Creştini de pretutindeni, Dumnezeu nu are nevoie de credinţa, de pocăinţa voastră, de smerenia, neprihănirea, iertarea, dragostea, slujirea „creştinească” a celor nenăscuţi ( Ioan,cap.3)din nou… Dacă nu vă dezbrăcaţi de satan, de zdrenţele evlaviei voastre, de cârpelile bunătăţii voastre… Dacă nu vă descălţaţi de năravurile şi proastele voastre obicee, prin botezul în moartea Lui Transformatoare/Purificatoare (Rom. cap.6), pentru a umple Noul „Butoi” al inimii voastre (Mat.9/16-17) cu Plinătatea Duhovnicească ; Dacă nu vă lepădaţi complet de…” bunătăţile, frumuseţile şi sfinţeniile ” voastre, pentru a intra săraci în „Corabia Cristică”, nici n-o să vedeţi, măcar de departe- Împărăţia Cerurilor… Lui nu-i trebuie neprihănirea, aurul, pomenile sau câştigurile voastre, căci ale Lui sunt TOATE… „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos.Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi…” (Fil.3/7-15)

  Ca sa poata fura…Ludovic Orban spune că banii bucureştenilor au fost sifonaţi pe pomeni …Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula(Pentru a-si educa votatori /neganditori iata ) Cum a umplut PSD = ciuma roşie România de hoţi şi mafioţi? Acceptând frauda din sistemul de învăţământ…Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ …Cum faceau PSD-istii propaganda politica in scoli…Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă…Amintiri din Gulag (I)…Cum au falimentat rusii, prin intermediul ciumei rosii, economia Romaniei in punctele ei forte…Cu banii furati de mafiotii PSD-isti, sunt platiti postaci care reclama postarile antiPSD la Facebook
3d
Definiție- Acelasi Dumnezeu …A doua venire a lui ChristosAntichrist ArmaghedonApocalipsa, Trâmbiţe şi Probleme Mileniste Apologetică Don K. Preston; Inspirația și a Doua Venire a lui Christos Hermeneutică David B. Curtis; A fost şters de pe pământul celor vii- Suferinţele Domnului-Benjamin Curtis Greenman; Voi, cei care treceţi pe lângă… oamenii de pe Golgota-Rainer Imming…Trădat de un prieten… David R. Reid; Trădarea şi luarea în captivitate a Domnului- Fritz von Kietzell; Suferinţele Domnului, Marcu 14.17-50- John Nelson Darby; Strigătul lui Hristos suferind,Psalmul 22.1-3- William John Hocking…Adunarea ca Mireasă a lui Hristos, de  Christian Briem; Șapte caracteristici ale Miresei lui Hristos, scris de :   Zac Poonen78Omul durerii-Frederick Charles Jennings; Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1) Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot- Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos, Isaia 63.9; Psalmul 69- Dirk Schürmann; Crucea Domnului Isus-Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu- James Boyd; Crucea câştigă inima noastră- Psalmul 22.1- Charles Henry Mackintosh; Când s-a rupt perdeaua … Matei 27.51,52- Walter Thomas Turpin; Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră? Luca 23- Walter Thomas Prideaux Wolston; A fost şters de pe pământul celor vii- Suferinţele Domnului- Benjamin Curtis Greenman; Capcana fariseilor (1) -Matei 23 – Introducere-(8) Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere- Stephan Isenberg…
ki

hd99

Votanti PSD

gf

uuuuu

 aa - Copy

 
scris de :   Zac Poonen

În Proverbe 8:1,27, Mirele este numit “Înțelepciune”. Iar apoi, în capitolul următor, Mireasa este și ea numită “Înțelepciune” (Proverbe 9:1), deoarece ea este una cu Mirele ei sub toate aspectele și are Numele Lui (“Înțelepciune”) scris pe frunte – fiind o biruitoare la fel cum a fost Mirele ei (Apocalipsa 3:12,21 și 14:1). În Proverbe capitolul 9, vedem contrastul clar dintre Mireasă și Femeia curvă. În primele 12 versete ale acestui capitol, Mireasa îi invită pe toți cei nechibzuiți să se întoarcă de la căile lor nechibzuite, să renunțe la compania lor păcătoasă (versetul 6), și să învețe frica de Domnul, care este începutul înțelepciunii (versetul 10). În ultimele 6 versete ale acestui capitol, citim despre chemarea pe care o face Femeia curvă. Mulți răspund la chemarea ei și ajung în moarte spirituală (versetul 18). Citim acolo că Mireasa (Înțelepciunea) își zidește casa pe ȘAPTE STÂLPI. Acești șapte stâlpi ne sunt enumerați în Iacov 3:17, iar biserică adevărată este zidită pe ei. Prin aceste caracteristici, putem identifica Mireasa lui Hristos oriunde:

1. Curăția: Primul şi cel mai important stâlp din biserica adevărată este curăția. Acesta nu este un stâlp gol pe dinăuntru, având doar o curăție exterioară. Nu. Este în întregime solid. Este curăția inimii şi creşte adânc în inimă din sămânţa fricii de Dumnezeu. Nu prin creiere deştepte, ci prin inimi curate se zideşte adevărata biserică a lui Hristos. Nu putem zidi biserica dacă nu avem revelaţie spirituală despre Dumnezeu şi căile Lui – şi numai celor cu inima curată li se va permite să-L vadă pe Dumnezeu în inimile lor (Matei 5:8).

2. Pacea: Neprihănirea şi pacea merg întotdeauna împreună. Ele sunt perechi. Împărăţia lui Dumnezeu este neprihănire şi pace (Romani 14:17). Adevărata înţelepciune nu este niciodată argumentativă sau certăreaţă. Nu se înverşunează. Menţine relaţii armonioase cu toată lumea, atât cât este posibil. Este imposibil să te cerţi cu un om plin de înţelepciune Divină, căci un astfel de om este unul paşnic. Poate că este ferm şi poate că este dispreţuit de cei compromițători, dar el este întotdeauna un pacifist. Isus le-a spus ucenicilor Săi ca, atunci când vor călători să predice evanghelia, să stea numai în casa “unui fiu al păcii” (Luca 10:5-7). Noi trebuie să fim oameni ai păcii dacă vrem să zidim casa lui Dumnezeu.

3. Blândeţea: Mireasa lui Hristos este întotdeauna corectă în raport cu ceilalţi, blândă, răbdătoare, îndurătoare şi respectuoasă. Nu este niciodată dură sau aspră, ci întotdeauna atentă cu sentimentele altora. Când biserica este susţinută de acest stâlp, ne vine uşor să ne suportăm unii pe alţii – chiar dacă unii sunt mai lenți în a înțelege anumite lucruri sau sunt lipsiţi de rafinament în comportament. Începem să realizăm că problema nu este de fapt lipsa de rafinament a fratelui sau surorii noastre, ci nerăbdarea care locuieşte în noi. Şi ajungem astfel să luptăm cu inamicul real – viaţa Sinelui nostru – şi nu cu fraţii sau surorile noastre.

4. Disponibilitatea renunţării la sine: Acela care nu poate primi mustrarea şi îndemnul, sau care gândește că a trecut dincolo de acest nivel, e ignorant în adevăratul sens al cuvântului, chiar dacă e vorba despre un bătrân al bisericii sau un bătrân de zile (Vezi Eclesiastul 4:13). În special în India, mulţi oameni au ideea păgână că „oamenii mai bătrâni sunt mai înţelepţi”. Poate fi adevărat în ceea ce priveşte lucrurile pământeşti dar categoric nu în privinţa chestiunilor spirituale. Isus n-a ales pe nici unul dintre oamenii vârstnici din sinagogi ca să fie apostolii Lui. El a ales bărbaţi tineri. Oamenilor mai vârstnici din biserică le vine deseori greu de acceptat îndemnul din partea unui frate mai tânăr, care poate că este chiar prezbiter în acea biserică şi care e de asemenea mult mai evlavios. Dar această atitudine se datorează mândriei lor. Aceia care sunt dispuşi să primească sfaturi de îndreptare devin înţelepţi (Proverbe 13:10). Aşadar, acolo unde fraţii şi surorile sunt doritori să primească îndemn şi îndreptare, se va zidi o biserică cu adevărat glorioasă. Omul înţelept îi iubeşte pe aceia care îl îndeamnă cu credincioşie şi le va căuta cu ardoare tovărăşia. “Supuneţi-vă unii altora” (Efeseni 5:21) sunt cuvintele scrise pe acest stâlp.

5. Plinătatea de îndurare şi de roade bune: Mireasa lui Hristos este plină de îndurare – nu doar ocazional milostivă. Nu îi este deloc greu să ierte din inimă, liberă şi bucuroasă. Nu-i judecă și nici nu-i condamnă pe alţii, ci mai degrabă manifestă compasiune faţă de ei la fel ca Mirele ei. Această milă nu este doar o atitudine mentală, ci una care îşi găseşte expresia în roadele bune pe care le produce în faptele ei. Ea face bine în toate modurile posibile, cât mai multor oameni, de fiecare dată când poate.

6. Statornicia: Un frate care are înţelepciune Divină va fi liber de toată strâmbătatea. El este din toată inima pentru Domnul, este un om neprefăcut, care urmărește un singur scop și este lipsit de îndoieli și ezitări. Nu este duplicitar, ci puternic în credinţa sa în Dumnezeu, nu se uită la propria slăbiciune, ci la promisiunile lui Dumnezeu. Un astfel de frate ştie că biruinţa asupra tuturor păcatelor conştiente este posibilă aici şi acum. Este o persoană de nădejde – în care te poţi încrede oricând că-şi va ţine cuvântul. Este statornic şi de neclintit. Nu-l poţi face să-şi devieze convingerile sau să se compromită în vreun aspect. Este drept şi vertical ca o vergea.

7. Eliberarea de făţărnicie: Mireasa are mai multă mulţumire spirituală în interior decât pot alţii vedea la exterior. Viaţa sa ascunsă este mai bună decât opiniile altora cu privire la viaţa sa exterioară. Acest lucru este exact opusul “adulterei spirituale” sau ‘Femeii curve’, a căror aşa-numită spiritualitate este menită doar pentru a primi onoarea oamenilor. Ceea ce are ea de fapt este ‘religiozitate’ iar nu spiritualitate adevărată. Mireasa veghează la gândurile ei lăuntrice, la motivele şi atitudinile ei mult mai mult decât la cuvintele şi acţiunile ei exterioare. Ea tânjeşte după aprobarea lui Dumnezeu peste viaţa ei lăuntrică şi nu-i pasă deloc de aprobarea oamenilor pentru viaţa sa exterioară. Prin acest test, fiecare dintre noi putem cunoaşte dacă suntem parte a Miresei sau a Femeii curve.

Mireasa lui Hristos are sămânţa înţelepciunii implantată în inima ei şi astfel, va vedea dezvoltarea acestor trăsături în ea an de an. Deşi este încă departe de a fi perfectă, ea perseverează înainte şi creşte către perfecţiune.

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos

 Christian Briem

Mireasa pământească

Adunarea ca Mireasă a lui Hristos nu este amintită în Vechiul Testament. Numai în Noul Testament este dezvăluit acest adevăr preţios, că Adunarea este Mireasa lui Hristos, soţia Mielului. Faptul că şi în Vechiul Testament se vorbeşte în unele locuri despre o mireasă, nu trebuie să ne conducă la concluzia falsă, că acolo ar fi vorba despre Adunare. Lucrurile se aseamănă cu „sfeşnicul“ şi cu „casa lui Dumnezeu“.

În vremurile Vechiului Testament, Israel era purtătorul responsabil al luminii lui Dumnezeu înaintea lumii, dar astăzi este Adunarea. Acest lucru nu înseamnă însă că Israel ar fi Adunarea sau că Adunarea ar fi Israel. Dumnezeu S-a revelat în Vechiul Testament doar în mod fragmentar, parţial, dar acum în creştinism, S-a făcut cunoscut pe deplin în Domnul Isus, când El „ne-a vorbit în Fiul“ (Evrei 1:2 ). Un astfel de glas nu s-a auzit niciodată în Vechiul Testament!

În Israel exista şi un templu vizibil, care era casa lui Dumnezeu în acea vreme. Casa lui Dumnezeu astăzi, Adunarea Dumnezeului Celui viu, include o asemenea apropiere faţă de Dumnezeu, o asemenea intimitate cu El, cum nu era posibil în vremurile dinainte. Şi faptul că cei dintre naţiuni nu mai sunt acum „străini şi fără drept de cetăţenie“, ci „împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:19 ), este o taină, care nu le-a fost descoperită fiilor oamenilor din generaţiile trecute. În ceea ce priveşte „mireasa“, Domnul Isus va avea o mireasă pământească şi una cerească. Relaţiile şi binecuvântările cereşti se află cu mult deasupra celor ale miresei pământeşti.

Despre mireasa pământească proroceşte printre alţii şi Isaia, când spune: „Cum se uneşte un tânăr cu o fecioară, aşa se vor uni fiii tăi cu tine; şi cum se bucură mirele de mireasa lui, aşa Se va bucura Dumnezeul tău de tine“ (capitolul 62:5). Şi în primul verset al aceluiaşi capitol spune clar despre cine vorbeşte: despre Sion, despre Ierusalim. Ierusalimul va fi mireasa pământească a lui Hristos. Din cauza necredinţei ei, El a trebuit să o dea la o parte pentru o vreme. „Câteva clipe te părăsisem, dar te voi primi înapoi cu mari îndurări. Într-o izbucnire de mânie, Îmi ascunsesem o clipă faţa de tine, dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică“, zice Domnul, Răscumpărătorul tău“ (Isaia 54:7-8 ).

Atunci se va sfârşi vremea văduviei ei, „căci Creatorul tău este soţul tău: Domnul oştirilor este Numele Lui“ (versetul 5).

Dacă fiii lui Core, în „Cântarea despre dragoste“, cântă frumuseţea împărătesei „împodobită cu aur de Ofir“ (Psalmul 45 ), atunci ei vorbesc de asemenea de rămăşiţa din Israel care va fi reabilitată în zilele viitoare. Şi cu ce cuvinte mişcătoare descrie Solomon în Cântarea Cântărilor preţuirea mirelui pentru mireasa sa şi durerosul proces de reabilitare morală a acestei rămăşiţe! Înainte ca Ierusalimul să poată ocupa locul de onoare la dreapta Împăratului, a Domnului, rămăşiţa poporului trebuie să treacă prin încercări serioase: „Nu vă uitaţi că sunt aşa de negricioasă, căci m-a ars soarele“; „Păzitorii care dau ocol cetăţii m-au întâlnit, m-au bătut, m-au rănit“ ( 1:6 5:7 ).

Dar nu numai „împărăteasa“, care nu se referă la naţiune, ci la Ierusalim, va fi restabilită, ci şi întreaga naţiune va fi pusă în legătură cu Domnul, „Soţul“ ei. Despre aceasta vorbeşte profetul Osea: „În ziua aceea“, zice Domnul, „Îmi vei zice: „Soţul meu!“ Te voi logodi cu Mine în credincioşie“ (capitolul 2:16-20). Fericită perspectivă pentru această naţiune vinovată!

Nu, Dumnezeu nu a lepădat Israelul pentru totdeauna. Acum o parte din Israel este împietrit, până va fi intrat numărul deplin al neamurilor; dar odată „tot Israelul va fi mântuit“ (Romani 11:25-26 ). Atunci vor intra şi ei sub graţiere şi toate acestea pe baza lucrării împlinite a lui Hristos, Domnul nostru. Lăudat fie minunatul Său Nume pentru aceasta!

Atragem încă o dată atenţia asupra faptului că niciunul din locurile amintite sau în nici una din cărţile Vechiului Testament nu este vorba de Adunare şi nici în Cântarea Cântărilor. Putem însă să socotim aplicaţii preţioase pentru relaţia noastră faţă de Domnul; căci dacă deja relaţiile Domnului faţă de mireasa Sa pământească sunt atât de intime şi preţioase, cum trebuie să fie atunci cele faţă de mireasa Sa cerească! Locurile însă vorbesc despre Israel şi nu despre Adunare. Pentru a afla partea Adunării, trebuie să ne îndreptăm exclusiv spre Noul Testament, şi acest lucru vrem să-l facem acum.

Un mărgăritar de mare preţ

În Matei 13 ne sunt prezentate şapt……………………………………

Tu nu te vei scufunda
Marcu 4.35-41

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Marcu 4.35-41

Marcu 4.35-41: Şi, în ziua aceea, când s-a făcut seară, le-a spus: „Să trecem dincolo!” Şi, dând drumul mulţimii, ei L-au luat, aşa cum era, în corabie. Dar erau şi alte corăbii cu El. Şi s-a făcut o furtună puternică de vânt şi valurile loveau în corabie, încât era aproape să se umple. Şi El era la cârmă, dormind pe căpătâi. Şi ei Îl trezesc şi-I spun: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” Şi, trezindu-Se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Linişte! Taci!” Şi vântul a stat şi s-a făcut linişte mare. Şi le-a spus: „Pentru ce sunteţi fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” Şi s-au temut cu mare teamă şi ziceau unii către alţii: „Cine deci este Acesta, că şi marea şi vântul ascultă de El?” (Marcu 4.35-41)

Nevoia omului oferă lui Dumnezeu ocazia de a ajuta. Acesta este un adevăr, de care noi toţi cu siguranţă nu ne îndoim. Şi cu toate acestea deseori, când ajungem în necaz şi nevoi, suntem aşa de puţin pregătiţi să ne bazăm pe ajutorul lui Dumnezeu. A rosti sau a auzi un adevăr este cu totul altceva decât a practica puterea acestui adevăr. Să spui că Dumnezeu este puternic, ca să ne păzească în furtună, atunci când marea este liniştită este cu totul altceva decât să arăţi credinţă faţă de această putere, atunci când în jurul nostru furtuna face ravagii. Şi cu toate acestea Dumnezeu este totdeauna Acelaşi, Acelaşi în furtună şi Acelaşi când vântul este liniştit, Acelaşi în boală şi sănătate, în dificultăţi şi în linişte, în sărăcie şi în belşug – «Acelaşi ieri şi azi şi în veşnicie» – Acelaşi, pe care credinţa în toate împrejurările şi în toate timpurile se poate rezema, de care se poate agăţa şi pe care se poate sprijini.

Dar vai, deseori ne aflăm în necredinţă. În aceasta este cauza slăbiciunii noastre şi a eşecului nostru. Noi suntem consternaţi şi nervoşi, când ar trebui să fim liniştiţi şi plini de încredere; privim la împrejurări, când ar trebui să privim la Dumnezeu; facem semn tovarăşilor noştri, ca să ne ajute (Luca 5.7), când ar trebui «să privim la Isus». În felul acesta pierdem mult şi dezonorăm pe Domnul în căile noastre. Fără îndoială, sunt puţine lucruri de care trebuie să ne smerim mai profund decât de înclinaţia noastră de a nu ne încrede în Domnul, atunci când avem parte de greutăţi şi ispite. Prin această neîncredere în Domnul Isus Îi întristăm inima; căci neîncrederea răneşte totdeauna o inimă iubitoare. Să ne gândim de exemplu la scena dintre Iosif şi fraţii lui din Geneza 50.15-18: «Şi când fraţii lui Iosif au văzut că tatăl lor a murit au zis: „Poate că Iosif ne va urî şi ne va întoarce tot răul pe care i l-am făcut.” Şi au trimis la Iosif, zicând: „Înainte de a muri, tatăl tău a poruncit, zicând: Aşa să-i spuneţi lui Iosif: ,Te rog, iartă acum vina fraţilor tăi şi păcatul lor, pentru că ţi-au făcut rău’. Şi acum, iartă, te rugăm, vina robilor Dumnezeului tatălui tău.” Şi Iosif a plâns când i-au vorbit ei.» – Aceasta era o răsplată tristă pentru toată dragostea şi harul şi grija plină de afecţiune pe care Iosif cel jignit le-a dovedit-o. Cum puteau ei să creadă, că el, cel care de bună voie şi pe deplin i-a iertat şi le-a cruţat viaţa, atunci când ei erau cu totul sub puterea lui, după atâţia ani de bunătate ar putea să se arate că are sentimente de răzbunare faţă de ei? Era o nedreptate dureroasă, şi de aceea nu a fost de mirare, că «Iosif a plâns când i-au vorbit ei». Ce răspuns la teama lor şi la suspiciunea lor nedemnă! Un râu de lacrimi – însă aşa este dragostea. «Şi Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi; sunt eu în locul lui Dumnezeu? Voi, în adevăr, aţi gândit rău împotriva mea, dar Dumnezeu a gândit spre bine, ca să facă aşa cum este astăzi, să păstreze viaţa unui mare popor. Şi acum, nu vă temeţi; vă voi hrăni pe voi şi pe copiii voştri.” Şi i-a mângâiat şi le-a vorbit inimii» (Geneza 50.19-21).

Aşa a fost cu ucenicii, după cum vom vedea. Ucenicii sărmani au ajuns într-un necaz foarte mare. Mintea lor nu le mai poate ajuta. O furtună puternică – corabia plină cu apă – Domnul adormise. Acesta era realmente un moment care i-a pus la probă, şi dacă ne uităm la noi înşine nu trebuie să ne mirăm de teama şi neliniştea ucenicilor. Nu se poate presupune că noi în locul lor am fi făcut mai bine. Totuşi putem vedea ce le lipsea. Istorisirea a fost scrisă spre învăţătura noastră, şi noi trebuie s-o studiem, ca să găsim ce se cuprinde în ea pentru noi.

Privit în linişte, nimic nu este mai absurd şi mai neînţelept ca necredinţa. În scena pe care o studiem, această absurditate este evidentă; căci ce era mai lipsit de înţelepciune decât să crezi că ar fi fost posibil ca corabia să se scufunde cu Fiul lui Dumnezeu la bord? Şi tocmai de aceasta se temeau ei. Probabil că în acest moment nu s-au gândit la Fiul lui Dumnezeu. Ei s-au gândit la furtună, la valuri, la corabia plină cu apă, şi după judecata omenească ei erau pierduţi fără speranţă. Aşa este inima necredincioasă, care totdeauna caută deducţii logice. Ea priveşte totdeauna la împrejurări şi exclude pe Dumnezeu. Credinţa dimpotrivă priveşte numai la Dumnezeu şi exclude împrejurările.

Ce diferenţă! Credinţa este fericită şi în nevoia cea mai mare, şi anume de aceea, pentru că ea ştie, că Dumnezeu foloseşte o astfel de ocazie, ca să mângâie şi să ajute. Este bucuria ei să stea liniştită în Dumnezeu şi ea se bucură că Dumnezeu găseşte ocazii ca să-Şi poată desfăşura gloria. Aşa este credinţa. Putem liniştiţi spune, că ea ar fi făcut pe ucenici capabili ca în furtună să se culce alături de Domnul şi să doarmă. Necredinţa dimpotrivă i-a neliniştit; ei nu se puteau odihni şi din cauza temerilor lor lipsite de credinţă au trezit chiar şi pe Domnul binecuvântat din somnul Său! Obosit din cauza lucrării permanente, El avea câteva clipe să Se odihnească în timp ce corabia traversa lacul. El ştia ce era oboseala; El a venit aici jos în toate împrejurările noastre. El a cunoscut sentimentele noastre şi toate slăbiciunile noastre. El, «Cel care a fost ispitit în toate ca şi noi, dar fără păcat», a fost în acele momente ca Om şi ca Om a dormit pe o pernă şi a fost clătinat de valurile lacului. Furtuna a lovit corabia şi valurile se prăvăleau peste ea, cu toate că Creatorul în Persoană era la bord în acel Om obosit şi care dormea.

Taină profundă! El, Cel care a făcut lacul şi putea să ţină vânturile în mâna Sa atotputernică, stătea culcat în partea dinapoi a corăbiei şi a permis lacului şi vântului să-L trateze aşa de brutal, ca şi cum ar fi fost un om obişnuit. Aceasta era prezentarea naturii umane a Domnului nostru. El era obosit. El dormea, şi a fost aruncat încoace şi încolo pe valurile lacului, pe care mâinile Sale l-au făcut. Iubite cititor, opreşte-te şi gândeşte-te la această realitate minunată! Nici o vorbire, nici o peniţă nu poate reda corect o astfel de scenă. Noi nu o putem explica suficient; putem numai să ne uimim şi să adorăm.

Dar aşa cum am spus, necredinţa a trezit pe Domnul din somnul Lui. «Şi ei Îl trezesc şi-I spun: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?» Ce întrebare! «Nu-Ţi pasă?» Cât de mult trebuie să fi rănit aceasta inima plină de sentimente a Domnului Isus! Cum puteau ei să gândească, că El a rămas indiferent în neliniştea şi pericolul lor? Cât de complet au pierdut ei din ochi dragostea Sa – ca să nu mai vorbim de puterea Sa -, dacă au putut spune: «Nu-Ţi pasă că pierim?»

Şi totuşi, nu vedem noi în aceasta oglindit propriul nostru chip? Cât de des oftează inimile noastre în clipe de apăsare şi necaz, chiar dacă buzele noastre nu rostesc: «Nu-Ţi pasă?» Probabil suntem legaţi la pat printr-o boală şi dureri şi ştim că un cuvânt de la Dumnezeul puterii poate să ne facă sănătoşi pe deplin – şi totuşi acest cuvânt nu este rostit. Sau probabil suntem în nevoie din cauza hranei zilnice şi ştim că argintul şi aurul şi toate animalele de pe pământ aparţin lui Dumnezeu – da, că comorile universului sunt în mâna Sa -, şi totuşi zilele trec una după alta, fără ca nevoia noastră să fie înlăturată. Cu alte cuvinte, călătorim aici peste ape adânci, furtuna vuieşte, val după val se ridică peste corăbioara noastră, am ajuns în nevoie stringentă, cunoştinţa noastră nu este suficientă să ne ajute şi inimile noastre sunt deseori pregătite să pună întrebarea îngrozitoare: «Nu-Ţi pasă?» Acest gând este foarte umilitor. Gândul că noi prin necredinţa noastră şi lipsa de încredere deseori rănim inima iubitoare a lui Isus ar trebui să ne umple cu cea mai profundă pocăinţă.

Şi apoi lipsa de înţelepciune a necredinţei! Cum ar putea El, Cel care Şi-a dat viaţa pentru noi, a părăsit gloria Sa şi a venit în lumea aceasta plină de trudă şi suferinţă ca să moară pe cruce moartea ruşinoasă, ca să ne elibereze de mânia veşnică, să omită să îngrijească de noi? Şi totuşi noi înclinăm să ne îndoim şi devenim aşa de uşor nerăbdători în încercări mici, uitând că încercarea adevărată, de care noi ne temem aşa de mult şi sub care suspinăm aşa de mult, este cu mult mai preţioasă decât aurul. Cu cât adevărata credinţă este încercată mai mult, cu atât mai luminoasă străluceşte şi drept urmare încercarea este, chiar dacă este aspră, totuşi foarte potrivită să facă credinţa să se reverse în laudă şi preamărire faţă de Acela care nu numai că a dat credinţa dar care şi o lasă să treacă prin creuzetul încercării, supraveghind-o fără încetare şi neobosit.

Dar sărmanii ucenici au eşuat în acest moment al încercării. Încrederea lor a dispărut, şi au trezit pe Domnul cu întrebarea nedemnă: «Nu-Ţi pasă că pierim?» Ah, ce creaturi suntem noi oamenii! Suntem înclinaţi ca la o singură încercare, care ne iese în cale, să uităm mii de dovezi ale dragostei. – David a spus: «Într-o zi voi muri prin mâna lui Saul», şi totuşi, cât de cu totul altfel au decurs lucrurile! Saul a căzut pe muntele Ghilboa şi David a fost înălţat pe tronul lui Israel. Ilie a fugit de atacurile Izabelei, şi ce s-a întâmplat? Izabela a fost fărâmată în bucăţi pe pardoseala de piatră şi Ilie a fost înălţat la cer într-un car de foc. Tot aşa şi aici: ucenicii credeau că sunt pierduţi cu Fiul lui Dumnezeu la bord, şi care a fost rezultatul? Furtuna a amuţit, şi lacul a devenit liniştit prin glasul care la început a dat naştere la valuri. «Şi, trezindu-Se, a mustrat vântul şi a spus mării: „Linişte! Taci!” Şi vântul a stat şi s-a făcut linişte mare.»

Ce plinătate de har şi maiestate! În loc să ameninţe pe cei care I-au deranjat liniştea, El a mustrat vântul şi lacul, care i-a speriat. Aşa a răspuns El la întrebarea lor: «Nu-Ţi pasă?» Ce Domn binecuvântat! Cine nu ar vrea să se încreadă în Tine? Cine nu ar vrea să se închine Ţie pentru harul Tău îndelung-răbdător şi dragostea Ta care niciodată nu mustră?

Este ceva desăvârşit de frumos în felul cum Domnul nostru trece fără efort din liniştea omenescului desăvârşit în activitatea Dumnezeirii adevărate. Ca Om dormea obosit de lucru pe o pernă, şi ca Dumnezeu Se ridică şi cu vocea Sa atotputernică linişteşte furtuna şi lacul.

Astfel era Isus Dumnezeu adevărat şi om adevărat, şi tot aşa El este încă şi acum gata să aline nevoia poporului Său, să ridice pe cei doborâţi şi să mângâie pe cei fricoşi. Să ne încredem Lui totdeauna în simplitate şi copilăreşte. Noi nu avem nici o idee cât de mult pierdem dacă nu ne rezemăm zilnic pe braţul lui Isus şi nu luăm de la El sfat şi ajutor. – Vom fi foarte uşor speriaţi. Orice adiere de vânt, orice val, orice nor ne nelinişteşte şi ne îngrozeşte. În loc să ne aşezăm liniştiţi şi să ne odihnim lângă Domnul nostru, suntem plini de groază şi consternare. În loc să folosim furtuna ca o ocazie să ne arătăm încrederea noastră în El, o luăm ca prilej să-L întristăm prin îndoiala noastră. De îndată ce se arată o greutate neînsemnată, ne temem că pierim, cu toate că El ne-a asigurat că fără voia Lui nici un păr nu va cădea de pe capul nostru. El ne poate spune şi nouă, aşa cum a spus ucenicilor: «Pentru ce sunteţi fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?»

Uneori pare cu adevărat, ca şi cum noi n-am avea credinţă. Dar cu toate acestea El este totdeauna gata să ne păzească şi să ne ajute, în timp ce noi ne îndoim aşa de uşor. Ce dragoste gingaşă! El nu Se poartă cu noi potrivit cu gândurile noastre joase cu privire la El, ci potrivit cu dragostea Sa desăvârşită faţă de noi. Aceasta este mângâierea şi sprijinul sufletelor noastre pe drumul prin oceanul furtunos spre odihna veşnică. Hristos este în corabie. Fie ca aceasta să ne fie de ajuns! Să ne încredem liniştiţi în El. Fie ca în inimile noastre să existe totdeauna acea linişte profundă care se naşte din adevărata credinţă în Isus. Atunci nu vom fi ispitiţi să întrebăm, «Nu-Ţi pasă că pierim?», chiar dacă furtuna va vui şi apele lacului se vor înălţa cât munţii. Este imposibil să pierim cu Hristos în inima noastră. Fie ca Duhul Sfânt să ne înveţe să ne folosim pe deplin de Hristos. Hristos trebuie primit prin credinţă şi savurat în inimă. Să fie aşa, spre lauda Sa şi pentru pacea şi savurarea care dăinuieşte pentru noi!

Capcana fariseilor (8) https://www.soundwords.de/ro/capcana-fariseilor-8-a11303.html
Matei 23.29-31 – A şaptea exclamare „vai de voi!” şi cuvinte de încheiere

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 23.29-31

Matei 23.29-31: Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi zidiţi mormintele prorocilor, împodobiţi gropile celor drepţi şi ziceţi: „Dacă am fi fost noi în zilele părinţilor noştri, nu am fi fost părtaşi cu ei la sângele prorocilor.” Prin aceasta mărturisiţi despre voi înşivă că sunteţi fiii celor care i-au omorât pe proroci.

Ultimul strigăt „vai de voi” arată că fariseii erau preocupaţi să facă monumente prorocilor lor. Ei onorau pe proroci, afirmau solemn că ei niciodată nu au omorât pe proroci şi în acelaşi timp se sfătuiesc cum ar putea să omoare pe Marele Proroc, pe Mesia Însuşi. Orbirea fariseilor era cu adevărat de nedepăşit. Probabil ei au crezut că ei, prin faptul că ridicau monumente prorocilor, prin aceasta s-ar fi asemănat întrucâtva cu ei, prin faptul că îi păstrau în amintire. Sau probabil voiau numai să se depărteze de păcatul înaintaşilor lor, ca să păstreze propria lor dreptate. Din nou ne punem oglinda înainte şi aplicăm acest „vai de voi” la noi înşine. Ce ar fi dacă Domnul Isus ar veni pe neaşteptate la noi? Sunt aproape sigur, că din aceleaşi motive L-am trata rău, aşa cum au făcut atunci fariseii. Dacă Domnul ar da pe faţă tot tradiţionalismul nostru şi ar spulbera construcţiile noastre teologice, atunci – mă tem – nu va mai rămâne mult din tot ce ne-am inventat în cămăruţa noastră.

Sau să presupunem că părinţii noştri de credinţă, pe care noi ne sprijinim aşa de mult, ar veni astăzi în Biserica/adunarea noastră, sau în organizările denumite după numele lor. Ce ar spune astăzi un Luther, ce ar spune Calvin, Wesley, Spurgeon, Darby, Müller sau Kelly? Noi nu ne temem să folosim numele marilor părinţi ai credinţei. Numele lor oferă demnitate faptelor noastre. Dar ce ne-ar spune şi ce ar spune ei despre noi? Ar fi ei de acord cu monumentele noastre, pe care noi le-am ridicat în cinstea lor? Din comoditate uităm cu plăcere, că mulţi dintre aceşti bărbaţi au avut convingeri foarte puternice şi curaj mare şi au contribuit la multe schimbări esenţiale. Mulţi dintre ei au fost luptări solitari şi probabil persoane cam ciudate. Îmi pot foarte bine imagina cât de penibil şi deranjant ne-am simţi şi am fi bucuroşi – aşa cum au fost odinioară fariseii – dacă ei ar părăsi iarăşi pământul acesta.

De la exclamarea „vai de voi!” la plâns

Acest capitol 23 se încheie, şi eu vreau să închei cu cuvintele lui Tom Hovestol:

Cât de potrivit este că acest capitol 23 se încheie cu lacrimi şi nu cu batjocură şi dispreţ, cu plâns şi nu cu lovituri. Ca o găină a vrut Isus să strângă pe farisei în jurul Lui şi să-i inunde cu dragostea Sa. Singurul lucru, pe care El i-a rugat, era ca ei să fie sinceri cu ei înşişi şi să vadă lipsa şi nevoia lor. El voia ca ei să năzuiască după credinţa sănătoasă, să nu fie bolnavi religios, şi ca ei să primească mesajul Lui plin de har şi de îndurare.

Şi noi să plângem pentru autoînşelarea noastră şi păcătoşenia noastră. Cu regret acest „vai de voi” al lui Isus nu a ajuns numai la urechi surde, ci şi la inimi rele, aşa relatează evanghelistul Matei. În loc să se pocăiască, farisei au reacţionat cu mânie şi au omorât pe Mesia.

Cum putem noi evita aceste cuvinte „vai de voi” şi în loc de aceasta să ne punem sub protecţia lui Isus? Cum evităm noi falsa bunăstare a religiozităţii şi ajungem la adevărata sănătate spirituală? Cum alcătuim un stil de viaţă caracterizat de „şi a fost foarte bun”  în loc de „meritat” sau „vai de voi”?

Eu cred că începe cu faptul de a fi dispus să fiu sincer faţă de Dumnezeu şi faţă de mine însumi. Aceasta la rândul lui are ca premisă, că noi cercetăm domeniile sufletului nostru, pe care de fapt mai bine nu am vrea să le vedem. Noi trebuie să recunoaştem făţărnicia noastră, ipocrizia noastră, lupta religioasă, priorităţile false, concentrarea la lucrurile exterioare, neglijarea sufletului nostru, uitarea istoriei noastre şi să recunoaştem miopia proprie cu privire la viaţa noastră spirituală. Trebuie să ne pocăim printr-o mărturisire smerită (probabil chiar cu lacrimi). Şi mai important decât toate este să nu ne lăsăm conduşi la năzuirea după o sănătate spirituală falsă, care de fapt numai văruieşte în afară credinţa bolnavă. (Die Pharisäer-Falle, R.Brockhaus, 1999, pag. 234)

Capcana fariseilor (1)
Matei 23 – Introducere

Stephan Isenberg

© SoundWords, Online începând de la: 25.09.2018, Actualizat: 25.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 23

 Introducere

M-am întrebat deseori, ce a vrut să ne spună Domnul Isus prin descrierea fariseilor. A vrut El să ne dea în mână un instrument cu care noi să vizăm pe alţii şi să putem arăta cu degetul spre ei? Fariseii sunt totuşi pentru cei mai mulţi dintre noi aşa numiţii creştini credincioşi Bibliei, nimic altceva decât pur şi simplu lepădătura. Dacă trebuie să recunoaştem că suntem „cu toţii păcătoşi”, totuşi nu vrem într-o suflare să fim numiţi împreună cu fariseii. În fond în cele din urmă fariseii au răstignit pe Domnul şi de mai multe ori în timpul vieţii Lui au vrut să-L omoare. Ei au sfidat pe Domnul, L-au provocat, L-au acuzat şi au luptat împotriva Lui cu martori falşi. Nu, eu nu sunt un fariseu.

Cu adevărat nu eşti? Dacă sunt sincer, uneori am gândit în ascuns, dacă nu cumva uneori aş fi fost un fariseu cu adevărat – uneori, când am simţit adânc, că gura mea nu a redat totdeauna ce era cu adevărat în inimă. Când la urma urmelor este o discrepanţă între inimă şi gură, atunci trebuie totuşi să recunosc sincer că unele lucruri din fariseism nu-mi sunt cu totul străine.

Pe de altă parte m-am gândit: omule, fariseii nu sunt chiar aşa de răi. Ei erau păzitorii Legii. Ei se numeau cei puşi deoparte. Nimeni din Israel nu putea să spună pe de rost toate cele 613 porunci aşa de bine ca fariseii. Ei au înţeles ceva din învăţătura Vechiului Testament şi ei preţuiau pe marii lor rabini Hillel şi Schammai. Ei puteau să explice foarte bine diferenţele între cele două şcoli fariseice. Noi am spune astăzi, ei erau oameni foarte fideli Bibliei, aceşti farisei. Fariseii erau cu adevărat foarte severi în ceea ce priveşte ascultarea de Scriptură. Ei au făcut reguli şi porunci suplimentare, aşa cum îi era posibil unui iudeu temător de Dumnezeu să împlinească toate cele 613 porunci ale Legii. Ei o luau cu adevărat în serios. Şi dacă luăm probabil pe cel mai mare dintre fariseii din Biblie, pe Pavel, despre el se spune în Filipeni 3.6: „… cu privire la dreptatea care este prin Lege, fără vină”. – Şi chiar şi Domnul Isus îi laudă indirect pe farisei, prin aceea că spune: „Deci toate câte vă spun ei, păziţi-le şi faceţi-le …” (Matei 23.3). Abia după ce nu demult am citit o carte (de Tom Hovestol, „Capcana fariseilor” – în editura R. Brockhaus), care se ocupă cu fariseii, m-am simţit puţin confirmat, că evident au fost şi alţii, care nu au putut să se reţină de la impresia, că fariseii nu erau cei mai infideli, ci dimpotrivă erau cei fideli Bibliei ai zilelor acelea.

Oarecum fariseii îmi sunt simpatici, dacă îi privim prin aceşti ochelari ai râvnei pentru Biblie. Şi eu cred, pentru că Domnul Isus a iubit aşa de mult tocmai pe aceşti farisei, deoarece de regulă ei se străduiau sincer să reprezinte Legea, de aceea Domnul Isus Se preocupă în mod deosebit cu această grupă a fariseilor şi de aceea şi astăzi El se preocupă în mod cu totul deosebit de aceia care în principiu nu vor altceva, decât să fie din toată inima fideli Bibliei. Tânărul bogat din evanghelia după Marcu 10 era probabil şi el un fariseu fidel, şi se spune despre el: „… şi Isus l-a iubit”. Cu toate acestea nu avem voie să trecem cu vederea corectura dureroasă, dar vindecătoare făcută de Domnul, prin aceea că încheiem repede cu fariseii şi spunem: ‚Nu, noi nu suntem farisei, căci noi nu L-am fi acuzat pe Domnul şi în cele din urmă răstignit.’ Probabil nu vorbim în felul acesta, dar cât de des nu am gândit aşa sau asemănător. Noi putem învăţa nespus de mult de la farisei, dacă recunoaştem că noi suntem aceştia, că în fiecare din noi se ascunde un fariseu şi probabil cel mai mult în acela la care ne aşteptăm cel mai puţin.

Să facem proba şi să ne ocupăm cu capitolul 23 al evangheliei după Matei.

A fost şters de pe pământul celor vii
Suferinţele Domnului

Benjamin Curtis Greenman

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Printre diferitele suferinţe înfiorătoare ale Domnului nostru demn de adorare, aşa cum Psalmii le descriu, găsim un fel de suferinţe care – aşa cum este de temut – sunt foarte mult trecute cu vederea, dacă nu chiar sunt total neluate în seamă şi nu sunt crezute. Acestea sunt durerea de a fi „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8), că „viaţa I-a fost luată de pe pământ” (Faptele apostolilor 8.33), „luat la jumătatea zilelor Sale” (Psalmul 102.24).

Unii, care doresc să fie consideraţi ca unii care „gândesc cereşte”, vorbesc deseori aşa ca şi cum „scopul principal al vieţii” ar consta în a obosi alergând, să fugi de tot ce este pământesc şi să părăseşti această lume rea. Alţii au adevărat dor de casă, s-au săturat de zile şi doresc să fie la Domnul, să se odihnească, ceea ce fără îndoială face parte din caracterul nostru creştin. Cineva a spus pe drept: „Numai un om, care doreşte să fie la Stăpânul său este destoinic să rămână încă aici şi să-L prezinte aşa cum se cuvine.”

Însă cu cât aceasta este cel puţin parţial adevărat, rămâne însă numai o parte din ceea ce Scriptura învaţă aici cu privire la acest subiect.

În Psalmul 22, unde suferinţele Domnului sunt grupate prin Duhul lui Dumnezeu în cel puţin şapte faze, găsim aceste cuvinte: „Mi se usucă puterea ca lutul şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15). Aici devine clar, că Domnul nostru, care vorbeşte despre bucuria de a trăi aici ca Om, a simţit profund că puterea Lui L-a părăsit şi era „smerit pe drum”, da, că toată energia vieţii naturale era luată de la El şi a fost adânc smerit, până la moarte – blestemul lui Dumnezeu asupra omului ca şi creatură căzută. De ce să trebuiască El, Sfântul lui Dumnezeu, care era fără păcat, totuşi să moară, ca şi cum El ar fi un păcătos? Numai un singur răspuns pot da la această întrebare toţi creştinii adevăraţi: era o necesitate din pricina lui Dumnezeu şi din pricina noastră! Hristos era unicul asupra căruia moartea nu avea nici o pretenţie. Dar El a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi.

În Psalmul următor, care aminteşte de suferinţele Domnului nostru, (Psalm 40), nu este vorba de moartea Sa, ci de sărăcia Sa. După ce toate celelalte, cum ar fi „groapa pieirii”, „noroiul mocirlei” al existenţei noastre umane, „relele fără număr, care Îl înconjurau”, şi aşa mai departe, au fost tratate, El exclamă: „Eu însă sunt întristat şi sărac”. El era în situaţia cea mai rea, care ne poate lovi pe noi, însă scăparea Lui era: „Domnul Se gândeşte la Mine.” După aceea urmează Psalmul 41: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!”, şi aşa mai departe.

Psalmul 69 ne arată cât de adânci erau apele, pe care Domnul a trebuit să le străbată. Ele „au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc”, şi în final adaugă: „Ocara Mi-a frânt inima”. Printre „multe necazuri şi strâmtorări”, care au fost partea Lui, era şi faptul că El a coborât în moarte, în adâncimile pământului.

În Psalmul 102, unde în cele din urmă sunt enumerate „întristare după întristare”, El spune: „El Mi-a frânt puterea în drum, Mi-a scurtat zilele”; apoi El strigă cu glas tare: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele” (Psalm 102.23,24).

Observă acum răspunsul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru îl redă în Evrei 1.10-12: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; … le vei schimba …; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.24-27). În timp ce Domnul nostru pe drept S-a îngrozit de moarte ca judecată divină asupra omului, El S-a predat totuşi voii Tatălui, Şi-a dat viaţa şi a gustat moartea pentru fiecare om.

În Isaia 53 această „tăiere” este văzută într-un mod mult mai impresionant, şi anume: „Şi generaţia Lui, cine o va spune? Pentru că El a fost şters [sau: tăiat] de pe pământul celor vii.” Aşa cum a spus femeia înţeleaptă din Tecoa: „Şi astfel ei ar stinge tăciunele care mi-a rămas şi nu vor lăsa soţului meu nici nume, nici rămăşiţă pe faţa pământului” (2 Samuel 14.7). La fel şi la Domnul nostru: nici un urmaş, o apunere a soarelui Său la amiază – va dispare Numele Său de pe pământ? Ah, aceasta este minunea lui Dumnezeu, care a dispus: „O sămânţă Îi va sluji; ea va fi socotită Domnului ca o generaţie” (Psalmul 22.30). Tocmai în lupta morţii, pus în „ţărâna pământului”, aşa cum spune El, smerirea cea mai adâncă a omului; un tâlhar muribund lângă El va fi urmaşul Lui; şi după ce El a strigat cu glas tare, un altul Îl declară ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca rezultat final Dumnezeu a rânduit: „Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut” (compară Psalmul 22.31 cu Isaia 53.11).

Însă acestui rod minunat îi este pusă înainte munca sufletului Său şi moartea în floarea vieţii Sale; El este socotit ca un om sub judecata lui Dumnezeu. El este pus în rândul celor care încalcă Legea; El este un blestem, care atârnă pe lemn. Însă El „neluând în seamă ruşinea, … a suferit crucea şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” Domn preamărit şi demn de adorare! Şi dacă va trebui să fim chemaţi să trecem prin moarte, putem fi siguri că El ne va spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu privi fricos în jur”, şi cu toate că El nu gândeşte că noi gândim cu uşurătate la această realitate serioasă, totuşi El ne va lăsa să ştim că El „ne va da biruinţa”.


Tradus de la: „Abgeschnitten aus dem Land der Lebendigen“

(Titlul original: „Cut off aut of the Land of the Living”, din Tender Grass, Ediţia 24, 1917, pag. 45–46.)

Traducere: Ion Simionescu

 

Baraba sau Isus – pentru cine vă decideţi dumneavoastră?
Luca 23

Walter Thomas Prideaux Wolston

© SoundWords, Online începând de la: 01.04.2019, Actualizat: 01.04.2019

Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?

Să citim ce spune Biblia în privinţa aceasta. Fără cruţare ea descopere starea omului şi relatează ce a devenit omul, atunci când a tratat pe Fiul lui Dumnezeu în felul în care L-a tratat: „Şi toată mulţimea lor, ridicându-se, L-au dus la Pilat” (Luca 23.1). Oamenii Îl acuză, ei Îl desconsideră, Îl batjocoresc, Îl îmbracă cu o haină strălucitoare, Îl calomniază, Îl răstignesc. Pilat nu poate găsi nici o vină în El, însă ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” (Luca 23.21), şi Îl duc la Golgota, unde Îl răstignesc (Luca 23.33). Pe cine? Pe Fiul lui Dumnezeu. Lumea gândea, că singurul tratament, pe care Isus l-ar fi meritat, era să fie răstignit într-un cimitir între doi făcători de rele! Aceasta ne arată ce este omul, în ce stare se află omul. Și ne arată de asemenea ce este Dumnezeu.

S-ar fi putut Isus elibera? Da, desigur. Se va elibera El? Nu. Ce face El? Acuză pe oameni? Nu! Din gura Lui nu se aude nici un reproş, nici un cuvânt de acuzare: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). Această cruce, care arată ura înverşunată şi vrăjmăşia omului faţă de Dumnezeu, este singurul mijloc prin care Dumnezeu poate salva pe oameni. Da, era nevoie de acest Miel sacrificat, de această jertfă fără cusur pe cruce, pentru ca Dumnezeu să poată salva pe oameni în dreptate.

Dar să revenim la textul nostru biblic şi să citim ce a făcut omul Aceluia care „n-a făcut nimic rău” (Luca 23.41). Doresc să spun foarte clar: începând din ziua aceea lumea stă înaintea lui Dumnezeu împovărată cu crima crudă făcută Fiului Său. În inima Fiului era dragoste, însă aceasta nu scuză pe om. Biblia descoperă clar ce este omul, căci ea ne face cunoscut gândurile lui, şi ea descoperă cum s-a comportat omul cu Fiul lui Dumnezeu. Nu se poate tăgădui, nu se poate ocoli, nu se poate scăpa de aceasta. Dacă omul ar putea, el ar arde Biblia, căci ea relatează ce a făcut el. Probabil spuneţi: ah, aceasta nu se referă la noinoi nu am trăit în timpul acela; noi nu am strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Vă ruşinaţi dumneavoastră de înaintaşii dumneavoastră? Nu, ruşinaţi-vă mai degrabă de dumneavoastră înşivă, dacă nu aparţineţi lui Hristos; căci cei care nu sunt pentru El sunt împotriva Lui [Matei 12.30]. Dacă nu aparţineţi lui Hristos, atunci staţi de partea acelora care strigă „Răstigneşte-L!” Ce pată ruşinoasă în istoria lumii, că oamenii au omorât pe Fiul lui Dumnezeu!

Care este părerea dumneavoastră despre starea morală şi spirituală a unei lumi care este capabilă să respingă mărturia întreită despre Isus, „Omul durerii” [Isaia 53.3]?

  1. Pilat spune: „Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” [Luca 23.4,14,22].
  2. Unul din făcătorii de rele spune: „Acesta n-a făcut nimic rău” [Luca 23.41].
  3. Centurionul spune: „În adevăr, Omul acesta era drept” [Luca 23.47].

Cu toată această mărturie întreită despre nevinovăţia Lui, despre dreptatea Lui, oamenii L-au răstignit pe Isus!

Când citiţi ce au făcut oamenii cu Isus – ce produce aceasta în dumneavoastră? Nu sunteţi şi dumneavoastră convinşi că lumea a tratat în mod ruşinos pe Hristos? Vă întreb: Staţi de partea lumii, sau nu staţi? Sunteţi încă în lume şi din lume? Sau sunteţi între aceia care aparţin lui Isus? Sunt numai două grupe de oameni: aceia, care şi-au găsit scăparea la Isus, şi aceia, care nu au fugit la Isus. Sunteţi pentru Isus, sau sunteţi împotriva Lui? Staţi de partea Lui, sau staţi de partea acelora care strigă: „Răstigneşte-L!”? Aparţineţi lui Hristos? Recunoaşte lumea în dumneavoastră că Îi aparţineţi? L-aţi mărturisit înaintea lumii? Ştie colegul tău de clasă, ştie colegul de serviciu că tu, că dumneavoastră aparţineţi lui Hristos?

Dumneavoastră întrebaţi: Dar ce înseamnă să fi creştin? Un creştin este cineva care Îl cunoaşte şi Îl iubeşte pe Hristos, care Îl urmează şi Îl recunoaşte ca Domn. Dumneavoastră spuneţi: „Eu mărturisesc, că sunt creştin.” Însă aceasta nu este de ajuns. Nu este nimic mai sărăcăcios decât simpla mărturisire cu buzele. Dragă cititorule, veşnicia va aduce totul la lumină, şi dacă este ceva care garantează condamnarea veşnică, atunci este mărturisirea cu buzele fără conţinut, fără să posezi pe Hristos.

Vă întreb: V-aţi convertit? Prin „convertire” vreau să spun, să te întorci de la ceva şi te îndrepţi spre cineva: că v-aţi convertit la Hristos şi că v-aţi îndepărtat de lume. Cine s-a convertit, schimbă baza, schimbă poziţia: el nu mai stă pe fundamentul condamnării, nu mai este într-o stare de condamnare. Sunteţi creştin? Ziua Domnului va arăta cine stă de partea Domnului şi cine nu stă de partea Lui. Perdeaua va fi dată la o parte, şi mărturisitorii de formă vor fi daţi pe faţă. […] Mergeţi la Dumnezeu şi mărturisiţi-vă păcatele, lipsa de demnitate, slăbiciunea, şi El vă va salva în aceeaşi clipă.

Dumneavoastră sunteţi ori pentru Hristos, ori împotriva Lui. Sunteţi pentru El? Un lucru este sigur: dacă sunteţi pentru El, atunci trebuie să interveniţi pentru Salvatorul dispreţuit, lepădat, legat, pe care lumea Îl urăşte. Sunteţi pentru El sau staţi de partea lumii? Unde staţi dumneavoastră? Puteţi spune: Hristos este pentru mine? Puteţi spune: L-am văzut în toată frumuseţea Lui, în desăvârşirea Lui, în harul Lui smerit, în bunătatea şi dragostea Lui? Puteţi spune că Betleem, Golgota şi Betania sunt locuri sfinte pentru dumneavoastră? Betleem, locul unde El a fost născut; Golgota, unde El a suferit pentru mine şi în locul meu; Betania, de unde El S-a urcat în cer? Sunt locurile acestea plăcute şi preţioase pentru dumneavoastră, sau Hristos Însuşi vă este mai drag? Ce gândiţi despre Hristos? Îl iubiţi? Este El Salvatorul dumneavoastră? Doreşte inima dumneavoastră după El şi Îl iubiţi?

Oamenii L-au răstignit pe Hristos! Probabil plângeţi când auziţi despre suferinţele şi durerile Lui; dar ar trebui mai bine să plângeţi din cauza păcatelor, care au pricinuit suferinţele Lui. […] Când [marele evanghelist britanic] Whitefield voia să trezească sufletul unui om, de cele mai multe ori a pus întrebarea următoare: „Dacă Dumnezeu te-ar arunca pentru totdeauna în iad – ar fi El drept, dacă ar proceda astfel?” Dacă oamenii răspundeau cu Da, el era mulţumit, căci atunci aveau o înţelegere clară despre ce înseamnă păcatul, şi atunci au înţeles că Dumnezeu trebuie să judece păcatul.

Desăvârşirea lui Hristos s-a văzut în suferinţele Lui: aşa cum trestia de zahăr trebuie zdrobită, înainte să poată fi savurată dulceaţa ei, şi aşa cum o plantă mirositoare trebuie stoarsă, înainte să lase parfumul ei să curgă – aşa este cu Hristos: cu cât Îl vedem mai mult supus suferinţei, cu atât mai mult devine vizibilă desăvârşirea Lui. Cu cât a îndurat mai mult, cu atât mai mult s-a arătat valoarea Lui lăuntrică, valoarea Fiinţei Sale. El este legat, ochii îi sunt legaţi, este dispreţuit şi batjocorit. Când este întrebat: „Eşti Tu Împăratul iudeilor?”, El răspunde: „Tu zici” (Luca 23.3). Pilat doreşte să-L lase liber; el a auzit tot ce a făcut Isus: cum El a vindecat bolnavii, a înviat morţii, a dat vederea orbilor, a făcut pe cei paralizaţi să meargă şi pe cei muţi să vorbească. Pilat nu doreşte să fie răspunzător de moartea Omului acesta. Deci el Îl trimite la Irod.

Cu strigătul „El este un Împărat” (Luca 23.2), Persoana aceasta deosebită este dusă la Irod. Irod se bucură să vadă pe Isus: „Şi Irod, când L-a văzut pe Isus, s-a bucurat foarte mult, pentru că de mult dorea să-L vadă, fiindcă auzise despre El; şi spera să vadă vreun semn făcut de El” (Luca 23.8). El vrea să vadă pe Unul care putea să învieze morţii, să cureţe pe leproşi şi să facă pe orbi să vadă. Însă în sufletul lui Irod nu avea nici un sentiment că el însuşi ar avea vreo nevoie; el nu ştie că este mult mai bine să vadă pe Salvatorul Însuşi decât o minune, pe care Isus o face. Irod Îl vede pe Isus, Îl interoghează – dar să observăm demnitatea Domnului: El nu răspunde uzurpatorului, care ilegal şi-a însuşit puterea de stat. Lui Pilat dimpotrivă Isus i-a răspuns, deoarece El a văzut în el puterea delegată a lui Dumnezeu, chiar dacă Pilat a abuzat de această putere.

Să observăm ce se spune în versetul 11: „Şi Irod, împreună cu ostaşii lui, purtându-se cu El cu dispreţ şi batjocorindu-L, …” (Luca 23.11). Irod L-a dispreţuit. Ce atitudine aveţi dumneavoastră? Şi dumneavoastră L-aţi dispreţuit pe Isus? Dacă niciodată nu aţi venit la El şi niciodată nu aţi crezut în El, atunci staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod; atunci dumneavoastră, ca şi Irod, „L-aţi dispreţuit” pe Hristos. „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” [Ioan 3.36]. A crezut Irod în Fiul lui Dumnezeu? Nu. Credeţi dumneavoastră în Fiul lui Dumnezeu? Dacă nu credeţi, staţi pe aceeaşi treaptă cu Irod.

În versetul 12 citim: „Şi, în aceeaşi zi, Pilat şi Irod au devenit prieteni” (Luca 23.12). Ei au devenit prieteni în ziua în care au hotărât să sacrifice pe Fiul lui Dumnezeu! Un gând îngrozitor! Pilat este bucuros să devină un prieten al împăratului; dar ce pact păcătos a fost acesta! Cei doi prieteni se vor regăsi unul lângă altul – într-o veşnicie fără sfârşit. Şi dumneavoastră? Dragă cititor, nu petreceţi veşnicia împreună cu aceia care au omorât pe Fiul lui Dumnezeu! Însă exact aceasta veţi face, dacă nu credeţi în Fiul lui Dumnezeu: dacă nu veniţi la El, atunci veţi petrece veşnicia la vrăjmaşii Lui. O veşnicie lungă, întunecată fără Domnul – este aceasta alegerea dumneavoastră?

„Eu nu găsesc nici o vină în Omul acesta” (Luca 23.4). De ce Pilat nu acţionează conform cuvintelor sale? El încearcă să-L elibereze pe Isus, însă mulţimea poporului strigă: Nu! Pilat vrea să-L lase liber, dar el nu vrea să piardă favoarea lumii? Vă este frică şi dumneavoastră să pierdeţi favoarea din partea lumii? Luaţi mai bine seama să nu vă pierdeţi sufletul. Pilat vrea să-L elibereze pe Isus, el le vorbeşte din nou, dar ei strigă: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Baraba sau Isus? – aceasta este întrebarea. Însă ei strigă încă o dată: „Ia-L pe Acesta şi eliberează-ne pe Baraba!” (Luca 23.18). Pilat este învins; ei aleg pe Baraba: „Dar ei stăruiau cu strigăte puternice, cerând ca El să fie răstignit.” Observă ce urmează acum: „Şi strigătele lor şi ale preoţilor de seamă [= marilor preoţi] au învins” (Luca 23.23).

Isus sau Baraba? Această întrebare i-a împărţit. Cu siguranţă a fost unul, care era pentru Isus!?

Nu, nici măcar unul nu a fost! Vă aud spunând: „Eu aş fi fost pentru Isus, dacă aş fi fost acolo”. Nu, dacă este aşa, arătaţi acum că sunteţi de partea Lui. Staţi de partea lui Isus, şi faceţi cunoscut lumii, că staţi de partea Lui.

Crucea, care a fost rânduită pentru Baraba, a fost folosită pentru Isus! Era lemn suficient, ca să facă o cruce pentru Isus; dar El, care nu a făcut nimic rău, a fost prins în cuie pe crucea prevăzută pentru Baraba, ucigaşul! Lemn suficient, ca să facă o cruce! Teama de cruce l-a determinat pe Petru cel slab să tăgăduiască pe Domnul său. Şi nu vă determină şi pe dumneavoastră frica de cruce, de batjocură şi dispreţ din partea lumii ca să tăgăduiţi pe Isus? Prietenii lui Baraba trebuie să fie de partea lui Baraba, şi prietenii lui Isus trebuie să fie de partea lui Isus; însă acolo nu era nici măcar unul pentru Isus, nici măcar unul nu era pentru Isus, Fiul lui Dumnezeu. Totodată ei strigau: Răstigneşte-L! Eliberează-ne pe Baraba!” Toţi erau pentru Baraba, ucigaşul; nici măcar unul nu era pentru Omul la care nu se găsea nici o vină.

Sunteţi de acord cu mine? Dacă nu, atunci începând de astăzi să nu mai mărturisiţi că sunteţi creştin şi că staţi de partea Domnului.

Lumea poate face ce vrea cu Isus; El a fost predat în voia lor (Luca 23.25). Oamenii fac ce vor cu Fiul lui Dumnezeu; Hristos le permite ca ei să facă cu El cele mai îngrozitoare lucruri: ei Îl biciuiesc şi Îl încununează cu o cunună de spini. Este ca şi cum Hristos ar spune: „Fă ce este extrem pentru tine, fă ce este cel mai grav cu Mine, Eu nu Mă voi plânge; şi dacă tu Mi-ai făcut ce este cel mai grav, atunci Eu voi face ce este cel mai bine pentru tine.” Când L-au prin în cuie pe cruce, El a murit pentru oameni. El a murit în locul lor; El a murit ca jertfă, ca să împlinească cerinţele unui Dumnezeu drept. El poartă judecata, care ar trebui să fie judecata dumneavoastrăEl bea paharul amar al mâniei, pentru ca dumneavoastră să nu trebuiască să-l beţi. El spune: „Tată, iartă-i.” Ce dragoste! Nici o dragoste nu este ca dragostea Sa. Îmi doresc să cunoaşteţi pe Isus. Încredinţaţi-vă Lui, aveţi încredere în El, iubiţi-L!

În versetele 27 până la 31 citim: „Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: «Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: ‚Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat’. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’ Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?»“ (Luca 23.27-31).

Plângeţi pentru El? Plângeţi pentru dumneavoastră înşivă. Ce vrea Isus să spună cu aceste cuvinte? El vrea să spună că va veni o zi în care va avea loc o întâlnire a lumii pentru rugăciune! „Atunci vor începe să spună munţilor: «Cădeţi peste noi!», şi dealurilor: «Acoperiţi-ne!»” (Luca 23.30). Oamenii sunt în mare necaz, dar ce vor ei? Ei vor un loc care le dă siguranţă, ei vor un loc de refugiu. „A venit ziua cea mare a mâniei Lui, şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6.15-17). Oamenilor le este frică şi îşi caută refugiul la rugăciune, dar este prea târziu. Dragă cititorule, dumneavoastră puteţi găsi un loc de refugiu dinaintea acestei mânii: la Isus, nu la munţi şi la dealuri, ci la Isus – la Isus, Cel care a murit pe Golgota. Ultimul lucru, pe care lumea l-a văzut despre Isus, era, că El a fost încununat cu o cunună de spini; data viitoare lumea Îl va vedea în gloria Sa cu multe cununi pe Capul Său.

Dar: „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ (Luca 23.31). Hristos era copacul verde; sufletul nemântuite este frunza lipsită de viaţă – mult mai puţin decât copacul neroditor, uscat. Nu demult am văzut un om, care a pus securea la rădăcina unui copac. Era iarnă, şi copacul arăta la fel ca ceilalţi copaci din jur: toţi nu aveau frunze. În exterior nu se vedea nici o diferenţă de ceilalţi copaci, şi trecătorii nu s-ar fi îndoit că primăvara şi în acest copac vor creşte frunze ca la toţi ceilalţi copaci. Dar dacă se ciocănea tulpina copacului se putea observa că înăuntru era găunos. Acum acest copac găunos, mort, nefolositor a fost tăiat şi ars! Sunteţi dumneavoastră acest copac?

Hristos în dependenţa Lui de Dumnezeu, în toată frumuseţea şi desăvârşirea Lui era Copacul verde. El era Copacul verde, care a mers în judecată, ca să fie tăiat când era la jumătatea frumuseţii şi puterii Lui. Ce se va petrece cu dumneavoastră, dacă sunteţi nemântuit şi un copac uscat? „Dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?“ Nu ştiţi ce se va petrece cu dumneavoastră? Dumneavoastră nu aveţi iertarea păcatelor, nu aţi fost graţiat; copacul uscat va fi aruncat în foc. Să ne gândim la omul bogat, despre care citim în Luca 16. El a fost tăiat: „Şi, în Locuinţa morţilor, fiind în chinuri, ridicându-şi ochii, i-a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr la sânul lui. Şi, strigând, a spus: «Părinte Avraame, ai milă de mine şi trimite-l pe Lazăr ca să-şi înmoaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, pentru că sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16.23,24). Un copac uscat, pregătit pentru ardere! Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deoarece Copacul verde a suferit, mulţi copaci uscaţi vor scăpa de la ardere.

Dacă omul a făcut astfel de lucruri Fiului lui Dumnezeu, dacă Fiul lui Dumnezeu a suferit un astfel de tratament din mâinile omului – ce gândiţi dumneavoastră, ce tratament va primi omul din mâna lui Dumnezeu în ziua răsplătirii drepte? Dacă faceţi parte dintre cei condamnaţi, în ziua aceea vă veţi aminti că aţi auzit de un mijloc de refugiu, de un mijloc de salvare, dar nu aţi vrut să-l apucaţi. Dacă încă nu sunteţi salvat, veniţi atunci acum la Hristos!

Noi mergem la cruce şi vedem pe Isus părăsit şi în întuneric, însă întunericul durează numai de la ceasul al şaselea şi până la ceasul al nouălea [Luca 23.44]; el trece pentru El. Dar dacă dumneavoastră sunteţi nemântuit, dacă sunteţi pierdut, pentru dumneavoastră va fi un ceas nou; întunericul nu va trece pentru dumneavoastră, el va fi pentru totdeauna.

„La o parte cu El!” este rugămintea lumii. Rugăciunea Lui este: „Tată, iartă-i.” Ei Îl batjocoresc şi spun: „Coboară de pe cruce, dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi.” El spune: „Nu, Eu nu Mă voi salva pe Mine Însumi, Eu voi muri pentru tine.” Ce dragoste este aceasta! El moare; dar El face mai mult: după ce El a înviat, El spune ucenicilor Săi, ca ei să înceapă în Ierusalim, în locul unde L-au omorât, la oamenii care au strigat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” El porunceşte ucenicilor Lui să predice iertarea păcatelor prin El – Isus.

Şi eu scriu acum ca un mesager al Său, ca să vă ofer iertarea păcatelor dumneavoastră şi salvarea prin lucrarea pe care Isus a făcut-o la cruce. Vreţi să credeţi în El? Vreţi să primiţi salvarea?

Staţi de partea lumii sau de partea lui Hristos? Pe cine alegeţi: pe Baraba sau pe Isus?

Când s-a rupt perdeaua …
Matei 27.51,52

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 27.51,52.

Matei 27.51,52: Şi iată, perdeaua Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis; şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat.

Aceste versete ne relatează ce s-a petrecut atunci când Domnul Isus Şi-a dat duhul. Domnul Isus a murit, El Însuşi Şi-a dat viaţa, şi nimeni nu avea dreptul şi puterea să-I ia viaţa: „Nimeni nu mi-o ia, ci o dau Eu de la Mine Însumi” (Ioan 10.18). Acestea sunt cuvintele Lui. În momentul când a avut loc aceasta, au avut loc evenimente care prin nimic altceva nu ar fi putut fi provocate. Nici viaţa Lui desăvârşită, El era Dumnezeu în carne, nu a putut da naştere la aşa ceva. Dar atunci când El Şi-a dat viaţa, când sufletul Lui S-a dat ca jertfă pentru vină, atunci când El a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru păcat – atunci perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat şi mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor morţi au fost înviate, şi ei au ieşit din morminte după învierea Sa. Cerul, pământul şi hadesul au simţit o putere, pe care n-au cunoscut-o înainte (Matei 27.51,52).

„Locul preasfânt” era despărţit de „Locul sfânt” printr-o perdea, care era făcută din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit. Această despărţire prin perdea indica depărtarea omului ca păcătos de Dumnezeu şi exprima, că din partea lui Dumnezeu era imposibil să aibă relaţii cu omul care era încă în păcatele lui. Epistola către Evrei ne învaţă că drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis: Dumnezeu nu putea ieşi şi omul nu putea intra. Însă acum prin moartea lui Hristos s-a schimbat totul: perdeaua a fost ruptă, acea perdea din purpură albastră şi roşie, din stacojiu şi in subţire răsucit, care reprezenta natura umană fără pată a Domnului Isus. Perdeaua trebuia ruptă, pentru ca toată gloria morală a lui Dumnezeu să poată străluci şi noi să putem intra. Calea nouă şi vie a fost inaugurată „prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.20). [Remarca redacţiei: Perdeaua din Evrei 10 este perdeaua din cort. Această perdea nu a fost ruptă.]

Şi felul cum a fost ruptă perdeaua are o însemnătate mare: „de sus până jos”. Din aceasta rezultă că nici o altă mână, decât numai mâna lui Dumnezeu a rupt-o. Prin aceasta Dumnezeu explică, că El nu a vrut să mai existe depărtarea care a fost până în momentul acela. Şi nu numai aceasta: Dumnezeu Însuşi a înlăturat această depărtare, şi anume într-un fel care a făcut cunoscut toată dreptatea, toată sfinţenia, tot adevărul şi toată dragostea naturii Sale. Viaţa lui Isus nu a putut niciodată să rupă perdeaua sau să deschidă morminte – oricât de frumoasă, de desăvârşită şi de binecuvântată era viaţa Lui, slujba Lui pentru oameni, ascultarea Lui faţă de Dumnezeu. Dacă nu ar fi existat un Mântuitor, care să fi murit, care să-Şi dea trupul la moarte şi al cărui sânge să fie vărsat, Dumnezeu ar fi rămas ascuns înapoia acelei perdele. Omul – chiar şi omul cel mai bun – s-ar afla încă în depărtare, hadesul nu ar fi încă biruit, şi cel care are puterea morţii, nu ar fi încă supus. Însă, preamărit fie Dumnezeu, toate acestea au avut loc, deoarece Hristos a murit. Dumnezeu S-a arătat pe deplin, păcatul a fost judecat în rădăcina lui, drumul în Locul Preasfânt a fost deschis. Hristos, care a murit, a înviat şi a fost glorificat, şi pe faţa Lui luminează strălucirea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu [2 Corinteni 4.6].

Cu moartea Domnului Isus Hristos sunt legate două lucruri de importanţă capitală. Întâi: a fost revelat şi făcut cunoscut totul din partea lui Dumnezeu. În al doilea rând: din partea omului a fost dat totul pe faţă şi judecat. Prin ruperea perdelei Dumnezeu nu numai a fost pus în situaţia să acţioneze în dragoste legitimă faţă de răzvrătiţii vinovaţi, cum suntem noi, ci sentimentele naturii Sale, ale inimii Sale, au fost dezvelite într-o aşa măsură minunată, că nouă nu ne mai rămâne nimic altceva decât să adorăm uimiţi în prezenţa unei astfel de favori. Este copleşitor să gândeşti că acum nu mai sunt nici un fel de taine în inima lui Dumnezeu; suferinţele Fiului preaiubit au revelat tot ce era în inima Tatălui. Isus, singurul Fiu, care tot timpul era la sânul Tatălui, a făcut cunoscut pe Tatăl, şi niciodată mai real ca atunci când Dumnezeu L-a părăsit, când inima Lui S-a frânt din cauza batjocuri, atunci când El aştepta compătimire, dar degeaba, când aştepta mângâietori şi nu era niciunul (Psalmul 69). Ce copleşitor este să vezi că din partea lui Dumnezeu, inima Sa şi locul nou, în care El voia să ne aducă în Hristos corespunzător inimii Sale, a fost descoperită în acelaşi moment când din partea noastră totul a fost dat pe faţă şi judecat. Ce mesaj ar fi ultimul fără primul? Cum ar putea cineva să-şi îndrepte faţa spre o astfel de scenă, dacă inima nu ar avea cunoştinţa despre un cămin în El, Cel care este „strălucirea slavei Sale” (compară cu Evrei 1.2,3).

Sunt sigur că noi ne putem da seama numai vag despre judecată, despre judecata divină, aşa cum s-a văzut ea în crucea lui Hristos. Noi putem să înţelegem foarte puţin frumuseţea acelui orizont divin, care acum este larg deschis pentru noi, frumuseţea acelui loc, a acelei regiuni de partea lui Dumnezeu, unde nu numai sunt descoperite toate tainele Sale, ci unde şi inima Lui Îşi găseşte satisfacţia în a ne arăta bogăţiile Sale. În momentul cel mai timpuriu, în care Dumnezeu a putut să facă aceasta, El a făcut-o, şi acesta a fost atunci când Fiul Său, care venise să facă voia Sa, a îndeplinit-o corespunzător desăvârşirii naturii lui Dumnezeu. În momentul acesta perdeaua Templului s-a rupt în două bucăţi, de sus până jos; liniştea, care a domnit timp îndelungat înapoia acestei perdele plină de taine, a fost întreruptă, şi acolo unde numai într-o singură zi din an avea voie să intre un singur om din tot poporul, marele preot, acolo sunt inimi sărmane, ca ale noastre, îndreptăţite să aibă în chip desăvârşit şi pentru totdeauna locuinţa lor.

O, ce cămin! Cine poate înţelege dragostea
Care locuieşte în acele locuri sfinte,
Unde El va duce pe toţi preaiubiţii Lui,
Şi unde pacea veşnică domneşte.

Apoi, în al doilea rând, în acelaşi timp, când totul din partea lui Dumnezeu a fost descoperit şi din partea omului totul a fost dat pe faţă şi judecat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat, mormintele s-au deschis, şi momentul acesta, a fost momentul când stricăciunea şi moartea au simţit puterea Aceluia despre care ele până acum au auzit numai un zvon. Dacă inimile noastre ar pătrunde puţin mai mult în aceste împrejurări minunate ale acestei judecăţi, niciodată nu vom mai vrea să ne întoarcem la ceva care a stat sub această judecată; eliberarea ar fi minunată pentru noi. Dacă am înţelege mai bine crucea, atunci cina Domnului ar fi starea permanentă a sufletului nostru, înduioşarea adevărată ne-ar lega cu El în moartea Sa, atunci când ne vom gândi la El, deoarece prin acea moarte ni s-a deschis orizontul, unde noi avem festivităţi cu El, şi pentru că moartea Sa a exprimat dragostea lui Isus şi a Tatălui. În afară de aceasta inimile noastre ar fi păzite de înşelăciune, căci cum am putea noi aştepta altceva aici pe pământ decât moartea, dacă inimile noastre ar trăi în permanentă amintire de moartea Sa pentru noi?

