(Dupa aceasta pandalie urmeaza alta zombalie!)Există un virus zombie în viața reală? Misterele groazei: poate fi cu adevărat o apocalipsă zombie …Guvernul SUA le spune americanilor să se pregătească de o Apocalipsă Zombi… Asta ar trebui facut in toata TARA…Oameni de la varful Primariei Capitalei vor ajunge la puscarie. Nicusor Dan anunta investigarea marilor afaceri din ultimii ani… Atentie la alimentele care-ti “mananca” din calciu! Ce boli risti si ce solutii ai la indemana… Se imbolnaveste lumea (ne)buna… Acest individ tatuat predă într-o școală din Franța neomarxistă și ar vrea să instruiască și copiii… de grădiniță! Poporule Desteptator-de ce nu trezesti toata TARA furata,mintita,spurcata de PeSeDismele multilateral de ilegale,pe care este cladita Biata Romanie !? Daca nu confisca averile dobandite prin privati-hotie-fesenie,inseamna ca sunt cu totii imbarligati si ne cheltuie degeaba E CLAR?… Ca si la mineriada si Decembriada,se fura totul,inclusiv suflete nevinovate…Colonel spagar in armata. Si-a furat propria unitate militara de la Deveselu, impreuna cu alti patru ofiteri… Sa ajutam pe Boschetarii trandafirii, inradacinati prin pile,relatii si cunostinte, pentru a ne devora banii nostri sa… Prietena lui Firea, Turcheș Ablachim, a părăsit astăzi ASSMB. Căți bani trebuie să înapoieze instituției...Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament…Ce înseamnă ispăşirea substitutivă?IZBĂVIREA DE SUB ROBIA LEGIIRom.7:1-25…Angajat al Administrației Biden travestit ce practică perversiuni sexuale cu bărbați în rol de patrupede
In loc sa se pocaiasca pentru hotii si minciuni,tupeistii baroni…Oprisan, furios ca a fost debarcat: „Vrancenii au cazut prada minciunilor oponentilor”…Amintiri din comunism: Frig în case, apă caldă cu program, alimente pe cartelă…Cum au înțeles românii libertatea: în zilele Revoluției s-a furat pe rupte, de la căciuli și cojoace, la covoare, cârnați și conserve(inclusiv banii si sutienul tov. prim secretar de la Iasi-Ghitulica, punandu-se astfel Temelia Pesedismului multilateral de mincinos si hot Izbăvirea de sub robia păcatului…O interpretare a suferinței…Puterea invierii…Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu- de James Montgomery Boice… Top 30 Cele mai frumoase filme creștine „Robinson Crusoe” – Daniel Defoe | Recenzie…
Isus Hristos a fost singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre…Omul este creat, ca sa fie liber de pacat! (daca vrea…) Ganduri cu privire ca ispasirea realizata de Hristos …A doua venire a Domnului Isus – Pilda talanţilor… PARABOLA TALANȚILOR ÎN PREDICI, COMENTARII ȘI ARTĂ…Pilda cu talanţii şi pilda cu minele – Matei 25:14-30; Luca 19:11-28… In ce sens sunt oamenii: „dumnezei”? – Ioan 10:34… Deosebirea esenţială dintre Isus şi diavol (Evanghelia după Ioan 8)… Evanghelia după Ioan… O iesle… Știința și credința în Dumnezeu – de Iosif Țon’Daca …Dumnezeu e bun, de ce exista atat de mult rau in lume? Raspunde pastorul Iosif Ton; Ce Este Credința?Înainte de răpirea Bisericii zidită (nu din pietre seci si fiare) ci din pietre (oameni) vii, care-l acceptă pe Iisuss drept CAP, nu coadă , (precum se puneau peste ţapul ispăşitor– nelegiuirile)să puneţi peste El toate murdăriile din inimile neînnoite din nou, (Matei, cap 15/10-20) căci sunt mai scârboase decât cele toaletare! Mărturisiţi-vă Lui şi aruncaţi-le peste Mielul Pascal, ca să „facă ispăşire pentru păcatele norodului,” (Evrei, cap.2/17) , căci Iisuss a înlocuit toate arderile şi jertfele de tot, la Golgota, unde a ars în locul fiecăruia şi a mistuit toate păcătuirile, ca să nu ne mai otrăvim cu ele niciodată căci, prin pocăinţă şi credinţă, ne-a golit de sine şi ne-a umplut cu Plinătatea învăţăturilor Lui, ca să intrăm nu în Arca lui Noe, ci în Corabia-” Salvarea” Cristică; Grăbiti-vă, căci uşa urmează a se închide şi miliardele de oameni (nenăscuţi din nou) vor rămâne pe dinafară, ca în vremea potopului.” Ceilalţi oameni,… nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor ” (Ap.9/20,21) şi, au ajuns în iazul de foc- moartea a doua,cu toate “”datoriile”” neplătite… (Ap.20)
(Cand un putinel cu sufletul zdrentuit si dezbracat se joaca pe langa butoiul cu pulbere, inseamna ca o cauta cu lumanarea pe Doamna Apocalipsa…)Cristian Pîrvulescu: Planul lui Putin e pus la punct de mulți ani. Așteptăm în Ucraina un atac necruțător, aerian și cu rachete
https://www.digi24.ro/stiri/externe/cristian-pirvulescu-planul-lui-putin-e-pus-la-punct-de-multi-ani-asteptam-in-ucraina-un-atac-necrutator-aerian-si-cu-rachete-1812263
Guvernul SUA le spune americanilor să se pregătească de o Apocalipsă Zombi
https://www.digi24.ro/stiri/externe/mapamond/guvernul-sua-le-spune-americanilor-sa-se-pregateasca-de-o-apocalipsa-zombi-1462735
(Dupa aceasta pandalie urmeaza alta zombalie!)Există un virus zombie în viața reală? Misterele groazei: poate fi cu adevărat o apocalipsă zombie
Trăim într-o lume volatilă și imprevizibilă. Înainte, omenirea poate aștepta orice rând. Prin urmare, este recomandabil să vă pregătiți pentru cele mai incredibile evenimente. De exemplu, știi cum să supraviețuiești unei apocalipse zombie? Nu vă puteți imagina ce este? Atunci ai noroc. Majoritatea populației a auzit deja despre infecții probabile care transformă oamenii obișnuiți în spirite rele fără minte, având o singură pasiune – să infecteze pe toți cei din jur. Să încercăm să ne dăm seama cum să supraviețuim într-o apocalipsă zombi și dacă o astfel de posibilitate există, în principiu.
Despre ce eveniment vorbim
Trebuie să spunem imediat că nimeni nu a descris științific o situație în care o mare parte a populației lumii cade sub influența unui virus acum necunoscut. Astfel de orori se regăsesc în filme și cărți. Dar o apocalipsă zombie în viața reală nu este mai puțin probabilă decât un război nuclear. Se poate întâmpla și mai brusc, fără pregătire. De exemplu, motivul transformării oamenilor în zombi va fi unul dintre virusurile necunoscute științei, odihnindu-se în grosimea ghețarilor. Și faptul că se topesc cu o viteză din ce în ce mai mare este raportat periodic de către mass-media, iar experții nu prezic că acest proces se va opri. Adică a presupune apariția unui astfel de fenomen ca apocalipsă zombie în viața reală înseamnă a te pregăti pentru pericol. Iar cel care este avertizat are șanse mai mari să rămână într-o stare normală.
Cine este un zombie?
Știința nu este capabilă să răspundă în mod fiabil la o astfel de întrebare. Probabil, astfel de evoluții sunt în curs de desfășurare, dar ascunse, fără anunțarea rezultatelor către public. Vom folosi informațiile care operează la Hollywood. Zombii sunt oameni care au fost atacați de viruși, de fapt, au reînviat morți. Principalele lor caracteristici:
- mâncați carne umană și prăjiturile nu-i atrag;
- mișcați încet, dar persistent;
- preferă să vâneze în grupuri mari;
- mor cu distrugerea fizică a creierului;
- reacționează la sunete, lumină, miros.
De ce se tem zombii?
Să rezonăm. Plecăm de la presupunerea că zombii sunt corpuri care și-au păstrat capacitatea de a se mișca cumva în căutarea hranei, dar au pierdut toate celelalte calități umane, inclusiv sentimentele. Frica este una dintre ele. El, așa cum s-a aflat în Grecia Antică, este unul dintre instinctele de bază ale unei ființe vii. Adică, nu este nimic de descoperit pentru o lungă perioadă de timp – zombii nu au emoții, aceste creaturi sunt incapabile să se teamă a priori. Este imposibil să le influențăm prin amenințări. Va trebui să ne luptăm. Există o singură modalitate de a distruge zombi – prin distrugerea creierului care comandă trupul mort. Adică, trebuie să vă gândiți în avans la a avea o armă împotriva zombilor. Există multe opțiuni aici, mai ales că omenirea de-a lungul istoriei sale a îmbunătățit metodele de crimă. Dar mai multe despre asta mai târziu.
Cum să supraviețuiești apocalipsei zombie?
În ciuda lipsei de informații fiabile despre un astfel de dezastru, instrucțiunile au fost mult timp scrise. Entuziaștii au răspândit cu succes sfaturi cu privire la modul de supraviețuire a apocalipsei zombie. În general, tehnicile pot fi împărțite în mai multe opțiuni care ar trebui luate în considerare separat. Există sfaturi pentru familii și cetățeni singuri, cei care sunt prinși într-un dezastru într-un apartament, casă și birou. Este clar că algoritmul de salvare depinde de condițiile de pornire. De exemplu, dacă apare o epidemie bruscă în timp ce călătoriți într-un metrou sau autobuz aglomerat, pur și simplu nu există scăpare. Oamenii vor transmite instantaneu virusul de-a lungul unui lanț cu respirație sau salivă, primul infectat va mușca restul. Drept urmare, banda morților este gata. Armele împotriva zombilor în această situație sunt inutile, vor zdrobi masa. De fapt, atunci când organizezi o salvare, este important să eviți cât mai mult timp contactul cu cei infectați, să te ascunzi, uitând de curaj. Nu există loc pentru eroism. Numai proprietarul unei arme atomice poate ucide pe toată lumea, deoarece peste șapte miliarde de oameni trăiesc deja pe planetă. În cazul unei epidemii, majoritatea se vor alătura hoardelor morților vii.
Plan de salvare solo
Să începem să analizăm recomandări despre modul de supraviețuire într-o apocalipsă zombi, cu cetățeni non-familiali, sexul nu contează. În primul rând, este necesar să baricadăm ferestrele și ușile, adică să ne izolăm de lumea exterioară. Apoi începeți să numărați și să sortați stocurile. Adevărata apocalipsă zombi din oraș este Armageddon, mai ales la început. Morții vor cutreiera în căutarea prăzii. Se vor organiza în turme și vor ataca tot ce se mișcă, deci este mai bine să așteptați. Va dura, conform calculelor, aproximativ două săptămâni. Prin urmare, trebuie să vă aprovizionați imediat cu apă și alimente. Ar trebui să luați numai produse care nu sunt supuse deteriorării rapide: conserve, biscuiți și altele asemenea. Nu faceți schimb de cereale, va fi imposibil să le gătiți în oraș. Angajații companiilor de furnizare a energiei vor fi consumați foarte repede.
Cum să alegi haine
Un punct important al planului numit: „cum să supraviețuiești într-o apocalipsă zombie” este capacitatea de a se echipa corespunzător. Ar trebui să se înțeleagă că lumea s-a schimbat complet și, prin urmare, nu este la modă. Hainele și încălțămintea trebuie să fie rezistente, cât mai confortabile și mai rezistente posibil. Stilul sport este exact ceea ce ai nevoie. Pregătește, de asemenea, un rucsac sau o geantă, în care se potrivește un cuțit, mâncare, apă, frânghie, chibrituri sau o brichetă, lanternă, mască cu gaz, medicament, schimb de haine. Nu lua prea mult. Aruncați tot ce nu aveți nevoie. În loc de documente, puneți un dispozitiv de blocare sau o șurubelniță. În general, trebuie să vă concentrați asupra instrumentelor, acestea se vor dovedi foarte utile atunci când vine timpul să ieșiți pe drum. Și în oraș nu există nicio șansă de a supraviețui.
Planul cetățenilor de familie
Nu ne vom repeta. Să descriem doar trăsăturile comportamentului. Copiii trebuie instruiți și echipați cu deosebită atenție. Pot deveni pradă ușoară chiar și pentru zombi singuri. Aceste creaturi miros mirosul, prin urmare, trebuie să scapi de el. Orice lucru la îndemână va face: colonie, parfum, parfumuri alimentare, benzină sau kerosen. Asigurați-vă că ați udat bine oricare dintre fluidele de mai sus pe copii când ați ieșit la drum. Este mai bine să așezați bebelușii într-un rucsac pentru a facilita mișcarea. Va trebui să călătorim în linii de la un apartament la altul, oprindu-ne să ne odihnim. Fiecare cameră trebuie să fie bine baricadată, trebuie luate toate măsurile de securitate.
De unde să obțineți mâncare, apă și arme?
Unul dintre cei mai importanți factori de supraviețuire într-o astfel de situație este disponibilitatea echipamentului de protecție. Va trebui să căutați arme de foc în magazine specializate sau în apartamentele altor persoane. Aceasta nu mai este jefuirea, ci o măsură necesară. Încercați să acționați cu atenție, astfel încât zgomotul să nu atragă morții. Nu merge la vânătoare singur. Este recomandabil să vă adunați imediat în grupuri, este mai ușor să vă apărați astfel. Nu ar trebui să mergi la supermarketuri uriașe imediat după începerea apocalipsei. Există mulți oameni nefericiți prinși de epidemie la cumpărături. Vor părăsi clădirile numai după un anumit timp. Amânați vânătoarea pentru o săptămână sau două. Mai bine să căutați mâncare în magazinele mici, mai aproape de periferie. Dar vor deveni repede goi, apoi vei merge la hipermarketuri. Cei mai adevărați zombi caută oameni și animale, așa că vor părăsi orașul atunci când nu vor mai rămâne locuitori acolo. Prin urmare, dacă există posibilitatea de a aștepta o lună într-un apartament, atunci merită să-l folosiți.
Ciocnire cu zombi
Nimeni nu va putea ocoli complet morții. Prin urmare, este necesar să știți în prealabil cum să faceți față zombilor. Tehnica este simplă: distruge-le creierul. Prima dată va fi înfricoșător, deoarece creaturile nu își pierd imediat aspectul uman. Dar alegerea nu este grozavă: fie să vă alăturați hoardelor morților vii, fie să ucideți. Orice armă de la un cuțit la o pușcă este potrivită pentru distrugerea creierului. Ar trebui să lovești direct în cap. Este mai bine să întăriți armele corp la corp cu o pârghie. Se recomandă realizarea unei sulițe prin legarea unui cuțit bun de mânerul mopului. Deci, vă veți proteja de contactul cu secrețiile de zombi, care pot fi infecțioase. De asemenea, este bine să căutați o arbaletă. Învață să tragi în timpul bătăliei. Și este convenabil, deoarece muniția poate fi refolosită. Apropo, nu uitați să purtați mănuși groase de cauciuc. Acest instrument este util pentru îndepărtarea săgeților din capetele de zombi. Obțineți un topor greu în magazinul de hardware. Este minunat pentru lupta cu morții.
Unde să mergem?
Cum să învingi zombii este încă necunoscut. Oamenii vor trebui să-și dea seama pe măsură ce situația se dezvoltă. Este important să ieșiți din mega-orașe și să păstrăm populația. Acest lucru va necesita transport, de preferință o mașină. Poate fi încărcat cu multe instrumente utile care ulterior vor salva vieți. Ar trebui să vă mutați în suburbiile îndepărtate. Alegeți orice casă goală, protejată de un șanț sau de un gard puternic. Toate acestea vor trebui întărite. Folosiți armătura și alte tije de fier prin lipirea lor în pământ. Cei mai reali zombi nu strălucesc cu mintea, respectiv se vor ciocni de obstacole și vor întârzia întreaga turmă. Faceți întinderi din cutii și frânghii. Vă vor anunța în timp util pericolul. Cazarea trebuie să fie selectată lângă o sursă de apă, dar nu departe de oraș. Va dura mult timp să crești alimente, așa că uneori va trebui să mergi la magazine pentru pradă.
Cele mai bune locuri pentru organizarea unei baze
Timpul apocalipsei nivelează pe toată lumea, elimină convențiile dintre cei vii. Singurul obiectiv rămâne – să nu umple bandele morților. Prin urmare, va fi posibil să solicitați orice spațiu neocupat. Cel mai bun pentru supraviețuire este probabil:
- baze suburbane guvernamentale;
- unități militare;
- închisori;
- obiecte plutitoare, protejate.
Trebuie să vă uniți cu alte persoane și să căutați o cameră similară. Este mult mai ușor să organizezi apărarea acolo. Până la epuizarea întregii benzine, este recomandat să găsiți un excavator și să înconjurați clădirea cu un șanț larg. Va fi minunat dacă îl puteți umple cu apă dintr-un râu sau un lac.
Planuri îndepărtate
De regulă, într-un moment de criză, oamenii sunt preocupați doar de supraviețuire………………………………………………………………Cont aici https://ik-ptz.ru/ro/obschestvoznanie/sushchestvuet-li-virus-zombi-v-realnoi-zhizni-misterii-uzhasa.html
Ispăşirea
Principiile Evangheliei
Moartea de ispăşire a Domnului nostru Isus Hristos-
Doctrina ispăşirii Lui Isus Hristos
Ioan 6:51″…trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”
*Doctrina ispăşirii este esenţa Evangheliei pentru că ea ne descrie ceea ce făcut Isus pentru noi. De fapt, putem spune că, în sine ispăşirea reprezintă Evanghelia creştină (vezi, 1Cor.15:3).
* Fără o înţelegere a ei, nu putem aprecia mântuirea şi harul lui Dumnezeuşi fără ca ea să fi fost realizată ar fi fost imposibil ca omul să aibe o relaţie cu Dumnezeu. Ispăşirea este însăşi baza iertării şi acceptării noastre de către Dumnezeu.
* Ispăşirea de către Isus Hristos a păcatelor prin moartea Lui pe cruce, este ceea ce separă Creştinismul de toate celelalte religii ale lumii. Este ceea ce-l distinge, îl face diferit. Buda, nu a ispăşit păcatele poporului său, nici Mahomed, nici Baha ula,…. nimeni!
* Ideea de ispăşire definită: a plăti pentru o fărădelege (deţinuţii); a oferi reparaţii pentru ofensele aduse; a satisface penal pentru o fărădelege, ….
* Hilasmos (2Ioan 2:2) Hilasterion (Rom.3:25)
Structurarea studiului:
1. Care sunt cauzele ispăşirii? De ce este necesară?
2. Care sunt scopurile ispăşirii? De ce s-a realizat?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii? Pentru cine este valabilă? Cine sunt beneficiarii ei?
Puritanul William Bridge a spus: “Dacă Domnul Isus Hristos i-a adus deplină satisfacţie lui Dumnezeu Tatăl, de ce conştiinţele multor credincioşi sunt atât de intimidate şi stăpânite de păcat ca şi cum nu s-ar fi plătit pentru ele? Motivul este, pentru că oamenii nu studiază acest adevăr şi sunt ignoranţi faţă de el. Este la fel cu cazul omul care-i datorează 300 sau 400 de lire unui vânzător de pantofi pentru lucrurile pe care le-a luat de la el, iar un prieten al lui vine şi îi plăteşte datoria după care o şterge din registrul vânzătorului. Însă datornicul care nu ştie de ştergerea datoriei lui şi nici nu ştie să citească registrul contabil al celui căruia îi este dator, crede că încă este dator… La fel stau lucrurile şi în cazul doctrinei ispăşirii lui Isus. Domnul Isus a venit şi a şters cu sângele Lui registrul datoriei noastre dar conştiinţele noastre care continuă încă să ţină evidenţa păcatelor noastre ne condamnă ca şi cum nu s-a plătit pentru ele, pentru că nu ştim despre achitarea (ispăşirea) lor”.
Fiindcă nu studiază acest adevăr!
– Cred că o bună cunoaştere a doctrinei ispăşirii duce la ceea ce ne spune Evrei 9:14:
o curăţire a conştiinţelor noastre!
– De asemenea, vom ştii ce i s-a întâmplat păcatului!
“Nu există o moarte a păcatului fără moartea lui Hristos” John Owen
“Nu se pune problema mortii păcatului fără ca să aibe loc moartea lui Isus”
“Dacă Hristos nu ar fi murit, atunci păcatul nu ar fi murit, în veci, în păcătos” John Owen
Ispăşirea este centrală în planul Lui Dumnezeu cu omenirea
(unii nu o cred!!)
Isus nu este în primul rând un Învăţător, un Profet şi un Rege, ci este Răscumpărătorul şi Mântuitorul: Luca 19:10; Mat.20:28
Că Ispăşirea este importantă ne-o dovedesc şi următoarele exemple:
– Luca 9:30-31: când se arată Moise şi Ilie, aceştia vorbesc, dintre toate, despre moartea lui Isus!
– Apoc.5:8-12: cântecul despre moartea Lui, este cântecul din ceruri al celor mântuiţi!
– Apoc.13:8 : Cartea Vieţii aparţine Mielului ucis, încă de la întemeierea lumii!
– 1Petru 1:10-11: moartea şi suferinţele Lui au constituit ţinta cercetărilor tuturor profeţilor!
1. Care sunt cauzele ispăşirii şi de ce este necesară?
Se poate spune că ispăşirea se bazează pe două cauze principale:
I. Dragostea lui Dumnezeu, (Ioan 3:16) care le-a oferit păcătoşilor o cale de scăpare de pedeapsa pentru păcatele lor şi,
II. Justitia, dreptatea lui Dumnezeu care solicită ca cerinţele legii să fie împlinite. Ca încălcările ei să-şi primească pedeapsa cuvenită: Rom.3:24-26
Această din urmă idee, afirmă necesitatea ispăşirii. Din păcate unii o neagă susţinând că Dumnezeu poate să-i ierte pe păcătoşi fără ca să ceară să I se mai facă dreptate. Fără ca să I se mai aducă satisfacţie pentru încălcările legii Lui sfinte.
* Însă Biblia ne învaţă că un Dumnezeu sfânt şi drept nu poate trece cu vederea păcatul. Exemple: Ex.20:5; 23:7
* “Cum ar putea omul să fie fără vină înaintea lui Dumnezeu?” a întrebat Iov, 25:4. De asemenea, Dumnezeu nu doar că nu va trece cu vederea păcatul dar nici nu-l va socoti pe cel vinovat drept, nevinovat.
* În plus, El reacţionează împotriva păcatului iar pe păcătos îl pronunţă mort: Gen.3:3; Rom.6:23; 5:… ; Efes.2:1-5
Ispăşirea este necesară din pricina mâniei lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcatului şi păcătoşeniei omului.
Virtutea umană nu-i poate fi egal “Ascultarea nu va repara nelegiuirile trecutului, căci ea este o datorie în sine, iar ceea ce este la rândul ei o datorie nu poate compensa o alta…Omul era dator cu ascultarea încă înainte de a fi păcătuit şi de aceea rămâne datoria lui şi după ce a făcut-o, cum a fost şi înainte. Totuşi, o datorie nouă (aceasta este păcatul, fărădelegea) nu poate fi plătită cu o datorie veche…De la creaţie, datoria noastră a fost ascultarea de lege…dar prin căderea în păcat ne-am făcut încă o datorie care este pedeapsa legii, iar după cum datoria de a asculta de lege trebuia satisfăcută prin respectarea ei, tot aşa datoria de plată a încălcărilor ei, trebuie satisfăcută prin suferinţă” Stephen Charnock
Jertfa Lui este mai eficace, mai de preţ, superioară, mai satisfăcătoare“Când Domnul Isus Hristos s-a adus jertfă pe Sine lui Dumnezeu Tatăl şi a avut toate păcatele noastre puse asupra Lui, El a adus o satisfacţie mult mai perfectă dreptăţii divine pentru păcatele noastre, decât dacă tu şi eu şi toţi am fi fost osândiţi la iad pe veşnicie…” (să plătim acolo pentru ele), fiindcă un creditor este mult ma mulţumit dacă datoria îi este plătită toată dintr-o dată decât la fiecare sfârşit de săptămână! William Bridge
2. Care au fost scopurile ispăşirii?
Spre satisfacţia dreptăţii lui Dumnezeu. Ispăşirea s-a realizat, în primul rând, cu scopul satisfacerii mâniei lui Dumnezeu împotriva încălcărilor legii sale, împotriva păcatelor!
Biblia ne spune în:
Ps.7:11 “Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care se mânie în orice vreme”
Ps.79:5 “Până când Doamne, Te vei mânia fără încetare şi va arde mânia Ta ca focul?”
Naum 1:2 “Domnul este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Domnul se răzbună şi este plin de mânie; Domnul se răzbună pe potrivnicii Lui şi ţine minte pe vrăjmaşii Lui”
Isaia 13:11 “Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei şi pe cei răi pentru nelegiuirile lor…”
Ioan 3:36 “Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el”
Rom.1:18 “Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor…”
Ce putea să abată de la noi această mânie a lui Dumnezeu? Doar ispăşirea de către Isus a păcatelor noastre!
Adeseori se afirmă de către unii că ispăşirea s-a realizat pentru a ne “impresiona” pe noi păcătoşii, pentru a ne “mişca” inimile şi pentru “a trezi” sentimente de afecţiune şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.
Unul din primii care a afirmat o asemenea teorie a ispăşirii a fost Peter Abelard.
Interpretări subiective
Acestea acordă puţină atenţie lucrării lui Hristos de înlăturare prin cruce a vinovăţiei noastre şi se concentrează mai mult la impactul pe care-l are asupra noastră. Fiindcă neagă mai mult sau mai puţin lucrarea obiectivă a lui Hristos, este greu să le putem numi, cu adevărat, creştine. Ele trebuie însă notate pentru că încă se află în circulaţie, uneori alături de unele forme ale concepţiei clasice (vezi, mai jos). Acest curent se poate spune că a fost iniţiat de Peter Abelard.
Abelard (1079-1142) şi teoria influenţei morale
Din punctul de vedere al lui Peter Abelard, Dumnezeu care este doar dragoste nu are deloc nevoie de sacrificiul lui Hristos. Păcatul nu este o barieră obiectivă între om şi Dumnezeu, ci o stare subiectivă a minţii care este biruită de dragostea trezită în inima păcătosului de moartea lui Hristos. “Răscumpărarea este acea dragoste aprinsă în noi de suferinţa lui Hristos”, spune el. Trezirea în noi a acestei afecţiuni ne răscumpără făcându-ne în stare să trăim de bună voie în ascultare faţă de El, fiindcă îl iubim.
În ciuda valorii acestei teorii în a ne aminti că recunoştinţa ar trebui să fie răspunsul cuvenit din partea noastră faţă de lucrarea de ispăşire săvârşită de Dumnezeu prin Hristos, ca şi doctrină a ispăşirii, ea este extrem de inadecvată. Este aşa, pentru că nu spune nimic despre temeiul (baza) pe care păcătoşii pot fi împăcaţi cu Dumnezeu, în timp ce sfinţenia, măreţia lui Dumnezeu şi gravitatea (seriozitatea) păcatului sunt cu totul ignorate şi înlocuite cu o concepţie oarecum sentimentală a dragostei Sale.
Definirea aceleiaşi teorii de către Thiessen… (Prelegeri de Teologie Sistematică)
Această teorie, numită şi teoria dragostei lui Dumnezeu, susţine că moartea lui Hristos este doar consecinţa naturală a faptului că El şi-a luat o natură umană şi că El a suferit numai pentru păcatele creaturilor Sale. Dragostea lui Dumnezeu arătată prin întruparea, suferinţele şi moartea lui Hristos, are scopul să înmoaie inima omenească şi să o conducă la pocăinţă. Ispăşirea nu s-a făcut pentru satisfacerea justiţiei divine, ci mai degrabă pentru exprimarea şi demonstrarea dragostei divine.
Această concepţie despre ispăşire este foarte deficitară, deoarece îl prezintă pe Hristos ca suferind împreună cu păcătoşii şi nu în locul lor.
Următoarele obiecţii biblice se pot aduce împotriva acestei teorii:
1. Deşi moartea lui Hristos este expresia perfectă a dragostei lui Dumnezeu (Ioan 3:16; Rom.5:6-8), omul a ştiut că Dumnezeu îl iubeşte, multă vreme înainte de Hristos (Deut.7:7,8; Ieremia 31:3; Maleahi 3:6).
2. O simplă “trezire” a emoţiilor nu poate duce la mântuire!
3. Dreptatea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută înainte ca El să poată ierta (Rom.3:25; Evrei 2:17; 9:14; 1Ioan 2:2; 4:10).
4. Pe baza acestei teorii este greu să explici cum au fost mântuiţi credincioşii Vechiului Testament, deoarece ei nu au avut parte de acestă lecţie demonstrativă a dragostei lui Dumnezeu, oferită la Cruce. Ispăşirea nu poate fi redusă la o piesă de teatru în care actorul pare să fie mânat de motive sincere, când de fapt el nu face decât să manipuleze emoţiile spectatorilor.
“Chiar dacă oamenii sunt profund influenţaţi de demonstraţie de dragoste de la Calvar (de pe Golgota), ei trebuie să ajungă şi la o înţelegere a mâniei lui Dumnezeu aşa cum s-a dezlănţuit împotriva păcatului şi ne-a revelat-o la Calvar (prin moartea singurului Său Fiu!!)” Purkiser, God, Man and Salvation, pag.407-408
Dar Dumnezeu este cel ce a fost sfidat, cel “supărat”!! Cui se fac reparaţiile morale?
De aceea, principalul scop în realizarea de către Hristos a ispăşirii este de a satisface dreptatea lui Dumnezeu (de a-l “împăca” pe Dumnezeu cu omul, iar ca urmare, împăcarea omului cu Dumnezeu!?). De a satisface mânia justă a lui Dumnezeu prin plata păcatului.
Teoria martirizării sau Teoria exemplului
Acestă teorie susţine că moartea lui Hristos a fost cea a unui martir. El a fost omorât, deoarece a fost fidel principiilor Sale şi datoriei pe care a considerat-o că este a Sa, de oameni care nu au fost de acord cu El în acele privinţe. El este un exemplu de fidelitate faţă de adevăr şi faţă de datorie. Această concepţie presupune că singurul lucru de care este nevoie pentru mântuirea omului este corectarea, îndreptarea, omului. Exemplul lui Hristos este dat ca să-l înveţe pe om să se pocăiască de păcatele sale şi să se îndrepte.
Această teorie ignoră însă ideea fundamentală a ispăşirii, potrivit căreia ispăşirea trebuie făcută faţă de Dumnezeu pentru satisfacerea dreptăţii şi mâniei Sale (Ex.12:13,23; Rom.3:24; Evrei 2:17; 9:11-14). Chiar dacă ispăşirea Lui interpretată în felul acesta i-ar determina pe oameni să se îmbunătăţească moral şi să se îndrepte în comportament, acest lucru nu poate fi o plată adecvată pentru păcatele sale şi prin urmare, nu-l poate mântui.
Schleiermacher (1768-1834) şi teoria mistică
În timp ce Abelard era preocupat de un răspuns moral la jertfa lui Hristos, Schleiermacher în a lui “Evanghelie pentru omul modern” se concentrează asupra transmiterii omului a unui sens mistic al unirii sale cu Dumnezeu. Schleiermacher l-a considerat pe Isus omul model, capul (conducătorul) spiritual al rasei, fiinţa perfectă a cărei unicitate şi perfecţiune consta în legătura neîntreruptă pe care o întreţinea cu Dumnezeu. Ispăşirea consta în transmiterea păcătoşilor a unei experienţe a conştiinţei-divine asemănătoare celei pe care El o are. “Mântuitorul le dă credincioşilor puterea conştiinţei Sale divine, în aceasta constă acţiunea Sa de răscumpărare”, afirmă acesta.
Nici această teorie nu recunoaşte gravitatea (seriozitatea) păcatului şi vina pe care noi o avem înaintea lui Dumnezeu. Nu recunoaşte mărturia clară a Scripturilor cu privire la Isus, nu doar ca om perfect, dar şi ca Dumnezeu întrupat, fapt care îi subminează acestuia rolul de mediator. De asemenea, trece inevitabil cu vederea toată mărturia biblică adusă morţii lui Hristos ca fiind acţiunea (actul) care i-a răscumpărat pe păcătoşi odată pentru totdeauna. Asemenea, teoriei influenţei morale, nici acesta nu se poate spune că reprezintă cu adevărat doctrina ispăşirii ci este doar o încercare de a sublinia unele elemente psihologice ale experienţei umane a lui Hristos.
Interpretări obiective
Anselm (1033-1109) şi teoria satisfacerii
Anselm a afirmat că Dumnezeu nu putea pur şi simplu să treacă cu vederea păcatul. L-a ofensat şi dezonorat, lăsându-i alternativa pedepsei (lucru care i-ar fi împiedicat planurile), sau a primirii satisfacţiei adecvate pentru ofensa care i s-a adus. În cazul ultimei alternative, noi nu am fi putut niciodată să oferim satisfacţia necesară şi chiar dacă am fi trăit perfect până la moarte ofensa adusă de noi nu ar fi fost înlăturată. Totuşi, fiindcă a comis ofensa, omenirii îi revine responsabilitatea de a oferi satisfacţia. De aceea, doar Dumnezeu poate să o ofere dar un om trebuie să plătească ce se cuvine. Astfel soluţia se găseşte la cel ce este atât Dumnezeu cât şi om. Datorită vieţii Sale perfecte Hristos nu avea nevoie să moară. De aceea, fiindcă a murit moartea Lui devine un act de un merit infinit care ne este pus la dispoziţie ca mijloc de ispăşire a păcatelor noastre. Însă, Anselm nu precizează exact felul în care noi ne însuşim acest merit.
Există anumite părţi artificiale ale acestei teorii, cum ar fi valoarea acestui merit sau faptul că Dumnezeu este pus în faţa acestei dileme – pedeapsa sau satisfacţia. Pedeapsa ca şi alternativă la satisfacere, în loc de a fi principalul mijloc de de satisfacere, referirea inadecvată (insuficientă) la dragostea divină ca şi bază şi motivaţie a ispăşirii, cât şi lipsa unei doctrine a unirii prin credinţă cu Hristos ca mijloc de însuşire a meritului Său, reprezintă celelalte slăbiciuniale acestei teorii. Dar putem recunoaşte că are punctele ei forte, lucru care l-a făcut pe Denney să califice lucrarea lui Anselm, “Cur Deus Homo”, ca fiind, “cea mai bună carte despre ispăşire, care s-a scris vreodată”. Printre aceste puncte se numără, fundamentarea ispăşirii în caracterul moral al lui Dumnezeu, sentimentul profund de maiestate şi de sfinţenie a lui Dumnezeu care reiese din legătura pe care o are cu creaturile Sale, gravitatea teribilă chiar şi a unui singur păcat, cât şi recunoaşterea importanţei crucii în răscumpărarea omenirii.
Luther (1483-1546) şi teoria penală
Luther este pe drept cuvânt unul dintre cele mai respectate nume din istoria Bisericii. Întreaga lui viaţă a demonstrat nevoia deosebită a unei adevărate doctrine a ispăşirii cât şi dezastrele create în Biserică de pierderea contactului cu evanghelia biblică. Ca şi călugăr augustinian s-a luptat timp de ani cu problema mântuirii sale personale, străduindu-se cu asiduitate să o dobândească prin diferite penanţe, rugăciuni, sacramente şi fapte bune prescrise de Biserica Romano-Catolică. Doar atunci când a înfruntat Scriptura şi s-a confruntat cu învăţătura lui Pavel privitoare la îndreptăţirea prin credinţa în Hristos (vezi, justificarea, Rom.1:17), a primit răspunsul şi a avut parte de linişte sufletească. Renumitele sale sloganuri, “doar prin credinţă, doar prin har şi doar Scriptura”, i-au atras confruntarea directă cu autorităţile bisericii, astfel încât ceea ce a fost la început un protest împotriva scandalosului comerţ cu indulgenţe a devenit o controversă totală ce privea însăşi doctrina mântuirii. Atunci, Creştinătatea s-a divizat şi a dus la apariţia istoricelor biserici Protestante ce au restaurat evanghelia biblică a harului.
În generaţia următoare, Calvin bazându-se pe poziţia eroică pe care a luat-o Luther, a formulat teologia Reformată în nişte termeni mult mai sistematici. Reforma a privit păcatul ca fiind o încălcare a legii morale a lui Dumnezeu ce are legătură cu caracterul etern al lui Dumnezeu, iar ispăşirea este dragostea răscumpărătoare a lui Dumnezeu cu care ia asupra Lui, prin Hristos, pedeapsa şi judecata păcatului nostru, procurându-ne astfel iertarea păcatelor noastre şi înlăturarea vinii şi oferindu-ne prin credinţa în Hristos, purtătorul păcatelor noastre, darul fără plată al neprihănirii lui Dumnezeu. Alternativele lui Anselm de pedeapsă sau satisfacţie fuzionează astfel în această teorie a unei ispăşiri prin satisfacţie penală.
De asemenea, Reformatorii au căutat că evite “supra-obiectivizarea” lucrării lui Hristos. Ce înseamnă acest lucru? De exemplu, Luther a spus cu insistenţă că, deşi “singură, credinţa îndreptăţeşte, ea nu rămâne niciodată singură”, ci întotdeauna este urmată de faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru noi încă înainte de întemeierea lumii (Efes.2:10). Calvin a dat acestei afirmaţii o bază teologică completă prin învăţătura sa despre credinţă şi despre unirea prin credinţă cu Hristos. Neprihănirea noastră este pe de-a întregul şi numai a lui Hristos. Ea ne este imputată, atribuită, nouă. La aceasta noi nu contribuim cu nimic. Dar, credincioşii fiind uniţi (alipiţi) la El, îndreptăţirea lor este nemijlocit legată de sfinţirea lor. De aceea, prin îndreptăţirea lor de către Dumnezeu, caracterul lor moral este înnoit şi practica lor este sfântă. A “supra-obiectiviza” ispăşirea înseamnă a ignora toate aceste adevăruri enuţate mai sus.
Intepretări moderne
Aulen (1879-1978) şi teoria clasică
În cartea lui Aulen Christus Victor, esenţa lucrării lui Hristos este reprezentată de triumful Său asupra păcatului şi diavolului. Hristos este considerat campionul (eliberatorul) umanităţii care ne scapă din robia păcatului şi a morţii prin învierea Sa. Într-un fel aceasta este pur şi simplu despachetarea (derularea) ideii biblice de răscumpărare. Cartea lui Aulen este deosebită fiindcă face din acestă idee principala definiţie a ispăşirii şi încearcă să demonstreze că ea a fost susţinută de-a lungul întregii istorii a Bisericii, de unde îi şi vine numele de, “clasică”.
Explicaţia reuşitei acestei teorii se găseşte parte în simplitatea ei cât şi în calitatea ei dinamică, spre deosebire de teoriile penale, ceva mai abstracte. Recunoaşterea pe care o face a realităţii robiei omului în păcat şi a puterilor demonice, are un puternic efect asupra conştiinţei contemporane. Pe deasupra, sub nici o formă ea nu poate fi considerată nebiblică, pentru că răscumpărarea, izbăvirea din robia păcatului şi a puterilor demonice este cu certitudine o importantă metaforă biblică a ispăşirii. Totuşi, defectul ei se găseşte în pretenţia ei de exclusivitate. Păcatul nu înseamnă doar robie. El mai înseamnă şi neascultarea care ne face nelegiuiţi şi ne atrage condamnarea, necurăţia morală care ne pune sub mânia divină. Cu alte cuvinte, problema noastră priveşte şi vinovăţia trecutului: “Problema trecutului nu-şi găseşte răspunsul în motivul clasic al ispăşirii” (Berkouwer).
Teoria politică – interpretarea politică
Există un curent remarcabil în prezent, mai ales în ţările lumii a treia, care reprezintă o interpretare a lucrării de ispăşire a lui Hristos în termeni socio-politici. Acesta îşi are originea în parte în teologia radicală a anilor 60, o dură reacţie la D-zeul care este “acolo undeva”, obiectiv faţă de lume şi cunoscut prin revelaţie, şi introducerea D-zeul” de aici, de jos”, implicat în viaţa oamenilor şi înfruntând existenţa fiecărei zile. În scurt timp, mişcarea a fost patronată de Consiliul Mondial al Bisericilor, a cărui preocupare principală a fost de a interpreta misiunea Bisericii în termeni socio-politici, cristalizată în Declaraţia de la Uppsala (Finlanda) din 1968. Atunci s-a afirmat că ţelul misiunii este “umanizarea” şi nu evanghelizarea, aceasta rămânând cu mici modificări poziţia Consiliului. O sursă principală a acestei teologii o reprezintă realitatea socială şi culturală, îndeosebi cea prezentă în ţările lumii a treia, sărăcia, nedreptatea şi neajunsurile economice, precum şi evidentul eşec al Bisericii de a răspunde acestor nevoi.
Cheia acestei concepţii teologice este termenul marxist de praxis, care afirmă caracterul inseparabil al teoriei şi practicii. Afirmaţiile teologice sunt inevitabil, ideologice, ele reflectând orientarea socio-politică a teologului. Ca prin urmare, teologia trebuie să înceapă de la realitatea sociologică, implicarea socio-politică actuală a bisericii şi a teologului creştin, să fie interpretată cu mijloacele ştiinţelor sociale, iar din analiza practicii să se nască un nou standard de înţelegere a Scripturii şi a tradiţiei bisericii….
Surse folosite:
Un rezumat al doctrinei creştine – Louis Berkhof
Prelegeri de teologie sistematică – Henry Clarence Thiessen
Cunoaşteţi adevărul – Bruce Milne
Concluzie:
De ce a fost necesară ispăşirea? Ce anume l-a motivat pe Dumnezeu să iniţieze ispăşirea păcatelor omenirii prin trimiterea Fiului Său să moară pe cruce?
3. Care este natura ispăşirii? Cum s-a realizat?
În ce fel s-a făcut? Mulţi îşi pun întrebarea, care este teoria cea mai adecvată pentru a explica ispăşirea. Adică cum se poate defini cel mai bine. Cred că pentru o bună definire a ei trebuie să privim la felurile diferite în care Biblia ne descrie că s-a realizat. Iată care sunt:
– Prin imputare. Păcatele noastre i-au fost imputate Lui: Isa.53:6; 2Cor.5:21
– Prin purtarea păcatelor. El le-a purtat: Ioan 1:29; Evrei 9:28
– Prin “înlocuire” (substituire). El şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, în locul lor: Marcu 10:45; Gal.1:4; 1Petru 3:18
– Prin plătirea datoriei noastre, a pedepsei pentru încălcările noastre de lege: Isa.53:8; Rom.4:25; Gal.3:13; 1Petru 2:24
– Prin darea de Sine. El s-a dat pe Sine Însuşi: Gal.1:4; 2:20; Efes.5:2; Tit 2:14; Evrei 9:12,14,24, 28 – O aluzie clară la Preoţia Lui!!
4. Care sunt dimensiunile ispăşirii Lui Hristos?
Vezi, exemplul doctrinei adventiste a sanctuarului: “Tragedia Veacurilor”E.G.White -pag.369 şi 544.
Isus nu face ispăşire pentru păcate nici acum , nici din 1844! Isus a făcut ispăşire, atunci!! Pe cruce când a zis, “s-a isprăvit”!!
S-a isprăvit!
Despre cuvîntul grecesc “tetelestai”, care în versiunea traducerii noastre Cornilescu este redat, “S-a isprăvit!” (vezi, Ioan 19:30), arheologii spun că i-au descoperit de multe ori echivalentul latin “consummatum est” scris pe chitanţele folosite în acele vremuri, care însemna “plătit”, “achitat”. Un celebru profesor prezbiterian a spus că mulţi dintre cei ce erau lîngă crucea Lui probabil au interpretat în acest fel acele cuvinte alte Mîntuitorului. Făcîndu-i-se păcatului socoteala, datoria lui a fost plătită, achitată!!(Col.1:28)
Ispăşirea este finală şi definitivă
Odată pentru totdeauna: Evrei 9:26-28; 10:12-14 (7:27); Col.2:13-14
Ispăşirea s-a făcut definitiv, odată pentru totdeauna: 1Cor.5:7 “…Căci Hristos, Paştele (mielul nostru de Paşte) nostru a fost jertfit” Când a fost Isus jertfit? Nu în 1844, nici acum!!
Această doctrină adventistă loveşte în sufletul evangheliei!!
Ispăşire limitată? Cui se aplică ispăşirea? Cine sunt beneficiarii ei? Pentru cine este valabilă?
Catolicii, luteranii – arminianiştii de pretutindeni susţin că ispăşirea este universală, ca prin urmare, nelimitată. Nu susţin că toţi oamenii vor fi mântuiţi (nu chiar, universalismul), ci doar că Isus a suferit şi a murit cu scopul de salva, fără excepţie, pe toţi oamenii. Totuşi ei recunosc că efectul dorit nu s-a obţinut. Că mântuirea lor depinde şi de alegerea lor.
Câteva pasaje biblice care par să sugereze această interpretare: Ioan 6:51; Ioan 1:29; 2Ioan 4:14; 2Ioan 2:2; 1 Tim.2:6; Tit 2:11; Evrei 2:9
Reformaţii, calviniştii, şi alţii, susţin o ispăşire “limitată”. Ei se bazează de asemenea pe nişte texte biblice care par să sugereze o astfel de interpretare:
Biblia, zic ei, ne spune că Isus a murit “doar” pentru “cei ce sunt ai Lui”, pentru “poporul Lui” – Mat.1:21; Luca 19:10
Pentru “oile Lui” – Ioan 10:11,15
Pentru “Biserică” – Fapte 20:28; Efes.5:25-27
Pentru “aleşi” – Rom.8:32-35
Alte texte: Ioan 17:9; Rom.5:10; 2 Cor.5:21; Gal.1:4; Efes.1:7; Astfel, ei susţin că Hristos a suferit şi murit cu scopul de a-i salva doar pe cei aleşi şi că acest scop este îndeplinit. Pe când în cazul ispăşirii universale, obiectează ei, scopul ei nu este atins, iar planul lui Dumnezeu este frustrat. Fascinant, nu? La studiu!!
Un caz ipotetic. De exemplu, iată un caz ipotetic pe care-l descrie Pavel în Gal.2, dar care este realitate pentru foarte mulţi, datorită erorii de credinţă descrise: Gal.2:16-21
Deci, se pare că există o limitare a ei, dar de către noi, nu că ea (ispăşirea) este incapabilă, neputincioasă, de a le aduce mântuirea!
Care-i realitatea?
Dar a numi ispăşirea “limitată” sau “nelimitată” este oarecum nepotrivit. Poate efectul ei pentru unii este limitat, dar ea în sine nu poate fi limitată. Prima poziţie putem spune că este perspectiva lui Dumnezeu. Se vorbeşte din punctul Lui de vedere. Ispăşirea s-a realizat în funcţie de voinţa Lui, iar noi ştim care este aceasta: ca toţi să fie mântuiţi! Dar, cea de-a doua poziţie, este o perspectivă omenească, în care ispăşirea este valabilă doar pentru cei ce-şi exprimă voinţa liberă de a crede în ea şi a-i primi beneficiile.
Realii, adevăraţii beneficiari ai ei sunt cei credincioşi. Cei ce-şi pun încrederea în ea pentru mântuirea, iertarea, împăcarea şi răscumpărarea lor. Potenţialii ei beneficiari sunt toţi.
“Ispăşirea (moartea) lui Hristos este suficientă (pentru mântuirea) tuturora, dar eficace doar pentru unii, şi anume, doar pentru aceia care-şi însuşesc (acceptă) beneficiile ei”
“Hristos nu a murit condiţionat pentru nimeni, ci dacă vor crede. Dar, El a murit pentru toţi aleşii lui Dumnezeu, pentru aceştia să creadă“. John Owen
“Nu toţi sunt mântuiţi prin moartea lui Hristos, dar toţi care sunt mântuiţi, sunt mântuiţi prin moartea Lui; moartea Lui este suficientă pentru a-i salva pe toţi, la fel cum soarele este suficient pentru a-i lumina pe toţi; dar dacă cineva clipeşte (îşi închide ochii!), pe acela soarele nu-l va lumina” (Henry Smith)
“Misticul Soare al Neprihănirii (a spus sf. Ambrozie) a răsărit pentru toţi, a venit la toţi, a pătimit şi a înviat din morţi pentru toţi – dar dacă cineva nu crede în El (Hristos), acela se lipseşte singur de binele pe care i-l poate face. Doar dacă unul îşi închide ferestrele pentru a elimina razele soarelui asta nu înseamnă că soarele nu este pentru toţi”. (Isaac Barrow)
“Marele schimb”
Luther a numit această lucrare, “Marele Schimb” – ne-a oferit neprihănirea Lui în schimbul păcătoşeniei noastre – iar acesta este un mare schimb. Altfel, noi nu am fi putut să fim niciodată împăcaţi cu D-zeul nostru, care este un Dumnezeu sfânt ce nu-l socoteşte nevinovat pe cel vinovat şi înaintea căruia, faptele noastre bune sunt asemenea cârpelor murdare (Isaia 64:6).
Ispăşirea revelează dragostea de nedescris a lui Dumnezeu cât şi puterea Lui nemaipomenită:
Walter Martin a spus că: “Ea (ispăşirea) este o declaraţie a faptului că justiţia lui Dumnezeu necesită o satisfacţie perfectă iar aceasta s-a realizat, odată pentru totdeauna când Dumnezeu l-a “făcut păcat pe Cel ce n-a cunoscut păcatul” (2Cor.5:21) şi astfel “noi am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom.5:10).
În ispăşire se întâlnesc cele două perfecte atribute ale lui Dumnezeu: bunătatea şi dreptatea Lui. După unii acestea se exclud reciproc…, dar în moartea ispăşitoare a lui Isus, una a fost satisfăcută pe deplin, iar cealaltă sublim declarată întregii lumi!!
Doctrina ispăşirii este în sine un motiv de credinţă. Odată, înţeleasă este un motiv de sporită credinţă.
Ce a realizat ispăşirea? Ce ne oferă?
1. Răscumpărarea: 1Pet.1:18,19; Efes.1:7; Fapte 20:28; 1Tim.2:5,6; Apoc.5:9
2. Împăcarea: Rom.5:10-11; Col.1:20-21; 2Cor.5:18-19…
“Dacă El ar ascunde păcatul, sau l-ar ignora, ar greşi. Dacă l-ar lasa încă asupra noastră, va duce la moartea noastră. De aceea, a trebuit să ia asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturora, şi astfel să ne scape, pentru că luându-o asupra Lui, după cum a şi făcut-o în dragostea şi Legea Lui, înseamnă că dacă El trăieşte şi noi vom trăi împreună cu El, şi cine şi-ar dori mai mult?” John Bunyan
“El nu ne-a judecat după păcatele noastre”. De ce nu ne-a judecat Dumnezeu în conformitate cu păcatele noastre? Nu fiindcă l-a judecat pe un Altul pentru ele? Pe un Altul care a luat păcatele noastre asupra Lui şi despre care este spus că “Dumnezeu l-a pedepsit cu mânia Lui îngrozitoare”? Şi de ce l-a pedepsit, dacă nu pentru păcatele noastre? O, Doamne îndurător, Tu eşti prea drept să te răzbuni de două ori pentru aceleaşi nelegiuiri şi fiindcă ţi-ai îndreptat îngrozitoarea mânie asupra Lui, acum nu o vei mai abate şi asupra noastră, ci pedepsindu-l pe El după fărădelegile noastre, pe noi, ne vei răsplăti după meritele Sale!” (răsplăti/pedepsi/binecuvânta – Gal.3:13)
Sir Richard Baker
Pilda cu talanţii şi pilda cu minele – Matei 25:14-30; Luca 19:11-28.
Detalii
„Pentru că este ca un om, care plecând din ţară, a chemat pe sclavii lui şi le-a predat averile sale. Şi unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia doi, iar altuia unu; fiecăruia după puterea lui; şi a plecat îndată. Ducându-se cel primind cinci talanţi, a lucrat cu ei; şi a câştigat alţi cinci. La fel, cel cu cei doi; a câştigat alţi doi. Dar cel primind unu, ducându-se, a săpat în pământ, şi a ascuns argintul domnului său. După mult timp însă, vine domnul sclavilor aceia; şi face socoteală cu ei. şi apropiindu-se cel primind cei cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne! Cinci talanţi mi-ai dat; iată! Alţi cinci talanţi am câştigat. Domnul lui i-a zis: bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne! Doi talanţi mi-ai dat; iată! Alţi doi talanţi am câştigat. Domnul lui i-a zis: bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău. Dar apropiindu-se şi cel primind un talant, a zis: Doamne! Te-am cunoscut că eşti om aspru; secerând unde nu ai semănat, şi strângând de unde nu ai vânturat. Şi fiind înfricoşat, ducându-mă, am ascuns talantul tău în pământ. Iată, ai pe cel al tău. Răspunzând însă, domnul lui i-a zis: sclavule rău şi leneş! ştiai că secer unde nu am semănat, şi strâng de unde nu am vânturat? Trebuia deci, tu să fi dat arginţii mei schimbătorilor de bani; şi venind, eu primeam înapoi ce este al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul, şi daţi-l celui având cei zece talanţi. Pentru că oricui având, i se va da, şi va fi îmbelşugat; dar celui neavând, şi ceea ce are va fi luat de la el. Şi pe sclavul cel netrebnic, aruncaţi-l în întunericul cel de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” – Matei 25:14-30, SCC).
„Dar ascultând ei acestea, adăugând, a zis o parabolă; El fiind prin apropierea Ierusalimului, şi lor le părea că Regatul lui Dumnezeu urmează să fie arătat îndată. Deci a zis: Un om, cineva de neam ales, s-a dus într-o ţară îndepărtată, să îşi primească un regat, şi să se întoarcă. Chemând însă zece sclavi de-ai lui, le-a dat zece mine, şi a zis către ei: negustoriţi până când vin eu. Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis o solie înapoia lui, zicând: nu îl vrem pe acesta rege peste noi. Apoi, la întoarcerea lui, primind regatul, a zis să îi fie chemaţi sclavii aceia cărora le dăduse argintul; ca să cunoască ce au câştigat din negoţ. Iar cel dintâi a venit, zicând: Doamne! Mina ta a câştigat zece mine. Şi el i-a zis: Bine dar, sclavule bun! Pentru că în ceva neînsemnat te-ai făcut credincios; să fi, cu autoritate, peste zece cetăţi. Şi a venit cel de al doilea, zicând: mina ta, Doamne, a făcut cinci mine. Iar el a zis şi acestuia: şi tu, să te faci peste cinci cetăţi. Şi altul a venit, zicând: Doamne! Iată mina ta, pe care am avut-o pusă într-o batistă. Pentru că m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ceea ce nu ai pus, şi seceri ceea ce nu ai semănat. El i-a zis: din gura ta te judec, sclavule rău! ştiai că eu sunt un om aspru; luând ceea ce nu am pus, şi secerând ceea ce nu am semănat. De ce nu ai dat argintul meu la bancă; şi eu, venind, îl luam cu dobândă? Şi celor stând acolo, le-a zis: luaţi mina de la el, şi daţi-o celui având zece mine! Iar ei au zis: Doamne, are zece mine. Eu vă zic: oricui, celui având, i se va da; dar de la cel neavând, chiar şi ceea ce are, va fi luat. Iar pe duşmanii aceştia ai mei, cei nevrându-mă rege peste ei; aduceţi-i aici şi înjunghiaţi-i înaintea mea” – Luca 19:11-28, SCC.
Aceste două ilustrări sunt asemănătoare, în ambele ilustrări omul care le încredinţează bunuri de preţ, este o persoană cu autoritate, în ilustrarea cu talanţii el este un domn sau stăpân, iar în cea cu minele este un rege!
În ilustrarea cu talanţii (un talant 60 de mine, respectiv 36 de kg. de argint), la fiecare îi dă un număr diferit de talanţi, „unuia i-a dat cinci talanţi, iar altuia doi, iar altuia unu; fiecăruia după puterea lui”, aceştia sunt darurile Spiritului date fiecăruia după capacitatea lor de a servi Regatul. În schimb, în pilda cu minele (o mină are 600 grame), la fiecare slujitor, Fiul omului, îi dă o mină, reprezentând darul vieţii etern care este egal la toţi (Romani 6:23).
Robii la care le încredinţează avuţia sunt creştinii, ei trebuie să pună avuţia primită în negoţ, pentru a spori averea Stăpânului. Astfel atât darurile (talanţii) cât şi mina (viaţa veşnică), pot duce la o creştere mai mare sau mai mică în funcţie de lucrarea fiecăruia.
Plecarea din ţară a Regelui, este plecarea de pe pământ a lui Iesus după înviere, iar timpul mult care se scurge până la venirea din nou a Regelui, este timpul de la înălţarea lui Iesus până la venirea Sa, care va avea loc în viitor, şi atunci va face socoteală cu robii săi. Pe cei ce au lucrat şi au adus alţi talanţi, adică oameni la adevăr care primesc daruri, astfel talanţi s-au înmulţit (comp. cu Romani 1:11). Domnul îi laudă prin cuvintele: „bine sclavule bun şi credincios! Peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău”. Chiar dacă unii au adus mai puţin şi alţii mai mult, în funcţie de capacitatea fiecăruia, El îi apreciază pentru ceea ce au făcut. Dar celui ce nu a lucrat cu talantul încredinţat i s-a spus: „sclavule rău şi leneş!”, care nici măcar nu a vrut să dea talantul la schimbătorii de bani, pentru a lua apoi talantul cu dobândă, şi a da Stăpânului dobânda, de aceea acest sclav leneş, va avea parte de pierzare, adică aruncare în întunericul de afară. Iar despre talant se spune: „Luaţi deci de la el talantul, şi daţi-l celui având cei zece talanţi. Pentru că oricui având, i se va da, şi va fi îmbelşugat; dar celui neavând, şi ceea ce are va fi luat de la el.” Talantul, adică darul harului, a fost luat de la el şi dat la altul (comp. cu Fapte 1:20).
În parabola cu minele din Luca 19:11-27, fiecărui slujitor i se dă doar o mină în mod egal, care indică darul vieţii veşnice, natura nou primită în dar (2Petru 1:3-4), pe care o primesc toţi creştinii, fiecare primeşte acelaşi Spirit Sfânt (Efeseni 4:4-5).
Ei trebuie să fructifice darul primit, într-un context ostil, deoarece cetăţenii îl urăsc pe Stăpân şi nu doresc conducerea lui. Cu toate că fiecare a primit acelaşi Spirit, unii pot depunde un efort mai mare, îşi pot da toată silinţa (2Petru 1:5) şi astfel rezultatul poate să fie diferit, unul 10 mine, altul 5 mine, adică suflete căştigate, care la rândul lor au minele (darul vieţii) în ei.
Este interesant că toţi robi fideli intră în Regat, dar responsabilităţi-le şi poziţia vor fi diferite, în funcţie de sârguinţa şi credincioşia din prezent. Astfel cel ce a adus zece mine, va primi în stăpânire zece cetăţi, iar cel ce a adus cinci mine va primi în stăpânire cinci cetăţi, de aceea Biblia vorbeşte de a fi mare în Regatul cerurilor (Matei 18:4), sau de a fi mic în Regatul cerurilor (Matei 11:11).
Iar pe cel ce şi-a pus mina într-o batistă, şi nu a făcut cu ea negoţ, nici nu a dat-o la bancheri pentru dobândă, Domnul Îl numeşte: „sclavule rău!”
Parabola se încheie cu îndemnul dat de Iesus ca sclavii loiali să-i taie pe cetăţenii care îl urau pe Rege, aceştia sunt oamenii acestei lumi, care după ce omul de origine nobilă primeşte Regatul, la venirea Lui (Apocalipsa 11:15), atunci când are loc întronarea lui Christos (Matei 19:28; Matei 25:31), va trimite pe lângă îngeri, şi pe aleşii săi proaspăt glorificaţi, în asociere cu îngerii să execute judecată asupra acestei lumi care nu l-a acceptat pe Regele: Christos (1Tesaloniceni 3:13; Apocalipsa 2:26-27; Apocalipsa 17:14). Scopul acestor pilde este un îndemn la loialitate şi hărnicie, căci după faptă şi răsplată.
Versetul cheie este: „Eu vă zic: oricui, celui având, i se va da; dar de la cel neavând, chiar şi ceea ce are, va fi luat.” Sclavii ceea ce au, au doar în administrare (1Corinteni 4:1-2) nu în proprietate, dacă vor fi credincioşi, atunci aceste lucruri vor deveni a lor pe vecie (Apocalipsa 22:1-5).
A doua venire a Domnului Isus – Pilda talanţilor
https://sperantaresita.org/2018/index.php/10-mesaje/studii/29-a-doua-venire-a-domnului-isus?start=2
Index articole
Pilda talanţilor
Matei 25:14-30
In pilda celor zece fecioare, am vazut ca Domnul Isus pune accentul pe veghere, pentru ca momentul cand El va reveni ca Mire pentru biserica Sa sa ne gaseasca gata pentru a-L intampina.
– Impartirea arata ca noi nu suntem egali in privinta darurilor primite.
– Impartirea a fost facuta cu un scop.
Cel ce a primit cinci talanti, a mai castigat cinci, iar cel ce a primit doi talanti, a mai castigat doi. Acest lucru a atras aprecierea stapanului – v.20-23 “Bine rob bun….” a spus stapanul, fiecaruia.
– El a apreciat credinciosia celor doi robi.
– El i-a rasplatit pe masura, pe fiecare – v.21 si 23.
– Astfel, el a pus la indoiala caracterul stapanului sau.-v.24,
– El nu a vrut sa riste nimic.
– El a vrut sa para mai intelept si mai descurcaret ca altii.
Întrebare: La ce se referă Dumnezeu când spune: „Eu am zis: «Sunteţi dumnezei»?”Isus Însuşi a făcut referire la acest Psalm când a spus contemporanilor Săi: „Nu este scris în Legea voastră: «Eu am zis: Sunteţi dumnezei»?” (Ioan 10:34). Ce a vrut să spună?
Răspuns: Domnul Iesus citează din Psalm 82:6, indicând că oamenii pot fi numiți: dumnezei, datorită puterii și autorității pe care au primit-o de la Iehova. În acest caz din Ioan 10:34, se referă la oamenii care au scris Scripturile ebraice, oamenii ce au primit putere, înțelepciune și autoritatea de a scrie de la Iehova Dumnezeu.
Cuvântul: „Dumnezeu” are sensul de ființe cu autoritate și putere, de fapt Expresia „Dumnezeu”, înseamna „mare” sau „puternic”.
Astfel în Biblie, cuvintele: „dumnezeu”, „dumnezei”, au sensul de dumnezei, într-o poziţie relativă, reprezentanţi ai Dumnezeului absolut şi Suprem: persoane cu autoritate de la Adevăratul Dumnezeu, numite de către Dumnezeul Prea Înalt: ‘dumnezeu’ sau ‘dumnezei’.
Astfel de exemplu, Moise este „Dumnezeu pentru faraon”, deci nu un Dumnezeu absolut pentru toţi, nu Dumnezeul Prea Înalt; ci, Dumnezeu pentru faraon, adică un Dumnezeu relativ numit de Cel Prea Înalt. Astfel, titlu de ‘Dumnezeu’ sau ‘Dumnezei’ apare în Biblie şi la adresa oamenilor, buni ca: Moise (Exod 4:16; Exod 7:1); sau ca cei care au redactat Sfintele Scripturi (Ioan 10:34-35), sau ca judecătorii din Israel, care au primit autoritatea de la Dumnezeul Suprem (Psalm 82); sau ca îngerii fideli (Psalm 8:5 compară cu Evrei 2:7), care au primit autoritatea şi numirea de la Tatăl ceresc.
În aceste texte expresia ‘dumnezeu’ sau ‘dumnezei’ are sensul de persoană cu autoritate, cu putere, dar nu în sensul de Dumnezeu Suprem, deplin, absolut. Dumnezeul deplin şi suprem este prezentat în mijlocul acestor dumnezei (relativi) – Psalm 82:1.
În acest caz din Ioan 10:34, Iesus voia să arate că dacă oamenii păcătoși au fost numiți “dumnezei”, în mod similar El se auto-descrie ca fiind: „sunt Fiu al lui Dumnezeu?!” (Ioan 10:36). Astfel acest lucru nu trebuia să constituie o piatră de poticnire pentru iudei dacă ar fi cunoscut Scripturile și ar fi cunoscut afirmația lui Dumnezeu prin Psalmist: „Am zis: „Sunteţi dumnezei şi toţi sunteţi fii ai Celui Preaînalt”.
