initiat de iudaism in cele doua variante: iudeo-bolsevismul si iudeo-capitalismul s-a dezvoltat concomitent in prima jumatate a secolului XX, intr-o intercomunicare si interactiune benefica pentru initiatori. Din 1920 pana in 1945 marea finanta evreiasca din S.U.A. si Europa a sustinut revolutia iudeo-bolsevica din Rusia, atat financiar, cat si propagandistic. Referirile teoreticienilor occidentali ai Noii Ordini, mai ales a celor iudei americani se fac si se raporteaza la “socialism” si “socializare universala”. Este epoca propagandei internationale, a internationalelor, a kominternului, a razboiului civil spaniol, al doilea camp de experiente iudeo-comuniste, a revolutiei comuniste chineze, coreene, vietnameze cu puternice tente nationale – care se indeparteaza de modele unice si nu accepta o conducere suprastatala, un centru unic de conducere.
Aceasta etapa a unei luni de miere prelungita pe o jumatate de secol ia sfarsit in clipa cand iudeocratia mondiala isi da seama ca toate sperantele de dominatie universala printr-o revolutie proletara condusa de evrei, folosind Rusia ca forta de izbire este o utopie, ca in Rusia postbelica comunismul se nationalizeaza, ca devine rusesc, ca evreimea pierde controlul institutiilor statului; ba mai mult, ca se naste o reactie anti-iudaica ruseasca si incepe, voalat, o noua epoca de prigoana.

 

Federalistii unei lumi unite vor guvern mondial in 1947. Iudeocratia isi demasca planurile in PRELIMINARY DRAFT OF A WORLD CONSTITUTION in care Robert Hutchins, Mortimer Adler, Rexford Tugwell concep o federalizare regionala, preambulul federalizarii mondiale si a guvernului mondial.

 

Constitutia inventata de suporterii iudeocratiei ar avea un “Consiliu Mondial”, o “Camera a Gardienilor” insarcinata cu mentinerea ordinii mondiale, cere natiunilor sa-si predea armamentul guvernului mondial si … punctul nodal al pledoariei: “dreptul Republicii Federale Mondiale de a prelua intrega proprietate privata pentru uz federal”. O traducere mai neindemanatica a PROTOCOALELOR nici ca se putea.
1949 la 26 iulie, 18 membri ai senatului S.U.A. sprijina Rezolutia 56, cerand ca O.N.U. sa fie restructurata sub forma unei federatii mondiale. Iata ca reintra in scena, dar cantand o alta partitura decat in 1917, familia bancherilor iudei Warburg, cei care-l sprijinisera masiv cu bani si munitii pe Trotky -Bronstein de la care asteptau infaptuirea revolutiei mondiale si a Republicii Universale condusa de evrei.
La 17 februarie 1949, James P. Warburg, fiul bancherului Paul Warburg, fondator al Federalistilor unei lumi unite, declara: “…marea problema a timpului nostru nu este daca putem crea o lume unitara, ci daca aceasta lume poate fi creata prin mijloace pasnice. Vom avea un guvern mondial indiferent ca vrem sau nu. Problema este doar daca acest guvern va fi instaurat prin consens sau prin cucerire.”
1954. Printul Bernhardt, sotul reginei Iuliana a Olandei – exista o lunga lista a capetelor incoronate din Europa slujind francmasoneriei – regii nordici marsaluind in front cu toata pompa, deci printul creeaza Bilderbergerii sau asociatia cetatenilor planetari in care se inscriu rapid politicieni ca Dean Achenson, Christian Herter, Dean Rusk, Robert McNamara, George Ball, Henry Kissinger, Gerald Ford. Multi din Bilderbergeri sunt evrei, iar contributia lui Kissinger la politica externa a S.U.A. ca expresie a intereselor iudeocratiei este bine cunoscuta.
1961. Departamentul de stat construieste un plan de dezarmare a tuturor natiunilor si de inarmare O.N.U. In 1962, alt bancher, Nelson Rokefeller, fost guvernator al New York-ului publica THE FUTURE OF FEDERALISM, afirmand ca evenimentele cer cu stringenta o noua ordine mondiala. Citez: “Exista o febra a nationalismului… insa statul-natiune este tot mai putin capabil sa-si indeplineasca sarcinile politice internationale”. Richard Nixon si Robert Kennedy nu ies din tiparul NOII ORDINI MONDIALE; iar in 1968, Richard Gardner, fost asistent delegat al Secretariatului de Stat spune: …”Sfarsitul da tarcoale suveranitatii nationale, erodand-o farama cu farama, provocandu-ne mai puternic sa faurim o ordine mondiala”.
In 1974 Agentia S.U.A. pentru dezarmare, militand pentru eliminarea totala a armamentelor si a fortelor armate, militeaza concomitent pentru: a intemeia si dezvolta o forta de pace a Natiunilor Unite, care, in momentul cand planul va fi dus la indeplinire, va fi atat de puternica, incat nici o natiune nu o va putea ataca. Iata deci cum oculta internationala isi faureste si instrumentul militar prin care-si va impune din ce in ce mai vizibil si sfruntat vointa politica, intervenind sub titlul demagogic de forta de mentinere a pacii, acolo unde o cer interesele si, in aceiasi ani, acelasi bancher Nelson Rokefeller, conform unui raport ASSOCIATED PRESS, reafirma ca va lupta pentru crearea unei noi ordini mondiale.
Cu incepere din deceniul 7 al secolului XX, se activeaza la nivel mass-media mondiala controlata de iudeocratie propaganda pentru Noua Ordine Mondiala, de data aceasta capitalista. Sloganele ei se articuleaza pe drepturile omului. Atunci cand CEKA si NKWD-ul iudeobolsevic ucideau bestial milioane de crestini si musulmani, nici gand ca presa iudaizata sa invoce drepturile omului. Cand evreimea din Uniunea Sovietica si tarile socialiste a fost detronata, cand n-a mai putut monopoliza puterea, atunci s-a lansat campania de protejare si aparare a drepturilor omului.
1985, Norman Cousins, presedinte de onoare al Bilderbergerilor – presedinte al Federalistilor Mondiali, in saptamanalul HUMAN EVENTS – Washington: …”Guvernul mondial apare. Este inevitabil. Nici un argument favorabil sau nefavorabil nu poate schimba acest fapt”.
1987. O prima etapa a Razboiului rece ia sfarsit ca urmare a uriasei batalii economice si propagandistice finantata de iudeocratie. Capitalistii evrei care au stat in spatele asa-zisei revolutii proletare din Rusia tarista si-au ucis opera care nu mai corespundea telurilor Republicii Universale realizata prin proletariat.
1989. Presedintele Bush invita U.R.S.S. sa se alature Ordinii Mondiale.
1990. Razboiul din Golf este decretat ca un triumf al Noii Ordini Mondiale. Adica strivirea NATIONALULUI de catre SUPRA NATIONAL. La 11 septembrie, Bush adreseaza Congresului un text fara echivoc: criza din Golful Persic este o rara oportunitate de a evolua spre o perioada istorica de colaborare.

SOCIETATEA NATIUNILOR a fost inaugurata la 10 ianuarie 1920, ca un prim mijloc al ocultei internationale de a stirbi suveranitatea statelor, de a instaura un guvern supranational, de a realiza obiectivele economice, politice, culturale si militare suprastatale ale Sanhedrinului universal. Conventul Marii Loji a Frantei din 1920 constata ca Adunarea generala a Societatii Natiunilor este primul sambure al unui parlament international.
Conventul din 1922 al mai sus pomenitei loji propune sa se dea supraguvernului international de la Geneva si directia economica a vietii popoarelor… Iata-ne ajunsi la punctul cheie, stiind noi cine dirija in epoca finantele lumii. Acelasi convent francmasonic elaboreaza planul crearii unei BANCI INTERNATIONALE, bazata pe mult dorita “mobilizare” a proprietatii funciare publica si privata. Daca in Rusia iudeobolsevica se “mobiliza” proprietatea funciara cu mitraliera si lagarele de exterminare, varianta capitalista a internationalizarii voia sa treaca proprietatea funciara in subordinea BANCII INTERNATIONALE. BANCA INTERNATIONALA ar fi dispus de o MONEDA INTERNATIONALA pana la concurenta de 1 600 miliarde.
Evaluarea facuta de francmasonerie avutiei statelor europene in vederea trecerii ei de sub autoritatea si beneficiul national sub autoritatea suprastatala si in beneficiul plutocratici iudaice suprastatale este foarte aproape de adevar si marturiseste public scopul final al Societatii Natiunilor. Conventul acestei loji agresive nu se multumeste cu atat. Doreste o limba internationala, formarea Statelor Unite ale Europei, o FEDERATIE A LUMII si o ARMATA INTERNATIONALA.
In 1925, Conventia Marelui Orient al Frantei cere ca ordinele Societatii Natiunilor sa fie executate ca niste legi de stat, fara sa fie supuse parlamentelor nationale spre aprobare.
Opera ocultei internationale iudaice, SOCIETATEA NATIUNILOR a falimentat in perioada interbelica datorita opozitiei statelor nationaliste ca Italia, Germania, Japonia, ca si a Uniunii Sovietice care vedea altfel infaptuirea Republicii Universale si radicalizarea proletariatului mondial. Reluata in forta dupa cel de-al doilea razboi mondial, avand ca baza de operatii si forta de soc Statele Unite ale Americii, ideea Republicii-Universale se realizeaza prin intermediul organismelor internationale contemporane care, reluand structurile si tezele Societatii Natiunilor, le-au dezvoltat si aplicat realitatilor postbelice. ONU, CONSILIUL DE SECURITATE, NATO, FONDUL MONETAR INTERNATIONAL, COMUNITATEA STATELOR EUROPENE, PIATA COMUNA, PARLAMENTUL EUROPEAN, constituie cadrul organizatoric, juridic, economic, financiar si militar al REPUBLICII UNIVERSALE condusa de Sanhderinul iudaic, caruia politicienii subordonati puterii oculte pomenita de Wilson ii spun eufemistic NOUA ORDINE MONDIALA.

Progresele actuale în domeniul electronic permit realizarea visului francmasonic de înrobire a tuturor natiunilor globului. Reteaua electronica globala a Intelsat-ului este o organizatie creata prin tratat international ca sa întretina circa 20 de sateliti care leaga prin comunicatii 132 de tari. Sunt 6 statii de control al satelitilor, însirate între Perth în Australia si Beijing în China, ambele legate de statia din Maryland, Statele Unite. Aceasta retea, desigur, a fost construita pentru binele omenirii.

    Sa vedem ce beneficii aduce. Astfel, Wheaton Industries, manufacturier de sticle de plastic, instaleaza un sistem de videoconferinte în uzinele sale din Asia, Europa, Mexic si Puerto Rico. Paranteza: sticlele din plastic pe care le fabrica sunt vândute mai ales în Statele Unite. Sistemul de videoconferinta, aflam, va fi folosit pentru instruirea personalului local din Asia, Europa, Mexic si Puerto Rico, despre cum sa repare defectiunile tehnice ale masinilor, deoarece companiei nu-i convine nici sa plateasca salariul unui tehnician instruit si capabil, la fata locului, nici sa trimita un astfel de tehnician acolo. E mult mai ieftin sa ai mâna de lucru necalificata si neinstruita, care la nevoie poate fi dirijata prin sistemul de videoconferinta: “Vezi mânerul acela rosu din stânga? Tragi de el spre tine…” Daca o masina se strica în China, de exemplu, tehnicianul local poate sau sa studieze paginile manualului prin video sau sa aiba o consfatuire de la om la om cu un tehnician din New Jersey,” arata încântat reprezentantul manufacturierului. Dar de ce trebuie sa aiba loc productia în China daca toate celelalte operatii au loc în Statele Unite? Pentru ca, in primul rând, mâna de lucru în China e de zeci de ori mai ieftina, in al doilea rând chinezii sunt sclavi fericiti sa munceasca pâna mor pentru un blid de orez, iar in al treilea rând compania nu le plateste nici salarii omenesti, nici asigurare medicala. Astfel, conducerea companiei realizeaza profituri maxime. In acelasi timp, în Statele Unite tot mai multi n-au de lucru si decad în disperare si mizerie; tot mai putini devin tot mai bogati; iar cei din Asia, Mexic, Puerto Rico si fostele tari socialiste traiesc tot cum au trait înainte – doar ca pe poarta întreprinderii scrie alt nume. Retelele electronice globale sunt un mare pas înainte, catre realizarea planului francmasonic al lagarului de concentrare universal.

 

    Tot în acelasi numar al aceluiasi ziar, gasim informatia ca IBM instaleaza o retea globala, care “va opera înca individual în fiecare tara, dar, pe viitor, va exista o singura retea unitara, bazata pe aceeasi arhitectura si facuta de acelasi grup de oameni.” Resursele militare construite pe timpul “razboiului rece” vor fi revalorificate acum în retele de supraveghere a populatiei.

 

Pentru cine a învatat la scoala socialismului sa citeasca printre rânduri, e clara stirea ca Departamenul Apararii si-a deschis bazele de la Rome (New York), Fort Monmouth (New Jersey), San Diego (California), Langley (Virginia) ca sa colaboreze cu sistemul guvernamental din Needham (Massachusetts) si MCI Communications Corporation, pentru a transmite “date si imagini meteorologice, informatii militare (despre ce si despre cine, în interiorul Statelor Unite?), informatii tactice (împotriva cui, în interiorul Statelor Unite?) si informatii medicale”.

    Iar pentru cine nu stie sa citeasca printre rânduri, ni se spune ca “AT&T urmareste sa foloseasca expertiza aliatilor sai de afaceri globali ca sa ofere servicii integrale de comunicatii corporatiilor multinationale”, fiindca “companiile multinationale cu baza în Statele Unite sunt forta motrice de schimbare în pietele de afaceri ale lumii”. Aceasta schimbare în pietele de afaceri ale lumii consta in unificarea fortata a tarilor occidentale cu tarile fost socialiste si tarile din lumea a treia reducându-le pe toate la nivelul de trai al tarilor din lumea a treia. Aceasta este semnificatia îndatorarii României catre Fondul Monetar International. Aceasta este semnificatia mutarii mijloacelor de productie din occident în Asia si America de Sud, unde muncitorii sunt platiti cu sume derizorii, facând someri milioane de americani.

    Compania Sprint si grupul Iusacell, ca sa nu se lase mai prejos, construieste o retea telefonica în Mexic. Mexicanii sunt parteneri ideali: se înmultesc ca mustele, traiesc în gropi de gunoi, sunt deja marxisti si obisnuiti cu faradelegea si teroarea si se multumesc cu salarii derizorii.

Dar Mexicul nu este singura tara cu care se “globalizeaza” Statele Unite. Aflam ca “Statele Unite si Ministerul Rus al Postelor si Telecomunicatiilor au semnat luna trecuta un memorandum de întelegere si cooperare în construirea unei structuri globale informationale… Statele Unite au semnat un contract similar cu Chile la începutul lunii acesteia”. Dar, ca sa nu-si faca nimeni iluzii ca pe aceste structuri globale informationale, pe aceste sosele electronice internationale, îsi va face fiecare de cap cum îi trazneste, Presedintele Clinton cere modificarea legii dreptului de autor ca sa includa si controlul asupra filmelor, programelor de computere, înregistrarilor si datelor. Adica, poti oricând fi dovedit ca ai încalcat o lege folosind un program de computer sau cunoscând o anumita data.

    Ziarul USA Today informeaza ca toti cetatenii si emigrantii din Statele Unite vor primi un buletin de identitate national. Valul de proteste a amânat faptul cu putin; dar nu s-a renuntat la buletinele de identitate cu dosar electronic pe un microcip, coordonat de banca centrala electronica, care contine dosarele tuturor oamenilor. Dupa ce populatia se va obisnui putin cu felul comod în care toate tranzactiile, cumparaturile, înregistrarile, platile se fac electronic cu acest buletin, vor accepta cip-ul implantat în mâna sau pe frunte; caci cartoteca se poate pierde, se poate uita acasa, dar mâna nu; si nu e mult mai comod asa? Si astfel cetateanul va fi sclavul total al francmasoneriei oculte internationale; o singura modificare în computer si omul moare de foame. Primul pas s-a facut deja în Mexic, unde guvernul a cheltuit $730 milioane pentru buletinele de identitate ale populatiei “în vederea asanarii procesului electoral”. Oricine cunoaste Mexicul îsi da seama ca imensa coruptie guvernamentala care domneste acolo nu va fi “asanata” prin faptul ca populatia va fi obligata sa aiba buletine de identitate, caci coruptia are loc la numaratoarea voturilor, nu la înregistrarea alegatorilor. Dar astfel, populatia înfometata a Mexicului va fi mai strâns controlata; si, în virtutea tratatului NAFTA, Statele Unite vor face ce a facut Mexicul. Scopul urmarit nu este “asanarea alegerilor” în Mexic, ci înregimentarea serbilor Noii Ordini Mondiale. In Olanda, o noua lege obliga toate persoanele sa se legitimeze la cererea politiei cu un buletin de identitate detaliat (asemanator celui din România socialista), fara de care sunt arestate pe loc. In Marea Britanie, se prevede ca toti cetatenii vor primi acest buletin de identitate intr-un viitor apropiat. De asemenea, cât de curând, aceste buletine de identitate vor fi obligatorii în Australia. Intre timp, în Statele Unite, soldatii sunt folositi pentru testarea unui buletin de identitate computerizat numit MARC (Multi-Technology Automated Reader Card), care contine o multime de date despre purtatori; cu acest buletin se efectueaza cumparaturile si se obtine îngrijirea medicala.

   

La Madrid, în 1997, au manifestat 15 milioane de cetateni împotriva buletinului de identitate obligatoriu. La Singapore, fiecare cetatean trecut de 18 ani a primit o carte de identitate electronica, cu toata istoria sa personala pe ea. Din 1991, în Statele Unite s-a început spalarea creierului americanilor, ca sa accepte sa li se implanteze cip-uri electronice, care sa contina toata istoria lor – medicala, zice guvernul – economica si politica, zicem noi.

 

Au început cu implantarea cip-urilor în câini, zicând: “Uite ce bine e, daca se pierde cumva câinele îl putem gasi cu instrumente electronice, oriunde s-ar ascunde”. Dar, la fel vor fi gasiti si dizidentii oriunde s-ar ascunde. Ziarele The New York Times si Washington Times îndeamna cetatenii sa se lase sa li se implanteze cip-uri, deocamdata în mod benevol. Credem ca multor copii li s-au implantat deja cip-uri fara stirea lor si a parintilor lor, în cadrul programelor de vaccinare. Incepând cu anul 1985, The Internal Revenue Service – IRS (compania privata care colectioneaza taxele pe venit de la cetateni si le transmit bancilor internationale care formeaza The Federal Reserve Board) a început sa consolideze un imens fisier electronic cu dosare de cadre detailate ale tuturor cetatenilor Statelor Unite imediat accesibile lor (date relatate de pastorul Adrian Rogers).

    In trecut iobagii erau legati de pamânt. In socialism, pe oameni îi lega buletinul de identitate. Tehnologia a evoluat de atunci: buletinul de identitate va fi înlocuit cu cartoteca electronica, care cuprinde toata istoria omului pe o suprafata cât palma. Nu te vei putea ascunde de paznicii lagarului de concentrare global, nicaieri, caci cartoteca de identitate te va da de gol.

    Cea mai mare realizare pentru care se straduieste Hillary Clinton acum cât e la putere e socializarea medicinii si impunerea pasaportului intern, fara de care nici un om nu va mai avea voie sa traiasca si sa existe. Cea mai mare realizare a vice-presedintelui Al Gore este asa-zisa “sosea informationala”, adica legarea tuturor tarilor printr-o retea electronica prin care sa aiba loc toate contactele si toate schimburile de informatii dintre oameni. Adica, cum zicea Lenin: “Comunismul e puterea sovietica plus electrificarea întregii tari”; doar ca în America nu e electrificarea ci computerizarea.

    Departamentul Comertului a lansat o propaganda sustinuta pentru reteaua informationala, care, zic ei, “va ajuta celor handicapati, va reduce consumul de energie electrica, va face transportul mai sigur, va încuraja munca la domiciliu, va salva vieti si averi amenintate de dezastre, va îmbunatati mediul înconjurator, va da nastere unor institutii culturale publice fara plata si va educa cetatenii si agentiile de securitate publica.” Dar beneficiul pe care nu l-a amintit aici Departamentul Comertului este “Televiziunea interactiva”, prin care televizorul nu doar difuzeaza ci si colecteaza informatii. Un alt beneficiu este stergerea granitelor nationale; publicul este obisnuit incetul cu încetul cu viata globala: un program numit “World Wide Web”, adica “Reteaua Mondiala”, este deja oferit pentru comert electronic.

 

    Progresul tehnologic este un lucru minunat. Dar într-o societate lipsita de morala, progresul tehnologic este foarte periculos, amplificând capacitatea de a face foarte mult rau.

 

Senatorul Phil Talmadge din Washington a ridicat problema folosirii tehnologiei care creaza o realitate virtuala în industria distractiilor, prin care scenarii scrise dau individului senzatia vizuala, auditiva, tactila, olfactiva, de parca ar fi fapte reale. Violenta si crima tind sa fie cele mai des folosite pentru a oferi distractii copiilor. Din initiativa lui Talmadge s-a introdus o legislatie care cere ca cei ce folosesc realitatea virtuala în distractii sa aiba un permis înregistrat. Aceasta violeaza libertatea de expresie a artistilor! “Auzi colo, ca dând copiilor senzatia ca au ucis pe cineva îi vei obisnui sa ucida cu usurinta! Si ce daca? Sa ne aparam libertatea de expresie”, vocifereaza Penn Jilette, foiletonist cu pretentii. Publicatiile care se pretind tehnice se ocupa de politica, sociologie, morala, istorie si mai ales de religie. Datorită impactului deosebit de mare pe care televiziunea îl are asupra marilor mase de oameni, francmasoneria foloseşte emisiunile TV (abil şi malefic realizate) pentru a-i manipula şi “programa” pe cei ignoranţi. Omul modern, “homo televisiens”, a devenit dependent de televizor şi pierde cel puţin 3-4 ore pe zi în faţa micului ecran. La întocmirea programelor TV, alături de specialişti din cele mai diverse domenii de activitate, lucrează şi psihologi care în conformitate cu planurile malefice ale masoneriei manipulează prin sugestie conştiinţe, creează opinii de masă, influenţează politic şi educaţional telespectatorii. Prin repetare, prin prezentare în forme atractive imagine-muzică-sunet, prin sugestie, apar în subconştientul telespectatorilor germenii autosugestiei, care acţionează insidios, permanent şi distructiv.
Astfel, fără să-şi dea seama, telespectatorul se lasă condus, manipulat. Comoditatea preluării mesajului audio-vizual a făcut ca telespectatorii să accepte bucuroşi informaţii prefabricate subtil malefic, aranjate şi decupate, care le captează toată atenţia, transformându-i astfel, din fiinţe care ar trebui să gândească în fiinţe gândite.
Francmasoneria urmăreşte ca prin diverse şi atractive jocuri şi concursuri să abată atenţia oamenilor de la modul pervers în care urmăresc să instaureze noua “ordine mondială” prin care vor să exploateze oamenii acestei planete.
În timpul emisiunilor TV abil şi atractiv concepute, atunci când este captată atenţia conştientului (care ar trebui să cenzureze informaţiile care ajung în subconştient) prin fraze, cuvinte, sunete şi mai ales prin imagini special alese, se va produce implantarea în subconştient a mesajului urmărit a fi transmis, iar apoi oamenii vor reacţiona conform modului în care le-a fost programat subconştientul!

 

În faţa micului ecran, vrând-nevrând, fiinţa umană îşi formează psihologia de consumator, devine receptiv, iar televizorul va deveni o necesitate (generând boli psihice), aşa cum este alcoolul pentru un beţiv sau cum sunt ţigările pentru un fumător.Radioteleviziile umplu cu gunoaie inimi si minti pupatoare de oase si picturi iconate 
Libertatea telespectatorului de a alege este limitată, lui i se propun emisiuni special create, având scopuri prestabilite, fiecare din ele având un mesaj subtil ales. Un om care vine obosit de la servici este receptiv (pasiv) în faţa televizorului, iar psihologia lui este de a prelua fără nici un discernământ mesajul primit.
Francmasoneria urmăreşte ca majoritatea filmelor prezentate la televizor să aibă scene violente, de groază, care să genereze perturbări psihice celor care vizionează aceste filme. Reputatul psiholog japonez din Tokio, Seichi Tomojo, a făcut un studiu timp de 7 ani, observând 46 de femei însărcinate având vârste între 18 şi 40 de ani. Concluziile cercetătorilor sale sunt:
– Femeile însărcinate care privesc filme de groază şi poliţiste nasc prunci subponderali şi lipsiţi de farmec, pe când femeile care se delectează cu filme de dragoste sau spectacole muzicale vor avea bebeluşi grăsuţi, simpatici şi bine dispuşi.
– Femeile însărcinate care vizionează la televizor imagini violente, muzică metalic rock, au statistic şansa de a naşte copii nervoşi, perturbaţi psihic, scuturaţi de spasme musculare.
– Femeile gravide care urmăresc evenimente sportive, nasc copii mai dezvoltaţi fizic, bebeluşii lor fiind mai agresivi decât ai femeilor care nu privesc deloc la televizor.
– Copii femeilor care privesc emisiuni educative sunt mult mai armonioşi.
Mesajul audio-vizual al filmelor de groază, poliţiste, violente, spectacolele de metalic rock încurajate şi susţinute (sponsorizate) de masonerie, muzica rock în general, dar în special cea din ultimii ani (care de fapt nu este muzică ci doar nişte strigăte animalice ce pun fiinţa umană în rezonanţă cu ceea ce este malefic), generează grave dezechilibre psihice şi mentale.
Statistic s-a constatat că în urma spectacolelor metalic rock foarte mulţi fani devin violenţi, provoacă scandaluri şi bătăi violente, violuri, fapte antisociale, crime. Recent, în urma unor astfel de manifestări satanice ale fanilor formaţiilor rock, guvernul german a interzis pătrunderea în Germania a oricărei formaţii rock din afara ţării.
În cazul “trăirii televizate”, mesajul transmis copiilor şi adolescenţilor provoacă o contagiune emoţională imediată, propice pentru mimetism, şi chiar îndemnul de a trece imediat la fapte antisociale cum ar fi: furturi, tâlhării, spargeri de maşini, crime, acţiuni violente, etc. În acest sens putem da exemplul celor 29 de tineri din S.U.A. care şi-au tras câte un glonţ în cap, după vizionarea la TV a filmului “Voiaj la capătul infernului”. Acesta este doar unul din miile de exemple despre modul în care un film satanic perturbă psihicul oamenilor şi-i determină să se auto-distrugă.
În urma studiilor şi statisticilor făcute a reieşit clar că televiziunea poate realiza prin mesaje induse la copiii şi la adolescenţii care au structuri psihice mai fragile, stări de violenţă şi de agresivitate, tendinţe de teribilism, dar şi lucruri extrem de periculoase: dorinţa de sacrificiu suprem, tendinţa către terorism sau sinucidere.

ICOANA FIAREI SE INRADACINEAZA IN FIECARE OM 

      Karl Poper, autorul lucrării “Societatea deschisă şi duşmanii săi” avertiza în eseul “Un patent pentru a face TV” asupra relaţiei TV-democraţie. El spunea că «S-a ajuns la situaţia că televiziunea a devenit o putere politică potenţial colosală, s-ar putea spune, cea mai mare. Ca şi cum ar fi fost cuvântul lui Dumnezeu. Şi aşa va fi dacă vom continua să acceptăm folosirea abuzivă a puterii televiziunii.

Ea a devenit o puterea prea mare pentru democraţie. Nici o putere nu va putea supravieţui dacă nu se pune capăt acestui abuz. Cred că un nou Hitler ar avea, cu televiziunea, o putere infinită. O democraţie nu poate exista dacă nu se ţine sub control televiziunea sau, mai precis nu poate exista mult timp dacă nu se dă la iveală complet puterea televiziunii».
Mircea Moldovan, preşedintele Consiliului Naţional al Audio-Vizualului, cu privire la oribila crimă realizată de un tânăr de 15 ani care şi-a ucis prietenul inspirându-se dintr-un film dat pe TV afirmă: “Autorii morali ai crimei sunt televiziunile care transmit filme cu violenţă.”

     Cu ajutorul televiziunii poţi dezinforma, forma opinii greşite, sau chiar impune puncte de vedere politice, economice, sociale etc, despre un grup de oameni, o societate sau un popor. Un astfel de exemplu l-a dat televiziunea britanică, BBC, (care este dirijată şi controlată de Francmasonerie) prezentând maltratarea lui Mihail Cofariu la Târgu-Mureş ca fiind o acţiune de purificare etnică a românilor împotriva minoritarilor unguri. Acesta a fost o acţiune mascată a Francmasoneriei, de “manipulare ordinară” a opiniei telespectatorilor englezi în favoarea Ungariei, pentru a fărâmiţa teritoriul României. Francmasonii urmăresc prin tot felul de acţiuni politice să slăbească forţa poporului român, ce constă tocmai în unitatea sa. În ziarul Jurnalul Naţional din 30.05.1997 se afirmă: “În judeţul Covasna, unul din sloganurile anilor 90-91 începe să prindă contur: «Vom studia şi limba română în limba maghiară!» În acele vremuri, profesori ca Gyrgy Ianoş îşi începea orele de fizică făcând următorul apel: «Elevii români nu au ce căuta la ora mea.» Profesorii români erau întâmpinaţi de elevii maghiari astfel: «Când pleci de-aici?» sau erau pur şi simplu daţi afară pe motiv că «Vom studia şi limba română în limba maghiară.» Profesoara Maria Oprea a notat tezele la română, foarte slabe de altfel, cu note de 4. Unul dintre elevi, cu acordul total al colegilor săi a scuipat pe caiet, l-a aruncat pe jos făcându-l ferfeniţă cu picioarele. «Ne era frică să vorbim şi pe stradă româneşte. Mulţi elevi români, dar în special eleve erau batjocoriţi(te) în fel şi chip.»”
Într-un buletin informativ internaţional se afirmă:

“Conflictele etnice sunt plănuite, finanţate şi organizate de masoni. Combatanţii folosesc armament, muniţii, echipament şi alimente pe care le furnizează plutocraţia financiară masonică, organizând măceluri. Gorbaciov afirmă că aceste conflicte etnice sunt plănuite de“Consiliul Înţelepţilor” şi că toţi membrii consiliului au subliniat următoarea idee: “Creştinismul trebuie să dispară şi să fie înlocuit cu o religie mai cuprinzătoare (New Age) şi de asemenea naţiunile trebuie să dispară”

. Masonul Sam Keen specialist în mediul înconjurător a explicat că “pentru buna funcţionare a Noii Ordini Mondiale din fiecare 10 oameni 9 trebuie să moară”. El a cerut secondat fiind de Carl Segan reducerea populaţiei globului cu 90%. Misiunea lui Gorbaciov în cadrul masoneriei internaţionale Sioniste a fost de a distruge sistemul comunist (creat tot de ei) care nu le mai era de folos. Analizând activitatea pe care o desfăşoară acum Gorbaciov se poate trage concluzia că el are sarcina de a distruge creştinismul şi de a crea toate premizele de înfeudare a lumii masoneriei internaţionale Sioniste. De asemenea este dovedit faptul că cei doi “mari” masoni care la vremea aceea “conduceau” destinele lumii, Gorbaciov şi Bush au urmărit ca în decembrie ’89 să dezmembreze România printr-un război civil dar nu au reuşit acest lucru deoarece prin comportamentul său poporul român şi oameni patrioţi şi curajoşi care au plătit cu viaţa opoziţia lor (de exemplu generalul Guşe) n-au permis aceasta.
În tratatul de aderare la Uniunea Europeană (semnat şi de autorităţile române în 1995) se pun explicit următoarele două condiţii:
– orice ţară o dată intrată în Uniunea Europeană îşi cedează suveranitatea naţională Centrului de la Strasbourg;
– legislaţia Comunitară este deasupra legislaţiei naţionale.
În aceste condiţii ne întrebăm ce se urmăreşte prin semnarea acestor tratate? Ce motive îi determină pe oamenii politici să accepte orice condiţii oricât de aberante ar fi ele în privinţa României?

 Alte detalii pe https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/02/16/romania-colonie-in-noua-ordine-mondiala/

MAREA RESETARE – Crizele sunt viitorul nostru, istoria noastră viitoare…

Ana Birchall cere demisia lui Rafila: „Este exact ca Tudorel Toader, care se agata de scaun”

Ana Birchall, fost ministru al Justitiei, ii cere lui Alexandru Rafila sa demisioneze din pozitia de reprezentant al Romaniei la Organizatia Mondiala a Sanatatii intrucat este „afiliat politic” iar comentariile sale despre criza de sanatate au scop politic.

„In timp ce nu mai sunt locuri la ATI talentatul domn Rafila se comporta ca un politruc damboviteam si face glumite, cam nesarate, gen ‘1 august este o data buna pentru vacante, nu pentru atingerea obiectivului guvernului de a se vaccina 10 milioane de romani pana la 1 august’… desi domnia sa este reprezentantul Romaniei la OMS, nu??!

Apropos, de ce domnul Rafila continua sa fie reprezentantul Romaniei la OMS functie pe care a inceput sa o ocupe cand nu era afiliat politic, nu? Acum este deputat din partea PSD si corect era sa demisioneze de la OMS daca vrea sa activeze in politica interna! Este exact ca Tudorel Toader care se agata de scaunul de reprezentant al Romaniei in Comisia de la Venetia, desi guvernul ceruse revocarea sa!”, a scris Birchall pe Facebook.

Deputatul PSD Alexandru Rafila, „specialistul” PSD cel mai cunoscut, a comentat duminica in bataie de joc declaratia Andreei Moldovan, secretar de stat in Ministerul Sanatatii, potrivit careia doua saptamani de carantina nationala ar face minuni.

„Eu cred ca pentru doamna Moldovan care e o fiinta mai asceta carantina e minunata”, a declarat Rafila la Digi24.

El a sustinut ca intrebarea care se pune este de ce secretarul de stat si ministrul Sanatatii nu au facut nimic trei luni de zile pentru a se ajunge la carantina.

„Nu as lua decizia unei carantine nationale, as lua decizie care sa raspunda nevoilor la nivel local sau national”, a mai spus el, intrebat ce masuri ar lua daca ar fi ministru al Sanatatii.

 

„Memorialul Durerii”. Tatal lui Alexandru Rafila (Prim Ministrul propus de PSD) a fost seful Securitatii Arad in perioada neagra 1948-1949: „A executat 27 de tarani”

Alexandru Rafila, noua imagine a PSD, a declarat recent ca tatal sau a fost medic. El nu a mentionat insa ca tatal sau, pe care il chema tot Alexandru Rafila, a fost si seful Securitatii din Arad in perioada neagra 1948-1949. El a ajuns in aceasta pozitie pe cand  avea doar patru clase primare. In serialul „Memorialul Durerii”, Lucia Hossu Longin a afirmat ca maiorul de Securitate Alexandru Rafila i-a „masacrat” pe taranii care s-au opus colectivizarii

In aprilie 2020, intr-un interviu pentru DC Medical, site detinut de Bogdan Chirieac, Rafila a sustinut ca tatal sau a fost medic.

„Profesorul Rafila povesteste ca acum cativa ani buni, cand a dat admitere la Medicina, ‘era o provocare sa intri la facultatea asta’. Insa, nu provocarea l-a determinat sa o ia pe acest drum, ci faptul ca avea in familie un medic: tatal sau. ‘Eram familiarizat cu problemele de natura medicala si mi se parea anormal sa ma indrept spre altceva pentru ca era un interes constant asupra acestei profesii. Asa ca, in 1980, am devenit student la Facultate de Medicina. In mod efectiv, in 1981, pentru ca pe vremea aceea trebuia facut si stagiul militar, care dura aproape un an de zile’, afirma profesorul Rafila”, scria DC Medical

In realitate, tatal lui Alexandru Rafila avea patru clase si a fost sef al Securitatii Arad in perioada 1948-1949. Acesta s-a nascut in URSS. Iata documentul CNSAS:

Despre maiorul de Securitate Alexandru Rafila a relatat Lucia Hossu Longin in serialul „Memorialul Durerii”.

„Alt absolvent de patru clase primare Alexandru Rafila ajuns comandantul Securitatii din Arad care a executat 27 de tarani, in mijlocul satelor ce se opuneau colectivizarii mi-a marturisit ca in anii aceia ‘cu timbrul acesta de revolutionara m-ar fi arestat’… (ep. 6 al seriei)”, se afirma pe siteul TVR.

Se pare ca maiorul Rafila a devenit „doctor” dupa ce a fost inlocuit de comunisti, inspaimantati chiar si ei de brutalitatea sa extrema, de la sefia Securitatii Arad.

„A reprimat cu gloante opozitia la colectivizare in masacrul din 1949 de pe Valea Crisului Alb”, se arata in Memorialul Durerii despre Alexandru Rafila.

Citeste si: Editorul Andrei Ruse: „Lucia Hossu-Longin mi-a confirmat ca Alexandru Rafila este fiul ucigasului din anii ’50. E strigator la cer sa ascunzi asa ceva”

 

Iata episodul complet din Memorialul Durerii privindu-l pe Alexandru Rafila.

Alexandru Rafila s-a prezentat joi, alaturi de Marcel Ciolacu, drept un tehnocrat care a facut cu greu pasul spre politica. Ciolacu l-a laudat ca „s-a alaturat echipei noastre”, insa Rafila era membru al „echipei” de aproape zece ani.

In urma cu zece ani, Alexandru Rafila era membru al PSD cu functie importanta. El era vicepresedinte al Departamentului de Sanatate al PSD si a fost implicat in redactarea programului de guvernare al USL.

Joi, Ciolacu l-a prezentat ca pe o „prospatura” in politica.

„Azi as dori sa multumesc dl doctor Rafila ca s-a alaturat echipei noastre. Lupta cu pandemia este una de durata, atunci Romania si romanii si Parlamentul au nevoie de specialisti in parlament pentru a face legislatia pentru aceasta lupta cu pandemia. E a doua zi cu o raportare de peste 4.000 de infectari. E clar ca Guvernul nu gestioneaza aceasta pandemie. (…) Oameni precum doctorul Rafila trebuie sa se regaseasca in viitorul Parlament al Romaniei. Domnule Rafila sunt convins ca veti face ceea ce trebuie in Parlament”, a spus Marcel Ciolacu intr-o conferinta de presa.

Rafila, la randul sau, a sustinut ca a fost „un pas dificil” sa intre in partidul din care deja facea parte, de fapt.

„Ii multumesc domnului presedinte Ciolacu pentru incredere. A fost un pas dificil pentru mine, recunosc, dar avand o cariera adiministrativa in spate, am considerat ca pot sa ajut aceasta tara, impreuna cu alte colegi, incat sa putem sa avem o legislatie in domeniul sanatatii care sa faca posibil un deziderat pe care noi nu l-am atins. accesul la servicii de sanatate”, a spus Alexandru Rafila.

„Nu il cunosc demult pe domnul presedinte Ciolacu si a fost o intalnire deschisa, sincera, fara conditii. Un lucru care m-a determinat sa faca acest pas. Eu mai intai sunt medic si voi respecta intotdeauna lucrurile care tin de constiinta mea profesionala si in al doilea rand voi fi membru al PSD. Dl Ciolacu a inteles asta si m-a incurajat sa am aceasta atitudine. De ce PSD? Pentru ca dupa aceasta propunere si dupa aceasta discutie care mi s-a parut nu numai sincera, dar una care schimba mentalitatea in politica romaneasca, nu am primit o alta propunere in acest sens. Nu cred ca apartenenta la un partid politic trebuie sa fie considerata o vina. Pana la urma, cred ca daca suntem seriosi putem sa realizam lucruri impreuna”, a mai spus Alexandru Rafila.

Rafila, la o conferinta de presa a PSD

 A CUNOAŞTE CĂILE LUI DUMNEZEU -scris de :   Zac Poonen

CUNOSCÂND CĂILE LUI DUMNEZEU

“El Şi-a arătat căile Sale lui Moise şi lucrările Sale fiilor lui Israel” (Psalmul 103:7).

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17:3).

Este o diferenţă semnificativă între perceperea acţiunilor lui Dumnezeu (chiar a minunilor Lui) şi înţelegerea căilor Lui.

Majoritatea creştinilor observă doar acţiunile Lui Dumnezeu. Ei sunt impresionaţi de minuni exterioare. Caută înverşunaţi vindecare şi binecuvântări materiale. Majoritatea rugăciunilor lor sunt, de asemenea, legate de aspecte pământeşti în care doresc să-L vadă pe Dumnezeu acţionând pentru binele lor şi binecuvântându-i în domeniul material. Acest lucru se datorează faptului că ei se află într-o stare de copilărie spirituală.

Biblia spune că viaţa veşnică este „să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos” (Ioan 17:3).

Viaţa veşnică nu se referă la existenţa eternă. Viaţa veşnică este doar o altă expresie pentrru viaţa şi natura lui Dumnezeu.

Existenţa eternă va fi experimentată de toate fiinţele umane – chiar şi de către cei care merg în iad. Dar foarte puţini se bucură de viaţa veşnică. Cu cât Îl cunoaştem mai mult pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus, cu atât mai mult vom avea din viaţa veşnică.

În zilele lui Moise, numai Moise a putut înţelege căile lui Dumnezeu. Astăzi, sub noul legământ, acest privilegiu ne este oferit tuturor.

Cu toate acestea, foarte, foarte puţini Îl cunosc pe Dumnezeu şi căile Lui, fiindcă cei mai mulţi credincioşi sunt captivaţi doar de acţiunile în exterior ale lui Dumnezeu. Şi atunci când ei experimentează o minune exterioară, cum ar fi obţinerea unui loc de muncă, câştigarea mai multor bani, dobândirea unei case noi, găsirea unei soţii sau a unui soţ, ori trăirea unei vindecări, ei sunt entuziasmaţi şi se grăbesc să mărturisească despre ea, pentru că astfel de

„minuni” sunt cele mai importante lucruri din viaţa lor.

Dacă astfel de lucruri încă ne entuziasmează, atunci înseamnă că nu am văzut slava noului legământ.

Un semn distinctiv al celor care sunt maturi spiritual este acela că ei nu sunt atât de mult preocupaţi de acţiunile exterioare ale lui Dumnezeu cât de cunoaşterea lui Dumnezeu şi înţelegerea căilor Lui.

 

Numai când Îl înţelegem pe Dumnezeu şi căile Lui vom putea înţelege, de exemplu, ce înseamnă cu adevărat „lumescul”.

Numeroşi credincioşi se gândesc la „lumesc” ca la ceva exterior, cum ar fi purtatul machiajelor, a podoabelor şi a hainelor scumpe, sau deţinerea de echipamente electronice scumpe etc..

Dar Romani 12:2 arată clar cum conformitatea sau asemănarea cu lumea se întâmplă, în primul rând, în mintea unei persoane. O persoană trebuie să reziste potrivirii lumii în mintea sa şi aceasta să fie reînnoită astfel încât să înţeleagă voia perfectă a lui Dumnezeu.

O persoană se poate descotorosi de toate semnele exterioare ale lumii şi să aibă parte de o mărturie bună înaintea oamenilor, dar să fie total lumească în modul de gândire.

Pentru majoritatea credincioşilor, definiţia „lumescului” depinde de propriul lor standard de viaţă!! De regulă, ei consideră că tot ceea ce posedă din bunurile lumii nu îi fac lumeşti. Dar dacă o persoană posedă mai mult decât ei, atunci o astfel de persoană ESTE lumească! Şi atunci când standardul lor de viaţă creşte, este ajustat în mod direct proporţional şi calibrul a ceea ce ei consideră a fi lumesc!

Dar nici un credincios nu este standardul perfect. Doar Isus este Standardul nostru. Pentru a recunoaşte lumescul, trebuie să-l cunoaştem pe Isus Hristos. Numai în lumina vieţii Lui putem vedea ce este lumesc şi ce nu este.

Fariseii au devenit auto-îndreptăţiţi în urmărirea neprihănirii pentru că ei nu L- au cunoscut pe Dumnezeu. Ei urmăreau dreptatea, fără a fi înfometaţi sau însetaţi după Dumnezeu Însuşi. Nu putem scăpa de fariseism doar prin evitarea actelor fariseilor.

Putem, de exemplu, să auzim de anumite semne care îl demască pe un fariseu şi să ne debarasăm de ele. Dar ar însemna numai ruperea fructului dintr-un pom rău. Fructul cel rău va reapărea pe o altă ramură.

Se poate ca un credincios să-şi petreacă toată viaţa doar desprinzând diverse fructe de fariseism din viaţa lui, devenind la sfârşit un fariseu mai mare decât era la începutul vieţii lui creştine!

Însă, când Îl cunoaştem pe Dumnezeu, vom realiza că singurul mod de a fi salvat din auto-îndreptăţire este prin tăierea din rădăcini a copacului.

Să luăm în considerare chestiunea „vindecării mulţimilor” care are loc peste tot în lume în aceste zile. Milioane de euro sunt colectaţi pentru aceste campanii de la credincioşii creduli. Rar găseşti un credincios care poate discerne că nu e nimic din spiritul lui Hristos într-un astfel de „creştinism” comercializat.

Însă, când Îl cunoşti pe Isus Hristos, atunci, pe oricine care se pretinde a fi un slujitor al lui Dumnezeu, îl vei compara cu Isus Însuşi.

 

În lumina vieţii lui Isus va deveni evident că nu este nici o similitudine între Domnul Isus şi aşa numiţii „vindecători”. Dar, dacă nu-L cunoşti pe Isus Hristos, multe lucruri care se fac în astfel de campanii îţi pot părea foarte impresionante şi poţi fi înşelat.

Duhul Sfânt a precizat cu certitudine că, în ultimele zile, va fi un puhoi de duhuri înşelătoare care vor invada lumea şi care îi vor conduce pe mulţi în rătăcire (1 Timotei 4:1). Isus Şi-a avertizat adeseori ucenicii să fie atenţi să nu fie înşelaţi. El a precizat înşelăciunea ca fiind primul semn al sfârşitului veacului (Matei 24:3,4). Singurul mod de a scăpa de o asemenea înşelăciune este prin cunoaşterea Domnului.

Atunci vom putea să discernem între ceea ce Îl glorifică pe Dumnezeu şi ce nu. În aceste zile, părinţii creştini sunt adesea confuzi cu privire la ceea ce ar trebui să permită copiilor lor să facă şi ce nu, ce programe şcolare sunt potrivite pentru copiii lor şi care nu, ce fel de haine ar trebui să le permită fetelor lor să poarte, etc., etc..

Oare noi trebuie doar să imităm standardele adoptate de alţi fraţi evlavioşi? Biblia pare să susţină că imitarea acţiunilor altora ne poate conduce la înnecarea propriei fiinţe (Vezi Evrei 11:29). Trebuie să imităm credinţa altora şi nu acţiunile lor (Vezi Evrei 13:7). Trebuie să înţelegem principiile prin care un frate a ajuns la o decizie, şi nu doar să imităm acţiunile lui.

Daţi-mi voie să ilustrez cu un exemplu. Mi s-a povestit despre un frate care, ştiind despre cumpătare că este o parte esenţială a evlaviei, obişnuia să pună pastă de dinţi doar pe jumătate din periuţă, astfel încât pasta de dinţi să dureze de două ori mai mult. Poţi imita această practică în fiecare zi şi să nu devii evlavios!! Ceea ce noi putem imita însă este principiul cumpătării pe baza căruia trăia acel frate, iar nu cantitatea de pastă de dinţi pe care el o utiliza pe periuţa lui!! Dacă dinţii tăi necesită mai multă pastă, poţi utiliza o cantitate suficientă, chiar dacă eşti un om evlavios!!

Pasiunea noastră ar trebui să fie să-L cunoaştem pe Dumnezeu din ce în ce mai bine, pentru că aceasta este viaţa veşnică. Urmează să ne petrecem toată veşnicia cunoscându-L din ce în ce mai mult pe Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care veşnicia nu va fi plictisitoare pentru nici un om a cărui pasiune este să-L cunoască pe Dumnezeu. Având această pasiune, nici viaţa noastră pământească nu va mai fi deloc plictisitoare.

Haideţi să învăţăm ceva din viaţa lui Dumnezeu şi despre căile Lui din Geneza 2, din modul în care El se relaţiona cu Adam. Acolo vedem că Dumnezeu a fost Acela Care a văzut nevoia lui Adam pentru o soţie şi Care a împlinit această nevoie şi a creat o soţie pentru el. Acolo vedem cum este natura lui Dumnezeu. Dumnezeu este întotdeauna alert la nevoile oamenilor şi face totul pentru a împlini acele nevoi.

 

Când suntem părtaşi naturii Divine, şi noi vom deveni aşa – întotdeauna atenţi la nevoile şi problemele celor din jurul nostru, făcând tot ce putem pentru a împlini acele nevoi!

Adesea, această atitudine va presupune un sacrificiu destul de mare din partea noastră. De aceea e nevoie să ne întrebăm dacă suntem dispuşi să plătim preţul părtăşiei naturii Divine.

Natura noastră Adamică este exact opusul acestei naturi Divine. Viaţa lui Adam este totalmente egoistă şi ne alertează doar la nevoile proprii şi la cele ale membrilor familiei noastre. În realitate, este aşa de plină de egoism şi gelozie încât nu doreşte ca nevoile altora să fie împlinite nici măcar de un altul. Dimpotrivă, se bucură să-i vadă pe oameni suferind.

Când omul a păcătuit, Dumnezeu a plasat heruvimi în faţa pomului vieţii cu o sabie care se învârtea în toate direcţiile ca să păzească drumul către acel pom. Pomul vieţii simbolizează viaţa veşnică – cunoaşterea lui Dumnezeu.

Prin această sabie pusă în faţa pomului vieţii, Dumnezeu îi arăta în mod simbolic lui Adam că, de atunci încolo, oricine dorea să aibă parte de pomul vieţii, trebuia mai întâi să experimenteze lovitura sabiei peste propria viaţă egoistă.

Citim în Geneza 3:21 că, imediat ce Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu a ucis un animal în Eden şi i-a îmbrăcat cu haine făcute din pielea acelui animal. Şi acolo, Dumnezeu i-a învăţat aceeaşi lecţie – că, din acel moment, singura cale pentru ei de a fi acoperiţi era pe calea sacrificiului şi a morţii.

Adam şi Eva încercase să se acopere la început fără nici o „moarte” – numai cu frunze de smochin.

Dar Dumnezeu a aruncat acele frunze şi le-a arătat modul corect de acoperire. Îl vedem, deci, chiar de la început, pe Dumnezeu arătând sacrificiul drept calea omului de a-L urma şi de a se îmbrăca cu natura Lui.

Dumnezeu i-a spus lui Cain că problema lui fundamentală era că el nu avea intenţii bune faţă de fratele său (Geneza 4:7).

Iuda vorbeşte despre cei care merg „pe calea lui Cain” (Iuda 11). Cine sunt ei? Sunt aceia care nu au gânduri bune faţă de fraţii lor.

Este bine pentru noi toţi să ne facem o cercetare spirituală în această chestiune.

Poţi spune cu sinceritate că doreşti tot ce e mai bun pentru toţi fraţii şi surorile din biserica ta locală şi pentru familiile lor? Poţi spune, de asemenea, că doreşti ce este mai bun pentru alţi credincioşi pe care-i cunoşti din alte denominaţiuni? Apoi, lărgeşte cercul şi mai departe şi întreabă-te dacă tot mai doreşti ce este mai bun pentru toţi oamenii pe care-i cunoşti, inclusiv pentru

 

rudele tale, pentru duşmanii tăi şi pentru cei care te-au rănit în vreun fel sau altul.

Dacă descoperi în inima ta tulburare (în loc de bucurie) când ceva bun i se întâmplă altei persoane sau copiilor ei, sau dacă simţi bucurie (în loc de durere) când ceva rău i se întâmplă ei sau familiei ei, ce indică oare aceste atitudini? Ţi se arată doar că viaţa lui Adam este vie şi activă în tine.

Dacă eşti sincer cu tine însuţi, vei descoperi curând dacă mergi sau nu pe calea lui Cain. Trebuie să te grăbeşti să dai morţii viaţa Adamică atunci când o vezi în tine, dacă vrei ca focul şi ungerea lui Dumnezeu să fie mereu peste tine.

Numai atunci când grăuntele cade pe pământ şi moare TOTAL va fi mult fruct. Acela care moarte total pentru sine nu se va ofensa niciodată indiferent de ceea ce fac sau nu fac ceilalţi. Întotdeauna va urmări binele pentru toţi. Nu se va supăra niciodată în nici o problemă care-l priveşte pe sine însuşi şi nu se va certa niciodată cu nimeni. Nu va vărsa nici măcar o singură lacrimă de autocompătimire pentru el însuşi- pentru că, în mod sigur, oamenii morţi nu plâng în mormintele lor!!

Faţa lui Cain era posomorâtă şi întunecată când nu gândea bine despre fratele lui (Geneza 4:6). Noi nici nu realizăm că atitudinea pe care o avem în inimile noastre se reflectă adesea pe feţele noastre. Dacă ai intenţii bune faţă de toţi, faţa ta va străluci întotdeauna cu bucuria Domnului.

Mulţi credincioşi umblă pe calea lui Cain. În spatele zâmbetelor lor slabe şi a binecuvântărilor „Lăudat fie Domnul!” care vin de pe buzele lor, se găsesc atitudini greşite faţă de fraţii lor în credinţă.

Când oamenii se întorc împotriva ta şi-ţi fac rău, Dumnezeu îi foloseşte să-ţi scaneze condiţia reală a inimii proprii. Dacă nu-i poţi iubi, ecografia inimii tale va arăta că NU eşti părtaş naturii lui Dumnezeu, pentru că natura lui Dumnezeu este una care iubeşte chiar şi pe vrăjmaşii Lui. Isus avea gânduri bune chiar şi faţă de Iuda Iscarioteanul.

Dumnezeu doreşte ce este cel mai bine pentru toţi oamenii. Mesajul evangheliei este că şi noi putem fi părtaşi ai acestei naturi. Aceia care n-au înţeles evanghelia în acest fel înseamnă că nu au înţeles evanghelia deloc.

Când Adam şi Eva au păcătuit, Dumnezeu nu i-a blestemat. El a blestemat şarpele. Dar lui Adam şi Evei le-a dat acea făgăduinţă minunată a venirii lui Hristos ca „sămânţă a femeii” (Geneza 3:15) care să zdrobească capul şarpelui. În acest proces, însuşi călcâiul lui Hristos urma să fie zdrobit. Acea zdrobire a fost preţul pe care El l-a plătit ca să salveze rasa lui Adam din păcatele ei.

Aceasta este dragostea divină – o dragoste care este dispusă să-şi pună viaţa la bătaie ca să salveze pe acela pe care-l iubeşte.

Când vedem adâncimea dragostei lui Dumnezeu, ne vedem pe noi cât de mici suntem în dragostea noastră faţă de ceilalţi. Noi nu putem manifesta niciodată această viaţă a lui Dumnezeu de unii singuri, chiar dacă ne străduim un milion

 

de ani. Ea trebuie să ne fie dată de către Dumnezeu. Duhul Sfânt a venit să ne inunde inimile cu această dragoste (Romani 5:5).

Numai acela care este dispus să trăiască pe baza acestui principiu al dragostei care se sacrifică poate fi folosit de Dumnezeu pentru a-Şi construi biserica pe pământ.

În 2 Cronici 3:1, citim că „Solomon a început construirea casei Domnului în Ierusalim, pe Muntele Moria”. Muntele Moria era locul unde Avraam adusese drept jertfă lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (Geneza 22). Acolo, pe acel munte, Avraam a înţeles calea lui Dumnezeu drept o cale de sacrificiu şi s-a supus ei. Dumnezeu a sfinţit acel loc şi, 1000 de ani mai târziu, El a hotărât să fie construită chiar acolo casa Lui. Până şi astăzi acesta este locul unde Dumnezeu Îşi construieşte casa Lui (biserica) – oriunde îi găseşte pe aceia care au spiritul şi credinţa lui Avraam.

Pe Muntele Moria, Avraam a spus, în mod simbolic, exact opusul a ceea ce Adam şi Eva Îi spuseseră lui Dumnezeu în Eden.

Cu alte cuvinte, în Eden, prin acţiunea lor de a mânca din fructul oprit, Adam şi Eva I-au spus lui Dumnezeu că lucrurile create, care le aduceau plăcere, erau mai preţioase pentru ei decât Însuşi Creatorul.

Şi aceasta este ceea ce miliarde de fiinţe umane Îi spun lui Dumnezeu chiar şi astăzi „…au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului” (Romani 1:25).

Însă, pe Muntele Moria, Avraam a spus opusul: şi anume că Dumnezeul lui şi Creatorul lui era mai preţios pentru el decât cea mai dragă posesiune de pe pământ (Isaac). Şi el era dispus să-l sacrifice pe Isaac ca să dovedească aceasta. Dumnezeu îi va onora pe toţi cei care trăiesc pe baza acestui principiu al sacrificiului. Până şi astăzi, adevărata casă a lui Dumnezeu se construieşte prin aceia care sunt pasionaţi de această cale.

Pe dealul Calvarului, Isus a murit nu doar pentru păcatele lumii. Acolo, Isus a demonstrat principiul sacrificiului prin care Dumnezeu Îşi face întreaga lucrare. Nimeni nu-I poate sluji Domnului în alt mod.

Cei care caută o viaţă confortabilă în această lume şi care doresc în acelaşi timp să zidească şi biserica, nu vor face decât să se înşele singuri. Cei care caută maximum pentru ambele lumi sunt total înşelaţi de Satan. Mulţi au încercat să-I slujească lui Dumnezeu fără a face vreun sacrificiu. Cu toate acestea, eforturile lor au fost încununate cu eşec după eşec!!

„Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe SINE pentru ea” (Efeseni 5:25).

Ca să zidim biserica, noi trebuie s-o iubim în acelaşi fel. Nu este suficient să dăm banii sau timpul nostru. Trebuie să ne dăm pe NOI ÎNŞINE – viaţa Sinelui nostru.

 

Când Dumnezeu a vrut să descrie dragostea Lui pentru om, El a putut să-Şi compare dragostea numai cu un singur exemplu pământesc – dragostea unei mame pentru copilul ei nou-născut (Vezi Isaia 49:15).

Dacă stai să observi o mamă, vei vedea că dragostea pentru copilaşul ei este plină de spiritul sacrificiului.

De dimineaţă devreme până noaptea, şi chiar de-alungul nopţii, o mamă se sacrifică, se sacrifică şi se sacrifică pentru copilaşul ei. Şi nu primeşte nimic înapoi. Rabdă durerea şi neplăcerile, an de an, pentru copilul ei, fără să aştepte ceva în schimb. Aşa ne iubeşte Dumnezeu şi pe noi. Şi aceasta este natura pe care El doreşte să ne-o imprime şi nouă.

Este imposibil, însă, de găsit în toată lumea o părtăşie despre care să se poată spune că toţi membrii ei se iubesc unul pe altul în acest fel.

Cei mai mulţi credincioşi ştiu doar cum să-i iubească pe aceia care sunt de acord cu ei şi care se alătură grupului lor.

Dragostea lor este omenească şi foarte îndepărtată de dragostea mamelor care se sacrifică!! Totuşi, dragostea cerească este ţinta către care noi toţi ar trebui să tânjim. De aceea, ori de câte ori dăm glas versetelor de mai sus, ar trebui să admitem în mod sincer că dragostea noastră nu este încă aşa, şi să ne mărturisim în acelaşi timp speranţa şi dorul că, într-o zi, ea va deveni asemeni celei cereşti.

Unei mame nu-i pasă dacă alţii din jurul ei sacrifică sau nu ceva pentru copilul ei. Ea se sacrifică pe sine cu bucurie. În acelaşi mod, cel care vede biserica drept copilaşul lui nu se va îngriji dacă alţii din jur sacrifică sau nu ceva pentru biserică. El se va sacrifica bucuros şi nu va avea NICI O plângere sau revendicare de la altcineva.

Aceia care se plâng că alţii nu se sacrifică pentru biserică nu sunt mame, ci infirmiere angajate. Astfel de infirmiere au ore de lucru fixe şi reclamă când infirmiera pentru următoarea tură, de 8 ore, nu vine la timp. Dar o mamă nu munceşte ture de 8 ore pe zi. Ea munceşte 24 de ore zilnic – an după an – şi nici măcar nu este plătită. Chiar şi atunci când copilul ei are 20 de ani, munca mamei nu se sfârşeşte!!

Numai mamele pot alăpta copilaşi în fiecare zi. Infirmierele nu pot produce lapte pentru copilaşii avuţi în grijă. În acelaşi mod, aceia care sunt ca mamele în biserică, vor avea întotdeauna un cuvânt pentru copiii lor spirituali – la fiecare întâlnire. Mulţi bătrâni nu au nici un cuvânt pentru biserică pentru că sunt infirmiere, iar nu mame.

O mamă nu aşteaptă nici o plată de la copiii ei. Nici un copil nu plăteşte vreodată o mamă pentru grija ei. De fapt, dacă am calcula salariile care ar trebui plătite mamelor pe baza unui salariu de infirmieră, până la vârsta de 20 de ani s-ar strânge o sumă exorbitantă. Care copil ar putea să-i plătească mamei grija de care a beneficiat?

 

Acum, întrebarea care ne revine nouă este: Cine e dispus să muncească aşa pentru Domnul şi pentru biserica Lui – fără să primească nici o plată, sacrificându-se pe sine, zi după zi, an după an, până când vine Isus?

Dacă Dumnezeu poate găsi undeva în lume măcar o singură persoană cu acest spririt, El o va folosi să zidească biserica, mult mai mult decât poate folosi 10,000 credincioşi căldicei care încearcă să-I slujească fără spirit de sacrificiu.

Când Isus se va întoarce pe pământ şi tu vei sta înaintea Lui, oare vei avea regrete pentru modul cum ai trăit, sau vei putea să te uiţi înapoi la o viaţă petrecută în mod util pentru împărăţia lui Dumnezeu?

Mulţi rătăcesc şi-şi irosesc vieţile pe pământ.

Trezeşte-te înainte să fie prea târziu şi cere-I lui Dumnezeu să-ţi arate cum Calea Lui este calea sacrificiului.

Cine are urechi de auzit să audă.

CÂTEVA ADEVĂRURI IMPORTANTE PE CARE LE-AMÎNVĂŢAT

Pe parcursul celor 40 de ani de creştin născut din nou, am învăţat unele adevăruri importante care m-au încurajat şi mi-au dat direcţie şi scop în viaţă. Vi le împărtşesc aici, cu speranţa că vor fi o încurajare şi pentru voi.

1. Dumnezeu ne iubeşte aşa cum L-a iubit pe Isus

„….i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:23).

Aceasta este cel mai măreţ adevăr pe care l-am descoperit în Biblie. El m-a schimbat dintr-un credincios nesigur, deprimat, într-unul care a devenit total sigur în Dumnezeu şi plin de bucuria Domnului – pentru totdeauna.

Sunt multe versete în Biblie care ne spun că Dumnezeu ne iubeşte, dar numai aceasta ne spune măsura iubirii Lui – LA FEL DE MULT CUM L-A IUBIT PE ISUS.

Fiindcă nu există nici o părtinire la Tatăl nostru din ceruri în modul în care-Şi iubeşte copiii, El va fi cu siguranţă dispus să facă totul pentru noi, copiii Lui, aşa cum a făcut pentru primul Lui Fiu născut, Isus. El ne va ajuta şi pe noi aşa cum L-a ajutat pe Isus. El se va îngriji de noi la fel de mult cum S-a îngrijit de Isus. El va fi la fel de interesat de planificarea detaliilor vieţii noastre zilnice, precum a fost în planificarea vieţii lui Isus. Nimic din ceea ce ni se va întâmpla vreodată nu-L va lua pe Dumnezeu prin surprindere. El a plănuit deja totul, pentru orice eventualitate.

De aceea nu trebuie să mai fim deloc nesiguri. Am fost trimişi pe pământ cu un scop precis aşa cum a fost şi Isus trimis.

Toate acestea sunt adevărate şi pentru tine – dar numai dacă le crezi.

Nimic nu funcţionează pentru acela care nu crede în Cuvântul lui Dumnezeu.

2. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în oamenii sinceri

„Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii” (1 Ioan 1:7).

A umbla în lumină îneamnă, în primul rând, că nu ascundem nimic de Dumnezeu. Îi spunem Lui totul, exact aşa cum este. Sunt convins că primul pas spre Dumnezeu este sinceritatea. Dumnezeu îi destestă pe aceia care sunt nesinceri. Isus a vorbit împotriva ipocriţilor mai mult decât împotriva oricui altcuiva.

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu ne cere să fim sfinţi sau perfecţi, ci să fim sinceri. Acesta este punctul de plecare al sfinţeniei adevărate. Şi din acest izvor curge apoi restul. Şi dacă există un lucru cu adevărat uşor de făcut pentru

 

oricare dintre noi, atunci acela este să fim sinceri. Deci, mărturiseşte-ţi imediat păcatul lui Dumnezeu. Nu califica gândurile păcătoase dându-le nume

„decente”. Nu spune „Doar admiram frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu”, când tu de fapt ai comis adulter cu ochii tăi. Nu numi „mânia” drept „indignare justificată”. Nu vei obţine niciodată victoria asupra păcatului dacă eşti necinstit.

Şi nu numi niciodată „păcatul”, „o greşeală”, pentru că sângele lui Isus te poate curăţi de toate păcatele, dar nu şi de greşeli!! El nu curăţeşte oameni nesinceri.

Există speranţă numai pentru oamenii sinceri. „Cine îşi ascunde fărădelegile, nu prosperă” (Proverbe 28:13).