Părerea cititorilor la acest articol

Ruperea perdelei include, aşa cum am auzit odată, probabil şi un alt gând: începând de la captivitatea babiloniană nu a mai existat chivotul! Perdeaua ruptă a arătat tuturor adepţilor „iudaismului oficial”, că Sfânta sfintelor era goală. Dumnezeu nu mai locuia pe pământ, ci numai în Fiul Său. Aceasta era pentru iudeii, care voiau să vadă, o demonstrare vizibilă a faptului că sistemul lor vechi era „în retragere”.

Salutări cordiale, Frank.

Crucea câştigă inima noastră
Psalmul 22.1

Charles Henry Mackintosh

© CSV, Online începând de la: 05.04.2019, Actualizat: 05.04.2019

Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

Ca Om El putea spune întotdeauna Domnului Dumnezeu: „Tu eşti Dumnezeul Meu.” El era identic Dumnezeu. El, singurul Fiu născut, era întotdeauna una cu Tatăl. Şi cu toate acestea a luat chip de rob, şi ca Slujitor desăvârşit Şi-a găsit mâncarea în a face voia Aceluia care L-a trimis, şi să împlinească lucrarea Lui (Ioan 4.34). În viaţa Lui a rămas în mod absolut în părtăşie cu Tatăl, aşa că El putea spune: „Tată … ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11.42). Însă aflat în suferinţele crucii El a strigat: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”

Fiul a fost întotdeauna la sânul Tatălui, deja înainte de a fi lumea. Când a venit împlinirea vremii, El a fost trimis pe pământ, născut dintr-o femeie. Din pricina suferinţelor morţii El „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii …, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot” (Evrei 2.9).

Moartea Domnului pe cruce este în chip desăvârşit unică. Ea niciodată nu poate fi repetată, şi nici nu trebuie repetată, deoarece ea rămâne veşnic eficace şi valabilă. Nici o creatură nu poate descrie suferinţele Domnului, pe care El le-a îndurat pe Golgota, atunci când El a purtat păcatele multora (Isaia 53.12). În orele acelea îngrozitoare sufletul Lui era sătul de suferinţe (Psalmul 88.3), puterea Lui era uscată ca un ciob de lut. Limba I se lipea de cerul gurii. Oasele I s-au desfăcut şi inima Lui a devenit ca ceara, era topită înlăuntrul Lui (Psalmul 22.14,15).

Ce suferinţă mare, ce chin de nedescris era când Dumnezeu, care a trimis pe Fiul Său în asemănarea cu carnea păcatului şi pentru păcat, „a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3), aşa că Martirul suferind a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit şi stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Dumnezeul Meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; şi noaptea, şi nu am odihnă” (Psalmul 22.1,2). Când ocara I-a frânt inima şi Cel sfânt a fost bătut şi biciuit, mâinile şi picioarele Lui au fost străpunse; când nici un înger nu s-a mai coborât, ca să-L întărească, nici un prieten nu mai era, ca să-L mângâie; când soarele nu a mai avut voie să-şi arunce lumina pe scenă şi Domnului Dumnezeu I-a plăcut să-L zdrobească (Isaia 53.10); când El a fost părăsit de Dumnezeu – tocmai atunci El L-a îndreptăţit cu cuvintele: „Totuşi Tu eşti Cel sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.3).

Numai El, care în Sine Însuşi este nesfârşit, a putut goli paharul judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului. Numai Sfântul lui Dumnezeu a putut fi făcut pentru noi păcat şi blestem. Nimeni altcineva decât Păstorul Cel bun a putut să-Şi dea viaţa pentru oile Sale. Nimeni altcineva, decât Isus, Fiul lui Dumnezeu, a putut şi a vrut să ne mântuiască. Şi ce jertfă a adus El! Ce binecuvântare nespus de mare, veşnică trebuie să curgă din lucrarea terminată a Fiului lui Dumnezeu, „care S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne scoată din veacul rău de acum, după voia lui Dumnezeu şi a Tatălui nostru” (Galateni 1.4).

Ce minunat, că Fiul, prin care au fost făcute lumile, a trebuit să poarte păcatele noastre în trupul Său pe lemn pe cruce; că Iniţiatorul vieţii a fost omorât, că Cel drept a trebuit să fie pus în rândul celor nedrepţi; că Fiul Celui Preaînalt a trebuit să meargă în părţile cele mai de jos ale pământului; că singurul Fiu, care este la sânul Tatălui, a fost pironit pe cruce prin mâna celor păcătoşi şi a trebuit să moară; că Domnul gloriei a trebuit să aibă parte pe pământ de moartea pe cruce; că Robul drept al Domnului, Alesul Său, în care sufletul Său şi-a găsit plăcerea, a trebuit să fie părăsit, să se renunţe la El, aşa că în chinurile extrem de mari ale sufletului Său a trebuit să strige: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” (compară cu Isaia 53.12Luca 1.32Efeseni 4.9Ioan 1.18Faptele apostolilor 2.23). Ce desăvârşiri nespus de mari se întâlnesc aici laolaltă! Ce învăţături de nepătruns despre har, sfinţenie, dreptate, adevăr şi pace ne sunt date aici!

Moartea lui Hristos pe cruce este absolut unică nu numai în eficacitatea ei veşnică, ci ea este incomparabilă şi în faptul că în ea se întâlnesc necazul şi dragostea. Nici un mângâietor nu a stat alături ca să ajute, nici o mână nu s-a întins, ca să aline necazul Său, nici o inimă nu era gata şi nu era capabilă să simtă cu El. Totul era aşa cum El a spus: „Nu este nimeni să ajute” (Psalmul 22.11). Nici un strop de îndurare nu s-a amestecat în paharul judecăţii drepte a lui Dumnezeu asupra păcatului. Minunată dragoste, însă durere de nespus de mare!

Şi pentru ce toate aceste suferinţe? Pentru că Isus era Purtătorul păcatelor. Sfinţenia lui Dumnezeu cerea ca păcatele noastre să fie judecate. Da, Dumnezeu trebuie să judece păcatul, şi astfel El a pus asupra Lui „toate nelegiuirile noastre”. „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53.5). Acesta este motivul pentru care Mântuitorul desăvârşit, iubitor, a fost părăsit de Dumnezeu, şi acesta este motivul pentru care El a murit. Nu încălzeşte inimile noastre contemplarea acestor suferinţe de neimaginat? Şi dacă ne gândim la dragostea, la necazul, la chinul, la ocara, la părăsirea de către Dumnezeu, nu devine trează în noi dorinţa să-I închinăm inima noastră, viaţa noastră, tot ce suntem?

Crucea Domnului Isus
Puterea întunericului şi harul şi dragostea lui Dumnezeu

James Boyd

© SoundWords, Online începând de la: 06.04.2019, Actualizat: 06.04.2019

Verset călăuzitor: Galateni 6.14

Galateni 6.14: Departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume.

Introducere

Cineva a spus odată: „Nu există nimic care s-ar putea compara cu crucea.” Ea este şi va rămâne pentru totdeauna în toată măreţia ei în centru cercului veşniciei; minunea pentru fiecare creatură inteligentă şi monument pe care sunt gravate de neşters atât răul şi ura fiinţei decăzute, cât şi bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu. Din umbrele nesfârşite ale trecutului ea se conturează în toată sfinţenia şi fapta ordinară a ei, cu adevăr şi trădare, cu soare şi umbre, credincioşie şi falsitate, dreptate şi păcat, judecată şi îndurare, compasiune şi cruzime, dragoste şi ură. Prin lumina ei se revelează inima cerului şi sunt date pe faţă adâncimile cele mai adânci ale abisului răului. Binecuvântarea şi blestemul îşi înalţă împreună glasul.

Aici fierbe cu miros urât, de culoare negru închis, marea vinei omeneşti, şi acolo oceanul curat al harului dumnezeiesc înghite totul cu talazurile lui înspumegate. Nimic din trecut nu se poate compara cu locul acesta şi nimic din viitor nu va păşi în concurenţă cu el.

Acolo se arată păcatul cel mai mare, pe care creatura l-a făcut vreodată, şi acolo se găseşte desfăşurarea cea mai puternică a îndurării fără sfârşit din partea lui Dumnezeu, care a ieşit vreodată la lumină. Ea este locul unde omul a fost pus la probă în toate sursele existenţei lui morale, şi acolo este locul unde sentimentele lui Dumnezeu au fost cercetate până în adâncimea lor. Ea este locul unde creatura vrăjmaşă, decăzută şi-a ridicat mâna ei lipsită de respect şi cu intenţii de moarte a lovit pe Creatorul ei, şi ea este locul unde a fost dat răspunsul Creatorului în dragostea Lui nespus de mare şi nesfârşită. Ea este o mărturie despre răutatea pe care omul o dă cum nu poate mai mult s-o dea, şi este o dovadă de har, pe care Dumnezeu Însuşi niciodată nu ar mai putea-o repeta. Plinătatea de mânie, blestem, judecată şi suferinţă, care înconjoară Golgota nu poate fi înţeleasă de pe domeniile celor pierduţi; şi cerul însuşi nu va fi suficient de mare să transcrie dragostea, harul şi îndurarea care au fost exprimate acolo.

Întrebarea referitoare la bine şi rău a fost tratată toată acolo, a fost ştearsă şi rezolvată pentru totdeauna. Acolo erau adunate toate forţele binelui şi răului. Acolo s-a ridicat păcatul cu toată puterea lui împotriva lui Dumnezeu, şi acolo Dumnezeu a intrat la judecată împotriva păcatului. Niciodată înainte creatura rebelă nu a cutezat aşa de mult. Niciodată înainte păcatul nu s-a comportat aşa în universul lui Dumnezeu. Sosise ocazia lui: Fiul lui Dumnezeu era în mâinile păcătoşilor. Iadul întreg era în mişcare. Sosise momentul potrivit să se arunce hăţurile cerului. Furia naţiunilor, complotul iudeilor, răutatea lumii, toate erau îndreptate împotriva lui Hristos. Ei nu voiau ca Omul acesta să domnească peste ei. Puterile infernului s-au adunat. Căpeteniile şi autorităţile şi-au adunat oştirea pentru bătălia decisivă. Infernul a trimis ultimii lui războinici, şi întreg frontul unit al răutăţii s-a pregătit pentru această bătălie foarte temerară, la care nu trebuia să fie acordată şi nici primită vreo cruţare şi prin care trebuia să se decidă definitiv biruinţa pentru Dumnezeu sau pentru rău.

Ceasul omului

Isus vorbeşte despre el ca „ceas” al omului (Luca 22.53). Începând de la căderea în păcat şi până în ceasul acesta omul a fost ţinut în şah prin mâna prevăzătoare a lui Dumnezeu. El a fost reţinut până acum din îndurare, să nu împlinească toate gândurile inimii lui. El a stricat pământul, l-a umplut cu violenţă, a vărsat sânge nevinovat, a încălcat legea, s-a închinat demonilor, au bătut pe slujitorii lui Dumnezeu şi au urât pe Hristos, care a venit în lume în har şi dragoste. Însă vrăjmăşia lui a fost sub controlul lui Dumnezeu, şi el a fost împiedicat să facă tot ce simţea el că poate face. Mânat de ura neîntemeiată a inimii lui împietrite şi păcătoasă deseori a fost gata să omoare cu pietre pe Isus, însă oarecum el s-a simţit incapabil să împlinească intenţiile lui ucigaşe. Însă acum sosise „ceasul” lui, bariera pusă înaintea mâniei lui a fost ridicată; porţile, prin care trebuia să se reverse natura lui rea, au fost dărâmate, căpăstrul şi hăţurile, care într-o oarecare măsură au ţinut în şah acţiunile lui lipsite de respect, au fost aruncate. Pentru prima dată în istoria lui începând de la căderea în păcat a simţit ce este libertatea, în măsura în care libertatea este dependentă de intervenţia lui Dumnezeu. El este liber şi dezlegat de controlul divin, şi universul priveşte cum el se foloseşte acum de libertatea lui. Vai, sărmanul om! Libertatea lui este ruina lui; cum ar putea fi altfel? Ca şi turma de porci a gadarenilor se prăbuşeşte în prăpastie, fără minte, aleargă tot mai repede în pierzare. Era aceeaşi putere care i-a trimis pe amândoi spre nimicire.

Ceea ce caracteriza „ceasul omului” era „puterea întunericului”. El trebuia ori să fie păzit prin puterea lui Dumnezeu, ori să fie mânat prin diavolul în pierzare. La ce i-a folosit libertatea lui? În libertatea lui era unealta diavolului. Mândru, ambiţios, rebel şi fără nici o încredere în Acela care a trimis pe singurul Lui Fiu, a vrut să poarte el însuşi de grijă pentru fericirea lui. Că Dumnezeu voia să îngrijească de el, aceasta nu i-a plăcut. El voia să meargă pe drumul propriu şi să poarte grijă de sine însuşi. Îngrozitoare lipsă de judecată! Într-un anumit sens era adevărat că el niciodată înainte nu a fost aşa de liber, însă în alt sens era la fel de adevărat, că el niciodată nu a fost un aşa sclav ca acum. Libertatea lui l-a aruncat total în mâinile lui satan.

Răutatea iudeilor a uimit pe deţinătorul puterii păgân, şi şovăirea şi laşitatea lui Pilat a uimit lumea. La trădător se vede lipsa de credincioşie a inimii omeneşti într-un mod aşa de îngrozitor, că însuşi respectul de sine natural detestă fapta, şi fapta era aşa de vrednică de dispreţuit chiar şi de omul care a făcut-o, căci, după ce el a făcut această faptă, existenţa lui însuşi i-a devenit insuportabilă şi în desperare iese şi se spânzură.

Înainte să înceapă ceasul omului, felinarele, făcliile şi armele purtate de oamenii puternici şi hotărâţi erau pentru Petru nu mai mult decât un lemn putred. Dar când a venit efectiv ceasul, întrebarea nevinovată a unei slujnice de la palatul marelui preot l-a umplut cu groază de nedescris, cu toate că era o întrebare care l-ar fi putut pune într-o legătură corectă cu Isus. Şi acest fiu al lui Iona, care în rest era aşa de curajos şi care iubea cu adevărat pe Domnul lui, a tăgăduit că L-a cunoscut vreodată, şi aceasta chiar cu jurământ şi blestem. Ceilalţi ucenici, care pe Muntele Măslinilor erau la fel de lăudăroşi, acum nici măcar nu sunt de văzut. Ucenicul, pe care Isus îl iubea, este alături de Stăpânul lui la audiere, dar el este acolo sub protecţia marelui preot (Ioan 18.15). Era ceasul omului şi puterea întunericului şi niciunul nu putea sta în afara puterii lui Dumnezeu. Ce ceas era acesta!

Acolo erau prezenţi tot felul de oameni, şi toţi şi-au pierdut mintea în vrăjmăşia lor faţă de Acela care suferea aşa de smerit. Vedem cum Pilat L-a hotărât să ia asupra Sa ocara biciuirii, cu toate că Pilat a trebuit să mărturisească, că el n-a găsit nici o vină la El. Irod şi soldaţii lui L-au batjocorit, L-au încununat cu o cunună de spini, în chip batjocoritor şi-au plecat genunchii înaintea Lui. Preoţii, a căror misiune era de fapt să apere pe Cel acuzat, L-au condamnat şi L-au acuzat. Legea, pe care El a onorat-o şi a împlinit-o, a fost folosită împotriva Lui cu scopul să-L nimicească. Un tâlhar este preferat în locul Aceluia care cu bunătate îmbelşugată a copleşit poporul cu binefaceri, şi un ucigaş este mai bine preferat decât Prinţul vieţii. Pentru pâinea, cu care El i-a hrănit, ei Îi plătesc cu lovituri. Pentru vindecarea bolnavilor lor ei Îl răsplătesc cu o moarte chinuitoare pe cruce; pentru cuvintele de har, care au ieşit de pe buzele Lui, ei au îngrămădit anatema pe capul Lui încununat cu spini. Ce sunt toate acestea? Niciunul din ei nu ar fi putut da un răspuns înţelept la această întrebare. În ceasul acesta palatul marelui preot era cu adevărat un infern, căci aici s-a adunat conciliul demonilor.

Omul a fost controlat de o putere, de care el nu ştia nimic. El a alungat înapoia lui pe Dumnezeu, care până aici l-a reţinut pentru binele lui, însă acum el este sub controlul aceluia care îl mână la pierzare cu capul în jos, însă pe un drum pe care, cu toate acestea, el merge cu plăcere. Chinuit de temerile lui, ars de poftele lui, orbit prin ura lui, dus în rătăcire prin mândria lui, cu conştiinţa împietrită prin relaţia strânsă cu păcatul, lipsit de milă în acţiunile lui faţă de tot ce este dumnezeiesc şi cu privire la toate patimile şi plăcerile lui decăzute, neplăcute şi stricate, prelucrat şi biciuit prin influenţele iadului – nimic nu-l va satisface decât numai înjosirea, suferinţa îngrozitoare şi moartea Aceluia care mergea din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei biruiţi de diavolul. Era realmente ceasul omului, şi era un ceas de răutate nestingherită.

Puterea întunericului

Lumea spirituală vine la lumină în lumea materială. Nu auzim nici o trompetă, sunată de căpetenia întunericului, nici un foc de artilerie nu trezeşte ecoul în Sion, nici un tunet al carelor de război conduse de demoni nu zguduie cerul în miezul nopţii; nici un tropot de soldaţi mărşăluind ai trupelor înarmate nu vuieşte în urechi: şi cu toate acestea nu a fost nici un moment începând de la crearea lumii, în care puterile spirituale să fie aşa de preocupate. Abisul răului şi-a revărsat miriadele lui, pe Golgota mişunau puteri nenumărat de multe; însă nu s-a mai făcut gălăgie, aşa ca planetele pe orbita lor în jurul centrului lor de foc. Vuietul tunetului lor, dacă este totuşi auzit, este audibil în acuzaţiile false şi neîntemeiate, pe care le aduc conducătorii lui Israel, şi în strigătul celor neştiutori şi al mulţimii adunăturii brutale, care înconjoară palatul marelui preot şi strigă: „Ia-L pe Acesta! Ia-L pe Acesta! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, şi în glumele lor obscene şi în comportarea grosolană, pe când Îl duceau la locul de execuţie.

S-a spus, că iadul ar fi râs, însă aceasta nu este corect. În evaluarea făcută de puterile răului era fără îndoială un triumf să orbească pe om aşa de total faţă de realitatea că el comite sinuciderea sufletului său, însă în momentul acesta râsul era departe de inima aceluia care dirija lupta împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său. Niciodată iadul nu a fost capabil să râdă, şi nici nu va fi vreodată. Iadul a fost până acum prea preocupat, ca să aibă timp să râdă, şi niciodată el nu a fost aşa de sigur de biruinţă, ca să poată dispreţui în felul acesta pe vrăjmaş. Dumnezeu râde de neputinţa omului unit cu iadul, căci El este atotputernic şi niciodată nu cunoaşte vreo înfrângere. Însă satan a avut foarte des parte, ca planurile lui să fie date peste cap, ca înţelepciunea lui să fie decuplată şi puterea lui să fie făcută inactivă, ca să poată râde de Dumnezeu. Nimeni nu a râs la cruce, numai omul, unealta vinovată, nechibzuită a diavolului, şi bucuriile lui au fost satisfăcute cu preţul suferinţelor nespus de mari ale Fiului lui Dumnezeu, ale Mântuitorului lui, ale Prietenului lui.

Suferinţele lui Isus

Şi ce mari erau suferinţele Lui! Se spune: cu cât mergi mai sus pe treptele creaţiei, cu atât simţământul durerii devine mai mare, şi cu cât mergi mai jos cu atât mai puţin este simţită durerea. Dar ce trebuie să fi fost pentru Cel întâi născut din toată creaţia, pentru El, Cel care simţea totul în chip desăvârşit! Nu exista nimic dur sau fără simţământ în natura binecuvântată, sensibilă a lui Isus. El a simţit până la extrem orice ocară adusă asupra Lui. El era pus în cântecul beţivilor, dispreţuit şi părăsit de oameni, şi-au bătut joc de El, L-au insultat, a fost luat în derâdere de aceia pentru ale căror nevoi compasiunea Lui nu cunoştea limite. Trădarea Lui de către Iuda, tăgăduirea Lui prin Petru, părăsirea Lui de către ucenicii Săi L-au rănit până în adâncul sufletului. Deseori oamenii aflaţi în astfel de necazuri sunt ţinuţi în picioare prin mândria lor. Nerecunoştinţa, injuriile şi loviturile sunt deseori suportate cu un calm aparent, care uimeşte. S-ar putea ca înlăuntru inima să fie ca o sobă de foc, dar simţul mândriei şi voinţa de nesupus înving revărsările agitaţiei lăuntrice a sufletului, aşa că nu este nici o manifestare a mâniei care clocoteşte lăuntric. Însă în Isus Cel bând şi smerit nu era loc pentru mândrie. Nu trebuiau sufocate nici un fel de sentimente de răzbunare; nici un duh agitat nu trebuia ţinut sub control.

El „a fost dus ca un miel la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, aşa nu Şi-a deschis gura” (Isaia 53.7). El spune: „Mi-am dat spatele celor care Mă băteau şi obrajii celor care-Mi smulgeau barba. Nu Mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare” (Isaia 50.6). În Psalmul 22 Îl auzim enumerând pe toţi vrăjmaşii Lui şi vărsând povara durerii Lui înaintea urechii Tatălui. Acolo erau „tauri din Basan”; „câinii” Îl înconjurau; o „ceată de răufăcători” L-a împresurat: acolo era „gura leului” şi erau „coarnele  bivolilor”.

Aşa cum am amintit, tot răul universului s-a adunat împotriva Lui. Satan era acolo cu toată puterea Lui, omul era acolo ca instrument de bună voie al răutăţii, Dumnezeu era acolo cu judecata împotriva păcatului, şi Martirul sfânt era acolo, ca să fie făcut păcat şi să fie tratat de Dumnezeu aşa cum merită păcatul să fie tratat. Izvoarele adâncului cel mare al judecăţii lui Dumnezeu s-au rupt şi ferestrele cerului erau deschise şi furtuna puternică a mâniei şi a blestemului şi a răzbunării faţă de păcat lovea asupra Capului Său supus. El S-a scufundat în noroi adânc şi nu era nici un loc tare sub picioare. Asemenea lui Iona, însă în sens spiritual, El a coborât la temeliile munţilor, pământul cu zăvoarele lui era înapoia Lui pentru totdeauna. Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderilor de apă ale lui Dumnezeu, toate valurile şi toate talazurile au trecut peste El, apele au ajuns până la sufletul Său. Însă toate durerile nesfârşite şi nespus de mari sunt incluse în acel strigăt, care s-a revărsat din inima Lui în cele trei ceasuri de întuneric: „Eli, Eli, lama sabactani?”

Însă acolo şi în momentul acela a fost judecat orice principiu rău. Satan a fost demascat ca şi căpetenie şi dumnezeu al lumii acesteia, şi puterea lui a fost pentru totdeauna frântă. A devenit vizibil că înţelepciunea lumii era nebunie la Dumnezeu; ea nu a ajuns niciodată la cunoaşterea Persoanei Sale, şi când El a fost revelat înainte ochilor lor, ea nu L-a cunoscut. S-a revelat că omul era de neîmbunătăţit de rău şi în adâncul inimii lui era unul care ura pe Dumnezeu. Dumnezeu a fost revelat în bunătate şi dragoste desăvârşite faţă de om, cu toată vrăjmăşia pe care ele le-au întâmpinat din partea acelora pe care ele i-au luat ca subiect al lor. Isus era acolo, Cel ascultător, glorificând pe Dumnezeu, chiar şi atunci când Dumnezeu L-a părăsit. El venise să facă voia lui Dumnezeu, şi – oricât ar costa de mult – El nu voia să se abată de la ea. Nu se cuvine creaturii să se lupte cu Creatorul, şi nu se cuvine unui sclav să conteste înţelepciunea voii stăpânului său, şi de asemenea nu se cuvine omului să pună la îndoială căile lui Dumnezeu: şi Isus a luat locul creaturii, sclavului şi omului, şi El a fost desăvârşit în toate. Veşnic glorificat să fie El!

Gloria Domnului Isus

Fiul Omului a fost glorificat la această cruce (Ioan 13.31). Acolo jertfa a fost tăiată în bucăţi, izvoarele naturii sale morale au fost prezentate şi la lumină nu a ieşit nimic altceva, decât desăvârşire fără sfârşit. Nu era nici o bătaie a pulsului fiinţei Sale morale care să nu fi bătut pentru Acela care L-a trimis. În El nu a fost găsită nici o gândire egoistă sau o preţuire a lucrurilor în felul în care ele L-au atins. La El totul a fost privit în legătură cu Dumnezeu. Lucrarea, care I-a fost dată s-o facă, a făcut-o fără murmur. La El nu era nici o întrebare sau discuţie: „dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi cum Mi-a poruncit Tatăl, aşa fac” (Ioan 14.31). Stăpân şi Domn desăvârşit demn de adorare!

Înainte ca El să ocupe locul unui sclav, înainte să fie pregătit un trup pentru El, El ştia tot ce stă în legătură cu acestea. El a înţeles deplin greutatea îngrozitoare a judecăţii, pe care El Însuşi Şi-a asumat-o înainte să fie trimis în asemănare cu omul. El era deplin conştient, că dacă El va lua chip de rob, aceasta va însemna ca fiecare poruncă, pe care El ar primi-o, va trebui s-o împlinească fără să întrebe. Dar oricât de mare ar fi preţul, voia lui Dumnezeu trebuia împlinită, şi El S-a pus la dispoziţie pentru aceasta, „fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce” (Filipeni 2.6-8). Cât de strălucitoare luminează gloria morală şi frumuseţea Domnului Isus în mijlocul întunericului de pe Golgota. Vreau să amintesc cititorului că El, Cel care atârna acolo, trădat, tăgăduit, părăsit, înconjurat de o lume păcătoasă influenţată de puterea întunericului, batjocorit, insultat şi înainte de toate părăsit de Dumnezeu, este aici absolut singur. Şi în ceasul acesta, când era absolut singur, a ridicat stâlpii universului moral cu putere divină şi a pus o temelie, pe care aceştia puteau fi aşezaţi în aşa fel că niciodată vreun vrăjmaş al lui Dumnezeu va avea posibilitatea să-i zguduie.

Şi Dumnezeu a fost glorificat în El

Dreptatea Lui a fost restabilită, sfinţenia Lui păstrată, autoritatea Lui respectată, adevărul Lui apărat şi dragostea Lui revelată. Această luptă îngrozitoare între puterile binelui şi răului a fost dusă pe cruce de acel Mântuitor smerit, care S-a dat pe Sine Însuşi, pentru ca totul să fie tratat şi rezolvat spre gloria şi lauda lui Dumnezeu, aşa că niciodată nu mai trebuie să se preocupe cu acestea. Lupta s-a terminat, puterile răului au fost zdrobite. Dumnezeu a biruit.

Fiecare vrăjmaş a fost bătut. Dumnezeu a lucrat dreptatea şi câmpul Îi aparţine. Diavolul a fost nimicit, moartea distrusă, păcatul judecat, păcatele noastre înlăturate, omul nostru vechi a fost judecat cu El. Terenul a fost curăţit aşa de desăvârşit de orice vrăjmaş, ca şi cum niciodată nu at fi existat vreunul. Curăţirea cerurilor şi pământului de prezenţa răului este acum numai o chestiune de detaliu. Ca să se facă aceasta este suficientă puterea îngerilor (Apocalipsa 12.7-9Matei 13.49,50). Întrebarea morală a fost complet clarificată la crucea lui Isus, şi credinciosul este în viaţă şi natură, în relaţii şi favoare făcut una cu Acela care în ceasul acela îngrozitor a fost credincios faţă de Dumnezeu.

Natura şi caracterul lui Dumnezeu cu privire la rău au fost îndreptăţite şi clarificate. Faptul că creatura este urzitorul răului şi că răul se găseşte la ea, este acum foarte clar. Acum este clar, că binele este numai la Dumnezeu, că El este bun: faptul că El a acţionat întotdeauna cu omul în bunătate, har şi dragoste a fost dovedit acum peste măsură de mult. Însă la fel s-a arătat că omul în carne, după rânduiala lui Adam, capul decăzut, nu voia să aibă pe Dumnezeu în nici un caracter în care El S-ar arăta întotdeauna. Însă crucea este sfârşitul judecătoresc al omului înaintea lui Dumnezeu. Punerea la probă a omului s-a terminat acolo. S-a dovedit că în ceea ce priveşte natura lui el este împotriva lui Dumnezeu, şi omul conform acestei rânduieli şi acestei poziţii nu mai este în vreo legătură cu Dumnezeu; el a fost deja judecat şi înlăturat judecătoresc.

Însă crucea a fost şi creuzetul în care valoarea morală şi desăvârşirea Omului al doilea şi ultimul Adam a fost încercat până la extrem şi unde incontestabil a ieşit la lumină că în El nu era nici un fel de zgură şi nimic care să fi fost împotriva lui Dumnezeu, ci totul era plăcut în cea mai înaltă măsură. De pe această cruce s-a înălţat spre Dumnezeu o mireasmă aşa de plăcută, că prin efectul ei a înlocuit mirosul urât, care s-a înălţat din lumea aceasta rea. Dumnezeu a fost glorificat pe locul unde El a fost dezonorat şi câştigul prin crucea Fiului Său este nespus mai mare decât pierderea, pe care El a suferit-o atât prin primul cap rătăcitor cât şi prin răutatea tuturor urmaşilor lui.

Şi locul nostru, partea noastră şi relaţiile noastre sunt toate în Hristos şi cu acest Hristos înălţat, înviat dintre morţi. El este viaţa noastră. Noi suntem destinaţi să fim asemenea chipului Său. Tatăl Lui este Tatăl nostru; Dumnezeul Lui este Dumnezeul nostru. Noi stăm în aceeaşi dragoste, har şi favoare ca El, căci noi am fost făcuţi „plăcuţi în El” [Efeseni 1.6]. „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (1 Ioan 4.17). Fie ca noi să călcăm pe urmele acelui apostol şi ucenic, care putea spune foarte sincer: „Dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt o pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El” (Filipeni 3.7-10a). Şi de asemenea: „Dar departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Galateni 6.14). Persoana lui Hristos şi crucea lui Hristos erau totul pentru el: fie ca ele să fie totul şi pentru noi!

Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos
Isaia 63.9; Psalmul 69

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat: 20.09.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 63.9Psalmul 69

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţe ispăşitoare

Domnul Isus a trebuit să îndure diferite feluri de suferinţe. De asemenea, El a suferit în timpuri diferite. Ceea ce desigur în primul rând pe noi ne impresionează cel mai mult, deoarece noi suntem foarte mult atinşi de aceasta, erau suferinţele ispăşitoare de pe Golgota. Aceste suferinţe ispăşitoare au fost în mod deosebit suferinţele care I-au produs cel mai mult durere. Aceste suferinţe sunt pentru noi într-adevăr cele mai importante suferinţe, căci dacă El nu ar fi suferit acestea atunci noi ar fi trebuit să suferim în iad chinurile veşnice. Dar pentru că noi am văzut că El a suferit pe Golgota pentru noi şi avem voie să luăm pentru noi ceea ce El a făcut acolo pentru noi, de aceea nu trebuie să ne mai temem de aceste suferinţe, de aceste chinuri. El le-a luat pentru noi asupra Sa, El a devenit Locţiitorul nostru.

Suferinţe din cauza dreptăţii

Însă Hristos nu numai a suferit în locul nostru. El a trebuit să îndure şi suferinţe din pricina dreptăţii, deoarece El ca Cel drept a fost aici jos printre cei nedrepţi şi a fost tratat nedrept. Deoarece El a trăit o viaţă dreaptă, sfântă, fără păcat, El a fost duşmănit, L-au urât, nu L-au vrut. Nu au vrut să aibă lumina, pe care El o răspândea; era pentru ei prea orbitoare, deoarece descoperea răul din viaţă. Şi de aceea L-au urât. Acestea erau suferinţe pe care El a trebuit să le îndure din pricina dreptăţii. Este posibil ca şi noi astăzi să avem parte de suferinţele din pricina dreptăţii, unul mai mult, altul mai puţin. Dacă aducem lumină în jurul nostru, atunci aceasta ar putea să fie pentru unii prea orbitoare, şi ne vor crea probleme. Vom avea parte de acestea chiar şi de la aceia care se numesc creştini şi uneori sunt creştini adevăraţi.

Suferinţe provocate de presimţire şi presentiment

Sunt însă încă un fel de suferinţe ale Domnului nostru, care nu sunt aşa de cunoscute. Dacă citim relatarea despre Ghetsimani, care ne este prezentată în trei evanghelii, atunci ştim că Domnul a suferit având presimţirea şi presentimentul a ceea ce trebuia să sufere în judecata lui Dumnezeu pe Golgota.

Acest fel de suferinţe le întâlnim foarte des în Psalmi. Căci aceste suferinţe stau în legătură în mod deosebit şi cu ceea ce rămăşiţa credincioasă a lui Israel va avea parte în viitor, suferinţe în care Domnul a intrat de bună voie, ca să poată suferi împreună cu poporul Său.

Dacă nu diferenţiem aceste suferinţe de suferinţele ispăşitoare ajungem repede în încurcătură. Atunci ne mirăm de Psalmii suferinţelor, în care în final este vorba de judecată, şi ne întrebăm, dacă nu cumva Domnul a suferit totuşi pentru păcate înainte de cele trei ceasuri în care a fost părăsit de Dumnezeu. Să luăm Psalmul 69 în comparaţie cu Psalmul 22. De exemplu în Psalmul 69.13 se spune: „Rugăciunea Mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit [sau: primirii].” Nu ca în Psalmul 22.2,1: „2 Dumnezeul meu! Strig ziua şi nu-Mi răspunzi; 1 Pentru ce M-ai părăsit?”

Nu, este timpul potrivit [al primirii], prin aceasta este clar că nu poate fi vorba de cele trei ceasuri în care El a fost părăsit. Vom constata că Psalmul 22 este total diferit de Psalmul 69. După ce acolo în versetul 21 lucrarea este descrisă ca fiind terminată, găsim numai binecuvântare, şi anume o binecuvântare care se extinde în cercuri tot mai mari, până la generaţia următoare din Împărăţia de o mie de ani. Este numai binecuvântare, şi ea devine tot mai mare. Acolo nu se găseşte absolut nimic despre judecată. Dimpotrivă în Psalmul 69.21-28; 22 „Masa lor să fie o cursă înaintea lor, […] 23 să li se întunece ochii […] coapsele să li se clatine neîncetat 24 Varsă-Ţi furia peste ei […] 25 Pustie să le fie locuinţa […] 27 Adaugă nelegiuire la nelegiuirea lor […] 28 să fie şterşi din cartea vieţii […]”.

Aceasta este cu totul altceva decât la ceea ce noi ne-am aştepta şi ar trebui să ne aşteptăm – dar şi am putea aştepta, când în Psalmul 22 este vorba de ispăşire. Când este vorba de ispăşire, atunci păcatele acestea sunt ispăşite – tocmai prin această lucrare. Atunci lucrarea aceasta oferă har. Prin aceasta nu vreau să spun, că aceia care au dus pe Domnul la cruce vor fi simplu împăcaţi. Cu siguranţă s-ar putea să fi fost unul sau altul care după aceea a avut parte de har. Dar desigur Domnul nu a ispăşit păcatele acelora care nu s-au pocăit şi nu au primit harul. Însă principial, când este vorba de ispăşire, rezultatul este binecuvântarea.

Compătimire ca urmare a ispitirii şi suferinţă în timpul ispitirii

Uneori nu se poate deosebi exact, dacă este vorba de Domnul sau de credincioşi. Domnul Isus a suferit şi în aşa fel, aşa cum citim în epistola către Evrei, într-o formă cu totul deosebită.

Evrei 4.15,16: Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Aici este deci vorba, că Domnul Isus ca Mare Preot poate avea compasiune cu noi. Apoi ni se spune aici cum este posibil ca El să poată avea compasiune cu noi, şi anume pentru că El a fost ispitit ca şi noi, cu excepţia păcatului.

Dar ce înseamnă că El a fost ispitit? Ce înseamnă că El poate avea compasiune cu noi? Dacă aud de cineva, că probabil a pierdut un copil, atunci eu pot avea compasiune cu el, dar aceasta este compasiune cu o oarecare distanţă, dacă eu fac parte din aceia care încă nu au pierdut nici un copil. Domnul Isus are compasiune în alt fel, El a fost ispitit în acelaşi fel ca noi.

Să citim în Evrei 2.18 ce înseamnă, că El a fost ispitit:

Evrei 2.18: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aceasta înseamnă că atunci când El are compasiune, El Însuşi a fost ispitit în chestiunea respectivă, şi când El a fost ispitit, înseamnă că El a suferit. Aceasta înseamnă, că întotdeauna compasiunea Lui este în legătură cu faptul că El Însuşi a avut de suferit. Deci dacă El poate avea compasiune cu ai Săi, atunci trebuie ca El Însuşi să fi suferit, şi aceasta înseamnă foarte mult. Noi trebuie întotdeauna să ţinem seama, indiferent în ce împrejurări se află credincioşii, că ei şi noi ne putem gândi – şi aceasta face slujba Sa de mare Preot deosebit de mare – că El are compasiune, deoarece El Însuşi a suferit. Şi aceasta devine cu atât mai mare cu cât nevoile, prin care cineva trebuie să treacă, sunt mai mari. Şi aceasta este valabil şi pentru Israel, căci noi citim în

Isaia 63.9: În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat.

Suferinţele rămăşiţei credincioase

În cartea Psalmilor ne sunt arătate necazurile, în mod deosebit ale credincioşilor, care vor trăi abia în viitor – aşa numita rămăşiţă credincioasă, care va trăi în timpul „necazului lui Iacov” (Ieremia 30.7) şi care va trebui să treacă prin necazurile îngrozitoare. Acestea sunt nu numai prigoanele, pe care ea trebuie să le îndure – şi aceasta din părţi diferite: din partea lui antihrist, care caută să omoare pe toţi care nu vor să aducă omagiere lui şi domnitorului mondial roman; apoi din partea asirianului, împăratul nordului, care va ocupa Israelul, va distruge pe Iuda şi va asedia Ierusalimul şi-l va cuceri; apoi, chiar dacă unii vor scăpa de aceştia doi, din partea acelora l-a care s-au refugiat. Chiar dacă vor rămâne în viaţă, acolo unde probabil sunt în siguranţă de atacurile celor doi, vor trebui să sufere lucruri grele. Vor suferi din cauza vecinilor lor, dar, şi aici vine ce este cel mai rău, ei vor suferi înainte de toate deoarece poziţia lor înaintea lui Dumnezeu nu este clară. Ei nu cunosc, aşa cum cunoaştem noi astăzi, o lucrare de răscumpărare înfăptuită, o siguranţă a mântuirii. Aşa cum ştim, dacă ne-am căit şi L-am primit pe Domnul Isus, suntem mântuiţi o dată pentru totdeauna. Pe noi nu ne mai poate nimeni smulge din mâna Tatălui! Ei nu cunosc toate acestea, ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor. Ei ştiu numai că Israel a încălcat Legea şi că a răstignit pe Mesia pe cruce. Ei ştiu că sunt vinovaţi de vărsare de sânge – aceasta se adaugă la Legea încălcată. Şi ei nu ştiu dacă va mai fi vreo posibilitate să vină harul, că Mesia făgăduit va mai reveni vreodată, ei nu ştiu aceasta. Ei nu ştiu dacă păcatele lor sunt cu adevărat iertate. Până într-o zi când va veni şi pentru ei marea zi a ispăşirii. Însă până atunci nu le este clară poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, ei nu au un teren tare sub picioarele lor. Aşa cum se spune în Psalmul 69.2: „Nu este loc de pus piciorul”.

Şi în necazul lor vin toate deodată. Aceasta o simţim şi noi uneori, atunci avem nu numai o singură problemă, nu, atunci avem şi pe una şi pe alta şi pe cealaltă, şi dacă toate vin deodată – cu o singură problemă am putea s-o scoatem la capăt, probabil şi cu două probleme, dar când toate vin deodată atunci şi noi ne prăbuşim. Atunci spunem: „Acum nu mai putem.” Şi la fel va fi şi pentru rămăşiţă. Şi cel mai rău pentru ei este, că ei nu cunosc pe Dumnezeu ca Tată al lor iubitor. Ei au încă o încredere mare în Dumnezeu, aceasta se întâlneşte des în Psalmi. În cele din urmă ei se încred mereu în Dumnezeu, dar nu au siguranţă. Mereu au loc ridicări şi coborâri, şi în cele din urmă se afundă tot mai adânc în noroi. Şi atunci le vin în amintire păcatele lor, fărădelegile lor, încălcările de Lege şi nebunia lor. Ei gândesc: „Dumnezeu ştie aceasta.”

Compasiunea Domnului cu rămăşiţa

Dacă Domnul Isus vrea să aibă acum milă de ei, atunci El trebuie să fi simţit împreună cu ei. Şi El a simţit cu ei. El putea face aceasta, El putea de bună voie să pătrundă în aceste suferinţe simţindu-le mai dinainte, deoarece El va da realmente şi jertfa pentru vină. El va lua efectiv şi aceste păcate asupra Sa; credincioşii din viitor vor şti aceasta mult mai târziu; abia după ce El va fi revenit, abia atunci vor şti cu adevărat că El a suferit pentru păcatele lor, că El a mărturisit şi păcatele lor. Mai întâi ei au sentimentul, care trebuie să-i chinuie, că au păcate pe conştiinţa lor. Domnul a putut pătrunde în aceste sentimente, El a făcut-o desigur în Ghetsimani, El a spus deja la botez: „Eu vreau să Mă fac una cu cei care mărturisesc păcatele lor”, şi S-a lăsat botezat, cu toate că El era Cel curat şi sfânt. Şi apoi în Ghetsimani a trecut prin tot ce va însemna această moarte. Desigur această moarte însemna mânia şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cu siguranţă aceasta este valabil şi pentru situaţia din Ioan 12, unde vedem că sufletul Lui era tulburat; acestea erau momente în care El simţea dinainte ce va veni pe Golgota asupra Lui. Şi atunci va fi cu adevărat aşa, că El va lua asupra Sa nebuniile mele şi fărădelegile mele şi le va duce înaintea lui Dumnezeu şi Dumnezeu Îl va pedepsi pentru ele. Şi El a văzut aceasta dinainte, şi de aceea S-a îndreptat cu strigăt mare către Dumnezeul Său şi S-a rugat, ca dacă este posibil paharul acesta să treacă de la El fără să-L bea; a văzut dinainte că El va veni în legătură cu aceste păcate. Această suferinţă este aşa de grea şi îngrozitoare, că dacă nu am avea astfel de Psalmi, toate celelalte suferinţe ar fi acoperite de ea.

Dar aceşti Psalmi, ca aici Psalmul 69, sau alte pasaje, ne arată că erau şi alte suferinţe pe care Domnul Isus le-a simţit adânc înlăuntrul Său. El nu a trebuit să le simtă. El ar fi putut întrerupe oricând aceste suferinţe, El ar fi putut să Se reîntoarcă la Tatăl. Toate acestea le-a luat de bună voie asupra Sa, El a intrat în ele. Şi pentru a putea avea milă, El a luat acestea asupra Sa. Deoarece înaintea Lui stătea faptul că El va mărturisi aceste păcate, El a putut şi să simtă ce înseamnă să trebuiască să aducă o chestiune în ordine cu Dumnezeu. Şi sudoarea Lui a devenit ca picăturile mari de sânge şi El S-a adresat lui Dumnezeu cu strigăte mari şi cu lacrimi. Aceasta a însemnat să aibă aceste lucruri înaintea Sa, să intre în acestea. Căci El ştia ce înseamnă când El va fi încărcat cu păcatele noastre, că mânia lui Dumnezeu va trebui să vină peste El.

Va fi nimicit şi nu va avea nimic

Ne putem imagina aceasta, dacă de exemplu citim în Daniel 9.26: „Unsul [Mesia] va fi nimicit şi nu va avea nimic.” S-a terminat, s-a încheiat! Toate speranţele pământeşti, pentru care El ca Mesia a venit, s-au dus. El a simţit foarte profund ce înseamnă ca totul să fie nimicit. Acestea erau dureri care L-au lovit aşa cum noi nu ne putem imagina, căci sufletul Său curat, sfânt era mult mai sensibil decât putem noi simţi. Noi am devenit nesimţitori prin păcat. Dar El nu, El a simţit toate foarte profund. Acestea erau suferinţe care în primul rând nu aveau nimic a face cu suferinţele din cauza dreptăţii, pe care El le-a simţit în sufletul Său. Şi El a simţit ce înseamnă că şi pentru Israel totul era terminat. El a simţit de exemplu ce înseamnă ceea ce noi găsim în Psalmul 69:

Psalm 69.25: Pustie să le fie locuinţa şi nimeni să nu locuiască în corturile lor.

El a ştiut că romanii vor veni şi vor distruge Ierusalimul. El spune, când era pe drumul spre Golgota:

Luca 23.31: Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Copacul verde era El, copacul uscat era poporul. Şi ceea ce a avut loc în anul 70 nu este totul. Va fi şi mai rău. Un necaz, aşa cum niciodată nu a fost pe pământ, urmează să vină. El a simţit toate acestea mai dinainte. El a simţit dinainte ce înseamnă să ai parte de mânia lui Dumnezeu. Nu din cauza păcatului Lui, nu din cauza a ceva, pe care El l-ar fi făcut; ci pentru că El a vrut să ia păcatul nostru asupra Sa, pentru că El era pregătit să Se lase făcut păcat. El a simţit ce înseamnă să întâmpini mânia lui Dumnezeu. Aceasta va fi şi simţirea credincioşilor din viitor, mânia lui Dumnezeu – aceasta este o problemă pentru ei.

Ei au ambele: pe de o parte au încrederea în Dumnezeu şi pe de altă parte frica de mânia Lui. Aceasta va produce în ei efecte contradictorii. Însă ei se pot baza pe faptul că era Unul care nu a fost dat de ruşine. Acestuia I-a fost aşa de importantă această stare de lucruri, că El spune tocmai în aceste suferinţe:

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza Mea cei care nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza Mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel.

Domnul vede pe alţii, care sunt în suferinţe asemănătoare, şi El Se roagă ca El să nu fie dat de ruşine, pentru ca prin aceasta alţii să nu ajungă în rătăcire din cauza suferinţelor Lui şi a ceea ce El îndură. Ucenicii care mergeau spre Emaus aproape că au ajuns să fie daţi de ruşine, erau aşa de deznădăjduiţi că acest Neprihănit, Acesta, care S-a încrezut în Dumnezeu, Acesta era în mormânt pentru ei. Totul se terminase. Cum putea să fie aşa? De aceea El Se preocupă imediat după învierea Sa să le mângâie inimile. Şi El putea simţi ce îi preocupa, deoarece El Însuşi a suferit. Şi în viitor vor fi credincioşi care vor primi încurajare printr-un astfel de Psalm, deoarece ei găsesc acolo pe cineva care este în împrejurări îngrozitoare asemănătoare şi care a fost salvat.

Şi în Psalmul 69.26 El Se vede în legătură cu alţii: „Pentru că îl persecută pe cel pe care l-ai lovit Tu, şi vorbesc de durerea celor răniţi de Tine.” Deci acolo Mesia, care a fost lovit aici, este unit cu alţii, cu cei răniţi.

Nevinovat şi totodată vinovat

Aşa cum am spus deja, aceşti credincioşi din Israel în viitor nu vor cunoaşte o pace cu Dumnezeu, aşa ca noi, conştienţi fiind de răscumpărarea înfăptuită şi conştienţi că ei au fost salvaţi o dată pentru totdeauna. Ei vor avea încredere în Dumnezeu, dar nu vor fi siguri. Şi aceasta înseamnă că ei vor fi mereu aruncaţi încoace şi încolo între îndoiala lor şi încrederea lor şi pe de altă parte aruncaţi încoace şi încolo cu privire la păcat. Căci pe de o parte ei ştiu că au încălcat Legea, că ei şi pe plan naţional au a face cu păcatul uciderii lui Mesia, şi pe de altă parte ei văd şi corectitudinea lor personală (vezi de exemplu Psalmul 26). Şi între aceste două stări sunt aruncaţi mereu încoace şi încolo. Uneori aceasta stă foarte strâns în legătură una cu alta, ca în Psalm 69.4,5. Căci dacă ei vorbesc în versetul 5 despre vina lor, în versetul 4 vorbesc că ei sunt duşmăniţi fără temei. Şi că ei trebuie să dea înapoi ceea ce n-au furat, deci acolo unde sunt nevinovaţi. Aceasta înseamnă, pe de o parte nevinovaţi, pe de altă parte vinovaţi; pe de o parte încredere, pe de altă parte îngrijorări. Şi în acest necaz vor fi aruncaţi încoace şi încolo în viitor şi înainte de toate vor avea teamă de mânia lui Dumnezeu cu privire la păcatele lor. Şi în acestea Domnul Isus poate simţi în chip desăvârşit cu ei, deoarece El Însuşi a suferit în ele. El a fost şi într-o astfel de situaţie, unde a văzut că mânia lui Dumnezeu din cauza păcatului – era păcatul meu şi al tău dar şi păcatul lor – va veni asupra Lui. Şi de aceea El poate simpatiza desăvârşit cu ceea ce simt ei.

Nu numai o problemă pentru rămăşiţa credincioasă

Această problemă referitoare la nesiguranţa mântuirii şi la temerea faţă de mânia lui Dumnezeu este valabilă de altfel nu numai pentru rămăşiţa credincioasă; trebuie să spunem aceasta. Aceasta este valabil şi pentru cea mai mare parte din creştinătate. Căci, la modul cel mai general, cu anumite excepţii, scurt după ce apostolii au murit, începând de atunci şi până la Reformă, această siguranţă a mântuirii nu a fost. În acest timp au fost cu siguranţă milioane de creştini. Dar pace cu Dumnezeu, cunoaşterea păcii cu Dumnezeu, cunoaşterea răscumpărării înfăptuite, acestea erau o raritate. Probabil unii au ştiut aceasta cu o anumită încredere, dar erau excepţii. În mod general aceasta nu era la creştini. Erau şi din aceia care permanent aveau teamă de mânia lui Dumnezeu, dar care pe de altă parte aveau încredere că Dumnezeu se va purta cu îndurare faţă de ei, însă nu cunoşteau răscumpărarea înfăptuită. Şi pentru astfel de credincioşi Domnul Isus putea să aibă înţelegere desăvârşită, deoarece El Însuşi a suferit şi pentru că El Însuşi cunoştea aceasta. Desigur în altă formă decât ei, căci erau păcatele lor proprii, pe care le-au făcut, şi din care cauză se tem de judecată. În acest caz, la Domnul, sunt păcatele pe care El ca Suplinitor le-a luat asupra Sa. Însă El ştia şi că din cauza aceasta mânia lui Dumnezeu va veni peste El.

Deja atunci Domnul a avut milă de Israel

Dar să revenim la Israel. Găsim în unele pasaje cum Domnul Isus S-a gândit la Israel cu privire la ceea ce ei au atras ca judecată asupra lor:

Luca 13.34,35: Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi-i ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut! Iată, vi se lasă casa pustie; şi vă spun că nicidecum nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului!”

Dacă citim aici: „am vrut să-i adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripile sale, şi n-aţi vrut!”, atunci vedem acest sentiment matern, aşa cum o mamă îngrijeşte de copiii ei şi vrea să-i protejeze şi apoi vede că nu este posibil. Ce înseamnă aceasta pentru o inimă de mamă?! Ca părinte eşti uneori în situaţia să vezi copiii cum nu vor să asculte, cum vor să meargă pe anumite căi, şi doreşti să-i protejezi, dar nu este posibil. Ţi se rupe inima. Nu credem noi că Domnul a suferit profund, că El nu a putut să oprească pe Israel de pe drumul lui în nenorocire?

În Luca 19.41 vedem cât de mult a suferit El:

Luca 19.41: Şi când S-a apropiat, văzând cetatea [Ierusalim], a plâns pentru ea.

El a plâns pentru ea. Vedem aici cât de mult a suferit El, din cauză că această cetate s-a încărcat cu aşa de mult păcat şi din cauza aceasta va suferi judecata corespunzătoare. Şi chiar atunci când El mergea pe drumul spre Golgota, cu crucea în spate, vedem în Luca 23.28,29 ce spune El:

Luca 23.28,29: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri; pentru că, iată, vin zile în care vor zice: „Ferice de cele sterile şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.” Atunci vor începe să spună munţilor: „Cădeţi peste noi!”, şi dealurilor: „Acoperiţi-ne!” Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?

Domnul a spus aceasta nu în sensul „pentru aceasta veţi primi pedeapsă, pentru aceasta veţi plăti din greu”. Nu, nu în sensul acesta, ci în sensul în care am citit în capitolul 19, că El a simţit profund în inima Lui cât de îngrozitor va fi pentru Israel, cât de multe vor îndura; în mod deosebit şi mai târziu, căci despre aceasta este vorba în Psalmi, când va veni timpul care niciodată nu a fost şi niciodată nu va mai veni un astfel de timp îngrozitor de pe pământ. Atunci se va împlini în chip desăvârşit ce este scris aici, când oamenii vor spune: „munţilor, cădeţi peste noi!” El a simţit dinainte tot ce se va întâmpla, şi aceste simţăminte le găsim exprimate în Psalmi în mod deosebit. Prin aceasta El Se va face una cu credincioşii care vor trăi atunci.

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (1)
Însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

În articolul acesta şi cel următor va fi vorba despre jertfa de ardere de tot descrisă în cartea Leviticul capitolul 1. Mai întâi vrem să ne preocupăm cu însuşirile şi însemnătatea jertfei arderii de tot (şi în contrast cu jertfa pentru păcat şi vină) şi totodată vom studia ce însemnătate au aceste lucruri pentru noi astăzi. După aceea în partea a doua ne vom preocupa mai detaliat cu cel care aduce jertfa şi cu preoţii.

A. Fundalul

1. Chemarea făcută de Domnul din cortul întâlnirii

Cartea Leviticul începe cu relatarea cum Domnul cheamă pe Moise, ca să-i vorbească. Prima dată când Dumnezeu cheamă un om a avut loc în grădina Eden, când omul s-a ascuns acolo de El. Atunci Dumnezeu a chemat pe om şi a zis: „Unde eşti?” (Geneza 3.9). Aceasta a avut loc după căderea în păcat, prin care omul a fost despărţit de Dumnezeu şi înaintea lui Dumnezeu era mort spiritual. A doua oară a fost când de pe Muntele Sinai Dumnezeu l-a chemat pe Moise şi i-a spus cum poporul ar putea să-I slujească pe baza Legii: „Dacă … veţi asculta de glasul Meu …” (Exodul 19.3-6). Acum, când citim pentru a treia oară, Dumnezeu a chemat iarăşi, şi El a făcut aceasta ca să facă cunoscut oamenilor cum ei se pot apropia de El.

Dumnezeu nu a vorbit de pe Sinai, aşa cum a făcut mai înainte. Poporul a încălcat Legea, şi astfel Dumnezeu, dacă ar fi vorbit iarăşi de pe Sinai, putea numai să judece. Acum El S-a retras înapoia perdelei cortului din pustie – cu aceasta se încheie cartea Exod – şi astfel prin intermediul preoţiei putea în har să vină împreună cu poporul. Cartea Levitic începe prin aceea, că Dumnezeu Se adresează poporului prin Moise. Acum exista jertfa de ardere de tot (Exod 29), ceea ce pentru Dumnezeu era o mireasmă plăcută şi principial Îi dădea posibilitatea să recunoască poporul acesta ca popor al Său şi să locuiască în mijlocul acestui popor. Înainte de a fi „Cortul întâlnirii” era un cort de întâlnire pe care Moise l-a ridicat în afara taberei şi unde se ducea oricine vrea să caute pe Domnul şi să se apropie de El. Însă odată cu finalul cărţii Exod exista, cum am spus, Cortul întâlnirii. Când un om vine la acest cort, ca să se apropie de Domnul şi să-I aducă ceva, lui i se spune din acest cort ce trebuie să facă.

2. Un om dintre copiii lui Israel

Se spune: „Când vreun om dintre voi …”. Deci nu este un om deosebit – un preot, un levit, o căpetenie sau altcineva dintr-o clasă deosebită – ci oricine. Fiecare – chiar şi cel mai sărac, cel mai mic, cel mai neînsemnat din popor – este apelat aici. Căci şi un astfel de om aparţinea acelora care au fost salvaţi din Egipt, au trecut prin Marea Roşie, au cântat cântarea eliberării, care prin Lege au fost aduşi în legătură cu Dumnezeu, care aveau pe Dumnezeu locuind în mijlocul lor. Într-un astfel de om se poate aprinde dorinţa să aducă ceva acestui Dumnezeu, care l-a salvat. Dumnezeu este acum aşa de amabil şi îi spune ce este plăcut Lui, ce vrea să aibă cu plăcere şi cum să I se aducă. Căci un dar are valoare numai atunci dacă place celui căruia i se face.

Expresia „Când vreun om dintre voi” arată de asemenea că este o chestiune cu totul personală. Desigur această expresie ar putea să însemne şi că Dumnezeu nu Se aşteaptă să fie mulţi cei care vor veni. Însă El Se bucură de fiecare.

3. A aduce un dar de jertfă

Ceea ce omul vrea să facă aici este în cele din urmă expresia dorinţei lui de a se apropia de Domnul. Cuvântul „a aduce” are la rădăcina lui expresia „a se apropia”. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cuvântul „dar de jertfă”. Prima dată, când această formă de bază karab se întâlneşte în Scriptură este în Geneza 20.4: „Dar Abimelec nu se apropiase de ea [Sara]”. Prin aceasta devine clar că prin această apropiere este vorba de o apropiere cu scopul unei părtăşii intime. Deci dacă cineva voia să aibă părtăşie cu Dumnezeu, atunci el trebuia să aducă ceva care era în stare să realizeze părtăşia.

B. Însuşirile deosebite ale jertfei de ardere de tot

1. O jertfă prin foc de mireasmă plăcută

Jertfa de ardere de tot era o jertfă mistuită de foc de o mireasmă plăcută pentru Domnul. Această jertfă mistuită de foc trebuie înainte de toate să fie diferenţiată de jertfa pentru păcat şi pentru vină. Despre jertfa pentru păcat şi pentru vină nu citim – cu o singură excepţie specială, când grăsimea este pusă pe altar –, că era ceva de o mireasmă plăcută. De aceea vedem foarte clar, că în cazul jertfei arderii de tot nu este vorba de o jertfă în care să se arate în vreun fel grozăvia păcatului. În jertfa arderii de tot vedem cum spre Dumnezeu se înalţă numai desăvârşiri, glorii şi frumuseţi. Căci tămâierea [afumarea, parfumarea] ca jertfă de foc înseamnă „înălţare în fum”, aşa cum şi expresia „jertfă de ardere de tot” (ebraică: olah) înseamnă de fapt „înălţare”. Această afumare stă în contrast clar cu arderea ca jertfă pentru păcat, unde se foloseşte un alt cuvânt. O astfel de jertfă de foc o găsim pentru prima dată la Noe în Geneza 8. Acolo citim şi că ea era o mireasmă plăcută pentru Domnul sau – altfel tradus – mireasmă de liniştire. Această jertfă a satisfăcut deplin pe Dumnezeu. Citim aceasta şi în Efeseni 5.2: „Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.” Jertfa pentru păcat dimpotrivă era arsă ca jertfă în afara taberei ca ceva detestabil.

2. O jertfă de bună mireasmă

Şi această însuşire stă în contrast deosebit cu jertfele pentru păcat şi pentru vină. Când un jertfitor aducea o jertfă de ardere de tot, atunci de fiecare dată devenea din nou conştient că el era plăcut înaintea lui Dumnezeu. În acelaşi fel şi închinătorul nou-testamental este conştient că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă el vine la Dumnezeu cu ceea ce înfăţişează jertfa arderii de tot (vezi Efeseni 5.2). Pentru preot dimpotrivă aceasta nu are nici o însemnătate; la el nu este amintită. Noi nu citim că ea este o jertfă de o mireasmă plăcută pentru preot. Preotul a fost făcut o dată plăcut, atunci când a fost uns ca preot. Acum el este preocupat permanent în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece el ştie că el a fost făcut plăcut odată pentru totdeauna, el nu are nevoie să i se amintească printr-o astfel de jertfă.

3. Era o jertfă din animale vii

Ceea ce aici a fost jertfit lui Dumnezeu era viaţă; era ultimul lucru care putea fi adus într-adevăr lui Dumnezeu (Ioan 10.17). În privinţa aceasta această jertfă se deosebeşte de jertfa de mâncare, unde nu este vorba că are loc moartea. Dumnezeu Îşi revendică viaţa pentru Sine. Din acest motiv şi sângele trebuia să fie pentru Dumnezeu şi nu trebuia mâncat.

Prima tablă a Legii cuprinde obligaţiile omului faţă de Dumnezeu. Rezumând s-ar putea spune că omul trebuie să-şi dedice viaţa lui Dumnezeu. Şi aici vedem simbolic pe cineva care îşi dă viaţa deplin lui Dumnezeu. Când Domnul Isus citează prima poruncă, El spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul [sau: mintea, gândirea, înţelegerea] tău.”

4. Era o jertfă în totalitate

Dacă la Domnul Isus ar fi fost un singur gând, un singur pas în umblarea Lui, un singur sentiment, care să nu fi fost în totul pentru Dumnezeu, atunci El nu ar fi putut să fie o jertfă de ardere de tot pentru Dumnezeu. Însă Domnul Isus a dat totul, El nu a reţinut nimic. În acelaşi fel totul a fost ars pe altar pentru Dumnezeu. El nu a folosit nimic pentru Sine Însuşi, pentru propria plăcere sau pentru propria comoditate sau spre folosul Lui. Şi Dumnezeu a preţuit toate acestea. Aici ni se spune foarte clar, că lucrarea de la cruce era pentru Dumnezeu.

C. Poziţia jertfei arderii de tot şi a jertfelor

Erau mai multe posibilităţi pentru a aduce un dar de jertfă. Prima jertfă, pe care Dumnezeu o numeşte aici, este jertfa arderii de tot. Ne-am putea întreba, de ce Dumnezeu începe aici cu jertfa arderii de tot. Căci ţinând seama de păcatele, pe care un om le-a făcut, şi de vina, pe care el a luat-o asupra lui, ar fi trebuit ca omul, care voia să se apropie de Dumnezeu, să vină mai întâi cu jertfa pentru păcat. Problema păcatului şi a vinei trebuie mai întâi rezolvată. Şi cu toate acestea Dumnezeu începe cu jertfa arderii de tot. El începe cu ceea ce pentru El era cel mai important şi mai preţios, şi nu ceea ce era cel mai important pentru om.

Cel mai important pentru Dumnezeu este jertfa arderii de tot şi nu jertfa pentru păcat. În afară de aceasta, aici nu este vorba de felul cum un păcătos vine la Dumnezeu, ci cum un răscumpărat din poporul lui Dumnezeu se poate apropia de Dumnezeu. Omul devine aici plăcut înaintea lui Dumnezeu, prin aceea că el aduce o jertfă de ardere de tot.

D. Jertfa

1. Anumite animale

Jertfa arderii de tot trebuia să fie un animal – ceva, care trebuia să moară ca suplinitor. Vedem aceasta deja comparativ la Abel şi Cain. Abel a adus o jertfă dintre cele mai bune animale ale turmei lui, Cain dimpotrivă, numai cereale.

Însă nu orice animal era potrivit pentru jertfă. Este de la sine înţeles, că numai animale curate puteau fi jertfite. Într-adevăr şi gazelele şi cerbii erau animale curate, dar cu toate acestea nu trebuiau aduse ca jertfă, deoarece ele erau animale sălbatice. Ca jertfă de ardere de tot trebuiau aduse animale. Aceasta arată spre faptul, că trebuiau să fie animale, care erau blânde. Şi porumbeii erau potriviţi, deoarece ei erau foarte răspândiţi şi pretutindeni ei puteau fi prinşi uşor, respectiv ţinuţi. Pentru jertfa de ardere de tot nu se puteau folosi animale neîmblânzite, nestăpânite, sălbatice. Acestea nu erau un model potrivit al Domnului nostru, care chiar S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie.

2. Animale de jertfă diferite

Când este descrisă jertfa arderii de tot, sunt numite trei grupe de animale, care puteau fi jertfite, şi sunt date trei pasaje, în care sunt descrise aceste trei grupe, care ne prezintă trăsături de caracter diferite ale Domnului Isus ca jertfă de ardere de tot. Viţeii, animalele mici (oi şi capre) şi a treia grupă o constituie turturelele şi puii de porumbel.

Viţelul

În viţel vedem în mod deosebit activitatea, puterea, dar şi perseverenţa, energia şi supunerea de a sluji, care înaintează prin toate greutăţile. Boii au fost folosiţi înainte de toate ca animale de tracţiune. Prin toate greutăţile ei au tras plugul la arat. Nu au dat înapoi dinaintea oricărei greutăţi sau denivelări. Pe de altă parte boul este folosit în Scriptură şi ca model al animalului care slujeşte. Şi el este o imagine a puterii: „Unde nu sunt boi, ieslea este goală; dar mult câştig este în puterea boului”, se spune în Proverbe 14.4.

Caracterul boului îl găsim prezentat foarte clar în evanghelia după Ioan:

  • Domnul spune ucenicilor în Ioan 11.7-9: „Să mergem din nou în Iudeea. Ucenicii I-au zis: Rabi, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi din nou Te duci acolo? Isus a răspuns: Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică.” Ucenicii L-au atenţionat cu privire la pericolul care Îl ameninţa în Ierusalim. Şi cu toate acestea Domnul S-a dus acolo, aşa cum un bou atunci ca animal de tracţiune mergea prin toate obstacolele.
  • În Ioan 14.31 El spune: „Ridicaţi-vă, să plecăm de aici!”
  • În Ioan 18.1,8 se spune: „După ce a spus aceste lucruri, Isus a ieşit împreună cu ucenicii Săi dincolo de pârâul Chedron, unde era o grădină, în care au intrat El şi ucenicii Săi. … V-am spus că Eu Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi-i pe aceştia să se ducă.”
  • În Ioan 19.5,17 se spune: „Isus deci a ieşit afară, purtând cununa de spini şi haina de purpură. Şi, purtându-şi crucea, El a ieşit la locul numit ‚al Căpăţânii’, care în evreieşte se numeşte Golgota, unde L-au răstignit.”

Totdeauna El ia iniţiativa. El este Cel care merge statornic pe drumul acesta până la sfârşit. „El Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”, se spune în Luca 9.51. Acesta este caracterul viţelului. El era binevoitor să facă ceea ce Tatăl I-a poruncit, chiar şi să treacă prin toate greutăţile şi obstacolele de pe cale. Acesta este şi caracterul principal al jertfei arderii de tot, şi de aceea viţelul se potriveşte cel mai bine pentru a caracteriza jertfa arderii de tot.

Oaia

În oaie vedem mai mult caracterul liber consimţit şi dăruirea pasivă, în blândeţe să lase să vină asupra Sa ceea ce a fost hotărât, fără să cârtească sau să reproşeze ceva. Aceasta o citim mai ales în Isaia 53.7: „El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura; ca un miel pe care-l duci la tăiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, nu Şi-a deschis gura”, sau în Ieremia 11.19: „Dar Eu eram ca un miel blând pe care-l duci la măcelărie.” Această supunere de bună voie şi dăruire de bună voie pentru ceea ce a fost hotărât, o găsim în mod foarte deosebit la Domnul Isus, şi de asemenea şi aceasta este prezentat în evanghelia după Ioan: „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?” (Ioan 18.11), şi: „Această poruncă am primit-o de la Tatăl Meu” (Ioan 10.18).

Capra

Dimpotrivă găsim aici în capră, care aici este numită după oaie, cu toate că ea este amintită în aceeaşi grupă a animalelor mici, mai mult caracterul jertfei pentru păcat. Găsim confirmat aceasta în Leviticul 4.27-31. Acolo ea este numită în prima alegere ca jertfă pentru păcat pentru oricine din popor; la fel şi Leviticul 16, unde găsim ţapii jertfei pentru păcat adusă pentru popor. Cu toate acestea aici nu este jertfă pentru păcat, ci jertfă de ardere de tot. Însă faptul că este o capră, arată că Domnul Isus avea aptitudinea de a deveni jertfă pentru păcat. El avea aptitudinea de tratare a problemei păcatului. În Ioan 1.29 citim: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care îndepărtează păcatul lumii”. Era numai Unul singur, care era capabil să rezolve problema păcatului, şi acesta era Domnul Isus. Erau câţiva care aveau bunăvoinţă; Pavel voia să moară pentru poporul lui, şi la fel şi Moise. Însă cu toate că ei aveau buna voinţă pentru aceasta – caracterul oii –, ei nu aveau capacitatea de a face aceasta. Aceasta o avea numai Domnul Isus. Capra, spre deosebire de oaie, este un animal solitar. Şi aceasta o găsim la Domnul Isus. Şi El era Cel singuratic şi drumul lui a devenit tot mai singuratic până la cruce. „Iată, vine ceasul, şi acum a venit, ca să fiţi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine să Mă lăsaţi singur”, spune El în Ioan 16.32.

Păsările

Pasărea zburătoare pe cer arată că Domnul Isus era Omul din cer – un Străin singuratic aici pe pământ, care venise din cer, pentru ca aici pe pământ ca Străin să facă lucrarea pentru Dumnezeu. Tot caracterul Lui era ceresc. Şi aceasta o găsim în evanghelia după Ioan, de exemplu în capitolul 3, unde se vorbeşte despre „Cel care a coborât din cer” (Ioan 3.13). Într-un alt capitol El se denumeşte „Pâinea care a coborât din cer” (Ioan 6.41). În mod special sunt numite aici turturelele şi puii de porumbel.

Porumbelul este numit prima dată în Scriptură când Noe după potop l-a lăsat să zboare din corabie. El se reîntoarce cu o frunză de măslin în cioc, ceea ce arată că după judecată a venit pacea. Porumbelul este folosit şi ca model al inocenţei. „Fiţi nevinovaţi ca porumbeii”, spune Domnul Isus (Matei 10.16). Şi ochii, care deseori sunt comparaţi cu porumbeii – mai ales în Cântarea Cântărilor –, mărturisesc despre această inocenţă, de devotamentul curat. Privirea este îndreptată numai spre un singur lucru, şi acesta este urmărit: voia Tatălui. Drept urmare şi porumbeii erau potriviţi să reprezinte jertfa arderii de tot.

3. Însuşirile deosebite ale animalelor

De parte bărbătească

Trebuia să fie un animal de parte bărbătească; aceasta înseamnă că animalul de jertfă trebuia să fie tare, să aibă putere. Bărbatul este capul creaţiei, şi de aceea genul masculin mărturiseşte despre responsabilitate, dar şi despre energia cu care se realizează poziţia în care Dumnezeu ne-a adus. Poziţia noastră (despre aceasta vorbeşte genul feminin în Scriptură) este fără cusur, dacă Dumnezeu ne-a aşezat într-o astfel de poziţie, dar dacă noi nu mergem pe drumul nostru conform acestei poziţii, mărturia noastră este stricată şi Domnul Isus este dezonorat.

Fără cusur

Cel care jertfea nu putea aduce orice animal. El trebuia să ştie ce animal aduce şi trebuia să fie animalul cel mai bun. În cartea Maleahi Domnul trebuia să acuze, că ei I-au adus animale care aveau cusur. El le arată că era o lipsă de politeţe, o atitudine de nerecunoştinţă, o dezonorare faptul că ei nu I-au dat ce este cel mai bun.

Animalul trebuia înainte de toate să fie şi fără cusur, deci să fie desăvârşit. Aceasta arată foarte clar că aici este vorba de o imagine a Domnului Isus, aşa cum El era desăvârşit în toate. În El nu era nici un păcat, El nu a făcut nici un păcat, El nu a cunoscut nici un păcat, toate acţiunile Lui erau desăvârşite. În epistola 1 Petru 1.19 se spune, că noi am fost răscumpăraţi prin sângele „preţios al lui Hristos, ca al unui miel fără cusur şi fără pată”. Aceasta este mai mult decât prevedeau cerinţele. Şi acest caracter al lipsei de păcat, al desăvârşirii îl găsim clar arătat în evanghelia după Ioan, evanghelia jertfei arderii de tot. Domnul întreabă în evanghelia după Ioan 8.46: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?”, şi în Ioan 14.30: „Vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine.”

E. Trepte în formele diferite de aducere a jertfelor

1. Valoarea şi mărimea animalului

Prima grupă este viţelul. Aceasta este jertfa cea mai mare, căci oile şi caprele sunt mai mici, şi porumbeii şi turturelele sunt şi mai mici. Este o diferenţă foarte mare între viţel şi porumbel. Prin aceasta trebuia să se vadă clar preţuirea pe care o face jertfitorul care aducea această jertfă de ardere de tot şi înţelegerile diferite ale valorii jertfei arderii de tot. Probabil jertfitorul nu era aşa de bogat, ca să poată aduce un viţel, sau poate pentru el nu avea multă valoare. Însă Dumnezeu este mulţumit şi cu un porumbel ca jertfă de ardere de tot, dacă este ceva care vorbeşte despre Fiul Său şi despre ceea ce El era pentru Dumnezeu. Şi un credincios poate avea o preţuire foarte diferită a jertfei Domnului. S-ar putea ca el să nu aibă aşa multă înţelegere a valorii jertfei arderii de tot a Domnului; că el Îl recunoaşte numai ca Acela care – asemenea unui porumbel – a coborât din cer pe pământ. Această preţuire diferită poate avea mai multe motive. În primul rând ar putea să fie că el a venit de curând la credinţă, aşa că el nu a avut timp destul să se preocupe cu aceste lucruri. Sau el este constrâns să se preocupe cu alte lucruri, aşa că el nu are timp. În cel mai trist caz el este prea comod şi trândav să se preocupe cu ea, sau are interese mai mari pentru alte lucruri. Însă cu siguranţă Dumnezeu ştie ce jertfă putem noi aduce.