Daca Dumnezeu e bun, de ce exista atat de mult rau in lume? Raspunde pastorul Iosif Ton;
Mai multe intrebari si raspunsuri similare – alfaomega.tv/viata-spirituala
Întrebarea e de cel puțin 4000 de ani. Și-a pus-o cineva care a scris cartea Iov. Sunt peste 40 de ca-pitole de dezbateri. În primul rând, în cartea lui Iov, Dumnezeu îi lasă pe oameni să dezbată diferite teorii și, la urmă, când îi vine rândul să vorbească, El îi pune lui Iov o serie întreagă de întrebări – cunoști tu asta sau cealaltă – întrebări la care pe vremea aceea nu se știa răspunsul. Aceste întrebări îl fac pe Iov să-și dea seama că trebuie să-și accepte limitările, și faptul că Dumnezeu nu e obligat să-i spună tot ce face și ce nu face. Lecția fundamentală a cărții Iov e următoarea. În capitolul 42, înainte de experiența dezastrului în care mi-am pierdut familia și averea, înainte de experiența asta a suferinței cumplite, Îl cunoșteam pe Dumnezeu din auzite, de la părinți sau profesori. Acum, în mijlocul suferinței, ochii mei Te-au văzut. În suferință, Dumnezeu mi-a devenit real. Câștigul meu din experiența asta e că Dumnezeu mi-a devenit foarte intim și acum Îl cunosc prin experiență directă. De foarte multe ori se întâmplă așa. În suferință, Dumnezeu ne devine real. Acolo Îl cunoaștem mai în profunzime. Și din asta găsim o serie de răspunsuri – dacă Dumnezeu e bun, de ce lasă, de exem-plu, calamități. Din perspectivă științifică, ca să poată exista omenirea pe Pământ, trebuia să existe o planetă de o anumită mărime, la o anumită distanță de soare, trebuia să existe apă, atmosferă. Cineva a calculat că ar trebui să fie 27 de parametri perfect acordați pentru a putea exista omul. S-a ajuns la concluzia că planeta Pământ există pentru a susține existența omului. Interpretarea aceasta se numește inter-pretarea antropologică, totul e văzut din punctul de vedere al omului. Creatorul a vrut să facă omul și a calculat atât de exact parametrii în care poate exista omul. Și între parametrii aceștia sunt, de exemplu, și cutremurele. Dacă Dumnezeu e bun, de ce există cutremurele? Mii de ani, la asta nu s-a putut răspunde, până când nu au fost înțelese mișcările tectonice. Dacă nu s-ar mișca plăcile tecto-nice, nu ar putea exista viață pe Pământ. Mișcarea plăcilor tectonice însă produce cutremure. Dumnezeu a creat legi. Una dintre acestea e legea gravitației. Dacă tu nu vrei s-o asculți și te arunci de la etaj, să nu te plângi că Dumnezeu a creat gravitația. Trebuie să înțelegi toate legile pe care le-a creat Dumnezeu și să le respecți, să funcționezi în limitele pe care ni le-a pus Creatorul. De aici se nasc alte întrebări despre motivul existenței tornadelor, a taifunurilor, a trăznetelor. Înțeleptul Creator le-a creat pe toate ca să putem exista. Iar noi trebuie să învățăm cum să le stăpânim. În continuare, mai sunt și alte explicații la ceea ce noi numim rău. Richard Wurmbrand, vorbind de-spre bine și rău, zicea “Mielul e bun pentru că vreau să-l mănânc eu. Lupul e rău pentru că vrea să mănânce el mielul pe care vreau să-l mănânc eu”. Vedem din asta că unele lucruri sunt rele sau bune doar din punctul nostru de vedere. Lucrurile acestea sunt relative la poziția noastră în creația lui Dumnezeu. De ce există răul în Universul unui Dumnezeu bun? Ne întoarcem la Iov. Eu sunt prea mic ca să înțeleg toată înțelepciunea pe care a investit-o Creatorul în planeta Pământ ca să pot exista eu. Și trebuie să-mi înțeleg limitările și să ajung să-L cunosc pe Dumnezeu ca fiind totalmente bun. Când trec prin încercări și boli, El e tot bun, e binedispus față de mine, și mă iubește enorm de mult. Chiar și când eu cred că aceasta nu e dragoste și bunătate. Cu problema aceasta s-a luptat Moise, David, Isaia și alții. Domnul Isus ne-a adus completări cu învățătura Lui, apoi Pavel, Petru, Ioan, etc. Un lucru: Dumnezeu e bun și poate fi gustat. „Gustați și vedeți ce bun este Domnul”, scrie David (Ps. 34:8). Apostolul Petru scrie (1 Petru 2:1-4) că dacă ai gustat că Domnul e bun, leapădă din tine orice răutate, învață să fii bun cum El e bun. Nu vezi că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la transformare? Bunătatea lui Dumnezeu e un dat pe care nu întotdeauna îl înțeleg, dar, în chip suprem, El e bun pentru că L-a dat pe Fiul Lui să moară în locul meu, ca eu să pot deveni fiul lui Dumnezeu, prin înlăturarea barierei între mine și Dumnezeu. Bunătatea supremă a lui Dumnezeu e în crucea lui Hristos. Acolo văd până unde merge bunătatea Lui. Și când o înțeleg, spun: „Doamne, un singur lucru vreau: să-Ți aparțin și să seamăn cu Tine”. Bunătatea lui Dumnezeu mă atrage, mă farmecă și mă transformă.
https://kzread.info/dash/daca-dumnezeu-e-bun-de-ce-exista-atat-de-mult-rau-in-lume-raspunde-pastorul-iosif-ton/hmWaw5alcdjPqJs.html
Știința și credința în Dumnezeu –
de Iosif Țon
Un cititor inteligent mă va întreba imediat: „Care ştiinţă? Cea bazată pe legile naturii stabilite de Isaac Newton pe la anul 1.700? Sau cea clădită pe teoria relativităţii lui Albert Einstein în secolul al XX-lea? Sau, vorbeşti de ştiinţa clădită pe teoria lui Darwin, sau despre ştiinţa bazată pe înţelegerea vieţii pe care ne-a dat-o descoperirea ADN-ului imediat după 1950?” Şi cititorul acesta va putea continua arătându-mi că există diferite înţelegeri ale „ştiinţei”.
Apoi, tot cititorul acesta mă va întreba: „Credinţa în care Dumnezeu? În Dumnezeul despre care se zice că a planificat totul în cele mai mici detalii şi că noi doar ne împlinim mecanic rolul acordat nouă în acest sistem? Sau în Dumnezeul care, deşi conduce direct treburile universului şi ale istoriei, lasă oamenilor libertate de alegere, cu toate că această libertate crează atâtea probleme şi atâta confuzie? Sau, vorbeşti de Dumnezeul care stă ca un poliţist cu bastonul ridicat, gata să lovească omul la cea mai mică mişcare greşită, sau vorbeşti de Dumnezeul iubirii, care este totdeauna bun, iertător, binevoitor şi totdeauna bine dispus faţă de noi?”
Dacă ar fi să dăm curs întrebărilor acestui cititor (bine intenţionat!), ar trebui să luăm un spaţiu larg şi un timp îndelungat ca să definim ce înţelegem noi prin „ştiinţă” şi apoi să definim cum ni-L imaginăm noi pe Dumnezeu. Nu putem, deci, să dăm curs acestor întrebări (legitime!), fiindcă nu avem nici timpul, nici spaţiul necesar.
Ca să simplificăm lucrurile, vom începe prin a vă spune despre care Dumnezeu vorbim. Noi vorbim despre acel Dumnezeu pe care atât apostolul Petru cât şi apostolul Pavel L-au definit ca „Dumnezeu Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, adică Dumnezeul căruia Isus I-a spus „Tată” chiar şi atunci când era ţintuit în cuie pe cruce şi despre Dumnezeul pe care ni L-a descris Isus în toate învăţăturile Sale şi ni L-a ilustrat şi oglindit în toate acţiunile Sale. Acesta este Dumnezeul nostru.
Cu privire la „ştiinţă”, voi lăsa pe cititor să deducă el însuşi, din tot ceea ce voi scrie în continuare, despre care ştiinţă vorbesc eu.
Timp de peste trei sute de ani a dominat ştiinţa modernă, bazată pe „legile naturii” formulate de Newton. Era un univers închis, în care nu putea interveni nimeni din afară. Materia şi energia erau considerate ca fiind veşnice: atât materia cât şi energia erau în cantităţi fixate dintotdeauna. Universul acesta a existat aşa din totdeauna. Universul nu a avut un început şi deci nu este nevoie să ne gândim la Cineva care să-l fi început, să-l fi creat. În acest univers, ziceau cei mai mulţi oameni de ştiinţă, nu era nevoie de Dumnezeu.
Oamenii de ştiinţă erau categorici: Aşa este universul, fiindcă aşa ne spune ştiinţa!
Apoi a explodat bomba relativismului lui Albert Einstein, pe baza căruia universul are un început care poate fi calculat cu precizie. Ştiinţa aceasta ne spune că a fost „un timp” când nu exista nimic, nici măcar timp şi spaţiu, nici materie şi energie şi a avut loc o explozie a unui fel de atom iniţial, care era „nimic”, din care dintr-o dată s-a format tot universul.
Desigur, acum putem vorbi de Cineva care a conceput acest cosmos şi care a creat totul din nimic. Această „ştiinţă” mă ajută pe mine să cred într-un anumit Dumnezeu! Ce fel de Dumnezeu, ştiinţa aceasta nu-mi spune, dar ea îmi dă încredere că pot să Îl caut!
Ştiinţa anterioară, cea de la Newton, îmi vorbea de legi fixe, pe baza cărora se poate măsura şi determina totul şi astfel oamenii de ştiinţă aveau certitudinea că ştiu totul şi pot prevedea totul. Apoi a explodat bomba fizicii cuantice, a fizicii care studiază fenomenele care au loc în lumea particolelor subatomice. S-a constatat cu uimire că electronul sare de pe o orbită pe alta fără să putem noi determina de ce o face.
Acolo, la nivelul acela, electronul se poate diviza ca să treacă prin două orificii dintr-odată şi să se unească din nou dincolo de paravanul care-i stătea în cale. Aceasta fiindcă deşi este o particulă, este sau se comportă şi ca undă.
Dar şi mai ciudat, dacă există un observator, electronul se comportă într-un anumit fel, iar dacă nu există observator, electronul se comportă altfel. Şi mai ciudat, dacă doi electroni au fost o vreme uniţi, când cineva îi desparte şi-i duce la distanţe enorme unul de altul, ei se comportă totdeauna la fel: dacă cineva schimbă direcţia de învârtire a unuia, instantaneu, adică exact în aceeaşi clipă, îşi schimbă direcţia de învârtire şi celălalt, şi între ei informaţia aceasta este transmisă cu viteză mult mai mare decât viteza luminii.
Savanţii care au descoperit aceste fenomene au început să vorbească despre „incertitudine” şi despre „indeterminism” şi despre o lume în care gândirea are un loc şi un rost şi în care există o unitate între lumea materială şi cea spirituală. Mulţi fizicieni au început să studieze gândirea mistică orientală şi s-au încadrat în mişcarea „New Age”. Noi considerăm că alegerea lor este greşită, dar ei ne-au dat semnalul că a fi om de ştiinţă şi a căuta lumea spirituală şi pe Dumnezeu nu este ceva incompatibil, ci dimpotrivă, este o încurajare care ne vine de la modul în care ştiinţa ne îndeamnă să cunoaştem realitatea.
Un gând personal. Cei doi electroni care după ce au fost o vreme uniţi rămân „uniţi” şi când sunt la mare distanţă unul de altul, îmi dau cea mai bună ilustrare şi confirmare a faptului că odată ce Fiul lui Dumnezeu S-a făcut una cu mine, chiar dacă El este în cer şi eu sunt pe pământ noi suntem una şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu! Ştiinţa aceasta mă ajută în trăirea mea în unire cu Dumnezeu!
Să ne gândim acum la Darwin. Pe baza câtorva asemănări dintre diferite animale a tras concluzia că ele s-au dezvoltat unele din altele şi astfel a lansat teoria că toate vieţuitoarele s-au format unele din altele pe baza fenomenului evoluţiei. Teoria evoluţiei a dat multor oameni de ştiinţă credinţa ( noi spunem iluzia!) că ei pot explica lumea fără să mai aibă nevoie de un Creator: evoluţia a devenit pentru ei creatorul.
Dar iată că a explodat descoperirea de la anul 1953 că fiecare celulă vie are în ea un computer extraordinar de complex (DNA) în care este înscrisă toată informaţia din care se poate forma fiinţa (animalul sau omul) din care acea celulă este o parte. Până la această descoperire, se credea că viaţa este alcătuită din materie şi energie. Acum ştim că viaţa, toate formele de viaţă, este compusă din materie, energie şi informaţie.
O fiinţă vie nu poate deveni o altă fiinţă vie decât dacă un „computerist” sau informatician genial ar schimba informaţia din ADN-ul uneia dintre fiinţe şi ar pune acolo informaţia pe care se bazează cealaltă fiinţă. Schimbările accidentale care se produc într-o fiinţă datorită mediului în care trăieşte nu au nimic de a face cu informaţia complexă care a produs acea fiinţă.
Pentru orice om care gândeşte liber (adică neobligat de o concepţie predominantă, care-l ţine rob conceptului de „political corectness”) descoperirea ADN-ului ar trebui să însemne sfârşitul teoriei formării fiinţelor vii prin mecanismul evoluţiei. Prezenţa Creatorului în procesul apariţiei fiinţelor vii este vizibilă pentru oricine care gândeşte puţin la minunea imensităţii informaţiei conţinută în fiecare celulă vie. Această credinţă într-un Creator ultra-inteligent este un dar pe care ni l-a făcut ştiinţa biologiei.
O altă bombă a explodat recent în lumea ştiinţifică şi aceasta s-a produs în neurologie. Aparatele ultrasofisticate de tip MRI (RMN, n.r.), sau CAT (computerized axial tomography), sau PET (positron emission tomography), dau posibilitate neurologilor să privească pe viu ce se întâmplă în creierul uman.
Şi iată ce constată ei. Când un om are gânduri duşmănoase, gânduri de răutate, gânduri de ură, mintea omului comandă amigdalei şi glandelor suprarenale să producă adrenalină şi cortizol, numit şi hormonul de stres.
Aceste substanţe au fost concepute ca să-l ajute pe om în momente de mare primejdie, fie să lupte cu primejdia, fie să fugă. Pentru scurtă durată, aceste substanţe sunt salvatoare. Dar aceste substanţe sunt extrem de dăunătoare organismului dacă sunt secretate şi lansate în organism în mod constant şi pentru lungă durată. În cazul acesta, ele produc ulcer, hipertensiune, boli de inimă, boli de nervi, şi lista ar putea să continue. Unii medici spun că până la 95% dintre boli îşi au originea în lansarea în organism a acestor substanţe în mod constant.
Pe de altă parte, când omul are gânduri frumoase, gânduri de bunătate, de mulţumire, de iertare şi de iubire, mintea comandă altor glande şi acestea produc şi lansează în organism substanţe numite endorfine, cum ar fi dopamina, serotonina şi oxitocina, care au efect vindecător şi care dau starea de împlinire, de satisfacţie, de fericire.
Constatările acestea au fost făcute de un grup de profesori universitari de la University of California in Berkeley, una dintre cele mai prestigioase universităţi din lume. Ceea ce este cu totul revoluţionar este concluzia trasă de aceşti savanţi: Omul a fost programat şi structurat pentru bunătate şi nu funcţionează bine decât în bunătate. Duşmănia, ura şi toate formele de răutate (incorectitudinea, minciuna, hoţia, etc.) sunt nenaturale omului şi duc la îmbolnăvirea şi la moartea prematură a acestuia.
Nu avem spaţiu aici pentru a relata mai pe larg această nouă revoluţie în ştiinţă. Vă dau doar bibliografia de bază: „The Compassionate Instinct – The Science of Human Goodness”, Editori D.Keltner şi J.Marsh, şi „The Compassionate Mind – A New Approach to Life”s Challenges”, de P.Gilbert, ambele publicate în 2010.
Ceea ce m-a captivat pe mine sunt două lucruri. Primul este că ni se confirmă ceea ce ne spune Biblia, că omul la origine a fost creat bun, şi deci a fost creat să funcţioneze bine în bunătate, iar răutatea este anormală omului şi duce la nefericire şi la moarte.
Al doilea este de o gravitate uluitoare: Medicii (în special psihopatologii) care tratează omul de diferite maladii, ajungând la concluzia că bunătatea este vindecătoare, s-au întrebat dacă există undeva o ştiinţă a bunătăţii, şi n-au găsit-o unde ar fi trebuit să fie, adică în creştinism, ci au găsit-o la Dalai Lama, la meditaţia budistă. Mulţi savanţi de cea mai mare reputaţie s-au dus în Tibet sau în India, şi au învăţat acolo meditaţia budistă pentru a-i putea învăţa pe oameni cum să devină buni! Nu este acesta un scandal şi o ruşine pentru noi, cercetătorii creştini?
Se impun câteva concluzii. Fiindcă titlul promitea o discuţie despre ştiinţă şi credinţa în Dumnezeu, concluziile trebuie să dea răspunsul. Şi răspunsul este acesta: Cine este atent la ce s-a întâmplat în lumea ştiinţifică din ultima sută de ani poate să vadă clar că descoperirile ştiinţei ne-au întărit enorm credinţa într-un Creator. Nu numai atât: Ne-au confirmat ceea ce ne spune Biblia că ne-a creat un Dumnezeu bun şi că, dacă Îl ascultăm şi ne lepădăm de răutate şi venim la El şi la bunătate, venim la vindecare, la împlinire şi la adevărata viaţă!
Louis Pasteur a făcut această observaţie: „Puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu; multă ştiinţă te aduce înapoi la El”. Dacă tu spui că ştiinţa te-a îndepărtat de Dumnezeu, să ştii că e o ştiinţă „puţină”, sau o spoială de ştiinţă. Cu cât te aprofundezi mai mult în toate ştiinţele, ca să capeţi o perspectivă generală a lumii şi a vieţii, cu atât vezi mai clar prezenţa lui Dumnezeu în toate şi cu atât Îl cunoşti mai bine şi doreşti mai mult să-L cunoşti personal!
Cu zece ani în urmă, am ţinut cursuri pentru studenţi universitari din cele mai de seamă oraşe din ţară despre cele nouă concepţii despre lume şi viaţă (ele se găsesc pe internet). Am atras atunci atenţia asupra faptului că fiecare concepţie despre lume şi viaţă se bazează pe şase sau şapte axiome, sau postulate.
În termeni populari, le-am putea numi presupuneri. Sunt afirmaţii pe care nu le dovedim, ci doar le afirmăm ca bază pentru sistemul nostru de gândire. Astfel, la baza concepţiilor ateiste stau aceste axiome: Nu există decât materie; nu există un creator; nu există suflet; nu există viaţă dincolo de moarte; existenţa nu are nici un scop; moralitatea este o convenţie umană.
Subliniez faptul că acestea sunt postulatele de bază pe care este clădit ateismul. Dar fiţi atenţi, acestea sunt presupuneri, nu sunt ceva dovedit! Întâi trebuie să le accepţi pe acestea „ca de la sine înţeles”, ca fiind „evidente” şi apoi te laşi dus încotro vor să te ducă creatorii acestor sisteme de gândire.
Dacă urmăreşti cu atenţie descoperirile ştiinţifice pe care le-am semnalat în articolul de mai sus, vei observa că Dumnezeu apare ca o necesitate ştiinţifică. Şi anumite trăsături ale lui Dumnezeu apar ca desprinzându-se clar din descoperirile ştiinţei: inteligenţa Lui, bunătatea Lui, iubirea Lui pentru fiinţele umane.
Dar creştinismul se deosebeşte de celelalte concepţii despre lume şi viaţă prin faptul fundamental că Dumnezeul nostru se descoperă şi descrie pe Sine (noi numim lucrul acesta „revelaţie”) şi, fiind un Dumnezeu Personal, este un Dumnezeu care vrea să intre în contact personal cu noi şi să stabilească o relaţie personală cu noi. În procesul acesta de relaţionare reciprocă ajungem la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, nu numai o cunoaştere intelectuală, ci una personală, prin unire şi prin trăire în simbioză.
Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu în felul acesta, cunoaşterea noastră nu mai depinde de ştiinţă şi ştiinţa nu mai poate afecta negativ relaţia noastră cu El. Dar ştiinţa, adevărata ştiinţă, nu este atunci altceva decât cunoaşterea modului în care Tatăl nostru a făcut lumea şi viaţa. Şi mai mult, ştiinţa ne ajută să înţelegem locul nostru şi rolul nostru în ceea ce un poet modern a numit „lumea Tatălui meu”.
Articol tiparit in revista Alfa Omega TV Magazin 5.6 – Stiinta si credinta (noiembrie-decembrie 2015). Aceasta revista se distribuie gratuit, aboneaza-te sa o primesti acasa: www.alfaomega.tv/revista
https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/stiinta-tech/4831-stiinta-si-credinta-in-dumnezeu-de-iosif-ton-pastor
Ce Este Credința?
de Bob Jennings
Tim Conway
Bob, vrei să ne dai o definiţie a credinţei?
Bob Jennings
Este unul din acele cuvinte care este aproape prea simplu de definit, dar pe de altă parte nu este chiar atât de simplu. Dar îmi place o definiţie pe care am auzit-o de la altcineva, şi spune aşa: „Privire disperată către Hristos.” Aşa că credinţa nu are niciun merit pentru că este neajutorată, este o privire disperată la Hristos. Este a-ţi îndrepta privirea dinspre tine spre celălalt spunând, „Doamne, eu mă încred în Tine, cred că Tu ai murit ca să plăteşti plata păcatului meu – cel trecut, cel prezent şi cel viitor, mă încred în Tine, mă bizuiesc cu totul pe Tine.”
Tim Conway
Mulţi oameni spun că cred. Mulţi oameni s-ar putea uita la faptele de bază. Tu spui că aceasta este o „privire disperată către Hristos,” dar mulţi se uită la Hristos şi spun „Ei bine, eu cred ceea ce spune Biblia despre El. Încerc să cred în El, dar nu mă simt salvat; ce nu-i bine, este credinţa mea defectuoasă?”
Bob Jennings
Timpul va spune. Ei mai bine ar crede şi ar continua să creadă, mai bine ar veni la Hristos, şi ar continua să vină. Mai bine ar căuta să meargă înainte. Tu nu eşti salvat prin sentimente, eşti salvat doar prin credinţă. Deci, dacă ei îşi doresc să ajungă în cer, ei trebuie să creadă și să continue să creadă.
Nu te întoarce, nu te uita în altă parte, continuă să crezi în Hristos. Nici la dreapta, nici la stânga.
Tim Conway
În această privire neajutorată la Hristos, şi pe măsură ce încurajezi persoana să continue, să persevereze, să meargă înainte.. Există realităţi obiective în spatele acestui lucru, trebuie să existe unele adevăruri pe care trebuie să le cred, cam care ar fi ele? Dacă o persoană aude, dar spune, „O privire disperată spre Hristos? Adică, sunt aici în această lume şi tu îmi spui că trebuie să am o privire disperată către Hristos? Eu nici nu-L pot vedea pe Hristos, nu pot să-L simt pe Hristos. Vreau să spun că mă uit pe fereastră şi văd cerul albastru şi vârfurile copacilor verzi, dar nu-L văd pe Hristos acolo. Nu-L văd în această încăpere. Ştii am o anumită preocupare cu privire la sufletul meu şi tu spui, ‘O privire disperată către Hristos’ şi încerc să analizez acest lucru. O privire disperată… cât de disperată trebuie să îmi fie privirea spre Hristos? Cum arată toate astea?
Bob Jennings
Credinţa întotdeauna implică invizibilul. Şi ea întotdeauna implică viitorul. Tu nu-L vezi pe Domnul, nu-L vezi fizic, nu. „pe care voi Îl iubiţi fără sa-L fi văzut, credeţi în El fără sa-L vedeţi” (1 Petru 1:8) Ne bucurăm cu o bucurie de negrăit. Dumnezeu a rânduit lucrurile, le-a rânduit atât de frumos ca să fim mântuiţi prin credinţă. Ştii, chiar şi în lumea pământească oamenii recunosc aceasta. Știi, dacă încetineşti înainte de a vedea poliţistul venind în spatele tău, ai făcut-o cu bună credinţă. Şi este ceva de onorat în aceasta.
Şi vine vorba de asigurări medicale. De ce, dacă îţi faci asigurare înainte de a te îmbolnăvi, ţi-ai făcut-o cu bună-credinţă şi ei onoareză acest lucru. Ştii, dacă te duci să îţi faci asigurarea când deja ai o problemă, nu o faci cu bună-credinţă şi ei nu onorează acest lucru. Chiar şi în termeni umani oamenii recunosc ceea ce este o bună-credinţă, şi astfel Dumnezeu a rânduit lucrurile aşa încât El aşteaptă să Îl luăm pe cuvânt. Aici Cuvântul lui Dumnezeu a dat o descriere a cum este El, a ceea ce El cere pentru a ajunge în cer: să fim împăcaţi cu El. Şi deci El aşteaptă ca noi să Îl credem pe cuvânt. Şi aceasta înseamnă, să Îl iei pe Dumnezeu pe cuvânt şi să acţionezi în consecință. Bazându-te pe el, mergând conform lui, luând decizii bazate pe Cuvântul Său. Dacă am o hartă rutieră, nu văd drumurile, nu văd cotiturile, dar văd această hartă, aşa că iau decizii bazate pe această hartă. Cuvântul lui Dumnezeu este o hartă, este o hartă spre cer. Domnul spune: „Dacă doreşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine.” (Luca 9:23) Şi deci, cu alte cuvinte, eu spun „Ok, e moartea sinelui, e totul pentru Hristos. Nu mă uit la mine pentru nimic, realizez că nu am nici un merit, nu am nici o calificare, nu am nici o performanţă, nu am nimic în mine cu ce să-L mulţumesc pe Dumnezeu sau să câştig vreodată cerul. Mă întorc dinspre mine, prin credinţă, şi, prin credinţă, cred că Hristos a venit din cer şi a murit pe cruce pentru a plăti plata păcătoşilor şi cred că El a murit ca să plătească plata păcatului pentru mine, plus nimic altceva.”
https://illbehonest.com/romana/ce-este-credinta-bob-jennings
Ispăşirea: jertfa de curăţire
Textul de memorat: „Căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.” (1 Petru 1:18,19)
Aspectul cel mai cunoscut al sanctuarului este sistemul de jertfe, deoarece el ne vorbeşte în mod direct despre jertfa Domnului Hristos. Sângele animalului care murea în locul păcătosului devine simbolul sângelui Celui care a murit pentru noi.
Săptămâna aceasta, vom studia câteva concepte legate de „jertfa de curăţire” (denumită şi „jertfă pentru păcat” sau „jertfă de ispăşire”), jertfă prin care Dumnezeu ne ajută să înţelegem cum anume are loc împăcarea cu El prin intermediul singurei jertfe adevărate, Isus Hristos. Pe parcursul acestui studiu, am utilizat uneori termenul de „jertfă de curăţire” în loc de „jertfă de ispăşire” pentru a nu lăsa impresia că, de pildă, naşterea unui copil ar fi o greşeală morală, întrucât mama trebuia să aducă o astfel de jertfă (Leviticul 12:5-8). În acest caz, denumirea de „jertfă de curăţire” este mai potrivită, fiindcă nu se urmărea ispăşirea unui păcat, ci curăţirea de întinarea rituală.
Păcatul şi mila
Ştim că păcatul ne desparte de Dumnezeu, dar vestea bună este că El a pus în funcţiune un sistem prin care să fie acoperită prăpastia produsă de păcat şi astfel să ne aducă înapoi, la El. În centrul acestui sistem este jertfa.
În Vechiul Testament sunt descrise, în esenţă, trei tipuri de păcate, după nivelul de conştientizare a păcatului în timpul comiterii lui: păcatul neintenţionat (sau fără voie), păcatul intenţionat (sau cu voie) şi păcatul răzvrătirii. Jertfa de curăţire poruncită în Leviticul 4:1 – 5:13 putea fi adusă atunci când se comitea un păcat neintenţionat, dar şi în unele situaţii când era comis un păcat voit (Leviticul 5:1). Dacă pentru primele două tipuri de păcat, exista posibilitatea de a se aduce o jertfă, pentru răzvrătire, cel mai odios dintre toate, nu este menţionată nicio posibilitate de ispăşire. Păcatul răzvrătirii era comis faţă de Domnul, într-un act de sfidare, iar făptaşul trebuia nimicit (Numeri 15:29-31). Se pare totuşi că, şi în aceste situaţii, Dumnezeu oferea iertare (vezi, de exemplu, cazul lui Manase din 2 Cronici 33:12,13).
1. Citeşte Deuteronomul 25:1,2 şi 2 Samuel 14:1-11. Ce ne spune 2 Samuel 14:9 despre milă, dreptate şi vinovăţie?
Are Dumnezeu dreptul să-l ierte pe păcătos? Dacă păcătosul este vinovat, nu este justificată pedepsirea lui?
Istoria femeii din Tecoa, pe care a trimis-o Ioab la împăratul David ca să-i prezinte un caz fictiv, ne poate ajuta. Femeia a pretins că era văduvă şi cerea milă pentru singurul ei fiu rămas în viaţă, fiu care se făcuse vinovat de uciderea fratelui său. Legea prevedea moartea ucigaşului (Numeri 35:31), chiar dacă acesta era singurul bărbat din familie. Femeia i-a cerut lui David ca, în calitate de judecător, să-l lase nepedepsit pe fiul ei.
Dar ea face o declaraţie interesantă: „Asupra mea … şi asupra casei tatălui meu să cadă pedeapsa; împăratul şi scaunul lui de domnie să nu aibă nimic de suferit” (2 Samuel 14:9). Atât ea, cât şi împăratul ştiau că, dacă ucigaşul rămânea nepedepsit, vina crimei avea să cadă asupra împăratului însuşi, iar reputaţia sa ca judecător avea să fie în pericol. Judecătorul avea răspunderea morală pentru decizia luată. De aceea, femeia s-a declarat dispusă să ia vinovăţia asupra ei.
În acelaşi fel, Dumnezeu ia asupra Sa vinovăţia păcătoşilor şi îi declară nevinovaţi. Ca să putem fi iertaţi, Dumnezeu Însuşi trebuie să sufere pedeapsa care ni se cuvine nouă. Acesta este considerentul legal în baza căruia Hristos a murit pentru ca noi să putem fi mântuiţi.
Punerea mâinilor pe capul jertfei
2. Ce ritualuri erau îndeplinite cu ocazia aducerii jertfei pentru curăţire? Leviticul 4:27-31.
Scopurile aducerii jertfei erau îndepărtarea păcatului şi a vinovăţiei de la păcătos, transferarea răspunderii pentru păcat asupra sanctuarului şi iertarea şi curăţirea păcătosului. (În cazuri extrem de rare, păcătosul putea aduce o anumită cantitate de făină de cea mai bună calitate ca jertfă de curăţire şi, cu toate că în acest caz nu se vărsa sânge, era ştiut faptul că „fără vărsare de sânge nu este iertare” [Evrei 9:22]).
Ceremonia propriu-zisă consta din punerea mâinilor pe capul animalului de jertfă, înjunghierea lui, ceremonia sângelui (cu o parte se ungeau coarnele altarului, restul se turna la picioarele altarului), arderea grăsimii şi consumarea cărnii. Păcătosului i se oferea iertarea, dar numai în urma ceremoniei.
Un aspect crucial al acestui proces era punerea mâinii pe capul animalului de jertfă (Leviticul 1:4; 4:4; 16:21) pentru ca acesta să fie „primit de Domnul, ca să facă ispăşire pentru el” (Leviticul 1:4). Jertfa era valabilă numai în dreptul celui care punea mâna pe capul animalului. Potrivit cu Leviticul 16:21, punerea mâinilor trebuia să fie însoţită de mărturisirea păcatului; în acest fel era recunoscut transferul păcatului de la păcătos la animalul nevinovat.
Un alt aspect era, desigur, înjunghierea animalului. După înjunghiere, sângele era întrebuinţat pentru a face ispăşire pe altar (Leviticul 17:11). Întrucât păcatele erau transferate asupra animalului prin punerea mâinii pe capul lui, se înţelege că moartea animalului era o moarte înlocuitoare. Animalul murea în locul păcătosului. Din acest motiv, cel care înjunghia animalul era păcătosul, şi nu preotul.
Data viitoare când eşti ispitit să păcătuieşti, imaginează-ţi-l, pe Isus murind pe cruce, imaginează-te pe tine punând mâinile pe capul Său şi mărturisindu-ţi păcatul. Cum te poate ajuta acest exerciţiu să înţelegi ce preţ a fost plătit pentru ca tu să poţi fi iertat? Cum te poate ajuta acest gând să rezişti în faţa ispitei?
Transferul păcatului
3. Ce asociere face Ieremia între păcat şi altar? Ieremia 17:1.
După punerea mâinii şi după moartea animalului, preotul ungea coarnele altarului cu sângele jertfei. Această parte a ceremoniei avea de-a face cu ispăşirea, întrucât era prezent sângele (Leviticul 17:11). În situaţia în care păcătosul era un om obişnuit sau un conducător, sângele era aplicat pe altarul pentru arderile-de-tot (Leviticul 4:25,30); în cazul în care păcătuia marele-preot sau întreaga adunare, sângele era aplicat pe altarul tămâierii din sanctuar (Leviticul 4:7,18).
De ce erau unse cu sânge coarnele altarului? Coarnele se aflau în partea superioară a altarului şi, de aceea, puteau fi simbolul dimensiunii verticale a mântuirii. Se considera astfel că sângele era adus în prezenţa lui Dumnezeu.
Ieremia 17:1 ne ajută să înţelegem ce se întâmpla în această situaţie. Textul spune că păcatul iudeilor era gravat „pe tabla inimii lor şi pe coarnele altarelor lor”. Deşi aici se face referire la altarele din templele idolatre, principiul rămâne acelaşi: altarul reflecta starea morală a poporului. Sângele realiza transferul vinovăţiei păcatului. Sângele uns pe coarnele altarului transfera păcatul de la păcătos asupra sanctuarului, un adevăr esenţial care ne ajută să înţelegem planul de mântuire, aşa cum este el ilustrat prin intermediul serviciului din sanctuarul pământesc, simbolul lucrării Domnului Hristos în sanctuarul ceresc.
Sângele transfera păcatul şi întina sanctuarul. O astfel de întinare avea loc în cazul în care sângele jertfei de curăţire sărea din greşeală pe o haină. Haina trebuia curăţată, dar nu oriunde, ci numai „într-un loc sfânt” (Leviticul 6:27).
În final, arderea grăsimii pe altar arăta că tot ce ţinea de jertfa pentru curăţire Ii aparţinea lui Dumnezeu (Leviticul 3:16).
Jertfa de curăţire este simbolul morţii Domnului Isus. Datorită jertfei Sale, păcatul nostru a fost luat de la noi, a fost aşezat asupra Sa şi a fost transferat asupra sanctuarului ceresc. În esenţă, acesta este planul de mântuire.
În ce mod ne ajută serviciul din sanctuar să înţelegem că depindem cu totul de Dumnezeu pentru iertarea păcatelor? Ce încurajare îţi aduce acest adevăr? În acelaşi timp, ce responsabilităţi importante decurg de aici? (Vezi 1 Petru 1:22.)
Purtarea păcatului
4. Citeşte Leviticul 6:25,26; 10:16-18. Ce adevăr crucial ne este descoperit aici?
Mâncând într-un loc sfânt carnea animalului jertfit, preotul oficiant prelua şi purta nelegiuirea sau vina păcătosului. Carnea aceasta nu era doar plata pentru serviciul preoţesc, ci un aspect esenţial al ispăşirii (altminteri, Moise nu s-ar fi supărat pe fiii lui Aaron din cauză că nu au mâncat-o).
Dar ce contribuţie are la procesul ispăşirii faptul că preotul mănâncă această carne de la jertfă? Era obligatoriu ca preotul să mănânce carnea jertfei în cazul acelor jertfe al căror sânge nu ajungea în Locaşul Sfânt, mai exact al jertfelor aduse de conducător şi de omul de rând. Biblia afirmă clar că, mâncând carnea jertfei, preoţii purtau vina păcătosului, fapt care făcea ispăşire pentru acesta. În concluzie, preotul purta vina păcătosului, iar păcătosul era scutit de pedeapsă.
Cuvintele „iartă fărădelegea” din Exodul 34:7 au în ebraică sensul propriu de „poartă vina” şi sunt aceleaşi cuvinte care apar în Leviticul 10:17, unde se arată limpede că purtarea păcatului de către preot îi aducea păcătosului iertare. În caz contrar, când nu avea loc acest transfer, păcătosul trebuia să-şi poarte singur vina (Leviticul 5:1), iar consecinţa era moartea (Romani 6:23).
Lucrarea preotului de a purta păcatul altuia ne vorbeşte despre lucrarea Domnului Hristos pentru noi. El a murit în locul nostru. Aşadar, serviciile preoţeşti din sanctuarul pământesc reprezintă lucrarea pe care El o îndeplineşte pentru noi, fiindcă a luat asupra Sa vina păcatelor noastre.
Binecuvântarea vine ca urmare a iertării; iertarea vine prin credinţa că păcatul, odată mărturisit şi regretat, este purtat de marele Purtător al păcatului. Prin urmare, toate binecuvântările noastre vin de la Hristos. Moartea Sa este o jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. El este marele mijloc prin care primim mila şi favoarea lui Dumnezeu. De aceea, El este într-adevăr Iniţiatorul, Autorul şi Desăvârşirea credinţei noastre.” Ellen G. White, Manuscript Releases, val. 9, p. 302
Imaginează-ţi că te afli înaintea lui Dumnezeu, la judecată. Pe ce contezi – pe faptele bune, pe păzirea Sabatului, pe toate lucrurile frumoase pe care le-ai făcut şi pe toate lucrurile rele pe care nu le-ai făcut? Sunt ele suficiente pentru a te îndreptăţi înaintea unui Dumnezeu sfânt şi desăvârşit? Atunci, care este singura ta speranţă?
Iertarea
5. Citeşte Mica 7:18-20. Cum este descris Dumnezeu aici?
Ultimele trei versete din Mica sunt dedicate relaţiei lui Dumnezeu cu rămăşiţa poporului Său şi indică două trăsături care îi dau un farmec inegalabil: dragostea Sa iertătoare şi harul Său. Dintre aceste două trăsături, Mica (şi alţi profeţi) remarcă în mod deosebit dispoziţia Sa de a ierta. El utilizează o serie de expresii pentru însuşirile lui Dumnezeu (vers. 18) şi pentru lucrările Sale (vers. 19,20). Aceste însuşiri şi lucrări sunt menţionate şi în Crezul israelit din Exodul 34:6,7, unul dintre cele mai îndrăgite pasaje biblice referitoare la caracterul lui Dumnezeu.
Un fapt interesant este că mai multe cuvinte-cheie din Mica 7:18-20 apar şi în Cântarea Robului din Isaia 53, cuvinte care arată că iertarea vine de la Cel care suferă pentru oameni.
Din nefericire, nu toţi oamenii se vor bucura de harul mântuitor al lui Dumnezeu. Iertarea Sa nu este ieftină şi nici nu poate fi obţinută în mod automat. Ea presupune loialitate. Cei care au cunoscut harul Său, răspund pe măsură, după cum vedem în Mica 6:8, versetul central al cărţii. Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea” şi îi cheamă pe cei care fac parte din rămăşiţa poporului Său „să iubească” mila. Copiii Săi sunt cei care imită caracterul Său. Viaţa lor reflectă dragostea, mila şi bunătatea Sa.
Pasajul din Mica 7:18-20, cu accentul pus pe iertare, este urmat de Naum 1:2,3, care pune accent pe judecată. Acest fapt dezvăluie cele două atitudini ale lui Dumnezeu faţă de oameni: îi iartă pe cei care se căiesc şi îi pedepseşte pe cei răi. El este şi iertător, şi drept. El este şi Mântuitor, şi Judecător. Aceste două aspecte ale caracterului Său sunt complementare, nu contrare. El oferă milă, dar este şi drept. Ştiind acest lucru, putem avea încredere în dragostea şi în iertarea Sa, dar şi în faptul că, la sfârşit, El va face dreptate.
6. Citeşte Mica 6:8. Ce rost are mărturisirea de credinţă în absenţa acestor principii de vieţuire care să ateste realitatea mărturisirii?
Ce este mai uşor: să declari că ai credinţă în Isus sau să trăieşti practic această credinţă, aşa cum se arată în Mica 6;8? Ce poţi face pentru a trăi ceea ce crezi?
Studiu suplimentar
Citeşte cap. 30, „Cortul şi serviciile lui”, p. 343-358, din Patriarhi şi profeţi, de Ellen G. White.
„După cum Domnul Hristos, la înălţarea Sa, S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu ca să mijlocească cu sângele Său în favoarea credincioşilor pocăiţi, tot astfel preotul, în slujba zilnică, stropea sângele jertfei în Locul Sfânt, pentru păcătos.
Sângele lui Hristos, deşi era menit să-l elibereze de condamnarea Legii pe păcătosul pocăit, nu urma să şteargă păcatul; acesta avea să rămână scris în sanctuar până la ispăşirea finală. Tot astfel, în simbol, sângele jertfei pentru păcat îndepărta păcatul de la cel pocăit, dar păcatul rămânea în sanctuar până la Ziua Ispăşirii.” – Ellen G. White, Patriarhi şi profeţi, p.357
Întrebări pentru discuţie
1. Unii susţin că însăşi ideea de moarte înlocuitoare este nedreaptă. De ce să moară cel nevinovat în locul celui vinovat? Totuşi, întrucât adevărul acesta este prezentat clar în Biblie şi este esenţa mesajului ei, cum putem răspunde la această întrebare? Ne poate ajuta în vreun fel această „nedreptate” să înţelegem harul manifestat pentru a ne aduce nouă iertarea? Cum ne putem folosi de argumentul „nedreptăţii” pentru a arăta cât de milos şi de iubitor este Dumnezeu?
2. Citiţi în grupă Mica 6:8. Ce mesaj ne este transmis aici? Mai important, cum ne putem deprinde să împlinim această poruncă explicită? Cum putem umbla smeriţi cu Dumnezeul nostru? Ce înseamnă aceasta în mod concret? Cum putem transforma umblarea smerită cu Dumnezeu în umblare smerită cu semenii noştri?
3. Gândeşte-te ce înseamnă faptul că singura cale de a fi mântuiţi este moartea Domnului Isus. Ce ne spune acest adevăr uimitor despre cât de rău este păcatul? Dar despre eforturile noastre de a ne mântui prin fapte?
4. În cadrul grupei, revedeţi întrebarea de la finalul secţiunii de miercuri. Discutaţi răspunsurile pe care le-aţi dat şi implicaţiile lor în ceea ce priveşte Evanghelia şi lucrarea Domnului în favoarea noastră.
Izbăvirea de sub robia păcatului
Romani 5:12-6:23 (Romani 6:11)
Scopul lecţiei: Să descoperim cum putem dobândi izbăvirea de sub robia păcatului, cum trăiesc cei ce au dobândit această eliberare şi care sunt binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce au ajuns în această stare de libertate spirituală.
Contextul lecţiei: După ce a arătat că împăcarea cu Dumnezeu este primul rod al neprihănirii (Rom. 5:1-11), apostolul Pavel adaugă pe lista binecuvântărilor primite prin această stare de har şi izbăvirea de sub robia păcatului (Rom. 5:12-6:23). În paragraful anterior (Rom. 1:18-3:20), în care apostolul Pavel a prezentat starea de păcat a omenirii, el ne-a arătat că atât evreii cât şi neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9;23).
Pentru fiinţa umană, această stare de păcat nu este doar un incident, sau o situaţie temporară, ci o adevărată robie spirituală (Rom. 6:6; 12-16; 20; 7:22-23). Pentru a ilustra această robie spirituală apostolul Pavel vorbeşte despre puterea păcatului (Rom. 3:20; 7:14-18), despre stăpânirea păcatului (Rom. 6:12-14) şi despre urmările acestei stări de robie (Rom. 20-21;23). Păstrând în atenţie aceste adevăruri, putem spune că stăpânirea păcatului a instaurat cea mai severă stare de robie spirituală, urmată de cele mai grozave consecinţe (Rom. 5:21/a; 6:23/a).
Actul jertfei Domnului Isus ne-a adus însă izbăvirea din această robie (Rom. 6:18; 22; 7:24-25/a; 8:2; Ioan 8:30-36).
Conţinutul lecţiei: În pasajul pe care îl studiem astăzi (Rom. 5:12-6:23), apostolul Pavel ne arată câţiva factori care ne garanteză posibilitatea izbăvirii din păcat (Rom. 5:12-21), care trebuie să fie atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit acestă izbăvire (Rom. 6:1-21) şi ce binecuvântări sunt pregatite de Dumnezeu pentru cei trăiesc în libertate spirituală (Rom. 6:22-23).
1. Posibilitatea izbăvirii de sub robia păcatului (Rom. 5:12-21)
Dacă în primele versete pe care le studiem apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în robia păcatului şi a morţii (Rom. 5:12-14), în versetele următoare el ne descoperă anumiţi factori care ne garantează eliberarea din acestă robie. Pentru a ilustra acest fapt, el face o comparaţie între Adam şi Hristos, între urmările păcatului şi cele ale neprihănirii şi între lucrarea harului şi cea a Legii. Pe lângă acest contrast el foloseşte şi un joc de cuvinte, repetând în context diferit de 11 ori termenul „unul” sau „singur”, de 5 ori afirmaţia sau termenul „a domni” şi „domnie” şi tot de 5 ori afirmaţia „cu atât mai mult!”
Luând în considerare aceşti factori, descoperim că oferta darului lui Dumnezeu este mai mare decât stricăciunea cauzată de păcatul lui Adam (Rom. 5:15), că urmările ascultării lui Hristos sunt mai mari decât urmările neascultării lui Adam (Rom. 5:16;19) şi că urmările domniei lui Hristos sunt mai mari decât efectele domniei păcatului (Rom. 5:17), precum şi că binecuvântările neprihănirii sunt mai mari decât urmările păcatului (Rom. 5:18) iar lucrările Harului mai mari decât lucrările Legii (Rom. 5:20-21).
Toate acestea ne arătă că cei ce au primit darul neprihănirii prin credinţa în Hristos nu numai că au fost izbăviţi din robia păcatului şi că au scăpat de consecinţele acestei stări, dar au primit binecuvântări mult mai mari faţă de cele pe care le-a avut Adam.
2. Atitudinea faţă de păcat a celor ce au dobândit eliberarea de sub robia păcatului
(Rom. 6:1-21)
Pentru a arăta ce atitudine ar trebui să aibă faţă de păcat cei ce au găsit deja eliberarea, apostolul Pavel ridică în acest paragraf două serii de întrebări concrete: Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul ?(Rom. 6:1) şi Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? (Rom. 6:15). Răspunsul pe care îl dă Pavel celor două întrebări este un categoric „nicidecum”, care arată că cel neprihănit nu trebuie să mai aibă nicio legătură cu păcatul.
El foloseşte acest „nu” hotărât pentru că cel neprihănit a murit faţă de păcat(Rom. 6:2-7). Pentru a exemplifica acest fapt, apostolul Pavel se foloseşte de simbolul botezului, arătând că cei ce au murit împreună cu Hristos (Rom. 6:3;6) şi-au răstignit firea (Rom. 6:6), au fost îngropaţi împreună cu Hristos (Rom. 6:4) şi au înviat împreună cu Hristos la o viaţă nouă (Rom. 6:5-7)
Apoi El foloseşte acest „nu” hotărât pentru că cel neprihănit trebuie să trăiască o viaţă nouă (Rom. 6:8-11). Cel ce a înviat împreună cu Hristos nu mai trăieşte pentru păcat (Rom. 6:10), ci pentru Dumnezeu (Rom. 6:10), având acelaşi fel de viaţă ca al lui Hristos (Rom. 6:8-9; 2 Cor. 5:17).
Pe lîngă aceste argumente, apostolul Pavel foloseşte un „nu” hotărât şi pentru faptul că cel izbăvit de păcat trebuie să devină rob al neprihănirii (Rom. 6:11-19). De aceea, păcatul nu trebuie să mai aibă niciun fel de autoritate asupra noastră (Rom. 6:11-12), pentru că nu mai avem nicio obligaţie faţă de păcat ca să mai ascultăm de poftele lui (Rom. 6:12), iar acum aparţinem altui stăpân şi ne-am dedicat pentru a umbla în neprihănire (Rom. 6:13-14) printr-o ascultare deplină (Rom.6:15-21).
3. Binecuvântările primite de cei ce trăiesc ca robi ai neprihănirii (Rom. 6:22-23)
Dacă păcatul aduce robie spirituală, necurăţie, fărădelege, roade care aduc ruşine şi conduc spre moarte (Rom. 6:19-20; 21; 23/a), cei ce umblă în neprihănire au parte de libertate spirituală, au ca rod sfinţirea şi ca răsplată viaţa veşnică (Rom. 6:19/b; 22; 23/b)
Întrebări pentru discuţii:
1. Cum a ajuns omul în robia păcatului ?
2. De ce este robia păcatului cea mai grea robie ?
3. Care sunt factorii care ne garantează posibilitatea izbăvirii din robia păcatului ?
4. De ce nu trebuie să mai păcătuiască omul izbăvit de păcat?
5. De ce nu se poate compara robia neprihănirii cu robia păcatului ?
6. De ce mai sunt încă atât de mulţi oameni din zilele noastre în robia păcatului ?
7. Care sunt binecuvântările oferite celor ce sunt robi ai neprihănirii ?
Pastor Dan Boingeanu
Harul ne izbăveşte de stăpânirea păcatului
Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu ca să se înmulţească harul?2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi, deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacăne-am făcut una cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omulnostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupulpăcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului, 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare; moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căcipăcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Harul nu îndreptăţeşte păcatul
15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. 16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire? 17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarulînvăţăturii pe care aţi primit-o. 18 Şi prin chiar faptul că aţi fost izbăviţide sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. 19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră! 20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire. 21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine, pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea. 22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa veşnică. 23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
Unirea in Hristos #16
In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor, dupa bogatiile harului Sau, pe care l-a raspandit din belsug peste noi, prin orice fel de intelepciune si de pricepere, caci a bine voit sa ne descopere taina voii Sale, dupa planul pe care-l alcatuise in Sine insusi, ca sa-l aduca la indeplinire la implinirea vremilor, spre a-Si uni iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant Efeseni 1: 7-10. Dar acum, Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, tot asa, toti vor invia in Hristos, dar fiecare la randul cetei lui. Hristos este cel dintai rod, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. In urma, va veni sfarsitul, cand El va da Imparatia in mainile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicit orice domnie, orice stapanire si orice putere. Caci TREBUIE ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea 1Corinteni 15:20-26.
Apostolul Pavel scrie fratilor din Efes despre o descoperire potrivita cu bogatiile harului Dumnezeiesc, unde Dumnezeu era bine voitor, bine dispus, bucuros, ceia ce urma sa faca, facea cu placere, facea cu buna voie, nesilit, nefortat, Dumnezeu era bucuros ca a venit timpul cand sa ne descopere TAINA VOII SALE, acea taina care a fost pusa intr-un plan de lucru, plan intocmit si alcatuit de Dumnezeu in Sine insusi. Pavel nu scrie fratilor din Efes parerea lui despre taina lui Dumnezeu. Pavel scrie potrivit cu descoperirea care a fost desfasurata prin Duhul Sfant in fiinta sa. Inainte ca Pavel sa primeasca aceasta descoperire, el nu cunostea taina voii lui Dumnezeu, el nu stia ca aceasta taina a fost misterios asezata intr-un plan de lucru. Pavel nu stia ca acest plan de lucru a fost sistematizat, impartit pe anumite veacuri sau vremi, Pavel nu stia scopul planului lui Dumnezeu unde in finalul veacurilor, a vremilor, Dumnezeu va UNI iarasi intr-unul, in Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri si cele de pe pamant. Taina voii lui Dumnezeu si planul in care a fost asezata nu o cunoaste nici un om, pentruca este TAINA adica ceva care este secret, este cunoscut numai de Dumnezeu si de omul careia Dumnezeu vrea sa-i descopera aceasta taina.
Multi oameni scrie sau declara PAREREA lor despre tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu nu impresioneaza pe nimeni cu tainele Sale, Dumnezeu cheama si allege oameni carora le descopera, sau mai bine zis le incredinteaza ispravnicia tainelor descoperite, cum de fapt marturiseste sfantul Apostol unde zice: Iata cum trebuie sa fim priviti noi, ca niste slujitori ai lui Hristos si ca niste ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Incolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare sa fie gasit credincios in lucrul incredintat lui 1 Corinteni 4: 1,2. Propovaduirea tainelor descoperite de Dumnezeu in felul in care Dumnezeu le-a descoperit este ceia ce se cere de la ispravnici.
Propovaduirea tainelor descoperite de Dumnezeu nici odata nu potriveste cu propovaduirea parerilor oamenilor despre tainele lui Dumnezeu. Cat timp Pavel propovaduia parerea lui despre tainele lui Dumnezeu, avea multi prieteni, era primit cu bucurie de toti mai marii norodului pentruca si ei propovaduiau parerile lor omenesti despre tainele si lucrarile lui Dumnezeu. Dar cand Dumnezeu l-a chemat in biroul tainelor Sale dupa fagaduinta Sa facuta prin omul lui Dumnezeu Anania unde este scris: El mi-a zis: Dumnezeul parintilor nostri te-a ales sa cunosti VOIA LUI, SA VEZI pe Cel Neprihanit si sa AUZI cuvinte din gura Lui, caci Ii vei fi MARTOR, fata de toti oamenii, pentru lucrurile pe care le-ai vazut si auzit Fapte 22: 14,15. Da, dupa ce Apostolul cunoaste VOIA, dupa ce el vede pe Cel Neprihanit si dupa ce aude cuvinte din gura Lui, dupa ce primeste porunca sa fie MARTOR fata de toti oamenii pentru tainele lui Dumnezeu descoperite lui, dupa toate acestea Pavel scrie si propovaduieste tainele minunate ale lui Dumnezeu, unde Dumnezeu potrivit planului veacurilor v-a UNI toate lucrurile in unul singur in Hristos Fiul lui Dumnezeu. Cand Pavel propovaduieste bogatia tainelor lui Dumnezeu descoperite lui, atunci prieteni devin tot mai putini si mai mari norodului se ridica impotriva lui declarandu-l un om nebun.
Oameni au experimentat pentru multe veacuri plata sau rodul pacatului ,adica moartea. Ei obisnuiti sub robia mortii au uitat de fagaduinta VIETII. Sub robia mortii oameni nu cunosteau si nu auzeau mesajul vietii. Mesajul care predomina atunci, era asemanator cu mesajul unor oameni din vremea aceasta a lui Hristos mai cu seama mesajul intitulat OAMENI PACATOSI IN MAINILE UNUI DUMNEZEU MANIOS. Asa dar cand acei oameni au auzit mesajul randuieli lui Hristos despre invierea tuturor mortilor, despre OAMENI NEPRIHANITI IN MAINILE UNUI DUMNEZEU BUCUROS nu este de prea mare mirare ca cei multi nu l-au primit. Despre puterea mortii in masura limitata am scris in scrierile subiectului Unirea in Hristos, totusi moartea in sinea ei a fost dotata cu o putere foarte mare. Puterea morti reflecta puterea rece a Legi. Moartea in chiar culmea puterii ei nu cunoaste mila, en nu se targuieste cu nimenea , ea nu cunoaste puterea iertarii. Mila, indurarea, harul,iertarea….nu fac parte din puterea mortii. Moartea a venit in lumea omului prin decretul porunci lui Dumnezeu cand a zis El: In ziua in care vei manca din el, vei MURI negresit. Moartea era inca inainte de venirea porunci sau a Legi, dar moartea nu avea putere asupra omului cat timp omul ne era gasit vinovat de incalcarea porunci sau a Legi data de Dumnezeu. Numai Dumnezeu era acela care socotea omul vinovat sau nevinovat. Numai Dumnezeu in neprihanirea lui a hotarat ca moartea sa stapaneasca asupra omului, ca o plata pentru pacatul neascultari. Moartea nu este o putere independenta de Dumnezeu. Moartea este supusa lui Dumnezeu in toata lucrarea ei. Expresia MOARTEA ETERNA nu este si nu se gaseste in Sfintele Scripturi. Dumnezeu nu a randuit ca moartea si puterea mortii asupra omului sa fie eterna. Potrivit principiului dreptati si neprihanirii lui Dumnezeu moartea trebuia sa stapaneasca asupra omului numai pana la venirea Indurarii, numai pana la venirea Harului, numai pana la venirea lui Hristos, numai pana se va naste un Fiu, un Salvator din samanta Femeii, numai pana la nasterea unui Fiu al binecuvantari din samanta lui Avraam, numai pana la nasterea unui Fiu de Imparat din samanta lui David.
Inca de la vremea caderi omului in neascultare Dumnezeu a marturisit practic vremelnicia neascultari si starea temporara a mortii cand a sacrificat un animal si cu pielea lui a imbracat goliciunea umana. Dumnezeu a prevestit cu bucurie aceasta vreme a vremilor, prin tot felul de semne si minuni, prin umbre si simboluri, prin Lege si proroci, prin fagaduintele unei vieti nemuritoare. In si prin toate acestea Dumnezeu nu a fagaduit nici macar una singura data, dealungul tuturor veacurilor,un Satan Etern, un Pacat Etern, o Neascultare Eterna si o Moarte Eterna. Scriptura declara ca Dumnezeu a inchis omul in neascultare temporara numai pana la venirea Indurarii. Scopul principal pentru care Dumnezeu a inchis omul in neascultare este declarat cu bucurie de apostolul Pavel cand zice: Fiindca Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in neascultare, CA SA AIBA INDURARE DE TOTI. Dumnezeu a inchis pe toti oameni in neascultare pentru vremea indurarii, pentru a se descoperi omului in indurarea Lui, in harul si in dragostea Lui. Asa dar vremea neascultari era foarte scurta si era ingaduita de Dumnezeu numai pentru a creea in om o stare potrivita pentru venirea indurarii. Daca in vremea cand omul era inchis in neascultare era o stare potrivita pentru descoperirea sfinteniei, maniei, si dreptatii lui Dumnezeu, apoi in vremea cand omul este eliberat din starea neascultarii, este o stare potrivita pentru descoperirea indurari, a harului, a milei si a bucuriei dragostei lui Dumnezeu.
Pentru neascultarea lui Adam moartea a venit sa stapaneasca peste om atata timp cat omul umbla in drumul neascultarii, dar pentru ascultarea lui Isus viata a venit sa stapaneasca peste si in om pentru totdeauna. Moartea a venit sa stapaneasca peste om numai pana la implinirea fagaduintei lui Dumnezeu. Inca inainte de caderea omului in neascultare, Dumnezeu in planul Sau pregatise Mielul de jertfa prin care trebuia sa vina izbavirea omului din moarte in puterea Vietii Vesnice. Venirea vietii prin jertfirea Mielului lui Dumnezeu era fagaduinta lui Dumnezeu declarata si reamintita prin Duhul Sfant si prin gura tuturor prorocilor cum scrie si apostolul Petru in scrierile sale: Caci stiti ca nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ati fost rascumparati din felul desert de vietuire (din umblarea in neascultare) pe care-l mosteniserati de la parintii vostri, ci cu sangele scump al lui Hristos, Mielul fara cusur si fara prihana. El a fost cunoscut mai inainte de intemeierea lumii si a fost aratat la sfarsitul vremurilor (la sfarsitul vremi de umblare in neascultare) pentru voi, care, prin El, sunteti credinciosi in Dumnezeu, care L-a INVIAT DIN MORTI SI I-A DAT SLAVA, pentru ca credinta si nadejdea voastra sa fie in Dumnezeu 1 Petru1: 18-21. Isus Hristos este Inceputul si Sfarsitul, El este inceputul Vietii si El este Sfarsitul Mortii. El nu a inviat pentru Sine si nu a murit pentru Sine scrie apostolul, El adica Mielul lui Dumnezeu a fost aratat si este Sfarsitul vremurilor de domnie a mortii si Inceputul domniei vietii, nu pentru El ci PENTRU NOI. Prin moartea Sa nu numai ca sa facut POSIBILA rascumpararea, dar omul A FOST RASCUMPARAT din felul desert de vietuire care era mostenit din tata in fiu din generatie in generatie. Aceasta rascumparare a omului din felul desert de vietuire, adica din robia pacatului si a mortii A FOST ACEPTATA, A FOST APROBATA de Dumnezeu prin umblarea in ascultare si prin moartea Mielului fara cusur si fara prihana. Dovada de netagaduit ca omul a fost rascumparat din robia pacatului si de sub puterea mortii este deplin vazuta in INVIEREA LUI ISUS. Potrivit constitutiei Imparatiei lui Dumnezeu, prin ascultarea si jertfirea trupului nevinovat al lui Isus, omul a fost gasit neprihanit, adica in pline drepturii de mostenire a vietii neperitoare. In puterea constitutiei Imparatiei lui Dumnezeu invierea lui Isus din morti ca om si ca reprezentant al omului a fost aprobata si cu puterea dragostei lui Dumnezeu executata atunci in mult asteptata dimineata a invierii. Invierea lui Isus este o dovada neandoielnica ca omul a fost eliberat de sub puterea mortii si se afla in pline drepturii prin Isus Hristos si prin decretul si hotararea dreptei judecati a lui Dumnezeu, de mostenire a vietii vesnice.
Despre aceasta dovada a lui Dumnezeu aratata foarte clar in invierea lui Isus vorbea apostolul Pavel in cetatea Atena, unor oameni care nu stiau prea multe despre Isus, despre moartea si invierea Lui: Altii, cand l-au auzit ca vesteste pe Isus si invierea, ziceau: Pare ca vesteste niste dumnezeii straini. Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: Putem sa stim care este aceasta invatatura noua pe care o vestesti tu? Pavel a stat in picioare in mijlocul Areopagului si a zis: ….Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste ACUM tuturor oamenilor, de pretutindeni, sa se pocaiasca, pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin OMUL pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a INVIAT DIN MORTI…..Fapte 17:18-31. Pavel vestea Iudeilor ca Isus este Hristosul prin invierea din morti, iar Neamurilor Pavel prezinta suveranitatea eternului Dumnezeu care este Creatorul omului si care S-a descoperit omenirii in persoana Omului Isus Hristos Fiul Sau in care Fiu este mantuire si reantoarcere din nou la sanul Preafericitului Parinte. Dovada netagaduita ca in Isus Hristos este mantuire si reantoarcere din nou acasa este acolo unde Dumnezeu a inviat pe Omul Isus din morti intr-o viata nemuritoare. Isus a fost inviat din morti ca o dovada netagaduita a milei si a indurari lui Dumnezeu unde neamul omenesc a fost socotit NEPRIHANIT inaintea lui Dumnezeu prin ascultarea si moartea lui Isus. Daca neamul omenesc nu era considerat neprihanit inaintea lui Dumnezeu, daca ascultarea lui Isus nu era dusa pana la sfarsit, daca omul vechi nu era desbracat de puterea lui, daca Isus nu era pe deplin Mielul fara pata, fara cusur, fara vina, si daca trupul Lui nu era o jertfa de un bun miros inaintea lui Dumnezeu, atunci ISUS NU ERA INVIAT DIN MORTI.
Dragi mei cititori Isus nu a inviat numai ca a vrut El sa invieze. Invierea lui Isus are o mare insemnatate, invierea lui Isus este DOVADA NETAGADUITA a puterii dragostei lui Dumnezeu pentru TOATA OMENIREA. In istoria omenirii gasim multe invieri din morti ,dar nici una din ele nu este numita DOVADA NETAGADUITA a lui Dumnezeu. De ce oare apostolul declara ca numai invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu? Ce oare vroia Dumnezeu sa dovedeasca prin invierea lui Isus? De ce oare dovada netagaduita a invierii lui Isus este pentru toti oamenii? Inca si acum in zilele anului 2011 dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea lui Isus din mortii, este tagaduita de marea parte a Imperiului Crestin. Uni din Mai Marii Norodului Crestin se declara impotriva dovezi netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea lui Isus din morti. Iata doar cateva lucruri foarte importante care s-au intamplat inainte de invierea lui Isus potrivit Scripturilor. Isus s-a smerit si a fost ascultator de porunca Tatalui pana la moarte. Deci, potrivit judecati lui Dumnezeu Isus a sfarsit drumul suferintelor in deplina ascultare, asa dar nu sa gasit in El nici un pacat, nici macar o vina mica. Satan folosind toata viclenia sa nu a reusit sa invenineze viata lui Isus cu pacatul neascultari. Din cauza ca Isus este declarat nevinovat in fata dreptei judecati a lui Dumnezeu, moartea este oprita in drumul ei, ea nu poate continua stapanirea ei mai departe peste fiinta umana din pricina NEVINOVATIEI lui Isus. Omul vechi este singura speranta a pacatului si a morti. Omul vechi este total vinovat de pacatul neascultari, asa dar moartea are dreptul stapanirii asupra lui. Omul vechi este misterios asezat de Dumnezeu in trupul lui Isus. Satan care conduce aceasta operatiune, se simte inca stapan pe situatie cand comanda restignirea lui Isus. Satan privea rastignirea lui Isus ca o ultima ocazie unde Isus poate sa fie invins. In momentul morti lui Isus, atunci cand cu ultima suflare a strigat, strigatul biruintei: S-a ispravit! Da atunci cand Isus a terminat drumul in perfecta ascultare: fara nici un pacat, fara nici o vina, abia atunci Satan sa vazut biruit.
Privind la Mielul lui Dumnezeu care acum OPRISE PENTRU TOTDEAUNA, care acum RIDICASE PACATUL OMENIRII, Satan se apleaca obosit si epuizat in fata crucii lui Isus, soptind incet mai mult ca pentru sine:Viitorul este al Tau … dar trecutu-mi apartine. Satan in umbra crucii priveste inapoi, priveste spre trecutul atator vremi de slava, de intuneric si minciuna de stapanire intr-o lume-ntreaga. Dar cum priveste iata pacatul se prezinta si aratand spre cruce incremenit rosteste: In omul vechi mi-am ispravit lucrarea, el este mort, loc nu-I pentru mine, iar pe Isus neprihanitul nu l-ai putut invinge. Satan cuprins de spaima priveste iar la cruce si vede Creatorul cu bratele deschise, spre Sanul Lui se-ndreapta fiinta cea umana lasand in urma jugul, povoara cu pacate. Despre aceasta lucrare a impacarii omului cu Dumnezeu in moartea lui Isus scrie apostolul Biserici din Corint: Caci, daca este cineva in Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu care NE-A IMPACAT CU EL prin Isus Hristos si ne-a incredintat slujba impacarii, ca adica, Dumnezeu era in Hristos IMPACAND LUMEA CU SINE, netinandu-le in socoteala pacatele lor, si ne-a incredintat noua propovaduirea acestei impacari. Noi, dar, suntem trimisi imputerniciti ai lui Hristos, si, ca si cum Dumnezeu ar indemna prin noi, va rugam fierbinte, in Numele lui Hristos, Impacati-va cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un pacat, El L-a facut pacat pentru noi, ca noi SA FIM NEPRIHANIREA LUI DUMNEZEU IN EL 2 Corinteni 5: 17-21.