De ce a spus Isus că mai degrabă intră prostituatele şi vameşii în împărăţia lui Dumnezeu decât liderii religioşi (Matei 21:31)? Deoarece prostituatele şi vameşii nu au nici o pretenţie că ar fi sfinţi.

Mulţi tineri sunt îndepărtaţi din biserici pentru că membrii acestora le lasă impresia că ei nu au nici o luptă. Şi aşa ajung aceşti tineri să gândească:

„Aceşti oameni nu ne vor înţelege niciodată problemele!!” Dacă aceasta se aplică şi la noi, atunci noi nu suntem asemenea lui Hristos, care atrăgea păcătoşii la Sine.

3. Dumnezeu Îşi găseşte plăcerea în omul care dăruieşte bucuros

„…pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7).

Aceasta este motivul pentru care Dumnezeu îi dă omului liberatate totală – atât înainte, cât şi după întoarcerea la Dumnezeu şi după ce este umplut cu Duhul. Dacă suntem ca Dumnezeu, nici noi nu vom căuta să-i controlăm sau să-i silim pe alţii. Le vom da libertatea de a fi diferiţi de noi, de a avea puncte de vedere diferite de ale noastre şi de a creşte spiritual în propriul lor ritm.

Toate constrângerile de orice fel sunt de la Diavolul.

Duhul Sfânt umple oamenii, în timp ce demonii posedează oamenii. Diferenţa este aceasta: Când Duhul Sfânt umple pe cineva, El îi lasă încă acelei persoane libertatea de a face tot ceea ce doreşte. Dar când demonii posedează oamenii, îi jefuieşte pe aceştia de libertatea lor şi îi controlează. Roada umplerii cu Duhul este stăpânirea de sine (Galateni 5:22,23). Dimpotrivă, posedarea demonică duce la pierderea controlului de sine.

Trebuie să ne amintim că orice lucrare pe care o facem pentru Dumnezeu şi NU e făcută cu voiciune, bucurie, în mod liber şi voluntar este o lucrare moartă. Orice lucrare făcută pentru Dumnezeu în schimbul unei răsplătiri sau a unui salariu este, de asemenea, o lucrare moartă. Orice bani daţi lui Dumnezeu sub constrângerea altora nu au nici o valoare, atâta timp cât Îl implică pe Dumnezeu!

Dumnezeu preţuieşte mult mai mult puţinul făcut cu bucurie pentru El, decât o mare lucrare făcută sub constrângere sau doar pentru uşurarea conştiinţei proprii.

 

4. Sfinţenia vine privind la Isus

„Să alergăm cu stăruinţă în lupta ce ne stă înainte, privind ţintă la Isus” (Evrei 12:1,2).

Secretul dumnezeirii se află în Persoana lui Hristos Care a venit în trupul nostru omenesc (aşa cum spune foarte clar 1 Timotei 3:16) – iar nu în doctrina potrivit căreia Hristos a venit în trupul nostru omenesc. Prin Persoana Lui, şi nu printr-o analiză doctrinară a trupului Lui, noi devenim sfinţi.

Nicio măsură a efortului propriu nu va face vreodată sfântă o inimă păcătoasă. Pentru ca acest lucru să se întâmple, Dumnezeu are de făcut o lucrare în noi.

Sfinţenia (viaţa veşnică) este darul lui Dumnezeu – şi nu poate fi obţinută niciodată prin eforturi omeneşti (Romani 6:23). Biblia spune că numai Dumnezeu ne poate sfinţi (ne poate face sfinţi) pe deplin (1 Tesaloniceni 5:23 spune acest lucru atât de răspicat încât nimeni nu poate înţelege greşit). Cu toate acestea, o sumedenie de credincioşi se luptă să se nege pe sine ca să fie sfinţi. În schimb, ei devin farisei.

„Îmbrăcarea în dreptatea şi sfinţenia adevărului” (Efeseni 4:24) este obţinută prin credinţa în Isus – cu alte cuvinte „privind la Isus”.

Dacă ne uităm doar la o doctrină, vom deveni farisei. Cu cât e mai pură doctrina noastră, cu atât vom deveni nişte farisei mai mari.

Cei mai mari farisei pe care i-am întâlnit pe pământ erau drintre aceia care predicau cele mai înalte standarde de sfinţenie prin efortul propriu!! Trebuie să avem grijă să nu sfârşim ca unul dintre aceştia!

Ce înseamnă a ne uita ţintă la Isus, este explicat foarte clar la Evrei 12:2. În primul rând, trebuie să ne uităm la El ca la Unul Care a trăit pe pământ

„suferind crucea” zi de zi – „ispitit în toate, asemenea nouă, dar fără păcat” (Evrei 4:15). El ne este Înainte Mergător (Evrei 6:20), pe ale Cărui urme trebuie să alergăm. În al doilea rând, trebuie să-L vedem ca pe Unul Care acum este „la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru noi şi gata să ne ajute în orice încercare şi ispitire.

5. Trebuie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu

„Fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18).

Este imposibil să trăim viaţa creştină, aşa cum doreşte Dumnezeu de la noi, dacă nu suntem umpluţi în mod continuu cu Duhul Sfânt. Este imposibil să-I slujim lui Dumnezeu aşa cum ar trebui, fără să fim unşi cu Duhul şi fără să primim darurile lui supranaturale. Isus Însuşi a avut nevoie să fie uns.

Duhul Sfânt a venit să ne facă asemenea lui Isus atât în viaţa personală, cât şi în lucrarea noastră (Vezi 2 Corinteni 3:18). Dumnezeu ne umple cu Duhul cu

 

scopul de a ne potrivi asemănării lui Hristos în caracter şi de a ne echipa pentru a sluji aşa cum Isus a slujit. Noi nu avem aceeaşi lucrare pe care a avut- o Isus şi de aceea noi nu vom putea face ceea ce a făcut Isus în lucrarea Lui. Dar putem fi la fel de complet echipaţi, ca Isus Însuşi, ca să-I slujim lui Dumnezeu- pentru a ne împlini PROPRIA NOASTRĂ misiune.

Tot ceea ce ni se cere este suficientă sete şi credinţă din partea noastră, pentru ca râuri de apă vie să curgă din noi (Ioan 7:37-39).

Trebuie să dorim serios darurile Duhului dacă vrem să le avem (1Corinteni 14:1). Altminteri nu le vom avea niciodată.

O biserică fără darurile Duhului Sfânt este ca un om care trăieşte dar este surd, orb, mut şi olog – şi prin urmare inutil.

6. Calea crucii este calea vieţii

„Dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El” (2 Timotei 2:11).

Nu există altă cale de a avea viaţa lui Isus manifestată în trupul nostru decât acceptând moartea vieţii Sinelui, în toate situaţiile pe care Dumnezeu le plănuieşte şi le pregăteşte pentru noi (2 Corinteni 4:10,11).

Trebuie să ne „socotim morţi faţă de păcat” (Romani 6:11) în toate situaţiile, dacă vrem să învingem păcatul. Noi trebuie „să facem să moară faptele trupului prin Duhul”, dacă vrem să trăim (Romani 8:13). Duhul Sfânt ne va conduce întotdeauna la cruce în viaţa de zi cu zi.

Suntem trimişi de Dumnezeu în situaţii unde „suntem daţi morţii toată ziua” (Romani 8:36) şi „suntem daţi la moarte din cauza lui Isus” (2 Corinteni 4:11). În astfel de situaţii trebuie să acceptăm „omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10), pentru ca viaţa lui Isus să se poată manifesta în noi.

7. Opiniile oamenilor sunt bune doar de aruncat la gunoi

„Terminaţi-o cu omul, a cărui suflare este în nările sale; căci ce preţ are el?” (Isaia 2:22)

Când suflarea unui om părăseşte nările sale, el nu este mai bun decât praful pe care călcăm. De ce ar trebui atunci să mai valorizăm opinia unui om?

Dacă nu suntem înrădăcinaţi şi bazaţi pe faptul că opiniile TUTUROR fiinţelor umane adunate laolaltă sunt potrivite doar pentru coşul de gunoi, niciodată nu vom fi capabili să-I slujim eficient Domnului.

Dacă noi căutăm să facem pe plac chiar şi numai unui singur om, nu putem fi slujitori ai lui Hristos (Galateni 1:10).

Oprinia fiecărui om este fără valoare comparativ cu opinia lui Dumnezeu. Acela care este convins de acest lucru va căuta în consecinţă numai aprobarea lui Dumnezeu pentru viaţa şi lucrarea sa. Nu va căuta niciodată să-i impresioneze pe oameni sau să se justifice pe sine înaintea lor.

 

8. Dumnezeu detestă tot ceea ce această lume consideră a fi măreţ

„Ce este înălţat printre oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

Lucrurile considerate importante în lume, nu numai că nu au nici o valoare în ochii lui Dumnezeu dar, în realitate, sunt o urâciune pentru El. Întrucât toată onoarea lumii este o urâciune pentru Dumnezeu, ea trebuie să fie o urâciune şi pentru noi.

Banii sunt ceva ce toată lumea de pe pământ consideră a fi valoros. Dar Dumnezeu spune că aceia care iubesc banii şi tânjesc să fie bogaţi vor avea de suferit, mai devreme sau mai târziu, următoarele opt consecinţe (1 Timotei 6:9,10): (a) vor cădea în ispită, (b) vor cădea în cursă, (c) vor cădea în pofte nebune, (d) vor cădea în pofte periculoase, (e) se vor cufunda în ruină, (f) se vor afunda în distrugere, (g) vor rătăci de la credinţă şi (h) se vor străpunge singuri cu multe dureri.

Am văzut aceste lucruri întâmâmplându-se iar şi iar credincioşilor de peste tot. Una din principalele cauze datorită căreia cuvântul profetic al Domnului de- abia este auzit în aceste zile, în ţara noastră, este aceea că majoritatea predicatorilor sunt iubitori de bani. Isus a spus că adevăratele bogăţii (cuvântul profetic fiind una dintre ele) nu vor fi date de către Dumnezeu acelora care au fost necredincioşi cu banii (Luca 16:11). De aceea auzim atât de multe predici şi mărturii plictisitoare în adunările bisericii şi la conferinţe.

9. Nimeni nu ne poate răni decât noi înşine

„Şi cine vă va face rău dacă sunteţi plini de râvnă pentru bine?” (1Petru 3:13)

Dumnezeu este aşa de puternic încât El face ca TOATE LUCRURILE să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi care sunt chemaţi după planul Său – adică, pentru aceia care nu au nici o ambiţie pe pământ în afara voii Lui pentru viaţa lor (Romani 8:28). Unul care are ambiţii egoiste nu poate pretinde această promisiune. Dar dacă acceptăm voia lui Dumnezeu total, putem pretinde această făgăduinţă în fiecare minut al vieţii noastre pe pământ. Nimic nu ne poate face rău.

Tot ceea ce alţii ne fac – bun sau rău, involuntar sau voluntar – va trece prin filtrul Romani 8:28 şi va ieşi lucrând spre ceea se este cel mai bine pentru noi – făcându-ne de fiecare dată tot mai asemenea lui Hristos (Romani 8:29) – care este binele pe care Dumnezeu l-a planificat pentru noi.

Acest filtru funcţionează perfect de fiecare dată pentru aceia care îndeplinesc condiţiile prezentate în acest verset.

În plus, 1Petru 3:13 ne spune că nimeni nu ne poate face rău dacă noi suntem

„plini de râvnă pentru bine”.

 

Din nefericire, acest verset nu este aşa de bine cunoscut cum este Romani 8:28. Dar noi trebuie să-l popularizăm acum. În orice caz, totodată această promisiune este aplicabilă numai acelora care sunt devotaţi în a-şi menţine inimile bune faţă de toţi oamenii. Va fi imposibil pentru orice demon sau fiinţă umană să facă rău unui astfel de credincios.

De aceea, oricând un creştin se plânge că alţii i-au făcut rău, el admite, în mod indirect, că nu-L iubeşte pe Dumnezeu, că nu este chemat potrivit planului lui Dumnezeu şi că nu a fost plin de râvnă pentru ceea ce este bine. Altminteri, orice i-ar fi făcut alţii, n-ar fi lucrat decât pentru binele lui, şi atunci n-ar mai fi avut nici o plângere.

În realitate, singura persoană care îţi poate face rău eşti tu însuţi – prin necredincioşia ta şi prin atitudinile tale greşite faţă de alţii.

Acum am aproape 60 de ani şi pot spune cu sinceritate că, în toată viaţa mea, nimeni n-a reuşit vreodată să-mi facă rău. Mulţi au încercat, dar TOT ceea ce au făcut a lucrat numai pentru binele maxim al meu şi al lucrării mele. Deci Îl pot lăuda pe Dumnezeu şi pentru acei oameni. Aceia care mi s-au împotrivit au fost de cele mai multe ori aşa numiţi „credincioşi” care nu au înţeles căile lui Dumnezeu. Vă împărtăşesc experienţa mea numai ca să vă încurajez că aceasta poate fi şi mărturia voastră – întotdeauna.

10. Dumnezeu are un plan perfect pentru fiecare viaţă

„Căci suntem lucrarea Lui şi am fost creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte ca să umblăm în ele.” (Efeseni 2:10).

Cu mult timp în urmă, când Dumnezeu ne-a ales în Hristos, El a planificat totodată ce vom face cu viaţa noastră pământească. Acum, datoria noastră este să descoperim acel plan – zi de zi – şi să-l urmăm. Niciodată nu putem face un plan mai bun decât cel al lui Dumnezeu.

Nu trebuie să imităm ce fac alţii, pentru că planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre copiii Săi este diferit. Planul lui Dumnezeu pentru Iosif, de exemplu, a fost să stea în palatul din Egipt şi să trăiască foarte confortabil în ultimii 80 de ani din viaţa lui. Pe de altă parte, planul lui Dumnezeu pentru Moise a fost ca el să părăsească palatul din Egipt şi să trăiască în condiţii vitrege pentru ultimii 80 de ani din viaţa lui – în pustie. Dacă Moise ar fi urmat exemplul lui Iosif, iubind confortul şi odihna, el ar fi pierdut voia lui Dumnezeu pentru propria viaţă.

Astăzi, exact în acelaşi mod,, Dumnezeu poate dori ca un frate să trăiască toată viaţa în confort în SUA, iar alt frate să se trudească toată viaţa în căldura şi praful din India de Nord.

Fiecare trebuie să fie convins de planul lui Dumnezeu pentru propria sa viaţă în loc să-şi compare destinul cu cel al altui frate şi să fie invidos pe el sau să-l critice.

 

Ştiu că Dumnezeu m-a chemat să-I slujesc în India. Dar niciodată n-am pretins ca altcineva să aibă chemarea mea.

Oricum, nu vom putea niciodată să găsim voia lui Dumnezeu, dacă ne căutăm propria onoare sau dacă iubim banii sau aprobarea oamenilor.

11.A-L cunoaşte pe Dumnezeu în mod personal este secretul puterii

„Aceia din popor care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor vor rămâne tari şi vor acţiona” (Daniel 11:32)

Astăzi, Dumnezeu nu doreşte ca noi să-L cunoaştem în mod mijlocit prin alţii. El invită chiar şi pe cel mai tânăr credincios să-L cunoască în mod presonal (Evrei 8:11). Isus a definit viaţa veşnică drept a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Hristos în mod presonal (Ioan 17:3). Aceasta a fost cea mai mare pasiune a vieţii apostolului Pavel şi aceasta trebuie să fie şi cea mai mare pasiune a noastră (Filipeni 3:10).

Cine doreşte să-L cunoască personal pe Dumnezeu va trebui să-L asculte întotdeauna. Isus a spus că singurul mod în care omul poate să se menţină viu, din punct de vedere spiritual, este ascultând FIECARE cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu ( Matei 4:4 ). El a spus de asemenea că a sta la picioarele Lui şi a-L asculta pe El sunt cele mai importante lucruri din viaţa creştină (Luca 10:42).

Trebuie să ne dezvoltăm obiceiul pe care-L avea Isus de ascultare a Tatălui începând cu dimineaţa devreme în fiecare zi (Isaia 50:4), pe tot parcursul zilei; şi să fim apoi tot într-o atitudine de ascultare în timpul orelor nopţii când dormim – aşa încât, dacă ne trezim vreodată din somn, să putem spune:

„Vorbeşte, Doamne, căci slujitorul Tău ascultă” (1Samuel 3:10).

Cunoscându-L pe Dumnezeu vom deveni învingători în toate situaţiile, pentru că Dumnezeu are o soluţie pentru fiecare problemă cu care ne confruntăm – şi dacă ascultăm de El, El ne va spune care este acea soluţie.

12. Noul legământ este de departe superior vechiului legământ

„Isus este Mijlocitorul unui legământ mai bun” (Evrei 8:6).

Mulţi creştini nu cunosc faptul că există o diferenţă fundamentală între noul şi vechiul legământ (Evrei 8:8-12). Noul legământ este superior vechiului legământ, aşa cum Isus este superior lui Moise (2Corinteni şi Evrei 3).

În timp ce vechiul legământ putea purifica numai viaţa exterioară a unei persoane, prin teama de judecată şi făgăduinţa unei răsplătiri, noul legământ ne schimbă din interior, nu prin ameninţări şi promisiuni, ci prin Duhul Sfânt care ne dă caracterul lui Hristos – un caracter care este total pur şi iubitor.

E o diferenţă colosală între un porc păstrat curat prin ţinerea lui în lanţuri (frica de pedeapsă sub Lege), şi o pisică ce se menţine singură curată datorită naturii sale interioare.

 

Acest exemplu ilustrează diferenţa dintre cele două legăminte.

13. Suntem chemaţi să fim respinşi şi persecutaţi de oameni

„De fapt, toţi cei care voiesc să trăiască în evlavie în Hristos Isus vor fi persecutaţi” (2Timotei 3:12).

Isus le-a spus ucenicilor Săi că în lume se vor confrunta cu necazuri (Ioan 16:33); şi El S-a rugat Tatălui să nu-i ia pe ucenici din lume (Ioan 17:15). Apostolii i-a învăţat pe credincioşi că numai prin multe necazuri vor putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14:22).

Isus a zis că, dacă oamenii Îl numiseră pe El Însuşi şeful casei lui Beelzebul, atunci membrii casei Lui vor fi numiţi cu nume şi mai rele (Matei 10:25). Prin aceasta ştim că suntem membrii credincioşi ai casei Lui. Unele nume care mi- au fost atribuite mie personal de către alţi „credincioşi” au fost: „Diavol”, „Fiul Diavolului”, „Spirit Rău”, „Antihrist”, „Înşelător”, „Terorist”, „Criminal” şi

„Diotref”. În consecinţă, a fost o mare onoare să fiu identificat ca parte a casei lui Isus. Toţi care-I slujesc Domnului cu credincioşie vor experimenta aceasta.

Isus a spus de asemenea că un proroc adevărat nu va fi preţuit de „rudele lui” (Marcu 6:4). Isus Însuşi nu a fost acceptat de membrii familiei Lui. Fiecare proroc adevărat al lui Dumnezeu va fi respins şi dispreţuit de propriile rude chiar şi în zilele noastre. În acelaşi mod, un apostol adevărat va fi de asemenea

„vorbit de rău” şi tratat „ca gunoiul lumii, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13).

Suferinţa şi respingerea a fost întotdeauna destinul rezervat de Dumnezeu celor mai mari slujitori ai Săi.

Învăţătura potrivit căreia biserica va fi răpită înaintea „marelui necaz” este una populară pentru majoritatea credincioşilor, pentru că le gâdilă auzul. Dar Isus a spus foarte clar, în Matei 24:29-31, că El va veni să-Şi ia aleşii numai DUPĂ marele necaz. NU EXSTĂ NICI UN VERSET ÎN ÎNTREG NOUL TESTAMENT CARE SĂ NE SPUNĂ CĂ BISERICA VA SCĂPA DE MARELE NECAZ PRIN ACEEA CĂ VA FI RĂPITĂ DIN EL.

Această doctrină a fost inventată de către oameni, în Anglia mijocului de secol 18.

Noi trebuie să ne pregătim biserica din ţara noastră pentru persecuţie.

14. Trebuie să-i primim pe toţi aceia pe care Dumnezeu i-a primit

„Dar acum, Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum I-a plăcut” (1Corinteni 12:18,25).

Dumnezeu a ridicat oameni în momente de timp diferite, în locuri diferite, ca să dea o mărturie pură pentru EL.

 

Dar, după ce acei oameni ai lui Dumnezeu au murit, urmaşii lor au transformat grupurile lor în unele exclusiviste şi cultice.

Însă trupul lui Hristos este mai extins decât orice grup. Şi nu trebuie să uităm acest lucru. Mireasa lui Hristos se găseşte în multe grupuri din zilele noastre.

De aceea noi trebuie să căutăm părtăşia cu toţi aceia pe care Domnul i-a acceptat, chiar dacă poate nu avem posibilitatea să lucrăm împreună cu mulţi dintre ei, datorită diferenţelor de interpretare a Cuvântului lui Dumnezeu.

15. Trebuie să tratăm fiecare fiinţă umană cu demnitate

„Cu limba noastră noi binecuvântăm pe Domnul şi Tatăl, şi tot cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa fraţii mei!” (Iacov 3:9,10).

Orice cuvânt sau acţiune care înjoseşte un om nu vine niciodată de la Dumnezeu. Întotdeauna este de la Satan care caută să înjosească şi să degradeze oamenii.

Ni se porunceşte să vorbim „cu blândeţe şi cu teamă” (1Petru 3:15) tuturor oamenilor – fie ei soţii, soţi, copii, tineri, cerşetori sau duşmani. Toţi oamenii trebuie trataţi cu demnitate. De exemplu, când oferim un dar unui frate mai sărac, trebuie să o facem astfel încât să nu-i răpim demnitatea de fiinţă umană. Trebuie să fim fratele lui iar nu binefăcătorul lui.

16. Trebuie să destăinuim numai lui Dumnezeu nevoile noastre financiare

„Şi Dumnezeul meu să îngrijească din plin de toate nevoile voastre, potrivit bogăţiilor Sale, în slavă, în Hristos Isus” (Filipeni 4:19).

Lucrătorii creştini permanenţi trebuie să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor financiare şi trebuie să le mărturisească numai Lui. Atunci Dumnezeu îi va îndemna pe copiii Lui să suplinească nevoile lor. Ei nu trebuie să trăiască „cu credinţă în Dumnezeu şi cu insinuări/ aluzii către alţi credincioşi” aşa cum trăiesc mulţi astăzi.

„Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei care vestesc Evanghelia să trăiască din Evanghelie” (1Corinteni 9:14). Deci acelora care-I slujesc Domnului în regim permanent li se permite să primească daruri de la alţi credincioşi. Dar niciodată nu trebuie să primească un salariu. E o diferenţă colosală între daruri şi un salariu. Darurile nu pot fi pretinse, în timp ce un salariu poate fi revendicat. Aici se află cauza alunecării de la credinţă a majorităţii bisericilor şi instituţiilor creştine de astăzi.

Oricum, nu trebuie să primim niciodată vreun dar pentru folosul nostru personal sau al familiei noastre de la oameni care sunt mai săraci decât noi. Dacă astfel de oameni ne oferă daruri, noi trebuie ori să dăm aceşti bani unor oameni mai săraci decât ei sau să-i punem în colecta pentru lucrarea Domnului.

 

Iată „Zece Porunci” legate de bani pe care toţi lucrătorii permanenţi vor trebui să facă bine să ia aminte la ele:

1. Niciodată să nu-ţi faci cunoscute nevoile financiare altcuiva decât lui Dumnezeu (Filipeni 4:19).

2. Nu accepta niciodată bani de la necredincioşi (3Ioan 7).

3. Nu aştepta niciodată nici un dar de la nimeni (Psalmul 62:5).

4. Nu permite nimănui să te controleze sau să-ţi influenţeze lucrarea prin a-ţi oferi bani.

5. Nu accepta niciodată bani de la aceia care nu primesc lucrarea ta.

6. Nu accepta niciodată bani pentru nevoile tale personale sau familiale de la cineva mai sărac decât tine.

7. Să nu fii niciodată dependent de vreun om pentru nevoile tale financiare.

8. Niciodată să nu administrezi banii lui Dumnezeu într-un mod care i-ar determina pe alţii să te suspecteze de administrare greşită (2Corinteni 8:20,21).

9. Nu fii niciodată entuziasmat când primeşti bani.

10. Nu fii niciodată deprimat când pierzi bani.

Concluzie

Sper că aceste adevăruri nu doar te vor încuraja, dar totodată te vor şi elibera. Dacă eşti hotărât în ce priveşte umblarea ta cu Domnul şi lucrarea ta, ar trebui să iei în serios aceste adevăruri în viaţa ta de zi cu zi.

PRINCIPIILE SLUJIRII LUI DUMNEZEU

(Mesaj transmis liderilor creştini evanghelici la conferinţa „All-India” pe marginea misiunii bisericii şi pregătirii liderilor – Decembrie 17, 1997).

Aş vrea să mă întorc la Cuvântul lui Dumnezeu, în Apocalipsa, capitolul 4. După ce, în capitolul 1, Domnul i-a oferit lui Ioan o revelaţie a Lui Însuşi, El i-a oferit şi o vedere în profunzime asupra stării reale a multor biserici din acea parte a lumii – în capitolele 2 şi 3. După cum ştiţi, multe din acele biserici se aflau într-o stare foarte decadentă. Apoi, în capitolul 4:1, Domnul îi spune lui Ioan: „Suie-te aici!”

Ce cuvânt scump este acesta!

Când vedem starea lucrurilor din jurul nostru şi întâmpinăm probleme pentru care nu avem soluţie, este bine să-L auzim pe Domnul spunându-ne: „Vino mai sus! Vino şi vezi lucrurile din perspectiva Mea – şi nu de la nivelul de jos, pământesc, de la care ai privit până acum lucrurile acestea”. Cred că acesta este un cuvânt pe care noi înşine avem nevoie să-l auzim mereu – „VIN-O MAI SUS!”

Pavel spune: „Fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându- mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus”. El auzise acea chemare să vină mai sus şi niciodată nu era mulţumit, nu conta cât de sus ajunsese.

Primejdia conducerii creştine este că stăm prea mult în faţa oamenilor. Suntem aclamaţi. Acum avem până şi acoperire mediatică. Avem titluri înaintea numelor şi grade după numele noastre!! Ce altceva mai mult avem nevoie! Vă spun eu ce nevoie avem noi – AVEM NEVOIE SĂ AJUNGEM MAI APROAPE DE INIMA LUI DUMNEZEU! AVEM NEVOIE SĂ URCĂM MAI SUS!

Dumnezeu nu l-a creat pe Adam pentru că avea nevoie de un slujitor. El nu l-a creat pe Adam pentru că avea nevoie de un ucenic. Şi El nu te-a creat pe mine şi pe tine pentru că avea nevoie de slujitori sau de ucenici. El are deja destui slujitori în milioanele de îngeri. El l-a creat pe Adam, în primul rând, pentru ca Adam să poată avea părtăşie cu El. Iată de ce pentru Adam legea NU a fost:

„Şase zile să lucrezi iar a şaptea să te odihneşti”. Nu. Aceasta e venit mai târziu prin Legea lui Moise.

Adam a fost creat în cea de-a şasea zi. Şi aşa, chiar PRIMA lui zi – a şaptea pentru Dumnezeu, dar prima pentru Adam – a fost o zi de odihnă şi de părtăşie cu Creatorul lui. De-abia după acea zi de părtăşie cu Dumnezeu Adam avea să meargă în grădină şi să-I slujească lui Dumnezeu pentru următoarele şase zile.

Şi când uităm această ordine – când uităm că părtăşia cu Dumnezeu trebuie să aibă prioritate faţă de ieşirea în via Lui pentru a-I sluji – atunci înseamnă că am pierdut scopul principal al creaţiei şi al salvării noastre.

 

Putem fi aşa de ocupaţi cu cerinţele din jurul nostru – în special într-o ţară ca India – încât să nu mai avem deloc timp de părtăşie cu Dumnezeu. Putem simţi că e pierdere de timp când în jurul nostru e o aşa mare nevoie. Dar care este rezultatul unei munci bazate pe cerinţe? Probabil o muncă din abundenţă – dar calitatea ei va fi slabă. Statisticile sunt înşelătoare. Probabil aţi auzit afirmaţia că există trei tipuri de minciuni – minciuni negre, minciuni albe şi statisticile!! Statisticile sunt înşelătoare. Toată lumea are statistici în zilele noastre. Dar pe Isus niciodată nu L-au interesat statisticile.

Au fost perioade în viaţa mea când am trecut prin anumite crize. Una a fost foarte timpurie, când căutam să-I slujesc Domnului şi am descoperit că, deşi cunoşteam Cuvântul, îmi lipsea puterea! Şi astfel L-am căutat pe Dumnezeu pentru botezul în Duhul Sfânt – ca să fiu învestit cu putere din cer. Acum, ştiu că sunt concepţii diferite cu privire la acest lucru – şi nu încerc să convertesc pe nimeni. Spun doar că am fost născut din nou şi m-am botezat în apă, dar

„râurile de apă vie” nu curgeau din viaţa mea. Cu toate acestea, ştiam că Isus făgăduise că oricine credea în EL, râuri de apă vie vor curge din viaţa lor – că niciodată nu vor seca. Însă eu însumi m-am simţit sec de multe ori. Chiar dacă cunoşteam Cuvântul, chiar dacă predicam, eram sec. Foarte adesea lucrarea mea pentru Domnul a fost ca şi cum aş fi pompat cu o pompă de mână. Ştiţi ce înseamnă aceasta – pompezi şi pompezi şi ţâşnesc doar câteva şiroaie de apă. În mod sigur nu curge un râu. Dar eu înţelegeam totuşi cuvântul lui Isus în mod clar: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”.

Tot ce pot spune este că L-am căutat pe Dumnezeu şi El S-a întâlnit cu mine.

Şi acest fapt a schimbat direcţia vieţii mele.

Nu m-am alăturat bisericii Penticostale. Nu mă consider a fi un penticosatal sau un charismatic.

Dar Dumnezeu S-a întâlnit cu mine şi m-a umplut cu Duhul Său Sfânt.

Şi apoi, peste ani, am ajuns la o altă criză în viaţa mea. Aceea a fost o criză care a avut de-a face cu problema realităţii – dacă ceea ce eu predicam era de fapt adevărat în viaţa mea interioară, şi dacă povara pe care se părea că o port când le vorbeam oamenilor era ceva ce purtam de asemenea şi în inima mea.

Acum aproape 28 de ani am avut primul Congres de Evanghelism „All-India” la Deolali. Acolo am prezentat un referat. Atunci eram tânăr – doar 30 de ani. Şi ştiţi cum este când suntem tineri. Doream să-i impresionez pe toţi. Şi referatul meu a fost impresionant, pentru că muncisem din greu la el. Lucrarea mea a continuat cu călătorii în Australia şi în Singapore şi în alte locuri unde vorbeam în conferinţe despre viaţa mai profundă. Şi peste tot scopul meu era să impresionez oamenii.

Atunci Domnul mi-a vorbit şi m-a întrebat: „Vrei să-i impresionezi pe oameni sau vrei să-i ajuţi?” Eu am spus: „Doamne, vreau să-i ajut.” Atunci Domnul a spus: „Atunci opreşte-te din încercarea de a-i impresiona”. Am ajuns într-un loc în viaţa mea unde a trebuit să spun: „Doamne, viaţa mea interioară nu corespunde cu ceea ce predic”. În exterior, eram o mărturie bună. Dar gândurile şi atitudinile mele – atitudinea mea faţă de bani – nu erau asemenea

 

lui Hristos. Îl proclamam pe Hristos cu gura mea, dar Duhul lui Hristos nu-mi conducea şi gândurile mele. Şi am fost sincer cu Dumnezeu în această privinţă.

Cred că primul pas către Dumnezeu este să fii sincer.

Pe atunci eram destul de bine cunoscut. Scriam cărţi care aveau o largă circulaţie. Ţineam un program săpămânal de radio. Eram invitat încolo şi- ncoace. Într-o zi Domnul a vorbit inimii mele şi mi-a zis: „Eşti dispus să stai în faţa acelei congregaţii care te respectă şi să le spui că nu eşti sincer, că nu eşti real?” Am spus: „Da, Doamne! Nu-mi pasă ce gândesc oamenii despre mine. Vreau să faci ceva pentru mine. Îţi cer un singur lucru: Ca viaţa mea interioară să corespundă cu ceea ce predic”.

Aceasta este ceea ce I-am cerut Domnului acum 23 de ani. Dumnezeu S-a întâlnit cu mine din nou. El răsplăteşte pe aceia care-L caută cu sârguinţă. Şi Domnul mi-a spus: „Vino mai sus”.

Părtăşia cu Dumnezeu a devenit acum cel mai preţios lucru pentru mine – în ultimii 22 de ani.

Mi-a schimbat viaţa şi a îndepărtat cu totul descurajarea şi depresia din viaţa mea.

Am găsit secretul umblării cu Dumnezeu. Şi acesta a făcut lucrarea mea o bucurie! Nu mai este deloc seacă!

Toată lucrarea ta depinde de umblarea ta personală cu Dumnezeu. Vă amintiţi când Isus era în casa Mariei şi a Martei. El i-a spus Martei: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu”. De ce se îngrijora Marta? Erau nevoi de acoperit acolo. Şi ea Îl servea pe Domnul, fără egoism şi sacrificându-se pe sine, asudând în bucătărie – nu pentru a găti mâncare pentru sine, ci pentru Domnul şi ucenicii Lui. Ce serviciu mai mare decât acesta ar fi putut să facă? Era unul total neegoist!

Iar ea nu o făcea pentru bani sau pentru un salariu, aşa cum slujesc mulţi lucrători creştini din zilele noastre. Nu. Era total neegoistă! Şi, cu toate acestea, Domnul i-a spus: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu”. Ea s-a gândit că Maria era egoistă, stând acolo la picioarele Domnului şi nefăcând nici o muncă, ci doar ascultând. Şi Isus a zis: „dar UN SINGUR LUCRU trebuie. Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua”.

O parafrazare minunată a 1Corinteni 4:2 spune: „Cel mai important lucru legat de un slujitor este că el face doar ceea ce-i spune stăpânul lui”. Această afirmaţie mi-a adus atât de multă pace în inimă. Ce am eu de făcut când văd o lume în nevoie? Să trecem toţi să muncim pentru cei în nevoie? Există o mulţime de manipulatori în creştinism care sunt gata să mă pună la treabă.

Dar eu Îi spun Domnului: „Vreau să te aud pe Tine”. Există o mulţime de Marta care mă vor critica spunând: „Spune-i să nu-şi piardă vremea ascultând, când o lume în nevoie piere în păcat”.

 

Cu siguranţă trebuie să privim la nevoile lumii. Isus a spus: „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi recolta”. Trebuie să vedem nevoile şi să arătăm aceste nevoi şi altora. Da. Dar chemarea trebuie să vină de la Dumnezeu – nu de la om. Iată ce am înţeles eu.

Isus a stat în cer 4.000 de ani în timp ce lumea pierea din lipsa unui Mântuitor. Nimeni nu L-a putut presa să părărsească cerul înainte de timpul hotărât de Tatăl. Dar „la împlinirea vremii” El a venit.

Şi când a venit pe pământ, timp de 30 de ani, El a făcut scaune şi bănci – în timp ce lumea pierea! El nu putea fi pus în acţiune numai de nevoia singură. Dar când a sosit timpul potrivit, Tatăl a zis „Du-te! Şi El S-a dus. Şi El a făcut mai mult în 3 ani şi jumătate decât pot face alţii în 3.000 de ani. Pentru un slujitor cel mai important lucru nu este să alerge încolo şi-ncoace făcând cutare şi cutare lucru pentru Dumnezeu, ci să-L asculte pe EL. Este dificil să ascultăm.

În tinereţe, obişnuiam să particip într-o adunare unde studiam Scripturile, posteam şi mă rugam regulat. Eram învăţaţi ca în fiecare dimineaţă să avem un

„Timp de Pace” – un obicei bun pe care-l recomand tuturor. Dar în ciuda tuturor orelor aparent petrecute în prezenţa lui Dumnezeu, oamenii continuau să fie acrii, îndârjiţi, greu de abordat, să se judece unii pe alţii, să fie critici şi suspicioşi…..

Undeva, ceva era greşit. Am trăit momente când am petrecut doar 10 sau 15 minute cu un om evlavios şi m-am simţit provocat şi inspirat. Puteţi atunci să vă imaginaţi ce pot face 10 sau 15 minute petrecute cu Dumnezeu Însuşi? Atunci cum de noi toţi nu ne schimbăm?

Domnul mi-a arătat că eu nu-mi petreceam timpul cu EL în „timpul meu de părtăşie”. Îmi petreceam timpul cu mine însumi. Doar studiam o carte – nu era nici o diferenţă dacă în faţa mea era Biblia sau o carte de chimie. Nu-mi petreceam timpul cu Dumnezeu – ascultându-l pe El. Eu doar studiam o carte!

Isus a spus cu privire la Maria: „Un singur lucru trebuie….să asculţi”. Din acesta izvorăşte orice altceva.

Şi acesta este un mod foarte eficient de a-I sluji lui Dumnezeu pentru că El îţi poate spune ce El doreşte să faci tu!

Tatăl Îi spunea Lui Isus ce să facă. Odată Isus a fost îndemnat de Duhul să meargă pe jos 50 de mile din Galileea la Sirofenicia, dincolo de graniţele Israelului. Nu ştiu câte ore I-au trebuit să ajungă acolo – probabil o zi întreagă. Şi acolo El a întâlnit o femeie Canaaneancă, a cărei fiică era posedată de demon. El a scos afară demonul şi a arătat ucenicilor Săi marea credinţă pe care femeia o avea când a cerut doar fărâmiturile care cad de la masa copiilor. Apoi S-a întors în Galileea. Iată cum trăia Isus. A mers aşa cale lungă doar pentru UN suflet. Nu a fost impresionant – statistic vorbind!! Dar a fost potrivit voii lui Dumnezeu.

 

Isus a slujit aşa timp de 3 ani şi jumătate. Iar la sfârşitul perioadei El a spus:

„Eu Te-am preamărit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac” (Ioan 17:4). Oare împlinise El toate nevoile din lume – în India, în Africa? Nu. Nu le împlinise. Dar El sfârşise lucrarea pe care Tatăl I-o dăduse Lui s-o facă. Şi apoi nu Şi-a dorit să mai trăiască pe pământ nici măcar o zi. La fel a putut spune la sfârşitul vieţii lui şi apostolul Pavel: „Mi-am sfârşit alergarea”.

Tu ai o chemare diferită după cum şi eu am o chemare diferită în Trupul lui Hristos. Dar noi toţi trebuie să înţelegem ce doreşte Dumnezeu să facem. Una din principalele cauze a surzirii noastre faţă de vocea lui Dumnezeu este LIPSA DE REALITATE din vieţile noastre – reaua credinţă şi prefăcătoria.

Fariseii nu puteau auzi ce spunea Isus pentru că trăiau o viaţă de prefăcătorii. Ei dădeau altora impresia că erau evlavioşi. Stăteau în picioare în faţa poporului ca liderii şi învăţătorii timpului lor. Dacă i-ai fi întâlnit pe Petru sau pe Ioan, înainte ca ei să-L întâlnească pe Isus, şi i-ai fi întrebat: „Petru, Ioan, mi-aţi putea spune numele unui om al lui Dumnezeu pe care-l cunoaşteţi?”, ţi- ar fi menţionat numele unui fariseu care era un bătrân din sinagoga locală.

Pentru că aceea era judecata lor – că oamenii care studiau Scripturile, care posteau, se rugau, purtau cutiuţe mici cu versete din Scriptură pe frunte şi păreau foarte sfinţi şi evlavioşi, erau cu adevărat oamenii lui Dumnezeu. Vă puteţi imagina atunci şocul pe care l-au avut când L-au auzit pe Isus numindu- i acei bătrâni în sinagogă drept o adunătură de ipocriţi care candidau pentru intrarea în iad.

Când Isus Şi-a ales ucenicii, el nu a ales nici măcar unul din vreo şcoală Biblică. În acele zile, în Ierusalim exista o şcoală biblică condusă de Gamaliel. Dar Isus nu a mers să-şi aleagă ucenici de acolo. El i-a selectat de pe ţărmul Galileii – oameni needucaţi – şi i-a făcut apostolii Lui. Iar ei au scris cărţi pe care acum seminariile Biblice le dau oamenilor să le studieze pentru doctorate în teologie!! Nu este uimitor?? Cred că Petru singur n-ar fi fost capabil să obţină nicio calificare de la vreun seminar de-al nostru. Poate doar unul dintre ucenici ar fi fost capabil să obţină o astfel de calificare – Iuda, cel mai inteligent şi deştept dintre ei.

De ce a ales Isus astfel de oameni? Erau simpli şi dispuşi să-L asculte.

Ce freamăt se stârnea când aceşti bărbaţi simpli mergeau în vreo sinagogă şi predicau! Ei nu predicau mesaje rutinate pe care oamenii le auziseră întotdeauna. Ei erau proroci. Iar oamenilor nu le-au plăcut niciodată prorocii. În cei 1.500 de ani de istorie a Israelului, aşa cum a spus Ştefan: „Pe care dintre proroci nu i-a persecutat părinţii voştri?”

Acei apostoli nu erau vorbitori diplomaţi. Ei erau proroci. Şi cred că ţara noastră poate avea câţiva proroci în aceste timpuri, aşa încât să putem auzi ce spune Dumnezeu. Dumnezeu nu iubeşte ceea ce este mare şi grozav în ochii oamenilor.

 

Nu sunt împotriva adunărilor de acest fel. Dar am încetat să mai merg la astfel de întâlniri de mai bine de 20 de ani. Acum refuz astfel de invitaţii. Ştiu că astfel de adunări te pot face faimos. Obţii expunere mediatică. Dar, pe măsură ce am călătorit în satele din ţara noastră – unde e cea mai mare parte a lucrării mele acum – am descoperit că oamenii care fac adevărata lucrare nu sunt într-o conferinţă ca aceasta. Ei sunt necunoscuţi şi se află chiar acolo, în acele sate. Ei nu pot vorbi engleza şi cu siguranţă că nu ştiu ce înseamnă să prezinţi o dezbatere. Dar sunt plini de Duh, Îl iubesc pe Domnul şi ies să aducă suflete pierdute la Hristos. Lăudat să fie Dumnezeu pentru astfel de oameni.

Alţii îşi organizează misiuni proprii şi devin cunoscuţi ca lideri de misiune şi capătă onoarea. Dar mulţi care sunt primii acum vor fi ultimii când se va întoarce Isus. Deci este bine pentru noi să fim smeriţi. Este bine pentru noi să avem gânduri umile despre noi înşine. Poate că nu suntem aşa de mari în ochii lui Dumnezeu cum cred alţi creştini că am fi datorită diplomelor şi calificărilor noastre. Acestea pot impresiona oamenii, dar nu pe Dumnezeu. De fapt, ele nu impresionează nici pe diavolul. Diavolul se teme de un om sfânt, un om care este autentic, un om care este acelaşi în interior cum este şi în exterior, şi un om care niciodată nu predică ceea ce nu practică.

Oamenii mă întreabă: „Frate Zac, de ce nu îndemni oamenii să meargă în India de Nord?” Răspund: „Isus a predat numai ceea ce a făcut” (Faptele Apostolilor 1:1). Nu am locuit în India de Nord. Deci nu pot să cer altora s-o facă. Nu spun că n-ar trebui făcut acest lucru. Spun doar că nu pot predica ceea ce n-am făcut. Şi apoi eu nu sunt întregul trup al lui Hristos. Eu sunt doar o parte a lui. Sunt un mădular neechilibrat. Singurul om echilibrat care a călcat pe pământ a fost Isus Hristos.Voi sunteţi neechilibraţi şi la fel sunt şi eu. Haideţi să nu gândim că unul dintre noi este mai mult decât doar o parte. Fiecare parte este necesară – evanghelistul, învăţătorul, păstorul, prorocul şi apostolul – pentru ca oamenii să fie făcuţi mădulare ale trupului lui Hristos şi pentru ca acel Trup să fie zidit.

Care este chemarea noastră? Este să facem pe cineva care nu este un mădular al Trupului lui Hristos, mădular al acelui Trup? Nu este în esenţă aceasta chemarea noastră? Cred că toţi suntem de acord cu aceasta.

Fiindcă Duhul Sfânt foloseşte cuvântul „Trup”, voi folosi o ilustrare din trupul fizic. Să spunem că am avea o farfurie cu un cartof (reprezentând un necredincios), care trebuie să devină parte din trupul meu. Cum se va întâmpla aceasta? Înainte de toate se întâmplă evanghelizarea – mâna care se întinde ca să atingă şi să ia acel cartof.

Evanghelizarea este întotdeauna prima lucrare în această activitate. De aceea niciodată nu subestimez evanghelizarea. O apreciez foarte mult – şi mai ales pe aceia care sunt implicaţi în această lucrare în căldura şi praful Indiei de Nord. Sunt interesat să citesc revistele lor – am mai multe numere acasă – să citesc despre lucrarea acestor fraţi dragi ai mei care trudesc acolo. Am fost acolo din când în când să-i şi întâlnesc pe unii dintre ei

 

Deci, aici este mâna care ia cartoful din farfurie. Cartoful nu va deveni niciodată parte a trupului meu dacă „evanghelistul” (mâna mea) nu iese şi face

„evanghelizarea” (pune cartoful în gura mea).

Dar asta-i tot?? Dacă doar ţin cartoful în gura mea va deveni el o parte a trupului meu? Nu, nu va deveni. După o vreme, se va strica în gura mea şi-l voi scuipa. Iată cum unii convertiţi s-au stricat în unele din bisericile noastre! Ei sunt doar luaţi şi ţinuţi în gură!

Însă ceva mai mult trebuie să i se întâmple acelui cartof. Trebuie să fie mestecat şi zdrobit de dinţii mei.

Cartoful îşi poate atunci imagina că totul s-a sfârşit. Dar nu s-a sfârşit totul! Cartoful merge mai departe în stomac şi acolo sunt turnaţi peste el acizi fără milă.

Aceasta este o imagine a lucrării profetice din biserică. Ştiţi că nu este deloc comod să ţi se toarne acid peste corp. Lucrarea delicată de luare din farfurie a fost aşa de frumoasă. Dar când este turnat acid peste noi, nu mai este deloc plăcut. Acum cartoful este fărâmiţat complet şi nu mai seamănă deloc a cartof.

Dar în câteva săptămâni, iată!, a devenit sânge şi carne şi oase – o parte a trupului meu!

Acum, a cui slujbă a fost cea mai importantă în această activitate. Ce lucrare are vreunul dintre noi pe care să n-o fi primit-o? Dacă suntem smeriţi, vom recunoaşte că suntem neechilibraţi. Mâna nu este mai importantă decât stomacul. Se completează reciproc. Din nefericire, în creştinism există această competiţie eternă între membrii – mâna care-şi construieşte propria împărăţie, stomacul care-şi construieşte propria împărăţie, şi gura care şi-o construieşte pe a ei!! Ce avem noi atunci? Nu un trup, ci un „Laborator de Anatomie”, cu o gură colo, un stomac dincolo, o mână aici şi un picior acolo. Aceasta nu este un trup!

De ce avem nevoie cel mai mult? Da, este adevărat, avem nevoie de învăţătură. Dar mai mult decât orice altceva avem nevoie de smerenie. Avem nevoie să recunoaştem că toţi suntem în mod egal importanţi – fiecare membru în trupul lui Hristos. Iar marele lider misionar nu este mai valorors în lucarea lui decât fratele sărac care nu poate vorbi engleza fluent, dar care pleacă şi aduce suflete la Hristos. Ei toţi sunt parte a aceluiaşi trup.

„Suie-te mai sus”, spune Domnul, „şi uită-te la lucruri din punctul Meu de vedere”. Lucrurile arată foarte diferit când sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu, decât atunci când sunt privite dintr-un punct de vedere pământesc.

De ce atât de mulţi lucrători creştini au o opinie aşa de înaltă despre ei înşişi?

Fii sincer. Care sunt gândurile pe care le nutreşti despre tine însuţi când eşti numai tu singur? Sunt ele gânduri de smerenie, de recunoaştere a faptului că tu însuţi nu eşti nimic?

 

Sunt momente când stau afară şi privesc stelele. Ştiu că sunt milioane de stele şi că întregul pământ este doar o minusculă pată în acest univers. Şi spun: „O, Doamne, cât de măreţ eşti Tu! Ce mare este acest univers! Eu sunt un fir aşa de mic de praf pe această pată numită Pământ. Şi iată-mă pretinzând că Te reprezint pe Tine şi predicând probleme aşa de măreţe. Te rog ajută-mă să am o părere despre mine mai cumpătată”. Vă recomand ca voi toţi să-I spuneţi aceasta lui Dumnezeu.

Dumnezeu dă har celui smerit. Oricine poate avea cunoaştere. Dar numai cel smerit poate primi har. Avem mult mai multă nevoie de har decât de cunoaştere.

M-am gândit la tinerii care vin la Domnul şi care sunt persecutaţi de familii pentru credinţa lor. Când vine o asemenea persoană la una din bisericile noastre, ce vede? Vede oare acolo spiritul lui Isus Hristos? Oamenii din jurul nostru au o impresie foarte greşită despre creştinism.

Am crezut mult timp că primul principiu al tuturor lucrărilor eficiente – fie evanghelizare sau orice altceva – se regăseşte în Evrei 2:17, unde spune că Isus

„a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate”. Vreau să meditez asupra acestui verset – El a fost făcut asemenea fraţilor Săi ÎN TOATE.

Cum le pot sluji celorlalţi? Trebuie să fiu făcut asemenea lor în toate. Trebuie să mă cobor la nivelul lor.

De ce nu pot comunica cu o frunicuţă care se târăşte pe podea? Pentru că sunt prea mare.

Dacă merg la acea frunică în forma umană, va fi îngrozită. Singurul mod în care pot comunica cu acea furnică este, în primul rând, devenind ca ea. Singurul mod în care Dumnezeu a putut comunica cu noi a fost ca EL să devină ca noi. Toţi putem înţelege lucrul acesta. Dar haideţi să ne amintim de el şi în slujirea noastră pentru alţii – fie într-o biserică locală sau într-o zonă izolată – primul principiu este aceasta – să fii făcut ca ei în toate lucrurile, „să stăm în locul unde se află ei”, aşa cum a spus Ezechiel (Ezechiel 3:15).

Aceasta înseamnă, de exemplu, că nu vrem să ne înălţăm deasupra altora în nici un mod. De aceea Isus le-a spus ucenicilor lor ca niciodată să nu-şi asume titluri ca „Învăţător”, „Tată” sau orice alt titlu.

Deoarece un titlu te va înălţa deasupra oamenilor pe care-i slujeşti. Îi vei intimida cu importanţa ta, în loc să fii unul ca ei.

În ciuda unui asemenea avertisment, astăzi noi avem încă o mulţime de oameni care poartă titluri în creştinism.

Credem că-I putem sluji lui Dumnezeu mai bine adoptând metodele lumii. Dar acest lucru nu este deloc adevărat.

 

În Vechiul Testament, citim că, odată, filistenii au capturat chivotul lui Dumnezeu. Dar au avut probleme din cauza lui şi de aceea l-au trimis înapoi cu un car cu boi. Mulţi ani mai târziu, când David a trebuit să mute chivotul, s- a gândit în sinea lui: „Hei, asta-i o idee bună. Modul în care ne învaţă Legea că ar trebui transportat chivotul, şi anume purtat pe umerii Leviţilor, este foarte bun, însă pentru distanţe scurte. Dar pentru distanţe lungi, metoda filistenilor cu siguranţă e mai bună”. Şi aşa a pus chivotul într-un car tras de boi. Şi ştiţi ce s-a întâmplat. Boul s-a poticnit şi Uzia a întins mâna să stabilizeze chivotul. Dumnezeu S-a mâniat şi l-a izbit de moarte pe Uzia chiar în acel loc, pentru că el nu era levit.

Dumnezeu nu-şi schimbase metodele Lui. David a fost extrem de tulburat. Dar unde a început totul? A început cu David care i-a imitat pe filisteni. Şi aşa a venit moartea.

Moarte vine întotdeauna când noi imităm metodele lumii, când bisericile creştine sunt administrate ca întreprinderile private, şi când banii devin Factorul Numărul Unu în lucrarea creştină.

O întrebare bună pe care ne-am putea-o pune nouă înşine este dacă biserica sau organizaţia pe care o conducem va supravieţui în cazul în care n-ar mai intra nici un ban. Sau se va prăbuşi totul atunci? O lucrare adevărată a lui Dumnezeu poate folosi banii, dar niciodată nu va fi dependentă de bani. Va fi dependentă numai de Duhul Sfânt

Biblia spune că Duhul este gelos (Iacov 4:5) – gelos când altceva sau altcineva ia locul Lui care i se cuvine în biserică. Ar putea fi muzica. Nu sunt împotriva muzicii. Cred că ar trebui să avem cea mai bună muzică posibilă, fără să imităm lumea.

Dar noi nu trebuie să depindem de muzică.

De exemplu, la sfârşitul unei adunări, dacă noi credem că punând orga să cânte blând îi putem determina pe oameni să ia o decizie, ce este aceasta? Este manipulare psihologică, nu puterea Duhului Sfânt.

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu este predicat în puterea Duhului, aşa cum a predicat Isus şi cum a predicat Petru, nu ai nevoie de nici o orgă care să cânte blând la sfârşit. Poţi să o ai dacă doreşti, dar nu va ajuta. Dar dacă nu ai puterea Duhului Sfânt, atunci va trebui să manipulezi psihologic oamenii ca să- i determini să ia o decizie. Vei descoperi în cele din urmă însă că astfel de decizii sunt doar emoţionale şi superificiale.

Duhul Sfânt este gelos pentru locul Lui corect în biserică. Nu-L poţi înlocui cu teologie. Nu-L poţi înlocui cu muzică. Nu-L poţi înlocui cu bani. Mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri. Folosiţi-le pe toate. Isus a folosit banii. Deci cum am putea să fim noi împotriva lor? Este scris că Isus a cântat un imn. În Evrei 2:12, citim că Isus Însuşi este Cel Care conduce biserica în lăudarea Tatălui. Deci când Îl lăudăm pe Dumnezeu, noi doar ne urmăm Liderul. Deci cum am putea fi împotriva muzicii? Nu suntem împotriva nici unuia dintre aceste lucruri. Dar se pune întrebarea de ce suntem dependenţi.

 

Depindem noi de personalităţi importante sau de mari predicatori? Nu. Duhul Sfânt este gelos.

Isus a devenit un rob. Fiecare lider creştin vorbeşte despre stilul de viaţă-rob şi despre a fi un rob, multe cărţi fiind scrise totodată pe marginea acestui subiect. Dar ce înseamnă în termeni practici? Permite-ţi-mi să vă întreb: Cum vă trataţi colegii de muncă? Cum îţi tratezi cel mai proaspăt coleg de muncă, cel care s-a alăturat echipei abia ieri? Este el cu adevărat un frate pentru tine sau el trăieşte cu teamă de tine?

Dacă-i aşa, atunci chiar dacă predici despre slujire până la Ziua judecăţii de apoi, îţi spun că nu ai înţeles-o. Tu nu L-ai văzut pe Isus.

Isus a fost aşa de simplu. Niciodată El nu i-a intimidat pe oameni. El a spus:

„Eu sunt un fiul al omului” – şi aceasta înseamnă „un om obişnuit”. El era Fiul sfânt şi pur al lui Dumnezeu care trăise din toată veşnicia cu Tatăl. Dar El a venit şi a trăit pe pământ ca un om obişnuit. El a devenit ca fraţii Săi în toate lucrurile.

Pentru ca noi să devenim ca fraţii noştri în toate lucrurile, ceva din noi trebuie să moară. Se spune despre Isus că „El S-a smerit pe Sine până la moarte”. Când murim pentru Sine, ne dovedim smerenia.

Sămânţa de grâu care cade pe pământ şi moare garantează mult fruct. Acesta a fost unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit când am avut acea criză de realitate cu Domnul acum 22 de ani. Am înţeles că cea mai mare lucrare pe care o puteam face pentru Domnul în India era să cad pe pământ şi să mor – să mor faţă de voinţa mea, faţă de ceea ce oamenii gândeau despre mine, faţă de ambiţiile mele, faţă de scopurile mele, faţă de dragostea mea de bani, faţă de tot

– şi în special faţă de mine Însumi – aşa încât după aceea Isus singur să fie totul pentru mine, aşa încât să mă pot uita în sus la El în fiecare zi şi să spun cu sinceritate (ca psalmistul), „Pe cine altul am eu în cer, afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine” (Psalmul 73:25).

Există momente când stau pe patul meu şi-I spun Domnului: „Doamne, lucrarea mea nu este dumnezeul meu. Tu singur eşti Dumnezeul meu. Nimeni nu va lua vreodată locul Tău. Tu eşti totul pentru mine. Poţi să-mi iei vocea, să mă paralizezi sau să faci ce vrei cu mine. Eu tot Te voi iubi din toată inima mea”. Nimeni nu-mi poate răpi bucuria mea – pentru că în prezenţa lui Dumnezeu este o abundenţă de bucurie.

Numai din acea fântână pot curge râuri de apă vie prin noi.

Un ultim singur lucru: Cu mulţi, mulţi ani în urmă, când eram un tânăr creştin, Domnul mi-a vorbit din 2Samuel 24:24, unde David spune: „Nu voi oferi Domnului ceva ce nu mă costă nimic”.

Ceea ce Domnul a vorbit inimii mele în acea zi a fost că, atunci când a venit pe pământ, El oferise ceea ce Îl costase totul. Şi dacă aveam de gând să-I slujesc

 

trebuia să-L slujesc în acelaşi spirit. Fiecare slujire a mea trebuie să mă coste ceva.

Cum e cu slujirea ta pentru Domnul? Te-a costat ceva? Astăzi, avem mulţi oameni în lucrarea creştină din India care câştigă de cinci până la 10 ori mai mult decât ar fi câştigat într-o slujbă laică.

Este oare acesta sacrificiu?

Când am părăsit slujba de la Marina Indiană, acum 31 de ani, am luat decizia ca niciodată să nu primesc bani care mi-ar creşte venitul lunar la mai mult decât aş fi câştigat într-o slujbă laică. Acea decizie m-a menţinut 31 de ani.

Nu trebuie să-i judecăm pe alţii. Şi eu nu sunt aici să vă judec. Nu-i cunosc pe cei mai mulţi dintre voi şi de aceea este uşor pentru mine să spun: Întreabă-te singur cât ai fi câştigat astăzi dacă te aflai într-o slujbă laică?

John Wesley obişnuia să le spună colegilor săi: „Să nu laşi niciodată să se spună că ai devenit bogat predicând evanghelia”.

Ştiţi unde suferă cel mai mult lucrarea creştină? Chiar aici, în această zonă. Nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi banilor. Acesta este aspectul pe care trebuie să-l tratăm în primul rând. Putem să ne petrecem timpul discutând aici despre toate subiectele de pe pământ. Dar dacă nu abordăm această problemă a iubirii de bani, toată lucrarea noastră va fi inutilă.

Oamenii îşi mută domiciliul dintr-un loc într-altul. Nu e nimic greştit în aceasta. Şi Isus şi-a mutat locuinţa din ceruri pe pământ. Dar când S-a mutat, acesta a fost un pas JOS. Şi s-a întâmplat pentru că El a avut o preocupare sinceră pentru oamenii de aici de pe pământ.

De ce v-aţi schimbat domiciliul?

Din nou eu nu vă judec. Eu doar întreb.

V-aţi mutat reşedinţa pentru că aţi simţit că din noua locaţie puteţi sluji Domnului mai eficient decât în India – ţara pentru care PĂREŢI a purta o povară aşa de grea?

Porţi o povară autentică?

Putem oare trăi în confortul Indiei de Sud şi să avem o povară pentru satele din India de Nord?

Probabil că voi puteţi. Însă eu nu văd cum eu aş putea face aceasta.

Puteţi trăi în Statele Unite ale Americii şi să purtaţi o povară pentru India? Da – dar numai pe hârtie. Pe hârtie poţi fi împovărat cu toate!

Diavolul este un mare înşelător. Pe noi ne înşeală total. Ne face să simţim că purtăm o grea povară pentru ceva când de fapt nu avem nimic, doar aer fierbinte!!

 

Vreau să fii sincer cu tine însuţi.

Eu nu fac aici o prezentare. Îmi împărtăşesc inima cu voi. Şi sper că, în acelaşi timp, este şi inima lui Dumnezeu.

Nu vă judec, fraţii şi surorile mele. Cu ceva ani în urmă Dumnezeu mi-a spus: Dacă îi judeci pe alţii te vei distruge pe tine însuţi”.

Stau înaintea lui Dumnezeu astăzi şi spun că nu judec pe nimeni. Mă judec pe mine însumi. Şi mă pocăiesc. Viaţa mea este una de pocăinţă zilnică – deoarece nu văd asemănarea lui Hristos în multe zone ale vieţii mele. Mă pocăiesc şi spun: „Doamne, nu am vorbit prietenos cu acea persoană Vreau să învăţ cum să vorbesc”.

Omul care nu-şi poate stăpâni limba – creştinismul lui nu valorează nimic, aşa cum spune Iacov (Iacov 1:26).

Şi vreau să ţin acel verset înaintea ochilor mei întotdeauna.

Odată Pavel a spus ceva despre lucrătorii împreună cu el. Când a căutat pe cineva pe care să trimită la Filipi a spus că nu l-a putut găsi decât pe Timotei, pentru că toţi ceilalţi, care erau cu el atunci, îşi căutau propriul interes!! (Filipeni 2:19-21). A afirmat aceasta nu despre păgâni, ci despre unii din colegii lui. Numai să ajungi în echipa lui Pavel era o onoare, căci Pavel era tipul de persoană care nu i-ar fi permis nici măcar unui Marcu să continue să fie parte din echipa sa, când a simţit că Marcu nu era suficient de radical. Cu toate acestea, Pavel a considerat că majoritatea colegilor lui îşi căutau propriul interes.

Astăzi mulţi predică evanghelia şi par a fi împovăraţi pentru suflete dar ei caută de fapt propriul câştig şi confort. Ei se promovează pe ei înşişi.

Ei îşi promovează copiii şi proprii membri de familie – ca să preia activitatea lor atunci când se retrag!!

Saul a vrut de asemenea să-l promoveze pe Ionatan. Dar Dumnezeu a spus:

„Nu Ionatan, ci David e cel care va continua ca viitor rege”. Acest lucru l-a înfuriat pe Saul şi a încercat să scape de David ca să-şi promoveze propriul fiu.

Crezi că astfel de lucruri nu se întâmplă astăzi în creştinism? Ba da, se întâmplă. Când Îi slujim Domnului şi spunem adevărul, nu vom fi simpatizaţi. Dar dacă noi căutăm să fim pe placul oamenilor, atunci nu putem fi slujitorii lui Hristos.

Vreau să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare frate şi soră – şi mai ales pentru aceia care slujesc în condiţii dificile, care au făcut sacrificii despre care nu vom şti până când va veni Isus din nou, care nu sunt cunoscuţi în cercurile creştine, ale căror nume nu sunt vestite şi care nu au nici o acoperire mediatică dar care sunt temători de Dumnezeu, oameni smeriţi, care răspândesc în mod sacrificial evanghelia lui Isus Hristos în ţara noastră. Vreau să-i salut. Îl laud pe Dumnezeu cu toată inima mea pentru astfel de oameni. Eu nu stau nicăieri

 

dacă ar fi să mă compar cu vreunul dintre ei. Mulţi dintre ei muncesc în bisericile şi în organizaţiile noastre. Haideţi să le urmăm paşii. Amin.

Cine are urechi de auzit, să audă. Amin.

CUM DECADE O MIŞCARE SPIRITUALĂ

„Mântuieşte, Doamne, căci s-au dus oamenii evlavioşi, s-au sfârşit credincioşii dintre fiii oamenilor!” (Psalmul 12:1).

Situaţia descrisă în versetul de mai sus este o descriere potrivită a creştinismului de astăzi. Vedem cum, în zilele noastre, chiar credincioşi care odată urmăreau sfinţenia au început să se compalcă în înşelăciune, linguşire şi minciuni – ca să-şi împlinească propriile scopuri.

Sinceritatea este ceea ce Dumnezeu caută la noi toţi în primul rând. Putem avea o mie şi una de defecte şi să facem tot atâtea greşeli. Dar dacă suntem sinceri, Dumnezeu poate face minuni cu vieţile noastre.

În Matei 16:3, Isus i-a certat pe farisei punându-le o întrebare: „Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, dar semnele timpurilor nu le puteţi deosebi?”

Dacă nu citim semnele timpurilor în care trăim acum, Isus va trebui să ne certe exact cum a făcut fariseilor.

Când oamenii cunosc Biblia, dar nu-L cunosc pe Dumnezeu Însuşi, pot fi înşelaţi uşor – căci fiecare cult din lumea aceasta foloseşte Biblia ca manual şi au propriile texte doveditoare ca să promoveze doctrinele lor specifice. De aceea s-au înmulţit în acest secol atât de multe culteşi au devenit la modă şi acceptabile multor oameni din lumea întreagă. Chiar şi credincioşii sunt duşi în rătăcire şi-şi pierd mântuirea.

Sub noul legământ, Dumnezeu vrea ca fiecare copil al Lui să-L cunoască pe El personal (Evrei 8:11), spre deosebire de timpurile vechiului legământ când numai profetul (care apărea rar) putea să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal. De fapt, copilul lui Dumnezeu aflat sub noul legământ Îl poate cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi într-un mod mai personal decât cel mai mare profet aflat sub vechiul legământ. Isus a spus aceasta, într-un mod foarte specific (Matei 11:11).

