Puti-Kiri-Gog din Tara Magog (Ezechiel cap.38 şi 39) este îngăduit de Dumnezeu, pentru ca TOŢI păcătoşii lumii să înveţe din nepocainţa lui (Puti)Faraon, care a fost bombardat cu “apocaliptice” urgii; Cât se mai poate, să ne naştem din nou din Sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Marcu 4/14), ca să nu mai rămânem sclavii gunoierului cosmic ! Să credem că înfrângerea celui rău şi a TUTUROR acoliţilor/putiniştilor-chineziştilor este garantată (Ap.20/10)… Fiindcă toţi oamenii i-am întors spatele lui Dumnezeu, încă de când eram în coapsele lui Adam şi, tot noi, l-am respins şi răstignit pe Hristos, să-l căutăm pe Duhul Sfânt, trimis ca să nu rămânem orfani (Ioan 14/18); El se lasă găsit (Mat.7/7), dacă-l primim, să-l păstrăm ca pe lumina ochilor şi-l întronăm drept Căpetenie, ca să devenim şi să rămânem Una cu el-cu învăţătura şi înfăptuirea lui (Fil.2/13), dacă-i dăm prioritate în toate şi suveranitate în totalitate! Să nu uităm că nimic bun nu locuieşte în omul care nu se pocăieşte (Mat 26/75) şi nu se înnoieşte… De aceea suntem faliţi şi falimentari fiindcă vorbim, privim, făptuim, gândim… despărţiţi de El (Ioan, cap.15) ; Lui să-i dăm întâietate şi toată “” şefia””, căci este singurul care face totul Dumnezeieşte (Gen.1/31) şi pentru veşnicie (Ecl.3/11-14)

Konstantin Doroșenko: „Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia, să stea în Gulagul lor cu Putin al lor cât vor”; Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna; Cele zece națiuni și venirea lui Antihrist ! Baronii locali sunt cei ce au devalizat spitalele! Acum s-au ascuns de frica virusului și cer ajutor… Tara moare si burghezia satanista isi trage Pensii speciale de criză: Dorneanu – 8.500 €, Toader – 6.500 €, Daea – 2.000 €, Meleșcanu – 1.900 €… De peste 3o de ani-Poporul Roman mananca pe paine Epidemia de ipocrizie- si-i  place! Tradatorii care au tras in noi -inainte si dupa 22,ramasi necondamnati au fatat PUI :Cele 2 cumpene ale României: militarii care s-au împușcat între ei și doctorii care fug de COVID… Din secretele microbilor din organismul uman: de ce unele persoane nu contractează niciodată boli infecţioase? Dacă ar fi adevărată, această ştire ar fi una şocantă: preşedintele ales al SUA, Donald Trump, ar putea fi membru Illuminati, fiind rudă de sânge cu familia Rothschild!  Cateva SFATURI PENTRU AGRICULTORI (si pentru crestini) 

pppppp
 Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători:..Serbarea PaștilorCe Este Omul? Împărăţia Lui Dumnezeu Ca Taină“Cele Ale Tatălui” NostruStăpânirea De Sine În LibertateCe Este Sufletul?“Curcubeul Se Va Arăta În Nor”Ce Zice Bisericilor Spiritul?…;Înţelepciunea Căilor Mai Bune Ale Lui DumnezeuIertarea Păcatelor Şi Vindecarea“Vegheaţi Şi Rugaţi-Vă”Regina În Veşmânt De Aur“Fericita Noastră Nădejde”“Căci Zilele Sunt Rele”Jugul BunTemerea De Dumnezeu Cu ÎndestulareFericirea Este Superioară BucurieiServiciul RugăciuniiComori Depuse În Cer
jhSlujba de păstor – IntroducerePăstorii falşiPăstorul cel bun – 1. El îngrijeşte de oi...Păstorul cel bun – 2. El scapă oile …Păstorul cel bun – 3. El scoate oilePăstorul cel bun – 4. El adună oile… Păstorul cel bun – 5. El aduce oile în ţara lorPăstorul cel bun – 6. El paşte oilePăstorul cel bun – 7. El lasă oile să se odihneascăPăstorul cel bun – 8. El Se ocupă de cazurile specialeO perspectivă care dă curajPăstorii falşi si… Slujba de păstor… în lumina textului biblic din Ezechiel 34; Introducere- Despre ce este vorba…Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială
32 Dumnezeu l-a ajutat pe Poporul Evreu, pentru ca si noi să creadem- că sângele de animal de pe uşorii uşii i-a apărat de satan, prevestind că pecetea/protecţia Sângelui Dumnezeiesc de la Golgota ne va izbăvi pe TOŢI păcătoşii care credem în El, adică toţi acei care- L primim, dimpreună cu toată Învăţătura Duhovnicească, traită-practicată şi,doar  dacă iradiem parfumul cunoaşterii Lui până la marginile lumii şi a cosmosului, pentru îndumnezeire!55Preoţi (de pretutindeni), păstori, diaconi cu tot neamul vostru OPRIŢI-VĂ (Ps.40/6.7); Vi s-a luat slujba, după cum a prezis Duhul Sfânt în Ezechiel, cap.34! Fraţi creştini şi atei- acum v aţi convins că „păstorii” voştri vă duc cu zăhărelul, ca să vă aibă la mână şi la buzunar? (Ps.97/7-9) Dacă nu ne pocăim, nu doar pentru minţire, manipulare, prostire, sărăcire şi rătăcirea oamenilor, Nimicitorul ne va lovi cu alte molime şi urgii, până îi vom da lui Iisuss toate mizeriile, toxinele, răutăţile, vicleniile dezavuate în Rom.1/18-32 şi Gal.5/20; Să i-l dăm şi pe satan pe care-l lăsăm să domnească pe tronul inimii, iar noi acceptăm să-i fim robi; De ce ne încăpăţânam ca împietritul Faraon (care nu şi-a pus la inima –Ex.7/23 b) învăţăturile Biblice şi care l-a înlocuit pe Dumnezeu cel viu, infinit, atotputernic şi adevărat cu unul foto-pictat, aurit, cartonat, iconat, dar mut, orb, şchiop, limitat, neputincios… De aceea să ne naştem din nou şi să ne înzidim în Biserica Lui, nu în bisericuţe pustii, moarte şi seci?87

38

9235577yyyqi8

588

62q

 

75dr

 

 


xx4

 

Blestemul Babelului – Statele și Noua Ordine Mondială

64e45-bruxelles-babel2

Cum să înțelegi dacă nu ți se explică? Cum să fi de acord sau împotrivă dacă nu știi despre ce este vorba?

Vă propun să aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui subiect atât de controversat în vremea noastră: Convergența statelor lumii, prin convingere sau constrângere, în procesul de formare a Noii Ordini Mondiale.

Trebuie să spunem de la început că, omenirea a avut, are și va avea întotdeauna doar două alternative: să existe în ordinea stabilită de Dumnezeu sau ,,să-și facă de cap“, implementând propria ei idee de ordine.

Biblia ne spune că oamenii optează de regulă pentru cea de a doua alternativă. Iată cum s-au desfășurat primii pași ai omenirii care n-a învățat nimic din lecția potopului:

,,Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei înspre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear şi au descălecat acolo. Şi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem bine în foc!” Şi cărămida le-a ţinut loc de piatră, iar smoala le-a ţinut loc de var. Şi au mai zis: „Haidem să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului!” 

Domnul S-a coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: 

„Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă, şi iată de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem să Ne coborâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora!” 

Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea, cetatea a fost numită Babel (încurcătură,  șarpe inelat sau poarta cerului), căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului“ (Gen. 11:1-9).

Noua Ordine Mondială este numirea ,,de cod“ pentru instaurarea unei forme mondiale de guvernământ care să înlocuiască aparenta dezordine de azi a națiunilor. Este un vis milenar pe care omenirea l-a moștenit de la cei din valea Șinear și care mărturisește, așa cum spune și John Milton că omenirea este plecată ,,în căutarea Paradisului pierdut“. Drumul ei nu este însă ordinea stabilită de Dumnezeu, ci o mereu iluzorie și eluzivă Nouă Ordine Mondială, instaurată prin strădaniile proprii.

Sediul celor care urmăresc implementarea Noii Ordini Mondiale se găsește la Bruxell și a fost construit în mod intenționat ca o replică a turnului Babel. Mesajul subliminal este următorul: ,,Vom continua astăzi lucrarea începută atunci !“

1.  Când au apărut unitățile statale ?

Statele au apărut după Turnul Babel, când omenirea a fost împărțită după criteriul lingvistic și s-a răspândit pe toată fața pământului. Atunci au apărut “neînțelegerile” între oameni.

Înainte de Babel a fost vremea dictatorilor, cel mai mare dintre ei fiind Nimrod. Acest personaj malefic și-a supus prin forță omenirea de după potop. Pentru cei ce vor să studieze mai mult despre acest personaj, iată cele trei referințe spre cele patru locuri în care apare el în textul Bibliei:

  • Geneza 10:8-11 Cuş a născut şi pe Nimrod: el este acela care a început să fie puternic pe pământ.  El a fost un viteaz vânător înaintea Domnului; iată de ce se zice: „Ca Nimrod, viteaz vânător înaintea Domnului.” El a domnit la început peste Babel, Erec, Acad şi Calne, în ţara Şinear. Din ţara aceasta a intrat în Asiria; a zidit Ninive, Rehobot-Ir, Calah şi Resen între Ninive şi Calah; aceasta este cetatea cea mare.
  • 1 Cronici 1:10 Cuş a născut pe Nimrod; el a început să fie puternic pe pământ. 
  • Mica 5:6 Ei vor pustii ţara Asiriei cu sabia şi ţara lui Nimrod cu sabia scoasă din teacă. Ne va izbăvi astfel de asirian când va veni în ţara noastră şi va pătrunde în ţinutul nostru.

Printr-o simetrie istorică, Noua Ordine Mondială urmărește suprimarea existenței statale, unirea omenirii într-o singură “umanitate” și instaurarea unui dictator mondial. Chiar și limbajul este adaptat acestui plan.

De exemplu, Europa nu se mai ghidează după valorile iudeo-creștine (VT și NT), ci implementează valorile “umanismului”. Într-un răspuns dat premierului maghiar, Viktor Orban , care cere ca țara sa să aibe dreptul la pedeapsa cu moartea și să nu primească o cotă de imigranți africani (Potrivit AP, Janos Lazar, șeful de cabinet al premierului Viktor Orban, a spus că este „în afara discuției” ca Ungaria să primească vreo „cotă” de refugiați și va face tot posibilul să blocheze adoptarea eventualului nou sistem la nivelul UE.) (Partidul Popular European (PPE) i-a dat un ultimatum premierului Ungariei, Viktor Orban, avertizând că partidul său, Fidesz, va fi exclus din acest grup politic dacă dezbaterile privind reintroducerea pedepsei cu moartea vor continua.

Hillary Clinton, în calitate de candidat la președenția USA, confruntată cu incompatibilitatea dintre valorile iudeo-creștine pe care a fost întemeiată America și practica pruncuciderilor (avorturi) a declarat: “Biserica va trebui să-și modifice codul etic pentru a se acomoda noilor valori umaniste.”
(In a speech last week, Hillary Clinton lamented that too many women are supposedly denied abortions. The Democratic presidential candidate came under fire for that pro-abortion comment, but she also is drawing widespread condemnation for another remark in the speech. The comment has Hillary Clinton essentially saying that Christians must be forced to change their religious views to accommodate abortions).

2. Ce sunt statele ?

Statele există pentru protejarea și promovarea unei anumite colectivități lingvistice sau ,,de neam“. Sper să nu supăr pe nimeni când afirm că orice ,,patriotism“ este o formă de egoism generalizat. Deviza ,,Dumnezeu, patria și familia“ poate fi foarte repede transformată practic în ,,eu, familia și patria“. În epoca modernă, statul este structura care asigură protejarea bogaților dintr-o țară de intervențiile nedorite ale bogaților dintr-altă țară, întotdeauna bogații alegând în conducerea statului pe aceia care promit că le vor reprezenta cel mai bine interesele. Dacă cei bogați dintr-un stat se îngrijesc ca majoritatea populației să o ducă satisfăcător de bine, toată lumea este fericită. Avem de-a face cu celebrele ,,stări“ ale societății moderne promovate de exemplul britanic: starea întâi sau upper crust sunt cei bogați care produc și beneficiază direct de progresul economic, starea a doua sau clasa de mijloc, care este forța de muncă din procesul economic și starea a treia, cei neajutorați și cei neputincioși, în imperiul britanic ,,oamenii de casă sau servitorii legați de stăpân“.

În ciuda așanumitului ,,contract social“ care ar trebui să existe între conducători și conduși, în interiorul egoismului de grup al patriotismului există o multitudine de egoisme personale. Anticii au observat bine: ,,Homo homini lupus“ (oamenii se poartă între ei ca lupii). Egoismul personal duce la o inevitabilă lege a junglei, în care ,,peștele cel mare îl înghite pe cel mic“. Și aceasta se întâmplă indiferent de sistemul economico-social care există în interiorul fiecărui stat. Adevărul acesta a fost surprins cel mai bine de celebra butadă de pe vremea bancurilor politice: ,,În capitalism este exploatarea omului de către om, iar în socialism este invers“.

3. Cum sunt numite statele în Biblie?

Biblia împarte omenirea în două categorii: Israelul sau poporul lui Dumnezeu și Neamurile. Este suficient să citim psalmul doi ca să ne dăm seama de lucrul acesta.

„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:

„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” 

Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.
Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:

„Totuşi Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, Muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui – zice Unsul. Domnul Mi-a zis: ‘Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!
Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” 

Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului!
Slujiţi Domnului cu frică şi bucuraţi-vă, tremurând.
Daţi cinste* Fiului, ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră,

căci mânia Lui este gata să se aprindă!
Ferice de toţi câţi se încred în El!  (Psalm 2:1-12)

În timp ce stabilitatea poporului lui Dumnezeu este realizată prin teocrație și prin ascultarea de legile împărăției, Neamurile se frământă și se vor frământa cât va ține istoria lumii. Tronurile lumii s-au simțit întotdeauna suspect de ,,încorsetați“ de deciziile Tronului ceresc, și au urmărit, urmăresc și vor urmări mereu să se ,,elibereze“ spre a-și forma un nume, o cale și un destin propriu. Este, la scară mai mică, o imitație moștenită de la cel care le inspiră, apostatul Lucifer, numit de apostolul Pavel și ,,dumnezeul veacului acestuia“:

 ,,Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu“ (2 Corinteni 4:3-4).

,,Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării“ (Efeseni 2:1-2).

4. Care este metafora biblică pentru relațiile dintre state ?

Profetic, statele lumii în frământările lor sunt asemănate cu întinderea mișcătoare a valurilor mării. Când vorbește de apariția sistemelor imperiale care domină lumea, Biblia le vede ieșind ,,din mare“, adică tocmai din această frământare internațională, din această continuă instabilitate.

,,Daniel a început şi a zis: „În vedenia mea de noapte, am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit* din mare, deosebite una de alta“ – (Daniel 7:2-3).

,,Apoi am stat pe nisipul mării. Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete; pe coarne avea zece cununi împărăteşti şi pe capete avea nume de hulă“ (Apocalipsa 13:1).

5. Care este dușmanul modern al statelor ?

Dușmanul tradițional al statelor au fost imperiile. Oricât de mult au încercat ele să desființeze statele naționale, oricâte strămutări de populație au făcut Nebucadnețar și Stalin, statele și națiunile au supraviețuit atacurilor, iar populațiile deplasate temporar s-au întors cu vremea în ,,matca lor strămoșească“.