2. Aptitudinea de a fi o jertfă de ardere de tot

În aceste animale de jertfă găsim şi o linie coborâtoare cu privire la faptul că animalul de jertfă este potrivit să prezinte gândurile lui Dumnezeu referitoare la jertfa arderii de tot. La viţel se spune: „este o jertfă de ardere de tot”, la animalele mici se spune „este ca jertfă de ardere de tot”, şi la porumbei găsim numai „darul lui de jertfă”. (n. tr.: în versiunea în limba română nu se recunoaşte clar această graduare).

3. Cantitatea de sânge

O altă diferenţă mare între aceste grupe (viţel, animale mici, porumbei) constă şi în sânge. La primele două grupe, sângele a fost stropit în jurul altarului. În cazul viţelului se menţionează categoric, că acest altar stătea la intrarea cortului întâlnirii, adică acolo unde se venea prima dată, când se intra în cortul întâlnirii. Deci când se venea la locul unde se putea fi împreună cu Dumnezeu, la intrare se vedea altarul pe care era stropit sângele de jur împrejur. Sângele dădea mărturie despre faptul că tot ce avea a face cu păcatul a fost rezolvat în chip divin şi ispăşirea a fost făcută. La grupa a doua – animalele mici – acest lucru nu mai este scos în evidenţă în mod deosebit; cu toate acestea sângele era stropit de jur împrejurul altarului. La grupa a treia – grupa păsărilor – nu mai este aşa mult sânge, ca să fie posibilă o stropire. El este stropit numai pe peretele altarului.

4. Despicarea în bucăţi

Şi în privinţa despicării în bucăţi a animalelor de jertfă sunt diferenţe. Despre viţel citim, că fiii lui Aaron, preoţii, trebuiau să aşeze bucăţile. La animalele mici aceasta nu mai este prezentat cu toate detaliile. Şi la porumbei nu mai este nici măcar posibil; acolo se spune chiar foarte categoric să fie despicat între aripi, dar să nu îl despartă în două. Aici nu se văd bucăţi şi de aceea porumbelul nu trebuia despărţit în bucăţi. Gloriile Domnului se diferenţiază tot mai puţin.

5. Asemănări în caracterul jertfei arderii de tot

În cazul caprei ne gândim deja la jertfa pentru păcat, căci ea era animalul caracteristic pentru jertfa pentru păcat (vezi Leviticul 16). Şi dacă comparăm darul ca ardere de tot adus printr-un porumbel cu porumbelul adus ca jertfă pentru păcat (Leviticul 5.7-10), atunci găsim foarte multe asemănări. De aceea aici ne putem gândi că un credincios, care nu înţelege în măsură deplină însemnătatea jertfei arderii de tot, aduce o jertfă care poartă în ea foarte mult din caracterul jertfei pentru păcat. Aceasta o putem vedea deseori în orele de strângere laolaltă ca Adunare, care sunt marcate de ceea ce Hristos a făcut pentru noi, cum El a fost făcut păcat pentru noi şi că El a îndurat pedeapsa pentru păcatele noastre.

Animalul mic trebuia sacrificat în partea de nord a altarului. Nordul are înţelesul de „ascuns, întunecat”, şi oferă o impresie negativă. „De la nord va fi vărsat răul” (Ieremia 1.14). În privinţa aceasta ne putem gândi la judecată. Duşmanii lui Israel au venit întotdeauna din partea de nord. În partea de nord nu străluceşte soarele. Asirianul este împăratul nordului. Şi aceasta este o aluzie la judecata asupra păcatului.

6. Punerea mâinilor

Punerea mâinilor o găsim numai la animalul cel mai mare de jertfă, viţelul. Punerea mâinilor o găsim la jertfa de ardere de tot, jertfa pentru pace şi jertfa pentru păcat. În toate cazurile ea vorbeşte despre o identificare a jertfitorului cu jertfa, chiar dacă este sub forme total diferite. La jertfa pentru păcat prin mărturisirea păcatelor şi punerea mâinilor, păcatele jertfitorului trec asupra jertfei. La jertfa pentru arderea de tot şi la jertfa de pace caracterul de bună plăcere al jertfei trece dimpotrivă asupra jertfitorului. Numai atunci când credinciosul vine cu această cea mai înaltă formă a jertfei arderii de tot, el înţelege acest caracter minunat al identificării cu jertfa desăvârşită.

7. Activitatea jertfitorului

Activităţile jertfitorului se reduc cu mărimea animalului de jertfă. La porumbel toate activităţile trebuie exercitate de preot. Chiar şi omorârea porumbelului trebuie s-o facă preotul, cu toate că în mod normal el nu are nimic a face cu aceasta: preotul nu sacrifică. La fel se poate întâmpla şi în orele de strângere laolaltă, că un frate exprimă un gând – de exemplu printr-o cântare, o rugăciune sau un verset biblic –, însă abia alţi fraţi (care stau în apropiere preoţească practică de Dumnezeu) dezvoltă gândul acesta în frumuseţea lui.

8. Desăvârşirea jertfei

La jertfele cele mai slabe – porumbel – este vorba, că este prezent ceva care nu corespunde caracterului jertfei arderii de tot. În cadrul jertfei arderii de tot ar trebui să se ardă totul pe altar; nu ar trebui să fie nimic nepotrivit în vreun fel. Acest gând nu mai este în cazul jertfirii porumbelului, căci aici guşa cu resturile ei trebuia aruncată  pe locul unde se aruncă cenuşa, ceea ce vorbeşte de judecata exercitată. Această parte nu era potrivită să fie o jertfă de ardere de tot sau să fie arsă împreună cu celelalte ca jertfă de ardere de tot. La fel este şi la adorarea adusă de noi deseori este ceva care nu este demn, care trebuie aruncat.

Jertfa arderii de tot: o îndrumare pentru adorarea adusă de noi (2)
Jertfitorul şi preoţii

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Leviticul 1

F. Jertfitorul

1. Persoana jertfitorului

Acum se pune întrebarea: Cine este jertfitorul? Dacă ne gândim la caracterul model, atunci trebuie să spunem, că aici putem vedea mai multe aspecte:

  1. Pe de o parte noi nici nu putem jertfi lui Dumnezeu, căci noi nu avem nimic, pe care I le-am putea aduce. Singurul, care putea aduce o jertfă plăcută lui Dumnezeu, era Domnul Isus. Şi aşa se spune despre Hristos în epistola către Evrei 9.14, că El „prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu.” Prin aceasta vrea să se spună: El S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu ca jertfă. Hristos este în sensul acesta atât Jertfitorul cât şi jertfa.
  2. Dar pe de altă parte şi noi suntem chemaţi, să aducem trupurile noastre ca jertfă. Astfel în Efeseni 5.2 suntem îndemnaţi: „umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca dar şi jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă!” Aceasta înseamnă deci: ceea ce Hristos a făcut, aceea să facem şi noi. Aşa cum El S-a adus lui Dumnezeu ca jertfă, aşa să facem şi noi, dacă umblăm în dragoste.
  3. Apoi noi putem desigur să privim poporul lui Dumnezeu din zilele noastre şi să vedem pe fiecare din acest popor, care a fost salvat, care a fost eliberat, care vrea să aducă ceva lui Dumnezeu. Acestuia Dumnezeu îi spune, cum şi cu ce poate veni şi ce Îi este plăcut Lui. Aceasta este valabil de fapt în general pentru toate jertfele. Deci când noi venim la Dumnezeu şi dorim să-I dăm ceva, atunci Dumnezeu ne spune şi ce putem să-I aducem, şi anume, ceva care se înalţă spre El. Această jertfă este desigur iarăşi Hristos – ceea ce noi am văzut de la El ca glorii în jertfa pe care El a adus-o conform cu Evrei 9.14. Această parte subiectivă o avem aici în primul rând înaintea noastră. Aceasta dovedeşte de exemplu faptul că la jertfirea porumbelului ceva trebuia aruncat. Însă aceasta nu putea fi la Domnul Isus.

2. Activităţile jertfitorului

Aducerea darului său de jertfă

Jertfitorul nu putea aduce orice jertfă – el trebuia să aducă un animal de parte bărbătească fără greşeli. Faptul că aceste două însuşiri trebuiau să existe, înseamnă: jertfitorul trebuia să se preocupe cu ceea ce el voia să aducă. El trebuia să aleagă acasă, abia după aceea putea veni la intrarea cortului şi să ofere lui Dumnezeu jertfa sa.

În Leviticul 1.5 este vorba de viţel. În ebraică se spune de fapt „fiul turmei de viţei” în loc de „viţelul tânăr”, aşa cum este în anumite traduceri. Aceasta lasă să se înţeleagă, că trebuia să fie cel mai bun bou al cirezii. Aceasta are pentru noi două înţelesuri. Înţelesul obiectiv: Domnul Isus era cel mai bun dintre toţi. Ceva mai înalt, ceva mai bun decât El nu era şi nu este. Pe de altă parte înseamnă că cel care aducea jertfa trebuia să accepte să-l coste ceva, ca să aducă această jertfă de ardere de tot. La fel este şi la noi astăzi în sens subiectiv: noi trebuie să petrecem timp în rugăciune. Noi trebuie să investim timp şi oboseală, ca să ne preocupăm cu El şi să cunoaştem scumpătatea lucrării Sale, şi apoi să aducem adorare. Astfel noi în fiecare săptămână trebuie să ne preocupăm din nou cu Domnul Isus, ca să descoperim mereu glorii noi în El, pe care le putem aduce Tatălui în adorare.

La intrarea cortului

Aceste jertfe trebuiau aduse la intrarea cortului întâlnirii. Aceasta arată că jertfele au fost aduse la locul unde se strângeau laolaltă şi se întâlneau cu Domnul. Acolo se puneau jertfele la dispoziţia Domnului, aşa cum şi Domnul Isus S-a jertfit pe Sine Însuşi lui Dumnezeu fără pată. El S-a adus lui Dumnezeu; El S-a pus la dispoziţia Lui. – Adorarea are loc şi astăzi în măsura cea mai înaltă la masa Domnului (în imaginea altarului; vezi 1 Corinteni 10), când noi ne strângem acolo împreună cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, pentru ca împreună să aducem adorare lui Dumnezeu în prezenţa Domnului.

Să-şi pună mâna pe capul jertfei

Prin faptul că cel care aducea jertfa îşi punea mâna pe capul animalului de jertfă, el se făcea una cu jertfa care urma să fie de un parfum plăcut pentru Dumnezeu. Această jertfă va transmite asupra lui această mireasmă plăcută dinaintea lui Dumnezeu: „va fi plăcut pentru el” (n. tr.: traducerile în limba română redau ideea aceasta prin: „îi va fi primit”).

Deoarece Domnul Isus S-a oferit (S-a adus) ca jertfă, Dumnezeu putea spune: „Acesta este Acela în care Mi-am găsit plăcerea”. Această dăruire era o mare bucurie pentru Dumnezeu. De aceea Domnul spune şi: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa” (Ioan 10.17). Dar când noi Îl aducem pe Hristos înaintea lui Dumnezeu, atunci putem şti că aceasta este şi pentru noi o plăcere. Simbolic noi putem pune mâna pe capul acestei jertfe, ne putem face una cu jertfa aceasta. Căci punerea mâinilor înseamnă – aşa cum de exemplu aceasta ne este arătat clar în 1 Timotei 5.22 –, că noi avem parte la o chestiune şi ne facem una cu ea. Astfel noi suntem văzuţi pe deplin una cu această jertfă, când noi simbolic punem mâna pe capul acestei jertfe. Atunci Dumnezeu ne vede una cu această jertfă; El găseşte bucuria, pe care o are în această jertfă, şi cu privire la noi; El vede gloria, pe care o vede în această jertfă, şi la noi; şi valoarea acestei jertfe este valoarea pe care Dumnezeu o vede şi în noi. Deci prin faptul că ne punem mâna pe capul jertfei arderii de tot, toată graţia acestei jertfe trece asupra noastră. Dacă în Leviticul 1.4 se spune: „Să-şi pună mâna pe capul arderii de tot, şi va fi plăcută pentru el”, atunci Dumnezeu are plăcere în aceeaşi măsură de cel care aduce jertfa ca de jertfa însăşi. Putem înţelege aceasta numai dacă cunoaştem învăţătura Noului Testament cu privire la noi despre „a fi în Hristos”.

Cu toate că aici nu este vorba de jertfa pentru păcat, se spune totuşi, că jertfa face ispăşire. Ispăşirea în acest caz nu înseamnă în primul rând ispăşirea pentru păcate, ca în cazul jertfei pentru păcat. Aici nu este vorba de căderi sau de păcatele noastre, ci este vorba mai degrabă de gloria a ceea ce a fost făcut faţă de noi. Nu numai că tot ceea ce vorbea despre păcat a fost acoperit – în limba ebraică „ispăşire” vine de la „a acoperi” –, ci cu noi s-a petrecut ceva. Noi suntem acoperiţi cu graţie, cu gloria acestei jertfe. Nu numai că Dumnezeu nu mai vede la noi nici un păcat, nici o slăbiciune, nici o nedesăvârşire, ci El vede numai supunerea şi aptitudinea lui Hristos de a împlini voia lui Dumnezeu, şi că El a făcut aceasta. Epistola către Efeseni capitolul 1 esprimă aceasta în felul următor: noi am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. Aşa cum El este plăcut înaintea lui Dumnezeu, la fel suntem şi noi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta a făcut El cu noi, cei care eram păcătoşi. Întreaga valoare a jertfei Sale trece asupra noastră.

Ispăşire înseamnă două lucruri:

  • Îndepărtarea mâniei:

Găsim aceasta de exemplu în Numeri 17, când Aaron face ispăşire pentru popor cu lucrarea de tămâiere, sau în 1 Cronici 21, când David sacrifică boii pe aria lui Ornan. Găsim aceasta şi în Geneza 32, când Iacov potoleşte mânia lui Esau printr-un dar. În contextul acestei întâmplări se întâlneşte pentru prima dată în Biblie cuvântul acesta.

  • Satisfacere:

În întâmplarea cu Iacov şi Esau vedem că este vorba şi de a da ceva cuiva, prin care îi faci o bucurie, îl satisfaci, îi faci un serviciu. (Desigur aici era vorba şi de faptul că Iacov s-a făcut vinovat faţă de Esau.) Deci ispăşire înseamnă şi a satisface.

Înjunghierea

Apoi se spune: „Să înjunghie viţelul înaintea Domnului” (Levitic 1.5). Aici ni se aminteşte că Domnul Şi-a dat viaţa de bună voie. El a lăsat viaţa Sa – aceasta este o altă activitate a celui care aducea jertfa. Niciodată preotul nu avea a face ceva cu înjunghierea. Chiar şi atunci când noi aducem „jertfa de ardere de tot” ne gândim că Domnul Isus Şi-a dat viaţa, că El Însuşi a trebuit să moară. Am văzut că cuvântul „viţelul” înseamnă de fapt „fiul cirezii”. Aceasta ne aminteşte şi de faptul, că era un Fiu, care S-a dat pe Sine la moarte, era Fiul lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, care stătea în această relaţie şi atunci când era Om şi I S-a adresat Lui cu cuvintele „Ava, Tată”. Singurul Fiu de la sânul Tatălui trebuia să devină această jertfă.

Viţelul este înjunghiat înaintea Domnului. Aceasta înseamnă că trebuia să aibă loc cu privire la Dumnezeu.

Păsărea nu putea fi despicată. În cazul acesta nu se vedeau alte detalii lăuntrice. În imagine vedem aici că sunt din aceia care aduc jertfă şi care din păcate nu sunt în stare să vadă motivele lăuntrice ale lui Hristos, dragostea Sa pentru Tatăl şi faţă de noi oamenii, dăruirea Lui faţă de Dumnezeu, voinţa şi energia Sa în împlinirea planului lui Dumnezeu, şi nu preţuiesc desăvârşirea acestor însuşiri.

Jupuirea pielii

Jupuirea pielii vorbeşte despre faptul că noi recunoaştem cum Domnul a revelat deplin la cruce pentru ochiul credinţei toate motivele Lui lăuntrice.

Dacă se priveşte în afară jertfa de ardere de tot, atunci desăvârşirea şi gloria jertfei nu se văd încă clar; se vede numai că era desăvârşită în exterior şi era un animal de parte bărbătească, un viţel. Dar când se jupoaie pielea şi tot ce este lăuntric este descoperit, toate părţile jertfei sunt despărţite, atunci devine vizibil că fiecare parte a jertfei este desăvârşită.

Tăierea în bucăţi

Măruntaiele vorbesc despre sentimente, pieptul vorbeşte despre dragostea Sa şi coapsele despre puterea şi energia cu care El a înaintat până la extrem, ca să glorifice pe Dumnezeu la cruce. Grăsimea vorbeşte despre energia deplină a voinţei – în sens pozitiv despre ceea ce este cel mai bun, în sens negativ despre ce este cel mai rău. Ce energie L-a mânat pe Domnul – aşa cum ne arată evangheliile, şi în mod deosebit evanghelia după Ioan –, să împlinească voia lui Dumnezeu. Aici sunt văzute gloriile în particularităţile lor.

Spălarea

După aceea citim că măruntaiele şi picioarele trebuiau spălate cu apă. Aceasta trebuia să se facă, nu pentru că aceste părţi erau murdare, ci spălarea trebuia să arate că măruntaiele erau curate. Spălarea cu apă este aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în puterea lui curăţitoare. Aplicat la noi înseamnă că întotdeauna este ceva care trebuie înlăturat. Însă la Domnul Isus nu se putea găsi ceva, care să nu fie curat.

Un animal curat se caracteriza prin aceea, că avea copita despicată şi rumega. Copita stă în legătură cu piciorul şi rumegarea (care se face cu stomacul) stă în legătură cu măruntaiele. Picioarele vorbesc despre umblare, măruntaiele despre motivaţiile lăuntrice. Era deci important ca aceste două aspecte – picioarele şi măruntaiele – să fie în ordine. Umblarea fariseică corectă având o inimă rece este la fel de neplăcută lui Dumnezeu ca atunci când ai o inimă pentru El şi Cuvântul Său, dar cu toate acestea eşti indiferent în umblare. De aceea aici sunt spălate picioarele şi măruntaiele; nu pentru a îndepărta vreo murdărie, ci ca să se arate, că în ceea ce priveşte această curăţie, totul era desăvârşit. Domnul Isus putea spune: „[Sunt] întocmai ceea ce vă şi spun” (Ioan 8.25).

Capul este locul unde se află mintea. Domnul ştia în chip desăvârşit toate gândurile lui Dumnezeu. „Isus deci, ştiind toate cele care urmau să vină asupra Lui, …” (Ioan 18.4). Ştiind pe deplin totul, El a mers pe drumul ascultării până la cruce în deplină concordanţă cu Tatăl Său. Despre cap şi despre grăsime nu se spune că ele trebuiau spălate cu apă. Hotărârea Lui şi energia dăruirii Lui faţă de Dumnezeu mergeau în urmă până în veşnicia trecută. Acolo El spune: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10.7).

G. Preoţii

1. Persoana preotului

Acum urmează slujba preoţilor. Preoţii aveau aptitudinea să facă slujbe pentru Dumnezeu în Locul Preasfânt, şi ştiau cum trebuiau făcute aceste lucruri pentru Dumnezeu. Dacă noi aducem slujba adorării ca aceia care sunt preoţi, atunci depinde de aptitudinea noastră să ştim cum doreşte Dumnezeu să I se aducă ceva. Este însă remarcabil, că preoţii nu ar fi avut nimic de făcut, dacă mai înainte cel care aducea jertfa nu era pregătit să aducă o jertfă. Astfel pentru o adevărată slujbă de adorare este nevoie atât de solicitudinea inimii, cât şi de aptitudinea de a face slujba aşa cum se cuvine pentru Dumnezeu. Aici nu este vorba de marele preot Aaron – o imagine a Domnului Isus –, ci este vorba de preoţi (familia preoţească), care atunci erau într-adevăr puţini din popor, însă astăzi sunt toţi credincioşii. Însă aici nu este vorba de această realitate obiectivă, că noi toţi în ceea ce priveşte poziţia suntem preoţi. Aici este vorba – ca pretutindeni în imaginile Vechiului Testament – de partea subiectivă, de realizarea practică a poziţiei noastre. Prin aceasta preoţii sunt o imagine a acelora care sunt experimentaţi practic să facă slujba înaintea lui Dumnezeu. La fel este şi astăzi la noi. Nu toţi au aptitudinea în mod practic să facă slujba preoţească a adorării. Ei nu sunt în stare să propună cântarea potrivită, să spună o rugăciune potrivită, să citească un text potrivit sau în rugăciune liniştită să formuleze gânduri potrivite. Cu toate că ei sunt preoţi, mulţi nu pot exercita această slujbă. Şi despre această practică ne relatează Vechiul Testament.

În cazul preoţilor nu citim nimic despre punerea mâinilor. Despre preotul, care aici aduce jertfa, nu se spune nici că jertfa este plăcută pentru el. Căci pentru preot aceasta nu joacă nici un rol. Un preot, care este obişnuit să slujească în Locul Sfânt, este el însuşi plăcut. El a devenit plăcut în momentul când a fost sfinţit ca preot prin jertfele care erau aduse la sfinţirea lui. Preotul se ocupă exclusiv cu jertfa însăţi. Preoţii sunt obişnuiţi să exercite slujbe spirituale, sunt obişnuiţi să fie în prezenţa lui Dumnezeu, pot exprima în cuvinte gândurile adânci, pe care le găsim în jertfa de ardere de tot, unde noi, ca cei care aduc jertfa, uneori trebuie să căutăm cuvinte. Între noi sunt şi fiice ale lui Aaron, care aparţin familiei preoţeşti, Adunării, dar care nu sunt obişnuite ca fiii lui Aaron, să intre în Locul Sfânt în putere spirituală. Însă prin aceasta nu este vorba de surorile, care trebuie să tacă în adunări. Ele pot, dacă s-au preocupat mult cu Domnul şi lucrarea Sa, desigur să fie în stare să exercite slujbă preoţească şi în mod practic. Însă ele aduc cuvintele lor în linişte înaintea lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta sunt şi fii ai preoţilor, care sunt prea tineri pentru a putea exercita slujbe preoţeşti, şi sunt şi din aceia care au un handicap. Nici aceştia nu pot exercita slujbă preoţească.

Dacă vedem pe fiii lui Aaron ca „preoţi”, atunci îi vedem în aptitudinea lor personală de a face slujba; dacă îi vedem ca fii „ai preotului”, atunci îi vedem mai mult în dependenţa lor de marele preot. La fel şi noi putem numai prin El – adică prin Marele Preot Isus Hristos – să aducem lui Dumnezeu jertfe de laudă

2. Activităţile preoţilor

Preotul avea alte sarcini decât cel care aducea jertfa. El era în mod normal preocupat cu toate acele activităţi care stau în legătură cu altarul; stropirea sângelui pe altar, să pregătească focul pe altar cu lemne, să pună pe altar bucăţile şi să tămâieze totul pe altar. Aceste activităţi stau în legătură cu faptul că în mod obişnuit ei lucrează în Locul sfânt şi au cunoştinţă despre ceea ce este în concordanţă cu gândurile lui Dumnezeu şi cu ceea ce are valoare pentru Dumnezeu. Aşa cum am spus: în ceea ce priveşte poziţia, noi toţi suntem astăzi preoţi, dar realizarea practică a slujirii noastre preoţeşti depinde de practica noastră spirituală în apropierea Domnului. Cel care aduce jertfa este un credincios, care într-adevăr aduce adorare lui Dumnezeu – adică (ca să rămânem în cadrul jertfei arderii de tot), el exprimă faţă de Dumnezeu bucuria lui că Hristos L-a onorat şi glorificat pe Dumnezeu aşa de mult la cruce –, dar care încă nu înţelege destul de bine diferite lucruri din această slujbă. În practică astăzi „aducători de jertfă” şi „preoţii” sunt credincioşii cu înţelegere diferită şi/sau probabil apropiere diferită de Domnul.

Despicarea capului

În cazul porumbelului preotul trebuia să facă în locul celui care aducea jertfa chiar şi activitatea de omorâre. Sunt unii aducători de jertfă care nu văd gloria morţii Domnului Isus.

Să aducă sângele şi să-l stropească

Potrivit cu Levitic 17.11 sufletul este în sânge. Sufletul este viaţa. Însă sângele este principiul vieţii numai atâta timp cât este în trup. Dacă este vărsat, sângele este o imagine a pătrunderii morţii.

Preoţii trebuiau să aducă sângele şi să-l stropească în jurul altarului. Faptul că aici se vorbeşte despre ispăşire şi moarte, arată că a trebuit să se acţioneze cu privire la păcat. Chiar dacă aici nu este gândul referitor la jertfa pentru păcat, totuşi ni se aminteşte că păcatul era prezent. La fel şi Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot pe locul păcatului – pe pământul acesta, unde a pătruns păcatul – şi pe cruce, unde păcatul a atins punctul lui culminant. Acolo la cruce a curs şi sângele Lui. Acest sânge este semnul pentru faptul că moartea a avut loc, că a avut loc ispăşirea şi Dumnezeu a fost satisfăcut cu privire la păcat. Sângele trebuia stropit de jur împrejur, ca să se poată vedea din toate părţile că totul a fost pus în ordine cu privire la păcat. Învăţăm astfel cum acest cort poate fi şi un cort al întâlnirii, unde se poate veni laolaltă cu Dumnezeu şi cu ceilalţi credincioşi.

Aşezarea lemnelor şi focului

Preoţii se preocupă apoi cu lemnul şi cu focul. În vorbirea simbolică a Vechiului Testament focul vorbeşte întotdeauna despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu în judecată sau în curăţire sau prin foc se dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a permis să treacă multe peste El, prin care a dovedit curăţia Sa şi dăruirea Sa, şi El a mers în judecata lui Dumnezeu. Astfel preoţii văd toate etapele şi conţinutul întreg al încercărilor din partea lui Dumnezeu prin care a trecut Domnul Isus.

Aşezarea bucăţilor pe altar

Preoţii prezintă deci fiecare bucată a jertfei pe altar. Ei pot aşeza totul înaintea lui Dumnezeu într-un fel în care totul este plăcut Lui. Preoţii aflaţi în exercitarea funcţiei pot vedea astăzi cum Domnul Isus S-a pus la dispoziţia lui Dumnezeu cu toate aptitudinile şi însuşirile Lui, şi pot de asemenea să le facă cunoscut înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt fraţi şi surori care au simţul deosebit să arate cum unele versete biblice, care vorbesc despre Domnul Isus, scot în mod deosebit în evidenţă aptitudinile şi însuşirile Domnului? Aceştia au probabil şi aptitudinea să exprime aceste lucruri în cuvinte în rugăciune, ceea ce de la alţii acestea se înalţă spre Dumnezeu numai ca simţăminte neclare.

Separarea guşii

Guşa porumbelului trebuia aruncată. S-ar putea ca noi să avem gânduri greşite referitoare la Persoana Domnului Isus sau la lucrarea Sa. Atunci slujba preotului este să îndepărteze acestea, ca ele să nu ajungă pe altar. Totodată este posibil ca noi înşine să ne murdărim. Şi în privinţa aceasta preoţii trebuie să fie un ajutor eficace. Această mijlocire nu are nimic a face cu poziţia noastră. Principial noi toţi suntem în aceeaşi apropiere de Dumnezeu şi nu mai avem nevoie de un mijlocitor. Însă în practică este aşa, că sunt fraţi şi surori, care cu privire la închinare/adorare au gânduri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura. Arunci este important ca acestea să fie corectate. Dar probabil sunt fraţi şi surori care sunt mai aproape de Domnul şi pot corecta aceasta. „Preoţii” din Vechiul Testament sunt o imagine a acestora. În practică aceasta se arată de exemplu probabil în aceea că gândurile cu rătăcirile lor, pe care şi le face fratele A, sunt aduse deodată corectate înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune cu glas tare de către fratele B.

Smulgerea penelor

Aceasta este semnul vizibil că porumbelul nu mai are posibilitatea să zboare. Probabil aceasta face aluzie la faptul că Domnul Isus a renunţat să Se reîntoarcă în cer, fără să înfăptuiască lucrarea.

Tămâierea

Domnul Isus a devenit jertfa de ardere de tot exact pe locul dinaintea lui Dumnezeu unde Dumnezeu a lăsat să vină asupra Lui sentinţa cu privire la păcat. Şi aici la jertfa arderii de tot ni se aminteşte de problema păcatului. Animalul pentru jertfa de ardere de tot trebuia să moară. Hristos a luat păcatul ca prilej să glorifice pe Dumnezeu. Glorificarea lui Dumnezeu înseamnă: să prezinţi gloriile minunate şi frumuseţea însuşirilor lui Dumnezeu, respectiv să le exprimi:

  • Căci El a glorificat sfinţenia lui Dumnezeu, prin aceea că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatului.
  • La fel, El a glorificat dreptatea lui Dumnezeu, prin aceea că El a trebuit să ia asupra Lui toată pedeapsa păcatului şi El a luat-o, cu toate că era Fiu.
  • El a glorificat şi dragostea lui Dumnezeu, prin aceea că El a arătat că Dumnezeu a adus sentinţa nu asupra noastră, care de fapt noi o meritam, ci că El a adus-o asupra Fiului Său curat şi nevinovat şi nu L-a cruţat.
  • Vedem aici şi că harul lui Dumnezeu a fost glorificat, prin aceea că Dumnezeu S-a coborât la păcătoşii vinovaţi, care erau total dependenţi de favoarea Sa;
  • şi îndurarea lui Dumnezeu, că Dumnezeu S-a plecat spre făpturi aşa de sărmane şi nenorocite, cum eram noi.

Prin faptul că Domnul Isus a luat păcatul ca prilej pentru glorificarea lui Dumnezeu, acum este posibil ca Dumnezeu să ne socotească nouă buna Sa plăcere, pe care El a găsit-o în jertfă.

Jertfa era o jertfă de mireasmă plăcută Domnului. De altfel aceasta este valabil pentru toate treptele acestei jertfe. Chiar şi cea mai slabă jertfă era o jertfă de o mireasmă plăcută Domnului. Preţuirea din partea lui Dumnezeu este aceeaşi, chiar dacă preţuirea din partea celui care aduce jertfa nu este aceeaşi. Ce mângâiere!

Jertfa pentru păcat a fost de asemenea complet mistuită de foc. Însă ea nu era tămâiată ci arsă complet. Ea nu era o jertfă de o mireasmă plăcută lui Dumnezeu. Ea era arsă în afara taberei şi nu pe altar ca jertfa arderii de tot.

Totul din jertfa arderii de tot trebuia să se înalţe ca mireasmă, totul trebuia mistuit. Nu rămânea nimic, toate valorile mari se transformau în mireasmă; totul era mistuit prin foc. Focul vorbeşte, aşa cum am spus mai înainte, despre sfinţenia verificatoare a lui Dumnezeu, despre judecată sau curăţire, sau dă dovada că un metal este curat. Domnul Isus a avut parte pe Golgota de judecata lui Dumnezeu. Însă tocmai aceste cele mai grele ceasuri au slujit la revelarea desăvârşirii Sale. Aceasta era mireasma plăcută care s-a înălţat de pe cruce spre Dumnezeu. Devotamentul Lui, ascultarea Lui, dragostea Lui, sfinţenia Lui – toate au fost aduse la lumină în cel mai înalt grad. Dacă noi admirăm fiecare parte a jertfei arderii de tot şi le spălăm, ca să vedem curăţia, cu toate acestea din aceasta nu rezultă nici o mireasmă plăcută. Mireasma plăcută o vedem în momentul când Domnul Isus a mers în moarte şi a oferit totul spre glorificarea lui Dumnezeu. Toate însuşirile lui Dumnezeu au fost aduse la lumină în chip desăvârşit în toată frumuseţea lor prin El. Căci acum a devenit vizibilă şi dragostea, dreptatea, îndurarea şi maiestatea lui Dumnezeu. Ca să repetăm:

  • Dumnezeu a iubit lumea atât de mult, că El L-a dat pe singurul Său Fiu şi nu L-a cruţat.
  • Dumnezeu era aşa de drept, că El, când era vorba de păcat, nu a făcut nici o excepţie, chiar şi atunci când era vorba de Fiul Său, după ce acesta S-a încărcat cu păcatele noastre şi S-a lăsat făcut păcat pentru noi.
  • Îndurarea lui Dumnezeu a venit la lumină: căci El Însuşi S-a îndurat de aceia care erau vrăjmaşii Lui, şi le-a adus mântuirea.
  • Maiestatea lui Dumnezeu a devenit vizibilă prin aceea că judecata a fost exercitată în toată puterea ei.

Jertfa de ardere de tot era o jertfă de foc, nimic din ea nu trebuia fiert. La fierbere apa nu poate fi încălzită mai mult de 100 de grade. Domnul Isus a trebuit să aibă parte de cea mai mare încercare şi nimic nu a fost diminuat. Important este şi faptul că aici se spune: „Preotul să le ardă [cuvânt folosit şi pentru arderea tămâiei; de aceea şi exprimarea „tămâiere”] pe toate pe altar.” Este o jertfă totală a lui Hristos pentru Dumnezeu. Hristos nu a reţinut nimic. Ca rezultat al acestei jertfe, păcatele sunt îndepărtate prin această jertfă pentru totdeauna (veşnic) dinaintea ochilor lui Dumnezeu (Ioan 1.29Evrei 6.26).

N. Darby scrie în privinţa aceasta în scrierea lui Synopsis:

Atunci când El era pe locul păcatului ascultarea Lui era desăvârşită şi Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit în tot ce este El. Hristos, care Se dedică pe deplin lui Dumnezeu pentru exprimarea deplină a gloriei Sale, suferă deci aici încercarea totală a judecăţii. Focul verifică ce este El. El a fost sărat cu foc. Sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu verifică totul până la extrem în puterea judecăţii Sale, ce este în El. Sudoarea ca sângele, implorarea impresionantă din Ghetsimani, suferinţa profundă de pe cruce, în conştienţa mişcătoare a dreptăţii {personale}: Pentru ce M-ai părăsit? Un strigăt ne luat în seamă, cu privire la o oarecare uşurare a încercării. Toate valurile şi toate talazurile Domnului Dumnezeu au trecut peste El. Dar deoarece S-a dedicat în chip desăvârşit încercării temeinice, acest foc mistuitor şi încercarea gândurilor Sale lăuntrice nu au putut produce altceva – şi nici nu au produs – decât numai o mireasmă plăcută pentru Dumnezeu. Nu era nici un gând, nici o vrere, care să nu fi fost pusă la încercare. Viaţa Lui a fost mistuită în această privinţă. Totul a fost dat lui Dumnezeu. Moartea era însă primul element al jertfei arderii de tot, însă moartea a venit prin păcat. Acolo unde era omul, unde era păcatul, unde puterea lui satan era prezentă ca moarte, unde era judecata de neclintit a lui Dumnezeu, acolo Hristos a glorificat pe Dumnezeu. Şi era o glorie care nu putea fi prezentată altfel. Dragostea, dreptatea şi maiestatea pe locul păcatului şi morţii. Hristos, care nu cunoştea păcatul, a fost făcut păcat pentru noi. Şi în ascultare desăvârşită şi dragoste desăvârşită pentru Tatăl Său El a mers în moarte. Acolo Dumnezeu a fost glorificat, puterea de moarte a lui satan a fost nimicită. Dumnezeu a fost glorificat în Om potrivit cu tot ceea ce El Însuşi este, în timp ce păcatul era intrat în ascultare şi în dragoste. El era la locul unde era păcatul, şi Dumnezeu a fost glorificat aşa cum nici o altă făptură şi nici o fiinţă lipsită de păcat nu putea s-o facă. Încercarea ascultării şi glorificarea lui Dumnezeu a constat tocmai în aceea că cu El s-a procedat aşa cum se procedează cu păcatul (J. N. Darby, Synopsis).

Omul durerii

Frederick Charles Jennings

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Isaia 52.13 – 53.12

Alcătuirea cărţii:

  • Semnificaţia
  • Contextul cu Pentateuhul lui Moise
  • Prezentarea acestui Pentateuh

În cartea noastră stăm exact la pragul de intrare în Locul Preasfânt, şi vom face bine să intrăm cu veneraţie, pentru ca nici o urmă din cele pământeşti să nu murdărească această Sfântă a Sfintelor. Pereţii ei sunt cu siguranţă mai albi decât un înălbitor de pe pământ ar putea albi. Va fi oare cel puţin un cititor care împreună cu mine să implore, ca Duhul, care este la fel de sfânt ca şi acest text din Scriptură, să ne păzească de rătăcire, să ne călăuzească în adevăr şi să ne aducă în amintire lucrurile referitoare la Hristos, pentru ca inimile noastre nestatornice să fie atrase spre El şi să le ţină pentru totdeauna cu tărie?

Pasajul acesta este centrul cărţii lui Isaia. La reflectarea asupra înţelesului numelui lui Isaia vedem că partea cea mai lăuntrică a „mântuirii Domnului”, inima lui Dumnezeu, se revelează aici credinţei respectoase şi dragostei primitoare a ei. Pe cine altcineva ne-am aştepta să întâlnim aici decât pe Acela a cărui locuinţă era din veşnicie la sânul Său şi care L-a părăsit ca să arate păcătoşilor harul Său şi îndurarea Sa (Ioan 1.18)?

Înainte de a intra vrem să câştigăm o privire de ansamblu a textului: să identificăm turnurile de veghere, să remarcăm întăriturile, să contemplăm palatele lui şi să ne bucurăm de frumuseţea şi tăria stilului arhitectonic. În felul acesta vom fi conduşi la temă: Domnul nostru Însuşi!

Este uşor de constatat că împărţirea pe capitole a cărţii este făcută de mâna omenească; structura ei are în mod clar de suferit din cauza aceasta, însemnătatea ei este voalată. Dar dacă ne gândim că împărţirea în versete în poezia ebraică este la fel de divin inspirată ca şi textul însuşi, la un studiu mai detaliat se constată că următoarele cincisprezece versete se pot subîmpărţi în de cinci ori trei versete. „Trei” şi „cinci” aşa cum s-a remarcat deja, descriu în acest context legătura vitală între Dumnezeu (3) şi om (5). Dar totodată te întrebi, la cine altcineva s-ar putea referi această unire, decât la „Cuvântul, care era la început Dumnezeu” (Ioan 1.1) şi care totuşi „a devenit carne şi a locuit printre noi” (Ioan 1.14). Prin aceasta nu este vorba de nimeni altul, decât de Emanuel, ceea ce tradus înseamnă „Dumnezeu cu noi”, sub altă formă, Isus, care tradus înseamnă „Mântuitorul”. De aceea Numele acesta exprimă ambele: Om şi Dumnezeu, care este mai presus de toate şi preamărit să fie în veşnicie, căci Dumnezeu Însuşi spune: „În afară de Mine nu este alt Mântuitor” (Isus).

Aceste cinci pasaje constituie un al doilea Pentateuh, care are asemănare frapantă cu primul Pentateuh din Biblie. De aceea primele trei versete constituie Geneza, facerea, acestei profeţii, căci ca şi prima carte a Bibliei noastre ea constituie începutul a tot ceea ce urmează după aceea.

La studiul acestui text remarcăm întăriturile de neînvins, care se împotrivesc oricărei forme de necredinţă, turnurile de veghere, din care credinţa noastră este apărată, şi încă un turn, care arată cu adevărat brut şi fără podoabă. Însă tocmai aceste însuşiri le găsim atrăgătoare, deoarece numai ele sunt în armonie deplină cu tema noastră importantă. „Sunt numai două texte în care felul de exprimare este mai aspru, mai voalat şi mai important, şi anume în capitolul 53 şi 57. În primul domină impresia tristeţii, în ultimul impresia mâniei” (Delitzsch). Dacă aşa stau lucrurile, nu trebuie să ne aşteptăm aici la tonul de odinioară uniform şi vesel, care se aseamănă cu o compoziţie metrică cu puţine schimbări. Tema rămâne aspră, aşa cum este subiectul ei.

Capitolul 52.13-15

Isaia 52.13-15: Iată, Robul Meu va prospera [va lucra cu înţelepciune]; va fi înălţat şi va fi ridicat şi va fi foarte sus. După cum mulţi erau uimiţi de Tine (atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om, şi înfăţişarea Lui mai mult decât a fiilor oamenilor), tot aşa El va uimi [1] multe naţiuni; înaintea Lui împăraţii îşi vor închide gura, pentru că vor vedea ceea ce nu li se istorisise şi vor înţelege ceea ce nu auziseră.

„Iată” este de la sine înţeles o solicitare din partea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi pământului, aşa cum ni-L prezintă versetele introductive ale primei cărţi a lui Moise – Geneza. El ne cere să acordăm cea mai mare atenţie Unuia, Robului Său. Cine poate fi acest Rob? Unde Îl putem găsi, ca să-I acordăm atenţie? Cuvântul „Rob” din versetul acesta (vezi şi Isaia 42) se poate referi la trei noţiuni diferite: pe de o parte la tot poporul Israel, pe de altă parte la rămăşiţa credincioasă şi în afară de aceasta la Mesia. La cine exact se referă versetul acesta?

Cea mai mare parte a poporului iudeu suferind aflat în împrăştiere a aplicat totdeauna această profeţie la ei înşişi şi au afirmat că Israel ar fi robul menţionat. În cele ce urmează verificăm această ipoteză: „Domnul a făcut să cadă asupra acestui popor nelegiuirea noastră a tuturor.” – „Acest popor a fost scos din asuprire şi din judecată. Şi generaţia lui, cine o va spune?” – „Şi groapa acestui popor a fost rânduită cu cei răi; dar poporul acesta a fost cu cel bogat în moartea lui.” Trebuie să mai continuăm? O negare a acestei teorii nu se merită, ea se contrazice singură.[2]

„Rămăşiţa” modestă nici măcar nu va avea această pretenţie. Prin aceasta se impune adevărul simplu, că prin aceasta nu poate fi nimeni altcineva decât Isus din Nazaret, adevăratul Mesia al lui Israel, Salvatorul nostru. Concordanţa tuturor detaliilor este aşa de clară, aşa de simplă, aşa de minunată, că este inexplicabil cum cineva cu minte sănătoasă poate pune la îndoială înţelesul lor, că un gânditor logic îşi exclude mintea. Un astfel de om care gândeşte carnal se împotriveşte la tot ce este dumnezeiesc şi stă sub stăpânirea unui vrăjmaş puternic şi viclean.

Primele cuvinte ne revelează exact aceea despre care Duhul a vorbit în capitolele anterioare, care conduc la acest punct culminant. El era Acela, ale cărui urechi au fost deschise; El era Acela care a cunoscut cărarea suferinţei şi ruşinii, care era înaintea Lui, şi era pregătit să meargă pe ea. El a învăţat să respingă răul şi să aleagă binele. Aici El este văzut ca Unul care face această alegere cu înţelepciune. El a mers pe drumul acesta, deoarece sulul cărţii I-a arătat clar crucea şi gloria care urma după aceea.

El a acţionat foarte înţelept, ca să asigure succesul Său. Cuvintele „va prospera = va lucra cu înţelepciune” înseamnă „a avea succes”, şi realmente aici se pot vedea ambele noţiuni: cu un singur cuvânt se spune ambele: a acţiona cu înţelepciune şi a avea succes. Acţionarea Lui înţeleaptă L-a dus până la suferinţe nelimitate, şi prin aceasta El a obţinut ţelul Său. Deci primul rând vorbeşte despre acest drum al suferinţei „înţelept”, care s-a sfârşit la cruce.

Următoarele trei rânduri descriu rezultatul întreit al acţionării Lui înţelepte: mai întâi El a fost înălţat din adâncul umilirii, unde L-a condus acest drum al suferinţei: din mormânt. Apoi El a fost ridicat, atunci când picioarele Lui s-au ridicat de pe Muntele Măslinilor şi un nor L-a acoperit, şi în cele din urmă El a primit cel mai înalt loc în univers. Aceste puţine cuvinte descriu tot drumul lui Mesia: El a părăsit tronul ca Fiu al lui Dumnezeu şi apoi l-a reprimit ca Fiu al Omului. Toate acestea sunt prezentate în geneza acestui Pentateuh.

Versetul 14 vorbeşte iarăşi despre adâncimea smeririi Sale: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine …”, urmat de o explicaţie intermediară: „atât de desfigurată Îi era faţa, mai mult decât a oricărui om”. Aici trebuie să ne distanţăm cu adevărat de unii comentatori (şi de Delitzsch), căci ei aplică această înfăţişare desfigurată la exteriorul Domnului nostru: ca şi cum în timpul vieţii Lui înfăţişarea Sa ar fi fost aşa de schimonosită, că era de nerecunoscut. O astfel de interpretare trebuie respinsă cu cea mai mare oroare. Copiii mici, ale căror simţăminte erau curate, veneau cu plăcere la El, şedeau pe genunchii Lui sau se rezemau de pieptul Lui. Ei erau atraşi de El, şi nu respinşi, nici de faţa Lui şi nici de înfăţişarea Lui. Cum ar fi putut El în momentul acesta să arate a fi inuman?

Fără îndoială însă aceste cuvinte arată spre adâncimea suferinţelor Sale şi a urmărilor lor asupra exteriorului Lui. Până la bătaia ceasului de ora doisprezece din acea zi fatală de aprilie a anului 32 din era noastră (conform cronologiei aproape sigure a lui Sir Robert Anderson), tâlharii de la dreapta şi de la stânga Lui au suferit în aceeaşi măsură. Probabil suferinţa lui Isus era mai grea din cauza sensibilităţii mărite a corpului Său omenesc fără cusur. Însă timp de trei ceasuri, şi numai trei ceasuri, El a suferit „mai mult decât fiii oamenilor”, aşa că faţa Lui a fost desfigurată peste măsură de mult. Fără îndoială Dumnezeu a tras voalul Său peste chinul acesta, ca să arate solemn că nimeni nu poate „vedea” sau înţelege toată adâncimea acestui martiraj. Însă tăcerea sfântă a evangheliilor este întregită prin descrierea inspirată divin a profetului Isaia. Despre această luptă de moarte incomparabil de grea ne relatează Dumnezeu Însuşi, ce a văzut El în acest întuneric mare. Ce mare trebuie să fi fost durerea Lui proprie, căci Cel suferind pe cruce era Fiul Său preaiubit!

Trebuie să observăm că faţa Lui a fost desfigurată, aceasta înseamnă, că ea nu a fost aşa din naştere. Deci ceva a avut loc, că această faţă a fost desfigurată. Ea era aşa de atrăgătoare pentru copilaşi şi în mod deosebit pentru păcătoşii plini de căinţă. Nu ar fi corect să se limiteze prima parte a versetului 14 şi să se creadă că numai oamenii orbi spiritual, demni de dispreţ, s-ar fi uimit. Şi îngerii, care ardeau să primească o privire în această taină sfântă, cu siguranţă nu au lipsit de la acest eveniment îngrozitor. Cu siguranţă au fost deplin copleşiţi de lupta de moarte de bună voie, suplinitoare a Creatorului lor.

Versetul 15 reia afirmaţia primei părţi a versetului 14: „După cum mulţi erau uimiţi de Tine” (din cauza smeririi fără asemănare a Aceluia care era aşa de desăvârşit), „tot aşa El va uimi multe naţiuni”. Chiar împăraţii vor amuţi fiind cuprinşi de uimire, căci aşa ceva depăşeşte tot ce a fost până atunci.

Prima parte, sau Geneza, se termină prin prevestirea a ceva minunat pentru aceia care până atunci nu au văzut aşa ceva sau au auzit: celelalte naţiuni, care nu au primit nici o revelaţie şi nici o profeţie de la Dumnezeu, aşa ca Israel. La începutul celei de-a doua părţi a Pentateuhului (Exod) profetul se identifică cu poporul în mărturisirea smerită a păcatelor şi plânge cu amar orbirea şi necredinţa acestuia. De aceea acest text se aseamănă foarte mult atât cu Exodul Vechiului Testament cât şi cu cel al Noului Testament (Faptele Apostolilor). În ambele cărţi este vestită lui Israel salvarea şi în ambele este descrisă şi respingerea acesteia: „Pe acest Moise, pe care ei l-au respins, spunând: Cine te-a pus căpetenie şi judecător?, pe acesta Dumnezeu l-a trimis căpetenie şi salvator.” – „Voi, cu grumazul înţepenit şi necircumcişi în inimă şi în urechi, voi întotdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; şi voi, ca şi părinţii voştri” (Faptele Apostolilor 7.35.51). Istoria se repetă. Dar acum profetul stă cu ochii plecaţi, ca şi vameşii sau ca acest celălalt om important, Daniel. El se face una cu poporul Său, mărturiseşte păcatele lor şi se plânge:

Capitolul 53.1-3

Isaia 53.1-3: Cine a crezut vestirea [3] noastră? Şi cui i s-a descoperit braţul Domnului? Pentru că El a crescut înaintea Lui ca o odraslă fragedă şi ca o rădăcină dintr-un pământ uscat. Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire, ca să ne atragă privirile, nici o înfăţişare ca să-L dorim. El era dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerilor [4] şi obişnuit cu suferinţa şi ca unul de care îţi ascunzi faţa; era dispreţuit şi noi nu L-am preţuit.

Ca să înţelegem afirmaţia copleşitoare, trebuie să ne fie clar că primul pasaj este strâns legat cu finalul capitolului anterior. Acolo ne-iudeii şi împăraţii lor au primit o veste de care ei s-au uimit; însă această profeţie a fost în primul rând pentru noi – aşa spune profetul lui Israel. Ea era destinată pentru noi, trimisă nouă: dar cine dintre noi a crezut-o? Braţul este partea corpului prin care se face o lucrare care necesită putere deosebită. Braţul face ceea ce îi dictează voinţa. Există o imagine mai potrivită pentru Acela care realmente era Braţul lui Dumnezeu? Şi cine a făcut cu bucurie voia lui Dumnezeu, aşa cum a făcut acest Braţ? El a lucrat aşa de puternic, că nimeni nu a putut fi găsit, nici măcar dacă s-ar fi căutat în cer, pe pământ sau în locurile de sub pământ (compară cu Apocalipsa 5.3).

Totuşi, cui i-a fost descoperit acest braţ? Cine a recunoscut în acest Om smerit braţul puternic al lui Dumnezeu? Israel a strigat mereu: „Trezeşte-te, trezeşte-te, tu braţ al Domnului!” Dar când S-a arătat braţul, cine L-a recunoscut? Putea El, care cupă cum se pretindea era Fiul unui tâmplar, să fie braţul Domnului? Putea El, Cel care locuia liniştit şi necunoscut în această casă modestă din Galileea dispreţuită, să fie braţul Domnului? Niciodată nu putea veni ceva bun din Nazaret (Ioan 1.46); putea într-adevăr braţul Domnului să fie de acolo? Şi când El a venit realmente de acolo, El a fost respins de toţi, chiar şi de aceia pe care noi i-am considerat onorabili, înţelepţi, cu vază şi conducători religioşi ai poporului. Este posibil ca El, care a fost dispreţuit de toţi aceştia, să fi fost totuşi braţul Domnului? Noi am aşteptat pe un cu totul altul. Privirea noastră arogantă s-a îndreptat într-o altă direcţie. Noi am sperat să fie unul cu „drapel împărătesc şi cu tot ce aparţine de aceasta, cu prestigiu, cu fastul şi măreţia unui războinic minunat” şi care să conducă oştirile lui Israel aşa cum a făcut căpetenia oştirii Domnului cu mult timp în urmă (Iosua 5.14) şi care în marş triumfal ne va elibera de ocupaţia romană. Aceasta ar fi fost ceva măreţ în ochii noştri! Plini de bucurie ne-am fi strâns în jurul unuia ca acesta! Dar cu aceste aşteptări pompoase ce puteam noi găsi de onoare în acest Bărbat care nu atrage atenţia? El plângea cu cei ce plâng; El era un Om al multor dureri, care S-a bucurat numai puţine momente cu cei care se bucură.

Încet cade voalul de pe ochii inimii noastre şi ne amintim că Mielul de Paști niciodată nu a fost ales şi pus deoparte înainte de ziua a zecea a lunii. În primele zece zile ale anului nostru [anul iudaic începe primăvara; remarca traducătorului] numai Domnul cunoaşte Mielul de Paști, şi numai ochii Lui Se odihnesc cu plăcere pe El. Nimeni altcineva nu ştie! La fel este şi cu Mesia al nostru; şi El era ascuns şi a fost denumit ca Miel al lui Dumnezeu după ce au trecut treizeci de ani. Aşa a crescut El numai înaintea Lui.

Casa lui David se asemăna demult cu un copac tăiat, şi au trecut secole până când un urmaş al lui David a stat pe tronul lui. Dar iată, din rădăcina copacului tăiat creşte o mlădiţă bine dezvoltată, în timp ce toate celelalte sunt vestejite, uscate şi moarte. Aşa a crescut El, o floare omenească, aşa cum mai înainte nici Dumnezeu şi nici oamenii nu au văzut pe pământ. Şi totuşi, când El a apărut public şi a început să lucreze, a făcut ce este bine, a luat parte la durerile oamenilor şi le-a alinat, El a fost dispreţuit de conducătorii noştri. Şi cu regret El a fost desconsiderat şi de noi, cei care acuzăm necredinţa noastră, nici noi nu L-am luat în seamă. Ne-am comportat ca oamenii care se îndepărtează de un lucru pentru care ei nu au nici un interes.

Istoria tristă a omenirii se repetă şi în zilele noastre. Suntem scurt înainte de venirea din nou a Domnului Isus. Şi iarăşi cei onorabili, cei învăţaţi şi oamenii pur religioşi se îndepărtează de Acela care singurul este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuire”: adevăratul braţ al Domnului.

Ca şi atunci, când numai câţiva, care erau conştienţi de propria lipsă de ajutorare, s-au legat de El, aşa este şi astăzi: istoria se repetă. Relativ puţini sunt mânaţi de povara păcatelor lor la picioarele Sale. Însă pentru aceştia El este mult mai de dorit decât toate comorile lumii. Regretăm însă puţina cunoaştere îndeaproape a Lui. Pot eu presupune, că inimile noastre uscate însetează după El şi doresc să-L cunoască mai bine? Căci numai Lui, Cel care a devenit „braţul Domnului” pentru noi, Îi datorăm mântuirea noastră, trecutul, prezentul şi viitorul.

Prin aceasta ajungem la partea a treia a profeţiei acesteia, a treia carte a Pentateuhului (Levitic), care ne conduce în Locul Preasfânt cu multele jertfe legate de acesta. Vedem aici jertfa unică care înlocuieşte toate aceste imagini simbolice şi prin care noi avem chiar intrare liberă în Locul Preasfânt. Următoarele trei versete dezvăluie taina acestor suferinţe. Ar trebui să ascultăm foarte atenţi, nu indiferenţi, ci cu emoţie, ce se spune despre această revelare. Căci cele descrise aici ne interesează personal în cea mai înaltă dimensiune.

Capitolul 53.4-6

Isaia 53.4-6: Cu siguranţă, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; iar noi, noi L-am socotit pedepsit,[5] lovit de Dumnezeu şi chinuit. Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Noi toţi, ca nişte oi, ne-am rătăcit, ne-am întors fiecare la calea lui; şi Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.

Ce copleşitoare sunt aceste versete! Ele aruncă o lumină sfântă pe acele suferinţe care timp de trei ore de întuneric pe Golgota au rămas ascunse de ochiul omenesc. Afirmaţiile sunt aşa de clare şi precise, că nu ne putem imagina că ele au fost scrise cu 700 de ani înainte de împlinirea lor.

Primul cuvânt din versetul 4 este „Amin”, care se întâlneşte şi în Noul Testament şi pe care Domnul nostru îl foloseşte de multe ori. [Rădăcina cuvântului înseamnă „aşa să fie, cu adevărat, realmente, într-adevăr”; remarca traducătorului.] El exprimă cea mai înaltă treaptă de confirmare. Nimeni nu ar trebui să se îndoiască câtuşi de puţin de cauza reală a acestor suferinţe incomparabil de grele. Cu siguranţă acest motiv nu a existat în viaţa Sa, care era plăcută Tatălui. Nu, numai prin ultimele trei ceasuri de pe cruce aflăm ceva despre ele.

Nici o biciuire, care brăzdează spatele Lui, nici un spin, care străpunge fruntea Lui, nici un cui, care pătrunde prin mâinile şi picioarele Lui nu-l poate determina să geamă de durere. Era nevoie de chinuri mai mari, care să dezlănţuie strigătul „Eli, Eli, lama sabactani?” Care putea să fie motivul pentru chinuri mai mari?

Pe la miezul zilei amuţesc batjocurile oamenilor. Soarele, care de obicei străluceşte, se întunecă. Nici o lumină nu cade pe această scenă sfântă, în timp ce păcatele mele erau pe El. (Doreşti tu să te alături de mine cu capul plecat şi ochii plecaţi?). Dumnezeu Îl părăseşte din cauza aceasta şi loviturile nuielei Sale Îl ating; comparate cu acestea, loviturile de bici romane erau blânde. Sufletul Lui nevinovat s-a îngrozit numai de acestea, aşa că chiar mai dinainte transpiraţia Lui a devenit ca stropii mari de sânge. Şi totuşi ceea ce se petrecea în grădină era numai o umbră a ceea ce Îl aştepta. Cât de insuportabilă trebuie să fi fost realitatea? Dacă am putea să evaluăm numai puţin aceasta, atunci inimile noastre nu ar fi aşa de împărţite. Nu ne-am irosi aşa de egoist viaţa, aşa cum cu regret facem deseori. Vrem să ne facem una cu cuvintele acestui om cu vază din timpurile biblice: „Cu urechile noastre am auzit despre Tine, dar acum ochii noştri Te-au văzut. De aceea ne este scârbă de noi înşine şi ne pocăim în ţărână şi cenuşă.” Dacă priveliştea aceasta nu produce căinţă şi pocăinţă la noi, ce ar putea atunci altceva să ne facă să ne pocăim?

Cu plăcere ne-am fi preocupat mai departe cu acest studiu aprofundat. Este însă de neevitat să analizăm o interpretare ciudată şi falsă a acestor cuvinte. În Matei 8.16,17, prima evanghelie din Noul Testament, citim: „Şi, când s-a făcut seară, au adus la El mulţi demonizaţi. Şi El a scos duhurile prin cuvânt şi i-a vindecat pe toţi care erau bolnavi; ca să se împlinească ce s-a spus prin profetul Isaia, care zice: El Însuşi a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre.” Din ultima frază unii deduc că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ a purtat bolile altora şi de aceea ai Săi niciodată nu trebuie să se îmbolnăvească! Cu toate acestea El niciodată nu S-a îmbolnăvit sau a fost slab. În felul acesta cu siguranţă El nu a purtat bolile. Atunci când El a vindecat un om cu mâna uscată, aceasta nu a avut nici un efect asupra Lui. Corpul Lui nu a fost supus slăbiciunilor, care sunt partea noastră. Cusururile noastre sunt urmări ale păcatului care a venit în lume. Într-adevăr El S-a supus de bună voie slăbiciunilor nepăcătoase cum este foamea, setea şi oboseala, dar El nu avea nimic comun cu urmările venirii păcatului în lume. El a fost ispitit în toate (pus la probă) la fel ca noi, cu excepţia păcatului (Evrei 4.15).

De ce scrie evanghelistul Matei că El „a luat neputinţele noastre şi a purtat bolile noastre”? Era imposibil să fie numai din compasiune cu oamenii suferinzi. Domnul Isus a întâlnit pretutindeni urmările amare ale păcatului cum ar fi demonizarea, boala, durerea, malformaţii, lacrimi, şi totdeauna a vindecat. Dar cu toate că El avea pe pământ putere şi autoritate să înlăture efectele păcatului sau pedeapsa pentru el (Marcu 2.10), El Însuşi a preluat responsabilitatea pentru cauze. Numai El putea face aceasta, deoarece El va purta „pe trupul Său pe lemn” păcatul [1 Petru 2.24], care a provocat astfel de suferinţe. Niciodată El nu putea, atunci când a venit timpul, să îndepărteze vreo durere fără să poarte şi păcatul care a provocat această durere. Aşa cum cel mai mic suspin sau chiar o singură lacrimă dovedeşte existenţa păcatului, la fel este şi alinarea suspinului şi plânsului o dovadă pentru ispăşirea păcatului. Nimic altceva din universul întreg nu ar fi putut realiza aceasta, decât numai aceste suferinţe pe cruce în timpul celor ultime trei ceasuri. Matei ne relatează că El a purtat suferinţele noastre, pentru ca să se împlinească profeţia lui Isaia. Ceea ce s-a petrecut atunci era numai o imagine (aşa cum botezul Lui era o imagine despre împlinirea dreptăţii), însă pentru împlinirea definitivă noi trebuie să privim numai la cruce.

Deci dacă s-a îndepărtat cauza păcatului, de ce nu au fost înlăturate urmările, cel puţin pentru aceia care prin căinţă şi credinţă au primit împăcarea? De ce credincioşii mai sunt confruntaţi cu boală şi moarte? Deoarece toată acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii depinde de locul pe care Fiul Său preaiubit îl ocupă. El este încă respins şi încă nu primeşte onoarea care I se cuvine. Lucrarea Sa de împăcare este într-adevăr desăvârşită şi încheiată pe deplin cu privire la cerinţele lui Dumnezeu – „El este ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” –, aplicarea efectivă la viaţa noastră este însă în viitor. Păcatul încă mai este legat de corpul nostru. Căci altfel de ce am fi îndemnaţi, prin Duhul să omorâm faptele trupului (Romani 8.13)? Noi aşteptăm să fim aşezaţi în poziţia de copii ai lui Dumnezeu (aceasta înseamnă, să aparţinem lui Dumnezeu şi să fim recunoscuţi public ca şi copii ai Săi), atunci când şi trupurile noastre vor fi răscumpărate (Romani 8.23). Până acum Domnul Isus este încă respins, şi Duhul lui Dumnezeu este încă aici pe pământ. De aceea binecuvântarea lui Dumnezeu nu constă în vindecarea bolilor – corpul nostru stă încă sub puterea morţii (Romani 8.10) –, ci „în orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti” (Efeseni 1.3), corespunzător locului pe care Hristos şi Duhul Sfânt îl ocupă acum.

El era fără păcat şi fără cusur; El nu a purtat păcatele noastre în timpul vieţii Sale pe pământ şi de asemenea El nu le-a dus până la cruce – toată viaţa Lui S-a delectat de buna plăcere a Tatălui Său –, ci ca Miel fără pată El S-a jertfit pe Sine Însuşi şi a purtat păcatele noastre numai când a atârnat pe cruce.

În versetul 5 lumina lui Dumnezeu cade peste aceste suferinţe şi în mod impresionant arată clar: noi eram contravenienţii şi El a fost pedepsit; noi am păcătuit şi El a fost lovit pentru aceasta. Noi eram vinovaţi, El a suferit moartea, plata păcatului! Cuvintele noastre trebuie acum să amuţească, căci tăcerea poate exprima mai mult decât cuvintele. Înapoia loviturilor, a rănilor, a morţii bănuim ceva din dragostea Lui pentru noi.

Ce se prezintă acum ochilor noştri, privesc cu uimire adâncă cele mai inteligente dintre creaturi. Cu câtă plăcere ar pătrunde ele mai adânc în aceste adâncimi de nepătruns! Acest Dumnezeu, de care noi toţi ne-am îndepărtat în diferite direcţii, să fi hotărât El ca toate nedreptăţile noastre ca un torent puternic de ape reziduale urât mirositoare să se reverse ca un şuvoi într-un anumit loc – pe El, Cel care era cel mai preţios pentru El? Cum este posibil să rămâi departe de un astfel de Dumnezeu? Pe noi ne aşteaptă nu numai pâine, ci şi o îmbrăţişare; nu rangul unui rob, ci sânul Tatălui; nu haina unui salariat, ci cel mai bun costum. Dacă acestea ar fi suficient cunoscute, care fiu pierdut nu s-ar grăbi să vină acasă? Eu doresc să iau de mână pe cititorii mei şi împreună cu ei să strigăm la acest Dumnezeu: „O, Tatăl meu, ajută-mă să rămân la Tine pentru restul vieţii mele în lumea aceasta, căci Tu m-ai răscumpărat cu un preţ mare. O, Dumnezeu, Tatăl meu, fă ca dragostea care nu a cruţat pe singurul ei Fiu pentru mine nedemnul, să lege pentru totdeauna de Tine inima mea nestatornică. Eu m-am îndepărtat de Tine, nu numai atunci pe când nu eram născut din nou, ci chiar şi după ce am cunoscut dragostea Ta. Mă ruşinez şi Te rog fierbinte, ajută-mă să nu mai plec de la Tine. Doamne Isuse, chiar dacă sunt nedescris de slab, eu rămân totuşi oaia Ta, care are nevoie de Tine. Tu eşti Păstorul meu, care chiar Şi-a dat viaţa pentru mine. Te rog fierbinte, ţine-mă aproape de Tine până în ziua în care voi fi pentru totdeauna la Tine!”

În Locul Preasfânt am văzut suferinţele Domnului Isus cu ochii lui Dumnezeu. Dacă revenim la primul Pentateuh al Bibliei, căci după cartea despre Locul Preasfânt, Levitic, urmează cartea Numeri, cartea „în pustiu”, aşa cum este numită ea în Biblia ebraică. În cartea a 4-a este descrisă călătoria prin pustiu a lui Israel, inclusiv încercările cărora a fost supus poporul, şi eşecul lui permanent. Şi în Isaia ajungem tocmai la acest aspect al suferinţelor Mântuitorului: cum El a suferit sub atacurile venite din partea oamenilor şi totuşi a rămas statornic; El niciodată nu a eşuat.

Capitolul 53.7-9

Isaia 53.7-9: El a fost asuprit şi El a fost chinuit, dar nu Şi-a deschis gura. Ca un Miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura. El a fost scos din asuprire şi din judecată; [6] şi generaţia Lui, cine o va spune? [7] Pentru că El a fost şters de pe pământul celor vii. Pentru fărădelegea poporului meu a fost lovit. Şi groapa Lui a fost rânduită cu cei răi, dar El a fost cu cel bogat în moartea Lui, pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui.

Aici este vorba de o privire retrospectivă la aceste suferinţe, care acum aparţin trecutului. Aceia care reflectă ruşinaţi şi zdrobiţi la acest pasaj sunt copleşiţi de dăruirea smerită a Celui care sufere. Consimţământul Lui smerit la aceste suferinţe nemeritate impresionează pe de o parte şi pe de altă pare împing la adorare; această stare de lucruri exprimă un element de bază al planului de mântuire. Dacă Cel care suferă ar fi scos chiar şi numai un singur suspin ca protest, caracterul liber consimţit al morţii Sale ca jertfă ar fi fost anihilat şi urmările ar fi fost de neimaginat. Atunci judecătorii nedrepţi ar fi avut probabil un motiv să pedepsească pe cel nevinovat ca pe un vinovat. Ne amintim că Pilat a amuţit, căci în funcţia lui el a avut deseori a face cu oameni care au protestat cu voce tare şi afirmau solemn că sunt nevinovaţi. Însă pe Omul acesta dimpotrivă Îl ameninţa o moarte îngrozitoare şi cu toate acestea El sta înaintea lui tăcut şi liniştit; un Om a cărui simplă prezenţă rostea volume de cărţi, cu toate că nici măcar un singur cuvânt nu Îi ieşea de pe buze. Niciodată tăcerea nu a vorbit aşa de elocvent! Niciodată o gură închisă nu a vestit adevăruri aşa de profunde! Dacă ar fi protestat o singură dată, dacă S-ar fi plâns sau probabil ar fi arătat bucurie cu privire la cruce, unde El trebuia să poarte păcatele, aceasta ar fi ruinat total desăvârşirea Persoanei Sale şi a lucrării de răscumpărare făcută de El. Nici o minte omenească nu ar fi putut să-şi imagineze un astfel de echilibru şi nici o mână omenească nu ar fi putut descrie aşa ceva. Repet: niciodată tăcerea nu a fost aşa de elocventă!

Evident Dumnezeu a creat pe fiecare creatură a Sa de pe pământ ca să facă cunoscut adevăruri divine nevăzute; ce este maiestos, frumos, blând printre animale simbolizează puterea de atracţie morală a Fiului Său. Leul exprimă demnitatea Fiului, boul exprimă slujirea răbdătoare; va rămâne mielul mut? Dacă este aşa, nu va dovedi tocmai tăcerea lui Isus în faţa morţii dragostea Lui, care L-a făcut capabil „să rabde crucea şi să dispreţuiască ruşinea” [Evrei 12.2], pentru ca prin aceasta Dumnezeu să aibă puterea să salveze, şi El Însuşi să aibă bucuria să salveze oameni păcătoşi şi să împărtăşească cu ei bucuria pe care El o savurează la dreapta lui Dumnezeu, pe care El fără suferinţe ar fi putut s-o aibă veşnic singur?

În curtea interioară L-au dezbrăcat şi spre batjocură L-au îmbrăcat cu o manta împărătească. Însă nu s-a auzit nici un cuvânt de ocară ca răspuns la râsetele de batjocură ale soldaţilor romani brutali. După aceea a urmat Golgota; acolo a domnit aceeaşi linişte supusă, pe care profetul a vestit-o cu şapte sute de ani mai înainte şi la care noi astăzi, mii de ani după aceea, medităm. Şi tema aceasta ne va preocupa toată veşnicia!

Versetul 8 ne duce un pas mai departe pe acest drum Via Dolorosa: profetul vede cum Cel suferind după parodia procesului şi dezlegat de cătuşă până este dus în moarte. Genealogia lui Adam o găsim în cartea Geneza 5, dar cine va scrie pe a Lui? Unde sunt urmaşii, care continuă linia Lui şi prin aceasta menţin pretenţia la tronul lui David, a strămoşului Său „după carne”? Linia Lui se va şterge cu El; făgăduinţa, care era valabilă pentru El, dispare odată cu moartea Lui; speranţa poporului pare să se fi şters. Foarte întristaţi sunt şi ucenicii în aceste trei zile întunecate, căci ei „au sperat, că El este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24.21). Însă speranţa lor zace acum moartă îngropată în mormântul lui Iosif. Cine poate cunoaşte însemnătatea acestor suferinţe şi a acestei vieţi aşa de scurte? Cine înţelege, că El a fost pedepsit nu pentru păcatele Lui, ci pentru păcatele poporului lui Dumnezeu? Şi că judecata a fost făcută nu de oameni, ci de Dumnezeu? Cine a înţeles atunci adâncimea acestor suferinţe? Dar acum încetează durerea: ruşinea a trecut pentru totdeauna. Din momentul în care moartea Lui a fost atestată prin suliţa soldatului roman, Dumnezeu nu mai permite nici o urmă de umilire, ci „începând de acum dragostea aşează la picioarele Lui numai ceea ce vine din plinătatea Lui”!

Oamenii, cărora le-a reuşit să-L omoare, au avut intenţia să-l îngroape împreună cu făcătorii de rele, în rândul cărora El a fost socotit. Cu toate că Dumnezeu a permis această moarte ruşinoasă, deoarece însemna împlinirea planului Său stabilit exact şi a providenţei Sale, El opreşte acum răutatea omenească: până aici, şi nu mai departe! Numai o mână venerabilă, plină de dragoste are voie să atingă corpul sfânt, şi numai un mormânt, care nu a fost murdărit printr-un cadavru, are voie să primească pe acest „Ceva sfânt”. Aşa cum am amintit, Unul născut dintr-o fecioară poate fi pus numai într-un mormânt neatins. De aceea mormântul acestui bărbat bogat va avea onoarea să găzduiască corpul Domnului gloriei. Oriunde se va vesti Evanghelia va fi amintit şi numele acestui bogat. La păşirea pe un astfel de teren sfânt nu pot crede că numele lui poate fi numit fără să fie explicat înţelesul său profund: „Iosif din Arimateea”.

„Iosif” (cu înţelesul plin de speranţă, bucuros, „El va adăuga”) era numele, pe care Rahela l-a dat primului ei născut, căci – aşa întreabă mama fericită – va fi darul acesta preţios ultima dovadă a harului lui Dumnezeu? Nu, căci „Domnul să-mi mai dăruiască un fiu [aceasta înseamnă, Iosif], şi Dumnezeu a făcut aşa. Probabil întrebăm: sunt crucea aceasta, mormântul acesta, finalul? Nu mai poate fi adăugat nimic? Nu este nici un Beniamin, nici „un fiu al dreptei mele”? Numele „Iosif” poate da un răspuns la această întrebare, căci în profeţii el se referă totdeauna la istoria unei salvări, de exemplu în Psalmul 81.5. Sunetul bucuros al trâmbiţei este „aşezat ca o mărturie în Iosif” şi vesteşte urechii deschise, că, aşa cum Israel a fost eliberat din Egipt, la acesta se va adăuga; Israel se va trezi din ţărâna pământului (Daniel 12.2). La fel Dumnezeu „va adăuga” la acea înmormântare lucrarea nespus de puternică; un „Iosif” va trebui, însă fără să-şi dea seama, să vestească aceasta prin numele său. Dar care este lucrarea nespus de puternică? Numele locului de naştere al lui Iosif dă explicaţia: „Arimateea” înseamnă „a fi înălţat” [8] ca în Isaia 52.13, şi aceasta este ceea ce va fi „adăugat”. Cu toate că mormântul nu a fost folosit, el nu-L poate reţine: El va fi „înălţat” din acesta. Acest cel mai preţios adevăr dintre toate va vorbi la fel ca numele şi locul de naştere al acestui ucenic retras, dar adevărat şi membru al sinedriului demn de onoare, al acestui Iosif bogat din Arimateea, şi el va fi auzit de multe urechi ascultătoare.

Sfinţenia Mântuitorului nostru era desăvârşită: El era fără prefăcătorie şi fără violenţă. Dar îngroparea Lui într-un mormânt neatins nu era suficientă să-I ofere recunoştinţa care I se cuvine – ar fi fost cu adevărat fără folos. Monumentele, pe care sunt scrise presupusele virtuţi ale celor care putrezesc sub ele, dovedesc contrariul şi pot fi bune pentru urmaşii lui Adam. Dar sfinţenia Domnului Isus putea fi dovedită numai prin învierea Sa. Când El în umblarea Sa pe pământ „a adus cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi”, El „a fost ascultat datorită evlaviei {sau: temerii sfinte}Lui” [Evrei 5.7]. „Teama” de a fi făcut ca unul din noi L-a îngrozit. Însă ascultarea Lui a dovedit desăvârşirea Sa şi sfinţenia Sa. Învierea Lui a dovedit că El a fost înălţat datorită temerii Lui de Dumnezeu (Evrei 5). În două nume aparent lipsite de importanţă găsim, ca un toporaş mirositor ascuns sub frunze, unul din aceste versete prin care Duhul confirmă învierea: El a fost înviat a treia zi „după Scripturi”. „Iosif din Arimateea” ne învaţă că învierea urma să vină după cruce („adăugată”). În locul acesta te simţi bine, mai ales după furtuna care a plecat Capul preaslăvit, o furtună care acum s-a liniştit pentru totdeauna. Încă se mai vede norul întunecat, însă el se retrage treptat, ca niciodată să nu mai vină asupra Lui. Însă noi stăm în strălucirea soarelui, salvaţi pentru veşnicie. Noi avem voie şi până la revenirea Lui vom privi în urmă din când în când: la frângerea pâini şi când bem din pahar ne amintim de crucea Sa şi de lovitura suliţei, de sentinţa de condamnare şi de moartea pe care El a suferit-o pentru noi.