Sunt foarte puţini credincioşi care au o pasiunea să-L cunoască pe Însuşi Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre ei par să fie zeloşi doar în ce priveşte aprofundarea cunoaşterii Bibliei şi trăirea de experienţe emoţionale spectaculoase.

Totul este un semn că am ajuns în ultimele minute ale ultimei ore din zilele din urmă în care Pavel a spus că va fi greu să fii creştin (2Timotei 3:1).

Va fi greu să fii creştin în zilele din urmă, nu datorită persecuţiei sau a opoziţiei, ci fiindcă mulţi oameni vor avea „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea” (2Timotei 3:5). Cu alte cuvinte, ei vor excela în acurateţea tiparului şi a doctrinei Noului Testament dar nu vor fi interesaţi de dedicarea personală lui Hristos sau de sfinţirea practică.

 

Majoritatea dintre noi cei care în trecut am părăsit denominaţiuni moarte, le- am părăsit pentru că noi căutam realitate spirituală. Poate că am început căutarea noastră cu seriozitate. Dar Satan este foarte abil în abaterea credincioşilor către ceva cultic, asemenea cultului Fariseilor din timpul lui Isus.

Istoria Israelului ne-a fost oferită pe larg în Vechiul Testament tocmai ca să ne înveţe câteva lecţii importante. Un om înţelept va învăţa din acea istorie modul în care oamenii Îi erau plăcuţi lui Dumnezeu şi modul în care mulţi L-au nemulţumit.

În Ieremia 3:14,15, făgăduinţele lui Dumnezeu spun: „…Eu vă voi lua, pe unul dintr-o cetate, pe doi dintr-o familie şi vă voi aduce înapoi în Sion. Vă voi da păstori după inima Mea şi vă vor paşte cu pricepere şi cu înţelepciune”.

„Sion” reprezintă biserica adevărată a Dumnezeului cel viu. Dumnezeu aduce unul dintr-o cetate şi pe alţi doi dintr-o familie în „Sionul” Său. Şi când ajungem în acest Sion – biserica pe care Domnul o zideşte – El ne promite să ne dea acolo „păstori după inima Sa”, care ne vor hrăni spre cunoaşterea Lui (şi nu doar o cunoaştere a Bibliei) şi spre înţelegerea căilor Lui (nu doar o înţelegere a doctrinei).

Un indiciu principal de identificare a bisericii adevărate a lui Dumnezeu este acesta: ea are păstori după inima lui Dumnezeu.

Dumnezeu este dragoste – şi caracteristica principală a dragostei este că nu caută folosul ei. Deci, păstorii după inima lui Dumnezeu sunt aceia care nu caută folosul lor propriu. Astfel de păstori nu vor fi interesaţi de banii altora sau de gloria personală. Ei nu vor căuta să placă oamenilor, nici să-i impresioneze. În schimb, vor căuta să-i zidească pe credincioşi „ca să-i prezinte desăvârşiţi în Hristos” (Coloseni 1:28).

Oriunde găseşte Dumnezeu un om cu un astfel de dor – în orice oraş sau sat din lume – El Îşi va zidi biserica Lui.

Pe de altă parte, am întâlnit multe cazuri de credincioşi care părăsesc denominaţiunile principale şi caută să urmeze „tiparul Noului Testament”, au o doctrină în totalitate corectă, dar care iubesc banii şi caută folosul lor şi îşi imaginează, cu toate acestea, că ei zidesc Trupul lui Hristos. Confuzia şi haosul sunt întotdeauna rezultatul eforturilor lor şi întotdeauna ceea ce este în final construit prin prestaţia lor este Babilon.

Numai acolo unde Dumnezeu găseşte un om care nu caută folosul său poate zidi Domnul adevărata Sa biserică.

Un om ca acesta, care împărtăşeşete grija inimii lui Dumnezeu pentru oameni, este mult mai valoros pentru Dumnezeu decât o mie de credincioşi care-şi caută propriul folos.

 

Să fii un păstor după inima lui Dumnezeu, presupune sacrificiu, neajunsuri şi suferinţă. Va însemna să fii dispus să suferi cu bucurie din partea altora neînţelegerea, opoziţia, ridiculizarea şi calomnia.

Şi dacă un astfel de păstor este aşa de binecuvântat încât să aibă o soţie care de asemenea nu caută folosul ei, astfel încât casa lor este deschisă ca Domnul să facă orice doreşte El, atunci nu va fi nicio limită la ceea ce Dumnezeu poate realiza prin vieţile lor.

Nu vorbesc acum despre adunarea unui număr mare de oameni. Numerele nu sunt un indiciu al binecuvântării lui Dumnezeu.

Multe dintre cultele bine-cunoscute adună mai mulţi oameni decât oricine altcineva. Aceasta nu dovedeşte nimic.

Eu vorbesc acum despre calitate – zidirea Trupului lui Hristos, unde fiecare membru individual ajunge la o cunoaştere personală a lui Dumnezeu.

Fără o asemenea dezvoltare, orice grup va fi doar un loc unde un orb a condus o mulţime de alţi orbi în şanţ. Toate întâlnirile lor de rugăciune vor fi în şanţ, studiile lor Biblice vor fi în şanţ şi conferinţele lor vor fi tot în şanţ!!

În timpul lui Isus, El S-a uitat în jur şi a văzut că oamenii erau ca oile fără păstor. La fel este şi astăzi.

Peste tot e mare nevoie de păstori după inima lui Dumnezeu. Nu vorbesc aici despre a fi doar un bătrân într-o biserică. Nu. O biserică mare are nevoie de mulţi păstori – aceia care au o inimă care se îngrijeşte de oamenii lui Dumnezeu. Astfel de oameni pot să nici nu fie bătrâni. Însă ei vor hrăni şi vor încuraja turma – – slujindu-le tuturor cu bucurie.

Aşa cum am spus mai devreme, istoria lui Israel ne este redată pe larg în Biblie ca să ne arate exemplele bune din istoria lor pe care noi le putem urma şi greşelile pe care oamenii le-au făcut, iar noi trebuie să le evităm.

În istoria Israelului ca naţiune au existat două momente semnificative de început: Prima dată, când au început ca o naţiune în Canaan sub conducerea lui Iosua.

A doua oară, când au avut un nou început, sub Regele David, după secole de decădere.

Haideţi să analizăm aceste două situaţii.

Iosua a fos un om evlavios care a dat Israelului o conducere excelentă. El a fost hotărât să-L urmeze pe Domnul cu întreaga sa familie, chiar dacă restul Israelului a decis să-L părăsească pe Domnul (Iosua 24:15).

Numai un asemenea om, care este dispus să rămână şi singur, dacă e necesar, poate asigura astăzi conducere dumnezeiască unei biserici. În timpul vieţii lui Iosusa, Israelul a mers din victorie în victorie.

 

Dar, în cele din urmă, Iosua a murit.

Şi acolo putem vedea, în ceea ce a urmat, ce se întâmplă când omul pe care l-a ridicat Dumnezeu într-un moment de timp specific, pentru un scop anume, într-o anumită naţiune, îşi sfârşeşte drumul pământesc şi moare.

Bătrânii tovarăşi ai lui Iosua au preluat conducerea Israelului (Iosua 24:31). Aceşti bătrâni aparţineau generaţiei următoare după Iosua. Iosua a murit la vârsta de110 ani şi noii lideri erau la vârsta de 60 şi 70 de ani – pentru că generaţia lui Iosua (cu excepţia lui Caleb) pieriseră cu toţii în cei patruzeci de ani de rătăcire prin pustie.

În timpul acestei perioade – când cea de-a doua generaţie era la conducere – lucrurile n-au fost la fel de bune ca în timpul lui Iosua. Citim în Judecători 1 că în această perioadă au fost puţine victorii (versetele 1-21), dar în acelaşi timp multe înfrângeri (versetele 22-36). Începuse un declin lent.

A doua generaţie nu aveau nici un abur în ei înşişi, dar supravieţuiau pe baza avântului pe care ei îl primiseră din timpul conducerii lui Iosua în generaţia anterioară.

Iniţial, a doua generaţie s-a mişcat foarte rapid, ca un vagon de tren care a fost împins de un motor dar, treptat, a încetinit şi, în final, a ajuns la o oprire de rodaj!

Pe măsură ce ajungem la Judecători 2:11, lucrurile au devenit chiar rele. Acum Israelul declanşează răul în faţa lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum ceea ce începuse ca o cale bună într-o generaţie, treptat a devenit rău până la a treia generaţie.

A doua cumpănă din istoria Israelului a fost atunci când David a devenit rege al Israelului.

Saul a fost primul rege al Israelului. El începuse într-o smerenie minunată, dar a decăzut atât de mult încât Dumnezeu a îndepărtat ungerea de la el. Viaţa lui Saul este o imagine a acelor mişcări care au decăzut chiar în prima generaţie – şi sunt mulţi asemenea şi în creştinism!

Dumnezeu i-a spus lui Saul prin Samuel că acum El urma să dea împărăţia

„unui om după inima Lui Dumnezeu” (1Samuel 13:14). Acela era David. Ceea ce l-a făcut pe Saul extrem de gelos pe David. Saul l-a urât pe David aşa de mult încât a vrut chiar să-l omoare.

Totuşi, aceia din Israel care au recunoscut unde era aşezată ungerea lui Dumnezeu, s-au alăturat lui David. Astfel, un grup mic s-a adunat în jurul lui David. Dar au fost urmăriţi şi persecutaţi şi vânaţi de Saul în tot ţinutul, fiind nevoiţi să fugă ca să-şi scape viaţa. Însă Dumnezeu era cu acel mic grup.

 

Totuşi, Saul a continuat să stea pe tronul Israelului pentru mulţi ani – exact la fel cum îşi conduc turma numeroşi „lideri” creştini în zilele noastre, chiar dacă ei şi-au pierdut ungerea lui Dumnezeu din viaţa lor demult, tare demult.

Dar Saul avea încă un grup de adepţi dintre aceia care-l linguşeau – exact cum mulţi „lideri” creştini au în propriile grupuri. O asemenea adeziune nu înseamnă nimic. Multe denominaţiuni moarte şi chiar lideri religioşi păgâni au o adeziune considerabilă. Însă Dumnezeu nu este cu nici unul dintre ei.

Întrebarea importantă pe care e necesar să ne-o punem nouă înşine este aceasta: „Este oare harul şi ungerea lui Dumnezeu peste mine acum?”

Istoria bisericii a dovedit-o iar şi iar că Dumnezeu Şi-a îndeplinit lucrarea Sa cea mai măreaţă în fiecare generaţie printr-o mică minoritate a oamenilor Lui care stau pentru El în totalitate. Ca în timpul lui Ghedeon, victoria în lupta cu Satan este câştigată întotdeauna de un grup mic format din câţiva ucenici predaţi în totalitate (Judecători 7).

Un astfel de grup (ca în cazul grupului lui David) este urât, neînţeles şi persecutat de sistemele înrădăcinate ale creştinismului, care nu au nici o înţelegere a ceea ce face Dumnezeu în timpul lor.

Dar Dumnezeu a purtat de grijă lui David şi micului său grup. Iar Biblia consemnează că „David, după ce a slujit celor din generaţia lui prin voia lui Dumnezeu, a murit” (Faptele Apostolilor 13:36). În ciuda greşelilor sale, David a fost un om după inima lui Dumnezeu şi a asigurat Israelului o conducere evlavioasă în timpul vieţii sale. El nu era perfect. Dar era grabnic să se smerească şi să se păcăiască chiar şi atunci când acela care a venit şi l-a mustrat pentru păcatul lui era un proroc obişnuit (2Samuel 12).

Însă, în ciuda întregului devotament al lui David faţă de Domnul, a smereniei lui şi a ungerii lui Dumnezeu asupra vieţii sale, el a putut servi planului lui Dumnezeu doar pentru generaţia lui. După moartea lui, lucrurile au început să decadă foarte repede. Solomon, fiul lui, a început bine (1Împăraţi 3:3,5,10-14). Cartea Proverbelor ne arată cât de înţelept era Solomon când a început să domnească. Proverbe este poate cea mai distinsă carte din întreg Vechiul Testament. Este ca o carte a noului legământ chiar în mijlocul Vechiului Testament! Şi Solomon este cel care a scris-o!

Dar Solomon a decăzut moral foarte repede şi foarte rău – şi a sfârşit dezastruos. Iniţial, a avansat sub impulsul primit de la tatăl lui evlavios. Dar el nu a avut o pasiune suficient de puternică pentru Dumnezeu ca să continue mult timp în aceeaşi direcţie. A fost condus în destrăbălare de bogăţie şi de femei (1Împăraţi 10:23; 11:1-9) – exact ca mulţi predicatori creştini din vremea noastră!

După moarte lui Solomon, fiul său Roboam (a treia generaţie) a preluat împărăţia. Atunci, lucrurile au devenit realmente rele. Generaţia mai tânără şi- a dat mâna cu Roboam şi a preluat conducerea Israelului, iar Roboam a dispreţuit sfatul bătrânilor mai înţelepţi (1Împăraţi 12:6-15). Aceste frământări

 

au adus haos în Israel şi curând împărăţia s-a divizat în două. Singurul lucru cu care se mai putea lăuda Roboam acum era faptul că David fusese bunicul său. Însă el nu avea nimic din spiritul lui David.

În ultimele 20 de secole, găsim o copie exactă a acestui proces degenerativ în multe mişcări care au fost începute în creştinism de către oameni evlavioşi.

În istoria creştinismului, vedem că fiecare reformator, trimis de Dumnezeu să aducă înapoi la El creştinismul, a putut sluji scopului lui Dumnezeu doar în propria sa generaţie.

În aproape fiecare caz, după ce reformatorul a murit, urmaşii lui din următoarea generaţie au pus accent mai mare pe doctrinele predate de liderul lor, decât pe viaţa pe care a dus-o acesta. Realitatea sfinţeniei a devenit neimportantă şi puterea ei a fost ignorată. Drept consecinţă, s-a instaurat declinul şi decăderea.

Până când aceste mişcări ajungeau la a treia generaţie, stricăciunea şi decadenţa din interiorul grupului devenea totală. Grupul următor nu mai semăna deloc cu sfinţenia şi spiritualitatea care fuseseră găsite în liderul lor. Ei proclamau aceleaşi doctrine ale lui şi se lăudau în numele lui – dar construiau Babilonul.

Un grup poate începe ca o mişcare spirituală şi totuşi să sfârşească fiind carnal

şi emoţional – şi chiar demonic.

O mişcare începută de un om al lui Dumnezeu poate sfârşi uşor drept un cult.

Aceeaşi istorie a declinului pe care am văzut-o în istoria lui David, Solomon şi Roboam s-a repetat iar şi iar în Creştinism. Analizaţi numai cu atenţie orice mişcare care a început cu Dumnezeu şi care este la ora actuală la a doua sau la a treia generaţie – şi veţi vedea co ochii voştri adevărul a ceea ce tocmai am afirmat.

De ce se întâmplă aceasta? Răspunsul este simplu: Deoarece credincioşii sunt preocupaţi mai mult de litera Cuvântului decât de Persoana lui Isus Hristos. Când orice doctrină devine mai importantă decât devotamentul personal faţă de Hristos, atunci totdeauna decadenţa, auto-îndreptăţirea şi fariseismul sunt rezultatul.

Am văzut numeroase exemple ale modului în care chiar doctrina „purtării crucii” a fost transformatî în simple cuvinte, fără ca viaţa lui Isus să se manifeste în cei care o predicau.

Toate acestea ar trebui să fie un avertisment serios pentru noi. Să ne gândim la istoria bisericii din Efes.

Pavel a stat acolo trei ani, predicând noapte şi zi (Faptele Apostolilor 20:31). Ceea ce înseamnă că creştinii efeseni au ascultat la multe sute de predici ieşite de pe buzele lui Pavel. Văzuseră minuni extraordinare făcute de Domnul în

 

mijlocul lor (Faptele Apostolilor 19:11). Din mijlocul lor, cuvântul lui Dumnezeu se răspândise în toate părţile dimprejur ale Asiei Minor Mici în scurta perioadă de numai doi ani. Trăiseră trezirea spirituală (Faptele Apostolilor 19:10, 19). Ei erau cei mai privilegiaţi dintre toate bisericile în timpurile apostolice. În acel timp, erau fără îndoială şi cea mai spirituală biserică din Asia Mică. (Putem vedea aceasta din scrisoarea lui Pavel către Efeseni, unde n-a fost nevoie să îndrepte nici o greşeală din mijlocul lor, aşa cum fusese nevoit să facă în alte biserici cărora le-a scris.)

Dar când Pavel a părăsit Efesul, el a avertizat bătrânii că în următoarea generaţie lucrurile se vor schimba în rău, sub noua conducere a bisericii. El le- a spus că vor veni în mijlocul lor lupi răpitori şi că se vor ridica dintre ei bărbaţi care vor spune lucruri stricăcioase, atrăgându-i pe oameni la ei înşişi, în loc să- i atragă la Domnul (Faptele Apostolilor 20:29,30).

Cât timp Pavel s-a aflat acolo, nici un lup nu îndrăznise să pătrundă în turma din Efes. Pavel era un portar credincios (Vezi Marcu 13:34), care avea autoritate spirituală de la Domnul, pentru că el era uns, pentru că se temea de Dumnezeu şi pentru că el căuta interesele Domnului şi nu pe cele proprii. Însă el avea de asemenea discernământ spiritual suficient ca să vadă condiţia spirituală a bătrânilor din Efes care era rea – şi astfel el ştia că lucrurile se vor degrada odată ce ei vor prelua conducerea bisericii.

Pavel nu le-a oferit bătrânilor o profeţie a ceea ce se va întâmpla cu certitudine la Efes. Nu. Era doar un avertisment. Nu trebuia să se întâmple aşa cum prezisese el – dacă măcar bătrânii s-ar fi cercetat pe ei înşişi şi s-ar fi pocăit.

Odată, Iona a prorocit distrugerea cetăţii Ninive. Dar nu s-a întâmplat aşa cum a prezis el, pentru că oamenii din Ninive s-au pocăit. Biserica din Efes ar fi putut de asemenea să scape de soarta prezisă de Pavel.

Dar iată, noua generaţie de lideri din Efes nu au luat în serios niciodată avertismentul lui Pavel şi s-au îndepărtat de Domnul.

Până la sfârşitul primului secol, a treia generaţie venise la putere. Şi atunci lucrurile au devenit cu adevărat rele. Doctrina lor era încă corectă şi ei erau foarte zeloşi în activitatea creştină.

Probabil ei încă ţineau nopţi întregi de întâlniri de rugăciune şi alte adunări speciale. Dar starea lor spirituală era aşa de rea încât Domnul a fost la un pas să nu-i mai recunoască drept biserică.

Care a fost crima lor? Îşi pierduseră devotamentul faţă de Domnul (Apocalipsa 2:4,5).

Ce ne învaţă pe noi istoria bisericii din Efes? Exact aceasta – că nici o doctrină nu este la fel de importantă ca un devotament înflăcărat faţă de Domnul Însuşi. Exsită o particularitate – şi numai una singură a spiritualităţii adevărate – şi anume că viaţa lui Isus se manifestă din ce în ce mai mult în

 

comportamentul nostru, şi acest lucru la rândul lui poate veni doar printr-o creştere a consacrării spirituale faţă de Domnul Însuşi.

Pavel a fost un om evlavios – un apostol fervent şi credincios care a fost devotat Domnului Isus până la sfârşitul vieţii lui. Şi el i-a avertizat pe credincioşii de peste tot că Satan va încerca tot ce este posibil ca să-i îndepărteze de la

„simplitatea şi curăţia faţă de Hristos” (2Corinteni 11:3).

Greşelile în chestiunile dostrinale, cum ar fi „botezul în apă” şi „botezul în Duhul Sfânt”, nu sunt deloc la fel de periculoase cum este pierderea devotamentului personal faţă de Hristos. Cu toate acestea, mulţi credincioşi niciodată nu par să realizeze aceasta.

Vedem cum până şi Pavel a slujit planului lui Dumnezeu numai în propria sa generaţie. Aceia care au trăit cu el ca Timotei, s-a îmbibat de spiritul lui şi a trăit într-o dedicare plină de abnegaţie faţă de Hristos (Filipeni 2:19-21).

Dar altfel, Pavel nu a putut să transmită spiritualitatea sa în bisericile pe care le întemeiase nici măcar la a doua generaţie de credincioşi.

Vedem un tipar similar care se repetă în fiecare mişcare pe care Dumnezeu a înmulţit-o – în fiecare generaţie, începând cu primul secol.

Dumnezeu are o pasiune în a avea o mărturie curată pentru Numele Lui în fiecare parte a lumii, în toate generaţiile. Pentru aceasta, El ridică un om evlavios într-o ţară, într-o generaţie anume, ca să restaureze pentru biserica din acea ţară adevărul predicat de apostoli şi să conducă astfel oamenii către o viaţă evlavioasă. Treptat, începe o mişcare în jurul acelui om şi câţiva credincioşi dăruiţi cu toată inima, care sunt sătui de irealitatea şi ipocrizia creştinismului generaţiei lor, se adună împreună în jurul lui. Foarte curând, se întemeiază o mărturie curată pentru Domnul.

Un astfel de grup este întotdeauna redus ca mărime la început şi este urât şi puternic persecutat de către bisericile mai vechi. Fondatorul este urât cel mai mult dintre toţi. Iar cea mai intensă ură vine, de obicei, din grupul pe care Dumnezeu îl ridicase în generaţia anterioară – deoarece liderii acelui grup, nerealizând că Domnul i-a părăsit, sunt geloşi pe noul grup!! Satan se alătură de asemenea atacului împotriva acestui grup nou – şi el îşi face lucrarea de acuzare în primul rând prin intermediul altor „credincioşi” – în special prin aceia din grupul mai vechi.

Totuşi, toată persecuţia şi comploturile oamenilor şi ale demonilor nu-L împiedică pe Dumnezeu să-şi întemeieze o mărturie curată pentru Numele Lui în noua generaţie, prin omul pe care El l-a ridicat.

Dar ce se întâmplă când acest om moare?

Atunci mişcarea începe să decadă. Devotamentul personal faţă de Hristos dispare şi este înlocuit de accentul pe doctrinele predicate de către fondator. Pentru cea de-a doua generaţie, acele doctrine devin mai importante decât Persoana Domnului Însuşi. Şi un nor se interpune între ei şi Dumnezeu – aşa

 

cum a apărut între ucenici şi Domnul pe muntele schimbării la faţă (Matei 17:5).

Nici o doctrină, oricât de importantă sau bună, nu poate lua vreodată locul devotamentului faţă de Isus Însuşi.

Fondatorul Îl cunoaşte pe Domnul. Cea de-a doua generaţie cunoaşte numai doctrina. Când mişcarea atinge a treia generaţie, se instalează haosul, apar scindări deschise şi ceartă.

Unul dintre cele mai comune lucruri care se întâmplă în fiecare mişcare este acela că, pe când atinge a doua şi a treia generaţie, devine bogată şi prosperă, membrii posedând mulţi bani, case, terenuri şi proprietăţi etc.. Iar prosperitatea este de aşa natură încât e însoţită fără excepţie de mândrie, auto- suficienţă şi mulţumire de sine – deoarece foarte puţini credincioşi ştiu cum să se descurce cu bogăţia.

Prima generaţie a unei mişcări se luptă de obicei în sărăcie şi este aproape de Dumnezeu. A doua şi a treia generaţie sunt de obicei mai aproape de lume, cu toate avuţiile ei – şi pierd din punct de vedere spiritual.

Atunci Dumnezeu se retrage din acel grup, devenit între timp o parte a Babilonului – şi El ridică un alt om şi începe o lucrare total nouă prin el.

Însă, iată că aceeaşi poveste se repetă din nou întocmai- pentru că nimeni niciodată nu pare să înveţe din greşelile celor de dinainte!!

Aşadar, cei înţelepţi se vor uita în jurul lor să vadă unde-i aşezată ungerea lui Dumnezeu în prezent – în propria generaţie – şi se vor alătura complet la acea biserică. Nu-i va intersa să vadă unde fusese ungerea în generaţiile anterioare. Ei se vor uita să vadă unde se mişcă Dumnezeu ACUM şi nu unde se mişca Dumnezeu cu o generaţie sau două în urmă.

Scriptura ne spune foarte clar că noi trebuie să-i EVITĂM pe aceia care au doar o formă de evlavie (2Timotei 3:5) şi să căutăm să fim în părtăşie cu „cei care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2Timotei 2:22). Aceia care au o inimă curată sunt aceia care-L iubesc pe Domnul cu TOATĂ inima lor. Asemenea credincioşi nu au nici un loc în inimile lor pentru bani, pentru proprietăţi, pentru ceva din această lume, pentru ei înşişi, pentru membrii familiei lor, sau pentru slujbele lor. Ei Îl iubesc pe Domnul în mod suprem şi de aceea îşi iubesc şi membrii familiei într-un mod mai profund decât s-ar întâmpla altfel. Ei sunt devotaţi Domnului şi nu unei doctrine. Ni se spune să căutăm mereu părtăşia cu astfel de credincioşi.

De aceea lucrarea lui Dumnezeu înaintează, din generaţie în generaţie, fără a eşua – pentru că toate maşinaţiunile oamenilor şi ale lui Satan nu pot împiedica nici unul din scopurile lui Dumnezeu. Aleluia!!

TREI PARTICULARITĂŢI ALE UNUI OM DUHOVNICESC

„N-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unor oameni de carne” (1Corinteni 3:1).

Citim în 1Corinteni 1:5,7 că creştinii corinteni excelau în trei domenii – cunoaşterea Scripturilor, predicarea şi darurile Duhului. Însă, cu toate că aveau toate acestea, ei nu erau duhovniceşti.

Într-adevăr, rar găseşti credincioşi care să aibă discernământul de a recunoaşte că un predicator talentat, elocvent a cărui cunoaştere a Bibliei este extensivă şi care mai are pe deasupra şi daruri miraculoase ale Duhului, nu e neapărat şi un om duhovnicesc.

El poate fi complet carnal.

Din nefericire, trăim într-un timp în care majoritatea credincioşilor cred că un om este duhovnicesc dacă este un bun „Maestru de Ceremonii”, ce poate conduce adunările într-un mod viu, îi face pe oameni să se simtă bine şi totodată predică elocvent.

Predicatorii de astăzi sunt respectaţi, din păcate, pentru darurile lor, iar nu pentru roada asemănării cu Hristos în viaţa lor – în ciuda faptului că Isus a învăţat în mod clar că prorocii mincinoşi vor fi identificaţi după lipsa roadei Cereşti în caracterul lor (Matei 7:15-20).

Isus a spus, de asemenea, că în ziua judecăţii mulţi vor veni înaintea Lui şi vor spune că au prorocit şi au făcut minuni în Numele Lui. Dar le va răspunde că El niciodată nu i-a cunoscut (Matei 7:22,23). Ei L-au numit pe Isus „Domnul” şi au avut puteri supranaturale. Dar în vieţile lor era păcat.

Acest lucru ne arată clar că multă activitate „creştină” şi chiar darurile supranaturale nu îl fac pe un om duhovnicesc. De fapt, ele nu sunt nici măcar un indiciu că omul este născut din nou, pentru că Domnul le va spune unor astfel de oameni că El NICIODATĂ nu i-a cunoscut!!

Putem mai întâi de toate să facem o listă a tuturor abilităţilor pe care le posedă Satan, ca să înţelegem ce caracterizează omul duhovnicesc. Lista ne va arăta clar lucrurile care NU sunt semnele unei spiritualităţi adevărate.

Să luăm de exemplu activitatea: Satan este un muncitor permanent care este activ zi şi noapte (Apocalipsa 12:9,10). Niciodată nu-şi ia concediu. Întotdeauna caută oameni pe care să-i poată acuza – şi are de asemenea mulţi care îl sprijină!! Întotdeauna deţine o cunoaştere deplină a Bibliei, pentru că el I-a citat Scripturile chiar şi lui Isus. Are daruri supranaturale, zel, mulţi colegi de muncă, o mare adeziune şi autoritate peste mulţi oameni. Dar el nu este duhovnicesc!!

 

Ceea ce face un om cu adevărat duhovnicesc poate fi însumat în trei expresii: Privirea îndreptată sus, privirea îndreptată spre interior şi privirea îndreptată spre exterior.

Un om duhovnices priveşte în aceste trei direcţii în mod constant:

1. În sus – în închinare şi devotament faţă de Dumnezeu şi Hristos.

2. În interior – în recunoaştere şi pocăinţă a neasemănării sale cu Hristos.

3. Spre exterior – căutând să ajute şi să binecuvânteze alţi oameni.

Un om duhovnicesc priveşte în sus

Dumnezeu ne-a chemat să fim înainte de toate adoratorii Lui – să fim înfometaţi şi însetaţi după El. Un om duhovnicesc se închină lui Dumnezeu. Singura lui dorinţă este Dumnezeu. Nu doreşte nimc altceva şi pe nimeni altcineva pe pământ şi în cer decât pe Dumnezeu (Psalmul 73:25). Banii nu înseamnă pentru el mai mult decât Dumnezeu. Aşa cum doreşte cerbul izvoarele de apă, la fel tânjeşte şi omul duhovnicesc după Dumnezeu. El tânjeşte după Dumnezeu mai mult decât tânjeşte un om însetat după apă.

Un om duhovnicesc tânjeşte după părtăşia cu Dumnezeu mai mult decât după huzur sau confort. El tânjeşte să-L audă pe Dumnezeu vorbindu-i zilnic.

Aceia care adoră banii, huzurul şi propriile avantaje vor găsi întotdeauna ceva sau pe cineva de care să se plângă. Omul duhovnicesc, însă, nu are nici o plângere de făcut pentru că el Îl doreşte numai pe Dumnezeu şi el Îl are întotdeauna pe El. Nu este niciodată dezamăgit de circumstanţele propriei vieţi, deoarece el vede mâna atotputernică a lui Dumnezeu în acele circumstanţe şi el se smereşte bucuros pe sine totdeauna sub acea mână.

Deoarece un om duhovnicesc este legat de Dumnezeu, el nu are nevoie de nici o lege sau regulă care să-i rânduiască viaţa. El a găsit pomul vieţii (Dumnezeu Însuşi) şi de aceea el nu este deloc interesat de pomul cunoştinţei binelui şi răului. Pentru că el este preocupat de consacrarea simplă şi curată faţă de Hristos, el nu se lasă abătut de aspecte secundare. Privind la Isus, omul duhovnicesc devine din ce în ce mai mult asemenea Domnului lui an după an.

Un om duhovnicesc se smereşte pe sine mereu. De aceea şi Dumnezeu îl înalţă tot mereu. El este înălţat mai sus şi mai sus – într-o relaţie din ce în ce mai apropiată cu Dumnezeu. Un astfel de om, care a văzut realităţile vieţii cereşti, va căuta întotdeauna să-şi facă faptele bune în ascuns de ochii oamenilor.

Un om duhovnicesc priveşte în lăuntrul său

Privirea în sus conduce la o privire în lăuntru. Îndată ce Isaia a văzut slava Domnului, el a devenit imediat conştient de propria păcătoşenie (Isaia 6:1-5). La fel s-a întâmplat cu Iov, Petru şi Ioan (Iov 42:5,6; Luca 5:8; Apocalipsa 1:17).

 

Când trăim în prezenţa lui Dumnezeu, devenim conştienţi de de neasemănare cu Hristos în multe domenii din viaţa noastră. Omul duhovnicesc capătă astfel mereu lumină asupra păcatelor ascunse ale vieţii lui.

Ni se porunceşte să-L adorăm pe Domnul „în splendoare sfântă (strai)” (Psalmul 29:2). Fără îmbrăcămintea sfinţeniei, noi suntem goi înaintea Domnului. De aceea omul duhovnicesc face tot posibilul ca întotdeauna să-şi ţină conştiinţa curată înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Faptele Apostolilor 24:16). La fel cum omul de afaceri face totul pentru a produce şi mai mulţi bani, iar cercetătorul ştiinţific ca să facă noi descoperiri, şi omul duhovnicesc face tot posibilul ca să-şi menţină tot timpul conştiinţa curată.

Un om duhovnicesc se cercetează pe sine mereu, pentru că descoperă multe lucruri în viaţa lui care trebuie curăţate – lucruri care nu-i deranjează pe alţi în credincioşi să le tolereze în viaţa lor.

Un om duhovnicesc vede că trebuie să moară lăuntric în fiecare zi, faţă de multe lucruri care îl împiedică să fie eficient pentru Dumnezeu. Astfel, stilul lui de viaţă devine unul de luare a crucii şi „de purtare întotdauna cu el, în trupul lui, omorârea lui Isus” (2Corinteni 4:10).

Omul duhovnicesc nu are nicio problemă în a se smeri pe sine înaintea cuiva sau în a cere iertare de la cineva – fie că acea persoană este mai bătrână sau mai tânără decât el. El înţelege să rugăciunile şi slujirea lui nu vor fi niciodată acceptate de Dumnezeu dacă a rănit şi o persoană numai – fie ea soţie, frate sau vecin – în vreun mod. Aşadar, îndată ce realizează că a rănit pe cineva, el îşi „lasă darul acolo înaintea altarului şi se duce întâi şi se împacă cu fratele său; apoi vine şi îşi aduce darul” la Dumnezeu (Matei 5:23,24).

Un om duhovnicesc priveşte în afară

Privirea în sus şi în lăuntru conduce la o privire în afară.

Un om duhovincesc este acela care realizează că Dumnezeu l-a binecuvântat numai cu scopul de a putea deveni o binecuvântare pentru alţii. Întrucât Dumnezeu l-a iertat aşa de mult, el iartă fericit şi grabnic pe toţi aceia care l-au lovit.

El a primit gratuit de la Dumnezeu şi oferă altora, la rândul lui, în mod gratuit.

Un om duhovnicesc este sincer preocupat de bunăstarea altora. El este plin de compasiune pentru o umanitate pierdută şi aflată în suferinţă şi nu poate ignora niciodată un frate pe care-l vede în nevoi – cum a făcut levitul şi preotul în pilda bunului samaritean (Luca 10:30-37).

Dumnezeu este interesat de omul căzut – să-l ajute, să-l binecuvânteze, să-l ridice şi să-l elibereze din robia lui Satan. Interesul omului duhovnicesc este acelaşi. Asemenea Stăpânului său, omul duhovnicesc caută să slujească altora iar nu să i se slujească. Isus mergea din loc în loc făcând bine şi eliberând

 

oamenii care erau siluiţi de Satan (Faptele Apostolilor 10-:38). Omul duhovnicesc face acelaşi lucru.

Un om duhovnicesc nu caută să câştige nimic de la alţii prin slujirea lui faţă de ei – nici bani, nici glorie. Asemenea lui Dumnezeu, el caută doar să-i binecuvânteze pe alţii prin viaţa şi eforturile lui. El nu va aştepta NICIODATĂ vreun dar de la cineva – pentru că el se încrede numai în Dumnezeu pentru fiecare nevoie a sa.

O broşurică din secolul al doilea, intitulată „Învăţăturile celor 12 apostoli”, care a ajuns până la noi, ne spune că primii apostoli i-a învăţat pe toţi credincioşii din timpul lor să se ferească de orice predicator care le cerea bani, pentru că întotdeauna o astfel de persoană este un proroc mincinos. Dacă am înţelege măcar acest lucru, am fi salvaţi de mulţi proroci mincinoşi din zilele noastre!!

Un om duhovnicesc priveşte în sus, în lăuntru şi în afară. Dacă s-ar uita numai în sus, ar fi nerealist – „aşa de ceresc că n-ar fi de nici un folos pământesc”. Dacă s-ar uita numai în lăuntrul său, ar fi deprimat şi descurajat în cea mai mare parte a timpului. Dacă s-ar uita numai în afară, munca lui ar fi superficială.

Însă, un om duhovnicesc se uită mereu în toate cele trei direcţii. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să fim echilibraţi – şi duhovniceşti.

CINCI PĂCATE PE CARE ISUS LE-A URÂT CEL MAI MULT

Pe măsură ce creştem spiritual, descoperim că dreptatea lui Dumnezeu nu este în primul rând exterioară şi că păcatul, de asemenea, nu este în primul rând de natură externă.

Când vorbim despre dreptate, majoritatea oamenilor se duc cu gândul la standardul menţionat în cele zece porunci. Însă dreptatea sub noul legământ este determinată de viaţa lui Isus şi de nici o altă Lege scrisă.

Când examinăm păcatele împotriva cărora Isus a vorbit cel mai mult, vom descoperi ce a urât El cel mai mult. Cercetând atent cinci astfel de păcate, vom vedea că nici unul dintre ele nu este înşirat în cele zece porunci!!

1. Ipocrizia

A fi ipocrit înseamnă să lăsăm altora impresia că am fi mai sfinţi decât suntem în realitate. E acelaşi lucru cu a fi fals sau cu a spune o minciună. Isus a rostit o ocară la adresa ipocriţilor de şapte ori în Matei 23:13-29.

Este posibil să spunem o minciună fără ca măcar să ne deschidem gura. Anania a minţit faţă de Duhul Sfânt fără să spună un cuvânt – când a pretins că e un ucenic al lui Isus din toată inima (Faptele Apostolilor 5:1-5).

Isus le-a spus fariseilor că viaţa lor lăuntrică era „plină de lăcomie şi de neorânduială” (Matei 23:25) – ceea ce însemna că ei trăiau numai pentru propria lor satisfacere. Cu toate acestea, ei dădeau altora impresia că, deoarece cunoşteau bine Scripturile, posteau, se rugau şi dădeau zeciuială din venitul lor, ei erau sfinţi.

În exterior păreau foarte evlavioşi. Făceau rugăciuni lungi în public, dar în particular nu se rugau îndelung – exact ca mulţi din ziua de azi. Este ipocrizie dacă îl lăudăm pe Domnul numai în dimineţile de Duminică, dar nu avem mereu un duh de laudă în inimile noastre.

Dumnezeu se uită la inimile noastre. Fecioarele înţelepte aveau o rezervă de ulei în vasele lor în timp ce fecioarele nechibzuite au avut numai cât să lumineze lămpile în exterior şi să menţină o mărturie bună înaintea oamenilor (Matei 25:1-4).

Când auzim despre un lider creştin care cade deodată în adulter, trebuie să realizăm că aceea nu a fost o cădere bruscă, ci rezultatul final al unei perioade lungi de necredincioşie în viaţa lui lăuntrică. De multă vreme el era un ipocrit!

2. Mândria spirituală

Mândria spirituală este cel mai întâlnit păcat printre aceia care urmăresc sfinţenia. Cunoaştem cu toţii pilda fariseului auto-îndreptăţit care-i dispreţuia

 

pe ceilalţi chiar şi în rugăciunea sa (Luca 18:9-14)! Este mai mult decât probabil că 90% din toate rugăciunile aduse în public de către credincioşi sunt menite în primul rând să impresioneze pe ceilalţi care ascultă şi nicidecum să fie închinate lui Dumnezeu.

Poate că fariseul din parabolă nu a fost la fel de rău ca alţi păcătoşi în viaţa lui exterioară. Dar Isus a urât mândria cu care el cugeta asupra propriilor activităţi spirituale şi cu care îi dispreţuia pe alţii. Mândria spirituală este aceea care îi face pe credincioşi să se judece mereu unii pe alţii.

Totuşi, vameşul care se vedea pe sine drept PĂCĂTOSUL – mai rău decât toţi ceilalţi – a fost acceptat de către Dumnezeu. Toţi cei care ajung faţă în faţă cu Dumnezeu se văd la un moment dat drept păcătosul păcătoşilor.

Isus ne-a învăţat că cel mai mare în împărăţia cerurilor va fi cel mai smerit (Matei 18:4). Cea mai mare virtute în cer este smerenia. Vedem în cartea Apocalipsa că, în cer, toţi aceia care primesc cununi se grăbesc să le arunce la picioarele Domnului, recunoscând că El este singurul care merită fiecare cunună (Apocalipsa 4:10,11).

Isus a spus că, chiar dacă reuşim să ne supunem FIECĂREI porunci a lui Dumnezeu, nu vom fi decât nişte slujitori netrebnici, care nu au făcut nimic mai mult decât ceea ce se aştepta de la noi să facem (Luca 17:10). Ce vom spune atunci despre starea noastră când noi cădem în realitate aşa de des!

3. Întinăciunea

Întinăciunea pătrunde în inimile noastre în primul rând prin ochii şi urechile noastre. Această întinăciune iese apoi AFARĂ din inimile noastre şi se exprimă prin mădularele diferite ale trupului nostru – în primul rând prin limbă şi ochi. Oricine caută să fie curat trebuie de aceea să fie în mod special atent cu ceea ce vede şi ceea ce aude.

Isus a urât aşa de mult întinăciunea, încât El le-a spus ucenicilor să-şi scoată mai degrabă ochiul drept şi să-şi taie mâna dreaptă decât să mai păcătuiască cu acele mădulare (Matei 5:27-29).

Când recomandă doctorii amputarea mâinii drepte sau îndepărtarea chirurgicală a unui ochi?

Numai atunci când lucrurile au devenit aşa de grave încât, fără îndepărtarea acestor organe, corpul întreg va muri. Iată ce e nevoie să înţelegem în relaţie şi cu păcatul. Păcatul este aşa de periculos încât ne poate pune în primejdie chiar viaţa noastră. Majoritatea credincioşilor nu au realizat acest lucru şi de aceea sunt neglijenţi în modul în care îşi folosesc limba şi ochii. Trebuie să fim ca oamenii orbi şi muţi când suntem tentaţi să păcătuim cu ochii şi cu limba noastră. Aceasta este implicaţia cuvintelor lui Isus.

4. Indiferenţa la nevoile umane

 

Isus s-a supărat când conducătorii sinagogii nu au vrut ca El să vindece un om doar pentru că era o zi de sabat, fiind „adânc mâhnit de împietrirea inimii lor” (Marcu 3:5)

Ni se porunceşte să facem bine tuturor oamenilor şi în special copiilor lui Dumnezeu (Galateni 6:10). Isus ne-a învăţat că aceia care nu au făcut nimic să- i ajute pe fraţii lor aflaţi în nevoile elementare ale vieţii, vor fi alungaţi din prezenţa Lui în ziua judecăţii (Matei 25:41-46). Poate nu avem darul vindecării pentru a însănătoşi credincioşii bolnavi. Dar cu siguranţă putem să-i vizităm pe aceia care sunt bolnavi şi să-i încurajăm. Aceasta este tot ceea ce ne cere Domnul.

Bogatul a ajuns în iad pentru că nu i-a păsat de fratele lui Lazăr, care era un frate iudeu şi un copil al lui Avraam. Preotul şi levitul din pilda bunului samaritean au fost arătaţi ca ipocriţi de Isus pentru că nu au arătat milă faţă de fratele lor iudeu care zăcea rănit pe marginea drumului.

Biblia spune că aceia care îşi văd fraţii în nevoie şi nu sunt mişcaţi să-i ajute nu au cu adevărat credinţă salvatoare (Iacov 2:15-17). Ei doar se înşeală singuri când spun că sunt născuţi din nou. Nu sunt. Nu este posibil ca aceia care nu-şi ajută fraţii aflaţi în nevoie să aibă inimile locuite de dragostea lui Dumnezeu (1Ioan 3:17).

Isus a vorbit deschis şi puternic despre aceste aspecte pentru că El ura atitudinea pe care mulţi oameni religioşi o aveau, preocupaţi fiind doar cu activităţile religioase şi nu cu ajutarea fraţilor lor în nevoie.

5. Necredinţa

Cele patru păcate, pe care le-am menţionat deja, pot fi uşor identificate ca păcate de către toţi credincioşii. Dar când ajungem la necredinţă, aproape toţi credincioşii se reportează la ea nu ca la un păcat, ci ca la o slăbiciune. Şi, drept urmare, ei nu învaţă să urască necredinţa aşa cum urăsc alte păcate.

Biblia vorbeşte însă despre inima necredincioasă ca despre o inimă REA (Evrei 3:12). Isus Şi-a mustrat ucenicii de şapte ori pentru necredinţă (Vezi Matei 6:30; 8:26; 14:31; 16:8; 17:17-20; Marcu16:14; Luca 24:25). Se pare că El

aproape niciodată nu şi-a dojenit discipolii pentru altceva!!

Necredinţa este o insultă la adresa lui Dumnezeu, deoarece ea implică faptul că Dumnezeu nu-Şi iubeşte copiii sau nu se îngrijeşte de ei nici măcar atât cât taţii pământeşti răi îşi iubesc şi îngrijesc proprii copii.

Există de asemenea o credinţă falsă, care este predicată în aceste zile, şi anume credinţa ca mijloc de a obţine lucruri de la Dumnezeu. Nu aceasta este însă credinţa pe care a predicat-o Isus. El a vrut ca noi să avem credinţa pe baza căreia să trăim în viaţa de zi cu zi.

 

Biruinţa asupra depresiilor, stărilor sufleteşti rele şi descurajării poate veni numai dacă avem credinţă într-un Tată iubitor din cer şi în făgăduinţele minunate pe care El ni le-a dat în Cuvântul Lui.

De două ori citim despre Isus că a fost uimit – o dată când a văzut CREDINŢA şi o dată când a văzut NECREDINŢA!! (Matei 8:10; Marcu 6:6). Isus era emoţionat de fiecare dată când vedea credinţă în oameni. Şi era dezamăgit când îi vedea pe oameni sceptici în a se încrede într-un Tată iubitor din ceruri.

Acum că ştim….

Acum că am înţeles ce a urât Isus cel mai mult, ar trebui să fie şi ţelul nostru să urâm aceste 5 păcate. De îndată ce descoperim aceste păcate în viaţa noastră, trebuie să le crucificăm neîndurător.

Mulţi predicatori citesc adesea cărţile noastre numai cu scopul de a extrage idei pentru predicile lor. Permiteţi-mi să-i avertizez pe toţi aceştia: Satan te va tenta să foloseşti acest articol doar ca să obţii cinci puncte pentru o predică! Dar ceea ce e nevoie să faci, mai întâi de toate, este să urăşti complet aceste păcate în viaţa ta. Atunci vei putea fi capabil să proclami Cuvântul lui Dumnezeu cu autoritate. Altminteri vei fi doar un fariseu ca mulţi alţi predicatori din lumea întreagă.

FIECARE BISERICĂ TREBUIE SĂ AIBĂ UN UŞIER

„Este ca un om care a plecat din ţară şi, lăsându-şi casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze” (Marcu 13:34).

Vedem aici că Domnul Şi-a pus slujitorii în slujba casei Lui pe pământ (biserica) şi a atribuit câte o sarcină fiecărui slujitor. Domnul a orânduit de asemenea un portar/ un uşier în casă căruia i s-a poruncit în mod special să vegheze. Portarul este fără îndoială unul din bătrânii bisericii locale. Sarcina lui este să deschidă uşa pentru ca Domnul să-Şi conducă Turma, şi să se asigure cu stricteţe că lichelele şi lupii nu intră în biserică şi distrug turma sau o rătăcesc (Ioan 10:3).

El trebuie de asemenea să supravegheze starea spiritualăa a tuturor acelora care aparţin bisericii şi să-i avertizeze pe aceia care alunecă din nou. Biblia porunceşte tuturor păstorilor: „Îngrijeşte bine de oile tale şi ia seama la turmele tale” (Proverbe 27:23).

Portarul trebuie totodată să vegheze mereu, deoarece oamenii lumeşti, care doresc să devină parte a bisericii locale, pot fi trimişi de Satan să pervertească biserica şi să-i distrugă mărturia.

Iuda vorbeşte despre astfel de oameni care „s-au strecurat” neobservaţi chiar şi în bisericile primului secol (Iuda 4).

Lucrarea portarului poate presupune uneori sarcina neplăcută de a scoate din biserică pe astfel de oameni.

Evident că o asemenea sarcină nu este ceva ce-şi doresc să facă cei mai mulţi dintre bătrâni – mai ales dacă ei îşi iubesc reputaţia de amabilitate mai mult decât onoarea Numelui Domnului şi mărturia bisericii!

Vedem deci că principala calificare pentru a fi portar este dorinţa de a fi strict în ce priveşte slava Numelui lui Dumnezeu, fiind eliberat de căutarea propriei glorii şi reputaţii.

De ce a spus Pavel că, după ce va părăsi Efesul, bierica de acolo va fi invadată de „lupi răpitori care nu vor cruţa turma” (Faptele Apostolilor 20:29)? Deaorece el ştia că printre bătrânii din biserică nu era nici măcar unul dispus să-şi asume sarcina neplăcută de a fi portar. Toţi căutau propria reputaţie de a fi

„fraţi amabili” şi doreau „să obţină adepţi care să-i admire”.

Iată de ce biserica din Efes a fost mai târziu invadată de lupi şi Satan a putut să o corupă într-o aşa măsură încât Domnul a fost pe punctul de a-şi retrage prezenţa şi ungerea Lui (sfeşnicul) din mijlocul lor (Apocalipsa 2:5). Astăzi aceasta este tocmai cauza datorită căreia multe biserici au fost invadate de către lupii răpitori.

 

David spunea că „mai bine să stau în pragul casei Dumnezeului meu, decât să locuiesc în corturile răutăţii” (Psalmul 84:10).

Ceea ce arată că poziţia de uşier este poziţia cea mai puţin dorită în casa lui Dumnezeu. Aceasta este sarcina în care Domnul doreşte fraţi responsabili care să se dăruiască pe sine astăzi.

Eli era marele preot în Israel care răspundea de menţinerea purităţii în templul lui Dumnezeu. Dar a permis propriilor fii să întineze casa lui Dumnezeu prin adulterele lor şi niciodată nu i-a izgonit. I-a mustrat doar cu blândeţe, iar ei au continuat să trăiască în păcat (1Samuel 2:22-25).

În timpul lui Eli „cuvântul Domnului era rar” (1Samuel 3:1). La fel se întâmplă şi astăzi – chiar în multe biserici care proclamă noul legământ. Şi aceasta pentru că mulţi bătrâni ca Eli îşi iubesc proprii copii aşa de mult încât nu-i îndreaptă. Dacă copiii unui bătrân nu sunt credincioşi, el n-are nici un drept să continue ca bătrân (Vezi Tit 1:6). Unul care nu poate să fie uşierul propriei case, crescându-şi proprii copii cum se cuvine, nu are cum să fie portar al unei biserici (Vezi 1Timotei 3:4,5).

Astfel de bătrâni nu ştiu cum să asculte de Dumnezeu, ci doar cum să-şi apere proprii membrii din familie. Au pierdut ungerea lui Dumnezeu, chiar dacă ei continuă să stea pe scaunele lor ca Eli!! Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să arate clar fiecărui credincios din biserică că astfel de bătrâni şi-au pierdut ungerea Lui din viaţa lor.

Când lucrarea unui bătrân este plictisitoare, greoaie, fără viaţă şi o repetiţie anostă a ceea ce a fost spus deseori înainte, poţi fi sigur să acel bătrân a devenit ca Eli. Dumnezeu nu mai este cu el, chiar dacă Dumnezeu a fost cu el în trecut. Poate că acum el iubeşte banii mai mult decât Îl iubeşte pe Domnul şi biserica Lui. Credincioşii nu trebuie să rămână nelămuriţi şi să-şi imagineze că astfel de bătrâni sunt oameni ai lui Dumnezeu. Nu sunt.

Astăzi, mulţi bătrâni din bisericile noului legământ sunt bătrâni doar pentru că au fost în acea biserică de la începuturile ei. Ei stau pe poziţiile lor pe baza bătrâneţii iar nu pe baza unei ungeri continue de la Dumnezeu peste vieţile lor. Copiii lui Eli „erau nişte oameni răi. Nu cunoşteau pe Domnul” (1Samuel 2:12). Cu toate acestea, li s-au dat poziţii de responsabilitate în casa Domnului. Aceasat este situaţia tragică şi astăzi. Oameni care „nu-L cunosc pe Domnul” se află în poziţii de responsabilitate în multe biserici. În acest fel îşi împlineşte Satan planurile în asemenea biserici, deoarece nu există portari.

Drept urmare, porţile Iadului stăpânesc o astfel de biserică.

Cât de sever a fost Pavel când a auzit că un bărbat a păcătuit trupesc în biserica din Corint?

Chiar dacă nu a fost prezent în persoană în Corint şi doar auzise de acest lucru prin fratele Cloe (1Corinteni 1:11), el a spus: „Căci eu, măcar că n-am fost la

 

voi în trup, dar fiind de faţă în duh, am şi judecat ca şi când aş fi fost de faţă. În Numele Domnului nostru Isus Hristos, voi şi duhul meu, fiind adunaţi laolaltă, cu puterea Domnului nostru Isus Hristos, am judecat pe cel care a comis o astfel de faptă: un astfel de om să fie predat pe mâna Satanei, pentru nimicirea cărnii, ca duhul lui să fie mântuit în ziua Domnului Isus.”

Poziţia puternică a lui Pavel a fost cea care a salvat biserica din Corint de la întinare şi care a împiedicat Numele Domnului de la a fi necinstit acolo. Modul său puternic de acţiune a condus totodată la salvarea omului, în final (2Corinteni 2:5-8).

Numai portarii ca Pavel pot păzi o biserică în puritate şi pot ridica pe cei care cad la conştiinţa stării lor adevărate şi înapoi la Domnul. Pe de altă parte, aceia care caută numele şi oanoarea proprie nu vor împlini niciodată nimic pentru Domnul.

Este posibil ca unii bătrâni care citesc aceasta să fie dinamizaţi acum de un avânt omenesc şi să hotărască să alunge în viitor pe fiecare păcătos din biserică.

Aceasta nu va face decât să golească bisericile de oameni – „căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1:20). Omul trebuie să fie condus de Duhul chiar şi în acest aspect.

Isus i-a văzut pe schimbătorii de bani şi pe vânzătorii de porumbei în templu de multe ori. Însă niciodată nu i-a alungat de fiecare dată când i-a văzut. I-a alungat numai atunci când Tatăl Lui L-a spus să facă aceasta – o dată la începutul lucrării Sale (Ioan 2:15) şi o dată la sfârşit (Marcu 11:15).

Isus era un portar credincios al casei Tatălui Său.

Totuşi, dacă acţionăm mânaţi de un zel omenesc, vom fi ca Uza care a încercat să stabilizeze chivotul cu mâinile lui şi a fost aruncat la pământ de Dumnezeu

„pentru păcatul lui” (2Samuel 6:7).

Ca portari ai casei Domnului, trebuie să veghem, nu doar împotriva credincioşilor lumeşti care vor corupe mărturia bisericii dar, de asemenea, împotriva fraţilor tineri zeloşi care acţionează mânaţi de un avânt omenesc şi conduc alţi tineri în direcţii ciudate.

Trebuie să veghem împotriva emoţionalismului şi împotriva noilor „dulcegării” şi

„scamatorii” pe care le caută întotdeauna ucenicii imaturi.

Trebuie să veghem să ne asigurăm că biserica nu începe să se axeze pe muzică, pe activitate socială sau pe orice altceva decât „a face ucenici şi a-i învăţa să păzească TOT ce Domnul a poruncit” (Matei 28:19,20).

Când Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului, Dumnezeu a păstrat lângă pomul vieţii heruvimi cu sabia învăpăiată care se îndreptau în toate direcţiile ca să împiedice pe oricine ar fi venit la pomul vieţii.

 

Aceasta este o imagine a tipului de lucrare pe care portarii trebuie să o facă astăzi în fiecare biserică. Însă, un astfel de portar trebuie să fie unul care a permis mai întâi ca acea sabie să cadă pe propria carne, omorând tot păcatul cunoscut din propria viaţă, toată părtinirea faţă de membrii din familia lui şi faţă de prieteni, etc..

Cine este atunci dispus să stea astăzi cu sabia la uşile bisericilor din India? Fie ca Domnul să ridice mulţi portari în ţara noastră.

O SECURE LA RĂDĂCINĂ

- Adevărata semnificaţie a pocăinţei -

Majoritatea creştinilor nu cred că Satan îi poate conduce în rătăcire prin Cuvântul lui Dumnezeu. Însă Satan vine „ca un înger de lumină” (2Corinteni 11:14). Deci nu va veni la tine citând din unele cărţi religioase păgâne, ci din Biblie. Dacă Satan a putut încerca să-L ispitească chiar şi pe Isus, citându-i Scripturile, putem fi siguri că el va încerca aceasta şi cu noi.

Cineva a spus că adevărul este ca o pasăre şi are două aripi – „Este scris” şi „De asemenea este scris”. Dacă ai o singură aripă, te vei învârti în cercuri în mod perpetuu şi probabil anapoda. Dar când ai amândouă aripile, te deplasezi înainte.

Meditează la răspunsul acestei întrebări: De ce a murit Hristos pe cruce? Răspunsul simplu este: Este scris „Hristos a murit pentru păcatele noastre” (1Corinteni 15:3). Dar acesta este numai jumătate de adevăr. Pentru a avea tot adevărul, trebuie să ne uităm la o altă Scriptură. De asemenea este scris: „Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei” (2Corinteni 5:15). Numai când aducem împreună aceste Scripturi avem amândouă aripile adevărului.

Când citim că Hristos a murit pentru păcatele noastre – e nevoie să înţelegem ce este păcatul. Poate fi înţeles corect numai când ne uităm la a doua Scriptură. Acolo vedem că a păcătui înseamnă a trăi pentru noi înşine. Însă aceasta nu este înţelegerea obişnuită pe care o deţine majoritatea credincioşilor cu privire la păcat. Când spui că nu vrei să mai păcătuieşti, spui cu adevărat că nu doreşti să mai trăieşti pentru tine însuţi?

Corespunzător conştiinţei noastre, păcatul poate însmena lucruri diferite pentru credincioşi diferiţi. De exemplu, conştiinţa unui vânător de capete nu-l poate deranja nici măcar după ce tocmai a tăiat capul cuiva. Pentru unii, a spune minciuni nu este păcat, ci chiar necesar uneori, atâta timp cât trăim pe acest pământ. Deci conştiinţa nu este o călăuză foarte bună în ce priveşte păcatul.

Pe măsură ce ajungem la o înţelegere mai bună a lui Dumnezeu şi a Scripturii, vom realiza că păcatul nu este doar crimă, adulter şi tâlhărie etc.. Este trăirea pentru sine. Dacă trăim doar pentru noi înşine, la orice obiceiuri rele am renunţa, noi continuăm de fapt să trăim în păcat.

„Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5:17). Aceasta însemană că atitudinile vechi, modul trecut de viaţă s-au dus. Omul acela nu mai trăieşte pentru el însuşi. El nu a atins ţelul asemănării cu Hristos. Dar s-a întors împrejur şi caută să trăiască pentru slava lui Dumnezeu. Aceasta şi numai aceasta înseamnă adevărata pocăinţă.

 

Poate ai renunţat la jocurile de noroc, la fumat şi băutură, şi încă să nu te fi pocăit de cauza sursă a tuturor păcatelor – trăirea pentru sine. Sunt însă mulţi predicatori astăzi care îţi vor gâdila urechile şi-ţi vor spune că tu încă eşti salvat!! Asemenea predicatori sunt fericiţi atâta timp cât le frecventezi întâlnirile şi-ţi oferi contribuţia în punga lor!!

Una din cele mai mari iluzii cu care Satan a înşelat credincioşii este aceasta – făcându-i să creadă că un om poate continua să trăiască pentru sine şi încă să fie salvat şi să meargă în rai la sfârşitul vieţii.

Poate că un om a renunţat la câteva obiceiuri rele care-i ruinau viaţa. Însă aceasta arată doar că el încearcă să-şi protejeze viaţa pe pământ. Există un avertisment reglementar pus pe toate pachetele de ţigări potrivit căruia fumatul dăunează sănătăţii. De aceea unii oameni nu fumează. Din acelaşi motiv, oamenii nu beau şi nu pariază. Poate că nu comit adulter pentru că se tem de SIDA. Dar astfel de oameni nu s-au pocăit (nu s-au întors de la păcat) în sensul Biblic.

Am fost creaţi de Dumnezeu să trăim pentru slava Sa. Dacă nu facem aceasta şi trăim în schimb pentru propriul confort, huzur şi slavă, noi nu suntem salvaţi. Nu ne-am pocăit. Isus a murit ca să ne elibereze din acest mod păcătos de viaţă.

O persoană care caută să fie cineva important în biserică şi care doreşte ca alţii să-l respecte trăieşte în mod clar pentru sine însuşi. Poate că s-a spoit cu puţină culoare religioasă. Dar în esenţă nu s-a schimbat. Poate că acum foloseşte un limbaj puţin creştin – cuvinte ca „a fi născut din nou” etc.. Dar omul lăuntric este încă acelaşi.

Este evident de ce majoritatea predicatorilor nu vor dori să predice un mesaj ca acesta, deoarece le-ar reduce mărimea congregaţiilor. Nu vor fi populari şi nu vor mai fi chemaţi la convenţii creştine prestigioase la care vorbesc an de an. Cunoaştem predicatori care au citit cărţile noastre numai cu scopul de a extrage idei pentru predicile lor, pentru articole sau cărţi pe care ei le scriu. Dar au grijă să lase deoparte părţile din mesajul nostru care lovesc greu, căci altfel şi-ar pierde popularitatea.

Pot garanta că, dacă un predicator predică adunării lui întregul îndemn al lui Dumnezeu timp de şase luni, şi continuă să le spună că a trăi pentru ei înşişi înseamnă a trăi în păcat, şi că aceia care iubesc banii nu-L pot iubi pe Dumnezeu, el ori îşi va pierde slujba ori 75% din adunarea sa!!

Dumnezeu se uită la inimile noastre. Dacă motivaţia de bază a vieţii noastre nu s-a schimbat, noi nu suntem salvaţi.

Singura diferenţă pe care o găsim în mulţi credincioşi, după convertirea lor este aceasta: La început ei au trăit fără nici o „spoială religioasă”. Acum ei trăiesc pentru ei înşişi cu o porţie mare de „spoială religioasă”. Faptic, prima lor

 

condiţie era mai bună – deoarece atunci cel puţin ştiau că erau păcătoşi. Acum îşi imaginează despre ei că sunt sfinţi şi se înşeală.

Observaţi că atunci când o femeie prinsă în adulter a fost adusă înaintea lui Isus, El nu a condamnat-o niciodată. Isus a fost un tip de profet neobişnuit. El a lăsat o femeie prinsă în adulter să plece liberă, fără un cuvânt de mustrare măcar!! De ce? Pentru că El a văzut că ea se pocăise. Şi astfel El a iertat-o.

Şi apoi a fost acest ucigaş care era un criminal atât de nenorocit încât Romanii au hotărât să-l răstignească. Dar când şi-a recunoscut păcatul, Isus nu numai că l-a iertat dar l-a luat şi cu el în rai. Acel om probabil că nu făcuse nici măcar un singur lucru bun în întreaga sa viaţă. Făcuse numai rău, ucisese şi tâlhărise oameni. Cu toate acestea, când a murit, a fost întâmpinat în rai de către Isus Însuşi. Este uimitor, nu-i aşa?

Dar când a ajuns la oamenii religioşi care-şi purtau Bibliile cu ei şi mergeau în sinagogi în fiecare Sâmbătă, Isus i-a numit „pui de vipere care nu vor scăpa de judecata gheenei”.

Predicarea lui Isus era aşa de ieşită din comun!! În timp ce majoritatea predicatorilor spuneau ucigaşilor şi adulterilor că erau sortiţi iadului, Isus spunea acest lucru tocmai oamenilor cei mai religioşi şi cei mai integri în exterior din generaţia Lui!!

De ce? Pentru că El ştia că ipocrizia şi snobismul spiritual (care îl face pe om să se uite de sus la alte fiinţe umane) erau de un milion de ori mai rele în ochii lui Dumnezeu decât un criminal şi un adulter. Isus vedea inimile oamenilor şi nu-I păsa nici un pic de spoiala religioasă exterioară. Domnul nu este impresionat de limbajul nostru religios, chiar dacă vorbim despre „biruinţa asupra păcatului” şi „urmărirea sfinţeniei”. Dacă un om îşi caută propriul interes şi pretinde cu toate acestea că este născaut din nou, Domnul îl va numi chiar şi astăzi „mormânt văruit pe dinafară şi pui de viperă”.

El nu caută oameni care emit pretenţii înalte despre spiritualitatea lor, ci oameni care sunt zdrobiţi de regrete pentru păcatele lor, care se consideră a fi păcătoşii păcătoşilor de pe pământ – aşa cum a făcut Pavel către sfârşitul vieţii pământeşti, chiar după ce trăise în curăţie pentru atât de mulţi ani şi realizase aşa de mult pentru Domnul.

Domnul va fi întotdeauna bogat în îndurare şi iertare faţă de oricine doreşte cu adevărat să se întoarcă de la modul egoist de vieţuire, este sincer cu eşecurile lui şi nu acuză pe nimeni altcineva pentru păcatele proprii, decât pe sine însuşi. Gândiţi-vă din nou la acea femeie prinsă în adulter. Ce calificări avea ea? Avea oare un nume bun în acel oraş? Nu. Dar era sinceră. Ea nu a pretins că ar fi fost inocentă şi că alţii o acuzau în mod mincinos. Prin faptul că nu a deschis gura, şi-a recunoscut vina. De aceea pentru ea exista speranţă.

Este extrem de dificil pentru aceia care sunt drepţi în proprii ochi să găsească mântuirea. Acei farisei erau gata să arunce cu pietre în femeia prinsă în adulter dar nu vedeau nimic din păcatul care zăcea în inimile lor chiar în acel moment.

 

Când puneau în punga de ofrandă mari sume de bani şi doreau ca oricine să-i vadă, ei comiteau un păcat mai rău în ochii lui Dumnezeu, deoarece îi făceau pe oameni să-i adore pe ei (să-i admire) în loc să-L adore pe Dumnezeu.