S-a încercat într-un timp să se înlăture barierele de limbă, crezând că ,,blestemul Babelului se poate anula“. Au luat structuri lingvistice comune, le-au atașat cuvinte de circulație mondială și altele inventate de ,,specialiști“ și li s-a oferit popoarelor limba ,,esperanto“, tradus prin ,,unul care speră“).

(Esperanto (/ˌɛspəˈrnt/[espeˈranto] About this sound listen ) is a constructed international auxiliary language. It is the most widely spoken constructed language in the world. Its name derives from Doktoro Esperanto (“Esperanto” translates as “one who hopes”), the pseudonym under which physician and linguist L. L. Zamenhof published the first book detailing Esperanto, the Unua Libro, on 26 July 1887. Zamenhof’s goal was to create an easy-to-learn, politically neutral language that would transcend nationality and foster peace and international understanding between people with different languages. – Wikipedia)

Dușmanul de astăzi al statelor este această mult trâmbițată ,,Nouă Ordine Mondială“. În spatele ,,ideologilor ei“ mai mult sau mai puțin ,,independenți (ideologii, care nu produc nimic material au înclinat întotdeauna în favoarea celor ce le pune pâinea pe masă), stau astăzi mamuții corporațiilor multinaționale.

Multinaționalele sune forțele care au schimbat deviza ,,Proletari din toate țările, uniți-vă!“ în ,,Bogătași din toate țările, uniți-vă!“. După cum bogătașii din interiorul unui stat cereau protecția autorităților, multinaționalele au nevoie acum de foruri internaționale care să-și întindă autoritatea peste granițele statelor independente. Prin mecanisme bancare și economice, statele sunt atrase ca muștele în plasa unor iluzorii ,,avantaje reciproce“. Tendința este ca mai toate autoritățile statale să fie transferate unor conglomerate superstatale, o bancă mondială, o curte europeană, o organizație NATO, un mecanism euro-atlantic sau transpacific, un ONU. Lanțul nu se strâge așa de ușor și ,,păpușarii“ care trag sforile au nevoie să spulbere încrederea în capacitățile fiecărui stat independent prin inventarea unor ,,crize mondiale“, cum ar fi amenințarea unui al treilea război mondial sau o încălzire globală. Când propaganda a creat oamenilor obsesia pericolului, vor apare foruri de conducere mondială, clădind pe precedentele politice ale Ligii Națiunilor și ale Organizației Națiunilor Unite.

Inspirați de experimentul „creuzetului” american, promotorii Noii Ordini Mondiale încearcă să-l generalizeze dând astfel naștere la tot felul de uniri transnaționale: Statele Unite ale Europei, Statele Unite ale Confederației Ruse sau chiar ale Eurasiei (!).

Sub deviza ,,E Pluribus Unum”, (din mai mulți, unul singur), America a reușit să facă o națiune unitară din imigranți veniți din state de pe toată fața pământului. Oameni de naționalități diferite au format o națiune nouă, cu o identitate de sine stătătoare. Deviza americană este compusă din treisprezece litere, adică exact cât au fost la număr statele americane care au format inițial uniunea. Expresia, în original din paisprezece litere, ex pluribus unum, a fost preluată din scrierile marelui teolog Augustin, care a folosit-o în Confesiunile lui (cartea IV.) c. 397-398 d.Ch.

Este evident însă un „excepționalism american”. Dumnezeu a păstrat acest popor și acest continent pentru un rol distinct in istorie (despre aceasta s-ar cuveni să vorbim mai mult cu altă ocazie). Orice încercare de a imita însă America în altă zonă geografică a pământului este sortită eșecului. Experimentul ,,multiculturalismului”, printr-un proces forțat de acceptare a imigranților a eșuat în Europa, după cum arată tulburările sociale de acolo.

Cartea profetului Daniel ne spune că orice ,,colos imperial universal“, chiar și cel de sub conducerea lui Antichrist, nu va putea anula diferențele inerente dintre naționalitățile statelor componente. Nu se poate desființa blestemul Babelului! Singurele alianțe posibile vor fi ca cele ,,dintre fier și lut“:

,,Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită, dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. 

Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.“ (Daniel 2:40-43)

6. Vor dispare statele în Noua Ordine Mondială ?

Fiți liniștiți, nu vor dispare. Oricât ar încerca omenirea să înlăture consecințele blestemului de la Babel, ele vor rămâne cu noi până la vremea finalului. Nici imperiile, nici esperanto, nici multinaționalele, nici scurta domnie a lui Atichrist nu va duce omenirea înapoi în starea ei de unitate primordială. Mesajele profetice sunt clare și categorice în această privință. Statele lumii vor fi pe tabla de șah a istoriei în vremea de dinaintea revenirii lui Christos:

,,Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula împotriva altui neam, şi o împărăţie, împotriva altei împărăţii şi, pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi. Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor“ (Mat. 24:6-8).

Statele lumii nu vor dispare pentru că lumea este încă sub blestem. Egoismul de grup al patriotismului și egoismul personal al ,,elitelor“ care conduc din umbră masele populare vor înfrânge orice încercare de pace mondială. Într-una din cele mai categorice verdicte ale Bibliei, care face țăndări orice ,,optimism“ al conducătorilor actuali, profetul Daniel ne comunică existența unui decret divin în această privință:

,,… este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustiirile“ (Daniel 9:26).

Cu adevărat, ,,Cel ce şade în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei“.  Providența este ,,mâna lui Dumnezeu în mănușa istoriei“, iar programul după care curge ea este deja făcut ,,mai înainte de întemeierea lumii“.

7. Totuși, când vor dispare statele ?

Nu, omenirea nu este condamnată la infinit.  Refacerea unității ei nu se va realiza prin sforțările proprii. Avanpremiera vremii de unitate a omenirii se realizează acum de toți aceia care trec prin experiența Rusaliilor, inversul evenimentului de la Babel. La Rusalii, oamenii veniți să se închine la Ierusalim din foarte multe state i-au auzit pe apostoli vorbind, în mod supranatural, în limbile lor ,,despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ (Fapte 2:11). Toți cei ce cred în Christos și primesc oferta Lui răscumpărătoare trăiesc astăzi, indiferent de cetățenia lor pământească, o fenomenală apartenență la poporul lui Dumnezeu din toate timpurile:

,,Așa dar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2:19-20).

Unitățile statale exista chiar și pe vremea împărăției viitoare. Iată ce găsim scris în cartea profetului Zaharia, un alt text cu pronunțat caracter apocaliptic:

,,Toţi cei ce vor mai rămâne din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului se vor sui în fiecare an să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, şi să prăznuiască Sărbătoarea Corturilor. Dacă unele din familiile pământului nu vor voi să se suie la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele“ (Zaharia 14:7).

Apocalipsa ,,mică“ din Matei 24-25 ne vestește judecata finală a statelor și integrarea omenirii în Împărția lui Dumnezeu:

,,Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor* fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui.  Atunci, Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: ‘Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii“ (Mat. 25:31-34).

Apocalipsa descrie statele lumii (neamurile) ca mediu din care a ieșit religia apostată:

,,Apoi unul din cei şapte îngeri care ţineau cele şapte potire a venit de a vorbit cu mine şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt judecata curvei celei mari, care şade pe ape mari. Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:1-2).

Pentru cei ce susțin teoria ,,înlocuirii“, care spune că Biserica este Noul Israel, iată ceva la care trebuie să ne gândim împreună: profețiile mențin distincția dintre Israel și neamurile mântuite și în vremurile așezării Noii Ordini Cerești! Scrisă din perspectivă evreiască, Apocalipsa lasă să se întrevadă harul salvării de care se bucură și se vor mai bucura cei din toate neamurile lumii:

,,După aceea m-am uitat şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini, şi strigau cu glas tare şi ziceau: „Mântuirea* este a Dumnezeului nostru, care** şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!” 

Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie şi s-au închinat lui Dumnezeu şi au zis*: „Amin. Ale Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria în vecii vecilor! Amin.” 

Şi unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine* albe, cine sunt oare? Şi de unde au venit?”
„Doamne”, i-am răspuns eu, „Tu ştii.” Şi el mi-a zis: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi-I slujesc zi şi noapte în Templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde* peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arşiţă. Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii şi Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Apocalipsa 7:9-17).

Apocalipasa ne prezintă oameni din statele lumii părtași parțiali la prerogativele celor din Noul Ierusalim:

,,Cetatea (Noul Ierusalim) n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună ca s-o lumineze, căci o luminează slava lui Dumnezeu şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea neamurilor“ (Apocalipsa 21:23-26).

Mișcarea actuală de omogenizare și unire a omenirii, cunoscută sub numele de ,,Noua Ordine Mondială“ nu-și va ajunge scopul. După ce își va împlini rolul în pregătirea omenirii pentru venirea lui Antichrist, ea va dispare sub teroarea dictaturii acestui ultim ,,Nimrod“ al istoriei. În felul acesta simetria Bibliei va fi completă, iar ceea ce s-a stricat în Geneza se va repara în Apocalipsa.

Sursa articol

https://semnelevremurilor.wordpress.com/2015/05/27/blestemul-babelului-statele-si-noua-ordine-mondiala/

Preoţi (de pretutindeni), păstori, diaconi cu tot neamul vostru OPRIŢI-VĂ (Ps.40/6.7); Vi s-a luat slujba, după cum a prezis Duhul Sfânt în Ezechiel, cap.34! Fraţi creştini şi atei- acum v aţi convins că „păstorii” voştri vă duc cu zăhărelul, ca să vă aibă la mână şi la buzunar? (Ps.97/7-9) Dacă nu ne pocăim, nu doar pentru minţire, manipulare, prostire, sărăcire şi rătăcirea oamenilor, Nimicitorul ne va lovi cu alte molime şi urgii, până îi vom da lui Iisuss toate mizeriile, toxinele, răutăţile, vicleniile dezavuate în Rom.1/18-32 şi Gal.5/20; Să i-l dăm şi pe satan pe care-l lăsăm să domnească pe tronul inimii, iar noi acceptăm să-i fim robi; De ce ne încăpăţânam ca împietritul Faraon (care nu şi-a pus la inima –Ex.7/23 b) învăţăturile Biblice şi care l-a înlocuit pe Dumnezeu cel viu, infinit, atotputernic şi adevărat cu unul foto-pictat, aurit, cartonat, iconat, dar mut, orb, şchiop, limitat, neputincios… De aceea să ne naştem din nou şi să ne înzidim în Biserica Lui, nu în bisericuţe pustii, moarte şi seci?

Slujba de păstor7

în lumina textului biblic din Ezechiel 34

 

(detalii aici  http://www.clickbible.org/featured/slujba-de-pastor-lumina-textului-biblic-din-ezechiel-34/)

 

Păstorii falşi

Am dori mai bine să trecem cu vederea descrierea păstorilor falşi, pentru că imaginea pe care profetul o zugrăveşte în primele 6 versete despre aceia care ar fi trebuit să se intereseze de poporul lui Dumnezeu, dar nu au făcut-o, este într-adevăr un tablou trist. Imaginea oferită de aceste versete este cu atât mai întunecată, cu cât o analizăm comparativ cu lucrarea şi activitatea bunului Păstor.
Totuşi este important să observăm ce spune Dumnezeu despre aceşti oameni. Noi nu suntem învăţaţi numai prin exemple pozitive, pe care să le urmăm, ci Dumnezeu ne avertizează şi cu privire la ce trebuie să nu facem, dându-ne exemple. Activitatea păstorilor falşi o vom compara pe parcursul studiului nostru cu lucrarea bunului Păstor. Aici voi aminti numai câteva semne caracteristice de bază, asupra cărora merită să medităm:
1. Păstorii falşi au avut o apreciere greşită a relaţiei lor cu Dumnezeu. Slujba lor nu era caracterizată de dragostea pentru Dumnezeu. Le lipsea şi frica de Dumnezeu. Se pare că ei nici nu ţineau seama de Dumnezeu. Aceste două puncte (dragostea faţă de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu) sunt neapărat necesare în slujba pentru turma lui Dumnezeu.
2. Păstorii falşi au avut o apreciere greşită a relaţiei lor cu turma. Ei priveau turma ca o proprietate personală, gândind că pot face ce doresc cu ea. Urmarea a fost exploatarea turmei în folosul lor. Ei nu priveau turma cu ochii lui Dumnezeu, ci cu ochii lor. Drept urmare, le lipsea dragostea faţă de oi.
3. Comportamentul păstorilor falşi era marcat de egoism. Ei nu căutau folosul turmei, ci numai propriile avantaje. Ei se păşteau pe sine şi nu aveau grijă de turmă. Chiar şi grăsimea turmei, care aparţinea lui Dumnezeu, o luau pentru ei (Levitic 3.16). Nu în zadar ne avertizează Epistola lui Iuda cu privire la oameni care se păstoresc pe ei înşişi (versetul 12).
În slujba pentru Dumnezeu nu are ce căuta egoismul. El stă în opoziţie totală cu gândirea şi comportamentul adevăratului Păstor, Domnul Isus. Desigur, păstorul are voie să bea din laptele turmei, dar aceasta nu se face într-o atitudine marcată de egoism (1 Corinteni 9.7).
4. Păstorii falşi nu au avut înţelegere pentru turmă. Prin profetul Isaia, Dumnezeu spune: „câinii sunt lacomi, nu se mai satură. Şi aceştia sunt păstori care nu ştiu cum să deosebească; toţi se întorc la calea lor, fiecare la câştigul lui“ (Isaia 56.11). Lăcomia pentru avantaje proprii le-a răpit înţelepciunea pentru a gândi lucrurile corect şi a înţelege ceea ce are nevoie turma.
5. Atitudinea păstorilor falşi faţă de oi arată lipsă de interes şi indiferenţă. Acesta este comportamentul păstorului plătit, despre care Domnul Isus Însuşi a vorbit (Ioan 10.13). Un astfel de păstor este caracterizat prin faptul că nu-i pasă de oi, că inima lui nu bate pentru turmă. Păstorilor nu le păsa dacă oaia era slabă, bolnavă, rănită, alungată sau rătăcită. Chiar şi atunci când ea ajungea pradă fiarelor de pe câmp, ei rămâneau insensibili.
Cât de cu totul altfel a fost Domnul Isus! Lui i S-a făcut milă când i- a văzut pe oameni istoviţi şi petrecându-şi viaţa lâncezind şi i-a comparat cu o turmă care nu are păstor (Matei 9.36).
6. Păstorii falşi se purtau aspru cu oile. Ei nu numai că şi-au neglijat obligaţia de a îngriji de oi, ci ei au stăpânit peste turmă, şi aceasta au făcut-o cu asprime. Cu totul altfel a lucrat bunul Păstor. Despre El citim, de exemplu: „i-am tras cu legături omeneşti, cu funii de iubire. …şi cu blândeţe le-am dat să mănânce“ (Osea 11.4). Pericolul de a ne comporta cu duritate este întotdeauna mare. De aceea bătrânii sunt avertizaţi să nu stăpânească peste turma lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi posesorii ei (1 Petru 5.3).
Apostolul Pavel a demonstrat printr-o viaţă exemplară cum trebuie să ne comportăm cu fraţii şi surorile având felul de gândire al Domnului. El putea spune: „Am fost blânzi în mijlocul vostru, aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copiii“ (1 Tesaloniceni 2.7). Acest comportament este contrariul asprimii şi a severităţii păstorilor falşi.