Tăcuţi mai zăbovim un moment aici, căci cu siguranţă mormântul nu era într-o grădină fără intenţie divină. În duh vizităm prima grădină Eden, pe care Dumnezeu Însuşi a plantat-o. În mod logic acolo domneşte o atmosferă apăsătoare, căci aici a fost rostită sentinţa de moarte asupra înaintaşilor noştri, care au păcătuit. Urmare acestui fapt natura lor păcătoasă a stricat pe toţi urmaşii lor (Romani 5.12). În grădina lui Iosif dimpotrivă în primele zile ale lunii aprilie a anului 32 după Hristos (după cronologia prudentă a lui Sir Robert Anderson) se trezesc păsările şi cântă, aşa cum femeile s-au dus dis-de-dimineaţă acolo (Marcu 16.1). Florile şi pomii fructiferi înmuguresc, un semn că natura se trezeşte la viaţă din somnul iernii. Totul vesteşte vestea îmbucurătoare că atmosfera sumbră a grădinii Eden a fost alungată. Moartea a fost nimicită,[9] dar viaţa şi neputrezirea au fost aduse la lumină (2 Timotei 1.10). Aruncă o privire în mormânt! El este gol, în afară de veşmintele de in. Ele au rămas acolo din două motive: pe de o parte, ca să facă cunoscut puterea supranaturală prin care mormântul a devenit gol. Nici un „jefuitor al morţilor” nu ar fi desfăcut giulgiul şi l-ar fi împăturit aşa grijuliu, că se putea recunoaşte exact unde a fost aşezat mortul. Pe de altă parte, veşmintele rămase trebuiau să arate clar că El niciodată nu va mai avea nevoie de ele (în contrast cu Lazăr, care le-a luat cu sine din mormânt).

Aşa cum un frate în Domnul (C. H. Burchell, din Birmingham, Anglia) a remarcat, în ultima grădină din Biblie, în Apocalipsa 22, nu apare pomul cunoaşterii binelui şi răului, ci numai pomul vieţii, care era în Eden. Dar acesta nu mai este păzit de heruvim cu sabia lui învăpăiată. Intrarea este liberă pentru toţi care nu se laudă cu dreptatea proprie, ci dimpotrivă simbolic şi-au spălat hainele în sângele Mielului, care a stins pentru totdeauna focul.

Ultima frază („pentru că nu a făcut nici o nedreptate şi nu a fost vicleşug în gura Lui”) se aseamănă cu o manta de protecţie suplimentară pentru Sfântul Domnului, însă ea este mai necesară pentru înmormântare decât pentru moarte. Oamenii răi au vrut să-L îngroape împreună cu răufăcătorii – aceasta era permis – şi prin aceasta să-L facă una cu ei. Dar nu ei erau cei care hotărăsc îngroparea Mortului sfânt. Mormântul lui trebuia să adeverească, că în El nu era nici o urmă a celor două elemente; brutalitate şi stricăciune. Ce contează că aceia care leapădă pe Hristos arată cu degetul spre urmaşii Lui inconsecvenţi? Prin aceasta ei încearcă zadarnic să justifice propria lor hotărâre, care conduce la condamnare veşnică, tocmai prin acest caracter contradictoriu. Ei nu vor găsi în El nici un abur de rău. O voinţă mai înaltă, care stă mult deasupra marilor preoţi şi stăpânitori, deasupra cărturarilor şi fariseilor, veghează ca mormântul Lui să mărturisească despre desăvârşirea Lui şi că strigătul dureros „Eli, Eli, lama sabactani?” nu a răsunat pentru El Însuşi. Iubite cititor, tu şi eu, noi ştim care este adevăratul motiv.

Ajungem la ultima partea, la partea deuteronomică a acestui Pentateuh, şi ca şi a cincea carte a lui Moise (Deuteronom) ea este un rezumat al acţiunii lui Dumnezeu cu Israel. Aşa cum ei după călătoria lor prin pustiu stau la graniţa ţării făgăduite, şi privesc partea cealaltă a râului care îi desparte, tot aşa aici este privit încă o dată drumul Robului. Călătoria Lui prin sălbăticie s-a încheiat. Îl vedem aici privind înainte la viaţa lungă, care este înaintea Lui, o viaţă fără sfârşit şi veşnică. Dar nu aceasta o dorea cel mai mult inima Lui iubitoare. El voia spre satisfacţia Lui să împartă cu alţii veşnicia, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Capitolul 53.10-12

Isaia 53.10-12: Totuşi Domnului I-a plăcut să-L zdrobească;[10] L-a supus suferinţei. Dar, după ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă, Îi va lungi zilele şi plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui. Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut. Prin cunoştinţa [11] Lui, Robul Meu cel drept va îndreptăţi pe cei mulţi şi va purta nelegiuirile lor. De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că Şi-a dat sufletul la moarte şi a fost numărat cu cei fărădelege; şi a purtat păcatul multora şi a mijlocit pentru cei fărădelege.

Din toate cuvintele care au fost scrise sau rostite vreodată niciunul nu este cu un înţeles mai profund; niciunul nu are o simbolistică aşa de felurită, şi niciunul nu conţine un adevăr care inspiră reverenţă ca acesta: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească”. Tremurând de frică ne apropiem acum de acest cuvânt sfânt şi reflectăm la fiecare noţiune. Cine a fost lovit în felul acesta? Nimeni altul decât Acela a cărui bucurie era să facă voia Aceluia căruia I-a plăcut să-L zdrobească.

Dacă El a fost aşa de smerit şi de ascultător, de ce atunci Domnul L-a lovit? Da, mai mult chiar: Lui I-a plăcut chiar să-L zdrobească. Era El supărat de vre-o greşeală foarte gravă a acestui Rob preaiubit? Nu, Acesta Însuşi a dovedit că El întotdeauna a făcut ce este plăcut lui Dumnezeu (Ioan 8.29). Nimeni nu putea să-L dovedească de vreo slăbiciune, şi cu atât mai puţin de vreun păcat. Cu adevărat, nu. Cerul aproape că ameninţă să plesnească, aşa de fericit este Domnul cu privire la acest Fiu al Omului fără păcat şi fără pată. Acele cuvinte de la botezul Lui şi cele de pe muntele transfigurării dovedesc buna plăcere a lui Dumnezeu, care era netulburată. Şi cu toate acestea aici se spune: „Domnului I-a plăcut să-L zdrobească!” De ce acest braţ atotputernic a lovit aşa de dur şi a provocat durere şi necaz Preaiubitului? Ce L-ar fi putut determina pe Domnul să-Şi provoace aceste suferinţe, aşa cum îl doare pe un tată când el provocă suferinţe fiului preaiubit?

Dragostea Lui pentru păcătoşi era aşa de mare, că El nu a cruţat pe propriul Său Fiu preaiubit. Putem noi înţelege o astfel de dragoste? Nevoile, care ne fac parte de viaţă sau de moarte, am putea să le întâmpinăm cu bucurie, dacă am fi înţeles această dragoste.

Cum poate fi înţeles acest „a face plăcere”? Pentru Fiul era o bucurie să facă voia Tatălui, şi cu toate acestea aceasta L-a dus la chinuri mari. Când sufletul Lui a avut parte numai de o umbră a acestor suferinţe, El S-a rugat cu strigăte tari şi cu lacrimi, ca, dacă este posibil, acest pahar să treacă de la El. De aceea, şi numai de aceea, Domnului I-a plăcut să-L zdrobească. Dragostea Lui s-a îngrozit dinaintea loviturii, aşa cum Fiul preaiubit S-a îngrozit de suferinţă. Însă dragostea Lui pentru noi păcătoşii sărmani L-a determinat pe Tatăl să exercite pedeapsa, şi L-a determinat pe Fiul să o îndure.

Să observăm că era sufletul Său care a devenit o jertfă pentru păcate. Sufletul este prezentat fizic prin sânge. Sufletul este veriga de legătură între ceresc şi pământesc. Cineva a spus: „Sufletul pare să aibă aceeaşi relaţie cu duhul cum are femeia cu bărbatul: unul este preponderent emoţional şi celălalt este mai ales activ spiritual; ambii se completează reciproc. Aşa cum păcatul a început prin înşelarea Evei, la fel sufletul a căzut pradă păcatului.”

Care era rezultatul? „El va vedea o sămânţă.” Grăuntele de grâu a murit şi acum prin învierea Lui aduce mult rod. El a suferit ca o creatură care naşte. Aceste suferinţe grele ispăşitoare sunt ca durerile naşterii, prin care răsare sămânţa. Nimeni nu putea descrie generaţia Lui, căci El nu avea o sămânţă naturală, dar spirituală avea în număr mare. Psalmistul se alătură de profet şi exclamă: „O sămânţă Îi va sluji” (Psalmul 22.30).

„El Îi va lungi zilele.” – „A cerut de la Tine viaţa: Tu I-ai dat – viaţă lungă pentru totdeauna şi pentru eternitate” (Psalmul 21.4). Deoarece El a primit viaţa de la El, şi sămânţa Lui este acolo unde nu există moarte; niciunul din aceia care au primit această viaţă veşnică nu vor vedea vreodată moartea (Ioan 8.51).

„Plăcerea Domnului va prospera în mâna Lui.” Aceste cuvinte cad ca o rază de soare pe un nor de furtună şi aruncă un arc plin de speranţă. De la evenimentul trist de pe Golgota, unde Domnului I-a plăcut să-L zdrobească, vedem această plăcere încadrată de o îmbrăţişare din care nimic din toată creaţia nu ne poate smulge pe noi păcătoşii sărmani, vinovaţi şi rătăciţi. Ce bucurie trebuie să producă aceasta lui Dumnezeu! Nu era nici o alternativă să ajungă la această bucurie, decât prin zdrobirea Fiului Său. Numai de aceea nu L-a cruţat. Şi această bucurie va dura, până când El va face toate lucrurile noi.

Şi ce este cu Cel care a suferit? „El va vedea sămânţa Sa”, şi prin aceasta „va fi satisfăcut” [sau: Se va sătura]. Ce adâncă este totuşi dragostea despre care vorbesc aceste puţine cuvinte! El ar fi putut în orice moment al vieţii Sale pe pământ să se reîntoarcă la sânul de unde a venit; însă atunci ar fi fost nesatisfăcut. Ar fi fost scutit de ruşinea şi groaza crucii, dar nu ar fi fost fericit. După învierea Sa ar fi putut să se reîntoarcă singur înapoi la dreapta lui Dumnezeu, acolo unde sunt bucurii veşnice; dar chiar şi acolo, la aceste bucurii, I-ar fi lipsit ceva. Priviţi la miriadele de oameni: toţi au făcut cunoştinţă cu păcatul şi urmările Lui: dureri şi suferinţe. Toţi au meritat mânia lui Dumnezeu. Însă acum pe fiecare din ei îi aşteaptă o veşnicie unde domneşte bucuria. Pe toţi aceşti oameni El i-a avut înaintea ochilor Săi, şi de aceea sufletul Său este satisfăcut. Toate acestea le datorăm Lui. Ce privilegiu să cunoşti dragostea care depăşeşte orice înţelegere!

Prin cuvintele „prin cunoştinţa Lui” nu este vorba de înţelepciunea pe care copiii Săi o pot primi de la El. Aici Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă inimile numai spre Domnul Isus. Cuvântul, care Îi atribuie înţelepciune, leagă ultima serie a grupelor de câte trei versete cu prima. Acolo se spune că Robul „va lucra cu înţelepciune”. Prin această înţelepciune sau pricepere, pe care El şi-o însuşeşte „în fiecare dimineaţă”, El cunoaşte drumul pe care îl are de mers. Acesta a atins punctul culminant prin aceea că El a împăcat pe mulţi cu Dumnezeu, prin aceea că le-a purtat păcatele.

Simpla citire a versetului 12 dă naştere cel puţin la întrebări. Nu pare să fie normal că aceia care nici nu au suferit şi nici nu ar fi putut să împărtăşească durerea, să trebuiască să aibă parte de răsplata Aceluia care a avut parte de dureri incomparabil de grele şi de umiliri. Duhul Se împotriveşte puternic oricărei creaturi care ar putea să ocupe un astfel de loc. Dacă cuvintele ebraice permit pe drept contestarea acestei rivalităţi evident aşa de nedrepte, totuşi dorim cu plăcere să fim de acord cu această traducere, în timp ce ne împotrivim celei mai mici abateri de la adevărul Scripturii. Scriptura nu trebuie apărată. Găsim exact aceeaşi structură în Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.” Aici o comparaţie a celor două versete:

Iov 39.17: „Dumnezeu a lipsit-o de înţelepciune.”

Isaia 53.12: „De aceea Îi voi da partea Lui între cei mari …”

La prima vedere aici nu se recunoaşte nici o neclaritate, dar aşa cum Dumnezeu a dat struţului să nu aibă nici o „înţelepciune”, aşa El a dat Robului Său pe aceşti „mulţi”. Struţul nu împarte cu pricepere – aceasta nu ar avea nici un sens –, dar la fel Domnul Isus nu împarte cu cei mulţi. Nu sunt cei mulţi care împart cu acest Rob unic în felul Lui, ci ei sunt obiectele pe care El le primeşte. Prin aceasta este vorba de cei care nu sunt iudei.[12]

Înţelesul acestei a doua frază: „va împărţi prada cu cei puternici”,[13] nu este sigur. Desigur nu putem fi de acord cu aceia care ca şi Luther traduc: „El trebuie să aibă pe cei puternici ca pradă”, căci prepoziţia se schimbă. Pentru aceasta trebuie să ţinem seama de un pasaj asemănător dintr-un alt verset. Proverbe 16.19 este asemănător în structura lui: „… decât să împarţi prada cu [eth] cei mândri.” De aceea m-am simţit obligat să traduc ca mai sus.

Dar cine sunt cei „puternici”? trebuie să fie „poporul Său binevoitor”, ai căror aparţinători asemenea înaintaşilor lor, macabeii, „au fost întăriţi în slăbiciune” [textual: „din slăbiciune au scos putere”] (Evrei 11.34) şi au făcut fapte mari, „s-au dovedit tari şi au acţionat”. El Se identifică cu ei, aşa cum a făcut odată, şi Se aşează în fruntea poporului, cu care El vrea să împartă prada duşmanilor Lui şi ai lor: „Pentru că Mi l-am încordat pe Iuda ca arc şi cu Efraim am umplut arcul; şi voi trezi pe fiii tăi, Sioane, împotriva fiilor tăi, Grecia, şi te voi face ca sabia unui viteaz” (Zaharia 9.13). Şi pentru aceasta Dumnezeu ne-a dat un exemplu în David, care a incorporat aşa de deplin pe Mesia, că a împărţit prada cu Israel (1 Samuel 30.26-31). Dacă nu mă înşel, prima expresie se referă la vrăjmaşii ne-iudei, şi a doua la Israelul plin de căinţă, rămăşiţa credincioasă. Primii vor deveni prada Lui, pe care El o împarte cu ultimii.

Iarăşi textul ne determină să ne întrebăm singuri: „Pentru ce această înălţare?”, şi iarăşi dăm patru răspunsuri:

  • El Şi-a vărsat sufletul în moarte.
  • El a fost pus în rândul celor fărădelege.
  • El a purtat păcatele multora.
  • El S-a rugat pentru păcătoşi.

Cât de mult se aseamănă aceasta cu a cincea cartea a lui Moise: este o privire retrospectivă detaliată la tot ce s-a spus mai înainte. Cât de profund iubeşte totuşi Dumnezeu omenirea sărmană! El înalţă pe Fiul Său, deoarece El prin moartea Acestuia poate revărsa binecuvântările Sale peste omenirea pierdută. Orice revelare a dragostei lui Hristos pentru oameni exprimă şi dragostea inimii Tatălui. „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau” (Ioan 10.17). Nu devenim noi impresionaţi prin aceasta? A fost vreodată un moment în care Tatăl să nu se fi îndreptat spre Fiul Său cu dragoste gingaşă, nelimitată? Şi totuşi acest Fiu spune, că nu este dragoste mai mare decât să-Şi dea viaţa pentru oi, pentru ca prin înviere s-o ia din nou. Prin aceasta El putea dărui poporului Său sărman o viaţă eliberată de orice condamnare. De aceea Îl iubeşte Tatăl.

Repet: Dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, este nespus de mare, faţă de copiii oamenilor – da, faţă de noi! Da, faţă de mine! Acesta este imboldul divin pentru adevărata sfinţenie. Să nu Îl dezonorăm prin presupunerea că „a mijlocit pentru cei fărădelege” ar putea îmblânzi pe un Dumnezeu sever. Intervenţia lui Blast (Fap. 12.18-23) la Irod cel „foarte mâniat” nu oferă un exemplu de mijlocire plăcută lui Dumnezeu. Împărăteasa Estera dimpotrivă a obţinut favoarea împăratului prin frumuseţea ei naturală şi pentru că ea era îmbrăcată cu hainele luxoase împărăteşti. Când el i-a întins sceptrul de aur, fiecare aparţinător al poporului ei era la fel de sigur precum era ea (Estera 5). Dar ce este umbra comparată cu realitatea? Cine îşi poate imagina bucuria lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său, atunci când El S-a reîntors la El, după ce Şi-a vărsat sufletul în moarte, a fost numărat în rândul celor fărădelege şi a purtat păcatele multora? Trebuie acest Fiu preaiubit să mai stea pe genunchi cu rugăciuni de implorare, ca să determine un Dumnezeu nemulţumit să-Şi schimbe atitudinea? Departe, foarte departe de aşa ceva! Cicatricele Sale au realizat răscumpărarea şi ele vorbesc în favoarea celor mai săraci ai poporului Său, pe care El îi doreşte. Prin aceasta dragostea Lui poate curge neîngrădită. Dacă ar mai fi vreun obstacol, atunci acesta este în inima rece a omului necredincios.

Îl vedem înălţându-Se la cer de pe Muntele Măslinilor, cu mâini binecuvântătoare ridicate, rugându-Se încă pentru aceia ale căror păcate El le-a purtat, şi noi ne despărţim aici de El. Cel care ne face cunoscut toate acestea este profetul care vorbeşte pentru Israel şi „plânge cu amar că a fost iubit aşa de târziu”.

 

Adnotare

[1]Această expresie necesită o explicare. Verbul în engleză to sprinkle al Authorised King James Version a provocat multe discuţii aprinse între comentatori. Cu toate că încerc să ţin seama de diferite interpretări, vreau să spun pe scurt motivul pentru concluzia mea. Înţelesul principal al rădăcinii este „a sări, a chiui de bucurie”; când însă dimpotrivă este vorba de ceva lichid înseamnă „a uda”, şi aşa cum este folosit aici înseamnă „a face să explodeze”. În orice caz aşa este redat în toate celelalte locuri din Biblie, şi prin aceasta este confirmat înţelesul lui aici. Dar pe de altă parte – citez pe Delitzsch: „Cuvântul nu este construit niciodată cu acuzativul persoanei sau obiectului care va fi ‚explodat’”. Un exemplu din multele: „El a stropit din el pe altar.” Totdeauna substanţa explodată este legată cu verbul. În versetul 15 înţelesul lui ar fi: „a arunca naţiunile în aer”; de aceea deseori este tradus cu „va împrăştia multe naţiuni, le va nimici”, ceea ce nu trebuie acceptat. Delitzsch spune pe drept: „O prezentare deodată a robului în funcţia unui preot care stropeşte [un lichid] ar fi prea abruptă.” De aceea pare să fie sigur că „a face să explodeze” în versetul acesta are un alt înţeles. În arabă, care este strâns înrudită cu ebraica, acest cuvânt este folosit în înţelesul lui primar şi înseamnă: „sărirea în sus a persoanelor emoţionate puternic”. Deoarece aceasta este o antiteză deosebită a primei părţi a versetului 14 m-am decis pentru traducerea „a sări în sus cuprins de uimire”.

[2]„Învăţaţii creştini”, spune iudeul Abravanel, „cred că această profeţie se referă la Omul care a fost răstignit în timpul celui de-al doilea Templu în Ierusalim. Ei afirmă, că El era Fiul lui Dumnezeu şi a devenit Om în trupul unei fecioare.” Însă după Jonathan ben Uzziel locul acesta se referă la Mesia care urmează să vină; aceasta este şi părerea învăţaţilor rabinici în multe din comentariile lor. Cel puţin aceasta arată că iudeii antichităţii ştiau că subiectul acestei profeţii era Mesia!

[3]„Vestirea” se referă la ceva care este auzit, şi nu la ceva care este rostit; compară 2 Samuel 4.4, unde acelaşi cuvânt este redat prin „veste”.

[4]„Dureri” este la plural în textul de bază şi mediază gândul de intensitate sau de diferite feluri de dureri.

[5]Cuvântul ebraic nahga înseamnă „pedepsit greu”. Este folosit acelaşi cuvânt ca şi pentru pedepsirea cu lepră în 2 Cronici 26.20. (compară cu: „M-a atins mâna lui Dumnezeu”; Iov 19.21.)

[6]Înţelesul cuvântului „a fost scos” nu este acela al cuvântului „răpire” din cazul lui Enoh, ci de „a lua repede cu sine”

[7]Fraza următoare este cunoscută ca fiind grea, aşa cum dovedesc diferitele traduceri. De exemplu: înţelesul primordial al cuvântului „a spune” din versetul 8 este „a scoate, a duce în afară”, dar dacă se referă la cuvinte, înseamnă „a vesti” sau „a spune”; dacă se referă la gânduri, „a medita”. Mulţi afirmă, că aici ar fi acest înţeles. În cazul gândurilor fericite se cuprinde înţelesul „a cânta” (Psalm 45.5); dacă ele sunt triste, înţelesul este „a plânge” (Iov 7.11). La fel este şi înţelesul primordial al cuvântului dohr (generaţie) „a se mişca în cerc”, de aceea şi „un veac, o generaţie” (ciclul anilor vieţii). Apoi mai este introdus un element moral, şi este vorba de „rasa” de oameni, care se deosebesc între ei prin trăsături morale (Deuteronom 22.15; Matei 23.36). Noţiunea „urmaşi” de asemenea nu este exclusă, aşa cum se întâlneşte în Numeri 9.10; „Dacă cineva dintre voi sau din generaţiile voastre …”

[8]„A fi înălţat” este primul pas pe cărarea biruinţei.

[9]Înţelesul adevărat este „a desfiinţat”.

[10]„A zdrobi” este un cuvânt foarte tare (ebraică: dakah). Nu este acelaşi cuvânt ca şi cel din Geneza 3.15 („a strivi călcând în picioare”, ebraică suf), Satan nu a avut voie să aibă parte la această „zdrobire”, care servea lucrării de ispăşire – numai Domnul singur putea face aceasta.

[11]Acest cuvânt înseamnă „cunoaştere care vine de la Dumnezeu”.

[12]Aceasta este părerea multor adepţi evrei; de exemplu citim în Septuaginta: „De aceea El trebuie să moştenească pe mulţi”; Luther traduce: „De aceea vreau să-I dau pe mulţi ca pradă”; Birks: „Îi voi da o parte din cei mulţi.”

[13]Cuvântul ebraic beth, care în fraza anterioară înseamnă „în”, este redat aici cu eth şi înseamnă „cu” şi în aceasta constă diferenţa.


Tradus de la: Der „Mann der Schmerzen“
Titlul original: „Chapters fifty-two (verses 13 to 15) and fifty-three”, din Studies in Isaiah; apărut prima dată în anul 1935

Traducere: Ion Simionescu

 

Strigătul lui Hristos suferind
Psalmul 22.1-3

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 10.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 22.1-3

Psalmul 22.1-3: Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit? Pentru ce stai departe de mântuirea Mea, de cuvintele geamătului Meu? Strig ziua, Dumnezeul Meu, şi nu-Mi răspunzi; strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.

În Psalmul 22 găsim una din multele profeţii ale Vechiului Testament care se referă direct la Domnul nostru Isus Hristos. Însă profeţia din Psalmul acesta se deosebeşte de toate celelalte profeţii: ea face preziceri referitoare la suferinţele Sale unice în felul lor şi de nepătruns, pe care nu le găsim în alte profeţii. Aici ele vin cu un farmec simplu şi serios, impresionant, de pe buzele Celui sfânt suferind.

Trei Psalmi mesianici deosebiţi

Mulţi Psalmi se referă la Unsul care va veni al Domnului Dumnezeu, însă trei Psalmi ies în mod deosebit în relief dintre ceilalţi, deoarece ei vestesc suferinţele Sale în detalii concrete. În afară de Psalmul 22 mai este vorba de Psalmul 60 şi Psalmul 102. Toţi cei trei Psalmi profeţesc în formă de poezie drumul uimitor al Aceluia care era speranţa lui Israel. El a fost batjocorit de toţi care L-au văzut. El era Salvatorul oamenilor şi cu toate acestea nu a avut nici un loc unde să-Şi poată pune capul. Fiecare din aceşti Psalmi descrie etapele specifice suferinţelor lui Hristos cu urmările lor specifice. Psalmul 22 este însă Psalmul care trezeşte cel mai mult sentimentele noastre şi dăruirea noastră.

Psalmul 69

Tema Psalmului 69 sunt suferinţele Domnului Isus Hristos, cum El în ochii celor „ce-L urau fără temei” (Psalmul 69.4) a purtat ocara Domnului Dumnezeu, fără să Se dea înapoi de groază. Mai marii lumii şi cei neînsemnaţi erau vrăjmaşii Lui. „Cei ce stăteau la poartă” (Psalmul 69.12) erau împotriva Lui, şi El era „pus în cântecele beţivilor” (Psalmul 69.12), aceasta înseamnă că beţivii cântau cântece de batjocură la adresa Lui. „Scapă-Mă, Dumnezeule”, a strigat El, „căci apele Mi-au pătruns până la suflet” (Psalmul 69.1). Domnul Dumnezeu L-a auzit şi I-a răspuns, aşa cum arată ultima parte a Psalmului. Dumnezeu va exercita odată judecată grea, dar dreaptă, asupra generaţiei păcătoase, care a respins şi a răstignit pe Mesia al ei. Suferinţelor provocate prin vrăjmăşia oamenilor le urmează o judecată dreaptă asupra acelora care au provocat aceste suferinţe.

Psalmul 22

Psalmul 22 este altfel alcătuit, şi ideea predominantă este unică în felul ei. Cu toate că suferinţele descrise aici sunt mult mai adânci şi mai impresionante, rezultatul pentru oameni nu este judecata, ci harul. Aici nu se întâlneşte nici un cuvânt despre mânie sau despre condamnarea omului. De aceea Psalmul 22 s-ar putea aproape privi ca cea mai mare apropiere – în Vechiul Testament – de revelarea harului nespus de mare al lui Dumnezeu în Noul Testament. În loc să cadă furtuna mâniei lui Dumnezeu peste aceia care au maltratat pe Mesia, Psalmul se încheie cu o cântare de laudă, care se înalţă spre Dumnezeu de la omenirea întreagă. Suferinţele lui Hristos dau naştere la o cântare de laudă comună şi universală, care până în momentul acela niciodată nu a fost adusă lui Dumnezeu. Într-adevăr aici şi acolo se întâlnesc cântări de laudă ale unora, însă în Psalmul acesta este descris un timp în care fiecare se bucură în Dumnezeu şi Îi aduc ce se cuvine Numelui Său. Fiecare Îi va aduce atunci ceea ce de fapt este rânduit fiecărei limbi omeneşti: laudă înţeleaptă şi din inimă. „În ziua aceea toate familiile neamurilor” vor adora pe Dumnezeul lui Israel ca urmare a suferinţelor lui Hristos, care sunt descrise în monologul profetic al acestui Psalm.

Psalmul 102

Psalmul 102 preamăreşte suferinţele lui Hristos. Acolo Mesia este prezentat în umilinţa Sa între oameni şi din partea oamenilor şi supunerea Lui smerită, permanentă faţă de voia lui Dumnezeu, oricum ar fi arătat această voie. Acest Psalm este numit „Rugăciunea unui necăjit, când este copleşit şi îşi varsă plângerea”. În mărimea Lui nemărginită Hristos „S-a făcut pe Sine nimic” [Filipeni 2.7]. În ascultare El a ocupat locul omului neînsemnat, slab, într-o lume mulţumită pe deplin cu sine şi înălţându-se pe sine însuşi. El a fost părăsit de oameni; a fost lăsat singur să Se plângă „ca vrabia singuratică pe un acoperiş” [Psalmul 102.7]. În necazul Lui Mesia a strigat: „Dumnezeul Meu” şi El a dorit ca Dumnezeu „să nu-L ia la jumătatea zilelor Lui” [Psalmul 102.24]. Drept urmare Domnul Dumnezeu îndreptăţeşte pe Fiul Său suferind şi respins (Psalmul 102.25-28). Timpul umilirii Lui ar fi putut de fapt să fie scurtat, căci nu era El Creatorul cerului şi al pământului? Toată creaţia va pieri, dar Mesia rămâne veşnic, neschimbător, „acelaşi ieri şi azi şi în veac” [Evrei 13.8]. De aceea rugăciunea Celui care suferă este ascultată de un martor divin al gloriei lăuntrice a persoanei Sale. Epistola către Evrei 1.10-12 este mărturia care încoronează gloria Fiului veşnic, prin care Dumnezeu a vorbit oamenilor din timpul Noului Testament.

Suferinţe şi preamărire

Însă în Psalmul 22 suferinţele lui Hristos vin de la Dumnezeu. Deja în primul verset se spune că Dumnezeu L-a părăsit, şi aceasta oferă cheia pentru întreg Psalmul. Cruzimea omenească se vede şi aici ca şi în ceilalţi Psalmi; dar faptul că Mesia al lui Israel este părăsit de Sfântul lui Israel este – cum nu poate fi altfel – ideea dominantă în această profeţie. În afară de aceasta Sfântul suferind mărturiseşte El Însuşi că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El, Cel care suferă din cauza acestei părăsiri, o descrie. El este vorbitorul în întreg acest Psalm. Odată cu descrierea suferinţelor Sale El aduce preamărire lui Dumnezeu. Aflăm că după ce lucrarea de ispăşire a fost terminată, la timpul potrivit tot pământul va fi umplut de lauda lui Dumnezeu.

Să ne amintim cât de minunat este prezentată această combinare de ispăşire şi preamărire în Levitic 16 prin sânge şi tămâie. Acolo este prezentată simbolic prezicător marea lucrare de ispăşire făcută de Hristos. Sângele viţelului şi al ţapului era dus din curtea din faţă a cortului întâlnirii în Locul Preasfânt şi acolo era stropit înaintea scaunului îndurării şi pe scaunul îndurării. Aaron intra în Locul Preasfânt – unde domnea prezenţa Domnului pe capac – cu sânge şi tămâie. Stropirea sângelui de jertfă în felul prescris era însoţită de mirosul plăcut care se ridica din tămâia arsă şi pentru El, Cel care domneşte între heruvimi, era un miros plăcut. Aşa ilustrează acest simbol că lucrarea de tămâiere a preamăririi este strâns legată cu ispăşirea pe care Hristos a făcut-o cu privire la păcatele noastre. Lucrarea Sa de ispăşire este baza veşnic valabilă pentru adorarea adusă acum de credincioşi şi pentru omagierea adusă de toţi oamenii în timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Tatăl „caută” adoratori. Dacă noi credem în Isus Hristos, atunci pe baza lucrării de ispăşire făcută de Domnul Isus noi am devenit adoratori. Tatăl Se aşteaptă la adorare din partea noastră, deoarece noi suntem acum îndreptăţiţi pentru aceasta. Ce putem noi aduce plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Să-I aducem jertfe materiale? Să-I aducem ce izvorăşte din inima noastră: dragostea naturală şi eforturile proprii? Ştim foarte bine că în noi înşine nu este nimic care să aibă valoare pentru a fi primit de El. Unde putem noi ca admiratori găsi ceva care în toate privinţele să fie plăcut lui Dumnezeu, Tatăl? Tot ce este cu privire la Fiul Său, Domnul Isus Hristos, este plăcut Tatălui. Şi dacă ceva din aceasta poate fi mai plăcut decât orice altceva, atunci aceasta este ceea ce este în legătură cu suferinţele Sale şi cu moartea Sa, prin care El a glorificat pe Dumnezeu [Ioan 13.31]. De aceea noi ca adoratori trebuie să avem în inimile noastre o înţelegere clară despre lucrarea vastă a ispăşirii, care a fost înfăptuită pe cruce, atunci când El, preaslăvitul Fiu al lui Dumnezeu, care n-a cunoscut păcat, acolo „a fost făcut păcat pentru noi” de către Dumnezeu (2 Corinteni 5.21).

Scriptura foloseşte pentru lucrarea de ispăşire făcută de Hristos deseori cuvinte simple, pe care chiar şi un copil le poate spune pe dinafară. Însă cât de profund şi de neînţeles  este înţelesul lor deplin! Noi ar trebui să medităm permanent la aceste cuvinte, permiţând Duhului Sfânt să desfăşoare şi să adâncească înaintea ochilor noştri sensul şi dimensiunea lor. Atunci inimile noaste pot izbucni în cântări de laudă demne, dacă ne gândim că Fiul lui Dumnezeu fără păcat, sfânt şi desăvârşit, la cruce „a fost făcut păcat pentru noi” de Dumnezeu. Noi nu putem înţelege pe deplin această învăţătură profundă; şi noi nici nu avem nevoie s-o înţelegem pe deplin pentru a adora pe Dumnezeu. Dar dacă noi stăm înaintea lui Dumnezeu „în Sfânta Sfintelor” şi ne amintim că moartea lui Hristos este evenimentul cel mai însemnat al istoriei mondiale şi că atunci s-a petrecut ceva care are o valoare incomensurabilă şi nu are nevoie să fie reluată – atunci nu vom putea reţine cântările de laudă care se revarsă din noi. Lucrarea de tămâie a laudei plăcute lui Dumnezeu se va ridica atunci spre tronul veşnic.

Cel suferind şi Dumnezeul Său

Să păstrăm clar înaintea ochilor noştri, că în acest Psalm auzim cuvintele lui Hristos, care Se adresează lui Dumnezeu. Cei mai mulţi dintre noi cunosc strigătul amar de la începutul Psalmului, care străbate Psalmul ca un laitmotiv: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aici aceste cuvinte emoţionante au caracter profetic, în evanghelii ele sunt istorie. Evangheliştii Matei şi Marcu scriu că Isus a rostit aceste cuvinte pe cruce. În adâncimea chinului Său, Domnul a rostit aceste cuvinte; El cunoştea însemnătatea acestor cuvinte şi de asemenea ştia că profeţiile din Psalmul 22 se vor împlini în El Însuşi. Când s-a împlinit timpul, El a venit în lume ca să îndepărteze păcatul, prin aceea că El Însuşi S-a jertfit. Domnul şi Mântuitorul nostru a stat singur în această lucrare – El era părăsit de Dumnezeu. Această experienţă îngrozitoare El a vestit-o aşa de tare, pentru ca fiecare s-o poată auzi: „Eli, Eli, lama sabactani?” [Matei 27.46]. Aşa cum a fost de multe ori, şi acum cei care L-au auzit, nu L-au înţeles. Ei spuneau: „Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!” [Matei 27.49]. Că Răstignitul acesta ar fi putut să strige în felul acesta la Dumnezeul din cer, aceasta depăşea înţelegerea lor. Însă în acest fapt [că Hristos era părăsit de Dumnezeu] constă realmente adevărul central al ispăşirii, pe care Hristos a făcut-o pentru păcatele noastre şi pentru toată lumea.

Părtăşie permanentă cu Dumnezeu în timpul vieţii Sale

Aceasta este prima dată, cred eu, că noi citim în evanghelii că Domnul nostru foloseşte cuvintele „Dumnezeul Meu”, atunci când Se adresează Dumnezeului Său. Fiul era permanent în părtăşie cu Tatăl; El auzea cuvântul Său şi împlinea poruncile Lui. Când vorbea cu Tatăl Său, citim că Hristos I-a răspuns şi a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi învăţaţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, pentru că aşa este plăcut înaintea Ta!” (Matei 11.25,26).

Această părtăşie a Fiului cu Tatăl era permanentă – nu numai în timpul apariţiei Sale publice, atunci când predica Evanghelia celor săraci, vindeca bolnavii şi în multe feluri făcea bine oamenilor şi le dovedea har. Această părtăşie exista şi în orele grele de la miezul nopţii în grădina Ghetsimani. Acolo Domnul era singur, despărţit de ucenicii Lui; El a îngenuncheat pe pământ şi sudoarea Lui se asemăna cu picăturile mari de sânge care cădeau pe pământ. Însă în această luptă a suferinţelor şi în chinurile sufletului Său cu privire la moartea care Îl aştepta, Domnul şi Mântuitorul nostru nu era absolut singur. Aşa a spus El ucenicilor Lui scurt înainte în aceeaşi seară: „Iată, vine ceasul şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur; dar nu sunt singur, căci Tatăl este cu Mine” (Ioan 16.32). Părtăşia cu Tatăl Său era neîntreruptă în timpul „strigătului Său tare şi al lacrimilor [Sale]”. „Ava, Tată”, a strigat El. „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă … Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta!” [Matei 26.39Luca 22.42]. Cu toate că El ştia foarte exact care era voia Tatălui pentru ziua următoare, Fiul ascultător a procedat în Ghetsimani aşa cum El totdeauna a făcut: „Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?” [Ioan 18.11].

Părăsit de Dumnezeu pe cruce

Însă aici în Psalmul 22 Domnul vorbeşte ca şi cum ar atârna pe cruce. Acum El nu spune „Tatăl Meu”, ca în grădina Ghetsimani, ci „Dumnezeul Meu”. Aici este vorba de problema păcatului, şi de aceea adresarea folosind cuvântul „Dumnezeu” este potrivită, căci Dumnezeu este Judecătorul tuturor. Dumnezeu este Judecătorul drept al lumii. Natura Lui este împotriva păcatului şi Fiinţa Lui cere pedepsirea păcatului. Sfinţenia şi păcătoşenia, lumina şi întunericul nu au nimic comun. Şi aici Dumnezeu L-a făcut păcat pe Cel care n-a cunoscut nici un păcat. Ştiind că El a purtat păcatul şi că El „a devenit blestem pentru noi”, Hristos a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Domnul nostru a mărturisit în mijlocul suferinţelor Sale pentru păcat, că El era părăsit de Dumnezeul Său, însă El încă L-a numit „Dumnezeul Meu”.

Isus avea această relaţie cu Dumnezeu deja din timpul celei mai timpurii copilării a Lui. În Psalmul nostru El spune: „Da, Tu eşti Cel ce M-ai scos din pântecele mamei” (Psalmul 22.9). Începând de la ieslea din Betleem El, Omul desăvârşit şi binecuvântat, a recunoscut pe Dumnezeu ca pe Acela căruia Îi datora ascultare şi de care era dependent. Însă aici a devenit întuneric în mijlocul zilei, şi era o diferenţă enorm de mare: Dumnezeul Lui, în care Se încredea, L-a părăsit! De ce? Hristos venise în lume ca să ocupe locul celui păcătos şi nedrept, care sta sub judecata Dumnezeului drept şi sfânt. Însă El Însuşi era Cel sfânt: „De aceea Sfântul care Se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”, a spus îngerul Mariei (Luca 1.35). Chiar şi demonul din Capernaum I-a zis: „Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu” [Marcu 1.24Luca 4.34]. Şi ce acuzare a adus Petru iudeilor la Rusalii? „Voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi Drept” [Faptele apostolilor 3.14]. Când apostolul a vorbit despre învierea lui Isus, a citat Psalmul 16.10: „Căci nu vei lăsa sufletul Meu Locuinţei Morţilor şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea” (Faptele apostolilor 2.27).

Însă aici Hristos, Sfântul, recunoaşte pe Dumnezeul Său ca Sfântul: „Strig ziua, Dumnezeul meu, şi nu-mi răspunzi … Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel” (Psalmul 22.2,3). Cum se explică aceasta? Sfântul era cel care purta păcatul. Cel drept a luat locul celor nedrepţi. „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, …” [1 Petru 2.24]. Ce profundă este această smerire! Ce taină adâncă de neînţeles! Inima omenească stă cu reverenţă liniştită înaintea actului de nepătruns, care acopere pentru totdeauna privirilor curioase ale muritorilor pe Mântuitorul în timpul acestor ceasuri îngrozitoare. Numai Unul era acolo în acest întuneric şi în umbra morţii. Numai el poate relata despre aceasta. El a vorbit. Cuvintele Lui stau scrise aici: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Preţul mântuirii noastre

Noi nu putem nici înţelege şi nici cunoaşte dimensiunea acestui strigăt chinuitor, care a ieşit din inima lui Hristos. Însă, făcând excepţie de interpretarea lui, cu ajutorul Duhului Sfânt noi posedăm adevărul şi binecuvântarea acestei realităţi. Credinţa noastră îşi însuşeşte acest strigăt impresionant al lui Hristos suferind. Aceste cuvinte vorbesc despre preţul salvării noastre. Ele măsoară valoarea jertfei de pe cruce pentru păcatele noastre şi spre glorificarea lui Dumnezeu. Hristos cel sfânt a fost părăsit de Dumnezeul sfânt!

Cu cât medităm mai mult în prezenţa Domnului la acest strigăt însemnat, care a venit de pe buzele Lui, cu atât înţelegem mai bine lucrarea de ispăşire făcută de Domnul Isus. Căci El a stat acolo unde niciodată mai înainte El nu a stat – sub povara vinovăţiei noastre şi a mâniei lui Dumnezeu asupra acestei vinovăţii. În timpul slujbei Sale pe pământ Hristos nu a purtat păcatele noastre, aşa cum gândesc unii în mod greşit. Pe lemn El a purtat păcatele noastre în trupul Său, aşa cum scrie Petru. Acolo El a suferit pentru noi, pentru iertarea noastră, pentru mântuirea noastră, ca să ne aducă la Dumnezeu, pentru ca binecuvântările lui Dumnezeu să poată curge neîmpiedicate, în toată plinătatea lor, în sufletele noastre.

Onoarea lui Dumnezeu era în joc

Însă mai este şi un alt aspect al lucrării de ispăşire, pe care în nici un caz nu avem voie să-l uităm: onoarea lui Dumnezeu era în joc din cauza păcatului omului. O însuşire veşnică a lui Dumnezeu, şi anume dreptatea Lui, era periclitată. Era El cu adevărat Sfântul care detestă păcatul? Sau El tolera păcatul şi nu ţinea cont de pedeapsa meritată? Domnul Isus a dat răspunsul în Persoana Sa, şi pe cruce El a menţinut sfinţenia neschimbabilă a lui Dumnezeu. Acolo El a făcut cunoscut înaintea urechilor universului: „Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel”, în timp ce El dădea mărturie despre această sfinţenie prin mărturisirea că El Însuşi era părăsit.

Suferindul sfânt a fost făcut păcat şi de aceea a fost părăsit, lăsat singur. În neliniştea Lui Hristos a strigat cu glas tare către Dumnezeul Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu”, a spus El. Repetarea înseamnă reacţia afectivă profundă, o mare nevoie. Când Avraam a stat la altarul pe care era legat Isaac şi ţinea cuţitul în mâna ridicată, ca să omoare pe fiul său, atunci îngerul Domnului a strigat: „Avraame, Avraame”. De două ori a fost strigat din cer numele tatălui. Patriarhul trebuia să asculte urgent. Nu trebuia pierdută nici o clipă! Şi mult mai urgent era strigătul Domnului nostru preamărit. El era în nevoia cea mai mare, peste El se rostogoleau valurile mâniei divine asupra păcatului, şi strigătul a străbătut singurătatea dezolantă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Acestea sunt cuvintele Fiului preaiubit al lui Dumnezeu, singurul Fiu al Tatălui, Dumnezeu arătat în carne. Să medităm mereu la aceasta. Fie ca aceste cuvinte să străpungă înlăuntrul nostru. Aceasta curăţă duhul şi luminează inima. Primim o nouă imagine despre mărimea harului lui Dumnezeu şi ne lăudăm tot mai mult cu crucea Domnului Isus Hristos. Atunci vom vedea tot mai mult lumina şi dragostea lui Dumnezeu în El, Cel care era singur în acest loc al întunericului şi blestemului. Şi Îl vom adora mai intens pe Cel care a iubit şi a perseverat până la sfârşit şi care nici atunci nu a pierdut legătura cu Dumnezeul Său, când a fost părăsit de Dumnezeu, căci El L-a numit „Dumnezeul Meu” cu încrederea că El va fi ascultat din pricina evlaviei Lui (Evrei 5.7).

Cele şapte exprimări ale lui Isus pe cruce

În evanghelii ne sunt relatate şapte exprimări ale Domnului nostru pe cruce. Trei din ele au fost rostite în primele ceasuri şi patru către sfârşit. Singura exprimare din cele şapte, care este relatată în mai mult de o evanghelie este strigătul lui Hristos, că El a fost părăsit de Dumnezeul Său. El este relatat atât de Matrei cât şi de Marcu. Prin mărturia dublă a Duhului Sfânt devine clar că noi trebuie să acordăm acestui strigăt atenţia plină de respect şi în mod deosebit să medităm la aceasta în rugăciune.

La început, când L-au legat de lemnul blestemat, Domnul S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca 23.34). După aceea, în timp ce soarele era încă sus pe bolta cerească, Isus a văzut pe Maria, mama Lui, şi pe ucenicul, pe care El îl iubea, şi a zis mamei Lui: „Femeie, iată fiul tău!”, şi ucenicului i-a zis: „Iată, mama ta!” (Ioan 19.26,27). Compătimirea Sa nu a amorţit din cauza durerilor şi suferinţelor proprii. Mai târziu auzim cum El a dat tâlharului de lângă El, care de asemenea avea parte de grozăvia răstignirii şi care credea în El, asigurarea plină de har: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23.43). Cu toate că Domnul era mai sărac decât cel mai sărac dintre săraci, El putea totuşi să mai dea ceva. El a fost alungat din moştenirea Sa şi a fost jefuit de îmbrăcămintea Lui, părea ca şi cum El nu mai poseda nimic – însă El acordă tâlharului convertit dreptul de a intra în paradis. Ce bucurie era în cer pentru un păcătos care s-a pocăit!

Dar după aceea soarele s-a întunecat la miezul zilei într-un mod supranatural. Întunericul era peste toată ţara, de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea. Suferindul sfânt a fost ascuns ochilor oamenilor. El era numai cu Dumnezeu. În „noaptea” aceasta El nu a fost mut. Din întuneric a venit strigătul: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?” Evanghelistul Ioan relatează suplimentar de alte două exprimări (Ioan 19.28-30): „Mi-e sete!”, şi „S-a sfârşit!”, ambele rostite, deoarece El era atotştiutor.

Ceea ce trebuia să aibă loc era acum terminat. Ce s-a terminat? Ce a avut loc? Cine poate descrie? Cine poate evalua? Nu era lucrarea măreaţă a ispăşirii pentru păcat, care a satisfăcut pe Dumnezeu în toate însuşirile Lui [de exemplu: dragoste, dreptate, sfinţenie; adnotarea redacţiei]? Dumnezeu poate acum fiind drept să îndreptăţească pe cel nedrept care crede în Isus. Domnul ştia ce El a sfârşit. El ştia ce a îndurat şi că în suferinţa Lui El a fost părăsit de Dumnezeu. În afară de aceasta Fiul lui Dumnezeu ştia că jertfa necesară pentru păcat a fost adusă şi ea era suficientă. El ştia că întunericul trecuse şi El a intrat în lumina lui Dumnezeu, spre bucuria şi satisfacţia Tatălui. După aceea vine a şaptea exprimare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (Luca 23.46). După aceea El a intrat în paradis şi acolo a întâmpinat pe tâlharul pocăit, care crezuse în El şi pentru ale cărui păcate El a făcut ispăşire înaintea lui Dumnezeu.

Ispăşire şi preamărire

În versetul al treilea Mesia Însuşi dă răspunsul la întrebarea Sa: „Pentru ce M-ai părăsit?” El este: „Totuşi Tu eşti sfânt, Tu, care locuieşti în mijlocul laudelor lui Israel.” Sfinţenia Domnului Dumnezeu cerea judecarea păcatului, înainte ca El să poată primi pe poporul Său sau preamărirea din partea poporului Său. Ispăşirea pentru păcat este baza pentru aducerea laudei şi adorării, căci locuinţa Domnului Dumnezeu este sfântă.

Copii lui Israel au fost puşi deoparte dintre toate naţiunile pământului, ca să preamărească permanent pe Domnul Dumnezeu. Cortul întâlnirii din pustie şi Templul de pe muntele Sion au fost ridicate pentru ca El să locuiască în mijlocul lor şi să primească preamărirea de la ei. Domnul Dumnezeu a rânduit ca preoţii să ardă dimineaţa şi seara tămâia aromată preasfântă  înaintea Lui într-un loc sfânt. Tămâia este o imagine a laudei de un miros plăcut, pe care Dumnezeu o aşteaptă de pe buzele oamenilor. Israel era ales ca prin această slujbă zilnică a preamăririi să ilustreze ce aşteaptă Domnul Dumnezeu de la toţi oamenii. El i-a scos din robie şi a fost îndurător faţă de ei, atunci când îngerul nimicitor a trecut pe lângă uşa lor. El i-a salvat, în timp ce a înecat în mare pe vrăjmaşii lor. Imediat s-a înălţat spre Domnul Dumnezeu cântarea de laudă a poporului Său salvat. Moise şi copiii lui Israel au serbat victoria Domnului Dumnezeu; ei au atribuit eliberarea lor puterii dreptei Sale (Exod 15). În această cântare de laudă naţională Israel privea şi înainte spre Muntele Moştenirii Domnului Dumnezeu, spre Locuinţa Lui, spre Locul Preasfânt pe care mâinile Sale l-a pregătit în ţara făgăduită (Exod 15.17). „Atunci ei au crezut în cuvintele Lui şi au cântat laudele Lui” [Psalmul 106.12]. Însă ei au uitat repede faptele măreţe ale Domnului Dumnezeu, au desconsiderat poruncile Lui şi s-au închinat idolilor naţiunilor, care nu cunoşteau pe Dumnezeu. Au părăsit pe Sfântul lui Israel şi au neglijat jertfele de pace zilnice dinaintea Locuinţei Lui. Israel a păcătuit greu şi a provocat mânia dreaptă a Dumnezeului său, a Dumnezeului care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel.

La acest păcat mare al naţiunii alese pare să Se refere Suferindul sfânt în versetul 4. El a fost părăsit şi strigătul Lui a rămas neauzit din cauza păcatelor poporului, şi nu din cauza propriilor Lui păcate. Isus stătea în spărtură. El Însuşi S-a dat ca jertfă pentru păcate. El a făcut ispăşire pentru păcat. Prin suferinţele Sale El a adus sfinţenia acolo unde nu era sfinţenie, dreptate unde era nedreptate, şi laudă acolo unde acum era numai „blestem şi amărăciune”. Prin lucrarea Sa ispăşitoare Domnul Isus – în ceea ce priveşte păcatele oamenilor – a împlinit toate cerinţele Celui sfânt, care locuieşte în mijlocul laudelor lui Israel; însă în timp ce El a făcut ispăşire, acest Cel sfânt nu a ascultat strigătul Lui.

Interdependenţa între ispăşire şi cântarea de laudă este marcată clar în structura Psalmului. Prima parte (începând cu versetul 1 până la mijlocul versetului 21) descrie pe Hristos pe cruce, în timp ce restul Psalmului prevesteşte rezultatul lucrării de ispăşire făcută de Hristos: Israel şi toate naţiunile până la marginile pământului vor fi umplute cu duhul laudei Domnului Dumnezeu.

Părinţii salvaţi, dar Hristos părăsit

În versetul 4 vorbeşte încă duhul lui Hristos. Domnul pe cruce Se compară cu oamenii temători de Dumnezeu din timpurile trecute: „În Tine se încredeau părinţii noştri (Avraam, Isaac, Iacov, Moise şi alţii), se încredeau şi-i salvai. Strigau către Tine şi erau scăpaţi; se încredeau în Tine şi nu rămâneau de ruşine” (Psalmul 22.4,5). De aceea, nu contrazicea atitudinea lui Dumnezeu din trecut faptul că Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu în suferinţele Sale şi că Dumnezeu nu a acordat nici o atenţie strigătului Lui după eliberare? Evlavia lui Avraam nu era desăvârşită şi cu toate acestea rugăciunile lui au fost ascultate. Răbdarea lui Iov în suferinţe era demnă de admiraţie, dar a dovedit multă lipsă de răbdare cu „prietenii” lui şi a mărturisit Domnului Dumnezeu: „Iată, eu sunt nimic” [Iov 40.4]. Şi Iov a fost ascultat şi i s-a dat ajutor. Dar când în teama morţii Sale Mesia a strigat către Dumnezeu, în cer era linişte. Braţul Domnului Dumnezeu nu era întins, ca să-L însoţească în ceasul acesta. Ceea ce voia lui Dumnezeu I-a dat ca misiune, pe care s-o împlinească, El a trebuit s-o împlinească singur. El a trebuit să îndure totul singur, fără ajutor. În sufletul Lui avea sentimentul amar că Dumnezeu nu L-a ajutat în necazul acesta extrem de greu, aşa cum El a ajutat părinţilor în Israel. De ce această comportare schimbată? Deoarece El, Fiul Omului, care n-a cunoscut păcat, „a fost făcut păcat”, ca să facă ispăşire pentru păcate. Absolut singur în momentul acesta şi numai din acest motiv Dumnezeu a părăsit pe Robul Său ascultător, pentru ca gloria morţii Sale la cruce să strălucească netulburată în veşnicie.

Însă răbdarea şi smerirea Domnului nostru s-au revelat în ceasul acesta întunecat. Ca Unul părăsit de Dumnezeu, El mărturiseşte: „Dar Eu sunt vierme, nu om” (Psalmul 22.6). El acceptă să fie nimic printre fiii oamenilor. El a pus Eu-l propriu pe deplin în planul din fund. Acum, ca întotdeauna, Hristos „nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” [Romani 15.3]. Ca „vierme, nu ca om” El a renunţat la orice revendicare la intervenţia lui Dumnezeu: o dovadă care încununează smerenia desăvârşită şi altruismul Domnului şi Mântuitorului nostru. Viermele este un simbol al slăbiciunii extreme. Domnul, care era „răstignit în slăbiciune” [2 Corinteni 13.4], S-a comparat El Însuşi cu un vierme, ca să justifice părăsirea Lui aparentă de către Dumnezeu.

Pe cruce Domnul nu rămâne orb sau fără simţăminte faţă de gândurile şi cuvintele curioşilor; ele măresc şi mai mult durerea şi suferinţa Sa. El este insultat şi dispreţuit. Ei Îl batjocoresc, deoarece Lui nu Îi vine nici un ajutor de la Dumnezeul, în care Se încredea, aşa cum a mărturisit, nici o salvare. În timpul răstignirii Sale şi neobservat de spectatori, Hristos a ţinut însă cu tărie neabătută la încrederea în Dumnezeul Său (Psalmul 22.9-11). Aşa cum în Betleem şi Nazaret, în Capernaum şi Horazin, în Betania şi Ierusalim Isus a fost „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei” (Evrei 12.2), tot aşa El a fost şi pe Golgota. Neluând în seamă ruşinea crucii, El a rămas – conform cuvintelor Lui proprii – statornic în voia lui Dumnezeu: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” [Luca 22.42]. Oamenii batjocoreau, Hristos suferea, Dumnezeu a fost glorificat.

Când Domnul nostru a fost ispitit la începutul slujirii Sale, El trăia în pustie alături de animalele sălbatice (Marcu 1.13). Atârnând pe cruce El vede cum oamenii din jurul Lui se comportă obraznici şi barbari ca animalele care omoară. El este înconjurat de „tauri puternici din Basan” şi de „un leu care sfâşie şi răcneşte” (Psalmul 22.12,13). „Câini” necuraţi, furioşi L-au înconjurat (Psalmul 22.16). El a fost prin în cuie pe cruce, total lipsit de ajutor în mijlocul acestora. El este vărsat ca apa; puterea Lui este uscată ca cioburile unui vas de lut; toate mădularele Lui s-au desfăcut [compară cu Psalmul 22.12-17]. Aşa descrie Hristos cel răstignit slăbiciunea Lui, atunci când ceata răufăcătorilor L-a înconjurat şi au procedat samavolnic cu El, prin aceea să I-au străpuns mâinile şi picioarele. L-au dezbrăcat de hainele Lui şi au tras la sorţi pentru cămaşa Lui. Se desfată la goliciunea Lui. Chiar şi în timpul festivităţilor de la sărbătoarea Paştelui inima lor stricată se delectează cu această privelişte! În versetele 12-18 Hristos descrie prin Duhul profetic suferinţele Sale provocate de oameni, care la cruce s-au îngrămădit şi s-au înmulţit.

Dar în tot acest timp Mesia exprimă dependenţa Sa stăruitoare de Domnul Dumnezeu. El spune: „Dumnezeul Meu! … Tu eşti Cel ce M-a scos din pântecele mamei … Tu eşti Dumnezeul Meu. Nu Te depărta de Mine” (Psalmul 22.2,9-11). Aici Hristos aduce înaintea Dumnezeului Său durerea şi suferinţa Sa, de care are parte din partea oamenilor, conduşi de căpetenia lumii acesteia. Tot ce puterea întunericului I-a făcut în ceasul acesta le-a acceptat ca fiind voia lui Dumnezeu cu privire la El. Ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a făcut nimic, El a fost ascultător până la moarte de cruce. Şi în această cea mai adâncă smerire a Sa El recunoaşte că tocmai această stare era ţelul suprem al lui Dumnezeu pentru El: „M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15).

Strigătul de biruinţă: „S-a sfârşit!”

Însă sfârşitul se conturează. Intensitatea rugăciunii este înlocuită de lauda cu ardoare. Domnul imploră pe Dumnezeu: „Tu, Tăria Mea, grăbeşte-Te să-Mi ajuţi! Scapă-Mi sufletul de sabie şi viaţa din laba câinelui! Scapă-Mă din gura leului!” (Psalmul 22.19-21). La mijlocul versetului 21 Vorbitorul schimbă deodată tonul exprimării. Până aici tema acestui Psalm era rugăciunea rămasă fără răspuns. Însă acum a venit răspunsul şi a fost primit: „Da, Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”.

În acest Psalm nu ni se spune explicit importanţa nespus de mare a treceri de la rugăciune la primire de către Acela care la început a mărturisit că este părăsit de Dumnezeu. Este lăsat în seama noastră să medităm la acest fapt, şi anume că acelaşi glas, care a zis lui Dumnezeu: „Scapă-Mă din gura leului!”, adaugă acum: „Mi-ai răspuns când eram între coarnele bivolului”. Acelaşi care mai înainte a zis: „Dumnezeul Meu, strig şi nu-Mi răspunzi” (Psalmul 22.2), acum strigă: „Da, Mi-ai răspuns!” Cu strigăte mari şi cu lacrimi, cu rugăciuni şi implorări a strigat în suferinţele Sale pe cruce, atunci când a purtat păcatul, către Dumnezeu. Apoi a venit momentul când El a ştiut că lucrarea Sa de ispăşire pentru păcat a fost terminată, că din cauza evlaviei Lui El a fost ascultat de „către Cel ce putea să-L scape din moarte” (Evrei 5.7). Evlavia sau teama Lui de Dumnezeu a fost pusă la probă de rezistenţă. Tocmai în suferinţele Lui cele mai adânci, părăsit de Dumnezeu din cauza vinei omului, ascultarea Lui de neclintit a strălucit fără pată şi nediminuată. El a fost recunoscut de Dumnezeu, cu toate că de oameni era batjocorit.

Acum a venit salvarea, tocmai în momentul când El era fără apărare faţă de „coarnele bivolului” şi „puterea câinelui”. Tronul dreptăţii din cer şi crucea de pe Golgota de pe pământ s-au unit, atunci când Hristos Isus a adus jertfa unică pentru păcate. Sângele Lui ispăşitor a acoperit capacul de aur de sub heruvimii minunaţi. Lucrarea Sa veşnic valabilă pentru păcat a făcut-o „în trupul Său de carne” pe cruce. Această realitate a vestit-o Domnul atotştiutor oamenilor, îngerilor, demonilor. „Când Isus a luat oţetul, a zis: ‚S-a sfârşit!’” (Ioan 19.30). Aşa relatează apostolul Ioan, că Fiul lui Dumnezeu a confirmat în cuvinte că El a terminat lucrarea. Iniţial [în original] era numai un singur cuvânt, pe care Isus l-a rostit pe cruce, dar a venit de pe buzele Atotputerniciei atotştiutoare şi se va răspândi ca un ecou până la marginile universului şi până în vecii vecilor.

Am auzit ce a făcut cunoscut Domnul despre lucrarea pe care El Însuşi a făcut-o pentru păcat şi prin care Dumnezeu poate fi drept şi poate declara drept pe cel care crede în Isus. Ne mai putem juca cu gândul, că cu toate acestea ar mai trebui făcut ceva, pentru a restabili pe deplin slava lui Dumnezeu? După ce Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi ca jertfă de bună voie şi a strigat „S-a sfârşit!” – este posibil să se mai poată adăuga ceva ca să facă ispăşire pentru păcate? În cazul că Scriptura ar sprijini clar gândul acesta, o astfel de propunere ar dezonora pe Hristos prin dimensiunea ei şi ar combate cuvântul şi lucrarea Sa.

Porţile cântării de laudă se deschid

După ce Cel părăsit a fost salvat „din coarnele bivolului” şi ispăşirea a fost terminată, începe imediat slujba cântării de laudă. Mirosurile plăcute ale lucrării de tămâie preasfântă se înalţă spre cer împreună cu privirile îndreptate în sus. Căpetenia mântuirii, făcut acum „desăvârşit prin suferinţe” [Evrei 2.10] explică: „Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei şi Te voi lăuda în mijlocul adunării” (Psalmul 22.22). Aceasta este făgăduinţa profetică despre rezultatul ispăşirii înfăptuite. Numele lui Dumnezeu ca Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt trebuie apoi să devină cunoscut, şi Hristos Însuşi va promova închinarea demnă de Dumnezeu în mijlocul adoratorilor adunaţi.

Ni se relatează că Domnul nostru a făcut aluzie la aceasta atunci când după învierea Sa a spus Mariei Magdalena despre Dumnezeul Său. El a zis: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru” (Ioan 20.17). Această afirmaţie nu a făcut-o El mai înainte, deoarece ea [încă] nu era valabilă. Dar acum a avut loc ispăşirea pentru păcate, dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său erau restabilite. Corespundea gloriei lui Dumnezeu ca un fel nou de relaţii ale credincioşilor între ei să fie făcut cunoscut. Pe baza lucrării, pe care El a făcut-o la cruce, Domnul Isus leagă pe ucenicii Lui slabi şi neputincioşi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Acum ei au dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu ca fii şi să fie primiţi aşa cum Hristos Însuşi a fost primit: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” – şi aceasta nu numai pentru că ei erau născuţi din apă şi din Duh, ci pe baza jertfei pentru păcate, pe care Hristos a adus-o şi pe care Dumnezeu a primit-o. Domnul uneşte pe ai Săi cu Sine Însuşi ca fraţi ai Lui. Aşa cum El a spus: „Dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12.24). „Dumnezeul Meu!”, a strigat Domnul, atunci când era singur şi părăsit, atunci când a purtat păcatele noastre în trupul Său; nimeni nu putea lua parte la strigătul Lui. Dar acum El spune ucenicilor Săi: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Această relaţie nouă era primul rod al suferinţelor şi al morţii lui Hristos.

Însă după primul rod urmează recolta. În restul versetelor acestui Psalm se desfăşoară cercuri tot mai largi de cântări de laudă adresate Domnului Dumnezeu. Toţi urmaşii lui Iacov şi Israel Îl vor glorifica şi se vor teme de El. Toate marginile pământului şi toate familiile neamurilor îşi vor aminti, se vor întoarce la El şi I se vor închina. În ultimul verset citim: „Aceştia vor veni şi vor vesti dreptatea Lui, vor vesti lucrarea Lui către un popor care se va naşte, fiindcă El a făcut aceasta”. Ultima propoziţie „El a făcut aceasta” nu este destul de clară. Cuvintele au caracter general şi unii ar putea întreba: Cine a făcut? Şi: Ce a făcut? Însă pentru oricine are convingeri spirituale este clar la cine se referă ele: este vorba de lucrarea inegalabilă de ispăşire a lui Hristos pe cruce, unde El a fost prezentat ca Ispăşitor, ca să vestească dreptatea lui Dumnezeu cu privire la păcat (Romani 3.23-26).

Hristos Însuşi a fost primul martor al lucrării Sale terminate, prin cuvintele: „S-a sfârşit!” Urmaşii Lui călăuziţi prin Duhul lui Dumnezeu au transmis această mărturie pe pământ de la o generaţie la alta. Ispăşirea pentru păcate este baza pentru toată lauda, toată adorarea şi toată slujba. Cerurile şi pământul se vor uni, ca să dea Mielului, care a fost înjunghiat, toată onoarea. Inima şi glasul tuturor răscumpăraţilor vor mărturisi cu bucurie spre onoarea lui Dumnezeu, că „El a făcut-o”.

Fie ca acest Psalm, iubiţi prieteni, să ne vorbească permanent despre „necazurile celui nenorocit” (Psalmul 22.24). Fie ca el să trezească în noi cântări de laudă şi să le doteze cu miros plăcut sfânt, care este demn de Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu şi de prezenţa lui Hristos. Suferinţele Sale şi jertfa Sa constituie baza veşnică pentru adorarea plăcută a lui Dumnezeu. Tatăl caută adoratori în duh şi adevăr. Cine poate aduce această adorare, dacă nu aceia care cunosc pe Isus Hristos şi care stau tari în credinţă pe lucrarea înfăptuită de El! Fie ca noi să avem parte de experienţa fericită, că Domnul Isus Hristos este Iniţiatorul şi centrul oricărei cântări de laudă în mijlocul Adunării (Bisericii) Sale; şi aceasta ori de câte ori ne amintim „că El a făcut aceasta” (versetul 31), şi ori de câte ori ne strângem în Numele Său.

Suferinţele Domnului
Marcu 14.17-50

John Nelson Darby

© SoundWords, Online începând de la: 09.04.2019, Actualizat: 09.04.2019

Versete călăuzitoare: Marcu 14.17-50

Domnul Isus a suferit în două privinţe: mai întâi erau suferinţele pe care El le-a avut de îndurat în timpul vieţii Sale pe pământ din partea oamenilor, şi apoi suferinţele de care a avut parte atunci când a purtat povara mâniei lui Dumnezeu, prin aceea că El a luat paharul pe care trebuia să-l bea.

Mărimea stricăciunii omului apare şi ea sub două forme: nemijlocit în tot ce a făcut omul, prin aceea că el s-a împotrivit lui Isus şi L-a lepădat; însă în mod deosebit în greutatea păcatului, pe care Isus a trebuit s-o poarte, atunci când El a băut paharul pe care I l-a dat Tatăl. Aceasta nu a fost o chestiune uşoară pentru El: „A început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: «Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte»” (Marcu 14.33,34).

Nu sunt printre aceia care citesc aceasta aici, care nu s-au întristat profund din cauza păcatelor lor? Şi cum descopere aceasta necunoaşterea şi indiferenţa inimii omeneşti! Noi, cei care prin păcat am făcut paharul, pe care Isus l-a băut, aşa de amar şi de îngrozitor, considerăm păcatul ceva neînsemnat în ochii lui Dumnezeu! Însă El, Isus, a simţit cât de îngrozitor este el. Dacă inimile noastre, aşa de nenorocite cum sunt ele, nu simt păcatul, totuşi Hristos le-a simţit, atunci când El a golit paharul pentru noi şi a purtat păcatul pentru noi. Dacă inima nu înţelege greutatea păcatului, nu în aceeaşi măsură în care Isus a cunoscut-o, dar cel puţin într-o măsură mai mică; dacă simţământul, oricât de slab ar fi el, grozăviei păcatului ne este încă străin, atunci încă nu am pătruns în gândurile lui Isus.

Nu mă refer aici la simpla înţelegere; căci este o mare diferenţă între simpla înţelegere şi a avea o inimă impresionată. Să şti cât de grav este păcatul, cât L-a costat păcatul pe Isus, şi să nu ai o inimă impresionată, este mult mai grav decât să nu şti nimic despre aceasta. Starea inimi în acest caz este mult mai rea decât în celălalt caz.

Vrem să vedem, într-adevăr în chip slab, foarte slab, ce erau suferinţele Domului. Nimeni nu poate înţelege deplin ce au fost aceste suferinţe. În fiecare zi te gândeşti, vorbeşti şi faci lucruri care sunt cauza că Isus a trebuit să bea acest pahar şi să aibă parte de mânia lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea probabil nici nu gândeşti că eşti aşa de rău. Dar dacă te gândeşti, că Hristos a suferit pentru păcatele tale, vei descoperi că ele în nici un caz nu erau lucruri neînsemnate pentru El. El era foarte întristat şi adânc tulburat. Hristos S-a pregătit în grădina Ghetsimani să întâmpine pentru alţii pe Dumnezeul Lui corespunzător sfinţeniei judecăţii Sale. Sufletul Lui era foarte întristat, „până la moarte” (Marcu 14.34).

Voi, care gândiţi că vă pregătiţi să întâmpinaţi pe Dumnezeul vostru, aveţi voi aceste temeri şi îngroziri? Dacă vă puteţi imagina numai greu aceasta, priviţi totuşi cum în Ghetsimani Hristos a fost întristat şi adânc tulburat din cauza păcatului. Atunci veţi putea învăţa aceasta. Dacă încă nu aţi făcut-o, atunci nu aţi preţuit nici dragostea lui Isus şi nici lucrarea lui Isus făcută în har. Căci este important şi necesar, ca conştiinţele noastre să fie impresionate la gândul că Hristos era acolo ca să sufere pentru noi, ca să poarte păcatele noastre. Dacă sufletul meu nu este condus să recunoască aceasta, atunci eu însumi va trebui să cunosc şi să suport mânia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, aşa cum Hristos a avut parte de ele. Dacă Fiul Său, Preaiubitul Său, în care nu era nici un păcat, a fost făcut păcat pentru noi şi Dumnezeu a trebuit să lovească păcatul în El, dacă dreptatea şi sfinţenia Lui nu au putut cruţa pe Isus – cum vreţi voi să scăpaţi, când veţi întâlni faţa lui Dumnezeu? Şi când eu privesc la Hristos, cum El poartă mânia şi blestemul, mai pot eu atunci să cred că păcatele mele ar fi ceva neînsemnat? Răul, pe care l-am făcut, era aşa de grav în ochii lui Dumnezeu şi în ochii lui Isus, că atunci, când Isus l-a luat asupra Sa, asupra Lui a venit frica morţii şi toată povara mâniei lui Dumnezeu. De ce a purtat Hristos la cruce mânia lui Dumnezeu? Deoarece tu ai meritat această mânie şi condamnarea veşnică.

Mulţi merg, fără să ştie, în întâmpinarea lui Dumnezeu împovăraţi cu păcate. Unii sunt în această poziţie şi nu-şi dau seama. Sau nu este adevărat pentru mulţi dintre voi, că în viaţa aceasta mergeţi în întâmpinarea lui Dumnezeu şi a judecăţii Sale fără să vă temeţi de ceva? Dacă este aşa şi având în vedere judecata continuaţi cu adevărat să faceţi liniştiţi aşa, ce este aceasta altceva decât o dovadă că conştiinţa nu a fost trezită (sau este chiar împietrită), fără să ţină seama de frica de moarte a lui Isus şi de suferinţele Sale, de paharul, pe care Isus a trebuit să-l ia din cauza păcatului?

Marcu 14.17-21: Şi, când s-a făcut seară, a venit cu cei doisprezece. Şi, pe când stăteau ei la masă şi mâncau, Isus a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda, cel care mănâncă împreună cu Mine“. Şi au început să se întristeze şi să-I spună unul câte unul: „Nu cumva sunt eu“ Dar El a răspuns şi le-a zis: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie. Fiul Omului Se duce, în adevăr, după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul Omului! Bine era pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut“.

Este ceva deosebit de mare să priveşti pe Isus în mijlocul suferinţelor şi ale întristării Sale! Îl vedem desăvârşit de liniştit şi cu calm gândeşte la greutatea paharului pe care voia să-l bea. Şi în ce situaţii? Înconjurat de tot ce era în stare să rănească şi să zdrobească sentimentele dragostei inimii Sale. Cu cât lumea ne leapădă şi ne desconsideră mai mult, cu atât mai mult avem nevoie de dragoste; Isus era plin de bunătate şi simpatie înţelegătoare pentru ucenicii Săi. Întotdeauna El i-a iubit şi i-a purtat. Dar cum I-a mers Lui? Ce a avut El din partea lor, atunci când răutatea oamenilor a năvălit nestăvilită asupra Lui? Ce a găsit El la ei? Că chiar între aceia pe care El îi iubea, care au mâncat la aceeaşi masă cu El ca prieteni şi însoţitori (Marcu 14.18), era unul despre care El a spus: „Adevărat vă spun că unul dintre voi Mă va preda.” Da, unul dintre voi, care aţi fost cu Mine ca însoţitori ai Mei! Inima Lui este profund rănită. Şi când ei s-au întristat şi au început să întrebe unul după altul: Nu cumva sunt eu?, Isus a răspuns, ca să arate cât de zdrobită Îi era inima: „Este unul din cei doisprezece, cel care înmoaie cu Mine în farfurie.” Unul dintre voi, care M-aţi cunoscut şi M-aţi văzut şi aţi avut legătură strânsă cu Mine. Şi cu toate acestea Isus era desăvârşit de liniştit.