Pocăinţa înseamnă „O Întoarcere Împrejur”, aşa încât întoarcem spatele de acum înainte la trăirea pentru noi înşine şi hotărâm să trăim numai pentru Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă să devenim lucrători creştini permanenţi. Nu.

Dumnezeu cheamă numai 1 din 1000 de credincioşi să fie lucrători creştini permanenţi. El doreşte ca toţi ceilalţi copii ai Lui să lucreze în activităţi lumeşti

– câştigându-şi existenţa, netrăind însă pentru ei înşişi, ci pentru slava lui Dumnezeu.

Pocăinţa este descrisă în 1Tesaloniceni 1:9 ca „întoarcere la Dumnezeu de la idoli”. Mulţi aşa-zişi credincioşi nu s-au întors la Dumnezeu de la idolii lor. În India, mulţi dintre oamenii păgâni sunt fericiţi să-L accepte pe Hristos ca Dumnezeu al lor – dar numai ca un dumnezeu adăugat la numeroşi alţi idoli la care ei deja se închină. Ştim că acest lucru este imposibil. Cine ÎL acceptă pe Hristos trebuie să renunţe la toţi ceilalţi dumnezei şi idoli.

Amintiţi-vă că Duhul Sfânt le spune credincioşilor: „Copilaşilor, păziţi-vă de idoli!” (1Ioan 5:21). Nu e nici o diferenţă între un om păgân care doreşte să-L accepte pe Hristos ca adaos la dumnezeii lui existenţi şi aşa-numitul credincios care doreşte să-L primească pe Hristos, dar doreşte încă să gonească după bani (dumnezeul lui prezent).

Este ca şi cum o femeie deja căsătorită doreşte acum să se mărite cu un al doilea bărbat.

Este uimitor cum credincioşii se pot înşela singuri gândind că Isus Hristos va accepta acest tip de cununie cu ei. Câţi dintre noi am fi dispuşi să ne căsătorim cu o fată care este deja căsătorită cu un alt bărbat? Cu toate acestea, te aştepţi ca Hristos să se cunune cu tine, fără ca tu să fi părăsit iubirea pentru lume şi gloria ei, plăcerile şi bogăţia ei.

Idolii făcuţi din lemn şi piatră nu sunt la fel de înşelători cum sunt cei invizibili (ca banii şi onoarea), deoarece idolatria cuiva se poate vedea clar în ritualul de închinare la idolii fizici. Dacă vezi un om într-un loc închinându-se în faţa unei statui a unui idol păgân şi apoi într-un alt loc îl vezi rugându-se lui Isus Hristos, nu-l vei considera a fi creştin.

Dar care este diferenţa dintre el şi omul care-şi petrece toată săptămâna închinându-se idolilor banilor, onoarei oamenilor şi ambiţiilor lumeşti şi care vine apoi la adunările de duminica şi încearcă să se închine lui Hristos. Cred că e mai mare speranţă pentru omul care se închină lui Buddha decât pentru un asemenea „credincios”.

Când un astfel de „credincios” vine la adunare duminica şi cântă: „Ia-mi argintul şi aurul – Nici un strop să nu mai ţin”, – el Îi spune lui Dumnezeu o minciună.

 

Duminica, creştinii Îi spun lui Dumnezeu mai multe minciuni decât în orice altă zi a săptămânii, deoarece cântă imnuri de consacrare măreaţă faţă de Domnul, pretinzând predarea şi dedicarea totală faţă de El etc..

Dumnezeu aude toate acestea, însă El nu este înşelat. El spune: „…căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă după câştigul lor necinstit” (Ezechiel 33:31)

Ascultând versurile imnurilor pe care mulţi credincioşi le cântă, cineva ar putea crede că ei sunt cei mai mari sfinţi de pe pământ. Însă, în realitate, majoritatea dintre ei sunt cei mai mari ipocriţi. Şi Dumnezeu nu este prostit.

A trăi pentru sine însuşi înseamnă să trăieşti ca un animal – căci toate animalele trăiesc numai pentru ele însele şi pentru puişorii lor. Ele toate caută numai interesul lor, gândindu-se mereu la ceea ce le-ar aduce cel mai mare profit. În acest fel gândeşte un leu în pădure: „Dacă acea căprioară poate fi ucisă pentru hrana mea, atunci o voi ucide”. Şi aşa printre animale numai cele mai puternice pot supravieţui. Dar noi nu suntem animale. Dumnezeu nu ne-a creat ca să trăim asemenea câinilor şi porcilor, care doar mănâncă, dorm, nasc pui şi mor. Omul a fost creat să-şi trăiască întreaga viaţă pentru slava lui Dumnezeu.

Primesc câteodată scrisori de la oameni care s-au pensionat din anumite funcţii şi ne întreabă dacă-i putem angaja deoarece doresc să-şi petreacă anii de pensionare „în slujba lui Dumnezeu”. Imaginaţi-vă o scenă în care vine în casa ta un musafir onorat iar tu bei o cană de ceai în faţa lui şi apoi îi oferi lui sedimentele din ceaşca ta!! Iată ce fac oamenii lui Dumnezeu. Trăindu-şi întrega viaţă pentru a face bani în lume, acum doresc să ofere sedimentele vieţilor lor lui Dumnezeu.

Ce insultă!

Trebuie să ne oferim vieţile lui Dumnezeu când suntem tineri. Toată viaţa noastră trebuie să fie predată Lui pentru a dispune de ea după voia Lui. Ai ajuns la concluzia aceasta după ce ţi-ai căutat propriul interes? Mulţi credincioşi vor avea multe de regretat când se va întoarce Isus şi vor descoperi că toţi banii pe care i-au câştigat pe pământ nu au fost mai buni decât banii de jucărie pe care-i folosesc copiii la jocul Monopoly – n-au valorat nimic!! Şi toate proprietăţile pe care le-au obţinut pe pământ de asemenea au fost doar ca hotelurile şi casele de pe tabla de Monopoly – fără valoare. Jocul vieţii va fi terminat atunci şi ei nu vor fi îndeplinit nimic mai mult decât să acumuleze lucruri fără însemnătate care nu au nici o valoare veşnică. Au trăit o viaţă inutilă. De asemenea, va exista un regret imens dacă au luptat numai pentru glorie şi descoperă că gloria lor a fost evaporată în lumina veşniciei.

Aceia însă care au trăit să facă voia lui Dumnezeu şi pentru slava lui Dumnezeu vor descoepri că în acea zi au parte de o bucurie extraordinară. Lucrurile materiale există numai pentru folosirea lor pe acest pământ. Asta-i tot. Atâta timp cât le folosim, e în regulă. Dar niciodată ele nu trebuie să stăpânească asupra noastră. Una este să foloseşti banii. Dar să fii stăpânit de

 

ei înseamnă cu totul altceva. Banii sunt un slujitor excelent dar un stâpân oribil.

G

ândiţi-vă la o femeie care este căsătorită cu un bărbat excelent dar care îl iubeşte pe şofer mai mult decât pe soţ şi îşi petrece majoritatea timpului cu şoferul. Ce aţi gândi despre o asemenea femeie? Aceasta este o descriere exactă a credinciosului care se gândeşte întotdeauna să facă din ce în ce mai mulţi bani (peste nevoile lui justificate), în loc să caute cum să fie mai eficient pentru Domnul.

Când Dumnezeu l-a creat pe Adam, EI i-a spus să stăpânească peste întregul pământ. Dar Adam a devenit un sclav. Hristos a venit acum să ne facă încă o dată regi. Dumnezeu ne-a dat multe lucruri de care să ne bucurăm în această lume. Dar când verunul dintre aceste lucruri stăpânesc peste noi, atunci devenim sclavi.

Atunci nu mai suntem împăraţii pe care Dumnezeu ne-a destinat să fim.

Dumnezeu i-a spus şarpelui în Eden că ţărâna va fi hrana lui. Ştiţi ce este aurul? Şi el este tot parte din ţărâna pe care Dumnezeu a creat-o pe acest pământ – puţin mai greu şi probabil puţin mai rar decât ţărâna obişnuită, dar oricum ţărână. Şi aici vedem spectacolul trist al omului gonind după hrana diavolului. Peste tot, omul este robit ţărânii-aur.

Când diavolul vede că nu poate înrobi un om printr-un obicei rău, el îl va înrobi prin ceva neutru – astfel încât omul nu are timp pentru Dumnezeu, pentru citirea Bibliei sau pentru părtăşie. Poate fi un program de televiziune bun, curat care îl înrobeşte pe om. Diavolul caută credincioşi care-şi urmăresc propriile interese – propria distracţie, propriul profit, etc.. Diavolul are 101 mijloace să-l ţină pe om departe de Dumnezeu. De aceea e necesar să vedem păcatul nu doar ca beţie şi joc de noroc, adulter sau crimă. Trebuie să vedem păcatul ca „trăire pentru noi înşine”. A păcătui înseamnă a face ceea ce ne place nouă înşine, a face voia noastră. Din această rădăcină, ies multe fructe ale păcatului. Isus a murit ca să ne salveze din toate acestea.

Ioan Botezătorul a spus că, atunci când va veni Isus, El va înfige securea la rădăcina pomului. Aceasta este rădăcina în care Isus a venit să-şi înfigă securea – trăirea pentru noi înşine şi dorinţa de a face propria voie.

Putem tăia micile fructe rele din copac oricând apar. Dar aceasta nu rezolvă problema. Viaţa noastră poată părea aşa de frumoasă când fructele rele văzute de alţii au fost toate rupte. Însă pomul nu s-a schimbat. Isus a spus că un pom bun niciodată nu va face roade bune dacă nu schimbi însuşi pomul. Pentru a schimba pomul, trebuie mai întâi să înfigi toporul la rădăcina pomului bătrân.

De ce astăzi majoritatea căminelor sunt zone de conflict? Deaorece atât soţii cât şi soţiile vor să trăiască pentru ei înşişi. Şi de aceea vedem întâmplându-se în lume acest lucru uimitor: Aşa-numiţi „creştini născuţi din nou” divorţează de partenerii lor şi se căsătoresc din nou!! Este ceva unic pentru secolul 20. Chiar pastori şi predicatori divorţează de soţiile lor şi se căsătoresc cu altele. Unii

 

predicatori nu divorţează de soţiile lor, însă trăiesc în adulter secret. Cuplurile lumeşti au divorţat de-alungul tuturor secolelor. Dar când creştinii încep să facă aceasta, putem fi siguri că marea apostazie („căderea de la credinţă”) este peste noi şi ne aflăm în ultimele zile.

Cauza tuturor acestor lucruri stă în faptul că credincioşii nu au înţeles că păcatul înseamnă trăirea pentru sine. Nu au înţeles acest lucru pentru că nu au fost învăţaţi aşa. Vina este a liderilor lor iar sângele lor e pe mâinile conducătorilor care sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu.

Isus a spus că „puţini sunt cei care află calea vieţii”. De ce? Pentru că poarta este strâmtă.

Din perspectivă lumească, tânărul conducăror bogat care a venit la Isus avea patru calificări excelente pentru apartenenţa la biserică – era tânăr, bogat, influent (un conducător) şi integru moral. Toate bisericile ar fi încântate să aibă drept membru un asemenea om. El ar fi calificat să fie chiar şi membru în conducerea majorităţii bisericilor evanghelice de astăzi. Însă Isus nu l-a considerat potrivit să fie nici măcar ucenicul Lui – darămite un lider. Nu este uimitor?

Isus nu a fost impresionat de bogăţia sau de influenţa lui lumească. Dacă omul încă iubea banii, atunci nu era potrivit să fie ucenicul lui Isus. Trebuia să renunţe la iubirea sa de bani înainte să poată intra prin poarta strâmtă. Omul a plecat trist, iar Isus l-a lăsat să plece. Isus nu a mers după el să-i sugereze să renunţe la banii lui în etape – 10% acum şi alţi 10% o lună mai târziu etc.. Nu. Nu e nici o târguială când vine vorba de ucenicie. Este ori totul ori nimic. Nu putea iubi banii şi pe Dumnezeu în acelaşi timp. Trebuia să facă o alegere. Trebuia să se întoarcă de la idolul său (banii) şi să se unească numai cu Hristos.

Dacă vrei să trăieşti pentru tine însuţi, nu ai decât, fă asta. Şi, ca şi în cazul bogatului, Domnul te va lăsa singur. Şi dacă găseşti o biserică convenabilă unde ţi se spune că te afli încă pe calea spre cer, Dumnezeu nu te va deranja nici acolo. Te va lăsa să te înşeli singur toată viaţa. În final te vei trezi şi te vei vedea în iad. Motivul pentru care Dumnezeu le permite oamenilor să fie înşelaţi este pentru că ei nu iubesc cunoaşterea adevărului despre ei înşişi. Iar când vreun proroc le spune adevărul despre ei înşişi, se supără pe acel proroc.

Ieremia a prorocit în timpul domniei Împăratului Ioiachim. Când poporul lui Iuda a citit cuvintele pe care Ieremia le scrisese pe un sul, ei s-au temut pentru că Ieremia era unul dintre cei mai aprigi profeţi din Vechiul Testament, nepredicând niciodată un mesaj uşor. Era judecată, judecată şi iar judecată (Ieremia 20:8) Când regele a citit sulul de carte scris de Ieremia, s-a înfuriat atât de tare încât l-a rupt şi l-a aruncat în foc (Ieremia 36). Însă Dumnezeu i-a spus lui Ieremia să scrie sulul de carte din nou. Astfel avem noi acum cartea lui Ieremia. Însă prima dată când a fost scrisă, a fost ruptă de un împărat mânios care nu a vrut să audă adevărul despre el însuşi. Întotdeauna au fost astfel de oameni.

 

De asemenea în fiecare secol au fost CÂŢIVA care au iubit adevărul. Este un mare har că Dumnezeu ne-a dat o ureche de auzit adevărul. Dumnezeu ne-a iubit înainte să ne naştem şi a dorit ceea ce este mai bine pentru noi. El nu a vrut ca noi să ne irosim vieţile şi să ne trezim în veşnicie sărăciţi.

El doreşte să fim înţelepţi şi să trăim pentru lucrurile care sunt veşnice. Tot ceea ce este creat (inclusiv banii, casele şi pământurile) vor fi zdruncinate şi îndepărtate într-o bună zi.

Numai ceea ce nu este creat va rămâne. De aceea noi trebuie să fim înţelepţi să ne petrecem timpul şi energiile pentru ceea ce va rămâne veşnic. Şi permiteţi- mi să vă mai spun o dată că aceasta nu înseamnă că trebuie să deveniţi lucrători creştini permanenţi. Înseamnă însă că, în orice activitate pe care o defăşuraţi, nu mai trăiţi pentru voi înşivă, ci numai pentru slava lui Dumnezeu. Cu siguranţă puteţi munci şi câştiga cel mai bun salariu posibil – pentru câştigarea existenţei proprii şi sprijinirii lucrării Domnului. Dar ţelul vostru în viaţă trebuie să fie slava lui Dumnezeu. Ambiţia voatră în viaţă trebuie să fie să-L bucuraţi pe Dumnezeu.

Nu spun că nu putem merge la un picnic sau nu ne mai putem bucura de vreo formă de relaxare. Bineînţeles că putem.

Ca fiinţe umane, avem nevoie de aceasta – fie să jucăm jocuri, să ascultăm muzică sau orice altceva. Toate acestea sunt perfect normale, dacă sunt distracţii curate şi sănătoase. Numai atunci când oricare dintre aceste lucruri ne stăpânesc şi încep să aibă un interes dominant în viaţa noastră, ajungem să călcăm linia roşie şi să păşim pe un teren periculos. Este foarte uşor ca un loc de muncă, un sport sau o anumită distracţie inofensivă să devină o parte aşa de însemnată din viaţa unei persoane, încât ajunge să fie lucrul principal din viaţa ei. Şi atunci chiar soţia şi copiii ajung să fie neglijaţi. Şi bineînţeles că, în primul rând, Dumnezeu ajunge să fie neglijat. Când se întâmplă aceasta, atunci ştii că acel lucru (oricare ar fi el) a devenit stăpânul omului.

Trebuie să ne întoarcem de la trăirea pentru noi înşine dacă vrem ca Domnul să-Şi zidească biserica Lui prin noi – tipul de biserică pe care El a plănuit-o din veşnicii. El o poate zidi numai prin oameni care nu-şi caută propriul interes, ci sunt dispuşi să pună totul pe altar pentru El.

Templul Vechiului Testament a fost construit pe Muntele Moria – unde Avraam l-a oferit lui Dumnezeu pe fiul său Isaac (2 Cronici 3:1). Lui Avraam îi rămăsese numai un fiu în acel timp – Isaac, favoritul inimii lui.

În acea zi, Dumnezeu i-a testat lui Avraam devotamentul ca să vadă dacă Isaac devenise un idol în viaţa lui.

Dumnezeu i-a spus, prin aceasta, că el trebuia să se întoarcă de la toată idolatria dacă vroia să-i slujească Domnului. Şi, astfel, şi-a pus fiul pe altar şi a renunţat la el. Dumnezeu nu l-a luat pe Isaac, deoarece Dumnezeu urmărea doar să-l desprindă pe Avraam de ataşamentul nenatural faţă de Isaac, care i- ar fi împiedicat umblarea cu Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să facă acelaşi lucru cu noi. Trebuie să-I dăm Lui ceea ce ne este cel mai de preţ.

 

În cazul tânărului bogat, lucrul cel mai de preţ erau banii. Aşa cum Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să renunţe la Isaac, Dumnezeu i-a cerut şi tânărului conducător să renunţe la banii săi. Din ceea ce ştiţi, dacă acel bogat ar fi spus numai „Da, Doamne, iată-i aici pe toţi”, Dumnezeu i-ar fi spus probabil că îşi poate păstra banii, la fel cum i-a spus şi lui Avraam să-l păstreze pe Isaac. Dar mai întâi el trebuia să renunţe la ei.

Fie ca noi toţi să avem harul să spunem: „Doamne, orice Isaaci există în viaţa mea, îi pun pe toţi pe altar şi ţi-I dau Ţie pe toţi. Nu mai doresc nici un idol în viaţa mea care să stea între Tine şi mine. Nu doresc să trăiesc pentru mine însumi. Doresc să trăiesc cu adevărat numai pentru Tine. Doresc să trăiesc pentru slava lui Dumnezeu. Nu vreau să-mi irosesc viaţa”.

Aceasta este vestea cea mai bună din lume: Nu trebuie să mai fim robi ambiţiilor şi dorinţelor şi să ne irosim astfel viaţa pământească, ci putem fi liberi să trăim pentru slava lui Dumnezeu şi să ducem astfel o viaţă utilă. A trăi pentru noi înşine înseamnă a trăi în robie şi în lanţuri. A trăi pentru slava lui Dumnezeu înseamnă a fi ca vulturii care zboară pe cer. Vestea bună a evangheliei este că Isus vă poate sfărâma lanţurile şi vă poate elibera – ASTĂZI!!

Dacă în trecut v-aţi irosit mult timp în preocupări fără rod, nu mai puteţi schimba nimic acum. Dar puteţi persevera să faceţi ASTĂZI ceea ce este cel mai bine.

Cât mai avem încă timp, ceea ce toţi trebuie să-I spunem Domnului este:

„Doamne, nu mai pot face nimic cu anii vieţii mele care sunt trecut. Dar vreau să trăiesc restul vieţii mele numai pentru Tine. Cercetează viaţa mea şi vezi dacă este vreun idol căruia mă închin. Doresc să mă întorc de la orice idol din viaţa mea ca să mă închin şi să-Ţi slujesc doar Ţie. Doamne Isuse mă pocăiesc în special pentru această idolatrie inconştientă de trăire doar pentru mine.”

Fie ca Domnul să ne ajute pe toţi.

SLUJITORII NOULUI LEGĂMÂNT ŞI BISERICILE NOULUI LEGĂMÂNT

Slujitorii Noului Legământ

Există trei pasaje în Scriptură care ne spun cine este slujitorul adevărat al lui Dumnezeu sub NOUL legământ. Când citim aceste pasaje fără nici o idee preconcepută, vom descoperi că noi toţi putem fi slujitori ai lui Dumnezeu, în acest timp şi veac, dacă dorim să fim.

Sub vechiul legământ, numai leviţii puteau fi slujitorii lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau să presteze nici o activitate pământească şi erau întreţinuţi de zeciuielile celorlalte seminţii ale Israelului.

Creştinismul Babilonian din zilele noastre susţine că şi sub noul legământ numai aceia care renunţă la ocupaţiile lumeşti pot fi slujitori ai lui Dumnezeu – şi că ei trebuie să fie întreţinuţi de zeciuielile celorlalţi creştini. Aceasta este însă o învăţătură a tradiţiei omeneşti şi nu a Scripturii!

(1) Eliberaţi de păcat

„…aţi fost eliberaţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu” (Romani 6:22). Aceasta este prima cerinţă – să fii eliberat de păcat. Evident este mai uşor să fii eliberat de munca pământească decât să fii eliberat de păcat. Isus a avut o ocupaţie lumească. Cu toate acestea, El a fost un slujitor al lui Dumnezeu chiar şi atunci.

Un om care se mânie şi-şi pierde cumpătul nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Poate că e predicator sau chiar pastor, dar nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Duminica dimineaţa, mulţi pastori strigă laude către Dumnezeu în „alte limbi” şi apoi ţipă furioşi la soţiile lor în „limba maternă”, în aceeaşi după-amiază. Poate oare Duhul Sfânt să ne controleze numai când vorbim în alte limbi şi nu atunci când vorbim în lumba noastră maternă? Aceasta este o iluzie. Mulţumesc lui Dumnezeu că am vorbit în limbi timp de 22 de ani. M-a luminat şi m-a eliberat total de depresie, tristeţe şi descurajare toţi aceşti ani. Dar Îi mulţumesc lui Dumnezeu că Duhul Sfânt îmi controlează de asemenea limbajul atunci când vorbesc în limba maternă – soţiei mele, fraţilor mei, străinilor şi cerşetorilor.

Un bărbat care pofteşte după femei cu ochii nu poate fi un predicator al evangheliei sau un slujitor al lui Dumnezeu. Numai acela care este suficient de categoric încât să fie dispus să-şi scoată mai degrabă un ochi ca să evite păcatul poate fi un slujitor al lui Dumnezeu. Când ai plâns ultima dată pe perna ta în noapte pentru că ai alunecat cu ochii? Dacă eşti neglijent cu privire la acest aspect, vei recădea interior puţin câte puţin până într-o zi în care vei cădea în mod public.

Un om care spune o minciună pentru a câştiga puţin mai mulţi bani sau ca să câştige reputaţie pentru sine însuşi este, de fapt, un slujitor al diavolului –

 

pentru că diavolul este tatăl tuturor minciunilor. El nu poate fi un slujitor al lui Dumnezeu.

Acela care nu poate să-şi iubească TOŢI duşmanii, sau nu poate să facă bine TUTUROR acelora care-l lovesc este total nepotrivit să predice evanghelia. Dacă ai cea mai mică fărâmă de amărăciune sau de neiertare în inima ta împotriva cuiva, atunci cel mai bine este să-ţi ţii gura închisă, să mergi acasă, să te pocăieşti şi să-ţi cureţi inima de acele rele. Nu poţi fi un slujitor al lui Dumnezeu.

(2) Eliberaţi de Mamona

„Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va dispreţui pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Luca 16:13).

Aceasta este a doua cerinţă – să fii eliberat de Mamona (de bani şi de toate lucrurile materiale).

Iarăşi, este mai uşor să te eliberezi de o activitate lumească decât de Mamona.

Trebuie să te hotărăşti cui ai de gând să-i slujeşti – lui Dumnezeu sau lui Mamona. Mulţi „lucrători creştini permanenţi” caută să-I slujească lui Dumnezeu ŞI lui Mamona. Astăzi, ei câştigă mai mult în calitate de aşa-numiţi

„slujitori ai lui Dumnezeu”, decât ar fi câştigat vreodată dacă ar fi avut o profesie laică. Oricine nu a trebuit să-şi sacrifice confortul pământesc, banii şi lucrurile materiale în slujirea lui faţă de Dumnezeu NU îi slujeşte deloc cu adevărat lui Dumnezeu.

Orice credincios poate fi un slujitor al lui Dumnezeu – dar trebuie să se elibereze de iubirea lui Mamona. De fapt, dacă citiţi cu atenţie versetul de mai sus, veţi vedea că Isus a spus că trebuie să-l urâm pe Mamona şi să-l dispreţuim ca să putem fi slujitori ai lui Dumnezeu.

Dacă poţi spune înaintea lui Dumnezeu că aceasta este atitudinea ta faţă de Mamona sau cel puţin aceasta este atitudinea pe care vrei să o ai faţă de Mamona, abia atunci te califici să fii un slujitor al lui Dumnezeu – şi nu altfel. Câţi lucrători creştini se califică oare după standardul pe care l-a stabilit Isus aici? Foarte, foarte puţini!

Testul care ne arată cui slujim e reflectat în comenzile de care ascultăm – ale lui Dumnezeu sau ale lui Mamona. Ale cui drepturi au prioritate în vieţile noastre – ale lui Dumnezeu sau ale lui Mamona? Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.

Când banii te cheamă, dacă tu răspunzi imediat, eşti un slujitor al lui Mamona. Cum de majoritatea predicatorilor călătoresc pentru a predica numai în locuri confortabile unde trăiesc credincioşi bogaţi? Câţi sunt interesaţi să viziteze în mod regulat credincioşii săraci din satele Indiei şi să-i întemeieze în credinţă. Aceia sunt adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu în India.

 

Mulţi lucrători creştini permanenţi trăiesc acum în America şi pretind a avea o povară pentru India pe inima lor. Aceasta este o ipocrizie totală. Cu toate acestea, mulţimi de credincioşi sunt înşelaţi de ei. Dacă ar fi avut cu adevărat o povară pentru India, ar fi trăit chiar în India. Nu e nimic greşit pentru un credincios să-şi mute rezidenţa într-o altă ţară. Dar motivul relocării este ceea ce contează.

Isus de asemenea şi-a relocat rezidenţa Sa din cer pe pământ. Dar care a fost motivul Său? Oare a fost confortul, huzurul şi banii? Sau a fost slăvirea lui Dumnezeu şi ajutarea oamenilor în nevoie. Tu, de asemenea, trebuie să decizi de ce ai ales să te muţi dintr-un loc în altul. Aceasta va arăta dacă eşti un slujitor al lui Dumnezeu sau al lui Mamona.

Diavolul ştie că omul care slujeşte lui Mamona este inutil lui Dumnezeu. Şi de aceea el îi lasă singuri pe astfel de predicatori. Ce mai mare insultă pe care ţi-o poate face diavolul este să te lase singur şi să-ţi permită să obţii onoare de la oamenii lumeşti şi de la liderii lumeşti ai creştinismului apostat.

Un slujitor al lui Dumnezeu se gândeşte mereu cum să câştige suflete şi să zidească biserica. Până şi noaptea visează la aceasta. Pe de altă parte, un slujitor al lui Mamona se gândeşte şi visează zi şi noapte la cum să facă bani mai mulţi. Nu ne putem înşela „subconştientul” – deoarece el ştie cu exactitate mai mult decât oricine altcineva ce ne dorim. Dacă îl iubim pe Mamona, haideţi să fim sinceri şi să-I spunem lui Dumnezeu aceasta – şi să-I cerem Lui să ne elibereze. Există o mare speranţă pentru credincioşii sinceri – dar NICI O speranţă pentru ipocriţii mincinoşi.

Auzim în aceste zile de multe „campanii miraculoase”. Dar eu încă aştept să văd o campanie unde apare miracolul „să nu le fie ceruţi oamenilor să dea bani”!! Isus şi apostolii Lui niciodată nu au primit vreo ofertă de la oameni în nici una din întâlnirile lor. Încă orbi, credincioşii prostiţi de astăzi admiră predicatorii care cer fără ruşine bani şi chiar îşi imaginează că aceşti asunt marii slujitori ai lui Dumnezeu. Lumina curată a scaunului de judecată al lui Hristos va dezvălui că astfel de predicatori şi-au slujit lor înşişi iar nu lui Dumnezeu.

Credincioşii trasează o linie de separare între cei care sunt evanghelici în doctrină, respectiv cei care sunt liberali. Dar într-o asemenea situaţie, diavolul şi toţi demonii lui vor fi de asemenea de partea „evanghelică”, deoarece ei toţi sunt evanghelici în doctrină (Iacov 2:19)!! Însă Dumnezeu trasează o linie despărţitoare între cei care-l iubesc pe Mamona şi cei care-L iubesc pe Dumnezeu. Atunci vedem că diavolul şi demonii lui se regăsesc printre iubitorii lui Mamona.

Dacă noi căutăm împărăţia lui Dumnezeu mai întâi, Dumnezeu ne va da toate resursele necesare pentru viaţa noastră pe pământ, fără ca noi să le urmărim. În toţi cei 40 de ani de experienţă creştină proprie, am trăit adevărul acesta. Cerul şi pământul vor trece, dar Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece. Noi toţi trebuie să fim demonstraţii vii ale faptului că Dumnezeu asigură TOATE nevoile celor care caută mai întâi împărăţia Lui. Deşi nici unul dintre noi nu putem

 

spune că totdeauna am căutat cu consecvenţă mai întâi împărăţia lui Dumnezeu de-a lungul vieţii creştine, trebuie însă cu certitudine să putem da mărturie că nu am alergat după bani. Dacă suntem predicatori, trebuie totodată să avem această mărturie că nu am mers niciunde să predicăm doar pentru că ştiam că vom câştiga acolo bani, că nu am căutat să facem pe plac celor bogaţi, că nu i-am neglijat pe săraci, că nu am fost interesaţi de primirea de daruri, că nu am făcut cunoscute oamenilor nevoile noastre financiare şi că nu am aşteptat ca alţi oameni să ne ofere bani. Pavel a putut da mărturie de trăirea unei astfel de vieţi. El a spus că a trăit aşa ca să-i demaşte toţi predicatorii iubitori de bani din timpul său care pretindeau că-I slujesc lui Dumnezeu „deopotrivă cu el” (2Corinteni11:10-13).

Şi în zilele noastre e mare nevoie în India de mărturii vii ca Pavel, care să demaşte predicatorii iubitori de bani care abundă în creştinismul din India. Noi ştim foarte bine de ce ne urăşte aşa de mult diavolul, pe noi şi lucrarea noastră, încât îi face pe credincioşi (care nu au venit niciodată la întâlnirile noastre sau nici nu ne-au auzit vorbind) să ne numească eretici, antichrişti, terorişti, proroci mincinoşi etc.. Se întâmplă aşa deoarece deranjăm împărăţia lui Satan foarte mult demascând faptul că lucrătorii creştini permanenţi, care iubesc banii şi predică evanghelia lui Hristos, sunt în realitate slujitorii lui Satan (Vezi 2Corinteni 11:15 în contextul versetelor 10-13).

Isus a spus că dacă nu am fost credincioşi în folosirea lui Mamona, Dumnezeu nu ne va încredinţa adevăratele bogăţii ale împărăţiei Lui (Luca 16:11). Când vedem imitarea oarbă a creştinilor vestici de către creştinii indieni, lipsa teribilă a relevaţiei Cuvântului lui Dumnezeu şi predicile plictisitoare ale predicatorilor de astăzi, putem înţelege clar cauza a toate acestea şi anume că aceşti predicatori nu au fost credincioşi cu banii.

(3) Eliberaţi de căutarea de a fi pe placul oamenilor

„Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (Galateni1:10).

Aceasta este a treia cerinţă – să fim eliberaţi de căutarea de a fi pe placul oamenilor.

Încă o dată, este mai uşor să ne eliberăm de o slujbă laică, decât să ne eliberăm de la căutarea de a fi pe placul oamenilor.

Dacă predicăm Cuvântul lui Dumnezeu în aşa fel încât să facem pe plac oamenilor, suntem robi ai oamenilor şi nu ai lui Dumnezeu. Când un predicator doreşte să mai poată fi invitat din nou la o convenţie prestigioasă, unde poate câştiga mai mulţi bani şi onoare anul următor, el poate fi tentat să-şi modifice mesajul aşa încât nimeni să nu fie ofensat de ceea ce spune. Astfel, el devine un rob al oamenilor.

Când te rogi în public într-un asemenea mod ca să impresionezi oamenii, tu te închini opiniilor oamenilor şi nu Dumnezeului celui viu. Dumnezeu nu aude astfel de rugăciuni, căci ele sunt aduse oamenilor şi nu Lui.

 

În acelaşi mod, ne putem analiza pe noi înşine în privinţa modului cum ne îmbrăcăm, cum vorbim oamenilor şi chiar cum mergem. Dacă oricare din aceste lucruri sunt făcute ca să impresioneze pe ceilalţi cu „sfinţenia” sau poate cu „smerenia” noastră, atunci suntem robi ai oamenilor şi nu robi ai lui Dumnezeu.

Chiar dacă tu cauţi să fii pe placul soţiei/ soţului, nu poţi fi plăcut lui Dumnezeu. Cu cât Îi eşti mai pe plac lui Dumnezeu cu atât mai mult vei primi nume rele din partea oamenilor care nu-L cunosc pe Dumnezeu – chiar şi din partea liderilor religioşi din creştinism. Isus a fost numit „prinţul demonilor”. Cu cât mai mult vor fi numiţi cu astfel de nume ucenicii Lui – deoarece ei nu caută să placă nici unui papă sau arhiepiscop sau pastor sau vreunei alte fiinţe umane de pe pământ.

Bisericile noului legământ

În zilele noastre, mulţi credincioşi sunt sătui de denominaţiunile proprii şi le părăsesc în căutarea unei biserici a noului legământ. Există de asemenea multe grupări care pretind a fi „biserici ale noului legământ”.

Dar cum să identificăm o biserică a noului legământ? Cu siguranţă nu după structura adunărilor lor.

Este posibil să copiem multe lucruri din structura pe care o vedem într-o biserică puternică şi, cu toate acestea, să nu devenim niciodată noi înşine o biserică puternică.

Ar fi fost posibil pentru filisteni să construiască un cort exact ca cel construit de Moise, pentru că toate detaliile erau oferite în mod clar în cartea Exodul. Dar era un lucru legat de acel cort pe care nimeni n-ar fi putut să-l copieze – şi acesta era focul slavei lui Dumnezeu care stătea peste cort. Acesta a fost singurul semn distinctiv prin care era identificat locul adevărat al locuirii lui Dumnezeu în pustie. Fără acesta, cortul era un înveliş gol. Când cortul a fost mai târziu înlocuit de templu, în timpul lui Solomon, slava lui Dumnezeu l-a umplut. Dar mai târziu, când Israel a decăzut moral, treptat acea slavă s-a îndepărtat (Ezechiel 10:4,18,19).

Atunci, acel templu a devenit un înveliş gol. Astăzi, la fel se întâmplă cu multe biserici.

Un semn caracteristic al unei biserici a noului legământ este prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul acesteia. Când spiritul prorociei este prezent în mod puternic într-o adunare a bisericii, aceia care vin la adunare vor cădea cu faţa la pământ şi „vor mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru” (1Corinteni 14:24,25). Când Isus vorbeşte profetic în biserică, inimile noastre vor arde, aşa cum au ars inimile celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, când Isus le-a vorbit (Luca 24:32).

 

Dumnezeu este un foc mistuitor. Când Dumnezeu a venit în rugul prin care i-a vorbit lui Moise, şi rugul ardea, nici un vierme nu putea supravieţui în acel rug. În exact acelaşi mod, nici un păcat nu poate rămâne ascuns sau nedemascat acolo unde se află astăzi prezenţa puternică, mistuitoare a lui Dumnezeu. Numai o astfel de biserică este o biserică a noului legământ. Ochii lui Isus sunt ca para focului (Apocalipsa 1:14) şi El cercetează şi dezvăluie mereu păcatul, tradiţiile umane şi fariseismul din toate bisericile pe care le zideşte El.

Cheia principală către împărăţia cerurilor este sărăcia în duh (Matei 5:3). Fără aceasta, nu vom putea zidi o biserică a noului legământ. A fi săraci în duh îneamnă a fi zdrobiţi înaintea lui Dumnezeu, mereu conştienţi de nevoia noastră proprie, deoarece avem un dor mare şi fierbinte să fim desăvârşiţi după cum Tatăl nostru cel ceresc este desăvârşit. „Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită” (Psalmul 34:18). Şi când El este aproape, prezenţa Lui aduce focul din cer în inimile noastre şi, prin noi, în inimile altora, oriunde mergem.

Anania şi Safira (Faptele Apostolilor 5) au făcut o greşeală gravă când s-au alăturat acelei biserici puternice a noului legământ din Ierusalim, unde prezenţa lui Dumnezeu ardea ca un foc. Dacă s-ar fi aflat în Corint (în anii de pe urmă), ei ar fi trăit vieţi îndelungate. Anania ar fi putut deveni un bătrân acolo – deoarece biserica din Corint era una carnală, o biserică moartă. Însă, în biserica arzătoare a noului legământ din Ierusalim, acest cuplu nu a putut supravieţui. Dumnezeu îi va demasca şi îi va îndepărta din orice biserică a noului legământ pe aceia care trăiesc în ipocrizie.

Dacă este ceva ce Îl necinsteşte pe Dumnezeu în viaţa noastră, acasă sau la locul de muncă, ne aflăm într-un mare pericol dacă rămânem membrii ai unei biserici adevărate a noului legământ. Dacă ţelul tău fundamental în viaţă nu este să cauţi slava lui Dumnezeu, ci ceva pentru tine însuţi şi pentru familia ta, este mult mai bine să părăseşti o biserică a noului legământ, unde Dumnezeu este prezent cu putere iar Cuvântul Lui este puternic proclamat. Ar fi mai bine pentru tine să te alături unei biserici moarte. Cel puţin atunc poţi trăi mai mult

– spre deosebire de Anania şi Safira!

Astăzi, sunt multe biserici care se autointitulează „biserici ale noului legământ”. Dear sunt la fel de moarte ca o sperietoare!! Numele nu înseamnă nimic. Întrebarea este dacă fariseii şi ipocriţii pot trăi confortabil acolo sau dacă ei sunt demascaţi, se simt ofensaţi şi părăsesc biserica. Este scris despre biserica din Ierusalim că „nici unul din ceilalţi nu îndrăznea să se alipească de ea” (Faptele Apostolilor 5:13).

Dacă dorinţele noastre ca bătrâni sunt să creştem mai degrabă numărul decât să facem ucenici pentru Isus, vom aduna în bisericile noastre farisei şi ipocriţi. Nu vom zidi niciodată o biserică a noului legământ.

Când prezenţa lui Isus este puternică într-o biserică, ucenicii din ea vor fi preocupaţi să-I vadă slava. Dovada că noi am văzut într-adevăr slava Domnului înviat va fi aceea că lucrurile de pe pământ (cum ar fi confortul, reputaţia şi bunăstarea) se vor estompa în ochii noştri şi nu vor mai avea deloc atracţia pe care au exercitat-o vreodată asupra noastră.

 

Într-o biserică a noului legământ, nu va fi doar o predicare puternică a Cuvântului ci şi exemple puternice vii ale Cuvântului. Nu noutatea doctrinei îi influenţează pe ceilalţi pentru Dumnezeu, ci vieţile sfinte. Slujitorii noului legământ nu doar predică altora, ei îi invită totodată pe ceilalţi să le urmeze exemplul (1 Corinteni 11:1).

Ar trebui să plângem când exemplul nostru nu este unul corespunzător. Ar trebui să ne plecăm ruşinaţi capetele când îi plictisim pe oameni cu mesaje uscate, fără ungere. Este imposibil să devenim reci sau fariseici dacă Îl urmăm pe Isus. Suntem tare departe de Isus dacă avem doar vise şi viziuni despre care vorbim, însă nici un cuvânt de la Domnul cu care să-i hrănim pe oameni. Este imposibil să plictisim oamenii când noi înşine ardem pentru Domnul.

Isus a fost înviat din morţi ca să aibă primul loc în toate (Coloseni 1:18). Dumnezeu îi îndepărtează total pe aceia care îşi fac din aceasta propria ambiţie. Semnificaţia acestui lucru este că noi renunţăm la planurile şi drepturile noastre şi-L lăsăm pe Isus să ne spună ce să facem, cum să ne cheltuim banii şi timpul etc.. Dacă aceasta este singura ta ambiţie în viaţă, poţi fi sigur că Dumnezeu te va folosi să zidească o biserică a noului legământ în comunitatea ta.

Mulţi pretind că Isus este în mijlocul lor doar pentru că ei citează Numele Lui (Matei 18:20). Dar se înşeală singuri. Dacă El este prezent cu adevărat în mijlocul or, de ce întâlnirile lor sunt atunci atât de plictisitoare? De ce nu sunt transformate vieţile? Chiar şi numai un timp scurt petrecut în compania unui om cu adevărat evlavios are un impact profund asupra noastră, încât ne schimbă şi cursul vieţii. Cu cât mai mare trebuie să fie impactul asupra noastră dacă ne petrecem chiar şi puţin timp în prezenţa lui Isus Însuşi. Deci, dacă vieţile nu sunt transformate prin adunările bisericii, atunci trebuie să admitem că prezenţa Domnului nu este în mijlocul întâlnirilor noastre. Atunci noi NU suntem o biserică a noului legământ.

Niciodată noi nu vom putea să zidim o biserică perfectă aici pe pământ. Chiar şi în prima biserică pe care Isus a zidit-o – cei doisprezece ucenici ai Lui – a existat un trădător. Deci nici noi nu putem să ne aşteptăm la ceva mai bun. Dar unde Isus zideşte astăzi biserica Lui, va exista un nucleu de oameni în centrul acelei biserici care au văzut slava Lui şi care au fost captivaţi de ea. Inimile lor vor fi înflăcărate cu un foc pe care Diavolul nu-l poate înăbuşi. Prin ei, Domnul va zidi o biserică a noului legământ pentru slava lui Dumnezeu.

LECŢII DE LA CAIN ŞI ABEL

Citind: Geneza 4:1-12.

Aceasta este prima întâmplare redată în Biblie după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din grădina Edenului.

Aici sunt doi copii crescuţi în acelaşi cămin, în circumstanţe absolut identice, având acelaşi mediu şi aceeaşi învăţătură despre Dumnezeul adevărat etc. Şi, cu toate acestea, vieţile lor s-au dovedit a fi foarte diferite. Isus a spus că atunci când va veni după Mireasa Sa, doi vor fi într-un pat şi totuşi unul va fi luat şi altul va fi lăsat. Doi se pot afla în părtăşie în aceeaşi biserică, unul va fi luat şi celălalt lăsat.

La fel a fost şi cu Abel şi Cain, unul a fost acceptat şi celălalt respins. Amândoi erau religioşi. Amândoi au adus jertfe lui Dumnezeu, însă atitudinile din inimă erau diferite şi acestea au făcut toată diferenţa. Omul se uită la înfăţişarea exterioară, însă Dumnezeu se uită la inimă.

Diferenţa dintre Abel şi Cain NU a fost, cum am auzit în mod obişnuit, că unul a adus un miel (şi a vărsat sângele lui) iar celălalt a adus o jertfă din roadele pământului. Ei nu aduceau un sacrificiu pentru păcatele lor, ci o jertfă Domnului. Şi era întru totul permis (chiar sub legea lui Moise) să aduci Domnului o jertfă din „roadele din pământ” (Deuteronomul 26:2,10). Îndemnul din Proverbe 3:9 este să-L cinstim pe Domnul cu cele dintâi roade din tot venitul nostru. În cazul lui Abel cele dintâi roade s-au întâmplat să fie primii născuţi din turma lui, deoarece el era cioban. În cazul lui Cain, cele dintâi roade au fost fructele pământului, deoarece el era plugar (Geneza 4:2). Fiecare dintre ei au adus primele roade ale ocupaţiilor lor specifice. În acest punct nu se poate găsi nimic greşit la Cain.

Sacrificiile acceptate

Însă jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit şi o inimă mâhnită, care este conştientă de nimicnicia şi neputinţa ei (Psalmul 51:17). Iată ce a avut Abel, şi ce nu a avut Cain. Şi de aceea este scris: „Şi Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui ….dar spre Cain şi (de aceea nici) spre jertfa lui n-a privit cu plăcere (Geneza 4:4,6).

Credinţa este dependenţa neajutorată a sufletului de Dumnezeu şi, „prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain” (Evrei 11:4). De aceea darurile lui Abel au fost acceptabile lui Dumnezeu.

E o mare înşelătorie în învăţătura potrivit căreia ceea ce a făcut diferenţa dintre Abel şi Cain a fost faptul că Abel a oferit sânge, iar Cain nu. Implicaţia unei asemenea învăţături este că ceea ce-l face pe om acceptabil lui Dumnezeu ar fi aducerea sângelui lui Isus înaintea lui Dumnezeu. E ca şi cum modul în care omul trăieşte şi starea inimii lui (fie ea zdrobită sau nu, cu credinţă sau fără)

 

nu face nici o diferenţă. Tot ce are omul de făcut este să aducă sângele lui Isus ca şi cum ar fi un fel de vrajă fermecată câştigând astfel acceptarea lui Dumnezeu. Aceasta este o minciună şi mulţi sunt înşelaţi de ea.

Sângele lui Isus nu poate fi revendicat de oricine şi de fiecare. În Scripturi NU se spune că sângele lui Isus poate curăţi pe oricine şi pe fiecare de păcate. Nu. Aceasta este o pervertire subtilă a Scripturii. Ceea ce spune Scriptura este că sângele lui Isus va curăţi pe toţi aceia „CARE UMBLĂ ÎN LUMINĂ, DUPĂ CUM EL ÎNSUŞI ESTE LUMINĂ” (1Ioan 1;7). Pentru a umbla în lumina lui Dumnezeu, omul trebuie să aibă o inimă zdrobită şi plină de căinţă, aşa cum a avut Abel. Numai atunci jertfa cuiva poate fi acceptabilă lui Dumnezeu.

Dacă un om spune că el crede în sângele lui Isus dar are un spirit mândru şi arogant, Dumnezeu îi va sta împotrivă şi i se va opune (1 Petru 5:6), întocmai cum El i-a făcut lui Cain. Numai cel smerit primeşte har de la Dumnezeu (Iacov 4:6).

Jertfele noastre de închinare, rugăciune şi slujire sunt acceptabile lui Dumnezeu NUMAI dacă ele vin dintr-o inimă zdrobită şi mâhnită de credinţă (dependenţă smerită de Dumnezeu). Nu la elocvenţa sau la eficienţa slujirii noastre se uită Dumnezeu, ci mai degrabă la atitudinea inimilor noastre.

Aceasta este prima lecţie pe care o învăţăm din întâmplarea redată în Geneza 4.

Din zilele lui Cain şi Abel şi până la sfârşitul timpului, jertfele plăcute lui Dumnezeu au fost întotdeauna un duh zdrobit şi mâhnit. El nu se schimbă. Legile Lui rămân aceleaşi.

Dumnezeu nu l-ar fi acceptat pe Cain chiar dacă ar fi adus un miel şi i-ar fi vărsat sângele, pentru că inima lui era mândră şi înălţată.

Smerenia inimii este primul pas către mântuire. Apoi putem să venim în lumină şi să cerem ca sângele lui Isus să ne curăţească de toate păcatele.

Numai inima smerită poate striga strigătul lui Pavel de victorie: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Romani 8:31), pentru că Dumnezeu este numai de partea celui smerit. Cei mândri nu pot spune aceasta, pentru că Dumnezeu este împotriva lor. Oricine are gânduri înalte despre sine, aşa cum a avut Cain, va sfârşi cum a sfârşit Cain, chiar dacă el revendică sângele lui Isus. „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit”. Ce seamănă omul, aceea va şi secera.” (Galateni 6:7). Şi această lege se aplică în mod universal, indiferent de persoană.

Gelozie şi furie

Mai este încă o lecţie pe care o putem învăţa din această întâmplare. Cain a fost gelos şi mânios pe Abel pentru că îi mergea foarte bine lui Abel (căci Dumnezeu îl acceptase).

 

Cum te simţi când îi merge foarte bine aproapelui tău? Când vezi un frate care predică victoria asupra păcatului şi descoperi că şi viaţa lui este trăită conform cu ceea ce predică – că nu e nici o dovadă de anxietate sau mânie sau nerăbdare în el, ci dimpotrivă, un spirit perpetuu de victorie şi bucurie şi pace; şi în contrast cu aceasta viaţa ta este mizerabilă şi tristă şi înfrântă (deoarece tu nu crezi că o viaţă de victorie este posibilă) – Găseşti oare atunci o rădăcină de invidie şi o dorinţă de a-l vedea căzând, astfel încât să te delectezi cu eşecul lui şi să-l cobori în ochii altora?

Este vorba de acelaşi spirit care l-a condus pe Cain.

Te bucuri când vine vreun necaz peste acel frate? Oare victoria lui repetată te agasează şi te face să te mânii? Aceasta atitudine a ta este spiritul lui Cain, iar nu al lui Hristos; şi cu cât mai repede îl recunoşti drept prostesc şi dezgustător, cu atât mai bine.

Păcatul stătea ghemuit la uşa inimii lui Cain când Dumnezeu a căutat să-l avertizeze. Păcatul nu era la sute de mile depărtare, ci chiar la uşa inimii lui, insistând să intre.

Cain NU se gândea să facă ceva bun. Totuşi el nu se gândise să facă nici ceva rău căci, în acest caz, păcatul ar fi fost deja intrat pe uşă. El îşi ţinea inima goală, măturată şi neocupată cu nimic bun. Ceea ce a deschis calea, aşa cum a spus Isus, ca opt duhuri rele să o posedeze (Matei 12:43-45).

Nu exista nici o bucurie în viaţa lui Cain, pentru că un asemenea om nu se poate bucura cu adevărat. Faţa lui era abătută şi tristeţea, depresia şi furia erau scrise pe ea. Nu suporta să vadă că-i mergea altcuiva aşa de bine.

Cain era supărat pe Dumnezeu şi pe Abel. Un motiv în plus pentru supărarea lui era că îi mergea bine cuiva mai tânăr decât el. Ar fi fost probabil suportabil să vadă că-i merge bine cuiva mai în vârstă, dar era de neîndurat să vadă acest lucru întâmplându-se cuiva mai tânăr.

Înainte să arunci cu piatra în Cain, gândeşte-te: Poţi să te bucuri cu adevărat vând vezi fraţi care sunt mult mai tineri decât tine depăşindu-te din punct de vedere spiritual? Cauţi binele lor cu atâta dăruire încât eşti doritor să-i vezi mergând înaintea ta? Dacă-i aşa, atunci ai mintea lui Hristos Care S-a putut bucura că ucenicii Lui vor face lucrări mai mari decât a făcut El Însuşi (Ioan 14:12).

Însă „acolo unde este invidie şi ceartă, este dezordine şi orice lucru rău” (Iacov 3:16). Da, unde se găseşte spiritul lui Cain, orice rău inimaginabil de asemenea se va regăsi, mai devreme sau mai târziu.

Avertismentul lui Dumnezeu

Şi, totuşi, uimitor este că Dumnezeu nu-l lasă neavertizat nici măcar pe un astfel de om. Uită-te la tatăl fiului risipitor care a fost dispus să iasă afară ca să-l invite pe fiul mai mare să intre. În acelaşi fel a venit Dumnezeu la Cain.

 

Aşa cum Isus îl va iubi mai târziu până la sfârşit chiar şi pe Iuda Iscarioteanul, la fel Dumnezeu l-a iubit pe Cain şi nu a dorit nimicirea lui.

„Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?”, l-a întrebat Dumnezeu, „Dacă faci bine, nu vei fi bine primit?” (Geneza 4:6-7) Dacă ar fi venit Cain cu inima zdrobită şi plină de căinţă, şi el ar fi fost acceptat. La Dumnezeu nu există părtinire.

Dumnezeu nu are preferaţi. Legile Lui sunt neschimbate şi aceia care se smeresc pe ei înşişi vor fi înălţaţi, iar aceia care se înalţă vor fi smeriţi. Chiar Isus, propriul Lui Fiu, nu a fost tratat într-un mod special de către Tatăl. Este limpede scris că Isus a fost înălţat la dreapta lui Dumnezeu, pentru că El S-A SMERIT PE SINE (Filipeni 2:8,9). Nu pentru că El era Fiul lui Dumnezeu, ci pentru că El S-a smerit pe Sine ca un om. A trăit ca un om, sub aceleaşi legi ale lui Dumnezeu sub care trăim şi noi ca fiinţe umane. Dumnezeu L-a tratat pe propriul Său Fiu exact în acelaşi mod în care El ar trata orice alt om.

De aceea noi îndrăznim să credem că ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Isus El va face şi pentru noi. Dacă ne smerim pe noi înşine, şi noi vom fi înălţaţi – însă nu altfel. Dacă facem bine, faţa noastră de asemenea va fi înălţată şi va străluci de bucurie.

„Dar”, l-a avertizat Dumnezeu pe Cain, „dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la uşă”. Ca un leu aşteptând să-l devoreze, păcatul era aproape de inima lui Cain. El însuşi probabil că nu a realizat, dar Dumnezeu l-a avertizat. Cain deja era gelos şi mânios, însă ceva şi mai rău aştepta la uşă. Duhul de ucidere aştepta să-l posedeze pe Cain. Dar Dumnezeu i-a spus lui Cain că el trebuie să stăpânească păcatul. Aceasta a fost întotdeauna dorinţa lui Dumnezeu pentru om şi e menţionată chiar de la începutul istoriei umane – CĂ OMUL TREBUIE SĂ STĂPÂNEASCĂ PĂCATUL.

Dar acel avertisment al lui Dumnezeu a trecut nebăgat în seamă – tot aşa cum astăzi mulţi nu iau aminte la avertismentele lui Dumnezeu din Scriptură. Cain nu a răspuns chemării lui Dumnezeu. În loc să se smerească sub mâna atotputernică a lui Dumnezeu, el s-a înălţat pe sine şi s-a predat dorinţelor firii pământeşti. Astfel, Dumnezeu a devenit inamicul lui.

Dumnezeu ne aranjează circumstanţele astfel încât să începem să vedem putreziciunea din carnea noastră. În situaţia în care Cain ar fi fost un singur fiu la părinţii lui, el n-ar fi văzut niciodată gelozia care era în firea lui. Dar prezenţa lui Abel şi faptul acceptării lui Abel de către Dumnezeu, au scos la iveală răul din firea lui Cain – astfel încât Cain să vadă limpede, dacă ar fi vrut. În loc să se supere pe fratele său, Cain ar fi trebuit să se judece pe sine însuşi. Atunci ar fi fost salvat.

Ar trebui ca noi să fim mulţumitori lui Dumnezeu că ne pune în situaţii inedite cu alţi oameni, care scot la iveală ce zace în firea noastră, ca noi să vedem limpede. Dacă luăm aminte la acele avertismente de la Dumnezeu, ne smerim şi ne judecăm pe noi înşine, recunoscând adevărul despre noi înşine pe care

 

Dumnezeu l-a adus la lumină, atunci ne poate fi bine. Altfel, păcatul aşteaptă şi la uşa noastră ca să ne devoreze.

Trebuie să fim recunoscători de asemenea că suntem parte a unei adunări unde lumina lui Dumnezeu străluceşte clar, astfel încât tot ce este carnal şi emoţional este adus la suprafaţă ca noi să vedem. Ar fi groaznic să aparţinem unei adunări unde putem sta ani la rândul şi să nu descoperim niciodată răul care locuieşte ascuns în carnea noastră. Aceia care nu caută părtăşia nu vor avea niciodată nicio lumină peste viaţa lor interioară; ei rămân astfel într-o ignoranţă plăcută a stării lor, fără să facă vreun progres.

Când Dumnezeu ne arată ceva legat de noi înşine, ar trebui să fim recunoscători pentru lumină.

Când Dumnezeu ne dă avertismente prin îndemnurile fraţilor şi surorilor din biserică, trebuie să luăm lucrurile în serios ori, dacă nu, şi noi putem sfârşi ca şi Cain care a ignorat avertismentul lui Dumnezeu.

Eliberare de suspiciune

În Abel vedem un contrast al atitudinii rele a lui Cain.

Când Cain l-a invitat pe Abel să meargă pe câmp (Geneza 4:8), el a mers cu el fără nici o bănuială. Abel nu-l bănuia pe Cain că ar fi gelos pe el – pentru că altfel nu ar mai fi mers cu el. Ce simplu era Abel în inima lui! El avea o inimă zdrobită şi mâhnită şi nu l-a judecat pe fratele lui Cain. Ce exemplu de urmat pentru noi!

Cât de adesea, tocmai aceia cărora le merge bine în anumite privinţe, îi bănuiesc pe alţii că ar fi geloşi pe ei sau că nutresc gânduri rele faţă de ei sau că încearcă dă-i doboare etc.. Poate noi nu avem nimic împotriva altora dar putem totuşi să bănuim că alţii au ceva împotriva noastră. În acest fel şi noi suntem pângăriţi.

Abel nici măcar nu bănuia că cineva intenţiona să-l omoare. Ce inimă bună avea! Acesta este tipul de inimă de care avem şi noi nevoie. Sunt două stânci de o parte şi de alta a căii înguste. Una este stânca geloziei şi cealaltă este stânca suspiciunii – şi noi putem cădea de pe una sau de pe cealaltă şi să ajungem la pământ. Abel nu a fost nici gelos şi nici suspicios pe Cain. Aceasta este poteca pe care trebuie noi să mergem în relaţie cu fraţii noştri credincioşi. Este mai bine să mori ca Abel cu o inimă nesuspicioasă, decât să trăieşti cu o inimă contaminată de bănuială.

Acela care îi supectează şi îi judecă pe alţii că sunt geloşi şi supăraţi este o persoană iscoditoare în treburile altora, care dovedeşte prin aceasta că mai degrabă ea însăşi nu are o inimă zdrobită şi plină de căinţă, decât cel bănuit că ar fi gelos şi supărat.

Dacă avem gânduri umile despre noi înşine, cum avea Abel, atunci nici măcar nu vom gândi că alţii ar putea fi geloşi pe noi. Vom fi atunci aşa de

 

nesimnificativi în propria apreciere, încât nu ne vom putea imagina că e posibil ca cineva să fie gelos pe noi.

Abel s-a bucurat de acceptarea lui Dumnezeu. Dar aceasta nu i-a înălţat inima în mândrie împotriva lui Cain. Nu. Nu s-ar fi comparat pe sine însuşi cu Cain şi nici nu s-ar fi băgat în viaţa lui Cain.

Sfârşitul lui Cain

Cain a fost prea mândru să accepte avertismentul lui Dumnezeu şi astfel, păcatul care stătea culcat la uşă a intrat în inima lui, l-a stăpânit şi l-a distrus. În final, Cain a fost cel distrus, iar nu Abel – pentru că Abel a mers direct în prezenţa lui Dumnezeu, în timp ce Cain a fost gonit din prezenţa lui Dumnezeu pentru veşnicie (Geneza 4:16).

Când Dumnezeu ne avertizează printr-un îndemn la o adunare sau printr-un cuvânt care vine la noi printr-un articol, şi dacă noi gândim: „O, eu nu am nevoie de acest sfat”, atunci am început să mergem pe „calea lui Cain”, (Iuda 11). „Mândria inimii noastre ne-a înşelat” (Obadia 3).

Şi când îndemnul a venit de la un frate mult mai tânăr decât noi în Domnul, atunci tentaţia este chiar şi mai mare să-l tratăm cu uşurinţă. Atunci Dumnezeu ne spune, dacă avem urechi de auzit, că ne iubim mai mult pe noi înşine decât iubim adevărul. Şi dacă continuăm să mergem pe acea cale, Dumnezeu va trimite într-o zi o aşa amăgire în viaţa noastră încât să fim înşelaţi cu privire la adevăr (2Tesaloniceni 2:10,11). Este periculos să ignorăm povaţa. E modul cel mai sigur în care putem sfârşi prin împietrirea adusă de înşelăciunea păcatului, depărtându-ne de Dumnezeul cel viu, cum a făcut Cain (Evrei 3:12,13).

Poate că nu ucidem pe cineva cu piatra, cum a făcut Cain, dar putem face aceasta cu limba noastră. Biblia ne avertizează că limba are puterea să omoare oameni (Proverbe 18:21). Putem ucide reputaţia unui om, caracterul lui şi multe alte lucruri pe lângă acestea – fără ca măcar să-i atingem trupul. Şi aşa, mulţi care se autointitulează credincioşi, fac tocmai aceasta, săptămână de săptămână. Iar la sfârşitul săptămânii, merg nevinovaţi la întâlnirea de duminică ca să se închine lui Dumnezeu, ca şi cum n-ar fi făcut nimic rău în timpul săptămânii trecute. Dar Dumnezeu le spune: „Vocea caracterului fratelui tău (pe care l-ai ucis) strigă la Mine”. Însă ei nu aud acea voce deoarece conştiinţa lor s-a împietrit. Asemenea lui Cain, sfârşesc ca hoinari şi pribegi spiritual, nefăcând niciodată nici un progres în asemănarea cu Hristos, şi nefiind niciodată zidiţi în Trupul lui Hristos (Geneza 4:10,12).

Cu adevărat păcatul stă culcat foarte aproape de uşa inimilor noastre. Singurul mod de scăpare este ţinându-ne minţile ocupate cu lucruri bune şi cu lucruri care merită lăudate legate de fraţii noştri credincioşi, iar nu cu greşelile şi slăbiciunile lor (Filipeni 4:8).

Abel şi Cain sunt precursorii celor două sisteme descrise în paginile de sfârşit ale Bibliei – Ierusalimul şi Babilonul, Mireasa şi Prostituata. Un sistem este

 

spiritual şi celălalt este religios (asemenea lui Cain). Unul Îl urmează pe Isus, celălalt îi urmează pe farisei.

Cel care are nădejdea venirii lui Hristos şi răpirii lui când va veni El cu siguranţă că se va curăţi pe sine însuşi zi de zi, şi va căuta să umble în smerenie din ce în ce mai mult (1Ioan 3:3). Restul „vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2Timotei 3:13).

Cine are urechi de auzit să audă ce spune Duhul.

SĂ NU DATOREZI NIMIC NICIUNUI OM

Dumnezeu nu este dator niciodată vreunei persoane. Sub noul legământ suntem chemaţi să fim părtaşi naturii lui Dumnezeu. De aceea şi nouă ni se porunceşte „să nu datoraţi nimănui nimic” (Romani 13:8). A ajunge să împrumuţi de la alţii a fost parte din blestemul legii – un blestem despre care Dumnezeu a zis că va veni peste Israel când nu se vor supune legii (Citeşte Deuteronomul 28:43-48).

Israel va suferi din cauza „lipsei de toate” (versetul 48), dacă nu va asculta de poruncile lui Dumnezeu.

Una din binecuvântările pe care Dumnezeu le-a promis israeliţilor, când aceştia vor fi ascultat de poruncile lui Dumnezeu, a fost: „vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut” (Deuteronomul 28:12; vezi de asemenea Deuteronomul 15:6). A avea suficient încât să poţi binecuvânta şi pe alţii era o modalitate prin care Dumnezeu îşi binecuvânta poporul.

Deci, dacă te afli într-o lipsă financiară constantă, trebuie să-ţi faci o cercetare spirituală să vezi ce este greşit.

Nevoia financiară ocazională poate fi permisă de Dumnezeu ca să ne testeze credinţa. Dar nevoia financiară constantă, care determină o persoană să se îndatoreze, nu este voia lui Dumnezeu pentru niciunul din copiii Lui

Biblia spune că „cel ce ia cu împrumut este servitorul celui ce dă cu împrumut” (Proverbe 22:7). Cuvântul ebraic pentru „împrumutare” are sensul implicit de a fi legat de persoana care ţi-a împrumutat banii. Eşti legat cu un lanţ de creditorul tău şi el are putere asupra ta.

Niciodată voia lui Dumnezeu pentru vreunul din copiii Lui nu este ca alţii să aibă asupra lor acest gen de putere.

Atâta timp cât am fost cumpăraţi cu sângele lui Hristos, ni se porunceşte să nu devenim robii oamenilor (1Corinteni 7:23).

Isus a venit să ne elibereze de fiecare blestem al legii, făcându-se blestem pentru noi (Galateni 3:13). El a venit de asemenea ca să elibereze fiecare captiv (Luca 4:18). Deci, dacă eşti legat de blestemul îndatorării, iată câteva domenii în care te-ai putea examina ca să te cercetezi spiritual:

1. Priorităţi greşite

Isus a spus că acelora care caută mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, li se vor adăuga toate lucrurile materiale necesare vieţii lor (Matei 6:33). Aceasta este o făgăduinţă valabilă în toate ţările şi în toate timpurile. Niciodată Dumnezeu nu dă greş în a-şi ţine partea Lui de promisiune. Deci, dacă există vreo lipsă financiară, eşecul trebuie să fie din partea omului.

 

David a spus că el niciodată nu a văzut un om drept părăsit sau pe copiii lui cerşindu-şi pâinea (şi împrumutul este o formă de cerşetorie). Pe de altă parte, omul drept împrumută altora şi este o binecuvântare pentru toţi (Psalmul 37:25,26).

Oare am căutat noi mai înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui în fiecare domeniu al vieţii noastre? Este lucrarea lui Dumnezeu lucrarea noastră şi sunt interesele Lui în acelaşi timp şi ale noastre?

Dacă nu, atunci ne-am stabilit priorităţi greşite şi aceasta poate fi una din cauzele problemelor noastre financiare.

Dreptatea în problema banilor atrage după sine returnarea a ceea ce a fost luat în mod greşit de la alţii.

Mulţi credincioşi nu şi-au rezolvat aceste probleme şi de aceea ei pierd binecuvântarea lui Dumnezeu din viaţa lor.