Urmările acţiunii păstorilor falşi sunt fatale pentru oi. Vedem o turmă:
– împrăştiată (verstele 5, 6),
– care rătăceşte (versetul 6),
– care a ajuns pradă pentru alţii (versetele 5, 8),
– pe care nimeni nu o caută (versetul 6),
– pe care nimeni nu o cercetează (versetul 6). Într-adevăr, un tablou trist al turmei!
Dar Dumnezeu nu rămâne la descrierea păstorilor falşi şi a urmărilor comportamentului lor pentru turmă. Dumnezeu arată clar, că acţiunea păstorilor va avea consecinţe pentru ei. Versetul 10 ne spune: „Aşa zice Domnul Dumnezeu: Iată, sunt împotriva păstorilor! Şi voi cere oile Mele din mâna lor.“ Aceasta vorbeşte foarte clar despre responsabilitate. Dumnezeu va cere oile din mâna lor şi aceasta înseamnă că ei vor da socoteală de lucrarea lor.
O profeţie foarte clară despre urmările activităţii păstorilor falşi şi a sfârşitului lor, o găsim în Ieremia 25.34-36: „Gemeţi, păstorilor, şi strigaţi! Şi tăvăliţi-vă în ţărână, voi, stăpâni ai turmei! Pentru că s-au împlinit zilele înjunghierii voastre şi vă voi împrăştia şi veţi cădea ca un vas de preţ. Şi va pieri adăpostul de la păstori şi scăparea de la stăpânii turmei! Un glas de strigăt al păstorilor şi un vaiet al stăpânilor turmei se aude, pentru că Domnul pustieşte păşunea lor.“ Ce sfârşit îngrozitor al acestor păstori răi!
Dacă transpunem aceste lucruri la noi, cu siguranţă nimeni dintre noi nu ar vrea să fie comparat cu aceşti păstori falşi. Şi totuşi, să nu nesocotim, că Dumnezeu vrea să ne spună ceva cu această descriere a păstorilor falşi. Nu se poate oare ca şi la noi să se găsească una sau mai multe din trăsăturile de caracter ale păstorilor falşi – chiar dacă numai parţial?
Oare cum stau lucrurile în privinţa durităţii? Nu suntem noi câteodată duri şi severi în comportarea noastră unii faţă de alţii? Nu aşteptăm câteodată mult prea mult de la cei care au nevoie de ajutor? Fiecare să cugete în linişte asupra acestor realităţi şi să vorbească despre ele cu Domnul în rugăciune. Avem nevoie urgentă de felul de a privi şi a gândi al Domnului nostru, al Păstorului cel bun, care în dragostea Lui pentru oi are totdeauna în vedere binele lor.

Slujba de păstor

în lumina textului biblic din Ezechiel 34

Introducere

Despre ce este vorba

Aproape că nu există un tablou mai expresiv al dragostei şi al purtării de grijă a Domnului Isus pentru ai Săi, ca tabloul Păstorului cel bun. David, inspirat de Duhul Sfânt, a scris, cu mai mult de 2.500 de ani în urmă, cuvintele: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic“ (Psalm 23.1); de atunci, milioane de credincioşi au făcut aceeaşi experienţă aducătoare de bucurie.

O turmă de oi împreună cu păstorul ei este întotdeauna o imagine plăcută. Păstorul veghează asupra turmei, o ocroteşte, procură hrana, dă direcţia de deplasare şi o conduce. Toată purtarea sa de grijă este îndreptată asupra turmei. Dumnezeu foloseşte în Cuvântul Său acest tablou uşor de înţeles şi care se întipăreşte uşor în minte, ca să ne dea o lecţie. Această lecţie merge în două direcţii:
1. Dumnezeu doreşte să ne arate ceea ce este Domnul Isus pentru noi. Ca „Păstorul cel bun“, El Şi-a dat viaţa pentru noi (Ioan 10.10-11). Ca Păstorul cel mare“, El Se ocupă în prezent de noi (Evrei 13.20-21). Noi, credincioşii, suntem oile Sale, pe care le iubeşte şi le îngrijeşte până în clipa când Se va arăta ca „Mai-Marele Păstor“ (1 Petru 5.4).
El este „Păstorul şi Supraveghetorul“ sufletelor noastre (1 Petru 2.25) şi putem spune împreună cu psalmistul Asaf: „Şi noi, poporul Tău şi turma păşunii Tale, Îţi vom mulţumi pentru totdeauna“ (Psalm 79.13). Este minunat să ai un astfel de Păstor; avem deci motive să-L glorificăm pe Domnul nostru!

2. Dumnezeu doreşte să ne arate ce aşteaptă El de la noi. Domnul Isus este Păstorul, El este unic şi incomparabil, dar şi noi putem să facem o slujbă de păstor. El este modelul nostru, pe care încercăm să-L imităm, preocupându-ne cu fraţii şi surorile noastre, având acelaşi mod de gândire ca şi El. Petru a primit o însărcinare triplă de la Domnul: „Paşte mieluşeii Mei, păstoreşte oile Mele, paşte oile Mele!“ (Ioan 21.15-17).

Câţiva ani mai târziu, Petru îi îndemna pe bătrâni: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu care este între voi“ (1 Petru 5.2). Şi apostolul Pavel s-a exprimat asemănător când amintea bătrânilor din Efes să aibă grijă de ei înşişi şi de toată turma „în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi Adunarea lui Dumnezeu“ (Fapte 20.28).

Dragostea faţă de Domnul Isus stă la baza acestei slujbe de păstor. Când Domnul i-a dat lui Petru lucrarea de îngrijire a mieluşeilor şi a oilor, a pus-o în legătură cu acea triplă întrebare pătrunzătoare, cu privire la dragostea lui faţă de Domnul. În afară de aceasta, acest text din Scriptură arată clar că slujba de păstor include două lucrări mari de bază: a paşte şi a păstori. A paşte înseamnă în primul rând să te îngrijeşti de hrana necesară. A păstori are ca şi gând de bază călăuzirea, îngrijirea şi ocrotirea.

O lucrare pentru fiecare

O comparaţie exactă a textelor mai sus menţionate ne arată că lucrarea de păstor merge în două direcţii. Pe de o parte este vorba despre mieluşei şi oi, care trebuie păscute şi păstorite, iar pe de altă parte este vorba despre turmă. Când vorbim despre mieluşei şi oi, ne gândim la fiecare credincios în parte, dar când este vorba despre turmă, ne gândim la toţi răscumpăraţii, adică la Adunarea lui Dumnezeu. Există o slujbă de păstor atât pentru persoane individuale, cât şi în adunări locale.

Astfel, slujba de păstor nu este limitată numai la cei care au primit un dar special de păstor (Efeseni 4.11) sau la cei care într-o adunare locală poartă o responsabilitate specială şi fac lucrarea unui bătrân, ci slujba de păstor în sensul cel mai larg este o lucrare pentru fiecare dintre noi. Desigur, Dumnezeu Se adresează în mod deosebit celor care preiau responsabilitatea într-o adunare locală, dar El Se adresează şi celor care, de exemplu, au răspundere faţă de proprii lor copii.

De fapt, şi copiii sunt o parte a turmei lui Dumnezeu. Ei sunt acei „mieluşei“ care trebuie păscuţi. Această lucrare este mai întâi sarcina părinţilor, dar este şi lucrarea tuturor care se îngrijesc de copii şi tineri, de cei de curând veniţi la credinţă etc. Într-un fel sau altul, toţi suntem chemaţi să ne preocupăm de alţii, având felul de gândire al Marelui nostru Păstor.

Un text biblic de actualitate

Să urmărim în continuare acest gând. Luăm ca bază un text vechi, dar totuşi foarte actual din profetul Ezechiel care ne avertizează pe de o parte, iar pe de altă parte ne îndeamnă. Avertizarea constă în aceea că ne arată ce nu trebuie să facem. Îndemnul constă în a avea înaintea ochilor exemplul pozitiv al Domnului Isus. El este şi în acest caz modelul cel mare, pe care vrem să-L urmăm.

În Ezechiel 34, Dumnezeu vorbeşte prin profet către poporul Său, respectiv către conducătorii poporului, care erau în acelaşi timp şi păstorii lui:

„Şi cuvântul Domnului a fost către mine, zicând: Fiu al omului, profeţeşte împotriva păstorilor lui Israel, profeţeşte şi spune-le lor, păstorilor: Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Vai de păstorii lui Israel care se pasc pe ei înşişi! Nu trebuie păstorii să pască turma? Voi mâncaţi grăsimea şi vă îmbrăcaţi cu lâna; înjunghiaţi pe cele îngrăşate, dar turma n-o paşteţi. Pe cele slabe nu le-aţi întărit, nici nu le-aţi vindecat pe cele bolnave; şi n-aţi legat ce era frânt, nici n-aţi adus înapoi ce era alungat, nici n-aţi căutat ce era pierdut, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cu stricteţe. Şi ele s-au împrăştiat, pentru că nu era niciun păstor; şi au ajuns mâncare pentru toate fiarele câmpului şi s-au împrăştiat. Oile Mele au rătăcit pe toţi munţii şi pe orice deal înalt şi oile Mele s- au împrăştiat pe toată faţa pământului şi n-a fost nimeni care să cerceteze sau care să le caute.»

De aceea, păstorilor, ascultaţi cuvântul Domnului: «Viu sunt Eu», zice Domnul Dumnezeu, «cu adevărat, fiindcă oile Mele au ajuns de pradă şi oile Mele au ajuns mâncare pentru orice fiară a câmpului, pentru că nu era niciun păstor, şi păstorii Mei nu căutau oile Mele, ci păstorii se păşteau pe ei înşişi şi nu păşteau oile Mele», de aceea, păstorilor, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa zice Domnul Dumnezeu: «Iată, sunt împotriva păstorilor! Şi voi cere oile Mele din mâna lor şi voi face să înceteze să mai pască turma, ca păstorii să nu se mai pască pe ei înşişi; şi voi scăpa oile Mele din gura lor, ca să nu mai fie hrană pentru ei.»

Pentru că aşa zice Domnul Dumnezeu: «Iată, Eu Însumi, chiar Eu voi căuta oile Mele şi le voi îngriji. Ca un păstor care îşi îngrijeşte turma în ziua când este printre oile sale împrăştiate, aşa voi îngriji Eu oile Mele şi le voi scăpa din toate locurile în care au fost împrăştiate în ziua cea înnorată şi întunecată. Şi le voi scoate dintre popoare şi le voi aduna din ţări şi le voi aduce în ţara lor; şi le voi paşte pe munţii lui Israel, lângă râuri şi în toate părţile locuite ale ţării. Le voi paşte în păşune bună şi stâna lor va fi pe munţii cei înalţi ai lui Israel. Acolo se vor odihni în staul bun şi vor paşte într-o păşune grasă pe munţii lui Israel. Eu Însumi voi paşte oile Mele şi Eu le voi face să se odihnească», zice Domnul Dumnezeu. «Voi căuta pe cea pierdută şi voi aduce înapoi pe cea alungată şi voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea bolnavă; dar voi nimici pe cea grasă şi pe cea tare; le voi paşte cu judecată.

Şi cât despre voi, turma Mea», aşa zice Domnul Dumnezeu: «Iată, voi judeca între oaie şi oaie, între berbeci şi între ţapi. Este prea puţin lucru pentru voi că aţi mâncat păşunea cea bună, iar restul păşunilor voastre l-aţi călcat cu picioarele voastre? Şi aţi băut din apele liniştite, iar pe cele rămase le-aţi tulburat cu picioarele voastre? Şi oile Mele mănâncă ce aţi călcat voi cu picioarele voastre şi beau ce aţi tulburat voi cu picioarele voastre!»

De aceea, aşa le zice Domnul Dumnezeu: «Iată, Eu Însumi voi judeca între oaia cea grasă şi oaia cea slabă. Pentru că loviţi cu coasta şi cu umărul şi împungeţi cu coarnele voastre pe toate cele slabe până le împrăştiaţi peste tot; Eu voi salva oile Mele, ca să nu mai fie de pradă, şi voi judeca între oaie şi oaie.

Şi voi ridica un singur păstor peste ele, şi el le va paşte – chiar pe robul Meu David. El le va paşte şi va fi păstorul lor. Şi Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, şi robul Meu David, o căpetenie în mijlocul lor. Eu, Domnul am vorbit! Şi voi face un legământ de pace cu ele şi voi face să înceteze din ţară fiarele sălbatice; şi vor locui în siguranţă în pustiu şi vor dormi în păduri. Şi le voi face, pe acestea şi împrejurimile dealului Meu, o binecuvântare; şi voi face să cadă ploaia la timpul ei; vor fi ploi de binecuvântare. Şi pomul de pe câmp îşi va da rodul şi pământul îşi va da venitul. Şi ei vor fi în siguranţă în ţara lor şi vor cunoaşte că eu sunt Domnul, când voi sfărâma legăturile jugului lor şi-i voi scăpa din mâna celor care i-au ţinut în robie. Şi nu vor mai fi de pradă naţiunilor, nici fiarele pământului nu-i vor mânca; şi vor locui în siguranţă şi nimeni nu-i va înspăimânta. Şi le voi ridica un vlăstar de renume şi nu vor mai fi mistuiţi de foame în ţară, nici nu vor mai purta ruşinea naţiunilor. Şi vor cunoaşte că Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ei; şi ei, casa lui Israel, sunt poporul Meu», zice Domnul Dumnezeu. «Şi voi, oile Mele, turma păşunii Mele, sunteţi oameni; şi Eu sunt Dumnezeul vostru», zice Domnul Dumnezeu.“

Fundalul profetic

Înainte de a aplica acest text asupra noastră, vrem să vedem importanţa profetică a acestui capitol. Acest lucru este necesar pentru a nu ajunge la concluzii false în aplicaţia textului.

Ezechiel 34 este prima mare profeţie, pe care Dumnezeu a dat-o profetului după ce a prezis căderea Ierusalimului (33.21). Dumnezeu demască în acest capitol, pe de o parte, activitatea conducătorilor falşi ai poporului. Pe de altă parte, mesajul profetului este un mesaj de îmbărbătare, deoarece îndreaptă privirea spre adevăratul Păstor, care va da poporului Său linişte şi pace. Capitolul poate fi împărţit în patru părţi:

  Prima parte (versetele 1-6): Primele şase versete vorbesc despre lucrarea rea, pe care o fac păstorii falşi, precum şi despre neglijarea a ceea ce trebuiau să facă. Ei sunt caracterizaţi prin egoism şi iubire de sine. Ei nu urmăresc prosperitatea turmei, ci foloasele proprii stau în prim-plan. De aceea, ei acţionează fără milă şi cu duritate.

Nu ne este greu să transpunem activitatea păstorilor descrisă aici în zilele când Domnul Isus, ca adevăratul Păstor, era pe pământ. În conducătorii religioşi ai poporului Israel recunoaştem păstorii falşi. Nici pe ei nu-i interesa turma, ci căutau foloasele personale. Ei n-au avut linişte, până nu L-au dus pe adevăratul Păstor la cruce. Ca urmare, turma (poporul iudeu) a fost risipită între naţiuni (Luca 21.24).

Gândurile noastre se îndreaptă şi spre un alt păstor, cel mai rău păstor, care va fi vreodată pe acest pământ. Acesta este Antihristul, pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl numeşte „păstorul netrebnic“ (Zaharia 11.16-17). O comparaţie între profeţia din Zaharia şi cea din Ezechiel indică paralele, care nu pot fi trecute cu vederea. Indiferenţa faţă de turmă, pe de o parte, şi egoismul, pe de altă parte, îşi găsesc punctul culminant în persoana Antihristului.

  Partea a doua (versetele 7-10): Acum se vorbeşte direct păstorilor falşi. Dumnezeu condamnă activitatea lor şi îi trage la răspundere pentru ceea ce fac: „Şi voi cere oile Mele din mâna lor“ (versetul 10). Dumnezeu nu va permite, ca oile Sale să ajungă pradă acestor păstori, care în realitate nu sunt păstori.