Marcu 14.22-26: Şi, pe când mâncau ei, Isus, luând pâine, binecuvântând, a frânt-o şi le-a dat-o şi a spus: „Luaţi, acesta este trupul Meu“. Şi, luând paharul, mulţumind, le-a dat; şi au băut toţi din el. Şi le-a spus: „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, cel care se varsă pentru mulţi. Adevărat vă spun că nicidecum nu voi mai bea din rodul viţei, până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu“. Şi, după ce au cântat o cântare de laudă, au ieşit spre Muntele Măslinilor.

El urma să fie curând răstignit. La cine Se gândeşte El? La ucenicii Lui. Trupul Lui trebuia dat în moarte şi sângele Lui trebuia vărsat; curând trebuia să vină mânia lui Dumnezeu asupra Lui – şi în pace El le explică valoarea a ceea ce El era gata să facă pentru ei. El S-a aşezat – peste secolele în care noi trăim – în duh în acel timp în care El va savura rodul muncii sufletului Său (Isaia 53.11) şi va bea din nou din rodul viţei în Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 14.25). Cât este de frumos să vedem pe Domnul Isus cum El cu privirea Lui străbate în felul acesta timpurile! În mijlocul împrejurărilor înfiorătoare, în care El Se afla, sufletul Lui este suficient de liniştit ca să gândească la fericirea ucenicilor Lui câştigată prin suferinţele Sale, şi la bucuria, pe care El o va simţi când îi va revedea în această stare de glorie. Fără să Se lase derutat de suferinţele care se apropiau, fără agitaţie, fără spaimă privea în pace valoarea jertfei Sale şi fericirea regăsiri în cele din urmă cu ucenicii Săi. Trădarea din partea lui Iuda, tăgăduirea din partea lui Petru, părăsirea Lui de către ucenici, lepădarea Lui de către lume, vrăjmăşia lui satan, nimic nu-L deranja: ei au cântat o cântare de laudă (Marcu 14.26)!

Marcu 14.27,28: Şi Isus le-a spus: „Toţi vă veţi poticni, pentru că este scris: «Voi bate păstorul, şi oile se vor risipi». Dar, după învierea Mea, voi merge înaintea voastră în Galileea.”

„Şi Isus le-a spus: «Toţi vă veţi poticni.»” Noi ne ruşinăm de El, noi, creaturile sărmane! Însă cât de mult chiar şi această atitudine înalţă dragostea nespus de mare a lui Isus! El spune oilor Sale, care curând urmau să se împrăştie, că în curând El va fi iarăşi la ei. Mai întâi El va termina toată lucrarea, care va salva pe ai Săi şi care va aduce la lumină desăvârşirea ascultării Sale şi – cu regret! – toată slăbiciunea cărnii lor. Însă după aceea El va merge înaintea lor în Galileea.

Marcu 14.29,30: Iar Petru I-a spus: „Chiar dacă toţi se vor poticni, totuşi eu nu.” Şi Isus i-a zis: „Adevărat îşi spun că tu, astăzi, în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta de două ori cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori.”

Petru avea încrederea falsă în carne. Dar îi reproşează Isus aceasta? Ce a produs dimpotrivă în inima Sa o astfel de aroganţă a lui Petru? El îl atenţionează pe Petru şi Se roagă pentru el. Dragostea Lui tare, de neclintit, nu cedează niciodată. Inima Lui nu se descurajează. El este El Însuşi, care trebuia să poarte toate suferinţele, Cel care încurajează şi mângâie pe ucenicii Săi.

Marcu 14.31: Dar el spunea cu mai multă tărie: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”. Şi toţi spuneau la fel.

S-ar putea ca multora să le meargă aşa cum i-a mers lui Petru, să spună: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu Te voi tăgădui”; căci „toţi spuneau la fel”. Acolo unde Hristos este onorat şi recunoscut, în mijlocul alor Săi, al acelora care mărturisesc Numele Său, Îl recunoşti cu plăcere, vrei să-L ai, cu toate că El este lepădat de oameni; dar în alte împrejurări, în mijlocul acelora care Îl leapădă şi Îl dispreţuiesc, cât de repede eşti atunci gata să te ascunzi că Îl cunoşti. Şi dacă tu consideri că aceasta este rău în cazul lui Petru, este atunci mai puţin oribil la tine? Sau dacă suntem expuşi ocării Numelui Său şi nu-L mărturisim cu plăcere, nu-L tăgăduim noi atunci la fel de grav ca şi Petru? Aceasta are loc deoarece conştiinţa nu a fost trezită şi nu este impresionată de faptul că Isus a suferit din cauza păcatului. Ceea ce vreau să spun este că conştiinţa ajunge să simtă grozăvia păcatului care L-a condus pe Isus să sufere; şi păcatul acesta este păcatul vostru. Trebuie să se ajungă acolo, ca inima voastră să devină impresionată de simţământul dragostei şi de puterea dragostei cu care Isus a luat asupra Sa înaintea lui Dumnezeu toată greutatea responsabilităţii păcatelor şi pe toate acestea le-a purtat atunci când El era „rănit pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre” (Isaia 53.5).

Marcu 14.32-39: Şi ei au venit într-un loc al cărui nume este Ghetsimani; şi le-a spus ucenicilor Săi: „Şedeţi aici, până Mă voi ruga“. Şi i-a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan. Şi a început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: „Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte; rămâneţi aici şi vegheaţi“. Şi, mergând puţin mai înainte, a căzut la pământ; şi Se ruga ca, dacă este posibil, să treacă de la El ceasul acela. Şi spunea: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie“. Şi·a venit şi i-a găsit dormind şi i-a spus lui Petru: „Simone, dormi? N-ai fost în stare un singur ceas să veghezi? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea, fără putere“. Şi, mergând din nou, S-a rugat, spunând acelaşi cuvânt.

Isus spune ucenicilor Lui că ei trebuie să se roage (Marcu 14.38). Pentru El a trecut deja timpul, ca să-i mângâie. Acum El trebuia să ia asupra Lui pentru ei mânia lui Dumnezeu. El aminteşte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu ce trebuie să sufere El prin băutul potirului mâniei lui Dumnezeu. Isus, care era sfânt şi totdeauna a rămas în dragostea Tatălui, era singurul care putea înţelege sfinţenia lui Dumnezeu şi valoarea dragostei Lui. Şi de aceea era singurul care era cel mai capabil să înţeleagă cât de detestabil este păcatul şi de înfiorătoare este mânia lui Dumnezeu. Numai aceia care trăind în mijlocul păcatului nu cunosc sfinţenia lui Dumnezeu, aceia care nu au gustat dragostea lui Dumnezeu, pentru că nu-L cunosc pe Dumnezeu, pot fi indiferenţi faţă de această mânie a lui Dumnezeu. Ce îngrozitor este să vezi cât de liniştiţi, de mulţumiţi şi fără grijă putem fi cu noi înşine şi în acelaşi timp să ştim despre frica de moarte, cu care Isus avea de plătit păcatul, şi de ce El era aşa de întristat şi de adânc tulburat.

Pe drumul ascultării Sale Isus a suferit împotrivire din partea păcătoşilor, fără să se abată de pe cale şi niciodată El nu S-a rugat ca paharul acela să fie luat de la El. Dar de ce o face acum? Pentru că era nu numai acel pahar al crimei omului sau al răutăţii lui satan, ci era paharul mâniei lui Dumnezeu. În toate câte le-a avut de suferit înainte din partea oamenilor I-a rămas bucuria de a împlini voia Tatălui; dar în paharul acesta, al mâniei lui Dumnezeu, nu era nici o picătură de dulceaţă. Atunci Isus S-a rugat: „Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine!” De ce acum nu era posibil? De aceea, pentru că este imposibil ca Dumnezeu să tolereze păcatul. Şi chiar acolo, unde Isus este făcut păcat pentru noi, mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului se dezlănţuie. Iubiţi cititori! Vedeţi cum stau lucrurile cu voi înşivă. Dacă Isus nu a purtat păcatele voastre, atunci este imposibil să scăpaţi de judecata lui Dumnezeu rostită asupra păcatului. Cât de serios este gândul acesta! Gândiţi-vă la acest cuvânt al lui Isus: „Dacă este posibil”. Desigur, dacă ar fi fost posibil, cu siguranţă Dumnezeu L-ar fi ascultat pe Isus şi L-ar fi cruţat pe Preaiubitul lui Fiu de aceste suferinţe nespus de mari. De ce spune Isus: „Este posibil?”? Deoarece El, care ştia ce este dragostea lui Dumnezeu, era de asemenea în stare să ştie cât de îngrozitoare era mânia lui Dumnezeu.

Şi care era starea ucenicilor? Ei dormeau (Marcu 14.37). Ei nu au avut nici măcar atâta dragoste, ca să vegheze un ceas. Petru, care voia să se împotrivească temniţei şi morţii, nu putea să vegheze nici măcar un ceas. El a dormit de asemenea şi pe munte în timpul transfigurării (Luca 9.32), şi el doarme şi în Ghetsimani. De fapt aceasta dezvăluie un egoism al inimii noastre, care nu simte nici simţămintele care introduc inimile noastre în gloria lui Hristos, pe de o parte, iar pe de altă parte nici suferinţele lui Hristos.

Marcu 14.40-43: Şi, întorcându-Se, i-a găsit din nou dormind, pentru că ochii le erau îngreuiaţi; şi nu ştiau ce să-I răspundă. Şi·a venit a treia oară şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă. Destul; a venit ceasul; iată, Fiul Omului este dat în mâinile păcătoşilor. Ridicaţi-vă, să mergem; iată, s-a apropiat cel care Mă vinde“. Şi îndată, pe când vorbea El încă, vine Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la cărturari şi de la bătrâni.

A devenit dragostea lui Isus rece sau obosită prin toate acestea? Nu. El trebuia, El voia să glorifice pe Tatăl Său şi să salveze pe ai Săi, şi El nu cedează în nici o situaţie grea. Deoarece era imposibil ca noi să fim mântuiţi fără ca El să ia paharul, El l-a luat. Dragostea Lui era mai tare decât moartea. El prezintă lui Dumnezeu totul; însă începând din momentul în care El a constatat că nu era posibil ca paharul acesta să fie luat de la El, în sufletul Lui revine liniştea şi El ia paharul.

Marcu 14.44-50: Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L şi duceţi-L sub pază“. Şi, venind, apropiindu-se îndată de El, a spus: „Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Şi au pus mâinile pe El şi L-au apucat. Iar unul din cei care stăteau pe lângă El, scoţându-şi sabia, l-a lovit pe robul marelui preot şi i-a tăiat urechea. Şi Isus, răspunzând, le-a spus: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi eram cu voi în templu, învăţându-vă, şi nu M-aţi prins. Dar aceasta este ca să se împlinească Scripturile“. Şi toţi L-au părăsit şi au fugit.

Există ceva, pe care inima omenească nu ar fi în stare să-l facă? Dumnezeu a permis să fie dată pe faţă tot caracterul stricat şi fals al inimii şi Isus a fost trădat printr-o sărutare. Nu a lipsit nici o frică, nici un examen, ca să încerce inima Lui. Căci altfel ar fi lipsit ceva la paharul pe care El trebuia să-l bea. Încercările Domnului nu ar fi fost complete şi întrebarea referitoare la caracterul păcătos al omului nu s-ar fi rezolvat în prezenţa judecăţii lui Dumnezeu. Însă Isus a glorificat desăvârşit pe Dumnezeu Tatăl, în mijlocul tuturor fărădelegilor omului şi a răutăţii lui satan. Tot ce putea răni şi zdrobi: mânia lui Dumnezeu, ura lui satan, răutatea oamenilor – toate au frânt inima Sa, şi toate au lucrat aşa fel că înaintea lui Dumnezeu a strălucit clar caracterul ales nespus de mare al lui Isus. Inima lui Isus a fost verificată până în profunzime.

Care este acum situaţia păcătoşilor după toate acestea? Pentru ei nu mai rămâne nimic, decât valoarea Persoanei lui Isus, şi în ochii lui Dumnezeu cel care crede are toată valoarea pe care o are Isus înaintea lui Dumnezeu. El poate veni înaintea lui Dumnezeu ca unul care a fost iubit de Dumnezeu aşa de mult, că Acesta a dat pe Singurul Său Fiu pentru el, şi el poartă în sine valoarea tuturor suferinţelor Domnului Isus.

Dacă vouă vă este oferit Hristos în felul acesta, atunci sunt două posibilităţi: ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, dacă le desconsideraţi; ori dacă prin har apucaţi prin credinţă valoarea lor nespus de mare, atunci aveţi toate foloasele acestor suferinţe. Dacă le desconsideraţi, atunci veţi fi trataţi ca aceia care le desconsideră. Dar dacă prin har ochii voştri sunt deschişi pentru a înţelege ce a făcut Isus, atunci toată eficacitatea lucrării Sale vă este socotită vouă şi voi savuraţi dragostea lui Dumnezeu. Voi ori sunteţi vinovaţi de suferinţele lui Hristos, ori savuraţi valoarea acestor suferinţe.

Dacă mărturisiţi că păcatele voastre sunt cele care L-au dus pe Isus în suferinţă, prin aceasta credeţi că El le-a purtat. Dacă ziceţi: sunt vinovat că Hristos a trebuit să sufere în felul acesta, prin aceasta ziceţi totodată: eu niciodată nu voi suferi în felul acesta. Dacă Hristos a purtat păcatele mele şi a îndurat urmările lor, atunci eu niciodată nu voi mai avea parte de aceste urmări şi sunt răscumpărat şi eliberat de la condamnare.

Fie ca Dumnezeu să câştige inimile voastre prin sentimentul dragostei lui Isus. Fie ca El să vă facă să recunoaşteţi ce valoare nespus de mare este în faptul că Isus S-a dat pe Sine Însuşi, ca să poarte mânia lui Dumnezeu.

Cât de mult ne iubeşte Domnul!

Trădarea şi luarea în captivitate a Domnului

Fritz von Kietzell

© CSV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 26.47-56Marcu 14.43-52Luca 22.47-53

Matei 26.47-56: Şi, pe când vorbea El încă, iată, a venit Iuda, unul din cei doisprezece, şi cu el o mare mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la preoţii de seamă şi de la bătrânii poporului. Iar cel care L-a vândut le dăduse un semn, spunând: „Pe care-L voi săruta, Acela este; apucaţi-L!“ Şi îndată, apropiindu-se de Isus, a spus: „Salutare, Rabi!“; şi L-a sărutat mult. Dar Isus i-a spus: „Prietene, pentru ce ai venit?“ Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Isus şi L-au apucat. Şi, iată, unul dintre cei care erau cu Isus a întins mâna, şi-a scos sabia şi, lovind pe robul marelui preot, i-a tăiat urechea. Atunci Isus i-a spus: „Pune-ţi sabia la locul ei, pentru că toţi cei care iau sabia, de sabie vor pieri. Sau gândeşti că nu pot să rog acum pe Tatăl Meu, şi să-Mi pună la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri? Atunci cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să fie?“ În ceasul acela, Isus a spus mulţimilor: „Aţi ieşit ca împotriva unui tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi? În fiecare zi şedeam cu voi învăţându-vă în templu şi nu M-aţi prins. Dar toate acestea au avut loc ca să se împlinească Scripturile profeţilor“. Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.

Marcu 14.51,52: Şi un tânăr Îl urma, cu o învelitoare de in aruncată pe trupul gol; şi ei·l-au apucat; dar el, lăsând învelitoarea de in în urmă, a fugit gol.

Luca 22.53: În fiecare zi când eram cu voi în templu, n-aţi întins mâinile împotriva Mea; dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului.

„Pe când vorbea El încă” – aşa încep în unanimitate primele trei evanghelii relatarea despre tema spre care acum vrem să ne îndreptăm atenţia. În timp ce Domnul în credincioşie neobosită a rămas preocupat cu ai Săi, în timpul ultimei Sale încercări de a pregăti pe ai Săi, „adormiţi de întristare”, pentru ceea ce urma să vină, în întunericul nopţii s-a apropiat trădătorul: „Iuda, unul din cei doisprezece.”

Mulţi dintre noi nu au trecut cu vederea faptul că Duhul Sfânt acordă în Scriptură faptei lui Iuda un loc deosebit şi bătător la ochi. Despre nici o perioadă din viaţa Domnului nostru El nu relatează aşa de mult, ca despre noaptea aceasta, dar când El vrea s-o descrie pe scurt, o numeşte „noaptea în care a fost vândut Domnul Isus” (1 Corinteni 11.23).

Şi niciodată numele lui Iuda nu este numit, fără să se amintească şi trădarea sa: „Iuda Iscarioteanul, care L-a şi dat prins” (Matei 10.4). Îngrozitoare faptă! „Negreşit, Fiul Omului Se duce după cum este scris despre El, dar vai de omul acela prin care este dat prins Fiul Omului! Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut!” (Matei 26.24)

Totdeauna mintea omenească s-a frământat cu una şi cu alta cu privire la persoana lui Iuda, la comportarea lui, la drumul lui şi la sfârşitul lui lipsit de speranţă, fără să ajungă la un rezultat satisfăcător. Pentru ochiul luminat, şi aici totul este simplu şi clar, chiar dacă este plin de însemnătate şi învăţătură mare. Iuda reprezintă punctul culminant al ticăloşiei umane. Dacă figura lui ar lipsi din Biblie, noi nu am şti unde poate ajunge omul.

În Numele lui Isus se poate „proroci”, se pot „scoate demoni”, da, „se pot face multe minuni” (Matei 7.22), (şi după câte ştim, şi Iuda lucra în felul acesta, ca unul dintre cei doisprezece), se poate avea o „candelă” (Matei 25.1-13), aceasta este o mărturisire exterioară, poţi să fi „mâncat şi băut înaintea Lui” (Luca 13,26) şi deseori să fi stat la picioarele Lui, şi cu toate acestea să stai afară, atunci când uşa se va încuia, şi să pleci dinaintea Lui ca unul pe care El „niciodată nu l-a cunoscut” (Matei 7.23). Se poate umbla împreună cu lumina, care a venit în lumea aceasta, şi totuşi să „nu vii la lumină”, deoarece „se iubeşte mai mult întunericul decât lumina”, deoarece „se face ce este rău” şi nu se vrea „ca faptele să-i fie arătate” (Ioan 2.19,20).

Tot aşa şi Iuda „nu era curat” (Ioan 13.10,11), niciodată nu s-a socotit cu inima lui robită de dragostea de bani, în cele din urmă a devenit „un hoţ” (Ioan 12.6), şi a alunecat tot mai jos pe pantă, până când satan „i-a pus în inimă” (Ioan 13.2) cea mai neagră trădare, pe care un om a întreprins-o vreodată, da, până când „satan a intrat în el” (Ioan 13.27) şi inima lui s-a împietrit pe deplin. Chiar dacă oamenii s-ar fi putut înşela despre adevărata stare a inimii lui (şi chiar dacă şi astăzi ei s-ar înşela!), Domnul a cunoscut „de la început” pe acest ucenic fals (Ioan 6.64,70,71). Sentinţa Lui asupra lui Iuda era: „El este un diavol”, „fiul pierzării” (Ioan 17.12). Înţelegem bine, că Domnul Isus la ultima întrunire cu ucenicii „S-a tulburat în duhul Său”, când a trebuit să le facă cunoscut: că „unul dintre voi Mă va da prins.” (Ioan 13.21).

Aşa stăteau deci lucrurile cu acela care era numărat în rândul apostolilor şi „a primit o parte în această slujbă”, care s-a adunat cu ei „în tot timpul în care a trăit Domnul Isus” între ei (Faptele apostolilor 1.16-21), care „a mâncat pâinea” cu El (Ioan 13.18), a cărui mână era cu El „la masă” (Luca 22.21). El a devenit „călăuza celor ce au prins pe Isus”. „O mulţime mare cu săbii şi cu ciomege” s-a apropiat, şi Iuda, „mergea în fruntea lor” (Luca 22.47), nici „felinarele şi făcliile” (Ioan 18.3) nu lipseau. El a gândit şi organizat totul, până în cele mai mici detalii!

Cât de bine ştia el să găsească „prilejul potrivit” (Marcu 14.10,11). Cât de potrivit a ales el şi locul, pe care îl cunoştea foarte bine, „pentru că Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui” (Ioan 18.2)! – Nu s-au trezit în el amintiri, nu a devenit el cel puţin acum conştient de fapta lui nenorocită? Inima era prea tare, împietrirea înaintase prea mult; astfel, dacă am voie să spun aşa, lui Dumnezeu nu I-a rămas altceva decât să-l folosească pentru împlinirea planurilor Sale.

„Ce faci, fă repede!” (Ioan 13.27), i-a zis Domnul, şi cu fermitate îngrozitoare a mers până la sfârşit pe drumul inspirat lui de satan. „Îndată” a ieşit afară în noapte, „îndată” a apărut cu mulţimea de popor, „îndată s-a apropiat de Isus şi I-a zis: ‚Te salut, Învăţătorule!’. Şi L-a sărutat” (Matei 26.49).

Noi vorbim deseori despre un sărut al lui Iuda; dar ne-am gândit noi vreodată la salutul lui Iuda? „Te salut, Învăţătorule!” – „Bucură-te!”, înseamnă textual expresia în limba greacă. Ce batjocură, ce grozăvie, ce ironie fără inimă! Căci aşa este, chiar dacă se reproşează că Iuda nu era conştient de sensul adevărat al acestui salut. El face cum au făcut soldaţii păgâni, care după aceea au batjocorit pe Domnul lui. (Matei 27.29).

„Vânzătorul le dăduse un semn, zicând: ‚Pe care-L voi săruta, Acela este; să-L apucaţi şi să-L duceţi sub pază’” (Marcu 14.44). Nu putea să dea un alt semn, decât sărutul? Prin aceasta voia să-L inducă în eroare pe Acela care niciodată nu putea fi înşelat. Se temea că autoritatea se va sfărâma înaintea Aceluia care poseda toată autoritatea. Nu a scăpat El întotdeauna de duşmanii Lui?

Dar să nu uităm, că Domnul a primit şi a simţit în chip desăvârşit atât binele cât şi răul care au venit asupra Lui. „Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-mi sărute picioarele” (Luca 7.38,45), aşa a spus El într-o altă ocazie. Atât indiferenţa rece a fariseului Simion cât şi sentimentul păcătoasei doritoare de vindecare au lăsat urme adânci în inima Sa divină. Cu cât mai mult aici, când în Iuda s-a arătat omul în toată stricăciunea Lui! Pentru a treia oară găsim în evanghelii expresia deosebit de cordială folosită în textul original pentru un sărut, şi anume acolo unde fiul pierdut întoarce spatele „ţării îndepărtate” şi pleacă la tatăl său. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi a fost cuprins de milă faţă de el, a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult.” (Luca 15.20) – Acesta este omul, şi acesta este Dumnezeu! Nu vorbeşte inimilor noastre această antiteză?

Cât de des a încercat Domnul să mişte conştiinţa ucenicilor Său cu ascuţişul sabiei cu două tăişuri: „credincioşia dovedită” erau „rănile făcute de un prieten”, dar „înşelătoare” pentru El erau „sărutările unui vrăjmaş” (Proverbe 27.6). „Prietene, de ce ai venit?” (Matei 26.50) – „Iuda, cu o sărutare dai tu prins pe Fiul Omului?” (Luca 22.48). Sună ca o ultimă încercare, impresionantă, de a câştiga inima ucenicului; ea arată cât de adânc era rănit sufletul Său sfânt.

Ne vom ocupa acum cu relatarea lui Ioan, care ne prezintă evenimentele dintr-o cu totul altă perspectivă. Şi aici Iuda ia ceata[1] şi slujitorii marilor preoţi şi farisei, însă aici trădătorul nu merge înainte, ci era numai „cu ei”. Aici Domnul – corespunzător caracterului acestei evanghelii – îi iese în întâmpinare, prin aceea că El, „ştiind tot ce avea să vină asupra Lui” întâmpină pe urmăritorii Lui cu întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, la care ei ştiau numai să răspundă: „Pe Isus Nazarineanul.” – „Isus le-a zis: ‚Eu sunt!’” (Ioan 18.1-11)

„El îi învăţa ca unul care avea autoritate.” (Matei 7.29) „El a alungat duhurile prin cuvânt” (Matei 8.16). Strigătul Lui autoritar a trezit pe mortul care de patru zile zăcea în mormânt (Ioan 11.38-44). „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta” (Ioan 7.46). Un cuvânt scurt din gura Lui divină era de ajuns să-i facă pe duşmanii Săi să dea înapoi şi să cadă la pământ! (Ioan 18.6) Şi acum El ar fi putut, ca atunci pe marginea muntelui din Nazaret, „să treacă prin mijlocul lor” (Luca 4.29,30). Însă El rămâne, Se aşează protejând pe preaiubiţii Lui şi Se predă Însuşi duşmanilor Săi.

„V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18.8). Adorând cunoaştem în aceste cuvinte puţine toată lucrarea de mântuire, precum şi adâncimea dragostei şi dăruirii Aceluia care a înfăptuit-o: „cel plătit … lasă oile şi fuge”, însă păstorul cel bun „îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10.11,12). El Se lasă prins, ca „să dea drumul celor apăsaţi” (Luca 4.18). Şi „suindu-Se la înălţime”, după aceea „a luat robia roabă” (Efeseni 4.8). Dacă în felul acesta Dumnezeu era glorificat, cum „să nu bea El paharul, pe care Tatăl I l-a dat”?

„Atunci oamenii aceia s-au apropiat, au pus mâinile pe Isus şi L-au prins.” (Matei 26.50) Este prima dată când omul pune mâinile pe El, cu singura excepţie acolo în Nazaret, unde „L-au scos afară din cetate” (Luca 4.29,30). Până atunci se spune: „nimeni n-a pus mâna pe El” (Ioan 7.30), „nimeni nu L-a prins” (Ioan 8.20); „El a scăpat din mâna lor” (Ioan 10.39). Acum însă răul îşi făcea lucrarea cu permisiunea lui Dumnezeu, acum „venise ceasul Lui”.

Toată nebunia cărnii devine vizibilă, atunci când Simon Petru în clipa aceasta scoate sabia (Ioan 18.10). Desigur, a avut loc din dragoste mare pentru Domnul său, şi el nu era singurul, care avea gândul acesta. „Cei care erau în jurul Lui, văzând ce avea să se întâmple”, atunci era vorba de stăpânirea lor de sine. Ei au zis: „Doamne, să lovim cu sabia?” (Luca 22.49) „Doamne, vrei să spunem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie?” (Luca 9.54.55) au spus unii dintre ei într-o altă ocazie şi prin aceasta au arătat că ei nu ştiau de ce duh sunt călăuziţi.

Era deja destul de ciudat, că doi dintre ei purtau sabie. (Luca 22.38) Însă în toate timpurile bisericii creştine – literalmente sau nu – adepţii Domnului „au scos sabia” şi prin aceasta au tăgăduit felul de gândire „al celor blânzi şi smeriţi cu inima”. Cât de blând mustră El aici din nou pe ucenicii Săi: „Lăsaţi! Până aici!” (Luca 22.51) – „Pune-ţi sabia la locul ei.” (Matei 26.52) Istoria şi de asemenea experienţa ne arată adevărul cuvintelor Sale, că „toţi cei ce scot sabia, de sabie pier”.

Nebunie era şi faptul, cu două săbii să vrei să faci ceva împotriva oştirii înarmate a „mai marelui peste o mie”. Total nesigură era apoi şi lovitura dată de Simon, dar în toată zăpăceala nopţii Domnul găseşte timp să repare urmările dăunătoare ale acţiunii grăbite a ucenicului Său. (Luca 22.51) Pentru ultima dată El Şi-a întins mâna, ca „să facă bine şi să vindece pe toţi” (Faptele apostolilor 10.38).[2]

Nebunie era fapta lui Petru şi de aceea, pentru că el a desconsiderat pe deplin gloria Domnului şi Învăţătorului său, care într-adevăr era ascunsă ochilor oamenilor, dar lui i-a fost descoperită. (Matei 16.16,17) Nu cei doisprezece apostoli, din care unul L-a vândut chiar, erau apărarea Lui. Un strigăt către Tatăl Său ar fi fost suficient, şi Lui I-ar fi stat la dispoziţie „mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26.53), „mulţimea de oaste cerească” (Luca 2.13). Nu era El „Domnul oştirilor, puternicul lui Israel” (Isaia 1.24), care „va cere socoteală potrivnicilor Lui şi Se va răzbuna pe vrăjmaşii Lui”? (Isaia 1.24). Însă nu era încă timpul pentru aceasta. Domnul era prezent în har, ca să înfăptuiască lucrarea mare a mântuirii, şi de aceea „trebuia să fie aşa” (Matei 26.54). Când Domnul va veni a doua oară pe pământ, nu în har, ci pentru judecată, nu în smerenie, ci „în gloria Sa”, atunci vor veni „toţi îngerii cu El” (Matei 25.31).

Domnul stă în smerenie înaintea noastră, dar cu toate acestea suprem peste toate câte vin asupra Lui. El nu Se preocupă cu Sine Însuşi, ci cu Iuda, cu toţi ai Săi, cu Simon Petru  şi cu robul marelui preot. În final El Se adresează în linişte sfântă la toţi prigonitorii Lui, ca în lumina divină să le arate comportarea lor nebună. „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi” (Matei 26.55). Ce remarcabilă era această osteneală de putere pentru conştiinţa lor rea, căci El „era în toate zilele cu ei”, „învăţând pe oameni în templu”! (Marcu 14.49) Era cu adevărat aşa de greu să-L prindă? Însă şi acum le-a reuşit aceasta numai pentru ca „să se împlinească scripturile prorocilor” (Matei 26.56). Aşa cum era ceasul Lui, tot aşa era şi ceasul lor şi „puterea întunericului” (Luca 22.53) – omul şi satan în legământ împotriva lui Dumnezeu, şi aparent să obţină victoria – şi totuşi să capituleze.

„Atunci toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit.” Ei toţi „au găsit o pricină de poticnire în El” (Matei 26.31Marcu 14.27), aşa cum El le-a spus mai dinainte, căci ei nu puteau înţelege ce făcea El şi drumul Lui. Astfel „prietenii şi însoţitorii s-au îndepărtat de El” (Psalm 88.18), „oile turmei s-au împrăştiat” şi Păstorul a fost lăsat singur, împotriva căruia „sabia s-a trezit” (Zaharia 13.7).

Şi totuşi, nu putea fi altfel! Chivotul – Hristos – trebuia să câştige o distanţă de „aproape două mii de coţi”. „Să nu vă apropiaţi de el. El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmaţi.” Ce fel de drum? El trecea prin Iordan, care „se vărsa peste toate malurile lui” (Iosua 3.4,15), şi omul „nu a mers mai înainte pe drumul acesta”. Nu încearcă mii de oameni din jurul nostru, deoarece ei nu posedă nici o lumină cu privire la ei înşişi, să treacă fără chivot prin Iordan în ţara binecuvântată, aceasta înseamnă să treacă prin moarte ca să meargă în Canaanul ceresc fără un Mântuitor? Îngrozitoare rătăcire! Ei se vor îneca pentru veşnicie în apele învolburate „ale Iordanului”. Despărţire veşnică de Dumnezeu, „moartea a doua” (Apocalipsa 20.14) este partea lor, deoarece ei au crezut că vor putea apărea în păcatele lor înaintea feţei Sale sfinte.

„Tu nu poţi veni acum după Mine unde Mă duc Eu” (Ioan 13.36), a zis Domnul lui Petru. Numai cine a recunoscut stricăciunea totală a omului natural poate înţelege aceasta. Însă lui Petru şi celorlalţi ucenici le lipsea această înţelegere. „Un anume tânăr” (Marcu 14.51,52), care a încercat[3] totuşi să-L urmeze, a trebuit din cauza aceasta, aşa ca Petru mai târziu, să ajungă de ruşine. „Învelitoarea de in” – de la care desigur el aştepta o oarecare protecţie, pe care el se baza – a trebuit „s-o lase să cadă”, şi singurul lucru care i-a mai rămas a fost „goliciunea” lui tristă. Şi Domnul? „Ceata ostaşilor, căpitanul şi slujitorii iudeilor au prins deci pe Isus şi L-au legat” (Ioan 18.12). Mâinile, care au făcut aşa de mult bine, care tocmai au vindecat urechea lui Malhu, pe care El le-a ţinut protejând peste ai Săi, ele au primit din partea oamenilor nimic altceva decât cătuşă şi curând după aceea cuiele călăilor.

 

Adnotare

[1]Despre această „ceată” aflăm numai aici; aşadar Iuda avea la dispoziţie nu numai „slujitorii” marilor preoţi şi garda templului (levitică) (Luca 22.52), ci şi garnizoana romană din cetatea Antonia. Faptul că ea era condusă de un „chiliarc”, acesta este un „comandant peste o mie de bărbaţi”, lasă să se deducă că este vorba de o putere mare.

[2]Numai Luca aminteşte aceasta, aşa cum el ne relatează unele lucrări mici, care merg la inimă, din viaţa Domnului. Ioan numeşte numele robului: Malhu (Ioan 18.10), ceea ce lasă să se presupună că acest om a fost mântuit mai târziu şi era cunoscut primilor creştini ca unul care făcea parte din ei.

[3]Tradiţia spune că acest tânăr, al cărui nume nu este numit, bine îmbrăcat, care nu era unul din cei doisprezece, ar fi fost însuşi evanghelistul Marcu, şi că ultima Masă a Domnului împreună cu ai Săi ar fi avut loc în casa evident înstărită a părinţilor Săi. (Faptele apostolilor 12.12) De acolo, trezit din somn de zgomot şi plin de presimţiri sumbre, el a urmat coloana poteraşilor.

 

Trădat de un prieten

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 30.08.2018, Actualizat: 07.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 11.23,24Ioan 13.8Psalmul 41.9

1 Corinteni 11.23,24: Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea.”

Ioan 13.8: Nu vorbesc despre voi toţi; Eu îi ştiu pe cei pe care i-am ales; ci, ca să se împlinească Scriptura: „Cel care mănâncă pâinea cu Mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea.”

Psalm 41.9: Chiar şi prietenul Meu apropiat, în care Mă încredeam, care mânca pâinea Mea, a ridicat călcâiul împotriva Mea.

Introducere

Aţi fost vreodată trădat? De un prieten? De un prieten apropiat, de unul în care vă încredeaţi fără rezerve? O astfel de experienţă este de neînţeles pentru mulţi dintre noi. Noi toţi ştim cum este când alţi oameni ne înşeală sau oameni lipsiţi de scrupule trec peste noi. Dar să fi trădat de un prieten apropiat, aceasta ne răneşte mai mult. Dacă ne gândim la suferinţa unei soţii devotate şi fidele, care a fost înşelată de soţul ei, dacă ne gândim la un copil nevinovat, care a fost trădat de părinţii lui, putem atunci probabil să înţelegem ceva din aceste răni sufleteşti pe care trădarea le aduce cu sine. Acest fel de suferinţe este mai adânc şi mai dureros decât durerea fizică. În mod normal sunt limite de durere fizică, dar sunt chinuri sufleteşti şi emoţionale nesfârşite, care sunt provocate prin trădare.

Domnul a fost trădat

Domnul Isus a fost de asemenea trădat. El a fost trădat de un „prieten” apropiat. El a fost trădat într-o noapte, când era un timp de prietenie personală între El şi însoţitorii Lui cei mai fideli. Isus ştia exact că această trădare era urmată în ziua următoare de moartea Sa pe cruce (vezi Luca 9.22,23 şi Ioan 13.1,2,11). Imaginaţi-vă ce am simţi noi în noaptea dinaintea morţii noastre sigure, dacă am şti, că vor să ne ia viaţa în cei mai buni ani ai noştri. Ce am simţi noi, dacă am şti că prin trădarea din partea unui prieten am merge în întâmpinarea unei morţi violente? Sentimentele noastre vor fi probabil de neajutorare şi teamă până la amărăciune şi furie. Probabil gândurile noastre vor plănui idei de răzbunare şi lepădarea credinţei noastre, şi nu în cele din urmă planuri de fugă la timp. Dar toate aceste gânduri şi sentimente nu erau la Domnul nostru. 1 Corinteni 11.23,24 ne arată că în noaptea în care El a fost vândut a mulţumit. Domnul nu S-a gândit să-Şi salveze viaţa pentru Sine, El a vrut s-o dea pentru noi. El nu a fugit cuprins de frică. El a vrut să suporte până la sfârşit şi să împlinească misiunea Sa. Dacă ne amintim că evenimentele din prima vineri a patimilor au avut loc pe planul secund întunecat al trădării Lui, atunci vedem marea demnitate a curajului, a perseverenţei şi conştiinciozităţii Domnului nostru, precum şi dragostea minunată a Domnului pentru noi.

Iuda – „prietenul Meu apropiat” sau „Omul păcii Mele”

Dimensiunea faptei trădătorului Domnului nostru poate fi văzută în Ioan 13. În timpul „ultimei cine” Isus a zis ucenicilor Săi, că unul din ei Îl va trăda. În versetul 18 Domnul iniţiază această temă cu un citat din Psalmul 41: „Cel care mănâncă pâinea cu mine şi-a ridicat călcâiul împotriva Mea.” Curând după această constatare Domnul confirmă personal lui Petru şi Ioan că Iuda este trădătorul. Iuda! Cine l-ar fi bănuit pe Iuda? El era numit administratorul financiar al grupei. Probabil Petru, cel impulsiv, dar cu siguranţă nu Iuda conştient de răspundere! Pictorii religioşi îl prezintă pe Iuda în mod obişnuit ca pe un caracter prefăcut şi viclean, însă acesta nu este tabloul lui Iuda, pe care Biblia îl arată. Necredinţa lui şi însuşirea lui de trădător rămân ascunse până la sfârşit. Timp de trei ani a fost capabil să fure banii altora, fără să dea nici cea mai mică bănuială (Ioan 12.6). Chiar şi după ce el s-a dus la autorităţi, ca să negocieze banii de sânge şi să făurească în taină un complot împotriva lui Isus, Iuda s-a prezentat mai departe ca ucenic model. Împreună cu restul ucenicilor întreabă şi el total nevinovat la Paști: „Nu cumva sunt eu, Rabi?” (vezi Matei 26.15,16,25Marcu 14.19Ioan 13.2). În Ioan 13.26 vedem că Iuda răspunde uşuratic la gestul prietenos al Domnului, care împarte pâinea cu el, fără nici cea mai mică grijă că s-ar putea descoperi ce era în inima lui. Acest gest al lui Isus, care ca gazdă dă lui Iuda ca oaspete îmbucătura de onoare (conform obiceiului din timpul acela), întăreşte şi mai mult făţărnicia lui Iuda. Şi când Iuda a părăsit camera de sus, ca să facă lucrarea lui nelegiuită, unii din restul ucenicilor au gândit că Isus îl trimite „să cumpere cele de care aveau nevoie pentru sărbătoare” (Ioan 13.29). Ce acoperire deosebită putea Iuda să dea trădării lui îngrozitoare.

Sentimentele Domnului

În lumina acestor detalii stăm uimiţi şi cu reverenţă înaintea răbdării şi blândeţii Mântuitorului nostru şi a smeririi Lui de bună voie. Domnul nu S-a înşelat cu privire la Iuda. El cunoaşte inimile tuturor oamenilor (Ioan 2.24,25). El a ştiut de la început că Iuda va deveni trădător (Ioan 6.64,71). Şi deja de trei ani Domnul Isus a tolerat cu îndurare comportarea lui Iuda, pe un om despre care Hristos spune: „Mai bine ar fi fost pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Matei 26.24). Gândiţi-vă la toate momentele de bucurie dar şi de întristare pe care le-a petrecut Isus cu ai Săi – şi de asemenea şi cu Iuda. Gândiţi-vă la orele îndelungate, în care Domnul nostru a învăţat pe urmaşii Săi – şi pe Iuda. Gândiţi-vă la puterea supranaturală, pe care Isus a dat-o celor doisprezece – inclusiv lui Iuda (Matei 10.1). Gândiţi-vă la spălarea picioarelor, când Domnul a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13.5,12). Gândiţi-vă la multele îmbrăţişări specifice orientului, pe care Domnul trebuie să le fi avut cu Iuda. (Probabil sărutul era înainte salutul normal între Isus şi ucenicii Săi, aşa că Iuda putea să-l folosească ca semn sigur pentru trădarea lui.) Gândiţi-vă şi la felul cum Domnul Isus a primit de la Iuda această ultimă îmbrăţişare şi acest ultim sărut al trădării (Marcu 14.43-46). Cât de mult trebuie să fi fost afectat sufletul nesfârşit de sensibil, blând şi sentimental al Domnului, să privească direct în ochii trădătorului Lui şi să spună: „Iuda, cu o sărutare Îl trădezi tu pe Fiul Omului?” (Luca 22.48).

Pentru ce toate acestea? Pentru ce această îndelungă răbdare şi suportare din partea lui Hristos? Pentru ce a arătat Domnul o astfel de consimţire de bună voie a smeririi Sale? Ar putea fi unele motive. Toate sunt în legătură cu realizarea planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu. Astfel de exemplu devine foarte clară stricăciunea brutală şi păcătoasă a omului (vezi: http://www.mesagerul-crestin.net/intrebari/Cat_este_omul_de_stricat.htm.), nu numai prin batjocura, scuiparea şi biciuirea prin soldaţii romani păgâni, nu numai prin dispreţuirea şi lepădarea prin iudeii religioşi, ci şi prin trădarea printr-un ucenic. În afară de aceasta avem o demonstrare remarcabilă a felului cum Dumnezeu acţionează cu fiecare din noi. Câtă îndelungă răbdare de nedescris ne dovedeşte Domnul şi nouă! Cât de mult timp S-a preocupat Domnul cu inima noastră rebelă, până când noi am primit mântuirea Sa? Cât de mult ne putem noi smeri faţă de Acela care Şi-a dat viaţa pentru noi? Cât de mult rănim inima Mântuitorului nostru prin faptele noastre – sau chiar prin îndărătnicia noastră? Cât de des am fost făţarnici şi în sens figurat L-am tăgăduit pe Domnul nostru pentru mai puţin de 30 de arginţi? Să ne gândim numai la păcatul de moarte al mândriei, al lăcomiei, al geloziei, al zgârceniei şi al egoismului, care sunt adânc înrădăcinate în inimile noastre (Ieremia 17.9). Noi putem numai să mulţumim mereu harului minunat al Domnului nostru, oricine dintre noi ar putea ocupa locul acestui Iuda.

Modelul vechi-testamental al lui Ahitofel

Psalmul 41 ne dă o mai bună înţelegere a trădării şi smeririi Domnului nostru. În Psalmul acesta David meditează la timpul când fiul său Absalom a smuls împărăţia de partea sa şi şi-a revendicat domnia. David a fugit din Ierusalim însoţit de o suită loială, însă un prieten apropiat şi sfătuitor de încredere, Ahitofel, l-a trădat pe David şi l-a sprijinit pe Absalom. El a dat chiar sfaturi lui Absalom, cum ar putea să nimicească deplin pe David (citiţi 2 Samuel capitolele 15-18). Faptul că Domnul nostru a citat Psalmul 41.9 dovedeşte că Ahitofel se referă profetic la Iuda. Potrivit acestei paralele este remarcabil că Ahitofel, ca şi Iuda, s-a spânzurat când a observat că sfatul lui cu privire la David n-a fost urmat (2 Samuel 17.23). La fel de semnificativ este că Domnul nostru, când a aplicat acest cuvânt la Iuda, nu a citat prima parte a Psalmului. Isus a lăsat la o parte cuvintele „Chiar şi prietenul meu apropiat, în care mă încredeam” şi aceasta din motive evidente. Dacă Domnul Isus citează numai a doua parte a Psalmului, El arată că era deplin conştient de ura şi mârşăvia trădătorului acesta. Aşa cum Ahitofel sub protecţia aparentei ospitalităţii orientale s-a aşezat la masa lui David, la fel şi Iuda s-a aşezat la masa Domnului în camera de sus. Aşa cum Ahitofel a luat parte în chip făţarnic din pâinea stăpânului său, la fel şi Iuda a luat parte la sărbătoarea de Paști şi la instaurarea Mesei Domnului (vezi http://www.mesagerul-crestin.net/intrebari/A_fost_Iuda_prezent_la_instaurarea_Cinei_Domnului.htm.). Aşa cum Ahitofel a trădat în mod ruşinos pe împăratul său şi a plănuit un complot, ca să-l înlăture pe David, tot aşa şi Iuda L-a trădat pe Domnul său cu sinceritate derutantă. Ahitofel şi-a ridicat călcâiul cu intenţii rele şi l-a „călcat” pe domnul lui, şi de asemenea Iuda a făcut aceasta cu o brutalitate neaşteptată şi şocantă prin trădarea cea mai ruşinoasă pe care lumea a văzut-o vreodată.

Dacă medităm la trădarea Domnului nostru, inimile noastre ar trebui să stea faţă de El cu mai multă dragoste şi smerenie pentru tot ce El a suferit pentru noi. Drumul Său la cruce pentru mântuirea noastră era mărginit de suferinţe îngrozitoare. Să încetăm cu trădarea noastră aşa de frecventă a Mântuitorului nostru din pricina popularităţii lumeşti şi a lăcomiei după câştig. Cu ajutorul Său haideţi să ducem o viaţă de credinţă clară în Domnul nostru Isus Hristos.

 

 

Voi, cei care treceţi pe lângă
… oamenii de pe Golgota

Rainer Imming

© SoundWotds, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 26; 27Luca 23Marcu 14; 15Ioan 19

Introducere

Evenimentul, despre care este vorba, este cunoscut celor mai mulţi oameni, cel puţin din auzite. Şi Persoana, care stă în centru, este de asemenea cunoscută: Isus, care a fost răstignit cu aproximativ 2000 de ani în urmă înaintea porţilor Ierusalimului.

Locul, numit „Locul căpăţânii” (Golgota), probabil nu era pentru prima dată scena unui astfel de eveniment. În timpul acela au fost nenumăraţi oameni executaţi în felul acesta sau asemănător din cele mai diferite motive. Însă nici un alt proces şi nici o altă sentinţă după aceea până astăzi nu a făcut atâta senzaţie cum a făcut răstignirea lui Isus. – De ce de fapt?

Deja atunci au fost atraşi cei mai diferiţi oameni în vâltoarea acestor evenimente. Ce fel de oameni erau aceia, care atunci erau martori oculari sau chiar implicaţi în condamnarea şi executarea lui Isus? Ce atitudine aveau ei faţă de cele petrecute? S-ar putea ca noi astăzi să ne regăsim în ei? În cele ce urmează este vorba de oamenii de pe Golgota.

Scenele următoare se bazează pe descrierile pe care ni le fac relatările despre viaţa lui Isus în evanghelii; evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

Trecătorii

De fapt toate acestea nu-i interesa în mod deosebit. Erau lucruri mai importante şi mai frumoase în viaţă. Şi pe când tocmai se preocupau cu acestea au ajuns – întâmplător? – tocmai pe drumul care ducea în Ierusalim, pe care începând înainte de masă stăteau trei cruci: Isus la mijloc, la stânga şi la dreapta Lui câte un criminal. De jur împrejur o mulţime de oameni şi de soldaţi.

Pe Cel din mijloc Îl cunoşteau în treacăt: acest Isus din Nazaret – fanatic, lăudăros, unul care strică cheful celorlalţi, măscărici, …? În orice caz Unul care nu merită să fie băgat mult timp în seamă. Aşa L-au considerat ei până acum. Şi această privelişte nenorocită, cum El atârna pe cruce jumătate gol, îi îndreptăţea definitiv: „Uitaţi de E!”

Mai mult decât numai câteva cuvinte de batjocură răutăcioasă au rostit în trecere. Şi de ce să-L compătimeşti, căci El Însuşi este vinovat de toate. „Trăieşte şi lasă pe alţii să trăiască”, era motoul lor. De ce S-a amestecat El în toate care nu-L privesc? Dacă ar fi trăit o viaţă cât de cât „cumsecade”, aşa ca ei, fără să se certe cu nimeni – toţi ar fi avut liniştea lor!

În orice caz viaţa lor trebuie să-şi urmeze cursul ei normal de până acum. „Fă ce este drept şi nu te teme de nimeni” – şi vai de omul care îndrăzneşte să privească mai îndeaproape faţada acestei burghezii serioase. Nicidecum să nu reflectezi, dacă lucrurile lor importante sunt cu adevărat aşa de importante, dacă lucrurile lor frumoase sunt cu adevărat aşa de frumoase.

Oameni superficiali, care nu pricep că viaţa este mai mult decât arta, că în împrejurările prezente să facă ce este mai bine din ele. Care sunt orbi să vadă că fiecare zi poate avea mai mult conţinut decât lucrul şi încetarea zilei de lucru, decât a cumpăra şi a vinde, decât a vedea şi a fi văzut şi pe lângă aceasta o anumită doză de „aventură” şi distracţie în vacanţă sau în concediu. Nici un timp pentru Acela care vrea să dea vieţii lor sens adevărat şi pe care ei Îl văd numai ca pe unul care le tulbură pacea pe cărarea străbătută de ei.

Batjocorind au trecut pe lângă cruce – Isus nu avea nici o importanţă pentru ei. Dacă ei nu se vor întoarce cândva acolo, atunci sau rătăcit cu preţul sufletului lor.

Simon din Cirene

El voia de fapt numai să treacă „pe alături” – însă nu ca să batjocorească. Căci nu acesta era felul lui. El venea de la câmp – muncă onorabilă! – şi voia să meargă acasă, la soţie şi copii.

Nu voia deloc să aibă a face cu revoltă şi lucruri de felul acesta. Să treacă pe neobservate şi să nu fie atras în toate aceste chestiuni cu Isus. Puţină religie este în ordine – dar nicidecum „fanatism”. În cele din urmă şi-a încheiat lucrul aşa cum se cuvine, la timp, înainte de începutul zilelor de sărbătoare.

Aşa s-a gândit el. Însă apoi s-a petrecut cu totul altfel. Deodată l-a prins şeful plutonului de execuţie şi i-a poruncit: „Du crucea Acestuia!” Nu mai era nici o scăpare. Acum trebuia să participe la această procesiune macabră, şi pe lângă aceasta în toiul ei! La câţiva paşi înaintea lui mergea Isus, Cel pentru care era destinată această cruce. Simon a trebuit să privească cu ochii lui toate acestea.

Trecuse viaţa tihnită a bărbatului care nu voia să fie nici pentru, şi nici împotriva lui Isus. Ei, vrăjmaşii lui Isus, l-au târât de partea lor: el a devenit ajutorul executant al acelora care L-au omorât pe Isus.

Nimeni nu poate rămâne toată viaţa neutral faţă de Isus. Va veni cândva ceasul, când va trebui să dăm cărţile pe faţă. Cânt probabil vom sta în mijlocul acelora care insultă, râd, batjocoresc, … pe Isus – Ne lăsăm atraşi fără împotrivire de partea lor?

Noi nu vom putea spune, nu am ştiut nimic despre aceasta. Simon a privit tot ce se petrecea. După aceea el nu va mai fi acelaşi. Ori va fi un ajutor al acelora care vor să-L lichideze pe Isus din lumea aceasta, ori …

Fiii lui Simon au fost mai târziu nominal cunoscuţi primilor creştini. Cum s-o fi decis Simon? Cum ne decidem noi?

Mulţimea poporului

Mulţimea de oameni, în care Simon din Cirene a fost implicat fără voia lui, era o învălmăşeală în clocot. Înghesuială şi unele lovituri date celor condamnaţi, strigăte de batjocură ieşite din gura unora şi ţipete în comun: „Răstigneşte-L!” Aşa au ieşit din cetate în drum spre Golgota. –Nu puţini dintre ei au fost probabil alături, când cu aproximativ o săptămână în urmă Isus a intrat în Ierusalim. Atunci mulţimea poporului era foarte entuziasmată, L-au onorat ca pe un Împărat şi jubilau de bucurie: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!” – Astăzi nici un cuvânt de felul acesta.

S-a petrecut ceva în săptămâna aceasta, prin care Isus a pierdut simpatia mulţimii poporului? Nicidecum, dar începând dis-de-dimineaţă vrăjmaşii Lui, conducătorii religioşi, au adus oameni în popor care mereu strigau numai un lucru: „El este un criminal! El trebuie să moară!”  Şi dacă mulţi spun aceasta deseori şi tare, atunci ceva trebuie să fie adevărat. Şi astfel ei au strigat împreună: „Răstigneşte-L!”

Dacă ar fi fost întrebaţi, de ce ei strigă astăzi aşa şi săptămâna trecută au strigat exact contrariul – probabil că nu ar fi avut un răspuns corect. Ei gândeau astăzi aşa, pentru că pur şi simplu gândeau aşa, ei mergeau astăzi împreună cu alţii, pentru că alergau împreună cu ei, ei strigau, ce strigau toţi.

În toate timpurile demagogi fără conştiinţă au ştiut să folosească abuziv în interesele lor spiritul de acomodare al omului în mulţime. Până în timpurile noastre: „Vreţi războiul total?” – „Da! Da! Da! …!

Ne formăm noi propria părere sau permitem să ne-o prescrie cei care generează păreri? Oamenii din mulţime au gândit astăzi într-un fel despre Isus, şi mâine în alt fel. Da, au gândit ei cu adevărat despre El? Vor ei într-adevăr să facă efortul acesta? Cu adevărat L-a cunoscut numai acela care a avut curajul să se desprindă din această mulţime şi să-L întâmpine personal.

Conducătorii religioşi

În acest vălmăşag de oameni, care mergeau şuvoaie la locul de execuţie, erau şi unii care rareori erau văzuţi în această societate. Care altfel aveau grijă să aibă o distanţă suficientă de poporul de rând: conducătorii religioşi ai poporului, marii preoţi şi mai marii poporului. Ei puteau fi bine recunoscuţi după hainele lor şi comportarea lor specifică, care îi trăda ca „spirituali”.

Dar astăzi au uitat puţin obişnuita lor reţinere nobilă. Ei erau în sfârşit la ţelul planurilor lor îndelung plăsmuite: Isus va fi înlăturat public ca răufăcător! Ei nu voiau să piardă spectacolul.

De la început au fost sceptici faţă de acest Fiu al tâmplarului, faţă de acest autonumit predicator ambulant cu ceata lui de adepţi neinstruiţi alcătuită din pescari şi alţi oameni asemenea lor: Ce putea veni bun de la unul ca acesta?

Şi precauţia lor era justificată; Omul a dat totul peste cap! Evlavia lor jucată perfect El a denumit-o făţărnicie, predicile şi rugăciunile lor formulate frumos le-a denumit mincinoase şi fără valoare, strângerea de bani, pe care o făceau, a denumit-o exploatare a săracilor. – Şi poporul de rând L-a aplaudat! El a îndrăznit chiar să afirme că adunătura cunoscută a cetăţii, cum ar fi înşelătorii la impozit, curvele şi cerşetorii, care ştiau de vina lor, era mai aproape de Dumnezeu decât ei cu religiozitatea lor. Şi viaţa Lui toată era o acuzare a fandoselii lor evlavioase.

Cu cât influenţa Lui a devenit mai mare în popor, cu atât mai mult vedeau spulberându-li-se speranţele: prestigiul lor, posturile lor avantajoase, puterea lor ca presupuşi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni. Mânia lor nu cunoştea limite. Invidia şi gelozia au crescut până la ura cea mai aprigă.

Luarea în captivitate a lui Isus în ultima noapte nu era prima încercare de lichidare a Lui. De fapt ar fi trebuit să aibă loc fără senzaţie, în linişte, dar într-un fel sau altul nu a reuşit. Tot aşa cum procesul rapid din zorii dimineţii era o farsă de netăgăduit. Dar ce contează? Cu toate acestea ei L-au condamnat şi au exercitat execuţia capitală prin romani. În seara aceasta va fi în sfârşit mort, va amuţi pentru totdeauna. Şi după cum era cunoscut se apropiau Paştele, sărbătoarea religioasă cea mai importantă a iudeilor. La această ocazie ei ca preoţi trebuiau să stea iarăşi în demnitatea lor ca bărbaţi. În sfârşit iarăşi nederanjaţi; nu mai era nimeni care să atace pretenţia lor de mijlocitori între Dumnezeu şi oameni …

Ei, membrii elitei religioase, erau vrăjmaşii cei mai înverşunaţi ai lui Isus, supraveghetorii propriu-zişi care zoreau răstignirea Lui. Invidia şi gelozia, îndreptăţirea de sine şi vanitatea pusese stăpânire deplină pe ei. Religia era pentru ei cât vezi cu ochii numai un mijloc pentru a-şi atinge scopul şi în această religie a lor, făcută de ei, nu era loc pentru Isus. – Şi cât loc este în credinţa noastră pentru El?

Împăratul Irod

Şi el făcea parte din elita poporului, căci el era tolerat de romani ca împărat peste o parte a împărăţiei lui Israel din timpul acela. În multe privinţe el era numai o marionetă şi în procesul împotriva lui Isus nu a jucat nici un rol important. Însă aceasta nu l-a împiedicat să-şi facă viaţa o sărbătoare zgomotoasă. Banii nu jucau nici un rol, el nu cunoştea limite morale: este permis tot ce place, acesta era moto-ul lui.

Nu se gândea să ia în serios şi să accepte pe acest Isus ca Împărat şi Domn. De aceea el nu a împărtăşit nici gelozia fariseilor; ideile lor religioase şi ale celorlalţi oameni erau pentru el, omul de viaţă cu multă experienţă, oricum prea rigide. El voia să cunoască pe Isus numai ca alternativă originală a programului său zilnic normal: ca să spun aşa, un făcător de minuni ca interludiu la show. – Cât de mulţi oameni ai societăţii noastre luxuriante din Europa centrală gândesc asemănător: în căutarea după distracţii mereu noi şi un fior religios este deosebit de bine venit: bărbatul medic din Africa, preotul voodoo[1] din Caribic sau chiar şi Isus.

Când Isus a fost luat captiv a venit în sfârşit această şansă pentru Irod. Pilat Îl trimite la el. Dar a fost numai o întâlnire de scurtă durată: dorinţa de distracţie a lui Irod nu a fost satisfăcută, căci Isus a tăcut statornic. A făcut haz pe socoteala Lui şi L-a trimis înapoi la Pilat.

Oamenii râd de Isus şi El tace. Ei nu văd că această tăcere este deja judecata lor, că râsul lor, cu care ei alungă pe Isus, este râsul găunos al oamenilor care se află tocmai pe drumul care duce drept în depărtarea veşnică de Dumnezeu. Îngâmfarea lor, luxul în care ei trăiesc astăzi, şi aplauzele celor din jurul lor ar putea să-i înşele – dar Dumnezeu nu Se lasă batjocorit.

Pilat

Deoarece conducătorii religioşi ai poporului sub hegemonia romanilor din timpul acela nu aveau voie să execute sentinţe de moarte, ei au trebuit să predea pe Isus lui Pilat. Pilat era guvernatorul pus de cezarul roman.

Ca să zicem aşa, din pricina funcţiei lui el a urmărit întrucâtva toată chestiunea cu Isus din ultimii ani. În cele din urmă el era personal răspunzător de liniştea în această provincie. Însă în această chestiune el nu putea lua în serios aceste certuri religioase; căci el era politician şi stătea cu ambele picioare pe pământ. Şi chiar dacă la începutul carierei lui politice ar fi avut probabil unele idealuri – viaţa politică sumbră de fiecare zi i le-a alungat. În lume supravieţuieşti numai dacă eşti cel mai tare sau dacă urli împreună cu lupii; aceasta el a învăţat-o foarte bine.

Când apoi în această dimineaţă Isus stătea înaintea lui legat şi vorbea ceva despre „adevăr” – căci remarcabil în rest El a vorbit puţin -, el a putut numai să-I răspundă: „Ce este adevărul?” Viaţa i-a spulberat toate iluziile. O viaţă de tactică şi diplomaţie, de joc de poker al puterii, de amestecătură iscusită de minciună şi adevăr, promisiuni şi stratageme, ca să menţii poporul liniştit şi bine dispus – şi pe lângă aceasta să rămână totdeauna deasupra. O viaţă în interdependenţe, din care el acum nu se mai putea desprinde. – Pilat a devenit orb pentru realitatea din afara celor realizabile din punct de vedere politic.

Dar prin experienţa lui el ştia foarte bine că aceşti conducători religioşi voiau să condamne pe acest Isus numai din invidie. De mai multe ori el a constatat nevinovăţia Lui, voind să-L elibereze. Căci o astfel de sentinţă de condamnare grosolană nu era pe placul lui, în sensul dreptului roman, pe care el voia să-l apere.

Însă oamenii erau ca ieşiţi din minte – ei voiau neapărat să vadă pe Isus murind. Mai mult chiar decât pe criminalul renumit Baraba. Ce era de făcut?

Deodată un strigăt din rândul conducătorilor religioşi: „Dacă dai drumul omului acestuia nu eşti prieten cu cezarul!” Pilat a simţit că devine riscant pentru el; acum situaţia devenea critică pentru el însuşi. Câteva greşeli care să ducă la nelinişte şi cu aceasta supărare la cezarul din Roma făcuse deja prosteşte în perioada în care era pe funcţie. Dacă aceşti oameni îl vor ponegri din nou acolo … Cezarii romani nu se comportau cu blândeţe cu funcţionarii incapabili.

Mintea lui Pilat lucra cu înfierbântare. Atunci i-a venit ideea genială: Înaintea scaunului de judecată oficial a întrebat: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” – „Da, noi nu avem alt împărat decât pe cezar!” – atunci el L-a condamnat la moarte pe Isus.

Cu un instinct politic genial Pilat şi-a scos capul din laţ şi a întors suliţa, aşa că iudeii, care deseori produceau tulburare, au proclamat oficial: cezarul din Roma este stăpânul nostru. Până acum numai prin constrângere făceau aceasta, acum o făceau de bună voie. O finalizare excelentă pentru raportul pe care Pilat trebuia să-l trimită la Roma cu privire la toată această chestiune. Pentru aceasta îl vor lăuda până la cele mai înalte poziţii. Totuşi, puţin îi părea rău acestui idealist. Dar în viaţa zilnică aspră astfel de oameni fac uneori şi ceea ce nu trebuie să facă. Regretabil, dar nu se poate schimba. Sau ar fi trebuit mai bine să se folosească cu toată severitatea de poziţia lui şi să rişte mai mult pentru acest Isus? Ca să fie mai sigur şi-a spălat mâinile în nevinovăţie pe scena plină de oameni. Niciodată nu se putea şti ce putea să aibă loc, şi ca politician a învăţat să preţuiască şi arta reasigurării.

El nu a mers la execuţia capitală. Să se bucure de chinurile Celui condamnat, aceasta era sub demnitatea lui. Pentru el chestiunea se încheiase. Dar dacă toate acestea scuzau sentinţa lui greşită?

Soţia lui Pilat

În mijlocul dezbaterilor de judecată Pilat a primit o veste urgentă de la soţia lui. Plină de păreri nesigure cu privire la cele ce se petreceau, ea voia ca soţul ei să nu se implice în toate acestea.

Ea a avut vise din pricina lui Isus. Ea suferea din cauza aceasta. Frica a cuprins-o. Nu au spus totdeauna ghicitorii că visele sunt prevestitorii evenimentelor viitoare? Ca femeie romană ea apelat deseori la astfel de oameni. Dar totul era aşa de neclar, visele ei nu-i spuneau nimic exact – tot aşa de puţin ca şi sfatul astrologilor, ghicitorilor şi vrăjitorilor. Ea stătea în întuneric cu presimţirile ei sumbre.

Despre Isus auzise din mâna a doua sau a treia, şi anume numai lucruri bune – ea L-a numit „Neprihănitul”. Dar ceea ce oamenii din jurul ei i-au povestit erau lucruri ciudate, minuni misterioase. Ea a avut faţă de acestea o frică superstiţioasă şi nu s-a apropiat mai mult de ele. Voia mai degrabă să nu aibă absolut nimic a face cu ele; ea a încercat să-şi bage capul în nisip.

„Să n-ai nimic a face cu Isus”, a atenţionat ea pe soţul ei. Dar cum să realizeze el aceasta? Şi să declare liber pe Isus ca „neprihănit”, l-a aceasta s-a gândit la fel de puţin ca şi soţul ei.

Astfel ea a rămas singură cu temerile ei. Superstiţia ei era de asemenea o credinţă. Dar o credinţă care ţinea prins într-o teamă nedeterminată; care paraliza. Ea bănuia ceva deosebit la Isus. Dar ea era încurcată prea mult în felul ei de gândire superstiţioasă, mai mult chiar decât ea înţelegea: înaintea lui Isus nimeni nu trebuie să aibă frică. Isus nu este un magician netransparent. Nu era unul care prin şiretlicurile lui voia s-o lege de el. Isus vrea să elibereze pe cel care vine la El! El vrea să înlocuiască teama nesigură prin bucurie de încredere.

Baraba

El era candidatul la moarte, pe care Pilat l-a pus împreună cu Isus înaintea poporului. Pe unul din ei voia să-l elibereze cu ocazia sărbătorii Paştelui ca dovadă de favoare, şi el spera că ei vor alege pe Isus. Însă ei voiau să-L vadă pe Isus murind şi pe Baraba eliberat!

Baraba era un ucigaş binecunoscut în ţară. Potrivit cu dreptul şi legea din timpul acela el merita sentinţa de moarte. – La ce s-o fi gândit el în ultima lui noapte? La dimineaţa când paznicii îl vor lua din închisoare? La ce s-o fi gândit când total pe neaşteptate a primit şansa să stea acolo la alegere lângă Isus? – Îl cunoştea el pe Isus? – La ce s-o fi gândit când treptat a înţeles că Isus trebuia să moară şi el să trăiască? – Când un soldat i-a desfăcut cătuşele şi Pilat l-a eliberat – în libertate! Ce a făcut el din această libertate? Cum a trăit el viaţa nouă, care i-a fost dăruită? Baraba a trăit concret personal ceea ce Isus a numit scop al morţii Sale pe cruce: El, Cel nevinovat, a vrut să ia asupra Sa pedeapsa dreaptă pentru vina noastră, pentru ca noi să putem pleca liberi, să putem începe o viaţă cu Dumnezeu. Viaţă în veşnicie. O altă şansă nu a mai fost pentru Baraba – o altă cale de a te pune în ordine cu Dumnezeu nu există pentru noi.

Oferta din partea lui Isus este valabilă; aşa cum a fost valabilă pentru Baraba tot aşa este valabilă pentru fiecare om. O primim noi?

Soldaţii

După ce poporul a făcut alegerea între Isus şi Baraba şi Pilat L-a condamnat la moarte pe Isus, el L-a predat împreună cu alţi doi bărbaţi condamnaţi din pricina unui act de tâlhărie, soldaţilor pentru execuţia capitală.

Prin viaţa lor de soldaţi ei au devenit nemiloşi şi duri. Glumele lor erau brutale, căci nu aveau multe lucruri de care să râdă. Deja conduseseră câţiva oameni de la viaţă la moarte. Şi pentru ei era un joc plăcut ca mai înainte să se distreze puţin pe seama oamenilor. Tocmai acest Isus oferea o ofrandă bună pentru aceasta.

Destul de des au fost puşi sub presiune – în armata romană era disciplină de fier -, acum puteau să-şi facă de cap cu Unul mai slab. Compătimirea nu exista la ei. Că batjocura şi autoritatea lor asupra Celui lipsit de apărare era laşă, aceasta nu-i deranja. Important să aibă puţină distracţie.

După aceea au dus pe cei trei la execuţia capitală, i-au răstignit şi s-au aşezat de pază înaintea lor. Deoarece aşa era prescris, le-au dat un fel de anestezic, dar Omul din mijloc nu a vrut să-l primească. E singur vinovat, dacă nu-l ia. Mai târziu Acesta a strigat ceva, şi propunerea venită din mulţime să I se dea oţet au găsit-o foarte amuzantă. Altfel nu ar fi avut nici un ochi pentru cei care mureau, nici o ureche pentru strigătele lor, nici o inimă pentru durerile lor …

Mai mult interes pentru ei aveau boarfele candidaţilor la moarte. Acestea trebuiau să le aparţină lor. Şi astfel şedeau înaintea crucii şi trăgeau la sorţi pentru haine. Privirea lor era îndreptată spre zaruri – cine va avea de data aceasta lozul cel mai bun? – zaruri cu care ei au câştigat deja unele lucruri. Aceasta era captivant! – Ceea ce se petrecea înapoia lor la cruce i-a lăsat rece. Abrutizaţi şi insensibilizaţi nu aveau nici un simţământ pentru aceasta.

Căpitanul

Ca şi conducător al plutonului de execuţie el nu avea altă natură decât subalternii lui, soldaţii. Poziţia lui de ofiţer l-a determinat însă să ia o poziţie mai retrasă.

În afară de aceasta el nu avea parte de hainele celor executaţi. Aşa că el nu a fost distras prin jocul de noroc şi a avut timp să urmărească îndeaproape toată execuţia capitală. El L-a observat pe omul din mijloc, care era cu totul altfel decât ceilalţi pe care el i-a văzut până acum murind. El a văzut ura laşă, oarbă, fanatică şi batjocura oamenilor adusă acestui Om – El era obişnuit cu multe, dar ceea ce se petrecea aici era nemaiîntâlnit de el.

El a înţeles clar în timpul dezbaterilor înaintea lui Pilat că acest Om era de fapt nevinovat. Şi acum, când Îl privea, comportarea Lui şi puţinele Lui cuvinte, a început să-şi dea seama că aici era vorba mai mult decât o crimă a justiţiei, pe care probabil a trăit-o deja uneori. În viaţa lui marcată de asprime şi brutalitate se întipăreşte priveliştea unui Om care în situaţia cea mai extremă era în toată fiinţa Lui altfel decât toţi ceilalţi oameni. Care acolo pe cruce se mai ruga pentru vrăjmaşii Lui. Când în cele din urmă Isus moare, aşa cum el niciodată nu a văzut un om murind, nu a putut face altceva decât să exclame: „Cu adevărat Omul acesta era drept, era Fiul lui Dumnezeu!” – Ce a zis el acolo? „Fiul lui Dumnezeu!?” – Va avea nevoie de timp să prelucreze ceea ce el a trăit aici. Dar pe acest Isus nu-L va uita niciodată. El va trebui să afle mai multe despre Omul acesta!

Doi tâlhari

Încă doi tovarăşi fierţi în apă clocotind. Dar acum ei stăteau de partea cealaltă. De partea celor care pierd, neajutoraţi predaţi autorităţii mulţimii poporului revoltat şi soldaţilor. – Atâta timp cât eşti cel mai tare, brutalitatea este un joc uşor. Dar cum stau lucrurile atunci când suntem noi prinşi de ea?

Ei nu gemeau după favoare, sau renunţaseră la ea. Ei ştiau că sosise ultimul lor ceas. Deseori au glumit în privinţa aceasta şi acum nu puteau să facă altfel. Pe Omul dintre ei, care vorbea lucruri aiurite şi chiar pe drumul spre cruce a mai ţinut o predică scurtă, pe acesta L-au acoperit cu hule barbare.

Pe unul din ei deznădejdea pusese stăpânire deplină: el a trăit brutal şi batjocoritor şi a murit – cum nu puţini oameni violenţi au intrat în veşnicie cu blesteme pe buzele lor.

Celălalt a devenit liniştit. Dacă există ceva nebun, atunci acesta este batjocura şi blestemul adus de un muritor asupra unui altul aflat pe moarte. Însă tocmai aceasta nu făcea Omul din mijloc. El s-a întrebat ce era de fapt cu acest Isus. El şi-a amintit – a fost el probabil de faţă, sau i-a povestit cineva despre El? -, ce a spus şi cum a trăit acest Om. Pe vremea aceea el a râs numai de El, dar acum …

Pe neaşteptate a mustrat pe camaradul lui hulitor de la stânga. Limpede ca sticla a constatat, că în cele din urmă ei pe drept atârnă acolo, însă acest Isus este total nevinovat. Şi ceea ce în ceasul acesta nimeni altcineva nu a văzut cu această claritate, el a înţeles deodată: acest Isus care moarte este realmente Împărat şi Domn şi nu va rămâne în moarte, ci va învia şi va reveni în putere şi glorie! Şi acest Isus S-a întors spre el, spre criminalul vinovat, şi l-a primit.

În mijlocul vuietului acestei zile el a găsit odihnă, odihnă chiar şi pentru a muri. Nimeni nu a sesizat aceasta, dar el a găsit siguranţa unei vieţi la Dumnezeu.

Cei ce stăteau alături

Şi apoi erau atunci o mulţime de curioşi să vadă, care s-au strâns să trăiască spectacolul. Ei stăteau acolo şi făceau glumele şi vorbăriile lor. – Vorbăriile goale sunt aşa de fără valoare, dacă nu îţi sunt adresate.

După aceea puteau să relateze imediat despre ele proaspăt aduse la masa de seară, la barul din cârciumă, în clica colegilor de clasă. Ei au fost de faţă! Relatările vor deveni ceva mai tari, mai sângeroase, mai stridente … Important este că se oferă o istorisire interesantă, cu care te pui pe tine însuţi în centru. Şi în rest, despre acest Isus se putea cu adevărat amuza.

Deosebit de curajoşi nu erau, ei erau numai spectatori. Să ofere idei bune soldaţilor, strigate de la o distanţă în siguranţă, aceasta o puteau face. Ei înşişi nu şi-ar murdări degetele, decât numai dacă trebuie. Aşa de brutali ca soldaţii nu erau.

Aceşti oameni erau aproape – şi totuşi nu aproape, ei au privit numai – şi cu toate acestea n-au văzut. Şi astfel ei au oferit numai câteva glume de prost gust, cele mai multe chiar numai auzite şi repetate papagaliceşte – găunoase şi inumane. Tot aşa de inumane precum erau soldaţii.

La sfârşitul „spectacolului”, aşa au simţit ei, s-au dus acasă şi s-au bătut cu pumnii în piept. Căci întrucâtva le-a devenit totuşi sinistru – în mod deosebit acest întuneric total la mijlocul zilei. Şi această comportare a lui Isus. Nu cumva totuşi glumele lor erau nepotrivite? – Dar ce contează, acum El este mort. Veniţi, să mergem acasă!

Oameni care au întâmpinat pe Isus din plăcere pentru senzaţii. Ei voiau să vadă cum se va termina totul, dar numai din curiozitate. – Cine nu priveşte altfel la Isus decât au privit oamenii aceştia, acela nu va înţelege cine era El cu adevărat.

Bocitoarele

Alţii nu au scos-o la capăt cu astfel de show rece, ei au lăsat frâu liber simţămintelor lor: femeile, care deplângeau pe Isus pe drumul spre cruce.