Zacheu s-a hotărât, de îndată ce Isus a intrat în casa lui, că va pune în ordine toate neregulile financiare din trecut (Luca 19:1-10). De aceea, chiar dacă era un om bogat, a intrat prin urechile acului. El a înapoiat ceea ce luase în mod greşit (cu dobândă). Pentru a se asigura că dobânda nu ar fi fost acum mai mică, el a dat înapoi de patru ori cât luase. Erau de asemenea mulţi pe care-i înşelase, care fie muriseră, fie se mutaseră în alte părţi, astfel încât Zacheu nu ştia cam pe unde locuiau. Ce avea de făcut Zacheu cu astfel de bani? A putut uita cu uşurinţă de ei? Nu. El nu avea nici un drept să ţină aceşti bani. De aceea s-a hotărât să-i dea săracilor. Numai această sumă însemna jumătate din averea sa. El a fost un om radical în acest domeniu şi de aceea Isus i-a spus că mântuirea (de iubirea de bani) a intrat în casa lui în acea zi (Luca 19:9). Poate să facă Isus o remarcă similară despre noi?

E nevoie ca şi noi să ne întrebăm dacă ne câştigăm banii în moduri total cinstite. Bogăţia câştigată necinstit nu poate fi niciodată binecuvântată de Dumnezeu. Dimpotrivă, „cel lacom de câştig îşi tulbură casa” (Proverbe 15:27).

Domnul poate hrăni mai mult de cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, cu condiţia să fie pâini şi peşti câştigate în mod cinstit (Proverbe 13:11).

Nu trebuie să avem nici măcar un singur leu în buzunarul sau contul nostru care să nu ne aparţină sau să nu fi fost câştigat în mod cinstit. Banii pe care i- am obţinut din păcălirea taxelor sau prin înşelăciune sunt necinstiţi, bani murdari care nu vor aduce decât blestem asupra noastră şi asupra copiilor noştri.

2. A primi fără a da

Când primim de la Dumnezeu şi ţinem strâns cu egoism ceea ce am primit, murim spiritual.

 

Pumnul strâns este un simbol potrivit rasei lui Adam – apucând tot ceea ce poate şi ţinând strâns ceea ce are. Pe crucea Calvarului Isus a ţinut palmele deshise şi la fel trebuie să le ţinem şi noi.

Israeliţilor li s-a spus că scopul zeciuielii este „ca să te înveţi să te temi întotdeauna de Domnul Dumnezeul tău” (Deuteronomul 14:23).

Sub noul legământ nu e nici o poruncă de a da zeciuială, pentru că Isus a spus că omul trebuie să renunţe la 100% (şi nu doar la 10%) ca să fie ucenicul Lui (Luca 14:33). Acum nici o parte din banii noştri nu ne mai aparţin. Toţi sunt ai lui Dumnezeu. Nu înseamnă că trebuie să dăm toţi banii noştri pentru lucrarea lui Dumnezeu. Dar trebuie să recunoaştem că totul aparţine lui Dumnezeu. De asemenea, tot ce cheltuim pentru noi înşine trebuie să fie pentru slava lui Dumnezeu (1Corinteni 10:31). Dar încă trebuie să dăm lui Dumnezeu şi lucrării Lui. Cât de mult ar trebui să dăm? Atâta cât putem da cu bucurie (2Corinteni 9:7). Calitatea dăruirii noastre este ceea ce contează sub noul legământ, spre deosebire de cantitate, pe care se punea accentul sub vechiul legământ.

Dar ni se spune în acelaşi pasaj că vom secera potrivit cu ceea ce semănăm (2Corinteni 9:6).

Ceea ce-I dăm Domnului este ca sămânţa semănată. Dacă semănăm puţin, vom culege puţin. Acesta ar putea fi una din cauza dificultăţilor financiare continue prin care trec mulţi credincioşi: Ei nu s-au „îmbogăţit” faţă de Dumnezeu (Luca 12:21). Este imposibil ca un om să fie bogat faţă de Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i fie dator în timp de nevoie

Isus a spus „Este mai ferice să dai decât să primeşti.” (Faptele Apostolilor 20:35). Iubim să primim daruri de la alţii? Atunci suntem ca toţi copiii lui Adam. O trăsătură a omului cu adevărat evlavios este că el preferă mai degrabă să dea decât să primească. „Cel drept dă fără zgârcenie” (Proverbe 21:26).

Biblia spune că „cel care urăşte mita va trăi” (Proverbe 15:27). Mintea noastră trebuie să fie reînnoită ca să urâm să primim daruri şi să iubim mai degrabă să dăruim.

O altă cauză a greutăţilor financiare poate fi reaua noastră voinţă care ne împiedică să dăm fraţilor noştri credincioşi aflaţi în nevoie. „Cine îşi astupă urechea la strigătul săracului, nu va fi auzit nici el când va striga” (Proverbe 21:13). Pe de altă parte, „cine are milă de sărac împrumută pe Domnul şi El îi va răsplăti binefacerea” (Proverbe 19:17 ). Bineînţeles, omul trebuie să facă toate acestea în mod înţelept. Dacă nu ai înţelepciunea necesară, atunci e cel mai bine să dai banii bătrânilor (în care ai încredere) şi să le ceri să-i distribuie ei cu înţelepciune. Aceasta a fost practica urmată în biserica primară (Faptele Apostolilor 4:34,35).

„Daţi şi vi se va da… Căci, cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38) este o lege a lui Dumnezeu care va determina dacă vom avea abundenţă sau lipsă. Dacă suntem darnici faţă de alţii, Dumnezeu va fi darnic

 

faţă de noi. Dacă suntem zgârciţi faţă de alţii, Dumnezeu va fi zgârcit faţă de noi.

Iubirea de bani este un factor care îi face pe mulţi creştini să fie în nevoie. Toţi oamenii iubesc banii. Când suntem născuţi din nou, iubirea de bani nu dispare. Dar dacă suntem credincioşi faţă de noi înşine ca să ne judecăm şi a ne curăţăm de ea, atunci treptat ea dispare din viaţa noastră.

3. Risipa

A fi drept în chestiunile legate de bani este numai primul pas către ţel. Trebuie apoi să învăţăm să fim credincioşi. Mulţi sunt îndatoraţi pentru că îşi cheltuiesc banii în moduri extravagante. Nu au învăţat să-şi disciplineze cheltuielile astfel încât să corespundă venitului lunar. Ei nu au învăţat de la furnică ca să economisească puţin câte puţin în fiecare lună (Proverbe 6:6-11) astfel încât, în timp de strâmtorare, să nu fie nevoie să cerşească sau să se împrumute (Proverbe 21:20).

Cât de mult ar trebui să economisească o persoană în fiecare lună? Aceasta depinde în întregime de măsura de credinţă pe care Dumnezeu i-a alocat-o (Romani 12:3). Unii (ca George Mueller de Bristol din secolul trecut) pot avea o aşa credinţă în Dumnezeu încât tot ce au în plus pot oferi pentru lucrarea lui Dumnezeu şi pentru oamenii Lui, nepăstrând nici o economie pentru ei înşişi. În timpul lor de lipsuri, Dumnezeu nu-i va lăsa, ci le va suplini nevoia în moduri miraculoase. Dar dacă nu avem o aşa măsură de credinţă (şi marea majoritate dintre noi nu avem), atunci ar trebui să recunoaştem umili acest lucru. Atunci, cel mai bine este să avem ceva economii astfel încât, la timp de nevoie, să nu trăim cu speranţa că alţi fraţi şi surori ne vor ajuta.

Chiar şi atunci când Isus a înmulţit pâinile şi peştii într-o abundenţă nemaiîntâlnită, el a poruncit ucenicilor lui să strângă fărâmiturile – astfel încât nimic să nu se risipească (Ioan 6:12). Domnul urăşte risipa. Mulţi sunt extravaganţi în casele lor. Aceia care au o problemă de acest fel ar trebui să ţină evidenţa venitului şi cheltuielilor lor lunare ca să identifice unde are loc risipa în fiecare lună. Dacă nu luăm în serios acest aspect, vom rămâne îndatoraţi pentru totdeauna.

O mulţime de cheltuieli prin care se răsfaţă credincioşii sunt adesea făcute ca să fie slăviţi de oameni. Aceasta se întâmplă în mod special la nunţi. Mulţi se înglodează în datorii ca să aibă o nuntă mare.

Aceasta este o prostie. În acelaşi fel, mulţi îşi achiziţionează lucruri costisitoare pentru casa lor şi apoi îi invită pe alţii la mese bogate, doar de dragul faimei. Toate acestea sunt prostii. Noi trebuie să murim faţă de slava oamenilor, dacă vrem să trăim liberi în prezenţa lui Dumnezeu. Putem astfel să ne eliberăm şi de datorii.

Dcaă nu suntem credincioşi cu banii, Isus ne-a spus că Dumnezeu nu ne va încredinţa niciodată adevăratele bogăţii ale împărăţiei Lui (Luca 16:11). Dacă ascultă cineva predicile uscate predicate zilele acestea de către majoritatea

 

predicatorilor, este evident că ei nu au adevăratele bogăţii ale revelării Cuvântului lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă pentru că ei nu au fost credincioşi cu banii. Dacă Dumnezeu nu ne dă revelaţie din Cuvântul Lui avem nevoie să ne cercetăm dacă am fost credincioşi cu banii. Poate că nu am fost necredincioşi cu banii, dar poate că am fost risipitori.

4. Judecându-i pe alţii

Culegem ceea ce semănăm. Dacă am fost critici şi i-am judecat pe alţii atunci nu ar trebui să ne surprindă că ne aflăm în dificultăţi financiare.

Am criticat sau judecat vreun slujitor uns de Dumnezeu? Acesta este cel mai periculos lucru pe care-l poate face cineva. Dumnezeu a spus în Cuvântul Lui:

„Nu vă atingeţi de unşii Mei şi nu faceţi nici un rău prorocilor Mei”! (Psalmul 105:15). Dumnezeu se poartă aspru cu aceia care îi critică sau îi judecă pe slujitorii Lui. Dacă am vorbit împotriva lor în trecut (poate fi cu mult timp în urmă) sau dacă le-am judecat acţiunile (instaurându-ne ca nişte evaluatori ai acţiunilor lor) atunci problemele noastre financiare curente se pot datora faptului că nu ne-am pocăit de acele acţiuni şi nu ne-am mărturisit păcatele. Să lăsăm fiecare om să se cerceteze pe sine în acest loc.

Multe boli printre oamenii lui Dumnezeu se datorează acestei cauze. Dumnezeu foloseşte boala şi dificultăţile financiare ca să ne vorbească despre cuvintele noastre neatente. Cuvintele pe care le vorbim acasă împotriva oamenilor unşi ai lui Dumnezeu sunt ca săgeţile care se întorc să ne rănească pe noi înşine. Nu poate fi nici o altă soluţie, în afara unei auto-cercetări aspre, a unei smeriri reale şi a solicitării iertării de la oamenii respectivi.

Poate critica noastră a fost direcţionată asupra altor credincioşi care-i credem noi risipitori în cheltuielile lor. Astfel ne-am băgat în treburile altora. Acum Dumnezeu poate ne judecă pe noi cu greutăţi financiare ca să ne înveţe să încetăm să mai fim supraveghetorii treburilor altora. Este posibil să fim aşa de carnali, încât să dăm glas în adunare unor cuvinte menite să lovească pe ceilalţi cu privire la unele aspecte în care noi i-am judecat. Dumnezeu ia aminte la aceste cuvinte şi putem vedea mulţi ani mai târziu cum secerăm putreziciune ca rezultat al semănării în carne în acest fel.

5. Necredinţa

O cauză finală a îndatorării poate fi necredinţa.

Când un ateist are o problemă financiară, el aleargă la alţi oameni pentru ajutor, deoarece el nu crede în existenţa lui Dumnezeu. Cum se întâmplă cu noi? Când ne aflăm în nevoi, ce facem? Dumnezeu ne poate testa prin lipsurile financiare. Apostolii s-au aflat adesea în lipsuri din punct de vedere financiar (Vezi 1 Corinteni 4:11).

Dar ei niciodată nu au trebuit să cerşească sau să împrumute. Ei s-au încrezut în Dumnezeu că le va suplini nevoile şi Dumnezeu a făcut întocmai.

 

Dumnezeu nu-şi va părăsi niciodată copiii lui credincioşi, hrănindu-i chiar şi cu ajutorul corbilor, dacă e necesar, aşa cum a făcut cu Ilie. Am adus noi înaintea lui Dumnezeu nevoile noastre financiare în rugăciune – în credinţă? Sau am acţionat ca ateiştii? (Citeşte Isaia 30:7-21 şi Psalmul 121) în acest context.

Trebuie să fim mulţumiţi cu ceea ce Dumnezeu a găsit plăcere să ne dea, şi să nu ne comparăm prosteşte cu alţi credincioşi care au mai mult decât noi. Dumnezeu ne-a promis că niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi (Evrei 13:5).

Este important ca fiecare persoană îndatorată în prezent să se cerceteze pe sine în toate aceste domenii şi să-şi pună în ordine toate treburile. Dacă eşti un lider creştin sau un superior şi ai datorii, atunci trebuie să te judeci pe tine însuţi de zece ori mai mult. Nimeni care este îndatorat nu are dreptul să fie un bătrân pentru oamenii lui Dumnezeu.

Trebuie să fim radicali. Trebuie să vedem limpede că a fi dator înseamnă neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu din Romani 13:8. A trăi în datorii înseamnă a trăi în păcat. A fi radical înseamnă să-ţi tai mâna dreaptă şi să-ţi scoţi ochiul drept dacă e necesar ca să eviţi păcatul. Ceea ce înseamnă că trebuie să luăm imediat măsuri ca să ne achităm datoriile.

Mai întâi de toate, trebuie să ne golim contul bancar (păstrând doar atât cât e suficient pentru nevoile lunare simple) şi să începem să plătim înapoi ceea ce datorăm. Apoi ar trebui să vindem tot ce avem de aur sau de argint în casă şi să dăm înapoi ce datorăm. Trebuie de asemenea să ne reducem cheltuielile lunare aşa încât să ne putem achita datoriile cât mai repede. Niciodată nu trebuie să aşteptăm până avem întreaga sumă înainte să achităm datoriile. Trebuie să plătim daoriile în fiecare lună, cu atât cât putem. Dumnezeu ne va ajuta dacă vede că suntem radicali în această privinţă. Mulţi sunt aşa de lejeri în privinţa achitării datoriilor încât tocmai de aceea Dumnezeu nu le ajută. Dumnezeu îi ajută doar pe aceia care ÎL ascultă din toată inima (Ieremia 29:11- 13).

Dacă nu suntem dispuşi să facem aceşti paşi ca să ne achităm datoriile noastre, devine evident că nu suntem creştini radicali şi că nu suntem ucenici ai Domnului Isus Hristos. Dumnezeu ne va lăsa atunci să rămânem nişte creştini carnali toată viaţa noastră şi să suportăm consecinţele.

Dumnezeu îi cinsteşte pe aceia care-L cinstesc pe El.

Acest lucru nu a fost scris ca să condamne pe cineva pentru eşecurile din trecut. Dumnezeu nu ne vorbeşte despre trecut decât în relaţie cu viitorul. Pentru trecut există iertare de la Dumnezeu. Dar Dumnezeu ne iartă astfel încât noi să ne temem de El în viitor – cum spune limpede Psalmul 130:4.

ACUZI SAU MIJLOCEŞTI?

Eşti partener cu Satan sau cu Domnul Isus?

Citim în Apocalipsa 12:10 că Satan este „acuzatorul fraţilor” şi că el îi acuză zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu. Este o lucrare permanentă în care Satan este angajat. Şi în această lucrare el are mulţi parteneri – atât printre duhurile lui rele cât şi printre oameni. Trist e faptul că parteneri ai lui Satan în această lucrare a acuzării sunt şi mulţi credincioşi.

Satan şi-a transmis natura sa lui Adam, de îndată ce Adam a păcătuit în grădina Edenului. Vedem dovada acestui lucru în reacţia lui Adam înaintea lui Dumnezeu când a fost întrebat dacă el a mâncat din fructul oprit, primul lucru pe care Adam l-a făcut fiind s-o arate cu degetul pe Eva şi să spună „…ea mi-a dat din pom şi am mâncat (Geneza 3:12).

Acea atitudine a lui Adam – cu degetul îndreptat către o fiinţă deopotrivă cu el – este una familiară regăsită la fel de bine printre toţi copiii lui. Din fragedă copilărie, noi toţi ne-am dezvoltat obiceiul blamării şi acuzării altora. Pe măsură ce ne-am maturizat, acest spirit acuzator, de blamare, a devenit mai inteligent, mai subtil şi mai rău în manifestările lui. Lucrul trist e că nu a fost eliminat din majoritatea credincioşilor, chiar şi după mulţi ani de când au fost născuţi din nou!

Biblia spune: „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5:17). Acum, atitudinea noastră faţă de alţi oameni trebuie să fie nouă – aceeaşi atitudine pe care Isus o are faţă de ei. Dar o asemenea schimbare de atitudine nu poate avea niciodată loc în noi fără conlucrarea noastră cu Dumnezeu. Fără îndoială, Dumnezeu este Acela Care lucrează în inimile noastre aceste noi atitudini. Dar El nu ne tratează ca maşini sau ca roboţi. NOI trebuie să cooperăm cu EL în „ducerea până la capăt a mântuirii noastre”, eliberându-ne de atitudinile greşite (Filipeni 2:12,13). Numai atunci ne vom schimba.

Deoarece credincioşii nu au luat în serios această poruncă, „de a duce până la capăt mântuirea lor”, ei continuă să se comporte asemenea copiilor lui Adam până la sfârşitul vieţii.

Şi Domnul capătă un nume rău prin comportamentul copiilor Lui. O învăţătură mincinoasă i-a determinat pe majoritatea credincioşilor să-şi imagineze că ei nu au nimic de făcut ca să fie sfinţiţi, ci doar „să creadă” realitatea evangheliei din punct de vedere intelectual. Dacă ar fi fost adevărat, atunci însuşi diavolul ar fi fost sfinţit, pentru că el de asemenea crede toate întâmplările evangheliei! Dar el încă rămâne pârâşul fraţilor – şi la fel fac mulţi alţi aşa-numiţi „credincioşi”.

Să ne gândim la fariseii din timpul lui Isus. Ei erau fundamentalişti în doctrina lor şi profund religioşi. Ei luptau împotriva saducheilor „liberali” din generaţia lor pentru adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu – la fel cum fac astăzi creştinii evanghelici. Totuşi Isus i-a condamnat mai mult decât pe saduchei.

 

Vedem limpede atitudinea acelor farisei în episodul în care au acuzat o sărmană femeie prinsă în adulter. Nu aveau nici cel mai mic interes de a o salva de la o viaţă de păcat. Tot ce doreau era să-şi etaleze propria „neprihănire”. Şi iată-i cum stăteau, arătând cu degetul (la fel ca strămoşul lor Adam) către acea femeie neajutorată. Prin acţiunea lor, ei arătau ai cui copii erau în realitate. Isus oricum venise să salveze astfel de femei din păcatele lor. Şi le-a spus acelor farisei că tatăl lor nu era doar Adam, ci Acuzatorul, Satan însuşi (Vezi Ioan 8:1- 11 şi 44).

Întreaga lucrare publică a lui Isus a fost una de confruntare cu fariseii, deoarece El venise pe pământ să lupte împotriva Acuzatorului şi a agenţilor lui

– chiar dacă acei agenţi purtau robe religioase.

Când Îl urmăm pe Domnul, vom vedea cum conflictele noastre sunt de asemenea cu „fundamentaliştii creştini”, care pun accentul pe doctrina lor mai mult decât pe sfinţire şi care mai degrabă i-ar acuza pe alţii decât să ridice măcar un deget ca să-i salveze! Mulţi care par a fi încărcaţi cu responsabilitatea de a-i salva pe păgânii pierduţi, îi acuză în acelaşi timp pe fraţii lor credincioşi, neavând nici un interes în salvarea lor!

Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să condamne lumea, ci să salveze lumea (Ioan 3:17).

Iar motivul pentru care Domnul are capacitatea să ne salveze cu desăvârşire rezidă în aceea că El trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi (Evrei 7:25).

Lucrarea acuzării şi condamnării este lucrarea lui Satan şi noi n-ar trebui să avem nici o legătură cu aceasta. Domnul nostru, pe de altă parte, are o lucrare permanentă de mijlocire şi salvare.

Aceasta este lucrarea pe care ar trebui să o avem.

Dumnezeu ne-a dat lui Isus ca Mireasă a Lui şi ca „ajutor” pentru lucrarea aceasta. Deci noi suntem chemaţi să fim lucrători împreună cu Domnul nostru în lucrarea de mijlocire. Aşa cum Tatăl L-a trimis pe Isus în lume – nu ca să condamne (să judece, să acuze) lumea, ci ca s-o salveze – la fel, El ne-a trimis şi pe noi în lume, de asemenea nu să condamnăm, să judecăm sau să-i acuzăm pe alţii, ci să-i salvăm (Ioan 20:21). Graţie acestui lucru putem fi instrumente eficiente în mâinile lui Dumnezeu în lucrarea Lui din lumea de astăzi, numai dacă ne debarasăm total de „spiritul de acuzare” (spiritul lui Satan) din viaţa noastră şi îl înlocuim cu „spiritul de mijlocire” (Spiritul lui Hristos).

În Zaharia 3:1-5, avem o ilustrare frumoasă a acestor două lucrări. Acolo îl vedem pe Iosua (simbolizând un credincios) care stă înaintea tronului Domnului. Era îmbrăcat cu haine murdare – ceea ce arată că întotdeauna va fi păcat (conştient sau inconştient sau amândouă) chiar şi în cei mai buni dintre noi, până la sfârşitul vieţii noastre pământeşti – căci, amintiţi-vă că Iosua era marele preot, conducătorul evreilor (1 Ioan 1:8). Îl vedem apoi pe Satan stând lângă Iosua ca să-l acuze. De cealaltă parte Îl vedem pe Domnul luându-i apărarea lui Iosua şi mustrându-l pe Acuzator. Domnul a îndepărtat hainele

 

murdare ale lui Iosua şi le-a înlocuit cu unele încântătoare. Zaharia, care privea la toate acestea, a fost aşa de emoţionat să-L vadă pe Domnul „îndrepăţindu-l” pe Iosua, încât şi el s-a alăturat Domnului în „slăvirea fratelui său” şi a spus

„Să i se pună pe cap un turban curat.”.

Domnul a răspuns rugăciunii lui Zaharia şi i-a dat lui Iosua şi un turban curat. Iată ce înseamnă să fii un lucrător împreună cu Dumnezeu.

Biblia spune că „dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat care nu duce la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, anume acelor care n-au făcut un păcat care duce la moarte” (1 Ioan 5:16). Aceasta este o făgăduinţă uimitoare a lui Dumnezeu.

Ne găndim noi vreodată să folosim aceasta, atunci când vedem un frate păcătuind sau căzând? Sau ne-am alăturat în schimb gloatei lui Satan şi am acuzat sărmanul frate?

Înaintea tronului Domnului, aceste două lucrări – acuzare şi mijlocire – se desfăşoară constant. De noi depinde acum în care din aceste lucrări vom participa.

Mai întâi de toate, trebuie să vedem clar că Satan şi duhurile rele sunt aceia care mereu ne îndeamnă să ne acuzăm fraţii în credinţă – iar Satan ne va da întotdeauna un motiv „bun şi drept” ca să facem astfel!! Însă, pe măsură ce facem aşa, cu atât mai mult ne vom expune influenţei duhurilor rele în viaţa noastră. Acest singur obicei de acuzare a altora este principala cauză datorită căreia mulţi credincioşi din zilele noastre sunt chinuiţi în trup şi în minte de boli incurabile.

Trebuie să fim radicali când este vorba să scăpăm total de spiritul de acuzare din viaţa noastră – exact ca „operaţia chirurgicală” pe care o face un chirurg unei persoane bolnave de cancer incurabil. Totuşi, întrebarea este dacă am înţeles că „spiritul de acuzare” este mult mai rău decât orice cancer.

Toţi avem acest obicei rău al blamării celorlalţi încă de la naştere. Ne-am petrecut viaţa arătând cu degetul către alţii şi acuzându-i de un lucru sau altul şi clevetind împotriva lor.

La fel ca fariseii, ne-am uitat propriile păcate şi nu realizăm că tocmai propriile păcate ne descalifică de la a fi în măsură să aruncăm cu pietre în alţii!!

Trebuie să ne jelim acest spirit rău de acuzare care a găsit un loc aşa de mare în viaţa noastră în anii trecuţi. Fără să ştim cum, am fost lucrători împreună cu Satan în lucrarea lui de acuzare, în loc să fim lucrători împreună cu Domnul nostru în lucrarea Lui salvatoare de mijlocire. Cel puţin acum, e nevoie să ne pocăim de aceasta.

Alungarea duhului rău de acuzare din viaţa noastră este doar primul pas către o salvare deplină. Dacă nu umplem spaţiul gol din inimile noastre cu duhul de mijocire, duhul de acuzare se va întoarce în inima noastră cu alte şapte duhuri

 

mai rele, ne va chinui şi ne va corupe de tot din nou – aşa cum ne-a avertizat Isus (Luca 11:24-26). De aceea, este esenţial ca noi să fim umpluţi cu Duhul Sfânt – care este numit „Duhul mijlocirii” (Vezi Zaharia 12:10 şi Romani 8:26,27). Singurul mod de alungare pentru totdeauna a duhului de acuzare din viaţa noastră este prin umplerea cu duhul mijlocirii.

Este imposibil să vorbeşti rău sau să acuzi o persoană pentru care te rogi în mod regulat. Verifică şi vezi dacă nu e adevărat: Nu te rogi niciodată pentru aceia pe care îi acuzi. Corect?? Iată de ce acest „duh canceros de acuzare” pare că niciodată nu te părăseşte, ci, dimpotrivă, devine din ce în ce mai rău în fiecare an – excat ca orice alt cancer!

Satan are un câmp de acţiune în creştinismul de astăzi, cu accesul facil pe care acest duh de acuzare îl are în viaţa şi inimile atâtor creştini.

Dar Domnul ne-a dat autoritate asupra tuturor duhurilor rele, inclusiv asupra duhului de acuzare (Luca 10:19). Trebuie să ne exersăm puterea asupra acestor duhuri prin mijlocirea pentru aceia faţă de care suntem tentaţi să-i acuzăm. Dacă nu facem aşa, vom rămâne creştini inutili de calitatea a treia cum am fost întotdeauna, până la sfârşitul vieţii noastre. Nu putem fi lucrători împreună cu Domnul nostru.

Lucrarea de mijlocire este una pe care fiecare dintre noi trebuie s-o ia în serios. Nu există nici o altă cale de învingere a lui Satan în biserică. Domnul nostru ne-a spus, nu doar să-i iertăm pe cei care ne persecută, dar de asemenea să ne rugăm pentru ei (Matei 5:44). Dacă doar îi iertăm, dar nu ne rugăm pentru ei, atunci duhul acuzării poate reintra în viaţa noastră. Haideţi să începem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru celălalt, căci aici începe orice mijlocire adevărată. „….aţi fost chemaţi într-un singur trup – …fiţi recunoscători” (unul pentru altul) (Coloseni 3:15).

În scrisorile lui Pavel, vedem cum el avea acest obicei: Fără excepţie el şi-a început scrisorile mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru creştinii – din Roma, Corint, Efes, Filipi, Colose şi Tesalonic şi de asemenea pentru Timotei şi Filimon (Romani 1:8; 1Corinteni 1:4; Efeseni 1:15, 16: Filipeni 1:3; Coloseni 1:3:

1Tesaloniceni 1:2; 2Tesaloniceni 1:3; 2Timotei 1 :3; Filimon 4). Fără îndoială, existau multe greşeli în toţi acei creştini pe care un om evlavios ca Pavel le putea observa cu uşurinţă. Dar el a refuzat să dea mâna cu Acuzatorul acuzându-i. Dumnezeu l-a trimis să-i ajute şi să-i salveze, nu să-i acuze şi să-i condamne.

Tocmai în timp ce le scria corintenilor, care aveau probleme aşa de grave în mijlocul lor, Pavel a început mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru binele pe care îl putea vedea chiar şi în ei. Numai după ce a făcut aceste remarci, i-a îndreptat. Probabil tocmai de aceea creştinii corinteni au acceptat prompt corectarea lui Pavel (2Corinteni 7.8,9). De asemenea, probabil tocmai de aceea alţii nu acceptă îndreptările şi îndemnurile noastre – deoarece niciodată noi n- am apreciat binele pe care l-am văzut în ei!

 

Voi care sunteţi părinţi, gândiţi-vă la aceasta: Nu vi întâmplă se remarcaţi mai degrabă eşecurile şi greşelile pe care le vedeţi în copiii voştri, decât să apreciaţi binele pe care-l vedeţi în ei?

Le-aţi spus vreodată copiilor voştri cuvinte de încurajare şi de apreciere? Aţi îngenuncheat vreodată cu ei şi I-aţi mulţumit lui Dumnezeu pentru ei? Dacă i- aţi criticat dar nu i-aţi apreciat, atunci nu trebuie să vă surprindă că copiii voştri n-au devenit mai buni!! De ce să nu încercaţi o altă abordare – mai Divină? Când vă schimbaţi atitudinea, veţi descoperi că şi copiii voştri se vor schimba. Încercaţi doar şi vedeţi dacă nu merge.

Noi care suntem credincioşi ne putem întreba pe noi înşine: Este oare adevărat că Satan ne face să spunem că nu este nimic bun în acei credincioşi pe care i- am acuzat atât de mulţi ani??

Dumnezeu ne garantează că, în aceeaşi măsură în care duhul acuzării, al reclamării şi al clevetirii împotriva altora şi-a găsit locul în gândurile şi în inimile noastre în trecut, vom fi acum umpluţi în mod egal – şi chiar mai mult – cu duhul recunoştinţei şi al mijlocirii unul pentru altul. Astfel, vrăjmaşul nu-şi va mai găsi niciun loc în viaţa noastră. Acuzatorul şi duhurile lui vor fi învinse şi alungate de duhul mijlocirii. Vei fi radical acum şi vei renunţa la acest obicei al acuzării altora – o dată pentru totdeauna – şi-l vei înlocui cu duhul mijlocirii? Fie ca Domnul să ne ajute pe noi toţi să facem aşa.

„Cine este nedrept, să fie nedrept şi mai departe; cine este întinat să se întineze şi mai departe; cine este drept, să trăiască şi mai departe în dreptate; şi cine este sfânt, să se sfinţească şi mai departe.” (Apocalipsa 22:11).

UN FOC MISTUITOR ÎN MIJLOCUL BISERICII

„Dumnezeul nostru este un foc mistuitor….” (Evrei 12:29).

Am văzut adesea cuvintele „Dumnezeu este dragoste” agăţate de perete în multe case. Dar aţi văzut oare vreodată cuvintele „Dumnezeu este un foc mistuitor” agăţate undeva? Amândouă versetele sunt în Noul Testament. Dar nouă nu ne place să ne gândim la Dumnezeu ca la un foc mistuitor. Şi, drept urmare, conceptul nostru de Dumnezeu este dezechilibrat. Şi când conceptul nostru de Dumnezeu este dezechilibrat, viaţa noastră creştină va fi de asemenea dezechilibrată – şi carnală!

În profeţia lui Isaia citim următoarele cuvinte: „Păcătoşii sunt îngroziţi în Sion, un tremur a cuprins pe cei nelegiuiţi: „Cine dintre noi va putea să rămână lângă un foc mistuitor?” „Cine dintre noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” Cel care umblă drept şi vorbeşte fără viclenie, cel care nesocoteşte un câştig scos prin asuprire, cel care îşi trage mâinile înapoi, ca să nu primească mită, cel care îşi astupă urechea ca să nu audă cuvinte setoase de sânge şi îşi leagă ochii ca să nu vadă răul” (Isaia 33:14,15).

Aici citim că există atât păcătoşi, cât şi nelegiuţi în Sion (biserica)!!! Şi continuă apoi să întrebe cine poate trăi cu un foc mistuitor? Dacă Domnul este prezent cu adevărat într-o biserică, acolo va fi mereu un foc mistuitor şi o ardere continuă.

Multe biserici din zilele noastre pretind a fi „biserici Nou Testamentale” datorită unor trăsături distinctive ca „botezul credinciosului”, „vorbirea în limbi”, „laudă şi închinare”, „frângerea săptămânală a pâinii” etc.. Dar nici una dintre aceste trăsăsturi nu sunt caracteristica edificatoare a unei biserici Nou Testamentale adevărate.

Caracteristica unei biserici Nou Testamentale adevărate este faptul că Dumnezeu se află în mijlocul ei ca un foc mistuitor – un foc ce îi îngrozeşte pe păcătoşi şi îi face pe nelegiuiţi să tremure.

Nu mă surprinde când oamenii carnali părăsesc biserica noastră, sau descresc

– deoarece este dovada că focul mistuitor încă arde în mijlocul nostru. Când oamenii ipocriţi şi carnali părăsesc o biserică este un semn bun. Este semnul că Dumnezeu lucrează cu putere într-o astfel de biserică. Atunci când oamenii duhovniceşti, temători de Dumnezeu părăsesc o biserică, acea biserică trebuie să se ridice şi să ia măsuri cu privire la poziţia ei. E ca şi cum cei mai buni elevi părăsesc o şcoală şi se înscriu în alta din aceeaşi localitate. Prima şcoală ar trebui să se întrebe atunci: „De ce au plecat?”

Dacă focul nu arde în mijlocul nostru, atunci mulţi oameni vor continua că rămână cu noi. Chiar şi astăzi este posibil să rămână încă ipocriţi aroganţi, nesinceri în bisericile noastre. Nu ştiu, pentru că eu nu sunt Dumnezeu! Dar

 

sunt absolut sigur de un lucru: Cât timp Dumnezeu este prezent în mijlocul nostru ca un foc mistuitor, într-o zi sau alta, toţi ipocriţii de acest fel vor fi demascaţi, dacă nu se pocăiesc şi nu-şi pun ordine în treburi. La Dumnezeu nu există părtinire – El va demasca chiar şi bătrâni ipocriţi, aşa cum vedem în Apocalipsa 2 şi 3.

Dumnezeu este îndelung răbdător, dar într-o zi răbdarea Lui va ajunge la un sfârşit. Acela care pângăreşte biserica lui Dumnezeu va fi el însuşi nimicit de Dumnezeu – este un lucru sigur (1Corinteni 3:17). Dumnezeu nu-i îndepărtează pe cei imperfecţi sau pe cei învinşi de păcat. Dar El îl îndepărtează pe mincinos.

Prima calificare ca să locuieşti cu acest foc mistuitor amintit aici este: „Cel care umblă drept şi vorbeşte fără viclenie…” (Isaia 33:15). Se referă la aceia care umblă potrivit luminii pe care o au, cu SINCERITATE în viaţa lor privată. Poate că ei nu sunt perfecţi, însă sunt SINCERI. Nu sunt ipocriţi.

Dacă există ceva de care trebuie să ne temem mai mult decât orice în biserică, este să dăm altor oameni o impresie neadevărată despre spiritualitatea noastră. Oare tu laşi altora impresia că te rogi foarte mult, când de fapt nu te rogi deloc? Laşi impresia că posteşti mult, când nu posteşti aşa de mult în realitate? Vrei ca alţii să te considere ca fiind cu inima neîmpărţită, când de fapt tu nu eşti aşa? Atunci te afli în pericolul de a descreşte – nu pentru că eşti imperfect, ci pentru că eşti nesincer. Dumnezeu doreşte adevărul în partea din lăuntrul nostru. Ipocriţii din Sion tremură deoarece ei se tem că vor fi expuşi.

A doua calificare pentru a trăi cu focul mistuitor este „respingerea unui câştig necinstit” (Isaia 33:15) – cu alte cuvinte, a fi drept şi credincios în problematica banilor. Poate am crezut că stăpânul alternativ la Dumnezeu este Satan. Însă Isus Însuşi a precizat în Luca 16:13 că stăpânul alternativ la Dumnezeu este Mamona (banii şi bogăţiile materiale)! Nici un credincios nu-şi imaginează că poate să-L iubească şi pe Dumnezeu şi pe Satan în acelaşi timp. Dar sunt o mulţime de credincioşi care-şi imaginează să ei pot iubi banii şi pe Dumnezeu în mod simultan. Nici un credincios nu va cădea vreaodată la pământ ca să se închine lui Satan. Dar sunt milioane de credincioşi astăzi care se închină lui Mamona şi care îşi imaginează că pot să I se închine în acelaşi timp lui Dumnezeu. Însă ei nu pot să se închine lui Dumnezeu, dacă nu sunt credincioşi cu banii. Ei nu realizază că Mamona îndepărtează o persoană de la Dumnezeul cel viu şi adevărat.

A treia calificare pentru a trăi cu focul mistuitor este închiderea urechilor la cuvinte setoase de sânge (Isaia 33:15). E mai mult decât evitarea bârfei. Înseamnă ca nu doreşti să AUZI nici măcar pe altcineva bârfind. Omul temător de Dumnezeu îşi va astupa urechile nu doar faţă de principalul Acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12:10), dar la fel de bine şi faţă de agenţii Acuzatorului!!

Dacă ne-am putea uita la acest pământ din perspectiva cerului, am vedea milioane de oameni peste tot în lume, sfâşiindu-i pe alţii în bucăţi cu limbile lor, începând de dimineaţa devreme până noaptea târziu, în fiecare zi. Dar dacă vrei să trăieşti cu Dumnezeu, focul mistuitor, trebuie să te autodisciplinezi să nu asculţi la asemenea acuzaţii. Chiar dacă eşti nevoit să asculţi, în situaţii

 

unde este imposibil să te ridici şi să ieşi din cameră, în sinea ta trebuie să-ţi deconectezi mintea de la ascultare. Lasă-i pe oamenii din jur să fie corupţi, dar de ce să pierzi tu harul lui Dumnezeu din viaţa ta? Dacă eşti hotărât să trăieşti cu focul mistuitor, atunci încetează a mai asculta toate acuzaţiile. Dumnezeu ne-a dat capacitatea de a ne deconecta mintea din interior. Fă aceasta. Opreşte- ţi urechile de la vărsarea de sânge.

A patra calificare menţionată aici, pentru a trăi cu focul mistuitor, este închiderea ochilor de la vederea răului. Aceste două simţuri trupeşti – auzul şi vederea – sunt principalele canale prin care intră în mintea noastră binele şi răul. Noi trebuie să decidem ce permitem să pătrundă. Acela care trăieşte cu focul mistuitor nu priveşte la ceea ce-i pângăreşte duhul.

Numai atunci când Îi permiţi lui Dumnezeu să ardă tot ce este lumesc şi ce poate fi ars în viaţa ta, vei putea să trăieşti cu El, Care este un foc mistuitor. Orice va mai rămâne atunci în tine va fi neinflamabil!! Cu astfel de oameni intenţionează Dumnezeu să populeze cerul- care n-au mai rămas cu nimic inflamabil în ei.

Dumnezeu ne pregăteşte pentru cer. Când cântăm versurile: „Cerul a venit jos şi slava mi-a umplut sufletul”, la ce ne referim? Ne referim la acel foc mistuitor venit în sufletul nostru care arde tot ce poate fi ars. Putem să-i spunem bucuroşi Domnului: „Doamne, vreau să rămână în viaţa mea doar acele lucruri care nu mai pot fi arse, pentru ca Tu şi eu să putem trăi în părtăşie unul cu altul pentru totdeauna?”.

1Corinteni 3:11-15 ne spune că în ziua finală Domnul va testa totul prin focul Lui. Tot ce este inflamabil – lemn, fân şi trestie va fi ars. Numai acele lucruri care nu pot arde – aur, argint şi pietre preţioase – vor rămâne.

Urmând să se întâmple întocmai, ce privilegiu minunat este să primim acum Duhul Sfânt, astfel încât tot ce este inflamabil în noi să poată fi ars înaintea sosirii acelei zile.

Isus a venit să ne boteze cu focul Duhului Sfânt (Ioan 1:29), aşa încât Duhul să poată pătrunde cu focul Lui arzând în fiecare colţişor al vieţii noastre şi să mistuie tot ce e lumesc în noi – tot lemnul, fânul şi trestia.

Cuvântul lui Dumnezeu este un foc ce poate arde şi îndepărta multe lucruri din vieţile noastre (Ieremia 23:29). Sunt însă multe alte lucruri despre care Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte, dar care trebuie să fie arse în noi.

Acestea sunt lucrurile pe care ni le va arăta Duhul Sfânt şi ne va cere permisiunea să le ardă.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic despre multe probleme cu care ne confruntăm în lumea modernă, pentru că ele nu existau în primul secol. Dar Duhul ne va spune dacă le putem practica în părtăşie cu Hristos sau nu.

 

Aşadar trebuie să fim atenţi pentru a fi sensibili în fiecare zi la ceea ce ne spune Duhul Sfânt. Singurul care poate trăi cu Dumnezeu – focul mistuitor – este acela care ascultă întotdeauna la Duhul Sfânt şi acţionează cu frică de Dumnezeu.

Când un astfel de om îi vede pe alţi credincioşi alunecând şi căzând, el se teme pentru el însuşi. Nu-i judecă pe acei alţii, ci spune „Doamne, am aceeaşi carne ca şi ei. Acelaşi lucru mi se poate întâmpla şi mie. Vreau să trăiesc în frică. Ajută-mă să fiu sincer. Vreau să fiu credincios cu banii potrivit luminii mele. Nu vreau să ascult la „acuzaţiile” împotriva altora. Doamne, fereşte-mă de orice

„vărsare de sânge”. Nu vreau nici măcar să mă uit la ceva rău, Doamne. Nu vreau să-mi imaginez că doar pentru că Te-am primit pe Tine, sunt în siguranţă pentru totdeauna, indiferent de cum trăiesc. Vreau să trăiesc în frică.”

Aşa se va ruga un om temător de Dumnezeu care este hotărât să trăiască cu focul mistuitor.

În 2Tesaloniceni 2:11 spune că Dumnezeu va trimite o influenţă înşelătoare asupra acelora care nu iubesc adevărul (despre ei înşişi) ca nu cumva să fie salvaţi. Acel verset ne învaţă că Dumnezeu va permite totodată duhurilor rele să-i înşele pe toţi aceia care NU IUBESC ADEVĂRUL şi-i va lăsa să creadă o Minciună.

Ce este „Minciuna”? Există multe tipuri de minciuni dar e o singură minciună numită în Scriptură „Minciuna”. „MINCIUNA” este prima MINCIUNĂ pe care a avuzit-o vreodată o fiinţă umană! Este cuvântul lui Satan către Eva, spunându- i „HOTĂRÂT CĂ NU VEŢI MURI” (Geneza 3:4). Eva a crezut minciuna că, deoarece era creată după chipul lui Dumnezeu, nu va muri spiritual, chiar dacă nu asculta de Dumnezeu şi păcătuia. Iar Diavolul încă le spune oamenilor astăzi că nu vor muri, pentru că ei L-au primit pe Domnul sau pentru că au fost botezaţi în apă sau pentru că vorbesc în limbi sau pentru că merg la biserică în mod regulat etc., etc.,

Dumnezeu va permite ca toţi aceia care nu iubesc adevărul despre ei înşişi să creadă această „Minciună”. Şi astăzi sunt milioane de aşa-numiţi „credincioşi care cred această minciună. Ei cred că nu vor muri niciodată spiritual, chiar dacă trăiesc în păcat. Şi de aceea sunt neglijenţi cu păcatul. Ei nu se tem de Dumnezeu. Ei nu urăsc păcatul. Nu aruncă în focul mistuitor toat ceea ce e necesar să fie ars în vieţile lor. Nu sunt sinceri sau drepţi, ci ipocriţi. Ei se prostesc cu păcatul. Îi acuză pe alţii şi pleacă urechea la acuzaţii. Privesc la lucruri rele cu ochii lor. Şi cu toate acestea îşi imaginează că vor trăi veşnic în cer cu „focul mistuitor”. Cum de au ajuns să creadă o asemenea minciună? Prin planul meşeşugit al lui Satan care i-a făcut să creadă că, dacă doctrinele lor sunt corecte, nu contează cum trăiesc!!

Dumnezeu spune în Cuvântul Lui: „Le-am dat timp să se pocăiască”. Cât de bun e Dumnezeu! Nu judecă dintr-o dată. El ne dă timp să ne pocărim. Dar dacă nu iubim adevărul despre noi înşine ca să fim salvaţi de păcat, atunci Dumnezeu Însuşi nu ne va putea ajuta. Deci, fraţi şi surori, permiteţi-mi să vă

 

rog să iubiţi adevărul despre voi înşivă şi să căutaţi să fiţi salvaţi de orice nu e asemenea lui Hristos în viaţa voastră.

Astăzi sunt atât de multe grupuri, denominaţiuni şi culte, care toate declară că deţin adevărul. Cum putem şti care este adevărul? Cum putem preveni să nu fim înşelaţi?

Iată răspunsul: Dacă tot timpul iubeşti adevărul despre tine însuţi şi doreşti cu ardoare să fii salvat de tot păcatul, Domnul nu te va lăsa niciodată să fii înşelat, până la sfârşitul vieţii tale. Altminteri, poţi predica altora şi nu numai că ajungi tu însuţi în iad, dar la fel de bine îi conduci şi pe alţii.

Dacă iubim adevărul aşa încât să fim noi înşine salvaţi, niciodată nu putem fi înşelaţi, de nici un predicator sau aşa-numit om evlavios, sau sectant sau fariseu sau legalist. Nimeni nu va putea să ne înşele sau să ne ducă în rătăcire.

Când Dumnezeu ne vorbeşte – direct prin Cuvântul Lui sau prin Duhul Sfânt sau printr-un alt frate sau poate chiar printr-un duşman – şi auzim adevărul despre noi înşine, ce facem noi? Ne justificăm sau ne judecăm pe noi înşine?

Am primit multe scrisori de acuzare în viaţa mea. (Aceasta este soarta tuturor celor care-L slujesc pe Domnul). De obicei le arunc pe toate la gunoi. Dar înainte le citesc şi-L întreb pe Domnul, „Doamne, este ceva adevărat în ceea ce spune vrăjmaşul meu? Poate că este. Te rog arată-mi.” Adeseori duşmanii noştri ne spun mai multe adevăruri despre noi înşine decât ne spun prietenii noştri.

Dar nu permit niciodată vreunei scrisori să mă facă să mă simt condamnat, pentru că ştiu că NU este nici o condamnare pentru mine, căci eu sunt în Hristos. Dar Îl las pe Domnul să-mi vorbească în asemenea momente. Este ca o

„radiografie” gratuită a trupurilor noastre. O scanare prin rezonanţă electromagnetică a trupului nostru care costă mii de lei în laboratoarele medicale de diagnosticare din aceste zile.

Nu este minunat că cineva ne scanează inima gratuit pentru noi!! Şi dacă vrăjmaşul este cel care ne oferă o asemenea radiografie, haideţi să-L lăudăm pe Domnul şi să ne expunem la o astfel de scanare. Dacă nu e nici o boală în inimile noastre, nu pierdem nimic „scanându-ne” chiar şi cu o literă scrisă de un duşman.

Amintiţi-vă că un om neevlavios, un păgân (Abimelec) a fost acela care l-a mustrat odată pe Avraam pentru că a minţit (Geneza 20:9). Avraam a fost un profet ales de Dumnezeu. Dar a trebuit să fie mustrat pentru păcatul lui de către un om neevlavios! Astăzi, Avraam este în cer iar Abimelec poate fi în iad. Dar Abimelec a fost cel care l-a ajutat pe Avraam în acea zi să-şi vadă păcatul.

Smereşte-te atunci. Poate un păgân te-a ajutat să vezi ceva în viaţa ta care te ajută să cureţi un obicei rău.

 

În analiza finală, vom descoperi că există numai DOUĂ categorii de oameni înaintea lui Dumnezeu – nu cei care fac bine şi cei care fac rău, ci aceia care sunt SMERIŢI şi aceia care sunt MÂNDRI, sau, cu alte cuvinte, aceia care L-au urmat pe Isus în smerenia Lui şi aceia care l-au urmat pe Satan în mândria lui.

Înainte de toate, mândria din inimile noastre este ceea ce Dumnezeu caută mereu s-o ardă cu focul Lui mistuitor. Cei mândri, cei aroganţi sunt aceia pe care El caută să-i îndepărteze din Sion. Domnul spune: „voi scoate din mijlocul tău pe cei încântaţi de mândria ta şi nu te vei mai îngâmfa pe muntele Meu cel sfânt” (Ţefania 3:11). Şi apoi biserica va fi lăsată cu „un popor smerit şi mic” (Ţefania 3:12). Aceasta este biserica ce va triumfa asupra lui Satan.

În ziua finală, vom vedea mulţi oameni care au făcut bine, dar care vor fi respinşi de Dumnezeu deoarece au fost mândri. Şi uimitor, vom vedea atunci şi unii oameni care au făcut greşeli grave în vieţile lor dar care vor fi acceptaţi de Dumnezeu, deoarece au fost smeriţi şi sinceri.

Gândiţi-vă cum Dumnezeu a respins pe unii care au comis ceea ce noi am numi

„un păcat minor” şi cum El i-a acceptat şi binecuvântat pe unii care au comis ceea ce noi am numi „un păcat mare”.

Să luăm mai întâi cazul lui Saul. El a făcut ceea ce noi am numi „un păcat mic”. În loc să ucidă TOATĂ turma lui Amalec, aşa cum i-a spus Dumnezeu să facă, el a ucis doar oile stricate şi a păstrat oile bune ca să le aducă lui Dumnezeu jertfă. L-aţi fi condamnat pe Saul pentru o asemenea greşeală? Probabil că nu. Dar Dumnezeu l-a pedepsit – şi încă aspru! EL a luat împărăţia din mâna lui Saul.

Pe de altă parte, să ne gândim la ce a făcut Regele David. El a comis adulter cu soţia unui bărbat când acesta era plecat din cetate (ca să lupte în armata lui David). Şi apoi, ca să-şi ascundă păcatul, David a trimis omul să fie ucis pe câmpul de bătălie, căsătorindu-se astfel cu acea femeie. Ce aţi face cu un asemenea om ca David? Probabil că l-aţi trimite pe David imediat în iad.

Dar Dumnezeu nu a făcut aşa. Căile Lui nu sunt căile noastre. Căile lui Dumnezeu nu pot fi înţelese de raţiunea omenească. Noi împărţim oamenii potrivit cu ceea ce fac, bine sau rău. Dar Dumnezeu îi împarte în mândri (şi nesinceri) sau smeriţi (şi sinceri). Şi de aceea Dumnezeu l-a acceptat pe David după ce l-a pedepsit pentru păcatul său.

Dumnezeu chiar se referă la David ca la un om după inima Lui, slujind generaţiei lui potrivit voii lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 13:22,36). Sfârşitul lui David nu a fost ca al lui Saul doar pentru că era smerit.

Observând creştinii şi liderii creştini care au căzut, am observat o diferenţă. Dumnezeu permite numai ca unii să fie demascaţi, nu toţi. Unii ale căror greşeli sunt foarte mici (în ochii oamenilor) sunt demascaţi şi umiliţi în faţa tuturor. În timp ce alţii (despre care s-a întâmplat să aflu în mod confidenţial că făcuse păcate mult mai mari) NU au fost deloc expuşi! Şi nu numai că

 

Dumnezeu le acoperă eşecurile, El chiar îi binecuvântează şi îi foloseşte în mod deosebit!

Toate acestea nouă ni se par o nedreptate. Dar nu este! De ce face Dumnezeu lucruri de acest fel? Deoarece El NU este fariseic, cum sunt majoritatea oamenilor religioşi! El împarte oamenii în categorii de tipul „Smerit” şi

„Mândru”, iar nu în categoriile „Aceia care au făcut bine” şi „Aceia care au făcut rău”. Acest lucru ne aduce tuturor o nădejde şi o încurajare mare. Dacă Dumnezeu ar fi împărţit oamenii aşa cum îi împarte oamenii, atunci am fi trăit într-o frică permanentă ca nu cumva, din întâmplare, să sfârşim în grupul rău

– căci toţi facem greşeli şi lucruri rele – cel puţin accidental, dacă nu în mod voluntar.

De obicei, oamenii ne dărâmă când facem şi numai un singur lucru rău. Dar, mulţumim lui Dumnezeu, că nu avem de-a face cu oamenii nemiloşi. Avem de-a face numai cu Dumnezeu Creatorul nostru milostiv (Evrei 4:13).

Dacă întotdeauna trăim în smerenie şi zdrobire înaintea lui Dumnezeu, fără să ne socotim vreodată mai buni decât oricine altcineva, ci recunoscându-ne întotdeauna drept păcătosul păcătoşilor; dacă nu căutăm niciodată să stăpânim peste alţii şi niciodată nu căutăm să apucăm ceva de pe pământ (nici măcar o lucrare); dacă suntem dispuşi să mergem „a doua milă”; dacă suntem gata să-i iertăm pe cei care ne-au făcut cel mai mare rău, atunci Dumnezeu ne va acoperi eşecurile şi va continua să ne binecuvânteze, indiferent de ceea ce ne fac ceilalţi oameni sau de ceea ce gândesc ei despre noi.

1Petru 2:18,19 spune servitorilor să fie supuşi chiar şi stăpânilor greu de mulţumit. Cât trăim în această lume, noi toţi vom întâlni oameni care sunt iraţionali. Dacă putem trăi doar cu oameni chibzuiţi, atunci nu ne potrivim să fim ucenici ai lui Isus. Tocmai prin oamenii nerezonabili Dumnezeu ne mistuie mândria. Şi când ne confruntăm cu oameni exageraţi şi suferim la mâna lor, Dumnezeu se va bucura de noi, dacă ne smerim şi îndurăm suferinţa cu răbdare, deoarece în acelaşi mod a suferit şi Isus.

Nu câştigi nimic dacă eşti răbdător când suferi pentru că ai făcut ceva rău. Primeşti ZERO pentru aceasta! De ce ar trebui să primeşti vreo laudă de la Dumnezeu într-un asemenea caz? Dar dacă faci ceea ce este drept şi suferi pentru aceasta – fie la birou sau în biserică sau oriunde altundeva – şi înduri aceasta cu răbdare, Dumnezeu este desfătat de tine (1 Petru 2:20). „Desfătat” este un cuvânt atât de minunat!

Acesta a fost cuvântul pe care Dumnezeu l-a folosit când a vorbit despre Isus spunând: „Acesta este Fiul meu preaiubit în care Mi-am găsit desfătarea”.

Smerenia are o valoare extraordinară înaintea lui Dumnezeu. În 1Petru 3:4 ni se spune că un duh blând şi liniştit este extrem de preţios pentru Dumnezeu – fie el aflat într-o femeie sau într-un bărbat. Isus Însuşi a avut o inimă smerită şi blândă şi ne-a spus să învăţăm aceste virtuţi de la El (Matei 11:28).

 

Un duh blând şi liniştit este unul care nu e agitat sau neliniştit. Unele maşini de spălat au un aşa-numit „agitator”. Se învârte într-un sens şi apoi în celălalt – continuu. Niciodată nu se odihneşte, tot timpul „agită”! Tot aşa, în inimile tuturor celor născuţi din Adam există un „agitator”.

Dacă cineva îi supără, agitatorul începe „agitarea”. Dar cei care sunt smeriţi şi blânzi în duh s-au descotorosit de acest agitator. Ei nu sunt ofensaţi sau răniţi, când cinvea le spune sau le face ceva, sau când ei nu spun sau nu fac ceea ce se aşteaptă de la ei.

Ei şi-au pus „agitatorul” pe cruce.

Petru spune că frumuseţea unui duh blând şi liniştit este „nepieritoare”! Acesta este secretul frumuseţii veşnice. În zilele noastre lumea este plină de femei care doresc să arate mai tinere. Dar care este frumuseţea cu adevărat nepieritoare? Este un duh blând şi liniştit.

La fel şi în cazul bărbaţilor! Iată ce te va face cu adevărat preţios înaintea lui Dumnezeu – dacă ai un duh blând şi liniştit care nu este agitat sau ofensat, care nu intră în dispoziţii proaste, care nu este morocănos sau supărat. Niciodată nu e necesar să-ţi pierzi autocontrolul, indiferent de circumstanţe, căci roada Duhului este stăpânirea de sine.

Să lăsăm lumea să fie plină de oameni care au „agitatori”, căci ei nu mai există pentru noi. Lăudat să fie Domnul că putem să scăpăm de agitatorii noştri pentru totdeauna.

Când Isus le-a spus ucenicilor că dreptatea lor trebuie să o întreacă pe aceea a cărturarilor şi fariseilor, oare la ce S-a referit El? El S-a referit la ceea ce am discutat.

Dreptatea fariseilor era o chestiune de „bun” şi „rău”. Dar Isus a dorit ca dreptatea ucenicilor Lui să cuprindă mai mult decât atât. Ea trebuia să includă smerenia, zdrobirea, blândeţea, precum şi liniştea duhului. El le-a spus că altminteri ei nu vor intra CU NICI UN CHIP în împărăţia cerurilor. Nu ştiu câţi dintre noi cred cu adevărat ceea ce a spus Isus.

În Evrei 4:1 ni se cere să ne temem, ca nu cumva să nu intrăm în această

„odhină” pe care Isus o feră – această eliberare de „agitare”. Iar în versetul 11 ni se spune să fim grabnici să ne asigurăm că intrăm în acea odihnă. Tu însuţi ai intrat în acea odihnă?

I-ai iertat tu pe toţi cei care te-au înşelat şi pe cei care ţi-au greşit? Ţi-ai curăţit inima de toată amărăciunea, ura, grija şi lăcomia? Aceasta este ceea ce ne va permite să intrăm în acea odihnă a lui Dumnezeu.

Nu există nici o persoană sau situaţie în lume care să poată vreodată împiedica Romani 8:28 („Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu…..”) şi 1Corinteni 10:13 („Dumnezeu….nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre….”) de la împlinirea lor în viaţa ta, dacă eşti un ucenic al lui Isus.

 

Niciodată nu putem fi sipitiţi peste puterile noastre. Este imposibil – deoarece Dumnezeu este credincios făgăduinţelor Lui. Şi totul – da, totul – va lucra spre binele nostru.

O persoană smerită nu poate cădea niciodată, deoarece se află deja la nivelul solului! Cum să mai poată cădea atunci!! Când Cuvântul lui Dumnezeu spune:

„EL poate să vă păzească de orice cădere” (Iuda 24), se referă la faptul că Domnul ne ţine – ţinându-ne feţele în ţărână înaintea Lui. Atunci devine imposibil să cazi.

Calea de scăpare promisă în 1Corinteni 10:13 este calea smereniei, a lepădării de sine. Ne smerim pe noi înşine deoarece credem că Dumnezeu ne va da har şi ne va ridica. La fel ca botezul în apă, ne supunem de bunăvoie aceluia care ne cufundă în apă, deoarece noi credem că ne va ridica din nou. În acelaşi fel, noi de asemenea credem că Dumnezeu, Care îngăduie unele situaţii să ne zdrobească, ne va ridica şi va aduce totodată o înviere în vieţile noastre.

Dumnezeu este un foc mistuitor care este hotărât să ardă fiecare fărâmă de mândrie din fiecare colţişor al inimilor noastre – dacă Îl vom lăsa. El va aranja oamenii şi circumstanţele într-o asemenea manieră încât fiecare particulă de mândrie să fie mistuită complet. Haideţi atunci să cooperăm cu EL şi să permitem Duhului să facă o lucrare perfectă în noi

Cine are urechi de auzit să audă.

PREŢUIND BISERICA

„Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25).

Noi nu ne-am da viaţa pentru oricine şi pentru toată lumea. Dar pentru anumiţi oameni am renunţa chiar şi la viaţa noastră.

De exemplu, dacă copilul tău se află pe moarte şi are nevoie de rinichiul tău, cu siguranţă că i-ai dona rinichiul, chiar dacă presupune un risc la adresa propriei tale vieţi. Ţi-ai da bucuros viaţa ca s-o salvezi pe cea a copilului tău. Totuşi, n- ai face aceasta pentru un străin – nici măcar pentru vecinul tău din imediata apropiere. Ceea ce facem pentru cineva depinde de măsura în care-l preţuim.

În versetul de mai sus, citim că Hristos a iubit Biserica – ceea ce înseamnă pe mine şi pe tine – şi Şi-a dat viaţa pentru noi. El a simţit că noi suntem aşa de valoroşi, încât a fost dispus să renunţe pentru noi nu doar la rinichii Săi, ci la întreaga Sa viaţă.

Noi toţi spunem că dorim să-L urmăm pe Isus. Dar cum Îl vom urma? Ne vom gândi numai la a merge în cer şi a locui cu El pentru veşnicie? Sau vom începe să-L urmăm de pe pământ începând mai întâi de toate cu această sferă a iubirii

– iubind pe fiecare din Biserica Lui aşa de mult încât să fim dispuşi să ne dăm viaţa pentru ei?

Este uşor să iubeşti fraţii şi surorile de departe – din America de Sud şi din Rusia – deoarece nu-i vedem niciodată şi nici unul din ei nu ne va încerca răbdarea!! Dar nu putem să ne dăm viaţa pentru ei, întrucât noi nici măcar nu- i vedem.

Isus nu a stat în cer şi ne-a trimis un mesaj că El ne iubeşte pe toţi infinit de mult. El a venit jos pe pământ şi ne-a arătat iubirea Lui, dăndu-Şi viaţa pentru noi. Şi noi, la rândul nostru, putem să ne arătăm dragostea noastră pentru biserică nu prin cuvinte, ci prin renunţarea la vieţile noastre pentru aceia cu care El ne-a pus alături.

Suntem noi dispuşi să renunţăm la onoarea, reputaţia, drepturile şi aşteptările noastre – la tot – pentru binele fraţilor şi al surorilor cu care Dumnezeu ne-a pus alături în biserica locală?

Domnul Isus va putea găsi părtăşie şi unitate în duh cu noi numai dacă trăim aşa.

Am citit despre un tânăr care s-a convertit, dar care nu era cu toată inima pentru Domnul. Într-o zi a avut un vis în care s-a văzut murind şi intrând în cer. Acolo a văzut cuvântul „IERTAT” scris peste înregistrarea vieţii sale. El s-a bucurat că era iertat şi era în cer.

 

Dar în cer a văzut pe unii credincioşi având o aură specială de slavă în jurul lor. Erau martirii care îşi dăduseră viaţa pentru Domnul şi pentru biserica Lui. Ei sacrificaseră bani, poziţie, onoare şi tot ceea ce lumea valorizează.

Acest om a văzut slava lor grozavă în cer şi i-a invidiat. Atunci Isus a venit la acest om în visul lui şi i-a spus că el se va simţi total nepotrivit cu aceşti oameni glorioşi pe care tocmai îi văzuse, deaorece, spre deosebire de ei, el trăise pe pământ numai pentru el însuşi. I s-a zdrobit inima când a auzit şi când a realizat că va trebui să trăiască cu amintirea modului său egoist de viaţă toată veşnicia. El L-a implorat pe Domnul să-i mai dea a doua şansă. Dar Domnul i-a spus că nu mai există o şansă după moarte.

Apoi s-a trezit – şi a fost recunoscător că era viu şi că ceea ce văzuse fusese doar un vis. După aceea s-a hotărât să trăiască restul vieţii pentru Domnul şi a devenit un mare om al lui Dumnezeu.

Când murim, nu putem fi transformaţi dintr-o dată în ucenici ai lui Isus total dăruiţi, pentru că Dumnezeu nu schimbă pe nimeni împotriva voinţei lui. El ne va schimba numai dacă suntem dispuşi să cooperăm acum cu lucrările Duhului Său în inimile noastre. Duhul Sfânt a venit să ne facă părtaşi din ce în ce mai mult ai naturii dumnezeieşti.

Trebuie să ne amintim că ceea ce este foarte preţuit pe pământ nu are nici o valoare în cer. Dacă pierzi ceva ce lumea valorizează, nu va conta prea mult în veşnicie. La fel, dacă câştigi ceva ce lumea valorizează foarte mult, acel lucru nu-ţi va aduce nici un beneficiu în cer.

Permiteţi-mi să vă spun, în special vouă tuturor tinerilor, că popularitatea între prietenii voştri nu va avea nici o valoare în cer.

Este bine să studiaţi cu seriozitate pentru examene. Dar notele voastre bune nu vor adăuga nimic la gloria voastră eternă. Dacă sunteţi total dăruiţi şi doriţi să trăiţi pentru Dumnezeu, El va deschide uşa potrivită pentru angajarea voastră, indiferent de ce note ai avut şi indiferent de ce descalificări ai avut parte.

Este imposibil să pierzi voia lui Dumnezeu doar pentru că nu ai fost bun la matematică! Dar dacă-i poţi ierta pe alţii, dacă poţi fi bun cu cei care îţi fac rău şi dacă poţi binecuvânta pe aceia care te blesteamă, atunci poţi să-L urmezi pe Isus şi poţi zidi biserica Lui. Şi vei descoperi cum toate lucrurile materiale necesare vieţii tale pământeşti îţi sunt adăugate.

Dacă ai preţuit hrana spirituală pe care ai primit-o în biserică de-a lungul anilor, atunci vei preţui biserica foarte mult. Gândeşte-te cât de recunoscător eşti acelora care te invită şi numai la o singură masă. Cu cât mai recunoscător ar trebui să fii pentru hrana spirituală pe care o primeşti constant, an de an, în biserică.

Sau gândiţi-vă la această chestiune dintr-o altă perspectivă. Să presupunem că a fost cineva care v-a purtat de grijă când eraţi copii, v-a ferit de pericole, v-a îngrijit când aţi fost bolnavi, v-a încurajat când aţi fost descurajaţi. V-a ajutat

 

cu învăţătura lor astfel încât aţi luat note bune. Şi să presupunem că această persoană a făcut toate acestea nu doar pentru o zi sau două, ci pentru mai mulţi ani. Oare nu i-aţi fi recunoascători?