  Partea a treia (versetele 11-22): Aceste versete ne descriu eliberarea turmei din mâinile păstorilor falşi. Dumnezeu nu Şi-a uitat oile Sale: „Iată, Eu Însumi, chiar Eu voi căuta oile Mele şi le voi îngriji“ (versetul 11); aceasta este promisiunea Domnului. Împlinirea acestei promisiuni va avea loc în viitor şi se referă la venirea lui Mesia pe pământ cu putere şi cu slavă. Atunci va strânge pe poporul Său din popoarele în care este risipit şi îi va da păşune (Ieremia 23.3).

Afirmaţiile din aceste versete nu se referă profetic nici la întoarcerea iudeilor din robia babiloneană, nici la timpul Adunării, în care trăim noi acum. Chiar dacă putem face aplicaţii şi la noi, să nu pierdem din vedere adevăratul lor sens.

Însă această eliberare va aduce cu sine şi judecata. Va fi o despărţire între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi (versetul 17). Aceasta se referă evident la judecata care va veni peste cei care nu aparţin rămăşiţei credincioase a poporului Israel, ci l-au urmat pe Antihrist.

  Partea a patra (versetele 23-31): Sfârşitul capitolului este totodată şi punctul culminant şi ne lasă să privim în împărăţia milenară. „Voi ridica un singur păstor peste ele, şi el le va paşte – chiar pe robul Meu David. El le va paşte şi va fi păstorul lor“ (versetul 23).

Cu aceste cuvinte, Duhul lui Dumnezeu ne îndreaptă privirea, fără îndoială, spre Domnul Isus. Adevăratul Păstor nu este David din vechime, ci Cel care acum două mii de ani a venit, ca să Se intereseze de oile pierdute ale casei lui Israel. El va reveni, ca să-Şi ducă poporul Său în odihna Împărăţiei milenare (Ieremia 23.5-6).

Atunci se va îndepărta şi blestemul care este asupra creaţiei şi va fi făcut un legământ de pace. Israel va locui în siguranţă, fără să-i mai fie frică de duşmani. Israeliţii vor fi binecuvântaţi şi vor fi o binecuvântare pentru alţii. Abia atunci vor şti cu adevărat şi vor cunoaşte că Dumnezeu este cu ei şi că ei sunt poporul Său (versetul
30).

Dumnezeu Însuşi Îşi va atinge scopul cu poporul Său, iar cuvintele profetului Isaia îşi vor găsi împlinirea: „Întinderea domniei Lui şi a păcii va fi fără sfârşit, pe tronul lui David şi în împărăţia Sa, ca s-o întărească şi s-o susţină cu judecată şi cu dreptate, de acum şi pentru totdeauna“ (Isaia 9.7).

Fundalul practic

Profeţia lui Ezechiel este de peste 2.500 de ani şi totuşi Dumnezeu vorbeşte prin ea către noi. El ni Se adresează fiecăruia în parte şi este bine să ascultăm cuvintele Sale.

Ce fel de timp era acela în care trăia şi profeţea Ezechiel? Era un timp caracterizat de decădere şi destrămare. Poporul ca întreg se lepădase de Dumnezeul său. Confuzia era mare. Dumnezeu trebuia să vestească judecata. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a renunţat la poporul Său, ci i-a vorbit prin profet. El a apelat la responsabilitatea fiecăruia.

Acest apel al lui Dumnezeu ni se adresează şi nouă. Trăim într-un timp, pe care Cuvântul lui Dumnezeu, nu fără motiv, îl numeşte „zilele din urmă“ (2 Timotei 3.1; 2 Petru 3.3). Epoca mărturiei creştine pe pământ se îndreaptă spre sfârşit. Valorile biblice, care până acum câţiva zeci de ani erau acceptate în general, sunt tot mai mult desconsiderate. Decăderea se răspândeşte cu rapiditate. Păstorii falşi sunt tot mai mulţi; aceştia sunt oameni care vorbesc despre Cuvântul lui Dumnezeu, dar care nu au viaţă din Dumnezeu.

Dar peste toate acestea, lumea în care trăim este caracterizată tot mai mult de egoism, brutalitate şi iubire de sine. Ca urmare, tot mai mulţi oameni devin singuratici şi nu au niciun răspuns la întrebarea: care este sensul vieţii mele?

Creştinii adevăraţi, creştinii născuţi din nou, nu rămân neinfluenţaţi de aceste lucruri. Modul de gândire şi de comportare al lumii se răspândeşte tot mai mult şi printre credincioşi. Mulţi copii ai lui Dumnezeu caută sprijin şi fundament. Care cale este corectă? Cine ne dă direcţia cea bună? Cum se vor descurca oare copiii noştri? Cine ajută în singurătate? Toate aceste întrebări au nevoie de un răspuns întemeiat biblic.

Nu este nevoie într-un astfel de timp de adevărata slujbă de păstor, care să poarte amprenta modului de gândire al Domnului nostru?

Cine îşi ia timp pentru copii, să discute cu ei despre problemele lor de şcoală, problemele lor cu profesorii, cu colegii de clasă şi de joacă? Cine îşi ia timp să-i asculte şi în multiplele întrebări să-i îndrume pe cărarea cea bună? Cunoaştem oare întrebările şi greutăţile copiilor noştri?

Cine îşi ia timp pentru adolescenţi, ca să-i încurajeze să se opună acestui curent al generalităţii? Cine îşi ia timp să-i arate adolescentului cât de plină de sens este viaţa cu Domnul Isus? Cunoaştem pericolele mari, la care adolescenţii noştri sunt expuşi zi de zi (pe teren moral, sexual, religios)?
Cine îşi ia timp să-i ajute pe părinţii, care nu se descurcă singuri? Cine îşi ia timp să discute cu fraţii şi surorile, care stau la margine, care probabil au întrebări la care nu găsesc un răspuns, care sunt în primejdie să piardă comuniunea practică cu Domnul lor?
Cine îşi ia timp să ajute şi să îngrijească de fraţii şi surorile în vârstă?
Cine îşi ia timp pentru fraţii şi surorile bolnave, care nu au ocazia să ia parte la viaţa comună a adunării locale?
Iată o sumedenie de întrebări şi cu siguranţă nu sunt toate! Recunoaştem că în primul rând ne trebuie ochi deschişi, ochi deschişi pentru problemele timpului în care trăim, ochi deschişi pentru problemele fraţilor şi surorilor noastre.

În al doilea rând, recunoaştem că ne trebuie timp şi cu aceasta am atins punctul sensibil. Cine are timp? Deşi ziua mai are încă 24 de ore şi fiecare oră are 60 de minute, ni se pare că timpul se scurge tot mai repede. O alegere corectă a priorităţilor este tot mai acută în viaţa noastră, altfel naufragiem.

În al treilea rând, recunoaştem că ne trebuie o inimă sensibilă. Adevărata slujbă de păstor are ca premisă faptul, că noi ne putem pune în situaţia celui pe care vrem să-l ajutăm şi să înţelegem problemele sale. Dar înainte de toate recunoaştem că ne trebuie modul de gândire al Domnului nostru.

Acestea fiind spuse ne îndreptăm către Ezechiel 34. Dorim să învăţăm din exemplul pozitiv al bunului Păstor şi să ne lăsăm atenţionaţi de exemplul negativ al păstorilor falşi.

„Iată, Eu Însumi“

Această afirmaţie puternică din versetul 11 stă ca titlu peste tot ce face Păstorul. Este o afirmaţie care ne încurajează. Probabil, privim cu îngrijorare la decăderea din jurul nostru, poate suntem întristaţi de multe lucruri care le vedem în viaţa personală şi de părtăşie a credincioşilor, poate că uneori devenim descurajaţi, deoarece se pare că nu mai este nicio speranţă.

Dar în toate acestea să nu uităm că Unul este prezent; El nu ne uită şi nu ne lasă singuri. „Iată, Eu Însumi, chiar Eu.“ Prezenţa Sa în viaţa noastră este o realitate, pe care nimeni şi nimic nu o poate anula. David putea să spună: „Tu eşti cu mine“ (Psalm 23.4).

Cine este Cel care ne dă promisiunea aceasta? Avraam L-a cunoscut ca „Dumnezeul Atotputernic“ (Geneza 17.1). Moise L-a cunoscut ca „Eu sunt Cel ce sunt“ (Exod 3.14). Şi noi putem să-L cunoaştem astfel. El este Acela căruia nimic nu-i este prea mic sau prea mare. Atotputernicia Lui este de neînţeles pentru noi oamenii legaţi de pământ. Dar El este şi Acela, care nu Se schimbă: „Isus Hristos este Acelaşi ieri şi azi şi în veci“, aşa spune scriitorul epistolei către Evrei (Evrei 13.8). Acesta este Păstorul nostru, pe care putem să ne bizuim întotdeauna.

Promisiunea bunului Păstor este în contradicţie vădită cu păstorii falşi. Lor li se reproşează: „nu era niciun păstor“ (versetul 8). Şi într-adevăr, aceşti păstori nu erau păstori cu adevărat. Ei nu stăteau la dispoziţia oilor, când acestea aveau nevoie de ei.

Din această afirmaţie tragem prima concluzie practică şi ne întrebăm: suntem noi prezenţi, când este nevoie de noi? Suntem prezenţi, când copiii noştri au nevoie de noi, când fraţii şi surorile sunt într-un necaz oarecare?

„Iată, Eu Însumi… voi căuta oile Mele“

A doua mare afirmaţie a Păstorului este: „Eu Însumi, chiar Eu voi căuta oile Mele şi le voi îngriji.“ În aceste cuvinte se exprimă o intenţie, un plan bine stabilit. „Eu Însumi voi căuta.“ Păstorul nu numai că este prezent, ci vrea să facă ceva pentru oile Sale. El vrea să le caute şi să le îngrijească.

Din aceasta tragem o altă concluzie practică pentru noi: slujba de păstor începe cu o declaraţie concretă. Putem spune foarte uşor, că este frumos, când alţii se lasă folosiţi în slujba de păstor. Noi ne putem bucura şi avem voie să ne bucurăm că Domnul a dat unora o misiune specială de păstor (Efeseni 4.11). Dar nu despre acest lucru este vorba aici. Fiecare dintre noi este personal chemat de Domnul să se lase folosit. Fiecare personal este chemat să facă o declaraţie de intenţie, şi desigur după aceea să o transpună în faptă.

În al doilea rând, Păstorul precizează că este vorba despre propriile Sale oi. „Voi căuta oile Mele.“ Păstorul are o relaţie personală cu fiecare dintre oile Sale. Aşa cum Îl cunoaştem personal ca Păstor al nostru (Psalm 23.1), tot aşa El ne cunoaşte personal ca oi ale Sale. Această relaţie se bazează pe faptul că Păstorul cel bun Şi-a dat viaţa pentru oile Sale (Ioan 10.11). Acelaşi lucru este valabil şi pentru restul de oi, pentru întreaga turmă. Este vorba despre „turma lui Dumnezeu“ şi nu despre turma păstorilor (1 Petru 5.2).

Păstorii falşi au neglijat acest adevăr. Ei au tratat turma, ca şi cum ar fi fost a lor, cu care puteau face ce doreau. Ei au profitat de turmă şi au fost interesaţi numai de foloasele lor.

În aceasta avem următoarea învăţătură: Dacă vrem să facem slujba de păstor, să nu uităm niciodată ale cui sunt oile. Ele nu sunt proprietatea noastră, ci sunt turma lui Dumnezeu. Această turmă nu este altceva decât „Adunarea lui Dumnezeu, pe care a cumpărat-o cu sângele propriului Său Fiu“ (Fapte 20.28).

Preţul a fost mare, de aceea şi valoarea Adunării, a turmei lui Dumnezeu, este mare. Acest gând este pe de o parte motivaţia pentru slujba de păstor, iar pe altă parte ne face atenţi, să nu facem această slujbă după bunul plac.

În al treilea rând, recunoaştem scopul pe care îl urmăreşte Păstorul. Pe de o parte El doreşte să caute oile Sale, iar pe de altă parte să le îngrijească. El Se interesează de ele personal, El Se interesează de problemele lor. Profetul Isaia se exprimă astfel: „El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va strânge mieii în braţul Său şi-i va purta la sânul Său; El le va călăuzi blând pe cele care alăptează“ (Isaia 40.11). Din nou se observă contrastul faţă de păstorii falşi. Despre ei trebuie spus: „ …păstorii Mei nu căutau oile Mele“ (versetul 8). Aceasta este lipsă de interes şi indiferenţă.

Cum stau lucrurile cu noi? Avem interes pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre? Ştim cum le merge? Cunoaştem problemele lor, necazurile lor şi suntem pregătiţi să îi ajutăm? „Purtaţi-vă poverile unii altora“, este îndemnul apostolului Pavel adresat galatenilor (Galateni 6.2). Chiar dacă un astfel de comportament este mai puţin popular în lume, între copiii lui Dumnezeu să fie un comportament de la sine înţeles şi realmente practicat.

Ezechiel 34

1. Cuvantul Domnului mi-a vorbit astfel:

2. “Fiul omului, proroceste impotriva pastorilor sufletesti ai lui Israel! Proroceste si spune-le lor, pastorilor: “Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Vai de pastorii lui Israel, care se pasc pe ei insisi! Nu trebuie pastorii sa pasca turma?

3. Voi mancati grasimea, va imbracati cu lana, taiati ce e gras, dar nu pasteti oile.

4. Nu intariti pe cele slabe, nu vindecati pe cea bolnava, nu legati pe cea ranita; n-aduceti inapoi pe cea ratacita, nu cautati pe cea pierduta, ci le stapaniti cu asuprire si cu asprime!

5. Astfel ele s-au risipit pentru ca n-aveau pastor; au ajuns prada tuturor fiarelor campului si s-au risipit.

6. Turma Mea rataceste pe toti muntii si pe toate dealurile inalte; oile Mele sunt risipite pe toata fata tarii si nimeni nu ingrijeste de ele, nici nu le cauta!

7. De aceea, pastorilor, ascultati cuvantul Domnului!

8. Pe viata Mea, zice Domnul Dumnezeu, pentru ca oile Mele au ajuns de jaf si sunt prada tuturor fiarelor campului, din lipsa de pastor, pentru ca pastorii Mei n-au nicio grija de oile Mele, ci se pasteau numai pe ei insisi, si nu pasteau oile Mele,

9. de aceea, pastorilor, ascultati Cuvantul Domnului!

10. Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Iata, am necaz pe pastori! Imi voi lua inapoi oile din mainile lor, nu-i voi mai lasa sa-Mi pasca oile, si nu se vor mai paste nici pe ei insisi; caci Imi voi izbavi oile din gura lor, si nu le vor mai sluji ca hrana!”

11. Caci asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata, Ma voi ingriji Eu insumi de oile Mele si le voi cerceta!

12. Cum isi cerceteaza un pastor turma cand este in mijlocul oilor sale imprastiate, asa Imi voi cerceta Eu oile si le voi strange din toate locurile pe unde au fost risipite in ziua plina de nori si negura.

13. Le voi scoate dintre popoare, le voi strange din felurite tari si le voi aduce inapoi in tara lor; le voi paste pe muntii lui Israel, de-a lungul raurilor si in toate locurile locuite ale tarii.

14. Le voi paste pe o pasune buna, si stana lor va fi pe muntii cei inalti ai lui Israel; acolo se vor odihni intr-un staul placut si vor avea pasuni grase pe muntii lui Israel.

15. Eu insumi Imi voi paste oile, Eu le voi duce la odihna, zice Domnul Dumnezeu.

16. Voi cauta pe cea pierduta, voi aduce inapoi pe cea ratacita, voi lega pe cea ranita si voi intari pe cea slaba. Dar voi pazi pe cele grase si pline de vlaga: vreau sa le pasc cum se cade.”

17. “Si voi, oile Mele, asa vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata, voi judeca intre oaie si oaie, intre berbeci si tapi.