Puterea crucii, a suferintei si a morti lui Isus este mult mai mare, mult mai puternica decat vointa, decizia si hotararea omului muritor. In prezenta crucii si in prezenta mortii lui Isus, da atunci si acolo vedem cum pacatul a fost dezbracat de puterea lui, tot la fel si moartea sa prezentat tot in prezenta cruci si a morti lui Isus, fiind anulata, fiind biruita. In Isus nu avea loc pentru ca Isus nu a fost gasit vinovat, in El nu era pacat, iar omul vechi fiind rastignit pe cruce A MURIT si nu este capabil sa mai pacatuiasca, pacatele care fusesera facute in vremile inaintea crucii lui Isus, potrivit judecati lui Dumnezeu nu sunt tinute in seama , ele sunt iertate, asa dar moartea fara de pacat nu are nici o putere asupra omului. Asa dar inainte de invierea lui Isus, domniile, stapanirile si toata puterea intunericului a fost desbracata de puterea ei prin ascultarea, suferinta si moartea lui Isus. Inainte de invierea lui Isus din morti Dumnezeu a facut o JUDECATA dreapta cu privire la intreaga jertfa a lui Isus si cu privire la izbavirea omului de sub domnia lui Satan, de sub stapanirea pacatului si de sub puterea mortii. INVIEREA LUI ISUS DIN MORTII INTR-O VIATA NEMURITOARE ESTE REZULTATUL DREPTEI JUDECATI A LUI DUMNEZEU. Daca rezultatul judecati lui Dumnezeu facuta omului neascultator a fost moartea neamului omenesc si izgonirea lui din gradina Edenului, tot la fel rezultatul judecati lui Dumnezeu facuta Omului ascultator este invierea din morti a neamului omenesc si readucerea lui din nou in Paradisul Vietii Vesnice.
Asa, dar invierea lui Isus din morti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre Omul Isus care S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce, adica El a devenit blestem pentru noi, ca sa ne rascumpere pe noi din blestemul Legii. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre Isus care n-a cunoscut nici un pacat, totusi Dumnezeu L-a facut pacat pentru noi, ca noi sa fim neprihanirea lui Dumnezeu in El. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Hristos si n-ea incredintat slujba impacarii, unde El era in Hristos, impacand lumea cu Sine, netanandu-le in socoteala pacatele lor. Caci atunci cand eram vrajmasi, am fost impacati cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Sau. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre faptul ca neamul omenesc este socotit neprihanit potrivit marturiei facuta prin Duhul Sfant: El a fost dat din pricina faradelegilor noastre, si a inviat din pricina ca AM FOST socotiti neprihaniti. Deci cu cat mai mult ACUM, CAND SUNTEM socotiti neprihaniti, prin sangele Lui, vom fi mantuiti prin El de mania lui Dumnezeu. Invierea lui Isus este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre rastignirea si moartea omului vechi impreuna cu Isus si despre sfarsitul robiei pacatului, pentruca stim bine ca omul nostru cel vechi A FOST RASTIGNIT IMPREUNA CU EL, pentruca trupul pacatului sa fie desbracat de puterea lui, in asa fel ca sa nu mai fim robi ai pacatului, caci cine a murit, de drept, este izbavit de pacat. Acum daca AM MURIT IMPREUNA CU HRISTOS, credem ca vom si trai impreuna cu El. Invierea lui Isus din morti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre neamul omenesc, care prin Isus Hristos, adica prin harul si dragostea lui Dumnezeu este socotit neprihanit, adica este socotit in pline drepturi de mostenire a Noului Testament, are drepturi depline sa mosteneasca darul lui Dumnezeu: Viata Vesnica. Deci invierea lui Isus din morti este o dovada a lui Dumnezeu, pe care nimenea nu poate sa o tagaduiasca, adica sa o opreasca, sa o anuleze, sa nu o lase sa se implineasca, care este INVIEREA DIN MORTI A TUTUROR OAMENILOR.
Invierea lui Isus este invierea noastra. Invierea lui Isus este dovada lui Dumnezeu unde TOTI OAMENI AU DREPTUL prin Isus Hristos la invierea din morti intr-o viata nemuritoare, dar fiecare om beneficieaza de acest drept NUMAI LA RANDUL CETEI LUI. Iata declaratia personala a Celui inviat din morti: Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort, si iata ca sunt viu in vecii vecilor. EU TIN CHEILE MORTII SI ALE LOCUINTEI MORTILOR Apocalipsa 1:17,18. Invierea lui Isus este deasemenea o dovada netagaduita despre biruinta totala a lui Isus asupra morti, prin faptul ca potrivit cu judecata dreapta a lui Dumnezeu, moartea a fost oprita din activitatea ei si desbracata de toata puterea ei, acolo unde in deplina ascultare si in deplina nevinovatie a lui Isus, moartea a predat cheile puteri ei si nu mai are nici un drept si nici o autoritate asupra omenirii. Dar ceia ce Isus Hristos declara este mult mai mult decat faptul ca nu mai are nici o putere asupra celor ce sunt inca in viata, moartea nu mai are nici o putere nici asupra celor morti deja, asupra celor din LOCUINTA MORTILOR. Isus Hristos Mielul lui Dumnezeu tine cheile morti si ale Locuintei mortilor. Daca Hristos tine cheile, aceasta inseamna ca moartea si Locuinta mortilor nu mai tin NICI O CHEIE. Declaratia facuta de Fiul lui Dumnezeu este un motiv de bucurie vesnica, ea ne asigura viata neperitoare, viata unde moartea nu este cunoscuta, viata unde moartea nu este in vocabularul celor vii. Am fost mort, si iata ca SUNT VIU IN VECII VECILOR ne asigura Mielul lui Dumnezeu. Faptul ca Isus este viu in vecii vecilor ne asigura pe noi pe toti oameni ca moartea si Locuinta mortilor au fost biruite prin crucea lui Isus si cheile puteri si autoritati lor asupra omului au fost predate Fiului lui Dumnezeu, prin porunca si prin decretul Suveranului Rege si Atot Stapanitorul.
Invatatura MORTII ETERNE este lucrarea lui ANTICHRIST, pentruca este o invatatura impotriva declaratiei lui Dumnezeu si este impotriva declaratiei lui Isus Hristos. Invatatura MORTII ETERNE este indreptata impotriva crucii si a jertfei Mielului lui Dumnezeu. Daca moartea si puterea morti asupra omului ar fi sa fie eterna, aceasta ar insemna ca Isus Hristos a fost gasit vinovat in tribunalul dreptati lui Dumnezeu, aceasta ar insemna ca pacatul lumii nu a fost ridicat de Mielul lui Dumnezeu, odata ce pacatul nu a fost biruit, moartea prin pacat are deplina putere asupra omului, si prin urmare moartea TINE CHEILE PUTERI EI asupra omului atat in viata aceasta, cat si dincolo de mormant, adica in Locuinta Mortilor.
Invierea lui Isus este o dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea tuturor mortilor, unde CHEILE mortii si ale Locuintei mortilor au fost predate PENTRU TOTDEAUNA Fiului lui Dumnezeu care este VIU IN VECII VECILOR. Duhul Sfant nu a vestit nici odata si nici unde MOARTEA ETERNA, iata doar cateva cuvinte rostite de prorocul Isaia referitoare la biruinta crucii lui Isus asupra morti si asupra Locuintei mortilor: Domnul ostirilor pregateste TUTUROR POPOARELOR, pe muntele acesta, un ospat de bucate gustoase, un ospat de vinuri vechi, de bucate miezoase, pline de maduva, de vinuri vechi si limpezite. Si,pe muntele acesta, inlatura marama care acopera TOATE POPOARELE si invelitoarea care infasoara toate neamurile, NIMICESTE MOARTEA PE VECIE, Domnul Dumnezeu sterge lacrimile DE PE TOATE FETELE si indeparteaza de pe TOT PAMANTUL ocara poporului Sau, da, Domnul a vorbit. Sa invie dar mortii Tai! Sa se scoale trupurile mele moarte! Treziti-va si sariti de bucurie, ceice locuiti in tarana! Caci roua Ta este o roua DADATOARE DE VIATA, si pamantul va scoate iarasi afara pe CEI MORTI Isaia 25:6-8, 26: 19. Invierea lui Isus din mortii este PARGA celor adormiti. Isus parga celor adormiti este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre invierea mortilor, unde Isus este PRIMUL ROD al invierii, celelalte roade urmeaza deci. Isus este PRIMUL om inviat din morti intr-o viata nemuritoare. Faptul ca Isus este PARGA, PRIMUL, CEL DINTAI, ne asigura ca invierea mortilor continua. Invierea lui Isus fiind PARGA celor adormiti era prevestita de Dumnezeu in multe aspecte in Vechiul Testament. Iata ce gasim scris in cartea Leviticului 23: 9-12 : Domnul a vorbit lui Moise si a zis: Vorbeste copiilor lui Israel si spune-le: Cand veti intra in tara pe care v-o dau si cand veti secera semanaturile, sa aduceti preotului UN SNOP, CA PARGA a secerisului vostru. El sa legene snopul intr-o parte si intr-alta inaintea Domnului, ca sa fie primit, preotul sa-l legene intr-o parte si intr-alta, a doua zi dupa sabat. Dupa iesirea lui Israel din tara robiei adica din tara Egiptului, Domnul a poruncit lui Moise ca toti barbati lui Israel sa se prezinte fizic inaintea Domnului, intr-un loc randuit de El, de trei ori intr-un singur an. Acestea trei intalnirii trebuiau sa fie si trei mari sarbatori ale anului. De trei ori pe an, sa praznuiesti sarbatori in cinstea Mea. De trei ori pe an toata partea barbateasca sa se infatiseze inaintea Domnului Dumnezeu Exodul 23: 14-17. De trei ori pe an, toti barbatii sa se infatiseze inaintea Domnului, Dumnezeul tau, in locul pe care-l va alege El: la sarbatoarea azimelor (pastelor), la sarbatoarea saptamanilor (rusalilor) si la sarbatoarea Corturilor. Sa nu se infatiseze cu manile goale inaintea Domnului Deutronomul16: 16.
Odata cu eliberarea lui Israel din Egipt a inceput pentru poporul lui Israel un an nou. Anul acesta nou era format din sapte luni, prima luna a noului an era chiar vremea cand poporul Evreu a iesit din Egipt. Israel a fost izbavit si a iesit din Egipt, din casa robiei primavara in luna spicelor adica luna Abib in a cinsprezecea zi a acestei luni. In aceasta prima luna a noului an agricol Dumnezeu a poruncit lui Moise sa praznuiasca prima sarbatoare a noului an, numita sarbatoarea Pastelor, sarbatoarea Azimelor sau sarbatoarea Spicelor. Sarbatoarea aceasta cat si celelalte doua sarbatori majore ale anului agricol trebuiau sa fie o umbra a lucrurilor viitoare. Acestea trei sarbatori majore de peste an aveau implinirea lor in vremea Indurarii lui Dumnezeu, in vremea lui Hristos. Fiecare lucrare, fiecare porunca, fiecare randuiala si fiecare aspect al acestor sarbatori au implinirea lor spirituala in vremea si lucrarea lui Hristos. Poporul acesta Evreu sa nascut din Avraam, despre Avraam Dumnezeu a declarat prin puterea Cuvantului Sau ca Avraam este Tatal multor popoare, multor neamuri de om, in el, adica in samanta lui toate familiile pamantului sunt binecuvantate. Avraam a primit din partea lui Dumnezeu fagaduinta mostenirii lumii intregi, asa dar el este tatal nostru al tuturora si ne reprezinta inaintea lui Dumnezeu. Asa dar poporul Evreu in cazul unde locuieste in Egipt casa robiei reprezinta toata omenirea traind in robia pacatului si a mortii pentru patru dispensatii, patru vremi lungi si pline de durere si necaz. In prima luna din anul Indurarii, in noaptea binecuvantata a Pastelor, in noaptea cand sangele Mielului fara cusur a devenit prin dreapta judecata a lui Dumnezeu o ispasire, o protectie, o acoperire, o salvare vesnica in fata Nimicitorului si a puteri mortii. Cand Dumnezeu a trimis pe Moise, l-a trimis sa fie SALVATORUL lui Israel, adica sa SCOATA DIN EGIPT pe poporul lui Israel. Moise nu a facut POSIBILA izbavirea lui Israel, Moise nu a trimis propovaduitori care sa vesteasca izbavirea lui Israel, Moise nu a lasat izbavirea lor la libera alegere a oamenilor lui Israel. Dumnezeu prin Moise a izbavit, a scos pe Israel din Egipt cu mana Sa si cu bratul Sau puternic, chiar in noaptea aceea a Pastelor(a morti lui Isus),dupa cum citim : Si dupa patru sute treizeci de ani, tocmai in ziua aceea, toate ostile Domnului AU IESIT din tara Egiptului. Noaptea aceea TREBUIE PRAZNUITA IN CINSTEA DOMNULUI, pentru ca ATUNCI I-A SCOS din tara Egiptului, noaptea aceea trebuie praznuita in cinstea Domnului de TOTI copii lui Israel si de urmasi lor Exodul 12: 41,42.
Tot la aceasta mareata sarbatoare a izbavirii, a noului an agricol, in luna Abib, luna spicelor, dupa ce Israel ajunge in Canaan, trebuiau sa culeaga un snop de spice din primele roade, adica din primele spice coapte. Acest snop de spice trebuia adus preotului care-l legana intr-o parte si in cealalta parte inaintea Domnului. Snopul acesta de grau nu era el totalul complect al primelor roade. Snopul de grau era primul rod al primelor roade. Snopul de grau adus in prezenta lui Dumnezeu era o dovada netagaduita a intregului lan sau cultura de grau. Copii lui Israel priveau cu mare bucurie la snopul de grau leganat de preot inaintea lui Dumnezeu, mai cu seama cand snopul de grau era bogat si bine implinit. Cum era si cum arata snopul de grau, asa arata si asa era si cultura de grau ramasa inca pe campul cultivatorului de grau. Snopul primelor roade era o dovada netagaduita, o marturie vie si vizibila despre ceia ce urmeaza, adica o mare si binecuvantata recolta de grau. Snopul de grau numit PRIMUL ROD este o marturie reala a faptului ca alte roade urmeaza. Snopul de grau in randuiala sarbatori Pastelor nu a fost nici odata si nici unde numit SINGURUL ROD sau ULTIMUL ROD. Snopul de grau numit PRIMUL ROD simbolizeaza invierea lui Isus Hristos din morti. Potrivit tuturor marturiilor a Duhului Sfant si a Scripturilor Isus Cel inviat din morti este PRIMUL ROD al vietii nemuritoare. Isus Hristos nu este SINGURUL ROD sau ULTIMUL ROD al vietii nemuritoare. Omul Isus Hristos in calitate de PRIMUL ROD este dovada netagaduita a lui Dumnezeu despre URMATOARELE ROADE care vor fi aduse in hambarul vietii nemuritoare FIECARE LA RANDUL CETEI LUI. Hristosul trebuie sa patimeasca si ca, dupa ce va fi CEL DINTAI DIN INVIEREA MORTILOR, va vesti lumina norodului si Neamurilor Fapte 26 :23. El este Capul trupului, al Bisericii. El este inceputul, CEL INTAI NASCUT DINTRE CEI MORTI, pentru ca in toate lucrurile sa aiba intaietatea Coloseni 1:18. Din partea lui Isus Hristos, Martorul credincios, CEL INTAI NASCUT DIN MORTI,Domnul imparatilor pamantului Apocalipsa 1:5. Caci, daca nu invie mortii, nici Hristos n-a inviat. Si daca n-a inviat Hristos, credinta voastra este zadarnica, voi sunteti inca in pacatele voastre, si prin urmare, si cei ce au adormit in Hristos sunt pierduti. Daca numai pentru viata aceasta ne-am pus nadejdea in Hristos, atunci suntem cei mai nenorociti dintre toti oamenii! Dar, acum, Hristos a inviat din morti, PARGA CELOR ADORMITI. Caci daca moartea a venit prin om, tot prin Om a venit si invierea mortilor. Si dupa cum toti mor in Adam, TOT ASA TOTI VOR INVIA IN HRISTOS, dar fiecare la randul cetei lui. Hristos este CEL DINTAI ROD, apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos 1 Corinteni 15:16-23.
Iata marturia lui Isus despre taina invierii: Adevarat, adevarat va spun ca daca grauntele de grau, care a cazut pe pamant, nu moare, RAMANE SINGUR, dar daca moare, ADUCE MULT ROD Ioan 12:24. Din acest MULT ROD al vietii, Isus este PRIMUL ROD, deci marea parte a rodului vietii urmeaza. Dragi cititori, dragi prieteni invierea lui Isus din morti in sarbatoarea Pastelor unde este numit PRIMUL ROD este puternica declaratie a lui Dumnezeu despre invierea tuturor mortilor. Daca unul singur om mort nu inviaza in viata nemuritoare, atunci jertfa lui Isus Hristos nu este indeajunsa sa cuprinda si acela unul singur om. Daca unul singur om mort in pacat ramane in final mai departe in pacat si in moarte, atunci Satan nu a fost detronat, pacatul nu a fost ridicat si moartea nu a fost oprita si inghitita de viata, prin urmare domniile, stapanirile si puterile nu au fost desbracate de puterea lor si in final HRISTOS NU A INVIAT DIN MORTI. Dar acum, Hristos a inviat din morti, parga celor adormiti, deaceea Dumnezeu porunceste acum TUTUROR OAMENILOR, DE PRETUTINDENI, sa se pocaiasca. Pocainta inseamna SCHIMBAREA MINTII, schimbarea felului de gandire.
Daca in Adam omul avea o gandire vinovata, o gandire stapanita de frica judecati si a pedepsei lui Dumnezeu din pricina pacatului neascultari, in Hristos omul are o gandire nevinovata, o gandire stapanita de harul dragostei lui Dumnezeu, o gandire a neprihanirii din pricina ascultari lui Isus. Invierea lui Isus din morti este venirea Imparatiei lui Dumnezeu si inceputul domniei lui Hristos, Unsul, Mesia. Isus stapanit de voia Tatalui Ceresc declarase acest mare si nebiruit adevar chiar inainte de ultima sarbatoare a Pastelor: Acum sufletul Meu este tulburat. Si ce voi zice?..Tata, izbaveste-Ma din ceasul acesta?..Dar tocmai pentru aceasta am venit pana la ceasul acesta! Tata, proslaveste Numele Tau! Si din cer s-a auzit un glas, care zicea: L-am proslavit si-l voi mai proslavi! Norodul, care statea acolo si care auzise glasul, a zis ca a fost un tunet. Altii ziceau: Un inger a vorbit cu El! Isus a raspuns: Nu pentru Mine s-a auzit glasul acesta, ci pentru voi. ACUM ARE LOC JUDECATA LUMII ACESTEIA, ACUM STAPANITORUL LUMII ACESTEIA VA FI ARUNCAT AFARA . Si dupa ce voi fi inaltat de pe pamant, VOI ATRAGE LA MINE PE TOTI OAMENII. Dupa ce judecata a fost facuta, dupa ce stapanitorul lumii A FOST ARUNCAT AFARA, apoi Isus a fost INALTAT, Isus a fost inaltat pe cruce, Isus a fost inaltat din morti in puterea vietii neperitoare, Isus a fost inaltat la tronul Imparatiei lui Dumnezeu, iar acum dupa inaltare El ATRAGE LA SINE PE TOTI OAMENII Aleluia! Fiecare om acum este atras de Hristos la Sanul Tatalui Ceresc NUMAI LA RANDUL CETEI LUI. Aceasta este hotararea si randuiala lui Dumnezeu fiecare om inviaza din morti in viata nemuritoare numai la randul cetei lui. Prin harul lui Dumnezeu continuam in scrierile urmatoare insemnatatea Rusalilor luand in considerare PRIMELE ROADE. Pentru mai multe informatii referitoare la Planul Veacurilor si desfasurarea progresiva a Imparatiei lui Dumnezeu va rog vizitati http://www.kingdomplan.net Cu multa stima si respect David Ilea
Eliberarea de păcat
H. L. Heijkoop
1. Numai acela în care locuieşte Duhul Sfânt, nu mai este în firea păcătoasă, ci în Duhul.
2. Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, nu este al lui Hristos, cu alte cuvinte nu este creştin.
Aceste puncte sunt de o deosebită însemnătate.
Primul punct ne face să vedem că nu este adevărat ce se spune deseori, că un om trebuie să fie ori un om natural, ori un om duhovnicesc. Potrivit Noului Testament este o a treia clasă între acestea două. Când harul lui Dumnezeu aduce la Dumnezeu pe un om natural, pe un copil al lui Adam, îi zideşte înăuntru o viaţă nouă şi, când el a fost adus la Dumnezeu pe baza răscumpărării, el nu este încă un om duhovnicesc, datorită faptului acestuia. Omul duhovnicesc este acela despre care apostolul spune: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul”. Apostolul nu-i numeşte pe corinteni oameni naturali (1. Corinteni 2:14 ), dar nu-i numeşte nici duhovniceşti (1. Corinteni 3:1 ). Ei erau carnali (1. Corinteni 3:3).
O mulţime de lucruri îl fac pe cel credincios să nu fie o persoană duhovnicească. La corinteni, pricina era înţelepciunea firească. Dar cel mai însemnat lucru – cel care se întâlneşte cel mai des – este cel pe care îl avem în epistola către Romani: acela care n-a ajuns să fie conştient că în firea păcătoasă totul este numai rău, acela care n-a ajuns să creadă că firea păcătoasă a fost în totul judecată în moartea lui Hristos.
În cea dintâi parte a epistolei către Romani, până la Romani 5:11 se tratează problema păcatelor noastre, a faptelor noastre păcătoase. Rezultatul îl găsim în Romani 5:1-2 : „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos”. Prin El de asemenea avem intrare, prin credinţă, în condiţia de favoare în care stăm şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mulţi nu merg mai mult decât atât; ei sunt, cum s-ar spune, mântuiţi pe jumătate. Ei văd ceva din lucrarea Domnului Hristos, dar nu cunosc faptul că ei sunt în Hristos. Nu înseamnă că ei n-ar cunoaşte expresia aceasta. Dar, când de exemplu ei citesc Romani 8:1 , „nu mai este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus”, ei nu văd nimic mai mult în faptul acesta decât ceea ce se spune în Romani 4:25 : „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră” – adică doar faptul că păcatele le-au fost înlăturate şi că ei sunt priviţi acum ca îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu.
Dar nu aceasta este semnificaţia întreagă a locului din Romani 8:1 . Deosebirea este că, începând cu Romani 5:17 , Duhul Sfânt ne vorbeşte despre un lucru nou, despre problema firii noastre păcătoase. Nu numai că păcatele îmi sunt iertate şi sunt îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, dar firea mea cea păcătoasă a fost judecată în moartea lui Hristos. Aceasta înseamnă nu numai îndreptăţirea prin sângele Lui, dar şi practicarea dreptăţii înviată. Este nu numai faptul că Eu cred în Hristos şi ştiu că am iertarea prin sângele Său scump; dar Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă dreptul să ştiu şi să spun că şi eu am murit în moartea lui Hristos. Sunt botezat nu pentru viaţa Lui sau pentru lucrarea Lui, ci pentru moartea Lui (Romani 6:3 ). Am fost un păcătos; nu puteam decât să păcătuiesc. Situaţia aceasta nu se putea schimba prin iertare. Trebuia să fiu izbăvit din starea aceasta şi singura scăpare reală din starea de păcat este moartea. Şi izbăvirea aceasta o am „în Hristos”. „Căci ceea ce n-a putut face legea” (ea nu putea să ducă la acest rezultat, ca păcatul şi moartea să nu mai fie o lege în mine şi în felul acesta mereu să continue să mai stăpânească), „pentru că firea păcătoasă o făcea fără putere, a făcut Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său însuşi într-o fire asemănătoare cu omul păcătos şi pentru păcat, a condamnat păcatul în firea păcătoasă” (Romani 8:3 ). Aceasta este învăţătura cuprinsă în capitolul 5 de la versetul 12 şi în capitolul 6.
Este cu totul neplăcut pentru om să primească adevărul acesta. A crede că Dumnezeu i-a iertat păcatele este mai uşor, deoarece lucrul acesta este ceva ce are loc în totul în afara omului însuşi. Dar a crede că firea lui păcătoasă (carnea) a murit împreună cu Hristos este mult mai greu, căci experienţa lui zilnică este cu totul alta. El încă vede firea sa păcătoasă în toate amănuntele vieţii de fiecare zi şi, atâta timp cât nu se ţine strâns de adevărul acesta, prin credinţă, el vede legea păcatului şi a morţii în el însuşi. Dar nu este nimic mai important decât simplitatea în lucrurile lui Dumnezeu şi nu există credinţă reală decât cea care acceptă Cuvântul Lui şi autoritatea Lui, chiar dacă înţelege prea puţin din ele. Dacă Dumnezeu spune că tu, care crezi în Domnul Isus, ai murit, crezi tu lucrul acesta sau nu-l crezi?
Dacă un om născut din nou nu crede adevărul acesta, el va încerca să se îmbunătăţească. Viaţa cea nouă din el doreşte să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu, dar el va vedea că păcatul este în el însuşi. Şi ce luptă cruntă încearcă un astfel de om! Vedem lucrul acesta în Romani 7 . Este vorba de un om născut din nou, întors la Dumnezeu, deci unul care are viaţa din Dumnezeu. Cum ar putea o persoană neîntoarsă la Dumnezeu să fie în stare să spună: „După omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu” (Romani 7:22 )? Despre cel neîntors la Dumnezeu se spune: „Nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11 ). Dar iată că un astfel de om înţelege că, după ce s-a întors la Dumnezeu, trebuie să lase loc liber lucrării Duhului lui Dumnezeu în el. În scopul acesta el ia în seamă legea şi face din ea regula lui de viaţă. Dar ajunge să înveţe că mereu greşeşte, iar Duhul lui Dumnezeu nu-l ajută pe drumul acesta, ci doar îl face să se simtă tot mai nefericit. Duhul Sfânt a venit din cer pe pământ ca să-L slăvească pe Domnul şi nu legea.
Aici nu este vorba de viaţa pe care o pot vedea şi alţii, ci de lucruri mult mai adânci. Cel din Romani 7 poate să nu cadă în păcate văzute, însă păcatul lucrează în el. Şi nu cunoaştem noi toţi lupta care este descrisă în Romani 7 ? Unii poate o cunosc după ce au înţeles că păcatele le-au fost iertate, dar mulţi au cunoscut-o mai dinainte. Cred că nu este nici măcar un singur credincios care să nu fi trecut sau să nu treacă încă prin această luptă. Căci, deşi eliberarea din Romani 8 este o problemă a credinţei, noi trebuie totuşi s-o învăţăm şi ca experienţă. Câtă dreptate au spusele Cuvântului lui Dumnezeu, când ne arată că firea noastră păcătoasă este un rău de neîndreptat! Prin experienţă învăţăm cât este de adevărat când Cuvântul lui Dumnezeu spune că legea nu ne poate ajuta, pentru că „firea păcătoasă o face fără putere”. Ce bine că suntem străpunşi de Cuvântul lui Dumnezeu care ne învaţă că nu ne putem ajuta singuri! Şi cu cât vom căuta cu mai multă seriozitate să slujim lui Dumnezeu, cu atât mai adânc concluziile acestea ale experienţei se vor săpa în inimile noastre, încât în final vom striga deznădăjduiţi: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa de acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atunci vom sfârşi experienţa că legea nu este o regulă de viaţă, ci o regulă de moarte pentru oricine are o fire păcătoasă. Departe de a fi o putere eliberatoare, ea ne condamnă. De aceea nu strigăm „ce” mă va izbăvi; ştim că nu există ceva care să ne mai poată scăpa. De aceea strigăm „cine” mă va elibera. Şi atunci Dumnezeu ne spune prin Cuvântul Său şi, dacă privim adevărul acesta că „Isus Hristos, Domnul nostru, ne-a eliberat”, suntem fericiţi. Abia atunci cântecul de laudă din Romani 8 izbucneşte în inimile noastre. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Căci legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Ce deosebire faţă de Romani 7 !
Ar însemna să te înşeli singur şi să fii lipsit de înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, dacă ai spune că cineva s-ar putea bucura de eliberarea din Romani 8 , în timp ce ar fi încă în lupta dintre bine şi rău din ultima parte a capitolului 7 din Romani. Se poate să fie cineva în robie şi în acelaşi timp liber? Poate un om să spună: „sunt pământesc, vândut păcatului” şi „răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” – şi în acelaşi timp să cânte de bucurie, spunând: „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”? S-ar putea ca situaţia în care un credincios trebuie să spună că este adus „în robia legii păcatului, care este în mădularele mele” să fie situaţia normală a unui răscumpărat al Domnului Isus? Nu spun că aceasta n-ar fi starea obişnuită a multora, dar întreb dacă ea este potrivită gândurilor lui Dumnezeu.
În Romani 8 ne este prezentată poziţia normală a celui credincios, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El şi-a văzut păcatele şi a crezut că i-au fost iertate pe baza sângelui scump al Mântuitorului. El şi-a văzut stricăciunea firii păcătoase şi a crezut că firea păcătoasă a fost judecată în Hristos, pe cruce. Şi, după ce a crezut, el a fost pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 1:13 ). El ştie că a murit împreună cu Hristos. dar şi că acum este „în Hristos” şi de aceea nu mai este condamnare pentru el. El ştie că puterea păcatului a fost zdrobită, căci firea păcătoasă a fost condamnată în Hristos. Şi el are o viaţă nouă care nu poate păcătui (1. Ioan 3:9 ), iar o Persoană divină, Duhul Sfânt locuieşte în el şi este în el puterea care lucrează în această viaţă şi o face în stare să trăiască potrivit gândurilor lui Dumnezeu. El este în Duhul, este un om duhovnicesc, care poate umbla potrivit Duhului. El a fost trecut din familia celui dintâi Adam, care înaintea lui Dumnezeu este starea şi condiţia omului căzut, în familia lui Dumnezeu, al cărui Cap este Isus Hristos, cel din urmă Adam. Şi nu numai atât. El, care pe pământ fusese uns cu Duhul Sfânt şi umblase prin Duhul, acum ne-a dat şi nouă Duh Sfânt (1. Ioan 4:13 ). Hristos Cel înviat este Capul familiei lui Dumnezeu, iar locul în care este aşezată familia aceasta este rezultatul morţii şi învierii lui Hristos. Dacă cineva are Duhul lui Hristos este al Lui (Romani 8:9 ).
Dar acestea nu sunt încă totul. Cunoaştem şi ne bucurăm de eliberarea aceasta în sufletele noastre, dar practic trupurile noastre nu au încă parte de ea. Dar în viitor va fi şi lucrul acesta. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani 8:11 ). Aceasta este eliberarea deplină a trupului şi a sufletului şi răspunsul desăvârşit la strigătul plin de tristeţe: „Nenorocitul de mine! Cine mă va scăpa din acest trup de moarte?” (Romani 7:24 ). Atâta timp cât suntem încă pe pământ, Duhul Sfânt dă mărturie duhului nostru (vieţii celei noi care este în noi) că suntem copii ai lui Dumnezeu. El prezintă aşa cum trebuie nevoile noastre pe care le avem ca oameni noi, atâta timp cât ne urmăm calea printr-o creaţie care zace sub blestem. „însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8:26 ).
Aşa este eliberarea care se găseşte în Hristos Isus. Dar Scriptura ne spune că o primim prin Duhul Sfânt şi că prin El ne putem bucura de ea. Nu primim nici chiar cea mai mică parte din binecuvântări fără El. El lucrează în inima păcătosului ca să-l aducă la Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu Şi-a dat viaţa pentru păcătoşi, prin El. El lucrează în inima celui întors la Dumnezeu şi locuieşte în cel ce crede, ca o Persoană deosebită de firea cea nouă, ca să-l înveţe să cunoască preţul deplin al binecuvântărilor şi ca să fie puterea care face ca toate aceste lucruri să fie o realitate în el. Da, Duhul Sfânt dă chiar şi Numele Său poziţiei pe care noi, ca cei eliberaţi, ca creştini, o ocupăm pe terenul morţii şi învierii lui Hristos.
IZBĂVIREA DE SUB ROBIA LEGII
Rom.7:1-25
Am văzut în lecţiile anterioare că Pavel a dovedit deja că neprihănirea se capătă prin credinţă, fără faptele Legii. În Romani 6 am văzut că suntem izbăviţi din robia şi de sub puterea păcatului prin faptul că am murit împreună cu Cristos şi am înviat împreună cu El, la o viaţă nouă, liberă de păcat.
Acum în cap.7, Pavel explică şi argumentează faptul că suntem izbăviţi şi din robia şi blestemul Legii.
Legea cerea condamnarea şi moartea păcătosului, dar Cristos a suferit moartea în locul nostru şi a adus eliberarea de condamnarea şi blestemul Legii pentru toţi cei ce cred în El.
1. ACEASTĂ IZBĂVIRE ESTE POSIBILĂ – v1-6
· Prin moartea faţă de Lege
Folosind imaginea căsătoriei, Pavel arată cum relaţia noastră cu Legea încetează prin moartea noastră împreună cu Cristos, ca astfel uniţi cu El prin credinţă, să-I aparţinem Lui trăind acum o viaţă nouă.
Noi ne recunoaştem a fi „femeia” din această ilustraţie, „bărbatul” dintâi fiind Legea cu cerinţele ei, iar al doilea „bărbat”(v.3-4), fiind Cristos. Principiul căsătoriei spune că o relaţie de căsătorie nu poate fi dizolvată decât prin moartea unuia din soţi. Dacă „bărbatul” nostru, cel dintâi (Legea), nu poate să moară, noi însă putem muri. Când acceptăm moartea Domnului Isus în locul nostru, suntem incluşi în moartea Lui şi astfel legătura „căsătoriei cu Legea”, va fi dizolvată şi Legea nu mai are nici un drept asupra noastră.
· Prin unirea cu Cristos cel înviat, prin credinţă.
Acum fiind morţi faţă de Lege, noi suntem liberi să intrăm într-o nouă relaţie, adică să ne unim cu Cristos cel înviat prin credinţă, aducând roadă pentru Dumnezeu(v.4).
Prima „căsătorie” cu Legea, a fost neroditoare în ce priveşte neprihănirea, întrucât „patimile păcatelor aţîţate de Lege lucrau în mădularele noastre şi ne făceau să aducem roade pentru moarte”(v.5).În v.6, Pavel pune în contrast vechea motivaţie exterioară de a-L sluji pe Dumnezeu, cu o nouă motivaţie interioară. Cea dintâi era litera Legii, dar acum Duhul Sfânt oferă o viaţă nouă trăită prin puterea Sa.
Practic, în experienţa zilnică, a fi mort faţă de Lege, înseamnă să încetăm efortul imposibil de a împlini cerinţele legii prin puterea noastră proprie. Cerinţele lui Dumnezeu însă, rămân valabile, ba mai mult în Cristos ele sunt chiar mai înalte decât în Lege, dar acum El le împlineşte în cei credincioşi prin Duhul.
2. ACEASTĂ IZBÂVIRE ESTE NECESARĂ
· Datorită standardelor înalte ale Legii – v.7-13
Una din funcţiile legii este aceea de a scoate păcatul la lumină şi a-l conştientiza astfel pe om de păcat.În v.7/b Pavel afirmă: „păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege” şi în continuare până la v.11 el explică acest lucru. Legea nu poate să mântuiască de păcat pe nimeni, ea nu poate da neprihănirea şi nici puterea de a trăi o viaţă sfântă. Legea este ca un termometru, care arată pacientului starea în care se află, dar nu-l poate scăpa de febră. Este ca o oglindă care îţi descoperă adevărata imagine de om păcătos, dar nu îţi oferă nici o soluţie pentru păcate.
Standardele Legii sunt prea înalte pentru a fi atinse prin puterea noastră. Legea însă nu este rea, pentru că a trebuit să fim eliberaţi de ea. Dimpotrivă ea este sfântă, dreaptă şi bună pentru că ne ajută să recunoaştem păcatul şi ne pregăteşte astfel inima să primim Evanghelia.
· Datorită neputinţei firi noastre pământeşti în a împlini Legea – v.14-25
Este important să interpretăm acest text în lumina contextului în care a fost scris. Pavel arată aici absoluta imposibilitate de a trăi la înălţimea standardelor lui Dumnezeu de neprihănire prin eforturile noastre.
Acest lucru se datorează neputinţei firi noastre pământeşti în care operează principiul păcatului, de a împlini standardele înalte ale Legii, deşi ele sunt dorite de omul nostru lăuntric şi chiar de mintea noastră.
Unii comentatori consideră că Pavel descrie în aceste versete starea lui înainte de convertire. Alţii cred că Pavel prezintă aici neputinţa din viaţa celui credincios, care încearcă şi se luptă să atingă idealurile înalte ale Legii,, dar se izbeşte în această încercare de principiul păcatului din natura sa pământească.
Realitatea este că această neputinţa descrisă în aceste versete poate fi întâlnită atât în viaţa celor nenăscuţi din nou, cât şi a celor mântuiţi, care nu au descoperit încă secretul eliberării din robia Legii.
Pavel descrie această luptă lăuntrică cu carnea şi cu principiul păcatului ca şi cum ar fi propria sa luptă.
Avem în faţa noastră de fapt imaginea unui om care încearcă să fie bun şi sfânt prin eforturile lui şi este înfrânt de fiecare dată de puterea păcatului care locuieşte în el. Acest lucru se întâmplă fiecărui om , care încearcă situaţia de mai sus, fie că e născut din nou, sau încă nu este mântuit.
Un comentator spune că această luptă zadarnică de a fi bun este „cea mai plină de speranţă stare pentru un om nenăscut din nou şi cea mai puţin de dorit stare a unui om născut din nou”.
Când ajungem la capătul eu-lui nostru suntem foarte aproape de locul unde Dumnezeu ne poate ajuta. Capitolul se termină cu un strigăt de triumf la adresa lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa în Isus Cristos-25
IZBĂVIREA DE SUB ROBIA PĂCATULUI
|
Ce înseamnă ispăşirea substitutivă?
Răspuns:
Conceptul de “ispăşire substitutivă” se referă la faptul că Iisus Hristos a murit în locul tuturor păcătoşilor. Sfintele Scripturi ne învaţă că toţi oamenii sunt păcătoşi (citiţi Romani 3:9-18 şi Romani 3:23). Plata pentru păcatele noastre este moartea. Romani 6:23 spune: “Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Iisus Hristos, Domnul nostru.”Acest verset ne arată mai multe lucruri. Că plată pentru păcatele săvârşite, noi toţi ar trebui să murim şi să petrecem întreaga veşnicie în iad. Atunci când se face referire la moarte în Scripturi, aceasta are sensul de “despărţire”. Evident că toţi oamenii mor, însă unii dintre ei vor trăi veşnic în rai împreună cu Dumnezeu, în timp ce alţii vor trăi veşnicia în iad. Moartea, în acest context, se referă la a trăi în iad. Cu toate acestea, următorul lucru important pe care ni-l comunică acest verset este că viaţa veşnică în rai este accesibilă prin Iisus Hristos. Acesta este înţelesul conceptului de ispăşire substitutivă.
Iisus Hristos a murit în locul nostru atunci când a fost crucificat. Noi eram cei care meritam să fim ţintuiţi pe cruce pentru a muri întrucât noi suntem cei care avem viaţa plină de păcate. Însă Hristos a luat asupra lui pedeapsa pe care noi o meritam. “Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). El a luat locul nostru ca substitut pentru ceea ce noi am fi meritat pe deplin.
“El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi” (1 Petru 2:24). Iată din nou vedem cum Hristos a luat asupra păcatele noastre şi a plătit preţul în locul nostru. Câteva versete mai departe citim că: “Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1 Petru 3:18). Aceste versete ne învaţă nu numai că Hristos a fost substitut pentru noi, ci şi că El a fost “jertfa de ispăşire”, adică El a plătit întregul preţ pentru păcatele întregii omeniri.
Isaia 53:5 este încă un pasaj biblic relevant care vorbeşte despre “ispăşirea substitutivă”. Acest verset arată că Hristos care avea să vină va muri pe cruce pentru păcatele noastre, prezentând detalii, iar crucificarea lui Iisus Hristos s-a petrecut exact aşa cum a fost prevestită. Te-aş ruga să subliniezi următoarele cuvinte pe măsură ce citeşti acest verset: “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”. Poţi observa conceptul substituţiei. Din nou vedem cum Hristos a plătit preţul pentru noi!
Este clar că noi nu am putea plăti preţul pentru păcatele noastre. Dacă ar fi să îl plătim, atunci pur şi simplu ar trebui să fim pedepsiţi prin a trăi toată veşnicia în iad. Însă Hristos a luat iniţiativa de a veni pe pământ ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, pentru a plăti preţul pentru păcatele noastre. Întrucât El a făcut aceasta pentru noi, avem posibilitatea nu numai de a avea păcatele iertate, dar şi de a petrece toată veşnicia împreună cu El. Pentru a ne bucura de acestea, trebuie să credem că Hristos a murit pe cruce în locul nostru. Nu ne putem mântui noi; am avut nevoie de Cineva care să facă aceasta pentru noi.
Isus Hristos a fost singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre
-
De ce a fost Isus Hristos singurul care a putut ispăşi pentru păcatele noastre?
Sunt mai multe motive pentru care Isus Hristos a fost singura persoană care putea fi Salvatorul nostru. Unul dintre motive este acela că El a fost ales de Tatăl Ceresc să fie Salvatorul. El a fost Singurul Fiu Născut al lui Dumnezeu şi astfel a avut putere asupra morţii. Isus ne-a explicat: „Îmi dau viaţa, ca iarăşi s-o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau, şi am putere s-o iau iarăşi” (Ioan 10:17–18).
De asemenea, Isus avea calităţile necesare de a fi Salvatorul nostru, pentru că El este singura persoană care a trăit vreodată pe pământ şi care nu a păcătuit. Aceasta L-a făcut să fie o jertfă de preţ adusă pentru a plăti pentru păcatele altora.
Hristos a suferit şi a murit ca să ispăşească păcatele noastre
-
În timp ce citiţi această secţiune, imaginaţi-vă că vă aflaţi în Grădina Ghetsimani sau lângă cruce, fiind martori ai suferinţei lui Isus Hristos.
Salvatorul a ispăşit pentru păcatele noastre suferind în Ghetsimani şi dându-Şi viaţa pe cruce. Este imposibil ca noi să înţelegem pe deplin cum a suferit El pentru toate păcatele noastre. În Grădina Ghetsimani, povara păcatelor noastre L-a făcut să simtă o asemenea durere, încât a sângerat din fiecare por (vezi D&L 19:18–19). Mai târziu, când atârna pe cruce, Isus a avut o moarte dureroasă provocată de una dintre cele mai crude metode cunoscute de om.
Cât de mult ne iubeşte Isus pentru a suferi o asemenea agonie spirituală şi fizică de dragul nostru! Cât de mare este dragostea Tatălui Ceresc pentru a putea trimite pe Singurul Său Fiu Născut să sufere şi să moară pentru restul copiilor Săi. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Ispăşirea şi învierea aduc învierea tuturor
În cea de-a treia zi după răstignirea Sa, Hristos a preluat trupul Său din nou şi a devenit prima persoană care a înviat. Când prietenii s-au dus să-L caute, îngerii care-I păzeau mormântul le-au spus: „Nu este aici; a înviat, după cum zisese” (Matei 28:6). Spiritul Său reintrase în trupul Său pentru a nu mai fi separate niciodată.
Astfel, Hristos a învins moartea fizică. Datorită ispăşirii Sale, fiecare om născut pe acest pământ va fi înviat (vezi 1 Corinteni 15:21–22). La fel cum Isus a înviat, spiritele noastre vor fi reunite cu trupurile noastre „pentru ca ei să nu mai poată muri… să nu mai fie niciodată despărţite” (Alma 11:45). Această stare este numită nemurire. Toţi oamenii care au trăit vreodată vor fi înviaţi „bătrân şi tânăr, sclav şi liber, bărbat şi femeie, nedrept şi drept” (Alma 11:44).
-
Cum v-a ajutat cunoaşterea referitoare la înviere?
Ispăşirea face posibil ca cei care au credinţă în Hristos să fie salvaţi de păcatele lor
-
Gândiţi-vă cum ne ajută pilda din această secţiune să înţelegem ispăşirea. Pe cine reprezintă în viaţa noastră oamenii din pildă?
Ispăşirea Salvatorului ne dă posibilitatea să biruim moartea spirituală. Deşi toţi oamenii vor fi înviaţi, numai aceia care acceptă ispăşirea vor fi salvaţi de la moartea spirituală (vezi Articolele de credinţă 1:3).
Noi acceptăm ispăşirea lui Hristos punându-ne credinţa în El. Prin această credinţă, noi ne pocăim de păcatele noastre, suntem botezaţi, îl primim pe Duhul Sfânt şi ne supunem poruncilor Lui. Devenim ucenici credincioşi ai lui Isus Hristos. Noi suntem iertaţi şi curăţaţi de păcate şi pregătiţi pentru a ne întoarce şi a trăi pentru totdeauna alături de Tatăl nostru Ceresc.
Salvatorul ne spune: „Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere… la fel ca şi Mine” (D&L 19:16–17). Hristos Şi-a îndeplinit partea Sa, ispăşind pentru păcatele noastre. Pentru ca ispăşirea Lui să aibă pe deplin efect în vieţile noastre, trebuie să ne străduim să ne supunem Lui şi să ne pocăim de păcatele noastre.
Preşedintele Boyd K. Packer, din Consiliul Celor Doisprezece, ne-a dat următorul exemplu pentru a arăta în ce fel ispăşirea lui Hristos face posibil ca noi să fim salvaţi de păcate dacă ne îndeplinim partea noastră.
„Daţi-mi voie să vă spun o povestire – o pildă.
A fost odată un om care dorea ceva foarte mult. Părea mai important decât orice altceva din viaţa lui. Pentru a avea ce-şi dorea, a făcut o datorie mare.
Fusese prevenit că face o datorie foarte mare şi, în special, asupra creditorului său. Dar părea atât de important pentru el să facă ceea ce dorea şi să aibă ceea ce dorea exact atunci. Era sigur că putea plăti mai târziu.
Astfel, a semnat un contract. Urma să-şi plătească datoria pe parcurs. Nu s-a îngrijorat prea mult, pentru că data plăţii părea atât de îndepărtată. Avea acum ceea ce dorise şi acest lucru părea să fie important.
Creditorul era tot timpul prezent undeva în mintea lui şi a făcut, ocazional, câteva plăţi deloc substanţiale, gândind că ziua scadentă nu va veni, cu adevărat, niciodată.
Dar, aşa cum se întâmplă totdeauna, ziua scadenţei a sosit şi contractul trebuia onorat. Datoria nu fusese plătită în totalitate. Creditorul a apărut şi a cerut plata integrală.
Doar atunci el a înţeles că cel care îl creditase nu numai că avea puterea să-l deposedeze de tot ceea ce deţinea, ci avea şi puterea de a-l arunca în închisoare.
«Nu pot să-ţi plătesc, pentru că nu am cu ce», a mărturisit el.
«Atunci», a spus creditorul, «vom aplica prevederile din contract, îţi voi lua averea şi tu vei merge la închisoare. Ai fost de acord cu acest lucru. A fost alegerea ta. Ai semnat contractul şi, acum, el trebuie aplicat».
«Nu poţi prelungi termenul sau să-mi ştergi datoria?», a implorat datornicul. «Aranjează în aşa fel ca eu să pot păstra ceea ce am şi să nu merg la închisoare. Cu siguranţă, crezi în milă? Nu vei da dovadă de milă?»
Creditorul a replicat: «Mila este totdeauna unilaterală. Ţi-ar servi numai ţie. Dacă dau dovadă de milă faţă de tine, voi rămâne neplătit. Eu cer dreptate. Crezi în dreptate?».
«Am crezut în dreptate când am semnat contractul», a spus datornicul. «Era în favoarea mea atunci, căci am crezut că mă va proteja. N-am avut nevoie de milă atunci şi nici nu am crezut că voi avea nevoie vreodată. Am crezut că dreptatea ne va servi şi unuia şi altuia în mod egal».
«Dreptatea este aceea care cere ca tu să plăteşti conform contractului sau să suporţi pedeapsa», a răspuns creditorul. «Asta-i legea. Ai fost de acord cu ea şi aşa trebuie să fie. Mila nu poate jefui dreptatea.»
Aceasta era situaţia: Unul era pentru dreptate, celălalt implora să i se acorde milă. Niciunul nu putea fi mulţumit fără ca celălalt să plătească un preţ mare.
«Dacă nu ştergi datoria, nu va fi milă», s-a rugat datornicul.
«Dacă o voi face, nu va exista dreptate», a fost răspunsul.
Se părea că cele două legi nu puteau fi aplicate în acelaşi timp. Sunt două idealuri eterne care par să se contrazică unul pe celălalt. Nu există nicio cale prin care şi dreptatea şi mila să fie împlinite?
Există o cale! Legea dreptăţii poate fi pe deplin împlinită şi mila poate fi pe deplin aplicată – dar este nevoie de încă cineva. Şi aşa s-a întâmplat de data aceasta.
Datornicul avea un prieten. El a venit în ajutor. Îl cunoştea bine pe datornic. Ştia că era nesocotit. S-a gândit că a fost total nechibzuit să intre într-o situaţie atât de grea. Cu toate acestea, el dorea să-l ajute pentru îl iubea. A păşit între ei, l-a privit pe creditor şi a făcut această ofertă:
«Voi plăti datoria dacă vei anula contractul, astfel încât datornicul să-şi păstreze bunurile şi să nu ajungă la închisoare».
În timp ce creditorul se gândea la ofertă, mijlocitorul a adăugat: «Ai cerut dreptate. Deşi el nu poate să-ţi plătească, eu o voi face. Ţi se va face dreptate şi nu vei putea pretinde mai mult. N-ar fi drept».
Şi astfel, creditorul a acceptat.
După aceea, mijlocitorul s-a întors spre datornic. «Dacă îţi plătesc datoria, vei accepta ca eu să fiu creditorul tău?»
«O, da, da», a strigat datornicul. «M-ai salvat de la închisoare şi ai dat dovadă de milă faţă de mine.»
«Atunci», a spus binefăcătorul, «vei plăti datoria mie şi eu voi stabili condiţiile. Nu va fi uşor, dar va fi posibil. Îţi voi arăta calea. Nu este nevoie să mergi la închisoare».
Şi astfel, s-a întâmplat că creditorul a fost plătit în totalitate. I se făcuse dreptate. Contractul nu fusese încălcat.
Datornicul, la rândul lui, avusese parte de milă. Amândouă legile au fost împlinite. Pentru că a existat un mijlocitor, s-a făcut dreptate, iar mila a fost împlinită” (în Conference Report, aprilie 1977, p. 79–80; sau Ensign, mai 1977, p. 54–55).
Păcatele noastre sunt datoriile noastre spirituale. Fără Isus Hristos, care este Salvatorul şi Mijlocitorul nostru, noi toţi am plăti pentru păcatele noastre suferind moartea spirituală. Dar datorită Lui, dacă noi respectăm condiţiile Sale, care sunt pocăinţa şi ţinerea poruncilor Sale, noi putem să ne întoarcem să trăim alături de Tatăl nostru Ceresc.
Este minunat faptul că Hristos ne-a asigurat o cale pentru a ne vindeca de păcatele noastre. El a spus:
„Iată, Eu am venit în lume… să salvez lumea de la păcat.
De aceea, oricine se va pocăi şi va veni la Mine ca un copil mic, pe acela Eu îl voi primi, căci a lor este împărăţia lui Dumnezeu. Iată, căci de aceea Mi-am dat eu viaţa şi Mi-am căpătat-o din nou; de aceea, pocăiţi-vă şi veniţi la Mine, voi de la marginile pământului şi fiţi salvaţi” (3 Nefi 9:21–22).
-
Gândiţi-vă la moduri în care ne putem arăta recunoştinţa pentru darul ispăşirii.
Scripturi suplimentare
-
Alma 34:9–16 (necesitatea ispăşirii; sacrificiul lui Dumnezeu)
-
2 Nefi 9:7–12 (ispăşirea ne salvează de la moartea fizică şi de la cea spirituală)
-
Romani 5:12–17 (prin unul a venit moartea, prin altul a venit viaţa)
-
Helaman 14:15–18 (scopul morţii lui Isus)
-
Articolele de credinţă 1:3 (toţi pot fi salvaţi)
-
1 Petru 1:18–20 (Isus a fost prerânduit)
-
Matei 16:21 (sacrificiul lui Isus a fost necesar)
-
Luca 22:39–46 (suferinţa lui Isus în Grădina Ghetsimani)
-
1 Ioan 1:7 (Isus curăţă de păcat)
-
2 Nefi 9:21–22 (Salvatorul a suferit pentru toţi oamenii)
-
Mosia 16:6–8 (învierea este posibilă doar prin Isus)
-
Alma 11:40–45; Mormon 9:12–14 (toţi vor fi înviaţi)
-
Isaia 1:18 (păcatele vor fi făcute albe)
-
1 Corinteni 15:40–44; Alma 40:23 (descrierea învierii)
Corupt (partea a 2-a) … și de ce greșim ținta
M-am uitat și am văzut că Biblia descrie cum omul a fost corupt de la bun început, și s-a îndepărtat de la imaginea inițială de Dumnezeu care a creat omul perfect (dar omul a căzut în păcat). Pentru mine, imaginea vizuală a fost făcută mai clar prin paralela cu orcs-ul din Pământul de Mijloc și elfii. Din punct de vedere Biblic cum de s-a putut întâmpla acest lucru?
În Biblie, în Geneza vedem cum foarte curând după creerea omului ‘după imaginea lui Dumnezeu’ omul a fost încercat. Omul a fost întrebat de ‘șarpe’. Șarpele este universal recunoscut ca Satana – îngerul împotriva lui Dumnezeu. In Biblie, Satana vorbește de obicei prin alții. În cazul acela a fost șarpele. Iată ca a zis:
1. Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le-a făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din gradină”?”
2. Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncam din rodul tuturor pomilor din gradină.
3. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”
4. Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât, că nu veți muri,
5. dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
6. Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el. (Geneza sau Facerea 3: 1 – 6)
Chestiunea cea mai importantă este alegerea, tentația de a fi ‘ca Dumnezeu’. Omul era legat de Dumnezeu fără preget și cuvântul era lege. Dar la un moment dat omul alege să fie ‘egalul lui Dumnezeu’, omul să fie singurul arbitru, singurul care vorbește. Oamenii în cele din urma devin ‘dumnezei’, fiecare cum le place, fiecare este căpitan de vas, fiecare cu destinul lui, fiecare este autonom și fiecare răspunde singur. Cu mult timp în urmă, înainte ca Dawkins să scrie The God Delusion, (nu am găsit în romana versiunea) primul om a căzut în capcana de a fi deziluzionant de zei, nu înțelegând că Dumnezeu este în control.
În Declarația lor de Independență ceva s-a schimbat cu străbunii noștri. Așa cum s-a scris, cei doi și-au ascuns rușinea. În fapt, imediat după, când Dumnezeu confruntă pe Adam și legământul rupt, el (Adam) se plânge de Eva (dar Dumnezeu a făcut-o și pe ea). Ea se plânge că șarpele a zis totul. Nici unul nu își asuma răspunderea.
Și acum în zilele noastre, noi oamenii suntem înclinați să uitam ce s-a întâmplat la început – noi suntem făcuți așa. În vremea evreilor (cum am spus deja în acest postare) în cartea lui Osea vedem că însăși Adam a greșit și noi am perpetuat greșeala. Foarte multi nu cunosc de fapt Biblia și cred că toți suntem responsabili – de la Adam și până acum! În realitate, numai Adam a fost rebel dar noi, oamenii trebuie să trăim cu consecințele acestea. De la Adam a început genetica… De la Adam încoace oamenii sunt rebeli (deși fără să realizeze) și merg mai departe spre rebeliunea perpetuă. Sunt multi care cred că nu este Dumnezeu în univers, dar vrea să fie fiecare zeu cum le place, fiecare căpitan de vapor, autonom de Dumnezeu. Artiștii precum Bon Jovi (”Este viața mea”), Frank Sinatra și ”Am făcut ce am vrut”, magazine precum Self și dorințele ascunse puse pe raft, sau Hitler și cartea lui ”Mein Kempf” (”Lupta mea”) și liderul Coreea de Nord – Kim Jong-un (”Dragă Lider”) – și cultul personalități (dar neagra!) Toți până la urma sunt doar reflexia a ceea ce sa întâmplat cu Adam și rebeliunea sa.
Această explică foarte bine omul și viata lui. Fiecare trebuie să închidă și sa încuie ușa altfel sunt necesare: politia, avocații, încriptarea parolei la banca. Dacă nu alții oameni vor sparge băncile sau vor fura. Până la urma toate împărățiile și toate societățile vor decădea și se vor destrăma. Asta pentru că cetățenii în ori ce imperiu tind să se destrame. Ori cât au încercat guvernele și sistemele economice, unele mai bune altele mai puțin bune, fie prin politică sau prin puterea economica. Până la urmă toți colapsează prin sine însuși. Și asta pentru că oamenii sunt de fapt interesați de și prin ideologie, prin tendințele lor și de aceia până la urmă toate sistemele colapsează. Deci
se pare că, de asemenea nici o religie nu a adus viziunea cu adevărat bună – dar nici cei care cred că ateismul este soluția nu au dreptate (Stalin și Uniunea Sovietică, Mao și China, Pol Pot și Cambodgia) – pentru că undeva, ceva face să uităm viziunea buna.
De fapt ‘fără viziune’ este cel mai adecvat simptom. În Vechiul Testament se face o ilustrare a ceia ce se spune:
În tot poporul acesta, erau șapte sute de oameni aleși care nu se slujeau de mâna dreaptă; toți aceștia, aruncând o piatra cu praștia, puteau să ochească un fir de par și nu dădeau greș. (Judecătorii 20 : 16)
Vedem aici militarii care nu dau greș niciodată – în ebraica ‘niciodată’ este khaw-taw. Ceea ce este interesant este că în ebraică, în multe locuri în Vechiul Testament, se mai spune și ”păcatul”. Spre exemplu în ebraică cuvântul este păcatul când Iosif a fost vândut ca sclav în Egipt, sau când Iosif n-a vrut să se culce cu femeia:
”El nu este mai mare decât mine în casa aceasta și nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că ești nevasta lui. Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcatul împotriva lui Dumnezeu?” (Geneza sau Facerea 39: 9)
Și imediat după cele zece porunci spune:
”Moise a zis poporului: „Nu vă înspăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să aveți frică Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.” (Exodul 20: 20)
De două ori în doua pasaje în limba evreica cuvântul este ‘păcatul’ dar în acelaș timp este și ‘nu dădeau greș’ la militari care aveau praștie și pietre. În romanește se înțelege că ‘păcatul’ înseamnă de fapt că oamenii sunt neîncrederi în alți oameni… Înțelegem mai bine acum ce este de fapt ‘păcatul’. La militari important este să lovească ținta, altfel sunt rătați (adică au greșit ținta). Tot așa și cu Dumnezeu, ținta este ca oameni să fie oameni și să fie cu adevărat buni cu alți. Prin faptul că ‘păcatul’ rămâne, înseamnă că am greșit ținta, indiferent ce sisteme, religii și ideologie.
Corupția acesta se datorează faptului că am greșit ținta și este trist fiind orice dar nu optimist. Ani de zile unii oameni sunt foarte împotriva a ce predic despre anumite porțiuni din Biblie . Îmi amintesc un student care a fost foarte nervos pe mine zicând: ”Nu-mi place ce zici despre Biblie”. Curios, dacă te gândești bine. Ce este de fapt ‘bine’ atunci când este adevărat sau fals? Mie nu îmi palce taxele, SIDA și cutremurele – cine îi plac asa ceva – dar asta nu înseamnă că le oprim să se întâmple. În toate sistemele, juridice, poliție, securitate, lacăt , cheie etc. acestea le-am construit în societatea noastră și le-am pus ca garantări pentru a ne proteja pe noi înșine și acesta ne arata ca ceva este greșit. Dar până la urma urmei Biblia ne învață să avem mințile deschise spre schimbare.
Acum ajungem la o problema și mai mare. Noi am fost corupți de la starea originală, imaginea care ne-am format-o ne-a fost murdărită și nu mai ajungem la ținta prin chiar acțiunile morale. Dar Dumnezeu nu ne-a lăsat să rămânem așa, să fim fără ajutor. El a ales un plan pentru noi, o speranță pusă prin Semnul lui Avraam și primul Paștele. El, Dumnezeu ne-a scăpat de la pieire și a pus Evanghelia care însemnă literal ‘vestea bună – pentru ca fiecare să înțeleagă și să accepte că acest plan este de fapt vestea buna . Dar Dumnezeu nu a așteptat până când Avraam să anunțe acesta veste. De fapt, El a fost primul care a anunțat ca este bine aceasta, o discuție intre Adam și Eva cu mult timp în urma în Gradina Eden. Prima Vestea Bună a fost anunțată atunci.
Levitic 5 Cornilescu 1924 – Revised 2010, 2014 (RMNN)
Tot jertfele pentru ispăşirea păcatelor
5 Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui nespunândce a văzut sau ce ştie şi va cădea astfel sub vină 2 sau când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de hoitul unei fiare sălbatice necurate, fie de hoitul unei vite de casă necurate, fie de hoitul unei târâtoare necurate, şi va băga apoi de seamă şi se va face astfelvinovat, 3 sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreospurcăciune omenească, de orice spurcăciune care face pe cineva necurat, şi va băga de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat 4 sau când cineva, vorbind cu uşurinţă, jură că are să facă ceva rău sau bineşi, nebăgând de seamă la început, bagă de seamă mai târziu şi se va face astfel vinovat – 5 când cineva deci se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul. 6 Apoi, să aducă lui Dumnezeu ca jertfă de vină pentru păcatul pe care l-a făcut o parte femeiască din turmă, şi anume o oaie sau o capră, ca jertfă ispăşitoare, şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui. 7 Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă de ispăşire, iar celălalt ca ardere-de-tot. 8 Să le aducă preotului, care va jertfi întâi pe cea care are să slujească drept jertfă de ispăşire. Preotul să-i frângă cu unghia capul de la grumaz, fără să-l despartă, 9 să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei de ispăşire, iar celălalt sânge să-l stoarcă la picioarele altarului – aceasta este o jertfă de ispăşire. 10 Cealaltă pasăre s-o pregătească drept ardere-de-tot, dupărânduielile aşezate. Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a făcut, şi i se va ierta. 11 Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, şi anume ca dar de ispăşire; să nu pună untdelemn pe ea şi să nu adauge nici tămâie, căci este un dar de ispăşire. 12 S-o aducă la preot, şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere-aminte, şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului – acesta este un dar de ispăşire. 13 Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte, care va mai rămâne din darul acesta, să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare.’ ”
Jertfele pentru vină
14 Domnul a vorbit lui Moise şi a zis: 15 „Când cineva va face o nelegiuire şi va păcătui fără voie faţă de lucrurile închinate Domnului, să aducăDomnului ca jertfă de vină pentru păcatul lui un berbec fără cusur din turmă, după preţuirea ta, în sicli de argint, după siclul Sfântului Locaş.16 Să mai adauge a cincea parte la preţul lucrului cu care a înşelat Sfântul Locaş şi să-l încredinţeze preotului. Şi preotul să facă ispăşire pentru el cu berbecul adus ca jertfă pentru vină, şi i se va ierta. 17 Când va păcătui cineva făcând, fără să ştie, împotriva uneia din poruncile Domnului lucruri care nu trebuie făcute şi se va face vinovat, purtându-şi astfel vina, 18 să aducă preotului ca jertfă pentru vină un berbec fără cusur, luat din turmă, după preţuirea ta. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea greşelii pe care a făcut-o fără să ştie, şi i se va ierta. 19 Aceasta este o jertfă pentru vină. Omul acesta se făcuse vinovat faţă de Domnul.”
Mărturisirea păcatelor în Vechiul Testament
În Vechiul Testament conştiinţa păcătoşeniei este exprimată limpede, sunt multe cazuri de persoane care în urma păcatului lor se căiesc sincer. Începând cu Adam, care simţindu-se dezbrăcat de frumuseţea cea dintâi îi răspunde lui Dumnezeu „Am auzit glasul Tău în Rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns” (Fac. 3, 10), şi până la Sfântul Ioan Proorocul, care-şi rezuma predica pregătitoare pentru venirea lui Mesia: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, toată Scriptura Vechiului Testament este străbătută, ca de un fir roşu, de duhul pocăinţei. Păcatul în chip firesc îmboldeşte, împinge pe om spre anumite acţiuni ispăşitoare.
Practic aceste acţiuni au îmbrăcat forme felurite, cum au fost: ruperea hainelor, îmbrăcarea în sac, presărarea capului şi culcarea în cenuşă, smulgerea părului şi a bărbii, postul, rugăciunea, plângerea, precum şi anumite înfrânări şi curăţiri rituale.
Forma cea mai desăvârşită a practicilor penitenţiale din Vechiul Testament este întoarcerea la Dumnezeu cu corolarul ei mărturisirea păcatelor. Convertirea este începutul pocăinţei, uşa ei. Cine se întoarce la Dumnezeu împlineşte cel dintâi act din drama Pocăinţei.
Cei mai mari predicatori ai convertirii în Vechiul Testament au fost profeţii. Predica lor are un caracter exhortativ, pedagogic, îndemnând poporul la pocăinţă. După cuprins, predica proorocilor este icoana temperamentului fiecăruia dintre ei. Astfel Moise priveşte pocăinţa mai mult din punct de vedere legal, David – psihologic şi ceilalţi profeţi moral. Moise dă dispoziţii pentru mărturisirea şi curăţirea păcatelor, David arată starea sufletească ce decurge din păcat şi din părăsirea lui, iar ceilalţi prooroci arată urmările sociale si morale ale păcatului şi ale convertirii.Prin Moise, Dumnezeu le-a dat israeliţilor Legea, lege în care printre alte multe îndemnuri la pocăinţă, este şi următorul: „Dacă un bărbat sau o femeie va face vreun păcat faţă de un om, şi prin aceasta va păcătui împotriva Domnului şi va fi vinovat sufletul aceluia să-şi mărturisească păcatul ce a făcut şi să întoarcă deplin aceea prin ce a păcătuit şi să mai adauge la aceea a cincea partea şi să dea aceluia faţă de care a păcătuit”(Num. 5, 6-7.). Ni se prezintă în acest text atât mărturisirea, cât şi canonul de pocăinţă.