Sunteţi oare cel puţin la fel de recunoscători bisericii pentru faptul că vă protejează copiii? Una din cauzele pentru care mulţi credincioşi nu au crescut spiritual este deoarece ei nu au fost recunoascători pentru ceea ce au primit în biserică. Aceia care descresc în biserică sunt cei care au fost total nerecunoascători faţă de tot ceea ce au primit gratuit timp de mulţi ani în biserică.

În Luca 17:15, citim despre zece leproşi care au fost vindecaţi. Însă numai unul dintre ei s-a întors la Domnul ca să-I mulţumească şi să dea slavă lui Dumnezeu. Când se aflau în nevoie, toţi au ridicat vocile implorând milă. Dar după ce au fost vindecaţi, nouă dintre ei au fost total nerecunoscători pentru beneficiul primit. Numai unul singur şi-a ridicat vocea pentru a mulţumi.

Trebuie să fi fost alte mii care de asemenea au fost vindecaţi în Palestina dar care niciodată nu s-au deranjat să-I mulţumească Domnului.

Dar acest samaritean s-a întors şi I-a mulţumit Domnului. Probabil că I-a spus Domnului ceva de genul: „Doamne, ce diferită va fi viaţa mea în viitor, acum că Tu m-ai atins. Pot merge în oraş. Pot să mă întorc în familia mea. Tu ai adus bucurie în viaţa mea. Nu vreau să iau aceste binecuvântari ca şi când mi s-ar cuveni. Ţie Îţi datorez totul şi sunt profund recunoscător pentru toate binecuvântarile Tale din viaţa mea.”

Isus a apreciat omul pentru acest spirit de recunoştinţă manifestat de el. Apoi Isus i-a dat ceva mai mult. I-a spus că credinţa lui îl salvase. Acel lepros curăţit a primit de la Domnul mai mult decât vindecarea. El deja primise vindecarea. Dar pentru că a fost recunoscător, a primit de asemenea şi mântuirea. Sunt sigur că îl voi întâlni pe acest samaritean în cer. Dar nu sunt sigur dacă voi întâlni acolo pe vreunul din ceilalţi nouă. Când te întorci să-I mulţumeşti Domnului, primeşti mai mult decât alţii.

Domnul este în mijlocul bisericii Lui, care este trupul Lui pe pământ. Ne arătăm preţuirea noastră pentru Domnul prin preţuirea trupului Lui.

Dacă nu apreciezi şi nu preţuieşti biserica, tu eşti cel care va pierde, nu biserica. Dumnezeu i-a binecuvântat cu putere pe aceia care au preţuit biserica şi care au fost recunoscători pentru ceea ce au primit în biserică.

Gândiţi-vă cât de recunoscători trebuie să fim bisericii pentru protejarea copiilor noştri de lume. Pot da personal mărturie despre aceasta. De când cel mai mare copil al meu avea 6 ani, toţi cei patru fii ai mei au crescut în mijlocul fraţilor tineri din biserică. Nu am cuvinte să-mi exprim recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru acest privilegiu. Acei fraţi tineri nu erau perfecţi. Aveau multe slăbiciuni. Dar în ciuda a toate acestea, toţi fiii mei au fost ajutaţi de ei, pentru că acei fraţi erau sinceri. Părinţii singuri nu pot face toată treaba. Avem nevoie de fraţii şi surorile din biserică să ne ajute în creşterea copiilor noştri.

 

Din nefericire, mulţi oameni îşi preţuiesc biserica de acasă numai după ce o părăsesc. Odată lui David îi era dor după o gură de apă din fântâna oraşului natal din Betleem. Acea apă avea un gust special diferit de apa din orice alt loc (2Samuel 23:15). În acelaşi fel, multora le este dor de întâlnirile bisericii numai după ce s-au mutat sau a fost nevoie să plece undeva departe

Însă nu trebuie să aştepţi până vei pleca de acasă ca să înveţi să preţuieşti şi să-ţi apreciezi fraţii şi surorile. Poţi face aceasta chiar acum.

De ce ţi se pare dificil să preţuieşti fraţii şi surorile din biserica locală? Poate vei spune că observi multe greşeli la ei.

Când oamenii au o problemă cu proprii lor ochi, uneori văd pete în faţa ochilor tot timpul. La fel se poate întâmpla şi din punct de vedere spiritual. În ochii anumitor oameni, faţa fiecărui frate şi soră este pătată. Dacă aşa este şi cu tine, problema poate că nu e la acei fraţi şi surori. Problema poate fi la proprii tăi ochi. Vezi pete în alţii pentru că acele pete sunt în proprii tăi ochi. Vederea ta nu va deveni limpede până când Isus nu-ţi vindecă ochii.

Isus a apreciat foarte mult loialitatea ucenicilor Lui. Odată El le-a spus ucenicilor că, chiar dacă toţi L-ar părăsi, totuşi El nu va fi singur, pentru că Tatăl Lui era cu El (Ioan 16:32). El nu avea nevoie de acei ucenici. Cu toate acestea El le-a spus în Luca 22:28 că le este recunoscător că au stat alături de El. El era Domnul gloriei. Nu avea nevoie de nimeni care să-I stea alături. Dar chiar dacă nu a avut nevoie de susţinerea lor, El le-a apreciat loialitatea. Le-a spus, cu alte cuvinte: „Aţi ieşit din acest sistem iudaic învechit şi aţi renunţat la burdufurile vechi. Aţi văzut diferenţa dintre duhul Miresei şi duhul prostituatei şi aţi ieşit şi aţi stat alături de Mine, dispuşi să plătiţi preţul.”

Sper că, în ziua judecăţii, Domnul ne va putea spune şi nouă că am stat alături de El şi că nu ne-am ruşinat de El, că am iubit biserica în care El ne-a pus, că ne-am dat pe noi înşine pentru ea şi că nu am criticat-o ca mulţi alţii.

Fraţi şi surori, haideţi să preţuim protecţia extraordinară pe care noi şi copiii noştri o avem în biserică.

Voi tinerii niciodată nu veţi realiza cât de mult v-a protejat biserica de accident, pericol şi păcat. Numai când veţi sta înaintea Domnului veţi realiza cum standardele stricte din biserică v-au păzit de rătăcirea în lume şi de autodistrugere.

În acea zi veţi vedea cum ceva ce aţi auzit în biserică cu mulţi ani înainte v-a protejat de pericol mai târziu. Atunci, Domnul vă va arăta de asemenea de câte pericole au fost copiii voştri salvaţi şi protejaţi, datorită a ceea ce au auzit în biserică

Totuşi, în ciuda acestor şi a multor alte binecuvântări, sunt foarte puţini aceia dintre noi care apreciază şi preţuiesc biserica.

 

Vrei să evoluezi până acolo încât să devii o binecuvântare pentru alţii? Atunci, mai înainte de toate, învaţă să fii recunoscător Domnului pentru ceea ce El a făcut pentru tine şi pentru biserica pe care El ţi-a dat-o. Nu te raporta cu uşurinţă la biserică.

Mulţi dintre noi suntem asemenea copiilor care conştientizează adevărata valoare a părinţilor lor numai după ce părinţii lor sunt morţi. Fie ca Domnul să ne înveţe să fim recunoscători chiar acum unul faţă de celălalt din biserică, până nu e prea târziu.

VĂZÂND  SLAVA LUI HRISTOS ŞI FIINDU-I PĂRTAŞI

„Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. De aceea, fiindcă avem slujba aceasta, după îndurarea care ne-a fost arătată, noi nu cădem de oboseală.” (2Corinteni 3:18; 4:1)

Majoritatea credincioşilor, când se gândesc la o lucrare, se referă numai la o slujire exterioară pentru Domnul.

Dar aici Pavel vorbeşte despre lucrarea de schimbare în asemănarea lui Hristos de la o treaptă la alta de slavă. Deoarece el avea o asemenea lucrare, niciodată nu era descurajat.

Acela care-I slujeşte Domnului va avea „ca rod sfinţirea” (Romani 6:22) în viaţa sa. Cu cât Îi slujeşte Domnului mai mult, cu atât el va fi transformat în asemănarea lui Hristos.

Cu alte cuvinte, cu cât Îi va sluji mai mult Domnului, cu atât mai mult va face totul pentru slava lui Dumnezeu, cu atât mai mult va căuta să se micşoreze pe sine, cu atât mai smerit va deveni în atitudinea faţă de alţii, cu atât mai mult va urî banii, cu atât mai pur va deveni în viaţa lui interioară, cu atât mai mult îşi va iubi duşmanii, etc., etc., Acela care nu are asemenea roade de sfinţire în viaţa lui interioară şi în atitudini nu-I slujeşte cu adevărat Domnului, chiar dacă este angajat într-o mulţime de activităţi religioase creştine, chiar dacă este un predicator ori un vindecător faimos în toată lumea sau orice altceva ar fi.

Există mulţi oameni cinstiţi, drepţi printre creştini care nu sunt duhovniceşti, ci doar religioşi. Ştiţi că este o diferenţă ca de la cer la pământ între a fi integru şi a fi asemenea lui Hristos?

Deoarece predicăm dreptatea, mulţi creştini religioşi, drepţi sunt atraşi la noi. Dar poate ei nu sunt interesaţi să fie asemenea lui Hristos!! Oamenii preocupaţi numai de litera Scripturii sunt interesaţi să fie doar drepţi. Dar cei preocupaţi de spiritul noului legământ vor căuta să fie asemenea lui Hristos. Numai ei devin cu adevărat duhovniceşti.

Citim în 2 Corinteni 11:3 că ne confruntăm cu un pericol constant de a fi duşi în rătăcire de la simpla dedicare faţă de Hristos către simple activităţi religioase

– la fel cum şarpele a amăgit-o pe Eva. Diavolul nu a făcut-o pe Eva să păcătuiască speriind-o. Nu. El a înşelat-o cu inteligenţa lui. De aceea nu este surprinzător că slujitorii lui Satan din zilele noastre vin de asemenea să predice

„dreptatea” (2 Corinteni 11:15).

Slujitorii lui Satan pot predica „dreptatea”, dar ei nu vor predica asemănarea cu Hristos. Ei vor accentua aspecte ca păr lung pentru femei şi scurt pentru bărbaţi, acoperirea capului femeii, îndepărtarea bijuteriilor, supunerea faţă de păstor/ superior, plătirea zeciuielii, frângerea pâinii în fiecare săptămână,

 

respectarea modelului noului testament în adunările bisericii etc., etc.. Cu o astfel de predicare bazată pe aspecte exterioare, ei vor înşela pe mulţi credincioşi făcându-i să creadă că sunt slujitori ai lui Dumnezeu.

Însă aceşti slujitori ai lui Satan pot fi uşor recunoscuţi după ceea ce ei NU accentuează. Ei vor lăsa deoparte cele mai importante chestiuni din viaţa creştină, ca smerenia, curăţia inimii, dragostea fierbinte unii pentru ceilalţi, purtarea zilnică a crucii, umplerea cu Duhul Sfânt, a-L urma pe Isus în viaţa de zi cu zi etc.,

Un bătrân al bisericii care comite adulter sau unul care fură din fondurile bisericii nu poate să-i conducă niciodată pe ceilalţi credincioşi în rătăcire, deoarece chiar necredincioşii vor putea vedea că un astfel de om nu este un om evlavios. Însă un frate religios îi poate rătăci cu uşurinţă pe mulţi credincioşi, fiindcă majoritatea credincioşilor (neputând face diferenţa dintre religiozitate şi spiritualitate) vor fi impresionaţi de dreptatea exterioară a vieţii lui, de fervoarea lui religioasă şi de activităţile lui religioase. Dacă tu crezi că „a-L servi pe Domnul” (aşa cum a făcut Marta) este mai important decât „a asculta vocea Lui” (cum a făcut Maria), poţi fi sigur că eşti religios şi nu spiritual (Luca 10:38- 42).

Sunt mulţi predicatori din ţările vestice care vizitează India în zilele noastre. Nimeni nu ştie cum trăiesc aceşti predicatori cu soţiile lor, cum şi-au crescut copiii, ce fel de părtăşie au zidit ei în oraşele lor natale. Oamenii sunt captivaţi doar de elocvenţa şi (foarte adesea) de banii lor!! Dar ca să evaluezi corect lucrarea unui om, e nevoie să ştii cum trăieşte el acasă! Nu considera niciun om a fi un om spiritual până când nu vezi cum şi-a crescut copiii. Dacă copiii lui sunt lumeşti, aceasta îţi va arăta că omul însuşi este un ipocrit – pentru că un om nu-şi poate prosti copiii proprii cu privire la spiritualitatea sa. Dacă biserica lui locală este o congregaţie formată din admiratorii săi şi nu o părtăşie de fraţi şi surori, atunci este evident că el nu cunoaşte nimic despre zidirea trupului lui Hristos.

Lumea creştină este plină de oameni drepţi care în mod frecvent nu se pot împăca bine unii cu alţii!! Cu cât sunt mai „drepţi”, cu atât le vine mai greu altor oameni să aibă părtăşie cu ei!! Dimpotrivă, cei care urmăresc asemănarea cu Hristos se pot înţelege uşor cu alţii şi întotdeauna au o părtăşie glorioasă unii cu ceilalţi.

Satan a venit la Eva şi i-a spus că ea ar putea fi ca Dumnezeu. Isus de asemenea a venit pe pământ cu mesajul că noi putem fi ca Dumnezeu. Amândouă mesajele par să fie acelaşi lucru. Dar e diferenţă ca de la cer la pământ între ceea ce semnifică cele două afirmaţii – o diferenţă aşa de mare ca diferenţa dintre iad şi cer. Satan a ispitit-o pe Eva că va fi ca Dumnezeu în cunoaştere, putere şi autoritate. Isus însă a venit să ne facă asemenea lui Dumnezeu în caracter – în smerenie, puritate, dragoste şi bunătate.

Datorită lipsei discernământului, majoritatea bisericilor creştine de astăzi sunt pline de farisei care sunt mândri de muţimea lor, de „dreptatea” lor, de „tiparul nou-testamental” şi de activităţile lor. Ei stau în bisericile lor având o mărturie

 

că sunt foarte drepţi. Însă în viaţa privată, ei se comportă mai rău decât păgânii. Probabil nu erau aşa când şi-au început viaţa creştină. Se poate să fi devenit farisei în mod treptat. Poate că au început într-o dreptate autentică. Astăzi sunt ipocriţi de primă clasă. Dumnezeu a permis să aibă loc o asemenea dezvoltare în viaţa lor deoarece El a văzut că, în esenţă, nu erau sinceri.

Dar Dumnezeu are rămăşiţa Lui în multe locuri – fraţi şi surori smeriţi care caută puritatea interioară şi care sunt zdrobiţi şi plini de căinţă în duh, oameni care nu caută nimic pentru ei înşişi, dar care sunt preocupaţi de slava Numelui lui Dumnezeu şi care sunt pasionaţi de Isus Însuşi, iar nu în primul rând de doctrină sau de învăţătură sau de lucrurile exterioare.

Cum putem împiedica să fim înşelaţi? Răspunsul ne este dat în 2Corinteni 11:3

– printr-o simplă şi curată dedicare lui Hristos.

Orice ne îndepărtează de la dedicarea faţă la persoana lui Isus Însuşi – fie o doctrină sau o forţă de expresivitate sau o lucrare sau orice altceva – este parte a unei scheme a lui Satan ca să ne rătăcească şi să ne distrugă.

A. B. Simpson a fost un mare om al lui Dumnezeu care a trăit în secolul al 19- lea – fiind cel care a fondat cea mai mare mişcare misionară din timpul lui. La început, era un predicator slab. Dar apoi a fost botezat în Duhul Sfânt. Într-o zi, a auzit pe cineva cântând versurile: „Isus al meu – nici un om nu poate lucra ca El”. Acele cuvinte i-au apucat strâns inima şi a realizat că problema lui era că lucra cu propria lui putere şi se epuiza. Atunci el L-a văzut pe Isus, nu doar ca pe un Vindecător, dar ca pe Sursa reală a vieţii şi sănătăţii sale fizice. A scris apoi un imn care descrie experienţa lui:

Cândva era binecuvântarea, Acum este Dumnezeu; Cândva era sentimentul, Acum este Cuvântul Lui;

Cândva darul Lui e ceea ce-mi doream, Acum îl vreau pe Dătător;

Cândva căutam vindecarea, Acum doar pe El singur.

Cândva era strădanie dureroasă, Acum e încredere perfectă; Cândva o mântuire pe jumătate, Acum e în totalitate;

Cândva era disperare fără sfârșit, Acum El mă ține tare;

Cândva alunecări constante, Acum ancorat în siguranță.

Cândva era plănuire încărcată Acum este rugăciune cu încredere; Cândva era purtare în teamă,

 

Acum El îmi poartă grija; Cândva era ce îmi doream eu, Acum ceea ce Isus îmi spune; Cândva erau cereri nenumărate, Acum sunt laude neîncetate.

Cândva era lucrarea mea, De acum doar a Lui va fi;

Cândva am încercat să-L folosesc, Acum El mă folosește;

Cândva putere îmi doream, Acum pe Cel Puternic; Cândva pentru mine lucram, Acum doar pentru El.

Cândva speram în Isus, Acum știu că e al meu;

Cândva lumina mea se stingea, Acum ea străluceşte tare; Cândva moartea așteptam, Acum strigarea venirii Lui;

Și toate speranțele mele Sunt sigure în val.

Acesta a fost secretul fiecărui mare om al lui Dumnezeu din istoria bisericii – AU FOST PASIONAŢI DE PERSOANA LUI HRISTOS ÎNSUŞI, ŞI NU DE

BINECUVÂNTĂRILE SAU DE DARURILE LUI. Astfel ei au intrat într-o viaţă de odihnă în mijlocul unei lumi pline de haos şi conflict.

„E un loc de pace lângă inima lui Dumnezeu – Un loc unde păcatul nu ne poate tulbura – lângă inima lui Dumnezeu.”

Acesta este locul unde Duhul Sfânt doreşte să ne conducă în fiecare zi. De aceea nu vom deveni pustnici trăind în izolare de unii singuri. Nu. Vom fi activi în slujirea şi ajutorul altora. Dar viaţa noastră personală, căsnicia noastră şi lucrarea noastră vor fi toate transformate.

În versetul următor (2Corinteni 4:2), citim ce spune Pavel „Ca unii care am renunţat cu totul la lucrurile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu viclenie şi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu…” .

Niciodată nu vom pute intra în această odihnă a lui Dumnezeu, dacă există ceva mincinos sau vreo viclenie în vieţile noastre. În trecut, erau unul sau doi fraţi care ni s-au alăturat (acum au descrescut), care erau foarte talentaţi şi foarte inteligenţi. Dar erau şi foarte vicleni. Dumnezeu îi poate folosi pe oamenii talentaţi şi inteligenţi dacă sunt neprefăcuţi şi sinceri şi smeriţi. Dar Dumnezeu îi prinde pe oamenii vicleni tocmai în viclenia lor (1Corinteni 3:19). Şi aceasta este ceea ce El a făcut acelor fraţi. Ca Haman, în final ei au fost atârnaţi chiar în spânzurătorile pe care le pregătise pentru alţii.

 

Fraţii şi surorile şireţi pot supravieţui o lungă perioadă de timp în biserică, deoarece Dumnezeu, fiind îndelung răbdător şi milostiv, le dă timp berechet ca să se schimbe. Dar dacă ei nu se curăţă, nu vor supravieţui într-o biserică spirituală. Păcătoşii nu pot sta pentru totdeauna în adunarea celor drepţi (Psalmul 1:5).

Dacă vrei să fii un membru folositor în trupul lui Hristos atunci începe aici: Renunţă la toată viclenia şi minciuna, renunţă la lucrurile ascunse de ruşine şi încetează a mai strica cuvântul lui Dumnezeu ca să se potrivească în avantajul tău.

Sunt două moduri în care oamenii pot falsifica Cuvântul lui Dumnezeu. Un mod este prin compromiterea standardelor Cuvântului lui Dumnezeu, când vine vorba despre cineva care ne este prieten apropiat sau un susţinător loial. Isus ar mustra chiar şi pe cineva la fel de apropiat Lui cum a fost Petru, spunându-i „Înapoia Mea, Satan”, când Petru i-a sugerat să continue într-un mod contrar voii lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să falsificăm standardele Cuvântului lui Dumnezeu ca să acoperim eşecurile soţiilor noastre sau ca să fim pe placul unor persoane bogate sau a unui prieten apropiat.

Nu trebuie să avem niciodată nici un prieten mai apropiat decât Cuvântul lui Dumnezeu – pentru că o astfel de prietenie nu poate fi niciodată o părtăşie spirituală.

Al doilea mod în care oamenii pot falsifica Cuvântul lui Dumnezeu este prin sucirea interpretării unui verset astfel încât să se potrivească teologiei sau ideilor lor preconcepute. Să luăm un singur exemplu: Doctrina botezului în Duhul Sfânt. Acest adevăr este subliniat foarte limpede şi clar chiar de la începutul fiecăreia din cele 5 cărţi ale Noului Testament (Vezi Matei 3:11; Marcu 1:8; Luca 3:16; Ioan 1:33; şi Faptele Apostolilor 1:5) Cu toate acestea, este aproape imposibil să-i faci pe credincioşii din grupurile Confraţilor şi Baptiştilor să creadă că astăzi Isus îi botează în Duhul Sfânt – deoarece lor li s- a inoculat în minte încă din copilărie că „primesc totul de îndată ce sunt convertiţi”. Dacă sunt sinceri, vor recunoaşte că râurile de apă vie nu curg din vieţile lor aşa cum a spus Isus că se va întâmpla cu vieţile celor care sunt umplute cu Duhul Sfânt. Ei însă, de regulă, nu înfruntă realitatea. Când citesc Scripturile legate de botezul în Duhul Sfânt vor face în aşa fel încât să se potrivească chipului teologiei denominaţiunii lor proprii. Aceasta este necinste intelectuală şi stricare a Cuvântului lui Dumnezeu.

Totuşi, un credincios sincer va spune, când ajunge la un verset dificil, că nu pare să se potrivească doctrinei în care a crezut dintotdeauna, şi că probabil are nevoie de mai multă lumină de la Dumnezeu pentru înţelegerea lui. Există mare nădejde pentru asemenea credincioşi sinceri.

Sinceritatea şi smerenia sunt perechi. Ele întotdeauna se regăsesc împreună într-o persoană. Sunt ca cele două faţete ale unei monezi. Nu poţi avea o parte fără cealaltă. Dacă eşti cu adevărat smerit, şi tu vei fi sincer. A-ţi recunoaşte

 

propria viclenie înseamnă să te smereşti. Când renunţi la nesinceritate tu renunţi de fapt la o parte din mândria ta.

Pavel continuă mai departe spunând în acest pasaj că evanghelia pe care o predică el este ascunsă de ochii multora. Despre ce evanghelie vorbea el acolo? Nu doar despre evanghelia iertării păcatelor, ci despre „Evanghelia slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4:4). Bineînţeles că slava lui Hristos nu se găseşte în iertarea păcatelor – pentru că Hristos nu a avut nici un păcat ca să fie iertat!!

Ce este „evanghelia slavei lui Hristos”? Răspunsul se găseşte în acelaşi verset. Se referă la Hristos ca fiind chipul lui Dumnezeu. Mesajul evangheliei este că, după ce ne sunt iertate păcatele noastre, putem fi transformaţi după chipul lui Dumnezeu.

La începutul creaţiei Dumnezeu a spus: „Să lumineze lumina din întuneric” (2Corinteni 4:6). Acesta a fost primul cuvânt vorbit de Dumnezeu. Acesta este de asemenea primul cuvânt pe care Dumnezeu îl vorbeşte în inimile noastre. În lăuntrul nostru este întuneric fiindcă avem natura lui Adam în carnea noastră – nu doar pofta şi mânia, dar totodată şi perspicacitatea şi viclenia lui Adam. Tot acest întuneric trebuie îndepărtat. Dumnezeu a poruncit să fie ucisă nu doar turma rea a lui Amalec dar de asemenea şi turma bună (1Samuel 15).

Ce este lumina? Ioan 1:4 declară foarte clar că viaţa lui Hristos este lumina. Aceasta este lumina cu care Dumnezeu doreşte să ne lumineze inimile noastre întunecate. Slava lui Dumnezeu „plină de har şi de adevăr” a fost văzută în viaţa pământească a lui Isus. Acela care este preocupat de această lumină îl va interesa mai mult să fie asemenea lui Hristos decât să fie doar drept.

Dreptatea exterioară ne aduce gloria oamenilor. Dar Dumnezeu doreşte să ne facă în interior asemenea Fiului Său.

Acum aproximativ 350 de ani a trăit în Franţa o femeie cu numele de Madam Guyon. Ea avea o lumină aşa de mare asupra căilor lui Dumnezeu într-un timp când nici măcar nu existau cărţi creştine la îndemână. Explicaţia era că ea L-a căutat pe Dumnezeu Însuşi în mijlocul suferinţei. Mulţi credincioşi suferă dar ei nu caută să-L cunoască pe Dumnezeu prin suferinţele lor, deoarece ei nu-L caută pe El pentru ceea ce este El Însuşi. Ei caută doar alinarea suferinţelor lor. Dar Madam Guyon a căutat după Însuşi Dumnezeu şi, drept urmare, a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod în care foarte puţini oameni Îl cunosc. Numai atunci când acceptăm cu bucurie toată suferinţa pe care Dumnezeu o trimite pe calea noastră ajungem să-L cunoaştem pe Dumnezeu – nu doar când ne supunem ei, ci când o primim totodată cu bucurie.

Madam Guyon, într-una din lucrările ei, spune că există o cale de lumini, daruri şi haruri – o viaţă sfântă – care ne aduce admiraţia celor care nu au cea mai curată lumină.

 

Dar dacă mergem dincolo de o asemenea viaţă, la o viaţă de ascultare totală de Domnul, în toate domeniile, ne vom trezi dispreţuiţi şi respinşi tocmai de aceeaşi oameni care la început ne-au admirat.

Atunci vom găsi părtăşie cu Isus în suferinţele Lui – deoarece tocmai prin aceste experienţe a trecut şi Isus.

Te poţi bucura de opinia pe care alţii o au despre tine că eşti un om evlavios. Mulţi sunt mulţumiţi doar cu aceasta. Dar dacă ÎL urmezi cu adevărat pe Isus vei merge mai departe. De ce oare oamenii care au văzut viaţa lui Isus în Nazaret – chiar propriile rude care L-au văzut mai de aproape decât oricine altcineva – L-au respins în loc să-L admire? Nu admiră oare oamenii din biroul tău sau, în general, din vecinătatea ta un om integru? Dar iată că oamenii nu L-au admirat pe Isus. De ce?

Deoarece spiritul acestei lumi este aşa de opus Duhului lui Dumnezeu, încât oricine este un martor credincios Dumnezeului adevărat va fi respins. Isus a fost un astfel de martor credincios al Dumnezeului adevărat

Atunci cum de te admiră atât de mult oamenii? Probabil chiar oameni din denominaţiuni moarte te admiră!! Şi poate că tu chiar te mândreşti cu mărturia lor despre tine!!

Citim în zilele noastre de „creştini” care obţin chiar premii Nobel pentru pace. Însă lumea nu i-a dat niciodată lui Isus, Prinţul Păcii, acest premiu. Lumea I-a dat o cruce, nu un premiu sau o medalie. Şi aminteşte-ţi că spiritul acestei lumi nu s-a schimbat. În realitate a devenit mai rău. Isus a spus că aceia care sunt admiraţi de toţi oamenii sunt proroci mincinoşi.

El a spus: „Vai de voi când toţi oamenii vă vor vorbi de bine” (Luca 6:26).

Când vezi cu adevărat slava lui Hristos, onoarea oamenilor nu va mai însemna nimic pentru tine.

Când umblăm în lumina curată a evangheliei slavei lui Hristos, vom fi neînţeleşi, respinşi şi chemaţi cu tot felul de nume rele de către alţii – mai ales de către creştinii religioşi. Isus a fost chemat cu nume ca „un om nebun”, „un prieten al păcătoşilor”, „prinţul demonilor” etc

Şi tu vei fi numit cu asemenea apelative dacă Îl urmezi pe Isus până la capăt. Dacă totuşi cauţi să faci pe plac oamenilor şi să fii diplomat în vorbire, atunci vei evita acea ocară a lui Hristos. Dar aceasta va arăta că Satan ţi-a orbit şi ţie ochii de la vederea slavei lui Hristos.

În 2Corinteni 3:15 spune că, dacă citeşti Cuvântul lui Dumnezeu potrivit literei, vei avea un văl peste ochi – un văl care te împiedică să vezi adevăratul înţeles al Scripturii şi al slavei lui Hristos. Şi atunci chiar dacă tu cauţi să te supui poruncilor noului – legământ cum ar fi „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc etc.. te vei supune doar potrivit literei. Este posibil să te supui tuturor acestor porunci cu un spirit de

 

autoîndreptăţire, fariseic – datorită vălului de peste ochi. Dar când te întorci către Domnul, vălul va fi înlăturat şi vei vedea slava lui Hristos (versetul 16).

Este posibil să mergi la o adunare doar ca să auzi un mesaj şi să nu te întâlneşti cu Domnul. Dar nici un mesaj nu-ţi poate rezolva problemele. Numai Isus poate să facă acest lucru. Mulţi credincioşi, de exemplu, care au auzit foarte multe despre ce înseamnă o căsnicie creştină adevărată, încă nu manifestă atitudini cristice faţă de partenerii lor de viaţă. De ce? Deaorece ei sunt preocupaţi de litera Scripturii. În acest caz e nevoie nu este să auzi mai multe mesaje, ci să vezi slava lui Hristos.

Când eşti preocupat de Isus Însuşi şi nu doar de o activitate religioasă, sau de o vindecare ori experienţe emoţionale (cum ar fi trântitul pe jos sau râsul sau dansul etc..) vei începe să devii spiritual.

Nici măcar neprihănirea nu este ceea ce avem nevoie, ci Isus Însuşi. În 1Corinteni 1:30 ni se spune că „Hristos Isus ne-a fost făcut înţelepciune de la Dumnezeu, dreptate, sfinţire şi răscumpărare”. Nu faptul că El ne dă nouă înţelepciune. El Însuşi este înţelepciunea noastră. El este sfinţirea noastră, răscumpărarea noastră, vindecarea noastră, lucrarea noastră, totul nostru. Când Îl părăsim pe Hristos şi suntem preocupaţi în schimb cu o anumită doctrină, atunci ne rătăcim.

Care este taina evlaviei (1Timotei 3:16). E doctrina venirii lui Hristos în trup? Nu, nu este. Taina evlaviei este Isus Însuşi Care a venit în trup. Aceia care sunt preocupaţi cu această doctrină am descoperit că sunt cei mai mari farisei din creştinism. Dar aceia care sunt preocupaţi de Isus Însuşi nu devin niciodată farisei.

Există o mare linie de divizare în creştinismul de astăzi: este trasată între aceia care sunt preocupaţi de litera Scripturii şi aceia care sunt preocupaţi de spiritul ei – ori, cu alte cuvinte, între aceia care sunt interesaţi de doctrinele sfinţeniei şi aceia care sunt interesaţi de persoana lui Isus Însuşi.

Cu cât credincioşii privesc mai mult la literă, cu atât mai mult va fi un văl peste ochii lor încât ei nu-L văd pe Domnul. Dumnezeu doreşte ca noi să vedem lumina slavei Lui pe faţa Domnului nostru Isus Hristos.

Să ne gândim la slava smereniei Lui. În Filipeni 2:8-11, citim că Dumnezeu a înălţat Numele lui Isus mai presus de orice nume, aşa încât în Numele Lui, să se plece orice genunchi de oriunde.

Astăzi, fiecare demon trebuie să îngenuncheze înaintea Acestui Nume. De ce? Nu pentru că El este Fiul lui Dumnezeu sau pentru că El a trăit o viaţă sfântă. Ci pentru că El S-a smerit pe Sine Însuşi.

Dacă nu te smereşti şi cauţi cu toate acestea să foloseşti Numele lui Isus, nu vei face decât să încerci a-L folosi ca pe o formulă magică. Şi nu va merge. Dar acela care se smereşte şi moare faţă de sine şi foloseşte Numele lui Isus, va găsi putere în folosirea lui.

 

Când predici Cuvântul lui Dumnezeu în Numele lui Isus şi nu ai înţeles de ce Dumnezeu a înălţat Numele Lui Isus mai presus de orice alt nume, nu vei avea puterea Duhului în spatele predicii tale. Poţi predica acelaşi mesaj pe care-l predică o altă persoană sau pe care l-ai citit într-o carte. Dar nu va fi aceeaşi ungere peste predicarea ta. Un om poate predica pentru a obţine slava lui proprie. Dar Duhul Sfânt nu va susţine acel mesaj – şi orice roadă rezultată din acea lucrare nu va dăinui pentru veşnicie.

Aţi văzut slava smereniei lui Isus?

Orice facem ni se porunceşte să facem în Numele lui Isus. Atunci noi trebuie să facem totul în acelaşi spirit ca al lui Isus, Care S-a smerit pe Sine Însuşi şi a devenit un rob şi a murit.

În întreaga Sa viaţă pământească El a refuzat să fie altceva decât un slujitor. Aceasta este de asemenea şi chemarea noastră. Noi suntem chemaţi să fim nu doar fraţi, dar totodată şi slujitori unii altora.

De-am fi captivaţi de slava smereniei Lui! Atunci nu va mai fi nici un văl peste ochii noştri, numai o ungere puternică, continuă.

Citim în 2Corinteni 3:13 că Moise îşi punea un văl peste faţă, astfel încât oamenii să nu vadă slava pălind. Şi tu poţi să-ţi pui un văl peste viaţa ta – ca să ascunzi slava pe care ai pierdut-o. Poate vrei ca alţii să creadă că slava vieţii tale interioare şi a vieţii tale de căsnicie este încă la fel ca înainte – chiar dacă astăzi nu este aşa.

Dar Pavel spune: Am renunţat la toate aceste lucruri ascunse, ruşinoase şi „noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului”.

Citim în Numeri 6:23-25 că Dumnezeu i-a cerut lui Aaron să binecuvânteze copiii lui Israel astfel: „Domnul să facă să lumineze Faţa lui peste tine.” Aceasta era cea mai mare binecuvântare pe care o puteau primi de la Domnul – strălucirea Lui peste ei cu slava Lui. Aceasta este cea mai mare binecuvântare pe care şi noi o putem primi astăzi sub noul legământ.

Când soarele străluceşte asupra lunii, aceasta reflectă lumina soarelui. Dar de îndată ce pământul se interpune între soare şi lună, treptat luna devine invizibilă. La fel se întâmplă cu mulţi credincioşi. Lucrurile de pe pământ se interpun între ei şi Domnul. Şi curând ceea ce începuse ca o lună plină devine pătrar şi în final luna dispare de tot!!

Singurul mod în care noi putem evita această pălire a slavei este fiind total sinceri şi înlăturând orice văl. A fi sincer nu înseamnă numai să ne mărturisim sincer păcatele. Nu. Înseamnă că trebuie să renunţăm la toată nesinceritatea şi prefăcătoria.

Când oamenii aud pe cineva predicând adevăruri fantastice care nu sunt susţinute de o viaţă smerită, sfântă, ei sunt îndepărtaţi de această evanghelie glorioasă.

 

Dacă porţi o insignă care spune „ISUS SALVEAZĂ” şi apoi îţi pierzi cumpătul, trebuie să-ţi schimbi insigna cu o alta care să scrie „ISUS NE SALVEAZĂ DE IAD DAR NU DE MÂNIE”. Fie aşa, sau renunţi la insignă. Atunci cel puţin Numele Domnului nu va fi necinsitit.

Haideţi să fim captivaţi de slava smereniei lui Isus. Nimeni nu L-a putut opri să fie robul tuturor. Oamenii au vrut ca El să fie rege, dar nu El i-a silit. Niciodată nu a vrut să aibă o reputaţie de mare om, de om recunoascut sau astfel de lucruri. El a venit să ne arate prin viaţa Lui cum este Dumnezeu. Acum aceasta este şi chemarea noastră – să fim slujitori, să murim faţă de Sinele nostru şi să arătăm altora cum este Dumnezeu.

Mai întâi de toate, trebuie să-i permitem Duhului Sfânt să ne arate slava lui Hristos. Apoi Duhul ne va face părtaşi ai slavei – din ce în ce mai mult.

O INIMĂ CURATĂ ŞI O VIAŢĂ PURĂ

Manifestând Viaţa lui Dumnezeu

Domnul nostru a spus, în timp ce era în lume, că EL este lumina lumii (Ioan 9:5). După ce Isus a părăsit lumea, El ne-a predestinat pe noi să fim lumini în lume (Matei 5:16).

Lumina pe care Isus o aducea nu a era o doctrină sau o învăţătură. Nu era nici măcar adevărul noului legământ. Viaţa Lui era lumina – o viaţă care a manifestat natura divină.

Noi folosim adesea expresia „Ne-am luminat asupra….”. Ne putem făli cu faptul că am fost luminaţi cu privire la botezul în Duhul Sfânt, victoria asupra păcatului etc.. Dar lumina pe care e nevoie să o manifestăm este viaţa lui Isus.

De două ori în Noul Testament este scris că „nici un om nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu”.

Mai întâi a venit Isus şi ni L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan 1:18). Când Isus şi-a pus mâinile peste un lepros, El a manifestat felul cum era Dumnezeu. Când El i-a alungat pe schimbătorii de bani din templu, din nou El a demonstrat cum era Dumnezeu. El le-a spus ucenicilor Săi că aceia care L-au văzut pe El L-au văzut pe Tatăl Lui. Dar acum Isus s-a suit la cer.

Acum dacă noi ne iubim unul pe celălalt, Dumnezeu locuieşte în noi şi oamenii vor putea să-L vadă pe Dumnezeu în biserică, aşa cum L-au văzut în Isus (1Ioan 4:12).

Aceia care ne observă în biserică ar trebui să poată cunoaşte cum este Hristos. Dacă n-am reuşit să reflectăm această lumină – viaţa lui Isus – prin vieţile noastre, atunci noi trebuie să recunoaştem că am eşuat în chemarea noastră fundamentală.

În mod individual, nici unul dintre noi nu poate reflecta lumina (viaţa) lui Dumnezeu în toate aspectele ei şi în toată plinătatea ei. Dar împreună ca o biserică putem arăta mai departe altora înţelepciunea variată a lui Dumnezeu.

Numai pe măsură ce purtăm răstignirea lui Isus în trupurile noastre putem manifesta în acelaşi timp viaţa lui Isus. Într-un cămin, dacă amândoi soţii sunt dispuşi să moară faţă de viaţa adamică, ce pace va domni în acea casă!

Nu contează cât de greu suntem îndureraţi, întristaţi, persecutaţi sau ispitiţi, va trebui să avem capacitatea de a spune: „În noi lucrează moartea şi în voi viaţa”. Aceasta este chemarea noastră.

Integritatea Inimii

 

În Geneza 20, citim că Regele Abimelec a luat-o pe soţia lui Avraam să facă parte din haremul lui.

Totuşi, în mod total neobişnuit, acel rege păgân a dormit în noaptea cu pricina fără ca măcar s-o atingă. Şi Dumnezeu i-a vorbit într-un vis spunându-i că e un om mort deoarece luase soţia altui bărbat. Abimelec I-a spus lui Dumnezeu cu îndrăzneală că el a luat-o „cu inimă curată”, căci Avraam însuşi zisese că ea era sora lui. Dumnezeu a recunoscut că el a lucrat „cu inimă curată” şi i-a spus că tocmai de aceea El l-a ferit să nu păcătuiască în acea noapte. Dacă Dumnezeu poate să-l facă pe un rege să meargă la culcare, ferindu-l astfel de păcat doar pentru că El a văzut integritate în inima lui, cu cât mai mult nu va putea El să ne protejeze pe noi sub noul legământ. Dar ceea ce caută El este integritatea inimii. Dacă un rege păgân poate avea o integritate a inimii într-o aşa măsură încât chiar Dumnezeu a putut s-o recunoască, nu va fi greu nici pentru noi să fim la fel.

Haideţi atunci să urmărim integritatea inimii. Tocmai fiindcă Dumnezeu nu vede aceasta în mulţi credincioşi El nu-i ţine să nu cadă.

Încercări repetate

Dumnezeu l-a testat pe Avraam iar şi iar şi a fost găsit credincios de fiecare dată. După multe încercări în care Avraam a fost credincios, la cincizeci de ani de la prima chemare din Ur, Dumnezeu l-a testat iarăşi cerându-i să-l aducă pe fiul său Isaac drept jertfă. Din nou el L-a ascultat cu toată inima pe Dumnezeu exact cum făcuse cu 50 de ani înainte.

Dumnezeu nu încetează a ne testa doar pentru că ne-am dovedit a fi credincioşi pentru mai mulţi ani. Numai acela care rabdă până la sfârşit în dragoste va fi salvat.

Dumnezeu ne poate testa când suntem respinşi de fraţii noştri credincioşi. Este scris despre Isus că „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1:11). Dacă suntem chemaţi să primim aceeaşi educaţie pe care Isus a primit-o pe pământ, atunci trebuie să trăim respingerea prin care a trecut El şi să răspundem cu dragoste aşa cum a făcut El.

Un tânăr care era dăruit cu Cuvântul, a descoperit că unul dintre bătrânii adunării locale (care era cu 20 de ani mai vârstnic) era invidios pe lucrarea lui şi nu i-ar fi permis să predice, făcându-l să păstreze tăcerea în adunare. Acesta a fost testul respingerii lui.

Tânărul s-a supus autorităţii bătrânului fără să se revolte şi a păstrat o relaţie bună cu el. Treizeci de ani mai târziu, când era deja un bărbat mai în vârstă, Dumnezeu l-a testat din nou în acelaşi aspect.

Dumnezeu a rânduit o situaţie unde iarăşi nu i s-a permis să vorbească într-o adunare. Din nou el a stat tăcut în adunare, supunându-se bătrânilor fără nici o revoltă, păstrând relaţii bune cu ei – deşi de această dată bătrânii erau cu 20 de ani mai tineri decât el!

 

Dumnezeu ne va testa pe noi toţi până la sfârşitul vieţii noastre. Ascultând la Vocea Duhului

De multe ori în viaţă trebuie să luăm decizii şi nu suntem foarte siguri ce trebuie să facem. Sunt multe aspecte faţă de care Scripturile păstrează tăcerea. În acelaşi timp, nu găsim întotdeauna un frate evlavios la care să putem merge pentru a ne sfătui.

Oricând ne justificăm acţiunile spunând că un anume frate evlavios a procedat astfel sau că ne-a îndemnat spre o decizie bună de luat, numai această justificare în sine dovedeşte că acţiunile respective le facem cu o conştiinţă rea.

Dumnezeu ni L-a dat pe Duhul Sfânt ca să ne ghideze pe fiecare în mod personal. De exemplu, o soră poate auzi îndemnul în adunare de a nu iubi lumea. Acela este un îndemn foarte general, care nu se referă la nimic specific. Noul Testament ne dă numai astfel de îndemnuri generale. Ce să facă atunci când trebuie să decidă dacă să poarte sau nu o haină scumpă, deosebită la o nuntă. Mintea îi poate aduce multe motive de ce ar trebui să poarte acea haină. Dar Duhul Sfânt va analiza motivele şi îi va putea spune că se îmbracă astfel doar ca să fie ridicată în slăvi de rudele şi prietenii ei lumeşti. Duhul va fi credincios în a-i spune adevărul. Dar El nu o va forţa să-L asculte. Decizia finală va fi a sa.

Ungerea Duhului ne va învăţa multe lucruri pe care nici un frate sau soră din biserică nu ni le-ar putea vreodată explica. Dar trebuie să fim atenţi să ascultăm Duhul. Dacă continuăm să respingem acea voce, după o vreme El poate înceta să ne mai vorbească. Atunci vom aluneca şi vom deveni lumeşti şi carnali.

Supunerea faţă de autoritatea spirituală

Biserica nu se zideşte prin cunoaştere (doctrină), ci prin înţelepciune (Proverbe 24:3).

Înţelepciunea va face un frate să se supună tuturor autorităţilor pe care Dumnezeu le-a pus asupra lui – fie acasă, în biserică sau în societate.

Isus S-a supus părinţilor pământeşti imperfecţi (Iosif şi Maria) în toţi anii cât a fost în Nazaret – doar pentru că aceasta a fost ceea ce Tatăl Lui Ceresc dorea de la El.

Întrebarea care se punea nu era dacă Iosif şi Maria erau perfecţi, ci mai degrabă ce dorea Tatăl de la Isus. Fără îndoială că Iosif şi Maria erau oameni temători de Dumnezeu. Dar noi nu trebuie să uităm că ei se aflau sub vechiul legământ, deci nu erau sub har şi biruinţa asupra păcatului nu era posibilă. Trebuie să fi avut certuri în casa lor şi de asemenea situaţii tensionate – la fel cum, chiar şi în zilele noastre, au toate cuplurile care nu au intrat în noul

 

legământ. Cu toate acestea, Fiul perfect al lui Dumnezeu S-a supus celor doi oameni imperfecţi. Primii lui paşi au fost paşi de supunere faţă de autorităţi imperfecte.

Acum, dacă dorim să mergem pe aceeaşi cale, şi noi trebuie să fim dispuşi să ne supunem oricărei autorităţi pe care Dumnezeu a pus-o deasupra noastră – oricât de imperfectă ar putea fi. De aceea noi învăţăm copiii să asculte de părinţii lor. Aceasta este prima poruncă pentru copii; şi promisiunea lui Dumnezeu pentru toţi aceia care se supun este că „le va merge bine”. Dumnezeu acordă o importanţă mare supunerii faţă de autoritate. Deci, dacă vrem să le meargă bine copiilor noştri în viaţă, trebuie să-i învăţăm supunerea.

În acelaşi fel, dacă noi dorim să ne meargă bine, şi noi trebuie de asemenea să ne supunem autorităţilor imperfecte spiritual pe care Dumnezeu le-a pus deasupra noastră în biserică. Cu singuranţă că superiorii care sunt deasupra noastră în Domnul nu sunt perfecţi. Dar dacă suntem siguri că ne aflăm în biserica locală potrivită, atunci noi trebuie să ne supunem superiorilor numiţi de Dumnezeu acolo. Dacă totuşi nu eşti sigur că biserica locală în care te afli în prezent este cea bună, atunci trebuie să-L întrebi pe Dumnezeu cu privire la ieşirea din ea.

Dar Dumnezeu nu va aproba niciodată revolta împotriva autorităţii. Noi nu trebuie să uităm că superiorii din bisericile noastre se luptă să păstreze o mărturie curată pentru Domnul. Categoric aceasta NU este o sarcină uşoară. Este o sarcină uşoară pentru fraţii şi surorile din biserică să vadă greşelile superiorilor lor şi să-i critice şi să se revolte împotriva lor.

Este uşor pentru aceia care nu au copii să găsească greşeli în modul în care alţii îşi cresc copiii! Totuşi aceia care sunt înţelepţi vor tăcea, cunoscând cât este de greu să creşti copiii în mod evlavios.

Este de asemenea bine pentru voi să vă gândiţi în primul rând la următorul lucru: Te-a ales vreodată Dumnezeu să conduci undeva o biserică? Dacă Dumnezeu Însuşi nu te-a considerat suficient de potrivit ca să exerciţi putere spirituală undeva, de ce îi judeci pe alţii cărora Dumnezeu le-a încredinţat o responsabilitate spirituală atât de mare? Tu te revolţi împotriva unşilor lui Dumnezeu. Acei bătrâni/ superiori pot fi imperfecţi în multe aspecte. Cu toate acestea Dumnezeu i-a găsit a fi mai buni decât tine! Tocmai de aceea El i-a făcut pe ei bătrâni ai bisericii. Ei au fost aceia pe care Dumnezeu i-a ales primii în acel loc, mult înainte să soseşti tu pe scenă. Poate că eşti doar un rebel imatur, plin de idei minunate care n-au fost puse niciodată în practică. Dacă Dumnezeu nu ţi-a dat harul să zideşti nici măcar o biserică locală pentru El, atunci cel mai înţelept lucru este să te smereşti sub autoritatea superiorilor şi să taci.

Ar putea exista totuşi probleme serioase cu bătrânii dintr-o biserică. În acest caz, ar trebui să vorbeşti cu un frate matur mai bătrân, din altă parte, care ar putea ajuta în problema ivită şi nu să începi să-i loveşti pe alţii pe la spate în biserică. Dumnezeu nu poate să-i binecuvânteze niciodată pe aceia care

 

seamănă discordie sau care creează confuzie într-o biserică. Trebuie să învăţăm să rămânem sub supunerea autorităţilor numite de Dumnezeu.

Exercitarea autorităţii spirituale

După cum e important să ne supunem în mod evlavios autorităţii spirituale, o importanţă la fel de mare o are exercitarea autorităţii tot într-o manieră evlavioasă. Din nefericire, mulţi bătrâni exercită autoritate religioasă asupra turmei lor, iar nu autoritate spirituală.

În pilda celor doi fii (din Luca 15:11-32), vedem limpede acest contrast în atitudinile tatălui, respectiv a fratelui mai mare faţă de fiul risipitor.

Când fiul risipitor s-a pocăit de modul său capricios de viaţă şi s-a întors acasă, tatăl a alergat în întâmpinarea lui. Aceasta este o imagine a inimii lui Dumnezeu şi a fraţilor mai vârstnici evlavioşi faţă de păcătoşii pocăiţi.

Când fiul mai mare a văzut modul în care tatăl lui l-a întâmpinat pe fratele său mai mic, a fost aşa de supărat (o supărare venită din gelozie) încât el nici măcar n-a mai intrat în casă. Autoîndreptăţirea lui a devenit evidentă în acţiunile şi cuvintele lui. El nici măcar nu s-a referit la fratele său mai mic ca la propriul frate. El i-a spus tatălui: „Acest fiu al tău”. El îl dispreţuia pe fratele lui şi îşi imagina ce poate fi mai rău despre el spunând că a trăit cu prostituatele (fără să verifice dacă făcuse în realitate aşa). Acel frate mai mare poate că respectase toate poruncile tatălui şi a stat credincios în casa tatălui („biserica”). Dar inima lui era aşa de împietrită şi neevlavioasă! El era religios şi nu spiritual. Era autoîndreptăţit şi fariseic. Şi una dintre dovezile că astfel stăteau lucrurile a fost faptul că nu a putut împărtăşi bucuria tatălui lui.

Fariseii au o neprihănire tristă, aspră – fără nici o bucurie a Duhului Sfânt. Biblia spune clar că neprihănirea împărăţiei lui Dumnezeu este „dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17).

Dar noi vedem că tatăl a ieşit să-l implore de asemenea şi pe fiul său fariseic. Bătrânii evlavioşi (ca tatăl din poveste) sunt buni, atât faţă de păcătoşii pocăiţi, cât şi faţă de farisei.

Toţi bătrânii bisericilor au nevoie de o inimă aşa de mare ca aceasta. Numai atunci vor putea exercita autoritate spirituală.

După cum e nevoie de timp îndelungat să construieşti un zgârâie-nori, tot aşa e nevoie de mult timp, efort, sudoare şi lacrimi să zideşti o biserică locală ca Trup al lui Hristos. Şi la fel cum acel zgârie-nori poate fi distrus de o bombă în câteva secunde, este la fel de uşor să critici munca pe care alţii au făcut-o, mai ales dacă noi înşine nu am investit nici o sudoare sau lacrimă la zidirea acelei lucrări.

Atitudinile ascunse vor fi demascate

 

Dacă nu facem o lucrare profundă de curăţire de toate păcatele din lăuntrul fiinţei noastre – în special de atitudinile greşite faţă de cei împotriva cărora nutrim gânduri negative – asemenea atitudini ne vor distruge într-o zi, ca un cancer intern

În Vechiul Testament, citim despre un om numit Şimei care era o rudă a Regelui Saul. Când Saul a murit şi David a ajuns regele Israelului, acest om a ţinut adânc în inimă ranchiună împotriva lui David. Nu era fericit că David conducea poporul lui Dumnezeu, chiar dacă Dumnezeu Însuşi îl unsese pe David ca rege. Invidia şi nemulţumirea lui Şimei a rămas ascunsă în inima lui pentru mult timp, până în ziua când Absalom s-a revoltat împotriva tatălui său şi David a trebuit să fugă din Ierusalim (2Samuel 16:5-14). Atunci ceea ce era ascuns în inima lui Şimei a ieşit afară. Când David fugea să-şi scape viaţa, Şimei a venit la David şi nu doar că l-a acuzat şi l-a blestemat, numindu-l om al sângelui pe care-L judecă Dumnezeu, dar de asemenea a aruncat cu pietre în el. Numai când alţii sunt în necaz, tot ceea ce este ascuns în inimile noastre iese afară.

Dar David a fost îndurător şi n-a ţinut seama de blestemul lui Şimei. Mai târziu, când Absalom a fost ucis şi David s-a întors ca rege, lui Şimei i-a fost frică şi a alergat să-i ceară lui David iertare. Din nou David a fost îndurător şi l- a iertat promiţându-i că nu-l va ucide.

Dar e evident că David nu s-a curăţat pe sine însuşi de amărăciunea interioară împotriva lui Şimei. Chiar înainte să moară, i-a spus lui Solomon: „Iată, ai lângă tine pe Şimei…El a rostit împotriva mea blesteme grele….şi i-am jurat pe Domnul, zicând: „Nu te voi omorî cu sabia”. Acum, tu să nu-l laşi nepedepsit; căci eşti un om înţelept şi ştii cum trebuie să te porţi cu el. Să-i cobori perii albi însângeraţi în Locuinţa Morţilor”. Din ce ştim, acestea au fost ultimele cuvinte ale lui David, chiar înainte să-şi dea ultima suflare (Vezi 1Împăraţi 2:8-10). Astfel, el s-a răzbunat pe Şimei şi a murit. Ce trist mod de a muri, după ce fusese un om al lui Dumnezeu atât de mulţi ani.

Noi nu-l putem judeca pe David după standardele noastre, căci el a trăit sub vechiul legământ. Chemarea noastră este mai înaltă în noul legământ. Acum, nouă ni se porunceşte să nu răspundem cu rău pentru rău, căci răzbunarea este a Domnului (Romani 12:17-21).

De aceea e important să ne cercetăm inimile înaintea lui Dumnezeu ca să vedem dacă în inimile noastre zace cumva şi cea mai mică dorinţă de răzbunare împotriva cuiva.

CEI ŞAPTE STÂLPI AI ÎNŢELEPCIUNII

Marele contrast pe care-l vedem în paginile de sfârşit ale Apocalipsei este între Babilonul/ Prostituata (Apocalipsa 17,18) şi Ierusalimul/ Mireasa lui Hristos (Apocalipsa 21 & 22).

Biblia spune că aceia care sunt prietenii lumii sunt „suflete adultere” (Iacov 4:4). În contrast, mireasa este formată din aceia care s-au separat de lume, păstrându-se curaţi şi puri pentru Mirele lor Ceresc (Citiţi 2Corinteni 11:1-3).

În Proverbe 8:1,27, Mirele este numit „Înţelepciunea”. Şi apoi, în capitolul următor, Mirele este din nou numit „Înţelepciunea” (Proverbe 9:1), deoarece ea este una cu Mirele ei în toate şi are Numele Lui („Înţelepciunea”) scris pe frunte

– fiind biruitoare cum a fost Mirele ei (Vezi Apocalipsa 3:12,21 şi 14:1).

În Proverbe capitolul 9, vedem Mireasa şi Prostituata într-un contrast clar. În primele 12 versete ale capitolului, Mireasa îi cheamă pe toţi proştii să se întoarcă de la căile lor proaste, să părăsească tovărăşia păcătoasă (versetul 6) şi să înveţe frica de Domnul, care este începutul înţelepciunii (versetul 10).

În ultimele 6 versete ale acestui capitol, citim despre chemarea Prostituatei. Mulţi răspund la chemarea prostituatei şi sfârşesc în moarte spirituală (versetul 18).

Mirele (Înţelepciunea), citim aici, îşi zideşte casa pe ŞAPTE STÂLPI. Aceşti şapte stâlpi sunt înşiraţi pentru noi în Iacov 3:17, biserica adevărată fiind zidită pe aceşti stâlpi. Pe baza lor putem identifica Mireasa lui Hristos oriunde:

1. Puritatea

Primul şi cel mai important stâlp în biserica adevărată este puritatea. Acesta nu este un stâlp gol de o puritate doar exterioară. Nu. Este în întregime solid. Este puritatea inimii şi creşte adânc în inimă din sămânţa fricii de Dumnezeu. Nu prin creiere deştepte, ci prin inimi curate se zideşte adevărata biserică a lui Hristos. Nu putem zidi biserica dacă nu avem revelaţie spirituală despre Dumnezeu şi căile Lui – şi numai celor cu inima curată li se va permite să-L vadă pe Dumnezeu în inimile lor (Matei 5:8).

2. Pacea

Dreptatea şi pacea merg întotdeauna împreună. Ele sunt perechi. Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate şi pace (Romani 14:17). Adevărata înţelepciune nu este niciodată argumentativă sau certăreaţă. Nu se înverşunează. Menţine relaţii armonioase cu toată lumea, atât cât este posibil. Este imposibil să te cerţi cu un om plin de înţelepciune cerească, căci un astfel de om este unul paşnic.

Poate fi ferm şi poate fi dispreţuit de cei deschişi pentru compromisuri. Dar el este întotdeauna un pacifist. Isus le-a spus ucenicilor Săi că atunci când vor călători să predice evanghelia, să stea numai în casa „unui fiu al păcii” (Luca

 

10:5-7). Noi trebuie să fim oameni ai păcii dacă vrem să zidim casa lui Dumnezeu.

3. Blândeţea

Mireasa lui Hristos este întotdeauna corectă în raport cu ceilalţi, blândă, răbdătoare, tolerantă şi curtenitoare. Nu este niciodată dură sau aspră, ci întotdeauna atentă cu sentimentele altora. Când biserica este susţinută de acest stâlp, ne vine uşor să ne suportăm unii pe alţii – chiar dacă unii sunt greu de înţeles sau lipsiţi de rafinament în comportament. Începem să realizăm că problema nu este de fapt lipsa de rafinament a fratelui sau surorii noastre, ci nerăbdarea care locuieşte în noi. Şi ajungem astfel să luptăm cu inamicul real – viaţa Sinelui nostru – şi nu cu fraţii sau surorile noastre.

4. Disponibilitatea renunţării la sine

Acela care nu poate primi mustrarea şi povaţa, sau care simte că a trecut peste acest nivel, e ignorant în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă e vorba despre un bătrân al bisericii sau un bătrân de zile (Vezi Eclesiastul 4:13). În special în India, mulţi oameni au ideea păgână că „oamenii mai bătrâni sunt mai înţelepţi”. Poate fi adevărat în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti dar categoric nu în privinţa chestiunilor spirituale. Isus nu a ales pe nici unul dintre oamenii vârstnici din sinagogi ca să fie apostolii Lui. El a ales bărbaţi tineri. Oamenilor mai vârstnici din biserică le vine deseori greu de acceptat povăţuirea din partea unui frate mai tânăr, care poate fi chiar superiorul acelei biserici şi de asemenea mult mai evlavios. Dar această atitudine se datorează mândriei lor. Aceia care sunt dispuşi să primească sfaturi de îndreptare devin înţelepţi (Proverbe 13:10). Aşadar, acolo unde fraţii şi surorile dintr-o biserică sunt doritori să primească îndemn şi îndreptare, biserica respectivă se va zidi în glorie. Omul înţelept îi iubeşte pe aceia care îl îndeamnă cu credincioşie şi le va căuta cu ardoare tovărăşia. „Supuneţi-vă unii altora” (Efeseni 5:21) sunt cuvintele scrise pe acest stâlp.

5. Plinătatea de îndurare şi de roade bune

Mireasa lui Hristos este plină de milă – nu doar ocazional compătimitoare. Nu îi este deloc greu să ierte din inimă, liberă şi bucuroasă. Nu-i judecă nici nu-i condamnă pe alţii, ci mai degrabă manifestă compasiune faţă de ei la fel ca Mirele ei. Această milă nu este doar o atitudine mentală, ci una care îşi găseşte expresia în roadele bune pe care le produce în acţiune. Ea face bine în toate modurile posibile, cât mai multor oameni, de fiecare dată când poate.

6. Statornicia

Un frate care are înţelepciune cerească va fi liber de toată strâmbătatea. El are o inimă integră, este neprefăcut, deschis şi hotărât. Nu este duplicitar, ci puternic în credinţa lui în Dumnezeu, nu se uită la propria slăbiciune, ci la promisiunile lui Dumnezeu. Un astfel de frate ştie că biruinţa asupra tuturor

 

păcatelor conştiente este posibilă aici şi acum. Este o persoană demnă de nădejde – în care te poţi încrede oricând că-şi va ţine cuvântul. Este statornică şi de neclintit. N-o poţi face să-şi devieze convingerile sau să se compromită în vreun aspect. Este dreaptă şi verticală ca o vergea.

7. Eliberare de făţărnicie

Mireasa are mai multă mulţumire spirituală în interior decât pot alţii vedea la exterior. Viaţa sa ascunsă este mai bună decât reflectă opiniile altora cu privire la viaţa sa exterioară. Acest lucru este exact opusul „adulterei spirituale” sau

„Prostituatei”, a cărei aşa-numită spiritualitate este menită doar să primească onoarea oamenilor. Ceea ce are ea de fapt este „religiozitate” iar nu spiritualitate adevărată. Mireasa veghează la gândurile ei lăuntrice, la motivele şi atitudinile ei mult mai mult decât la cuvintele şi acţiunile ei exterioare. Ea tânjeşte după aprobarea lui Dumnezeu peste viaţa ei lăuntrică şi nu-i pasă deloc de aprobarea oamenilor pentru viaţa sa exterioară. Prin acest test, fiecare dintre noi putem cunoaşte dacă suntem parte a Miresei sau a Prostituatei.

Caută Înţelepciunea la Dumnezeu

Mireasa lui Hristos are sămânţa înţelepciunii implantată în inima ei şi va vedea dezvoltarea acestor trăsături an de an. Deşi este încă departe de a fi perfectă, ea perseverează înainte şi creşte către perfecţiune. Dar acolo unde nu se găsesc deloc aceste caracteristici, e o aroganţă din partea oricărei persoane sau aşa- numite „biserici” să se considere pe sine parte a Miresei lui Hristos. Unde sunt dispute şi gelozii şi necurăţie şi necredinţă şi mândrie, acolo cu siguranţă este

„Prostituata” iar nu Mireasa.

Biblia spune că înţelepciunea cerească poate fi dobândită numai dacă noi o căutăm ca pe o comoară ascunsă (Proverbe 2:4). Isus a spus că împărăţia cerurilor este ca o comoară ascunsă într-un ogor pentru care, atunci când un om o descoperă, vinde tot ce are ca s-o dobândească (Matei 13:44). Numai aceia care părăsesc totul, care renunţă la tot pentru Dumnezeu, care socotesc orice altceva pe pământ drept gunoi comparativ cu înţelepciunea cerească (aşa cum a făcut Pavel – Filipeni 3: 8), sunt aceia care vor dobândi această înţelepciune şi vor putea zidi cei şapte stâlpi. Şi numai prin asemenea oameni va fi zidită biserica lui Isus Hristos.

Este uşor să acumulezi cunoştinţe sau să fii un vorbitor elocvent. Dar aceste lucruri nu te vor face decât să devii un cărturar. Isus a spus că fiecare cărturar trebuie să devină un ucenic (Matei 13:52). Şi pentru aceasta, cărturarul trebuie să renunţe la tot – inclusiv la viaţa sa academică şi la dreptul de a-şi alege propria cale (Luca 14:26,33). Numai făcând astfel va primi el comoara (viaţa şi înţelepciunea cerească) pe care o dă Dumnezeu.

Atunci, cu timpul, va putea să dea şi altora din comoara sa, din inima lui şi nu din capul lui. El va fi capabil să împărtăşească cu alţii atât ceea ce este nou (înţelepciune proaspătă şi revelaţii din Cuvânt) precum şi ceea ce este vechi (adevăruri vechi, care sunt de altfel proaspete, ca mana care a fost ţinută patruzeci de ani în chivot şi care niciodată nu s-a stricat) (Matei 13:52).

 

Când vedem această chemare înaltă şi standardul pe care-l aşteaptă Dumnezeu de la noi, ne putem simţi copleşiţi. Şi de aceea Duhul Sfânt ne dă totodată un cuvânt de încurajare în Iacov 1:5. Dacă ne lipseşte această ÎNŢELEPCIUNE (şi care dintre noi poate spune că nu are nevoie de mai multă înţelepciune?), ni se porunceşte s-o cerem de la Dumnezeu. Domnul este Cel Care ne dă ÎNŢELEPCIUNEA (Proverbe 2:6). Dar trebuie s-o cerem cu credinţă. Dacă o cerem cu credinţă, vom primi cu siguranţă aceşti şapte stâlpi în viaţa noastră şi Casa lui Dumnezeu va fi zidită în noi şi prin noi.

Cel care are urechi de auzit să audă.

ADEVĂRATUL HAR AL LUI DUMNEZEU

„…să vă mărturisesc şi să vă sfătuiesc că adevăratul har al lui Dumnezeu este acesta în care sunteţi” (1 Petru 5:12).

Aici, la sfârşitul primei scrisori a lui Petru, el spune că tot ce a scris în scrisoarea lui este despre adevăratul har al lui Dumnezeu. În aceste zile, când harul fals este predicat aşa de mult, este bine să mergem înapoi la 1Petru să vedem ce este de fapt ADEVĂRATUL har al lui Dumnezeu şi ce înseamnă să rămânem tari în el.