18. Este prea putin pentru voi ca pasteti in pasunea cea buna, de mai calcati in picioare si cealalta parte a pasunii voastre? Ca beti o apa limpede, de mai tulburati si pe cealalta cu picioarele?

19. Si oile Mele trebuie apoi sa pasca ce ati calcat voi cu picioarele voastre si sa bea ce ati tulburat voi cu picioarele voastre!”

20. De aceea, asa le vorbeste Domnul Dumnezeu: “Iata ca voi judeca intre oaia grasa si oaia slaba.

21. Pentru ca ati izbit cu coasta si cu umarul si ati impuns cu coarnele voastre toate oile slabe pana le-ati izgonit,

22. voi veni in ajutorul oilor Mele, ca sa nu mai fie de jaf, si voi judeca intre oaie si oaie.

23. Voi pune peste ele un singur pastor care le va paste, si anume pe Robul Meu David; El le va paste, El va fi pastorul lor.

24. Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, si Robul Meu David va fi voievod in mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit!

25. Voi incheia cu ele un legamant de pace si voi indeparta din tara toate fiarele salbatice; ele vor locui in liniste in pustiu si vor putea dormi in mijlocul padurilor.

26. Le voi face, pe ele si imprejurimile dealului Meu, o pricina de binecuvantare; le voi trimite ploaie la vreme, si aceasta va fi o ploaie binecuvantata!

27. Pomul de pe camp isi va da rodul, si pamantul isi va da roadele. Ele vor fi linistite in tara lor si vor sti ca Eu sunt Domnul, cand voi rupe legaturile jugului lor si cand le voi izbavi din mana celor ce le asupresc.

28. Nu vor mai fi de jaf intre neamuri, nu le vor manca fiarele din tara, ci vor locui in liniste si nu le va mai tulbura nimeni.

29. Le voi pune un rasad caruia i se va duce faima; nu vor mai fi mistuite de foame in tara si nu vor mai purta ocara neamurilor.

30. Si vor sti astfel ca Eu, Domnul Dumnezeul lor, sunt cu ele si ca ele sunt poporul Meu, ele, casa lui Israel, zice Domnul Dumnezeu.

31. Voi sunteti oile Mele, oile pasunii Mele, si Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.”

Continuare de pe  http://informatii-agrorurale.ro/1-institutul-elie-wiesel-cere-dez-onorarea-post-mortem-a-sfantului-inchisorilor-valeriu-gafencu-motivul-a-facut-parte-din-fratiile-de-cruce2-poti-fi-condamnat-la-inchisoar/

Vie Impărăţia Ta – Studiul IX

Dumnezeul tău împărăţeşte!

 

Un rezumat al dovezilor profetice care arată prezenţa lui Emanuel şi că Împărăţia Lui este în proces de stabilire

„Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune, care vesteşte pacea; care aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea, celui care zice Sionului: «Dumnezeul tău împărăţeşte!»” Isaia 52:7

ŢINÂND seama de toate dovezile prezentate în acest volum şi în volumele precedente ale acestei lucrări, nu avem nici o ezitare în a declara poporului loial şi credincios al Domnului, preaiubitului Său Sion, această veste glorioasă: „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Rugăciunea mult repetată a Bisericii a primit răspuns: Împărăţia lui Dumnezeu a venit într-adevăr. În zilele actualilor regi ai pământului, înainte de a expira contractul lor de stăpânire, ea este în curs de stabilire. Morţii în Cristos sunt chiar acum înviaţi şi înălţaţi cu Domnul şi Capul nostru. Şi membrele „picioare” ale corpului lui Cristos, care zăbovesc încă în carne, prinzând inspiraţia mulţimii glorificate care a urcat deja pe muntele (împărăţia) lui Dumnezeu, reflectă o măsură din acea glorie transcendentă, ca Moise când a coborât de pe Muntele Sinai. Feţele acestor mesageri strălucesc de acea bucurie cerească ce le umple inimile şi li se revarsă de pe buze în timp ce ei au comuniune unii cu alţii şi cu Domnul, şi merg vestind fiecărei naţiuni (munte) veştile bune ale domniei lui Emanuel începute. Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui (Cristosului) care aduce veşti bune despre bucuria ((302)) şi pacea Milenară, asigurând Sionul că domnia Domnului nostru este începută!

Minunate adevăruri sunt acestea! Împărăţia lui Dumnezeu este în proces de stabilire; Domnul Isus şi sfinţii înviaţi sunt deja aici şi sunt angajaţi în marea lucrare a secerişului, cu care şi noi, ca membri ai acelui corp onorat, ca „picioarele” Lui, chiar dacă încă suntem în carne, avem permisiunea de a fi conlucrători, de a anunţa veştile bune printre oameni şi de a-i informa despre semnificaţia evenimentelor minunate şi tulburi care trebuie să pregătească calea pentru glorioasa domnie a dreptăţii şi s-o introducă.

Aceştia sunt cei despre care profetul a prezis spunând: „Domnul a venit în mijlocul zecilor de mii de sfinţi ai Săi”; „Va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii îngeri împreună cu El!”; „Va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri

[sfinţii, mesagerii Lui sfinţi]”; „Un râu de foc [simbol al judecăţilor aspre — un timp de necaz] curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau [nu numai dintre sfinţii Lui, ci şi dintre alţi numeroşi agenţi şi mijloace de lucru] şi de zece mii de ori zece mii [toată omenirea] stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile”. Iuda 14; Zah. 14:5; Mat. 25:31; Dan. 7:10.Astfel este situaţia actuală: marele Judecător a venit — nu ca la prima venire, într-un trup de umilinţă pentru jertfă, ci în plinătatea puterii Sale ca fiinţă spirituală, îmbrăcat cu slava autorităţii divine, ca reprezentantul lui Iehova, ca să reprime deplin şi pentru totdeauna răul şi orice nedreptate, şi să-i restaureze pe toţi care voiesc din rasa răscumpărată la armonie cu Dumnezeu, la perfecţiunea fiinţei şi la viaţă durabilă. Planul lui Dumnezeu este acum arătat clar: îl putem înţelege ca niciodată înainte. Deschiderea cărţilor revelaţiei divine va fi în curând completă. Judecata lumii începe deja cu instituţiile creştinătăţii nominale, şi marea ((303)) lucrare începută astfel într-un fel nebănuit de lume va înainta până la măreţul final prezis de Domnul, de apostoli şi de profeţi, până când toată lumea va ajunge să privească la Cel străpuns ca Răscumpărătorul şi Eliberatorul trimis de Dumnezeu, întocmai cum sfinţii de mult timp „au privit la Isus” ca autorul şi desăvârşitorul credinţei lor.* Socoteala sau judecata care începe cu Biserica se va răspândi repede la toate naţiunile în viaţă şi le va cuprinde; şi la timpul şi în ordinea potrivită, toate oştirile mari ale morţilor vor fi aduse pe scenă.În timp ce membrii glorificaţi ai Împărăţiei dincolo de văl fac o lucrare de modelare a cursului evenimentelor actuale şi de pregătire pentru glorioasa domnie, cei de această parte a vălului au de asemenea o lucrare importantă. Misiunea lor este să-i adune pe aleşi şi să-i pecetluiască pe frunte (intelectual) cu o cunoştinţă a adevărului (Apoc. 7:3); să separe grâul de neghină cu secera adevărului actual şi să declare Sionului acest mesaj important — „Dumnezeul tău împărăţeşte!” Această lucrare, de asemenea, merge repede înainte, şi toţi credincioşii, cei pecetluiţi, sunt la rândul lor angajaţi în pecetluirea altora; şi în curând marea lucrare va fi împlinită — toţi aleşii vor fi adunaţi şi glorificaţi.Binecuvântată a fost promisiunea pentru membrii timpurii ai Bisericii, că Cel pe care L-au văzut plecând va veni într-adevăr din nou; şi binecuvântată a fost speranţa arătării Lui de-a lungul veacului pentru cei încercaţi şi persecutaţi, cei credincioşi, care au aşteptat cu nerăbdare venirea Lui până când au adormit cu perspectiva trezirii în asemănarea Lui; dar încă mai binecuvântaţi sunt ochii voştri, o, voi sfinţi de astăzi; căci ochii voştri văd şi urechile voastre aud semnele prezenţei îndelung aşteptatei Speranţe a lui Israel.((304))


*Vezi Vol. II, cap. 5


În timp ce în Sionul nominal, aşa cum a prezis profetul Isaia, păcătoşilor care au uitat sau nu şi-au ţinut legământul cu Domnul le este frică de norii negri care ascund strălucirea feţei Lui, şi spaima i-a cuprins pe neaşteptate pe făţarnici, adevăratul Sion Îl vede cu ochii credinţei pe Împărat în frumuseţea Lui şi priveşte ţara care este încă îndepărtată — ţara grânelor şi a vinului, glorioasa moştenire în care acest Împărat puternic şi mare Eliberator a venit să conducă rasa decăzută — o ţară în care locuitorii nu vor zice, sunt bolnav; căci poporul care va locui acolo va fi unul a cărui nelegiuire a fost iertată. Isa. 33:14, 17, 24.

Noi discernem acum clar, dincolo de panorama celor o mie de ani, acea ţară glorioasă, acel Paradis restaurat; şi cu bucurie şi cântec, sub conducerea acestui Profet mai mare decât Moise, care se află chiar acum în mijlocul nostru, oştile triumfătoare ale răscumpăraţilor vor fi conduse pe marea cale a sfinţeniei spre ţara aceea frumoasă a odihnei de păcat şi de moarte şi de orice lucru rău.

„Cântaţi psalmi Domnului, voi, sfinţii Săi, măriţi prin laudele voastre amintirea sfinţeniei Lui. Căci mânia Lui [care trebuie cu necesitate să se manifeste în marele necaz, care în curând va copleşi lumea] ţine numai o clipă, dar bunăvoinţa Lui toată viaţa. Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” Şi curând lumea corectată şi convertită va prinde melodia de laudă şi va cânta: „Mi-ai schimbat jalea în veselie, mi-ai dezlegat sacul şi m-ai încins cu bucurie, pentru ca inima mea să-Ţi cânte psalmi şi să nu stea mută. Doamne, Dumnezeul meu, eu pururea Te voi lăuda!” Ps. 30:4, 5, 11, 12.

Să ne amintim acum paşii, bine întemeiaţi în „cuvântul sigur al prorociei”, prin care am ajuns la această cunoştinţă care înveseleşte inima şi pune în mişcare sufletul. În spatele nostru se află toate reperele profetice care indică spre acest timp ca cea mai minunată perioadă ((305)) din toată istoria lumii. Ele ne-au arătat că începând din 1873 trăim în al şaptelea mileniu; că contractul stăpânirii neamurilor, „timpurile neamurilor”, va expira în 1914 şi că venirea Celui care are dreptul la stăpânire şi-a avut timpul cuvenit în 1874. Ele ne-au arătat că în zilele acestor împăraţi ai neamurilor, înainte de a expira contractul puterii lor, Dumnezeul cerului va stabili o Împărăţie şi că stabilirea acestei Împărăţii a progresat într-adevăr din anul 1878; că atunci şi-a avut timpul cuvenit învierea tuturor morţilor în Cristos; şi că, prin urmare, de la acea dată, nu numai Domnul şi Capul nostru este prezent în mod invizibil în lume, ci de asemenea sunt cu El toţi aceşti mesageri sfinţi. Şi să observăm mai departe că această dată a învierii morţilor în Cristos este paralelă cu data învierii Capului trupului. Învierea Domnului nostru a avut loc la trei ani şi jumătate după venirea Sa ca Mesia, în 29 d. Cr.; şi învierea corpului Său, Biserica, am văzut, şia avut timpul cuvenit în anul 1878, la trei ani şi jumătate după a doua Sa venire, în octombrie 1874.

Profeţia ne-a indicat de asemenea felul întoarcerii Domnului nostru, aşa încât, deşi El este prezent, nu trebuie să ne aşteptăm să-L vedem pe El sau pe sfinţii înviaţi, care sunt acum în asemănarea Lui, altfel decât cu ochii credinţei — credinţa în „cuvântul sigur al prorociei”; cu toate că am învăţat că cei care formează acum „picioarele lui Cristos” vor fi şi ei peste puţin timp schimbaţi în aceeaşi asemănare glorioasă. Ei vor fi atunci fiinţe spirituale, ca El, Cristos, şi ca toţi sfinţii înviaţi care sunt acum cu El, şi la timpul potrivit Îl vor vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2). Am văzut de asemenea că venirea lui Ilie cel prezis şi a Omului Păcatului cel prevestit, care trebuiau să preceadă venirea Lui, sunt fapte împlinite.

Am marcat, de asemenea, datele fixate asupra cărora ne îndreaptă atenţia profetul Daniel. Cele 2300 de zile indică ((306)) anul 1846 ca timpul când Sfântul Locaş al lui Dumnezeu urma să fie curăţat de erorile şi principiile profanatoare ale papalităţii; şi am observat curăţirea realizată atunci. Am observat împlinirea celor 1260 de zile, sau timpul, timpurile şi jumătatea de timp a puterii papalităţii de a persecuta, şi începutul atunci, în 1799, a Timpului Sfârşitului. Am văzut cum cele 1290 de zile au marcat începutul unei înţelegeri a tainelor profeţiei în anul 1829, care a culminat cu marea mişcare din 1844 cunoscută ca mişcarea celei de-a Doua Veniri, când, potrivit prezicerii Domnului, fecioarele înţelepte au ieşit să-L întâmpine pe Mire, cu treizeci de ani înainte de venirea Lui reală. Am văzut împlinirea prezisei întârzieri; şi timp de cincisprezece ani a ieşit strigătul de la miezul nopţii, „Iată Mirele!” Am observat cu încântare deosebită cele 1335 de zile, care indică, aşa cum vedem, anul 1874 ca data exactă a întoarcerii Domnului nostru; şi de la acel timp încoace am avut chiar fericirea promisă — prin dezvăluirea mai clară a minunatelor taine ale planului divin.

Apoi am văzut marea lucrare a secerişului, la timpul şi în ordinea ei stabilită, începând cu toamna anului 1874, progresând treptat şi în tăcere, dar rapid. Am observat strângerea în snopi şi legarea neghinei şi adunarea grâului. Şi ce binecuvântare şi bucurie primim prin asigurarea că din vara lui 1878, când Împăratul Şi-a luat marea Sa putere şi a început domnia cu învierea celor care au dormit în Isus, nu mai este nevoie ca membrii Săi să „doarmă” şi să aştepte gloria, căci pentru fiecare, momentul terminării cursului său în moarte este momentul fericitei „schimbări” la perfecţiunea deplină a naturii şi asemănării divine. Întradevăr, „ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”, pentru totdeauna. Ei se odihnesc de ostenelile lor, dar lucrările lor continuă; pentru că lucrarea de cealaltă parte a vălului este aceeaşi ((307)) lucrare în care sunt angajaţi toţi biruitorii de această parte a vălului; doar că pentru cei care au intrat în gloria naturii divine, lucrarea nu mai este cu osteneală şi nu mai costă sacrificiu obositor.

Pe lângă toate acestea, vedem începutul întoarcerii favorii divine la Israelul trupesc manifestat deja în începerea înlăturării orbirii şi prejudecăţii lor împotriva lui Isus Cristos, în deschiderea ţării făgăduinţei şi expulzarea lor din alte ţări, şi de asemenea în revenirea fertilităţii Palestinei. Chiar şi numai aceste semne exterioare, fără toate datele şi timpurile profetice, ar fi dovezi puternice că trăim la sfârşitul veacului destinat alegerii Bisericii sau a clasei Împărăţiei, datorită asigurării clare a Scripturilor că orbirea şi starea lor de lepădare vor continua numai până când membrii corpului lui Cristos vor fi fost aleşi.