Aceasta era pe de o parte tradiţie, dar pe de altă parte era şi curaj. În cele din urmă Isus era condamnat ca infractor. Adepţii Lui de parte bărbătească au spus până nu de mult vorbe mari, dar acum aproape toţi au luat-o la fugă şi au dispărut.

Au rămas femeile cu cântecele lor de jale. Atunci Isus S-a întors şi a zis: „Nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-vă pe voi …” – El voia să le arate clar, că simplele revărsări de sentimente cu privire la crucea Sa nu vor ajuta pe nimeni. Înainte să-L plângem pe El trebuie să ne plângem pe noi – cu privire la vina noastră, din cauza căreia Isus a murit.

Cine înţelege aceasta, consternarea şi tristeţea va fi mai mult decât o revărsare de sentimente de moment, şi viaţa aceluia va fi schimbată. Întristarea lui va deveni expresia credincioşiei faţă de Isus, chiar dacă noi, ca femeile, pe moment nu înţelegem corect pentru ce au loc atâtea lucruri, şi noi înşine nu putem face mult.

Unele femei au mers pe drumul acesta. Ele au privit totul din depărtare până la finalul amar. Au văzut unde a fost îngropat Isus – şi vor trăi lucruri mult mai mari. Credincioşia lor a fost răsplătită.

Ioan şi Maria

Mama lui Isus şi ucenicul Său Ioan au îndrăznit ca singuri Lui adepţi să rămână în aceste ceasuri cel puţin într-o măsură oarecare lângă El. Dar ei nu au spus nici un cuvânt, nici o mângâiere. Ei erau total neputincioşi, ei înşişi abia fiind în stare să suporte ceea ce trebuiau să vadă.

Atunci Isus, atârnând deja pe cruce, S-a adresat celor doi. El le-a ajutat, prin aceea că le-a arătat drumul lor în continuare. Omul de pe cruce a mângâiat şi pe alţii!

După aceea Ioan şi Maria probabil au plecat cândva. Au înţeles ei aceste cuvinte ca fiind ultimul testament? – Puterea lor era epuizată. Ei nu au înţeles ce se petrecea. Toate speranţele lor au murit acolo cu Isus pe cruce. Totul a fost în zadar? Ei nu puteau în nici un fel să ajute lui Isus şi să-L mângâie. Isus era singur.

Un întuneric în miez de zi strălucitoare a umbrit deodată ţara. Trei ceasuri nu se putea vedea mâna dinaintea ochilor. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, strigă Isus în întuneric. – După aceea treptat a devenit iarăşi luminos. „S-a sfârşit!” şi „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!”, erau ultimele cuvinte. După aceea Isus a murit.

Noi nu putem adăuga nimic faptei lui Isus, noi nu o putem reduce cu nimic, oricât de bine intenţionaţi am fi noi. Urmările vinovăţiei noastre, moartea şi părăsirea de către Dumnezeu, le-a purtat El pentru noi – cu totul singur. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! – El putea s-o facă cu adevărat şi a făcut-o în chip „desăvârşit”. Încercările frustrante şi eşuate, de a te pune prin tine însuţi în ordine cu Dumnezeu, au trecut. Dacă acceptăm neputinţa noastră şi prin credinţă Îl acceptăm pe Isus ca Suplinitor, atunci se deschide uşa spre o viaţă eliberată.

Iosif şi Nicodim

Isus a murit. Toţi plecaseră. Se terminase totul?

Doi oameni au venit la cruce, au avut curajul să facă pasul în public. Bărbaţi de frunte, care prin aceasta au riscat toată onoarea lor, toată averea lor. Iosif era membru al sinedriului şi Nicodim era unul din cei mai cunoscuţi învăţători spirituali ai timpului său. Lăuntric ei erau deja de partea lui Isus, însă nu au avut curajul să se declare de partea Lui de teama semenilor lor.

Era târziu, foarte târziu, când au rugat pe Pilat pentru trupul lui Isus, ca să-L înmormânteze cu toată demnitatea. Şi totuşi nu era prea târziu! – Când îndrăznim noi să facem pasul să fim de partea acestui Isus, împotriva tuturor împotrivirilor reale şi presupuse?

Noi vom trăi ceva, ceea ce mai înainte nici pe departe nu am fi considerat că este posibil! Iosif şi Nicodim Îl înmormântează pe Isus, deoarece ei Îl preţuiau mult. O ultimă faptă de dragoste din partea lor. Ei nu ştiau, cum va merge mai departe. Părerea tâlharului de la dreapta lui Isus, că moartea Sa nu putea fi ultimul cuvânt, ei, şi toţi ceilalţi, nu au înţeles-o încă. Dar câteva zile mai târziu, duminică dimineaţa, toţi cei din Ierusalim vor sta înaintea realităţii de netăgăduit, că mormântul, în care au pus pe Isus, era gol!

Isus a înviat dintre morţi! Toate îndoielile, resemnările şi temerile El le-a îndepărtat din inima şi de pe feţele lor. El a biruit moartea. Golgota nu este punctul final ci punctul de întoarcere. Cine trece pe lângă Isus, pierde întoarcerea de la moartea sigură la o viaţă nouă. Cine se pune de partea Lui, găseşte această viaţă din belşug.

Voi, care treceţi pe lângă – încotro mergeţi?

 

„Coborât în părţile mai de jos ale pământului”
Psalmul 69

Dirk Schürmann

© SoundWords, Online începând de la: 20.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Psalmul 69

Psalmul 69 este unul din cei mai cunoscuţi psalmi mesianici ai lui David. El ne prezintă în mod deosebit suferinţele Mântuitorului nostru. În Psalmul 68 citim despre înălţarea Domnului Isus (vezi şi articolul „Suit în înălţime”).

Acest Psalm 69 ne arată că Cel care S-a suit este Acelaşi care »S-a coborât în părţile mai de jos ale pământului« (Efeseni 4.9). Într-adevăr el nu ne conduce aşa de departe ca Psalmul 22. Aici nu găsim lucrarea de ispăşire făcută în cele trei ore de întuneric, de aceea şi versetele care în acest psalm vorbesc de răzbunare nu le găsim în Psalmul 22. Cu toate acestea se presimt suferinţele care sunt în legătură cu suportarea mâniei lui Dumnezeu; ele sunt o formă deosebită a suferinţelor, care nu sunt nici din cauza lucrării de ispăşire şi nici din cauza dreptăţii (vezi în privinţa aceasta articolul „Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos”).

Versetele 1,2

Psalmul 69.1,2: Salvează-Mă, Dumnezeule, pentru că mi-au pătruns apele până la suflet! Mă afund în noroi adânc şi nu este loc de reazem; am intrat în adâncimile apelor şi şuvoiul M-a acoperit!

Găsim aici sintetizat ceea ce în acest psalm constituie tema principală. Este vorba de profunzimea suferinţelor şi în mod deosebit a suferinţelor sufletului. Găsim câte ceva din suferinţele exterioare, dar în cele din urmă nu suferinţele exterioare sunt cele mai grele, ci suferinţele interioare ale sufletului. De aceea este vorba de faptul că »apele mi-au pătruns până la suflet« şi »nu este loc de reazem«. Aceasta va fi cândva aşa şi pentru rămăşiţă, că ea nu va avea un teren tare înaintea lui Dumnezeu. Un fundament tare, aşa cum îl cunoaştem noi, o dată pentru totdeauna justificat înaintea lui Dumnezeu, făcut plăcut în Preaiubitul, copii şi fii ai lui Dumnezeu, care stau favorizaţi de Tatăl – toate acestea ei nu le vor cunoaşte. De aceea necazul lor este deosebit de mare.

Versetul 3

Psalmul 69.3: Am obosit strigând, mi s-a uscat gâtul, mi se topesc ochii aşteptându-L pe Dumnezeul meu.

Pentru rămăşiţă va fi în viitor o aşteptare foarte îngrozitoare după Dumnezeu, în acel îngrozitor timp de necaz fără asemănare. Dar noi avem voie să ne gândim iarăşi la Acela, la care se referă în mod deosebit acest psalm: la Domnul Isus. El a simţit foarte profund în sufletul Său – chiar dacă privit în timp nu a durat mult, totuşi în chip desăvârşit, ceea ce cândva va fi pentru ei, atunci când în Ghetsimani El S-a dus de trei ori să Se roage şi de trei ori a spus aceleaşi cuvinte, a adus mereu necazul Său înaintea lui Dumnezeu. Ştim că El S-a îndreptat spre Dumnezeul Său şi cu strigăte tari şi lacrimi. Din cauza acestor strigăte tari găsim: »Mi s-a uscat gâtul«. Găsim lacrimile: »Mi se topesc ochii«. Să ne gândim la faptul că deoarece simţămintele Lui nu au fost împietrite prin păcat, aşa cum este în cazul nostru, El a fost deosebit de sensibil în sufletul Său curat, sfânt, şi El putea să simtă toate acestea mult mai sensibil. Şi El a simţit mai mult decât noi putem simţi durerea când suntem în necaz.

Versetul 4a

Psalmul 69.4a: Cei care mă urăsc fără temei sunt mai mulţi decât perii capului meu.

Unele locuri din acest psalm sunt citate în Noul Testament, aşa cum este acest verset 4: »M-au urât fără temei« este citat în Ioan 15.25. Acolo sunt citate două motive pentru această ură fără temei, care ne arată ce a simţit Domnul Isus. În Ioan 15.22,24 se spune:

  • Ioan 15.22,24: 22 Dacă … nu le-aş fi vorbit, nu ar avea păcat. 24 Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări … nu ar avea păcat; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât, şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.

Lucrările şi cuvintele, care ne sunt prezentate acolo, erau motivul pentru care El a trebuit să spună: »M-au urât fără temei». Aceste cuvinte şi aceste lucrări mărturisesc despre har şi dragoste. Ei au trebuit să se minuneze chiar de la începutul lucrării Sale publice, de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui. Nu a vestit El vestea bună a salvării, nu a acordat El iertare celor încărcaţi cu păcate şi nu a spus El cuvinte de mângâiere celor întristaţi? Şi cu toate acestea L-au urât. Noi cunoaştem şi lucrările Lui, aceste lucrări ale dragostei. Nu a vindecat El bolnavi, nu a curăţit El leproşi, nu a întărit El pe cei slabi, nu a eliberat El pe cei posedaţi de duhuri rele, nu a hrănit El pe cei flămânzi, nu a dat El vedere orbilor şi nu a înviat El morţi? Şi cu toate acestea L-au urât.

Versetul 4b

Psalmul 69.4b: Cei care vor să mă piardă, care pe nedrept îmi sunt vrăjmaşi, sunt puternici; trebuie să dau înapoi ce n-am furat.

Desigur, în privinţa aceasta ne gândim la faptul că Domnul Isus pe Golgota a trebuit să de-a ceea ce nu El, ci noi am furat: onoarea, pe care noi am furat-o lui Dumnezeu; vina, pe care noi am făcut-o să crească tot mai mult; tot ce noi am adunat în minus pe contul nostru moral – pentru aceasta El a trebuit să dea socoteală. Desigur acestea stăteau înaintea privirii Sale şi atunci când a fost în Ghetsimani. În mod deosebit este vorba şi de faptul că El a simţit profund nedreptatea procesului judecării Lui. Fie că este vorba de acuzatori, de martori, de judecători, de spectatori: toţi şi-au adus contribuţia la această nedreptate.

Versetul 5

Psalmul 69.5: Dumnezeule, Tu cunoşti nebunia mea, şi greşelile mele nu-Ţi sunt ascunse.

Când Domnul Isus în Ghetsimani a primit de la Tatăl paharul, pe care trebuia să-l bea, Şi-a imaginat ce va însemna să trebuiască să golească acest pahar al mâniei lui Dumnezeu: cum El Se va face una cu păcatele noastre, cu nebunia noastră şi cu greşelile noastre şi ce va însemna judecata lui Dumnezeu şi părăsirea Lui de către Dumnezeu. Cât de îngrozitor a fost aceasta ne putem puţin da seama când citim despre »luptă grea«, despre »sudoarea ca nişte picături mari de sânge« şi de rugămintea Lui repetată adresată Tatălui, ca dacă cumva este posibil să depărteze acest pahar de la El. Acest psalm nu ne duce până la momentul purtării judecăţii, aşa cum face Psalmul 22, ci tratează timpul când El putea încă să Se adreseze Tatălui Său prin rugăciune, era încă »timpul potrivit« (textual: arătării bunei plăceri) (versetul 13) şi nu era timpul celor trei ore de părăsire. De aceea sunt suferinţele, de care El are parte aici, acele suferinţe de care sub altă formă va avea parte şi rămăşiţa credincioasă din Israel în viitor. Ei se vor teme de mânia lui Dumnezeu asupra păcatelor lor, chiar dacă ei nu vor avea parte de ea, în opoziţie cu Domnul nostru.

Versetul 6

Psalmul 69.6: Să nu fie daţi de ruşine din cauza mea, cei ce nădăjduiesc în Tine, Doamne Dumnezeul oştirilor! Să nu se ruşineze din cauza mea cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israel!

Domnul S-a gândit deja atunci la situaţia rămăşiţei şi nu voia ca prin ceea ce se petrecea cu El ei să ajungă cândva să deznădăjduiască. Ei trebuiau să primească curaj prin ceea ce făcea Dumnezeu cu El, şi nu descurajare. Este uimitor că Domnul Isus în toate aceste suferinţe Se gândea încă la alţii (vezi cu privire la aceste două versete şi articolul „Diferite feluri de suferinţe ale lui Hristos”).

Versetul 7

Psalmul 69.7: Fiindcă pentru Tine port dispreţul; ruşinea mi-a acoperit faţa.

Pe El Îl interesa onoarea lui Dumnezeu, pentru aceasta era El aici, şi pentru aceasta era gata să suporte dispreţ, ruşine şi batjocură. Din pricina lui Dumnezeu voia să ia totul asupra Sa. Şi Dumnezeu a preţuit foarte mult faptul că El era gata să aibă parte de aceasta.

Versetul 8

Psalmul 69.8: Am ajuns un străin pentru fraţii mei şi un necunoscut pentru fiii mamei mele.

 Citim în evanghelia după Ioan, că nici fraţii Lui nu credeau în El. În alt loc citim că atunci când au venit la El şi I-au spus: »Mama Ta şi fraţii Tăi Te aşteaptă«, El a spus despre cei care cred în El: »Aceştia sunt mama Mea şi fraţii Mei.« El ştia că în timpul acela fraţii Lui nicidecum nu L-au înţeles. Din fericire ştim că după aceea ei au crezut în El. Dar atunci, când El a mers pe drumul Lui aici, El a mers absolut singuratic.

Versetul 9a

Psalmul 60.9a: Căci râvna pentru Casa Ta m-a mistuit,

 Pe Domnul Isus Îl caracteriza râvna pentru Casa lui Dumnezeu. De două ori găsim, că El a curăţit Templul, şi în acest context este citat şi acest loc. În cele din urmă ce a spus El în legătură cu ultima curăţire a Templului era unul din argumentele aduse împotriva Lui atunci când L-au acuzat. Şi aici vedem iarăşi, că El a intervenit pentru Dumnezeu: pentru Casa lui Dumnezeu, pentru Casa Tatălui Său.

Dar a mers mai departe:

Versetul 9b

Psalmul 69.9b: Insultele celor care Te insultă pe Tine au căzut asupra mea.

 În timpul Domnului Isus nu era idolatrie în Israel. De aceea ne-am putea întreba, în ce măsură a fost Dumnezeu insultat în timpul acela, dacă facem excepţie de faptul că Domnul Isus Însuşi era Dumnezeu. Vorbim deci de Dumnezeu din cer, de partea căruia Israel se declara. Ei preţuiau pe Dumnezeu ca Dumnezeul legământului lor, care le-a dat făgăduinţe deosebite. Ei Îl preţuiau şi pentru faptul că ei au primit Legea de la El. Dar era ceva la Dumnezeu, pe care ei nu-l preţuiau. Şi acesta era harul Său. Când El prin Domnul Isus a vindecat în ziua de Sabat, atunci ei nu s-au bucurat de harul pe care El li le-a dăruit, şi »s-au sfătuit împotriva Lui«, Cel care a făcut această vindecare, »cum să-L omoare« (Matei 12.14). S-ar putea încă gândi, că ura nu se referea la Dumnezeul din cer. Însă aceasta devine mai clar, când Domnul Isus Se referă la faptul cum Dumnezeu în harul Său Se îndreaptă chiar şi spre neamuri. În evanghelia după Luca capitolul 4 de la versetul 16 avem relatarea că Domnul Isus citează din cartea Isaia cuvintele evangheliei despre eliberare, vindecare şi libertate şi după aceea prezintă înţelesul lor. El ajunge apoi să vorbească despre felul cum harul lui Dumnezeu a acţionat deja neîngrădit în Vechiul Testament şi cum acolo S-a revelat celor dintre naţiuni, deoarece harul este un dar care nu necesită nici o premisă. Aşa citim în

  • Luca 4.25-27: În zilele lui Ilie … erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la niciuna din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului (deci nu din Israel). Şi mulţi leproşi erau în Israel pe vremea prorocului Elisei; şi niciunul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul.

Trei versete mai înainte, în versetul 22 putem citi că ascultătorii Lui se mirau de cuvintele Lui de har. Dar acum ei trebuiau să audă că harul lui Dumnezeu iese în afară peste toate graniţele, peste graniţele lui Israel, ale poporului Său. Harul se îndură de aceia care, fiind conştienţi că au nevoie de ajutorul Său, vin la El. În felul acesta o văduvă sidoniană a primit salvarea din foamete şi un comandant de oşti sirian a fost vindecat de lepră. Nu este nici o pretenţie pentru a primi har, de aceea cei dintre naţiuni stau pe aceeaşi temelie ca şi izraeliții fără drept. Şi în felul acesta binecuvântarea putea veni chiar şi peste un om dintr-o naţiune vrăjmaşă lui Israel. Însă acest har mare al lui Dumnezeu, care este arătat aici, oamenii nu L-au vrut. Şi la această acţiune a lui Dumnezeu în har nici măcar Domnul Isus ca om nu a contribuit. Aceasta era insulta adusă lui Dumnezeu: harul Său nemărginit. Şi care a fost reacţia ascultătorilor? »Toţi cei din sinagogă … s-au umplut de mânie« (versetul 28), de mânie în loc de bucurie! Nu ne-am fi putut aştepta la bucurie, când vedem că Dumnezeu este aşa de îndurător? Dar nu, »auzind aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie« (Luca 4.28,29). »Insultele celor care Te insultă pe Tine«, Dumnezeule, din cauza harului Tău, »au căzut asupra mea« (Psalmul 69.9).

Aceasta a trebuit Hristos să îndure; dacă El prezenta pe Dumnezeu în harul Său, atunci El a trebuit să sufere chiar şi pentru acţiunea lui Dumnezeu făcută cu sute de ani în urmă. În epistola către Romani 15.2 este citat acest verset »Insultele celor care Te insultă pe Tine au căzut asupra Mea«, şi acest citat este iniţiat cu remarca: »Căci şi Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi.« El nu a căutat să-I meargă Lui bine, în nici un fel nu a trăit pentru Sine, şi urmărea ca Dumnezeu să fie prezentat aşa cum este El. Pentru aceasta El era gata să îndure chiar şi insulta care stătea în legătură cu aceasta. Aşa ne este El prezentat apoi ca model în Romani 15. Dumnezeu spune totodată: priviţi la Hristos, care a îndurat aşa de multe ca să Mă prezinte în har, a suferit chiar şi pentru ocara Mea, care stătea în legătură cu harul Meu. Nu vreţi şi voi să Mă prezentaţi în har şi să arătaţi acest har celor slabi? El îngrădeşte întrucâtva libertatea voastră, poate fi neplăcut, dar ce este aceasta în comparaţie cu ceea ce a suferit Hristos pentru a revela harul Meu? Dacă lucraţi în felul acesta, aceasta va face ca voi să aveţi »aceeaşi gândire« (Romani 15.5, şi aceasta la rândul ei va face ca părtăşia între voi să fie netulburată şi »într-un gând, cu o gură, să-L glorificaţi pe Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos« (Romani 15.6).

Versetele 10,11

Psalmul 69.10,11: Când am plâns şi sufletul meu a postit, aceasta a fost spre dispreţul meu. Când mi-am făcut veşmânt de sac, am ajuns un proverb pentru ei.

Când Domnul Isus în Luca 19.41 priveşte cetatea Ierusalim, citim cum El a plâns pentru ea din cauză că ea L-a respins şi din cauza a ceea ce ea va recolta din cauza aceasta. Şi numai şase versete după aceea găsim cum conducătorii din această cetate voiau să-L omoare. În sens mai general versetul arată şi cum la sentimentele Lui dureroase au răspuns cu batjocură. După ce El în necazul cel mai mare al părăsirii Lui de către Dumnezeu a strigat: Eli, Eli, Lama Sabactani – Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit, ei au batjocorit: »Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!«

Versetul 12

Psalmul 69.12: Cei care stau la poartă vorbesc de mine şi sunt cântecul beţivilor.

Fie că este vorba de clasa superioară din societate, aceştia sunt cei care stau la poartă, sunt cei care exercită activităţile de guvernare şi administrare a cetăţii, cei care au o poziţie înaltă, judecători, – sau de cei care se însoţesc cu beţivii, clasa de jos a societăţii: era tot una. Cei care treceau pe alături Îl batjocoreau, dar şi marii preoţi făceau la fel. Nu mai era nici o diferenţă.

Versetul 13a

Psalmul 69.13a: Dar cât despre mine, rugăciunea mea este către Tine, Doamne, la timpul potrivit.

Domnul nu se îndreaptă spre oamenii care Îl tratau aşa de ruşinos. El primeşte toate de la Dumnezeu şi Se îndreaptă spre El. Nu era încă crucea, nu era încă timpul când nu era nici o primire. De aceea El se poate îndrepta spre Dumnezeul Său. Cât de des S-a îndreptat Domnul nostru spre Dumnezeul Său în rugăciune liniştită, tocmai când era batjocorit! Cât de multe astfel de rugăciuni liniştite s-au înălţat spre Dumnezeu pe drumul din Ghetsimani spre Golgota!

Versetul 13b

Psalmul 69.13b: Dumnezeule, în bunătatea Ta cea mare, răspunde-mi, după adevărul mântuirii Tale!

Ştim cum Dumnezeu a răspuns la rugăciune – El nu a fost scutit de aceste lucruri, dar El a fost salvat din moarte. Acesta era drumul lui Dumnezeu, aceasta era ascultarea rugăciunii Sale.

Versetele 14,15

Psalmul 69.14,15: Scoate-mă din noroi, şi să nu mă mai afund! Să fiu scăpat de cei care mă urăsc şi din adâncimile apelor! Să nu mă acopere şuvoaiele de ape şi să nu mă înghită adâncul şi groapa să nu-şi închidă gura peste mine!

Tot necazul este sintetizat în expresia »noroi« (versetul 14). Cine se afundă în noroi este înconjurat totalmente de noroi. Nici o parte a corpului nu rămâne liberă, şi când şi capul s-a cufundat atunci noroiul a acoperit totul. Aşa de covârşitor era necazul în care a ajuns Domnul. Vedem aici cum necazul spiritual, cum simţirea a ceea ce venea de la Dumnezeu asupra Lui se contopea într-o frază cu ceea ce venea de la oameni: »de cei care mă urăsc – aceştia sunt oamenii – şi din adâncimile apelor – aceasta era judecata lui Dumnezeu«. În cele din urmă, aşa cum am văzut, şi ceea ce a venit de la oameni El le-a primit ca venind din mâna lui Dumnezeu. În 1 Petru 2 citim: »… Se încredinţa Celui care judecă drept«, Şi-a dat spatele celor care Îl băteau şi obrajii celor care Îi smulgeau barba. Dacă era după planul lui Dumnezeu ca acestea să vină peste El, această ură, aceste chinuri din partea oamenilor, atunci El voia să ia acestea de la Acela care judecă drept. Aşa a încredinţat El toate acestea în mâna lui Dumnezeu. Desigur şi noi putem învăţa aceasta de la El, ca noi, în lucrurile care vin asupra noastră, să fim în stare să spunem: „Tată, dacă acestea sunt aşa, atunci vreau să le iau din mâna Ta”. În privinţa aceasta El este un model inegalabil.

Versetele 16,17

Psalmul 69.16,17:  Răspunde-mi, Doamne, pentru că bună este bunătatea Ta; după belşugul îndurărilor Tale, întoarce-Te spre mine şi nu-Ţi ascunde faţa de robul Tău, pentru că sunt în strâmtorare. Răspunde-mi degrabă!

Aici este adus iarăşi înaintea lui Dumnezeu în expresii diferite şi sub o altă formă cele spuse în versetele anterioare: necazul sufletului, ca să fie salvat din aceste suferinţe. Găsim însă şi încrederea profundă în ajutorul lui Dumnezeu, chiar dacă totul vorbeşte împotrivă. Domnul nostru a avut aceste simţăminte exact în momentul când Dumnezeu S-a pregătit să ne arate »belşugul îndurărilor Sale«, prin aceea că El a pedepsit pe Acela care ne va spăla cu desăvârşire de toate nelegiuirile noastre (Psalmul 51.2). El, »care este bogat în îndurare, pentru dragostea Lui cea mare cu care ne-a iubit, pe când eram morţi în greşelile noastre ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos.«

Versetul 18

Psalmul 69.18: Apropie-Te de sufletul meu, răscumpără-l! Răscumpără-mă din cauza vrăjmaşilor mei!

Pe unii i-a deranjat, că aceste versete se folosesc cu privire la Mesia. Să fie răscumpărat sufletul Domnului? Sufletul nostru, desigur, trebuie răscumpărat, dar al Lui nu. Însă cuvântul „răscumpărare” are înţelesuri diferite. Există o răscumpărare prin sânge şi există o răscumpărare prin putere, şi despre aceasta din urmă este vorba în acest verset. Acest cuvânt este folosit şi în Psalmul 72.14, şi aici el se referă clar la răscumpărarea prin putere.

Versetul 19

Psalmul 69.19: Tu cunoşti ocara mea şi ruşinea mea şi dispreţul meu: toţi adversarii mei sunt înaintea Ta.

Ocara, ruşinea şi dispreţul desemnează tot ce a lovit pe Domnul Isus, alături de suferinţele fizice, mai ales durerea sufletească. Desigur durerea fizică era îngrozitoare, când El a fost încununat cu coroana de spini şi apoi L-au lovit pe cap, aşa că spinii au pătruns. Dar ce durere sufletească era legată cu aceasta, căci prin aceasta era dispreţuită Împărăţia Lui. Şi ce durere sufletească era să suporte ruşinea, să fie dezbrăcat de aceşti oameni şi dezbrăcat să fie atârnat pe cruce. Ce durere sufletească a fost şi atunci când Pilat L-a prezentat poporului »iată, Împăratul vostru!« şi El a auzit răspunsul poporului Său: »Ia-L, ia-L!« (Ioan 19.14,15). Ce a însemnat pentru El să fie considerat incapabil să Se salveze singur, în timp ce El numai de aceea a rămas pe cruce, ca să înfăptuiască lucrarea, pentru ca până şi aceia care L-au răstignit să poată fi mântuiţi.

Suferinţele, care ne sunt prezentate aici ca venind din partea oamenilor, ne sunt totuşi descrise nu cu privire la aceşti oameni, ci cu privire la Dumnezeu. El primeşte toate aceste suferinţe nu ca venind din partea oamenilor, chiar dacă ele vin din partea oamenilor, ci ca venind de la Dumnezeu. Acesta este un gând, care este prezentat în mod deosebit în Isaia 50:

  • Isaia 50.5,6: Domnul Dumnezeu mi-a deschis urechea şi nu m-am împotrivit, nu m-am dat înapoi. Mi-am dat spatele celor care mă băteau şi obrajii celor care-mi smulgeau barba. Nu mi-am ascuns faţa de batjocură şi de scuipare.

Dacă era voia lui Dumnezeu, ca oamenii să-L poată bate, atunci El voia să suporte aceasta. Dacă era voia lui Dumnezeu ca oamenii să-L poată scuipa, atunci El a vrut să Se lase scuipat. El nu voia nicidecum să se împotrivească voii lui Dumnezeu. Tot ce a primit de la oameni le-a luat ca din mâna lui Dumnezeu. El duce la Dumnezeu tot ce oamenii fac aici şi le ia din mâna Lui.

Versetul 20a

Psalmul 69.20a: Ocara mi-a frânt inima şi sunt copleşit;

Acela, care în anii slujirii Sale a vindecat mereu inimile frânte, avea acum inima frântă prin ocară şi batjocură. Să mergem la Matei 27.28-43:

  • Matei 27.28-43: 28 L-au dezbrăcat de hainele Lui şi L-au îmbrăcat cu o mantie stacojie. 29 Au împletit o cunună de spini, pe care I-au pus-o pe cap, şi I-au pus o trestie în mâna dreaptă. Apoi îngenuncheau înaintea Lui, îşi băteau joc de El şi ziceau: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” 30 Şi scuipau asupra Lui şi luau trestia şi-L băteau peste cap. 31 După ce L-au batjocorit, L-au dezbrăcat de haina stacojie, La-u îmbrăcat cu hainele Lui … Şi I-au pus deasupra capului acuzaţia scrisă: „Acesta este Isus, Împăratul iudeilor.” 40 … Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce! 42 … Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El! 43 S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”

L-au batjocorit deja pe Domnul Isus ca profet: »Hristoase, proroceşte-ne: cine Te-a lovit?« (Matei 26.68). Acum pe cruce batjocura este mult mai rea: tot ce omul a putut găsi la Domnul Isus ca să-L batjocorească, toate El le-a primit. În primul rând a fost batjocorit ca Împărat. L-au ridiculizat aşa de mult, prin aceea că L-au îmbrăcat cu această mantie şi I-au pus pe cap acea cunună de spini. El a venit însă ca Împărat pentru poporul Său, ca să-l binecuvânteze, ca să-i dăruiască binecuvântarea făgăduită deja lui Avraam; pentru aceasta venise şi mergea din loc în loc dăruind binecuvântare, închinat lui Dumnezeu, şi acum se sfârşea astfel: un Captiv într-o mantie împărătească cu un semn nu al binecuvântării ci al blestemului, spini pe capul Său. Cât de mult L-a lovit această batjocură! Apoi această acuzaţie: priviţi, Acesta este Împăratul vostru, cel care atârnă pe lemn, în mijloc, Acesta este Împăratul. Cât de mult L-a făcut să sufere această înjosire a demnităţii Sale împărăteşti. »Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!« Se punea la îndoială, că El era Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta a fost batjocorită şi filiaţiunea Lui la Dumnezeu. El  nu le putea dovedi aceasta, şi cât de mulţumitori suntem noi, că El nu le-a dovedit aceasta, căci altfel noi nu am fi putut fi mântuiţi. Şi apoi iarăşi: »Dacă este El Împăratul lui Israel, să Se coboare acum de pe cruce şi vom crede în El!« Ce batjocură, ce batjocură!

Şi cel mai grav este desigur prezentat în versetul 43: »S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum, dacă-L vrea pe El! Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”« Aici se merge mai departe, este vorba de relaţia Sa cu Dumnezeul şi Tatăl Său, chiar şi aceasta a fost pusă la îndoială. Nu poate fi adevărat, ca Acesta să fie Preaiubitul Tatălui, căci atunci Dumnezeu L-ar fi salvat. Atunci L-ar fi scos de aici. Nu ne doare cel mai mult, când cineva lezează relaţiile noastre cele mai intime, preţuirea celor care ne iubesc? Aceasta ne loveşte cel mai mult. Şi atunci înţelegem când Domnul Isus spune: »Ocara Mi-a frânt inima«. Nici măcar faţă de această relaţie nu s-a arătat respect, chiar şi aceasta a fost lovită.

Versetul 20b

Psalmul 69.20b: şi am aşteptat compătimire, dar degeaba, şi mângâietori, dar n-am găsit niciunul.

Cât de singuratic a fost Domnul în necazul Lui mare. Aşa de singuratic, că nu a avut parte de nici o compătimire, toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit. În Ghetsimani a trebuit să-i mustre: »Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine?« Nu era nimeni, care să-L poată mângâia. Şi după aceea în sfârşit înainte de moartea Sa:

Versetul 21

Psalmul 69.21: Şi mi-au pus fiere în mâncare şi, în setea mea, mi-au dat să beau oţet.

Aceasta a fost ultimul lucru pe care I-l mai puteau face. Nevoia de a bea este în suferinţele fizice una din cele mai grave dureri pentru un răstignit. Pentru El au avut numai oţet şi pentru mâncarea Lui fiere sau otravă. De altfel aceasta este ceva care va trebui să vină cândva realmente ca judecată asupra lui Israel. În Ieremia (Ieremia 9.14; 23.15) citim, că Dumnezeu le va da să bea apă otrăvită, că El le va da pelin. Aceasta este iarăşi în mod normal ceva ce va simţi rămăşiţa credincioasă, ce va veni peste Israel. Atunci îşi vor putea aminti: a fost cineva care a fost într-un astfel de necaz şi care a fost pus în siguranţă, aşa cum găsim după aceea în versetele 30 şi 31 (Psalmul 69.30,31).

Urmează o secţiune care arată urmările care vor veni asupra lui Israel. Judecata va veni inevitabil asupra acestui popor. Aceasta ne-o arată versetele 23-29 (Psalmul 69.23-29); va fi o judecată foarte groaznică. Măslinul Israel va fi lovit şi vor rămâne numai câteva măsline. După bătutul măslinelor vor rămâne numai câteva (Isaia 17.6,7). Va rămâne o rămăşiţă foarte mică, toţi ceilalţi izraeliți vor fi nimiciţi. Oamenii mulţi, pe care noi astăzi îi vedem acolo în Israel, cea mai mare parte dintre ei va avea un sfârşit îngrozitor, când va veni în curând acest timp.

Versetul 22

Psalmul 69.22: Masa lor să fie o cursă înaintea lor şi prosperitatea un laţ.

Aceasta nu este binecuvântare, aceasta este judecată. Şi aceasta este ceea ce noi găsim în citarea acestui verset în Romani 11.9, ce a venit peste Israel: masa lor, deci ceea ce de fapt ar fi trebuit să fie spre binecuvântare pentru ei, aceasta au respins, şi prin aceasta le-a devenit o cursă, şi Israel a fost lepădat şi pus deoparte. Apoi au venit naţiunile sub binecuvântarea lui Dumnezeu, de care noi astăzi putem profita. Desigur aceasta are un înţeles practic şi pentru noi. S-ar putea ca binecuvântarea, pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, să devină o cursă pentru noi şi aceasta este, cred eu, un lucru deosebit în timpul nostru, când suntem foarte binecuvântaţii în lucrurile pământeşti. Desigur şi aici sunt diferenţe, unul are mai mult, altul mai puţin. Şi în funcţie de cu cine ne comparăm, primim impresia că nu avem mult; dar în fond tuturor ne merge foarte, foarte bine, şi noi avem o masă foarte bogată în lucrurile pământeşti. Aceasta ne poate deveni o cursă, şi cu regret în multe cazuri a devenit o cursă. De aceea trebuie să fim foarte atenţi ca binecuvântarea, pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu, să nu devină o cursă. Cum să procedăm cu ea ne arată de exemplu 1 Timotei 6, dar totodată ne arată, că noi trebuie să fim atenţi:

  • 1 Timotei 6.6-11,17-196 Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig. 7 Căci noi n-am adus nimic în lume şi nici nu putem să luăm cu noi nimic din ea. 8 Dacă avem cu ce să ne hrănim şi cu ce să ne acoperim, ne va fi de ajuns. 9 Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită, în cursă şi în multe pofte nebune şi periculoase, care cufundă pe oameni în ruină şi în distrugere. 10 Căci iubirea de bani este o rădăcină a tot felul de rele şi unii care au umblat după ea au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns singuri cu multe dureri. 11 Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri … 17 Porunceşte celor bogaţi în veacul de acum să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună încrederea în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele; 18 să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, 19 strângându-şi pentru viitor, drept comoară, o bună temelie, pentru ca să apuce ceea ce este cu adevărat viaţă.

Versetul 23

Psalmul 69.23: Să li se întunece ochii ca să nu vadă!

Acum urmează pedeapsa orbirii: găsim aceasta şi în Romani 11.8, că Israel a avut parte de împietrire şi nu mai poate vedea mântuirea.

Versetul 24

Psalmul 69.24: Varsă-Ţi mânia peste ei.

1 Tesaloniceni 2 ne arată, că mânia lui Dumnezeu venise deja atunci peste Israel, şi în cei 2000 de ani care au trecut, au trecut mereu valuri peste popor, şi în timpul de necaz ele vor veni într-o măsură mult mai mare, când ei vor primi pe antihrist.

Versetul 25

Psalmul 69.25: Pustie să le rămână locuinţa şi nimeni să nu mai fie în corturile lor.

Ierusalimul a fost pustiit în anul 70. Însă acest verset este citat şi în Faptele Apostolilor 1.20, despre Iuda, şi aceasta a venit şi peste Israel ca sistem sub vechiul legământ, care nu mai are nici un viitor. Nu numai Ierusalimul a fost pustiit; nu, ci întreg sistemul iudaic ca atare şi vechiul legământ nu mai are nici un viitor.

Versetul 26

Psalmul 69.26: Căci ei persecută pe cel lovit de Tine, povestesc suferinţele celor răniţi de Tine.

Ei au văzut ce a făcut Dumnezeu. »Şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit« (Isaia 53.4). Dar ei au mai făcut încă ceva, ei au lovit, şi prin aceasta s-au făcut în mod deosebit vinovaţi. Ei vor face aceasta încă o dată cu oamenii din rămăşiţa credincioasă, aceştia sunt cei răniţi, despre a căror durere ei vor vorbi atunci. Vedem iarăşi cum Domnul se face una cu rămăşiţa. Aici vedem de asemenea, că chiar dacă această lovire era efectiv pe Golgota şi în acele trei ore de întuneric, totuşi întreaga noapte stă în această umbră. Căci şi împrăştierea este urmarea acestei loviri, potrivit cu Zaharia 13.7: »Loveşte pe Păstor şi oile se vor risipi.« Turma s-a risipit deja înainte de Golgota, deci prin această lovire nu este vorba de împăcare, ci de faptul că Mesia a fost dat la o parte şi de ceea ce a însemnat aceasta pentru El. Şi urmarea în acest caz nu este strângerea, ci împrăştierea.

Versetul 27

Psalmul 69.27: Adaugă alte nelegiuiri la nelegiuirile lor.

Aceasta înseamnă: consideră ca nelegiuire ce a avut loc; socoteşte-le lor ca nelegiuire, aşa cum nouă credincioşilor ne este socotită dreptatea.

Versetul 28

Psalmul 69.28: Să fie şterşi din cartea vieţii şi să nu fie scrişi împreună cu cei drepţi.

Priveşte, Dumnezeule, că în final va fi dreptatea şi că astfel de oameni nu vor putea trăi mai departe.

Dar acest Psalm nu se termină cu judecata. Mai întâi vine salvarea:

Versetul 29

Psalmul 69.29: Eu sunt necăjit şi sufăr; Dumnezeule, mântuirea Ta să mă ridice.

Aici s-ar putea traduce şi: „să mă aşeze în înălţime”.  Domnul Isus a înviat, S-a înălţat la cer. Şi ce găsim noi imediat după aceea? Lauda în versetul 30! Jertfe de laudă în loc de jertfe de animale, în versetul 32!

Aceasta este învierea. Şi apoi urmarea va fi lauda adusă lui Dumnezeu:

Versetele 30,31

Psalmul 69.30,31: Voi lăuda Numele lui Dumnezeu cu o cântare şi Îl voi preamări cu mulţumire. Lucrul acesta este mai plăcut Domnului decât un bou, un taur cu coarne şi cu copite despicate.

Domnul Isus Însuşi poartă grijă, ca după învierea Sa să fie adusă laudă lui Dumnezeu. Aici avem dreptul să ne vedem şi pe noi incluşi. Când în epistola către Evrei capitolul 2 Hristos intonează lauda în Adunare, atunci noi suntem acolo în El, ca să lăudăm pe Dumnezeu. Şi noi exprimăm această laudă în El, aşa cum avem dreptul s-o facem în adorare. Şi aceste jertfe de laudă sunt mai de valoare pentru Dumnezeu decât jertfele cele mai înalte din vechiul legământ, despre care este vorba în versetul 31.

Versetul 32

Psalmul 69.32: Cei blânzi (rămăşiţa) văd lucrul acesta şi se bucură; voi, care căutaţi pe Dumnezeu, vouă să vă trăiască inima!

Să vadă ce s-a petrecut cu Hristos şi să vadă că Dumnezeu a dat salvare, aceasta va îmbărbăta şi va înviora pe aceia care odată chiar şi în mare necaz vor fi striga după salvare.

Versetul 33

Psalmul 69.33: Căci Domnul ascultă pe cei nevoiaşi şi nu nesocoteşte pe cei încătuşaţi ai Săi.

Şi aşa va veni momentul, că rămăşiţa, care „stă” captivă fie în Ierusalim sau în afara lui în pustie şi pe munţi, va fi eliberată.

Şi atunci va fi aşa:

Versetul 34

Psalmul 69.34: Să-L laude cerurile şi pământul, mările şi tot ce mişună în ele!

Salvarea rămăşiţei va avea un efect nu numai pentru Israel, ci pentru tot pământul, şi chiar şi cerul va fi inclus, aşa de universală va fi aceasta. Va fi laudă, laudă adusă lui Dumnezeu. Spre aceasta se îndreaptă toate.

În ultimele două versete sunt amintite din nou cele două grupe de captivi:

Versetele 35,36

Psalmul 69.35,36: Căci Dumnezeu va mântui Sionul şi va zidi cetăţile lui Iuda; şi vor locui acolo şi le vor stăpâni; sămânţa slujitorilor Săi le va moşteni şi cei ce iubesc Numele Lui vor locui în ele.

Aceia, care au rezistat şi suferit aşa de îngrozitor în locul pe care Dumnezeu l-a ales pentru Sine, şi aceia care au trebuit să renunţe aşa de mult timp să slujească lui Dumnezeu în acest loc, ei vor găsi acolo odihnă. Ei au părtăşie cu Dumnezeu în acest loc; şi ei iubesc Numele Domnului Isus. De aceea acest Nume are valoare aşa de mare şi pentru noi, şi de aceea noi cântăm acestui Nume spre gloria Sa. Această dragoste a inimilor noastre este prezentată în ultimul verset al psalmului; psalmul se termină cu dragostea pentru Domnul Isus. El să facă să se înmulţească aceasta şi la noi, în mod deosebit când ne gândim la ceea ce am găsit în acest psalm, în ce suferinţe a fost El gata să coboare şi pentru noi.

„Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”
Psalmul 22.2

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, Online începând de la: 01.04.2019, Actualizat: 01.04.2019

Verset călăuzitor: Psalmul 22.2

 Psalmul 22.2: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

În Psalmul 22.2 este o frază cu o însemnătate aşa de profundă şi minunată cum nu există alta în Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu Matei 27.46Marcu 15.34). Niciodată înainte şi niciodată după aceea nu a pus cineva o astfel de întrebare, şi niciodată nu va pune cineva iarăşi o astfel de întrebare. Această întrebare este unică în felul ei în analele veşniciei.

Cine a pus această întrebare deosebită? Fiul veşnic al lui Dumnezeu, Singurul care era „în sânul Tatălui” [compară cu Ioan 1.18] înainte de întemeierea lumii, subiectul dragostei fără limite a Tatălui. Însă El era mai mult: El Însuşi era Dumnezeu mai presus de toate, preamărit în veşnicie, Creatorul tuturor lucrurilor, Susţinătorul atotputernic al marelui univers. Şi El era un Om, un Om fără cusur, sfânt, desăvârşit, un Om, care niciodată nu a păcătuit şi nici nu putea să păcătuiască, deoarece El „nu a cunoscut păcat” [2 Corinteni 5.21]. Şi cu toate acestea El era un Om, un Om adevărat, născut de o femeie şi în toate a fost ca noi, cu o singură excepţie – păcatul: „Hristos …,; care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui” (1 Petru 2.22). El a făcut întotdeauna ceea ce I-a plăcut lui Dumnezeu. De la ieslea din Betleem până la crucea de pe Golgota viaţa Lui a fost în deplină concordanţă cu voia lui Dumnezeu. El a glorificat pe Dumnezeu cu toată viaţa Lui. Din tot ce a gândit, din fiecare cuvânt, din fiecare privire, din fiecare mişcare s-a ridicat o mireasmă de un miros plăcut spre tronul lui Dumnezeu şi a bucurat inima lui Dumnezeu. Mereu cerul s-a deschis deasupra Celui binecuvântat şi glasul Tatălui veşnic a mărturisit: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea” (Matei 3.17; 17.5Marcu 9.7Luca 9.352 Petru 1.17).

Deci Hristos era Acela, care a pus această întrebare: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?” Este realmente adevărat, că Hristos a fost părăsit de Dumnezeu? A părăsit Dumnezeu cu adevărat pe singurul Său Fiu preaiubit? Şi-a ascuns Dumnezeu cu adevărat faţa de singurul Om fără păcat, fără cusur, desăvârşit, care a trăit cândva în lumea aceasta păcătoasă? Şi-a închis El urechea la strigătul Aceluia care a trăit numai pentru a face voia lui Dumnezeu şi pentru a glorifica Numele lui Dumnezeu? Da, Dumnezeu a făcut aşa. Dumnezeu, care nu Îşi abate ochii de la cel drept, a cărui ureche este întotdeauna deschisă pentru strigătul celui suferind, a cărui mână este întotdeauna întinsă pentru salvarea celui slab şi a celui lipsit de ajutor – da, Dumnezeu Şi-a întors faţa de la Singurul Său Fiu preaiubit şi în momentul acela a refuzat să audă strigătul Lui.

Noi nu ne putem preocupa suficient cu această taină adâncă. Taina aceasta conţine esenţialul Evangheliei, adevărul de bază al creştinismului. Cu cât medităm mai mult la gloriile Aceluia care a pus această întrebare – cine era El, ce era El, cine era El în Sine Însuşi şi ce era El pentru Dumnezeu -, cu atât mai mult vedem adâncimea de nepătruns a acestei întrebări. Şi cu cât contemplăm mai mult pe Acela căruia I-a fost adresată această întrebare, cu atât mai mult recunoaştem însuşirile şi căile Lui, cu atât mai mult recunoaştem puterea şi valoarea răspunsului.

Deci, de ce Dumnezeu L-a părăsit pe Fiul Săi? Şti TU de ce? Şti tu, ce importanţă are pentru tine faptul că Dumnezeu L-a părăsit pe Fiul Său? Poţi tu spune din adâncul inimii: „Ştiu din ce cauză Dumnezeu L-a părăsit pe Fiul Său. Dumnezeu L-a părăsit pe Fiul Său, deoarece El a luat locul meu, deoarece El a atârnat pe cruce în locul meu şi a luat asupra Lui toate păcatele mele. El a fost făcut păcat pentru mine. Tot ce eu eram, tot ce eu am făcut, tot ce mă privea pe mine ca păcătos, a fost pus asupra Lui. Dumnezeu a acţionat cu mine în Persoana Locţiitorului meu. Păcatul naturii mele, al fiinţei mele, şi toate păcatele vieţii mele – tot ce sunt eu, şi tot ce am făcut eu vreodată, a fost socotit Lui. El m-a suplinit şi a fost tratat corespunzător.”

Iubite cititor, te-a învăţat Duhul Sfânt aceste lucruri? Şti tu aceasta, deoarece tu crezi în autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu? Dacă da, atunci vei avea o pace puternică, pe care nici o putere de pe pământ sau din iad, nici un om sau diavol nu o va putea deranja vreodată. Această cunoaştere este singura şi adevărata bază pentru pacea sufletului. Un om poate avea adevărata pace cu Dumnezeu numai atunci când el ştie că Dumnezeu Însuşi a răspuns pe crucea Fiului Său la întrebarea referitoare la păcat şi la păcate. Dumnezeu ştia ce este necesar, şi El a pus la dispoziţie cele necesare. Toată greutatea fărădelegilor noastre a pus-o asupra lui Hristos. Dumnezeu şi păcatul s-au întâlnit la cruce. Acolo s-a clarificat divin toată problema păcatului şi s-a răspuns o dată pentru totdeauna la ea. Păcatul a fost condamnat şi înlăturat. Purtătorul păcatului a mers sub valurile şi talazurile mâniei divine. Dumnezeu L-a pus în ţărâna morţii, Păcatul a fost tratat conform cerinţelor nespus de mari ale Fiinţei lui Dumnezeu, ale caracterului Său şi ale tronului Său; şi acum Acela, care a fost făcut păcat pentru noi şi a fost judecat în locul nostru, este înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi este încununat cu glorie şi onoare. Şi tocmai această cunună este dovada pentru faptul că păcatele au fost îndepărtate pentru totdeauna. Dacă credinciosului ar putea vreodată să i se pună un singur păcat ca povară, ar trebui mai întâi ca această cunună să fie smulsă de pe capul Mântuitorului.

Însă în răspunsul la tainicul „pentru ce?” al Aceluia care a fost părăsit, mai vedem şi altceva de nedescris de preţios: dragostea copleşitoare a lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii sărmani. Această dragoste L-a determinat pe Dumnezeu nu numai să rupă pe Fiul Său de la inima Sa, ci ea L-a determinat şi să părăsească pe Fiul Său pe cruce. De ce a făcut Dumnezeu aceasta?  Deoarece nu era o altă cale pe care noi am putea scăpa: ori iadul veşnic pentru noi ori mânia fără limite faţă de Purtătorul păcatelor. Dumnezeu a ales ultima alternativă; şi începând de acum locul, pe care îl ocupă Hristos, este şi locul tuturor acelora care cred în El!

 

A fost şters de pe pământul celor vii
Suferinţele Domnului

Benjamin Curtis Greenman

© SoundWords, Online începând de la: 08.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Printre diferitele suferinţe înfiorătoare ale Domnului nostru demn de adorare, aşa cum Psalmii le descriu, găsim un fel de suferinţe care – aşa cum este de temut – sunt foarte mult trecute cu vederea, dacă nu chiar sunt total neluate în seamă şi nu sunt crezute. Acestea sunt durerea de a fi „şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53.8), că „viaţa I-a fost luată de pe pământ” (Faptele apostolilor 8.33), „luat la jumătatea zilelor Sale” (Psalmul 102.24).

Unii, care doresc să fie consideraţi ca unii care „gândesc cereşte”, vorbesc deseori aşa ca şi cum „scopul principal al vieţii” ar consta în a obosi alergând, să fugi de tot ce este pământesc şi să părăseşti această lume rea. Alţii au adevărat dor de casă, s-au săturat de zile şi doresc să fie la Domnul, să se odihnească, ceea ce fără îndoială face parte din caracterul nostru creştin. Cineva a spus pe drept: „Numai un om, care doreşte să fie la Stăpânul său este destoinic să rămână încă aici şi să-L prezinte aşa cum se cuvine.”

Însă cu cât aceasta este cel puţin parţial adevărat, rămâne însă numai o parte din ceea ce Scriptura învaţă aici cu privire la acest subiect.

În Psalmul 22, unde suferinţele Domnului sunt grupate prin Duhul lui Dumnezeu în cel puţin şapte faze, găsim aceste cuvinte: „Mi se usucă puterea ca lutul şi Mi se lipeşte limba de cerul gurii; şi M-ai adus în ţărâna morţii” (Psalmul 22.15). Aici devine clar, că Domnul nostru, care vorbeşte despre bucuria de a trăi aici ca Om, a simţit profund că puterea Lui L-a părăsit şi era „smerit pe drum”, da, că toată energia vieţii naturale era luată de la El şi a fost adânc smerit, până la moarte – blestemul lui Dumnezeu asupra omului ca şi creatură căzută. De ce să trebuiască El, Sfântul lui Dumnezeu, care era fără păcat, totuşi să moară, ca şi cum El ar fi un păcătos? Numai un singur răspuns pot da la această întrebare toţi creştinii adevăraţi: era o necesitate din pricina lui Dumnezeu şi din pricina noastră! Hristos era unicul asupra căruia moartea nu avea nici o pretenţie. Dar El a trebuit să moară, pentru ca noi să putem trăi.

În Psalmul următor, care aminteşte de suferinţele Domnului nostru, (Psalm 40), nu este vorba de moartea Sa, ci de sărăcia Sa. După ce toate celelalte, cum ar fi „groapa pieirii”, „noroiul mocirlei” al existenţei noastre umane, „relele fără număr, care Îl înconjurau”, şi aşa mai departe, au fost tratate, El exclamă: „Eu însă sunt întristat şi sărac”. El era în situaţia cea mai rea, care ne poate lovi pe noi, însă scăparea Lui era: „Domnul Se gândeşte la Mine.” După aceea urmează Psalmul 41: „Ferice de cel care-l înţelege pe sărac!”, şi aşa mai departe.

Psalmul 69 ne arată cât de adânci erau apele, pe care Domnul a trebuit să le străbată. Ele „au pătruns până la suflet. Mă afund în noroi adânc”, şi în final adaugă: „Ocara Mi-a frânt inima”. Printre „multe necazuri şi strâmtorări”, care au fost partea Lui, era şi faptul că El a coborât în moarte, în adâncimile pământului.

În Psalmul 102, unde în cele din urmă sunt enumerate „întristare după întristare”, El spune: „El Mi-a frânt puterea în drum, Mi-a scurtat zilele”; apoi El strigă cu glas tare: „Nu Mă lua la jumătatea zilelor Mele” (Psalm 102.23,24).

Observă acum răspunsul lui Dumnezeu, pe care Domnul nostru îl redă în Evrei 1.10-12: „Anii Tăi sunt din generaţie în generaţie! Tu ai întemeiat pământul la început şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale; ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; … le vei schimba …; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi” (Psalmul 102.24-27). În timp ce Domnul nostru pe drept S-a îngrozit de moarte ca judecată divină asupra omului, El S-a predat totuşi voii Tatălui, Şi-a dat viaţa şi a gustat moartea pentru fiecare om.

În Isaia 53 această „tăiere” este văzută într-un mod mult mai impresionant, şi anume: „Şi generaţia Lui, cine o va spune? Pentru că El a fost şters [sau: tăiat] de pe pământul celor vii.” Aşa cum a spus femeia înţeleaptă din Tecoa: „Şi astfel ei ar stinge tăciunele care mi-a rămas şi nu vor lăsa soţului meu nici nume, nici rămăşiţă pe faţa pământului” (2 Samuel 14.7). La fel şi la Domnul nostru: nici un urmaş, o apunere a soarelui Său la amiază – va dispare Numele Său de pe pământ? Ah, aceasta este minunea lui Dumnezeu, care a dispus: „O sămânţă Îi va sluji; ea va fi socotită Domnului ca o generaţie” (Psalmul 22.30). Tocmai în lupta morţii, pus în „ţărâna pământului”, aşa cum spune El, smerirea cea mai adâncă a omului; un tâlhar muribund lângă El va fi urmaşul Lui; şi după ce El a strigat cu glas tare, un altul Îl declară ca drept şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Ca rezultat final Dumnezeu a rânduit: „Va vedea rod din munca sufletului Său şi va fi satisfăcut” (compară Psalmul 22.31 cu Isaia 53.11).

Însă acestui rod minunat îi este pusă înainte munca sufletului Său şi moartea în floarea vieţii Sale; El este socotit ca un om sub judecata lui Dumnezeu. El este pus în rândul celor care încalcă Legea; El este un blestem, care atârnă pe lemn. Însă El „neluând în seamă ruşinea, … a suferit crucea şi S-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu.” Domn preamărit şi demn de adorare! Şi dacă va trebui să fim chemaţi să trecem prin moarte, putem fi siguri că El ne va spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine, nu privi fricos în jur”, şi cu toate că El nu gândeşte că noi gândim cu uşurătate la această realitate serioasă, totuşi El ne va lăsa să ştim că El „ne va da biruinţa”.

 

 

Inspirația și a Doua Venire a lui Christos

 Hermeneutică David B. Curtis

 

 

de David B. Curtis

original article

trad. Iosif Dragomir

 

V-aţi întrebat vreodată de ce doi oameni citind acelaşi pasaj din Scriptură, vin cu două feluri de interpretare total diferite? Sau de ce doi oameni pot citi aceiaşi Biblie şi totuşi să vadă lucrurile atât de diferit? Doi oameni care îl iubesc pe D-zeu şi totuşi văd acelaşi pasaj în două moduri diferite. Se datorează oare faptului că unul dintre ei este încăpăţânat şi iraţional? Nu, este pentrucă fiecare dintre noi avem în noi paradigme a ceea ce este viaţa, de fapt. Cuvântul paradigmă înseamnă model sau hartă. Noi privim viaţa prin aceste paradigme. În interiorul nostru noi avem o hartă sau un model a ceea ce ar trebui să fie viaţa. Paradigmele noastre sunt reprezentări ale vieţii. Noi toţi le avem şi toţi avem paradigme ale escatologiei.

Escatologia este un cuvânt care-i sperie pe oameni, ei nu-l înţeleg aşa că se tem de el. Când vorbesc despre escatologie nu vorbesc despre sfârşitul timpului ci de timpul sfârşitului. Există o foarte mare diferenţă între aceste două idei. Escatologia este doctrina ultimelor lucruri dar ultimele lucruri ale planului lui D-zeu de mântuire, nu ultimele lucruri ale planetei pământ. Noi toţi interpretăm viaţa prin paradigmele noastre. Privim la viaţă şi o comparăm cu modelul nostru ca să decidem dacă viaţa este bună sau rea, dreaptă sau nedreaptă. Noi interpretăm viaţa prin modelul pe care l-am dezvoltat în interiorul nostru. Majoritatea oamenilor nu pun la îndoială modelul pe care l-au dezvoltat, toţi presupunem că avem modelul cel bun. Paradigmele noastre s-au dezvoltat de-a lungul timpului şi noi privim viaţa prin ele. Paradigmele noastre escatologice s-au dezvoltat în viaţa bisericească prin ceea ce am auzit. Paradigma escatologică predominantă a bisericii astăzi, este „marea planetă pământ explodând într-o distrugere cataclismică prin foc.”

Există un lucru numit „schimbare paradigmatică”. Vezi un lucru într-un anumit fel iar apoi schimbi şi îl vezi în alt fel. De exemplu, cândva majoritatea oamenilor au ţinut paradigma conform căreia pământul era plat. Apoi, la un moment dat în timp, oamenii au făcut o schimbare de paradigmă şi au început să creadă că pământul este rotund. Astfel de schimbări de paradigmă se găsesc şi în Biblie şi sunt parte a vieţii tale şi a vieţii mele. Pavel a avut o astfel de schimbare de paradigmă pe drumul Damascului. El a crezut că Isus Christos era un eretic şi a predicat împotriva Lui. Apoi Pavel l-a întâlnit pe Isus pe acel drum şi tot ceea ce a crezut despre El, a fost întors pe dos. Persoana împotriva căreia predica a devenit acum viaţa lui. Aceasta este o schimbare de paradigmă. La începutul anului 1997 eu am experimentat o schimbare de paradigmpă, concepţiile mele privitoare la a Doua Venire a lui Christos au început să se schimbe. Am crezut într-o Venire viitoare de când am devenit Creştin în anul 1976. Dar în lumina unor dovezi scripturale am fost silit să nu mai cred că a Doua Venire este în viitor. Acum ascultă cu atenţie, eu nu spun că nu cred în a Doua Venire a lui Christos, eu cred cu toată puterea în a Doua Venire, dar cred că este în trecut, nu în viitor.

A nega FAPTUL celei de a Doua Veniri, înseamnă a nega inspiraţia Scripturii. Eşti de acord? Ei bine, eu cred că timpul celei de a Doua Veniri este la fel de limpede prezentat ca şi faptul celei de a Doua Veniri. Cred că a nega afirmaţiile privitoare la TIMP, pe care le dă Biblia cu privire la a Doua Venire, înseamnă deasemenea a nega inspiraţia. Sunteți încă de acord? Daţi-mi voie să vă amintesc despre un studiu educaţional pe care l-am mai împărtăşit cu voi de câteva ori.

În acest studiu li s-a dat oamenilor un concept nou (ca de exemplu pământul este rotund, sau a Doua Venire a avut loc deja) şi li s-a cerut să-l creadă, ceea ce a avut ca rezultat renunţarea la anumite lucruri pe care ei deja le credeau. Era nevoie de o schimbare de paradigmă. Acest lucru se aplică foarte bine la studiul nostru. 50% au crezut imediat – fără să gândească; 30% nu au crezut, imediat – fără să gândească; 15% au dorit să aştepte o perioadă să-şi acomodeze minţile, dar nu au mai cerut nici o clarificare sau informaţii suplimentare. 5% au analizat toate detaliile şi în final au ajuns la o concluzie. Rezultatul studiului este următorul: 5% dintre oameni gândesc, 15% gândesc (cred) că gândesc, şi 80% dintre oameni mai bine ar muri decât să gândească. Eu cred că fraţii din Berea, Fapte 17, erau printre cei 5% care gândesc. Ei au analizat detaliile şi au ajuns la o concluzie.

Fpt. 17:10-11. „Fraţii au trimes îndată, noaptea, pe Pavel şi pe Sila la Berea. Când au sosit, au intrat în sinagoga Iudeilor. Iudeii aceştia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă ce li se spunea, este aşa.”

 

Fraţii din Berea aveau „o inimă mai aleasă” aşa încât: (1) „au primit Cuvântul cu toată râvna (tragere de inimă)” (2) „cercetau Scripturile în fiecare zi” (3) se pare că aveau un adevărat spirit de deschidere pentru cuvintele Scripturii, (4) în duhul adevărului căutau să înţeleagă „dacăce li se spunea, este aşa.” Vă cer să fiţi unul dintre acei 5% care gândesc, vă cer să fiţi un berean, să cercetaţi Scripturile – nu să vezi ce zice Istoria Bisericii, nu să cercetezi comentariile, ci să cercetezi Scripturile să vezi dacă aceste lucruri sunt aşa. Strigătul Reformei era „Sola Scriptura” – Doar Scriptura! Tot ceea ce contrazice Scriptura, trebuie înlăturat şi Scriptura trebuie să fie Autoritatea Ultimă.

Doresc să vă reamintesc ceea ce m-aţi tot auzind spunând: toată teologia trebuie să rezulte din exegeză! Exegeză înseamnă a explica ceea ce spun Scripturile. Cuvântul grecesc conţine idea de a extrage. Noi ca şi creştini trebuie să avem o poziţie teologică, o paradigmă dacă vreţi, avem nevoie de un model sau o hartă pentru a verifica lucrurile pe care le auzim. Dar dacă paradigma ta teologică contrazice Scriptura trebuie să-ţi modifici teologia nu Scriptura. Eşti de acord cu asta? Ştiu că majoritatea dintre voi aveţi paradigma teologică conform căreia a Doua Venire a lui Christos este încă în viitor. Ceea ce aşi dori să faceţi este să vă examinaţi paradigma în lumina Cuvântului inspirat a lui D-zeu. Ştiu că credeţi în a doua Venire a lui Christos pentrucă Biblia învaţă despre a Doua Venire şi voi credeţi în inspiraţie. Ceea ce doresc să înţelegeţi este că aceiaşi Biblie care învaţă despre a Doua Venire ne spune şi TIMPUL acelei Veniri. Iar a nega, fie faptul fie timpul celei de a Doua Veniri, înseamnă a nega inspiraţia Scripturii.

Ce ne învaţă revelaţia inspirată despre timpul întoarcerii lui Christos? În timp ce privim la aceste pasaje te rog examinează-ţi paradigma şi vezi dacă se alinează cu Scriptura. Dacă nu se alinează, atunci poate este nevoie să faci o schimbare de paradigmă.

Mat. 16: 27-28 „Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui. Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.”

Versetul 27 vorbeşte clar despre a Doua Venire, El vine cu îngerii să răsplătească fiecăruia. Până aici nici o problemă, dar priviţi următorul verset. „… spun (adică vouă) că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în împărăţia Sa.” La cine se referă  din acest verset? Versetul 24 ne spune că Isus vorbea cu ucenicii Săi. Deci, Isus spune ucenicilor Săi care erau acolo cu El, că unii dintre ei vor fi încă în viaţă când se va întoarce la a Doua Sa Venire. Acum, unii vor spune că vorbeşte despre schimbarea la faţă din Mat. 17:2, dar acest fenomen are loc doar la cinci zile după discuţie şi nici unul dintre ei nu a murit în această perioadă de şase zile. A venit El în gloria Tatălui Său cu îngerii Lui, şi a răsplătit fiecăruia după faptele lui, la schimbara la faţă? Desigur că nu. Dar ce zicem de Rusalii? Nu, aceasta s-a întâmplat doar după două luni şi ei toţi erau în viaţă cu excepţia lui Iuda. Care ar fi explicaţiile posibile ale acestui verset? Eu văd doar trei, iar dacă mai sunt şi altele aşi vrea să le cunosc şi eu.

  1. Mai sunt încă şi azi unii dintre ucenici în viaţă. Nu cred că pot convinge pe careva dintre voi de acest lucru.
  2. Isus era încurcat şi nu ştia ce vorbeşte, sau a minţit. Sper că nu vă pot convinge nici de acest lucru.
  3. Şi acum ţineţi-vă bine. Isus într-adevăr a făcut ceea ce a zis şi a venit în timpul vieţii ucenicilor săi. Mi-ar plăcea să vă conving pe toţi de asta. Acesta pare cel mai simplu şi clar răspuns care aderă la inspiraţia Scripturii. Isus a făcut cea ce a spus că va face. Eu mă simt comod cu asta. Dar tu?

Dă-mi voie să-ţi pun o întrebare, se contrazice Scriptura pe ea însăşi? Nu! Prima regulă a hermeneuticii (ştiinţa interpretării Bibliei), se numeşte analogia credinţei. Analogia credinţei este regula conform căreia Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. Aceasta înseamnă că nici o parte a Scripturii nu poate fi interpretată în aşa fel încât să intre în conflict cu ceea ce este foarte clar învăţat şi arătat în altă parte a Scripturii.

Un alt principiu al hermeneuticii este că implicitul – ceea ce este sugerat şi deci nu este clar exprimat – trebuie interpretat prin ceea ce este explicit, adică afirmat clar. Nu ştiu cum vezi tu, dar pentru mine Mat. 16: 27-28 este explicit. Dacă vei crede ceea ce Isus spune aici, va trebui să faci o schimbare de paradigmă pentrucă ideea „a Doua Venire a lui Isus deja în trecut,” este nouă pentru tine. Această idee poate fi nouă pentru tine dar această idee, nu era nimic nou pentru ucenici deoarece Isus deja le-a spus că El se va întoarce în timpul vieţii lor.

Mat. 10:1-23 „… Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului.”

Teologii liberali şi necredincioşii au o soluţie simplă: Isus a greşit în ce priveşte momentul întoarcerii Sale. Dar aceia dintre noi care luăm Biblia în serios, trebuie să-L luăm pe Isus pe cuvânt. Oraşele la care S-a referit sunt demult îngropate sub praful secolelor. Trebuie să deducem că cândva în primul secol această profeţie s-a împlinit. Isus a venit. Isus le spusese deasemenea că se va întoarce la aceea generaţie.

Mat. 24: 29-34 „Îndată după acele zile de necaz, ,soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă. El va trimete pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, dela o margine a cerurilor până la cealaltă. Dela smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţia, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa, şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” În versetul 3 ucenicii lui Isus i-au pus o întrebare. Răspunsul Lui este direcţionat spre ucenicii Săi. Acel  din text, îi are în vedere pe ucenicii primului secol nu pe voi în secolul 21.

Priviţi la vesetul 33. Ca şi când ar fi dorit să bată în ciue acest aspect, Isus fixează limita temporală pentru împlinirea profeţiei Sale – această generaţie, (neamul acesta). La care generaţie S-a referit? Răspunsul simplu este; la aceea generaţie cu care vorbea.

În timp ce citim Biblia trebuie să avem în minte principiul hermeneutic numit Relevanţa auditorului care caută să descopere ce a înţeles auditorul original că înseamnă un anume pasaj. Preocuparea interpretatorului evanghelic este să înţeleagă gramatica unui pasaj în lumina circumstanţelor istorice şi a contextului audienţei originale. Isus a zis în vesetul 34: „… Adevărat vă – se adresa oamenilor cu care vorbea; neamul acesta generaţia voastră (o generaţie este o perioadă cam de patruzeci de ani) – spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” Isus le spunea că toate aceste lucruri se vor întâmpla în timpul vieţii lor. Biblia nu a fost scrisă în 1997. Trebuie întotdeauna să ne amintim că creştinii primului secol au fost primi credincioşi care au citit cuvintele Noului Testament, şi trebuie să căutăm să ne transpunem în „papucii” lor. Ce au însemnat aceste cuvinte pentru ei? Biblia a fost scrisă şi pentru noi dar nu ne-a fost scrisă nouă. Doar atunci când înţelegem ce a însemant pentru ei, putem aplica principiile ei, la noi. La cea de-a Doua Venire a Domnului nostru, El zdrobeşte pe Satan.

Ro. 16:20 „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.” Cuvântul grecesc folosit aici este suntribo; înseamnă a zdrobi complet, sfărmat, rupt în bucăţi. Când are loc zdrobirea completă a lui satan? Este la a Doua Venire nu-i aşa? Pavel a spus aici creştinilor din Roma că va avea loc curând. Aduceţi-vă aminte de relevanţa auditorului. Crezi că credincioşi din Roma ar fi putut concepe cei 2000 plus, ca fiind „în curând”? Dacă ar fi fost să fie 2000 plus de ani, cum ar fi putut El să zdrobească pe satan sub picioarele lor? Oamenii cărora le-a fost scrise acestea, sunt pulbere acum, nu mai au picioare. Daţi-mi voie să spun un cuvânt despre această zdrobire a lui satan. Se discută mult prin preajmă că eu nu aşi crede în existenţa lui satan, nu-i adevărat. Eu cred că există dar este un duşman învins. Cred asta pentrucă cred în inspiraţie.

Evr. 2:14 „Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul,…”

Unul din elementele lucrării pământeşti a lui Chrsitos, a fost să distrugă pe diavol. Cuvântul grecesc pentru nimiceascăeste katargeo – a face complet nefolositor, lit. sau fig. a aboli, a înceta, a distruge, a face fără efect, adus la nimic, zero, a se descotorosi de…, a reprima, a reduce la tăcere, a goli, a face pustiu.

A fost Isus un eşec în misiunea Sa??? Mulţi creştini acţionează de parcă a fost, ei sunt încă îngrijoraţi din pricina diavolului. Eu cred că noi îl dorim încă prin preajmă ca să avem pe cine pune vina pentru păcatele noastre. Mulţi creştini au mentalitatea Flip Wilson: „Diavolul m-a făcut să-o fac.”

  1. Ioan 3:8„Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.”Cuvântul grecesc pentru a nimici este luo a deslega, (lit. sau fig.) a rupe, a distruge, a dizolva, a slăbi, topit, a împiedica. Despre Christos se spune că a distrus pe diavol şi lucrările sale. Crezi ce spune Biblia? Sau teologia ta se bazează pe empirism?

Coloseni 2:15 „A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” Conform Bibliei mele, satan este un duşman învins. Poate întrebi ce-i cu tot răul din lume? Dacă satan este distrus, de ce încă mai avem atâta păcat şi ispite? Iacov spune că fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Omul este total depravat, noi luptăm împotriva firii, luptăm împotriva omului rău cu filozofii corupte, noi combatem efectele păcatului. Dar Isus l-a cucerit pe diavol. Satan nu este dumnezeul lumii acesteia, Domnul Isus Christos este, Isus este Domnul.

Haideţi să privim la alte câteva pasaje care ne dau ideea venirii în curând, a lui Christos, la sfinţii primului secol. Amintiţi-vă că, a nega fie faptul, fie momentul venirii Domnului, înseamnă a nega inspiraţia Scripturii.

 

 

1.Cor. 1:7-8 … aşa că nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos El vă va întări până la sfârşit, în aşa fel ca să fiţi fără vină în ziua venirii Domnului nostru Isus Hristos.

  1. Corinteni 7: 29„Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta, pentru ca cei ce au neveste, să fie ca şi cum n-ar avea;
  2. Corinteni 7: 31„cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea; căci chipul lumii acesteia trece.
  3. Corinteni 10:11Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, şi au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor.”Pavel spune că sfârşiturile veacurilor au venit peste ei, acum două mii de ani. Acel veac a fost veacul în care satan a fost dumnezeul acelei lumi. Domnia lui a încetat în anul 70 AD.

Fil. 1: 6 „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” El nu spune că va isprăvi până veţi muri, ci până la întoarcerea lui Chrsitos.

1.Tes. 3:13 ca să vi se întărească inimile, şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos împreună cu toţi sfinţii Săi.

1.Tes. 5:13 Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuş pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”

Dacă Domnul nu ar fi venit deja, cum ar fi putut trupurile lor să fie păstrate întregi? Ele sunt ţărână. Daţi-mi voie să vă amintesc din nou de relevanţa auditorului acum când parcurgem aceste versete.

2.Tes. 1:6-8 Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celorce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, cari sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într’o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.” Cum putea fi aceasta o mângăiere pentru ei, în necazul lor, dacă Domnul încă nu s-a întors? Dacă Domnul nu a venit încă, aceste cuvinte nu au însemnat nimic pentru ei, poate doar că le-a oferit speranţe false. Oare dă Dumnezeu speranţe false?

1.Tim. 6:14 … să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos,” Timotei trebuia să păzească porunca nu până la moarte ci până la venirea Domnului.

Evr. 10: 36-37 Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v’a fost făgăduit. Îîncă puţină, foarte puţină vreme, şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi.” Ei sufereau şi trebuiau să îndure până va veni El să-i scape, în foarte puţin timp.

Iacov 5: 7-9 „Fiţi dar îndelung răbdători, fraţilor, până la venirea Domnului. Iată că plugarul aşteaptă roada scumpă a pământului, şi o aşteaptă cu răbdare, până primeşte ploaie timpurie şi târzie. Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă.” Din nou avem aici creştini care suferă prigoană din partea iudeilor şi li se spune să aibă răbdare până la venirea Domnului, în 2000 plus de ani, Domnul va veni şi le va ajuta. Nu văd cum acest lucru ar putea fi o mângâiere pentru ei.

Să presupunem că eşti în necaz, eşti persecutat din pricina credinţei. Ţi-ai pierdut serviciul, proprietarul vrea să te dea afară, nu mai ai hrană pentru familia ta înfometată. Primeşti o scrisoare de la o rudă bogată care îţi spune rezistă frate, o să vin curând să te ajut. Când te-ai aştepta ca el să vină? El a zis în curând şi îl vei aştepta curând.