Faptul că Petru foloseşte expresia „ADEVĂRATUL har al lui Dumnezeu” chiar în primul secol arată că, încă din acele zile, un har falsificat era proclamat de către agenţii lui Satan, care „schimbau în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (permisiunea de a păcătui) (Iuda 4).

Chiar de la început, Petru ne spune că toţi credincioşii sunt „aleşi după cunoştinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea Duhului, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos” şi pentru asemenea credincioşi el se roagă ca „harul şi pacea lui Dumnezeu să le fie înmulţite!” (1Petru 1:2).

Dumnezeu ne-a ales ca să ne sfinţească (să ne facă sfinţi) şi să ne conducă către ascultarea de Domnul Isus Hristos.

Iată unde este destinat să ne conducă harul adevărat al lui Hristos; şi deci Petru se roagă ca cei care doresc aceasta în vieţile lor să poată trăi harul lui Dumnezeu în cea mai deplină măsură.

Petru spune apoi că, „privitor la mântuirea aceasta, prorocii care au vorbit despre harul rânduit vouă, cercetau şi căutau cu stăruinţă” (1Petru 1:10). Harul de care avem noi parte sub noul legământ nu a fost experimentat de nimeni din timpurile vechiului legământ. Chiar şi prorocii n-au putut decât să vorbească despre acest har ca despre ceva care urma să vină în viitor. Ei înşişi nu l-au putut experimenta.

Apoi Petru îi îndeamnă pe toţi credincioşii „să-şi pună toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Hristos” (1Petru 1:13).

Când Hristos revine în slavă, noi vom trăi un har special care ne va transforma total în asemănarea Lui. De la începutul vieţii noastre creştine, chiar până la sfârşit, lucrarea lui Dumnezeu în noi este una în întregime de har.

Petru vorbeşte de asemenea de primirea harului pentru o viaţă de căsnicie fericită: „Tot aşa şi voi, soţilor, locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei, dând cinste femeii, ca fiind un vas mai slab, ca unele împreună moştenitoare cu voi a harului vieţii, pentru ca rugăciunile voastre să nu fie întrerupte” (1Petru 3:7).

 

Dumnezeu doreşte ca perechile căsătorite să trăiască împreună în pace şi armonie. Căminul lor trebuie să fie o insulă de pace într-o lume fărâmiţată de certuri. Şi pentru aceasta, e necesar har din abundenţă.

Petru continuă apoi să vorbească de darurile spirituale: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul pe care l-a primit” (1Petru 4:10).

Fiecare dar spiritual este menit a fi folosit numai pentru SLUJIREA altora, ca un mijloc de împărţire/ distribuire a harului adevărat al lui Dumnezeu către ei. Harul lui Dumnezeu este multilateral. De aceea Dumnezeu a ales oameni de origini diferite, cu personalităţi şi temperamente diferite şi i-a pus împreună în Trupul lui Hristos, astfel încât fiecare dintre ei să poată manifesta un anumit aspect unic al harului lui Dumnezeu prin viaţa şi lucrarea lui/ ei.

Cel smerit primeşte har şi revelaţie

„Tot aşa şi voi tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, unii faţă de alţii, să fiţi împodobiţi cu smerenie, pentru că Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har” (1 Petru 5:5).

Aici Petru vorbeşte despre importanţa învăţării supunerii autorităţii spirituale încă din zilele tinereţii noastre.

Dacă un tânăr este salvat la vârsta de 20 de ani, de obicei scopul lui Dumnezeu este ca el să aibă deja o lucrare eficientă pe la vârsta de 35 de ani. Dar, pentru ca acest lucru să fie dus la bun sfârşit, până la vârsta de 35 de ani, omul trebuie să înveţe toate lecţiile importante de zdrobire şi smerenie. Şi acele lecţii pot fi învăţate numai dacă el se supune autorităţii spirituale. Numai aşa poate primi har ca să-şi exercite mai târziu autoritatea spirituală în casa şi în biserica lui. Fără excepţie, tinerii care nu se supun autorităţii spirituale sfârşesc prin a pierde lucrarea pe care Dumnezeu o planificase pentru ei.

Nu înseamnă însă că, odată ajunşi la bătrâneţe, nu mai este necesar să ne smerim!! Supunerea faţă de superiori trebuie învăţată când suntem tineri. Însă, a-L urma pe Isus pe calea smereniei este ceva ve trebuie să continuăm să facem până în ziua morţii noastre. Este singura cale de a menţine starea de primire a harului până la sfârşitul vieţii.

Cunoaşterea Bibliei nu ne poate da har. Este un lucru uimitor că Domnul nostru a fost răstignit de iudeii zeloşi care credeau în Biblie, şi nu de romanii sau grecii păgâni, care nu aveau nici o cunoaştere a Dumnezeului Cel adevărat.

Liderii singurei religii adevărate de pe pământ din timpul lui Isus (Iudaismul) şi învăţaţii singurelor Scripturi adevărate (de la Geneza la Maleahi) au fost aceia care L-au numit pe Isus înşelător, eretic şi prinţ al demonilor. Acei cărturari şi farisei erau inteligenţi, credeau în Biblie, erau bine educaţi şi arzători pentru adevărul Scripturilor. Cu toate acestea, ei erau total orbi din punct de vedere spiritual. Ei nu au primit har. De ce?

 

Răspunsul la această întrebare este important, pentru că istoria se repetă iar şi iar în creştinism.

Chiar şi astăzi, învăţaţii pasionaţi ai Bibliei sunt total orbi faţă de adevăratul Isus al Scripturilor şi faţă de adevăratul har al lui Dumnezeu. Asemenea fariseilor din vechime, ei sunt totodată incapabili să primească înţelepciunea ascunsă a lui Dumnezeu (1Corinteni 2:7-10). În ambele situaţii, cauza este doar una singură: Sunt mândri şi caută slava oamenilor.

Isus a spus fariseilor: „Cum puteţi crede voi, care primiţi slavă unul de la altul

şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:44).

Aceia care trăiesc în faţa oamenilor, căutându-şi propria slavă nu pot primi niciodată descoperirea adevăratei semnificaţii a Scripturilor, pentru că Dumnezeu îi orbeşte faţă de adevăr (Matei 11:25).

Dumnezeu a scris Scripturile într-un asemenea mod încât cel înţelept şi inteligent nu va fi capabil să le înţeleagă, dacă nu se smereşte. Acest lucru nu se poate spune despre nici o altă carte de pe pământ.

Nu există nici o carte în lume care să necesite umilinţa ca şi calificare esenţială pentru înţelegerea ei, cu excepţia Bibliei.

Mintea naturală (indiferent de cât de isteaţă este) va considera revelaţia Duhului care vine de la un frate smerit drept o nebunie (1Corinteni 2:14). Pentru ca cineva să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu îi este necesar har.

Teologii mândri de astăzi proclamă multe interpretări diferite ale Scripturilor. Dar sunt total inconştienţi de orbirea lor.

Noi trebuie să ne smerim înaintea Feţei lui Dumnezeu şi să încetăm a căuta slava şi aprobarea oamenilor. Atunci Dumnezeu ne va DESCOPERI ceea ce El ascunde de alţii.

Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, dar El dă har celor smeriţi.

Dacă suntem mândri, atunci chiar dacă toate doctrinele noastre sunt corecte, vom sfârşi ca farisei, înşelaţi şi orbi faţă de realităţile spirituale. Atunci nu vom fi cu nimic mai capabili să recunoaştem prorocii adevăraţi ai lui Dumnezeu din zilele noastre, decât fariseii care nu L-au putut recunoaşte pe Isus, Adevăratul Proroc al Domnului din timpul lor.

Tot păcatul îşi are originea în MÂNDRIE şi EGOISM. În acelaşi fel, toate virtuţile lui Hristos îşi au originea în SMERENIE şi LEPĂDARE DE SINE. Cu cât ne smerim mai mult, cu atât mai mare va fi harul pe care-l primim de la Dumnezeu. Atunci vom trăi în biruinţă şi vom manifesta caracterul lui Hristos din ce în ce mai mult în vieţile noastre. Dacă cineva nu are biruinţă asupra păcatului, acest lucru arată limpede că nu s-a smerit – deoarece toţi care se smeresc vor primi cu certitudine har (1Petru 5:6) şi toţi aceia care vin sub harul lui Dumnezeu vor obţine cu siguranţă biruinţa (Romani 6:14).

 

În creştinism există multe idei false despre smerenie. Dar acesta este testul prin care ne putem evalua pe noi înşine fără să dăm greş. Avem noi biruinţă asupra păcatului şi se manifestă caracterul lui Hristos în noi într-o măsură din ce în ce mai mare?

Perfecţiune prin suferinţă

„Şi Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţin timp, El Însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi” (1Petru 5:10)

Aici, Dumnezeu este numit Dumnezeul ORICĂRUI HAR. El Îşi conduce poporul prin suferinţă ca El să poată să le împărtăşească harul Lui şi „să-i desăvârşească şi să-i întărească”. Pavel a experimentat harul atotsuficient al lui Dumnezeu prin primirea unui ţepuş în carne (2 Corinteni 12:7-10).

Prima scrisoare a lui Petru are de asemenea multe de spus despre suferinţă ca mijlocul prin care Dumnezeu Îşi împarte harul Său către noi.

Citim: „Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi şi v- a lăsat un exemplu, ca SĂ CĂLCAŢI PE URMELE LUI….El n-a făcut păcat şi în gura Lui nu s-a găsit viclenie. Deci, fiindcă Hristos a suferit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel care a suferit în trup, A SFÂRŞIT-O CU PĂCATUL” (1Petru 2:21,22, 4:1).

Aici, ni se spune foarte clar să urmăm exemplul lui Hristos Care a suferit pentru ca noi să putem în orice moment să nu păcătuim. Harul este menit să ne facă sfinţi, după cum Cel care ne cheamă este sfânt: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt” (1Petru 1:16).

Petru ne reaminteşte că, „dacă suferim în trup, o sfârşim cu păcatul şi trăim timpul care ne mai rămâne după voia lui Dumnezeu” (1Petru 4:1,2).

„A suferi în trup” nu înseamnă îmbolnăvirea trupului, pentru că nimeni n-a încetat vreodată să mai păcătuiască ca urmare a unei boli. Nu însemnă nici a fi bătut şi învineţit de dragul lui Hristos, fiindcă nimeni nu a încetat să mai păcătuiască vreodată în acest mod. Se referă mai degrabă la respingerea dorinţelor Sinelui, care sunt în opoziţie cu voia lui Dumnezeu. Păcatul aduce o anumită plăcere. A suferi este opusul la a te bucura de acea plăcere. Dacă suntem dispuşi să suferim în fiecare situaţie, atunci o putem sfârşi cu păcatul.

Dumnezeu ne va ajuta dacă noi suntem dispuşi. De fapt, El chiar lucrează să ne facă disponibili (Filipeni 2:12,13). Dar prea adesea ne împotrivim lucrărilor Lui. Tocmai de aceea noi rămânem învinşi.

Hristos a suferit în trup şi noi trebuie să ne înarmăm cu acelaşi gând. Isus a mers pe această cale de lepădării de sine toată viaţa Lui. El a venit pe pământ în trup şi niciodată nu a făcut propria sa voie, ci a făcut întotdeauna voia Tatălui Său, indiferent de câtă suferinţă a presupus aceasta (Ioan 6:38).

 

Astfel, El n-a păcătuit niciodată. Acum, noi avem de asemenea oportunitatea de

„a călca pe urmele Lui”, Cel Care „a sfârşit-o cu păcatul” (1 Petru 2:21,22). Aceasta este evanghelia (vestea bună) a harului lui Dumnezeu.

În a doua sa scrisoare, Petru ne reaminteşte că vestea bună este că Dumnezeu, prin puterea Sa cerească, ne-a asigurat „TOT ce priveşte viaţa şi evlavia” aici pe acest pământ (2Petru 1:3,4). Şi dacă noi am primit o credinţă „la fel de preţioasă” (2Petru 1:1) ca a lui Petru, atunci vom primi acelaşi har pe care l-a primit el şi vom fi părtaşi naturii lui Dumnezeu cum a fost şi el

Atunci caracterul lui Hristos – „virtutea, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia, dragostea de fraţi şi iubirea” – va fi al nostru într-o măsură mereu crescândă (2Petru 1:5-11), făcându-ne roditori şi eliberându-ne de toată orbirea şi de scurtimea vederii (versetele 8,9).

Oricine rămâne în Isus va produce MULTĂ ROADĂ (Ioan 15:5). Aşadar, dacă aceste virtuţi ale lui Hristos nu se manifestă în noi mereu crescând, înseamnă că nu am rămas în Isus şi că nu trăim sub adevăratul har al lui Dumnezeu.

Harul ne face Una

Aceia care se smeresc primesc nu doar harul pentru biruinţă, dar de asemenea harul de a deveni una în relaţiile lor. La fel cum am văzut mai devreme că soţul şi soţia pot primi har împreună, ca „moştenitori împreună a harului vieţii”, chiar credincioşii pot primi de asemenea acel har care îi face să moştenitori împreună cu alţi credincioşi în Trupul lui Hristos.

Isus S-a rugat în ultima noapte a vieţii lui pe pământ ca noi să putem fi UNA, CUM EL ŞI TATĂL SUNT UNA (Ioan 17:22). Şi EL s-a rugat ca să trăim această unitate aici, în această viaţă (Ioan 17:21,23).

Nu este vorba despre o unitate a înţelegerii, ci o unitate a duhului. Datorită păcătoşeniei naturii noastre şi a limitelor minţii noastre care au fost pervertite de păcat, nu putem vedea în acelaşi fel orice chestiune aici pe pământ. Dar acest lucru n-are nimic de-a face cu unitatea noastră spirituală. În inimile noastre noi încă putem fi una.

Toată lipsa de unitate se datorează faptului că noi vrem să facem propria voie şi nu voia Capului. Nu are nimic de-a face cu înţelegerea doctrinei. Are de-a face numai cu disponibilitatea noastră de a renunţa la propria voie ca să facem doar voia Tatălui.

Isus a ascultat întotdeauna ceea ce a auzit de la Tatăl Său. Mâncarea Lui era supunerea faţă de voia Tatălui Său (Ioan 4:34).

Isus a fost una cu Tatăl. Prin adevăratul har al lui Dumnezeu şi noi suntem chemaţi în această unitate.

 

Isus a biruit întotdeauna răul cu bine. Răul nu a avut nici o putere asupra Lui, pentru că El a căutat mereu să facă bine. La fel va fi şi cu noi, dacă şi noi, la rândul nostru, ascultăm cuvântul „biruieşte răul prin bine” (Romani 12:21). Când alţii ne urăsc şi ne fac rău, noi putem înfrânge răul lor făcându-le bine. Aceasta este posibil când primim adevăratul har al lui Dumnezeu.

Atunci vom fi păziţi, aşa cum S-a rugat Isus, de la răul care este în lume (Ioan 17:16) şi vom deveni una cu toţi ceilalţi care umblă pe aceeaşi cale.

Biserica pe care Isus o zideşte este una care a primit har – adevăratul har al lui Dumnezeu – ca să fie zidită împreună în unitate, sub Hristos Capul. Numai o astfel de biserică va avea biruinţă peste porţile Locuinţei Morţilor (Matei 16:18).

ADEVĂRUL DESPRE VORBIREA ÎN LIMBI

„Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1:17).

Dumnezeu nu greşeşte niciodată, El niciodată nu se schimbă şi El dă numai daruri perfecte. De aceea când, în ziua de Rusalii, a dat bisericii darul „vorbirii în limbaje necunoscute” („limbi”), El a ştiut exact ce a făcut. Darul „limbilor” a fost un dar perfect. Dumnezeu nu şi-a schimbat gândul despre acest dar, pentru că El niciodată nu se schimbă.

Dumnezeu a ştiut ce controverse vor înconjura acest dar în secolul 20. Cu toate acestea, a considerat că biserica avea nevoie de acest dar ca să-şi împlinească lucrarea.

Chiar şi adevărurile majore ca Trinitatea, Dumnezeirea lui Hristos, Umanitatea lui Hristos şi Persoana Duhului Sfânt au întâmpinat opoziţii şi s-au confruntat cu controverse în istoria creştinismului.

Deci n-ar trebui să ne surprindă dacă şi darul „limbilor” a fost de asemenea unul controversat.

Întotdeauna este cel mai bine să ne alipim exact de ceea ce spune Scriptura despre toate problemele doctrinare. Haideţi atunci să ne uităm, cu o minte neprejudiciată, la fiecare verset în parte din Biblie despre subiectul „vorbirii în limbi”:

Adevărul Nr. 1:

Marcu 16:17: [Isus a spus] „Şi aceste semne vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi”.

Isus a spus că unul din semnele care îi va însoţi pe aceia „care vor crede” va fi vorbirea în limbi, alungarea demonilor şi vindecarea bolnavilor. El nu a spus că TOATE aceste semne îl vor însoţi pe FIECARE credincios. Dar El a spus că aceste semne vor fi găsite printre „aceia care au crezut”.

Deci nu e nevoie ca fiecare credincios să aibă toate aceste daruri. Şi nici ca fiecare biserică să aibă toate aceste daruri. Dar ele vor fi găsite în biserica din întreaga lume luată ca întreg. Duhul Sfânt decide în mod suveran cui să dea darurile.

Adevărul Nr. 2:

Faptele Apostolilor 2:4,7,11: “Şi toţi au fost umpluţi cu Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească…….Toţi

 

erau uimiţi şi se minunau zicând: …….„Îi auzim vorbind în limbile noastre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.””

Prima dată când credincioşii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, ei TOŢI au vorbit în limbi. „Limbile” erau limbaje pe care alţii le-au înţeles imediat. Deci nu era deloc nevoie de darul interpretării.

Observăm de asemenea, în versetul 4, că este vorba despre persoanele însele care au început să vorbească în limbi, iar nu despre Duhul Sfânt. Duhul nu le- a mişcat limbile. Duhul le-a dat doar exprimarea. De vorbit vorbeau ei înşişi.

În nici un dar Duhul Sfânt nu ne ia libertatea de alegere. De fapt, roada Duhului Sfânt este „autostăpânirea” (Galateni 5:23). Numai oamenii posedaţi de demon îşi pierd controlul. Acela care este umplut cu Duhul va avea mai mult control asupra lui însuşi decât oricine altcineva.

„Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor” (1Corinteni 14:32). Adevărul Nr. 3:

Faptele Apostolilor 10:46: „Căci îi auzeau vorbind în limbi şi mărind pe Dumnezeu”.

Aici, în casa lui lui Corneliu, toţi care erau în casă au fost botezaţi în Duhul Sfânt, în acelaşi moment când s-au convertit la Hristos. Ei au vorbit în „limbi” preamărindu-L pe Dumnezeu (lăudându-L) – nu vorbind cu oamenii, cum s-a întâmplat în cazul zilei de Rusalii.

Adevărul Nr. 4:

Faptele Apostolilor 19:6: „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau”.

Duhul Sfânt a venit peste credincioşii din Efes, când Pavel şi-a pus mâinile peste ei. Aici, „limbile” par să însemne a proroci.

[Să notăm următoarele fapte din exemplele mai sus menţionate în „Faptele Apostolilor”:

(a) În Faptele Apostolilor 2 ei au primit Duhul DUPĂ botezul în apă. În Faptele Apostolilor 10, ei au primit Duhul ÎNAINTEA botezului în apă.

(b) În Faptele Apostolilor 2 şi 10 ei au primit Duhul FĂRĂ ca cineva să-şi pună mâinile peste ei. În Faptele Apostolilor 10 ei au primit Duhul DUPĂ ce Pavel şi- a pus mâinile peste ei.

(Aceasta dovedeşte că nu există un mod standard de primire a Duhului. Poate avea loc ori înainte, ori după botezul în apă şi, de asemenea, cu sau fără punerea mâinilor).

 

(c) În Faptele Apostolilor 8:14-18, când ucenicii din Samaria au primit Duhul Sfânt, nu e nici o menţiune cum că ar fi vorbit în limbi. Dar Simon magicianul a văzut nişte mărturii (nu ni se spune ce văzuse exact) care l-au făcut să dorească aceeaşi putere pe care o avea Petru.]

Adevărul Nr. 5:

1Corinteni 12:7,8,10: „Şi fiecăruia i se dă manifestarea Duhului spre folosul tuturor. Căci unuia îi este dat, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; altuia, cuvânt de cunoaştere, datorită aceluiaşi Duh….altuia felurite limbi; şi altuia interpretarea limbilor.”

Darul limbilor este pentru „binele comun” – binele bisericii. Acest lucru a fost scris 25 de ani după ziua de Rusalii. Şi darul limbilor era încă dat şi atunci de Duhul tot „pentru binele comun”.

Adevărul Nr. 6:

1Corinteni 12:11: „Dar toate acestea le face unul şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum Îi place.”

Este probabil cea mai evidentă Scriptură care ne învaţă că Duhul Sfânt decide în mod suveran cui să dea fiecare dar în parte (inclusiv darul limbilor). Nu putem să-I dictăm noi cui şi ce daruri ar trebui să dea.

Adevărul Nr. 7:

1Corinteni 12:28: „Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi, daruri de vindecări, ajutorări, administrări, felurite limbi.”

Dumnezeu este Acela Care a rânduit darul limbilor în biserică – cu un anumit scop. Deci nu trebuie să ne împotrivim niciodată acestui dar, ca să nu fim găsiţi că ne împotrivim lui Dumnezeu. Să ne amintim că El are mai multă înţelepciune decât noi.

Adevărul Nr. 8:

1Corinteni 12:30: „Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?”

NU toţi credincioşii vorbesc în limbi, după cum nu toţi credincioşii au darurile vindecării. Deci, în mod evident, Dumnezeu NU consideră că „limbile” sunt un dar esenţial pentru toţi credincioşii – fie pentru sfinţire sau pentru a fi eficient în lucrarea Lui. Dacă ar fi fost, El ar fi dat acest dar fiecăruia.

Adevărul Nr. 9:

1Corinteni 13:1: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător.”

 

Vorbirea în limbi fără dragoste este inutilă. Toată mândria acelora care vorbesc în limbi şi tot „privitul de sus” la cei care nu vorbesc în limbi se datorează lipsei de dragoste. Asemenea credincioşi neiubitori care vorbesc în limbi sunt la fel de respingători pentru Dumnezeu cum este pentru noi un gong zgomotos.

Adevărul Nr. 10:

1Corinteni 13:8: „Dragostea nu piere niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest „în parte” se va sfârşi.”

Când vine desăvârşirea, la întoarcerea lui Hristos, nu va mai fi nevoie de vorbirea în limbi.

În ceruri, nu va mai fi deloc nevoie de „limbi” – tot aşa cum nu va mai fi nevoie de cunoaşterea Bibliei sau de prorocie.

Deci „limbile” sunt un dar temporar, necesar numai în condiţiile imperfecte care predomină pe pământ.

Acest lucru explică de ce Isus n-a avut niciodată nevoie de darul limbilor. Pentru că mintea Lui era perfect pură şi pentru că El traia tot timpul în părtăşie perfectă cu Tatăl Lui

Adevărul Nr. 11:

1Corinteni 14:2: „Cine vorbeşte în limbă nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu; căci nimeni nu-l înţelege şi, în duh, el spune taine.”

Darul limbilor menţionat aici este evident diferit de cel manifestat în ziua Rusaliilor – căci acest dar NU „să vorbeşti oamenilor, ci lui Dumnezeu” şi nimeni nu poate înţelege ce spune vorbitorul.

Adevărul Nr. 12:

1Corinteni 14:4: „Cine vorbeşte în limbă se zideşte pe sine însuşi; dar cine proroceşte zideşte biserica.”

Darul limbilor îl face capabil pe un credincios să se zidească spiritual. Adevărul Nr. 13:

1Corinteni 14:5,6: „Aş dori ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să prorociţi. Dar cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi; afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire. Şi acum, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu, dacă aş veni la voi vorbind în limbi şi cuvântul meu nu v- ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?”

 

Pavel şi-ar fi dorit ca TOŢI să vorbească în limbi. Acesta e un alt verset care arată clar că NU toţi credincioşii vorbesc în limbi.

Dorinţa lui Pavel de aici este similară cu dorinţa lui ca TOŢI să fie celibatari cum a fost el (aşa cum declara mai devreme în aceeaşi scrisoare – 1Corinteni 7:7).

Pavel a văzut unele avantaje în a fi celibatar. El a văzut de asemenea unele avantaje la vorbirea în limbi. Dar Pavel a recunoscut că, aşa cum Dumnezeu este suveran în oferirea „darului de a fi celibatar” numai anumitor credincioşi, tot atât de suveran este şi în oferirea „darului limbilor” numai anumitor credincioşi.

De aceea, e la fel de nebunesc să te aştepţi ca toţi credincioşii să vorbească în limbi, după cum este să te aştepţi ca toţi credincioşii să fie celibatari!!

În adunarea bisericii, este mult mai bine să proroceşti (ceea ce înseamnă să vorbeşti Cuvântul lui Dumnezeu, „să vorbeşti oamenilor spre zidire, încurajare şi mângâiere” – 1Corinteni 14:3). Dacă totuşi o „limbă” este interpretată, atunci ea este egală unei prorocii.

Adevărul Nr. 14:

1Corinteni 14:9,13: „Dacă nu pronunţaţi un cuvânt de înţeles într-o anumită limbă, cum se va pricepe ce spuneţi?……. De aceea, cine vorbeşte în limbă, să se roage să interpreteze.”

Vorbite într-o adunare a bisericii, „limbile” trebuie interpretate. Adevărul Nr. 15:

1Corinteni 14:14: „Fiindcă, dacă mă rog într-o limbă, duhul meu se roagă, dar mintea mea este fără rod. Ce este atunci de făcut? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea.”

Când cineva se roagă în limbi, o altă persoană nu poate înţelege ce se roagă. Însă, Pavel crede totuşi că ar trebui să se roage şi să cânte „cu duhul” (în limbi), la fel de mult ca şi cu mintea (în limba cunoscută).

Adevărul Nr. 16:

1Corinteni 14:18: „Mulţumesc lui Dumnezeu că eu vorbesc în alte limbi mai mult decât voi toţi.”

Pavel a fost recunoscător lui Dumnezeu pentru darul său. Ceea ce înseamnă că acest dar l-a ajutat.

Adevărul Nr. 17:

1Corinteni 14:19: „Dar în biserică doresc mai bine să spun cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât să spun zece mii de cuvinte într-o altă limbă.”

 

În biserică, vorbirea într-o limbă cunoscută este întotdeauna cea mai bună vorbire.

Adevărul Nr. 18:

1Corinteni 14:22: „Prin urmare, limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi.”

Limbile sunt un semn pentru necredincioşi – cum a fost de Rusalii. Adevărul Nr. 19:

1Corinteni 14:23: „Deci, dacă toată biserica s-ar strânge la un loc şi toţi ar vorbi în limbi, şi ar intra oameni simpli sau necredincioşi, n-ar zice ei că sunteţi nebuni?”

Este o nebunie ca toţi să vorbească în limbi într-o adunare a bisericii – pentru că nici unul n-ar înţelege ce spun ceilalţi. (Aceasta trebuie să se refere la oamenii care vorbesc în limbi în mod individual, şi nu atunci când se roagă împreună – pentru că, în cel din urmă caz, noi nu ascultăm nici măcar rugăciunile celor care se roagă într-o limbă cunoscută.)

Adevărul Nr. 20:

1Corinteni 14:26, 27: „Atunci ce este de făcut, fraţilor? Când vă adunaţi laolaltă, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o descoperire, are un cuvânt pe limbă, are o interpretare: toate să se facă spre zidire. Dacă vreunul vorbeşte într-o limbă, să fie doi sau cel mult trei, fiecare la rând: şi unul să interpreteze.”

Într-o adunare a bisericii nu trebuie să vorbească în limbi mai mult de două sau trei persoane, iar fiecare „limbă” trebuie să fie interpretată. „Interpretarea” NU este acelaşi lucru cu „traducerea”.

Traducerea este „cuvânt pentru cuvânt”. Interpretarea este „exprimarea gândului în propriile cuvinte”.

Adevărul Nr. 21:

1Corinteni 14:39: „Astfel, deci, fraţilor, râvniţi după prorocie, fără să împiedicaţi vorbirea în limbi.”

Atunci aceasta este concluzia. Nu interziceţi exercitarea darului limbilor. Dar dacă doriţi un dar, căutaţi darul prorociei mai mult decât darul limbilor.

Adevărul şi Contrafacerea

 

Există o oarecare taină cu privire la darul limbilor, după cum toţi vor recunoaşte – dacă sunt sinceri. Nu ştim totul despre el. Cunoaştem doar în parte (1Corinteni 13:12).

Ca unul care am vorbit în limbi în ultimii 24 de ani, permiteţi-mi să adaug câteva cuvinte cu privire la ceea ce înţeleg în prezent despre dar, din propria mea experienţă.

Când o persoană vorbeşte în limbi, duhul lui (inima) vorbeşte în afară silabe (direct din inima lui către gura lui, ocolind mintea lui) şi, drept urmare, el varsă înaintea lui Dumnezeu tot ce este în inima Lui – fie că este o abundenţă de bucurie sau o povară determinată de necaz sau descurajare. Astfel, inima lui este uşurată. În acest mod el este „zidit”.

Aşa cum am văzut mai înainte în Faptele Apostolilor 2:4, când cineva vorbeşte în limbi, persoana însăşi este cea care vorbeşte, iar nu Duhul Sfânt. Credinciosul însuşi formează silabele la fel ca atunci când vorbeşte într-un limbaj cunoscut. Singura diferenţă este că acum el NU foloseşte un limbaj cunoscut pentru a se ruga, ci se concentrează pe Domnul, vorbeşte în afară silabele cu gura lui, direct din inima lui, ocolind mintea lui – ştiind că Dumnezeu înţelege tânjirile şi presiunile din inima lui, chiar dacă el însuşi nu poate înţelege ce spune.

O auto-despovărare ca aceasta în momente de presiune ajută un credincios, mai ales dacă mintea lui este prea obosită să se roage într-o limbă cunoscută. Poate că nu avem capacitatea de a explica cum lucrează aceasta, dar lucrează.

Să ne uităm acum la darul interpretării: Aşa cum am văzut mai înainte, interpretarea este echivalentă prorociei. Deci acest dar va fi de obicei dat de către Duh aceluia care are totodată şi darul prorociei.

Într-o adunare a bisericii, dacă cineva vorbeşte într-o limbă, o altă persoană cu darul prorociei (de obicei unul dintre bătrâni), care umblă în lumina lui Dumnezeu, va găsi un gând care i se va întipări în mintea sa, dacă „limba” este cu adevărat de la Dumnezeu. Ea va spune în afară acest gând cu cuvintele ei proprii – căci nu este o traducere, ci o interpretare.

Dacă un alt bătrân (care de asemenea are darul interpretării) ar interpreta la rândul lui „limba”, interpretarea ar fi aceeaşi (deşi formulată în cuvintele proprii acelui bătrân). Aşa s-ar desfăşura lucrurile în cazul în care ambii bătrâni sunt în părtăşie desăvârşită cu Domnul.

Atâta timp cât nicio revelaţie de la Dumnezeu nu poate contrazice ceea ce este scris în Biblie, interpretarea va fi în acord cu Scriptura – la fel cum toate prorociile adevărate vor urma de asemenea Scripturile.

Unii care sunt sceptici faţă de darurile spirituale au pus această întrebare: Dacă o „limbă” care a fost interpretată într-o adunare, este copiată pe o casetă şi i se cere altcuiva (cu darul interpretării), dintr-un alt loc, s-o interpreteze, va

 

fi oare această interpretare similară cu prima? Răspunsul este: Ar trebui să fie, dacă ambii interpreţi au avut o înţelegere perfectă a înţelepciunii Domnului.

Dacă interpretarea este diferită în conţinut (şi nu doar în cuvinte), nu înseamnă decât că unul sau amândoi interpreţii nu se află într-o părtăşie perfectă cu Domnul încât să înţeleagă în mod perfect mintea Lui. Nu este un lucru ieşit din comun, deoarece niciun credincios din lume nu se află într-o astfel de părtăşie perfectă cu Domnul încât să-I cunoască mintea în mod perfect.

Următorul exemplu va dovedi, dincolo de orice îndoială, acest fapt. Să presupunem că trebuie să vorbeşti într-o adunare şi ai un mesaj anume pe inimă care simţi că ar fi mesajul Domnului pentru acea întâlnire. Atunci, dacă tu nu poţi ajunge la acea întâlnire şi altcineva vorbeşte în locul tău, el ar trebui să ofere acelaşi mesaj pe care tu îl aveai pe inimă (chiar dacă el va fi oferit în propriile lui cuvinte). Dacă acel frate nu transmite acelaşi mesaj pe care l-ai avut tu pe inimă, asta ar arăta că unul dintre voi nu aveţi o înţelegere perfectă a minţii Domnului pentru acea întâlnire. Vedem deci cum pot credincioşii eşua la un astfel de test chiar şi atunci când oferă un mesaj într-un limbaj cunoscut.

Tocmai de aceea Biblia ne spune să judecăm chiar şi mesajul unui proroc (1Corinteni 14:29). În mod similar, noi trebuie să judecăm toate mesajele în

„limbi” şi „interpretările” lor. Ce trebuie să judecăm în astfel de cazuri? Doar un lucru:

Dacă duhul nostru mărturiseşte că exprimarea (prorocia, limbile sau interpretarea) a fost Scripturală (şi de la Domnul) sau nu.

Suntem avertizaţi (în 1Ioan 4:1) să nu credem orice duh, ci „să cercetăm duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu”. Deci, de fiecare dată când auzim „limbi” sau interpretări în public, trebuie să le testăm în duhul nostru. Multe dintre

„exprimările supranaturale” pe care le auzim pot să nu fie de la Dumnezeu. Trebuie să respingem întotdeauna o prorocie (sau o parte din ea), o „limbă” sau o interpretare dacă ne simţim tulburaţi din vreun motiv în duhurile noastre.

Tocmai acceptarea indiscutabilă a oricărui lucru supranatural şi anormal a adus o imensă confuzie în creştinismul din acest secol – şi implicit o imensă dezonorare a Numelui Domnului.

Să remarcăm următoarele fapte în toate exemplele vorbirii în limbi din „Faptele Apostolilor”:

(a) În fiecare caz, vorbirea în limbi a fost spontană;

(b) În fiecare caz, TOŢI au vorbit în limbi – nu a fost nici o excepţie;

(c) În fiecare caz, nu a fost nicio pregătire, îndemnare sau instruire date cu privire la cum să se vorbească în limbi.

Totuşi, astăzi, în majoritatea locurilor, NICIUNA dintre caracteristicile de mai sus nu se mai regăsesc. Numai acolo unde darul în limbi este în mod spontan primit fără nici o pregătire, mai putem concluziona că AR PUTEA FI autentic.

 

Din toată „vorbirea în limbi” pe care eu am auzit-o, duhul meu a purtat în el mărturia că ar fi autentică numai în cazul unui mic procent. Despre cealaltă majoritate am simţit că a fost doar o încercare de imitare a darului – fie pentru acceptarea într-un grup sau pentru impresionarea celorlalţi. Un mic procent s- ar putea să fi fost chiar de origine demonică. Observaţiile mele se bazează pe roada şi pe rezultatele pe care le-am văzut în vieţile multor oameni din ţara mea. Vorbirea şi cântarea în limbi par să fie adeseori o formă de „exhibiţionism” în multe biserici – iar exhibiţionismul este caracteristic copilaşilor.

Este un fapt bine stabilit în acest timp prezent că exploatarea maximă a credincioşilor pentru câştigul financiar este practicată de acei predicatori şi pastori care pretind „a vorbi în limbi”.

Majoritatea cultelor din secolul 20 de asemenea s-au dezvoltat din grupurile vorbirii – în – limbi.

Ca urmare, sfatul meu pentru toţi credincioşii este: „Evitaţi bisericile care se bazează pe darurile limbilor şi a vindecărilor – deoarece multe dintre ele merg către extreme periculoase şi, de obicei, nu au lideri duhovniceşti. Căutaţi în schimb părtăşia cu o biserică ce pune accentul pe sfinţenie şi pe formarea de ucenici în primul rând, care acceptă darul autentic al limbilor şi care nu lăcomeşte la banii voştri şi nici nu caută să vă controleze viaţa.

Permiteţi-mi totodată să subliniez că noi avem nevoie să ne folosim mintea (înnoită de Duhul Sfânt) dacă vrem să înţelegem voia lui Dumnezeu şi Cuvântul Lui în mod corect (Romani 12:2). Mulţi credincioşi tind să-şi desconsidere mintea. Mintea noastră trebuie să fie ca o soţie. Ea nu trebuie să fie capul casei. Dar nici nu trebuie omorâtă!! Isus este soţul şi capul nostru. Mintea noastră trebuie să fie supusă Lui prin inima noastră.

Pe scurt, iată o fărâmă de sfat sănătos privind „limbile”:

„Dacă Dumnezeu îţi dă darul limbilor, primeşte-l şi practică-l. Vorbeşte în afară silabele din inima ta către Dumnezeu, când eşti singur cu El – oriunde – şi mai ales când inima ta este sub povară (prin descurajare) sau când se revarsă de bucurie. Dacă nu ai darul, nu te îngrijora. Fii însă deschis mereu faţă de Domnul ca să-l primeşti. Nu fii împotriva lui şi nu fii disperat să-l primeşti. Dumnezeu ţi-l va da dacă El doreşte să-l ai, fără nici o disperare din partea ta. În acelaşi timp, nu crede că tot ce vezi şi auzi în creştinism este inspirat de Duhul Sfânt. Testează totul. Foloseşte-ţi facultăţile de discernământ date de Dumnezeu. Dacă nu ai darul limbilor, nu te considera inferior acelora care-l au. Şi dacă ai darul, nu-ţi imagina că el te face spiritual sau superior faţă de aceia care nu-l au. (Atât Pavel cât şi creştinii corinteni vorbeau în limbi. Dar Pavel a fost un gigant spiritual, în timp ce corintenii erau carnali!!)”

Ce este absolut esenţial

Pentru noi toţi este absolut esenţial este SĂ FIM ÎNVESTIŢI CU PUTEREA DUHULUI SFÂNT. Dovada botezului în Duhul Sfânt este PUTEREA, iar nu vorbirea în limbi (Faptele Apostolilor 1:8).

 

Duhul Sfânt se primeşte PRIN CREDINŢĂ (Ioan 7:37-39), la fel cum primim iertarea păcatelor noastre – numai pe bazele meritului lui Hristos, iar nu pe baza propriului merit. Nu primim DARUL Duhului postind sau rugându-ne sau prin vreun efort. El este un DAR (Faptele Apostolilor 2:38).

Cerem şi primim – imediat prin credinţă – şi mergem înainte crezând promisiunea lui Dumnezeu că El dă Duhul Sfânt acelora care I-L cer mai repede decât orice tată pământesc care ar da mâncare unui fiu înfometat (Luca 11:13). Dacă suntem nesiguri cu privire la primirea Duhului, putem să-I cerem lui Dumnezeu să ne dea o convingere. El nu ne va refuza o astfel de asigurare.

Dar noi avem nevoie să fim umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu (pentru că suntem vase neetanşe – Efeseni 5:18) tot aşa cum avem nevoie să fim iertaţi în mod continuu (pentru că noi păcătuim – adesea fără să ştim Matei 6:12).

Dedicarea inimii noastre lui Hristos este MULT MAI IMPORTANTĂ decât vorbirea în limbi. „Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât orice altceva?” a fost întrebarea Domnului nostru pusă lui Petru, înaintea însărcinării pentru Lucrarea Sa. Prin urmare, certurile despre „vorbirea în limbi” sunt o diversiune înscenată de Satan ca să-i abată pe credincioşi de la dedicarea totală faţă de Hristos.

Cei mai mari creştini din lume au fost aceia care L-au iubit pe Domnul Isus în mod suprem – fie că au vorbit sau nu în limbi. Unii ca Petru, Iacov, Ioan şi Pavel au vorbit în limbi. Alţii ca John Wesley, Charles Finney, D.L.Moody, A.B.Simpson, William Booth, C.T.Studd şi Watchman Nee n-au vorbit niciodată în limbi (din câte ştim noi). Dar ei TOŢI au primit botezul în Duhul Sfânt, ei TOŢI L-au iubit pe Domnul cu toată inima lor şi ei TOŢI au mers pe calea crucii. Aceste adevăruri au fost centrale în vieţile lor. Alte lucruri au fost secundare.

Haideţi să le urmărm exemplul şi nu vom greşi drumul. Cine are urechi de auzit să audă.


]>

ŞIBOLEŢI PRINTRE CREDINCIOŞI

În zilele judecătorilor lui Israel, galaadiţii au inventat o metodă unică de testare a celor care aparţineau sau nu taberei lor. Îi cereau fiecărui bărbat să pronunţe cuvântul „Şibolet”. Duşmanii lor, efraimiţii, pronunţau „Sibolet” şi era suficient ca să-şi pecetluiască soarta. 42,000 de israeliţi au fost ucişi de către fraţii lor deoarece n-au pronunţat o silabă în mod corect (Judecători 12:6)!!!

În timpul ultimelor 20 de secole, diverse grupuri creştine au inventat „Şiboleţii” lor proprii, ca să-i separe pe aceia care aparţineau grupului lor de cei care nu aparţineau. Toţi aceia care nu pot „pronunţa” Şiboleţii (terminologia teologică acceptabilă a grupului) în mod corect sunt ucişi – cu sabia (în Evul mediu) şi cu limba (în aceste zile mai civilizate).

În aceste timpuri, credincioşii buni au fost distruşi psihologic şi prin şantaj, doar pentru că n-au putut pronunţa Şiboletul acceptabil al unui grup şi au fost prea slabi ca să reziste puterii emoţionale a liderilor grupului.

Nu prin folosirea sau nefolosirea unei fraze particulare identificăm noi dacă oamenii au sau nu doctrina corectă.

Să considerăm expresia „omorârea lui Isus” (2 Corinteni 4:10). Expresia aceasta nu este neapărat singurul mod de exprimare a adevărului pe care-l reprezintă. Isus îl exprimă ca „purtarea crucii în fiecare zi” (Luca 9:23).

Noi toţi suntem în pericolul de a deveni mai degrabă scalvii unei terminologii particulare, decât să devenim robi ai lui Hristos.

Ce-ai crede despre un apostol care nici măcar o dată n-a vorbit de „purtarea zilnică a crucii” în nici una din scrierile lui? L-ai acuza de ignorarea centralităţii crucii? Dacă da, va trebui să-i acuzi pe Petru, Ioan, Iacov şi Iuda de o asemenea abatere, deoarece ei n-au folosit niciodată această expresie în scrierile lor.

Pavel însuşi vorbeşte o singură dată despre „omorârea lui Isus” în toate scrisorile pe care le-a scris. Să fie oare pentru că Pavel n-a pus accentul pe centralitatea crucii în lucrarea lui? Ar fi o blasfemie să gândim aşa – pentru că Duhul Sfânt a fost Acela Care i-a inspirat lui Pavel toate scrisorile din Scriptură!

Desigur că Ioan, la rândul lui, şi-a purtat crucea în fiecare zi. Dar când vorbeşte despre viaţa creştină, în prima lui scrisoare, el vorbeşte despre ea într- un mod pozitiv – ca împărtăşire din şi manifestare a vieţii veşnice – viaţa lui Isus. „Vă vestim viaţa veşnică”, spune el, „care era cu Tatăl şi care ne-a fost arătată” (1Ioan 1:2).

Viaţa veşnică – viaţa lui Isus – este tema tuturor scrisorilor şi, de fapt, a întregului Nou Testament. Şi aceasta este ceea ce noi trebuie să vestim în fiecare adunare a bisericii.

 

Nu trebuie să folosim logica umană când ajungem la Scripturi. O asemenea logică este foarte bună pentru matematică, dar nu pentru Cuvântul lui Dumnezeu.

Când vine vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, cel mai bine este să lăsăm deoparte argumentele inteligente ale raţiunii umane şi să acceptăm Scriptura exact aşa cum este scrisă. Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Lui revelaţia Sa perfectă.

Şi dacă Scripturile Noului Testament vorbesc despre „viaţa veşnică”, şi noi trebuie să vorbim despre aceasta.

Să ne amintim că Isus, „pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea” (Evrei 12:2). El nu S-a bucurat de cruce. El a suferit-o. Şi El a suferit-o datorită bucuriei care-I stătea înainte- bucuria părtăşiei cu Tatăl, în a cărui prezenţă este viaţă şi bucurii nemăsurate (Psalmul 16:11).

Tatăl locuia în Cel Mai Sfânt Loc (al templului Vechiului Testament) şi singura cale în acel loc era prin perdeaua despicată (simbolizând carnea răstignită).

Isus a murit zilnic faţă de voia Sa proprie şi astfel a trăit în părtăşie cu Tatăl. Dar Isus nu S-a concentrat pe răstignirea voii Lui. Scopul Său era părtăşia cu Tatăl. Scopul Său era viaţa, nu moartea.

Şi scopul nostru de asemenea trebuie să fie VIAŢA – acelaşi ca al lui Isus. Noi nu urmăm calea crucii. Aceasta ar însemna urmărirea unei tehnici! Noi Îl urmăm pe Isus – Care a mers pe calea crucii. Alergăm cursa, nu privind la o doctrină, nici măcar la o cale, ci la o Persoană – ISUS ÎNSUŞI (Evrei 12:2).

Oamenii care gândesc şi vorbesc întotdeauna despre „Moartea faţă de Sine” tind să devină negativişti în multe feluri şi sfârşesc fiind negativişti şi faţă de alte fiinţe umane. Am văzut numeroase exemple de acest fel.

Înseamnă aceasta că n-ar mai trebui să predicăm despre purtarea crucii? Nu. Dar adevărul despre purtarea crucii nu e nevoie să fie vestit folosind exact această expresie de fiecare dată. Litera ucide. Duhul este cel care dă viaţa.

Mesajul unui frate poate conţine spiritul crucii (aşa cum îl conţine Noul Testament), chiar dacă el nu foloseşte acea expresie (litera) nici măcar o dată în mesajul său. Dacă suntem duhovniceşti, vom asculta duhul lui – şi nu doar cuvintele lui. Ar fi total greşit să-ţi imaginezi că un frate n-a înţeles centralitatea crucii doar pentru că el nu foloseşte „Şiboletul” tău specific.

Apostolii n-au urmat o carte de reguli („pomul cunoştinţei binelui şi răului”) ca să decidă ce expresii să folosească şi ce expresii să nu folosească, în timp ce scriau Scriptura. Ei au vorbit din belşugul inimilor lor şi din vieţile lor şi au exprimat adevărurile spirituale cu cuvintele care le-au venit în mod natural. Duhul Sfânt nu le-a turnat la toţi într-un tipar făcându-i să folosească aceleaşii expresii şi fraze.


„Vântul suflă încotro vrea ……Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul” (fiecare copil al lui Dumnezeu) (Ioan 3:8).

Robia vine din repsectarea regulilor şi reglementărilor umane. Apostolii au fost liberi să exprime chiar şi adevărul Ceresc în propriul limbaj. Numai sectanţii îşi constrâng adepţii să folosească aceleaşi expresii folosite de liderii lor. Acest lucru îi face pe sectanţi să devină ca roboţii programaţi care nu au nici un contact individual cu Dumnezeu şi nici o îndrăzneală să folosească limbajul care le vine în mod natural. Ei îşi imită liderii orbeşte şi muţeşte.

Trebuie bineînţeles să evităm expresiile ne-Scripturale care sunt comune în creştinism. De asemenea trebuie să fim atenţi să nu folosim expresii Biblice în mod neserios.

Unii credincioşi vorbesc despre „spintecarea perdelei” astăzi, fără să realizeze că Hristos a rupt deja perdeaua o dată pentru totdeauna. Nu trebuie să mai fie ruptă din nou astăzi!!

Alţii vorbesc despre „condamnarea păcatului în firea lor”, nerealizând că Dumnezeu a condamnat deja păcatul în firea păcătoasă o dată pentru totdeauna (Romani 8:3).

O asemenea folosire neglijentă a Scripturii se datorează adeseori unei dorinţe de a folosi acelaşi „Şibolet” pe care liderii unui grup îl folosesc.

Bătrânii unei biserici nu trebuie să insite niciodată ca alţii să folosească numai expresiile pe care ei înşişi le folosesc. Fiecare trebuie lăsat liber să exprime viaţa lui Hristos în el însuşi, în cuvintele Scripturale pe care se simte liber să le folosească.

Noi nu trebuie să imităm în mod servil expresiile favorite regăsite în grupul nostru, doar pentru a fi acceptaţi de ceilalţi. Trebuie urmărită puterea evlaviei, nu forma.

Haideţi să fim de asemenea conştienţi că ne îndreptăm către o extremă fanatică când ne imaginăm că un frate aparţine Miresei lui Hristos numai dacă se alătură grupului nostru şi foloseşte Şiboleţii noştri!!! Opiniile oamenilor sunt potrivite numai pentru coşul de gunoi! Să-I permitem lui Hristos să-Şi aleagă propria Mireasă, fără să ne interpunem noi în treburile Lui, încercând să-I alegem noi o Mireasă!!

În Scriptură suntem avertizaţi să nu ne implicăm niciodată în „certuri de cuvinte” (1Timotei 6:4). Deci, trebuie să avem grijă să nu folosim Şiboleţii noştri preferaţi ca să-i evaluăm pe alţii, să-i judecăm sau să-i condamnăm.

„Dumnezeu să fie găsit adevărat (şi Cuvântul Lui) şi orice om (oricât de evlavios ar fi) să fie găsit mincinos” (Romani 3:4).

Dacă oamenii nu vorbesc potrivit Cuvântului Lui Dumnezeu, acest lucru se datorează faptului că ei nu au lumină (Isaia 8:20)

A ÎNŢELEGE ADEVĂRUL CU ACURATEŢE

Ni se porunceşte în Scripturi să fim foarte atenţi atât cu noi înşine cât şi cu învăţătura noastră, pentru că numai făcând aşa ne putem asigura mântuirea, a noastră şi a celor cărora le predicăm (1Timotei 4:16).

Viaţa şi doctrina noastră sunt ca două picioare care asigură stabilitatea vieţii creştine. Ambele picioare trebuie să fie la fel de lungi, ca la orice fiinţă umană normală. În general, majoritatea credincioşilor pe care-i întâlnim în creştinism pun un accent mai mare pe unul sau altul dintre aceste două „picioare”.

Când vine vorba de doctrină, ni se porunceşte „să împărţim drept Cuvântul adevărului” (2Timotei 2:15). Mulţi sunt neatenţi în studiul asupra Scripturilor şi de aceea sunt aşa de instabili în propria înţelegere asupra doctrinei.

Adevărul lui Dumnezeu este ca trupul uman. E perfect numai când fiecare parte se regăseşte la mărimea ei corectă. Nu toate adevărurile din Scriptură sunt importante în mod egal. Să dăm doar un exemplu: A vorbi în limbi nu este la fel de important cu iubirea altor credincioşi. Dacă vreo dogmă este supraaccentuată în detrimentul alteia, atunci adevărul pe care noi îl proclamăm va fi la fel de urât ca un trup cu un ochi sau cu o ureche de mărime exagerată!! Pe lângă asta, o astfel de exagerare ne va face să devenim totodată eretici în credinţele noastre. De aceea este important să folosim adevărul lui Dumnezeu cu acurateţe.

Ar fi simplu dacă am putea spune pur şi simplu că noi credem adevărul aşa cum se găseşte în Cuvântul lui Dumnezeu (în cele 66 cărţi care compun Biblia). Acesta este adevărul. Dar atâta timp cât Cuvântul lui Dumnezeu a fost sucit şi pervertit prin viclenia lui Satan şi a oamenilor, devine necesară amplificarea şi explicarea a ceea ce Biblia învaţă cu exactitate.

Cuvântul lui Dumnezeu, spre deosebire de matematică şi ştiinţă, nu poate fi înţeles doar printr-un simplu studiu intelectual, în afara revelaţiei Duhului Sfânt. Această revelaţie, a spus Isus, este dată numai pruncilor (celor smeriţi), iar nu intelectualilor mândri (Matei 11:25). Tocmai de aceea învăţătorii Bibliei din timpul lui Isus nu puteau înţelege învăţătura Lui. Majoritatea învăţătorilor Bibliei de astăzi se află de asemenea în aceeaşi barcă – şi din aceeaşi cauză!

În acelaşi timp, noi trebuie să ne folosim şi mintea, întrucât ni se porunceşte

„la minte fiţi oameni mari” (1Corinteni 14:20).

Deci numai o minte care este total supusă Duhului Sfânt poate înţelege corect Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu doreşte ca toţi copiii Lui să fie complet liberi, în orice fel. Dar mulţi credincioşi sunt în robia multor obiceiuri şi tradiţii umane păcătoase. Una dintre cauzele acestei robii este că citesc Cuvântul lui Dumnezeu în mod neglijent.

 

Cu cât suntem mai preocupaţi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult adevărul ne va face liberi în fiecare domeniu al vieţii noastre (Vezi Ioan 8:32).

Majoritatea credincioşilor sunt foarte grijulii când vine vorba de investirea propriilor bani. Dar sunt foarte neglijenţi când e să studieze Scripturile. Acest fapt arată că ei valorizează mai mult banii decât pe Dumnezeu. În mod evident, credincioşii de acest fel se vor rătăci în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ni se spune limpede că toată Scriptura ne-a fost dată ca să ne facă „desvârşiţi” (2Timotei 3:16,17). Deci, am putea spune că aceia care nu sunt interesaţi de perfecţiunea creştină nu vor fi capabili să înţeleagă corect nici Cuvântul lui Dumnezeu (vezi de asemenea Ioan 7:17).

Frica de Domnul este începutul înţelepciunii; şi Dumnezeu Îşi descoperă tainele numai acelora care se tem de El (Psalmul 25:14).

Adevărul cu privire la Dumnezeu

Biblia ne învaţă că Dumnezeu este UNUL şi, de asemenea, că există trei Persoane în acest Dumnezeu Unul.

Având în vedere că numerele aparţin lumii materiale şi că Dumnezeu este Spirit, mintea noastră limitată nu poate pătrunde în întregime acest adevăr, aşa cum o ceşcuţă nu poate cuprinde apa dintr-un ocean.

Un câine nu poate pricepe tabla înmulţirii – cum se face că trei de unu când sunt înmulţiţi între ei pot rămâne tot unul: 1x1x1=1. Nici noi nu putem înţelege cum Dumnezeu poate fi Trei Persoane şi cu toate acestea UN Dumnezeu. Un câine poate înţelege numai pe un alt câine. El nu poate înţelege pe deplin un om. În acelaşi fel, un dumnezeu care ar putea fi explicat şi înţeles de raţiunea noastră omenească n-ar fi decât un alt om exact ca noi înşine. Chiar faptul că Dumnezeul Bibliei transcende gândirea noastră este dovada clară că acesta este sigur adevărul.

Adevărul Trinităţii este clar de la primul verset din Biblie, unde cuvântul pentru

„Dumnezeu” în ebraică este la plural- „Elohim”. Vedem de asemenea acest lucru în folosirea cuvintelor „Noi” şi „Noastră” în Geneza 1:26. Lumina este focalizată şi mai clar la botezul lui Isus, unde Tatăl (vocea din cer), Fiul (Isus Hristos) şi Duhul Sfânt (sub forma unui porumbel) sunt toţi toţi prezenţi (Matei 3:16,17).

Aceia care spun că Isus Însuşi este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu pot explica cum a putut El face voia Tatălui Său pe pământ, refuzându-Şi în acelaşi timp propria Sa voie (Ioan 6:38). Unitarienii care cred că Dumnezeu este doar O Persoană, şi care, în consecinţă, botează în Numele lui „Isus doar”, neagă de fapt că Isus a venit ca Om.

 

Biblia spune că acela care are învăţătura corectă Îl are şi pe Tatăl şi pe Fiul, şi că aceia care Îl resping ori pe Tatăl, ori pe Fiul au spiritul lui Antihrist (2Ioan 9; 1Ioan 2:22).

În botezul creştin, Isus ne-a poruncit în mod precis că noi trebuie să botezăm în numele întreit al Tatăl, al Fiului şi al Duhului Sfânt (Matei 28:19), Fiul fiind identificat drept Domnul Isus Hristos (Faptele Apostolilor 2:38).

Adevărul cu privire la Hristos

Scripturile ne învaţă că Isus Hristos a existat ca Dumnezeu şi a fost egal cu Dumnezeu din toată veşnicia (Ioan 1:1) şi că atunci când El a venit pe pământ ca un Om, în mod voluntar a ales să NU-şi exercite unle din acele puteri pe care le avea ca Dumnezeu. Expresia „S-a golit pe Sine Însuşi” (Filipeni 2:6,7) semnifică acest adevăr.

Să luăm în considerare câteva exemple care dovedesc aceasta: Dumnezeu nu poate fi ispitit de diavol (Iacov 1:13). Dar Isus S-a lăsat ispitit (Matei 4:1-10). Dumnezeu cunoaşte totul. Dar Isus a spus, când era pe pământ, că El nu cunoştea data celei de-a doua veniri a Lui (Matei 24:36). De asemenea, El a trebuit să se apropie de un smochin ca să vadă dacă avea vreun fruct (Matei 21:19). Dacă Şi-ar fi folosit puterile ca Dumnezeu, ar fi ştiut încă din depărtare că smochinul nu avea niciun fruct! Înţelepciunea lui Dumnezeu este neschimbătoare şi veşnică. Cu toate acestea, de două ori e scris despre Domnul nostru Isus ca „El creştea în înţelepciune”

Toate aceste versete arată că Isus „se golise pe Sine” de multe dintre puterile de Dumnezeu când a venit pe pământ.

Dar chiar dacă Isus S-a golit pe Sine de aceste puteri când a venit pe pământ, El era totuşi Dumnezeu în Persoana Lui. Evident că este imposibil pentru Dumnezeu să înceteze vreodată să fie Dumnezeu, chiar dacă ar fi dorit să facă aceasta. Un rege poate merge şi locui într-o mahala, renunţând la drepturile lui de rege. Dar el încă va fi rege. La fel s-a întâmplat şi cu Isus.

Dovada cea mai evidentă a Dumnezeirii lui Isus în timpul petrecut pe pământ se regăseşte în 7 exemple care relatează că El a acceptat închinarea din partea altora (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38).

Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu acceptă închinare (Faptele Apostolilor 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9). Dar Isus a acceptat-o – pentru că El era Fiul lui Dumnezeu. Tatăl i-a descoperit lui Petru că Isus era Fiul lui Dumnezeu chiar şi atunci când El era pe pământ (Matei 16:16,17).

Privind umanitatea lui Isus, Evrei 2:17 este foarte exact când afirmă că Isus „a fost făcut asemeni fraţilor Săi în toate lucrurile”. El NU a fost făcut asemeni copiilor lui Adam, căci atunci El ar fi primit „omul vechi” ca restul omenirii. („Omul cel vechi” este expresia Scripturală în locul căreia foarte mulţi folosesc, din nefericire, expresia neScripturală „natura păcătoasă”.)

 

Isus NU a avut o natură păcătoasă, pentru că El nu a avut un tată omenesc. Isus a fost născut din Duhul Sfânt, şi de la concepere a fost sfânt (Luca 1:35).

Fraţii spirituali ai lui Isus sunt aceia care fac voia lui Dumnezeu (Matei 12:49,50) – care sunt născuţi din Duhul (Ioan 3:5) şi care s-au dezbrăcat de omul cel vechi şi s-au îmbrăcat cu omul cel nou (Efeseni 4:22,24). Dar noi, fraţii lui Isus, avem o voinţă proprie şi Isus a fost făcut ca noi „în toate lucrurile”. Şi El a avut de asemenea o voinţă a Lui proprie de care S-a dezis (Ioan 6:38).

Când am fost născuţi, ca şi copii ai lui Adam, noi toţi am fost născuţi cu un om vechi. Omul cel vechi poate fi asemănat cu un servitor necredincios care deschide uşa inimii noastre la dorinţele cărnii (comparate cu o bandă de tâlhari) care caută s-o pătrundă. Când suntem născuţi din nou, acest om vechi este ucis de către Dumnezeu (Romani 6:6). Dar noi încă mai avem carnea prin care suntem ispitiţi (Iacov 1:14,15). Omul cel vechi este acum înlocuit de un om nou care se împotriveşte dorinţelor cărnii şi caută să ţină uşa inimii închisă împotriva acestei „bande de tâlhari”.

Isus a fost ispitit în toate lucrurile aşa cum suntem şi noi, şi a biruit (Evrei 4:15). Totuşi, El nu a venit în „carnea păcătoasă”, ci numai „în asemănarea cărnii păcătoase” (Romani 8:3). Noi am trăit mulţi ani în păcat. Obiceiurile păcătoase pe care le-am dobândit de-a lungul multor ani de păcat ne fac să păcătuim inconştient, chiar şi după ce suntem născuţi din nou.

De exemplu, aceia care obişnuiau în trecut să folosească multe înjurături se pot trezi că astfel de cuvinte le ies pur şi simplu din gură, în mod inconştient, atunci când se află sub presiune; pe când cei care n-au folosit înjurături niciodată în perioada lor de neconvertire, nu se vor trezi că folosesc aceste cuvinte nici măcar inconştient. În mod similar, cei care au citit multă pornografie vor avea o problemă mai mare cu gândurile şi visele murdare decât cei care nu şi-au permis să facă aşa.

Isus n-a păcătuit niciodată şi nici n-a făcut vreun păcat inconştient în Viaţa Lui. Dacă ar fi păcătuit chiar şi o singură dată inconştient, El ar fi trebuit să aducă o jertfă pentru păcat (după cum citim în Leviticul 4:27,28). Atunci El n- ar mai fi fost o jertfă desăvârşită pentru păcatele noastre.

Doctrina Persoanei lui Isus a fost punctul de controversă de-a lungul istoriei bisericii şi mai multe erezii au fost proclamate cu privire la ea. Unii au exacerbat Dumnezeirea Sa până într-acolo încât nu L-au mai putut vedea ca pe un Om care a fost ispitit la fel ca noi.

Alţii au exacerbat umanitatea Sa, până la punctul unde I-au anulat Dumnezeirea.

Singura noastră pază ca să evităm oricare din aceste erezii este să rămânem la întreaga revelaţie a lui Dumnezeu din Scripturi şi să ne oprim acolo unde ea se opreşte, ca să nu „o luăm înainte” (2Ioan 7,9) mergând prea departe.

 

Venirea lui Isus pe pământ ca un Om este o taină. Să încercăm să analizăm acest adevăr dincolo de ceea ce ni se spune în Biblie ar fi o prostie din partea noastră. Ar fi la fel de prosteasc şi de lipsit de reverenţă cum a fost privirea israeliţilor pe furiş în interiorul chivotului lui Dumnezeu (un tipar al lui Hristos)

– o acţiune datorită căreia Dumnezeu i-a lovit la pământ (1Samuel 6:19).

Isus a spus că El a venit pe pământ ca să facă nu voia Lui proprie, ci voia Tatălui Său (Ioan 6:38). Acest lucru ne arată că Isus avea o voinţă umană care era opusă celei a Tatălui Său (Matei 26:39).

Altfel, El n-ar fi trebuit să-Şi refuze propria voinţă.

Isus a fost de asemenea ispitit în toate lucrurile exact ca noi (Evrei 4:15). Dar fiindcă El nu a încuviinţat în mintea Lui vreuna din acele ipsite, El n-a păcătuit niciodată (Iacov 1:15). Cu fiecare ispită cu care ne confruntăm S-a confruntat şi Domnul nostru Isus în timpul vieţii Lui pământeşti.

Ştim cu toţii ce greu este să trăim fără să păcătuim chiar şi o singură zi! Putem spune deci că cea mai mare minune pe care a făcut-o Isus vreodată a fost să trăiască mai mult de 33 de ani fără a păcătui – chiar dacă El a fost ispitit la fel ca noi în fiecare lucru, zilnic. El S-a împotrivit păcatului pănă la moarte şi a primit har de la Tatăl pentru că l-a căutat cu strigăte mari şi cu lacrimi (Evrei 5:7 şi 12:3,4).

Ca Înainte-Mergător, El ne cheamă acum să-I urmăm exemplul luându-ne crucea – dându-ne la moarte voinţa proprie (Luca 9:23).

Cădem în păcat pentru că nu ne împotrivim acestuia suficient de hotărâţi şi pentru că nu cerem Tatălui har ca să biruim. Astăzi, nu suntem chemaţi să-L urmăm pe Isus în aspectele exterioare – să fim tâmplari sau celibatari – nici în lucrarea Lui – să umblăm pe apă sau să înviem morţii – ci mai degrabă să fim credincioşi aşa cum a fost el în lupta cu păcatul.

Duhul Sfânt ne inspiră să facem două mărturisiri cu privire la Isus Hristos – una, că El este Domnul, şi cealaltă, că El a venit în trup (1Corinteni 12:3; 1Ioan 4:2,3).

Amândouă mărturisirile sunt la fel de importante, însă cea de-a doua e cu atât mai importantă cu cât ni se spune că semnul spiritului lui Antihrist stă în aceea că el nu mărturiseşte pe Isus venind în trup (2Ioan 7).

Astăzi, Omul Hristos Isus (1Tim. 2:5) este „cel-întâi născut dintre mai mulţi fraţi” (Fratele nostru Mai Mare), şi Tatăl Lui este şi Tatăl nostru (Romani 8:29; Ioan 20:17; Efeseni 1:3; Evrei 2:11).

Isus nu a încetat să fie Dumnezeu când a venit pe pământ (Ioan 10:33). El nu a încetat să fie Om când S-a întors în cer (1Tim.2:5).