Aflându-ne astfel, aşa cum ne aflăm, la această dată înaintată din Timpul Sfârşitului şi chiar în toiul secerişului veacului, şi aşteptând cu nerăbdare soluţionarea tuturor chestiunilor complicate ale acestor timpuri febrile în scurtul interval al următorilor douăzeci şi trei de ani, ce solemne şi intense sunt sentimentele celor care au credinţă în cuvântul sigur al prorociei. Chestiunile importante şi uluitoare care vor culmina în marele necaz, despre care ne avertizează Daniel, tulbură acum mintea poporului şi apropie repede teribila criză. Dar această criză mare a „zilei răzbunării” şi „mâniei” asupra naţiunilor trebuie să o lăsăm pentru a fi analizată în volumul următor, deoarece subiectul este prea vast şi prea important pentru spaţiul nostru prezent. Să ne bucurăm însă de faptul că dincolo de necaz şi chiar dincolo de disciplina folositoare a domniei lui Cristos, vedem glorioasa ţară a odihnei, moştenirea binecuvântată şi veşnică a rasei răscumpărate şi restabilite.

((308))

Într-adevăr, minunate timpuri sunt acestea, şi totuşi puţini dau atenţie cuvântului sigur al prorociei; şi în consecinţă viitorul este văzut de cei mai mulţi oameni numai din punctul de vedere al indiciilor actuale. Oamenii văd norii care se adună repede, dar nu pot şti nimic despre perspectiva plină de speranţă decât din Cuvântul lui Dumnezeu.

Da, iubite Răscumpărător şi Domn, recunoaştem iubitaŢi prezenţă şi ne bucurăm de dovezile stabilirii îndurătoarei Tale Împărăţii în această zi a noastră. Inimile noastre se revarsă de recunoştinţă când vedem razele convergente ale mărturiei divine — din lege, din profeţi, din apostoli şi din cuvintele Tale până acum ascunse, şi chiar din tainele de mult ascunse ale minunatului „Martor” din Egipt — adunate acum într-un focar glorios, care arată urmaşilor Tăi credincioşi că glorioasa zi se iveşte curând, cu toate că nori şi întuneric gros ascund încă gloria Ta de toţii ochii în afară de ochii credinţei logodnicei Tale. În această lumină strălucitoare concentrată, mărgăritar după mărgăritar din preţiosul Tău adevăr strălucesc de o lumină necunoscută până acum, şi prezenţa Ta maiestuoasă este reflectată de toate acestea.

„Voi cei drepţi, bucuraţi-vă în Domnul, şi sărbătoriţi amintirea sfinţeniei Lui!” „Bateţi din palme, toate popoarele! Înălţaţi lui Dumnezeu strigăte de biruinţă! Căci Domnul Cel-Prea-Înalt este înfricoşător, un Împărat mare peste tot pământul.”

 Învățături Biblice pentru Creștinii Cugetători-

Ce Este Omul?

Prefață

Această carte, Învăţături biblice pentru creştinii cugetători, este o colecţie de articole scrise de pastorul Russell şi publicate în Turnul de Veghere, precum şi unele predici ţinute de-a lungul anilor slujirii sale. Pe lângă acestea, conţine articole şi predici ale altor autori, publicate iniţial în limba engleză în revista The Herald of Christ’s kingdom (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos) şi în broşura germană “Elias wird zuvorkommen” (“Întâi trebuie să vină Ilie”). Unora dintre articole însă nu li se cunoaşte provenienţa.

În limba română aceste articole au fost publicate între anii 1932-1936 în revista periodică “Studii în Scripturi” şi care au fost legate în aceeaşi carte cu Volumul V al Studiilor în Scripturi, scris de pastorul C. T. Russell.

Articolele aveau scris la sfârşit provenienţa şi data publicării lor, astfel:

— T. V. pentru cele publicate în Turnul de Veghere.

— Der Herold pentru cele preluate din revista germană Der Herold des Königreiches Christi, (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos), care la rândul lor au fost preluate din The Herald of Christ’s kingdom (Vestitorul Împărăţiei lui Cristos), revista engleză care a început să se publice în anul 1918 şi continuă şi astăzi.

Cele mai multe sunt lecţii pentru dezvoltarea caracterului, necesare copiilor lui Dumnezeu, ca să poată fi “împreună moştenitori cu Hristos” (Romani 8:17) în Împărăţia de o mie de ani. Pe lângă acestea, sunt explicate unele tipuri din Vechiul Testament şi sunt descrise evenimente care arată împlinirea unor profeţii.

Dorim să menţionăm următoarele:

— La sfârşitul fiecărui articol sunt specificate provenienţa şi anul publicării în limba engleză, cele traduse din Turnul de Veghere având scris (în paranteze drepte) şi numărul paginii din cartea de articole retipărite în limba engleză, iar la cele care nu au nimic specificat, nu se cunoaşte provenienţa şi când au fost scrise.

— Unele articole nu s-au tipărit în această carte pentru că materialul din ele se află în volumele de Studii în Scripturi, în cartea Amintirea morţii Domnului sau în revista Vestitorul Dimineţii Milenare (vezi lista lor).

— Unele titluri au fost schimbate, pentru a avea titlul exact al articolului din limba engleză (vezi lista lor).

— Deoarece în unele cazuri erau numai fragmente din articole, am considerat a fi folositor să punem articolul întreg.

— Citatele sunt redate în general după traducerea Cornilescu Revizuită (ediţia 1989, 1990), iar acolo unde sunt redate după alte traduceri, s-a specificat traducerea.

Iniţialele folosite:

R — Articol din Turnul de Veghere retipărit (Reprint), urmat de numărul paginii din cartea de articole retipărite în limba engleză.

  1. Î. C. — Articol din Vestitorul Împărăţiei lui Cristos, urmat de data apariţiei lui în limba engleză.

Mulţumim tuturor celor care au contribuit în vreun fel la apariţia acestei cărţi şi dorim ca binecuvântarea Domnului să meargă cu această carte către toţi cititorii.

Cluj-Napoca, 2011

 

SERBAREA PAŞTILOR

 

“Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştile noastre, a fost jertfit. De aceea să luăm parte la sărbătoare nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi de viclenie, ci cu azimile curăţiei şi ale adevărului.” — 1 Corinteni 5:7, 8

Este recunoscut, în general, de către creştinii din toate denominaţiile că Cina specială pe care Isus a instituit-o tocmai înaintea morţii Sale, îşi are originea în orânduirea Paştilor din vechime, pe care poporul evreu le-a sărbătorit începând

“Când privesc cerurile, lucrarea degetelor Tale, luna şi stelele pe care le-ai aşezat Tu, îmi zic: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor.”” — Psalmul 8:3-8

 

Întrebarea profetului cu privire la om este o întrebare care noi credem că şi-a pus-o fiecare fiinţă inteligentă. Când cineva care se află pe mare, priveşte întinderea vastă a apelor şi vasul care pluteşte pe ea, el se gândeşte: Ce mic este omul! Ce punctuleţ mic în Univers! Când ne uităm la cer şi ne dăm seama că el reprezintă cu atât mai mult puterea divină, suntem încă şi mai uimiţi. Când ne gândim la cer şi ne dăm seama că toate stelele, în afară de planetele care aparţin sistemului nostru solar, sunt de fapt fiecare câte un soare, şi că în jurul fiecărui din aceşti sori se învârt planete, întocmai cum se învârte pământul în jurul soarelui nostru, şi când ne gândim la numărul acestor sori şi la planetele lor, suntem uimiţi şi ne simţim cu atât mai mult micimea.

Îi întrebăm pe astronomi despre numărul acestor sori, şi ei ne spun că există o sută de milioane care se văd. Şi dacă am estima numărul planetelor care se învârt în jurul acestor sute de milioane de sori la zece pentru fiecare, ar fi o mie de milioane de planete. Şi ei ne mai spun că dacă am sta pe cea mai îndepărtată din aceste planete, am mai vedea înaintea noastră mult mai multe şi încă mult mai multe.

Ne înspăimântăm când începem să ne gândim la ceruri, lucrul degetelor lui Dumnezeu, şi apoi ne gândim la om, ce lucrare mică este în ochii lui Dumnezeu! Atunci căpătăm o apreciere a ceea ce spun Scripturile că este omul în ochii lui Dumnezeu — “ca praful fin pe o balanţă”, care nu merită să fie luat în seamă (Isaia 40:15). Toţi am fost la magazin şi am văzut că vânzătorul nu dă nici o atenţie prafului de pe talerul balanţei. Şi omul este atât de mic în ochii marelui Creator, încât ne mirăm că pe Dumnezeu Îl interesează omenirea.

 

“I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”

Dacă n-am avea Biblia, n-am şti nimic despre interesul lui Dumnezeu faţă de noi, şi am putea gândi că Dumnezeu este atât de mare încât El nu ne dă nici o atenţie. Dar când Dumnezeu ni se face cunoscut în Biblie, atunci începem să vedem nu numai că puterea divină este exercitată şi manifestată în crearea tuturor acestor lumi, ci vedem că puterea divină este manifestată şi în purtarea Sa cu noi, şi de asemenea iubirea lui Dumnezeu, despre care Scripturile spun că “întrece orice pricepere”. Ce minunată bunăvoinţă din partea Creatorului, încât El să ne dea atenţie.

Dar textul nostru merge mai departe şi ne dă şi alte informaţii asupra acestui subiect: “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii”. Ideea este că numai cu puţin mai prejos! Scripturile ne dau de înţeles despre sfinţii îngeri că sunt de diferite grade, unii de grad mai înalt, alţii de grad mai jos, însă toţi sunt desăvârşiţi. Apoi avem în lume diferite grade de viaţă animală — fiarele câmpului, peştii mării şi păsările cerului — şi omul, cea mai înaltă dintre aceste fiinţe pământeşti; şi el este în relaţie cu toate aceste creaturi inferioare cum este Dumnezeu cu tot universul, şi aceasta este onoarea cu care Creatorul nostru le-a înzestrat pe creaturile Sale umane.

Aşa ni se spune în acest psalm: “I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub picioarele lui”. Ce minunată creatură este deci omul, din acest punct de vedere! În timp ce el este cu puţin mai prejos decât îngerii, în ceea ce priveşte natura sa legată de pământ, şi în timp ce îngerii sunt superiori în privinţa naturii lor, acest psalm spune despre om că este superior prin aceea că el are o stăpânire. Îngerii nu au stăpânire peste alţi îngeri, ci toţi sunt supuşi marelui Creator, Dumnezeu.

Dar omului, în asemănarea Creatorului său, i s-a dat stăpânire peste creaturile inferioare, şi în această privinţă el a fost încununat cu această minunată onoare — “L-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale”.

Se poate întreba foarte potrivit: Dacă Dumnezeu are astfel grijă de omenire şi le-a onorat atât de mult pe creaturile Sale umane, de ce n-a făcut El o pregătire mai bună pentru ele în lume? De ce sunt ele supuse condiţiilor nefavorabile sub care sunt acum? De ce este necaz, durere, suspin, plâns şi moarte? De ce sunt aceste furtuni, cicloane şi tornade, foamete, secetă şi epidemii — de ce sunt toate aceste lucruri dacă Dumnezeu este atât de atent faţă de noi, creaturile Sale?

Noi nu am avea nici un răspuns la toate aceste întrebări dacă nu ar fi dat în Biblie. În această carte, mai minunată decât toate cărţile, avem cheia problemei, şi aceasta este: Dumnezeu a prevăzut la început ca omul să nu fie supus la nici una dintre aceste greutăţi şi dezastre. Omul a fost făcut perfect şi a fost pus într-un mediu favorabil şi perfect, într-o grădină perfectă, la est în Eden, cu tot ce era necesar pentru bunăstarea sa — fără furtuni, fără boli, fără dificultăţi — şi el ar fi putut trăi veşnic. Aşa a fost stăpânirea minunată a acestui fiu uman al lui Dumnezeu.

De ce a fost atunci schimbarea? Această carte minunată răspunde că schimbarea a venit din pricina păcatului. Şi aşa citim: “… printr-un singur om a intrat păcatul în lume îdeci înainte nu a fost păcat în lumeş şi prin păcat moartea” (Romani 5:12). Nu a fost moarte asupra omului până când a venit păcatul. Astfel că toate suferinţele, durerile, necazurile şi boala pe care le avem sunt părţi din acest proces al morţii. Şi astfel dificultatea pentru noi este că prin natură suntem “copii ai mâniei”.

Este mânia divină chin veşnic? Cu toată siguranţă nu. Acea învăţătură ni s-a transmis, probabil, prin strămoşii noştri bine intenţionaţi. Mânia lui Dumnezeu o vedem peste tot; aşa cum declară apotolul: “Mânia lui Dumnezeu se descoperă …” — în corpurile noastre, în suferinţele şi durerile noastre, în imperfecţiunile mintale, imperfecţiunile fizice şi imperfecţiunile morale — acestea toate sunt părţi din marea pedeapsă pentru păcat. Citim că atunci când omul a devenit un încălcător Dumnezeu a trimis un înger sfânt să-i alunge pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, departe de pomii vieţii care erau pentru menţinerea lor în perfecţiune, afară în pământul neterminat.

Deşi, la fel de uşor, tot pământul ar fi putut fi făcut perfect, Dumnezeu l-a lăsat neterminat, nepregătit pentru om, şi doar “a sădit o grădină în Eden, spre răsărit” pentru încercarea primilor noştri părinţi, pentru că înţelepciunea divină a prevăzut că omul va păcătui; şi în loc să facă tot pământul perfect, Dumnezeu l-a lăsat într-o stare imperfectă, în afară de grădina Edenului. Astfel citim că atunci când Dumnezeu i-a alungat pe primii noştri părinţi din grădina Edenului, El a spus: “blestemat este acum pământul înu-l voi face nepotrivit, ci este dejaş din cauza ta … spini şi pălămidă să-ţi dea … În sudoarea feţei tale să-şi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ; … căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”.

Cu alte cuvinte, marea pedeapsă împotriva neamului nostru omenesc este o pedeapsă a morţii — “vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Aceasta a fost asupra neamului nostru omenesc timp de şase mii de ani, de când a intrat păcatul în lume. Astfel toate paginile istoriei, din zilele lui Adam până în aceste zile, sunt marcate de păcat şi suferinţă, durere şi suspin, pentru că toţi suntem păcătoşi, şi deoarece toţi suntem păcătoşi, Dumnezeu ne tratează potrivit hotărârii Sale: “vei muri negreşit”.

Dar aceasta este latura tristă a problemei. Nu este oare altă latură, nu este nici o speranţă pentru noi? Aceeaşi carte binecuvântată — Biblia — ne spune; mesajul Evengheliei, care înseamnă “veste bună”,   declară că Dumnezeu are un mesaj bun pentru cei pe care i-a condamnat la moarte.

 

Care este mesajul Evangheliei?

Noi întrebăm: Care este vestea bună? Scripturile răspund că mesajul cel bun este că Cel care ne-a condamnat, ca nepotriviţi pentru viaţă veşnică, a prevăzut răscumpărarea noastră; că Fiul Său a devenit Răscumpărătorul nostru; că Cristos a murit, “Cel Drept pentru cei nedrepţi”, ca să-i poată aduce pe toţi înapoi în armonie cu Dumnezeu. O, unii ar putea spune: Dar n-a murit Isus cu o mie opt sute de ani în urmă sau mai mult? Da, într-adevăr. Şi nu este peste noi aceeaşi domnie a păcatului şi a morţii ca atunci? Da, este. Unde este atunci binecuvântarea care trebuia să vină prin Isus? Ei bine, răspundem noi, a fost pregătită o binecuvânatre dublă. Mai întâi este o binecuvântare a speranţei, de care se bucură unii din poporul Domnului, o binecuvântare a cunoştinţei că la “timpul cuvenit” a lui Dumnezeu, El va aduce lucrurile minunate despre care ne spune acest mesaj evanghelic.