Cuvântul pocăinţă este redat de limba ebraică biblică prin şuv. El exprimă întoarcerea omului din calea păcatului la calea ce duce spre Dumnezeu.
Expresiile privitoare la iertarea de păcate folosite de prooroci sunt numeroase: naşa avan „El a ridicat păcatele”, salah „el a iertat”, chissah „a acoperit = a iertat”, chiper „a şters = iertat”, malah „el a spălat = l-a iertat”, chibes „el a spălat = iertat”, mus „el a ridicat, scos = iertat”, avar lifesa „el i-a trecut păcatele = l-a iertat”, io hasiv „el nu i-a socotit = a iertat”.
Ideea ce se leagă de aceste expresii este că dacă omul vrea să fie iertat atunci să se roage lui Dumnezeu ca să-i dea iertare de păcatele pe care omul şi le recunoaşte: „Doamne Dumnezeule, fie-Ţi milă”(Am. 7, 2.); „De am aflat bunăvoinţă în ochii Tăi, Stăpâne, să meargă Stăpânul în mijlocul nostru, căci poporul acesta e îndărătnic; dar, iartă nelegiuirile noastre şi păcatele şi ne fă moştenirea Ta!”(Ieşire 34, 9.); „Recunoaşte-ţi însă vinovăţia ta, căci te-ai abătut de la Domnul Dumnezeul tău şi te-ai desfrânat cu dumnezei străini sub tot arborele umbros şi glasul Meu nu l-ai ascultat, zice Domnul”(Ier. 3, 13.); „Ţi-am mărturisit păcatul şi Tu mi-ai iertat vina”(Ps. 32, 6; cf. Ps. 31, 19; Ps. 51, 3; Ps. 51, 11.).
Dacă omul regretă nedreptăţile sale, Dumnezeu acordă iertarea Lui, care se întemeiază numai pe îndurarea Sa.
Ceea ce cere Dumnezeu de la om este să se căiască din inimă şi să făgăduiască îndreptarea pentru viitor, mergând numai pe calea Domnului: „După ce m-am întors, m-am căit, şi când am luat cunoştinţă, m-am bătut în piept; am fost ruşinat şi tulburat am fost, pentru că am purtat ocara tinereţii mele”(Ier. 31, 19.). De altfel, în gura proorocilor rugăciunea îndreptată către Dumnezeu de către penitenţi este un fel de mărturisire a păcatelor, ca un fel de moliftă citită la spovedanie.
Dacă rugăciunea de pocăinţă nu este sinceră, nu este din inimă, atunci ea nu este ascultată de Dumnezeu: „Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!”(Is. 1, 15.); „Iuda necredincioasa soră a fiicei lui Israel, nu s-a întors la Mine din toată inima sa, ci numai din prefăcătorie, zice Domnul”(Ier. 3, 10).
În gura proorocilor, pocăinţa trebuia să fie nu numai formală, adică aducerea unor jertfe, ci trebuia „să fie din toată inima, adică să pornească din interiorul omului, din hotărârea sa.
Pocăinţa formală, după prooroci, nu aduce iertarea păcatelor. Bineînţeles că nici pocăinţa nu este un privilegiu sau un merit mare cu care omul să se poată mândri în faţa lui Dumnezeu sau prin care omul ar putea să-L silească pe Dumnezeu să-i ierte păcatele. Refacerea legăturii cu Dumnezeu, ce fusese distrusă prin păcat, nu se află în puterea omului niciodată, ci este o prerogativă, un drept exclusiv al lui Dumnezeu”.
Dar, cu toate acestea, este sigur că nu există mântuire acolo unde nu este pocăinţă. De aceea, încă din timpurile vechi se accentuează necesitatea întoarcerii către Iahve: „V-am lipsit de ploaie (…) s-au pornit două-trei cetăţi către o altă cetate ca să bea apă, dar nu s-au săturat! Şi voi tot nu v-aţi întors la Mine, zice Domnul.” (Am. 4, 6-9.)
Cel care stăruie cel mai mult asupra pocăinţei şi întoarcerii la Dumnezeu a omului a fost profetul Ieremia, care vede milostivirea lui Dumnezeu asupra omului şi poporului numai printr-o convertire de la păcat la calea Domnului.
De altfel, el este dat ca autorul din Vechiul Testament cu care începe individualismul. Până la el individul nu conta. Poporul era cel cu care lucra Dumnezeu direct: „De vrei să te întorci, Israele, zice Domnul, întoarce-te la Mine şi, de vei depărta urâciunile de la faţa Mea, nu vei mai rătăci”(Ier. 4, 1.); „Îndreptaţi-vă căile şi faptele voastre şi vă voi lăsa să trăiţi în locul acesta”(Ier. 7, 3); „Că poate va auzi casa lui Iuda tot răul ce Mi-am pus în gând să i-l fac, ca să se întoarcă fiecare de la calea sa cea rea, pentru care Eu să le iert nedreptăţile lor şi păcatele lor”(Ier. 36, 3; cf. Ier. 3, 12; Ier. 18, 8.).
Ieremia creează şi expresii noi pentru noţiunea de „convertire”. Aşa de pildă, „a se tăia împrejur la inimă” sau „a desţeleni un ogor nou”: „Tăiaţi-vă împrejur pentru Domnul şi lepădaţi învârtoşarea inimii voastre, ca nu cumva să izbucnească mânia Mea ca foc şi să ardă nestinsă, din pricina răutăţii faptelor voastre”(Ier. 4, 4; cf. Ier. 4, 3).
Cel al cărui cuvânt a rămas peste veacuri ca un dicton, prin care se arată că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci convertire lui, revenirea lui la calea Domnului, a fost profetul Iezechiel:
„Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu – şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?”(Iez. 18, 23); „este adevărat că Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu”(Iez. 33, 11.).
O viguroasă chemare la pocăinţă găsim şi în Isaia, căci numai prin ea se poate evita pedeapsa divină: „Cel rău să lase calea lui şi omul cel nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul, şi către Dumnezeul nostru cel mult iertător”(Is. 55, 7).
Numai printr-o reîntoarcere la Dumnezeu, atunci şi Iahve se va întoarce iarăşi cu faţa spre cel păcătos: „Şi zice Domnul Savaot: Întoarceţi-vă către Mine, zice Domnul Savaot, şi atunci Mă voi întoarce şi Eu către voi, zice Domnul Savaot”(Zah. 1, 3).
Nu se poate nega faptul că aceste concepţii au dat prilej celor de mai târziu, ca de-a-dreptul, să socotească viaţa cinstită, curată şi ordonată, ca un mijloc de împăcare cu Dumnezeu şi deci de scăpare de moarte, adică de pedepse şi suferinţe.„Nu ştiţi voi postul care Îmi place Mie? – zice Domnul; rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile (…) iar în urma ta slava lui Dumnezeu”(Is. 58, 6-7).
Chiar în psalmi se află afirmarea că prin curăţia şi neprihănirea vieţii se poate căpăta mila şi îndurarea lui Dumnezeu:
„Domnul mi-a făcut după neprihănirea mea, mi-a răsplătit după curăţia mâinilor mele, căci am păzit căile Domnului şi n-am păcătuit împotriva Dumnezeului meu. Toate poruncile Lui au fost înaintea mea şi nu m-am depărtat de la legile Lui. Am fost fără de vină faţă de El şi m-am păzit de nelegiuire. De aceea, Domnul mi-a răsplătit după neprihănirea mea”(Ps. 19, 20).
Prin această accentuare a vieţii proprii, care este identificată cu milostenia, uneori (Prov. 10, 2) s-a ajuns foarte repede la credinţa unei mântuiri prin fapte bune, lucru care s-a putut vedea mai târziu şi la farisei.
Credem că nu este corect şi spunem că profeţii nu apreciau curăţenia, viaţa îmbunătăţită, ca un mijloc de îmbunare a Domnului şi că ei susţineau că numai Dumnezeu, fără nici o contribuţie a omului, dăruieşte un duh nou şi o inimă nouă, de care depinde iertarea păcatelor.
Dar cel mai bogat material cu privire la pocăinţă îl găsim în Psaltirea proorocului David. Cuprinsul lor este variat. Şapte dintre ei sunt cunoscuţi sub numele de psalmi de pocăinţă (45, 46, 50, 70, 72, 142). Pocăinţa este un fapt universal înainte de venirea lui Hristos.
Mărturisirea păcatelor după cum am amintit, este urmarea convertirii, întâlnim în Vechiul Testament o mărturisire publică şi una particulară.
Mărturisirea publică şi comună a păcatelor o făcea arhiereul la ziua expierii. Mărturisirea personală a păcatelor o făcea fiecare păcătos pentru sine, aşa cum au făcut-o David şi Mânase. Dar nu numai persoanele particulare fac penitenţă. Când practica păcatului devine comună şi publică, se cheamă la pocăinţă cetăţi întregi, cum a fost cetatea Ninive, sau popoare cum au fost israeliţii. Când îndemnul la pocăinţă nu era ascultat, urmau sancţiuni după gradul de vinovăţie a inculpaţilor, cum au fost: distrugerea Sodomei şi Gomorei, robia babilonică, moartea fiului nelegiuit al lui David şi altele.
Prin urmare, pocăinţa este un fapt universal înainte de Hristos, confirmat nu numai de Vechiul Testament, ci şi de religiile antichităţii precreştine.
Universalitatea ei decurge din universalitatea urmărilor păcatului strămoşesc. Păcatul, oriunde şi oricând se săvârşeşte, cheamă spovedirea şi ispăşirea lui. Evident, nu poate fi aici vorba de pocăinţă ca Taină, deoarece lipsea elementul primordial şi esenţial în eficacitatea oricărei lucrări sfinţitoare: harul. Sentimentul şi virtutea Pocăinţei au existat, dar a lipsit harul. Pocăinţa în Vechiul Testament şi în religiile antichităţii era un rit practic şi un simbol religios care vestea, ca şi razele de lumină în zorii zilei, apariţia soarelui. Aşa încât şi în privinţa pocăinţei se confirmă cuvintele celebre ale Sfântului Apostol Pavel că Legea Vechiului Testament a fost un pedagog spre Hristos.
Mihai Parfeni
Omul este creat, ca sa fie liber de pacat!
Crestinismul Traditional
|
|
|
Păcatul împotriva omului, păcatul împotriva lui Dumnezeu
de James Montgomery Boice
Au existat mai mulţi factori care l-au ajutat pe Iosif să biruie ispita venită prin nevasta lui Potifar, dar secretul principal al victoriei sale este acela că lucrurile erau clar stabilite în mintea lui înainte să vină ispita. Îţi vei pierde puterea când vei fi ispitit dacă nu ai stabilit dinainte cum stau lucrurile.
O autoritate dintr-un anume domeniu al vieţii mele este James Fixx, care a scris mai multe cărţi foarte populare despre atletism. Una dintre ele se numeşte “Manualul complet al alergătorului” (“The Complete Book of Running”). Într-unul din capitolele acestei cărţi el descrie câteva din lucrurile ciudate care se întâmplă în mintea ta în mijlocul unei curse. El spune: “Când alergăm într-o cursă, în mintea noastră se petrec lucruri ciudate. Stresul generat de oboseală ne face să uităm motivul pentru care am început de fapt să alergăm. Într-unul din primele maratoane la care am participat nu-mi venea în minte nici un motiv ca să continui. Epuizat fizic şi mental, am abandonat cursa. Acum nu mă mai înscriu la maraton decât dacă vreau cu adevărat să îl termin. Dacă, în timpul cursei, nu-mi mai amintesc de ce am vrut să alerg, îmi spun: ‘Poate că acum nu-mi mai aduc aminte, dar ştiu că am avut un motiv bun atunci când am pornit.'” El mai spune: “În cele din urmă am învăţat cum să lupt atunci când creierul meu vrea să mă amăgească cu tot felul de argumente.”
Ce trebuie să facem noi este să ne pregătim motivele dinainte, astfel încât, chiar dacă în mijlocul ispitei n-o să putem indica exact motivul pentru care vrem să ne împotrivim păcatului, cu toate acestea vom şti că există motive solide şi ele au de-a face cu slujirea Domnului nostru Isus Hristos, iar pe această bază vom putea lupta împotriva ispitei şi vom trăi pentru Dumnezeu.
Iosif avea mai multe lucruri stabilite clar în minte şi le observăm cu uşurinţă în cuvintele pe care le găsim în capitolul 39 din Genesa. Primul este acesta: Iosif a stabilit foarte clar în mintea sa că păcatul este păcat. Cuvântul pe care îl foloseşte el este “rău”. El spune: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Acest lucru e foarte important pentru că una din strategiile pe care diavolul le foloseşte în vieţile creştinilor individuali şi în general în întreaga societate este să schimbe numele păcatului, astfel încât păcatul încetează să mai fie un lucru la fel de discutabil ca în cazul în care am fi confruntaţi direct cu el, ba chiar devine un lucru de dorit, dacă numele lui e ales cu grijă. Cu greu am putea găsi vreun păcat al cărui nume să nu fi fost schimbat în acest fel. Aroganţa, ostilitatea, violenţa şi altele asemenea le numim exprimări ale propriei personalităţi. Spunem despre ele: “Ei bine, e un caz de eliberare de inhibiţii.” Iar pentru că exprimarea personalităţii şi eliberarea de inhibiţii sunt lucruri bune, prin urmare exprimarea personalităţii în orice situaţie este bună, prin definiţie. Astfel sunt justificate tot felul de comportamente nedrepte, insensibile, imorale şi egoiste.
Luaţi de exemplu păcatul lăcomiei, al excesului de mâncare. Îi spunem “o viaţă bună”. Mândriei îi spunem “autoapreciere”. Poate cel mai rău dintre toate sunt tratate păcatele sexuale. Perversiunile evidente sunt numite “stil alternativ de viaţă”. Curviei îi spunem “experiment sexual”. În cazul adulterului spunem: “Ei bine, uneori e tratamentul necesar pentru o căsătorie monotonă.”
Iosif a auzit toate aceste argumente. Sunt sigur că le-a auzit de la Doamna Potifar, dacă nu le-a auzit deja din altă parte. Probabil că le-a auzit şi din partea societăţii sale. Dar Iosif pur şi simplu nu s-a lăsat convins. El a înţeles cum stau lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu e cel care spune păcatului pe nume, Dumnezeu e cel care defineşte păcatul ca un lucru rău, iar Iosif trăia după standardele lui Dumnezeu. Nu după standardele unei societăţi păcătoase şi corupte care, evident, foloseşte orice metodă pe care o are la dispoziţie ca să îşi justifice propriul păcat.
Cred că el mai ştia ceva. Ştia că indiferent cum i-ai spune păcatului, păcatul e totuşi păcat şi va opera ca un păcat. Altfel spus, păcatul are efectele sale şi acestea sunt distructive. Păcatul răneşte. Poţi spune că păcatul nu e dăunător, dar el este şi îşi va produce efectele indiferent de terminologia pe care o foloseşti.
Vedeţi, Iosif ştia toate acestea şi acestea sunt lucrurile pe care toţi oamenii evlavioşi le au clar stabilite în minte, dacă vor într-adevăr să trăiască pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor. Spune-i păcatului cum vrei. Numeşte-l “experiment”. Numeşte-l “eliberare de inhibiţii”. Oricum i-ai spune, el tot păcat rămâne iar efectele sale sunt distructive.
Al doilea lucru pe care Iosif l-a înţeles înainte să vină ispita e că în general, şi probabil putem spune chiar întotdeauna, păcatul răneşte alte fiinţe umane. La aceasta se referă de fapt Iosif în discuţia sa cu Doamna Potifar, aşa cum observăm în versetele 8 şi 9 din acest capitol. El îi spune:
“Stăpânul meu nu-mi cere socoteală de nimic din casă, şi mi-a dat pe mână tot ce are. El nu este mai mare decât mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentru că eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
El prezintă aici trei argumente. În primul rând, el spune că “Potifar are încredere în mine şi mă onorează, din această cauză eu am o obligaţie morală faţă de el. Pur şi simplu nu pot face vreun lucru pe care altfel l-aş face, pentru că relaţia mea cu acest om e una deosebită. M-a promovat şi am obligaţia morală să îi onorez încrederea.”
În al doilea rând, el spune: “Deşi mi-a dat libertate peste toate lucrurile pe care le are, astfel încât am ajuns să îi administrez toată averea, el nu mi te-a dat şi pe tine, tu încă eşti soţia lui.”
Iar în al treilea rând, el spune: “Pentru că eşti soţia lui, evident, şi tu ai o obligaţie faţă de el, aşa cum am şi eu.”
Ce spune el de fapt atunci când explică acele relaţii este că, dacă ar păcătui preacurvind cu Doamna Potifar (în ce-l privea pe el personal, era vorba de păcatul curviei), ar fi fost vinovat atât faţă de stăpânul lui cât şi faţă de ea.
Vedeţi, avem tendinţa să minimalizăm importanţa păcatului. Nu numai că îi schimbăm numele, şi ştim că o facem, dar încercăm să îi minimalizăm importanţa atunci când spunem: “Ei bine, nu face rău nimănui atâta vreme cât părţile implicate consimt de bună voie; deci, nefăcând rău nimănui altcuiva, e în regulă dacă îl faci.” Dar vai, cum ne înşelăm singuri vorbind astfel! Ce credeţi că a făcut Dumnezeu atunci când ne-a dat această Biblie? Ne-a dat El oare un set de reguli alese la întâmplare, spunând: “Cred că aşa vreau să meargă lucrurile, de aceea aşa rămâne.” Nu, acestea sunt legile morale care izvorăsc din natura lui Dumnezeu. Prin urmare, din natura care face reale toate lucrurile pe care le cunoaştem. Aceste reguli există pentru că lucrurile merg bine atunci când funcţionează după ele. Când ne alegem propriul drum în opoziţie cu aceste reguli, fie că ne dăm seama sau nu, lucrurile nu merg bine şi oamenii suferă, indiferent dacă o recunoaştem sau nu.
Luis Palau este un bine cunoscut evanghelist latino-american care este foarte eficient în cruciadele sale, nu numai în America Latină dar şi în Statele Unite şi Europa. El vorbeşte despre propria sa experienţă din America Latină şi o aplică la tendinţa americanilor de a minimaliza importanţa păcatului şi a-i ignora efectele. El spune: “Credeţi că e un lucru nesemnificativ…” Şi aici îl citez: “Veniţi în America Latină să vedeţi prin ce trecem noi acolo. Cele mai multe din ţările noastre sunt îngrozitor de sărace, iar în unele din ele peste 70 la sută din populaţie e născută în afara căsătoriei.” Apoi pune cele două afirmaţii cap la cap: “Structura societăţii din acea parte de lume e îngrozitor de afectată de imoralitatea sexuală.”
Am văzut acelaşi lucru aici. Poate că la noi situaţia încă nu e atât de gravă şi poate că suntem mai sofisticaţi în felul în care muşamalizăm lucrurile, dar şi aici se văd aceleaşi efecte. Văd rezultatele evidente ale promiscuităţii, bolile venerice care au atins proporţii epidemice, SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite) care îngrozeşte comunitatea homosexualilor printre care face ravagii, naşteri ilegitime, avorturi (au ajuns acum la aproape un milion şi jumătate pe an numai în Statele Unite).
Pe lângă rezultatele evidente ale promiscuităţii, efectele păcatului se văd şi în lucrurile ascunse. În familiile destrămate. În bărbaţii şi femeile care caută frustraţi o relaţie permanentă sau de durată. Într-o generaţie de copii confuzi, rătăcitori şi răniţi. Cred că cel mai mult mă doare ce se întâmplă cu copiii. Credem că ei nu sunt afectaţi, dar sunt. Ne distrugem copiii. Şi oare ce credem noi? Credem că Dumnezeu va trece cu vederea felul în care ne tratăm copiii în cultura noastră privilegiată? Cineva poate spune: “O, da, dar am vrut şi eu doar să fiu fericit.” Acum eşti fericit? Cine spune că ai dreptul să fii fericit pe socoteala altcuiva? Cine spune că fericirea e virtutea de căpătâi în această viaţă? Altcineva spune: “N-am ştiut că nu e bine ce fac.” Hai să fim serioşi… În cultura de azi şi cu conştiinţa pe care Dumnezeu ţi-a dat-o? Cum o să-I poţi spune lui Dumnezeu în acea zi: “N-am ştiut că nu e bine ce fac”? Un altul poate spune: “Nu m-am putut abţine.” Ba ai putut. Altcineva va spune: “Ei bine, copiii n-au nimic. Copiii supravieţuiesc întotdeauna. Ei nu sunt afectaţi.” Ascultă. Domnul Isus Hristos a spus: “Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, cari cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară, şi să fie înecat în adâncul mării. Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” (Matei 18:6,7)
Iosif nu a spus: “Da, păcatul nu mai poate fi stăpânit, dar nu-i afectează cu adevărat pe alţii.” Iosif a înţeles că îi afecta într-adevăr pe ceilalţi. Şi el a hotărât că nu avea să ia parte la el. La fel trebuie să facă toţi cei ce cheamă Numele Domnului Isus Hristos. Trebuie să i ne împotrivim aşa cum a făcut-o şi Iosif.
Al treilea lucru pe care Iosif îl avea bine stabilit în minte, şi cel mai important dintre toate pentru că pe el îl subliniază în ultimul rând, este acela că păcatul e o mare ofensă adusă lui Dumnezeu. E şi aşa destul de rău că răneşte alţi oameni dar, vedeţi, am putea să găsim o scuză pentru aceasta spunând: “Ei bine, aşa e, îi răneşte şi pe alţii, dar o merită.” E adevărat, într-un anume sens ei primesc ce merită, pentru că şi ei iau parte adesea la păcat. Bineînţeles, acesta e un argument care nu stă în picioare, dar de multe ori gândim în acest fel. Însă, pe lângă faptul că păcatul îi răneşte pe alţii, el este o ofensă împotriva lui Dumnezeu. Asta spune şi Iosif: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Avem aici un verset ale cărui părţi trebuiesc analizate separat. Luaţi aceste părţi şi gândiţi-vă la ele puţin. În primul rând, pronumele, subiectul propoziţiei, eu: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu? Eu, care am beneficiat de harul lui Dumnezeu. Eu, care am cunoscut mântuirea prin Domnul Isus Hristos. Eu, care am fost învăţat din Legea lui Dumnezeu. Eu, care am fost instruit de părinţi creştini sau într-o biserică creştină. Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?”
Dacă un astfel de argument nu are nici o importanţă pentru tine, nu eşti născut din nou. Nu eşti o făptură nouă în Hristos. Pentru că, atunci când recunoşti că eşti o făptură nouă în Hristos, recunoşti şi că acel cuvânt, eu, capătă o semnificaţie deosebită. Tu nu mai eşti cum erai. Eşti răscumpărat prin sângele scump al lui Isus Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată. Pentru tine s-a plătit un preţ. Trebuie să trăieşti pentru El.
Dar ce spuneţi de următorul cuvânt: “Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare…?” E şi aşa destul de rău să mă gândesc la el, dar ispita nu e păcat în ea însăşi. Ispitele vin la noi din afară. De la diavol. De la lume. Cum aş putea eu să trec din acea poziţie, în care sunt doar ispitit, la faptă, la punerea în practică a păcatului? Cum aş putea eu să fac un astfel de lucru? Cum să fac aşa ceva? Eu, care spun că sunt un urmaş al Domnului Isus Hristos?
Următoarea expresie: “un rău atât de mare”. Despre asta am vorbit mai devreme. Păcatul e păcat. Iosif nu s-a prefăcut că îi schimbă substanţa schimbându-i numele. Era un lucru rău şi rău va rămâne întotdeauna. Iar argumentul era: “Cum aş putea eu, cel chemat să fiu evlavios, să Îl urmez pe Domnul Isus Hristos, cel care, prin lucrarea lui Dumnezeu şi prin harul Său, într-o zi voi fi făcut asemenea lui Isus Hristos, în toate atributele Sale, inclusiv sfinţenia… Cum aş putea eu să fac un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?”
Sau luaţi ultimul cuvânt, Dumnezeu. Nu e vorba de orice Dumnezeu. Acesta e Dumnezeul Adevărat. E Iehova. E Dumnezeul care Se descoperă ca fiind Dumnezeul neprihănirii. Dumnezeul sfinţeniei. Dumnezeul care Se descrie ca fiind “sfânt, sfânt, sfânt”. Un Dumnezeu al dragostei şi compasiunii, un Dumnezeu al dreptăţii. Dar mai presus de toate un Dumnezeu al sfinţeniei. Cum aş putea eu, care am fost mântuit de acest Dumnezeu, nu doar să gândesc dar şi să înfăptuiesc un rău atât de mare împotriva lui Dumnezeu?
Vei spune: “O, înţeleg, dar e atât de greu.” A spus Isus vreodată că va fi uşor? Bineînţeles că e greu. Dar ce a spus Isus? Isus a spus: “În Mine puteţi face orice lucru.” Isus a spus: “Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” Isus a spus: “Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului.” Nu contează cât de greu ar fi, El este cu tine. Îţi va da tăria să faci ce e bine, dacă în mintea ta ai hotărât mai înainte să vină ispita că nu vei face acel rău.
Secretul succesului lui Iosif este, aşa cum am mai spus, că el a stabilit aceste lucruri în mintea lui mai dinainte, dar nu e vorba doar de o problemă la nivelul minţii. El le-a pus şi în practică. Şi a făcut-o în trei feluri. Le voi menţiona în concluzie.
Mai întâi, el vorbeşte despre poziţia sa. Vedeţi, înţelegem că a vorbit deja despre Iehova, pentru că, atunci când ni se spune care a fost reacţia lui Potifar la succesul său, ni se spune şi că Potifar a recunoscut că Domnul Iehova a fost cu el şi făcea ca toate lucrurile să îi meargă bine. De unde ştia Potifar despre Iehova dacă nu i-ar fi vorbit Iosif despre El? Iosif era cunoscut ca omul lui Iehova. Astăzi am putea spune că a fost cunoscut ca omul lui Hristos, un creştin. El nu şi-a ţinut lumina ascunsă. A fost o cetate aşezată pe un munte. A fost un sfeşnic care răspândea lumină ca toţi să poată vedea. Acest lucru e adevărat şi în ce o priveşte pe Doamna Potifar, atunci când s-a apropiat să-l ispitească. Iosif a vorbit despre Dumnezeu. Şi-a făcut cunoscută poziţia. Nimeni nu garantează că nu vei ceda păcatului dacă vorbeşti despre credinţa ta, dar cu siguranţă ajută. De multe ori ceilalţi nici măcar nu vor dori să te aibă prin preajmă, dacă ştiu care îţi este poziţia, pentru că dacă ai fi acolo le-ai strica toată distracţia, şi ei nu doresc asta. Mulţi creştini au fost izbăviţi dintr-o mulţime de ispite prin simplul fapt că au vorbit despre credinţa lor. Iosif a făcut acest lucru în primul rând şi şi-a făcut cunoscută poziţia.
În al doilea rând, nu numai că şi-a făcut cunoscută poziţia, dar nici nu a pierdut vremea. Observăm acest lucru în întreaga relatare. Şi-a văzut de treabă.. E foarte interesant cum activitatea te poate scăpa de necaz. Cineva spunea că acesta e motivul pentru care Dumnezeu dă atâtea de făcut slujitorilor Bisericii. Dacă n-ar face-o, ei ar ajunge în tot felul de necazuri. Există şi un proverb turcesc în privinţa aceasta: “De obicei diavolul îl ispiteşte pe om, dar cu siguranţă un om care nu face nimic îl ispiteşte pe diavol.” Dacă n-are nimic de făcut, diavolul îi va da de lucru.
Am un bun prieten care slujeşte printre oamenii străzii. Organizaţia lui e foarte eficientă printre oamenii străzii din Los Angeles. Oameni prinşi în capcană de tot felul de păcate. El lucrează cu ei şi stabileşte un cod destul de strict al disciplinei, cu scopul de a-i elibera de viaţa din trecut şi de a-i aduce, nu doar în părtăşia bisericii, ci triumfători în părtăşia şi slujirea bisericii. Întotdeauna în întâlnirile pe care le ţine, el le spune oamenilor care vin în faţă şi răspund chemării Evangheliei că sunt trei lucruri ce trebuiesc făcute dacă vrei să trăieşti o viaţă creştină de succes. Numărul unu. Citeşte Biblia şi roagă-te în fiecare zi. Numărul doi. Du-te la biserică mai mult de două ori pe săptămână. Prin asta el înţelege duminica dimineaţa, duminica după-masa şi uneori şi în timpul săptămânii, pe lângă întâlnirile cu ceilalţi creştini pentru studiul Bibliei şi rugăciune. Iar apoi numărul trei. El le spune: “Du-te la pastor şi cere-i să-ţi dea ceva de făcut, iar când îţi dă să faci ceva, fă-o ca pentru Domnul.”
Nu ştiu care din aceste lucruri e cel mai important, dar ştiu că în diverse situaţii unul sau mai multe dintre ele lipseşte. Iosif nu era omul care să neglijeze vreunul din ele. El a menţinut o disciplină în relaţia cu Domnul şi mai mult ca sigur că şi-a folosit timpul lucrând atât pentru Domnul cât şi pentru stăpânul său.
Al treilea lucru este cel pe care l-am menţionat mai devreme. Atunci când a fost adus cu forţa într-o situaţie în care era prins în capcană de nevasta lui Potifar, el a făcut ce a stabilit încă de la început că va face în cazul în care va ajunge într-o astfel de situaţie. A fugit din faţa ispitei fugind literalmente din casă.
Dorinţa mea este să avem astăzi o generaţie de creştini care să gândească în acest fel despre păcat; care să se gândească la păcat ca la un lucru îngrozitor, un lucru oribil care te poate prinde în capcană; care să se pregătească mai dinainte cum îl vor întâmpina; care să fugă de el, dacă e cazul, chiar dacă asta înseamnă să-şi lase hainele şi să fugă din acel loc. O astfel de generaţie poate sta în picioare pentru neprihănire. O astfel de generaţie, chiar şi numai 10 astfel de oameni, o mână de astfel de oameni poate avea un impact pentru Dumnezeu, aşa cum a avut Iosif în Egiptul păgân.
Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru, binecuvintează aceste adevăruri în inimile noastre. Mai presus de toate, fă-le să se întipărească în minţile noastre într-o aşa măsură încât, atunci când va veni ispita, să ne amintim cine suntem şi Cui slujim, care e natura păcatului şi care sunt efectele îngrozitoare ale acestuia, şi astfel să fugim de el, ca să putem trăi pentru Hristos. Ne rugăm în Numele Lui. Amin.
Tradus de Florin Vidu
Wurmbrand – mistic sau antichrist ?
Motto:A exista inseamna a fi supus criticii. A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat. A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. |
Misticii prind ceva din caracterul majestic al divinitatii, ceva deasupra ratiunii si dincolo de limitele experientelor umane obisnuite. Misticii crestini sunt oameni care au gasit “scurtaturile” spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Los Angeles. Ne cunosteam de pe lungimea de unda a Internetului. Schimbaseram mesaje si participaseram impreuna la dezbateri mai mult sau mai putin teologice. Acum eram pentru prima data fata in fata si cautam sa actualizam in realitatea fizica prietenia care se injghebase in realitatea virtuala.Cineva tocmai lansase o revista in care-l critica de zor pe Richard Wurmbrand, lansator, in parerera criticului al celui mai periculor curent de ratacire spirituala al secolului. Presupusa “ratacire” facuse deja “victime” pe ambele maluri ale Atlanticului.Stiam ca mintile inguste sunt cele dintai care critica ideile mari. Cineva ma sfatuise chiar sa ma fac ca nu aud anumite obiectii: “Nu-l baga in seama pe cel ce incearca sa te micsoreze in ochii altora. Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui.” Se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a cioplit pe oamenii mari, din aschii i-a facut pe critici.Era insa vorba acum de Richard Wurmbrand si critica mi se parea si nejustificata si nelalocul ei; un fel de obraznicie a celui care vrea sa iasa din anonimat prin agasarea celor care se bucura de popularitate.Sufeream cu atat mai mult cu cat cunosteam si pe cel ce critica si pe cel criticat, asa ca mi se confirma zicala: Pentru mintile “inguste” este un act de autoaparare sa critice idelile … “mari.”
Stiu ca a exista inseamna a fi supus criticii; ca a face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat, iar a lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. Cineva spunea chiar ca daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda. Mai mult, critica din partea unui om intelept este mai de dorit decat lauda din gura nebunilor. Exista insa in critica adusa lui Richard Wurmbrand o doza de rautate rudimentara care ma intoarce pe dos. I-am impartasit lui Marius toate acestea repetandu-i cu amaraciune niste aforisme pe care le invatasem mai demult: “Orbul bate mai multi decat vede si prostul vorbeste mai multe decat intelege” si “Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge” si “Un critic literar este deobicei cineva care are destul talent ca sa-si dea o parere, dar nu suficient pentru a scrie el insusi o carte” si “Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau sa joci asa cum ar face el,… daca ar putea.” Mi s-a parut intotdeauna ca un om de nimic care se ridica si-l critica pe cel virtuos se aseamana cu cel care scuipa inspre cer; obraznicia lui nu va intina cerul, ci se va intoarce sa-i intineze obrazul. Dar, ce sa-i faci, unii isi petrec toata viata la ghiseul de reclamatii. In toamna lui 1999, cu ocazia Conventiei baptiste de la Portland, un astfel de critic de cartier il declarase pe nenea Richard drept “antichrist” si oprise cu de la sine putere distribuirea unor carti scrise de dansul. Marius m-a ascultat cu atentie, a tacut si mia spus cateva vorbe de “intelept” mai batran decat il arata varsta: “Ce nu pot intelege unii este ca fratele Richard este un mistic, nu un om al ratiunii convertite la teologie. Avem si noi unul sau doi mistici in toata existenta noastra evanghelica si, in loc sa cautam sa ne lasam patrunsi de iluminarile lor, ii rastignim pentru ca nu corespund sitemului nostru de doctrine. Cine ii pretinde lui Richard Wurmbrand sa fie corect din punct de vedere doctrinar, n-a inteles inca ce este un mistic si care este instrumentul lui de patrundere in lumea lui Dumnezeu. Un mistic foloseste altfel decat ceilalti cuvintele, el lucreaza cu imagini si cu reactii ale omului launtric in fata stralucirii descoperirilor launtrice. Ceea ce traieste un mistic este foarte greu sa fie pus in cuvinte si transmis pe calea unei lecturi obisnuite.” Ascultandu-l atunci pe Marius si multe zile dupa aceea, mi-am adus aminte de ecourile unor remarci paradoxale pe care le aizisem cu urechile mele de la nenea Richard: “Sa nu ai prea mare incredere in minte! Romanul a zis-o cel mai bine: mintea … minte!” Probabil ca in aceasta exprimare “altfel” folosita adesea de Richard Wurmbrand si in multivalenta semantica a limbii ebraice pe care o cunoaste atit de bine se potignesc unii din cititorii cartilor lui. Intre ei si el se afla experienta imposibil de duplicat avuta de nenea Richard in anii de singuratate petrecuti in celula mortii din inchisoarea comunista. Confruntat, atunci si acolo, cu o realitate lipsita de textul Bibliei si de dialectica unor dialoguri rationale, dansul s-a catarat “mistic” spre Dumnezeu intr-o fenomenologie care nu ne este tuturor accesibila. S-ar parea ca scriind toate acestea as vrea sa-l scuz pe nenea Richard pentru anumite pasaje obscure sau “nebiblice” din cartile dumnealui. Departe de mine asa ceva! Facand aceasta, eu incerc sa-i scuz pe aceia care-l critica prea aspru, retezandu-i extremitatile in care ne depaseste patrunderile noastre spirituale si incearca sa-l faca pe dansul sa se integreze in tiparul unui “pat al lui Procust” de dimensiuni doctrinare rigide. Scuza ca si acuza finala ii apartine si trebuie sa-i apartina in ultima instanta doar Celui ce “prin lumina Lui ne face sa vedem lumina.” Doar atunci cand vom sta desavarsiti inaintea Lui ne vom putea intelege si masura propriile noastre dimensiuni si scadente actuale. Exista si oameni incapabili sa coopereze. Vorbele lor sunt un neintrerupt discurs critic. In loc sa incurajeze, ei distrug. Acestora le spunem impreuna cu Edmund Burke: “Aplaudati-ne cand alergam bine, consolati-ne cand cadem pe cale, incurajati-ne cand cautam sa ne ridicam de jos, dar, pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa trecem mai departe!” |
Un raspuns sceptic:Hi Daniel, Cred ca nimeni cu mintea sanatoasa nu-l poate acuza pe fratele Richard ca ar fi un anticrist. In schimb unii l-ar putea acuza ca e mistic. Se pare ca si tu in apararea ta, ai incercat ca dinsul e printre putinii (cred ca ai folosit numarul de doi) mistici din lumea evanghelica din Romania. Cine ar fi cel de-al doilea, dupa tine…? Deci din scrisoarea ta (cel care il cunosti mai bine pe fratele Wurmbrand) reiese ca intradevar dinsul ar fi mistic. Cred ca aceasta calificare, cel putin in lumina fratelui MacArthur, nu e un compliment ci mai degraba o acuza. Uita ce scrie John in cartea ‘Reckless Faith’ cu privire la acesti mistici. Te rog sa comentezi aceste rinduri din moment ce tu esti si un ‘fan’ al lui John MacArthur:“Mysticism is the idea that spiritual reality is found by looking inward. Mysticsm is perfectly suited for religious existentialism; indeed, it is its inevitable consequences. The mystic disdains rational understanding and seeks truth instead through the feelings, the imagination, personal visions, inner voices, private illumination, or other purely subjective means. Objective truth becomes practically superfluous… Mysticism is therefore antithetical to discernment. IT IS AN EXTREME FORM OF RECKLESS FAITH. …. it is nearly impossible to reason with any convinced mystic. Such people are generally beyond the reach of reason”.E. C.ComentariuMy comment is that John is wrong here. El este un impatimit al studiului “pe text”. Din comfortul biroului sau, inconjurat de carti si comentarii, John, pe care-l respect atit de mult, propune “unidimensional” o singura calauza obiectiva a crediciosului: “TEXTUL Scripturii.”El nu nega totusi existenta unui factor “subiectiv” in calauzirea personala, numit in Biblie:– “UNGEREA” – “Cit despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramine in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile si este adevarata, si nu este o minciuna (dubla afirmatie – n.b.), ramineti in El, dupa cum v-a invatat ea” (1 Ioan 2:27) sau– “INCREDINTAREA pe care o ai” (Rom 14:22- 23 – Incredintarea pe care o ai, pastreaz-o pentru tine, inaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osindeste singur in ce gaseste bine. Dar cine se indoieste si maninca, este osindit, pentru ca nu maninca din incredintare. Tot ce nu vine din incredintare, e pacat.” Istoria crestinatatii este plina de mistici, care n-au avut uneori decit o portiune a textului Noului Testament. Viata lor spirituala a fost insa ca un pahar plin de da peste el, tocmai prin aceasta alipire duhovniceasca intre sufletul lor si Dumnezeu, prin Duhul. De fapt, in absenta predicarii si in nestiinta de carte generala, bisericile crestine au fost salvate secole de-a rindul tocmai de aceasta “calauzire mistica” personala, atit de reala intre cel credincios si Isus Christos. Angloamericanii sunt tare cerebrali. Noi, orientalii de la granita Europei avem si alte dimensiuni. Iata, cu riscul de a deschide o alta “cutie a Pandorei”, cateva citate din acelasi Richard Wurmbrand: “Si ce daca parte de adevar este irational? Nici n-ar putea fi altfel! Ratiunea noastra este limitata la domeniul experientei senzoriale. Exista insa atata realitate dincolo de ceea ce putem noi gandi sau experimenta … Orice efort de intelegere limitat doar la instrumentul ratiunii este zadarnic si superficial. De aceea avem nevoie de “revelatie”! In urmarirea adevarului, foloseste-ti intuitia, instinctul, credinta, emotiile si mai ales textul Scripturii. – R. Wurmbrand Daca prin adevar se intelege corespondenta dintre exprimare si realitate, atunci omenirea in sine nu poseda adevar. El ne poate fi daruit doar din inalt, venind la noi dintr-o alta sfera de existenta. – R. Wurmbrand Exista o intelepciune a inconstientului, numita credinta. Cea mai mica farama din lumea inconstientului nostru este cu mult mai pretioasa decat cea mai nobila parte a gandirii constiente. Lui Dumnezeu ii place sa locuiasca in intunerecul subconstientului si Nu exista raspunsuri corecte la intrebari gresite. “Care este melodia unei piersici?” Ca intotdeauna, apreciez spiritul tau foarte bun de observatie. Multumesc pentru remarca ta. Ea a facut posibila aceasta lamurire si i-a atras si pe altii in dialogul nostru fratesc. |
Un raspuns aprobator:Draga Eugen, Ar trebui sa te uiti intr-un dictionar si sa vezi acolo definitiile cuvantului “mistic”. Observa ca am scris “definitiile”. Cuvantul “mistic” este folosit in foarte multe miscari religioase, atat crestine cat si necrestine. Fiecare insa il intelege in felul sau. John MacArthur da o definitie foarte inexacta cuvantului “mistic”. Estenta notiunii de “mistic’ nu sta in cautarea “realitatii spirituale in launtru”. Daca vrei sa fii corect cu notiunea de “mistic’ trebuie sa spui ca “misticism inseamna unirea directa, nemijlocita cu divinitatea”. Caile de realizare a acestui obiectiv fundamental difera enorm de la o grupare la alta si de aceea exista atatea scoli sau forme de misticism. Dar esenta tuturor este aspiratia spre unire cu divinitatea. In acest sens eu sunt un foarte puternic si convins mistic, deoarece eu cred in unirea directa si nemijlocita a Domnului Isus, Dumnezeu intrupat, cu mine. Eu cred ca aceasta unire nu este un fel de a vorbi, o metafora placuta (cred ca John MacArthur va spune cam asa ceva), ci este o realitate obiectiva, concreta, reala, asa incat eu sunt doar o mladita care creste din El, sunt un madular din trupul Lui, atat de realmente incat sunt “carne din carnea Lui si os din oasele Lui” (vezi Efeseni 5:28-32). El a murit pentru mine pentru ca eu sa nu mai traiesc singur ci sa traiesc “impreuna cu El” (I Tes.5:9-10). Oricine crede literalmente in textele biblice care ne vorbesc despre aceasta unire (vezi in special Rom.6, Galateni 2:20 si Coloseni 2-3) este etichetat in mod dispretuitor ca fiind “mistic”. Si asta nu de necrestini, ci de teologi evanghelici dintre cei mai reputati. Daca vrei sa vezi exact ce face un asemenea teolog, citeste “Union With Christ” de Smead, de la Fuller Seminary. El ii numeste mistici pe cei ce cred literalmente in unirea cu Cristos si, in partea finala a cartii, unde iti spune propria lui conceptie, vei vedea cu metaforizeaza toate textele biblice in asa fel incat sa nu mai ramana nici o realitate in ele.(Este “un dar” al multor teologi din America sa goleasca de sens in felul acesta multe alte notiuni din Biblie!). In ultimii patru ani mi-am dedicat tot timpul si toata energia pentru a introduce in Romania invatatura biblica despre realitatea unirii Domnului Isus Cristos cu noi si despre bogatia si frumusetea trairii in unire cu El. Nimic in lumea aceasta nu este mai implinitor decat trairea in unire cu Cristos. Nimic nu este mai frumos si mai glorios decat sa realizezi in fiecare zi ca ai murit fata de lume si ca acum traiesti in Cristos, ca El este realmente viata ta, ca El traieste literalmente in tine, ca viata ta este ascunsa cu Cristos in Dumnezeu. Ai vrut sa stii care-i al doilea mistic in Romania. Daca intelegi misticismul ca fiind unirea directa si nemijlocita, reala, obiectiva, concreta, cu Dumnezeu prin Isus Cristos, atunci poti sa ma treci pe mine pe locul acesta de mare cinste. Cu dragoste in Cristos Domnul (literalmente),Iosif Ton |
Puterea invierii
Apostolul Pavel vorbeste despre “valoarea nespus de mare a cunoasterii lui Hristos Isus” si adauga ca el personal are ca tel suprem “sa-L cunosc pe El si puterea invierii Lui si partasia suferintelor Lui, si sa ma fac asemenea cu moartea Lui” (Fil.3:7 si 10). Intre telurile acestea vedem stand la loc central telul de a cunoaste “puterea invierii Lui”.
Ce este aceasta, cum o putem cunoaste si, mai ales, cum ne-o putem insusi, ca sa beneficiem de ea in mod practic? Fiindca Scriprura se explica cu Sciptura, trebuie sa ne uitam la celalalt loc unde Pavel vorbeste despre puterea invierii, si anume, in epistola catre Efeseni. Discutia despre puterea invierii incepe in cap.1 (v.17) si se incheie abia la sfarsitul cap.3. De multe ori noi nu intelegem un text
fiinca nu urmarim dezvoltarea unei idei pe tot parcursul textului. Veniti sa o urmarim impreuna.
Pavel incepe prin a se ruga ca Dumnezeu sa ne dea “un duh de descoperire si de pricepere” si sa ne “lumineze ochii inimii” ca sa putem pricepe “care este fata de noi, credinciosii, nemarginita marime a puterii Sale, dupa lucrarea puterii tariei Lui, pe care a desfasurat-o in Hristos, prin faptul ca L-a
inviat din morti”.
Sunt doua lucruri esentiale pe care incepe Pavel sa le discute aici, si anume, intai, nemarginita marime a puterii pe care a desfasurat-o Dumnezeu atunci cand L-a inviat pe Isus Cristos din morti” (aceasta este “puterea invierii”) si al doilea, modul in care aceasta uriasa putere a invierii lucreaza sau actioneaza acum catre, spre, si in noi cei credinciosi.
Sa le analizam pe rand.
I. Nemariginita marime a puterii invierii
De ce trebuia o atat de imensa putere pentru invierea lui Isus?
1. Pentru ca invierea Lui nu a fost numai o “resuscitare”, o reintoarcere a sufletului in trup. Acolo a avut loc o transformare uriase, radicala, a unui trup uman, in asa fel incat acel trup uman sa fie dus cu Cristos “in locurile ceresti”, asa incat la dreapta lui Dumnezeu sa stea “omul Isus Cristos” (I Tim.2:5). Acolo putem spune ca Dumnezeu a creat un nou tip de materie, cum n-a mai existat inainte; a creat un “trup al slavei sale” (Fil.3:21), adica un trup glorificat, un “trup spiritual” (I Cor.15:44), un
“trup imbracat in neputrezire” si “trup imbracat in nemurire” (I Cor.15:54).
Dar nu numai transformarea aceasta formidabila a fost realizata de nemaipomenita marime a puterii invierii. Trebuie sa stim ca in original fraza continua pe toata durata acelui capitol intai din Efeseni. Sa citim deci in continuare ce a realizat puterea invierii in Isus Cristos: Intai, “L-a inviat din morti” (trasnformandu-I trupul pamantesc in trup ceresc), apoi “L-a pus sa sada la dreapta Sa in locurile ceresti”, apoi I-a dat autoritate suprema “mai presus de orice domnie, de orice stapanire, de
orice autoritate, de orice dregatorie”, cu alte cuvinte “I-a pus totul sub picioare” si, deasupra tuturor acestor lucruri formidabile, L-a facut Cap al Bisericii si a constituit Biserica in asa mod incat ea sa fie trupul Lui, intr-o unire cosmica atat de profunda incat El o implineste pe ea si ea Il implineste pe El.
Toate aceste lucruri cosmice formidabile le-a realizat nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care este puterea invierii.
II. Lucrarea puterii invierii in noi
Dar sa privim acum cu atentie la lucrul al doilea pe care il realizeaza puterea invierii, adica ceea ce realizeaza ea in noi, cand Dumnezeu o indreapta spre noi, cei ce credem in Cristos. Vorbind cu anticipatie, putem spune ca aceasta putere a invierii ne uneste cu Cristos intr-un mod asa de
strans incat tot ce a realizat aceasta putere in Cristos realizeaza si in noi! Sa urmarim textul in continuare. Am vazut deja afirmatia generalizatoare ca aceasta putere a invierii ne-a constituit ca trup al lui Cristos ca sa devenim parte a plinatatii Lui. Cu aceasta se incheie in Bibliile noastre capitolui 1. Dar Pavel n-a scris pe capitole! In ceea ce la noi este capitolul doi si ne creiaza impresia ca Pavel incepe o tema noua, la Pavel era doar o continuare a discutiei despre ce face “catre noi credinciosii”
nemaipomenita marime a puterii prin care Dumnezeu L-a inviat pe Cristos.
1. El incepe prin a ne spune ce am fost noi inainte de actiunea acestei formidabile puteri a invierii: am fost morti in pacatele noastre si traiam sub autoritatea si stapanirea Diavolului. Dar uriasa putere a dragostei lui Dumnezeu “ne-a adus la viata impreuna cu Cristos” adica “ne-a inviat impreuna” cu El, si mai mult, “ne-a pus sa sedem impreuna cu El in locurile ceresti, in Cristos Isus” (2:1-6).
2. Dar tratarea ideii nu se opreste nici aici. Pavel face doar o paranteza (versetele 7-9) ca sa ne spuna ca aceasta uriasa putere a lui Dumnezeu se mai numeste si “har” (lucru indicat mai intai in paranteza din v.5) si ca atunci cand vorbim de mantuire trebuie sa intelegem tot procesul acesta al actului prin care Dumnezeu ne-a unit cu Cristos si a facut cu noi ceea ce a facut cu Cristos. Apoi isi reia ideea in v.10 si spune tot ce a spus inainte, doar ca acum o spune in mod rezumativ, sau cu alte cuvinte: Noi suntem capodopera lui Dumnezeu (“poema” Lui) prin faptul ca am fost “creati (termenul original pentru “ziditi”!) in Cristos Isus” in vederea faptelor bune pe care tot Dumnezeu le-a pregatit pentru noi, doar noi “sa umblam in ele” adica sa le realizam in practica vietii.
3. Dar Pavel nu termina discutia nici aici. El o reia printr-o noua explicatie. Intai ne-a spus ca eram morti si ne spune cum, prin unirea cu Cristos, realizata de uriasa putere a lui Dumnezeu, am devenit o noua creatie (asa cum si trupul inviat al Domnului Isus a fost o noua creatie). Acum (incepand cu 2:11) ne re-explica fenomenul prin conceptul de instrainare. Prin jertfa Sa de pe cruce, Domnul Isus a distrus instrainarea, ne-a adus la pace cu Dumnezeu, ne-a deschis intrare libera la Dumnezeu prin Duhul Sfant si ne-a facut membri ai familiei lui Dumnezeu, ne-a pus pe temelie dumnezeiasca, ne-a facut “un templu sfant in Domnul”, “un locas al lui Dumnezeu prin Duhul”.
4. Discutia nu se termina nici aici. Ea se incheie prin minunata si profunda rugaciune lui Pavel pentru noi, din 3:14-21. Observati cum aproape de incheierea acestei rugaciuni el mentioneaza “puterea care lucreaza in noi”, puterea prin care Dumnezeu “poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi”. Pavel a inceput sa vorbeasca despre aceasta putere in 1:17-20, unde a numit-o “nemarginita marime a puterii Sale…pe care a desfasurat-o in Cristos prin faptul ca L-a inviat din morti” si care actioneaza acum “fata de noi credinciosii”.
5. Sa observam ca in rugaciunea din cap.3 ni se arata ca aceasta putere actioneaza in noi prin Duhul Sfant (v.16). In 2:5, si 8-9, aceasta putere a fost identificata cu harul. Harul este nemaipomenita marime a puterii lui Dumnezeu care ne-a unit cu Cristos si realizeaza in noi tot ce a realizat si realizeaza in Cristos si puterea aceasta o manuieste in noi Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Aceasta este
puterea invierii. Duhul Sfant ne indreapta totdeauna privirile spre Domnul Isus. Isus trebuie sa fie in inima noastra (v.17), adica El trebuie sa fie dragostea noastra, viata noastra, modelul nostru, iubitul nostru, partenerul nostru de viata, stapanul nostru, Domnul nostrru si Dumnezeul nostru. Daca este El asa in noi, atunci suntem plini de toata plinatatea lui Dumnezeu (v.19).
Asa cunoastem puterea invierii. Asa actioneaza in noi si prin noi puterea invierii.
Va doresc la toti sa o aveti din belsug. Cristos a inviat!
O interpretare a suferinței
Introducere:
Pot eu transforma suferinta? Sunt multe lucruri pe care vrea sa le realizeze Dumnezeu in viata noastra si prin viata noastra spre altii prin boala pe care El permite sa vina asupra noastra. Ce pot face eu ca aceste scopuri sa se implineasca in propria mea viata?
Inainte de a incepe sa raspund la aceasta intrebare, vreau sa va spun ca fratele Richard Wurmbrand este extrem de bolnav si de slab. Sotia dansului, sora noastra scumpa Bintia, are si ea cancer. Ieri i-a spus fratelui Daniel Branzei aceste miscatoare si profunde cuvinte: “Valurile acestea grele nu numai ca nu ne ineaca, ci vor aduce ceva bun. Dumnezeu nu ingaduie raul trecator decat pentru ceva bun. Asteptati-va intotdeauna la ceva bun din partea lui Dumnezeu.”
Boala poate avea diferite efecte asupra noastra. Sta la alegerea noastra si in puterea noastra sa decidem noi insine aceste efecte. In termenii cei mai generali, boala poate avea urmatoarele efecte:
I. Boala poate deveni distructiva.
II. Boala poate deveni constructiva, si
III. Boala poate deveni creativa.
Sa le analizam pe rind:
I. Boala distructiva.
Boala poate sa produca ravagii in trupul nostru fara sa ne atinga sufletul nostru si spiritul nostru. Boala devine insa distructiva cand o lasam sa ne devasteze si sufletul si spiritul.
Iata cand devine boala distructiva:
1. Cand ma las cuprins de frica, de spaima, de panica, de groaza.
Domnul Isus, arhitectul fiintei umane si deci Cel ce ii cunoaste cel mai bine toate resorturile, ne spune: “Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine” (Ioan 14:1). Ceea ce ne spune Domnul Isus aici este ca inima se tulbura cand nu ne incredem in Dumnezeu si in El, in Domnul Isus. Vreau sa va arat legatura stransa dintre inima tare si plina de pace si increderea in Dumnezeu.
Sunt doua texte care ne arata acest lucru. Primul este acesta: “Celui cu inima tare Tu-i garantezi pacea; da, pacea, caci se increde in Tine” (Isaia 26:3). Al doilea este Psalmul 78:2-8. Copiii lui Israel sunt chemati sa-si educe copiii “pentru ca acestia sa-si puna increderea in Dumnezeu” si sa nu fie ca stramosii lor din pustie, “o generatie care n-avea o inima tare si al carui duh nu era credincios lui Dumnezeu” (v.8).
In ambele texte se vede ca inima tare are cel ce se increde in Dumnezeu, sau ii este credincios lui Dumnezeu. Acestia sunt cei carora Dumnezeu le da pacea Sa, adica echilibrul launtric, implinirea launtrica. Domnul Isus ne invata intr-un mod foarte miscator sa nu ne lasam fiinta cuprinsa de ingrijorari (forma cea mai perfida de frica).
Ochiul rau este modul de a privi realitatea cu ingrijorare si aceasta ne intuneca toata fiinta. Cum ne putem elibera de aceasta ingrijorare intunecatoare? Increzandu-ne totalmente in Tatal nostru ceresc si cautand mai intai Imparatia Lui si dreptatea Lui (Matei 6:22-34).
Pace launtrica inseamna sanatate launtrica. Cand nu ma incred in Dumnezeu ma cuprinde teama, spaima, groaza, panica. Si aceasta boala sufleteasca si spirituala este mai rea decat boala din trup si, mai mult, ea agraveaza boala din trup.
2. Cand ma las cuprins de jale, de intristare, de auto-compatimire.
Asa cum am indicat deja la punctul de mai sus, exista o legatura foarte stransa intre starea sufleteasca si spirituala si boala fizica. O stare sufleteasca si spirituala proasta agraveaza foarte mult boala fizica. Iata ce ni se spune in cartea Proverbelor in aceasta privinta:
“O inima vesela este un bun medicament, dar un duh mahnit usuca oasele” (Prov.17:22).
“Nelinistea din inima omului il doboara” (Prov.12:25).
“O inima vesela insenineaza fata, dar cand inima este trista, duhul este mahnit” (Prov. 15:13).
“Cel cu inima multumita are un ospat necurmat” (Prov.15:15).
Inca o data repet: sta in puterea omului sa-si schimbe atitudinea launtrica. Omul este chemat sa-si gaseasca bucuria in Domnul si sa-si gaseasca desfatarea in Domnul. Dumnezeu insusi este o sursa nesecata de bucurie si de delectare. Noi insa trebuie sa venim la El si sa gustam ca este bun.
3. Cand ma supar pe Dumnezeu ca a lasat sa vina boala peste mine.
Un spirit de neacceptare, de revolta si de protest produce devastare launtrica. Pe un asemenea fond sufletesc si spiritual, boala se accentueaza si devine distructiva. Observati ca eu vorbesc mereu de o stare sufleteasca si de una spirituala. Starea sufleteasca este determinata de modul meu de a gandi, de modul meu de a privi si interpreta evenimentele si de modul in care le simt, de sentimentele pe care le las sa ma domine. Starea spirituala este relatia mea cu Dumnezeu: fie una de incredere absoluta in El si in bunatatea Lui, fie una de instrainare de El si de revolta. Dumnezeu imi da mie libertatea de a decide ce stari sufletesti si spirituale aleg sa ma determine.
II. Suferinta constructiva.
Adu-ti aminte ca prin boala Dumnezeu vrea sa te faca mai bun. El vede ca asa cum esti nu esti bine, sau nu esti complet. El crea sa te schimbe, sa adauge noi trasaturi in caracterul tau, sa te desavarseasca. Chiar si pe Fiul Sau etern El a ales sa-L desavarseasca prin suferinta (Evreei 2:10), in sensul ca in suferinta El a invatat ce inseamna sa fii om supus ispitelor (Evrei 2:17-18 si 4:15) si sa asculte chiar si cand doare teribil, chiar si cand experienta prin care trebuie sa treaca este oribila (Evrei 5:7-9). Cand inteleg ca scopul lui Dumnezeu cu mine este unul bun, chiar daca nu inteleg de ce se intampla ceea ce se intampla, eu ma incred in El si capat deplina pace, si aceasta inseamna sanatate launtrica.
Ce trebuie sa fac eu pentru ca boala mea sa devina constructiva?
Trebuie sa incep prin a ma ruga cam in felul acesta: “Domane, tu ai permis sa vina in mine boala aceasta. Cu siguranta tu vrei sa lucrezi ceva bun in mine prin boala aceasta. Te rog sa-mi faci clar ce vrei sa lucrezi tu acum in mine. Eu vreau sa ma las lucrat de tine. Iti multumesc de pe acum ca stiu ca tu esti un mester plin de dragoste desavarsita si tu vei scoate din mine ceva special pentru imparatia Ta cereasca.”
III. Suferinta creativa.
Despre suferinta Domnului Isus pe cruce ni se spune ca unul dintre scopurile ei a fost sa ne faca pe noi sa nu mai traim pentru noi insine si ca aceasta transformare inseamna o noua creatie (II Cor.5:15-17). Am aratat deja ca suferinta noastra poate atinge alte vieti. Atunci, cand suferinta noastra produce ceva nou, ceva dumnezeiesc in alte persoane, suferinta noastra a devenit creativa.
O sora mi-a povestit zilele trecute cum a avut un mare accident cu masina. In spital a stat intr-un salon cu o femeie complet straina de Evanghelie si femeia aceea a ajuns sa-L cunoasca si sa-L primeasca pe Domnul in viata ei. Sora era convinsa ca ea a trebuit sa ajunga in spital pentru mantuirea acelei femei. Iata intr-adevar o suferinta creativa!
Fiica mea, Dorotea, mi-a scris pe ilustrata de ziua mea, acum doua saptamani, urmatoarele cuvinte: “In aceste doua luni din urma tu ai modelat pentu mine o noua dimensiune a vietii. Am invatat cum trebuie sa traiasca un copil al lui Dumnezeu cu ceva ca si cancerul, pur si simplu ca o lucrare pe care ne-o da sa o facem iubitorul nostru Tata ceresc. Am vazut cum Dumnezeu poate lua ceva rau si sa-l foloseasca pentru binele a multor, multor oameni. Prin aceasta experienta Dumnezeu te-a folosit sa atingi si sa instruiesti mii de oameni si Oliver si eu ne includem in mod categoric in acest numar.”
Niciodata nu stii pe cine vrea sa atinga Dumnezeu prin boala ta. Niciodata nu stii cat de mult bine poate produce Dumnezeu prin boala ta. Dumnezeu poate face atatea lucruri prin boala ta. El poate sa produca impacare prin boala ta. El poate produce o noua unitate intre frati prin boala ta. Fii atent la cate lucruri noi se pot produce prin suferinta ta! Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ.
Un prieten al meu care se lupta chiar aum cu o forma teribila de cancer (melanoma) ne scrie o lista de lucruri pentru care sa ne rugam pentru el, si printre ele este si punctul acesta: “Rugati-va ca Dumnezeu sa-mi deschida usi ca sa spun altora despre credinciosia Lui si sa demonstrez harul Lui in aceasta situatie dificila.” Acesta este spirit creativ!
Indrazneste sa crezi ca, indiferent cat de modest te vezi tu, Dumnezeu poate face din boala ta ceva extraordinat de creativ. Spune-I lui Dumnezeu ca te increzi in El sa faca lucrul acesta. Pune-te la dispozitia Lui pentru lucrul acesta.
Apoi, treci prin boala cu absoluta incredere in El si cu absoluta pace din El. Si vei vedea minunile creatoare ale lui Dumnezeu!
Boala ta poate deveni distructiva, sau constructiva si creativa. Tu alegi ce sa devina ea. Depinde de felul cum te increzi in Dumnezeu, cum accepti voia lui Dumnezeu si cum te pui la dispozitia lui Dummnezeu.
Boala ta poate deveni ceva extrem de frumos in mana iubitoare a Tatalui tau cersc. Coopereaza cu El pentru aceasta. Si nu uita sa-I dai Lui la sfarsit toata gloria si toata lauda.
Cu dragoste, unul care sufere odata cu tine. – Iosif Ton
Paule frate, daca as sustine ultimul tau comentariu, ar trebui sa scot din Biblie versetul asta: 2 Corinteni 5:15″ Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trãiesc, sã nu mai trãiascã pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.” si partea din Ioan 3:16: “ca ORICINE crede in EL sa nu piara”. Deci chiar daca toata omenirea ar decide sa creada in EL, ar avea sansa sa fie mantuiti! Prin urmare, orice pacat a fost ispasit la Calvar, frate Paule. Ca Domnul Isus STIA de la inceput ca nu toti vor crede, asta in nici un caz NU inseamna ca jertfa de la cruce e doar pentru unii !
ajutor(sprijn,sugestie,indrunare)
Sunt intotalitate deacord cu Dumneavoastra(cei care cu maxim interes urmaresc si nu permite de orcefel,legat de ceeace inseamna om credincios)si va doresc multe binecuvintari din partea lui Dumnezeu.Va rog sa ma contactati pe E-mailul meu s-au la telefonul 0767243698 dacanu constituie o abatere va multumesc mult si va doresc multe binecuvintari amin.
1 Ioan 4:14 “…Tatal a trimis pe Fiul ca sa fie Mantuitorul lumii”
Cum poate Hristos sa fie Mantuitorul lumii daca in final nu mantuie decat un numar limitat de oameni ?
Isaia 55:11 “Cuvantul Meu care iese din gura Mea nu se intoarce la mine fara rod ci va face voia Mea si va implini planurile Mele”
Cine este “Cuvantul Meu ” si care este voia lui Dumnezeu: “…ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului”(1 Tim 2:4)
Doctrine si pareri omenesti, sau basme babesti cum spune Pavel au facut din Dumnezeu “un dumnezeu ” care nu-si va indeplini niciodata planul , cand Biblia declara in sute de locuri ca Dumnezeu isi va indeplini planurile sale si nimeni si nimic nu le poate impiedica.Daca nu vedem deocamdata finalul lucrarii lui Dumnezeu cu omenirea aceasta, si daca ni se pare ca totul se duce de rapa pentru ca ochii credintei nu ne sunt deschisi asta nu inseamna ca trebuie sa ne indoim de eficacitatea planului de mantuire al lui Dumnezeu.
Unde scrie in biblie frate ca Isus a suferit Iadul? Sau mai bine unde scrie in biblie despre “iad” Scrie ca Isus a suferit moartea sau mai bine zis “a gustat moartea pentru toti” Nicaieri in biblie nu scrie moartea vesnica.Si peste tot in Bibli se vorbeste despre plata pacatului ca fiind moartea, nu moartea vesnica, nu iadul. “voi erati MORTI in pacatele si greselile voastre…” A trai in pacat este moarte, este plata zilnica de care are parte cel pacatos.
„Ioan 3:16 este foarte adevarat deoarece este adevarat ca oricine crede va fi mantuit” IARASI ACEEASI INTREBARE: Ce folos ca cineva ar crede cand pacatele lui nu sant ispasite?