1.Io. 2: 18Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s’au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.

Ap.1: 1Descoperirea lui Isus Hristos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând.

Ap. 1: 3Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!

Ap. 22: 6-7 îngerul mi-a zis: ,,Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate. Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimes pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, cari au să se întâmple în curând. – Şi iată, Eu vin curând! -Ferice de cel ce păzeşte cuvintele proorociei din cartea aceasta!”

Ap. 22: 10Apoi mi-a zis: ,,Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.

Ap. 22: 12Iată, Eu vin curînd; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”

Ap. 22: 20Cel ce adevereşte aceste lucruri, zice: ,,Da, Eu vin curând.“ Amin! Vino, Doamne Isuse!

Ţineţi minte că relevanţa auditorului caută să descopere ce a înţeles auditoriul original că spune un anumit pasaj. El a spus că vine în curând, venirea lui era privită ca iminentă. Nu poţi citi Noul Testament fără să observi aşteptarea iminentă pe care ei o aveau cu privire la întoarcerea lui Christos.

Acelaşi eveniment nu poate fi iminent în două perioade diferite separate între ele de 2000 de ani. Acum, cineva ar putea să spună, „da, dar pentru Domnul o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi”

Aceasta ne spune 2.Pet. 3:8. În context ne spune foarte simplu că D-zeu este un D-zeu care Îşi ţine promisiunile. D-zeu nu este legat de timp dar noi suntem, dar D-zeu ne vorbeşte printr-un limbaj pe care să-l înţelegem. Deşi D-zeu nu este legat de timp El poate preciza timpul. Vezi tratatul lui Don K. Preston „Poate D-zeu preciza timpul?”

Când D-zeu spune că un lucru este aproape atunci el este iminent. Dacă cineva susţine altceva, înseamnă că respinge inspiraţia Scripturilor; înseamnă că pune la îndoială credincioşia lui D-zeu; înseamnă că pune la îndoială capacitatea lui D-zeu de a comunica; aceasta înseamnă a face exact la fel ca Israel din vechime, fapt pentru care a fost pedepsit. Este într-adevăr o chestiune foarte serioasă. Sunt sigur că te gândeşti că dacă Domnul s-a întors în AD 70, cum de nu am observat acest lucru atâţia ani? Cum a putut El să se întoarcă şi noi să nu ştim? Problema, este una a ideilor preconcepute. Se datorează paradigmei pe care am dezvoltat-o. Noi credem că a Doua Venire este un evenimnet care aprinde pământul, topeşte cerurile, schimbând globul, şi deci presupunem că nu se putea să se fi împlinit deja. Îndrăznesc să afirm că, ori Scriptura este greşită în ce priveşte momentul referitor la a Doua Venire, asta însemnând că ea nu este inerantă (demnă de încredere) ori paradigma noastră este greşită referitor la NATURA celei de a Doua Veniri. Cu care din cele două situaţii te simţi confortabil, o paradigmă incorectă sau o Scriptură neinspirată???? Evident, dintr-o perspectivă fizică toate acestea nu s-au întâmplat. Dar se poate oare ca conceptul nostru despre natura Venirii să fie greşit???

2.Tes. 2:1-2 „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind dela noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.”

Aceştia sunt aceiaşi Tesaloniceni cărora Pavel le-a scris în prima sa epistolă (1.Tesaloniceni) cap. 4.

1.Tes. 4:16-17 „Căci însuş Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.”

Cum de Tesalonicenii au crezut atunci că a Doua Venire deja a avut loc? Dacă ei ar fi privit natura lucrurilor ca fiind literală, cum a fost posibil ca ei să creadă că ele s-au întâmplat deja? Dacă conceptul lor despre a Doua Venire era, pământul în flăcări, cerurile topindu-se, un eveniment care schimbă globul, cum ar fi putut ei să creadă că deja a avut loc? Dacă Pavel ar fi predicat a Doua Venire ca un eveniment în care pământul arde, cerul se topeşte, globul se schimbă, atunci nu trebuia decât să le spună: „Hei, Tesalonicenilor, priviţi afară pe geam, pământul nu arde, cerul este încă albastru! Cum de aţi crezut că a Doua Venire a avut loc?

Pavel niciodată nu a corectat ideea lor privitoare la natura celei de a Doua Veniri, el pur şi simplu le spune că nu a avut încă loc. Ei cu siguranţă au privit NATURA celei de a Doua Veniri, diferit de cum o privim noi. (În paranteză fie spus, dacă a Doua Venire a avut loc atunci, pe lângă celălalte lucruri ei ar fi văzut pe Christos venind pe norii cerului – dacă „ori ce ochi îl va vedea” înseamnă că toţi oameni de pe glob Îl vor vedea atunci când vine, în mod fizic – şi nu s-ar fi gândit că ea a avut loc fără ca ei să o observe). Amintiţi-vă principiul hermeneutic conform căruia implicitul trebuie interpretat de către explicit. Afirmaţiile referitoare la timp sunt explicite şi noi trebuie să interpretăm ceea ce nu înţelegem, în lumina a ceea ce înţelegem. Domnul a spus clar că se va întoarce curând, de ce oare nu-L credem? Am putea totuşi să-L credem dacă facem o schimbare de paradigmă în înţelegerea noastră cu privire la NATURA întoarcerii Sale.

Apocalipsa, Trâmbiţe şi Probleme Mileniste

 Apologetică Don K. Preston;

Apocalipsa, Trâmbiţe şi Probleme Mileniste

 

de Don K. Preston

original article

 

trad. Iosif Dragomir

 

Cineva ar putea crede, ascultându-i pe „experţii profeţiei” şi citind literatura lor, că Apocalipsa este un veritabil bastion al apărării cât şi al răspândirii dispensaţionalismului. Fiecare dispensaţionalist citează şi face referire la Apocalipsa cu încredere afirmând că noi trăim astăzi în zilele împlinirii, sau că împlinirea este doar după colţ, de îndată ce are loc Răpirea. Ceea ce pare că a scăpat însă atenţiei atâtor cercetători ai Bibliei, este că Apocalipsa combate paradigma dispensaţionalistă. Desigur, într-un articol scurt nu putem schiţa toate problemele care ne pun în încurcătură la o examinare atentă a Apocalipsei. Totuşi vom puncta câteva dintre problemele exegetice majore pe care le ridică paradigma dispensaţionalistă atunci când este comparată cu textul.

Este vital de important a înţelege că perspectiva milenistă a Apocalipsei spune că viziunile lui Ioan sunt consecutive adică viziunile nu sunt viziuni repetate ale aceloraşi evenimente în forme diferite şi accente diferite, ci sunt evenimente diferite şi consecutive. Cu alte cuvinte, perspectiva milenistă spune că începând cu Răpirea, care susţin ei, (este prezentată în cap. 4: 1 şi cont), cartea dezvăluie şi descoperă evenimentele din perioada celor 7 ani ai Necazului celui Mare. Cele 7 peceţi inaugurează perioada Necazului, iar deschiderea peceţii a şaptea prezintă cele 7 trâmbiţe a căror evenimente asociate urmează să se împlinească la jumătatea Necazului. La sunetul trâmbiţei a şaptea sunt descoperite cele 7 potire care încheie perioada celor 7 ani de Necaz.

Cu aceste date înaintea noastră dorim să explorăm implicaţiile doctrinei mileniste cu privire la trei sau patru domenii. 1). Predicţiile referitoare la Ierusalim, 2). Predicţiile referitoare la răzbunarea martirilor, 3). Predicţiile referitoare la înviere, şi 4). Predicţiile referitoare la împărăţie. Vom demonstra că insistenţa milenistă asupra naturii consecutive ale viziunilor Apocalipsei de fapt servesc la distrugerea construcţiei mileniste.

 

Predicţiile referitoare la Ierusalim

 

Într-o dezbatere de două zile avută cu Thomas Ice şi Mark Hitchcock, Hitchcock a afirmat că Apocalipsa cap.11-16:18 se ocupă de încă viitoarea soartă a Ierusalimului din timpul Necazului Mare. Ei bine, dacă acest lucru este adevărat atunci Ierusalimul din perioada Necazului Mare este un loc de evitat!

Observaţi că la sunetul trâmbiţei a şaptea „cetatea cea mare” este distrusă printr-un cutremur (11: 13 şi cont), şi că în cap. 16:17-18 „cetatea cea mare” este distrusă din nou de un mare cutremur! Amintiţi-vă că conform mileniştilor perioada trâmbiţelor în cap. 11 este la mijlocul perioadei Necazului, în timp ce potirele din cap. 16 sunt la sfârşitul perioadei celor 7 ani ai Necazului. Aici este vorba doar de un interval de trei ani şi jumătate de separaţie, dar pentru milenişti acest lucru este o distincţie vitală. Deci, conform mileniştilor, Ierusalimul va fi distrus de cutremur masiv, de două ori în trei ani şi jumătate. Dar acesta nu este sfârşitul nenorocirilor Ierusalimului din timpul presupusului Necaz.

Este extrem de important să înţelegem că în Apocalipsa cap. 11 şi 16 Ierusalimul este ţinta mâniei lui Dumnezeu. Acum, acest lucru este în conflict direct cu mileniştii care cred că în timpul Necazului Ierusalimul este „victima nevinovată” a mâniei antichristice. Dar nu acesta este tabloul prezentat în Apocalipsa.

În Apo. cap. 11 Ierusalimul este descris ca fiind cetatea vinovată de faptul că s-a bucurat de martirajul celor doi martori şi în consecinţă suportă judecata. În Apo. cap. 16: 6, judecata cetăţii celei mari este motivată, „fiindcă aceştia

au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor.” Astfel, judecata Ierusalimului, cetatea cea mare, per Ice şi Hitchcock, se

datorează culpabilităţii Ierusalimului de a fi vărsat sângele sfinţilor. Conform teoriei viziunilor consecutive, Ierusalimul trebuie judecat pentru vina sângelui, adică, uciderea sfinţilor la sunetul trâmbiţei a şaptea şi apoi judecat încă odată pentru uciderea sfinţilor la vărsarea potirului al treilea (şi al şaptelea – Apo. 16: 17 şi cont). Este loc pentru aşa ceva în perspectiva milenistă? Nu, nici vorbă! Aceasta este o problemă majoră!

 

Răzbunarea martirilor

 

Se pot spune foarte multe lucruri pe această temă, dar nu va permite spaţiul. Ceea ce se poate spune însă, este că Apocalipsa este adânc preocupată de răzbunarea martirilor lui Dumnezeu. Scenă după scenă se concentrează asupra suferinţei lor îndelungate şi asupra promisiunii lui Dumnezeu de a-i răzbuna şi de a-i reabilita. Un lucru demn de notat este faptul că dacă „cetatea cea mare” din Apo. cap. 11-16 este diferită de „cetatea cea mare” Babilonul, din Apo. 16: 19 – cap. 18, cineva ar putea ajunge la concluzia că două mari cetăţi au fost, sau vor fi ţinta răzbunării escatologice a lui Dumnezeu asupra ucigaşilor sfinţilor Săi. Acest lucru este evident greşit pentrucă Isus fără echivoc a postulat o singură entitate ca fiind singura vinovată de uciderea sfinţilor, „În aceeaş zi, au venit câţiva Farisei, şi I-au zis: ,,Pleacă, şi du-Te de aici, căci Irod vrea să Te omoare.” ,,Duceţi-vă,” le-a răspuns El, ,,şi spuneţi vulpii aceleia: ,Iată că scot dracii, şi săvârşesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi voi isprăvi. Dar trebuie să umblu astăzi, mâine şi poimâine, fiindcă nu se poate ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Luc. 13: 31-33). (sublinierea I.D.)

 

Haideţi să privim mai de aproape răzbunarea martirilor în Apocalipsa. În Apo. 6, perioada celor 7 peceţi, sufletele martirilor strigau cu glas tare şi cereau judecată şi răzbunare împotriva persecutorilor lor (v. 9 şi cont). Răspunsul la rugăciunea lor vine la momentul ruperii peceţii a şasea, Ziua cea mare a mâniei Lui. Per paradigma milenistă, prin urmare, Ziua cea mare (şi înfricoşată, Ioel 2: 31; Fpt. 2: 20 „… şi strălucită”) a mâniei, pentru răzbunarea martirilor şi judecata persecutorilor, va avea loc la sfârşitul primilor 3 ani şi jumătate din Necazul cel Mare. Este loc în schema dispensaţionalistă pentru Ziua cea mare şi înfricoşată la mijlocul perioadei Necazului? Nu, nu există loc pentru Ziua Domnului la jumătatea Necazului.

Dar asta nu este singura problemă! Ziua cea mare (şi înfricoşată) a mâniei este vremea răzbunării martirilor şi judecăţii persecutorilor lor. Acest eveniment are loc la ruperea peceţii a şasea, la mijlocul Necazului, per paradigma milenistă. Totuşi, în Apo. cap. 11 deasemenea găsim vremea răzbunării martirilor, la judecarea Ierusalimului. Acesta este momentul la care cetatea care a ucis pe Domnul este judecată, „a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari…” (Apo. 11: 18). Deci, până aici avem două răzbunări ale martirilor, şi două judecăţi – încluzând învierea, (cap. 11: 16 şi cont) – a persecutorilor. Una sub pecetea a şasea şi cealaltă la sunetul trâmbiţei a şaptea.

O întrebare îndreptăţită, la punctul acesta, ar fi, cine sunt persecutorii din Apo. 6? Şi care este contextul judecării lor în (la) Ziua cea mare a Domnului? Cu alte cuvinte, în Apo. 11, vremea răzbunării şi judecăţii este bine definită în contextul judecăţii cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor.”

Dar judecata din cap. 6 nu este la fel de clar delimitată. Mai mult, judecata din cap. 6 nu poate avea loc acolo pentrucă, conform mileniştilor acei sfinţi nu sunt înviaţi decât la a doua Venire a lui Christos, la sfârşitul celor 7 ani de Necaz. În afară de aceasta, judecata în discuţie (din cap. 6) nu poate fi vremea răzbunării şi învierii sfinţilor bisericii, din moment ce sfinţii martirizaţi ai bisericii sunt înviaţi (per milenism) la Răpire, cu 3 ani şi jumătate înainte de scena din cap. 6. (Pecetea a şasea se află undeva la mijlocul Necazului conf. schemei dispensaţionaliste, din moment ce trâmbiţele sunt plasate la jumătatea Necazului conform aceleiaşi scheme, „The Panorama Bible Study Course, nr. 1: The Plan of Ages,” by Alfred Thompson Eade, 1947, USA).

Deci, cine sunt cei răzbunaţi în scena aceasta? Nu pot fi martirii Bisericii pentrucă mileniştii insistă că cei 7 ani de Necaz nu au nici o legătură cu Biserica. Nu pot fi nici martirii Vechiului Testament sau martirii perioadei Necazului pentrucă ei nu sunt răzbunaţi / înviaţi decât la sfârşitul perioadei de 7 ani. Până acum, dacă cineva ia în considerare perspectiva milenistă a lucrurilor, ar trebui să fie o Venire a Domnului, Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului, la jumătatea perioadei Necazului, adică la marcajul „3 ani şi jumătate.” Dar problemele nu se opresc aici.

Nu doar că Apo. 6 descrie o vreme a răzbunării martirilor, Apo. 11 face deasemenea la fel, după cum am văzut. Oricum, Apo. 16 deasemenea descrie vremea răzbunării martirilor la vărsarea potirelor. Apo. 16: 4, momentul vărsării celui de-al treilea potir, anticipează vremea judecăţii celor care au ucis pe profeţi şi sfinţi, „Drept eşti Tu, Doamne, care eşti şi care erai! Tu eşti Sfânt, pentrucă ai judecat în felul acesta. 6 Fiindcă aceştia au vărsat sângele sfinţilor şi al proorocilor, le-ai dat şi Tu să bea sânge.” Apoi în v. 17 şi cont, judecata cade de fapt asupra cetăţii persecutoare, Ierusalim. Cu alte cuvinte, Apocalipsa descrie trei perioade distincte pentru răzbunarea martirilor (dacă se acceptă doctrina conform căreia viziunile sunt consecutive). Unde mai pui că două dintre acele perioade (Apo. cap. 11 şi cap.16), sunt identificate categoric ca fiind judecata Ierusalimului, dacă cineva acceptă distincţia între „cetatea cea mare” (adică Ierusalimul) şi Babilon, distincţie făcută de Hitchcock / Ice şi de către dispensaţionalişti. Cred dispensaţionaliştii că Ierusalimul va fi judecat de două ori în perioada Necazului, pentrucă a vărsat sângele martirilor lui Dumnezeu? Nu, fără echivoc!

Desigur, mileniştii cred că Ierusalimul va fi distrus în timpul Necazului, dar nu pentrucă a persecutat pe sfinţi, ci de mâna lui anti-christ. Cu alte cuvinte, per milenişti, Ierusalimul nevinovat, este persecutat pe nedrept de către antichrist. Oricum, problema este că în Apo. 11 şi 16 se face afirmaţia clară că judecata executată asupra „cetăţii celei mari” se datorează faptului că a vărsat sângele sfinţilor şi profeţilor, incluzând-ul pe Isus! Conform Apocalipsei, „cetatea cea mare” este orice altceva dar nu inocentă şi nu persecutată pe nedrept. Judecata ei vine de la Dumnezeu! Asta este în contradicţie cu tot ceea ce cred mileniştii.

Dar, am menţionat că sunt trei răzbunări ale martirilor şi trei judecăţi ale persecutorilor, şi aşa este. Avem judecata din Apo. 6, cea din Apo. 11 şi cea din Apo. 16. Asta înseamnă, că avem o răzbunare a martirilor la etapa Peceţilor, o răzbunare la etapa Trâmbiţelor şi o răzbunare la etapa Potirelor! Per teoria consecutivă a viziunilor aşa cum o susţin dispensaţionaliştii ar trebui să fie trei răzbunări distincte şi trei judecăţi distincte a persecutorilor!

Daţi-mi voie să reiterez şi să re-accentuez că mileniştii nu au loc în construcţia lor pentru nici una din cele trei. Totuşi, acceptarea teoriei consecutive a Apocalipsei şi apoi acceptarea a ceea ce spune textul, cere trei momente distincte de răzbunare a martirilor şi de judecată a persecutorilor lor.

Aceasta naşte întrebarea legitimă cu privire la identitatea puterii persecutoare aşa cum este ea descrisă în Apocalipsa. Ice şi Hitchcock admit că Apocalipsa 11-16 vorbeşte de Ierusalim. Ei bine, aceasta înseamnă că Apocalipsa 11-16 prezintă Ierusalimul ca persecutor la sfinţilor lui Dumnezeu din perioada Necazului! Mileniştii nu cred că acest lucru este adevărat! Dacă Apoclipsa 11-16 prezintă Ierusalimul ca putere persecutoare, cine este puterea persecutoare din spatele scenelor peceţii a cincea în cap. 6? Şi, cine este în spatele persecuţiei din cap. 20:4?

Concluzia, este că tema răzbunării martirilor aşa cum o găsim în Apocalipsa este o problemă insurmontabilă pentru milenişti. Apocalipsa identifică Ierusalimul ca persecutor al sfinţilor, şi totuşi mileniştii nu cred acest lucru. Apocalipsa descrie judecata persecutorilor la mijlocul periaodei Necazului, în Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului, şi totuşi mileniştii nu cred aceasta. Apocalipsa plasează trei răzbunări diferite a martirilor în timpul perioadei Necazului, totuşi mileniştii nu au loc în schema lor pentru aşa ceva. Tema răzbunării martirilor şi judecata persecutorilor lor este distructivă pentru doctrina milenistă.

 

Înviera şi Apocalipsa

 

Perspectiva milenistă a învierii este confuză şi produce confuzie, ca să nu spunem mai mult. Ice împreună cu dispensaţionaliştii spun că există mai multe stadii ale învierii. Este, „învierea bisericii la Răpire,” „învierea sfinţilor Vechiului Testament şi a martirilor din perioada Necazului Mare la a Doua Venire,” „învierea credincioşilor din perioada mileniului după ce se sfârşesc cei 1000 de ani” şi în fine, „învierea necredincioşilor tot la sfârşitul mileniului.” Din nefericire pentru dispensaţionalişti, această perspectivă nu este susţinută de textul Apocalipsei. Amintiţi-vă că martirii din Apo. 6 sunt răzbunaţi în Ziua cea mare şi înfricoşată a Domnului (6: 12 şi cont). Aceasta este învierea! Pentru clarificare, trebuie ştiut că Ice (sau oricine ar fi scris cartea Charting …), spune că rugăciunea martirilor (Apo. 6 : 9 şi cont), nu este împlinită de fapt până la Apo. 16: 4-7 (Charting …p.70). Aceasta însă este în contradicţie flagrantă cu paradigma lor. (dacă Apocalipsa este consecutivă atunci să fie consecutivă, sic!). Dar şi mai rău, această poziţie contravine cu Apo. 6: 12 şi cont. Ziua Domnului care are loc la ruperea peceţii a şasea este împlinirea rugăciunii lor! Aceasta este o mare problemă pentru dispensaţionalist. Având în vedere textul eşti forţat, dacă accepţi teoria consecutivă a viziunilor, să plasezi Ziua Domnului la mijlocul perioadei Necazului. Totuşi nu există o astfel de doctrină în milenism.

Mai mult, la sunetul trâmbiţei a şaptea – şi ţineţi minte, acesta este „momentul” judecăţii cetăţii „unde a fost răstigmit Domnul lor” – se face anunţul, „a venit mânia Ta; a venit vremea să judeci pe cei morţi, să răsplăteşti pe robii Tăi prooroci, pe sfinţi.” Aceasta este împlinirea lui Dan. 12, vremea când profeţii vor fi răsplătiţi, adică învierea (Dan. 12: 2, 9-13). Cu alte cuvinte, învierea sfinţilor Vechiului Testament are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea. Dar sunetul trâmbiţei a şaptea este la mijlocul perioadei Necazului, per milenişti. Din nou, acest lucru este problematic pentru dispensaţionalişti din moment ce, aşa cum am văzut mai sus, ei poziţionează învierea sfinţilor V.T. la a Doua Venire. Apocalipsa 11 plasează învierea sfinţilor V.T. cu 3ani şi jumătate înainte de a Doua Venire!

Mai este încă o problemă legată de sunetul trâmbiţelor şi paradigma milenistă, care se pare a scăpat atenţiei majorităţii comentatorilor. Cel puţin eu nu am auzit pe nimeni să vorbească despre ea. Problema este pentru dispensaţionalistul pre-tribulaţionist. (n.tr. tribulation înseamnă în engleză „necaz.” Pre-tribulaţionistul crede că Răpirea este înainte de Necazul cel mare; mid-trib crede că Răpirea este la mijlocul Necazului şi post-trib crede că Răpirea este la sfârşitul Necazului). În „Charting the End Times” şi alte cărţie de-ale lui, Ice spună că 1.Corinteni 15: 51-53 vorbeşte despre Răpire. Oricum, 1.Corinteni spune că învierea are loc la „cea din urmă trâmbiţă.” Acum, din punct de vedere biblic există doar 7 (şapte) trâmbiţe escatologice ale lui Dumnezeu şi ele se găsec în Apocalipsa. Dar, când sună cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa? La mijlocul perioadei Necazului, conform paradigmei mileniste! Şi nu doar că a şaptea trâmbiţă sună la mijlocul Necazului, dar este sunetul trâmbiţei a şaptea care aduce învierea, în acord total cu 1.Corinteni 15. Aceasta înseamnă că Tim LaHaye şi Thomas Ice, sau oricare ar fi scris cărţile cu numele lor pe ele, sunt de fapt din necesitate scripturală şi logică, mid-tribulaţionişti, deşi ei sunt fondatorii şi conducătorii organizaţiei „Pre-Trib Research Centre” (Centrul de Cercetare Pre-tribulaţionist).

 

Într-o formă logică, argumentul ar arăta cam aşa.

Premiza mare: Învierea de la răpire are loc la sunetul ultimei (cea din urmă) trâmbiţe (1Cor. 15: 51-53; Ice / La Haye şi alţi dispensaţionalişti.

Premiza mică: Dar, cea din urmă trâmbiţă este trâmbiţa a şaptea (Apo. 11: 17 şi cont).

Concluzie: Prin urmare, învierea de la Răpire are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea.

 

Premiza mare: Învierea de la Răpire are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea (Apo. 11).

Premiza mică: Dar, trâmbiţa a şaptea sună la mijlocul perioadei Necazului (conf. Ice, LaHaye sau, a celor care or fi scris cărţile lor).

Concluzie: Prin urmare, învierea de la Răpire are loc la mijlocul perioadei Necazului.

Concluzia este inevitabilă. Ice şi LaHaye chiar cred că 1Corinteni 15: 51-53 este Răpirea, şi până nu dovedesc că „cea din urmă trâmbiţă” este diferită de cea de a şaptea din Apocalipsa, (chiar dacă învierea are loc la sunetul trâmbiţei a şaptea), ei nu pot evita realitatea că Răpirea are loc la mijlocul perioadei Necazului. Poate ar trebui să-şi schimbe şi să-şi redenumească organizaţia în „Mid-Trib Research Center.”

Este evident că Trâmbiţele nu sună altceva decât belele şi necazuri pentru paradigma şi tabăra milenistă.

 

Împărăţia şi Apocalipsa

Nu doar că doctrina învierii pune probleme serioase perspectivei mileniste, dar doctrina lor cu privire la împărăţie este realmente distrusă de propria lor teorie, cea a viziunilor consecutive.

Conform cu această teorie, împărăţia nu ar trebui să vină, decât la vărsarea potirului al şaptelea. Peceţiile şi trâmbiţele nu sunt decât evenimente premergătoare care pregătesc pentru potirul al şaptelea, şi pentru întemeierea finală a împărăţiei la a Doua Venire în cap. 19!!!! Problema este, că conform Apoclipsei, împărăţia este întemeiată la jumătatea perioadei Necazului! Apocalipsa 11 spune că atunci când a sunat trâmbiţa a şaptea : „… în cer s-au auzit glasuri puternice, cari ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Christosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apo. 11: 15). Cu alte cuvinte, împărăţia este întemeiată la sunetul trâmbiţei a şaptea. Dar trâmbiţa a şaptea sună la mijlocul perioadei Necazului, conform cărţilor fraţilor Ice şi Lahaye!

Faptul că Apocalipsa 11 plasează împărăţia la sunetul trâmbiţei a şaptea distruge complet paradigma milenistă a celei de a Doua Veniri. Distruge perspectiva mileniştilor cu privire la cele „70 de săptămâni” din Daniel cap. 9. Distruge punctul lor de vedere cu privire la Răpire. Şi, distruge paradigma lor referitoare la înviere. Observaţi că Apocalipsa 11 nu anunţă viitoarea întemeiere a împărăţiei la sunetul trâmbiţei a şaptea. Nu anunţă nici un eveniment escatologic viitor. Ea declară împlinirea şi consumarea la sunetul trâmbiţei a şaptea.

Acest lucru fiind adevărat, ideea milenistă cum că viziunile ar fi consecutive, este denaturată şi falsă.

 

Rezumat

 

Acest scurt articol a prezentat şi examinat doar o parte din problemele pe care le ridică Apocalipsa pentru paradigma milenistă. Oricum, chestiunile examinate aici sunt extrem de importante pentru perspectiva milenistă a lucrurilor, totuşi, după cum cititorul poate vedea, distructive pentru aceea paradigmă. Pur şi simplu nu poţi afirma că întâi se împlinesc evenimentele declanşate de cele şapte peceţi, apoi cele declanşate de trâmbiţe şi în final cele declanşate de potire, fără să recunoşti că evenimentele declanşate de cele şapte trâmbiţe se împlinesc la mijlocul Necazului. Oricum, aşa stând lucrurile, urmează inevitabil că Răpirea, Învierea şi Împărăţia, toate au loc la mijlocul perioadei Necazului. Acest lucru înseamnă că paradigma pre-tribulaţionistă este autodesfiinţată de propriile afirmaţii şi de poziţionarea acelor evenimente!

O spun din nou, sunetul trâmbiţelor nu „sună” decât belele şi probleme pentru dispensaţionalism!

Apocalipsa: Povestea a două Cetăţi

 Tipologie Don K. Preston

Apocalipsa: Povestea a două Cetăţi

 

Don K. Preston

original article

trad. Iosif Dragomir

 

Toţi cercetătorii Apocalipsei sunt de acord că ea este POVESTEA a două cetăţi – Babilonul şi Noul Ierusalim. Confuzia apare în legătură cu identitatea celor două cetăţi. Unii definesc Babilonul ca „Creştinismul apostat,” unii spun că este Biserica Romano Catolică, alţii spun că este vechea cetate Roma. Noul Ierusalim este şi el definit în diverse feluri: ceruri, un oraş nou, fizic, în timpul Mileniului, sau Cerul şi pământul nou. Ne ajută Biblia în acest mister? Pavel a sintetizat această poveste într-o singură frază: Acestea sunt două legăminte Gal.4: 24

1). În Galateni 4: 22 Pavel a prezentat ALEGORIA punând în contrast Legământul Iudaic de pe Mt. Sinai (Vechiul Legământ) şi Legământul de pe Mt. Sionului sau Noul Legământ, cel Creştin.

– Agar, mama lui Ismael a reprezentat „Ierusalimul de „ACUM” care este în robie cu copii ei” Gal. 4: 25.

– Sarah – mama celui născut prin făgăduinţă – implicit înseamnă Noul Legământ, Noul Ierusalim

 

Acesta în mod clar este un Contrast între Ierusalimul natural, Sistemul Vechiului Legământ, şi „Ierusalimul de Sus” sau Biserica Noului Legământ. Pavel spune că copiii Vechiului Ierusalim, Iudeii, persecutau pe copiii Noului Ierusalim v. 29, şi de aceea aveau să fie izgoniţi v. 30. Povesea a două Cetăţi – un contrast între Ierusalimul pământesc din vremea lui Pavel şi Biserica.

2). În Evrei 12 – scriitorul contrastează Mt. Sinai al Israelului Vechiului Legământ cu Mt. Sion, Israelul Noului Legământ, v. 18-22. El spune că ei au ajuns (s-au apropiat) de „Cetatea Dumnezeului Celui Viu, Ierusalimul Ceresc,” „Biserica” v. 22 şi cont. Contrastul este între Vechiul Ierusalim şi Cel Nou. Vechiul Ierusalim persecuta pe cel Nou, Evr. 10: 32 şi cont. Dar Vechea creație de la Sinai şi Cetatea Vechiului Legământ aveau să piară în curând „tocmai ca să rămână lucrurile cari nu se clatină. Fiindcă am primit (orig. primim – prezent continuu), dar o împărăţie care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori…” Ev. 12: 27-28. Aici avem povestea celor două Cetăţi – Vechiul Ierusalim persecuta pe cel Nou. Dar cel Vechi avea să fie înlăturat prin clătinare – tocmai ca împărăţia care nu poate fi clătinată – Noul Ierusalim – să rămână!

 

În Apocalipsa găsim contrastele identice.

Cetatea „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8, avea în mână o cupă (potir) plin cu sângele sfinţilor, 17: 4-6; şi „acolo a fost găsit sângele proorocilor şi al sfinţilor şi al tuturor celor ce au fost junghiaţi pe pământ” Apo. 18: 24. Dacă există îndoieli cu privire la care Cetate s-a referit Isus când a spus aceastea, citeşte Mat. 23: 35! Aceasta este Cetatea care avea să fie distrusă, Apo. 17-18, având ca urmare căsătoria Mielului cu Mireasa Sa, Noul Ierusalim Apo. 19: 7; 21: 2 şi cont.

În Galateni şi Evrei povestea celor două Cetăţi se referă la Vechiul Ierusalim şi Noul Ierusalim, Biserica. De ce să abandonăm acest principiu coerent în Apocalipsa şi să extindem viziunea cu mii de ani în viitor? De ce nu permitem ca Biblia să se interpreteze pe sine? Apocalipsa nu descrie Creştinismul apostat, Romano-Catolicismul sau oraşul Roma. Ea descrie CONFLICTUL dintre cele două Ierusalim-uri.Vechiul Ierusalim insista că el încă era (poporul ales) cetatea aleasă şi persecuta biserica pentru pretenţia ei că ea ar fi Poporul ales, Noul Ierusalim al lui Dumnezeu. Isus a spus că va clarifica această chestiune privitoare la cine era adevăratul Israel / Ierusalim, prin promisiunea Sa „Iată, Eu vin curând” Apo. 3: 9- 11, împotriva celor „cari zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint.”

Când Isus a venit în AD 70 şi a distrus Vechiul Ierusalim, povestea celor două cetăţi s-a încheiat iar Noul Ierusalim a stat triumfător deasupra ruinelor celui Vechi.

Domnia de o mie de ani

 Tipologie Max R. King

 

Domnia de o mie de ani

Max R. King

http://www.presence.tv/max-king/

 

trad. Iosif Dragomir

 

Pe lângă cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel, problema timpului în eschatologia dispensaționalistă devine și mai acută în interpretarea literal-pământească a împărăției de o mie de ani din Apocalipsa cap. 20. Având în vedere că partea care urmează (Partea a Treia) constă întro exegeză pozitivă a mileniului, vom limita observațiile noastre aici la problema timpului legată de domnia pământească a lui Christos după întoarcerea Sa.

 

Nu există nicăieri în Biblie bază pentru conceptul premilenist, adică o domnie literală de o mie de ani a lui Christos împreună cu sfinții săi după întoarcerea Sa. Venirea împărăției veșnice este totdeauna punctul focal al parousiei lui Christos. Nu este loc în scrierile Noului Testament, inclusiv Apocalipsa, pentru un veac al amânării care să fie urmat de o domnie milenară destinată împlinirii. Lui Ioan nu i s-au arătat lucruri care aveau să aibă loc în viitorul îndepărtat. Vremea era „aproape.” Bisericile din Asia erau pregătite (de către apostoli) pentru lucruri cari aveau să aibă loc „în curând.” Ioan zugrăvea înfrângerea puterilor vechiului veac ca rezultat al „Mielului junghiat” și al exercitării domniei Sale pe tronul lui Dumnezeu. Fiara, profetul mincinos, Babilonul și balaurul sunt biruiți și se scufundă împreună.

 

Înfrângerea lor este descrisă separat în pasaje diferite din Apocalipsa dar evenimentele au loc simultan nu cronologic. Acest lucru trebuie avut în vedere când se citește cap. 20. Putereile care au contestat domnia lui Christos în istorie erau puse sub picioarele lui Christos în vremea lui Ioan. Împărăția lui Dumnezeu era întemeiată cu putere ATUNCI (nu secole mai târziu) pentrucă Mielul era pe tron, deplin angajat în bătălia cu dușmanii Săi. Ioan dă slavă lui Dumnezeu pentrucă „ai pus mâna pe puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti.” (Apoc. 11: 17). „ACUM„ nu secole mai târziu era ceasul viziunii lui Ioan privitore la vremea sfârșitului. „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Christosului Lui;” (Apoc. 20: 10).

 

Dacă încă nu ești convins de asta, continuă să citești ce s-a întâmplat după înfrângerea finală a balaurului în cap. 20. Ce vede Ioan după înfrângerea lui Satan? Învierea morților și trecerea cerului și pământului vechi. El vede veacul Noului Legământ în deplinătatea lui. El vede cerul și pământul nou, în special, Noul Ierusalim care este punctul focal al Noii Creații în cap. 20 și 22. Unul din cei șapte îngeri care avea potirele pline cu ultimile șapte urgii, a venit la Ioan spunându-i, „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se cobora din cer de la Dumnezeu” (21: 9,10). Este o priveliște frumoasă care se ridică la toate așteptările „slavei care avea să urmeze” patimilor lui Christos, (1.Pet. 1: 11). În acest Nou Ierusalim, împărăția veșnică a lui Dumnezeu este prezentă în putere și slavă. Ioan a văzut „scaunul de domnie al lui Dumnezeu al Mielului” (Apo. 22: 1) și pe slujitorii lui Dumnezeu (sfinții) care au primit, moștenit sau posedat împărăția lui Dumenzeu și despre care s-a spus „vor împărăţi în vecii vecilor.” (Apo.22: 5).

 

Dar CÂND avea să vină această sfântă cetate? CÂND aveau să intre sfinții în Noul Ierusalim să domnească în vecii vecilor cu Dumnezeu și cu Mielul? Toate acestea urmează după domnia milenară pre-parousia, consumativă a lui Christos a capitolului 20. Dar, CÂND? Cât de departe în timp și istorie era viziunea lui Ioan privind acest Nou Ierusalim? Aici este răspunsul a unuia din cei șapte îngeri care a zis lui Ioan, „Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare şi adevărate.” Şi Domnul Dumnezeul duhurilor prorocilor a trimis pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând. –„Şi iată, Eu vin curând! – Ferice de cel ce păzeşte cuvintele prorociei din cartea aceasta!” Eu, Ioan, am auzit şi am văzut lucrurile acestea. Şi, după ce le-am auzit şi le-am văzut, m-am aruncat la picioarele îngerului care mi le arăta, ca să mă închin lui. Dar el mi-a zis: „Fereşte-te să faci una ca aceasta! Eu sunt un împreună-slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, prorocii, şi cu cei ce păzesc cuvintele din cartea aceasta. Închină-te lui Dumnezeu.” Apoi mi-a zis: „Să nu pecetluieşti cuvintele prorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape.” (22: 6-10).

 

Mesajul îngerului este clar și la obiect. Nu există loc pentru ambiguitate. Lucrurile descoperite lui Ioan „aveau să se întâmple în curând” conform îngerului. Atât de aproape era consumarea lor încât lui Ioan (în contrast cu Daniel) i se spune să nu pecetluiască cuvintele proorociei din cartea acesta. O interpretare a vremii sfârșitului care duce eschatonul Evangheliilor, Epistolelor și Apocalipsei dincolo de consumarea veacului Iudaic din A.D. 70 va fi confruntat cu o insolubilă problemă a timpului. Dar și mai grav, ea concepe un eschaton nerealist care este cu totul străin făgăduinței, profețiilor și „umbrelor” istoriei răscumpărătoare a Vechiului Testament.

 

 

 

 

 

Timp Dispensaționalist versus Timp Biblic

 

 

 

La acest punct ne îndreptăm atenția la Diagrama C și D pentru a ilustra succint problema timpului în dispensaționalism în comparație cu ceea ce noi credem că este cadrul biblic al timpului eschatologic. Diagrama C are trei secțiuni, secțiunea 2 identificând perioada de timp eschatologic a scripturilor Noului Testament. Perioada interadventă are o lungime de aproximativ patruzeci de ani, extinzându-se de la Cruce până la sfârșitul veacului Iudaic. Ea corespunde „zilelor din urmă” a veacului Vechiului Testament în care puterile „veacului viitor” erau deja prezente, la lucru în vremea apostolilor, realizând consumarea (încheierea) veacului (Evr. 6: 4,5). Cele două aspecte focale ale rostirilor eschatologice ale lui Isus erau moartea Sa (evenimentul decisiv pentru consumare) și căderea Ierusalimului (punctul consumării complete). După Cruce aceleași puncte focale continuă să fie susținute, Crucea fiind trecutul eschatologic în scrierile apostolice, iar Parousia lui Christos constituind viitorul eschatologic anticipat.

Pilda seminței de muștar și Pilda aluatului 

(continuare la Pilda Semănătorului și a Neghinei)

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

 

Faptul că împărăția lui Dumnezeu nu vine instantaneu este clarificat în pilda seminței de muștar și cea a aluatului (Mat. 13: 31-33). Pilda seminței de muștar a fost o ilustrație puternică a micimii (Marcu 4: 31), pe care Isus a folosit-o pentru a atrage atenția asupra începutului nesemnificativ a împărăției în contrast cu rezultatul final. Magnitudinea sfârșitului, încă în viitor, a fost descris prin deplina creștere a plantei care s-a făcut atât de mare (v.32), încât „păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui.”

În această pildă Christos a avut în vedere întregul cadru temporal pentru venirea împărăției cu putere, care s-a extins prin lucrarea apostolilor Săi până la sfârșitul veacului Iudaic. Iudeii căutau și așteptau o manifestare măreață, maiestoasă a domniei lui Dumnezeu care să pună stăpânire pe împărățiile Păgâne și să umple întreg pământul. Dar ceea ce au văzut și au auzit la Isus nu a corespuns înțelegerii lor cu privire la venirea împărăției. În contrast cu Zeloții, a căror eforturi erau îndreptate înspre o eliberare prin forță de jugului Roman, în acțiunile lui Isus nu se puteau vedea astfel de semne. Misiunea Lui de predicare și dezinteresul lui față de politică nu ofereau nici un semn care să indice vreo pregătire pentru eliberarea de dominația păgână a lui Israel. Cum putea El atunci să fie Mesia lui Israel și aducătorul împărăției lui Dumnezeu? Înconjurat doar de o ceată mică, săracă de ucenici, respins de către conducătorii religioși proeminenți, primit bine de vameși și de păcătoși, „Isus arăta mai degrabă ca un visător amăgit decât purtătorul Împărăției lui Dumnezeu.”

Accentul pildelor prin urmare, este pus asupra începutului sau al punctului de pornire al împărăției, care în micimea ei arată atât de diferit de ceea ce ar aștepta cineva în mod natural când privește doar la imaginea sfârșitului sau consumării ei. Aceasta a fost nebunia lucrării lui Christos, și a morții Sale în special, pentru că atât de străin păreau toate acestea față de ceea ce se aștepta în mod obișnuit. Scopul lui Christos era să-și asigure ucenicii că ceea ce se petrecea și ceea ce urma să aibă loc în curând (moartea Sa), era presupoziția necesară și garanția venirii ultime a împărăției. „Țelul pildei este să conștientizeze că acest inobservabil prezent nu trebuie să fie o jignire, ci o garanție, a încrederii. În tăinuirea prezentelor demonstrații a puterii lui Dumnezeu se află promisiunea unui iminent exercițiu biruitor al domniei Sale. Dumnezeu deja a declanșat un început; aceasta este garanția că El Își va duce cauza până la sfârșit.”

Pilda aluatului încapsulează același adevăr fundamental ca cel al seminței de muștar, ideea aluatului slujind ca să accentueze acțiunea puterii ascunse sau tainice a lui Dumnezeu înainte de venirea împărăției cu putere și slavă la sfârșitul veacului. Iudeii au înțeles că venirea împărăției însemna sosirea „veacului viitor;” că întrun anumit sens va avea loc o transformare a prezentului veac. Problema cu care se confruntau vis-a-vis de proclamarea apropierii împărăției era faptul că nu putea fi observată nici un fel de schimbare. Lumea continua să rămână la fel ca până acum, chiar și în lucrarea post-Cruce a ucenicilor lui Christos. Cum atunci putea lucrarea lui Isus să reprezinte începutul inițial al împărăției lui Dumnezeu în absența oricărei schimbări exterioare, observabile care să aibă loc?

Isus contracarează orice fel de astfel de obiecții. Schimbarea va fi realizată după modelul plămădelii, care lucrează neobservată până la dospirea întregului aluat. Faptul că prezența împărăției în forma ei prezentă nu a putut fi detectată de către necredincioși nu a fost o dovadă că venirea ei era în întregime în viitor. Probabil, cea mai apropiată paralelă a acestei pilde ar fi rostirile lui Isus din Luca 17: 20, 21. „Fariseii au întrebat pe Isus când va veni Împărăţia lui Dumnezeu. Drept răspuns, El le-a zis: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici!” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” Modalitatea venirii împărăției și transformarea veacului de către aceasta, a fost de așa natură că nu poate fi văzută de ochiul fizic. „Cât de diferit era începutul erei mesianice anunțat de către Isus față de ceea ce era în general așteptat.” Isus a scos în evidență că puterea lui Dumnezeu schimbătoare a veacurilor  era deja la lucru (în mijlocul lor) dar ei nu erau conștienți de prezența ei, nici nu deosebeau semnificația mesianică a lucrării Lui. Astfel accentul pildei este pus pe contrastul dintre victoria finală, completă a împărăției când noua creație ajunge la desăvârșire, și forma prezentă ascunsă a acelei împărății așa cum ea venise acum în lume.

  1. Jeremias vede aceasta ca o caracteristică obișnuită a celor patru pilde (a semănătorului, a neghinei, a seminței de muștar și cea a aluatului). „Ele pun în contrast începutul cu sfârșitul, și… ce contrast! Lipsa de însemnătate a începutului și triumful sfârșitului! Însă contrastul nu este întregul adevăr. Fructul este rezultatul seminței; sfârșitul este implicit în început. Mărețul infinit este deja prezent în micul infinit. În prezent, și într-adevăr în taină, evenimentul este deja în mișcare. Această natură nedescoperită a lui Basilea, este o chestiune de credință întro lume în care nimic nu este încă cunoscut. Cei cărora le-a fost dat să înțeleagă taina împărăției (Marcu 4: 11) văd în începutul ascuns și neînsemnat venirea gloriei lui Dumnezeu.”

Dar, un punct extrem de important în aceste pilde în discuție, promovat în escatologia realizată a lui Dodd, sunt factorul timp și creștere în intervalul dintre începutul împărăției și consumarea ei. Este clar că Isus nu a crezut că viitorul escatologic va fii atins în moartea și învierea Sa. Contrar lui Dodd, începutul împărăției nu poate fi datat din vremea profeților pentru a putea fi făcut secerișul, sau sfârșitul, să corespundă escatologic cu lucrarea pământească a lui Isus. Venirea lui Christos și moartea Lui sunt începutul, iar vremea creșterii sau expansiunii împărăției sunt corespunzătoare perioadei misionare de după înălțarea Lui.

Un număr de exegeți cred că ideea de creștere sau dezvoltare este străină învățăturii lui Isus, și împotriva semnificației venirii împărăției, dar oare există altă cale de a explica diferența dintre începutul nesemnificativ și sfârșitul triumfător? Dacă creșterea este un concept eronat, atunci se pare că aceste patru pilde au fost total inadecvate și fără sens la acest punct. Dar așa cum a observat Cadoux, „Însă, la urma urmei, creșterea este creștere, și în cazul tuturor acestor pilde, procesul culminează întrun fel de apogeu a deplinătății.”

Conceptul creșterii împărăției, oricum, are nevoie de clarificare textuală. A vedea creșterea sau expansiunea ei doar în termenii cifrelor sau ai răspunsurilor la evanghelie înseamnă a pierde din vedere ceea ce intenționează pildele. Împărăția vine escatologic, adică, prin realizarea unei schimbări complete în veacul Vechiului Legământ al istoriei răscumpărătoare. Venirea ei implică o împlinire sau o încheiere a vechi ordini din care iese noua creație (făptură) în Christos. Domnia lui Dumnezeu christocentrică din vremea din urmă, care a fost ancorată în moartea răscumpărătoare a lui Christos, a slujit la realizarea cerului nou și al pământului nou în care locuiește neprihănirea (2.Petru 3: 13). Cele două veacuri determinate de cele două legăminte (Gal. 4: 21-31), constituie materialul care face obiectul escatologiei biblice. Prin urmare, marele viitor din rostirile escatologice ale lui Isus (venirea împărăției „cu putere) indică constant înspre vremea transformării încheiate a vechii creații.

În contextul venirii Noului Ierusalim, a cerului și pământul nou aferente, Ioan scrie, „Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Observați că lucrurile noi sunt rezultatul exercitării domniei lui Christos. Ele decurg din vechea creație, care corespunde cu vechea ordine a lui Israel din Vechiul Testament. Această transformare a vechiului care aduce în existență Noul Ierusalim, Cortul lui Dumnezeu cu oamenii, noul cer și pământ, etc., este în principal sensul „venirii împărăției lui Dumnezeu cu putere” (Marcu 9: 1; Luca 21: 31). Viitorul escatologic este atins în încheierea (sfârșitul) veacului (Matei 24: 3). Acesta a fost scopul de bază al domniei lui Christos pre-parousia. Prin domnia lui Christos de subjugare a dușmanilor de la sfârșitul veacului împărăția lui Dumnezeu este întemeiată pe cel mai înalt munte „şi toate neamurile se vor îngrămădi spre el” (Isaia 2: 2). „Neamurile vor umbla în lumina ei.” Așadar, creșterea împărăției de la începutul ei determinat de Cruce până la încheierea ei de la sfârșitul veacului, este centrată în schimbarea pe care a produs-o în sfera legămintelor, schimbare prin care a fost asigurată răscumpărarea omului întro nouă creație potrivită domniei lui Dumnezeu în adevăr și neprihănire. Căderea Babilonului (Apoc. 14: 8), cetatea în care a fost răstignit Domnul (Ierusalimul, Apoc. 11: 8), corespunde cu vremea secerișului (Apoc. 14: 14-29) de la sfârșitul veacului (Matei 13: 39; 24: 3). Dodd nu a putut evita această vreme a secerișului care în mod evident a fost după moartea lui Christos, și de aceea el spune despre cartea Apocalipsei ca este o „recădere în escatologia pre-Creștină.” Aceasta, este de fapt, evaluarea lui cu privire la toate scrierile post-Cruce care conțin escatologie viitoristă. El o vede ca pe o „escatologie reconstruită a bisericii primare.” Astfel încearcă el să explice întârzierea parousiei. „Biserica primară a eșuat să înțeleagă că perspectiva lui Christos privind viitorul era restricționată la învierea Sa.” Aceasta este o soluție la problema timpului, însă evident creează mai multe probleme decât rezolvă. Îi pune pe apostolii călăuziți de Duhul împotriva lui Isus, făcând mesajul lor „neconcordant cu învățătura și intenția lui Christos ca întreg,” datorită faptului că au presupus și au vorbit despre timp escatologic după moartea lui Christos.

Oricum, referitor la pildele creșterii, motivul pentru care exegeții resping ideea creșterii sau dezvoltării în procesul venirii împărăției, în special după moartea lui Christos, trebuie clarificat. Acesta are de-a face cu conceptul sfârșitului, care în general este înțeles ca însemnând sfârșitul rasei umane. Din moment ce nu a venit nici un sfârșit peste planeta Pământ, creșterea împărăției cuprinde deja aproape 2000 de ani. Aceasta este în contradicție cu timpul de creștere din pilde, și desigur cu perspectiva apropierii atât de dominantă în rostirile lui Christos. Acesta a fost un factor influent în escatologia realizată, contractată și restructurată a lui Dodd. El scrie, „Pildele creșterii, deci, sunt predispuse la o interpretare naturală care le transformă întrun comentariu la situația de față din lucrarea lui Christos în caracterul ei referitor la venirea împărăției lui Dumnezeu în istorie. Ele nu trebuie luate ca implicând un lung proces de dezvoltare declanșat de lucrarea lui Isus care se încheie la a doua venire a Lui, deși biserica mai târziu le-a înțeles în felul acesta. La fel ca în învățătura lui Isus ca întreg, și aici, nu există o lungă perspectivă istorică: escatonul, apogeul divin hotărât al istoriei, este aici. Nu a venit prin efort uman ci prin actul lui Dumnezeu; și nu printro intervenție catastrofică, pentru că el este secerișul care urmează după un lung proces de creștere.”

Suntem de acord că nu este implicat „un lung proces de dezvoltare” în pildele de creștere, după lucrarea pământească a lui Christos, dar nu suntem de acord că aceasta ar fi cazul (adică, implică un lung proces de dezvoltare), dacă ele ar fi fost duse până la a doua venire a lui Christos, fiindcă parousia Lui nu înseamnă sfârșitul cosmosului material. Mai degrabă, venirea Lui încheietoare de veac, care este legată de viitorul escatologic al împărăției, pică în cadrul temporal al evenimentelor din preajma sfârșitului veacului Iudaic din AD 70. Datorită faptului că acest cadru biblic, istoric al perspectivei viitoriste a rostirilor lui Christos sunt ocolite de majoritatea exegeților, problema localizării în timp a „lucrurilor din urmă” devine dureros de evidentă. Semnificația căderii Ierusalimului în termenii venirii ultime a împărăției și realizarea viitorului escatologic în Scriptură poate fi văzută dacă vom reuși să recuperăm mesajul escatologic și perspectiva lui Christos și a apostolilor Săi.

Escatologia realizată a lui Dodd a fost în principiu o abordare validă a simbolismului apocaliptic Iudaic, în măsura în care a fost folosit de către Isus și apostolii Săi în mesajul evangheliei. Totuși, eșecul lui de a vedea întregul cadru temporal pentru escaton a fost principala slăbiciune a eforturilor lui în încercarea de a avea un sfârșit fără să reconstruiască perspectiva viitoristă care a fost predominantă în scrierile Noului Testament. Escatologia Realizată avantajează mesajul escatologic ca întreg în Scriptură doar dacă permite ca escatonul să cuprindă cadrul istoric al Discursului lui Isus de pe Muntele Măslinilor, adică, căderea Ierusalimului.

Este evident că Dodd a fost oarecum conștient de acest fapt, chiar dacă nu a recunoscut aceasta niciodată. El observă, „Desigur pare că Isus a perceput lucrarea Sa ca mișcându-se rapid înspre o criză, care va determina propria Sa moarte, persecuția aprigă a ucenicilor săi, și o revoltă generală prin care puterea Romană va pune capăt națiunii Iudaice, cetății ei și templului. Dacă El a vorbit în astfel de termeni, nu este surprinzător că atunci când lucrurile s-au întâmplat exact așa, rostirile Lui au fost întro oarecare măsură remodelate ca să se potrivească cu cursul acelor evenimente.”

Convingerea lui Dodd, cum că reala cădere a Ierusalimului a venit prea târziu ca să se potrivească cu escatologia viitoristă așa cum este ea înregistrată în Scriptură, este derutantă din perspectiva faptului că Discursul de pe Muntele Măslinilor și scrierile apostolice târzii s-au referit în mod specific la catastrofa sfârșitului veacului. Escatologic vorbind, Dodd nu este dispus să treacă dincolo de învierea lui Christos. El însă vede căderea Ierusalimului ca o susținere a ceea ce s-a realizat prin moartea și învierea lui Christos (care în perspectiva lui include parousia lui Christos). El a scris, „Percepția că comunitatea istorică Iudaică cum este ea constituită în prezent nu slujește la înaintarea lucrării lui Dumnezeu este întruchipată în viziunea sfârșitului ei în mijlocul ororilor războiului și a revoltelor sociale. Fie că aceste preziceri aveau să se împlinească în actualul curs al istoriei fie că nu, judecata esențială asupra situației rămâne; Ierusalimul a căzut, templul a fost distrus, și comunitatea Iudaică ca instituție politică a fost terminată. Aceste lucruri nu s-au întâmplat în felul în care le-a prezis Isus, dar cel puțin au oferit în istorie o impresionantă coroborare discernământului Lui referitor la tendințele inevitabile, care se nasc dintro estimare spirituală a situației.”

Este evident din afirmațiile de mai sus că Dodd a fost atras de istoria de după Cruce, dar cu toate acestea a respins aceea vreme a sfârșitului ca fiind cadrul pentru simbolica „venire pe nori a Fiului Omului.” El a admis totuși că „Matei a vorbit despre ea (vremea sfârșitului), ca fiind „Venirea Ta și sfârșitului veacului” ( 24: 3).” Apoi imediat reflectă asupra acestei afirmații. Atunci, dacă parousia lui Christos este un eveniment legat de istorie în acest mod, „ce perioadă de timp ar trebui să treacă de la lucrarea lui Isus până la încheierea istoriei? Aici documentele ne lasă în incertitudine. Conform schemei escatologice din Marcu 13, profanarea templului duce la un scurt și aspru necaz în Iudeea, apoi vine sfârșitul, înainte ca generația despre care a vorbit Isus să fi murit complet.”

Dar din nou însă, Dodd nu se poate dezlega de perspectiva lui unilaterală a împlinirii complete la învierea lui Christos. El concluzionează, „avem câteva motive să presupunem că dezastrul prevăzut să cadă asupra Iudeilor a fost înțeles de către Isus ca fiind mult mai (aproape), iminent. Putem oare spune că El de asemenea a perceput Ziua Fiului Omului ca fiind mult mai aproape decât o descrie Marcu? Se pare că așa este, dacă cuvintele adresate Marelui Preot trebuie interpretate cât de cât literal, „veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”

Concluzie

Două puncte de bază au fost stabilite în această scurtă inspecție a Escatologiei Realizate. Mai întâi, venirea împărăției lui Dumnezeu trebuie privită și înțeleasă în cadrul lucrării, morții, învierii, înălțării și domniei pre-parousia lui Christos, care constituie escatonul pentru rostirile escatologice ale lui Christos și ale apostolilor Săi. Relația prezentului cu viitorul în Scriptură trebuie privită în acest cadru temporal indivizibil. Nici prezentul și nici viitorul nu pot fi izolate ca să stea separat din punct de vedere escatologic. Întregul spectru al vremii sfârșitului trebuie recunoscut de la început până la sfârșit.

În al doilea rând, slăbiciunea și complicațiile accentelor unilaterale ale Escatologiei Realizate, în care nu este loc pentru timp escatologic după moartea lui Christos, sunt destul de evidente. Rostirile, predominant viitoriste, ale lui Christos trebuie declarate secundare, considerate reconstrucții escatologice ale bisericii primare care nu a păstrat legătura cu sensul original al cuvintelor lui Christos. Din această perspectivă, întreg Noul Testament trebuie reinterpretat și golit de volumul mare de escatologie viitoristă (după moartea lui Christos) pentru a restricționa escatonul în totalitatea lui la moartea lui Christos.

Aceasta ridică suspiciuni din două motive. Mai întâi, implică un program de reconstrucție care este atât de uriaș încât te întrebi ce este cu-adevărat original și demn de încredere în Scriptură. Doi, există o problematică a timpului și istoriei imediate după Cruce care sunt atât de evident implicate întrun real și semnificativ sfârșit al veacului (veacul Iudaic), prin care istoria răscumpărătoare a fost divin concepută în pregătirea căii lui Mesia. Cum acest timp post-Cruce poate să fi atât de ușor îndepărtat, considerat fără nici o legătură și neimportant pentru sfârșitul determinat de Cruce și christocentric, este de neînțeles și creează doar uimire. Nu este oare posibil ca, la urma urmei, Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor să fie autentic și să fi putut ajunge la noi în forma și semnificația lui exactă așa cum a fost predicat de către Isus? Dacă Noul Testament se mișcă înspre acest viitor escatologic în unitatea mesajului atunci nu este oare posibil ca Apocalipsa să nu fie „o recădere în escatologia pre-Creștină,” ci să ofere o deplină și strălucitoare descriere (apocaliptică) simbolică a rostirilor escatologice ale lui Christos, care trec dincolo de moartea Sa, dar nu dincolo de aceea generație?

 

Înainte de a-l părăsi pe Dodd, ar trebui observat, cum a fost remarcat de către Colin Brown, „Că Dodd însuși și-a modificat oarecum poziția fiind de acord ca în loc să vorbim de „escatologie realizată” ar fi mai potrivit să vorbim de „o escatologie care este în proces de realizare.” Oricum, o citire atentă a cărții sale „Venirea lui Christos” lasă loc de îndoială cu privire la schimbarea lui.

  Română (RO) 

TOPIC

Definiție Armaghedon

(În mod literal:“muntele adunării trupelor [lui Dumnezeu]”) Bătălia Dumnezeului Atotputernic  Iehova în care servul Său principal Christos Isus conduce forțele invizibile ale dreptății să distrugă pe satan și organizația sa demonică și omenească, eliminând astfel răutatea din Univers și justificând suveranitatea universală a lui Iehova.

Aranjarea în formație a trupelor

Apocalipsa 16:14,16  Acestea Sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic.Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.

 

Apocalipsa 19:19  Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă răsboi cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.

Creștinii nu au niciun rol în lucrarea de nimicire

Efeseni 6:12  Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care Sunt în locurile cereşti.

 

2 Corinteni 10:3,4  Măcar că trăim în firea pământească, totuşi nu ne luptăm călăuziţi de firea pământească.Căci armele cu care ne luptăm noi, nu Sunt supuse firii pământeşti, ci Sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.

 

2 Cronici 20:15,17  Şi Iahaziel a zis: „Ascultaţi, tot Iuda şi locuitorii din Ierusalim, şi tu, împărate Iosafat! Aşa vă vorbeşte Domnul: „Nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi dinaintea acestei mari mulţimi, căci nu voi veţi lupta, ci Dumnezeu. Nu veţi avea de luptat în lupta aceasta: aşezaţi-vă, staţi acolo, şi veţi vedea izbăvirea pe care v-o va da Domnul. Iuda şi Ierusalim, nu vă temeţi şi nu vă înspăimântaţi; mâine, ieşiţi-le înainte, şi Domnul va fi cu voi!”

 

Romani 12:19  Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu; căci este scris: „Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti” zice Domnul.

 

(De asemenea: Apocalipsa 2:26,27; 19:13-15; Ezechiel 9:2,4,5)

 

Descrierea sfârșitului lumii vechi

 

Ieremia 25:29-33  Căci iată că în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău: şi voi să rămâneţi nepedepsiţi?” „Nu veţi rămânea nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor.” „Şi tu, să le prooroceşti toate aceste lucruri, şi să le spui: „Domnul va răcni de sus; din Locaşul Lui cel Sfânt va face să-I răsune glasul; va răcni împotriva locului locuinţei Lui; va striga, ca cei ce calcă în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pământului. Vuietul ajunge până la marginea pământului; căci Domnul Se ceartă cu neamurile, intră la judecată împotriva oricărei făpturi, şi dă pe cei răi pradă săbiei, zice Domnul.” „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Iată, nenorocirea merge din popor în popor, şi o mare furtună se ridică de la marginile pământului. Cei pe care-i va ucide Domnul în ziua aceea vor fi întinşi de la un capăt al pământului până la celalt; nu vor fi nici jeliţi, nici adunaţi, nici îngropaţi, ci vor fi un gunoi de pământ.

 

Isaia 34:2  Căci Domnul este mâniat pe toate neamurile, şi plin de urgie pe toată oştirea lor: El le nimiceşte cu desăvârşire, le măcelăreşte de tot.

 

Tefania 1:14,17,18  Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape şi vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului, şi viteazul ţipă cu amar. Atunci voi pune pe oameni la strîmtoare, şi vor bîjbăi ca nişte orbi, pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful, şi carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească, în ziua mâniei Domnului; ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.

Un război al puterilor supranaturale

Tefania 3:8  „De aceea aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am Hotărât să strâng neamurile, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs urgia peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Mele.”

 

Iuda 1:14,15  Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi,ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi.”

 

Isaia 66:15,16  „Căci iată, Domnul vine într-un foc, şi carele Lui Sunt ca un vârtej; Îşi preface mânia într-un jăratic, şi ameninţările în flacări de foc. Căci cu foc Îşi aduce Domnul la îndeplinire judecăţile, şi cu sabia Lui pedepseşte pe oricine; şi cei ucişi de Domnul vor fi mulţi la număr.

 

Zaharia 14:3,12  Ci Domnul Se va arăta, şi va lupta împotriva acestor neamuri, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Dar iată că urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând încă în picioare, le vor putrezi ochii în găurile lor, şi le va putrezi limba în gură.

 

Psalmi 46:1-3,8-10  Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul, şi s-ar clătina munţii în inima mărilor. Chiar dacă ar urla şi ar spumega valurile mării, şi s-ar ridica până acolo de să se cutremure munţii. Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut El pe pământ. El a pus capăt războaielor până la marginea pământului; El a sfărîmat arcul, şi a rupt suliţa, a ars cu foc carele de război.

 

Habacuc 3:2, 11, 12  Când am auzit, Doamne, ce ai vestit, m-am îngrozit. Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne! Fă-Te cunoscut în trecerea anilor! Dar, în mânia Ta, adu-ţi aminte de îndurările Tale! Soarele şi luna se opresc în locuinţa lor, de lumina săgeţilor Tale care pornesc, de strălucirea suliţei Tale care luceşte.Tu cutreieri pământul în urgia ta, zdrobeşti neamurile în mânia Ta.

 

(De asemenea Psalm 110:5,6; Matei 24:20,21,35,36; Ioel 3:9-14)

 

Ordinea căderii

 

Apocalipsa 17:12,16;19:19-20  Cele zece coarne pe care le-ai văzut, Sunt zece împăraţi, care n-au primit încă împărăţia, ci vor primi putere împărătească timp de un ceas împreună cu fiara.Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc. Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă răsboi cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui. Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins proorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.

Vine brusc, pe neașteptate

2 Petru 3:10 “ Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură, şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde.”

Isaia 28:21  “Căci Domnul Se va scula ca la muntele Peraţim, şi Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Şi facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Şi împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit.”

 

Luca 21:34,35  “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.”

 

1 Tesaloniceni 5:3  “Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.”

 

Vine după o campanie mondială de avertizare

 

Matei 24:14  Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

 

Ezechiel 9:2;4-6  Şi iată că au venit şase oameni de pe drumul porţii de sus dinspre miazănoapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in, şi cu o călimară la brâu. Au venit şi s-au aşezat lângă altarul din aramă. Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor, care suspină şi gem din pricina tuturor urîciunilor, care se săvârşesc acolo.Iar celorlalţi le-a zis, în auzul meu: „Treceţi după el în cetate, şi loviţi; ochiul vostru să fie fără milă, şi să nu vă înduraţi! Ucideţi, şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii şi pe femei; dar să nu vă atingeţi de nici unul din cei ce au semnul pe frunte! Începeţi însă cu Locaşul Meu cel Sfânt!” Ei au început cu bătrânii, care erau înaintea Templului.

 

Isaia 6:9,11  El a zis atunci: „Du-te şi spune poporului acestuia: „Într-una veţi auzi şi nu veţi înţelege; într-una veţi vedea, şi nu veţi pricepe!”

Şi eu am întrebat: „Până când, Doamne?” El a răspuns: „Până când vor rămâne cetăţile pustii şi lipsite de locuitori; până când nu va mai fi nimeni în case, şi ţara va fi pustiită de tot;

 

Supraviețuitorii

 

1 Tesaloniceni 5:4  Dar voi, fraţilor, nu Sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ.

 

Tefania 2:2,3 “… până nu se împlineşte Hotărârea-ca pleava trece vremea-până nu vine peste voi mânia aprinsă a Domnului, până nu vine peste voi ziua mâniei Domnului!

Căutaţi pe Domnul, toţi cei smeriţi din ţară, care împliniţi poruncile Lui! Căutaţi dreptatea, căutaţi smerenia! Poate că veţi fi cruţaţi în ziua mâniei Domnului.”

 

(De asemenea Matei 24:20-22; Apocalipsa 7:9,10;14-17)

 

Va veni în decursul acestei generații dar ziua și ceasul sunt necunoscute omului

 

Matei 24:34,36 “ Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl.”

Definiție Antichrist

Orice organizație sau individ care este împotriva lui Christos, mai exact o organizație care susține a servi lui Dumnezeu dar de fapt este Împotriva lui Christos și a Împărăției Lui.

 

Babilon, organizația diavolului naște anticriști

Matei 13:27, 28, 38, 39  Robii stăpânului casei au venit, şi i-au zis: „Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are, deci, neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.” Şi robii i-au zis: „Vrei, deci, să mergem s-o smulgem?”  Ţarina, este lumea; sămânţa bună Sunt fiii Împărăţiei; neghina, Sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a semănat-o, este Diavolul; secerişul, este sfârşitul veacului; secerătorii, Sunt îngerii.

 

Antichriștii sunt profeți mincinoși

Matei 24:11, 24  Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.  Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.

 

Ei nu împlinesc cerințele unor profeți adevărați

Deuteronom 18:20-22  Dar proorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună sau care va vorbi în numele altor dumnezei, proorocul acela să fie pedepsit cu moartea.” Poate că vei zice în inima ta: „Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?” Când ceea ce va spune proorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Proorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.

 

Antichriștii spun că Isus a fost Dumnezeu încarnat și neagă că El a venit pe Pământ ca om perfect de carne

1 Ioan 4:1-3  Prea iubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh; ci să cercetaţi duhurile, dacă Sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieşit mulţi prooroci mincinoşi. Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh, care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.

 

2 Ioan 1:7  Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup. Iată amăgitorul, iată Antihristul!

 

1 Ioan 2:22  Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.

 

Omul fărădelegii este preoțimea creștinătății în mod colectiv

2 Tesaloniceni 2:3, 4, 9  Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dîndu-se drept Dumnezeu. Arătarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase…

 

Ieremia 23:11, 21, 22  Proorocii şi preoţii Sunt stricaţi „le-am găsit răutatea chiar şi în Casa Mea, zice Domnul.” Eu n-am trimis pe proorocii aceştia, şi totuşi ei au alergat; nu le-am vorbit, şi totuşi au proorocit. Dacă ar fi fost faţă la sfatul Meu, ar fi trebuit să spună cuvintele Mele poporului Meu, şi să-i întoarcă de la calea lor rea, de la răutatea faptelor lor!”

 

Preoția caută putere și onoare din partea acestei lumi

1 Corinteni 4:8  O, iată-vă sătui! Iată-vă ajunşi bogaţi! Iată-vă împărăţind fără noi! Şi măcar de aţi împărăţi cu adevărat ca să putem împărăţi şi noi împreună cu voi!

Iacov 4:4  Suflete prea curvare! Nu ştiţi că prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu? Aşa că cine vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş cu Dumnezeu.

 

Servul rău

Matei 24:48-51  Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină!” Dacă va începe să bată pe tovarăşii lui de slujbă, şi să mănânce şi să bea cu beţivii,  stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul pe care nu-l ştie, îl va tăia în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; acolo va fi plânsul şi scrîşnirea dinţilor.

 

1 Ioan 2:18, 19  Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi Sunt dintre ai noştri.

 

Religii păgâne

Efeseni 2:12  aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume.

 

1 Corinteni 10:20, 21  Dimpotrivă, eu zic că ce jerfesc Neamurile, jertfesc dracilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi în împărtăşire cu dracii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa dracilor.

 

Comunismul inclus între mulți alți antichriști

Apocalipsa 19:18, 19  …ca să mâncaţi carnea împăraţilor, carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor, şi carnea a tot felul de oameni, slobozi şi robi, mici şi mari!”  Şi am văzut fiara şi pe împăraţii pământului şi oştile lor, adunate ca să facă răsboi cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui.

 

Psalmi 14:1  (Către mai marele cântăreţilor. Un psalm al lui David.) Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este nici unul care să facă binele.

 

Punctul culminant al eforturilor antichriștilor este sprijinirea ONU

Apocalipsa 17:3-8, 18  Şi m-a dus, în Duhul, într-o pustie. Şi am văzut o femeie, şezând pe o fiară de coloare stacojie, plină cu nume de hulă, şi avea şapte capete şi zece coarne. Femeia aceasta era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu; era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare. Ţinea în mână un potir din aur, plin de spurcăciuni şi de necurăţiile curviei ei.  Pe frunte purta scris un nume, o taină: „Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului.” Şi am văzut pe femeia aceasta, îmbătată de sângele sfinţilor şi de sângele mucenicilor lui Isus. Când am văzut-o, m-am mirat minune mare. Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri?” Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă, şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o, era, şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc, şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni. Şi femeia pe care ai văzut-o, este cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului.”

 

Antichriștii vor fi nimiciți pentru totdeauna în Armaghedon

Apocalipsa 17:16  Cele zece coarne pe care le-ai văzut, şi fiara, vor urî pe curvă, o vor pustii, şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca, şi o vor arde cu foc.

2 Tesaloniceni 2:8  Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale.

 

Matei 7:22, 23  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

 

Definiție-A doua venire a lui Christos


Semnul primei prezențe a lui Christos
Isus din Nazaret a devenit Christosul lui Dumnezeu, Unsul, Messia, la botezul Său în râul Iordan, în anul 29; El a reprezentat oficial pe Iehova Dumnezeu timp de 3 ani și jumătate după aceea. Înainte de plecarea Lui de pe Pământ, El a promis că Se va întoarce din nou, potrivit scopului lui Dumnezeu, pentru a stabili Împărăția Lui, pentru a domni în mijlocul dușmanilor Lui, pentru a judeca națiunile și pentru a aduce mântuirea și eliberarea omenirii credincioase. Această a doua prezență a lui Christos (grecește, par-ou-si-a) urma să fie invizibilă și semnele clare date în această privință arată că întoarcerea Lui a început în anul 1914. De la acel timp încoace Christos Și-a îndreptat atenția către lucrurile referitoare la Pământ și împarte națiunile și instruiește pe urmașii Lui  pentru a supraviețui marea furtună a Armaghedonului, când toți cei necredincioși din omenire vor fi nimiciți de pe fața Pământului.

Luca 11:29, 30  Pe când noroadele se strângeau cu grămada, El a început să spună: „Neamul acesta este un neam viclean; el cere un semn; dar nu i se va da alt semn decât semnul proorocului Iona.Căci după cum Iona a fost un semn pentru Niniviteni, tot aşa şi Fiul omului va fi un semn pentru neamul acesta.

Ioan 3:2; 1:17; 2:10  Acesta a venit la Isus, noaptea, şi I-a zis: „Învăţătorule, ştim că eşti un Învăţător, venit de la Dumnezeu; căci nimeni nu poate face semnele pe care le faci Tu, dacă nu este Dumnezeu cu el.”.”..căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” „Orice om pune la masă întâi vinul cel bun; şi, după ce oamenii au băut bine, atunci pune pe cel mai puţin bun; dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum.”

Semnul a fost împlinit prin faptul că Isus a stat în mormânt 3 zile iar apoi a fost înviat

Matei 12:40  Căci, după cum Iona a stat trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului, tot aşa şi Fiul omului va sta trei zile şi trei nopţi în inima pământului.

Fapte 10:38-40  „..cum Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcea bine, şi vindeca pe toţi cei ce erau apăsaţi de diavolul; căci Dumnezeu era cu El.Noi Suntem martori a tot ce a făcut El în ţara Iudeilor şi în Ierusalim. Ei L-au omorât, atîrnându-L pe lemn.Dar Dumnezeu L-a înviat a treia zi, şi a îngăduit să Se arate,nu la tot norodul, ci nouă, martorilor aleşi mai dinainte de Dumnezeu, nouă, care am mâncat şi am băut împreună cu El, după ce a înviat din morţi.

Venirea pe cer ca semn al prezenței Sale a doua

Daniel 7:13, 14  M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui.I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, ca să-i slujească toate popoarele, neamurile, şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată.

 

La judecarea lui Isus în anul 33, marele preot a cerut un semn de la Isus, dar Isus a arătat ca semnul va veni în viitor

 

Matei 26:63, 64  Isus tăcea. Şi marele preot a luat cuvântul şi I-a zis: „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” „Da” i-a răspuns Isus „Sunt! „Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.”