Dumnezeu a pregătit un Răscumpărător, deci va fi o înviere a morţilor; ei nu vor rămâne morţi, ci vor reveni. Va fi o nouă dispensaţie, o dimineaţă glorioasă, în care tot păcatul şi suferinţa vor fi îndepărtate. Astfel Scripturile ne asigură despre acel timp, că nu va mai fi suspin, nu va mai fi ţipăt, nu va mai fi moarte, pentru că toate lucrurile dintâi, toate lucrurile păcatului, lucrurile morţii vor fi trecut.

 

“Temelia Bisericii”

Şi noi întrebăm: Cine este aşa de puternic încât să nimicească păcatul şi moartea, şi să ridice omenirea şi să o aducă înapoi din păcat şi slăbiciune şi imperfecţiune şi moarte? Biblia răspunde la aceste întrebări, că Cel care va face aceasta este Cel Mare, care stă   pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum citim: “Cel care stătea pe scaunul de domnie a zis: “Iată Eu fac toate noi””.

Dar cine este acesta? O, chiar Acela care prin harul lui Dumnezeu a devenit Răscumpărătorul nostru — Isus. El va fi marele Rege al regilor şi Domn al domnilor, şi “va stăpâni de la o mare la la alta şi de la Fluviu până la marginile pământului”. Şi sub influenţa binecuvântată a acelei Împărăţii, binecuvântarea deplină a lui Dumnezeu va veni din nou pe pământ! “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor”. “Atunci se va revela slava Domnului şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Acestea sunt cuvintele profeţilor, date nouă pentru speranţa noastră şi pentru întărirea inimilor noastre, ca să ne putem întoarce de la păcat şi să devenim tot mai mult copiii lui Dumnezeu.

Ne-am referit la lume şi cum va fi aceasta binecuvântată prin Împărăţia mesianică, Împărăţia Fiului iubit al lui Dumnezeu, Împărăţia pentru care Isus ne-a învăţat să ne rugăm: “Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar nu vedem încă toate aceste lucruri îndeplinite. Nu vedem omenirea adusă înapoi la perfecţiune, nici nu vedem îndeplinită, printre oameni promisiunea veştilor bune. Dar avem un cuvânt al apostolului asupra acestui subiect. El spune: “… acum încă nu vedem că toate îi sunt supuse” omului; ele sunt încă departe de a fi în armonie. Dar, spune apostolul, vedem un început al lucrării lui Dumnezeu; Îl vedem pe Isus, care, “prin harul lui Dumnezeu”, a gustat “moartea pentru toţi”. Vedem mai mult decât atât. Au trecut mai mult de o mie opt sute de ani. Nu numai Isus a gustat moartea, ci un mare număr au mers în moarte, ca răspuns la chemarea de a face parte din Mireasa lui Cristos, biserica întâilor-născuţi, ca să fie asociaţi cu Domnul nostru. Aceasta este biserica despre care cântăm în cântarea noastră:

Isus Cristos fundament

La biserica Sa,

Prin apă şi prin cuvânt

Făptură nouă-i ea,

Venind din cer s-aleagă pe ea de mireasă;

Cumpărând-o cu sânge

Ca ea să trăiască.

 

Aceasta este, deci, prima lucrare a lui Dumnezeu în răscumpărarea omenirii — adunarea miresei lui Cristos, biserica, să se împărtăşească de gloria, onoarea şi nemurirea Sa. Sperăm să fim din această clasă; şi acestei clase îi aparţin marile promisiuni, că ei vor avea parte cu El de întâia înviere şi apoi vor binecuvânta toate familiile pământului cu restabilirea. Lumea, pentru care Isus a murit la Calvar, va fi restabilită la tot ceea ce a avut şi a pierdut Adam; şi asociată cu El va fi biserica, chemată din lume, o clasă evlavioasă care va fi umblat în urmele lui Isus, aşa cum iarăşi citim: “Fericiţi şi sfinţi sunt cei care au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani.” (Apocalipsa 20:6).

Aceasta va fi mia de ani ai domniei lui Mesia, mia de ani de ridicare a lumii, mia de ani în care Satan va fi legat, mia de ani în care cunoştinţa va umple întreg pământul, mia de ani în care pământul va fi adus la starea paradisiacă, care a fost reprezentată simbolic în grădina Edenului — şi când fiecare creatură, din cer şi de pe pământ, va fi adusă la starea glorioasă în care vor cânta, pentru totdeauna laude lui Dumnezeu, care stă pe tron, şi Mielului.

Şi mai este încă o latură; pentru că aceleaşi Scripturi care ne spun despre înălţarea bisericii la glorie şi la binecuvântările lumii prin intermediul Împărăţiei lui Mesia, care ne spun că Pământul va fi Paradisul lui Dumnezeu — aceleaşi Scripturi ne spun, de asemenea, despre o clasă a incorigibililor care vor fi pedepsiţi. După ce această clasă va fi fost adusă la o cunoştinţă deplină a lui Dumnezeu şi vor păcătui intenţionat împotriva luminii şi a binecuvântărilor divine, pedeapsa împotriva acestora va fi, nu chin veşnic, ci pierzare de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui — 2 Tesaloniceni 1:9.

 

 

 

Împărăţia Lui Dumnezeu Ca Taină

 

 

(Extras din “Zilele din urmă ale creştinătăţii”, ediţia a 2-a, B. B. Wale, publicată în 1883.)

Există o expresie folosită de Domnul în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, despre care trebuie să avem o idee clară şi completă, dacă vrem să înţelegem corect caracterul dispensaţiei prezente. Această expresie este “tainele Împărăţiei” — sau Împărăţia lui Dumnezeu ca taină. Domnul spune ucenicilor Săi: “Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor îtrecătorilor, mulţimiiş nu le-a fost dat.” Cititorul să observe că numai adevăraţii urmaşi ai lui Cristos — acei care au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi au trecut din moarte la viaţă — vor înţelege aceste “taine”.

Să explicăm semnificaţia acestei expresii: ea este întrebuinţată de Domnul în legătură cu o serie de pilde, care sunt redate în capitolul 13 din Evanghelia lui Matei, în care face cunoscut ucenicilor Săi anumite trăsături specifice ale Împărăţiei Sale, pe care ei nu le-au putut observa, prevedea sau dori înainte, şi despre care nici Vechiul Testament nu aminteşte nimic — nu există nici o aluzie a acestor taine de la Geneza la Maleahi.

 

Gloria Împărăţiei prezisă

Profeţii, prevestind venirea lui Mesia, întotdeauna au descris în cuvinte înflăcărate slava domniei Sale: cum “toţi împăraţii se vor pleca înaintea Lui, toate neamurile Îi vor sluji” şi cum “pustietatea se va înveseli şi va înflori ca trandafirul”. “Împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri; împăraţii din Seba şi din Saba vor plăti biruri”; “lupul va locui împreună cu mielul şi leopardul se va culca împreună cu iedul; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş; … pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă”, iar în cele din urmă “Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David şi … împărăţia Lui nu va avea sfârşit”.

Acestea au fost cuvintele profeţilor şi acestea au fost aşteptările ucenicilor. De aceea nu trebuie să ne mirăm de întrebarea pe care au pus-o ucenicii Domnului când s-au adunat împreună după învierea Sa (Fapte. 1:6), care arată cât de tare s-au fixat aceste aşteptări în mintea lor. “Doamne, în acest timp vei restabili împărăţia lui Israel?” Nici să nu îndrăznim, având consideraţia cuvenită faţă de cuvintele vii şi explicite ale profeţilor, să spunem că această aşteptare a fost nejustificată. Este imposibil să citim prezicerile lor despre domnia lui Mesia, fără să fim emoţionaţi de felul cum descriu gloria viitoare. Imaginile lor vii şi inspirate nu lasă loc dorinţei de a adăuga la ele mai multă strălucire şi nu lasă loc exagerărilor imaginaţiei în anticiparea credinţei.

În plus trebuie să ne amintim, că Ioan Botezătorul, vestitorul Regelui, a anunţat că Împărăţia cerurilor era aici — aproape — în zilele sale. După moartea lui Ioan, “Isus a venit în Galileea predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat””.

 

Taina ascunsă de veacuri

Ei bine, dacă Împărăţia în plinătatea, frumuseţea şi puterea ei, aşa cum a fost prezisă de profeţi, ar fi fost stabilită pe pământ când toţi regii I s-ar fi închinat şi toate naţiunile L-ar fi servit, atunci n-ar mai fi fost nici o taină, nici un secret. Toate ar fi atunci publice, clare, palpabile. Dar iată, Împărăţia începe ca taină, adică în secret. Împărăţia lui Dumnezeu era “aproape” în zilele lui Ioan Botezătorul, deoarece Regele Însuşi umbla pe străzile Ierusalimului şi ale Iudeii. Dar El “a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit” — ei L-au răstignit pe Regele lor, L-au respins pe Mesia, s-au depărtat de Împărăţia lui Dumnezeu. Vorbind din punct de vedere omenesc, dacă evreii L-ar fi primit pe Mesia, toate profeţiile măreţe ale profeţilor cu privire la măreţia Împărăţiei Sale ar fi fost împlinite; dar respingându-L, ei s-au depărtat în ceea ce priveşte timpul (cu aproape două mii de ani) de Împărăţia lui Dumnezeu şi astfel au pregătit drumul pentru scopul lui Dumnezeu, acordarea pocăinţei spre viaţă neamurilor.

Aceasta este “taina care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri”, despre care apostolul spune, că i-a fost făcută cunoscut lui şi sfinţilor apostoli, că neamurile vor fi împreună moştenitoare cu evreii. Aceasta a stat la baza comuniunii — posesia comună a secretului care de la începutul lumii a fost “ascunsă … în Dumnezeu”. În felul acesta respingerea lui Mesia de către evrei a pregătit calea pentru acordarea favorii la neamuri.

 

Bogăţia milei Sale manifestată

Este vechea, vechea istorie, faptul că eşecul omenirii deschide pentru Dumnezeu calea să-Şi arate din nou, şi în domenii noi, bogăţiile harului Său. Comparând aceste fapte vedem armonia aparentei contraziceri, că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat şi că, totuşi, Împărăţia lui Dumnezeu a fost departe. Ambele declaraţii sunt făcute de Mântuitorul şi de aceea trebuie să fie adevărate. În capitolul 1 din Evanghelia lui Marcu spune: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat”. În Luca în capitolul 19 versetul 11, El dă o pildă pentru a înlătura impresia, din mintea ascultătorului, că Împărăţia lui Dumnezeu ar fi deja pe cale să apară, adică pe cale să fie făcut cunoscută. În această pildă Domnul Se arată pe Sine ca un om de neam mare, care se duce într-o ţară depărtată, într-o călătorie lungă şi cu un anume scop, ca să primească o Împărăţie, ca să fie investit cu demnitatea regală şi apoi să se întoarcă, primind Împărăţia (vezi Daniel 7:13, 14). În Matei capitolul 25, unde această pildă este repetată, cu una sau două deosebiri importante, pe care nu vrem să le arătăm aici, se adaugă (versetul 19): “După mult timp, stăpânul robilor acelora s-a întors”. Au trecut aproape două mii de ani de când Domnul a mers în ţara depărtată şi credincioşii nerăbdători şi veghind aşteaptă “întoarcerea” Sa ca Rege.

Tainele Împărăţiei sau Împărăţia ca taină, în “secret” a fost următoarea: Împărăţia a fost aproape atunci când Regele a fost pe pământ, şi totuşi ea nu a fost de faţă, să apară pentru a se face cunoscută. Ea a fost printre ei, pentru că Regele a fost în mijlocul lor, dar lucrarea ei se făcea în secret, şi trebuia ca aproape două mii de ani să nu fie descoperită — ea era aproape şi totuşi îndepărtată cu sute de ani. Lucrarea tainică, ce trebuia îndeplinită înainte de a se putea stabili Împărăţia, a fost adunarea acelora, dintre evrei şi neamuri, care vor alcătui Mireasa Regelui. Decăderea evreilor nedemni a fost în legătură cu manifestarea minunată a îndurării şi înţelepciunii dumnezeieşti — prevăzând ocazia neamurilor şi numărul deplin al neamurilor ducând la restaurarea evreilor, este ceea ce apostolul exlamă: “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!”

 

Taina vestită la Rusalii

După cum se arată în capitolul 16 din Evanghelia lui Matei, Domnul i-a încredinţat lui Petru cheile Împărăţiei cerurilor. Lui i s-a dat privilegiul de a “deschide” speranţa cerească atât pentru evrei cât şi pentru neamuri — evreilor în ziua Rusaliilor, când trei mii au fost convertiţi, Petru fiind cel care le-a predicat, iar mai târziu le-a predicat neamurilor în casa lui Corneliu, când tot prin Petru s-a predicat prima dată la neamuri. Astfel în ziua Rusaliilor “Împărăţia ca taină” a început să se dezvolte. În prima Adunare a bisericii care s-a ţinut în Ierusalim, condusă de apostolul Iacov, ni se arată continuarea şi felul acestei noi dezvoltări, fiind descrisă chiar de Iacov. După ce Petru şi-a justificat purtarea şi a predicat Evanghelia la neamuri în casa lui Corneliu, Iacov spune: “Simon îPetruş a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: “După aceea, Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa, pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile peste care este chemat Numele Meu” zice Domnul care face aceste lucruri, cunoscute din veşnicie”.

 

Dezvoltare întreită

Cititorul va observa, că în textul de mai sus este o progresie întreită în legătură cu această nouă evoluţie a Planului lui Dumnezeu. 1) Scopul specific a fost, ca “Dumnezeu … să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său”; că dispensaţia este pentru alegere; că în timpul acesta nu a fost intenţionat ca lumea să se întoarcă la Dumnezeu, ci numai de-a alege din lume un popor pentru Numele Său. 2) După ce scopul acesta va fi îndeplinit, El, Domnul Isus se va întoarce ca să ridice cortul cel căzut al lui David, aşa cum a fost în vechime. Şi în capitolul 9 din Amos, unde se află profeţia la care se referă Iacov, se spune: “Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o, zice Domnul Dumnezeul tău!” (Amos 9:14, 15). O îndeplinire completă a acestei profeţii va avea loc cu siguranţă la sfârşitul acestui veac. 3) Când va începe restabilirea, aceasta va fi cu scopul ca cei rămaşi dintre oameni să caute pe Domnul, ca şi toate neamurile “peste care este chemat Numele Meu”, adică naţiunile Creştinătăţii, care poartă numele lui Cristos, şi păgânii în general. Textul profetului Amos, din care citează apostolul este: ““În ziua aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi repara spărturile, îi voi ridica dărâmăturile şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară, ca să stăpânească îevreiiş rămăşiţa Edomului îCreştinătateaş şi toate popoarele peste care a fost chemat Numele Meu”, zice Domnul, care va împlini aceste lucruri.”

Aşadar, succesiunea este următoarea: a) Dispensaţia actuală este pentru alegerea unui popor din lume, nu are ca scop să convertească lumea. Deci, toate speranţele, aşteptările sau planurile cu privire la convertire vor fi zadarnice, cum au fost cele ale predecesorilor lor în aceeaşi dorinţă de convertire a lumii, iar sfârşitul veacului prezent se va caracteriza prin restabilirea evreilor. b) După această restabilire a evreilor, şi până la un anumit grad ca o urmare a acesteia, marea masă a omenirii va fi convertită la Cristos; evreii restauraţi, fiind atunci convertiţi la Cristos vor deveni misionari ai lui Iehova, pentru a duce numele Său tuturor naţiunilor îndepărtate, care n-au auzit de numele Lui.