Mântuire are mai multe înţelesuri
Trebue studiat foarte atent despre ce mântuire este vorba. Ori mântuirea personală este una, iar mântuire la modul general este cu totul altceva, este o mântuire de sfârşit al oamenilor, o scăpare de chinul acestei vieţi spre o viaţă unde spune Dumnezeu că va şterge orice lacrimă şi suferinţă trupească, se pare că vom avea un trup de Lumină care va fi aidoma ca al Domnului Iisus, Domnul Iisus a trecut prin uşile încuiate sfidând legile cunoscute de noi oamenii, mai avem multe de învăţat despre mântuire, învăţăm unii de la alţii alte şi alte noi lucruri necunoscute odinioară, ştiinţa avansează şi aceasta, dar totuşi nu poate dezvălui enigme şi lucruri stranii, se avansează tot felul de ipoteze care mai de care mai interesante, ca până la urmă ştiinţa fie ea chiar şi Darvinistă, să dea dreptate Scripturi prin studiile făcute asupra materiei vii, o materie vie care este prea complicată să fi apărut întâmplător, şi deci ştiinţa va veni şi va demontra că există o entitate superioară cu mult gândirii noastre, există un Dumnezeu atotputernic ce ţine sub control tot universul acesta, condiţiile pentru ca să apară viaţa sunt foarte multe şi complicate, este precum ai juca la loto 6 din 49 şi trebue să ghiceşti toate cele 49 de numere extrase în ordinea care va să vină, nimeni nu poate ghici asemenea lucruri, numai Dumnezeu care le-a notat ordinea exactă le poate şti, şi de aceea a zis Domnul Iisus că nimeni în afară de Tatăl nu cunoaşte amănunţit aceste lucruri, şi Domnul Iisus ca singur mijlocitor între noi oamenii şi Dumnezeu Tatăl, ne spune că se va ruga Tatălui dacă noi dorim să cerem Domnului a şti unele lucruri, iar Tatăl va decide dacă este vremea să cunoaştem sau nu asemenea lucruri, chiar avem cuvântul Domnului Iisus, cuvânt care ne-a spus că Domnul Iisus anumite lucruri le ştie şi ni le poate spune, dar că noi la vremea respectivă nu le puteam duce, înţelege adică, şi la vremea potrivită le vom afla şi le vom putea duce, adică… înţelege. Şi chiar ştim prin cine le vom afla, prin Mângâetorul, adică Duhul Sfânt care se pogoară peste cel credincios, şi acesta va avea vedenii, vise, şi va prooroci cu putere de la Dumnezeu. Aici Domnul Iisus pune o întrebare deosebită, dacă Mângâetorul acesta când vine pe pământ la noi să ne explice lucrurile toate, va găsi oare El credinţă? Şi mai adaogă aici Domnul Iisus o întrebare, anume, că dacă noi nu suntem în stare să înţelegem lucrurile acestea lumeşti pe care le şi vedem, apăi cum putem frate înţelege noi lucrurile cereşti ce Domnul Iisus le va cere Tatălui şi prin Duhul Sfânt le vom afla? Ia să zic eu acum ceva de domeniu fantasticului care mi s-a întâmplat mie, să vedem, mă crede cineva, sau îmediat îmi şterge predica şi zice că sunt satana nu Paul Preda? Şi-atunci cum frate, cum să aflăm? Eu de exemplu mă strădui să imortalizez unele scrieri, scrieri tipărite nu pentru a face bani din ele, ci, pentru a deveni studiate cu seriozitate mai târziu, şi a vedea credincioşul că nu am căutat bogăţia acestei lumi, ci, am scris să rămână la urmaşi şi aceştia în timp să găseacă faptul că nu am minţit şi totul a fost adevărat.
Atât vă pot comenta azi 11.01.2010, căci, dacă forţez nota de plată… rămân şi fără acest comentariu. Amin.
Eu nu inteleg de ce e asa greu de inteleasa treaba asta: Isus a murit pentru toti oameni. Dar sunt mantuiti DOAR acei care accepta aceasta jertfa si cred in El. Paule frate, daca Isus nu ar fi murit pentru toti, degeaba ar crede un pacatos, pentru ca atunci Isus ar trebui de indata ce crede acel om, sa mearga la cruce sa moara si pentru El !!!! Deci Isus a murit o data pentru toti oamenii, dar doar care accepta aceasta jertfa au parte de mantuire!
@Paul:”Ce intelegi tu atunci cand zici: “Hristos a murit pentru toti oamenii”?”. Cand zic asta inteleg ca Isus a adus o jertfa de ispasire pentru toti oamenii, si ca toate pacatele lor POT FI IERTATE daca ei accepta aceasta jertfa. Deci Isus “a facut partea Lui” ca sa ma exprim astfel iar oamenii au partea de a accepta aceasta jertfa prin credinta. Sunt constient ca pacatele unui om nu vor fi iertate daca el nu crede asta, dar nu pot sustine ce zici tu si altii: ca Isus nu a murit pentru toti oamenii. El a murit pentru toti, ORICINE are dreptul la mantuire. Ca nu toti accepta jertfa si ca nu toti cred, asta e cu totul alta “poveste”.
Exemplu convingător pentru a înţelege mântuirea
După câte văd fraţilor, lucrurile scapă de sub control şi necuratul ne virusează mintea… ca să zic aşa, iar eu aş dori nu prin discuţii fără de înţeles să explic ce este mântuirea şi cine o poate dobândi, precum şi utilitatea ei pentru om, ci, prin fapte rămase scrise frate şi “soră” scumpă, faptele sunt cele care dacă le înţelegem vom desluşi ce este mântuirea, căci, pe acea vreme puţini ştiau ei să citească ce scrie sau a scris evanghelistul Marcu de exemplu, şi din această cauză Domnul Iisus care ştia toate aceste nepriceperi ale oamenilor, fie ei şi mari preoţi(vezi Nicodin care a întrebat cum poate un om să se nască iarăşi din pântecele mamei sale şi să fie mântuit), şi deci Domnul Iisus a recurs la SEMNE, da, la Semne precum un mut face şi vorbeşte alcuiva prin semne, deoarece eu consider pe cel analfabet MUT, da, mut şi care nu te înţelege decât dacă se uită la semnele pe care i le faci, şi va răspunde şi el tot prin semne asemănătoare. Aşa sunt eu pus în dificultatea de a vă vorbi prin semne, mai ales că Domnul Iisus a şi specificat faptul, căci, dacă nu credeţi şi nu pricepeţi ceva, măcar credeţi în SEMNELE pe care Eu le-am făcut pentru înţelesul vostru. Şi iată ce semn mare a ceea ce vă vorbeam mai sus, adică să înţelegem prin semnul acesta totul despre mântuire, şi să ne limităm în a obosi cititorul acestui site, cu aceste comentarii ale noastre care par interminabile, şi par mai mult o ţigănie… Paule x eu cred că… Deann a scris şi el că nu… etc. Şi iată exemplul acesta, este vorba despre tâlharul ce s-a mântuit în ultimul moment al vieţii sale, şi despre care Domnul Iisus şi El în agonia morţii, a spus despre acest tâlhar că va vedea chiar “Azi”… Raiul, adică a fost mântuit doar pentru faptul că a judecat drept, a mustrat pe cel de lângă el aflat în aceeaşi situaţie şi care din păcate nu a fost mântuit, lucruri pe care va trebui şi noi să le facem, şi în felul acesta să atragem spre mântuire în Hristos, chiar şi pe cel care poate este tâlhar sau criminal, şi care zice în gândul său… că degeaba cere el să fie mântuit, căci, are păcate de neiertat şi Dumnezeu nu va ierta astfel de păcate. Acesta este semnul de care vă vorbeam la început, ele sunt multe, spune Domnul Iisus să ne iertăm între noi şi ce vom ierta iertat va rămâne şi de Dumnezeu, spune Mântuitorul nostru să iertăm chiar şi pe “Duşman” pentru a ne putea Naşte din Dumnezeu şi a vedea astfel Împărăţia fără de sfârşit a cerurilor, dar omul nu respectă semnele acestea, ba se mai şi răzbună pe fratele în dorinţa lui de a moşteni averea celui decedat, sunt pline tribunalele de astfel de neînţelegeri familiare, suntem pe acest o mare familie frăţească ce ar trebui să ne înţelegem şi să mergem toţi la mântuire şi “apoi” la Dumnezeu în ceruri, dar din păcate Domnul Iisus ne explică prin acest semn ales de mine ca temeunic înţelegerii, ne explică şi inversul mântuirii, căci, tâlharul nemântuit şi care mai târziu sau mai devreme îşi va da duhul şi el(căci nimeni dintre pământeni nu poate fi nemuritor), va ajunge unde frate? Păi nu are omul decât două variante… Rai sau iad, şi deci va ajunge la judecată frate şi “soră” scumpă, iar cel mântuit vedem prin acest exemplu că nu va merge la nicio judecată, judecata lui a fost făcută prin Domnul Iisus Mântuitorul nostru al întregului univers, şi deci după cum şi spune Sfânta Scriptură, acest suflet de om va trece din moarte(deces) direct la viaţa veşnică… “Adevărat, Adevărat vă spun, căci, dacă cineva nu se va Naşte a doua oară din Duh şi Adevăr(din Dumnezeu), cu niciun chip nu va putea întra în Împărăţia lui Dumnezeu”*** Mai este nevoe de explicaţii suplimentare?
Să auzim de bine fraţilor şi “soro” scumpă. Amin.
O completare la ce spunea fratele Dean: Daca cineva va ajunge in iad nu va ajunge in primul rand pentru pacatele lui ci pentru ca a refuzat iertarea si pretul platit pentru ele! Unui criminal din SUA, guvernatorul i-a facut o vizita imbracat in haine de preot avand in mana scrisoarea de gratiere. Acuzatul nestiind cine se ascunde sub haina de preot a refuzat inalnirea cu guvernatorul. Dupa cateva zile, cand a fost dus spre locul executiei, ii spunea unui ziarist: Scrie te rog in ziar ca am murit nu din cauza crimelor facute ci pentru ca am refuzat gratierea!!!!
Frate Poet Paul, nu ma mir ca administratorii site-ului nu va accepta unele comentarii. Ziceti multe si pe langa subiect!!! Uitati-va la ceilalti ca se rezuma la o idee scurta si la subiect. Multumesc pentru intelegere.
CĂtre fratele numit “one”
Da frate, ştiu foarte bine că mă abat adeseori de la tema respectivei predici, şi adeseori fac acest lucru deoarece dau mai mult spaţiu comentariilor care se fac, mulţi dintre voi fac predici complexe cu versete de tot felul, pe când eu sunt precum elevul acela care stă atent la lecţia de religie, memorează unele versete din Biblie care se dezbat, pricepe poate mai bine decât cel ce toceşte zilnic Biblia şi nu pricepe mai nimic, şi atunci nu poate sta şi să se uite la fratele care zice că ştie dar nu stie, şi ca atare intervin şi eu cu toate că nu mi se dă importanţă şi cu sunt băgat în seamă, mai ales că au cam auzit de pe la editori, că nu sunt un predicator sau om al unei biserici, ci, sunt un simplu gunoer ce lucrează de dimineaţă până seara târziu ca şofer, iar în puţinul meu timp liber cum ar fi de exemplu acum la ora în care am venit să mănânc, citesc nerăbdător mai mult comentariile voastre, şi mai intervin dacă văd spre exemplu că fratele cutare şi cutare nu pricepe pilda şarpelui. Ori cel muşcar de şarpe, de satana în înţeles Duhovniceşte, se poate vindeca nu nevoit să se inchine cum se închină în zilele noastre Ortodoxşii la moaştele nu ştiu căruia sfânt decedat, ci, credinţa frate, da, credinţa ta este cea care te vindecă, şi Domnul Iisus chiar spune adeseori… Facă-se după credinţa ta. Că, nu a existat la Domnul Iisus nimeni care să fi venit bolnav şi să i se zică faptul că nu are credinţă şi deci nu se poate vindeca, este o altă mâncare de peşte, căci, era urmărit la orice pas pentru a fi prins şi considerat un mincinos, şi deci, făcea şi cu de la El putere vindecările toate, pe când la Moise nu… cel ce credea cu adevărat se “mântuia”, vindeca adică, iar cel ce nu credea din toată fiinţa lui, făcea o rugăciune de… “mântuială”, şi nu se vindeca murind de muşcătura şarpelui, adică pe înţelesul nostru actual, dacă nu crezi în Domnul Iisus ca Mântuitor şi salvator de la “Moarte”, Mori frate, da Mori, cu M mare, deoarece este vorba nu de deces ca moarte, ci de moartea a doua, cea adevărată, nu adormirea aceasta pe care o numim noi moarte dar nu este.
Atât frate, atât pentru azi, Amin.
Încă ceva
Este adevărat căci dacă un editor ar şterge din comentariile acestea ar face cea mai mare nedreptate posibilă, deoarece iată că s-a ajuns la concluzia meu ştearsă pe undeva, anume căci numai comentând asidiu o predică, putem ajunge împreună să cunoaştem substanţa numită Adevăr. Iată citind a nu ştiu câta oară cu nesăţ comentariile toate, am găsit şi notat aici la fratele Dean Haddon, următoarea mărturisire… “Credinţa este doar de la Dumnezeu pentru… ATENŢIE – cei aleşi” Iar mai jos fratele care continuă a mai declarat… “Dacă Dumnezeu nu a ales pe toţi să creadă, atunci de ce Hristos ar muri pentru toţi???” ***Cum poate cineva care cunoaşte foarte bine Scriptura, să spună că Dumnezeu a ales pe unii să aibă în ei credinţă, iar pe alţii nu? Oare nu zice Domnul Iisus că nu cel sănătos are nevoe de doctor, şi că El a venit pentru oile rătăcite… ATENŢIE – ale lui Iarael? Păi întradevăr Dumnezeu a ales din toate popoarele de pe pământ poporul numit tot de Dumnezeu Israel( de azi numele tău va fi Isral), şi ca atare se poate spune de cineva aparţinând altui popor că nu este printre cei aleşi de Dumnezeu, dar mă tem că fratele se referă la oamenii din zilele noastre, şi spune că Dumnezeu este nedrept, pe unii îi protejează de la naştere cu un destin în a crede şi ajunge mare predicator al lui Hristos, iar pe alţii indiferent ce ar face, aşa sunt născuţi şi ţinuţi în lanţurile necredinţei de Dumnezeu, ca indiferent cine i-ar deschide mintea să creadă şi el în mântuire, să nu creadă şi ca atare în loc să vadă şi acesta viaţa veşnică, să vină voit de Dumnezeu, la Judecată, să fie osândit, şi să-şi petreacă veşnicia în iazul cu foc şi pucioasă pe care Dumnezeu l-a pregătit diavolului şi ingerilor acestuia.***Ce ziceţi, nu este strigător la cer şi nu este absurd ca Dumnezeu care se luptă cu satana să dea lui satana de bună voe jumătate din oamenii născuţi şi doar jumătatea rămasă să fie apărată? Păi nu dă Domnul Iisus exemplul cu oaia rătăcită şi zice că Păstorul care este Dumnezeu lasă pe cele 99(la sută) şi se duce după a suta(toţi să fim credincioşi), şi când o găseşte(adică o determină să vină la credinţă şi ea), în ceruri este o bucurie foarte mare? Păi nu zice Dumnezeu că Păstorul Cel Bun pentru oile Sale îşi dă şi viaţa dacă este nevoe? Păi şi Domnul Iisus nu şi-a dat El viaţa pentru noi toţi îndiferent în ce popor te-ai afla? Şi-atunci cum zice fratele acesta că unii de la Dumnezeu are puterea de a crede şi ajunge înapoi la Dumnezeu sătui şi îmbrăcaţi in strae de sărbătoare veşnică, iar alţii tot de la Dumnezeu putere ajung înapoi la Dumnezeu flămânzi şi goi pentru a merge la judecată şi a nu vedea niciodată veşnicia? Nu zice Domnul Iisus că am fost gol şi nu Mi-aţi dat de îmbrăcat, am fost flămând şi nu Mi-aţi dat de mâncare, am fost la închisoare şi nu aţi venit să Mă vizitaţi, etc, şi la judecata finală acestia auzind invinuirea aceasta intreabă când au făcut ei toate acestea Domnului Iisus, că ei cât au trăit nu au văzut niciun Hristos în carne şi oase, au auzit numai că ar fi existat un Iisus care a murit pentru fiecare din noi, la care Domnul Iisus pe care fiecare din noi î-L vom vedea(vedeţi şi inversul acestei parabole), va spune acestora, că de câte ori lucrurile aceste nedemne le-a făcut chiar şi celui mai neânsemnat dintre fraţi, nu gunoierului Poet Paul i-aţi făcut, ci… Mie Mi-aţi făcut aceste lucruri, zice Domnul Iisus? ***Şi aş mai intra in detali despre pomenile care le fac ortodoxii şi despre care unii neînţelegând parabola de mai sus, zic ei în necredinţa lor, că mortul este mort, şi ca atare degeaba mai strici tu orzul pe Gâşte, că mortul nu va mânca şi nu fa fi îmbrăcat cu pomana pe care o faci tu unui cerşător sau necerşător, nu, nu voi intra în asemenea comentarii, nu de alta dar fac pe un editor de serviciu să păcătuiască şi să-mi steargă nervos acest comentariu. Amin.
„Doar nu inteleg de ce credeti in ispasirea universala”. Paule, mie nu-mi pasa cum sant „denumite” de oameni unele pareri teologice. Atat timp cat ele sant sustinute de Biblie (iar asa numita „ispasire universala” e confirmata de prea multe versete biblice, daca e nevoie putem sa le afisam), atunci eu prefer sa raman pe aceasta pozitie, cine si cum nu m-ar numi: arminian, calvinist sau altfel. Nu mi-e rusine sa ma numesc nici un fel, cat timp sant sigur ca ma bazez pe Biblie. Pace…
Scuze cer fratelui Dean Haddon
Probabil am avut orbul găinilor, acum văd altceva, este posibil imediat cineva să fi modificat, în caz contrar îmi cer scuze că am citit doar în loc de DAR, cu toate că nu prea îmi vine să cred, am şi notat cuvânt cu cuvânt pe o fiţuică, şi aş fi observat a treia oară recitind textul acesta, şi nu interveneam dacă era scris cum este acum. Dacă cineva a citit cum eu zic a fi citit, să spună, căci poate se mai întâmplă să scrii din grabă Doar în loc de Dar. Şi deoarece ziceţi că nu găsiţi unde este scris, mai jos aveţi căutarea aceasta. Învăţare de minte să selectez predica pe care o comentez, şi să mă asigur faptul că în urma mea nimeni nu vine modificând să zică… eşti prost, mare prost mai eşti, şi du-te Poet Paul, şi să nu mai păcătuieşti.********/*
2010-01-12 – Dean Haddon [] a scris „Eficienta jertfei lui Hristos, potrivit pozitiei tale, depinde in mod direct de alegerea omului”. 1. Ma judeci pe nedrept – nu sustin asa afirmatie. 2. Poate o sa te mire, dar eu cred ca omul SINGUR nu poate hotara sa creada in Hristos. Credinta este un dar de la Dumnezeu pentru cei alesi. Ca sa nu repet, reciteste mesajul: „Inca o data despre aceleasi”. Asta e pozitia mea cu privire la intrebarea: daca Dumnezeu nu a ales pe toti sa creada, atunci de ce Hristos a murit pentru toti.
Străduiţi-vă să deveniţi desăvârşiţi, şi să nu mai păcătuiţi!
Nu ştiu cum se face, dar uşor uşor se ajunge la convingerea căci, aşa cum cel devenit desăvârşit în credinţă, trece cum spune Domnul Iisus… direct de la moarte la viaţa veşnică în Hristos, tot aşa cel nemântuit şi rămas după deces cu păcate de neiertat, va ajunge fără judecata finală în iad, deoarece este clar scris căci, a şi fost judecat.
Complectare
Se pare că am scris şi eu un comentariu pe la predica… păcătoşii în mâna unui Dumnezeu mânios, am prins curaj de la acest predicator şi am scris cu argumente şi dovezi că există oameni în iad care strigă disperaţi să credem în Domnul Iisus că vine mânia cea mare a lui Dumnezeu şi nu va ţine cont nici de noi cei care credem şi propovăduim Evanghelia Venirii Domnului Iisus a doua oară. Ori argumentul meu solid a fost şi este o întâmplare adevărată, întâmplare petrecută în 2007, când un coleg de 21 de ani s-a spânzurat la pompieri Oţelu Rosu, este o întreagă poveste gen ştiinţifico fantastică pe care o am la vremea respectivă notată şi aşteaptă să fie tipărită, dar m-am lovit de multă şi foarte multă necredinţă în acest caz nemaintâlnit ca descriere de cineva, am fost şi sunt considerat deplasat mintal să spun că acest spânzurat numit Macarie Dănuţ a ajuns în iad direct, că, în noaptea respectivă fără să ştiu că s-a spânzurat am avut un coşmar cu sufletul lui care îl vedeam nu om ci un lup, şi care ţipa la mine şi zicea… Mari! Mari! Mari! Cine credeţi că era Mari aceasta. Era sora lui care diavolul a luat chipul lui spânzuratul acesta, s-a întors şi eu am fost singurul care l-am văzut. Colegii nu au văzut decât ce dezastru a făcut acest necurat venit din iad pe pământ, şi care avea chipul lui Macarie. Astăzi au uitat colegii aceştia dar incă sunt în viaţă şi dacă apuc a scrie această carte vor mărturisi că aşa a fost şi nu am niciun interes să vă mint. Şi nu mă lungesc prea mult căci, va spune iarăşi cineva… Paule, eşti dus cu sorcova rău de tot bre. Ferească Dumnezeu să ajungă careva unde a ajuns copilul acesta spânzurat, chiar am o predică(dacă o mai fi) în care spun că spânzuratul(suicitul) a şi fost judecat şi ajunge în acest iad groaznic, lucru ce denotă că judecata de apoi a început de multă vreme, poate fi începută de la venirea acum mai bine de două mii de ani a Mântuitorului, mai ales că au înviat atunci foarte mulţi sfinţi odată cu Domnul, Domn care zice clar că la El este cheea locuinţei morţilor, şi ca atare acum nu mai există această locuiţă a morţilor, a dat morţii înapoi cum se şi spune, Domnul Iisus a coborât în această locuinţă a morţilor şi a înviat pe cei ce au fost credincioşi, iar acum este logic după cum a şi spus Domnul Iisus, adică unul ca bogatul nemilostiv va ajunge direct în iad numai pentru că a băut şi a mâncat şi nu i-a păsat de fratele în suferinţă, iar unul ca Lazăr cerşetor şi vai de viaţa lui, vin îngerii şi îl va duce în sânul lui Avraam, adică în rai cum zicem noi, un loc de unde nu poate veni nici înapoi pe pământ, dar care locuitori ai iadului nu pot nici ei a trece în rai. Totuşi se pare că… duhurile necurate se pot întoarce pe pământ luând chipul celui păcătos, şi poate avea puterea să omoare pe sora, fratele, sau oricare alt păcătos necredincios în Domnul Hristos. Sunt tare curios dacă va rezista acest comentariu, sau în caz contrar îl voi aşeza şi pe acesta în aşteptare de a fi tipărit cânva, şi a fi judecat de alţi cititori ai viitoarelor mele cărţi, ca dovadă căci, eu mi-am făcut datoria şi am istorisit multe lucruri ciudate din viaţa mea, dar nimeni dintre fraţi şi “surori” nu m-a crezut, spre pierzania lor veşnică. Amin.
Izbăvirea de sub robia păcatului
Romani 5:12-6:23 (Romani 6:11)
Scopul lecției: Să descoperim cum putem dobândi izbăvirea de sub robia păcatului, cum trăiesc cei ce au dobândit această eliberare și care sunt binecuvântările pregătite de Dumnezeu pentru cei ce au ajuns în această stare de libertate spirituală.
Contextul lecției: După ce a arătat că împăcarea cu Dumnezeu este primul rod al neprihănirii (Rom. 5:1-11), apostolul Pavel adaugă pe lista binecuvântărilor primite prin această stare de har și izbăvirea de subrobia păcatului (Rom. 5:12-6:23). În paragraful anterior (Rom. 1:18-3:20), în care apostolul Pavel a prezentat starea de păcat a omenirii, el ne-a arătat că atât evreii cât și neamurile au ajuns sub păcat (Rom. 3:9;23).
Pentru ființa umană, această stare de păcat nu este doar un incident, sau o situație temporară, ci o adevărată robie spirituală (Rom. 6:6; 12-16; 20; 7:22-23). Pentru a ilustra această robie spirituală apostolul Pavel vorbește despre puterea păcatului (Rom. 3:20; 7:14-18), despre stăpânirea păcatului (Rom. 6:12-14) și despre urmările acestei stări de robie (Rom. 20-21;23). Păstrând în atenție aceste adevăruri, putem spune că stăpânirea păcatului a instaurat cea mai severă stare de robie spirituală, urmată de cele mai grozave consecințe (Rom. 5:21/a; 6:23/a).
Actul jertfei Domnului Isus ne-a adus însă izbăvirea din această robie (Rom. 6:18; 22;7:24-25/a; 8:2; Ioan 8:30-36).
 Conținutul lecției: În pasajul pe care îl studiemastăzi (Rom. 5:12-6:23), apostolul Pavel ne arată câțiva factori care ne garanteză posibilitatea izbăvirii din păcat (Rom. 5:12-21), care trebuie să fie atitudinea față de păcat a celor ce au dobândit acestă izbăvire (Rom. 6:1-21) și ce binecuvântări sunt pregatite de Dumnezeu pentru cei trăiesc în libertate spirituală (Rom. 6:22-23).
1. Posibilitatea izbăvirii de sub robia păcatului (Rom. 5:12-21)
Dacă în primele versete pe care le studiem apostolul Pavel ne arată cum a ajuns omul în robia păcatului și a morții (Rom. 5:12-14), în versetele următoare el ne descoperă anumiți factori care ne garantează eliberarea din acestă robie. Pentru a ilustra acest fapt, el face o comparație între Adam și Hristos, între urmările păcatului și cele ale neprihănirii și între lucrarea harului și cea a Legii. Pe lângă acest contrast el folosește și un joc de cuvinte, repetând în context diferit de 11 ori termenul”unul” sau “singur”, de 5 ori afirmația sau termenul “a domni” și “domnie” și tot de 5 ori afirmația “cu atât mai mult!”
Luând în considerare acești factori, descoperim că oferta darului lui Dumnezeu este mai mare decât stricăciunea cauzată de păcatul lui Adam (Rom. 5:15), că urmările ascultării lui Hristos sunt mai mari decât urmările neascultării lui Adam (Rom. 5:16;19) și că urmările domniei lui Hristos sunt mai mari decât efectele domniei păcatului (Rom. 5:17), precum și că binecuvântările neprihănirii sunt mai mari decât urmările păcatului (Rom. 5:18) iar lucrările Harului mai mari decât lucrările Legii (Rom. 5:20-21).
Toate acestea ne arătă că cei ce au primit darul neprihănirii prin credința în Hristos nu numai că au fost izbăviți din robia păcatului și că au scăpat de consecințele acestei stări, dar au primit binecuvântări mult mai mari față de cele pe care le-a avut Adam.
2. Atitudinea față de păcat a celor ce au dobândit eliberarea de sub robia păcatului
(Rom. 6:1-21)
Pentru a arăta ce atitudine ar trebui să aibă față de păcat cei ce au găsit deja eliberarea, apostolul Pavel ridică în acest paragraf două serii de întrebări concrete: Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulțească harul ? (Rom. 6:1) și Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntemsub Lege, ci sub har? (Rom. 6:15). Răspunsul pe care îl dă Pavel celor două întrebări este un categoric “nicidecum”, care arată că cel neprihănit nu trebuie să mai aibă nicio legătură cu păcatul.
El folosește acest “nu” hotărât pentru că cel neprihănit a murit față de păcat (Rom. 6:2-7). Pentru a exemplifica acest fapt, apostolul Pavel se folosește de simbolul botezului, arătând că cei ce au murit împreună cu Hristos (Rom. 6:3;6) și-au răstignit firea (Rom. 6:6), au fost îngropați împreună cu Hristos (Rom. 6:4) și au înviat împreună cu Hristos la o viață nouă (Rom. 6:5-7)
Apoi El folosește acest “nu” hotărât pentru că cel neprihănit trebuie să trăiască o viață nouă (Rom. 6:8-11). Cel ce a înviat împreună cu Hristos nu mai trăiește pentru păcat (Rom. 6:10), ci pentru Dumnezeu (Rom. 6:10), având același fel de viață ca al lui Hristos (Rom. 6:8-9; 2 Cor. 5:17).
Pe lîngă aceste argumente, apostolul Pavel folosește un “nu” hotărât și pentru faptul că cel izbăvit de păcat trebuie să devină rob al neprihănirii (Rom. 6:11-19). De aceea, păcatul nu trebuie să mai aibă niciun fel de autoritate asupra noastră (Rom. 6:11-12), pentru că nu mai avem nicio obligație față de păcat ca să mai ascultăm de poftele lui (Rom. 6:12), iar acum aparținem altui stăpân și ne-am dedicat pentru a umbla în neprihănire (Rom. 6:13-14) printr-o ascultare deplină (Rom.6:15-21).
3. Binecuvântările primite de cei ce trăiesc ca robi ai neprihănirii (Rom. 6:22-23)
Dacă păcatul aduce robie spirituală, necurăție, fărădelege, roade care aduc rușine și conduc spre moarte (Rom. 6:19-20; 21; 23/a), cei ce umblă în neprihănire au parte delibertate spirituală, au ca rod sfințirea și ca răsplată viața veșnică (Rom. 6:19/b; 22; 23/b)
Întrebări pentru discuții:
1. Cum a ajuns omul în robia păcatului ?
2. De ce este robia păcatului cea mai grea robie ?
3. Care sunt factorii care ne garantează posibilitatea izbăvirii din robia păcatului ?
4. De ce nu trebuie să mai păcătuiască omul izbăvit de păcat?
5. De ce nu se poate compara robia neprihănirii cu robia păcatului ?
6. De ce mai sunt încă atât de mulți oameni din zilele noastre în robia păcatului ?
7. Care sunt binecuvântările oferite celor ce sunt robi ai neprihănirii ?
Pastor Dan Boingeanu
Despre izbavirea omului
Următorul articol este o secțiune preluată si tradusă din comentariul lui Zacharias Ursinus asupra Catehismului de la Heidelberg.
Întrebarea 12. Deoarece prin dreapta judecată a lui Dumnezeu merităm pedeapsa temporară şi veşnică, cum putem scăpa de această pedeapsă şi ajunge iarăşi în har?
Răspuns: Dumnezeu vrea ca dreptatea Lui să fie satisfăcută: din acest motiv noi trebuie să ne achităm în mod desăvârşit, fie prin noi înşine, fie prin altcineva.
EXPUNERE
După ce în prima parte a catehismului am arătat faptul că toți oamenii se află într-o stare de condamnare veșnică, din cauză că nu au adus ascultarea cerută de legea lui Dumnezeu, suntem îndemnați să ne punem întrebarea dacă este sau poate fi vreo cale de scăpare sau eliberare din această stare de nenorocire și moarte. La această întrebare catehismul răspunde că izbăvirea poate fi acordată, dacă legea și dreptatea lui Dumnezeu sunt satisfăcute printr-o pedeapsă corespunzătoare păcatului comis. Legea obligă pe toți oamenii fie la ascultare, sau dacă aceasta nu este adusă, la pedeapsă; rezultatul ascultarii este neprihănirea perfectă pe care Dumnezeu o încuviințează celui în care o găsește.
Exista două feluri de a face ispășire prin pedeapsă. Primul este prin noi înșine. Acesta este modalitatea despre care ne învață legea și dreptatea lui Dumnezeu. „Blestemat este oricine nu stăruie în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” (Gal. 3:10) Metoda numita legală.
Al doilea mod de a face ispășire este de către altcineva. Aceasta este metoda arătată de Evanghelie și permisa prin mila lui Dumnezeu. „Lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său etc”, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea etc” (Rom. 8:3, Ioan 3:16). Aceasta este metoda evanghelică. Într-adevăr, nu este învățată de lege, însă niciunde nu este condamnată sau exclusă. De asemenea, este compatibilă cu dreptatea lui Dumnezeu; dacă ispășirea este făcută pentru om, printr-o pedeapsă corespunzătoare neascultării sale, legea este satisfăcută, iar dreptatea lui Dumnezeu permite ca partea care a încălcat legea să fie eliberată și reprimită.
Mai mult, această întrebare ne învață două lucruri: despre posibilitatea acestei eliberări și cum este realizată. Pentru ca aceste lucruri să fie înțelese mai bine, vom avea acum în vedere:
I. Ce este izbăvirea omului.
II. Dacă este posibilă o astfel de izbăvire.
II. Dacă este necesară și sigură.
IV. Dacă se poate spera la o izbăvire desăvârșită.
V. Cum este realizată.
I. CE ESTE IZBAVIREA OMULUI?
Cuvântul eliberare este relativ; fiindcă orice eliberare este de ceva si cu un scop, precum eliberarea din captivitate pentru libertate. Deoarece toți oamenii, prin natura lor, sunt robi ai păcatului și ai morții, nu putem să înțelegem mai bine și corect ce este eliberarea omului, decât prin a întelege starea lui cea rea si în ce consta aceasta. Starea cea rea a omului constă, în primul rând, în pierderea neprihănirii și o corupție înnăscută sau păcat; iar, în al doilea rând, în pedeapsa păcatului. Așadar, izbăvirea omului din această stare, pretinde, în primul rând, iertarea sau abolirea păcatului și o recuperare a neprihănirii pierdute; iar în al doilea rând, o scutire de pedeapsă și nenorocire.
Prin urmare, așa cum nenorocirea omului constă în două părți – păcatul și moartea ̶ tot astfel și izbăvirea lui constă în două părți ̶ eliberare de păcat și de moarte. Eliberarea de păcat include iertarea de păcat, pentru ca acesta să nu ne fie imputat, și abolirea păcatului prin reînnoirea naturii noastre, pentru ca acesta să nu mai domnească în noi. Eliberarea de moarte este o eliberare de deznădejde și de simțământul mâniei lui Dumnezeu ̶ de necazurile și nenorocirile acestei vieți și, de asemenea, de moartea, atât temporală, cât și spirituală.
Din aceste lucruri este ușor să recunoaștem ce trebuie să înțelegem prin izbăvirea omului. Aceasta constă într-o eliberare deplină de toate nenorocirile păcatului și ale morții, care au fost cauzate de căderea omului și recuperarea deplină a neprihănirii, sfințeniei, a vieții și fericirii veșnice, prin Hristos; neprihanire care este începută în toți cei credincioși în această viață și va fi realizată pe deplin în viața viitoare.
II. ESTE POSIBILĂ O ASTFEL DE IZBĂVIRE?
Dacă a fost posibilă această izbăvire a omului din ruinele căderii, se poate deduce din aprecierea:
1. Imensei bunătăți și mile a lui Dumnezeu, care nu îndură ca întreaga omenire să piară pentru totdeauna.
2. Înțelepciunii infinite a lui Dumnezeu care ne face să ne așteptăm că El ar fi capabil să conceapă o cale prin care Și-ar arăta mila față de omenire, fără a-Și încălca dreptatea.
3. Puterii lui Dumnezeu care ne-ar putea conduce la concluzia că Cel care a putut crea omul din nimic dupa chipul Său, ar putea, de asemenea, să îl ridice din ruinele căderii și să-l elibereze de păcat și de moarte. A nega posibilitatea eliberării omului înseamnă, prin urmare, a nega bunătatea, înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu însă nu ii lipsesc înțelepciunea, nici bunătatea și nici puterea. „Domnul (…) El coboară în Locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.” „Domnul Dumnezeu ne poate scăpa de moarte.” „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască.” (1 Sam. 2:6, Ps. 68:20, Is. 59:1)
Dar trebuie să întrebăm, în mod special: De unde știm că această eliberare este posibilă? Poate rațiunea umană, fără Cuvântul lui Dumnezeu, să ajungă la această cunoștință? Apoi, putea Adam, după căderea lui, să o cunoască sau să spere că o va putea avea?
Cunoaștem astazi că eliberarea noastră a fost posibilă, din evenimentul petrecut în sine și din Evanghelie sau din acea revelație care I-a făcut plăcere lui Dumnezeu să o descopere. Cu toate acestea, rațiunea umană nu putea ști nimic despre această eliberare sau despre modul în care ar putea fi realizată, deși probabil putea bănui că nu era imposibilă, deoarece nu este posibil ca o creatură atât de glorioasă precum omul să fi fost creată pentru nenorocirea veșnică sau ca Dumnezeu ar da o lege care nu ar putea fi niciodată împlinită. Aceste două argumente sunt în ele însele pline de putere, însă rațiunea umană, datorită coruperii sale, nu se supune lor. Prin urmare, cei care sunt fără biserică și ignoranți față de Evanghelie, nu pot avea nici o cunoaștere sau vreo speranță de izbăvire; tot astfel Adam, după cădere, doar printr-un exercițiu al rațiunii sale, fără vreo promisiune specială sau revelație, nu putea avea cunoștința eliberării și nici nu putea spera la ea. Odată ce păcatul a fost comis, mintea omului nu se putea gândi la altceva decât la dreptatea aspră a lui Dumnezeu, care nu permite ca păcatul să treacă nepedepsit, și la adevărul neschimbat al lui Dumnezeu, care a spus: „În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 3:17) Adam știa destul de bine că trebuia satisfăcută această dreptate și adevăr al lui Dumnezeu prin nimicirea veșnică a păcătosului și astfel el nu putea spera la vreo izbăvire în situația Lui. El poate, într-adevăr, a presupus că izbăvirea putea fi realizată dacă ar putea fi cumva efectuată satisfacerea dreptății și adevărului lui Dumnezeu; dar el nu putea spera și nici concepe cum sau prin cine putea fi realizată; nici îngerii nu și-ar fi putut imagina vreodată această metodă de eliberare, dacă Dumnezeu, prin înțelepciunea și bunătatea Sa infinite, nu ar fi conceput-o și nu ar fi făcut să fie cunoscută prin Evanghelie.
Dar unii obiectează față de ceea ce a fost spus aici urmatorul lucru: Dacă izbăvirea îi părea imposibilă lui Adam, pe baza dreptății și adevărului lui Dumnezeu, prin urmare și acum ar trebui să pară imposibilă; deoarece încălcarea dreptății și a adevărului lui Dumnezeu, nu poare avea loc acum mai mult ca mai înainte. Scutirea păcătosului de pedeapsă ar însemna o batjocorire a acestor atribute ale lui Dumnezeu.
Acestui lucru îi răspundem: dacă păcătosul ar scăpa de pedeapsă fără a fi făcută ispășire suficientă pentru păcat, ar fi, într-adevăr, o violare a dreptății și a adevărului lui Dumnezeu. Dacă Adam ar fi găsit vreo soluție satisfăcătoare a acestei probleme, ar fi avut un motiv pentru care să nădăjduiască izbăvirea, în special dacă, în același timp, ar fi avut în vedere natura lui Dumnezeu, bunătatea Lui infinită, înțelepciunea, puterea și scopul pentru care L-a creat pe om, de asemenea, faptul că nu ar fi conform caracterului lui Dumnezeu, care este cel mai înțelept, bun și puternic, să creeze o ființă cu abilități atât de nobile precum omul doar pentru a suferi nenorocirea veșnică sau să-i dea o lege care să nu poată fi ascultată pe deplin. Cu toate acestea, el nu putea nutri nici o speranță certă, deoarece, așa cum am menționat mai devreme, înainte ca Evanghelia să fie anunțată, nici el, nici o altă creatură, nu putea vedea sau făuri vreun plan de scăpare de pedeapsă, care să fie în armonie cu dreptatea lui Dumnezeu; nici nu se putea inventa vreo cale de scăpare, dacă Dumnezeu nu ar fi revelat-o prin Fiul Său.
Aceasta este esența a ceea ce s-a spus: omul, fiind căzut, nu putea spera la izbăvire de păcat și din moarte, înainte să audă promisiunea îmbucurătoare a faptului că sămânța femeii va zdrobi capul șarpelui; cu toate acestea, el nu trebuia, nici nu putea, pur si simplu să dispere de parcă ar fi cu totul imposibilă. Dacă el, o creatură, nu putea concepe vreun raționament necesar din care să poată concluziona referitor la izbăvirea sa viitoare, nici înțelege modul în care putea fi făcută ispășirea, nu înseamnă că atunci nici Dumnezeu nu o putea descoperi. El trebuia așadar să fi privit dincolo de el însuși, la înțelepciunea, bunătatea și puterea lui Dumnezeu și să nu dispere, deși totul părea să-l ducă la deznădejde. Totuși, dacă sunetul Evangheliei nu i-ar fi ajuns la urechi, nimic nu l-ar fi mângâiat îndeajuns în ispitele la care a fost supus. Însă odată ce promisiunea a fost făcută cunoscută și a ajuns să înțeleagă metoda răscumpărării prin Hristos, alaturi de nădejdea izbăvirii si de siguranță, putea, de asemenea, pune capăt îndoielilor și obiecțiilor care s-ar fi putut ridica, printre care le putem menționa pe următoarele:
Obiecția 1. Dreptatea lui Dumnezeu nu le permite celor care merită condamnarea veșnică să rămână nepedepsiți. Noi cu toții am meritat condamnarea veșnică. Prin urmare, eliberarea noastră este imposibilă, pe baza dreptății lui Dumnezeu.
Răspuns: Adam a înțeles cum s-ar putea răspunde primei judecăți a acestui silogism, și anume: faptul că dreptatea lui Dumnezeu nu scutește și nu îi achită pe aceia care merită condamnarea veșnică, decât dacă este realizată o ispășire corespunzătoare cu încălcarea legii.
Obiecția 2. Dreptatea și adevărul lui Dumnezeu sunt încălcate atunci când nu are loc ceea ce pretinde dreptatea si adevărul avertizează. Dacă omul nu este pedeapsit veșnic și nu este condamnat la moarte, nu se aplică cerințele dreptății lui Dumnezeu si ceea ce adevărul avertizează. Prin urmare, dacă omul nu este pedepsit ambele sunt încălcate, lucru care este imposibil.
Răspuns: Și în cazul acesta, Adam a înțeles că judecata minoră este adevărată doar în cazul în care nu ar fi aplicată nici o pedeapsă asupra păcătosului, nici asupra altuia care s-ar oferi pe sine ca ispășire în locul și pentru ajutorarea păcătosului. Iar promisiunea descoperita, i-a adus la cunoștință faptul că Hristos, sămânța femeii, va zdrobi capul șarpelui, în locul omului.
Obiecția 3. Ceea ce pretind adevărul și dreptatea lui Dumnezeu este neschimbător. Iar adevărul și dreptatea lui Dumnezeu care sunt neschimbatoare cer ca păcătosul să fie supus pedepsei veșnice. Prin urmare, respingerea păcătosului este necesară și neschimbătoare.
Răspuns: El a cunoscut, de asemenea, un răspuns la premisa principală a acestei obiecții, și anume: că este neschimbător ceea ce dreptatea lui Dumnezeu cere în mod absolut, iar nu ceea ce pretinde condiționat; pretinzâd fie pedepsirea veșnică a păcătosului, fie ispășirea prin Hristos.
Obiecția 4. Lucru de care nu avem puterea să scăpăm este imposibil. Noi nu avem puterea să scăpăm de păcat și de moarte. Prin urmare, este imposibil să scăpăm de aceste rele.
Răspuns: Și aici Adam a știut că o scăpare din aceste rele era imposibilă doar în cazul în care Dumnezeu nu a știut, nici nu ar descoperi o cale de izbăvire necunoscută rațiunii umane și tuturor făpturilor create și pe care niciodată nu ar fi putut să o descopere.
Acestea și alte obiecții similare a putut Adam, prin promisiunea seminței femeii care va zdrobi capul șarpelui, să respingă și să biruiască. Cu toate acestea, noi, cei care trăim în ziua de astăzi, putem vedea și înțelege mult mai clar soluția acestor dificultăți, decât a putut înțelege Adam, deoarece cunoaștem cu certitudine, din Evanghelie și din evenimentul în sine, de asemenea, din conștiința noastră, că izbăvirea omului nu a fost doar posibilă și ar avea loc în viitor așa cum a înțeles Adam, ci că este, de asemenea, îndeplinită prin Hristos. Astfel izbăvirea omului este și dintotdeauna a fost cu putință la Dumnezeu.
III. ESTE ELIBERAREA OMULUI NECESARĂ ȘI SIGURĂ?
Deși Dumnezeu nu a avut nici cea mai mică obligație de a-l elibera pe om de nenorocirea păcatului, ci era liber să-i lase pe oameni în moarte, fără să salveze pe niciunul căci „cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?”; totuși se poate spune mai corect că izbăvirea omului a fost și este necesară, înțelegând prin acest termen nu un absolut, ci o necesitate condițională. Lucrul acesta este dovedit:
1. Deoarece Dumnezeu l-a decretat și l-a asigurat în mod deliberat și neschimbător și este imposibil ca el să mintă sau să se înșele: „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să” etc (Ezech. 33:11).
2. Deoarece Dumnezeu dorește să fie lăudat și slăvit pentru totdeauna de om, El ne-a făcut „spre lauda slavei harului Său”, „pentru ce nimic ai făcut pe toţi fiii omului.” (Ef. 1::6, Ps. 89:47)
3. Deoarece Dumnezeu nu L-a trimis în zadar pe Fiul Său în lume, iar Hristos nu a murit în zadar. „Căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis. Şi voia Celui ce M-a trimis este să nu pierd nimic,” etc. „Căci n-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi.” „Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.” „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Ioan 6:38-39, Mat. 9:13, Rom. 4:25, Gal. 2:21).
4. Fiindcă Dumnezeu înclină mai mult înspre milă, decât înspre mânie. Dacă în pedepsirea păcătosului mânia Lui este manifestată; cu atât mai mult, Iși va manifesta mila în mântuirea celui neprihănit.
IV. PUTEM AȘTEPTA O IZBĂVIRE PERFECTĂ?
Această izbăvire a omului este perfectă în viața aceasta, în ce privește începutul ei; dar în viața viitoare, va fi, de asemenea perfectă, în ce privește încheierea ei. Acum, este desăvârșită sub toate aspectele sale, fiind o izbăvire atât de vină, cât și de pedeapsă; atunci, va fi desăvârșită, de asemenea, în gradele sale, când toate lacrimile vor fi șterse din ochii noștri, când chipul lui Dumnezeu va fi restaurat în noi și Dumnezeu va fi totul și în toți. Acest lucru este dovedit:
1. Deoarece Dumnezeu nu ne eliberează doar în parte, ci mântuiește și iubește în mod perfect pe toți aceia pe care îi mântuiește. „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţă de orice păcat.” (1 Ioan 1:7)
2. Fiindcă Dumnezeu va pedepsi pe cei răi foarte aspru, ca ei prin aceste pedepse să satisfacă pe deplin dreptatea Sa. De asemenea, El va izbăvi deplin pe cei evlavioși, de vreme ce este înclinat mai mult înspre milă decât înspre manie. Și nici binefacerea lui Hristos nu este mai imperfectă sau de o putere mai mică decât păcatul lui Adam. Ar fi fost așa, dacă nu ne-ar fi izbăvit în mod perfect, fiindcă noi în Adam am pierdut toată neprihănirea și mântuirea. O eliberare desăvârșită așadar trebuie așteptată în mai multe grade, așa cum a fost arătat. În această viață este perfectă; la înviere va fi și mai perfectă, iar la glorificarea noastră cea mai perfectă.
V. CUM ESTE REALIZATĂ ACEASTĂ IZBĂVIRE?
Izbăvirea despre care am vorbit acum este îndeplinită:
1. Printr-o ispășire deplină și suficientă pentru păcat. Există o astfel de satisfacție, atunci când pedeapsa pentru păcat e echivalentă cu ceea ce este veșnic.
2. Prin abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre, care este făcută prin restaurarea în noi a chipului lui Dumnezeu pe care l-am pierdut sau prin regenerarea desăvârșită a naturii noastre. Ambele sunt necesare izbăvirii noastre.
Satisfacerea este necesară, deoarece mila lui Dumnezeu, așa cum am arătat, nu încalcă dreptatea Lui care cere satisfacție. Legea obligă fie la ascultare, fie la pedeapsă. Dar satisfacția nu poate fi făcută prin ascultare, deoarece ascultarea noastră trecută a fost deja defectuoasă, iar ceea ce urmează nu poate compensa păcatele trecute. Noi suntem obligați să dăm legii o ascultare precisă în fiecare moment, ca datorie actuală. Astfel, odată ce ascultarea a fost afectată de păcat, nu există altă soluție de a face ispășire decât prin pedeapsă, conform înștiințării:
„În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Gen. 2:17) Dacă este îndurată o pedeapsă suficientă pentru satisfacerea legii, Dumnezeu este împăcat, iar eliberarea devine posibilă.
In mod asemănător, abolirea păcatului și reînnoirea naturii noastre sunt necesare; deoarece doar cu condiția ca noi să încetăm să-L supărăm pe Dumnezeu prin păcatele noastre și sa Îi fim mulțumitori pentru împăcarea noastră, este doritor să accepte această satisfacere. A fi doritori ca Dumnezeu să ne primească în harul Lui și totuși a nu dori să abandonam păcatul, este o batjocorire a lui Dumnezeu. Dar nu este posibil ca noi să părăsim și să o isprăvim cu păcatul, dacă natura noastră nu este reînnoită. Prin urmare, în acest fel, eliberarea omului este posibilă.
Zaharia Ursinus (1534 – 1583) a fost teolog reformat german si unul din autorii Catehismului de la Heidelberg
Izbăviţi de păcat
7. Ce adevăr despre natura omului subliniază Pavel în Romani 6:19-23?
Afirmaţiile lui Pavel de aici arată că el înţelege foarte bine natura căzută a omului. El vorbeşte despre „neputinţa firii pământeşti”. Cuvântul grecesc pentru „neputinţă” înseamnă şi „slăbiciune”. El ştie de ce este capabilă natura căzută a omului, dacă este lăsată în voia ei. De aceea, face din nou referire la puterea de a alege – puterea de a alege să ne supunem pe noi şi firea noastră slabă unui stăpân nou, Domnul Isus, care ne va face în stare să trăim o viaţă neprihănită.
Romani 6:23 este în mod frecvent adus ca argument că pedeapsa pentru păcat (definit ca încălcare a Legii) este moartea. Sigur că păcatul aduce pedeapsa cu moartea. În Romani 6, păcatul este prezentat ca un stăpân care domneşte peste robii lui, înşelându-i prin faptul că le dă ca plată moartea.
De asemenea, observă că, în dezvoltarea metaforei cu cei doi stăpâni, Pavel atrage atenţia asupra faptului că slujirea unui stăpân înseamnă eliberarea din slujba celuilalt. Din nou vedem alegerea clară: ori unul, ori celălalt. Nu există cale de mijloc. În acelaşi timp, eliberarea de sub stăpânirea păcatului nu echivalează cu atingerea unei stări fără păcat, nu înseamnă că nu luptăm cu el şi că nu mai cădem uneori. Înseamnă că nu mai suntem dominaţi de păcat, dar el rămâne o realitate în viaţa noastră şi trebuie să cerem, zi de zi, împlinirea făgăduinţelor de a-l birui.
Pasajul acesta este astfel un apel puternic adresat celui care îi slujeşte păcatului. Tiranul acesta nu oferă altceva decât moartea, ca plată pentru săvârşirea unor lucruri ruşinoase. Iar omul cu judecată ar trebui să-şi dorească eliberarea de el. Robii neprihănirii fac lucruri bune şi demne de laudă, dar nu cu gândul de a-şi câştiga mântuirea, ci ca rod al noii lor experienţe. Dacă le fac cu intenţia de a-şi câştiga mântuirea, înseamnă că nu înţeleg nici Evanghelia, nici mântuirea şi nici de ce au nevoie de Domnul Isus.
Cum poţi transpune adevărurile din studiul de azi în viaţa ta? Care sunt riscurile neaplicării lor?
Romani 6
1 Ce vom zice, dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?
Ce vom zice dar? În ce priveşte folosirea acestei propoziţii, vezi cap. 4,1. În capitolul anterior Pavel vorbise despre degenerarea universală a omului, rezultând din căderea omului. Dar el asigurase pe credincios că, în ciuda tendinţelor spre rău ale omului moştenire sau cultivate, harul lui Dumnezeu e mai mult decât îndestulător pentru a-l salva din păcatul său, pentru a schimba păcătoşenia în neprihănire şi moartea în viaţă veşnică. Cu cât păcatul s-a înmulţit mai mult, cu atât s-a înmulţit şi harul lui Dumnezeu. Vrea aceasta să zică, întreabă Pavel, că şi oamenii pot să meargă înainte în păcătuire, aşa ca harul să se înmulţească şi mai mult?
Să păcătuim mereu? [Să continuăm în?, KJV; să rămânem în păcat? Nitz.]. Gr. epimeno, însemnând în primul rând a rămâne, a stărui la, a stărui cu (vezi 1 Cor. 16,8; Fil. 1,24). De asemenea, înseamnă a stărui (vezi Rom. 11,23; Col. 1,23). Întrebarea este: Să stăruim noi în a păcătui?
Pavel deja făcuse aluzie la faptul că doctrina îndreptăţirii prin credinţă fără de fapte ale legii era greşit răstălmăcită de către vrăjmaşi ca o încurajare de a face răul pentru ca să vină binele (vezi Rom. 3,8). Mai era o primejdie că până şi credincioşii să abuzeze de proaspăt găsita lor libertate (Gal. 5,13). De aceea, întrucât o astfel de greşită înţelegere a neprihănirii prin credinţă cuprinde un eşec atât de deplin în a înţelege scopul lui Dumnezeu în planul Său pentru refacerea omului, Pavel explică cu grijă şi vigoare experienţa care trebuie să vină după o adevărată experienţă a îndreptăţirii şi anume sfinţirea.
2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?
Nicidecum! [Ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.
Care am murit faţă de păcat. [care suntem morţi faţă de păcat, KJV]. Mai de grabă care am murit faţă de păcat. Versiunea greacă îndreaptă atenţia la un anumit timp sau eveniment, în cazul acesta predarea credinciosului faţă de Hristos şi renaşterea şi îndreptăţirea lui în consecinţă. Argumentaţia lui Pavel arată că trăirea în păcat e incompatibilă cu faptul că o dată s-a murit faţă de el.
Cum să mai trăim în păcat? [Cum să mai trăim în el?. KJV]. Una e, ca din cauza slăbiciunii firii pământeşti, a săvârşi un păcat ocazional. E cu totul altceva a trăi în păcat. A trăi în păcat înseamnă că păcatul este elementul în care trăim, atmosfera pe care sufletele noastre o respiră. O astfel de viaţă este absolut incompatibilă cu credinţa. Credinţa în Hristos care face cu putinţă îndreptăţirea păcătosului implică o bunăvoinţă fără de rezerve de a face voia Lui şi o ură faţă de tot ce a cauzat Mântuitorului o suferinţă atât de mare (vezi cap. 3,28.31). Credinţa care pretinde îndreptăţirea, dar în acelaşi timp, permite o persistenţă în vechile căi ale păcatului nu e deloc credinţă. Dovada că un om e îndreptăţit născut din nou, şi că a trecut de la moarte la viaţă e că el acum găseşte plăcere în ascultarea de Legea lui Dumnezeu (1 Ioan 2,1-6; cf. Rom. 13,8). În naşterea din nou inima este adusă în acord cu Dumnezeu, când e adusă în acord cu legea Lui. Când această mare schimbare a avut loc în păcătos, el a trecut de la moarte la viaţă (GC 468).
E adevărat că omul credincios poate uneori cădea în vreun păcat (vezi 1 Ioan 2,1), dar dovada că cineva a fost cu adevărat născut din Dumnezeu e că el nu mai continuă practicarea păcatului (1 Ioan 3,9) sau, aşa cum o declară Pavel, el nu mai trăieşte în păcat.
3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?
Nu ştiţi? Literal Sunteţi necunoscători? în alte cuvinte: Admiteţi adevărul a ceea ce spun eu, sau e cu putinţă ca voi să nu vă daţi seama de tot ce cuprinde în sine botezul vostru?
Botezaţi pentru. [Botezaţi în, KJV; Nitz]. Expresia tradusă în felul acesta apare şi în 1 Cor.
10,2 (tradusă acolo botezaţi în) cu referire la experienţa israeliţilor cu Moise. Ca rezultat al faptul că au fost sub nor şi că au trecut prin apele Mării Roşii, israeliţii au fost aduşi în strânsă unire cu conducătorul lor. Ei au crezut în Domnul şi în servul Său Moise (Ex. 14,31). De atunci înainte au avut o mai mare încredere în Moise. Ei s-au încrezut în el ca eliberator al lor şi l-au urmat ca pe comandantul lor. Unirea credinciosului creştin cu Mântuitorul său divin este, natural, de o treaptă superioară faţă de aceasta. Ea implică o legătură de aşa iubire şi încredere implicită, încât credinciosul e de fapt transformat în acelaşi chip de bunătate şi îndurare ca Răscumpărătorul său (vezi 2 Cor. 3,18; cf. CT 249).
Expresia în Isus Hristos [pentru Isus Hristos] înseamnă în unire cu Isus Hristos. Aceasta nu înseamnă că ceremonia scufundării singură produce de fapt această unire; botezul este o proclamare publică a unei legături spirituale cu Hristos în care s-a intrat înainte ca să aibă loc ceremonia exterioară. Botezul reprezintă unirea vieţii credinciosului în aşa unire cu viaţa lui Hristos, încât cei doi devin, ca să zicem aşa, o singură unitate spirituală (vezi 1 Cor. 12,12.13.27; Gal. 3,27).
Concepţia lui Pavel cu privire la unirea cu Hristos descoperă că experiemţa convertirii lui era ceva mai mult decât o schimbare intelectuală. Acceptarea personală din partea sa a lui Hristos ca Răscumpărător şi Domn al său a dus la o aşa strânsă şi absorbantă comuniune spirituală încât a ajuns să însemne nu mai puţin decât o faptică identificare a voinţei (Gal. 2,20). Nu e ceva neobişnuit în cazul unei prietenii ca două persoane să se împărtăşească de o aşa unitate de scop încât ei par să gândească şi să acţioneze ca şi cum ar fi aproape una singură. Prietenia cu Hristos e de un nivel mult mai înalt şi legată prin forţe nu numai omeneşti, ci şi divine.
Pentru moartea Lui [În moartea Lui, KJV; Nitz]. Înţelesul acestor cuvinte este dat în versetele care urmează, mai ales în vers. 10 şi 11 unde Pavel explică faptul că după cum Hristos a murit faţă de păcat, tot aşa creştinul să se privească pe sine ca mort faţă de păcat. Şi dacă prin botez credinciosul a arătat participarea sa la moartea lui Hristos faţă de păcat (vers. 10) în favoarea lui, atunci cu siguranţă el nu poate să continue de a trăi în păcatul care a făcut moartea aceasta necesară (vers. 2).
Pentru ca sacrificiul lui Hristos să îndeplinească mântuirea pentru păcătos, credinciosul individual trebuie să participe în cunoştinţă de cauză la înţelesul şi experienţa reprezentată de moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos în favoarea lui. Ca o mărturisire publică a acestei experienţe credinciosul se supune la ceremonia botezului prin scufundare în armonie cu porunca lui Isus (Mat. 28,19).
4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.
Botez. Gr. baptismos, de la baptizo, însemnând a scufunda, a afunda în apă (vezi Mat. 3,6).
Pentru moarte. [În moarte KJV]. Expresia aceasta poate fi legată fie cu îngropaţi, sau cu botez (cf. vers. 3). Diferenţa nu este importantă. Subiectul lui Pavel este că scufundarea reprezintă faptul că moartea credinciosului faţă de păcat este tot atât de reală şi completă cum a fost moartea lui Hristos când zăcea în mormânt. Şi dacă este atât de completă ea cu adevărat ar trebuie să marcheze sfârşitul felului vechi de viaţă şi începutul unuia nou. E o tăgăduire a sensului şi a scopului botezului ca viaţa veche de păcat să fie continuată după aceea. Aşa cum îngroparea (sau scufundarea totală) în apa baptismală e urmată de o ridicare totală, tot aşa moartea cu Hristos faţă de păcat, pe care scufundarea aceea o simbolizează, trebuie să fie urmată de învierea cu Hristos la un nou fel de viaţă.
Am fost îngropaţi. [Suntem îngropaţi, KJV]. Mai de grabă, am fost îngropaţi. Gr. sunthapto înseamnă literal a îngropa împreună. Descrierea de către Pavel a botezului ca reprezentând îngroparea este dovadă că era practica primilor creştini de a boteza prin scufundare (vezi Mat. 3,6).
Dacă Pavel s-ar fi referit la una din celelalte forme de botez care au devenit populare mai târziu, simbolismul lui din acest verset ar fi fost oarecum forţat, dacă nu lipsit de subiect.
A înviat din morţi. E lucru important de a recunoaşte că botezul simbolizează nu numai moartea şi îngroparea dar şi învierea. Ritualul arată în două direcţii, înapoi către moartea noastră faţă de păcat şi înainte către viaţa noastră cea nouă în Hristos. După cum moartea lui Hristos avea în vedere învierea (vezi cap. 4,25), tot aşa lucrarea harului nu se sfârşeşte cu moartea păcătosului faţă de păcat. Dimpotrivă, moartea aceasta faţă de păcat priveşte către o viaţă mai înaltă, mai sfântă şi mai strălucită. Îndreptăţirea anticipează deplina sfinţire a creştinului.
Slava. Slava lui Dumnezeu reprezintă toată desăvârşirea şi distincţia divină (vezi cap. 3,23). Ceea ce s-a manifestat în mod deosebit în învierea lui Hristos (vezi Rom. 1,4; 1 Cor. 6,14; 2 Cor. 13,4; Ef. 1,19.20). cu privire la învierea lui Lazăr, Isus a spus: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? (Ioan 11,40).
Să trăim [Să umblăm, KJV; Nitz]. Literal să umblăm, lăsând a se înţelege comportament obişnuit; de unde să trăim (vezi Rom. 8,4; 2 Cor. 5,7; 10,3; Ef. 2,10; 4,1).
Viaţă. Gr. zoe. Notaţi că Pavel nu foloseşte cuvântul bios, care înseamnă felul de viaţă, şi e tradus viaţă sau vieţuire în Marcu 12,44; Luca 8,14; 1 Tim. 2,2; 2 Tim. 2,4; 1 Ioan 2,16 etc. Zoe denotă principiul de viaţă şi e cuvântul folosit în Mat. 19,16; Luca 1,75; 12,15; Ioan 1,9; 3,16; 5,26; Rom. 11,15; Apoc. 22,1 etc. Purtarea de toate zilele a fost deja amintită ca umblare. Când credinciosul a fost născut din nou din Duhul Sfânt, de aici înainte este animat de un nou element vital (vezi Rom. 8,7-11). Astfel, a umbla în înnoire de viaţă este a umbla după Duhul (vers. 4). De unde, purtarea de toate zilele a creştinului va da la iveală prezenţa şi efectul Duhului vieţii (vezi Col. 3,1-3; 6 T 98,99).
5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.
Ne-am făcut una. [Sădiţi laolaltă, KJV]. Gr. sumphutoi, crescuţi împreună, sădiţi laolaltă nu e o redare precisă a cuvântului grec. Ideea este a fi legat vital. E un tablou al unirii vitale care există între Hristos şi aceia care au intrat în comuniunea intimă a credinţei cu El. Comparaţi parabola lui Hristos cu Viţa şi Mlădiţele (Ioan 15,1-8). Afară de cazul că omul credincios intră prin credinţă în această legătură vitală cu Hristos, e cu neputinţă ca el să umble într-o viaţă nouă, indiferent cât de mult ar dori el să facă lucrul acesta.
Vom fi una cu El şi printr-o. Ultima parte a acestui verset e cu mult mai scurtă în versiunea greacă de cum arată cuvintele în versiunea KJV. Traduse literal, ele zic: dar la fel vom fi din înviere. Unii au aplicat acest pasaj în primul rând la învierea viitoare. Pavel scoate în evidenţă că aşa după cum credinciosul are parte la asemănarea morţii lui Hristos prin faptul că el însuşi moare faţă de păcat, tot aşa el trebuie să se împărtăşească de asemănarea învierii lui Hristos, ridicându-se la o viaţă nouă de neprihănire. În amândouă experienţele acestea, el dă pe faţă legătura lui vitală cu Mântuitorul.
Este de la sine înţeles că renaşterea şi viaţa spirituală duc la învierea finală şi la viaţa veşnică. De fapt, pentru cei care umblă în viaţa cea nouă, viaţa veşnică într-un anumit sens a şi început (vezi Ioan 8,51).
6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;
Ştim bine. [ştiind, KJV]. Construcţia nu ştiţi? (vers. 3). Recunoaşterea unirii vitale la care s-a făcut referire vine dintr-o înţelegere a scopului morţii şi învierii lui Hristos, aşa cum Pavel explică acum mai departe.
Omul nostru cel vechi. Adică, fostul nostru eu în starea lui stricată şi păcătoasă. Felul cum Pavel foloseşte expresia aceasta în altă parte iluminează înţelesul lui aici (vezi Ef. 4,22.23; Col. 3,9).
A fost răstignit. [E răstignit, KJV]. Mai de grabă a fost crucificat. Referirea aici este la experienţa credinciosului când a primit pe Hristos, a renunţat la trecutul lui rău, şi a murit faţă de păcat. Contrastând starea lui anterioară cu starea lui prezentă, Pavel şi-a dat seama că era ca o făptură nouă şi trecuse printr-o schimbare deplină ca şi aceea de la moarte la viaţă. Vechiul său eu pierise. El era acum un om nou în Hristos, şi Hristos locuia în el (Vezi 2 Cor. 5,17; Gal. 2,20). Pasajul acesta scoate în evidenţă faptul că adevărata convertire şi renaşterea înseamnă mai mult decât o simplă schimbare de crez, care poate fi săvârşită numai prin Duhul renăscător al lui Dumnezeu. Planul pentru mântuirea omului aduce nu numai eliberare de osândă prin acceptarea efectelor jertfei lui Hristos, el aduce şi naşterea sau creaţiunea omului nou, liber de sclavia păcatului.
Profunda însemnătate a ritualului botezului aşa cum e explicată aici e o dovadă clară că botezul pruncilor nou-născuţi nicidecum nu împlineşte scopul Domnului la rânduirea acestui ritual. Ceea ce aduce credinciosului binecuvântarea intenţionată e participarea inteligentă la înţelesul simbolului. Acum intru în comuniune cu Hristos în moartea Lui. Când sunt cufundat, sunt îngropat cu Hristos. Când ies afară din apă, înviez la o viaţă nouă în Hristos. Ceremonia deci nu este o formă exterioară, goală, ci o experienţă de confirmare şi transformare care e întotdeauna reamintită ca simbolizând sfârşitul vieţii vechi de păcat şi începutul unei vieţi noi de neprihănire în unirea cu Hristos.