 

Apariții ale lui Isus după învierea Lui, în trupuri diferite

 

Ioan 20:14-16 După ce a zis aceste vorbe, s-a întors, şi a văzut pe Isus stând acolo în picioare; dar nu ştia că este Isus. „Femeie” i-a zis Isus „de ce plângi? Pe cine cauţi?” Ea a crezut că este grădinarul, şi I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors, şi I-a zis în evreieşte: „Rabuni!” adică: „Învăţătorule!”

 

Luca 24:15, 16, 30, 31  Pe când vorbeau ei şi se întrebau, Isus S-a apropiat, şi mergea pe drum împreună cu ei.Dar ochii lor erau împiedicaţi să-L cunoască. Pe când şedea la masă cu ei, a luat pâinea; şi, după ce a rostit binecuvântarea, a frînt-o, şi le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii, şi L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor.

 

Marcu 16:12  După aceea S-a arătat, într-alt chip, la doi dintre ei, pe drum, când se duceau la ţară.

 

Toate aparițiile Lui după înviere au fost doar pentru urmașii Lui, nu pentru public

 

1 Corinteni 15:4-8  că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece.După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi Sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În cele din urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stîrpituri, mi s-a arătat şi mie.

 

La ridicarea la cer a lui Isus, ca o făptură spirituală, îngerii au mărturisit că El Se va întoarce în mod asemănător, în liniște, neobservat de public

 

Fapte 1:9, 11  După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer, şi un nor L-a ascuns din ochii lor.  şi au zis: „Bărbaţi Galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus, care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.”

 

Apostolii au cerut dovezi ale prezenței a doua a lui Christos

 

Matei 24:3  El a şezut jos pe muntele Măslinilor. Şi ucenicii Lui au venit la El la o parte, şi I-au zis: „Spune-ne, când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului veacului acestuia?”

 

Marcu 13:4  „Spune-ne când se vor întâmpla aceste lucruri, şi care va fi semnul când se vor împlini toate aceste lucruri?”

 

Luca 21:7  „Învăţătorule” L-au întrebat ei „când se vor întâmpla toate aceste lucruri? Şi care va fi semnul când se vor întâmpla aceste lucruri?”

 

Semnele armonizate dovedesc împlinirea celei de a doua prezențe în anul 1914

 

Matei 24:7, 8, 30  Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie împotriva altei împărăţii; şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.

 

Întoarcerea lui Christos este nevăzută, după cum El a mărturisit că nu va mai fi văzut în formă umană

 

Ioan 14:19  Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.

 

Matei 23:39  „..căci vă spun că de acum încolo nu Mă veţi mai vedea până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”

 

A doua prezență a lui Christos este dovedită a fi nevăzută prin faptul că ”oile” Sale nu vor putea să-L vadă cu ochii lor naturali

 

Matei 25:37-40  Atunci cei neprihăniţi Îi vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de ai băut?Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat?Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?”Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”

 

Christos este de asemenea nevăzut și dușmanilor Săi, ”caprele”

 

Matei 25:44, 45  Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?”Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”

 

Nici o apariție privată a lui Christos nu a avut loc, după cum susțin unii predicatori falși

 

Matei 24:23-26  Atunci dacă vă va spune cineva: „Iată, Hristosul este aici sau acolo” să nu-l credeţi.Căci se vor scula Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încît să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.Iată, că v-am spus mai dinainte.Deci, dacă vă vor zice: „Iată-L în pustie” să nu vă duceţi acolo! „Iată-L în odăiţe ascunse” să nu credeţi.

 

Dovada prezenței Sale a doua invizibilepoate fi discernută în mod public în toate părțile Pământului, de oameni de toate naționalitățile

 

Matei 24:27  Căci, cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului omului.

 

Matei 24:31  El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

 

Primii creștini au așteptat întoarcerea lui Christos să fie invizibilă iar Pavel a argumentat că nu erau suficiente dovezi în acest sens pe vremea aceea

 

2 Tesaloniceni 2:1-3  Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraţilor,să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră, şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca şi cum ziua Domnului ar fi şi venit chiar.Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă, şi de a se descoperi omul fărădelegii (Sau: omul păcatului), fiul pierzării..

 

Scopul prezenței a doua a lui Christos este de a realiza mântuirea, în timp ce scopul primei Sale prezențe a fost de a oferi prețul de răscumpărare

 

Evrei 9:27, 28  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă.

 

La timpul prezenței Sale a doua, domnia Împărăției Lui începe

 

Apocalipsa 11:15  Îngerul, al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor.”

 

Apocalipsa 12:1, 2, 5, 10  În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare, şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.Ea era însărcinată, ţipa în durerile naşterii, şi avea un mare chin ca să nască. Ea a născut un fiu, un copil de parte bărbătească. El are să cârmuiască toate neamurile cu un toiag din fier. Copilul a fost răpit la Dumnezeu şi la scaunul Lui de domnie.Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru, şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pîrîşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pîra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.

 

Daniel 2:44  Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărîma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.

 

Psalmi 145:13  Împărăţia Ta este o împărăţie veşnică, şi stăpânirea Ta rămâne în picioare în toate veacurile.

El vine din nou pentru a primi pe co-moștenitorii Săi în gloriile Împărăției

Ioan 14:2-4  În casa Tatălui Meu Sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde Sunt Eu, să fiţi şi voi.Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.”

La prezența a doua a lui Christos începe învierea celor 144,000

2 Timotei 4:7, 8  M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa.Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.

 

1 Tesaloniceni 4:15-17  Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi.

Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorâ din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos.Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

La timpul prezenței a doua a lui Christos, El va stăpâni popoarele cu un toiag de fier, spre durerea lor

Apocalipsa 1:7  Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.

 

Psalmi 2:8, 9  Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag din fier, şi le vei sfărîma ca pe vasul unui olar.”

Este un timp înfricoșător, dar cei credincioși vor fi mântuiți

Luca 21:25-28  Vor fi semne în soare, în lună şi în stele. Şi pe pământ va fi strîmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor;oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pământ; căci puterile cerurilor vor fi clătinate.Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere şi slavă mare.Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Prezența a doua a lui Christos marchează timpul începerii perioadei de tranziție a dării avertismentului omenirii

Matei 24:14  Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.

Comparată cu zilele lui Noe de dinainte de potop

Matei 24:37-39  Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla şi la venirea Fiului omului.În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie,şi n-au ştiut nimic, până când a venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului omului.

La venirea Sa a doua, El desparte oamenii buni și răi ca și oile de capre, pe parcurs ce are loc Judecata

Matei 25:31-33  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre;şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.

Cei credincioși fug la organizația lui Dumnezeu, asemănătoare munților

Matei 24:16  „…atunci, cei ce vor fi în Iudea, să fugă la munţi;”

Îngerii iau parte la acaestă lucrare de sortare

Matei 13:49  Tot aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Îngerii vor ieşi, vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor buni.

 

Matei 24:31  El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.

 

Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale.

 

Cei credincioși sunt apărați în siguranță la timpul venirii a doua a lui Christos

 

Matei 24:40-42  Atunci, din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul va fi lăsat.Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată şi alta va fi lăsată.Vegheaţi, deci, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru.

 

Luca 17:32-36  Aduceţi-vă aminte de nevasta lui Lot.Oricine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi oricine o va pierde, o va găsi.Vă spun că, în noaptea aceea, doi inşi vor fi în acelaşi pat, unul va fi luat şi altul va fi lăsat;două femei vor măcina împreună: una va fi luată, şi alta va fi lăsată.Doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.

 

Este un timp decisiv de mântuire, care decide soarta veșnică individual

 

Matei 24:11-13  Se vor scula mulţi prooroci mincinoşi, şi vor înşela pe mulţi.Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.Dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit.

 

Timpul prezenței a doua a lui Christos trebuie să fie unul de trezvie și alertă

 

 

Luca 21:34-36  Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură, şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră.Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului.Vegheaţi, deci, în tot timpul, şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului.”

Definiție- Acelasi Dumnezeu  

Credința că toți oamenii sunt copiii lui Dumnezeu și că așadar au o legătură și o unitate comună cu El, indiferent cât de împărțite sunt părerile lor despre El.

Doctrina conform căreia orice fel de credință în Dumnezeu este acceptată de El, dacă este practicată în sinceritate; pentru ca astfel origanizațiile care au crezuri diferite se pot uni pentru a realiza un scop comun. O concepție falsă și amăgitoare.

Origine

De-a lungul timpului, s-au făcut multe eforturi de a integra o închinare falsă omenirii. Nimrod a încercat să unească oameni într-o cauză comună opusă misiunii dată lui Noe de Dumnezeu.

Iehova Dumnezeu nu a sfințit ambele jertfe prin acceptarea atât a închinării lui Cain cât și a celei lui Abel

Geneza 4:3-7  După o bucată de vreme, Cain a adus Domnului o jertfă de mâncare din roadele pământului.Abel a adus şi el o jertfă de mâncare din oile întâi-născute ale turmei lui şi din grăsimea lor. Domnul a privit cu plăcere spre Abel şi spre jertfa lui;dar spre Cain şi spre jertfa lui, n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât faţa. Şi Domnul i-a zis lui Cain: „Pentru ce te-ai mâniat şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.”

 

Evrei 9:22  Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.

 

Cain a arătat intoleranță religioasă prin faptul că l-a ucis pe Abel

Geneza 4:8  Însă Cain a zis fratelui său Abel: „Haide să ieşim la câmp.” Dar pe când erau la câmp, Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel şi l-a omorât.

1 Ioan 3:11, 12  Căci vestirea pe care aţi auzit-o de la început, este aceasta: să ne iubim unii pe alţii;nu cum a fost Cain, care era de la cel rău, şi a ucis pe fratele său. Şi pentru ce l-a ucis? Pentru că faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau neprihănite.

 

Opoziția lui Iehova Dumnezeu față de dumnezeii falsi fost demonstrată prin mântuirea închinătorilor adevărați din Egiptul închinător la demoni

Exod 8:25, 26  Faraon a chemat pe Moise şi pe Aaron şi le-a zis: „Duceţi-vă de aduceţi jertfe Dumnezeului vostru aici în ţară.”Moise a răspuns: „Nu este deloc potrivit să facem aşa; căci am aduce Domnului, Dumnezeului nostru, jertfe care Sunt o urîciune pentru Egipteni. Şi dacă am aduce sub ochii lor jertfe care Sunt o urîciune pentru Egipteni, nu ne vor ucide ei oare cu pietre?

Împotriva zeului Nilului

Exod 7:16-18  şi să-i zici lui Faraon: „Domnul, Dumnezeul Evreilor, m-a trimis la tine să-ţi spun: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească în pustie. Dar iată că până acum n-ai ascultat.”Acum, aşa vorbeşte Domnul: „Iată cum vei cunoaşte că Eu Sunt Domnul. Am să lovesc apele râului cu toiagul din mâna mea; şi ele se vor preface în sânge.Peştii din râu vor pieri, râul se va împuţi, aşa că le va fi greaţă Egiptenilor să bea din apa râului.”

Împotriva lui Imhotep, zeul medicinii

Exod 9:1-3  Domnul i-a zis lui Moise: „Du-te la Faraon şi spune-i: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul Evreilor: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească.Dacă nu vrei să-l laşi să plece şi dacă-l mai opreşti,  iată, mâna Domnului va fi peste turmele tale de pe câmp; peste cai, peste măgari, peste cămile, peste boi şi peste oi; şi anume: va fi o ciumă foarte mare.

Împotriva zeilor furtunii și bătăliei Reshpu și Qetesh

Exod 9:22, 23  Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer; şi are să bată piatra în toată ţara Egiptului pe oameni, pe vite şi pe toată iarba de pe câmp în ţara Egiptului!”

Moise şi-a întins toiagul spre cer; şi Domnul a trimis tunete şi piatră, de cădea foc pe pământ. Domnul a făcut să bată piatra peste ţara Egiptului.

Împotriva zeului lunii Thoth

Exod 10:21, 23  Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric încît să se poată pipăi.”Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost întuneric beznă în toată ţara Egiptului timp de trei zile.Nici nu se vedeau unii pe alţii şi nimeni nu s-a sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină.

Tovărășia sau compromisul cu închinătorii falși în țara promisă a fost interzisă poporului lui Dumnezeu, Izrael

Deuteronom 7:1-6, 16, 25, 26  Când Domnul, Dumnezeul tău, te va aduce în ţara în care vei intra şi o vei lua în stăpânire, şi va izgoni dinaintea ta multe neamuri: pe Hetiţi, pe Ghirgasiţi, pe Amoriţi, pe Canaaniţi, pe Fereziţi, pe Heviţi şi pe Iebusiţi, şapte neamuri mai mari la număr şi mai puternice decât tine;când Domnul, Dumnezeul tău, ţi le va da în mâni, şi le vei bate, să le nimiceşti cu desăvârşire, să nu închei legământ cu ele, şi să n-ai milă de ele.Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor, şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi;căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar nimici îndată.Dimpotrivă, iată cum să vă purtaţi cu ele: să le surpaţi altarele, să le sfărîmaţi stâlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite. Căci tu eşti un popor Sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului.  Să nimiceşti toate popoarele pe care ţi le va da în mână Domnul, Dumnezeul tău; să n-arunci nici o privire de milă spre ele, şi să nu slujeşti dumnezeilor lor, căci aceasta va fi o cursă pentru tine. Chipurile cioplite ale dumnezeilor lor să le ardeţi în foc. Să nu pofteşti şi să nu iei pentru tine argintul şi aurul de pe ele, ca nu cumva aceste lucruri să ajungă pentru tine o cursă; căci ele Sunt o urîciune înaintea Domnului, Dumnezeului tău.Să nu aduci nici un lucru urîcios în casa ta, ca să nu fii nimicit cu desăvârşire, tu şi lucrul acela; să-ţi fie groază de el „să-ţi fie scârbă de el, căci este un lucru blestemat.

Acceptarea altor dumnezei a condus la dezastru între izraeliți

Judecãtori 2:1-3  Îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim şi a zis: „Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi;şi voi să nu încheiaţi legământ cu locuitorii din ţara aceasta, ci să le surpaţi altarele.” Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu. Pentru ce aţi făcut lucrul acesta? Am zis atunci: „Nu-i voi izgoni dinaintea voastră; ci vă vor sta în coaste, şi dumnezeii lor vă vor fi o cursă.”

Cel mai înțelept rege uman a lui Izrael a adus pace religioasă în propria casă prin acceptarea inchinarii la alti dumnezei , dar a eșuat în a păstra pacea cu Dumnezeu

1 Regi 11:1-11  Împăratul Solomon a iubit multe femei străine, în afară de fata lui Faraon; Moabite, Amonite, Edomite, Sidoniene, Hetite, care făceau parte din neamurile despre care Domnul zisese copiilor lui Israel: „Să nu intraţi la ele, şi nici ele să nu intre la voi; căci v-ar întoarce negreşit inimile înspre dumnezeii lor.” De aceste neamuri s-a alipit Solomon, târât de iubire.A avut de neveste şapte sute de crăiese împărăteşti şi trei sute de ţiitoare; şi nevestele i-au abătut inima.Când a îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David.Solomon s-a dus după Astartea, zeiţa Sidonienilor, şi după Milcom, urîciunea Amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului, şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David.Atunci Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urîciunea Moabului, pentru Moloc, urîciunea fiilor lui Amon.Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau tămâie şi jertfe dumnezeilor lor.Domnul S-a mâniat pe Solomon, pentru că îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi dumnezei; dar Solomon n-a păzit poruncile Domnului.Şi Domnul i-a zis lui Solomon: „Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău.

Ca un “Dumnezeu gelos”, El cere devotement exclusiv

Deuteronom 6:5  Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta.

Psalmi 119:113  Urăsc pe oamenii neHotărâţi, dar iubesc Legea Ta.

 

Exod 20:5  Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.

 

Compromisul indiferenței este dăunător

Apocalipsa 3:15, 16  „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.

Unitatea pentru un scop comun nu a dus nicio unitate reală sectelor religioase ale iudeilor

Fapte 23:6-10  Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare erau Saduchei, iar alta Farisei, a strigat în plin Sobor: „Fraţilor, eu Sunt Fariseu, fiu de Fariseu; din pricina nădejdii în învierea morţilor Sunt dat în judecată.”Când a zis vorbele acestea, s-a stîrnit o neînţelegere între Farisei şi Saduchei, şi adunarea s-a desbinat.Căci Saducheii zic că nu este înviere, nici înger, nici duh, pe când Fariseii le mărturisesc pe amândouă.S-a făcut o mare zarvă; şi cîţiva cărturari din partida Fariseilor, s-au sculat în picioare, au început o ceartă aprinsă, şi au zis: „Noi nu găsim nici o vină în omul acesta; dar dacă i-a vorbit un duh sau un înger?”…  Fiindcă gîlceava creştea, căpitanul, se temea ca Pavel să nu fie rupt în bucăţi de ei. De aceea a poruncit ostaşilor să se pogoare să-l smulgă din mijlocul lor, şi să-l ducă în cetăţuie.

Faptul că Isus a permis ca diverse lucrări să fie făcute în numele Lui înainte de Rusalii, nu este un argument pentru organizații religioase separate

Marcu 9:38-40  Ioan I-a zis: „Învăţătorule, noi am văzut pe un om scoţînd draci în Numele Tău; şi l-am oprit, pentru că nu venea după noi.”„Nu-l opriţi” a răspuns Isus „căci nu este nimeni, care să facă minuni în Numele Meu, şi să Mă poată grăi de rău îndată după aceea.Cine nu este împotriva noastră, este pentru noi.

Nu toți cei care au crezut în Isus au lucrat împreună cu apostolii

Marcu 5:18-20  Pe când Se suia El în corabie, omul care fusese îndrăcit Îl ruga să-l lase să rămână cu El.Isus nu i-a dat voie, ci i-a zis: „Du-te acasă la ai tăi, şi povesteşte-le tot ce ţi-a făcut Domnul, şi cum a avut milă de tine.”El a plecat, şi a început să vestească prin Decapole tot ce-i făcuse Isus. Şi toţi se minunau.

Isus a pornuncit urmașilor Săi să predice, mergând în sinagogi și în case și nu a clădit biserici

Luca 4:15, 16  El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi.A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească.

Matei 10:1, 5-7, 12-14  Apoi Isus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai Săi, şi le-a dat putere să scoată afară duhurile necurate, şi să tămăduiască orice fel de boală şi orice fel de neputinţă. Aceştia Sunt cei doisprezece pe care i-a trimis Isus, după ce le-a dat învăţăturile următoare: Să nu mergeţi pe calea păgînilor şi să nu intraţi în vreo cetate a Samaritenilor; ci să mergeţi mai de grabă la oile pierdute ale casei lui Israel.Şi pe drum, propovăduiţi, şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”  La intrarea voastră în casă, uraţi-i de bine; şi dacă este casa aceea vrednică, pacea voastră să vină peste ea; dar dacă nu este vrednică, pacea voastră să se întoarcă la voi.Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea, şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre.”

Luca 10:1, 2, 16  După aceea Domnul a mai rânduit alţi şaptezeci de ucenici, şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile, pe unde avea să treacă El.Şi le-a zis: „Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său.  Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; şi cine vă nesocoteşte pe voi, pe Mine Mă nesocoteşte; iar cine Mă nesocoteşte pe Mine, nesocoteşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.”

 

Isus nu a acceptat sau trecut cu vederea diferențele ca fiind mici, ci le-a condamnat aspru

Matei 23:1-3, 23, 24, 33  Atunci Isus, pe când cuvânta gloatelor şi ucenicilor Săi, a zis: „Cărturarii şi Fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic, dar nu fac. Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Povăţuitori orbi, care strecuraţi ţînţarul şi înghiţiţi cămila!

Isus nu a recunoscut liderii religioși ca frați

Ioan 8:42-44  Isus le-a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi şi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu: n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis.

Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.

 

Evrei 12:4-11  Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl?Dar dacă Sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, Sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii.Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim?Căci ei într-adevăr ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui.Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii.

Primii creștini au rezistat eforturilor făcute de împărat de a amesteca credintele

2 Corinteni 6:14-18  Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios?Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi Suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi.Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul Cel Atotputernic.”

“Multe drumuri, o destinație” este un principiu religios fals

S-a dovedit a fi dezastruos celor care nu erau creștini adevărați

Fapte 19:13-20  Nişte exorcişti Iudei, care umblau din loc în loc, au încercat să cheme Numele Domnului Isus peste cei ce aveau duhuri rele, zicând: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!”Cei ce făceau lucrul acesta, erau şapte feciori ai lui Sceva, un preot Iudeu din cei mai de seamă.Duhul cel rău le-a răspuns: „Pe Isus Îl cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi, cine Sunteţi?” Şi omul, în care era duhul cel rău, a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi, şi i-a schingiuit în aşa fel, că au fugit goi şi răniţi din casa aceea.Lucrul acesta a fost cunoscut de toţi Iudeii, de toţi Grecii care locuiau în Efes, şi i-a apucat frica pe toţi: şi Numele Domnului Isus era proslăvit.Mulţi din cei ce crezuseră, veneau să mărturisească şi să spună ce făcuseră. Şi unii din cei ce făcuseră vrăjitorii, şi-au adus cărţile, şi le-au ars, înaintea tuturor: preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi.Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului.

Simplul fapt de a chema numele Domnului nu este suficient pentru a fi aprobat

Matei 7:20-23  Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”  Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.”

Matei 25:40, 45  Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintr-aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.”

Matei 12:30  Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.

Isus S-a opus amestecării credințelor; El a clădit un nou sistem care nu avea nicio legătură cu sistemul religios al evreilor

Luca 5:33-39  Ei I-au zis: „Ucenicii lui Ioan, ca şi ai Fariseilor, postesc des, şi fac rugăciuni, pe când ai Tăi mănâncă şi beau.”  El le-a răspuns: „Oare puteţi face pe nuntaşi să postească în timpul când mirele este cu ei?Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei; atunci vor posti în acele zile.”Le-a spus şi o pildă: „Nimeni nu rupe dintr-o haină nouă un petec, ca să-l pună la o haină veche; altmintrelea, rupe şi haina cea nouă, şi nici petecul luat de la ea, nu se potriveşte la cea veche.Şi nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altmintrelea, vinul cel nou sparge burdufurile, se varsă, şi burdufurile se prăpădesc;ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi, şi amândouă se păstrează.Şi nimeni, după ce a băut vin vechi, nu voieşte vin nou, căci zice: „Este mai bun cel vechi”

Matei 15:14  Lăsaţi-i: Sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte pe un alt orb, vor cădea amândoi în groapă.”

 

Matei 16:6-12  Isus le-a zis: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor.” Ucenicii se gândeau în ei, şi ziceau: „Ne zice aşa pentru că n-am luat pîini!” Isus, care cunoştea lucrul acesta, le-a zis: „Puţin credincioşilor, pentru ce vă gândiţi că n-aţi luat pîini?Tot nu înţelegeţi? Şi nici nu vă mai aduceţi aminte de cele cinci pîini pentru cei cinci mii de oameni, şi câte coşuri aţi ridicat? Nici de cele şapte pîini pentru cei patru mii de oameni, şi câte coşniţe aţi ridicat? Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pîini? Ci v-am spus să vă păziţi de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor?” Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pîinii, ci de învăţătura Fariseilor şi a Saducheilor.

 

Galateni 5:9, 10  Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala.Eu, cu privire la voi, am, în Domnul, încrederea că nu gândiţi altfel. Dar cel ce vă tulbură, va purta osînda, oricine ar fi el.

 

Pavel a arătat că armonia în gândire între creștini este esențială

 

1 Corinteni 1:10-13  Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi desbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire.Căci, fraţilor, am aflat despre voi de la ai Cloei, că între voi Sunt certuri.Vreau să spun că fiecare din voi zice: „Eu Sunt al lui Pavel!” -„Şi eu, al lui Apolo!” -„Şi eu, al lui Chifa!” -„Şi eu, al lui Hristos!”Hristos a fost împărţit? Pavel a fost răstignit pentru voi? Sau în numele lui Pavel aţi fost voi botezaţi?

 

Există doar două căi de urmat- una dreaptă și una greșită

 

Matei 7:13, 14  Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea.Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află.

 

Luca 13:24  „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strîmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea.

 

Proverbe 16:25  Multe căi i se par bune omului, dar la urmă duc la moarte.

Cu banii furati de mafiotii PSD-isti, sunt platiti postaci care reclama postarile antiPSD la Facebook

Postac (troll) PSD-istAm cont pe Facebook de mai bine de 10 ani şi niciodată nu mi s-a întâmplat, precum în 2017, să fiu blocat în a mai posta în grupuri şi în a adăuga comentarii, câte o săptămână. Din mesajele primite de la Facebook am înţeles că postările deranjante pentru mafioţii din PSD erau reclamate ca fiind spam de o întreagă divizie de trolli, postaci plătiţi de către mafioţi pentru a cenzura libertatea de opinie pe Facebook.

Citeam recent că Adrian Ursu, jegul care-i linge pe mafioţi în fund la postul de mare insucces la adevăr şi jurnalism autentic, Latrina 3, ar fi plătit de însuşi tătucul mafioţilor roşii din România, puşcăriaşul condamnat cu suspendare Liviu Dragnea. Oricum, mafia roşie are controlul televiziunilor din România, doar Facebook-ul a rămas un teritoriu media unde există mai multă libertate. Ei bine, tocmai aici mafioţii acţionează de zor, mai ales în 2017, pentru a instaura “legea tăcerii” specifică clanurilor interlope. Cum postezi ceva de Dragnea, cum sar postacii plătiţi şi-ţi plasează poze trucate cu Iohannis, Băsescu etc., sugerând că, vezi Doamne, ei te-au pus să critici mafioţii PSD-işti. Cred cu sinceritate că şi Isus din Nazareth dacă i-ar critica pe hoţii din PSD, şi ar avea o mie de motive s-o facă, ar fi mitraliat cu înjurături şi flegme de către postacii plătiţi, din bani furaţi, de către mafioţii Ciumei Roşii.

Nu există altă cale de a scăpa de aceşti distrugători de ţară, de aceşti criminali la propriu (oamenii mor pe şosele proaste şi insuficiente din cauza lor) şi figurat (au ucis adevărul, dreptatea, morala etc.), în afara luptei de stradă, în afara unei Revoluţii care să-i alunge de la putere. Au eliberat din penitenciare hoţi şi criminali, violatori şi escroci, care oricând îi pot ucide pe bunicii sau părinţii noştri, oricând pot viola fetele noastre, oricând pot aduce durere şi suferinţă. În cel mai jegos dispreţ faţă de oamenii cinstiţi ai acestei ţări, faţă de victimele infractorilor, adunătura de penali cu acronimul PSD vrea să transforme România în ţară fărădelegii, în ţara în care criminalii sunt liberi să ucidă din nou. Numai acest gest criminal dacă ar fi şi este mai mult decât suficient pentru a-i alunga pe aceşti infractori de la putere.

România este poporul care munceşte în fiecare zi, care plăteşte taxe şi impozite pentru plimbările puşcăriaşului Dragnea, nu tagma criminalilor, hoţilor şi violatorilor graţiaţi, nu tagma politicienilor corupţi, adică hoţi din banii noştri, adică nişte criminali din cauza cărora murim în spitale nedotate şi pe drumuri nemodernizate. Postacii plătiţi din bani furaţi pe Facebook nu trebuie să uite că sunt în slujba răului şi că va veni o zi când răul se plăteşte, iar aceşti şobolani mărunţi vor regreta amarnic banii primiţi, bani furaţi din pensiile bătrânilor sau din salariile medicilor.

Mai bine golan, decât PSD-ist, mai bine mort, decât mafiot politic. Vreţi să scăpăm de Ciuma Roşie? Dacă da, trebuie să murim cu ei de gât.

Citeste si articolele:

Cum au falimentat rusii, prin intermediul ciumei rosii, economia Romaniei in punctele ei forte

 

Daca din punct de vedere militar si ca orientare geostrategica, Romania este bine ancorata in paradigma nord-atlantica prin efortul constant si calitativ al principalelor servicii de intelligence si mai ales prin politicile externe, coordonate de la Cotroceni, economia tarii noastre mai este captiva, in punctele ei sensibile, oligarhilor rusi. Astfel se pot explica ambiguitatea si fragilitatea demersurilor clasei politice de la Bucuresti, de multe ori incapabila sa ofere cetatenilor prosperitatea si nivelul de civilizatie atat de asteptat de populatie dupa intrarea noastra in Uniunea Europeana.

Este foarte important sa avem foarte clar in minte tabloul implicarii Rusiei in economia romaneasca, pentru a intelege subtilitatea jocurilor de putere, in care „tabla de sah” suntem noi, dar „piesele” sunt mutate de catre alte entitati aflate unele la Washington si Bruxelles si altele la Moscova. Asadar, sa trecem in revista influenta ruseasca in domeniile cheie ale industriei romanesti.

  • In timpul guvernarii Nastase, incepand cu 2003, Compania Mechel, condusa de Igor Zyuzin, provenit, evident, din temutul KGB, a intrat in posesia combinatelor metalurgice Campia Turzii, Targoviste, Otelul Rosu. In 2010, Mechel avea deja peste 7000 de angajati. In mod ciudat, desi la momentul preluarii, companiile de stat romanesti erau pe profit si aveau cateva piete de desfacere nascute inainte de 1989, in 2008 actiunile Mechel s-au prabusit cu 30 de procente, capitalizarea companiei scazand de la 15 la 10 miliarde de dolari. In 2013, Banca Centrala a Rusiei anuntase ca bondurile emise de Mechel nu mai erau acceptate ca imprumut colateral, iar in anii urmatori s-a instaurat falimentul. Inchiderea combinatelor a reusit reducerea cu 15% a productiei de otel a Romaniei, fapt ce a avut un impact negativ asupra afacerilor din constructii, avand in vedere faptul ca Mechel asigura 80% din necesarul de otel-beton a Romaniei.
  • Combinatul de aluminiu Alro Slatina este detinut in proportie de 80 de procente de compania Vimetco, controlata de oligarhul Vitaly Mashitskyi, cu radacini in acelasi omniprezent KGB, si este cel mai mare consumator energetic din Romania. Din firma Vimetco face parte si Conef, o societate prin care Gazprom exporta gazul rusesc in Romania.
  • Alor Oradea, combinat de alumina, a intrat in posesia celebrului oligarh Oleg Deripaska, in 1998. Trei ani mai tarziu, rusii au anuntat inchiderea companiei, firma mama, Russkii Alumini, retragandu-se de pe piata romaneasca.
  • TMK este un grup de firme controlat de miliardarul rus Dmitry A. Pumpyanskiy care detine in Romania un combinat producator de tevi, TMK Artrom Slatina si combinatul siderurgic TMK Resita care produc un profit anual de aproximativ 450.000 000 de dolari.
  • Lukoil, condus de Vagit Alekperov opereaza in Romania rafinaria Petrotel Ploiesti. In 2007 avea 1000 de angajati. Cinci ani mai tarziu pierdea mai mult de jumatate dintre muncitori si anunta pierderi de peste 70 000 000 de dolari. In 2011 spionii rusi, acoperiti in firma Petrotel, intrasera in posesia unor informatii clasificate apartinand Autoritatii Nationale pentru Resurse Minerale. In 2012, Lukoil a primit in concesiune doua blocuri in apele teritoriale de la Marea Neagra: EX-29 Est Rapsodia si EX-30 Trident.
  • Gazprom, cel mai mare extractor de gaze din Federatia Rusa, detine diferite concesiuni petroliere in Romania printr-o subsidiara din Serbia, NIS Petrol: Jimbolia in judetul Timis si Tria in Bihor. Compania, condusa de fostul ofiter KGB Alexey Miller, este furnizorul extern de gaze principal al tarii noastre asigurand o cincime din necesar. In 2013, Gazprom a achizitionat compania Marine Bunker Balkan care alimenteaza cu combustibil nave din Portul Constanta, are un terminal, Oil Terminal Constanta, cu o capacitate de 1500 de tone.

Pe langa domeniile cheie ale metalurgiei si industrie energetice, Federatia Rusa are plasati oameni cheie si in alte domenii vitale din economie, politica, societate civila si mass-media din Romania. In 2014, un site din Ucraina, Texty, publica o lista cu prietenii din Romania ai lui Alexandr Dughin, ideologul lui Vladimir Putin, obtinuta de la hackerii care au reusit sa sparga contul e-mail al unui colaborator. Pe lista apar nume celebre din mediul academic si universitar, din politica si presa, considerate de Dughin ca fiind de incredere in promovarea intereselor Federatiei Ruse in Romania. Dughin a vizitat de nenumarate ori tara noastra cu scopul de a monta o retea de sprijin, in cadrul careia un rol important sa fie jucat de doua entitati media, finantate de la Kremlin: Russia Today si Sputnik.

Redau lista, care a fost publicata pe multe site-uri romanesti incepand cu anul 2014. Parcurgand cu atentie numele din ea, ne va deveni limpede cum functioneaza, de cel putin 3 ani, propaganda ruseasca in Romania.

  • Ion Iliescu – fost lider al Partidului Social Democrat, fost președinte al României.
  • Adrian Năstase – fost prim-ministru al României, Preşedinte al Fundaţiei Titulescu, membru al Partidului Social Democrat.
  • Dan Zamfirescu – istoric, teolog, ideolog, unul dintre principalii ideologi naţionalişti ai erei Ceaușescu.
  • Ilie Bădescu – director al Institutului de Sociologie al Academiei Române de Științe.
  • Momcilo Luburici – Rector al Universităţii Dimitrie Cantemir (Bucureşti)
  • Doru Tompea – Rector al Universităţii Petre Andrei (Iasi)
  • Diana Câmpan – purtator de cuvant al Universității din Alba Iulia (Transilvania)
  • Călin Mihăescu – conducătorul Mişcării Eurasiatice din România, politolog, conducător al editurii «Eurasiatica».
  • Ion Gurgu – conducător al Editurii «Predania» (literatură conservatoare, Ortodoxă).
  • Răzvan Marica și Mihai Șomănescu – conduc portalul de ştiri http://www.activenews.ro
  • Vasile Ernu – Editor al portalului de analize http://www.criticatac.ro (site anti-globalizare, stângist)
  • Ioan Valentin Istrati: preot, jurnalist de radio și televiziune la trinitas.ro, post regional în limba română pentru România, Moldova și Bucovina, editor al portalului http://www.doxologia.ro/autor/pr-ioan-valentin-istrati
  • George Bara – jurnalist, portalul «Ziarul Natiunea» http://www.ziarulnatiunea.ro/
  • Vasile Simileanu – geopolitician, editor al publicaţiei de analize “Geopolitica”
  • Aurelian Anghel – sociolog, are poziţii conservatoare
  • Marius Văcărelu – om de știință, profesor la Școală Naționale de Științe Politice și Administrație Publică (București);
  • Ion Coja – profesor universitar, lingvist, scriitor și publicist. Eurosceptic, anti-american.
  • Dan Puric – actor și regizor de teatru și cinema, scriitor ortodox conservator popular.
  • Mihai Andrei Aldea – preot ortodox, conservator, anti-globalizare.
  • Mircea Dogaru – colonel în rezervă, conduce Sindicatul Cadrelor Militare Disponibilizate
  • Ovidiu Hurduzeu – Scriitor romano-american, critic social, ideolog distributivist (concepte economice alternative). Critic faţă de conducerea SUA și a României. Conservator social.
  • Bogdan Stanciu – conduce Asociaţia anti-avort “Provita.”
  • Radu Bogdan Herzog – politolog, analist, colaborator regulat la secţiunea românească a site-ului “Vocea Rusiei”

Pe 13 iunie 2017, ex-premierul Sorin Grindeanu atragea atenția asupra legaturilor primejdioase dintre liderul PSD, Liviu Dragnea, Darius Valcov si Federatia Rusa. Cei doi i-au reprosat lui Grindeanu ca nu a dezvoltat relațiile cu Rusia. „Mi se impută că nu am dezvoltat relații cu Moscova, deși UE a impus sancțiuni economice”, recunoastea, dupa ce a fost mazilit, fostul premier intr-o conferinta de presa de la Palatul Victoria.

Interesul rusesc in Romania guvernata de PSD-ALDE se observa destul de clar daca coroboram cateva date si informatii, de mute ori trecute cu vederea de o presa mult prea tabloidizata.

Am sa incerc sa comprim cat mai esential o alta harta a pionilor Kremlinului in inima Romaniei.

  • La Ministerul Comunicatiilor a fost numit in Cabinetul Tudose, Lucian Sova, din Bacau, fost partener de afaceri cu Boris Golovin, fost colonel GRU adanc implicat la UCM Resita.
  • Numele lui Golovin apare in actionariatul a sapte societati comerciale din tara noastra, din care astazi mai este activa Global Energy Investment.
  • Firma Global Energy Investment este deținută în mod egal de Boris Golovin și Horia Constantin Bejan, fost director în Ministerul Industriilor.
  • Global Energy Investment este asociata cu Engineering Company Ziomar, înregistrată în localitatea Podolsk din Rusia. Printre acționarii Global Internațional 2000 SA se mai află ucrainenii Olga și Dmytro Pokhvata, rușii Alexey Ustinov și Victor Ustinov, Boris Golovin, dar și românii Horia Constantin Bejan, Valeriu Petru Achiriloaie și Nicolae Costache.
  • Victor Ustinov este fostul atașat comercial al Rusiei la București. El reprezintă interesele companiei Engineering Company Ziomar, casa de comerț a companiei rusești de stat ZiO Podolsk, producător de utilaje nucleare, implicată în programul de îmbogățire a uraniului din Iran. Alexey și Victor Ustinov dețin și firma Unita Construct, al cărei domeniu principal de activitate este dezvoltarea imobiliară.
  • Pesedistul Lucian Șova are printre asociați și compania Romcar Russian Buses SA. Asociatul majoritar al Romcar este Ion Nicolaev, născut în localitatea Grigoriopol din Republica Moldova. Nicolaev îi are ca asociați pe Barbu Gheorghe și Corneliu Roșu. În prezent, firma se află în faliment.
  • Partenerii de afaceri rusi ai ministrului Lucian Sova s-au implicat și in afacerile cu energie. În anul 2007, firma Global Internațional 2000 s-a asociat cu italienii de la Enel și Romelectro pentru a construi una dintre cele mai mari termocentrale pe cărbune din sud-estul Europei, pe un teren de 36 de ha din Galați. Investiția fusese estimată la două miliarde de euro.
  • Interesul pentru energie al rușilor de la Global Internațional 2000 se regășește și în Uzina Termoelectrica Giurgiu SA, asociată cu colonelul Boris Golovin. Uzina Termoelectrica Giurgiu a fost privatizată în anul 2010 de Consiliul Județean Giurgiu, deși era singura firmă care furniza energie termică pentru giurgiuveni. În prezent, fosta societate de stat se află în faliment.

Cred ca, parcurgand cu atentie aceste randuri, va puteti face o imagine de ansamblu pentru a intelege de ce ne desprindem atat de greu de sforile invizibile care ne tin captivi unui interes strain si din nefericire atat de pagubos. (Sursa)

Citeste si articolele:

Cum faceau PSD-istii propaganda politica in scoli

 

În toamna lui 2004 am participat la un Cerc pedagogic la Şcoala generală nr. 1 Darabani. Pe când noi, profesorii de matematică, serveam o cafea şi discutam despre tot soiul de probleme, în acea încăpere pătrund reprezentanţii PSD cruce PUR, care încep să ne prezinte doctrina alianţei lor politice, împărţindu-ne calendare şi alte nimicuri. În frunte cu Inspectorul general (din acea vreme) Manolache şi “intelectualul” Conţac (un lung şir de ani preşedintele Consiliului Judeţean, infractor ce ulterior acestei intamplari a facut puscarie), aceşti indivizi nu dădeau doi bani pe legea din ţara aceasta. Iar fraiera de lege preciza clar că este interzisă propaganda politică în şcoală. Şi eram prezenţi atunci pentru o activitate şcolară, nu pentru aberaţiile neocomuniste ale PSD-ului.

Anii au trecut şi s-a constatat că liberalii nu sunt mai prejos de prietenii lor din psd. De exemplu, un fost viceprimar liberal al comunei Mileanca, căruia limba română îi este straină, deşi lucrează într-o şcoală – probabil matematica se predă în limba rusă – , acum un număr de ani considera postul pe care-l ocupa ocazional la Şcoala Codreni ca fiind proprietate personală, subsemnatul riscând să primească, dac-ar fi rămas la acea şcoală în 1997, cuvinte de genul “ vine şi … , în locul soţului meu”, cum se exprima educata lui soţie. Ce conta că Inspectoratul Şcolar a emis o decizie în acest sens sau că tu eşti inginer şi nu ai nici o treabă cu şcoala. Pentru liberalul lui peşte nu conta legea, cum nu contează nici pentru Tăriceanu. Aceşti aşa-zişi liberali nu dau doi lei pe doctrină, n-au citit o pagină despre doctrina liberală, dar se pretind reformatori. Să nu ştii să scrii în limba română, dar să obţii prin PCR (pile – cunoştinţe – relaţii) ceea ce nu ţi se cuvine sau să-ţi imaginezi că alţii trebuie săpaţi pentru ca tu, nulitate intelectuală, să-i aduci soţiei şi copiilor tăi o sumă de bani, în care se află şi amărăciunea celui pe care-l sapi, doar aşa te-a învăţat pnl-ul, mi se pare cam mult.

Iar această hidoşenie se întâmplă zilnic într-un învăţământ tot mai hulit de unii şi pentru că este locul unde nulităţile îşi află adăpostul. Rezultatul: societatea pe care o vedem la televizor sau pe care-o suportăm pe propria piele. Aceşti indivizi n-ar rezista nici o lună într-un învătământ competitiv, unde valorile sunt apreciate şi respectate. Ei trăiesc din bârfa ieftină, gen otv, şi din prostia celor care le ascultă tâmpeniile. Devii un profesor bun prin studiu şi muncă. Din păcate tot ce clădeşti tu se demolează la prima adiere a “spiritului de mahala”, iar ei sunt prea mulţi şi tu eşti prea obosit să mai lupţi cu prostia şi ignoranţa lor. Şi atunci pleci în alt domeniu, iar cei care ştiu foarte puţin fac educaţie. Iar finalul îl simţim atunci când francezul sau englezul, privindu-ne paşaportul sau cartea de identitate, ne va privi ciudat, ca pe nişte potenţiali infractori.

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

17 Responses to “Cum faceau PSD-istii propaganda politica in scoli”

  1. Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă

    “Dacă nu era Ceauşescu, tu nu erai astăzi absolvent al unei facultăţi” – este afirmaţia unui profesor (Hrimiuc Constantinse numeşte, dacă memoria nu-mi joacă feste). Aceeaşi afirmaţie a fost rostită şi de către un fost membru marcant al partidului communist, la nivelul comunei Havîrna, actualmente traseist politic (trăiască democraţia în care nu credem, dar de care profităm), pe numele său tovarăşul Zvîncă Petru, din perioada în care-şi construia casa cu ajutorul elevilor de liceu pe care-i obliga partidul bolşevic să muncească şi în vacanţa de vară vreo două săptămâni. Şi dacă al doilea este un dinozaur roşu pe care nu prea mai poţi să-l schimbi, deşi această mentalitate este inoculată, probabil, şi copiilor unei ţări ce se pretinde liberă de comunism, este mai greu de înţeles mentalitatea primului, la 35 de ani având şansa să-ţi corectezi traumele rezultate în urma spălării creieraşului tău în dictatura comunistă.

    “Nu ţin minte, i-am replicat, ca România să fi fost moşia lui Nicolae Ceauşescu, lăsată moştenire de părinţii acestuia. Mi se pare normal ca cetăţean român să pot urma cursurile unei facultăţi, aceasta fiind şi ţara mea, nu numai a politrucilor bolşevici”. A avut un rânjet de superioritate, nefiind dispus să accepte un alt adevăr, poate singurul care zideşte, decât acela prezent într-o regiune unde nu a fost nici un fel de revoluţie*, iar dacă era după cei din Moldova probabil c-am fi trăit în continuare ca-n Evul mediu, în întuneric, frig, foame, cenzură, …, dar l-am fi sărbătorit pe dictatorul iubit de unii, care-i ling dosul şi acum, la împlinirea unei vârste. Iar această sărbătoare ar fi eclipsat total, cum s-a întâmplat zeci de ani, zile importante precum Naşterea Domnului sau Învierea Domnului.

    “Tu la fiecare două minute aminteşti de Dumnezeu. Cum se împacă în conştinţa ta iubirea faţă de Domnul cu simpatia faţă de un regim ateu, în timpul căruia s-au dărâmat biserici şi au fost persecutaţi creştinii ?”, i-am mai spus înainte de a ne despărţi. Ceea ce mi s-a părut grav este faptul că acest om formează caractere într-o şcoală, iar modul său de gândire este unul profund antidemocratic. Pentru cei de teapa lui, martirii care şi-au găsit sfârşitul în temniţele comuniste nu există, mai mult memoria le este batjocorită. Dreptul elementar la educaţie nu există în dictatura comunistă, decât datorită Marelui conducător. La 18 ani de la jertfa copiilor Timişoarei pentru libertatea noastră, în România membră a U.E., mai sunt unii ce ne-ar dori din nou în lanţuri, înfometaţi, înfriguraţi şi izolaţi. Restul e tăcere …

    *revoluţie = înţeleg prin revoluţie ceea ce au făcut oamenii până la fuga Dictatorului în 22 decembrie 1989, ora 12 a.m. aproximativ; în Moldova nu s-a ieşit în stradă până atunci, iar circul de după acel moment nu se poate numi revoluţie.

    Citeste si articolul:

    You can leave a response, or trackback from your own site.

    14 Responses to “Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă”

    1. Ce a-nsemnat Revoluţia pentru mine (I) | A șaptea dimensiune says:

      FEBRUARIE 13TH, 2015 AT 22:02

      […] Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă […]

    2. Amintiri din Gulag (III) | A șaptea dimensiunesays:

      MARTIE 1ST, 2015 AT 14:43

      […] Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă […]

    3. Amintiri din Gulag (II) | A șaptea dimensiune says:

      MARTIE 14TH, 2015 AT 20:56

      […] Ce-au înţeles unii din dictatura comunistă […]

    Amintiri din Gulag (I)

    Votanti PSDRealitatea de astăzi are o puternică nuanţă de gri şi din motive ce ţin de felul în care s-a făcut (de)formarea a generaţii de copii şi tineri, pentru care profesorul este acel maestru, fără rival în domeniul său.

    Să presupunem c-am plonja în trecut, la Şcoala Tătărăşeni. Frumoasa limbă română s-ar auzi deformat, din cauza lipsei unor procupări ce ţin de intelect, la mulţi din cei hărăziţi şi plătiţi s-o vorbească literar. Măcar la şcoală şi măcar la cursuri. Ce te faci însă dacă te numeşti Lazăr Traianiţa, ai absolvit la fără frecvenţă o facultate şi predai limba română? O cunoşti mai bine decât oricine din şcoală, ar spune cei nefamiliarizaţi cu nivelul intelectual de acolo sau, cu un termen mai puţin academic, cu cloaca de acolo. Am auzit-o de multe ori pe stimabila îndemnându-i pe copii: “Copie tema!”. “Doamna profesoara, mi-am permis să-i spun odată, corect este copiază.” Nu credea, deşi i-am adus un manual şcolar în care enunţul unui exerciţiu începea aşa: “Copiază şi completează …”. “Prin cărţi se găsesc tot felul de greşeli”, mi-a replicat. A doua zi îi aduc DEX-ul, cea mai recentă ediţie, arătându-i conjugarea la persoana I singular copiază. Nici aşa nu a recunoscut ca rostea greşit în limba română, deşi era de specialitate. Atunci am realizat că nu edevărul sau corectitudinea sunt importante, atunci când discuţi la nivel de ţoapă de mahala, ci faptul de a nu clipi când rosteşti în faţa copiilor tot soiul de elucubraţii, pe care nici măcar nu te-ai obosit să le verifici. Pentru copii acestei doamne – care şi azi, pensionară fiind, predă cursuri de limbă română – nu a existat Revoluţia română anticomunistă, nu au existat crimele dictaturii comuniste, după cum nu există forma corectă “copiez”.

    Mi-am permis odată să amintesc la 17 decembrie de acei tineri, elevi, studenţi care au dărâmat zidul minciunii, turnătoriei şi întunericului, în faţa acelaraşi copii care auzeau şi foloseau “copie”, ca îndemn. Reacţia lor, de la zâmbete la indiferenţă, mi-a întărit convingerea că pentru Lazăr Traianiţa regimul communist era perfect: nu contează că ţi-e străină limba română atâta timp cât linsul organului partidului comunist îţi funcţionează de minune. Atat timp cat esti o nulitate si te tarasti, vei fi acceptat. Daca incerci sa zbori, aripile iti vor fi retezate. In asta consta credinta, morala si modul de viata al unora precum stimabila doamna Lazar T. Jigniri, amenintari, limbaj de mahala, discutii in care IQ-ul maxim trebuia sa fie agal cu al ultimului semianalfabet gen Becali, aceasta era atmosfera creata si intretinuta de indivizi ce se pretind intelectuali in scoala Tataraseni.

    Fostii comunisti, iar unii dintre ei fosti turnatori la Securitate, ti-l promovau pe Vadim Tudor la un numar mare de decibeli, iar singurele discutii culturale erau la nivelul pietei in care se vand legume. Cu toate astea spiritul de turma era prezent. In aceasta cloaca ti se anula individualitatea si personalitatea, prin gandiri de genul „cine nu gandeste ca noi, este un nimeni”. Nimic din ceea ce inseamna civilizatie si acceptarea celuilalt, la nivel sincer si altruist, n-am remarcat in acel loc. Asa cum in Gulag erai umilit si torturat, la Scoala Tataraseni erai umilit prin incultura si neputinta: nu conteaza ce stii tu si cat ai citit, aici nu misti si nu primesti decat firimiturile noastre. Asa sa-i ajute Dumnezeu.

    Citeste si articolele:

 

Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ 


 România actuală, dar mai ales cea din primii zece ani după Revoluţie, arăta jalnic, din punct de vedere al moralităţii şi mentalităţii, dar şi material, deoarece 45 (patruzeci şi cinci de ani) s-a produs îndoctrinarea sau, într-un limbaj mai puţin academic, spălarea creierelor, fenomen numit în acea perioadă de politrucii bolşevici “formarea omului nou”. Deşi metodele şi procedeele erau dintre cele mai diverse, cea mai nocivă s-a dovedit îndoctrinarea în învăţământ. Acestui flagel i se datorează pervertirea conştiinţei a milioane de oameni cărora încă de mici li se atrofiau o parte semnificativă din posibilităţile imaginaţiei şi gândirii creatoare. Intr-o societate bazată pe minciună, hoţie şi corupţie era greu să supravieţuieşti dacă nu făceai pactul cu diavolul roşu. Iar cei din învătământ, cu rare excepţii, n-au făcut decât să se plieze unui sistem ticăloşit, contribuind din plin la deformarea conştiinţei multor generaţii. Lucrând în învăţământ după Decembrie ’89, am realizat imensa prăpastie dintre societatea promovată de elita intelectuală a acestei ţări şi masa amorfă, dezorientată şi îndoctrinată ce forma corpul profesoral al României. Iată câteva situaţii de spălare a creierelor (prezentate în 1977 de Olivier Reboul):
  1. A preda o doctrină dăunătoare. De exemplu, a inocula copiilor ura sau dispreţul faţă de o anumită rasă, etnie sau clasă socială.
  2. A utiliza învăţământul pentru a propaga o doctrină partizană. Ceea ce s-a făcut cu sârg în “epoca de aur”.
  3. A învăţa fără a înţelege ceea ce trebuie înţeles.
  4. Utilizarea în predare a argumentului autorităţii. “Toată lumea crede asta”, deci trebuie să credem şi noi, este un tip de argumentaţie folosit, din păcate, şi astăzi în anumite şcoli.
  5. A preda plecând de la prejudecăţi. Prejudecăţile rasiste sau naţionaliste au făcut şi fac rău societăţii umane.
  6. A preda plecând de la o doctrină ca şi când ea ar fi singura posibilă.
  7. A predă ştiinţific ceea ce în fapt nu este.
  8. A nu preda decât fapte favorabile unei anumite doctrine.
  9. A falsifica faptele pentru a etala o anumită doctrină.
  10. A selecţiona în mod arbitrar conţinutul unui program de studiu.
  11. A exalta în învăţământ o anumită valoare în detrimentul altora.
  12. A propaga ura prin învăţământ.
  13. Impunerea unei credinţe prin violenţă.

Bibliografie: Cucoş, Constantin, 2000, Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi

You can leave a response, or trackback from your own site.

9 Responses to “Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ”

  1. Școlile fantomă din România says:

    IULIE 31ST, 2014 AT 12:05

    […] jefuiască și să ucidă. În Republica Securistică România, însă, se aplică în continuare principiile comuniste. În toate domeniile sectorului public. Drept consecință, s-a furat pe rupte din avutul public, […]

  2. Răscoala din 1907, o minciună comunistă | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 25TH, 2014 AT 15:30

    […] Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ […]

  3. Bolșevismul rusesc, boala majorității profesorilor din nordul Moldovei | A șaptea dimensiune says:

    DECEMBRIE 25TH, 2014 AT 20:06

    […] Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ […]

  4. Cum s-au spalat creiere in Romania comunista | A șaptea dimensiune says:

    MARTIE 29TH, 2015 AT 20:18

    […] Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ […]

  5. România, independentă de gazul rusesc | A șaptea dimensiune says:

    APRILIE 18TH, 2015 AT 20:46

    […] Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ […]

  6. Ion Cristoiu, virful de lance al campaniei de falsificare a istoriei revolutiei | A șaptea dimensiune says:

    MAI 27TH, 2016 AT 19:37

    […] Cum s-au spălat (şi se mai spală) creiere în învăţământ […]

 

(Pentru a-si educa votatori /neganditori iata ) Cum a umplut PSD = ciuma roşie România de hoţi şi mafioţi? Acceptând frauda din sistemul de învăţământ

 

Ani de zile, după 1989, chiar zeci de ani, dacă ne gândim mai bine, guvernările mafioţilor din PSD au însemnat o fraudare masivă a exemenelor de final de ciclu, respectiv Bacalaureat şi Evaluare Naţională, pentru a raporta, în cel mai pur stil comunist, tone de note mari la hectar, note obţinute prin fraudă (copiere şi toate celelalte). Este meritul lui Daniel Funeriu, făcut albie de porci la Mafia TV (Antena 3), cel care a reuşit, prin introducerea camerelor de supraveghere, la Bacalaureat şi Evaluare Naţională, să mai reducă din dimensiunea dezastrului.

Minciuna este sufletul nepieritor al comunismului, spunea un filozof polonez, de aceea, poate, şi mafioţii roşii din PSD au acceptat notele mincinoase de la Bacalaureat şi Evaluare Naţională. Din păcate, prin aceasta a fost încurajată la maxim hoţia şi corupţia, caracteristice unei societăţi înapoiate, tribale, nicidecum unei societăţi moderne, europene.

Dar nu numai minorii au fost supuşi, de către ciuma roşie, unor dezastre educaţionale. În 2003, în plin regim PSD, cu KGB-istul criminal Ion Iliescu la Cotroceni şi puşcăriaşul Adrian Năstase prim-ministru, se întâmplau cele povestite mai jos.

Ministerul Sănătăţii a organizat (în 2003 – n.m.) alegeri rezidenţiale

Cititorii noştri care sunt în tabăra posibililor pacienţi, iar nu în cea a posibililor medici, au remarcat, poate, faptul că la ultimul examen de rezidenţiat (cel din 2003 – n.m.) pentru grup s-au petrecut miracole statistice. Curba lui Gauss a fost luată la ciocane şi strâmbată în aşa hal, încât un număr uriaş de candidaţi au luat nota maximă (950 puncte). Pentru puţinii noştri cititori care au lipsit la lecţia cu Gauss, precizăm că, la un examen bine organizat, ar fi trebuit să fie puţini cu note maxime şi minime şi mulţi cu note medii, iar nu un sfert cu nota maximă.

Ciudăţenia statistică poate să stârnească ceva mai mult interes dacă vă puneţi problema să vi se întâmple – Doamne fereşte – să încăpeţi pe mâna unui chirurg care şi-a câştigat calitatea de specialist în bisturiu, copiind ca un porc la un examen. Practic, examenul a fost compromis de organizatori, care au publicat pe Internet testele din care au fost selecţionate cele de examen.

Pentru a încerca să mai dreagă ceva, interimarul ministru al Sănătăţii (din 2003 – n.m.) a organizat un test de departajare pentru cei care au obţinut nota maximă. Ei bine, examenul a avut loc, în condiţii normale, recte Gauss a triumfat. Concret: nici unul dintre “maximişti” nu a reuşit să ia nota maximă sau să se apropie măcar la 2-3 puncte; mulţi dintre ei nu s-ar mai califica, dacă rezultatele la departajare ar conta la clasamentul general.

Evident că noul ministru – numitul Brânzan -, care a înţeles mai temeinic programul partidului care l-a promovat, adică programul PSD, a hotărât că hoţii au întotdeauna dreptate. În consecinţă, toţi “maximiştii” au reuşit, ei vor alege posturi în ordinea testului de departajare, iar cei care au învăţat pe bune n-au decât să voteze cu opoziţia.

Dar tupeul unui pesedist adevărat nu se opreşte aici. Există o categorie a hoţilor neatenţi: cei care au luat nota 949 – adică un punct sub maxim – care şi ei sunt imens de mulţi (aproximativ 90); ei bine, imaginaţi-vă ce scandal au făcut şi aceşti tâlhari (exceptăm de la această categorisire pe cei 5-6 candidaţi necunoscuţi care sunt, conform lui Gauss, geniali) pentru că o parte dintre ei nu mai apucau locuri din cauza aglomeraţiei de la nota maximă. Drept care ministerul a decis să transfere locurile neocupate de la medicii de familie, la chirurgi, pentru această categorie de frustraţi.

Reamintim că examenul a fost organizat, după o pauză de 7 ani, de numitul Popa Florin, cel care a reuşit exact aceeaşi performanţă în 1996. Atunci, însă, i s-a dat câştig de cauză lui Gauss, examenul fiind repetat în întregime. Se pare că de atunci PSD s-a maturizat, iar furtul s-a legalizat. (“Academia Caţavencu”, nr. 628/2003)

Citeste si articolele:

You can leave a response, or trackback from your own site.

One Response to “Cum a umplut PSD = ciuma roşie România de hoţi şi mafioţi? Acceptând frauda din sistemul de învăţământ”

 

 

România este concesionată “pretinilor”străini în proporţie de peste 70% din suprafaţă; Aceasta “pomana” este ascunsa , sub pretextul … secretului comercial! Nici Fermierii nu stiu ce-i asteapta !

Până în prezent, în România au fost concesionate, în mod ilegal, pe baza Legii Petrolului nr. 238/2004, zece perimetre în vederea explorării sau exploarii și exploatării hidrocarburilor.

Pentru restul perimetrelor de pe hartă, nu au fost incă semnate acorduri de explorare si exploatare, existând doar concesiuni. Din cele 10 acorduri incheiate, singurele acorduri declasificate la cererea societății civile sunt cele trei acorduri petroliere deținute de compania Chevron in Dobrogea.  Restul, sunt secretizate. Motivul…invocarea secretului comercial!

Guvernele care s-au succedat la conducerea ţării din 2000 până astăzi au semnat nu mai puţin de 59 de acorduri petroliere ce fac posibilă, în viitor şi în anumite condiţii, exploatarea gazelor de şist…abandonata…!

Beneficiarii concesionarii sunt  multinaţionale şi off-shore-uri

Cu începere din 1997, Agenţia Naţională de Resurse Minerale a semnat cu 30 de firme acorduri de concesiune pentru explorare-dezvoltare şi exploatare a resurselor de hidrocarburi. Trebuie precizat că nu în toate perimetrele vor fi descoperite gaze naturale şi, nici nu este obligatoriu să fie folosită fracturarea hidraulică în extragerea acestora.

Lista beneficiarilor de concesiuni cuprinde companii de stat precum Romgaz şi Compania Naţională a Huilei (actuală Societatea Naţională a Huilei), firme private importante precum OMV Petrom, Lukoil şi Rompetrol, dar şi multe firme de apartament sau off-shore-uri necunoscute cu acţionari ascunşi de ochii publici.

Lista ANRM include 59 de acorduri petroliere semnate (gaze sau ţiţei). Un număr de zece dintre acestea sunt amplasate în bazinul Mării Negre.

Restul sunt teoretic candidate în categoria posibilelor explorări de gaze prin fracturare hidraulică. Multe locuri, precum cele de la graniţa judeţelor Vaslui şi Galaţi sau zona 2 Mai-Vama Veche, ce aparţin Chevron, se află fie în zone turistice, fie în arealuri protejate pin proiectul Natura 2000.

 

Impresia că ANRM acordă de la bun început, prin acordul concesiune petrolieră, un aviz de explorare a perimetrului prin metoda clasică sau prin cea a fracturării hidraulice este forţată

Totuşi, ceea ce aprobă ANRM este însă destul de neclar deoarece toate acorduriele de concesiune petrolieră sunt incluse în anexe secrete la hotărârile de guvern prin care acestea sunt aprobate.

Legea petrolului din 2004, care stă la baza acestor acorduri, nu conţine noţiunea de gaze de şist. Sintagma face referire la procedura de exploatare, nu la tipul resursei din sol extrase. Legea petrolului defineşte gazele ca fiind cele ”libere din zăcăminte de gaz metan, gazele dizolvate în ţiţei, cele din capul de gaze asociat zăcămintelor de ţiţei, precum şi gazele rezultate din extracţia amestecurilor de gaz condensat”.

Hotărârile   Guvernelor sunt   vagi,in coada de peste,pentru a iesi basmale curate…

”Prin explorarea perimetrului (…) situat într-o zonă caracterizată printr-un grad de cercetare mai redus, condiţii morfologice dificile şi o structură geologică cu un grad mare de risc, sunt create premizele evidenţierii unor noi zăcăminte de ţiţei şi gaze naturale. Lucrările de explorare sunt necesare pentru descoperirea unor resurse şi rezerve de hidrocarburi, în zone neexplorate sau în zone situate la adâncimi mari în vederea cercetării” – explică Guvernul Victor Ponta necesitatea aprobării unui astfel de acord.

Numai în luna decembrie 2012 acesta a aprobat cinci acorduri de concesiune petrolieră, perimetrele find amplasate în judeţele Bihor, Arad şi Timişoara.

“Acordurile petroliere permit orice, dar sunt urmate de tot soiul de avize, acorduri ale ANRM, certificate de mediu, acorduri de construcţie etc. De exemplu am înţeles că Chevron a obţinut aviz pentru tehnica clasică de explorare. Dacă vor dori să folosească tehnologii de fracturare vor trebui să ia din nou acorduri”, spune Otilia Nuţu, expert în domeniul energiei.

Solicitată de către „România liberă“, ANRM a refuzat  să explice dacă acordurile şi actele adiţionale semnate cu cele 30 de firme beneficiare prevăd tehnologia de explorare folosită, posibilitatea ca aceasta să fie cea a fracturării hidraulice, în câte perimetre s-a dat acceptul extragerii de gaze naturale. Neoficial însă reprezentanţi ai ANRM au încercat ieri să liniştească lucrurile. Potrivit lor, întreaga procedură de explorare este sub controlul agenţiei, iar trecerea la fazele ulterioare de exploatare presupun organizarea unor noi licitaţii.

 

2-Pentru pupatorii de foto-picturi mute,surde,proaste,si manipulante-iconate,dar si pentru sarutat sfinteleMOASTE ALE FOSTULUI  cug  SI A ALTOR CTITORII COMUNISTE, JUDETUL IASI A VALORIFICAT PROSTIREA BISERICEASCA  ! iATA CITE  AFACERI FOARTE   RENTABILE…

Statistica comparativă pentru judeţul Iaşi arată că numărul de biserici nou-construite creşte de la un an la altul, în timp ce “populaţia şcolară” scade cu câteva mii de persoane anual. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Realitate dură sau “obsesie plină de ură”? Argeşul are 15 spitale, 10… Judeţul Vaslui, la mila Domnului: un spital la 125.000 de locuitori şi… În Vrancea ultimilor ani au dispărut peste 100 de şcoli şi două spital… Potrivit unei statistici realizate în cursul anului 2014, numărul total de biserici creştin-ortodoxe la nivelul judeţului Iaşi era de 637, în condiţiile unei populaţii totale de 858.200 de locuitori, dintre care aproximativ 730.000 de confesiune ortodoxă. Asta ar însemna că în judeţul Iaşi există câte o biserică la 1.146 de credincioşi majoritari. Pe de altă parte, după 1990, au fost construite în regiunea Moldovei aflată sub administrarea Arhiepiscopiei Iaşilor 242 de noi biserici, dintre care 91 în judeţul Iaşi, 86 la Botoşani, 64 în Neamţ şi una în Suceava (este doar o singură parohie care ţine de Arhiepiscopia Iaşilor, celelalte sunt în subordinea canonică a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor). Pe ani, situaţia celor 242 de lăcaşuri de cult finalizate se prezintă astfel: 1990 – 0; 1991 – 2; 1992 – 3; 1993 – 0; 1994 – 6; 1995 – 3; 1996 – 3; 1997 – 7; 1998 –  11; 1999 –  17; 2000 –  8; 2001 –  6; 2002 –  11; 2003 –  9; 2004 –  12; 2005 –  8; 2006 –  9; 2007 –  10; 2008 –  14; 2009 –  10; 2010 –  21; 2011 –  18; 2012 –  24; 2013 –  30 Datele au fost furnizate în cursul anului 2014 de către Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la solicitarea “Adevărul”. Acelaşi raport mai arată: “cât priveşte bisericile şi capelele aflate acum în construcţie, ele sunt în număr total de 139, repartizate pe judeţe astfel: Iaşi – 58; Neamţ – 43; Botoşani – 38 (aceste date sunt publicate anual în calendarul creştin-ortodox tip „agendă” editat şi pus în vânzare de Arhiepiscopia Iaşilor)”. Aşadar, în judeţul Iaşi, au fost ridicate după 1990 sau sunt pe cale de a fi terminate 149 de lăcaşuri de cult creştin-ortodoxe. În ciuda ritmului de construcţie susţinut, oficialii Mitropoliei Moldovei susţin că este nevoie mare de noi biserici. “Raportat la numărul de credincioşi, cultul ortodox are, în municipiul Iaşi, cel mai mic număr de lăcaşuri de cult. Astfel, dacă la un număr de 245.183 locuitori de confesiune ortodoxă (cât indica cel mai recent recensământ, din 2011) le revin un număr de 77 de biserici (de parohie sau de mănăstire), celor 14.746 de eterodocşi (locuitori care s-au declarat de altă confesiune decât cea ortodoxă) le revin 29 de lăcaşuri de cult. Altfel spus, există câte o biserică ortodoxă pentru fiecare 3.184 de credincioşi şi câte un lăcaş de cult la fiecare 508 credincioşi pentru celelalte culte legal recunoscute şi care sunt prezente pe raza municipiului Iaşi. De altfel, conform statisticilor pe care le deţinem, în toate bisericile din Iaşi nu încap mai mult de 5% din numărul de credincioşi pentru a participa, în acelaşi timp, la o slujbă”, susţine preotul Constantin Sturzu, purtătorul de cuvânt al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Populaţia şcolară a scăzut cu 35.000 de persoane în Iaşi în ultimii 25 de ani Acesta mai arată că “sursa de finanţare principală a acestor lucrări o constituite contribuţia benevolă a credincioşilor. În conformitate cu legislaţia în vigoare, la aceste donaţii s-au mai adăugat sponsorizări, respectiv susţineri de la bugetele unor instituţii publice, precum primăriile, consiliile judeţene, instituţii guvernamentale”. Pe de altă parte, statistica mai arată că, în anul cel mai prolific pentru inaugurarea de noi biserici la Iaşi, 2013 – 30 de unităţi, populaţia şcolară la nivelul judeţului Iaşi a scăzut într-un singur an de la 190.412 la 185.788. Cauzele sunt multiple spun specialiştii, principala fiind emigrarea în masă a populaţiei în ţări din Europa de Vest. Aceeaşi statistică arată că numărul şcolilor cu personalitate juridică din judeţul Iaşi a rămas sensibil acelaşi după 1990, fiind de 227 – în momentul de faţă. Cu tot cu unităţile din subordine ar există în jur de 600 de unităţi şcolare în judeţul Iaşi. În 1990 populaţia şcolară din judeţul Iaşi, din învăţământul de toate gradele, era de 220.329 de persoane. Astăzi a scăzut cu 35.000 de persoane, iar statistica include şi unităţile şcolare din învăţământul privat. La fel, numărul spitalelor de stat a rămas constant după 1990 în judeţul Iaşi. Sunt 20 de unităţi medicale. Salvarea a venit din mediul privat, unde s-au deschis în ultimii ani 17 unităţi medicale private. Numărul total de paturi raportat la Bucureşti (privat+stat) este de 7.036, adică un pat la 122 de persoane.Citeste mai mult: adev.ro/njarf5

Ce înseamnă „statul paralel” și cum îl folosește PSD pentru a manipula

Expresia „stat paralel” a fost utilizată în țări cu regimuri autoritariste și-asta arată ce fel de tendințe are PSD în România.

Președintele PSD, Liviu Dragnea, a impus, pe agenda publică, teza potrivit căreia ar exista un „un stat paralel și ilegitim” care vrea să preia „controlul” în România. Deși a evitat să definească exact cine ar face parte din această structură, mass-media au speculat că președintele PSD face trimitere la relația dintre procurorul șef al DNA, Laura Codruța Kovesi, și fostul director operativ al SRI, Florian Coldea. PSD a adoptat, săptămâna trecută, o rezoluție de susținere a lui Dragnea în lupta sa cu „statul paralel”, în contextul în care DNA i-a deschis acestuia un nou dosar, iar asta dă și mai mare greutate demersului său controversat

Desigur, orice anchetă care ar proba legături toxice între șefa DNA și alte personaje care dețin sau au deținut funcții în servicii de informații reprezintă un demers legitim în democrație. Dacă însă dezbaterile din spațiul public nu se vor rezuma la probe, iar PSD va dezvolta o întreagă mitologie asupra existenței unui presupus „stat paralel”, un dușman cu care trebuie să lupte poporul, discursul în sine ne va apropia periculos de mult de țări cu tendințe autoritariste cum sunt Turcia lui Tayyip Erdogan sau Ungaria lui Viktor Orban.

De altfel, repetiția frecventă a ideii că partidul care a câștigat alegerile este singurul actor „legitim” să reprezinte poporul, așa cum transmit comunicatorii PSD, diminunând importanța separației puterilor în stat, este un prim semn al populismului, după cum arată profesorul în științe politice de la Princeton, Jan-Werner Muller, în cartea sa, „Ce este populismul?

Pe glob, în contemporaneitate sau în istoria recentă, expresia „stat paralel” a fost folosită des, fie abuziv de către lideri politici în lupta lor pentru câștigarea puterii, fie de către politologi sau istorici, pentru a explica derapaje în cadrul unor democrații șubrezite.

 

Det pe https://www.vice.com/ro/article/vb3a88/ce-inseamna-statul-paralel

 

 

Ca sa poata fura…

Ludovic Orban spune că banii bucureştenilor au fost sifonaţi pe pomeni VIDEO

Premierul Ludovic Orban a scos în evidenţă, în cadrul unei şedinţe a PNL Sector 1, „dezastrul administrativ” din Bucureşti din mandatul Gabrielei Firea.

„Bucureştiul e într-o situaţie grea, cu Firea, e în insolventa. Nu s-a făcut nimic. Firea are nesimţirea să se ducă la Compania Naţională de Investiţii să îi ceară să finanţeze sala polivalenta. Banii au fost sifonaţi prin pomeni. Cum să plimbi pensionari prin Grecia? Cum să dai vouchere pentru biciclete, când nu ai construit piste de biciclete?

Este un dezastru administrativ cum nu a existat în Bucureşti. Eu am crezut că apogeul nerealizărilor l-a atins Oprescu. Fraţilor, e mai rea Firea decât Oprescu, dacă puteţi să vă imaginaţi. Noi nu am avut primar general, am avut purtător de cuvânt, showman. Ea ne sfidează cu toate minciunile şi cu toate nerealizările lor”, a declarat Ludovic Orban.

Gabriela Firea, primarul general al Capitalei, a declarat că premierul ”Orban este Dragnea 2”, pentru că a tăiat bugetul Capitalei şi ”a asmuţit Guvernul” împotrivă sa pentru a face controale în Primărie.

„Controale s-au făcut şi încă foarte multe, în perioada când aveam o situaţie foarte tensionată cu Liviu Dragnea, care mi-a trimis foarte multe mesaje negative şi a trimis foarte multe echipe.

Am pregătit deja ştergarul, pâine, sarea. Îi aşteptăm pe domnii sau doamnele trimise de ministrul de Finanţe. Este îngrozitor să avem astfel de oameni nepregătiţi la conducerea unui minister, pentru că există autonomie locală şi doar primarul, fie că este general sau al unei localităţi, oraş, municipiu, doar primarul împreună cu consiliul general pot să decidă asupra oportunităţii. Aceasta este legislaţia în vigoare, nu o poate modifica prin declaraţii politice niciun ministru.

Controale s-au făcut, şi încă foarte multe, în special în perioada în care eram într-o situaţie mai dificilă cu fostul lider PSD, Liviu Dragnea. Mi-a transmis foarte multe mesaje negative şi a trimis foarte mulţi controlori, auditori etc. Am avut în 3 ani şi jumătate de mandat peste 50 de controale, cele mai multe în ultimul an şi jumătate. Am avut controale de la Curtea de Conturi, ANAF, Ministerul de Finanţe, Inspectoratul de stat în construcţii, Inspecţia Fiscală, DSP, ITM, absolut toate instutiile din subordinea Primăriei Capitalei şi toate companiile municipale au fost super verificate, hiper verificate!

Nu are cum să vină Corpul de Control al ministrului de Finanţe pentru că administraţia locală nu este în subordinea Guvernului şi este ilegal să fie trimis la o primărie. Este ca şi cum eu aş trimite Corpul de Control al primarului să verifice Ministerul de Finanţe. Exact aşa cum eu pot să fac acest lucru, la fel de legal poate să o facă şi domnul Citu.

Pe oricine va trimite, noi îi primim. Pentru mine, domnul Orban este Dragnea 2. A tăiat bugetul Primăriei Capitalei şi a asumutit jumătate de Guvern asupra mea, acum vrea să ne sperie şi cu acest control. O lozincă ar putea suna aşa: Orban pentru noi este Dragnea 2!”, a spus Gabriela Firea.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*