Adevărul despre Mântuire

 

Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre „mântuire” la trei timpuri – trecut (Efeseni 2:8), prezent (Filipeni 2:12) şi viitor (Romani 13:11) – sau, cu alte cuvinte, despre îndreptăţire, sfinţire şi glorificare.

Mântuirea are o fundaţie şi o suprastructură. Fundaţia este iertarea de păcate

şi îndreptăţirea.

Îndreptăţirea este mai mult decât iertarea păcatelor noastre. Ea înseamnă de asemenea că am fost declaraţi drepţi în faţa Dumnezeu, pe baza jertfei lui Hristos, învierii şi înălţării Lui. Îndreptăţirea nu se obţine pe baza eforturilor noastre (Efeseni 2:8,9), căci chiar faptele noastre drepte sunt ca nişte zdrenţe murdare în lumina lui Dumnezeu (Isaia 64:6). Suntem îmbrăcaţi cu dreptatea lui Hristos (Galateni 3:27). Pocăinţa şi credinţa sunt condiţiile pentru a fi iertat şi îndreptăţit (Faptele Apostolilor 20:21).

Adevărata pocăinţă trebuie să producă în noi roada restituirii – restituirea banilor, a lucrurilor şi a taxelor cu care am rămas datori, care sunt în posesia noastră în mod greşit (ele aparţinând altora) şi solicitarea iertării de la cei faţă de care am greşit, atât cât este posibil (Luca 19:8,9). Când Dumnezeu ne iartă, El de asemenea ne cere ca şi noi să-i iertăm pe ceilalţi în acelaşi fel. Dacă nu reuşim să facem aceasta, Dumnezeu Îşi retrage iertarea (Matei 18:23-35).

Pocăinţa şi credinţa trebuie să fie urmate de botezul în apă, prin care noi, în mod public, mărturisim lui Dumnezeu, oamenilor şi demonilor că omul nostru vechi este într-adevăr îngropat (Romani 6:4,6).

Putem atunci primi botezul în Duhul Sfânt prin care suntem învestiţi cu puterea de a fi martori pentru Hristos prin viaţa şi buzele noastre (Faptele Apostolilor 1:8).

Botezul în Duhul Sfânt este o promisiune care se primeşte prin credinţă, de către toţi copiii lui Dumnezeu (Matei 3:11; Luca 11:13).

Este privilegiul fiecărui ucenic să aibă mărturia Duhului că el este într-adevăr un copil al lui Dumnezeu (Romani 8:16) şi de asemenea să ştie cu siguranţă că el a primit într-adevăr Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 19:2).

Sfinţirea este suprastructura clădirii. Sfinţirea (însemnând „fiind pus deoparte” de păcat şi de lume) este un proces care începe cu naşterea din nou (1Corinteni 1:2) şi care trebuie să continue pe parcursul întregii vieţi pământeşti (1Tesaloniceni 5:23,24). Aceasta este o lucrare pe care Dumnezeu o iniţiază în noi prin Duhul Sfânt, scriind legile Lui în inimile şi minţile noastre; dar noi trebuie să ne facem partea noastră, sfârşindu-ne mântuirea cu frică şi cutremur (Filipeni 2:12,13). Noi suntem aceia care trebuie să dăm morţii faptele trupului prin puterea pe care Duhul ne-o dă (Romani 8:13). Noi suntem aceia care trebuie să ne curăţim de toată întinăciunea cărnii şi a duhului nostru, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu (2Corinteni 7:1).

Acolo unde ucenicul este radical şi conlucrează cu Duhul Sfânt cu toată inima în lucrarea aceasta, opera sfinţirii va progresa rapid în viaţa sa. Evident că

 

lucrarea va fi înceată sau va stagna în viaţa celui care răspunde greoi la călăuzirile Duhului.

Dorinţa inimii noastre pentru sfinţire este testată cu adevărat tocmai în perioade de ispitire.

A fi sfinţit înseamnă a avea dreptatea legii împlinită în inimile noastre – şi nu doar în exterior ca sub vechiul legământ (Romani 8:4). Lucrul acesta a fost accentuat de Isus în Matei (Matei 5:17-48).

Cerinţele legii au fost rezumate de Isus în iubindu-l pe Dumnezeu din toată inima şi iubindu-l pe aproapele nostru ca pe noi înşine (Matei 22:36-40).

Acum e vorba despre legea iubirii pe care Dumnezeu caută s-o scrie în inimile noastre, căci aceasta este propria Lui natură (Evrei 8:10; 2Petru 1:4).

Manifestarea în exterior va fi o viaţă de biruinţă asupra tot păcatului conştient

şi de ascultare de toate poruncile lui Isus (Ioan 14:15).

Este imposibil să intrăm în această viaţă fără să îndeplinim mai întâi condiţiile uceniciei pe care le-a stabilit Isus (Luca 14:26-33). În esenţă, acestea presupun să-I oferim Domnului primul loc, deasupra tuturor rudelor noastre şi vieţii Sinelui nostru şi să fim detaşaţi de toate posesiunile şi bogăţiile materiale.

Aceasta este poarta strâmtă pe care trebuie să intrăm la început. Apoi vine calea strâmtă a sfinţirii. Aceia care nu urmăresc sfinţirea nu-L vor vedea niciodată pe Domnul (Evrei 12:14).

În timp ce e posibil să fim perfecţi în conştiinţa noastră aici şi acum (Evrei 7:19;9:9,14), nu e însă posibil să fim fără păcat până când nu vom primi un trup de slavă la întoarcerea lui Isus (1Ioan 3:2). Numai atunci putem fi ASEMENI Lui. Dar trebuie să UMBLĂM chiar acum aşa cum a umblat El (1Ioan 2:6).

Cât timp avem acest trup coruptibil, în el se va găsi păcat, oricât de sfinţiţi am fi (1Ioan 1:8). Dar putem fi desăvârşiţi în conştiinţa noastră (Faptele Apostolilor 24:16) şi eliberaţi de păcatul conştient (1Ioan 2:1a), chiar acum, dacă suntem din toată inima dăruiţi Domnului (1Corinteni 4:4).

Astfel noi aşteptăm a doua venire a lui Hristos şi slăvirea noastră – partea finală a mântuirii noastre, când vom deveni desăvârşiţi fără păcat (Romani 8:23; Filipeni 3:21).

Adevărul cu privire la biserică

Biserica este trupul lui Hristos. Ea are un singur Cap – Hristos; şi are un singur sediu central – al treilea cer. În trupul lui Hristos, fiecare membru are o funcţie (Efeseni 4:16). În timp ce unii membrii au lucrări mai importante şi mai vizibile decât alţii, fiecare membru contribuie cu ceva valoros.

 

Hristos i-a dat bisericii apostoli, proroci, evanghelişti, păstori şi învăţători ca să zidească trupul Lui (Efeseni 4:11). Acestea sunt slujiri, iar nu titluri. Apostolii sunt cei chemaţi şi trimişi de Dumnezeu să planteze biserici locale. Ei au primul loc în biserică (1Corinteni 12:28) şi, prin urmare, sunt bătrânii bătrânilor bisericilor în câmpul lor de lucrare (2Corinteni 10:13). Prorocii sunt aceia care descoperă şi slujesc nevoilor ascunse ale oamenilor lui Dumnezeu. Evangheliştii sunt cei dăruiţi să-i aducă pe păgâni la Hristos. Ulterior, ei trebuie să-i aducă pe aceşti convertiţi în biserica locală, care este trupul lui Hristos. (Aici eşuează o mulţime de evanghelişti moderni.) Păstorii sunt aceia care îngrijesc şi călăuzesc mieluşeii şi turma. Învăţătorii sunt aceia care pot explica Scripturile şi doctrinele ei. Aceste cinci daruri sunt pentru biserica din lumea întreagă; şi dintre ele, păstorii sunt pilonul principal al fiecărei biserici locale. Celelalte daruri pot fi itinerante (din alte localităţi).

Conducerea bisericii locale trebuie să fie în mâinile bătrânilor. Noul Testament învaţă limpede acest lucru (Tit 1:5; Faptele Apostolilor 14:23). Apelativul

„bătrâni”, fiind la plural, implică faptul că trebuie să fie cel puţin doi în fiecare biserică. O pluralitate de bătrâni e necesară pentru echilibrul conducerii bisericii locale şi de asemenea pentru legarea activităţilor lui Satan prin puterea prezenţei Domnului (aşa cum citim în Matei 18:18-20).

Conducerea de către un singur om a bisericii este contrară învăţăturii Noului Testament. Totuşi, unul dintre bătrâni trebuie să fie „îngerul bisericii” (Apocalipsa 2:1), dacă este dăruit cu Cuvântul.

Isus le-a interzis ucenicilor Săi să poarte titluri (Matei 23:7-12). De aceea este împotriva cuvântului lui Dumnezeu să fii numit Învăţător, Tată, Pastor, Preot, Prea Sfinţit sau Lider. De fapt, titlul de „Sfânt” este folosit numai pentru Dumnezeu în Biblie (Psalmul 119:9); iar acela care-l foloseşte poate fi găsit la fel de vinovat ca şi Lucifer, râvnind să fie ca Dumnezeu (Isaia 14:14). Oricine ar fi, mare sau mic, într-o biserică omul este menit să fie doar un frate şi un slujitor.

Adunările bisericii locale trebuie să fie deschise tuturor ucenicilor să prorocească (1Corinteni 14:26-40), dacă nu este o adunare de învăţătură (Faptele Apostolilor 20:9,11), rugăciune (Faptele Apostolilor 12:5,12), sau evanghelizare (Faptele Apostolilor 2:14-40). Darul prorociei trebuie să fie dorit de toţi cei care doresc să-l exercite în adunări (1Corinteni 14:1,39). Darul limbilor, deşi este destinat în primul rând zidirii personale (1Corinteni 14:4,18,19), poate fi de asemenea manifestat în întâlnirile bisericii, dar trebuie întotdeauna urmat de o interpretare (1Corinteni 14:27). Interpretarea unei limbi poate fi o descoperire, un cuvânt de cunoaştere, o prorocie, o învăţătură, sau o rugăciune către Dumnezeu (1Corinteni 14:2-6). Toate darurile menţionate în 1Corinteni 12:8-10,28 şi Romani 12:6-8 sunt necesare pentru zidirea trupului lui Hristos. O biserică ce dispreţuieşte sau ignoră darurile Duhului Sfânt nu le va avea niciodată.

Femeilor li se permite să se roage şi să prorocească în adunări cu capetele acoperite dar nu li se permite să exercite autoritate sau să-i înveţe pe bărbaţi (1Corinteni 11:5; 1Timotei 2:12).


De asemenea, biserica are responsabilitatea să predice vestea bună prin toate mijloacele posibile, către toţi aceia la care poate ajunge, cu scopul de a face ucenici ai lui Hristos din toate naţiunile (Marcu 16:15 cu Matei 28:19).

Totuşi, evanghelismul fără formarea de ucenici este o oprelişte a mărturiei lui Hristos pe pământ.

Fiecare biserică locală trebuie să vestească moartea Domnului prin „frângerea pâinii” (1Corinteni 11:22-34). Frecvenţa acestei mărturisiri este un aspect asupra căruia Cuvântul lui Dumnezeu dă libertate de decizie fiecărei biserici. Dar el nu trebuie să degenereze niciodată într-un ritual gol.

Referitor la donaţii, Cuvântul lui Dumnezeu este clar spunând că e greşit să se primească bani de la necredincioşi pentru lucrarea lui Dumnezeu (3Ioan 7). De aceea, donaţiile nu trebuie să fie luate în adunările în care sunt prezenţi şi necredincioşi. Toate dărniciile trebuie să fie de asemenea voluntare şi secrete (2Corinteni 9:7). Este greşit a trimite altora rapoarte ale lucrării cu intenţia de a obţine bani de la aceştia (chiar dacă aceste rapoarte sunt numite „scrisori de rugăciune”).

Biserica poate fi de nezdruncinat numai dacă îi conduce pe ucenici la ascultarea credinţei – la supunerea faţă de toate poruncile lui Isus, în special cele proclamate în Matei 5-7. Dar şi cele mai mici porunci din Noul Testament trebuie ascultate şi proclamate cu ardoare. Iată ce face pe o persoană să fie mare în ochii lui Dumnezeu (Matei 5:19).

Există multe lucruri asupra cărora Noul Testament păstrează tăcerea. În astfel de lucruri noi nu trebuie să fim dogmatici, ci trebuie să dăm libertate altor discipoli să-şi afirme propriile convingeri, în timp ce noi ni le păstrăm ferme pe ale noastre (Romani 14:5).

Este uşor să-i iubim pe aceia care au aceeaşi perspectivă cu noi în toate lucrurile. Oricum, dragostea noastră este testată prin atitudinea faţă de aceia care nu sunt de acord cu noi. Dumnezeu nu a intenţionat ca toţi copiii Lui să susţină acelaşi punct de vedere asupra oricărui aspect minor. Nici ca fiecare biserică locală să aibă aceeaşi formulă exterioară în aspectele non-Scripturale. Slava lui Dumnezeu e menită a fi văzută în unitatea din mijlocul diversităţii. Uniformitatea este generată de oameni şi aduce moarte spirituală. Dumnezeu nu doreşte uniformitate, ci unitate.

În final, trebuie să ne amintim că semnul cel mai clar al ucenicilor lui Isus este dragostea lor unul pentru celălalt (Ioan 13:35). Astfel, biserica trebuie să caute să fie una după cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21).

Pe scurt, acesta este adevărul pe care noi trebuie să ne zidim în mod solid.

Ştim că acesta este adevărul pentru că el i-a eliberat pe toţi aceia care l-au primit cu toată inima (Ioan 8:32).

 

10. Iordan: Carul de foc

 Hamilton Smith

 

https://comori.org/personaje-biblice/ilie-un-profet-al-domnului/

 

Ilie: „Un profet al Domnului”

 Hamilton Smith

 

Putem observa mai întâi că profetul este însoţit de Elisei, care fusese uns în locul său. Acum a venit timpul pentru Ilie să plece la cer, lăsându-l în urmă pe Elisei pentru a-l înfăţişa pe pământ pe omul care fusese luat în ceruri. Punctul de pornire al slujbei lui Elisei a fost un om înălţat. El trebuia să fie pe pământ martorul puterii şi harului care pe drept poate duce în ceruri un om, în ciuda păcatului, morţii şi a întregii puteri a duşmanului.

În al doilea rând, putem observa că dacă omul de pe pământ trebuie să îl reprezinte în mod potrivit pe cel din ceruri, atunci şi el trebuie să meargă pe drumul care trece prin Ghilgal, Betel şi Ierihon către malurile Iordanului, pentru ca acolo privirea lui să fie umplută de gloria înălţării.

În aceste taine măreţe, avem o imagine extraordinară a adevăratei poziţii a creştinului care călătoreşte prin această lume. Dacă, pentru un timp, suntem lăsaţi pe pământ, atunci aceasta este pentru a-L putea reprezenta pe Omul care a plecat în ceruri – Hristos Isus, Omul în glorie. Ce onoare imensă ne-a fost dată! Să rămânem, pentru puţină vreme, ca martori pentru Hristos în lumea din care El a fost respins. Putem ocupa doar o poziţie umilă şi obscură în această lume, însă noi suntem aici cu un scop mult mai înalt. Nici mai mult, nici mai puţin decât a-L reprezenta pe Hristos în sfera obişnuită a vieţii. Aceasta va lumina cu adevărat cea mai plictisitoare viaţă şi va susţine cea mai tristă viaţă.

Pentru a fi martori corespunzători, trebuie ca în trăirea sufletelor noastre să cunoaştem ceva din marile adevăruri prefigurate în această ultimă zi a călătoriei. Şi noi trebuie să călătorim de la Ghilgal la Iordan şi să-L zărim pe Omul înălţat şi glorificat în ceruri, mai înainte de a putea manifesta ceva din harurile şi excelenţele Sale într-o lume din care El a fost alungat.

Ghilgal a fost punctul de plecare în această zi memorabilă. La Ghilgal, Israel a fost pus deoparte  pentru Dumnezeu prin circumcizie şi tot acolo, după circumcizie, Dumnezeu a putut spune poporului “Astăzi am îndepărtat dispreţul Egiptului de peste voi” (Iosua 5:9 ). Acolo a fost tăiată carnea şi acolo dispreţul Egiptului a fost îndepărtat. La Marea Roşie ei au fost izbăviţi din Egipt, dar până când nu au fost circumcişi pe malurile Iordanului, ocara Egiptului nu a fost îndepărtată.

Cunoaştem din Epistola către Coloseni faptul că circumcizia este imaginea “dezbrăcării trupului cărnii”. Prin moarte am fost eliberaţi de acel lucru rău, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte carne. Dar acea izbăvire este în moartea lui Hristos, iar credinţa acceptă faptul că noi am murit cu Hristos. Bazat pe acest fapt măreţ, avem următorul îndemn: “Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ” (Coloseni 3:5 ). În acelaşi timp, apostolul ne spune şi ce sunt aceste mădulare: “curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie”. Este important să reţinem că acestea nu sunt mădularele trupului, ci mădularele cărnii. Mădularele trupului trebuie date lui Dumnezeu (Romani 6:13 ), mădularele cărnii trebuie să fie puse în moarte. Şi, din nou, nu carnea este cea pe care trebuie să o dăm morţii, ci mădularele cărnii. Problema cărnii a fost tratată la cruce. Credinţa acceptă aceasta, dar în umblarea noastră zilnică trebuie să tăiem orice caracter al cărnii – acele lucruri urâte şi rele în care am trăit atunci când eram în lume. În măsura în care aceste lucruri sunt încă vizibile în noi, în aceeaşi măsură ocara Egiptului este încă asupra noastră. Deoarece toate aceste lucruri declară nu doar faptul că noi am fost în lume, ci şi felul vieţii pe care l-am trăit în lume, şi astfel devin o ocară pentru noi. Dar dacă aceste dovezi ale cărnii sunt tăiate şi nu mai sunt vizibile, atunci ocara Egiptului este îndepărtată, deoarece dacă aceste lucruri sunt îndepărtate, atunci nimeni nu poate spune ce fel de oameni am fost atunci când trăiam în lume. Această punere în moarte a mădularelor cărnii este Ghilgalul creştinului şi, după cum Iosua, în timpul victoriilor sale, se întorcea mereu la Ghilgal, tot la fel şi creştinul, după fiecare nouă victorie, trebuie să fie atent la manifestarea cărnii şi să o respingă fără ezitare. Acesta este primul pas al călătoriei, iar importanţa lui nu poate fi subliniată îndeajuns. Dacă trebuie să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri, cât de necesar este ca fiecare manifestare a cărnii să fie judecată şi respinsă pe deplin!

Betel este următoarea etapă. Semnificaţia profundă a acestui loc renumit este dată de istoria lui Iacov. În călătoria sa de la Beer-Şeba la Haran, el a dat de un loc sigur în care a zăbovit toată noaptea. Având pământul ca pat şi o piatră ca pernă, el s-a culcat. Domnul i-a apărut într-un vis dându-i trei promisiuni necondiţionate acestui pribeag (Geneza 28:10-15 ).

1. Despre ţară – îi va fi dată lui Iacov ca sămânţa sa. Israel a primit stăpânirea ţării, dar a pierdut-o din cauza responsabilităţii. Şi totuşi ei nu au stăpânit-o niciodată potrivit cu această promisiune pe baza harului suveran.

2. Despre Israel – sămânţa lui Iacov. Se vor înmulţi ca nisipul pământului şi se vor împrăştia de la vest la est, de la nord la sud şi prin Israel, toate familiile pământului vor fi binecuvântate.

3. Despre Iacov însuşi. Timp de douăzeci de ani el va fi un pribeag, înfruntând greutăţi şi pericole, dar el este asigurat de Domnul că va fi cu el, îl va ţine şi îl va aduce înapoi în ţară. “Nu te voi părăsi”, zice Domnul, “până când nu voi face ceea ce ţi-am promis”.

Astfel, Betelul mărturiseşte credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de poporul Său în asigurarea unui loc pentru ei, în păstrarea lor pentru un loc şi în a-i ţine şi a-i purta astfel pe fiecare pentru ca niciunul să nu piară, oricât de greu şi de lung ar fi drumul.

În calitate de creştini, călătorind prin această lume, cât de binecuvântaţi suntem să avem siguranţa că acea casă spre care mergem ne este asigurată prin aceeaşi credincioşie de neschimbat a lui Dumnezeu. Apostolul ne poate astfel aminti că noi mergem spre “o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi care nu se veştejeşte, păstrată în ceruri pentru voi”. Israel are o ţară păstrată pe pământ, iar creştinul o casă în ceruri. Dar, mai mult, după cum Israel este păstrat pentru ţara sa, tot aşa şi creştinul este păzit “prin puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru o mântuire gata să fie descoperită în timpul din urmă”.

Iar când vom fi în sfârşit strânşi acasă, se va vedea că niciunul din cei care Îi aparţin nu va lipsi. Călătoria poate fi lungă, drumul poate fi greu, împotrivirea mare, lupta aprigă – poate că deseori ne împiedicăm şi cădem – însă cuvintele Domnului către Iacov ne sunt aplicate de către apostol şi nouă: “Nicidecum nu te voi lăsa şi cu niciun chip nu te voi părăsi”.  Dacă Ghilgalul vorbeşte despre răul de neschimbat al cărnii, orice activitate ce trebuie respinsă, Betelul vorbeşte despre credincioşia de neschimbat a lui Dumnezeu în care sufletele noastre se pot odihni cu o încredere depăvârşită.

Dar în timpul profetului, mărturia Ghilgalului şi Betelului faţă de legătura lui Dumnezeu cu Israel era doar o amintire rememorată doar prin credinţă. La înfăţişare, Ghilgal şi Betel deveniseră mărturia pentru păcatul poporului. Păstorul Amos acuză poporul de fărădelege la Betel şi de înmulţirea fărădelegii la Ghilgal. Betel, locul unuia dintre viţeii de aur, era centrul idolatriei şi, dacă ce fărădelegea idolilor era generalizată, la Ghilgal ea era multiplicată. Credinţa lui Ilie priveşte dincolo de păcatul groaznic al poporului şi recunoaşte că este scopul lui Dumnezeu să aibă un popor pus deoparte pentru El Însuşi şi adus în binecuvântare doar pe baza credincioşiei Sale neschimbate şi a harului Său necondiţionat.

Tot aşa, în ultimele zile a dispensaţiei creştine, crucea – care din punctul de vedere al lui Dumnezeu este mărturia judecăţii cărnii – a devenit în mâna omului un obiect de idolatrie universală şi astfel mărturia păcatului său. Cât de mulţi se închină crucii, dar resping cu împotrivire tot ceea ce înseamnă crucea şi Îl urăsc pe Hristos cel crucificat! Betelul, de asemenea, – care înseamnă casa lui Dumnezeu – locul binecuvântării pentru manifestarea a tot ceea ce Dumnezeu este în credincioşia Sa neschimbată, a fost degradat într-o construcţie de lemn şi piatră pentru a arăta mândria şi slava omului. Atât în timpul lui Ilie, cât şi în zilele noastre, nimic nu dovedeşte cu atâta tărie totala ruină a ceea ce mărturiseşte numele lui Dumnezeu ca decăderea a ceea ce este divin. Pentru o astfel de persoană nu mai este nicio speranţă şi nu mai rămâne nimic altceva decât judecata.
Aceasta ne este adusă în următoarea etapă a călătoriei lui Ilie. Profetul este trimis la Ierihon, cetatea faţă de care Dumnezeu Şi-a pronunţat osânda. Sfidându-L pe Dumnezeu, omul a reconstruit cetatea doar pentru a atrage judecata asupra sa. Astfel Ierihonul devine martorul judecăţii lui Dumnezeu faţă de aceia care s-au luptat împotriva poporului Său şi s-au răzvrătit împotriva Lui. Credinţa lui Ilie anticipează faptul că naţiunea împotrivitoare se îndrepta spre judecată, tot la fel cum credinţa astăzi discerne faptul că creştinismul mărturisitor se grăbeşte spre osândă.

De la Ierihon, Ilie pleacă spre Iordan. Ca şi imagine, Iordanul este râul morţii. Prin el a trecut Israelul ca pe uscat în ţară şi acum, din nou, Ilie şi Elisei trec pe uscat, însă pentru ei este un drum de a scăpa din ţara care era sub judecată. Această trecere prin Iordan devine mărturia faptului că toate legăturile dintre Dumnezeu şi Israel sunt rupte pe temeiul responsabilităţii. Judecata este asupra lor, iar credinţa recunoaşte că moartea este singurul mod de scăpare de apropiata judecată. Ghilgalul ne spune că e necesară respingerea cărnii şi că ocara Egiptului trebuie îndepărtată pentru ca Israelul să primească ţara ca moştenire. Betel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu de a binecuvânta poporul Său pe temeiul harului Său necondiţionat. Ierihon arată că naţiunea este sub judecată pe temeiul responsabilităţii. Iordanul, că singura cale de scăpare de judecată este prin moarte.

Oare în această călătorie tainică  nu vedem noi prefigurarea drumului perfect al Domnului Isus în mijlocul Israelului? În El nu s-a găsit în niciun fel ocara Egiptului. El a umblat şi a trăit în lumina credincioşiei de neschimbat a lui Dumnezeu faţă de promisiunile Sale. El a avertizat naţiunea de judecata iminentă şi a luat drumul morţii care rupea orice legătură cu Israelul după carne şi deschidea pentru ucenicii Săi o uşă de scăpare din judecata care urma să vină asupra naţiunii.

Dar, dacă în Ilie vedem o prefigurare a drumului Domnului Isus prin această lume către gloria cerească şi aceasta prin drumul morţii, în Elisei vedem o imagine a celui credincios care se identifică din toată inima cu Hristos, care, în duh, alege drumul ce duce afară din această lume şi care, văzându-L pe Hristos înălţat prin cerurile deschise spre acel loc nou din glorie, se întoarce într-o lume aflată sub judecată pentru a mărturisi, prin har, pe Omul plecat în glorie. În timpul lui Ilie erau mulţi fii ai profeţilor la Betel şi Ierihon, însă unul singur a mers pe drum alături de profet. Fii profeţilor erau extrem de inteligenţi, ei îi puteau spune lui Elisei ce urma să se întâmple, dar ei nu aveau o inimă pentru a-l urma pe Ilie. Şi astăzi mulţi cunosc multe despre Hristos şi sunt bine educaţi în ceea ce priveşte Scriptura, dar nu sunt pregătiţi să accepte locul afară împreună cu Hristos şi cunosc puţin despre poziţia lor cu Hristos în ceruri.

Prin ce putere deci, am putea întreba, este un suflet capabil să facă o astfel de călătorie? Istoria lui Ilie ne descoperă acest secret. Cineva remarca anumiţi paşi prin care el a fost condus să îl însoţească pe Ilie. Primul, el a fost atras înspre Ilie. A venit o zi în viaţa lui când Ilie “a trecut pe lângă el” şi şi-a aruncat mantaua asupra lui. Şi nu a fost oare o zi măreaţă şi în viaţa noastră când Domnul Isus S-a apropiat de noi şi noi am venit sub puterea harului Său şi cu bucurie am “alergat după” El? Dar, ca Elisei, cu toate că am fost atraşi spre Hristos, totuşi existau legături naturale care ne ţineau. Nevoia noastră şi harul Său L-au făcut pe Hristos foarte frumos, însă El nu avea primul loc în noi. Cu toate acestea, în viaţa lui Elisei a venit un timp când legăturile naturale s-au rupt şi apoi citim: “Şi s-a ridicat şi a mers după Ilie şi i-a slujit”. Este un lucru să fii mântuit prin Hristos –  sub adăpostul mantiei Sale -, însă este o cu totul altă etapă în viaţa noastră atunci când ieşim înainte cu hotărâre pentru a-I servi – să Îi slujim. Înseamnă aceasta că renunţăm la îndeletnicirile noastre pentru a-L urma pe el, că întoarcem spatele caselor, soţiilor şi copiilor noştri? Nu neapărat. Dar înseamnă că în timp ce cândva ne îndeplineam îndatoririle având în vedere doar un scop egoist, acum Hristos devine scopul nostru. În vreme ce un copil nemântuit trebuie să îşi asculte părinţii pentru că aşa este drept, dincolo de dragostea naturală, copilul mântuit va asculta deoarece aceasta Îi face plăcere lui Hristos. Şi când Hristos devine astfel scopul, poate fi cu adevărat spus că mergem după El şi că Îi slujim.

Dar, pe măsură ce Îl urmăm pe Hristos, creştem în cunoaşterea lui Hristos şi aceasta ne conduce către o etapă următoare a vieţii sufletelor noastre, devenim ataşaţi de El. Acest aspect este ilustrat într-un mod mişcător în viaţa lui Elisei. De trei ori, în timpul ultimei zile a acestei călătorii, el îi poate spune lui Ilie: „nu te voi lăsa”. Acesta este limbajul unei inimi care este ţinută prin dragoste. Iar dragostea este pusă la încercare. La Ghilgal, Betel şi Ierihon, Elisei este încercat prin cuvintele lui Ilie: „Stai aici, te rog”, doar pentru a întâlni triplul răspuns repetat „nu te voi lăsa”. Deşi drumul lui Ilie duce la Betel, cetatea viţelului de aur, la Ierihon, cetatea blestemului şi la Iordan, râul morţii, totuşi Elisei îl va urma prin puterea dragostei. Aşa după cum Rut a putut să spună în vremea ei „încotro vei merge tu voi merge şi eu”, iar cei doisprezece au putut să spună într-un timp ulterior, când mulţi I-au întors spatele şi nu au mai mers cu El: “Doamne, la cine să plecăm?”. Harul i-a atras înspre Hristos, iar dragostea i-a ţinut cu Hristos.

Mai mult de atât, ataşamentul inimii conduce la identificare deplină cu Ilie. De trei ori în timpul acestei ultime zile a călătoriei Duhul lui Dumnezeu foloseşte cuvintele “ei amândoi”, vorbind despre identificare. La Ierihon “au mers amândoi”. La râu “ei amândoi au stat lângă Iordan”, iar când apele au fost lovite “au trecut amândoi pe uscat”. Dragostea găseşte plăcere să accepte faptul că noi am fost identificaţi cu Hristos în locul judecăţii, la apele morţii.

În plus, dacă am fost identificaţi cu Hristos în moarte, atunci este pentru a putea păstra părtăşia dulce cu El în înviere şi aspectul acesta este, de asemenea, prefigurat în această frumoasă istorisire, deoarece, trecând pe un pământ nou prin râul morţii, citim: “…pe când mergeau ei încă şi vorbeau”. Poate că suntem mântuiţi de mulţi ani, dar mergem şi vorbim noi încă cu Hristos în timp ce străbatem calea noastră?

Cât de binecuvântat marchează Elisei calea pe care cel credincios este condus să Îl urmeze pe Hristos, afară din această lume condamnată la judecată, către locul Său nou al gloriei învierii. Atraşi către El în har, ataşaţi de El în dragoste, identificaţi cu El în moarte şi bucurându-ne de părtăşia cu El în înviere.

Ajunşi de cealaltă parte a Iordanului, afară din ţară, totul se schimbă dintr-o dată. Abia atunci spune Ilie: “Cere ce să-ţi fac”. Harul pune întreaga putere a unui om înălţat la dispoziţia lui Elisei. Moartea a deschis calea pentru revărsarea harului suveran. Vai! Cât de puţin realizăm noi faptul profund că întregul har şi puterea Hristosului înălţat sunt la dispoziţia noastră! Ce ocazie pentru Elisei; el trebuia doar să ceară pentru a obţine. A cerut el viaţă lungă, sau bogăţie sau putere sau înţelepciune? Ah, nu; credinţa sa ridicându-se deasupra a tot ceea ce inima firească şi-ar putea dori, el cere dintr-o dată o măsură dublă a duhului lui Ilie. El realizează că dacă trebuie să rămână pe pământ în locul lui Ilie, el va avea nevoie de duhul lui Ilie. Oare această scenă nu ne poartă gândurile în camera de sus din Ioan 14 ? Domnul urma să Îşi părăsească ucenicii şi să se înalţe în glorie şi cu toate că El nu spune “Cere ce să-ţi fac?”, totuşi El spune, să zicem aşa, “voi face o cerere pentru voi”. “Şi Eu Îl voi ruga pe Tatăl, şi vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna”. Cât de înceţi suntem ca să realizăm că o Persoană divină a plecat în ceruri şi o Persoană divină S-a coborât din ceruri pentru a locui în cei credincioşi. Iar Persoana care S-a coborât este la fel de măreaţă ca Persoana care S-a înălţat. Dacă suntem lăsaţi pe acest pământ pentru a fi imagine a lui Hristos ca Omul glorificat, vom avea nevoie, după cum spunea cineva, de “o putere corespunzătoare cu El”.

Elisei ceruse un lucru greu, totuşi acesta îi va fi dat dacă, spune Ilie, “mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. “Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au descărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. Şi Elisei l-a văzut”. El îl vede pe Ilie suindu-se în glorie, dar pe pământ “nu l-a mai văzut”. Apostolul spune “şi chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos potrivit cărnii, totuşi acum nu-L mai cunoaştem astfel”. Şi care este rezultatul faptului că apostolul L-a văzut pe Hristos în glorie? El răspunde: “Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Şi despre acest fapt ni se relatează în această întâmplare, deoarece citim că Elisei “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. Dar mai mult, nu numai că el renunţă la “cele vechi”, ci el le face şi fără folos. El nu le-a împăturit să le pună deoparte cu grijă, pentru a fi gata să fie luate din nou în viitor, ci “şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi”. El a terminat cu ele pentru totdeauna. De acum înainte el este îmbrăcat cu mantaua lui Ilie. Dar aceasta este mantaua omului care se urcase la ceruri după ce trecuse pe la Ierihon şi prin Iordan. În mod simbolic, el trecuse prin judecată şi moarte şi, ca rezultat, Dumnezeu este liber să îl trimită înapoi pe Elisei cu un mesaj de har către o naţiune aflată sub judecată. Însă pentru ca acest martor să aibă vreo putere, el trebuie să fie cu adevărat un trimis al omului din ceruri. Ce binecuvântare a fost aceasta în cazul lui Elisei, deoarece, pe drumul de întoarcere la Ierihon de la scena răpirii, fiii profeţilor exclamă dintr-o dată: “Duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei. Şi au venit în întâmpinarea lui şi s-au plecat până la pământ înaintea lui”.

În acelaşi fel, văzându-L pe Hristos în glorie şi ochii noştri fiind umpluţi cu gloriile noii creaţii, este privilegiul nostru să renunţăm la “cele vechi” şi în puterea “Duhului de viaţă în Hristos Isus” să Îl reprezentăm pe Omul care S-a înălţat la ceruri în aşa fel,  încât chiar lumea să fie silită să observe că noi am fost “cu Isus”, după cum au spus în vremea lui Elisei “duhul lui Ilie se odihneşte peste Elisei”.

Arhivele regale – 17. Înălțarea lui Ilie – 2 Regi 2:1-14

Motto: Ce este deasupra capului tău?

Cartea 2 Regi debutează cu mutarea neprihănitului Ilie în cer și se termină cu mutarea păcătoșilor evrei în Babilon. Ambele mișcări sunt justificate și simbolice pentru lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii.

Întrerupem puțin studiul în dosarele regilor pentru a arunca o privire dincolo de lucrările oamenilor la lucrarea lui Dumnezeu. Textul începe foarte clar, informându-ne că vom asista la una din lucrările Lui:

„Când a voit Domnul să ridice pe Ilie la cer într-un vârtej de vânt, Ilie pleca din Ghilgal cu Elisei“ (2 regi 2:1).

Drumurile noastre pot duce deocamdată numai de la Ghilgal la Betel, sau de la Betel la Ierihon, dar ținta finală pe care ne-a sortit-o Dumnezeu este „cerul“! Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi vom ajunge acolo. Acesta este planul lui Dumnezeu cu fiecare din copiii Lui. Pe Ilie, Dumnezeu intenționa să-l ducă în cer „altfel“ decât pe ceilalți muritori de rând. Asemenea lui Enoh, Ilie trebuia luat la cer fără ca să guste moartea! Cum o va face Domnul? Asta nu o putem înțelege pentru că este „deasupra capului nostru“.

La întâlnirea cu manifestările supranaturale divine, personajele din întâmplarea noastră se împart în patru categorii: (1) Ilie, cel care avea să fie obiectul ei, (2) Elisei, cel care vrea să beneficieze de pe urma ei, (3) fiii proorocilor, simpli spectatori care, în ciuda numelui pe care-l poartă, nu înțeleg și (4) niște adolescenți, care batjocoresc înălțarea lui Ilie și-și iau dreapta răsplătire.

Ilie vrea să se detașeze de ceilalți, inclusiv de Elisei pentru a nu face din plecarea lui un spectacol, ci un eveniment personal. Elisei nu se lasă despărțit de Ilie pentru că vrea cu tot dinadinsul să fie de față când se va întâmpla și să beneficieze personal. Fiii proorocior sunt stăpâniți de un entuziasm ieftin și fără prea mare pricepere duhovnicească.

„Ilie a zis lui Elisei: „Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimete până la Betel.” Elisei a răspuns: ,,Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” Şi s-au pogorât la Betel. Fiii proorocilor, cari erau la Betel, au ieşit la Elisei, şi i-au zis: ,,Ştii că Domnul răpeşte astăzi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: ,,Ştiu şi eu, dar tăceţi“ (2 Regi 2:3-4).

Oare de ce n-a vrut să facă Dumnezeu din înălțarea lui Ilie la cer un „eveniment-spectacol“ care să se petreacă în Samaria, capitala Regatului de Nord, în prezența împăratului și a marilor mulțimi de oameni? Nu ar fi fost oare un „semn“ care i-ar fi întors pe toți cei din Israel la Iehova?

Răspunsul la întrebări ipotetice este foarte greu de dat. Probabil că Dumnezeu știa că semnele și minunile n-au reușit niciodată să-i țină pe oameni în ascultarea credinței. Aceasta a fost o lecție foarte clară încă din istoria timpurie a poporului lui Dumnezeu, când, după spectaculoasa scoatere din Egipt și după trecerea miraculoasă a Mării Roșii, evreii au tot cârtit împotriva lui Dumnezeu până ce El „s-a scârbit de ei“ și a hotărât să-i omoare în pustie :

„Deaceea, cum zice Duhul Sfânt: ,,Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie, unde părinţii voştri M-au ispitit, şi M-au pus la încercare, şi au văzut lucrările Mele patruzeci de ani! De aceea M-am dezgustat de neamul acesta, şi am zis: ,,Ei totdeauna se rătăcesc în inima lor. N-au cunoscut căile Mele! Am jurat dar în mânia Mea că nu vor intra în odihna Mea!” …Cine au fost, în adevăr, ceice s-au răzvrătit după ce auziseră? N-au fost oare toţi aceia, cari ieşiseră din Egipt prin Moise? Şi cine au fost aceia de cari S-a dezgustat El patruzeci de ani? N-au fost oare ceice păcătuiseră, şi ale căror trupuri moarte au căzut în pustie? Şi cui S-a jurat El că n-au să intre în odihna Lui? Nu S-a jurat oare celor ce nu ascultaseră? Vedem dar că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor“ (Evrei 3:7-19).

Dumnezeu are mari rețineri să dea oamenilor semne pentru că minunile nu sfințesc pe nimeni. Aduceți-vă aminte de controversa dintre Domnul Isus și evreii din generația Lui:

„Atunci unii din cărturari şi din Farisei au luat cuvântul, şi I-au zis: ,,Învăţătorule, am vrea să vedem un semn dela Tine!” Drept răspuns, El le-a zis: ,,Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona. Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului“ (Mat. 12:38-40).

Nici umblarea pe apă, nici schimbarea apei în vin, nici vindecările și nici înmulțirea pâinilor și peștilor n-au reușit să schimbe viețile celor ce le-au văzut. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a hotărât ca singurul semn păstrat perpetuu înaintea ochilor și conștiinței oamenilor să fie moartea și învierea Fiului Său. Este singurul „semn“ care ne poate salva și ne poate schimba viața și destinul.

Așa că Dumnezeu îl călăuzește pe Ilie să treacă de la Ghilgal la Betel, de la Betel la Ierihon și de la Ierihon dincolo de Iordan, în regiunea muntoasă de pe care-i arătase lui Moise țara promisă și unde-l și îngropase. Este semnificativ că Ilie va pleca „discret“ cam din același loc în care Dumnezeu a ascuns trupul lui Moise, probabil tot ca să nu se transforme într-un loc venerat cu „moaște sfinte“. Despre pericolul acesta și despre lupta care s-a dat pentru trupul lui Moise ne spune Iuda în epistola sa din Noul Testament:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: ,,Domnul să te mustre!“ (Iuda 9).

Fiii proorocilor care erau în Ierihon i-au primit entuziaști pe Ilie și Elisei, gata să asiste la evenimentul supranatural care avea să urmeze:

„Fii proorocilor, cari erau la Ierihon, s-au apropiat de Elisei, şi i-au zis: ,,Ştii că Domnul răpeşte azi pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: ,,Ştiu şi eu; dar tăceţi.” Ilie i-a zis: ,,Rămâi aici, te rog, căci Domnul mă trimete la Iordan.” El a răspuns: ,,Viu este Domnul şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi.” Şi amândoi
şi-au văzut de drum. Cincizeci de inşi dintre fiii proorocilor au sosit şi s-au oprit la o depărtare oarecare în faţa lor, şi ei amândoi s-au oprit pe malul Iordanului. Atunci Ilie şi-a luat mantaua, a făcut-o sul, şi a lovit cu ea apele, cari s-au despărţit într-o parte şi într-alta, şi au trecut amândoi pe uscat“ (2 Regi 2:5-8).

Dialogul dintre Ilie și Elisei dincolo de Iordan scoate în relief dragostea profetului pentru slujitorul lui și dorința înfocată a lui Elisei de a intra în slujba profetică pentru a continua lucrarea lui Ilie:

„După ce au trecut, Ilie a zis lui Elisei: ,,Cere ce vrei să-ţi fac, înainte ca să fiu răpit dela tine.” Elisei a răspuns: ,,Te rog să vină peste mine o îndoită măsură din duhul tău!“ (2 Regi 2:9).

Cuvintele lui Elisei trebuie înțelese în contextul cultural-religios al evreilor. Deși în țară existau o mulțime de fii ai profeților și, fără îndoială, alți profeți, Elisei cere să fie „cel dintâi dintre ei“ în moștenirea puterii de slujire. „O îndoită măsură“ era partea întâiului născut cu drept de moștenitor:

„Ci să recunoască de întâi născut …, şi să-i dea o parte îndoită din averea lui; căci fiul acesta este cel dintâi rod al puterii lui, şi lui i se cuvine dreptul de întâi născut“ (Deut. 21:17).

Intrarea în slujba Domnului nu se moștenește și nu se poate transmite prin voința omului. Dumnezeu nu dă nimănui dreptul sau autoritatea de a promova pe cineva în slujirea divină. Numai El o face pentru că este lucrarea Lui. Oamenii pot doar să recunoască „punerea deoparte“ atunci când ea este făcută de Dumnezeu. Degeaba au inventat oamenii religioși orgolioasa „succesiune apostolică“. Ea este o lucrare omenească, fără nici o acoperire în textul Scripturii. Urmăriți cât de reținut este în această privință chiar și un profet de talia lui Ilie:

„Ilie a zis: ,,Greu lucru ceri. Dar dacă mă vei vedea când voi fi răpit dela tine, aşa ţi se va întâmpla; dacă nu, nu ţi se va întâmpla aşa“ (2 Regi 2:10).

Ilie așează răspunsul la cererea lui Elisei în mâinile lui Dumnezeu. Dacă El îi va dărui lui Elisei vedere spirituală ca să pătrundă realitatea unui act supranatural, dincolo de vederea obișnuită a oamenilor, înseamnă că Elisei a fost promovat și înzestrat pentru slujirea profetică. Proba practică trebuia să fie deci posibilitatea de a pătrunde dincolo de realitatea materială spre orizontul cerului spre care se îndrepta Ilie:

„Pe când mergeau ei vorbind, iată că un car de foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul, şi Ilie s-a înălţat la cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: ,,Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călărimea lui!” Şi nu l-a mai văzut. Apucându-şi hainele, le-a sfâşiat în două bucăţi, şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie“ (2 Regi 2:11-13a).

Asocierea lui Ilie cu aducerea ploii și cu acest car metaforic amintit de Elisei i-a făcut pe creștinii din România să proclame „o zi de sfântul Ilie“ pe data de 20 Iulie, când plouă câteodată torențial și tunetele seamănă cu duruitul unor roți de care pe deasupra norilor.

Textul este dens în semnificații și s-ar cuveni analizat pe îndelete. N-o putem însă face aici. Este suficient să spunem că avem de a face cu o exclamație și cu un gest simbolic de mare tristețe. Exclamația dă pe față că Elisei era convins că toată puterea lui Israel fusese investită până atunci în Ilie. Profetul fusese „o armată“ dintr-un singur om, dar ce om! Tot carul și toată călărimea lui Israel nu făceau cât putea face Ilie!

Textul ne spune apoi că Elisei a privit după Ilie până când „nu l-a mai văzut“. Cred că acesta a fost motivul tristeții din care s-a născut sfâșierea veșmintelor. Elisei l-a văzut pe Ilie înălțându-se la cer și apoi … nu l-a mai văzut. Ce putea el să înțeleagă din aceasta? A primit sau nu a primit promovarea în slujba profetică? Deocamdată avea în mână „mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie“. Ea fusese instrumentul minunilor, ca odinioară toiagul lui Moise. Cu ea despicase Ilie apele Iordanului. Și tot cu ea se apropie acum de Iordan Elisei, îndoielnic și doritor de o confirmare divină:

„Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: ,,Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?” Şi a lovit apele, cari s-au despărţit într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut“ (2 Regi 2:13b-14).

Elisei nu oftează după Ilie, ci după Dumnezeul lui Ilie. Slujitorii lui Dumnezeu trec dincolo de orizont, dar Dumnezeu rămâne mereu același, gata mereu să-i folosească pe cei ce doresc din toată inima să i se pună la dispoziție. Faptul că apele s-au despicat și de data aceasta și Elisei n-a trebuit să înoate spre celălalt mal, a fost „semnul“ ca Elisei va fi de-acum urmașul marelui profet. Aceasta a fost concluzia logică pe care au tras-o fiii proorocilor:

„Fiii proorocilor cari erau în faţa Ierihonului, când l-au văzut, au zis: ,,Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui“ (2 Regi 2:15).

Închinarea aceasta n-a dovedit însă că acești „spectatori“ au priceput cu adevărat amplitudinea evenimentului la care tocmai asistaseră. Expresia folosită anterior de ei, „Răpit deasupra capului tău“ este o expresie complexă cu scopuri multiple. Ea (1) poate avea o semnificație spațială, subliniind că Ilie va fi luat „sus“, în văzduh, sau (2) poate avea o semnificație metaforică care subliniază natura de dincolo de înțelegerea rațională a fenomenului. Ilie va pleca spre cer prin ceva de neconceput, de neimaginat și imposibil de înțeles. Se pare că fiii proorocilor au folosit-o în sensul de „levitație“ sau „teleportare“ deasupra suprafeței pământului, nu ca pe o veritabilă plecare dinspre pământ la cer. Ei au crezut că Dumnezeu l-a înălțat doar puțin pe sus și apoi l-a omorât, dând cu el de pământ! Ce caraghios! Elisei și-a dat seama repede de aceasta și i-a lăsat să se facă de râs în râvna lor nepricepută și lipsită de credință:

„Ei i-au zis: ,,Iată că între slujitorii tăi sunt cincizeci de oameni viteji; vrei să se ducă să caute pe stăpânul tău?” Poate că Duhul Domnului l-a dus şi l-a aruncat pe vreun munte sau în vreo vale.” El a răspuns: ,,Nu-i trimeteţi.” Dar ei au stăruit multă vreme de el. Şi el a zis: ,,Trimeteţi-i.” Au trimes pe cei cincizeci de oameni, cari au căutat pe Ilie trei zile şi nu l-au găsit. Când s-au întors la Elisei, care era la Ierihon, el le-a zis: ,,Nu v-am spus să nu vă duceţi?“ (2 Regi 2:16-18)

Abilitatea pătrunderii în supranaturalul divin nu se poate învăța la școală. Ea este un dar divin. Acești fii ai proorocilor (și mulți alții asemenea lor) o dovedesc cu prisosință.

Slujirea profetică a lui Elisei este apoi confirmată simbolic prin vindecarea apelor rele din Ierihon. Între Ilie și Elisei a existat o deosebire în natura și scopul lucrării. Fiecare dintre cei doi au ilustrat un alt aspect al puterii dumnezeiești. Prin Ilie, Dumnezeu și-a arătat puterea ca să judece poporul idolatru și să-l aducă înapoi prin pedeapsă. Prin Elisei, Dumnezeu avea să-și dezvăluie puterea prin binecuvântări trimise peste un popor pocăit.

„Oamenii din cetate au zis lui Elisei: ,,Iată, aşezarea cetăţii este bună, după cum vede domnul meu; dar apele sunt rele, şi ţara este stearpă.” El a zis: ,,Aduceţi-mi un blid nou şi puneţi sare în el.” Şi i-au adus. Apoi s-a dus la izvorul apelor, şi a aruncat sare în el, şi a zis: ,,Aşa vorbeşte Domnul: „Vindec apele acestea; nu va mai veni din ele nici moarte, nici sterpiciune.” Şi apele au fost vindecate până în ziua aceasta, după cuvântul pe care-l rostise Domnul“ (2 Regi 2:19-22).

Simbolic vorbind, vasul de pământ a trebuit să fie nou pentru că și „vasul“ ales de Dumnezeu pentru lucrare era unul nou. Iar „sarea“ lui era menită să vindece și să facă roditor „ogorul“ în care fusese trimis să lucreze.

Este interesant că „măsura dublă“ primită de Elisei din puterea lui Ilie este subliniată în Biblie prin numărul dublu de minuni pe care le-a săvârșit. Biblia consemnează patrusprezecee minuni făcute de Dumnezeu prin Ilie și douăzeci și opt  făcute prin Elisei:

Minunile săvârșite prin Ilie:

(1) oprirea ploii timp de 3 ani și jumătate (1Regi 17:1)
(2) hrănit de corbi (1Regii 17:4)
(3) înmulțirea untdelemnului și a făinii (1 Regi 17:14)
(4) învierea fiului văduvei din Sarepta (1 Regii 17:22)
(5) pogorârea focului din cer pe altar (1 Regi 18:38)
(6) aducerea ploii (1 Regi 18:45)
(7) vestirea morții fiilor lui Ahab (1 Regi 21:22)
(8) vestirea că Izabela va fi mâncată de câini (1 Regi 21:23)
(9) vestirea că Ahazia va muri de boala lui (2 Regi 1:4)
(10) pogorârea focului din cer peste 50 de ostași (2 Regi 2:10)
(11) pogorârea focului din cer peste alți 50 de ostași (2 Regi 2:12)
(12) despărțirea apelor Iordanului (2 Regi 2:8)
(13) vestirea că Elisei va primi o măsură dublă de putere (2 Regi 2:10)
(14) înălțarea la cer într-un vârtej de vânt (2 Regi 2:11)

Minunile săvârșite prin Elisei:

(1) despărțirea apelor Iordanului (2 Regi 2:14);
(2) vindecarea apelor la Ierihon (2 Regi 2:21);
(3) blestemarea băiețașilor la Betel (2 Regi 2:24);
(4) umplerea gropilor cu apă (2 Regi 3:15);
(5) apele însângerate (2 Regi 3:22);
(6) înmulțirea untdelemnului văduvei (2 Regi 4:1-7);
(7) prezicerea unei nașteri (2 Regi 4:14-17);
(8) învierea unui copil (2 Regi 4:32-37);
(9) neutralizarea otrăvii din oala cu ciorbă (2 Regi 4:38-41);
(10) înmulțirea pâinilor de orz (2 Regi 4:42-44);
(11) vindecarea lui Naaman, leprosul (2 Regi 5:1-27);
(12) aflarea smecheriei lui Ghehazi (2 Regi 5:26);
(13) umplerea lui Ghehazi cu lepră (2 Regi 5:27)
(14) plutirea unei securi de fier (2 Regi 6:1-7);
(15) aflarea planurilor sirienilor (2 Regi 6:18)
(16) deschiderea ochilor spirituali ai slujitorului (2 Regi 6:15-16);
(17) orbirea armatei siriene (2 Regi 6:8-23);
(18) redarea vederii pentru armata sirienilor (2 Regi 6:20);
(19) vestirea belșugului pentru Samaria împresurată (2 Regi 6:24 – 7:20);
(20) vestirea că slujitorul regal va vedea, dar nu va mânca din belșug (2 Regi 7:2);
(21) păcălirea sirienilor cu vuietul de care (2 Regi 7:6);
(22) vestirea unei foamete de șapte ani (2 Regi 8:1);
(23) vestirea morții lui Ben Hadad (2 Regi 8:10);
(24) vestirea cruzimii lui Hazael față de Israel (2 Regi 8:12);
(25) vestirea că Iehu va nimici casa lui Ahab (2 regi 9:7);
(26) vestirea că Ioas îi va bate pe sirieni la Afec (2 Regi 13:17);
(27) vestirea că Ioas nu-i va zdrobi de tot pe sirieni (2 Regi 13:19);
(28) învierea mortului prin atingerea de oasele lui Elisei (2 Regi 13:21).

Manifestarea puterii lui Dumnezeu nu-i mișcă însă pe toți oamenii. Vestea „înălțării lui Ilie“ s-a răspândit fără îndoială repede în Israel, dar nu toți au primit-o cu credință și respect. Capitolul se încheie descriind soarta celor care-și bat joc de lucrarea lui Dumnezeu, săvârșind un fel de „hulă“ care nu se iartă:

„De acolo s-a suit la Betel. Şi pe când mergea pe drum, nişte băieţaşi au ieşit din cetate, şi şi-au bătut joc de el. Ei îi ziceau: ,,Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!” El s-a întors să-i privească, şi i-a blestemat în Numele Domnului. Atunci au ieşit doi urşi din pădure, şi au sfâşiat patruzeci şi doi din aceşti copii. De acolo s-a dus pe muntele Carmel, de unde s-a întors la Samaria“ (2 Regi 2:23-25).

Strigătele băiețandrilor adolescentini trebuiesc înțelese în contextul înălțării lui Ilie la cer. Ele spuneau de fapt: „Hei, tu care ne spui că Ilie a plecat la cer, suie-te și tu după el! Suie-te după el, cheliosule!“ Batjocoritori au fost, sunt și o să mai fie. Soarta lor a fost, este și va fi pedeapsa și pierzarea:

„Înainte de toate, să ştiţi că în zilele din urmă vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trăi după poftele lor şi vor zice: ,,Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau dela începutul zidirii!“ (2 Petru 3:3-4).

Cei care-și bat joc de revenirea din cer a Domnului nostru, Isus Christos, vor fi pedepsiți ca și cei care au batjocorit înălțarea lui Ilie la cer.

Tipologic și istoric, Ilie este eternul nostru contemporan. Ne întâlnim cu el în trecutul citit în istoria lui Israel, în prezentul despre care ne vorbește Domnul Isus și apostolul Iacov și în viitorul profetic al zilelor din urmă descris  în cartea Apocalipsei (comentatorii cred că Ilie este unul din cei doi martori dinaintea revenirii Domnului în Apocalipsa 11:3-12).

„Ba încă, adevărat vă spun că, pe vremea lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, şi când a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimes la nici una din ele, afară de o văduvă din Sarepta Sidonului“ (Luca 4:25-26).

Lucrarea lui Dumnezeu se va face mereu „în stilul lui Ilie“, cu minuni rezervate doar celor care cred, indiferent din ce neam sau națiune fac parte și sub disprețul celor batjocoriți „în propria lor cetate“. Cei din Nazaret L-au împiedicat cu necredința lor să facă minuni pentru ei, iar El a știut că zic despre El: „Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți!“ Adică, „cu ce te ajuți pe tine din toate minunile astea? Dacă ești ceea ce te pretinzi, cum de ți se întâmplă chiar Ție atâtea rele și necazuri?“ „Doctorul Isus, a făcut minuni pentru toți, cu o singură excepție! Niciodată n-a făcut una singură pentru … El însuși!  Chiar și pe cruce Îi vor striga: „Dă-te jos de pe cruce, dacă ești Fiul lui Dumnezeu!“

Și noi, cei care vom fi ridicați la cer într-o zi, putem fi, acum și aici, părtași puterii minunate a lui Dumnezeu. Dacă avem credința și ascultarea lui Ilie lucrarea lui Dumnezeu îi va întoarce și astăzi pe oameni la El :

„Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit. Ilie era un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi; şi s-a rugat cu stăruinţă să nu ploaie, şi n-a plouat deloc în ţară trei ani şi şase luni. Apoi s-a rugat din nou, şi cerul a dat ploaie, şi pământul
şi-a dat rodul. Fraţilor, dacă s-a rătăcit vreunul dintre voi dela adevăr, şi-l întoarce un altul, să ştiţi că cine întoarce pe un păcătos dela rătăcirea căii lui, va mântui un suflet dela moarte, şi va acoperi o sumedenie de păcate“ (Iacov 5:17).

Sursa http://barzilaiendan.wordpress.com/2012/06/19/arhivele-regale-17-inaltarea-lui-ilie-2-regi-21-14/

 

Comentariu literar al romanului „Noaptea de sânziene” de Mircea Eliade

http://www.cadranpolitic.ro/comentariu-literar-al-romanului-noaptea-de-sanziene-de-mircea-eliade/

SÂNTILIE, „Căruțașul Raiului”…

Poate cel mai important personaj din panteonul nostru popular, este justițiarul Sântilie. Divinitate solară și meteorologică, Sântilie este patron al ploii și al fulgerului, al tunetului și al grindinei. În recuzita lui se regăsesc însemnele specifice zeilor solari (trăsura cu roţi de foc, caii înaripaţi, biciul din care scapără fulgere), iar în suita lui o pleiadă de personaje mitice, piroforice, împreună cu care stăpânește întreaga lună a lui Cuptor.

Despre „căruțașul Raiului” circulă un număr impresionant de povești și legende. Culese în urmă cu un veac de etnologi ca Elena-Niculiță Voronca, S.Fl.Marian, A.Gorovei sau Tudor Pamfile, îl situează pe miticul nostru Sântilie în panteonul universal, alături de ceilalți zei solari precum slavul Perun, scandinavul Thor, germanicul Donner, Jupiter sau Zeus.

„De când cu începutul lumii, Dumnezeu a dat Pământul în stăpânirea dracului, numai că i-a zis să se poarte bine… Înmulțindu-se diavolii, Sf. Ilie a rugat cu atâta credinţă pe Dumnezeu să-i dea putere asupra lor, până i-a trimis Dumnezeu car de foc şi patru cai cu aripi, şi l-a luat la cer… Dumnezeu i-a dat tunetul şi fulgerul, şi când a slobozit Sf. Ilie tunetul în draci, cu gândul să-i prăpădească pe toţi, cerul şi pământul s-au cutremurat. Dar Dumnezeu s-a supărat tare că a zis că şi dracii sunt buni la ceva; de n-ar fi ei, oamenii nu vor avea frică. Pentru aceasta i-a luat o mână şi un picior Sfântului Ilie, că altfel era prea tare“.

„Cerul este o movilă nemărginită. Sf. Ilie obişnuieşte să iasă cu carul său ba la primblare, ba cu treburi de ale casei. Carul lui e lucru sfânt, dumnezeiesc, nedat lumii să-l vadă, şi de aceea, când iese, acoperă cerul cu un nour. Acest car, spre a nu rapagà (aluneca) în mersul său, are pe talpa roţii cuie mari ce-i slujesc la înţepenire. Aceste cuie, găurind bolta cerească, lasă să curgă ploaia.” „Sf. Ilie orânduieşte cu piatra; el rădică gheaţa în nori de sub pământ, umblă cu căruţa şi c-un mai tot o sfarmă”.

„Sântilie e geambaş mare, are căruţă cu cai de scot foc pe nări. Sunt potcoviţi cu potcoave de argint şi, când îi goneşte, bat din copite şi scapără, şi de aceea se văd fulgerele. Şi când aleargă căruţa prin cer, face mare hărmălaie, că-s drumurile rele; la noi pe pământ se aude atunci tunând”.

„Se zice că mai demult Dumnezeu se cam asemăna în putere cu diavolul şi cum ziditorul era iubitor de pace, a făcut un zapis cu diavolul, ca să poată trăi liniștiți. Ce se gândi însă Sf. Ilie: nici una, nici două, fură zapisul de la diavol şi o rupse la fugă în cer. Dracul se luă după dânsul, îl apucă pe Sf. Ilie de picior… carnea s-a rupt din piciorul sfântului şi a rămas în mâna diavolului care a picat din nou pe pământ. De atunci Sf. Ilie a rămas, ca şi noi, cu acea scobitură în talpa piciorului, căci, cum se vede, talpa nu-i otova. Pentru asta Dumnezeu i-a mulţămit îndeajuns, dar, știind că diavolul nu are să-l mai lase în pace, i-a dat tunetul şi trăsnetul pe seamă”.

„Cum se apucă dracii de zavistii, de răscolesc norii, Sântilie înhamă caii la căruță, pleacă prin cer și începe să trăsnească după ei. Ei când îl aud, fug de se prăpădesc și se pitulează pe unde pot. Dracii se pitulează mai mult după câini și se vâră în capre. De aceea, pe vreme de furtună, nu e bine să lași câini și capre pe alături, nici să stai pe la strâmtori, pe unde poate să treacă vreun drac, ori să te pitulezi prin scorburi, că se poate întâmpla să fie vreun drac pitulat acolo, și când va trăsni pe drac, te trăsnește și pe tine. Ferestrele și ușile caselor să nu le lași deschise, că poate să se aciueze vreo spurcăciune de drac în casă și s-o trăsnească. Dracul trage mai mult la carpen și de aceea e bine să nu pui la casă lemn de carpen ori să te adăpostești sub carpeni în vreme de furtună. Mai bine să te plouă decât să te duci la adăposturi, că la adăposturi se duc și dracii.”

MOȘII DE SÂNTILIE

Sărbătoarea Sfântului Ilie este închinată şi cultului strămoşilor, însă – spre deosebire de ceilalți Moși de peste an – acum sunt pomeniți îndeosebi copii morţi. Azi noapte am avut ceruri deschise. „În noaptea de Sf. Ilie vin morții din cimitir la casele unde-or trăit să ceară pită și beutură, că li s-or făcut cald și au gura uscată: noi dăm pomană la ăi săraci colac din cuptor și un păhar de vinars și spunem: de sufletul morților … De facem așe, Sf. Ilie ne dă ploaie caldă și așezată la holdă” (Marcel Lapteș – Timpul și sărbătorile țăranului român)

Moşii de Sântilie, celebrați în paralel cu serbările solare, invocau spiritele morților care, potrivit credinței, se întorceau acasă. Astăzi, femeile împart copiilor mere scuturate dintr-un măr neatins, să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Cutuma cerea ca merele de vară să nu se culeagă până în ziua de Sântilie, pentru că mărul este un dar făcut de Dumnezeu Sfântului. „Dintâi şi-ntâi din măr Sfântu’ Ilie a gustat. Mărul e copacul lui Sfântu’Ilie, de aceea Dumnezeu i-a spus: „Apoi dar, Ilie, până-n ziua ta să nu se mănânce merele, tocmai de ziua ta să guste întâi.”(Elena Niculiţă-Voronca – Datinile și credințele poporului român).

Considerat patron al merelor timpurii, Sântilie este singurul care poate da dezlegare la consumul acestor fructe. În unele sate, înainte de a fi oferite drept ofrandă, merele erau sfințite în biserică, pentru a se preschimba în mere de aur pe lumea cealaltă. „Mai de demult, duceam de Sf. Ilie, la biserică, merinde de sfânțit pântru ăi morți, da’ prima oară dădeam la popă mere … de vară …să le ogoim setea la morți…”

CALENDARUL APICOL – „RETEZATUL STUPILOR”

Lui Sântilie i se mai spune și Sfântul Albinelor, iar din culegerile etnologului Marcel Lapteș aflăm că „într-o zi, după ce-o trăsnit o mulțime de draci, o poposit la o prisacă să se odihnească și nici o albină nu l-o înțepat… atunci o zâs: voi îți fi în grija me…și de atunci tăți stuparii o țân”.

În ajunu de Sântilie, prisăcarul trebuie să se roage şi să postească, să-și pregătească vasele respectând un întreg ritual, să dea de pomană miere și faguri într-un cadru festiv, de mare sărbătoare. Sărbătoarea, de mare importanță pentru calendarul apicol, se numește „retezatul stupilor” sau „tunsul stupilor”. Este vorba despre recoltarea mierii, eveniment ce prilejuia odinioară o pomană aparte, încheiată cu o petrecere la casa prisăcarului. Mierea, considerată dintotdeauna un aliment sacru, hrană a zeilor și ofrandă adusă Moșilor, capătă în această zi proprietăți magice, de vindecare și protecție.

Toate poveștile spun despre albină că este sfântă, divinitate zoomorfă solară, caracterizată de hărnicie, înțelepciune și conviețuire comunitară perfectă. Există totuși o legendă care povestește că, într-o bună zi, albina s-a certat cu părinţii ei, iar Sfântul Ilie auzind asta, s-a mâniat grozav şi a lovit-o cu biciul lui de foc. Se spune că de atunci are albina dungi negre pe corp şi mijlocul subţire, după cum a încins-o Sântilie cu biciul în jurul trupului.

Atunci când se va-ntoarce Israel…https://www.youtube.com/watch?v=WUxsdbq6Jzo&list=RDGAOoaoAQGU4&index=10

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*