Trupul păcatului. Adică trupul ca reşedinţă a păcatului, trupul care aparţinea puterii păcatului şi era cârmuit de aceasta, în care membrii sunt unelte ale nelegiuirii (vers. 13). Expresii asemănătoare în altă parte sunt trup de moarte (cap. 7,24), însemnând trupul care e sortit să moară; trupul poftelor firii pământeşti (Col. 2,11), însemnând trupul care e înclinat să servească propriilor sale impulsuri fireşti. În felul acesta trupul păcatului este echivalent cu omul nostru cel vechi. El reprezintă trupul în măsura în care este sălaşul şi unealta păcatului şi robul păcatului. El trebuie să fie răstignit şi nimicit, aşa că păcatul să nu-l mai folosească asemenea unui rob.
Dezbrăcat de puterea lui. [Nimicit, KJV; desfiinţat, Nitz]. Gr. katargeo, acelaşi cuvânt folosit în cap. 3,3, unde este tradus nimici [face fără efect]. Comparaţi folosirea cuvântului în cap. 3,31; 4,11. Katargeo implică aducerea trupului păcatului la o stare de inerţie şi incapacitate. Aceasta nu înseamnă, natural, că trupul fizic urmează a fi nimicit, ci că trupul în legătura lui cu păcatul trebuie să fie făcut tot atât de inert şi lipsit de mişcare ca şi cum ar fi mort.
Robi ai păcatului. [Să servim păcatului, KJV]. Sau să fim robiţi păcatului (vezi vers. 17). A trăi în păcat (vers. 2) înseamnă a fi în robie faţă de puterea lui. Isus învăţa că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului (Ioan 8,34), dar că adevărul poate să elibereze pe oameni din sclavia lui (Vers. 32). Păcatul îşi exercită stăpânirea şi ţine pe om sub controlul lui prin impulsiunile firii pământeşti. De aceea, vechiul eu trebuie să fie răstignit împreună cu Hristos(Gal. 2,20) aşa ca urmaşul Său să poată fi eliberat de stăpânirea păcatului.
7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.
Care a murit. Literal cel care a murit. În vers. 6 vezi comentariul de acolo) păcătosul este înfăţişat ca un rob. Numai moartea împreună cu Hristos poate să-l elibereze din robia păcatului. Pavel ilustrează acum aceasta, arătând spre adevărul evident că atunci când un rob moarte, el încetează de a mai fi supus controlului stăpânului său, tot aşa şi creştinul când moarte faţă de păcat, e eliberat de stăpânirea păcatului (cf. 1 Petru 4,1).
Izbăvit de păcat. [Eliberat de păcat, KJV]. Literal îndreptăţit faţă de păcat.
8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El,
Dacă am murit. [Dacă suntem morţi, KJV]. Literal, dacă am murit (cf. vers. 7). Credem. După cum Avraam a crezut că ceea ce Dumnezeu a făgăduit El poate şi să împlinească (Rom. 4,21; cf. 1 Tes. 5,24; 2 Tes. 3,3; 2 Tim. 2,11).
Vom şi trăi. Aceasta nu se referă în primul rând la viaţa viitoare în slavă, deşi ea este subînţeleasă (vezi vers. 5). Pavel scoate în evidenţă că moartea care eliberează din sclavia păcatului e urmată de o viaţă de libertate (vers. 8-11) care nu mai e sub stăpânirea păcatului, ci e devotată slujirii unui stăpân nou (vers. 12-14). Pavel se referă în mod deosebit la înnoirea de viaţă (vers. 4) la care urmează să se bucure creştinul aici pe acest pământ – viaţa lui Hristos în credincios (Gal. 2,20) şi viaţa credinciosului în Hristos (Col. 3,3).
9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui.
Ştim. [Ştiind, KJV]. Credinţa noastră că vom trăi cu Hristos e bazată pe cunoaşterea faptului că El este pururi viu (Evrei 7,25). Nu mai moare. Comparaţi cu Apoc. 1,18.
Nu mai are stăpânire. Sau nu mai e stăpână. Păcatul e ceea ce a făcut pe Hristos supus stăpânirii morţii, nu propriul Său păcat, ci ale noastre. În favoarea noastră El S-a supus de bunăvoie (vezi Ioan 10,17.18). Acum, când experienţa Lui de umilire a trecut, El rămâne pururi biruitorul şi stăpânul morţii.
10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.
Prin moartea de care a murit. [Prin aceea că a murit, KJV; ceea ce a murit, Nitz]. Literal, ceea ce El a murit ceea ce poate fi tradus: moartea pe care a murit-o. Comparaţi viaţa pe care acum o trăiesc, literal ceea ce trăiesc (Gal. 2,20).
A murit pentru păcat. El S-a făcut păcat pentru noi, el care nu cunoştea păcatul (2 Cor. 5,21). Păcatul pe care El l-a purtat nu era al Său, ci al nostru (vezi 1 Petru 2,22.24). Dar când Hristos S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte (Fil. 2,8), pretenţia asupra Lui ca purtător al nostru de păcat a fost împlinită. Scopul pentru care fusese întreprinsă supunerea Lui voluntară a fost realizat o dată pentru totdeauna (vezi Rom. 3,25.26).
Odată. Gr. ephapax, o dată pentru totdeauna. Nu e nevoie ca jertfa să fie repetată (vezi Evrei 7,27; 9,12.26.28; 10,10).
Prin viaţa pe care o trăieşte. [Ceea ce vieţuieşte, KJV; Nitz.]. Literal ceea ce trăieşte, care poate fi redată viaţa pe care o trăieşte. În cuvintele el trăieşte avem mărturia cuiva care văzuse pe Domnul. În lumina orbitoare care strălucise în jurul lui pe drumul către Damasc, Pavel recunoscuse o prezenţă divină şi întrebase: Cine eşti Tu, Doamne?. Apoi a venit descoperirea înmărmuritoare că Isus, pe a Cărui urmaşi el îi persecuta, era în viaţă (Fapte 9,3-9).
Pentru Dumnezeu. [Faţă de Dumnezeu, KJV]. Dar Pavel pare să facă o deosebire între viaţa lui Hristos pe pământ, o viaţă de luptă cu păcatul şi de supunere la moarte, şi viaţa Lui prezentă proslăvită, înălţată la dreapta Tatălui (Ioan 17,5; Fapte 7,55). Pentru că fusese făcut păcat pentru noi (2 Cor. 5,21), Isus a simţit mânia Tatălui asupra Sa ca locţiitor al omului (DA 753). Dar acum El fiind biruitor asupra păcatului şi morţii, din nou Se bucură de comuniune neîntreruptă cu Tatăl şi trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu].
11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
Socotiţi-vă. Cu scopul de a explica experienţa creştină, Pavel vorbeşte despre credincios ca fiind alcătuit din nouă euri. Eul cel vechi acum a murit, deoarece a fost răstignit cu Hristos (vers 6). Eul cel nou este viu, născut din nou din Duhul Sfânt (Vers. 4). În felul acesta, Pavel poate vorbi despre un om ca fiind în acelaşi timp mort faţă de păcat în legătură cu păcatul şi viu în legătură cu Dumnezeu. Pe lângă aceasta, Pavel pare să aşeze conştienţa omului separat de eul vechi şi de eul nou, aşa că omul credinţei poate să decidă conştient la ţinerea eului vechi mort, şi a eului nou, viu.
Vii pentru Dumnezeu. Viaţa cea nouă a credincioşilor aparţine cu totul lui Dumnezeu şi trebuie să fie devotată cu totul slujbei Lui. După cum Hristos trăieşte pentru Dumnezeu [faţă de Dumnezeu] (vers. 10), tot aşa creştinul trăieşte pentru [faţă de] Dumnezeu o viaţă care începe pe pământ în sfinţenie şi va continua în cer în slavă, cinste şi nemurire.
În Hristos Isus. [Prin Hristos Isus, KJV]. Sau în Isus Hristos. Aducerea credinciosului la asemănarea morţii lui Hristos faţă de păcat şi a vieţii Sale faţă de [pentru] Dumnezeu este atinsă nu numai prin, ci în Hristos Isus. Experienţa aceasta a fost făcută cu putinţă pentru creştin prin Hristos, dar numai credinciosul care e în Hristos poate să participe la ea.
Domnul nostru. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 10) pentru omiterea acestei expresii. Sensul nu e afectat de omitere.
12 Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.
Domnească. Mai de grabă, să nu mai tot domnească, aşa ca în trecut. Folosind cuvântul domnească, Pavel nu lasă a se înţelege o comparaţie între a domni şi numai a exista, ci între a domni şi a fi complet detronat. Credincioşii mor cu Hristos aşa că păcatul nu mai poate domni asupra lor.
Să nu mai ascultaţi de poftele lui. Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 70) pentru omiterea lui de. Totuşi, sensul nu este practric afectat. Deşi omul nostru cel vechi e descris ca fiind răstignit cu Hristos (vers.6) noi suntem încă în trupul nostru muritor cu poftele şi patimile lui. Păcatul este încă o putere. Dacă îngăduim lucrul acesta, păcatul încă mai poate avea stăpânire asupra noastră. Naşterea din Duhul Sfânt nu desfiinţează poftele firii pământeşti. Totuşi, experienţa aceasta ne pune în legătură cu o putere superioară prin care noi putem să rezistăm totdeauna cu succes stăpânirii pe care o încearcă păcatul. Rămâne totuşi de partea noastră să hotărâm dacă vom da mai departe ascultare păcatului sau lui Hristos.
Din cauza aceasta, trebuie să experimentăm o nouă convertire în fiecare zi (vezi 1 T 699, 7 T44). Experienţa noastră de ieri nu e îndestulătoare pentru astăzi. Deşi poate că am murit faţă de păcat ieri, eul nostru vechi poate să-şi ridice din nou capul său hidos astăzi. Numai ţinând eul nostru vechi continuu şi deplin mort faţă de păcat, aşa cum e reprezentat de botezul nostru, suntem în stare să trăim zilnic faţă de Dumnezeu. Şi experienţa aceasta este cu putinţă numai prin unirea cu Isus Hristos, printr-o credinţă în El care este atât de reală şi atât de constantă, încât ca şi El urâm păcatul şi iubim neprihănirea. Comparaţi COL 331. În ce priveşte experienţa de consacrare zilnică a lui Pavel vezi 1 Cor. 15,31; MH 452, 453; cf. 1 Cor. 9,27).
13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.
Să nu mai daţi. Cuvântul daţi apare de două ori în acest verset, dar formele în greacă sunt diferite. Cea dintâi implică acţiune continuă, nu mai stăruiţi în a preda, sau încetaţi predarea. A doua înseamnă predaţi-vă o dată pentru totdeauna (vezi cap. 12,1).
Mădularele. Adică, organele şi facultăţile trupului (vezi Rom. 7,5.23; 1 Cor. 6,15; 12,12.18.20).
Unelte. Gr. hopla. Acelaşi cuvânt e tradus arme, în Ioan 18,3; Rom. 13,12; 2 Cor. 6,7; 10,4). În NT pare să fie folosit în deosebi cu privire la armele de război. Unii comentatori au văzut în versetul acesta un tablou al păcatului şi neprihănirii în război unele cu altele şi recrutând susţinători în oştirile lor. În timp ce păcatul se luptă pentru dominaţie, mobilizează o oştire de pofte ale firii pământeşti şi caută să folosească organele şi facultăţile corpului ca arme prin care poftele pot restabili tirania nelegiuirii. Alţii însă preferă să înţeleagă că Pavel numai afirmă că mădularele noastre niciodată să nu fie supuse îndrumării poftelor păcătoase pentru a împlini vreun fel de scop păcătos. Compară 2 T 454.
Daţi-vă. Adică, o dată pentru totdeauna (vezi mai sus la să nu mai daţi)
Ca vii. [Care sunteţi vii, KJV]. Ca oameni înviaţi pentru viaţă nouă în Hristos (vers. 11).
Unelte ale neprihănirii. În felul acesta, consacrându-şi mădularele lui Dumnezeu, creştinul se predă pentru ca să lupte, prin Duhul dătător de putere al lui Dumnezeu, pentru cea mai mare desăvârşire cu putinţă a fiecărui organ al trupului şi însuşire a minţii, pentru ca să poată cunoaşte, iubi şi servi pe Răscumpărătorul său în mod corespunzător. (vezi COL 330).
14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.
Nu va mai stăpâni. [Nu trebuie să mai aibă stăpânire, KJV]. Sau, să nu fie stăpân. E adevărat că păcatul va ispiti şi hărţui. Totuşi, el nu va avea stăpânire asupra creştinului adevărat. De aceea, credinciosul trebuie să se predea cu totul în serviciul lui Dumnezeu, deoarece biruinţa asupra păcatului îi este făgăduită.
Nu sunteţi sub lege. Literal nu sub lege. Articolul definit nu e folosit nici cu lege, nici cu har(vezi cap. 2,12). Pavel nu se referă aici în primul rând la vreo anumită lege, ci la lege ca principiu. Subiectul lui e că oamenii credinţei nu sunt sub lege ca mijloc de mântuire, ci sub har. Legea nu poate să mântuiască un păcătos, şi legea nu poate nici să pună capăt păcatului sau stăpânirii lui. Legea descoperă păcatul (cap. 3,20). Legea nu poate să ierte păcatul, şi iarăşi legea nu poate să procure vreo putere ca să-l biruiască. Păcătosul care caută să fie salvat sub lege, va găsi numai condamnate şi o şi mai adâncă înrobire faţă de păcat. Oriunde se susţine principiul că omul se poate mântui pe sine prin propriile sale fapte, nu există barieră efectivă împotriva păcatului (DA 35, 36).
Dar creştinul nu caută mântuire în chip legalist, ca şi cum ar fi putut fi mântuit prin propriile sale fapte de ascultare (vezi cap. 3,20.28). El recunoaşte că e călcător al legii divine, că în propria sa putere e cu totul incapabil să împlinească cererile ei, că merită pe bună dreptate să fie sub condamnarea ei, şi se predea prin credinţa în Hristos harului şi îndurării lui Dumnezeu. Atunci, prin harul lui Dumnezeu, (vezi vers. 24) trecutul lui păcătos e iertat şi el primeşte putere divină pentru a umbla în viaţa cea nouă. Când un om e sub lege, în ciuda celor mai bune eforturi ale sale, păcatul continuă să aibă stăpânire asupra lui, deoarece legea nu are putere de a-l elibera din robia păcatului. Sub har, însă, lupta contra păcatului nu mai e o nădejde jalnică, ci un triumf sigur.
Oferta de a fi sub har, de a avea în felul acesta biruinţă asupra păcatului, şi putere care face în stare de a realiza orice virtute, a fost extinsă fiecăruia dintre descendenţii lui Adam (Ioan 3,16). Dar mulţi au ales orbeşte să rămână sub lege. Chiar mulţi dintre cei care mărturisesc o dorinţă vie de a fi salvaţi preferă să rămână sub lege, ca şi cum s-ar putea recomanda lui Dumnezeu să le ofere mântuirea prin propria lor ascultare de lege. Asemenea iudeilor de pe vremuri, unii creştinii de astăzi, în mândria lor de autoîndreptăţire nu sunt dispuşi să recunoască propria lor neajutorare şi să se predea cu totul îndrumării şi puterii transformatoare a lui Dumnezeu.
Pavel spune că atâta vreme cât un om rămâne sub lege rămâne şi sub stăpânirea păcatului, deoarece legea nu poate mântui pe cineva nici de la condamnare, nici de sub puterea păcatului. Dar cei care sunt sub har, primesc nu numai eliberare de sub condamnare (Rom. 8,1) dar şi putere de a birui (cap. 6,4). Astfel păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor.
15 Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum.
Să păcătuim? [Să mai păcătuim?, KJV]. Vezi vers. 1. Forma verbului în greacă poate sugera actul ocazional al păcatului, comparat cu continuarea într-o viaţă de păcat din vers. 1 ne putem noi deda la păcat când şi când pentru că acum nu suntem sub lege ci sub har? Răspunsul lui Pavel e că orice dedare la păcat e o revenire la acea robie a păcatului din care harul l-a eliberat pe păcătos.
A presupune că a fi sub har înseamnă că urmaşul lui Hristos este acum liber să fie neascultător de lege morală a lui Dumnezeu fără să fie pedepsit, înseamnă a înţelege cu totul greşit întregul scop al lui Dumnezeu în planul mântuirii. Tocmai călcarea de către om a Legii lui Dumnezeu a fost în primul rând ceea ce a făcut ca Dumnezeu în iubirea Sa să ofere har păcătosului. Prin harul lui Dumnezeu, omul este liberat de stăpânirea păcatului. Cum poate atunci cineva concepe că e drept sau raţional ca în chip deliberat să se aşeze din nou sub vechea robie? A fi neascultător de Legea lui Dumnezeu înseamnă a deveni din nou rob al păcatului, deoarece neascultarea de legea divină e păcat (1 Ioan 3,4), şi oricine stăruieşte în păcat e slujitorul păcatului (Ioan 8,34). A stărui în dedarea la păcat după ce s-a primit iertarea şi harul transformator al lui Dumnezeu înseamnă a tăgădui însuşi scopul harului. Oricine refuză de a îngădui harului lui Dumnezeu de a-l aduce la tot mai multă ascultare de legea divină leapădă însuşi harul şi deci îşi întoarce spatele la libertate şi mântuire.
Sub lege. [Sub legea, KJV]. Literal sub lege ca în vers. 14 (vezi comentariul acolo).
Nicidecum. [Să ferească Domnul, KJV]. Vezi cap. 3,4.
16 Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?
Nu ştiţi? Pavel ilustrează răspunsul său la întrebarea pusă în vers 14, referindu-se la obiceiurile sclaviei cu care cititorii săi nu puteau decât să fie familiari.
Robi. [Servi, KJV]. Gr. doulai, sclavi, robi. La greci şi la romani un sclav era privit ca proprietatea stăpânului său, şi proprietarul lui putea să dispună de el aşa cum îi plăcea. Sub un stăpân crud, soarta sclavului era cât se poate de apăsătoare, şi el era uneori tratat mai rău ca o vită. Aceasta este starea fiecărui nenorocit păcătos. El e sclavul lui Satana, şi propriile sale dorinţe şi pofte rele sunt vătafii lui neobosiţi (vers. 12).
Pavel foloseşte acelaşi cuvânt de rob pentru a descrie pe servii lui Hristos (vezi cap. 1,1). Prin aceasta, el arată lămurit că ei sunt cu adevărat proprietatea stăpânului lor. Dar întrucât Hristos este nemărginit de bun şi binevoitor, slujba Lui este de fapt o desăvârşită libertate, deoarece El nu cere o ascultare pe care El să nu o transforme în folos veşnic pentru servii Săi.
Slujitorii aceluia. Noi arătăm prin purtarea noastră cărui stăpân îi servim. Nimeni nu poate sluji în acelaşi timp la doi stăpâni (Mat. 6,24; Luca 16,13; cf. Ioan 8,34).
La moarte. [Spre moarte, KJV]. Adică, ducând la moarte.
Ascultare. Aceasta este, natural, ascultare faţă de Dumnezeu, aşa cum e cerută de context. O atare credinţă este ascultarea credinţei (Vezi cap. 1,5; cf. cap. 16,26).
Neprihănire. Aici, probabil, însemnând un caracter neprihănit. Faptele de ascultare duc la deprinderi de ascultare, şi aceste deprinderi produc un caracter neprihănit.
17 Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o.
Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu. Literal mulţumiri lui Dumnezeu. Comparaţi cap. 7,25, unde expresia greacă este aceeaşi.
Aţi fost robi. Această traducere foarte exactă a textului grecesc lasă să se înţeleagă că Pavel mulţumeşte lui Dumnezeu că fraţii săi creştinii romani fuseseră în sclavia păcatului. Evident nu acesta este cazul. Mai de grabă apostolul e mulţumitor că deşi fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum se făcuseră ascultători. Ar trebui să fie o ocazie de mare bucurie şi mulţumire când păcătoşii sunt câştigaţi la ascultare (vezi Luca 15,7.23.24). Dacă am atribui o valoare tot atât de înaltă sufletului omenesc cum o face cerul, ar fi mai multă bucurie în mijlocul nostru când cei pierduţi sunt găsiţi şi aduşi la Hristos.
Aţi ascultat. Sau v-aţi făcut ascultători, sau aţi devenit ascultători.
Din inimă. Acesta este felul de ascultare care izvorăşte din credinţa în Hristos. El este răspunsul iubirii şi încrederii. Ascultarea sub har este opusă ascultării legaliste. Ea nu e forţară, ci de bunăvoie şi sinceră.
Dreptarul învăţăturii. [Formă de doctrină, KJV]. Literal, tip de învăţătură. Pentru o definiţie a dreptarului, formei, sau tipului, vezi cap. 5,14. Înţelesul care pare cel mai corespunzător în acest context este acela de tipar, exemplu (cf. Fil. 3,17; 1 Tes. 1,7; 2 Tes. 3,9; 1 Tim. 4,12; Tit 2,7). Pavel vorbeşte de norma sau tiparul credinţei şi datoriei creştine în care credincioşii fuseseră învăţaţi.
Pe care aţi primit-o. [Care v-a fost predată, KJV]. Ar părea mai normal să se vorbească de o formă de doctrină care e predată credincioşilor (vezi 2 Petru 2,21; Iuda 3). Dar Pavel poate continuă tabloul său cu transferarea păcătosului la un nou stăpân. Credincioşii care fuseseră cândva sclavi ai păcatului, acum deveniseră ascultători din inimă de norma învăţăturii căreia îi dăduseră ascultare.
18 Şi, prin chiar faptul că aţi fost izbăviţi de sub păcat, v-aţi făcut robi ai neprihănirii. –
Aţi fost izbăviţi. [Aţi fost făcuţi liberi, KJV]. Literal fiind făcuţi liberi sau fiind liberaţi, adică eliberaţi de sub stăpânirea păcatului.
V-aţi făcut robi. [Aţi ajuns slujitori, KJV]. Sau aţi fost înrobiţi. Convertirea înseamnă o schimbare de stăpân. Credinciosul e eliberat din sclavia faţă de păcatul tiran şi devine rob al neprihănirii. Dar robia faţă de neprihănire este de fapt adevărata libertate. Cei care servesc păcatul şi lui Satana sunt robii propriilor lor impulsuri şi patimi, care la rândul lor, sunt sub controlul celui rău. Chemând pe oameni pentru a servi neprihănirea, Dumnezeu le oferă libertate. Ascultarea de Dumnezeu este eliberarea din robia păcatului, eliberarea de sub patima şi impulsul omenesc. (MH 131).
19 Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti: după cum odinioară v-aţi făcut mădularele voastre roabe ale necurăţiei şi fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă faceţi mădularele voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră!
Omeneşte. [Felul oamenilor, KJV]. Adică, în termeni omeneşti cunoscuţi. Comparaţi Rom. 3,5; Gal. 3,15. Evident, el simţea că figura de vorbire de sclavie era nevrednică de a descrie legătura unui creştin cu stăpânul său, deoarece ar fi sugerat o slujire forţată, mecanică.
Neputinţa firii voastre pământeşti. Sau slăbiciunii noastre omeneşti. Infirmitate înseamnă slăbiciune, neputinţă. Carne [fire pământească] reprezintă natura omenească în slăbiciunea ei fizică, mentală şi spirituală. Pavel pare să explice o lipsă de discernământ spiritual din partea credinciosului (cf. Evrei 5,11-14). El poate ar fi preferat să descrie relaţia creştinului cu Hristos întrun fel mai abstract şi strict spiritual, dar ca orice bun învăţător, a folosit ilustraţia care era cel mai bine adaptată la condiţiile şi capacităţile elevilor săi.
Slujitori ai necurăţiei. [Roabe ale necurăţiei, KJV]. Adică roabe ale necurăţiei. Aparenta plăcere care venea o dată cu păcatul era de fapt o robie aspră.
Fărădelegii. Gr. anomia, nelegiuirea. Aceasta este definiţia dată păcatului de Ioan (vezi 1 Ioan 3,4). Necurăţia şi nelegiuirea descriu în chip corespunzător trăsăturile caracteristice ale păgânismului (vezi Rom. 1,24-32; 1 Petru 4,3.4).
Săvârşiţi nelegiuirea. [Spre nelegiuire, KJV]. Supunerea mădularelor trupului la necurăţie şi nelegiuire aduce drept urmare practicarea din obişnuinţă a nelegiuirii. Dedarea la păcat e pedepsită prin lăsarea în voia păcatului (vezi cap. 1,24.26.28). Comparaţi efectul neprihănirii, având ca rezultat sfinţirea.
Roabe ale neprihănirii. [Slujitori ai neprihănirii, KJV]. Vezi vers. 18. Pavel îndeamnă pe credincioşi să se devoteze cu totul vieţii de neprihănire aşa cum mai înainte se devotaseră vieţii de păcat.
Sfinţirea. Gr. hagiasmos, adică tradus sfinţire. (1 Cor. 1,30; 1 Tes. 4,3.4; 2 Tes. 2,13; 1 Petru 1,2). Hagiasmos e folosit pentru a descrie atât procesul prin care e obţinută sfinţirea cât şi starea rezultată de sfinţire. Starea de sfinţire mai este redată şi de gr. Hagiosune, folosit în Rom. 1,4; 2 Cor. 7,1; 1 Tes. 3,13. ambii termeni sunt bazaţi pe gr. Hagios, sfânt. Aici hagiosmos probabil denotă lucrarea progresivă a sfinţirii.
Sfinţirea e un proces continuu de consacrare (vezi Ef. 4,12-15; 2 Petru 1,5-10). Este dezvoltarea armonioasă zi de zi a puterilor fizice, mintale şi spirituale până când chipul lui Dumnezeu, după care am fost creaţi la început, e refăcut în noi (vezi Ed. 15, 16; GC 470; CD 57). Scopul lui Dumnezeu în planul de mântuire este nu numai iertarea noastră, sau îndreptăţirea noastră, ci restatornicirea noastră, sau sfinţirea noastră. E scopul lui Dumnezeu de a popula noul pământ cu sfinţi transformaţi. Şi tocmai la experienţa aceasta şi la procesul acesta de transformare îndeamnă apostolul Pavel pe credincioşi să se devoteze cu trup, minte şi suflet.
20 Căci, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi slobozi faţă de neprihănire.
Robi ai păcatului. [Slujitori ai păcatului, KJV]. Vezi vers. 6; cf. cu vers. 17-19.
Slobozi faţă de neprihănire. [Liberi de neprihănire, KJV]. Adică, liberi atât cât priveşte neprihănirea. Aceasta nu înseamnă că erau slobozi faţă de cerinţele neprihănirii, ci că erau cu totul devotaţi păcatului ca şi oamenii de dinainte potopului (Gen. 6,5).
21 Şi ce roade aduceaţi atunci? Roade de care acum vă este ruşine: pentru că sfârşitul acestor lucruri este moartea.
Roade. În ce priveşte înţelesul şi folosirea acestui termen vezi cap. 1,13. Aduceaţi atunci. [Aveaţi, KJV]. Mai de grabă, aveaţi. Versiunea greacă denotă continuarea. Atunci. Adică, pe vremea aceea.
Versiunea greacă introduce pasajul cu de aceea care însă e omis în KJV. De aceea se referă înapoi la sclavia faţă de păcat menţionată în versetul anterior. Pasajul poate fi redat astfel: De aceea ce roade aveaţi la data aceea şi anume în timpul slujirii voastre faţă de păcat?
E cu putinţă de a pune întrebarea cu deci şi să se primească roade de care acum vă e ruşine drept răspuns. Exprimarea din KJV nu prezintă un răspuns exprimat, ci lasă precis a se înţelege că ei nu aduceau nici o roadă, cel puţin nu o roadă bună. Poate că ultima construcţie e de preferat.
Moartea. Vezi vers. 23.
22 Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.
Izbăviţi de păcat. [Aţi ajuns servi, KJV]. Sau v-aţi înrobit. Acelaşi cuvânt grec fiind folosit ca în vers. 18 (vezi comentariul aferent). Lui Pavel nu-i era ruşine să se numească robul lui Hristos (vezi cap. 1,1). Totuşi, în serviciul nostru faţă de Dumnezeu noi nu-L ascultăm pentru că suntem în robie, ci pentru că Îl iubim (Ioan 14,15) şi la rândul Său, Dumnezeu nu ne tratează ca pe nişte robi, ci ca pe fii (Gal. 4,7).
Ca rod sfinţirea [Spre sfinţire, KJV]. Vezi vers. 19. acela care e un rob al lui Dumnezeu aduce roada dăinuitoare şi foarte de dorit şi anume roada Duhului (Gal. 5,22). O astfel de slujbă înseamnă dezvoltarea tuturor puterilor minţii, trupului şi sufletului (Rom. 12,1.2) şi are ca rezultat viaţa veşnică (vezi cap. 2,7; 5,2).
Viaţa veşnică. Vezi Rom. 6,23; cf. Mat. 25,44.
23 Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.
Plata. Gr. opsonia. Acesta nu e cuvântul obişnuit în NT pentru plată, leafă, răsplată, care este misthos (vezi Luca 10,7; Ioan 4,36; Rom. 4,4 etc., unde e folosit misthos). Opsonia derivă de la un cuvânt însemnând hrană fiartă, mai ales carne sau peşte, unit cu un alt cuvânt care înseamnă a cumpăra. De unde a ajuns să însemne provizii, acordare, raţie de bani, ca raţiile [soldă] date ostaşilor (vezi Luca 3,14; 1 Cor. 9,7; 2 Cor. 11,8). Mai târziu, a fost folosit pentru leafă sau salariu, în general. E cu putinţă deşi nu e sigur, că Pavel continuă comparaţia cu serviciul militar (vezi Rom. 6,13).
Moartea. Păcatul plăteşte robilor lui exact aceea ce au meritat. Sufletul care păcătuieşte, acela va muri (Ezech. 18,4). Întrucât moartea e în opoziţie aici cu viaţa veşnică, Pavel se referă în deosebi la moartea veşnică, moartea a doua (Apoc. 20,6.14.15; cf. GC 544; EW 51). La nimicirea finală păcătoşii vor fi trataţi aşa cum merită. Ei au respins oferta lui Dumnezeu de har şi viaţă veşnică şi vor primi rezultatele propriei lor alegeri deliberate (vezi Rom. 2,6; vezi DA 963, 964).
Darul. Gr. charisma, acelaşi cuvânt ca acela tradus mai înainte dar fără plată (vezi cap. 5,15). Dar stă în viu contrast cu plată. Ceea ce primeşte creştinul e reprezentat ca un dar al harului fără plată al lui Dumnezeu. Chiar şi slujba şi ascultarea pe care credinciosul îndreptăţit şi renăscut e în stare să le aducă lui Dumnezeu nu sunt datorate propriei sale virtuţi, ci sunt roada Duhului Sfânt pe care Dumnezeu l-a trimis să biruiască în el. Nimeni nu poate cumpăra mântuirea. Suntem mântuiţi prin har prin credinţă şi acesta este un dar al lui Dumnezeu (Ef. 2,8). Vezi Mat. 10,15.
Viaţa veşnică. Darul vieţii veşnice, pe care Adam şi Eva au pierdut-o prin abaterea lor (vezi cap. 5,12) va fi redat tuturor acelora care sunt dispuşi să o primească şi se pregătesc pentru ea devotându-şi viaţa în slujba lui Dumnezeu. (Rom. 2,7; 6,22; cf. Apoc. 21,4; 22,2.3).
În Isus Hristos. [Prin Isus Hristos, KJV]. Sau în Isus Hristos (vezi Rom. 6,11; cf. 2 Tim. 1,1). Hristos este învierea şi viaţa (Ioan 11,25). El e Autorul vieţii pentru toţi cei care au credinţă în El (Ioan 6,40). Darul lui Dumnezeu de viaţă veşnică nu numai că e dat prin Hristos, ci în Hristos, izvorul dăinuitor şi poate fi primit numai prin unirea cu El, care este viaţa noastră(Col. 3,4; cf. DA 786, 787).
COMENTARII ELLEN G. WHITE 2 GC 468 CT 258; EV. 307, 372; EW 217; GC 461; 1T 20; 3T 365; 9T 20 6T 98 11 TM 147; 5T 436 12 Te 183; 2T 381; 4T 33 12, 13 2T 454 13 AH 128; MYP 55; 5T 116 15 4T 295 16 MYP 114; SL 92; 1 T 404; 2T 442; 4T 105, 453, 607 16-18 3T 82 22 CT 329; 1T 289; 2T 239, 488, 551; 3T 538. 23 AA 519; EW 220; FE 234, 376; GC 503, 540, 544; MM 180; PP 61, 70, 341, 741; 1T 543; 2
T 210, 286, 289; 3 T 365, 475; 4T 11,31, 363; 5T 730.
Atentie la alimentele care-ti “mananca” din calciu! Ce boli risti si ce solutii ai la indemana
Dar sa o luam cu inceputul. Calciul este mineralul cel mai raspandit in organismul uman, intrand in compozitia oaselor si dintilor in proportie de 99%, restul de 1% gasindu-se sub forma de calciu liber ionizabil in fluidele corpului.In afara formarii oaselor si a dintilor, calciul intervine in functionarea sistemului nervos, contractarea muschilor, coagularea sangelui si buna functionare a inimii. Este important in metabolismul proteinelor, lipidelor, glucidelor si intr-o serie de mecanisme de eliberare si activare enzimatica, explica pentru Ziare.com nutritionistul Camelia Olteanu.In natura se gaseste sub forma de carbonati, sulfati, silicati. Se gaseste si in alimente precum lapte si produse lactate, pesti cu oase mici, moluste, stridii, apa dura, legume cu frunze verzi, arpagic, tofu, migdale, alune, susan.
Cele mai bogate alimente in calciu sunt: busuiocul (2100 mg%), cimbrisorul, salvia, menta uscata (1400 mg%), parmezanul (1300 mg%), scortisoara, svaiterul (1200 mg%), patrunjelul uscat (1000 mg%), cascavalul (850 mg%), sardinele in ulei (600 mg%).
Pentru comparatie, iaurtul natur are 150 mg%, laptele UTH degresat 110mg%, oul fiert 50 mg%.
In cazul persoanelor cu intoleranta la lactoza, care nu pot consuma lactate, trebuie administrate suplimente de calciu.
Calciul nu se absoarbe eficient decat in prezenta magneziului, a siliciului, vitaminei K1 si vitaminei D.
Asimilarea calciului in organism este limitata de prezenta acidului oxalic, care se gaseste in spanac, rubarba, sfecla, ciocolata, si de prezenta acidului fitic din cerealele integrale si produsele bogate in fibre.
Printre alimentele, bauturile sau medicamentele incriminate pentru pierderea calciului se afla:
– Cafeaua: consumatorii de cafea au observant efectul diuretic al acesteia, efect ce favorizeaza excretia calciului in defavoarea absorbtiei. Se pare ca la fiecare ceasca de cafea pierdem 6 mg de calciu, ceea ce nu ar fi o nenorocire, avand in vedere faptul ca necesarul zilnic pentru adulti este de 1000 mg, pentru femeile insarcinate si tineri 1200 mg/zi, iar pentru varstnici 1500 mg/zi. Nu se recomanda depasirea a 2500 mg/zi decat la recomandarea medicului. Folosirea ocazionala si in doze mici de cofeina nu reprezinta un pericol pentru sanatate. Din pacate, cafeaua duce la dependenta si, in cantitati mari, suprastimuleaza sistemul nervos, tulburand somnul si conducand la anxietate, depresie, iritabilitate.
– Ciocolata: de vina in acest caz este acidul oxalic din pudra de cacao, care rezulta din prelucrearea boabelor de cacao.
– Produsele lactate: continutul bogat de proteine face ca acestea sa fie acide, PH-ul sanguin sa scada, iar pentru echilibrarea lui sa se elibereze calciul din oase. Aceasta teorie este sustinuta in special de adeptii regimurilor vegane si raw-vegane.
– Sarea: aceasta duce la excretia calciului la nivelul rinichilor. Asadar, atentie la alimentele cu continut ascuns de sare, cum ar fi mezelurile, conservele, painea!
– Carnea: aminoacizii, aflati in numar mare, se transforma in acid uric si antreneaza si calciul atunci cand se elimina.
– Alcoolul: este de doua ori periculos. Reduce absorbtia intestinala a calciului si inhiba enzimele hepatice, care transforma vitamina D in forma sa activa, reducandu-se absorbtia calciului.
– Bauturile carbogazoase: au in compozitie compusi ai fosforului, care stimuleaza secretia hormonului paratiroidian. Urmarea: se deregleaza echilibrul calciului in sange si este favorizata extragerea calciului din oase.
– Ceaiurile diuretice: consumate in cantitati mari, pe langa efectul benefic, odata cu eliminarea toxinelor, acestea duc la eliminarea sarurilor minerale, printre care si sarurile de calciu.
– Medicamentele antihipertensive si antiinflamatoarele steroidiene: pot cauza pierderi de calciu.
Lipsa calciului determina rahitismul la copii, osteomalacia si osteoporoza la adulti, precum si favorizarea aparitiei unor boli cum sunt hipertensiunea arteriala si cancerul de colon. Osteoporoza este cauza majora a fracturilor osoase la femeile aflate la postmenopauza si la varstnici.
Hipocalcemia se manifesta prin contractii musculare involuntare, extrem de dureroase, parestezii si aritmii cardiace.
In cazul unui aport insuficient de calciu si la recomandarea medicului, se vor utiliza suplimente de calciu.
Se imbolnaveste lumea (ne)buna… Acest individ tatuat și în ochi predă într-o școală din Franța neomarxistă și ar vrea să instruiască și copiii… de grădiniță
Trăim vremuri absolut nebune, ca mulți dintre cei care sunt modele în societate. Pe măsură ce ne afundăm tot mai mult în mlaștina neomarxismului cultural (care vrea, precum comunismul, să niveleze valorile), grotescul, urâtul și anormalul devin repere de civilizație, de libertate…
Practic, așa-numita Corectitudine Politică (adică pumnul în gura tuturor celor care vor să spună adevărurile care nu convin acestei ideologii), ne stigmatizează ori de câte ori vrem să reclamăm degenerarea din sânul societății moderne.
Asta face ca indivizi duși serios cu pluta, precum cel pe care îl vedeți în imagine, să poată preda copiilor într-o școală din Franța. Că, na, e cetățean european și are drepturi.
Iată ce ne povestește Adrian Pătrușcă pe Evz.ro:
Un profesor francez se plânge că nu mai este lăsat să predea la grădiniță, după ce părinții au reclamat că tatuajele sale, care care îi accoperă integral trupul, fața, limba și chiar ochii, îi sperie pe copii.
Totuși, Sylvain Helaine, de 35 de ani, continuă să predea la clasele primare, copiilor mai mari de șase ani, și afirmă că majoritatea elevilor pe care îi are la clasă văd dincolo de înfățișarea sa și sunt „cool” cu aceasta, scrie Reuters.
Profesorul spune că preda la grădinița școlii elementare Docteur Morere din localitatea Palaiseau, în suburbiile Parisului, când părinții unui copil de trei ani, care nu era elevul său, s-au plâns autorităților că fiul lor este speriat de înfățișarea cadrului didactic tatuat și are coșmaruri din această pricină.
Helaine declară că tatuajele sale au și un scop pedagogic, deoarecce ele îi învață pe elevii săi să îi accepte pe cei din jur așa cum sunt: „poate că, așa, atunci când vor deveni adulți, vor fi mai puțin rasiști, mai puțin homofobi și mai deschiși la minte”, zice el. (Citește mai mult: Evz.ro)
Lucrurile ar fi simple într-o societate normală la cap: individul ar fi trimis la un consult psihiatric și i s-ar interzice să mai predea. Dar când trăiești într-o Franță cucerită de neomarxism și de ideologia LGBT, mai degrabă este posibil contrariul; adică, și dacă toși părinții l-ar dori scos din învățământ, sistemul l-ar apăra ca pe o comoară rară!
Daniel Roxin
! Poporule Desteptator-de ce nu te enervezi pe toata TARA furata, mintita, spurcata de PeSeDismele multilateral de ilegale, pe care este cladita Biata Romanie !?„M-am enervat”. Mihai Sora, revoltat de hotiile PSD: „Dan Hotorache si ai sai complici sa ajunga la puscarie”
LAVINIA POPA |
Mihai Sora se arata revoltat de scandalul din Sectorul 1, unde PSD a fraudat din nou voturile, la fel ca acum patru ani, si cere ca „Dan Hotorache si ai sai complici sa ajunga la puscarie”.
„Daca nici de data aceasta Dan Hotorache si ai sai complici nu ajung la puscarie si nu sunt pedepsiti pentru frauda lor, atunci inseamna ca sistemul nostru judiciar este, la randu-i, cangrenat si ca va trebui – si el – sa fie complet regandit si reformat.
Nu mai este mult pana la alegerile parlamentare, oameni buni! Iar ce se intampla chiar acum la Sectorul 1 este o unitate de masura pentru felul in care va evolua Romania in anii urmatori.
Buboiul acesta dureros si urat mirositor s-a spart si a devenit purulent; el nu se va vindeca niciodata in absenta unei dezinfectii totale, de la primul, pana la ultimul corupt din primarii si din toate celelalte institutii publice.
P.S. M-am enervat. In urma cu patru ani, am iesit in strada sa protestam si sa cerem renumararea voturilor din Sectorul 1. Au existat si atunci suspiciuni de frauda. Iar lectia invatata atunci a fost exact aceasta: ca trebuie sa fii tot timpul cu ochii pe ei, sa le urmaresti orice miscare, orice deplasare a instrumentelor oficiale – procese-verbale, buletine de vot, stampile sau urne.
Pe scurt: sa faci – tu, cetatean obisnuit – ceea ce ar trebui sa faca institutiile Statului: Politia, Parchetele, Autoritatea Electorala Permanenta…”, a scris Sora pe Facebook.
Clotilde Armand a cerut, marti, ca primarul PSD al Sectorului 1, Daniel Tudorache, sa fie retinut pentru fraudarea votului in Sectorul 1.
„Fostul primar pesedist trebuie retinut urgent de anchetatori. Intrebat de jurnalisti cum isi explica faptul ca o persoana, candidata la consiliul Sectorului 1 a fost identificata cu 100 de procese verbale asupra sa in cladire, fostul primar a raspuns: ‘Era un curier. Avea dreptul sa stranga acele procese verbale de la reprezentantii PSD din sectie. Nu stiu daca erau 100. Cu siguranta avea mai putine. S-a dus in acel loc pentru ca cineva le strangea si mergea cu ele la partid.’
Ce ne-a spus Politia astazi? ‘Asupra unui barbat, candidat la Consiliul Local din partea PSD, au fost gasite 473 de procese-verbale de la sectiile de votare’. Bon, pentru declaratia de mai sus fostul primar trebuie retinut urgent de Politiei.
Faptele.
‘Curierul’ a fost prins in fapt ieri de noi exact cand defila cu procesele verbale de la sediul BES 1 (aflat la etajul 1 al cladirii din piata Mures) spre etajul 2 al cladirii. La etajul 2 este o directie fantoma infiintata inainte de alegeri – Directia de Mediu. Aici a fost sediul PSD de campanie. Platit din bani publici.
Pe scurt, sa inteleaga toata lumea:
– In aceeasi cladire cu BES 1 a functionat sediul de campanie al primarului. BES 1 este la etajul 1 iar Directia de Mediu este la etajul 2;
– La Directia de Mediu (etajul 2) am gasit ieri zeci de procese verbale pe masa;
– ‘Curierul’ prins de noi este de fapt este Sorin Catalin Tomescu – candidat la functia de consilier din partea PSD;
– ‘Curierul’ nu avea la el 100 de procese verbale, avea 473.
Toti ce ati citit se numeste frauda electorala si grup infractional organizat si toti cei care au participat trebuie sa plateasca urgent in fata Justitiei.
PS: Cate probe mai vreti, domnilor procurori?!”, a scris Armand pe Facebook.
Politia Bucuresti a avut, marti, o prima reactie in cazul fraudelor electorale din Sectorul 1. Politia afirma ca asuora unui candidat PSD au fost gasite 473 de procese verbale de vot.
„In incinta cladirii unde este constituit biroul electoral au fost gasite mai multe persoane, membri ai unor partide politice. Tooate aceste persoane au fost conduse la sectie, au fost audiate 8 persoane. Procesele verbale gasite asupra barbatului sunt in numar de 473 si in continuare efectuam cercetari pentru infractiunea privind falsificarea de documente si evidente electorale.
Facem verificari prin AEP pentru s stabili autenticitatea proceselor verbale gasite asupra barbatului. Aceasta era inscris pe lista electorala a unui partid politic”, a declarat reprezentantul Sectiei 1.
Respectivul individ este candidat PSD pe lista pentru Sectorul 1.
Daniel Tudorache, primarul PSD acuzat de frauda, a sustinut ca reprezentantul PSD avea la el doar 100 de procese verbale, care ar fi fost in realitate copii.
„Era curier. Are dreptul sa stranga procesele verbale. Nu stiu daca erau 100 (de procese verbale – n.r.). Cu siguranta erau mai putine. Dar avea dreptul sa stranga procesele verbale de la reprezentantii PSD din sectie. S-a dus in cel loc pentru ca cineva le strangea si mergea cu ele la partid. Este un reprezentant al partidului care strange de la reprezentantii nostri din sectie, procesele verbale. Atata tot”, a sustinut Tudorache.
Desi asta ar trebui facut in toata TARA…Oameni de la varful Primariei Capitalei vor ajunge la puscarie. Nicusor Dan anunta investigarea marilor afaceri din ultimii ani
Primarul general ales al Capitalei, Nicusor Dan, a anuntat luni ca in termen de o saptamana de la investire intentioneaza sa prezinte situatia financiara a Primariei, iar in decurs de cateva luni va fi realizat un audit.
Totodata, intrebat la B1Tv daca apreciaza ca ar putea exista persoane din randul administratiei precedente care sa ajunga la inchisoare, Nicusor Dan a replicat: „As paria pe asta, da”.
„In orice caz, foarte repede o sa aflati situatia financiara a primariei. Primaria Generala, care trebuie sa dea o subventie si pe care nu a dat-o si lipsesc 800 de milioane de lei – toata aceasta situatie financiara a primariei si a institutiilor din subordine o sa o aveti intr-o saptamana, pentru ca si eu vreau sa o am intr-o saptamana, ca sa nu intram in incapacitate de plata”, a spus el
Nicusor Dan a mentionat ca va fi realizat si un audit de catre o companie specializata, in urma unui vot in acest sens in Consiliul General si a unei proceduri de achizitii, demers care ar putea dura 4-6 luni. A aratat ca vor fi analizate afacerile de coruptie despre care a vorbit in timpul campaniei electorale, dar a mentionat ca mandatul sau va consta in primul rand in rezolvarea marilor probleme ale orasului.
„Pe afacerile de coruptie de care am vorbit in campania asta electorala, fara indoiala, ne vom duce catre ele. Ne vom duce si pe marile dosare de retrocedari. Cum de au fost improprietariti oameni in Parcul Herastrau? (…) Nu acesta este obiectivul meu. Cred ca mandatul meu, pe care mi l-au dat bucurestenii, este sa rezolv problemele curente, mari, grave ale acestui oras si sa ii dau o directie de dezvoltare. Adica sa atragem mari investitii in Bucuresti, sa il profilam pe piata globala ca centru de IT, sa avem centre de conferinte, sa aiba loc aici evenimente de business, sa vina o agentie europeana sa se instaleze la Bucuresti”, a precizat primarul general ales.
El a adaugat ca de-a lungul timpului i-au fost aduse la cunostinta diverse situatii, precum concursuri trucate sau oameni angajati fara diplome, aspecte despre care spune ca vor fi verificate.
„Un segment important din Primaria Capitalei este corpul de control al primarului. De-a lungul timpului mi-au fost aduse la cunostinta concursuri trucate, oameni angajati fara diplome. Toate lucrurile acestea vor fi verificate si in masura in care ele sunt penale, vor fi directionate catre organele competente. In plus, am vorbit de niste mari afaceri de coruptie: de Parcul Verdi, de Cinema Lumina, de achizitia tramvaielor. Promit ca ne vom uita cu mare atentie”, a mai spus el.
Potrivit lui Nicusor Dan, una dintre primele masuri pe care intentioneaza sa le ia va fi demiterea sefului Directiei Juridice.
Totodata, a vorbit si despre un prim gest, cu valoare simbolica – deschiderea usilor primariei, aflate peste drum de Cismigiu.
„Acum, ea (usa, n.r.) e inchisa cu lacat si daca nu ma insel, are si un covoras, iar bucurestenii intra prin niste intrari laterale, inguste. Am fost acuzat ca acesta e programul meu de campanie. Nu. Dar este un gest simbolic”, a spus el
Spaima cea mare a PSD. Iohannis, intalnire cu ministrul Justitiei, declanseaza „repararea” legilor justitiei
Presedintele Klaus Iohannis va avea, miercuri, o intalnire de lucru cu prim-ministrul Ludovic Orban si cu ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, potrivit Administratiei Prezidentiale.
Intalnirea va avea loc la ora 13,00 la Palatul Cotroceni.
De asemenea, seful statului va avea o intalnire cu reprezentantii Coalitiei pentru Dezvoltarea Romaniei.
Ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, va organiza, miercuri, de la ora 19.00, o conferinta de presa, la sediul Ministerului Justitiei, pe tema modificarile propuse la Legile Justitiei, respectiv Legea 303 privind statutul judecatorilor si procurorilor, Legea 304/2004 privind organizarea judiciara si Legea 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, a anuntat, marti, MJ.
In 26 august, presedintele Klaus Iohannis afirma ca Legile Justitiei au fost „ciuntite” de PSD si ca social-democratii au vrut sa controleze justitia, insa nu le-a iesit, pentru ca romanii s-au exprimat la referendumul pe Justitie. Seful statului adauga ca Legile Justitiei trebuie corectate si a solicitat Guvernului si ministrului Justitiei sa faca acest lucru. El isi exprima speranta ca pana in aceasta toamna Executivul va veni cu proiecte care sa corecteze situatia.
„Am toata increderea ca Justitia isi va face treaba, dar ma astept si eu sa se lucreze in asa fel incat cei vinovati sa plateasca in timp util. SI eu am fost nemultumit ca acele mari dosare au ramas mari restante. Sunt de parere ca se va lucra si se va recupera. Insa legile Justitiei au fost ciuntite de PSD, care a incercat sa puna mana pe justitie si s-o controleze. Nu le-a iesit fiindca romanii au iesit la referendum si au spus stop”, declara Klaus Iohannis.
Seful statului adauga ca are speranta ca Executivul va veni cu proiecte in aceasta toamna care sa corecteze legile Justitiei si astfel procurorii si judecatorii sa isi poata face treaba in ceea ce priveste dosarele ramase restante.
„Insa legile inca nu au fost corectare si in acest sens am avut solicitarea catre Guvern si ministrul Justitiei sa fie reparate legile justitiei care au fost duse intr-o forma nepotrivita de majoritatea pesedista. Am mare speranta ca deja vom avea in aceasta toamna proiectele care sa repare legile Justitiei si sa dea procurorilor, judecatorilor posibilitatea sa judece aceste dosare restante”, concluziona presedintele Iohannis.
In aceeasi zi, Ministerul Justitiei anunta ca va lansa proiectele reparatorii ale legilor justitiei in dezbatere publica in cursul lunii septembrie.
„Ministerul Justitiei saluta declaratia Presedintelui Iohannis privind legile justitiei! Ministerul Justitiei va lansa proiectele reparatorii ale legilor justitiei in dezbatere publica in cursul lunii septembrie”, aratau reprezentantii MJ.
Potrivit acestora, pe langa legile justitiei, vor fi puse in dezbatere publica si alte legi importante pentru sistemul judiciar, tot in luna septembrie.
In 8 septembrie, ministrul Justitiei, Catalin Predoiu, afirma ca se lucreaza la elaborarea modificarilor la legile justitiei, acestea urmand a fi puse in dezbatere publica pana la finalul lunii septembrie.
”Dupa publicarea lor pe site-ul Ministerului Justitiei pana la finalul lunii septembrie, Ministerul Justitiei va organiza largi consultari cu asociatiile profesionale ale magistratilor, sindicatele grefierilor, Comisia Europeana, GRECO etc, inainte de a fi transmis CSM, unde, de asemenea, vor avea loc largi consultari si discutii pe marginea proiectelor”, transmitea Ministerul Justitiei, adaugand ca va urmari ”obtinerea unui parteneriat institutional si politic larg in sustinerea ulterioara a proiectelor in Parlament”.
Ca si la mineriada si Decembriada,se fura totul,inclusiv suflete nevinovate…Colonel spagar in armata. Si-a furat propria unitate militara de la Deveselu, impreuna cu alti patru ofiteri
Colonelul in rezerva Daniel Croitoru, la data faptei comandant al UM 02517 Craiova, si loctiitorul sau, colonel inginer Vasile Deatcu, au incheiat cu DNA acorduri de recunoastere a vinovatiei intr-un dosar in care sunt acuzati ca si-au incalcat atributiile de serviciu in legatura cu un contract acordat unei firme pentru reabilitarea unei cazarme din Deveselu.In acelasi dosar, au mai incheiat acorduri de recunoastere a vinovatiei maiorul Ionut Marian Moanta, sef Birou dirigentie lucrari din cadrul UM 02517 Craiova, pentru savarsirea infractiunii de abuz in serviciu; capitan Alina Ileana Lupu, la data faptei contabil sef in cadrul UM 02517 Craiova, pentru savarsirea infractiunii de neglijenta in serviciu; personal civil contractual (diriginte de santier) Marian Bulacu, pentru savarsirea infractiunii complicitate la abuz in serviciu.
Conform unui comunicat al DNA, cei cinci inculpati au declarat expres ca recunosc comiterea faptelor retinute in sarcina lor, accepta incadrarea juridica pentru care a fost pusa in miscare actiunea penala si sunt de acord cu felul si cuantumul pedepselor aplicate, precum si cu forma de executare a acestora, respectiv: Vasile Deatcu – 2 ani si 6 luni inchisoare cu suspendare, Daniel Croitoru – 3 ani inchisoare cu suspendare, Marian Ionut Moanta – 2 ani si 6 luni cu suspendare, Alina Ileana Lupu – 1 an si 6 luni inchisoare, cu amanarea aplicarii pedepsei pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani; Marian Mulacu – 2 ani inchisoare cu suspendare.
Dosarele de urmarire penala privindu-i pe cei cinci inculpati si acordurile de recunoastere a vinovatiei au fost trimise la Tribunalul Militar Timisoara si la Tribunalul Dolj.
Pe de alta parte, DNA l-a trimis in judecata pe administratorul firmei care a castigat respectivul contract, SC Antrepriza de Constructii Montaj Alpha Grup SRL, pentru savarsirea infractiunilor de complicitate la abuz in serviciu, daca functionarul a obtinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, in forma continuata; fals in inscrisuri sub semnatura privata, in forma continuata.
De asemenea, a fost deferita justitiei si SC Antrepriza de Constructii Montaj Alpha Grup SRL Caracal, pentru aceleasi infractiuni.
Conform DNA, la data de 16 decembrie 2013, intre UM 02517 Craiova, in calitate de achizitor si SC Antrepriza de Constructii Montaj Alpha Grup SRL Caracal, in calitate de prestator, a fost incheiat un contract de executie lucrari ce avea ca obiect „Consolidare si reabilitare pavilion S2, centrala termica noua si retele de utilitati in cazarma 1114 Deveselu”.
In acest context, spune DNA, in perioada decembrie 2013 – decembrie 2014, cele cinci persoane care si-au recunoscut vinovatia si-ar fi incalcat atributiile de serviciu prevazute de legislatia primara si ar fi dispus, respectiv efectuat mai multe plati catre SC Antrepriza de Constructii Montaj Alpha Grup SRL Caracal.
Banii au fost achitati firmei respective pentru echipamente, utilaje si lucrari neprimite, neprestate si neexecutate, in baza unor documente justificative (facturi si situatii de lucrari) care, la data emiterii/decontarii, nu reflectau realitatea.
Prin aceste demersuri a fost cauzat patrimoniului UM 02517 Craiova un prejudiciu in cuantum total de 1.091.966 lei.
In cauza s-a instituit masura sechestrului asigurator.
Ministerul Apararii Nationale – Directia pentru relatia cu Parlamentul si asistenta juridica s-a constituit parte civila in cauza.
Dosarul a fost trimis spre judecare Tribunalului Dolj cu propunere de a se mentine masurile asiguratorii dispuse in cauza.
Sa ajutam pe Boschetarii trandafirii, inradacinati prin pile,relatii si cunostinte, pentru a ne devora banii nostri sa… Prietena lui Firea, Turcheș Ablachim, a părăsit astăzi ASSMB. Căți bani trebuie să înapoieze instituției
Dorina Lascăr
Toate pilele familiei Firea-Pandele puse pe funcții de conducere în Primărie și în instituțiile subordonate acesteia vor părăsi locurile de muncă în perioada următoare. Concurența pentru locurile călduțe și bine plătite rămase în administrarea PSD va fi atât de mare încât proaspeții șomeri se vor vedea nevoiți să-și elimine competitorii denunțându-i la presă sau la parchet pentru fărădelegile făcute.
Nu este și cazul doctoriței Turcheș care a părăsit astăzi funcția de director medical la ASSMB unde însă, cu siguranță va trebui să înapoieze o mare sumă de bani încasată în plus ca salarii. Aceasta se întoarce la policlinica de unde a fost detașată la cu salariul de 25.466 de lei.
Timp de peste un an, Ablachim încasează salariul ilegal, până în momentul în care delegarea sa pe funcția de Director General Adjunct Medical, care se reînnoiește din 60 în 60 de zile, ajunge pentru avizare la noua directoare juridică din instituție, fosta judecătoare Lavinia Coțofană. Aceasta imediat observă ilegalitatea și solicită lămuriri dar nu primește răspuns. Trei zile mai târziu, Coțofană revine cu cererea de lămuriri dar directorul general îi răspunde că a verificat el și că totul este în regulă, după care o revocă pe fosta judecătoare din funcția de Director Juridic.
Am întrebat ASSMB încă din luna mai cum a fost posibil să se încalce legea dar nici până azi, funcționarii biroului de presă nu ne-au răspuns. Vom reveni cu răspunsurile curând, după ce funcționarii angajați fără concurs vor fi concediați de noua conducere.
Din diferența de salariu încasată ilegal timp de 26 de luni, Turcheș trebuie să înapoieze peste 300.000 de lei. DETALII AICI.
Informația despre plecarea lui Turcheș Ablachim a fost făcută publică chiar de Lavinia Coțofană care a citat surse din ASSMB pe contul său de Facebook.
Comunismul (deci-PeSeDismul globalizant) a început în România printr-o mare minciună, model impus de URSS
La fel ca în Rusia şi în alte ţări, comunismul a început în România printr-o imensă minciună. Imediat după război, comuniştii promiteau egalitate şi o viaţă mai bună pentru muncitori şi ţărani. Se afişau sub nume precum Frontul Plugarilor, Blocul Popular Democratic şi mai târziu, Partidul Muncitoresc Român. În fapt, urmăreau să obţină controlul absolut
Condus de Gheorghe Gheorghiu Dej, desemnat de Stalin pentru că era etnic român, deci mai uşor de lansat în piaţa politică, Partidul Comunist Român avea în frunte o serie întreagă de agenţi sovietici, în frunte cu Ana Pauker. Organizaţia de tineret era condusă de Alexandru Drăghici şi Nicolae Ceauşescu.
PCR | Structură militarizată condusă de agenți URSS
În toamna lui 1944, partidul comunist era un partid de buzunar, de circa 1000 de membri. Dar ca şi puciştii lui Lenin, PCR se comporta ca o formaţiune paramilitară de elită. Acţiona disciplinat, se folosea inteligent de propagandă şi de slăbiciunea partidelor tradiţionale, afectate de dictatura lui Carol al II-lea, de regimul fascist al legionarilor, apoi de autoritarismul generalului Ion Antonescu.
Pauker, Luca, Bodnăraș, Roman erau agenți URSS
Imediat după semnarea armistiţiului la Moscova, liderii comunişti au presat guvernele regale Sănătescu, apoi Rădescu, să iasă din scenă. O făceau prin infiltrarea sindicatelor şi a unui potop de false acuzaţii de fascism. Manifestaţiile şi contra-manifestaţile turbulente se ţineau lanţ:
1944-1947 | Uzine inflitrate de activiști comuniști
Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Partidul Comunist a avut cea mai bună organizare din toate timpurile, pentru ei era simplu să spună 200 de muncitori din ziua de cutare, sunt aduşi cu atâtea camioane, li se face loc pe strada cutare. Oamenii aceştia care se şi cunoşteau între ei, producţia presupune o disciplină, ceea ce e mai mult decât ce se poate obţine pe baza simplei aderenţe, a afectelor. Practic era o structură aproape militarizată.
Şi oamenii aceştia apăreau, apăreau cu lanţuri. Sigur că erau printre ei şi cei care erau pregătiţi.
Viitorul șef al MapN, dezertor cooptat de Moscova
Să nu uităm, Emil Bodnăraş care era primul în ierarhia românească a Serviciului Special de Informaţii avea o foarte bună pregătire de ofiţer, la care se adăuga pregătirea în materie de informaţii în perioada în care se aflase în Uniunea Sovietică. Erau apoi Pantiuşa, Nikonov erau câteva zeci care fuseseră arestaţi anterior pe teritoriul României şi eliberaţi. Lor li se adăugau şi emisarii sovietici şi aceştia asigurau o foarte bună coordonare.
6 martie 1945 | PCR, creștere exponențială
Sub ocupaţia a sute de mii de ostaşi sovietici, românii începeau să înţeleagă că noul regim avea să fie de lungă durată. Oportunismului obişnuit i se adăugau cele mai negre temeri. La instalarea primului guvern pro-sovietic, la 6 martie 1945, PCR număra peste 30.000 de membri.
Petru Groza | Ardelean bonom, vechi om al Moscovei
Regele Mihai a acceptat să îl numească premier pe avocatul din Orăştie, Petru Groza, la capătul unor presiuni teribile, inclusiv patrularea cu tancurile pe Calea Victoriei. Politician interbelic, vorbitor de germană, Groza se afla în fruntea Frontului Plugarilor, dar se comporta ca un burghez bonom şi manierat. Puţini ştiau că prin cabinetul său de avocatură, Moscova stipendia de mulţi ani partidul comunist, interzis din cauza misiunii sale de a dezmembra România.
Cabinetul Groza preia Transilvania de la ruși
De altfel, guvernul Groza şi-a făcut intrarea în istorie prin două măsuri salutate de majoritatea românilor.
În martie 1945, administraţia sovietică s-a retras din Transilvania de Nord şi a revenit administraţia românească, ceea ce însemna că teritoriul nu va rămâne la Ungaria, iar la 23 martie, a fost adoptată o nouă reformă agrară prin care toate terenurile de peste 50 de hectare erau împărţite ţăranilor săraci pentru o plată de numai 10%.
Reforma agrară din 1945, o capcană pentru țărani
Ca să nu dea impresia că atacă în stil sovietic instituţiile tradiţionale ale ţării, au fost exceptate de la expropiere bunurile Bisericilor, ale Coroanei, ale fundaţiilor spitaliceşti, ale Academiei şi ale Casei Şcolilor, de asemenea proprietăţile colective ale ţăranilor, ogoare, păşuni sau păduri. Propagandistic, se putea pretinde că la putere a venit un regim care are grijă de cei mulţi. Nu se spunea că urmează colectivizarea şi că toţi îşi vor pierde pământurile.
Promisiuni exorbitante muncitorilor
Aceste decizii erau dublate de nenumărate altele, impregnate de populism. Cele mai multe se adresau muncitorilor cărora activiştii de partid infiltraţi în sindicate le spuneau că vor fi stăpânii uzinelor şi că vor trăi regeşte. Ilegalistul Constantin Doncea, cu antrenament politic la Atelierele CFR Griviţa, apoi în războiul civil din Spania şi la Moscova, devenit viceprimar în Capitală, a stârnit admiraţia multor naivi cerând serviciile de lux ale Athenee Palace pentru foştii săi camarazi:
Chelnerii de la Athene Palace servesc la Grivița
Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: Fostul ilegalist Constantin Doncea, a avut o viaţă extraordinar de aventuroasă, luptător în Spania, pe urmă a trecut la Moscova, adjunct de primar în Bucureşti, iar după aceea primar. El fiind foarte legat de aceşti muncitori de la Griviţa, în calitatea lui de ajutor de primar, a comandat chelnerii la Athenee Palace cu meniul, cu veselă, cu feţe de mese, să servească prânzul celor de la Griviţa. Şi într-adevăr, chelnerii de la Athenee Palace în ţinuta respectivă, s-au prezentat la atelierele Griviţa, au transportat vesela, muncitorii plăteau, dar banii lor nu acopereau nici 5% din cheltuielile de la Athenee Palace şi cine ar fi îndrăznit să se opună. TC 38.25 Peste câteva zile, cei de la Malaxa au vrut şi ei. Or, unde găseai atâţia chelneri şi putea să facă faţă Athenee Palace ca să hrănească toţi muncitorii din capitală? Dar vă daţi seama ce însemna pt. stima de sine a unui muncitor?
1946 | Șeful PCR, Dej, lasă românii pradă foametei
În acest timp ce ministrul Economiei, Gheorghe Gheorghiu Dej, în vârstă de 44 de ani, trimitea Uniunii Sovietice aşa-numitul ajutor frăţesc, lăsând românii pradă foametei din decembrie 1946 – august 1947, cu 12.000 de morţi lunar.
1946 | Ceaușescu participa la falsificarea votului
Tânărul său protejat de nici 30 de ani, Nicolae Ceauşescu era activist agitator în judeţul Constanţa, apoi în judeţul Olt, chiar în timpul uriaşei fraude electorale din 19 noiembrie 1949. Se pare că s-a făcut vinovat de înjunghierea unui alegător indignat de încălcarea legii chiar într-o secţie de votare din Slatina, dar condamnat la 3 ani a fost şoferul său.
1946 | Partidul comunist fura majoritatea voturilor
Rezultatul alegerilor pe ţară, a fost realmente inversat în favoarea formaţiunilor pro-sovietice, care au obţinut oficial 78% din sufragii. Nicolae Ceauşescu îşi va reînnoi mandatul astfel obţinut inclusiv la Congresul a XIV-lea din 1989.
Ceaușescu | Minciună, furt, crimă, dictatură
Lavinia Betea, istoric, comunism românesc: N-a existat, se poate spune, nici un proces semnificativ din ceea ce înseamnă marea schimbare din România, de distrugere, de deconstrucţie a unei lumi şi de înlocuire a acestei construcţii cu o alta, la care Ceauşescu să nu fi fost prezent. Şi în felul lui de a fi, atât de dur, atât de încrezător în rolul lui pe acest pământ, în mesianism, el a fost convins că rostul lui pe această lume este de a o schimba. Dar nu o schimbare cu duhul blândeţii. Pentru că schimbările acestea cum erau înţelese în lumea comunistă presupuneau sânge, presupuneau moarte, pentru victoria comunismului este posibil orice, viaţa nu are valoare. De fapt aceasta este credinţa care a alimentat continuu această lume a comunismului. Pentru că credeau ei, spuneau ei, liderii aceştia că răsplata va fi atât de mare încât merită orice sacrificiu.
1948 | Statul preia fabrici, bănci, transport
După instaurarea Republicii Populare, la 11 iunie 1948, comuniştii au trecut în proprietatea statului toate fabricile şi uzinele din metalurgie, energie, construcţii, petro-chimie, industria uşoară şi alimentară, reţelele de transport de toate felurile. Zeci de mii de familii au pierdut averi muncite în generaţii. Tergiversarea sau diminuarea naţionalizării erau pedepsite cu zece ani de muncă silnică, amenzi şi confiscarea totală a averii. Transferul de proprietate se făcea în prezenţa activiştilor de partid şi sub stricta supraveghere a Securităţii.
1949 | Declanșarea colectivizării, încheiată în 1962
Peste un an, în martie 1949, a fost declanşată colectivizarea. Ţăranilor li se cerea să renunţe la pământul lor şi să se înscrie în CAP-uri altfel erau înfometaţi de impunerea unor cote uriaşe. Nenumăraţi opuneau rezistenţă astfel că în câţiva ani, 80.000 de ţărani se aflau oficial în închisori, pedepsele fiind de regulă de 15 ani de temniţă. Dar sute de oameni au căzut victimele execuţiilor sumare, iar mii erau închişi fără să existe vreun proces. Nicolae Ceauşescu, adjunct al ministrului agriculturii, a luat parte direct la represiune.
Ceaușescu ia parte direct la reprimarea țăranilor
În Vrancea, la Vadu Roşca, se afla la faţa locului când, în decembrie 1957, armata a tras în ţaranii răsculaţi, fapt soldat cu 9 morţi, 48 de răniţi, apoi cu zeci de arestări. Gheorghe Gheorghiu Dej şi-a certat protejatul pentru imprudenţa de a aprinde un focar de rezistenţă, după care l-a desemnat şef al Direcţiei Politice a Armatei şi adjunct al ministrului apărării, NKVD-istul Emil Bodnăraş. De aici, viitorul dictator a ajuns la un stagiu de pregătire la Moscova, iar la întoarcere a fost promovat general maior.
Cum au înțeles românii libertatea: în zilele Revoluției s-a furat pe rupte, de la căciuli și cojoace, la covoare, cârnați și conserve(inclusiv banii si sutienul tov. prim secretar de la Iasi-Ghitulica, punandu-se astfel Temelia Pesedismului multilateral de mincinos si hot
Redactia Recorder
Zilele acestea s-au împlinit 27 de ani de la Revoluție, perioadă în care în România s-a furat cam tot ce era de furat. Dacă v-ați întrebat vreodată cum și când s-a dat startul jafului post-comunist, vă răspundem noi: s-a dat chiar atunci, în primele clipe de libertate. După ce au studiat, ca proștii, ani de zile, mărturiile revoluționarilor de pe tot cuprinsul țării, reporterii Harfa.ro dau verdictul: la Revoluția din 1989 s-a furat până nu s-a mai putut! Fiindcă suntem un neam de pungași și de hoți, nu ne-ar mai muri mulți înainte! Și ca să nu ziceți că băgăm noi în ele, vă expunem faptele. Iată ce s-a furat în zilele fierbinți ale eliberării de sub jugul comunist. Atenție!, totul documentat, sută la sută realitate.
La Brăila s-au furat covoarele din Județeana de Partid, ocupată de așa-zișii revoluționari abia după ce Ceaușescu fugise din Comitetul Central și nu prea mai era niciun pericol să ieși în stradă. În timp ce unii țineau discursuri de la balcon despre libertate și alte baliverne, alții, mai pragmatici, au deschis ferestrele de la parter și au sustras, în mod organizat, covoarele de pe podele și hainele agățate în cuiere. De asemenea, o brăileancă pe care o bătuse bărbatul în casă (avea ochii vineți) a profitat și ea de conjunctura Revoluției: nu s-a mai dus la serviciu și a pretins, ulterior, că întreaga familie i-a fost sechestrată de niște teroriști arabi. Ea a furat, astfel, mai multe zile de muncă.
La Bacău, relata, chiar în decembrie ’89, ziarul “Deșteptarea”, răsărit și el din spuma libertății proaspăt dobândite, s-a băgat marfă în magazine, inclusiv 1.300 kilograme de piept de curcă. Văzând acestea, băcăuanii au zis că gata, e libertate și va curge lapte și miere. În atmosfera de euforie și naivitate a acelor zile, escrocul Vasile Anghelin a început să opereze cu mare succes, dându-se drept deținut politic. Un băcăuan care i-a căzut în plasă l-a introdus la el în locuință și l-a omenit. La plecare, Anghelin a luat cu el 800 de lei și căciula soției prostului omenos. De atunci, băcăuanii s-au tot lăsat prostiți de fel și fel de escroci, pe care i-au votat fără milă.
La Focșani s-a furat cam tot ce se putea fura din Comitetul Județean. Bineînțeles că românii au dat, și atunci, vina pe țigani. Mai exact pe haita lui Costică Argint (ăla de îl saluta cu respectul cuvenit alde istoricul Cioroianu). S-au furat, integral, țigările și mâncarea (ținute la subsol) din Județeană. Marfa a fost scoasă pe geam.
S-a furat și la Târgoviște, oraș-martir, bineînțeles că s-a furat. Tot de la bufetul Județenei de Partid. S-au sustras mocheta de pe hol, lăzi de crenvurști, cârnați, afumătură, conserve. Vina s-a dat tot pe țigani.
Și la Ploiești s-a furat foarte bine. Din Casa Albă, sediul Comitetului Județean de Partid, astăzi al Consiliului Județean, s-a dorit furarea stelei socialiste de pe un perete din biroul prim-secretarului, dar era înfiptă bine. Totuși s-au putut fura: câteva role de cașcaval și câteva butoaie cu măsline, dimpreună cu tablouri și telefoane cu disc. De asemenea, zeiței libertății, Minerva, care stătea într-o statuie în fața Județenei, i s-a furat lancea. S-au mai sustras: costumul, pantofii de ocazie, dar și pasta și periuța de dinți ale lui Ion Frățilă, ultimul prim-secretar la județului Prahova, cunoscut, în tranziție, pentru apetitlul de nestăvilit al prăduitorilor săi.
Asta este țara noastră, dragi cititori. După aia s-a furat și Revoluția cu totul și s-a umplut România de impostori cu certificate de revoluționar care sug în continuare, nestingheriți, de la bugetul de stat. Așa stă treaba cu țara noastră.
A fi, a trăi și a muri comunist
Putem fi supărați pe bătrânii noștri comuniști ? Pe un domn Iliescu, pe o doamnă Andronescu, pe un domn Năstase ? Atunci a fost puterea, atunci a fremătat istoria, cât de cât, într-o revoluția geto-dacă imaginară. Atunci am pus jug de catifea pe pleava țării pentru binele celor mulți. Comunismul e calea, adevărul și viața. Trădătorii din diaspora nu înțeleg, cei care protestează acasă sunt nebuni.
Un nepot poate imperfect ca domnul Dragnea și servilii dânsului, avizi să servească poporul dintr-un PSD tot mai subțire, dar nemuritor, nu vor abandona acest ideal. Cauza nu moare niciodată! Totul e secundar în raport cu dorința irezistibilă a fi, a trăi și a muri comunist. Comuniștii nu ies niciodată la pensie, nici din partid nici din universități, pentru că ei au încă multe de oferit. Cine crede că e vorba despre bani se înșeală. E vorba despre misiune. Am datoria să fac mai mult pentru popor !
Recent au început negocierile pentru salvarea pielii baronilor locali și oprirea procesului revoluției dacă vor ceda puterea. Vor sacrifica liderul politic actual și vor supraviețui politic.
Situația antropologică a României e cu totul specială. România nu are forța necesară să creeze instituții publice orientate real, nu doar declarativ, spre binele public. Comuniștii tolerează persoane și mici organizatii care vor și pot asta deoarece:
Esența funcționării statului nostru ține de competiția dintre urmașii nomenclaturii si serviciilor de informații comuniste și de relațiile lor cu partenerii externi, de fenomenele turbulente din exterior care îi fac să creada că trebuie schimbată direcția. Nu mai merge abordarea globalistă, Îl scoatem pe Hristos la înaintare. Pică referendumul pentru familie, mergem la congrese socialiste care susțin drepturile monorităților sexuale. Totul e în medie reactiv, nimic proactiv, nimic orientat spre un proiect realist pe termen lung, totul e o căsuță din cartoane pe câmpul din spatele blocurilor muncitorești, adică e imatur psihologic si cultural.
La bătrâneții oamenii pot deveni senili. Comuniștii noștri nu devin, pentru că așa au fost formați de la început, spălați pe creier, ca majoritatea celor care au crescut atunci. După soții Ceaușescu de ce nu acceptăm că ei sunt mai buni decât aceștia ? Ce poate fi mai bun pentru România decât binele celor mulți ? De ce nu înțelegem ? Gliile, holdele, munții și marea sunt toate ale noastre, ale tuturor ! Ei doar conduc, ei doar le stăpânesc, dar sunt ale voastre toate, iubiți români !
În acest peisaj se poate construi altceva prin aliere cu persoanele responsabile, mature, rezonabile, interesate de binele public in mod real. Realismul e o condiție obligatorie pentru orice succes, oricât de mic.
Realitatea este că România e populată cu mulți oameni blocați în proiectul comunist pentru care orice altă traiectorie politică nu e decât o mică buclă spre același țel de viață la care refuză să renunțe. Funcția acestui țel e una religioasă, ei se sacrifică pe altarul celor mulți. A fura e o suferință, un compromis pentru binele celor mulți. A fura în acest mod nobil e singura cale de a rămâne puternic economic într-o competiție cu cei care nu sunt comuniști și trăiesc din exploatarea celor mulți. Acești exploatatori trebuie taxați ca să fie dați banii celor mulți. A protesta împotriva furtului nobil e ceva diabolic, retrograd, împotriva mersului istoriei.
A fi, a trăi și a muri având un rol cât de mic în proiectul comunist este o onoare. A fi persoană, a dori să trăiești ca în țările capitaliste, a te ocupa de binele public în termeni de servicii publice sub controlul contribuabililor, a avea un rol pe care îl alegi tu, nu care ți s-a dat, este o dezonoare. Din câte pot să îmi dau seama acest mod de a gândi nu se va estompa social decât odată cu dispariția biologică a acestor oameni.
De ce îi ține Dumnezeu în viață și încă îi va ține ? Ca să le dea timp să se schimbe, să renunțe la ce au ales, să se întoarcă spre dragoste, spre civilizație. E problema lor, dar o cruce pe care o ducem vrând-nevrând cu toții prin obsesia pentru putere pe care o au. S-au vândut puterii, nu pot concepe să fie singuri cu Dumnezeu, retrași, cugetând la ce au făcut din viețile unor oameni care există cu nume și prenume în numele binelui “celor mulți” care nu există cu nume și prenume, în numele unui idol la minții lor înșelate.
În acest peisaj se poate construi altceva prin aliere cu persoanele responsabile, mature, rezonabile, interesate de binele public in mod real. Realismul e o condiție obligatorie pentru orice succes, oricât de mic. Să privim în jur cu atenție, să alegem și să ne vedem de treabă cu o mână mereu potențial întinsă spre cine dă semne consistente că înțelege eroarea în care se află și că vrea să facă altceva. E puțin probabil, dar nu e imposibil, poarta trebuie să rămână deschisă, nu noi suntem cei care să o închidem.
Poarta o va închide la vremea cuvenită Altcineva.
In loc sa se pocaiasca pentru hotii si minciuni,tupeistii baroni…Oprisan, furios ca a fost debarcat: „Vrancenii au cazut prada minciunilor oponentilor”
Intr-un mesaj transmis, marti, locuitorilor judetului Vrancea, baronul debarcat Marian Oprisan se plange ca „nu am reusit sa fac mai multe pentru ca vrancenii sa nu cada prada minciunilor oponentilor nostri”.
„Viata merge inainte, luptam in continuare, cu demnitate, ca o mare echipa profesionista din familia social-democrata. Iesim cu capul sus din acest scrutin, pentru ca am facut o campanie decenta, civilizata si curata.
Singurul meu regret este ca nu am reusit sa fac mai multe pentru ca vrancenii sa nu cada prada minciunilor oponentilor nostri. Dar sunt convins ca timpul va revela adevarata valoare a oamenilor si a realizarilor fiecaruia.Multumesc tuturor vrancenilor care ne-au transmis mesaje de sustinere si ii asigur de toata pretuirea si dragostea mea!”, a transmis Oprisan
Un mesaj similar, plin de furie, a transmis si Gabriela Firea de pe scarile sediului central al PSD.
„Ma voi ocupa de problemele din Bucuresti ca parlamentar. Voi fi un parlamentar activ, nu asa cum a fost Nicusor Dan, care a chiulit din Parlament. Pe masura ce vor trece zilele, foarte multi vor regreta aceasta alegere”, a spus Firea foarte nervoasa.
Amintiri din comunism: Frig în case, apă caldă cu program, alimente pe cartelă
Punctul culminant, groaza de Securitate De Petre Dobrescu, Sâmbătă, 23 decembrie 2017, 21:00. Ultimul update Sâmbătă, 23 decembrie 2017, 22:44 Românii au trăit vremuri extrem de grele în perioada comunistă, cei mai mulți fiind nevoiţi să înfrunte frigul din apartamente în timpul iernii, lipsa apei calde, să stea la cozi interminabile pentru o bucată de carne sau o sticlă de ulei ori să-şi drămuiască raţia de pâine pe care o puteau cumpăra. Portocalele și bananele de Crăciun erau un lux pentru majoritatea românilor şi de multe ori se vindeau “pe sub mână”, ca şi jucăriile chinezeşti, pentru care părinţii plăteau uneori şi un sfert din salariu ca să-şi poată face copiii fericiți. Însă cea mai îngrozitoare faţă a comunismului era teroarea indusă de Securitate. Organul de poliţie politică avea mii de informatori în fiecare judeţ şi îşi întindea tentaculele de represiune în toată societatea românească, ajungând să controleze în întregime viaţa românilor. Microfoanele erau montate în mobila de bucătărie, scrisorile erau citite dacă păreai un răzvrătit împotriva sistemului şi neîncrederea ajunsese la nivelul în care nimeni nu avea încredere în nimeni, ca nu cumva gândurile sale să ajungă la urechea vigilentă a Securităţii. Apartamente în frig şi fără curent, apă caldă la program şi alimente pe cartelă Viaţa românilor înainte de 1989 era extrem de grea şi oamenii de rând, cei care nu se bucurau de privilegiile unui lider comunist, erau nevoiţi să îndure frigul din apartamente, primeau apă caldă după program sau chiar deloc, stăteau la cozi interminabile pentru un kilogram de carne şi o sticlă de ulei sau îşi drămuiau raţia de pâine cumpărată pe cartelă. ADVERTISING Istoricul Liviu Zgârciu, de la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, unul dintre cei care a cercetat regimul comunist, spune că înainte de 1989 era o perioadă extrem de grea pentru români, cu lipsuri foarte mari. URMĂREȘTE CEL MAI NOU VIDEO ȘTIRI VIDEO FOTO | Cum arată panoul publicitar de 50 de metri, plătit cu 400.000 de lei de Tudorache pentru un spital inexistent! Lucrarea, terminată cu câteva zile înainte de alegeri “Ne aducem aminte de lipsurile cu care se confrunta populaţia. Alimentele erau date pe raţie, pâinea pe cartelă, cozile interminabile la carne şi alte produse, mai ales în perioada sărbătorilor. Ne amintim că ne lipsea curentul, apa caldă ajungea cu greu, mai ales dacă locuiai mai sus de etajul 3, frigul din apartamente. Toate acestea au creat o stare de tensiune şi o stare de nemulţumire în România, care au culminat cu evenimentele din decembrie 1989”, povesteşte Zgârciu. Istoricul a adunat în această perioadă obiecte simbolice legate de perioada comunistă şi a realizat împreună cu alţi colegi o expoziţie în cadrul Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, care să le amintească românilor de acele vremuri. “Era o perioadă cu multe lipsuri de care nu trebuie să uităm. Cei care au trăit în acele vremuri ştiu despre ce vorbesc”, spune Zgârciu. El a adunat chiar şi obiecte din casele românilor, cum ar fi celebra carpetă cu “Răpirea din Serai”, obişnuitele sifoane de sticlă sau televizorul alb-negru peste care trona peştele bibelou de sticlă. RECOMANDĂRI Elena Băsescu, reacție după ce fostul ministru Daniel Funeriu a lansat zvonul că aceasta va fi pe listele PMP la parlamentare. “Dacă va candida, o vom susține”, anunță un lider local VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 8 “Dacă ne gândim la ce se găsea în casele românilor în această perioadă, putem spune că erau nelipsite televizorul alb- negru, Diamant în special, carpeta cu “Răpirea din Serai”, bibelouri, în special acel peşte care trona pe televizor”, explică istoricul. Andrei este unul dintre cei care au prins anii comunismului pe când era copil, având 8 ani la Revoluţie. El îşi aminteşte că era nevoit să stea cu mama sa la coadă, de la ora 4 dimineaţa, ca să cumpere carne. „Nu cred că voi uita niciodată cum stăteam de mână cu mama, la carne, de la 4 dimineaţa, pentru că nu avea cu cine să mă lase acasă când eram prea mic, apoi micile momente de bucurie ale copilăriei, când aşteptam desenele prinse cu purici la unele programe de televiziune bulgăreşti sau sârbeşti, apoi gumele cu gust occidental cumpărate de tata de la cei care făceau bişniţă sau prima casetă audio cu muzică străină. Copil fiind, poate nu înţelegeam lipsurile acelor vremuri, dar sigur simţeam frigul din apartament, îmi amintesc cum uneori îmi făceam temele la lumina unei lămpi cu gaz sau la lumânare pentru că se lua curentul, dar şi că mama şi tata se temeau mereu să vorbească deschis despre nemulţumirile şi frustrările iscate de comunism”, povesteşte Andrei. Românii ascultau în secret posturi de radio interzise În perioada comunistă, presa era folosită ca manipulare ideologică, iar la televizor şi în ziare erau prezentate într-un stil deşănţat marile realizări ale comunismului. „Programele TV erau extrem de limitate în perioada comunistă şi, dacă deschideai televizorul până în ora 19.00, te întâmpinau binecunoscuţii “purici”. După ora 19.00, programele erau la fel de interesante ca puricii din timpul zilei. Erau foarte multe programe de doctrină, de ideologie, erau prezentate laudativ măreţele realizări ale cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu”, spune istoricul Liviu Zgârciu. Potrivit acestuia, mulţi dintre români ascultau în secret posturi de radio interzise, precum Europa Liberă, care le ofereau informaţii despre ce se întâmpla cu adevărat în jurul României. Programele acestor posturi de radio erau ascultate cu teamă, la un volum redus, uneori radiourile fiind ascunse într-o debara sau în pivniţă. RECOMANDĂRI Filmul suspiciunii de fraudă electorală din sectorul 1. Cum l-au prins liberalii și useriștii pe candidatul PSD care a ieșit cu 473 de procese verbale din sediul BES VEZI GALERIA FOTOPOZA 1 / 8 „Aparatul de radio pe lămpi se regăsea în multe din casele românilor şi la el posturile cele mai ascultate erau cele interzise, precum Europa Liberă. În decembrie 1989, acesta era postul care furniza românilor informaţii despre ceea ce se întâmplă în Timişoara, Bucureşti şi în celelalte oraşe din ţară unde izbucnise scânteia Revoluţiei. Cred că radioul a fost cel care a sădit speranţa în rândul oamenilor şi trebuie să i se recunoască importanţa, mai ales în perioada Revoluţiei”, explică Liviu Zgârciu. Securitatea – una dintre feţele înspăimântătoare ale comunismului Cea mai îngrozitoare faţă a comunismului era reprezentată însă de teroarea indusă de Securitate. Organul de poliţie politică avea mii de informatori în fiecare judeţ şi îşi întindea tentaculele de represiune în toată societatea românească, ajungând să controleze în întregime viaţa românilor. Microfoanele erau montate în mobila de bucătărie, scrisorile erau citite dacă păreai un răzvrătit împotriva sistemului şi neîncrederea ajunsese la nivelul în care nimeni nu avea încredere în nimeni ca nu cumva gândurile sale să ajungă la urechea vigilentă a Securităţii. „Securitatea era acea poliţie politică înfiinţată de regimul comunist începând cu anul 1948 şi era extrem de prezentă în viaţa românilor. Românii se temeau de Securitate, nu ştiau foarte multe despre aceasta, iar adevărurile au ieşit la iveală în anii de după Revoluţie. Arhiva Securităţii este un izvor important pentru a desluşi acţiunile pe care acest organ de represiune le făcea în perioada comunistă. Existau multe metode prin care Securitatea controla populaţia, în primul rând existau servicii speciale ale Securităţii: de ascultare a telefoanelor, de control al corespondenţei şi mai ales de introducere a tehnicii de ascultare în apartamentele oamenilor. Tehnica era montată când oamenii nu erau acasă, iar securiştii acționau la fel ca adevăraţii hoţi şi spărgeau apartamentele cu chei potrivite”, explică Liviu Zgârciu. Potrivit acestuia, cel mai înspăimântător lucru era reprezentat de reţeaua extrem de mare de informatori ai Securităţii, lucru care crease o adevărată „teamă paranoică” în rândul românilor. Astfel, românii ajungeau să creadă că informatorul Securităţii putea fi colegul de serviciu, vecinul de palier sau chiar o rudă racolată de securişti sub ameninţări. RECOMANDĂRI FOTO | Cum arată panoul publicitar de 50 de metri, plătit cu 400.000 de lei de Tudorache pentru un spital inexistent! Lucrarea, terminată cu câteva zile înainte de alegeri „Cele mai răspândite mijloace de control erau cele prin informatorii Securităţii prezenţi într-un număr foarte mare şi în Alba, peste 6.000 de persoane care pot fi încadrate în această categorie. Mare parte dintre aceşti informatori făceau lucrul acesta din plăcere şi erau chiar răsplătiţi cu sume de bani periodice pentru informaţiile pe care le ofereau. Sunt tabele în care sunt notate sume între 200 şi 500 de lei, sume extrem de mari având în vedere că în 1989 salariul unui profesor era undeva la 2.000 de lei”, afirmă istoricul. Cele mai inedite, dar şi şocante informaţii despre Securitate sunt însă cele privind modul în care aceasta intra în viaţa privată a românilor prin montarea unei tehnici de ascultare în cele mai neaşteptate locuri din casă: în prize, în lustre, articole de mobilier sau în receptoarele telefoanelor. „Securitatea era extrem de prezentă în viaţa românilor. Avem un exemplu din arhivele Securităţii potrivit cărora în Alba Iulia, în anul 1972, Securitatea introducea mijloace de ascultare specifice în apartamentul unui locuitor din Alba Iulia, în bucătăria acestuia, în bufet. Potrivit raportului Securităţii despre acest caz, ascultarea urma să se facă între 16.00 – 23.00, când locatarii erau acasă şi era realizată chiar de un securist care locuia în acelaşi bloc şi pe aceeaşi scară cu cel urmărit. Acesta este unul dintre multele cazuri în care Securitatea intra cu bocancii în viaţa privată a unor oameni”, mai spune Liviu Zgârciu. Potrivit istoricului, modul în care se trăia în comunism şi mai ales teroarea impusă de regim prin Securitate nu trebuie uitate deoarece numai prin cunoaşterea adevărului poate fi înţeleasă acea perioadă astfel încât să nu existe urme de nostalgie.
Citeşte întreaga ştire: VIDEO|Amintiri din comunism: Frig în case, apă caldă cu program, alimente pe cartelă. Punctul culminant, groaza de Securitate
PARABOLA TALANȚILOR ÎN PREDICI, COMENTARII ȘI ARTĂ
PARABOLA ÎN EVANGHELIA DE LA MATEI (25, 14 – 30)
Pilda talanţilor
14. Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa.
15. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, şi altuia unul: fiecăruia după puterea lui; şi a plecat.
16. Îndată, cel ce primise cei cinci talanţi s-a dus, i-a pus în negoţ şi a câştigat cu ei alţi cinci talanţi.
17. Tot aşa, cel ce primise cei doi talanţi a câştigat şi el alţi doi cu ei.
18. Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.
19. După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors şi le-a cerut socoteala.
20. Cel ce primise cei cinci talanţi a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.”
21. Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
22. Cel ce primise cei doi talanţi a venit şi el şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat doi talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi doi talanţi.”
23. Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”
24. Cel ce nu primise decât un talant a venit şi el şi a zis: „Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi strângi de unde n-ai vânturat:
25. mi-a fost teamă şi m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ; iată-ţi ce este al tău!”
26. Stăpânul său i-a răspuns: „Rob viclean şi leneş! Ai ştiut că secer de unde n-am semănat şi că strâng de unde n-am vânturat;
27. prin urmare se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi şi, la venirea mea, eu mi-aş fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!
28. Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
29. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are!
30. Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.”
PARABOLA ÎN EVANGHELIA DE LA LUCA (19, 11 – 28)
Pilda polilor (sau a minelor)
11. Pe când ascultau ei aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate îndată.
12. Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă.
13. A chemat zece din robii săi, le-a dat zece poli şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ până mă voi întoarce.”
14. Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.”
15. Când s-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia, a spus să cheme pe robii aceia, cărora le dăduse banii, ca să vadă cât câştigase fiecare cu ei din negoţ.
16. Cel dintâi a venit şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus zece poli.”
17. El i-a zis: „Bine, rob bun; fiindcă ai fost credincios în puţine lucruri, primeşte cârmuirea a zece cetăţi.”
18. A venit al doilea şi i-a zis: „Doamne, polul tău a mai adus cinci poli.”
19. El i-a zis şi lui: „Primeşte şi tu cârmuirea a cinci cetăţi.”
20. A venit un altul şi i-a zis: „Doamne, iată-ţi polul pe care l-am păstrat învelit într-un ştergar;
21. Căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.”
22. Stăpânul i-a zis: „Rob rău; te voi judeca după cuvintele tale. Ştiai că sunt un om aspru, care iau ce n-am pus şi secer ce n-am semănat;
23. atunci de ce nu mi-ai pus banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea, să-i fi luat înapoi cu dobândă?”
24. Apoi a zis celor ce erau de faţă: „Luaţi-i polul şi daţi-l celui ce are zece poli.”
25. „Doamne”, i-au zis ei, „el are zece poli.”
26. Iar el le-a zis: „Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are.
27. Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc eu peste ei, aduceţi-i încoace şi tăiaţi-i înaintea mea.”
28. După ce a vorbit astfel, Isus a pornit în frunte şi Se suia spre Ierusalim.
Câteva precizări privind unitățile de măsură ale aurului și argintului în antichitate.
Talantul a fost una din unitățile vechi de măsură a masei. Acesta avea aproximativ masa de apă necesară pentru a umple o amforă. Un talant grec, sau un talant attic avea 26 kg, un talant roman avea 32,3 kg, iar un talant egiptean avea 27 kg.
Un talant attic de argint avea valoarea echivalentă a nouă ani de muncă calificată. Mercenarii greci au fost plătiți în mod obișnuit cu o drahmă pe zi de serviciu militar. Erau 6000 de drahme într-un talant attic. Babilonienii, sumerienii și evreii au împărțit un talant în 60 de mina. Aceste informații sunt preluate de pe Internet, din Wikipedia.
Cuvântul ”Talant” provine din latinescul talentum, și mai vechi grecescul talanton. În limbile franceză și engleză ”Talant” este preluat din latină și în ambele limbi are forma talent, care este o sursă de ambiguități deoarece cuvântul semnifică atât unitatea de măsură despre care este vorba mai sus, cît și aptitudine, superioritate naturală sau dobândită de a face un anumit lucru.
TEXTUL ÎN PREDICI ȘI COMENTARII
După cum se poate constata, textele parabolei sunt destul de diferite la cei doi evangheliști. La început, parabola talanților a fost spusă de Isus care-i avea în vedere pe adversarii săi, iar mai târziu a fost preluată de către predicatori pentru educarea creștinilor din primele comunități. Ulterior, Matei și Luca, în mod independent au pus-o sub formă scrisă gândindu-se la nevoile imediate ale cititorilor lor. Se pare că Luca, sau tradiția care l-a inspirat, ar fi fuzionat parabola talanților cu o parabolă inițial independentă, aceea a pretendentului la tronul regal (Archelau, urmașul lui Irod cel Mare) care în anul 4 al erei noastre pleacă la Roma să primească investitura. O delegație de cincizeci de evrei încearcă, tot la Roma, să împiedece această investitură. Contextul istoric și personalitatea fiecărui evanghelist au influențat textele canonice folosite azi. Se acceptă ideea că versiunea dată de evanghelistul Matei ar fi mai aproape de forma utilizată de predicatorii Bisericii creștine primitive, motiv pentru care și predicatorii și comentatorii din antichitatea târzie și Evul Mediu au preferat textul evanghelistului Matei.
Vor fi prezentate în continuare predicile Papei Grigore cel mare, ale Sfântului Ioan Gură de Aur și trei comentarii aflate pe site-ul diecezei catolice din Poitiers (Franța). Pentru a da textului o extensie rezonabilă, se vor prezenta doar părțile esențiale ale textelor amintite.
Predica Papei Grigore cel Mare
(31 decembrie 590, în bazilica Sfântul Silvestru)
– Pentru Papă, echivalentul talanților sunt darurile spirituale pe care le primim de la Dumnezeu.
– Primul servitor primește cinci talanți. De ce cinci? Explicația Papei pare azi destul de complicată, dar în logica echivalenței talant = dar spiritual, raționamentul are coerența necesară unei predici. Cinci talanți, pentru că omul are cinci simțuri: vederea, auzul, gustul, mirosul și pipăitul sau simțul tactil, adică știința lucrurilor ”exterioare”. El câștigă încă cinci pentru că este omul care deși nu poate pătrunde realitățile interioare și mistice, dă învățături bune despre Împărăția celestă celor ce pot să o găsească, valorificând astfel știința lucrurilor exterioare cu care a fost dotat. El se ferește de dorințele nestăpânite ale cărnii, de urmărirea lucrurilor terestre și de plăcerea pe care o procură bunurile vizibile și îi îndrumă și pe alții pe această cale.
– Al doilea servitor primește doi talanți. De ce doi? Pentru că doi talanți înseamnă facultatea de a înțelege și de a acționa. Având aceste daruri, servitorul înțelege subtilitățile realităților interioare și realizează opere exterioare admirabile. Și cum el predică altora atât prin știința lui cât și prin faptele lui, dublează câștigul darurilor primite.
– Al treielea servitor primește un talant. Ce poate reprezenta un talant? Facultatea de a înțelege. Dacă folosim inteligența doar pentru activități terestre, fără să căutăm câștigul spiritual și nu ridicăm niciodată inima deasupra gândirii terestre, înseamnă că am îngropat talantul darului dat de Dumnezeu.
– Dacă darurile sunt mari, atunci și socotelile pe care trebuie să le dăm sunt mai grele. Cel ce ne-a dat darurile spirituale cu bunătate, la ora judecății ne va evalua meritele cu severitate. Celor buni le zice ” Bine slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.”
– Servitorul care nu și-a fructificat talantul vine cu vorbe de scuză. Servitorul inutil spune despre stăpânul său că este ”un om dur”, deși a neglijat să se dedice interesului stăpânului. El pretinde că i-a fost teamă să cheltuiască talatul pentru a obține un câștig, când teama lui ar fi trebuit să fie returnarea talantului fără beneficiu.
– Talantul luat și dat celui ce are cel mai mult este iarăși un subiect delicat. În logica umană a echității el trebuia dat celui ce a primit doar doi. Soluția sugerată de Papa Grigore este dată de un raționament destul de complicat. Dar, în logica ”cinci talanți / cinci simțuri = știința lucrurilor exterioare”, iar ”doi talanți = facultatea de a înțelege și de a acționa”, cel care a primit doi talanți, a primit mai mult decât cel cu cinci talanți, deci talantul luat de la al treielea servitor, ”facultatea de a înțelege” pare logic să fie dat celui cu cinci talanți, care nu avea acest dar. Justificarea vine din faptul că cel ce înțelege are obligația de a predica, de a împărtăși! El nu are voie să tacă, nu are voie să țină doar pentru el știința de a face ceva, de a înțelege o meserie de exemplu. Dacă tace, își îngroapă talantul.
– Mesajul parabolei este similar cu cel al parabolei celor zece fecioare: fiți vigilenți, vegheați, aveți grijă de uleiul candelei voastre…
Predica Sf. Ioan Gură de Aur
– Fiecare primește de la Stăpân în raport cu posibilitățile lui,
– Stăpânul pleacă pentru o perioadă lungă, deci Dumnezeu nu cere socoteală imediat, ci după un timp suficient de lung, adică El are răbdare cu noi, ne suportă așa cum suntem, până ne cere socoteală.
– Când dau socoteală, servitorii recunosc cinstit ce au primit de la Stăpân! Și spun ce vine din partea lor. Ei recunosc cu smerenie că au primit de la Stăpân darul de a acționa. Este dovada felului cinstit de a recunoaște că ceea ce au vine de la Stăpân, de la darul primit de la El.
– Al treielea servitor are un discurs diferit. Invocă frica față de Stăpânul sever. Stăpânul aștepta un ”beneficiu”. Dumnezeu așteaptă de la noi fapte bune.
– Și Sf. Ioan Gură de Aur consideră că dacă ai primit darul științei utile și pentru alții și nu folosești acest dar, atunci vei fi pedepsit.
– Sfântul spune: ”vedeți fraților, că nu numai hoții, uzurpatorii bunurilor altuia, sau cei ce sunt violenți cu semenii lor sunt cei care merg în Infern, ci și cei ce sunt lași și nu fac binele”.
– Deci, talantul înseamnă tot ceea ce îl ajută pe om să contribuie la folosul fratelui (semenului) său, fie susținându-l cu autoritatea sa, fie ajutându-l cu bani, fie cu sfatul său, fie cu serviciile pe care este în stare să le facă pentru fratele său.
– ”Un sigur talant vă ajunge să dovediți fidelitatea față de Stăpânul vostru, ca să fiți plăcuți lui Dumnezeu.” Și mai spune Sfântul: ”Nu sunteți mai săraci ca văduva din Evanghelie care nu avea decât două monede mici”…
Ioan Gură de Aur își încheie predica spunând: ” Nimic nu este mai plăcut lui Dumnezeu decât sacrificarea vieții proprii pentru ideea de a fi util tuturor fraților noștri. De aceea Dumnezeu ne-a onorat cu rațiune, ne-a dat graiul, ne-a dat un suflet, ne-a dat membre, a răspândit forță în tot corpul nostru, pentru ca noi să putem folosi toate acestea pentru binele tuturor oamenilor.”
Există o convergență a celor două predici, cu toate că ele au fost rostite la un interval de aproape două secole! Atât arhiepiscopul Constantinopolului, în sec. IV, cât și Papa Grigore cel Mare în sec. VI au același obiectiv: comunitatea creștină, „mădularele ei”. În sec. IV era însă mai evidentă nevoia de solidaritate, ajutorarea semenilor, a membrilor comunității creștine. Pentru a sublinia acest lucru, redau din comentariul parabolei celor zece fecioare semnificația uleiului la Sf. Ioan Gură de Aur și la Papa Grigore cel Mare.
Pentru Sf. Ioan Gură de Aur candela, sau făclia este darul fecioriei care se păstrează prin puritatea corpului, iar uleiul semnifică mila, îndurarea, caritatea și asistența celor nevoiași.
Papa Grigore cel Mare consideră drept candelă a fecioarelor inima noastră în care purtăm toate gândurile, iar uleiul este strălucirea sfințeniei și curățenia cugetului nostru. Fecioarele nebune nu au luat ulei, mărturia cugetului curat, deoarece ele așteaptă laude de la alții.
Am semnalat această evoluție a punctelor de vedere deoarece azi, același text poate fi deformat în cele mai ciudate comentarii, de la viziunea moderată a protestanților care văd drept mesaj al parabolei evanghelice doar problema încrederii și fructificarea averii lăsată de stăpân, până la interpretări vădit tendențioase, fără legătură cu mesajul evanghelic, cum ar fi paralela parabolei talanților cu problema sclaviei și a lipsei de justiție. Filtrați informația după criterii clare, altfel informarea poate deveni dăunătoare…
În spiritul aducerii la zi a comentariilor, iată mai jos rezumatul materialelor luate de pe site-ul episcopiei catolice din Poitiers, Franța.
Comentariul lui Jean-Yves Meunier
– Locul parabolei talanților nu este întâmplător în Evanghelia lui Matei. În același capitol 25, înainte se află parabola celor zece fecioare (Mat. 25, 1-13), iar după parabola talanților (Mat. 25, 14-30) urmează Judecata viitoare (Mat. 25, 31-46). Ansamblul celor trei secțiuni constituie întregul asupra căruia trebuie să medităm.
– Deși talanții ca bani, sunt doar o metaforă, raportarea la talanți sugerează mai simplu că talanții distribuiți de stăpânul voiajor reprezintă o avuție foarte mare.
– Dacă-l asimilăm pe acest stăpân itinerant cu Dumnezeu, El, Stăpânul, nu poate oferi decât ce are el mai prețios, Spiritul său, Dragostea sa, Viața sa.
– El dăruiește fără să ceară nimic în schimb! Aceasta poate însemna și darul vieții, suflul original. Dumnezeu nu gestionează viețile noastre, El are încredere în noi, ne ridică la înălțimea Sa și ne vrea responsabili.
– Această responsabilitate oferită de Creator cuprinde bucuria de a participa, de a lucra, de a realiza, dar cuprinde deasemenea greutăți, cum ar fi eșecul, istovirea, renunțarea.
– Dumnezeu nu ne cere să ne depășim limitele noastre umane, el primește cu aceeași bucurie atât pe cei mari, cât și pe cei mici, fără a ține seama de capacitățile lor. Dumnezeu ne cere doar bunătate și fidelitate.
– Servitorul rău uită comoara pe care o are în el. A ignora talentele proprii, înseamnă a cădea în mediocritatea vieții care este sursă de nefericire și infidelitate. Servitorul rău evită responsabilitatea de a co-gestiona Creația cu Dumnezeu. Acest servitor ar vrea un Dumnezeu omniprezent și activ care nu ne încredințează nimic.
– Dacă talantul original, primit în dar, este chiar Viața lui Dumnezeu, dacă servitorul rău îi cere lui Dumnezeu să-și ia bunul său înapoi, înseamnă că el se sustrage de la bucuria promisă a Învierii, a Vieții din belșug. Înseamnă că el nu poate fi decât in Infern.
Comentariul Monseniorului Albert Rouet
– Este un comentariu care face și paralela cu versiunea evanghelistului Luca, semnalând două diferențe mari între cele două texte: punctul de plecare și finalitatea.
– Evanghelistul Luca sugerează patru soluții, patru comportamente posibile în fața Împărăției care întârzie să apară. Două comportamente sunt justificate de o strategie de cucerire a puterii: ”omul de neam mare” care s-a dus s-a dus într-o ţară depărtată, ca să-şi ia o împărăţie și concetățenii care trimit ambasadori pentru a contracara acțiunea ”omului de neam mare”: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi.” Prințul urmează legea sângelui, iar opozanții voința cărnii. Fiecare vrea în felul său să stăpânească Împărăția, forțând Cerul să le dea dreptate. Dumnezeu nu se poate angaja în violență. De aceea nici omul de neam mare, nici ambasadorii nu vor avea acces la Împărăția Domnului.
– La cei zece servitori găsim încă două comportamente diferite. Al treielea servitor care dă socoteală cu privire la darul primit (mina) nu a făcut nimic pentru a o pune în negoț, ci a ”învelit-o într-un ştergar”. Învelirea într-o pânză trimite direct la ritualul de înmormântare al semiților. Imaginea pe care o are acest servitor despre stăpân este rezultatul propriilor angoase refulate, al urii proprii: ”Căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus şi seceri ce n-ai semănat.” Anumite păreri despre Dumnezeu sunt deosebit de periculoase. Poziția acestui servitor față de stăpân se aseamănă cu cea a ambasadorilor care conspiră contra omului de neam mare. Servitorul ratează accesul la Împărăție prin blocaj, lene, lipsă de inițiativă și acțiune.
– În fine, al patrulea tip de comportament este cel ”normal”, al omului care se străduiește să pună banul ”în negoț”, să fructifice darul stăpânului.
Comentariul Doamnei Carole Benoist, biblistă
Această parabolă, ca și celelalte parabole ”escatologice”, ridică problema următoare: mesajul fundamental dat de evangheliști este fidel semnificației originale a parabolei spusă de Isus? Transmiterea parabolei talanților în sânul comunității primitive a Bisericii este o aprofundare a parabolei originale, sau are o semnificație diferită?
În rostirea Mântuitorului această parabolă este o parabolă de criză. Ea este adresată căpeteniilor religioase iudaice, cărturarilor și fariseilor. În Biserica primitivă parabola talanților (sau a minelor) a primit utilizări diverse: ea a fost înțeleasă la început ca o învățătură despre felul în care Dumnezeu sancționează și recompensează. Ulterior parabola a fost pusă în legătură cu venirea lui Isus la sfârșitul timpurilor. Acel negustor bogat, care pleacă și distribuie averea servitorilor pentru a fi fructificată, devine la Matei figura alegorică a lui Cristos, iar voiajul său este identificat cu Înălțarea la Ceruri, după cum și revenirea sa este asimilată cu Revenirea lui Cristos pentru Judecata finală, în urma căreia vor fi aleși, sau respinși, cei ce vor participa la Ospățul Domnului. Pentru Luca parabola trebuie să justifice întârzierea venirii Împărăției Domnului, să combată ideea că Mesia este Împăratul terestru care-i va scăpa pe evrei de romani!
După cum se vede, suntem confruntați în primul rând cu o problemă istorico-critică de interpretare: cum putem ajunge la parabola primitivă în ciuda adăugirilor ulterioare? Abia apoi vom studia ce putem înțelege din predica originală a lui Cristos. În final vor fi evaluate mizele teologice și antropologice ale alegerii Împărăției, aceea pe care a predicat-o Cristos.
1. Accentul pus de evangheliști în funcție de teologia lor și de contextul în care au trăit
Parabola talanților este o parabolă a judecății. Este o metaforă larg cuprinzătoare, dar situată foarte concret. Parabola nu poate fi separată de cel care i-a dat naștere și de relația sa cu ascultătorii deoarece ea propune un model concret de existență. În acest caz, destinatarii parabolei sunt toți oamenii la care ajunge mesajul Împărăției: comportamentul nostru este pe măsura bunătății Domnului?
Contextul parabolei
La început această parabolă, spusă de Isus, s-a adresat adversarilor Lui. Apoi a fost reluată de către predicatorii comunităților primitive pentru instruirea primilor creștini. În final, Matei și Luca, în mod independent, au pus-o în formă scrisă gândindu-se la nevoile imediate ale cititorilor lor. Aceste etape au lăsat urme în text.
Luca, sau tradiția din care s-a inspirat, se pare că a fuzionat parabola talanților cu o altă parabolă inițial independentă, aceea a pretendentului la tron care pleacă departe pentru a primi investitura, dar este contracarat de concetățenii săi care trimit o ambasadă pentru a-l împiedeca să obțină tronul. Reprimarea opoziției este teribilă. Forma scurtă a parabolei scrisă de evanghelistul Matei este mai aproape de parabola originală.
Există între cele două versiuni ale parabolei după Matei și după Luca mici diferențe, nepotriviri.
– La Matei sunt doar trei servitori, nu zece ca la Luca. Averea donată la Matei este estimată în talanți, iar la Luca în mine. Matei vorbește despre sume enorme, distribuite inegal, în timp ce la Luca servitorii primesc toți câte o mină, incomparabil mai puțin decât la Matei.
– La Matei efortul servitorilor buni dublează suma primită, în timp ce la Luca un servitor o înzecește, iar altul o mărește de cinci ori. Versiunea evanghelistului Luca este mai puțin verosimilă deoarece ea scoate în evidență pe servitorii buni, în timp ce mesajul important al parabolei îl privește pe servitorul rău.
– Se pot distinge trei centre de interes (puncte importante) ale parabolei privită ca o alegorie cristologică:
Trei observații privind interpretarea evanghelistului Matei:
Trei observații privind interpretarea evanghelistului Luca:
În forma în care parabola a ajuns la evangheliști, ea avea deja o concluzie! Și asta se vede din convergența concluziilor scrise de cei doi evangheliști.
– Matei, 25, 29: ” celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are!”
– Luca, 19,26: „Vă spun că celui ce are, i se va da; dar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. ”
Optica predicării este aceea că trebuie să ne manifestăm activi, să facem să treacă mesajul Evangheliei în actele noastre. Această preocupare a comunităților creștine se pare că este anterioară momentului în care a fost scrisă prima evanghelie.
2. Parabola ”originală” din predica lui Isus
– Plecarea stăpânului și banii încredințați servitorilor sunt doar pregătirea scenei principale: darea socotelii la revenirea stăpânului. Aceasta se petrece în trei tablouri, deoarece trei servitori se prezintă pe rând în fața stăpânului. Primii doi sunt repede evaluați deoarece și-au făcut datoria, al treielea servitor este personajul important. Învățătura parabolei se află în dialogul final dintre el și stăpân.
– Destinatarii parabolei și problemele lor se pot deduce din explicațiile servitorului rău care trimit la o situație concretă. Servitorul se plasează pe terenul justiției: ce îți aparține îți restitui, nu lipsește nimic. Din punct de vedere strict judiciar conduita servitorului rău este inatacabilă. Cu toate acestea servitorul știe că stăpânul se aștepta să primească mai mult. El explică motivul pentru care a ascuns talantul și l-a împiedecat să aducă profit: frica pe care i-a inspirat-o stăpânul. De aceea el nu și-a asumat nici un risc. Servitorul își închipuie că stăpânul său este un om care se îmbogățește luând ce nu-i aparține și pretinde lucruri asupra cărora nu are dreptul. Pentru a se apăra servitorul atacă: eu sunt drept, tu nu ești drept! Destinatarii parabolei sunt în mod incontestabil oamenii care au frică de Dumnezeu, grijulii să dea Domnului tot ce este al Lui și să-L servească în mod fidel fără să calce poruncile sale. Este atitudinea fariseilor! Ei sunt revoltați de felul în care se comportă Isus. În optica lor, dacă Dumnezeu ar acționa la fel cu Isus, nu ar fi drept. Pentru ei, fariseii, Dumnezeu nu poate fi așa cum învață și cum se comportă Isus. Ei sunt convinși că dreptatea este de partea lor! Deci este vorba de a demonstra acestor oameni că greșesc! Ceea ce face stăpânul din parabolă exprimă punctul de vedere al lui Dumnezeu așa cum Isus îl înțelege.
– Învățătura parabolei: răspunsul stăpânului la acuzațiile servitorului se află în cele două versete care urmează. În primul verset (Matei 25, 26) stăpânul repetă ce a spus servitorul despre el. El nu se apără de acuzația adusă. Intrând în punctul de vedere al servitorului, Isus vrea să-i arate greșeala. Versetul al doilea (Matei 25,27) îl face pe servitor să înțeleagă că se înșeală, că și-a asigurat o securitate sterilă. A plasat securitatea banului și în același timp propria securitate deasupra restului. Căutând securitatea, existența acestui om a devenit sterilă. Abilitatea servitorului constă în ascunderea motivației sale reale în spatele unei justificări bine construite. Dar servitorul știe prea bine că este servitor și are datoria de a da satisfacție stăpânului. Isus reamintește adevărata natură a relației dintre Dumnezeu și om: omul este servitorul lui Dumnezeu! Dragostea nu are teamă de riscuri.
– Opțiunea pentru Împărăția lui Dumnezeu este periculoasă în măsura în care ea comportă mereu riscuri. Dar mult mai periculoasă este căutarea unei securități, care închizându-se în ea însăși, duce omul la sterilitate.
Al treielea comentariu de pe site-ul diecezei din Poitiers, este scris de Doamna Carole Benoist, o persoană dedicată studiului biblic, biblistă ca și Christian Briem din postările precedente, cu deosebirea că Doamna Carole Benoist este biblistă catolică. Se poate observa ușor caracterul exegetic al comentariului, diferit puțin de stilul predicilor. Am prezentat această formă de comentariu pentru a sugera felurile diferite, profitabile, de a ne apropia de textul Evangheliilor și de mesajul lor.
PARABOLA TALANȚILOR ÎN DESEN ȘI GRAVURĂ
Artiștii care au ilustrat parabola au folosit pentru a figura avuția lăsată de către stăpân slugilor sale, primul sens al cuvântului ”talant”, adică echivalentul în bani, puși în pungi sau figurați prin monede.
Prima ilustrare pe care o prezint corespunde parabolei în versiunea lui Matei. Gravura a fost executată pe lemn, autorul este un anonim, dar există informația asupra datei execuției (1712) deoarece face parte din Historiae celebriores Veteris Testamenti Iconibus representatae. Numărul personajelor este redus, iar locul în care stăpânul îi întâlnește pe servii săi este un portic somptuos, de unde se vede peisajul și al treielea servitor scormonind în pământ după talantul îngropat. Stăpânul îi privește pe cei doi servitori buni și credincioși cu drag și recunoștință că și-au dat toată silința să-l răsplătească pe stăpânul care i-a copleșit cu daruri, spunându-le: ” intră întru bucuria domnului tău”.
A doua ilustrare este tot o gravură, dar ea se ocupă în principal de al treielea servitor din parabola după Matei, de sluga vicleană și leneșă pe care stăpânul o pedepsește spunând: ”Iar pe servitorul cel netrebnic aruncați-l întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.”
Stilul gravurii este diferit, mai multe scene sunt ”povestite” în același cadru. În stânga sus, servitorii credincioși primesc talanții. În dreapta sus, sluga leneșă îngroapă talantul. Scena centrală este scena judecății, în care stăpânul este figurat ca un crai, așa cum spune evanghelistul Luca în paragraful 15 al capitolului 19: ”Când a venit înapoi cu întărirea de crai, …” El stă pe tron, are la dreapta sa servitorii buni și credincioși, iar la stânga este figurat servitorul viclean și leneș, aruncat în întuneric.
Rembrandt a realizat o mulțime de gravuri, cu subiecte diferite, practic tot timpul carierei sale. La începuturi s-a implicat chiar în întregul proces de realizare, executându-și singur gravurile. În prima perioadă gravurile erau mai mult desene. Curând a combinat pictura cu gravura realizând în tehnica aquaforte multe gravuri cu subiect religios.
Deși Parabola Talanților nu s-a bucurat de o atenție specială, a rămas o gravură cu acest subiect șa muzeul Louvre din Franța. Artistul a dat o atenție specială fețelor, chiar dacă desenul pare realizat ”în fugă”. Servitorul al treielea este tratat cu mai multă înțelegere decât la alți artiști. Fața lui exprimă mai curând jenă și deznădejde. De aceea am redat separat un detaliu cu acest servitor…
Este interesantă a patra gravură, care corespunde versiunii parabolei dată de evanghelistul Luca. Gravura a fost executată de olandezul Herman Jansz. Muller (1540 – 1617) Momentul ales de artist este cel al plecării stăpânului celor zece servitori (numărul servitorilor variază între zece și trei la Luca) spre o țară îndepărtată ”ca să-și ia întărire crăiască și să se înapoieze”. Revenirea stăpânului nu constituie preocuparea artistului, sugerându-se o temporizare a venirii Domniei lui Dumnezeu pe pământ.
Locul acțiunii este un port, ceea ce mi se pare normal pentru un gravor olandez, iar mulțimea de bagaje și servitori sugerează bogăția stăpânului. Stăpânul pune în mâna servitorului(?) monede, sugerându-se astfel darul primit de servitor la plecarea stăpânului.
Există mai multe gravuri, le puteți afla consultând site-ul
http://www.biblepicturegallery.com/pictures/gparables.htm
În final voi prezenta o carte poștală cu același subiect care a circulat în SUA pe la începutul secolului trecut. Deși imaginea este în culori, expresivitatea scenei nu se compară cu gravurile reușite alb-negru.
Ilustrarea parabolei mai poate fi găsită și în Bibliile Ilustrate moderne sau medievale. Căutarea poate oferi satisfacții diferite. Foarte frecvente sunt Bibliile ilustrate pentru copii. zInteresantă este deasemenea căutarea ilustrațiilor biblice în cărțile dedicate continentului african sau sud-american, care pun în evidență cu candoare specificul local.
Bibliografie
4. Catholiques en Poitou, La parabole des talents par Jean-Yves Meunier (Texte 1), Mgr Albert Rouet (Texte 2), Carole Benoist (Texte 3); http://www.diocese-poitiers.com.fr/page-daccueil/larbre-a-palabres/la-parabole-des-talents
5. Biblia în traducerea lui Gala Galaction, București 1938, Fundația pentru literatură și artă REGELE CAROL II
6. http://www.biblepicturegallery.com/pictures/gparables.htm
Avertisment :
Îmi este practic imposibil să evaluez proporțiile plagiatului, prelucrării și al contribuțiilor proprii în alcătuirea textului pe care l-am postat deoarece:
– Textele originale folosite la întocmirea textului sunt în franceză și engleză, deci trebuiau traduse. Dar… traduttore traditore, deci chiar traducerile sunt adaptări,
– Numărul textelor preluate de pe Internet în limba lor originală este net superior celor citate. Pot exista idei care au migrat printre texte deoarece eu (cel puțin) am aderat la libera circulație a ideilor,
– Textul redactat nu este o lucrare ce va fi trecută în CV-ul cuiva, nici teză de doctorat, nici material scos la vânzare. El este destinat bucuriei gratuite de a descoperi frumusețea parabolelor lui Isus reflectată în artă.
Ioan Soran
Deosebirea esenţială dintre Isus şi diavol (Evanghelia după Ioan 8)
Voi prezenta lucrurile în contrast : ce face Isus şi ce face diavolul .
În articole recente am prezentat adevărul despre diavol şi argumente isorice ale vieţii lui Isus pe acest pământ .În acest articol voi prezenta deosebirea dintre Fiul lui Dumnezeu şi diavol după capitolul 8 din Evanghelia după Ioan .
Din versetul 2 din acest capitol aflăm că Isus învăţa norodul . O parte din aceste învăţături a ajuns până la noi , de exemplu :
„,Dacă rămîneţi în cuvîntul Meu, sînteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.„” (Ioan 8:31-32) Dorinţa lui Isus este ca oamenii să realizeze starea lor păcătoasă şi să devină slobozi . Mai jos arată că suntem păcătoşi şi de ce păcatul nu este libertate .
„Adevărat, adevărat, vă spun„, le-a răspuns Isus, ,,că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.” (Ioan 8:34)
Robul niciodată nu face ce doreşte el , ci face doar ce –i porunceşte stăpânul . Aşa este prezentat şi omul păcătos – face totul pentru ca să-şi împlinească poftele fie că este vorba de băutură , droguri sau viaţă imorală .
Diavolul însă niciodată nu va spune adevărul :
„Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El dela început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentrucă în el nu este adevăr. Oridecîteori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (Ioan 8:44)
Minciunile diavolului au rolul să ducă omul în robie , deoarece nu aduce adevărul oamenilor (aşa cum face Isus) , ci vorbeşte doar din ale lui . Diavolul şi adevărul sunt două lucruri incompatibile , deşi el le face să nu pară aşa .
Scopul lui este ca prin minciună omul să ajungă să guste din păcat , ca apoi să fie robit de acel păcat . Deci minciuna are scopul de a robi omul pe când adevărul dă eliberare .
Am găsit un portal al bisericii sataniste în care toţi credeau să cei ce-l slujesc pe diavol pe acest pământ vor ajunge în iad dar nu ca robi ci ca prinţi . O minciună foarte stranie – care vine în contrazicere directă cu Biblia dar care oameni au ajuns s-o creadă sincer .
Isus „nu face nimic de la Sine ci cum L-a învăţat Tatăl” (Ioan 8:28) . Totul ce a spus Isus şi ce a făcut vine de la Dumnezeu . Învăţăturile Sale , lucrările Sale – toate sunt vrednice de încredere căci sunt de la Tatăl ceresc . Tată care este dragostea , bunătatea , mila şi puterea . Dumnezeu care a pregătit o cale de salvare omului .
Diavolul vorbeşte „vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii” . Şi de la „început a fost ucigaş” – care dorea să omoare şi să distrugă totul .
Isus face totdeauna ce este plăcut Tatălui :
„ Cel ce M’a trimes, este cu Mine; Tatăl nu M’a lăsat singur, pentrucă totdeauna fac ce-I este plăcut.” (Ioan 8:29)
Diavolul nu a căutat să fie plăcut lui Dumnezeu , ba dimpotrivă a căutat să fie mai sus ca Dumnezeu şi să-I ia locul . De la început a fost ucigaş , chiar din grădina Edenului .
Pe cine alegi tu să slujeşti ? Voia cui o faci ?
Dacă trăieşti o viaţă plină de plăceri ,dar ştii că nu este după voia lui Dumnezeu – trebuie să ştii că trăieşti o minciună a diavolului . Eşti una din victimile lui .
El este tatăl minciunilor şi minte lumea de la începutul ei . Este bun în a ticlui minciuni …. şi în a găsi oameni care să le creadă .
Vrei o viaţă liberă sau robie ? De tine depinde – pe cine alegi ?
Replică: Mulţumiri domnului Mănăstireanu
Mă bucur ori de câte ori pot fi luminat şi mulţumesc oricui îşi asumă efortul de a-mi oferi prilejul acesta. Mi-aş dori, fără îndoială, să pot scrie articole şi cărţi desăvârşite, dar, trebuie să recunosc, nu am primit până în prezent darul acesta. La urma urmei, dacă l-aş fi primit, nu aş mai fi avut nevoie de părtăşia iluminatoare a semenilor mei şi o parte înseamnată a colaborării noastre ar fi dispărut. Găsesc, aşadar, că imperfecţiunile, într-un fel paradoxal, ne leagă.
În acelaşi timp, mă îndoiesc că raţionalitatea discursivă ar fi capabilă de perfecţiunile pe care adesea le aşteptăm din partea ei. În virtutea experienţei mele filosofice, atâta cât este ea, aş îndrăzni să afirm că adevărul discursiv este şi va rămâne întotdeauna perspectival. Orice formulare este criticabilă dintr-un anumit punct de vedere, iar aceste puncte de vedere nu sunt niciodată foarte greu de descoperit. În al doilea rând, fiind fiecare dintre noi tributari modului propriu de existenţă intelectuală şi spirituală, chiar practică (aş adăuga), cu greu putem trece graniţa şi putem pătrunde în adâncimea teritoriului spiritual locuit de altcineva. Chiar scrierile pe care le producem noi înşine nu reuşesc întotdeauna să scoată prea bine la lumina cuvântului realităţile spirituale care le dau naştere. Rămân, aşadar, adeptul lui Platon în ce priveşte ideea că filosofia cuiva este forma sufletului său şi că în scrieri nu putem găsit decât efectele ei exterioare. Prin urmare, aş greşi dacă m-aş aştepta ca cineva să poată pătrunde cu adevărat spiritul scrierilor altcuiva, motiv pentru care consider că discuţiile de genul celor generate de ridicarea unor mănuşi nu pot îmbrăca decât haina comerţului de frontieră. În sfârşit, articolele pe care le scriu, cu îngăduinţa unor persoane binevoitoare, atât pe platforma convergenţe.ro, cât şi în revista ieşeană Convorbiri literare, nu se pretind a fi nişte producţii academice, un ideal derivat oarecum din orgoliul raţiunii moderne, ci sunt mai degrabă rezultatul încercării de a sta de vorbă cu omul concret. Date fiind situaţiile nu tocmai vesele în care, sub diverse aspecte, ne găsim, consider că omul contemporan, creştin sau nu, trebuie să audă anumite lucruri, iar prin articolele pe care le scriu încerc să-mi aduc contribuţia la atingerea acestui scop. Nu caut neapărat să fiu original sau academic, ci mai degrabă să rostesc adevărul într-o manieră utilă cititorilor mei.
Îmi cer scuze, aşadar, domnului Mănăstireanu pentru impreciziile terminologice din articolul care face obiectul interesului domniei sale, deşi nu pot ascunde faptul că mă încearcă o uşoară undă de tristeţe la gândul că, dintre toate lucrurile pe care le-am scris, doar aceste presupuse imprecizii au trezit o astfel de reacţie. Mă mângâie totuşi gândul că reacţia nu este acelaşi lucru cu efectul. Fără îndoială, în măsura în care cineva se interesează de exactităţi academice referitoare la subiectul articolului meu, şi le pot procura din lucrarea domnului Mănăstireanu despre omul evanghelic, sub rezerva observaţiei că preciziile de acest gen au darul de a se schimba de la un autor la altul. La urma urmei, terminologiile sunt mai mult intrumentale decât normative, iar accentul ar trebui să cadă pe lucrul pe care autorul încearcă să-l transmită, folosind terminologia care-i este la îndemână lui şi cititorilor pentru care scrie, mai degrabă decât pe terminologia însăşi. Aşadar, în ce mă priveşte, sunt de părere că destinul spiritual al unor credincioşi creştini – singurii la care mă refer, de altfel – contează enorm mai mult decât preciziile mai sus menţionate. Intenţia mea, în articolul pe care l-am scris, nu a fost aceea de a mă alinia vreunor terminologii consacrate, deşi nu le contest importanţa, ci a fost şi rămâne aceea de a atrage atenţia asupra unei probleme cu care se confruntă astăzi, nu în secolul al XIX-lea sau acum o sută de ani, bisericile româneşti aşa-zis neo-protestante – un nume care, indiferent cine l-a inventat şi pentru ce motive, persistă.
În acelaşi timp, sunt pe deplin conştient de faptul că problema emoţionalismului nu este nouă, din punctul de vedere al istoriei Bisericii, însă articolul meu nu caută să facă precizări istorice, ci doreşte să readucă în conştiinţa neo-protestantului român contemporan o realitate cu care el se confruntă azi, iar azi mi se pare cât se poate de recent. În ce priveşte rolul emoţiei în cadrul credinţei creştine, despre lucrul acesta am vorbit în articolul intitulat Iubirea de Dumnezeu cu toată inima, care apare şi el pe platforma convergenţe.ro. Aşadar, nu cred că ar trebui să insist.
Ideea că termenul neo-protestant nu ar avea nimic de-a face cu introducerea unei reforme în Reformă, în ciuda protestelor interlocutorului meu, are un temei logic destul de solid. Neo-protestant, în sensul intrinsec al termenului, desemnează un protestant de factură nouă; şi de ce ar fi el nou, dacă nu ar fi adăugat ceva la versiunea lui mai veche? Aşadar, termenul neo-protestant desemnează o persoană care introduce ceva nou în vechiul protestantism, adică, în formularea mea, o persoană care introduce o reformă în Reformă. Când am afirmat lucrul acesta, m-am referit strict la sensul intrinsec al termenului, nu la istoria semnificaţiilor lui. În plus, ştiut fiind faptul că protestantismul este o ramură a creştinismului, mă întreb cum ar putea neo-protestantismul să includă orientări religioase necreştine sau cum ar putea cineva, la nivel academic, să crediteze astfel de incluziuni. În sfârşit, propunând această interpretarea a neo-protestantismului, intenţia a fost aceea de a propune un scop şi, trebuie să vă mărturisesc, am rămas surprins să constat că cineva a putut înţelege altceva, dată fiind nota dominantă a întregului articol. Afirmaţia mea nu vizează constatarea vreunei realităţi prezente şi cu atât mai puţin reprezintă ea o teză istorică. Dimpotrivă, ea încearcă să propună o redefinire a neo-protestantismului, în sensul arătat, respectiv, prin aducerea duhovniciei în protestantism, aceasta fiind reforma care trebuie introdusă în Reformă.
În privinţa distincţiei dintre religie şi credinţă, ar trebui probabil să adaug că, din punctul meu de vedere, religia este partea exterioară a raportării la Dumnezeu – respectiv, cea comportamentală, conceptuală şi emoţională – în timp ce credinţa este partea interioară sau transformativă. Religia este efortul omului de a se apropia de divin, în timp ce credinţa este darul lui Dumnezeu; şi când spun acest ultim lucru, nu mă refer la convingeri conceptuale, deşi astfel de aspecte sunt implicate, ci la transformarea fiinţială a omului, adică, la dimensiunea pneumatologică a acestor lucruri. Interioritatea nu este dată de conceptualitate sau de emoţionalitate, acestea fiind prin excelenţă moduri ale existenţei noastre în lume, ci este dată de fiinţialitate (în sensul acordat acestui termen de Michel Henry). Prin urmare, accept că diferenţa dintre religie şi credinţă nu se susţine conceptual, dar numai sub raportul faptului că o astfel de diferenţă implică transconceptualitatea.
Chitarismul (fără să am nimic împotriva unui instrument atât de plăcut, atunci când nu caută să ia locul lui Dumnezeu) şi isusologia facilă sunt lucruri cât se poate de serioase. Vă mărturisesc că în spatele lor, în ce mă priveşte, se ascund lacrimi, nu zâmbete. Chiar dacă termenii aceştia, priviţi de la înălţimea unor terminologii academice cu totul lăudabile (dar care au totuşi dezavantajul de a nu prea atrage atenţia creştinului obişnuit – nu că alţii ar fi neobişnuiţi) ar putea părea adolescentini sub raport locuţionar, consider că ei sunt pe deplin maturi sub raport perlocuţionar (iar în privinţa domnului Cruceru, trebuie să vă spun că nu am avut harul de a-l întâlni, deşi, după toate aparenţele, o astfel de întâlnire s-ar putea dovedi fructuoasă, cel puţin terminologic).
În concluzie, nu consider că cineva ar trebui să pretindă acestui articol satisfacerea unor criterii academice, din ce în ce mai puţin fertile spiritual, atât timp cât intenţia lui este mai degrabă una pastorală.
https://convergente.ro/multumiri-domnului-manastireanu/
O iesle
Bertrand Russell deplîngea cîndva faptul că textele sacre ale creștinismului sînt, într-o măsură importantă, narațiuni (adică povestiri, relatări, pilde) și, din această pricină, creștinismul este o religie inferioară. N-are nimic din strălucirea atemporală a sistemului platonician, nici coerența metafizicii lui Aristotel. Iar stoicii atenieni vor fi rîs cînd sfîntul Pavel le-a spus narațiunea învierii.
De altfel, evangheliile nu cunosc nimic din grandoarea eticii stoice și, în esență, nu au nimic princiar. În schimb, mai toți stoicii de seamă au în ei ceva nobil. Seneca a fost consilierul împăratului Nero. Cicero a fost consul, pretor și edil. E drept că Epictet a fost sclav, dar a reușit să-și dobîndească libertatea și să-și cîștige simpatia cezarului. Marc Aureliu a fost împărat și, în mod cert, lucrarea lui Către sine poartă în ea toată noblețea Romei imperiale. O atare noblețe civilă n-avea cum să nu se răsfrîngă peste reflecția lor filosofică.
Cînd s-a născut Isus, trei insomniaci numărau oi sau jucau în nocturnă pe gazonul de lîngă Betleem, trei excentrici numărau stele (și le ieșea una în plus), romanii își numărau supușii, hangiii își numărau banii, Irod își număra victimele, vitele respirau umed, o virgină năștea un bebeluș, iar logodnicul ei îndurerat adormea și visa îngeri. Cîțiva ani mai tîrziu, un tînăr care mînca gîngănii cu miere afunda oameni într-un rîu cu apă îndoielnică, striga după obrazele fine „pui de viperă!” și se punea rău cu monarhul. Despre insomniaci nu mai aflăm nimic, nici despre cei trei excentrici care se uitau după stele. Știm despre fiul virginei că bătea drumurile de provincie, însoțit de o liotă de oameni, că făcea colir din scuipat și praf, că zicea că palmele se primesc în pereche (pe doi obraji), că a fost vîndut ieftin și lichidat de mai marii vremii.
Despre cum s-a născut Isus, știm de la cei patru evangheliști. Matei numără strămoșii lui Isus, dar îi dă cu virgulă. Luca îi aranjează în ordine inversă și socotelile îi ies pe dos. Marcu pare grăbit: nu zice nimic despre nașterea lui Isus, uită sursa Q în sertar, își scrie evanghelia pe scurt, iar epilogul lui stă timid între paranteze. La rîndul lui, Ioan nu zice nimic despre Betleem și nici despre stea. Toți însă povestesc despre un fiu de tîmplar (sau al unei virgine) urmat de o mulțime de oameni, privit cu suspiciune de politicienii vremii, neînțeles de rude, aclamat de prostime și detestat de oamenii establishment-ului.
Cicero vorbea despre „supremul bine” ca despre o noțiune abstractă, iar Platon făcea din Bine cel mai înalt dintre arhetipuri, așezîndu-l în lumea Ideilor ca într-un palat supralumesc în care domnește el, Binele, asemenea unui rege. În schimb, evangheliile ne arată un prunc într-o iesle, fiu de tîmplar (sau fiul unei virgine) care umblă prin colbul drumurilor, un împărat îmbrăcat în salopetă sau cu șorț de spălătoreasă, un rege care nu stă la palat și care pășește pe coridoarele puterii doar în lanțuri, ca să-și primească sentința penală.
Poate că, în felul lui, Bertrand Russell a sesizat bine că textele sacre ale creștinismului n-au nimic grandios. În fond, evangheliile nu sînt nici pe departe construcții speculative robuste, precum columna lui Marc Aureliu, sau grandioase, precum Colosseumul. Nici Muntele Fericilor nu seamănă cu cele Șapte Coline. Iar mărunta odaie de sus, a cinei de taină, n-are nimic de-a face cu Forumul Roman.
Așa-i, evangheliile n-au măreția unui edificiu imperial. Dar poate că, pînă la urmă, evangheliile nici nu vor să fie altceva decît o iesle. Și cum ar putea fi altfel, cînd împăratul nu vrea coroană, ci scutece?
Vezi și alte articole din grupajul „Și cuvântul s-a făcut trup…”
(Imagine: Tâmpla cu trei frize, Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Ieud Deal – Țetcu Mircea Rareș)
Evanghelia după Ioan
http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/evanghelia-dupa-ioan.html
EVANGHELIA DUPĂ IOAN
(i) Prologul (1:1-18).
(ii) Manifestarea lui Isus (1:19-2:11).
(iii) Mesajul nou (2:12-4:54).
(iv) Isus, Fiul lui Dumnezeu (5:1-47).
(v) Pâinea vieţii (6:1-71).
(vi) Conflictul cu iudeii (7:1-8:59).
(vii) Lumina lumii (9:1-41).
(viii) Păstorul cel bun (10:1-42).
(ix) Învierea şi viaţa (11:1-57).
(x) Umbra crucii (12:1-36a).
(xi) Epilog (12:36b-50).
(i) Cina Domnului (13:1-30)
(ii) Cuvântări de rămas bun (13:31-16:33).
(iii) Rugăciunea lui Isus pentru ucenici (17:1-26).
(i) Patimile lui Isus (18:1-19:42).
(ii) Învierea lui Isus (20:1-31).
(iii) Însărcinarea ucenicilor (21:1-25).
Un enunţ clar al scopului lui Ioan este dat în Ioan 20:30 ş.urm. (Vezi W. C. van Unnik, TU 73, 1959, p. 382-411.) Ioan a efectuat o selecţie dintr-un număr mare de „semne” şi scopul său în relatarea aceasta a fost să-i aducă pe cititori la credinţa că Isus este Cristosul (adică, Mesia) şi Fiul lui Dumnezeu, iar în felul acesta să-i aducă să primească viaţa veşnică.
Din această afirmaţie putem trage anumite concluzii care sunt atestate pe larg de conţinutul Evangheliei. În primul rând, scrierea este în esenţă un document evanghelistic. În al doilea rând, metoda explicită constă în prezentarea lucrărilor şi cuvintelor lui Isus în aşa fel încât acestea să arate natura persoanei Sale. În al treilea rând, descrierea acestei persoane ca Mesia sugerează că autorul s-a gândit probabil la cititori evrei. Totuşi, întrucât se pare că Ioan a scris pentru cititori din afara Palestinei care nu cunoşteau toate obiceiurile evreieşti, ipoteza că el a scris în special pentru evreii din Diaspora şi pentru prozeliţii din sinagogile elenistice este o ipoteză plauzibilă. (Vezi J. A. T. Robinson, Twelve NT Studies, 1962, p. 107-125.) Faptul acesta nu exclude din sfera sa pe cititorii ne-evrei, deşi este puţin probabil ca Evanghelia să fi fost scrisă în primul rând pentru a-i converti pe ne-evreii interesaţi (vezi C. H. Dodd, The Interpretation of the Fourth Gospel, 1953).
Acest scop principal nu exclude alte scopuri subordonate. Astfel, Ioan accentuează în mod conştient aspectele care contrazic părerile greşite sau antagoniste despre Isus, păreri susţinute de evreii din zilele sale. Se poate să fie şi o încercare de a corecta venerarea prea zeloasă a lui Ioan Botezătorul. În al doilea rând, în special în 13-17, Ioan se adresează creştinilor şi le dă învăţături cu privire la viaţa în biserică. Dar ideea că scopul principal al lui Ioan a fost să corecteze concepţia escatologică a bisericii (cum susţine C. K. Barrett) nu poate fi dovedită, deşi aceasta nu înseamnă că am nega faptul că Evanghelia conţine învăţături escatologice. În al treilea rând, se susţine adesea că Ioan a scris pentru a da o replică gnosticismului. Această părere poate să dobândească oarecare plauzibilitate datorită scopului Epistolei 1 Ioan, dar nu este atât de evidentă cum se presupune uneori; totuşi, nu încape îndoială că Ioan a fost conştient de pericolul gnosticismului atunci când a scris, iar Evanghelia sa este o armă excelentă împotriva acestui curent filozofic.
III. Structura şi conţinutul teologic
Privită ca lucrare istorică, Evanghelia după Ioan este selectivă. Începe cu întruparea Cuvântului preexistent al lui Dumnezeu în Isus (1:1-18) şi după aceea trece direct la zilele de început ale lucrării lui Isus – botezul Lui de către Ioan, chemarea primilor ucenici (1:19-51) şi întoarcerea Sa de la Iordan în Galilea (1:43). Dar scena activităţii Sale nu este limitată în principal la Galilea, ca în naraţiunile sinoptice. Numai câteva dintre incidentele relatate au loc acolo (1:43-2:12; 4:43-54; 6:1-7:9). Într-o împrejurare scena este Samaria (4:1-42), dar cel mai adesea scena este Ierusalimul, de obicei pe vremea unor sărbători evreieşti (2:13; 5:1; 6:4; 7:2; 10:22; 11:55; vezi A. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960. Ultimul dintre aceste incidente este învierea lui Lazăr, care i-a determinat pe liderii evrei să hotărască să-L elimine pe Isus (11:45 ş.urm.), deşi, la fel ca în evangheliile sinoptice, duşmănia lor era în creştere de mai multă vreme (de ex. 7:1). De aici încolo naraţiunea urmează cursul familiar din evangheliile sinoptice – ungerea din Betania (12:1-11), intrarea triumfală (12:12-19), Cina Domnului (13), descrisă fără nici o referire la aspectele ei sacramentale, arestarea (18:1-12), judecata lui Isus şi lepădarea lui Petru (18:13-19:16), răstignirea şi învierea (20-21). Totuşi, în această secţiune există mult material care nu este găsit în evangheliile sinoptice, în special ultimele cuvântări şi rugăciunea (14-16; 17), detaliile judecăţii înaintea lui Pilat (18:28-19:16) şi arătările după înviere.
Nu este nevoie să punem la îndoială faptul că această schiţă istorică ar corespunde în linii mari cu ordinea reală a evenimentelor, deşi trebuie să ţinem cont că Ioan a relatat numai câteva incidente şi le-a aranjat din perspectiva prezentării lui Isus ca Mesia.
(i) Evanghelia după Ioan ca revelaţie. Schiţa istorică de mai sus este vehicolul pentru prezentarea teologică a lui Isus. Scopul lui Ioan este să reveleze gloria lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, în calitate de Fiu preexistent El a fost părtaş la gloria Tatălui (17-5, 24), iar în viaţa Lui pământească gloria Sa a fost demonstrată lumii – sau mai degrabă, celor care au avut ochii ca să o vadă (1:14) – prin seria de semne pe care le-a făcut (2:11). Totuşi, în aceste semne Isus nu a căutat propria Sa glorie, ci gloria Tatălui (5:41; 7:18). Revelaţia lui Isus către lume este tema capitolelor 1-12, care se încheie cu un pasaj rezumativ şi cu o schimbare clară a temei (12:36b-50). Întrucât lumea, în general, nu a crezut în El (12:37), Isus S-a întors spre ucenicii Săi şi în cap. 13-17 avem o revelaţie a gloriei Sale către ucenici, arătată în slujirea umilă şi ucenicii au fost chemaţi şi ei la o viaţă în care Dumnezeu să fie glorificat (15:8; 21:19). Aici îşi găseşte exprimarea şi o temă care a fost sugerată anterior, anume, faptul că Isus este glorificat în mod suprem în patimile şi moartea Sa. Astfel, a treia secţiune a Evangheliei (cap. 18-21) ne arată că a sosit ceasul în care Isus este glorificat ca Fiul lui Dumnezeu şi în care El îl glorifică pe Dumnezeu.
În acelaşi timp Evanghelia poate fi privită ca o revelaţie a adevărului (1:14, 17). Lumea este caracterizată în Evanghelie prin greşeală, imperfecţiune şi păcat, deoarece a pierdut contactul cu Dumnezeu, care este Cel adevărat (7:28); Isus aduce lumii adevărul lui Dumnezeu (18:37). El însuşi este întruparea adevărului (14:6) şi va fi succedat de Duhul adevărului (14:17). El îi conduce pe oameni la o închinare adevărată înaintea lui Dumnezeu (4:23 ş.urm.) şi îi eliberează de greşelile diavolului (8:44) prin cunoaşterea adevărului (8:32). În contrast cu satisfacţiile goale ale lumii, El aduce pâine adevărată şi reală pentru sufletele oamenilor (6:32, 55).
(ii) Semne şi mărturii. Sunt două modalităţi în care această revelaţie le este prezentată oamenilor. Mai întâi, sunt semnele sau lucrările pe care le-a făcut Isus, dintre care şapte (dacă excludem învierea) sunt relatate pe larg. Ele sunt semne nu numai pentru că sunt dovezi ale unor puteri miraculoase şi supranaturale (4:48) ci şi pentru că prin caracterul lor ele arată că autorul lor este trimis de Dumnezeu (9:16) ca Mesia şi Fiul lui Dumnezeu (3:2; 6:14; 7:31); astfel, ele autentifică persoana Lui pentru cei care au ochi ca să vadă (2:23; 12:37).
De obicei aceste semne constituie baza pentru o cuvântare sau un dialog în care este arătată semnificaţia lor spirituală. Există de asemenea ceva ce am putea numi o altă serie de semne în cuvinte. De şapte ori (6:35; 8:12; 10:7, 11; 11:25; 14:6; 15:1; la care poate că am putea adăuga 8:24) Isus spune: „Eu sunt…” O serie de concepte – care existau deja în limbajul religios curent – sunt preluate de Isus şi folosite pentru a exprima cine este El şi ce a venit să facă. Un lucru deosebit de semnificativ este faptul că folosirea acestor declaraţii „Eu sunt” constituie o revendicare voalată divinităţii.
În al doilea rând, gloria lui Isus este atestată de martori. Isus Însuşi a venit să depună mărturie despre adevăr (18:37), iar despre El au depus mărturie Ioan Botezătorul, femeia din Samaria, mulţimea care a văzut semnele făcute de El (12:17), ucenicii (15:27), martorul de la cruce (19:35) şi evanghelistul însuşi (21:24). Mărturii sunt aduse de asemenea de Scripturi (5:39), de Tatăl (5:37) şi de semnele făcute de Isus (10:25). Aceste mărturii au fost menite să-i conducă pe oameni la credinţă (4:39; 5:34).
(iii) Persoana lui Isus. Aceste semne şi mărturii sunt menite să arate că Isus este în primul rând Fiul lui Dumnezeu care le oferă oamenilor viaţă. Încă de la începutul Evangheliei se afirmă că El este Cuvântul (*LOGOS) lui Dumnezeu (1:14, 17). Deşi acest termen specific nu este repetat în Evanghelia după Ioan, este clar că restul Evangheliei este o expunere şi o justificare a doctrinei despre Cuvântul făcut trup. Folosirea termenului „Cuvântul” este o alegere deosebit de fericită, deoarece în felul acesta Ioan s-a putut adresa întâi evreilor care făcuseră deja câţiva paşi în direcţia considerării Cuvântului creator al lui Dumnezeu (Psalmul 33:6) ca fiind o fiinţă separată de Dumnezeu (vezi descrierea figurată a înţelepciunii în Proverbe 8:22 ş.urm.), s-a mai putut adresa creştinilor care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu şi care îl identificau practic cu Isus (vezi Coloseni 4:3 şi Efeseni 6:19), precum şi păgânilor educaţi care considerau Cuvântul ca principiul ordinii şi raţiunii în univers (stoicismul popular). Dar ceea ce spune Ioan merge mult mai departe decât tot ce sa spus anterior.
În a doilea rând, Isus este Mesia din familia lui David, care era aşteptat de evrei (7:42). De fapt, marea întrebare a evreilor a fost dacă acest Isus era Mesia (7:26 ş.urm.; 10:24) şi mărturia ucenicilor este tocmai că El este Mesia (1:41; 4:29; 11:27; 20:31).
În al treilea rând, El este Fiul omului. Acest termen este cheia pentru felul în care Isus S-a privit pe Sine în evangheliile sinoptice, unde termenul este asociat cu trei idei: „tăinuirea” Mesianităţii Lui, necesitatea suferinţei Lui şi funcţia lui de Judecător la parousia Sa (a doua venire). Aceste idei sunt latente în Ioan (vezi 12:34; 3:14; 5:27), dar accentul cade pe două idei: că Fiul omului a fost trimis din cer ca să-L reveleze pe Dumnezeu şi ca să fie Mântuitorul oamenilor (3:13; 9:35) şi că El este glorificat prin „înălţarea” Lui ca să moară (12:23-34).
În al patrulea rând, El este Fiul lui Dumnezeu. Probabil că acesta este cel mai important titlu al lui Isus în Evanghelia după Ioan. Întrucât miezul Evangheliei este că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca Mântuitor (3:16), scopul lui Ioan este să-l conducă pe cititor ca să accepte afirmaţia lui Isus (19:7) şi să facă aceeaşi mărturisire ca şi ucenicii (1:34, 49; 11:27), că Isus este Fiul lui Dumnezeu. În calitate de Fiu, El Îl revelează pe Tatăl (1:18) şi este părtaş împreună cu Tatăl la darea vieţii şi la judecată (5:19-29). Prin credinţa în El oamenii primesc mântuire (3:36) şi libertate (8:36).
În al cincilea rând, a spune că Isus este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a-I atribui dumnezeire deplină. Astfel, Cel care la început este descris ca şi Cuvântul lui Dumnezeu este El Însuşi Dumnezeu (1:1) şi este proclamat Domn şi Dumnezeu de către oameni pe pământ (20:28, afirmaţie care reprezintă punctul culminant al Evangheliei; vezi de asemenea 1:18).
(iv) Lucrarea lui Isus. Un alt set de titluri exprimă ce a venit să facă Isus pentru oameni şi ce le oferă El. Acestea sunt rezumate în 14:6, unde Isus declară că El este calea, adevărul şi viaţa. Ultimul dintre aceste cuvinte, viaţa, este Cuvântul favorit al lui Ioan în sensul de „mântuire”. Lumea oamenilor este într-o stare de moarte (5:24 ş.urm.) şi este destinată să fie judecată (3:18,36). Ceea ce le oferă Isus oamenilor este viaţa, definită de Ioan ca şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a lui Isus Cristos (17:3). Astfel, Isus Însuşi poate fi numit „viaţa” (1:4; 11:25; 14:6), Dătătorul „apei vii” (adică, apa care dă viaţă, 4:14) şi pâinea vieţii (6:33 ş.urm.). A-L primi pe Isus prin credinţa în El (3:36; 6:29) înseamnă a primi pâinea vieţii, iar a mânca trupul Lui şi a bea sângele lui Isus (o expresie în care mulţi cercetători văd o aluzie la Cina Domnului) înseamnă a te împărtăşi din viaţa veşnică (6:54).
Acelaşi adevăr este prezentat prin descrierea lui Isus ca lumina lumii (8:12), în special în cap. 9. Starea oamenilor este descrisă ca orbire (9:39-41) sau întuneric (3:19; 12:46) iar Isus este cel care vindecă orbirea şi care dă lumină celor ce umblă în întuneric. El este descris de asemenea ca şi calea către Dumnezeu (14:1-7). La această idee se face aluzie în 10:9, unde El este uşa staulului, dar aici vine în prim plan o altă idee – Isus este Păstorul cel bun care îşi dă viaţa pentru oile Sale şi care le adună în staul. În această descriere sunt conţinute trei idei vitale. Mai întâi, Isus este adevărata împlinire a promisiunii din VT că Dumnezeu va trimite un Păstor pentru poporul Său. (Observaţi că „viaţa” şi „lumina” sunt descrieri evreieşti ale Legii care îşi găseşte împlinirea în Isus.) În al doilea rând, moartea Lui nu se datorează doar opoziţiei duşmanilor Săi, ci este o moarte mântuitoare pentru oameni (10:11), o moarte prin care ei sunt atraşi la Dumnezeu (12:32). Numai printr-o moarte jertfitoare poate fi îndepărtat păcatul (1:29) şi numai aşa i se poate da viaţă lumii (6:51b). În al treilea rând, imaginea turmei introduce ideea de biserică.
(v) Viaţa nouă. Isus este zugrăvit ca şi Mântuitorul lumii (4:42). În prezenţa Lui oamenii sunt confruntaţi cu momentul decisiv în care ei fie că-L acceptă şi trec de la moarte la viaţă (5:24), fie că rămân în întuneric până în ziua judecăţii (12:46- 48).
O asemenea acceptare a lui Isus are loc atunci când Tatăl îi atrage pe oameni la Fiul Său (6:44). Prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, a cărui lucrare depăşeşte priceperea umană, are loc o schimbare radicală cunoscută ca naşterea din nou (3:1-21), prin care un om devine un fiu al lui Dumnezeu (1:12).
Din perspectiva umană, această schimbare este produsul credinţei, care este centrată în Fiul lui Dumnezeu, înălţat pe cruce ca să mântuie lumea (3:14-18). Trebuie făcută distincţia între două feluri de credinţă – acceptarea intelectuală a afirmaţiilor lui Isus (11:42; 8:24; 11:27; 20:31), care nu este suficientă în sine, şi predarea totală în mâna Lui (3:16; 4:42; 9:35-38; 14:1).
O asemenea credinţă este strâns legată de cunoaştere. În timp ce oamenii de rând nu au o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu (1:10; 16:3), prin cunoaşterea lui Isus oamenii îl pot cunoaşte pe Tatăl (8:19; 14:7). Conţinutul acestei cunoaşteri nu este enunţat explicit de Ioan; aici nu este vorba de revelaţii ezoterice caracteristice religiilor misterelor. Singurul indiciu pe care îl avem este că modul în care oamenii Îl cunosc pe Dumnezeu şi sunt cunoscuţi de El este analog cu modul în care Isus îl cunoaşte pe Tatăl şi este cunoscut de El (10:14 ş.urm.).
Trebuie spus totuşi un lucru. Această relaţie nouă este caracterizată prin dragoste. Ucenicii sunt părtaşi la o relaţie de dragoste reciprocă cu Dumnezeu, la fel ca şi aceea care există între Tatăl şi Fiul (3:35; 14:31), deşi trebuie remarcat că dragostea lor este îndreptată spre Fiul şi nu spre Tatăl (14:23; 15:9; 17:26; 21:15-17; cf. 5:42; 1 Ioan 4:20 ş.urm.).
Sunt folosite şi alte expresii pentru a descrie comuniunea dintre ucenici şi Isus. Ni se spune că ei rdmm în El (6:56; 15:4-10) şi că El rămâne în ei (6:56; cf. 14:17). Prepoziţia „în” este importantă şi pentru descrierea relaţiei reciproce prin care Dumnezeu locuieşte în Isus, iar Isus locuieşte în ucenicii Săi (14:20, 23; 17:21, 23, 26).
(vi) Poporul lui Dumnezeu. Deşi cuvântul „biserică” nu este găsit în Evanghelia după Ioan, ideea este prezentă. A fi ucenic înseamnă în mod automat a fi membru al turmei al cărei Păstor este Isus. Isus foloseşte de asemenea ideea de viţă (15:1-8). O viţă nouă înlocuieşte viţa veche (adică, poporul Israel); Isus Însuşi este butucul, iar de la El viaţa curge spre ramuri facilitând rodirea.
Viaţa ucenicilor este caracterizată printr-o dragoste care urmează exemplul lui Isus, care a spălat umil picioarele ucenicilor Săi (13:1-20, 34 ş.urm.). O asemenea dragoste este în contrast cu atitudinea lumii care urăşte şi persecută pe ucenici (15:18-16:4, 32 ş.urm.), iar rezultatul este că biserica dă dovadă de unitatea pentru care S-a rugat Isus în cap. 17.
Dar biserica nu este o societate închisă; alţi oameni pot ajunge la credinţă prin cuvântul ucenicilor (17:20). Faptul acesta este confirmat în cap. 21, unde este dezvoltată ideea de misiune sau trimitere (20:21). Cei 153 de peşti sunt un simbol al vestirii Evangheliei la toţi oamenii, iar însărcinarea de Păstor bun este transmisă de învăţător ucenicilor Săi.
(vii) Escatologic. Isus priveşte în viitor la viaţa care va continua în biserică după glorificarea Sa (14:12). În anticiparea celei de-a doua veniri a Sale, El promite că va veni la biserică (14:18) în persoana Duhului Duhul vine la ucenici ca indivizi (7:37-39) şi la biserică (14:16 ş.urm., 26; 15:26; 16:7-11, 13-15) şi funcţia Lui este că ia locul lui Isus (ca un „alt Mangâietor Sfătuitor”) şi să-L glorifice.
Se poate spune că în Evanghelia după Ioan viitorul este „realizat” în prezent; Isus vine iarăşi la ucenicii Săi prin Duhul Său; ei sunt deja părtaşi la viaţa eternă, iar judecata are deja loc. Totuşi, ar fi greşit să conchidem că în Evanghelia după Ioan activitatea viitoare a lui Dumnezeu este înlocuită de activitatea Lui prezentă. Evanghelia proclamă la fel ca şi restul NT venirea viitoare a lui Isus (14:3; 21:23) şi judecata viitoare a tuturor oamenilor (5:25-29).
Două pasaje găsite în AV (şi în trad. românească) în Evanghelia după Ioan nu fac parte din textul original şi au fost trecute în paranteză în traducerile moderne. Acestea sunt Pericope de Adulteria (7:53-8:11), o întâmplare autentică despre Isus care a fost păstrată în afara evangheliilor sinoptice şi care şi-a croit drum în anumite MS. târzii ale Evangheliei după Ioan, şi explicaţia despre tulburarea apei (5:3b-4), care este omisă în cele mai bune MS.
O problemă specială este ridicată de cap. 21. În timp ce E. C. Hoskyns susţine că a fost o parte integrantă a Evangheliei originale, majoritatea cercetătorilor cred, fie că a fost o adăugire făcută de autor mai târziu (idee mai puţin probabilă), fie că a fost adăugată de altcineva. Argumentul principal este că 20:31 pare să fie concluzia cărţii; unii cercetători consideră că există diferenţe stilistice între cap. 21 şi cap. 1-20, dar după părerea lui C. K. Barrett acestea nu sunt decisive în sine.
Unii cercetători (de ex. R. Bultmann) cred că ordinea prezentă a materialului din Evanghelia după Ioan nu este aceea dată de autor, ci a fost alterată considerabil, probabil prin faptul că foile de papirus au fost combinate într-o ordine greşită. Totuşi, nu există dovezi textuale în sprijinul acestei idei, deşi fenomenul nu este necunoscut în literatura antică. Este clar că variaţiile în ordinea textului găsite în cap. 18 în anumite ms. sunt modificări ulterioare şi Tatian (cca. 170), care a făcut anumite modificări ale ordinii atunci când a combinat evangheliile într-o singură naraţiune, nu vine în sprijinul reconstituirilor moderne. Majoritatea comentatorilor recenţi consideră că Evanghelia are sens aşa cum este.
Au fost făcute încercări, cele mai ample de către R. Bultmann, de a urmări folosirea surselor scrise şi activitatea editorială în Evanghelia după Ioan. Deşi folosirea unor asemenea surse este probabilă, există un acord insuficient cu privire la amploarea lor. Este probabil că Evanghelia a trecut prin câteva etape de compunere şi lucrul acesta face ca analiza să fie extrem de dificilă.
După o perioadă în care Evanghelia după Ioan a fost privită ca o carte elenistă, cele mai apropiate paralele ale sale fiind găsite în iudaismul elenizat, în religiile misterelor şi chiar în filozofia greacă. În prezent este redescoperit cadrul Evangheliei care este în esenţă iudaic.
Multe dovezi au fost găsite în tradiţiile aramaice care stau la baza evangheliilor sinoptice şi a Evangheliei după Ioan (M. Black, An Aramaic Approach to the Gospels and Acts, 1967). La baza Evangheliei după Ioan s-ar putea afla o colecţie aramaică de afirmaţii (ale lui Isus), aramaică fiind limba maternă a lui Isus. În Evanghelia după Ioan ideile sunt exprimate adesea cu ajutorul juxtapunerii sau a paralelismului care sunt specifice literaturii semitice. Toate indicaţiile sunt că Evanghelia după Ioan are un cadru lingvistic aramaic, deşi teoria că a fost scrisă original în aramaică este neconvingătoare.
Aceasta înseamnă că este probabil ca ideile din Evanghelia după Ioan să fie iudaice, aşa cum stau de fapt lucrurile. Deşi există relativ puţine citate, majoritatea ideilor cheie din Evanghelia după Ioan au fost luate din VT (de ex. cuvântul, lumina, păstorul, Duhul, pâinea, viţa, dragostea, mărturia) şi Isus este zugrăvit ca împlinirea VT.
Pot fi găsite şi paralele cu gândirea iudaică contemporane, în special cu iudaismul rabinic ortodox şi este normal ca Isus şi urmaşii Săi să fi fost de acord cu cercetătorii VT din vremea lor şi să fi fost influenţaţi de ei – atât pozitiv cât şi negativ (cf. Ioan 5:39; 7:42). Întrucât iudaismul din Palestina a fost supus influenţelor elenistice timp de aproape două secole, nu este necesar să căutăm o altă sursă de influenţă asupra lui Ioan. Gradul de asemănare dintre ideile din Evanghelia după Ioan şi din scrierile lui Filon din Alexandria a fost estimat în moduri diferite.
Textele iudaice secrate de la Qumran ne ajută de asemenea să completăm cadrul Evangheliei după Ioan, deşi importanţa lor pentru înţelegerea NT tinde să fie exagerată. De obicei este atrasă atenţia asupra dualismului dintre lumină şi întuneric şi asupra speranţelor mesianice găsite în aceste texte, dar rădăcinile acestor idei se află în VT şi este puţin probabil că este necesar să fie postulată o influenţă directă de la Qumran asupra lui Ioan. (Vezi F. M. Braun, RB 62, 1955, p. 5-44; J. H. Charlesworth (ed.), John and Qumran, 1972.)
Alte influenţe formative posibile sunt discutate în detaliu de C. H. Dodd. El respinge pe bună dreptate mandaismul, un sincretism păgân-creştin ale cărui scrieri au apărut mult mai târziu decât Evanghelia după Ioan. Totuşi, el acordă o atenţie considerabilă religiei eleniste a misterelor, descrisă în special în Corpus Hermeticum (*LITERATURA ERMETICĂ); o serie de tratate care, în forma lor prezentă, probabil că provin din Egipt, din secolul al 3-lea. Deşi acestea conţin paralele de idei interesante care demonstrează că Evanghelia după Ioan ar fi putut fi înţeleasă şi de păgâni, nu numai de evrei, este puţin probabil să existe o afiliere strânsă de idei. (Cf. G. D. Kilpatrick în Studies in the Fourth Gospel, ed. F. L. Cross, 1957.)
În secolul al 2-lea a existat un *gnosticism creştin dezvoltat şi trebuie să credem că în secolul 1 a existat o formă oarecare de „pre-gnosticism”, reflectat în polemica din Coloseni şi 1 Ioan. Teoria că Ioan a fost influenţat de ereticii gnostici cărora li se împotriveşte (cf. II., mai sus) a fost propusă de E. F. Scott (The Fourth Gospel, 1908, p. 86-103); mai recent R. Bultmann şi E. Kasemann au argumentat că în Evanghelia după Ioan Isus este prezentat în termenii miturilor gnostice. Părerea lui C. H. Dodd potrivit căreia creştinismul ioanin este complet diferit de gnosticism, în ciuda unui fond comun (op. cit., p. 114) se potriveşte mult mai bine cu faptele reale.
În cadrul începuturilor scrierile lui Ioan ocupă un loc unic şi reprezintă un fir de gândire independent. Totuşi, învăţătura lor este cea a bisericii creştine în general şi diferenţele faţă de scrierile lui Pavel, de pildă, sunt mai mult diferenţe de formă decât de conţinut. (Cf. A. M. Hunter, The Unity of the New Testament, 1943.)
Existenţa Evangheliei după Ioan în Egipt înainte de anul 150 d.Cr. este atestată de Papirusul Ryland 457, cel mai vechi fragment dintr-un manuscris al NT.
Folosirea Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie autoritară alături de celelalte trei este atestată de Papirusul Egerton 2, datat de asemenea înainte de anul 150 (C. H. Dodd, New Testament Studies, 1953, p. 12-52). Evanghelia a fost folosită de Tatian în Diatessaron, iar Irenaeus (cca. 180) vorbeşte despre un canon format din patru evanghelii. Este cert ca Evanghelia după Ioan a fost cunoscută şi folosită în cercurile eretice gnostice – de ex. de Ptolomaeus, un ucenic al lui Valentinus, de Evanghelia lui Petru (cca. 150) şi (cu destul de multă certitudine) de autorul Valentinian al Evangheliei Adevărului. Cunoaşterea Evangheliei după Ioan de către alţi scriitori din această perioadă este dificil de atestat. În scrierile lui Ignatius (cca. 115) şi Iustin (cca. 150-160) există urme de limbaj ioanin, dar nu se ştie cu certitudine dacă aceasta indică dependenţa literară.
Tradiţiile cu privire la autorul Evangheliei după Ioan sunt date de Irenaeus, care spune că Ioan, ucenicul Domnului, a scos Evanghelia la Efeseni Această tradiţie este repetată de Clement din Alexandria (cca. 200) şi în prologul anti-marcionit la Evanghelia după Ioan; totuşi, datarea acestuia în secolul al 2-lea este suspectă. Canonul Muratorian (cca. 180-200) dă o legendă potrivit căreia autorul este apostolul Ioan, iar faptul că autorul a fost apostolul Ioan a fost acceptat de Ptolomaeus. Dar Papias, care a avut acces direct la tradiţiile apostolice, păstrează tăcere în această problemă, iar Policarp, care – potrivit lui Irenaeus – a fost un asociat al lui Ioan, citează Epistolele dar nu şi Evanghelia. Nici lucrarea apocrifă Faptele lui Ioan nu spune nimic despre Evanghelie. La începutul secolului al 3-lea a existat oarecare opoziţie faţă de ideea că autorul a fost apostolul Ioan, probabil datorită faptului că Evanghelia a fost folosită de către gnostici.
VII. Autorul
La sfârşitul secolului al 19-lea ideea că apostolul Ioan a scris Evanghelia a Patra a fost larg acceptată pe baza dovezilor externe de mai sus şi pe baza dovezilor interne. Acestea din urmă au fost formulate de B. F. Westcott şi de J. B. Lightfoot (Biblical Essays, 1893, p. 1-198), care au demonstrat ca Evanghelia a fost scrisă de un evreu din Palestina, de un martor ocular la evenimentele relatate, de un apostol şi, în particular, de apostolul Ioan, care este menţionat ca „ucenicul pe care-L iubea Isus”.
Au fost aduse o serie de argumente împotriva acestui raţionament. Mai întâi, este teoria că *Ioan a murit ca martir la o vârstă tânără, dar această teorie este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea cercetătorilor.
În al doilea rând, pretinsele inexactităţi geografice şi istorice ale lui Ioan sunt aduse ca argumente împotriva faptului că autorul ar fi fost un martor ocular. Totuşi, cele mai recente date arheologice au confirmat într-un mod izbitor exactitatea Evangheliei după Ioan (cf. R. D. Porter, TU 73, 1959, p. 329-337). Cu privire la problema istorică, vezi mai jos.
În al treilea rând, se susţine că apostolul Ioan ar fi fost incapabil să scrie o asemenea Evanghelie. El a fost un om fără educaţie – o părere care îşi găseşte singurul temei inadecvat într-o exegeză dubioasă a textului din Faptele Apostolilor 4:13 şi care ignoră analogii cum este aceea cu Bunyan, căldărarul de la Badforn. Ca apostol nu se poate ca el să fi scris o Evanghelie atât de diferită de celelalte trei – o părere care nu ia în considerare scopul special al Evangheliei după Ioan şi faptul că nici o altă Evanghelie nu a fost scrisă direct de un apostol, ca să avem un termen de comparaţie. Ca evreu el nu ar fi putut stăpâni atât de bine ideile elenistice, aşa cum se vede în Evanghelie – vezi, însă, V., mai sus. În fine, nimeni nu ar putea să fie atât de orgolios încât să se numească pe sine „ucenicul pe care-l iubea Isus” – totuşi, acesta este doar un argument subiectiv (cei care îi dau greutate pot pune folosirea titlului pe seama scribului lui Ioan).
În al patrulea rând, cel mai solid argument este reticenţa cu care biserica a acceptat Evanghelia după Ioan. Credibilitatea lui Irenaeus a fost pusă la îndoială (dar cu o justificare incertă) şi s-a observat că oamenii care ar fi de aşteptat să cunoască Evanghelia după Ioan şi să citeze din ea, nu o fac. Împotriva acestei idei trebuie menţionată slăbiciunea generală a argumentelor bazate pe lipsa menţionării (cf. W. F. Howard, The Fourth Gospel in Recent Criticism and Interpretation, 1955, p. 273) şi faptul că dovezile pentru acceptarea şi folosirea celorlalte trei evanghelii sunt aproape la fel de sumare înainte de perioada în care găsim toate cele patru evanghelii acceptate împreună. În fine, suntem în necunoştinţă completă cu privire la împrejurările publicării Evangheliei după Ioan, cu excepţia unei note sumare din 21:24.
Aşadar, putem considera că suntem îndreptăţiţi să dăm la o parte orice teorie care contestă legătura dintre apostolul Ioan şi această Evanghelie. Avem atunci trei posibilităţi. Întâi, se poate ca Ioan însuşi să fi compus Evanghelia cu ajutorul unui secretar. În al doilea rând, se poate ca un ucenic al lui Ioan să fi folosit memoriile lui Ioan sau o tradiţie ioanină ca bază pentru Evanghelie. A treia posibilitate, care este o variantă a celei de-a doua, ar fi că a existat o „şcoală” ioanină, care ar putea fi legată de S Palestinei, şcoală în care a fost dezvoltată teologia caracteristic ioanină şi ai cărei membri au produs scrierile ioanine. Totuşi, este greu să aducem dovezi decisive în favoarea sau împotriva unei asemenea teorii. (O putem compara cu ipoteza lui K. Stendahl despre o „şcoală a lui Matei”, pentru care dovezile sunt de asemenea şubrede.)
Este dificil să alegem între aceste teorii. Dar tradiţia potrivit căreia Ioan a dictat Evanghelia este larg răspândită (cf. R. V. G. Tasker, TNTC, 1960, p. 17-20) şi poartă semnele autenticităţii. Există temeiuri puternice pentru a susţine o asociere strânsă între apostolul Ioan şi scrierea Evangheliei.
(Vezi de asemenea *IOAN, EPISTOLELE LUI.)
VIII. Provenienţa şi data
Tradiţia veche îl leagă pe apostolul Ioan de Asia Mică şi în special de Efeseni O legătură cu Asia Mică este potrivită pentru Ioan 1-3 şi este necesară pentru Apocalipsa; fie că autorul Apocalipsei este evanghelistul, fie că este un asociat al lui, faptul acesta întăreşte cazul în favoarea Asiei.
Totuşi, nu putem ignora alte locuri care au fost sugerate. Aparenta lipsă de cunoaştere a Evangheliei după Ioan în Asia conferă greutate afirmaţiilor că a fost scrisă în Alexandria: Evanghelia după Ioan a fost folosită aici foarte devreme de către gnostici (vezi de asemenea şi papirusurile), climatul de idei (iudaism elenistic) putea fi considerat propice, iar îndepărtarea Alexandriei ar fi putut explica circulaţia înceată a Evangheliei. Totuşi, nu există nici o tradiţie care să-l lege pe Ioan de Alexandria. S-a propus de asemenea Antiohia, dar fără prea mult succes. Unii au asociat Evanghelia după Ioan cu S Palestinei, ţinând seama de cadrul de idei, dar lucrul acesta confirmă numai faptul că autorul a fost un locuitor al Palestinei.
Evanghelia este datată de obicei în anii 90. Această părere este bazată pe presupusa dependenţă a lui Ioan de evangheliile sinoptice (vezi însă IX, mai jos) şi de caracterul post-paulin al teologiei sale. Deşi nu este necesar să considerăm că Evanghelia după Ioan a depins de teologia paulină, este greu să evităm impresia că nu este o scriere timpurie. Dacă este legată de Efes, trebuie plasată după lucrarea lui Pavel acolo; faptul acesta este confirmat de data Epistolelor 1-3 Ioan, care nu se poate să fi fost înainte de anii 60. Dacă Evanghelia este legată de vreun alt loc de compunere, de ex. Palestina, o dată mai timpurie, este posibilă dar puţin probabilă. Esenţa în disputa cu privire la „cadrul palestinian” este că nu mai este necesar ca data să fie foarte târzie pentru a explica dezvoltarea ideilor. (Cf. J. A. T. Robinson, op. cit., p. 94-106.)
Părerea acceptată până în urmă cu vreo 40 de ani a fost că Ioan a cunoscut evangheliile sinoptice, sau cel puţin Marcu şi Luca, şi că a scris pentru a le corecta, pentru a le completa sau pentru a le înlocui. O critică serioasă a acestei păreri a venit din partea lui P. Gardner-Smith (St. John and the Synoptic Gospels, 1938), B. Noack (Zur Johanneischen Tradition, 1954) şi C. H. Dodd (Historical Tradition in the Fourth Gospel, 1963), care au argumentat că Ioan s-a bazat pe tradiţia orală care a stat la baza evangheliilor sinoptice şi că a scris independent de acestea. Cele mai apropiate puncte de contact sunt între Ioan şi Luca, în special în naraţiunea patimilor, dar este îndoielnic dacă aceasta dovedeşte dependenţa literară; se poate ca Luca să fi avut acces la tradiţiile relatate de Ioan sau se poate chiar să-l fi cunoscut personal pe autor (cf. G. W. Broomfield, John, Peter and the Fourth Gospel, 1934).
Trebuie luate în considerare şi dovezile externe. Informaţiile lui Papias despre Marcu şi Logia provin de la „bătrânul” Ioan, care s-ar putea să fie asociat cu compunerea Evangheliei după Ioan. Clement din Alexandria a scris: „La sfârşit, Ioan, înţelegând că faptele exterioare au fost relatate limpede în Evanghelie, fiind îndemnat de prietenii săi şi inspirat de Duhul Sfânt a compus o Evanghelie spirituală”. Desigur, putem accepta această descriere a Evangheliei după Ioan ca o Evanghelie spirituală şi fără să credem că Ioan a scris-o ca urmare a cunoaşterii celorlalte evanghelii, dar este dificil să credem că el nu a cunoscut deloc conţinutul lor, chiar dacă nu a avut copii ale lor în faţa sa atunci când a scris. Prin urmare, întrebarea rămâne în continuare deschisă.
Se ridică două probleme. Prima este dacă naraţiunile sinoptice şi cea ioanină sunt compatibile unele cu altele şi dacă pot fi încadrate într-o singură relatare. Au fost făcute mai multe încercări de a le combina într-un mod suficient de convingător pentru ca în felul acesta să fie revărsată mai multă lumină asupra tuturor evangheliilor. (E. Stauffer, Jesus and His Story, 1960.) Lucrul acesta este posibil întrucât cele două relatări descriu activitatea lui Isus în perioade diferite şi în localităţi diferite; ideea învechită că evangheliile sinoptice se ocupă prea puţin de lucrarea de slujire lui Isus în Ierusalim (afară de naraţiunea patimilor) este discreditată în prezent. Desigur, trebuie să ţinem cont că nici una dintre evanghelii nu pretinde să dea o naraţiune cronologică exactă, aşa încât o reconstituire detaliată a evenimentelor este imposibilă.
A doua problemă este legată de cazurile în care par să existe contradicţii istorice între evanghelii, inclusiv cazurile în care se susţine că Ioan ar corecta în mod intenţionat informaţiile date în evangheliile sinoptice. Exemple de felul acesta sunt motivul arestării lui Isus (în special, motivul omiterii învierii lui Lazăr din evangheliile sinoptice; vezi un răspuns posibil în J. N. Sanders, NTS 1, 1954-1955, p. 34); data curăţirii Templului; data cinei de pe urmă şi a răstignirii (vezi N. Geldenhuys, Commentary on the Gospel of Luke, 1950, p. 649-670). S-ar putea ca amploarea unor asemenea dificultăţi să fie exagerată, dar trebuie să recunoaştem că există probleme reale la care încă nu au fost găsite răspunsuri. În orice caz, conţinutul naraţiunilor Evangheliei nu este afectat de aceste diferenţe.
Învăţătura atribuită lui Isus în Evanghelia după Ioan se deosebeşte în mod simţitor în stil şi conţinut de aceea din evangheliile sinoptice. Idei familiare cum sunt Împărăţia lui Dumnezeu, demonii, pocăinţa şi rugăciunea lipsesc, şi apar subiecte noi, cum sunt adevărul, viaţa, lumea, statornicia şi mărturia. În acelaşi timp există legături strânse şi complexe între cele două tradiţii şi apar teme comune, de ex. Tatăl, Fiul omului, credinţa, dragostea şi trimiterea. Stilul şi vocabularul sunt de asemenea diferite. În Evanghelia după Ioan nu găsim pilde şi Isus vorbeşte adesea în discursuri lungi sau în dialoguri care nu au paralele în evangheliile sinoptice.
De aceea, mulţi teologi cred că Ioan ne dă propriile sale idei şi meditaţii asupra cuvintelor lui Isus, şi nu ipsissima verba, chiar cuvintele lui Isus. Această concluzie este sprijinită cu tărie de faptul că un stil şi un conţinut similar este găsit în 1 Ioan. Totuşi, afirmaţia aceasta trebuie făcută cu grijă, în primul rând, Evanghelia după Ioan conţine multe afirmaţii care sunt similare ca formă şi conţinut cu afirmaţiile din evangheliile sinoptice (cf. B. Noack, op. cit., p. 89-109; C. H. Dodd, op. cit., p. 335-349) şi care au un drept egal să fie considerate autentice. În al doilea rând, există cel puţin un pasaj în evangheliile sinoptice (Matei 11:25-27) care parcă ar fi copiat din Evanghelia după Ioan şi care este un avertisment împotriva presupunerii facile că Isus din evangheliile sinoptice nu a folosit acelaşi limbaj ca şi Isus din Evanghelia după Ioan. În al treilea rând, aceleaşi vestigii de vorbire aramaică şi aceeaşi aderare la modelele evreieşti de discuţie pot fi întâlnite în Evanghelia după Ioan şi în cele sinoptice.
Astfel, putem spune cu destul de multă încredere că afirmaţiile redate de Ioan au o bază istorică fermă ca fiind cuvintele adevărate ale lui Isus. Totuşi, ele au fost păstrate într-un comentariu al lui Ioan din care pot fi separate numai cu mare dificultate. (Cf. problema din Galateni 2:14 ş.urm.; unde se termină cuvintele lui Pavel adresate lui Petru şi unde începe meditaţia lui asupra lor?) Aceasta nu este o concluzie radicală. Un teolog atât de conservator cum este Westcott, de pildă, a considerat că în Ioan 3:16-21 avem cuvintele lui Ioan şi nu ale lui Isus.
Scopul lui Ioan (vezi II., mai sus) impune ca, cel puţin în schiţa generală, conţinutul Evangheliei după Ioan să fie privit ca istorie; Evanghelia nu ar atinge deloc acest scop dacă Ioan ne-ar da o compoziţie legendară concepută ca să concretizeze propovăduirea bisericii despre Isus ca Mesia, în loc să redea faptele istorice care stau la baza acelei propovăduiri şi care îi conferă autenticitate, (vezi C. F. D. Moule, The Phenomenon of the NT, 1967, p. 100-114.)
S-a sugerat deja că multe dintre dificultăţile prezentate de obicei ca argumente împotriva istoricităţii Evangheliei după Ioan nu sunt nicidecum atât de serioase pe cât se susţine. De fapt, există o tendinţă crescândă de a recunoaşte că Evanghelia după Ioan conţine tradiţii istorice importante despre Isus şi că o înţelegere adecvată a vieţii Lui pământeşti nu poate fi obţinută numai din evangheliile sinoptice (cf. T. W. Manson, BJRL 30, 1947, p. 312-329; A. M. Hunter, According to John, 1968).
Pe de altă parte, impresia generală pe care ne-o dă Evanghelia după Ioan, după ce citim evangheliile sinoptice, este că aici avem o interpretare a vieţii lui Isus şi nu doar o strictă relatare a vieţii Lui. Învăţătura pe care o dă El este diferită şi tabloul personalităţii Lui este de asemenea diferit, în special în ce priveşte conştiinţa Lui de Sine cu privire la Mesianitatea şi Filiaţia Sa. Totuşi, ar fi neînţelept să accentuăm peste măsură aceste diferenţe. Isus nu este mai puţin uman în Evanghelia după Ioan decât în celelalte evanghelii şi chiar „secretul mesianic” din evangheliile sinoptice nu lipseşte complet din Evanghelia după Ioan. F. F. Bruce merge până acolo încât afirmă că nu există nici o discrepanţă fundamentală între Isus din evangheliile sinoptice şi cel din Evanghelia după Ioan (New Testament Documents, 1960, p. 60 ş.urm.).
Aceasta înseamnă că Ioan nu contrazice celelalte evanghelii ci interpretează Persoana care este zugrăvită în ele. În timp ce ceilalţi evanghelişti ne dau o fotografie a lui Isus, Ioan ne dă un portret (W. Temple, op. cit., vezi mai jos, p. xvi). În consecinţă, în lumina a ce s-a spus, Evanghelia după Ioan poate fi folosită ca o sursă de informaţii pentru viaţa lui Isus şi pentru modul în care Ioan interpretează viaţa aceea, chiar dacă este imposibil să le separăm complet pe acestea două. Viaţa pământească a lui Isus nu poate fi înţeleasă pe deplin dacă o separăm de revelaţia de Sine ca şi Domnul înviat al bisericii Sale. Sub inspiraţia Duhului (cf. 14:26; 16:14) Ioan a scos în relief semnificaţia vieţii pământeşti a lui Isus; el interpretează povestirea despre Isus şi, făcând aceasta, el ne dă „adevăratul sens al povestirii pământeşti”, ca să folosim cuvintele lui A. M. Hunter (Introducing New Testament Theology, 1957, p. 129).
BIBLIOGRAFIE
Comentarii asupra textului englezesc: B. F. Westcott, 1882 şi mai târziu (şi asupra textului grec, 1908); E. C. Hoskyns şi F. N. Davey, 21947; W. Temple, 1945; R. H. Lightfoot, 1956; R. V. G. Tasker, TNTC, 1960; G. A. Turner şi J. R. Mantey, 1964; J. Marsh, Pelican, 1968; J. N. Sanders şi B. A. Mastin, BNTC, 1968; R. E. Brown, AB, 1971; L. Morris, NIC/NLC, 1971; B. Lindars, NCB, 1972, ICC, 1928; C. K. Barrett, 1955; R. Schnackenburg, vol. 1, 1968; R. Bultmann, 1971; în limba germană: R. Schnackenburg, HTKNT, vol. 1, 1965 (vezi mai sus); vol. 2, 1971; vol. 3, 1976.
I.H.M.
„Robinson Crusoe” – Daniel Defoe | Recenzie
Am auzit de această carte de la orele de istorie când vorbeam despre scriitori din perioada iluministă şi, cum doresc să citesc cărţi celebre şi de pe timpuri în care Europa era civilizată într-un mod cu totulul aparte, cartea aceasta s-a dovedit a fi pe placul meu.
Romanul este împărţit în 20 de capitole şi dezvoltă o poveste ficţională a unui personaj care a trecut prin aventuri care mai de care mai întortocheate de-a lungul timpului.
Primele capitole dezvoltă două mari idei morale care-l vor însoţi pretutindeni în aventuri pe personajul principal, Robinson Crusoe. Prima idee este aceea că este rău să nesocoteşti sfatul părinţilor, iar a doua este că trebuie să te simţi norocos, dacă Dumnezeu nu te-a lăsat nici bogat, nici sărac, pentru că te-a lăsat fericit.
La 19 ani, Robinson Crusoe, hotărăşte să nesocotească sfaturile părinţilor şi să urmeze visul său de a naviga pe mare în tot felul de aventuri. S-ar putea spune că soarta i-a dat mai mult decât a dorit. Încă de la început nu primea semne pozitive în legătură cu ce-l aşteaptă consecinţele deciziilor sale nebuneşti şi deseori îşi spunea că era mai bine dacă ar fi rămas acasă unde ar fi putut trăi liniştit nelipsindu-i absolut nimic din ce ar avea nevoie, însă, cum vremea se arăta mai prielnică, uita complet de aceste gânduri şi îşi relua călătoriile, în cele din urmă, ajungând rob maurilor din Sale câţiva ani.
Reuşeşte să scape de sub robie şi este salvat de bunătatea unui căpitan care l-a dus în Brazilia şi i-a procurat pământ pe care l-a transformat într-o plantaţie de trestie de zahăr şi tutun câştigând bine de pe urma acesteia.
Nu trece mult timp şi, într-o zi, se iveşte o nouă oportunitate de călătorie pe mare pe care o acceptă în scopul de a-şi cumpăra negri pe care, mai apoi, să-i facă ajutoare pentru plantaţia sa, nesocotind iarăşi sfaturile primite cu multă vreme în urmă din partea părinţilor săi.
Călătoria s-a dovedit mai mult decât neprielnică, atât pentru Robin cât şi pentru cei de la bordul corăbiei, astfel încât, după ce o furtună puternică i-a îndepărtat de la traiectorie, Robin s-a trezit fiind singurul naufragiat pe o insulă nelocuită, dar care, mai târziu, s-a dovedit că într-o altă parte a insulei veneau canibali de pe continent pentru a-şi lua masa. Se pare că naufragiase pe o insulă din Trinidad, însă soarta nu a fost aşa de crudă, deoarece, corabia naufragiase destul de aproape de mal cât să-şi poată lua tot ce a găsit necesar şi să le folosească cât timp va avea nevoie acolo.
Şi-a petrecut 28 de ani pe acea insulă unde a învăţat să-şi procure toate cele necesare traiului său, astfel că, nu i-a lipsit mai nimic şi ducea o viaţă liniştită, până când a descoperit canibalii care veneau uneori pe insulă să mănânce prinzonierii care-i prindeau pe continent. În ultimii trei ani în care a stat pe insulă a salvat un canibal care urma să fie mâncat de vrăjmaşii săi şi pe care l-a făcut servitorul său de nadejde, dezvăţându-l de poftele sale pentru carnea de om.
Salvarea lui Robin a fost salvarea căpitanului unei corăbii a cărei echipaj s-a răzvrătit împotriva sa şi doreau să-l lase pierdut pe insulă, crezând-o nelocuită.După lupte aprigi şi capturarea multor membri ai echipajului, ţinându-i ostatici şi făcându-i să implore făgăduinţă pentru viaţa lor, au pus mâna pe corabie.
Într-un final, se întoarce în Anglia, unde alfă ce s-a ales până la urmă de familia lui. Se regăseşte cu vechiul său prieten, căpitanul care l-a dus în Brazilia când scăpase de mauri pe coastele Africii. Vinde plantaţia din Brazilia de unde scoate o grămadă de bani. Se întoarce şi se stabileşte definitiv în Anglia unde se însoară, are copii, dar este încă în căutare de mici aventuri.
Felul în care se încheie romanul lasă impresia că ar fi putut urma o continuare, însă sunt fericită că nu are, deoarece e posibil să nu fi fost la fel de impresionantă ca această poveste şi îmi permite să visez de una singură la tot felul de idei nebuneşti ce i-ar fi putut trece prin minte lui Robinson în vremea aceea.
Am râs de multe ori citind gândurile sale determinate de ceea ce se întâmpla în jurul său şi m-au binedispus în fiecare dimineaţă în care mi-am reluat lectura.
Este una din cele 10 cărţi pe care le-aş lua într-o călătorie în care nu ştiu dacă m-aş mai întoarce vreodată acasă.
Nota: 10/10
https://filmecartisialtecele.wordpress.com/2013/01/08/robinson-crusoe-daniel-defoe-recenzie/
Top 30 Cele mai frumoase filme creștine
Dacă v-ați săturat de filme cu supereroi, drame lacrimogene și comedii romantice pline de clișee, atunci e timpul să încercați o nouă categorie de filme – filmele creștine. Inspirate din realitate, filmele creștine pot fi urmărite de întreaga familie pentru că ne oferă speranță în momentele de suferință, ne ajută să vedem miracolele din jurul nostru și să nu ne pierdem nicio clipă credința în Dumnezeu.
Am selectat cele mai frumoase filme creștine din istoria cinematografiei, care nu încearcă să convingă pe nimeni, ci mai degrabă prezintă evenimentele prezentate în Biblie, dar și filme despre oameni simpli care își regăsesc credința în urma unor situații dramatice.
Top 30 Cele mai frumoase filme creștine din toate timpurile
1. The Passion of the Christ (2004)
În regia lui Mel Gibson, „Patimile lui Hristos” înfățișează ultimele doisprezece ore din viața lui Iisus din Nazaret, în ziua răstignirii sale pe muntele Golgota, în Ierusalim. Toate personajele din film sunt surprinse vorbind limbile pe care le-ar fi utilizat acum 2000 de ani, respectiv aramaică pentru evrei și latina vulgară pentru romani.
Rolul Fecioarei Maria este interpretat magistral de actrița de origine română Maia Morgenstern.
2. Mary Magdalene (2018)
Acțiunea filmului se petrece în Iudeea, în anul 33 d.Hr. Maria este o tânără credincioasă din satul Magdala, care nu dorește să urmeze tradițiile și destinul femeilor, ci își dorește să fie liberă. După ce a respins o propunere de căsătorie, fratele și tatăl Mariei fac o exorcizare, având convingerea că tânăra este posedată de un demon. Încercând să găsească o soluție, tatăl Mariei îi cere ajutorul lui Iisus, un vindecător ce câștigă faimă printre evreii din zonă, cu discursurile sale despre un regat al păcii și al iubirii. Uimită de carisma, personalitatea și cuvintele lui Iisus, Maria decide să-l urmeze în ciuda opoziției puternice a familiei sale.
În drama „Mary Magdalene”, rolul lui Iisus este interpretat de celebrul actor Joaquin Phoenix.
3. Paul, Apostle of Christ (2018)
Jim Caviezel, care l-a interpretat pe Iisus în filmul „The Passion of the Christ”, joacă de această dată rolul apostolului Luca. “Pavel, apostolul lui Hristos” este povestea epică a lui Pavel, omul care, dintr-un persecutor al bisericii, a devenit cel mai important promotor al acesteia. Filmul prezintă lupta pe care apostolii Pavel și Luca o duc împotriva împăratului roman Nero pentru a lăsa moștenire Evanghelia lui Hristos.
4. Risen (2016)
“Risen / Misterul Înălțării” înfățișează povestea biblică a Învierii, relatată din perspectiva unui ateu. Clavius, un puternic tribun militar roman, și asistentul său, Lucius, au sarcina de a rezolva misterul învierii lui Iisus, care în film poartă numele ebraic, Yeshua. Cei doi trebuie să afle adevărul despre evenimentele ce au urmat răstignirii, astfel încât să infirme zvonurile unui Mesia înviat și să prevină o răscoală în Ierusalim.
5. Full of Grace (2015)
„Full of Grace” este povestea Fecioarei Maria din Nazaret în ultimele sale zile pe Pământ. Maria ajută Biserica aflată la începuturi să își recâștige conexiunea divină cu Dumnezeu.
6. Come Sunday (2018)
Un film original marca Netflix, „Come Sunday” este inspirat de un episod din serialul radio This American Life, care se concentrează asupra episcopului Carlton Pearson. Episcopul a fost ostracizat de propria biserică și declarat eretic după ce a început să predice că Iadul nu există.
7. Silence (2016)
O adevărată capodoperă cinematografică în regia maestrului Martin Scorsese, „Silence: Puterea credinței” aduce în prim-plan povestea a doi misionari portughezi care pornesc într-o călătorie în Japonia secolului al XVII-lea pentru a răspândi creştinismul. În acea perioadă, conducerea japoneză şi elita samurailor erau hotărâte să eradicheze creştinismul. Adepţii erau vânaţi, torturaţi sau ucişi în chinuri groaznice dacă refuzau să renunţe la credinţa în Iisus.
8. Kingdom of Heaven (2005)
„Regatul Cerului” ne prezintă o perioadă tulbure din istoria omenirii – perioada cruciadelor. Punctul de pornire în destinul eroic al lui Balian (Orlando Bloom) îl constituie întâlnirea cu un cruciat, respectiv cavalerul Godfrey de Ibelin (Liam Neeson). Dezvăluindu-i faptul că este tatăl său, Godfrey îi arată lui Balian ce presupune rangul de cavaler și îl cheamă alături de el în Regatul Cerului, în Sfânta Cetate a Ierusalimului. Trecând peste toate obstacolele, Balian înfruntă forțe copleșitoare pentru a-și salva poporul și pentru a-și împlini destinul de cavaler cruciat.
9. Do You Believe? (2015)
O mulțime de suflete, fiecare mișcându-se în direcții diferite, dar toate căutând un miracol. În timp ce viețile lor se intersectează pe neașteptate, fiecare urmează să descopere că există Dumnezeu, chiar dacă încă nu o cred. Când un pastor local este uimit de credința puternică a unui bătrân predicator de la colțul străzii, acesta realizează că adevărata credință necesită întotdeauna acțiune. Această revelație conduce către o călătorie alimentată de credință, care influențează toți credincioșii în moduri pe care numai Dumnezeu le-ar putea orchestra. Filmul ridică o întrebare esențială la care trebuie să răspundem cu toții: crezi în Dumnezeu?
10. The Apostle Peter: Redemption (2016)
Suferind în urma faptului că l-a negat pe Hristos, apostolul Petru și-a petrecut restul vieții încercând să își ispășească păcatele. Acum, când se confruntă cu moarte sigură la ordinul împăratului Nero, Petru are de ales: se va lăsa pradă slăbiciunilor sau se va ridica triumfător în ultimele momente ale vieții sale?
11. The Last Temptation of Christ (1988)
În regia celebrului Martin Scorsese, „Ultima ispită a lui Iisus” a fost un film controversat și chiar blamat de Biserica Catolică, deoarece prezintă evenimentele biblice dintr-o nouă perspectivă și ridică întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Iisus ar fi cedat ispitei? Filmul prezintă povestea perioadei finale din viața lui Iisus, care este înfățișat ca un personaj uman, nu biblic. Nominalizat la Premiile Oscar la categoria Cel mai bun regizor, „The Last Temptation of Christ” îl aduce în rolul lui Iisus pe celebrul actor Willem Dafoe. Filmul este inspirat de de romanul omonim scris de Nikos Kazantzakis.
12. Apostle Peter and the Last Supper (2012)……………………………………………………………………………………………. Cont. AICI-https://www.b24fun.ro/filme-crestine/
Angajat al Administrației Biden travestit ce practică perversiuni sexuale cu bărbați în rol de patrupede
Scris de: ZIUA NEWS
https://www.ziuanews.ro/stiri/angajat-al-administra-iei-biden-travestit-ce-practic-perversiuni-sexuale-cu-b-rba-i-n-rol-de-patrupede-1568561
Sam Brinton – care a ținut „prelegeri” despre perversiuni sexuale în diverse campusuri universitare – a fost angajat ca adjunct al asistentului secretarului pentru Gestionarea Combustibilului Uzat și a Deșeurilor din cadrul Biroului pentru Energie Nucleară.
Sam Brinton mai este cunoscut și sub numele de „Sister Ray Dee O’Active”, o identitate despre care spune că ar fi alter ego-ul lui de „regină” travestită. „Sam și-a purtat pantofii cu toc în Congres, pentru a-i consilia pe legiuitori cu privire la politica nucleară, și la Casa Albă, unde le-a făcut recomandări președintelui Obama și lui Michelle Obama pe teme LGBT”, se arată în biografia de pe site-ul său. Mai mult, Brinton a acordat interviuri în care vorbește despre „jocuri de rol fetișiste”.
Într-un interviu, Brinton explică modul în care joacă rolul unui „dresor” de „cățeluși”. „De fapt, întâmpin dificultăți atunci când trecem de la jocul de-a cățelul la sex”, a explicat Brinton. „Ca de exemplu: ‘Nu, nu pot să te pun să scâncești așa când facem sex’, pentru că nu vreau să amestec lumile între ele. Este interesant, pentru că el nu trebuie să iasă din rolul de cățel pentru ca eu să pot face sex cu el. Însă eu, personal, trebuie să scap de percepția că el este un cățeluș. Dar apoi îl tratez în continuare ca și cum ar fi supusul meu.” Noul angajat al lui Biden este de părere că astfel de practici ar trebui să fie normalizate. „Unul dintre cele mai dificile lucruri legate de faptul că sunt un „dresor” este că, sincer, am întâlnit oameni care m-au întrebat: „Stai puțin, faci sex cu animale?”. a spus Brinton. „Ei cred că este ceva abuziv, că este vorba de a profita de cineva care poate nu este capabil să aibă un comportament la nivelul responsabilității umane… Cealaltă percepție greșită este că aș fi avut un trecut foarte ciudat, de exemplu, că aș fi suferit vreo traumă oribilă în copilărie care m-a făcut să îmi placă să fac sex cu animale.” Brinton a ținut, de asemenea, prelegeri despre perversiuni sexuale în mai multe campusuri universitare, inclusiv un curs la Universitatea Wisconsin-Stout cu tema „Fizica perversiunii”, pe 7 martie 2018.
Într-o fotografie de la o „prelegere” ținută la Universitatea Nebraska din Omaha, Brinton apare îmbrăcat în rochie între trei bărbați îngenuncheați, purtând măști din piele imitând capete de câini.