 

Cristosul trebuia să sufere

Vom continua cu explicarea pe scurt a caracteristicilor Împărăţiei ca taină.

1) Ucenicii au aşteptat pe Mesia, când a venit, să intre în scenă cu toată pompa şi înconjurat de toată gloria regală, împăraţii pământului fiind proşternuţi înaintea Lui şi toate naţiunile plecate cu supunere înaintea Lui, Ierusalimul reşedinţa Sa, iar Israel părtaş la tronul Său. Ce vedem noi în locul acestora? În loc ca Mesia să fie un Rege plin de glorie, Îl vedem un lucrător de pământ modest. “Iată semănătorul a ieşit să semene”. În loc de coroană de glorie, o coroană de spini, Ierusalimul, în loc de a fi reşedinţa Sa, a devenit mai întâi mormântul Său şi pentru un timp un loc pustiu, mormântul speranţei naţionale şi obiectul dispreţului naţiunilor duşmane. În loc ca toate naţiunile pământului să-I fie supuse, toţi L-au urât; în locul monarhilor, regilor şi împăraţilor proşternuţi la picioarele Lui, vedem cezarii mândri ai Romei cu regii lor tributari şi supuşii prefecţi căutând să nimicească Evanghelia Sa prin foc şi sabie şi să facă să I se uite numele. Iar “poporul Său” ales, în loc să fie servitorii curţii Sale, prietenii şi locuitorii palatului Său, îi vedem împrăştiaţi în toată lumea, călcaţi în picioare şi persecutaţi de toate naţiunile peste care ei au aşteptat să domnească — de-a lungul veacurilor fără terafimi, fără efod şi fără preot.

“Triburi de picior pribeag şi de piept ostenit!” Marius, cufundat în gânduri în mijlocul ruinelor din Cartagina, după părerea noastră nici pe jumătate nu arată un spectacol atât de mişcător cum sunt evreii disperaţi, care stau cufundaţi în gânduri, în mijlocul dărâmăturilor oraşului şi a templului — ruina amintirilor strălucitoare şi a speranţelor şi mai strălucitoare — arătate de frumuseţile strălucitoare ale prezicerilor profeţilor inspiraţi, de cântările psalmistului şi de vedeniile văzătorilor, dar toate arse acum în cenuşa rece! O, harfa lui Iuda, oare coardele tale au fost   puse în mişcare de un oarecare spirit mincinos? Profeţi din vechime, strălucirea Celui Rău v-a orbit vederea, făcându-vă să zugrăviţi perspective care nu se pot realiza, speranţe care, întocmai ca mirajul din pustie, mereu se depărtează în faţa ochiului plin de dorinţă? Nu, lăudat să fie Dumnezeu, nu! Voi nu aţi descris nici o viziune care să nu poată fi mai mult decât îndeplinită. Epoca de aur, promisă vouă, se va îndeplini în viitorul apropiat. Nu a trebuit ca Cristos să sufere aceste lucruri, ca apoi să intre în slava Sa? Aceasta nu este greşeala lui Dumnezeu, ci înţelegerea greşită a omului.

 

“După mult timp, stăpânul … s-a întors”

2) O altă caracteristică a “Împărăţiei lui Dumnezeu ca taină” este absenţa lui Cristos în timpul dezvoltării sale şi întoarcerea Sa la sfârşitul acesteia.

Acel Mesia, pe care evreii Îl aşteptau să vină, şi în conformitate cu declaraţiile explicite ale profeţilor lor, să stabilească o Împărăţie permanentă şi plină de glorie, să se arate numai câţiva ani şi după aceea să dispară, ca şi când El şi afacerile Împărăţiei Sale vestite mai dinainte nu ar fi existat niciodată, aceasta a fost pentru   evrei o taină de nepătruns. A veni şi a continua câţiva ani şi după aceea a dispărea din scenă, fără a stabili un regat sau un imperiu, aceasta a fost totul? Nici chiar ucenicii Săi nu au înţeles aceasta, deşi pilda pe care o examinăm, spusă chiar de Domnul, spune explicit acest lucru.

În capitolul 4, versetele 26-29 din Evanghelia lui Marcu, Domnul spune: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când un om aruncă sămânţa în pământ; fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic; şi când roada este coaptă, pune îndată secerea în ea, pentru că a venit secerişul.”

 

“În mâna Lui o secere ascuţită”

Această pildă este menită să descrie adevărata şi invizibila Biserică a lui Cristos până în timpul prezent, în secerişul din acest Veac. Ilustraţia folosită este una umilă şi modestă, nu a unui Rege stabilindu-şi o Împărăţie, ci o umilă şi modestă acţiune, care aparţine agriculturii. Un semănător, care merge să-şi semene “ţarina”, şi după ce şi-a terminat lucrul şi sămânţa a fost semănată, el a fost văzut părăsind “ţarina” şi întorcând-se acasă; dar când secerişul este copt (şi “secerişul este sfârşitul veacului”) vine din nou, însoţit de servitorii secerători, pentru a-l strânge în grânar. Creşterea este o lucrare secretă şi ascunsă, pe care ochiul omului nu o vede. Învăţătura din pildă este, că nu este o actiune vizibilă a lui Dumnezeu în tot timpul perioadei de creştere; adică din zilele apostolilor şi până la sfârşitul veacului prezent nu s-a observat nici o lucrare a lui Dumnezeu. În timpul semănatului vedem pe agricultor lucrând în “ţarina” sa; dar când semănatul este terminat, îl vedem părăsind pământul şi poarta se închide după el. În tot timpul “creşterii” nu-l mai vedem acolo, dar în timpul secerişului este văzut din nou. În felul acesta avem învăţătura Domnului cu privire la lucrarea Sa, la întâia Sa venire pentru a semăna sămânţa Împărăţiei, apoi dispariţia Sa, pentru tot timpul creşterii sau dezvoltării, şi întoarcerea Sa când secerişul veacului este copt. “Pe cap avea o cunună de aur, iar în mână, o seceră ascuţită.” — Apocalipsa 14:14.

Acum vom merge mai departe pentru a fixa evenimentul care aduce “Împărăţia ca taină” spre sfârşit şi face loc Împărăţiei manifestate.

Se pare că este necesar să spunem, că sunt mai multe evenimente care caracterizează sfârşitul dispensaţiei prezente şi sfârşesc taina Împărăţiei; dar evenimentul special, la care ne referim, este unul al cărui timp este cunoscut numai lui Dumnezeu. Acel eveniment este completarea “numărului deplin al Neamurilor” (traducerea Cornilescu; n. t.). La aceasta se referă Domnul în Luca 21:24: “Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor”. În legătură cu îndeplinirea acestor timpuri ale neamurilor apostolul spune (Romani 11:25, 26): “Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra plinătatea neamurilor. Şi în felul acesta tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov”.”

 

Terminarea tainei

Din acest text învăţăm, că există un timp şi o împrejurare cunoscută şi precis marcată de Dumnezeu, când Împărăţia lui Dumnezeu ca taină se va sfârşi. Evenimentul este completarea numărului celor aleşi ai Săi dintre neamuri în armonie cu anunţul făcut de către apostolul Iacov în adunarea Bisericii din Ierusalim, chiar la începutul aceastui Veac. Aceasta este perioada în decursul căreia Dumnezeu a cercetat neamurile pentru a-Şi alege, din mijlocul lor, un popor pentru El. Această lucrare a lui Dumnezeu s-a început în casa lui Corneliu şi de atunci continuă; şi când numărul, pe care Dumnezeu şi l-a propus “să-l aleagă dintre neamuri”, va fi complet, “Împărăţia lui Dumnezeu ca taină” va fi terminată şi va face loc Împărăţiei lui Dumnezeu manifestată, când evreii fiind restabiliţi, “Salvatorul va veni din Sion”, iar viziunile măreţe ale profeţilor încă neîndeplinite, vor fi mai mult decât îndeplinite în timpul domniei lui Mesia cu gloriile Veacului Milenar.

În timp ce se recunoaşte că acest eveniment — completarea numărului dintre neamuri, cu care se sfârşeşte acest veac — este prin chiar caracterul său, secret şi cunoscut numai lui Dumnezeu, ne permitem să întrebăm, dacă se află sau nu vreo aluzie în profeţie, care ne poate ajuta să ajungem la o concluzie corectă în ce priveşte depărtarea sau apropierea acelui eveniment. Noi credem că aluzia există. Reamintim cititorului pilda “comorii ascunsă într-un ogor”, care ne învaţă că adevărata Biserică a lui Cristos este şi va rămâne o comoară nevăzută şi ascunsă, ceva neperceput şi nerecunoscut de om, trecută cu vederea de el în marele “ogor” al lumii.

 

Adevărata Biserică, “comoara ascunsă”

Rugăm pe cititor să compare învăţătura pildei despre Biserica ascunsă a lui Cristos, cu aceste sisteme eclesiastice care, în zilele noastre îşi asumă numele, existenţa, activităţile, numărul şi rivalităţile, şi care sunt ridicate în slăvi în toată lumea, vestite în zece mii de periodice, înregistrate cu grijă în sute de “manuale” denominaţionale şi consemnate chiar şi în coloanele presei laice. A aplica cuvântul “ascuns” la acest lucru pipăibil şi cunoscut în lumea întreagă, ar însemna o contradicţie de termeni, o folosire greşită intenţionat a felului de exprimare; dar dacă ar fi aşa, atunci numele “biserica lui Dumnezeu”, nu aparţine nici unuia din acele sisteme, nici bisericii apostate din Roma, nici bisericii din Anglia, nici celorlalte biserici, inclusiv sectelor şi partidelor unde nu există acele lucruri aparţinând unei colectivităţi care să compună Biserica lui Cristos. Dacă o scrisoare ar fi fost adresată Bisericii lui Cristos, din Southwark, Londra, cui ar trebui să-i fie predată? Cine ar pretinde că este a lor, şi câţi ar fi aceştia? Nu ar fi autorităţile bisericeşti ale Catedralei Papale Sf. George, prima de pe listă, şi apoi rectorul bisericii din Sf. George? Şi în timp ce aceştia ar discuta înflăcărat despre acest document şi despre câteva drepturi ale lor asupra acestei posesiuni, alţii în numele Congregaţionaliştilor, Baptiştilor, Wesleyanilor şi Presbiterienilor şi o mulţime alţii, a căror nume este “Legiune”, li s-ar alătura la ceartă, ar mări confuzia şi ar dovedi prin pretenţiile lor contradictorii că scrisoarea a fost adresată greşit, că nu are destinatar legal, că un adevărat Corp al Bisericii lui Cristos nu se poate găsi în oraş şi că scrisoarea trebuie să fie trimisă la oficiul scrisorilor a căror destinatar nu poate fi găsit. Există multe comunităţi creştine, grupuri şi partide entuziasmate unde Cristos este onorat, şi unde El îşi are urmaşii Săi, dar un corp comun al Bisericii lui Cristos pe pământ nu trebuie căutat.

Nu, Biserica lui Cristos este un lucru ascuns, o “comoară ascunsă într-un ogor” — în ogorul lumii — şi nu poate fi găsită sau recunoscută în vreun sistem eclesiastic din timpul acesta, unde serviciul activ într-o formă oarecare, sau însăşi “declaraţia de acceptare a religiei” cum este numită, se prespune să înlăture necesitatea evlaviei vitale.*

 

“Cum a fost în zilele lui Noe”

Acum vom continua aducând o altă dovadă, că completarea numărului deplin al Neamurilor se apropie, ceea ce vom numi argumentul din analogia istorică.

  1. a) Când lumea de dinainte de potop se apropia de distrugere, numărul adevăraţilor închinători a lui Iehova scădea continuu — din zilele lui Set şi Enoh până la potop — până când în cele din urmă “a   venit potopul şi i-a luat pe toţi”. Dumnezeu a zis lui Noe: “Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am văzut drept înaintea Mea în generaţia aceasta”. Astfel vedem că numărul adevăraţilor adoratori ai lui Dumnezeu a scăzut până la timpul în care a bătut ceasul de sfârşit al dispensaţiei.
  2. b) În Ierusalim, imediat după Rusalii au fost mii de credincioşi, aşa că împotrivitorii Evangheliei i-au învinuit pe ucenici (Fapte. 5:28) că au umplut oraşul cu învăţătura lor, dar când ceasul judecăţii şi al distrugerii prin armatele romane se apropia, Ierusalimul — acel mare centru eclesiastic al formalismului religios — a fost părăsit de credincioşii adevăraţi, deoarece toţi ucenicii au fost preveniţi înainte de Domnul; ei au fugit la Pella.

Nu ne bazăm numai pe concluziile pe care le luăm din analogia istorică sugerată de timpul potopului, în legătură cu terminarea acestei dispensaţii, ci avem declaraţia directă a Domnului, că aşa “cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului”. Şi El întăreşte această declaraţie şi prin o altă ilustraţie sau asemănare istorică, luată din distrugerea Sodomei şi Gomorii. El zice: “Tot aşa cum a fost în zilele lui Lot: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, plantau, construiau, dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi; la fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului.”

 

“Eu trebuie să scad”

Astfel, nu numai că asemănarea istorică ne sugerează că în măsura în care această dispensaţie se apropie de sfârşit, numărul adevăraţilor urmaşi ai lui Cristos va scădea repede, până când cel din urmă membru al “numărului deplin al Neamurilor” va fi chemat afară din lume, aşa cum Lot a ieşit din Sodoma, dar Domnul Isus afirmă în limbajul cel mai clar, că tocmai aşa se va întâmpla. Astfel starea religioasă din zilele de pe urmă ale creştinătăţii au asemănările lor tipice în starea religioasă a zilelor care erau tocmai înaintea distrugerii prin potop, a distrugerii Sodomei şi a distrugerii Ierusalimului.

Nimicirea lumii prin potop a fost precedată de o avertizare — construirea corăbiei — lucrul de care cei de dinainte de potop şi-au bătut joc, sau nu l-au luat în considerare şi pe care numai Noe l-a crezut şi a fost salvat! Cei doi îngeri, care au vizitat casa lui Lot înaintea ploii de foc, au fost o prevenire pentru oamenii din Sodoma, deoarece ei i-au văzut şi i-au căutat, dar prevenirea a fost nesocotită; chiar şi ginerii lui Lot se pare că şi-au bătut joc de Lot, când i-a prevenit, aşa că Sodoma a fost distrusă, iar cel credincios, a fost salvat. Ierusalimul a fost prevenit, cel mai solemn, de către Domnul Însuşi când a atras atenţia cărturarilor, preoţilor şi fariseilor, în mod serios asupra pericolului ameninţător (Matei 23:32-36), dar ei împreună cu conducătorii şi preoţii lor religioşi şi cu guvernatorii lor au fost nimiciţi; cei puţini au primit prevenirea şi au scăpat.

Aşa va fi şi în zilele Fiului Omului — va fi o totală lipsă de credinţă în ce priveşte apropierea judecăţii anunţate asupra Creştinătăţii şi în ce priveşte a doua venire a Fiului Omului. “Dar când va veni Fiul Omului va găsi El oare credinţă pe pământ?”

Numai puţini vor crede aceasta şi vor fi găsiţi veghind; aşa la întâia venire a Domnului, numai Simion şi Ana au fost găsiţi veghind, în timp ce acei ce erau atunci şi acei ce sunt acum conducătorii religioşi ai poporului au tratat şi tratează venirea Fiului Omului ca un lucru de mică importanţă, sau ca visul unui entuziast, iar acei care îşi îndreaptă atenţia asupra ei, trebuie priviţi ca vizionari ale căror preziceri nu trebuie luate în considerare. Rezultatul trist este că urmaşii nominali ai lui Cristos, şi noi ne temem că şi mulţi dintre urmaşii adevăraţi de azi ai Domnului, vor fi printre duşmanii Săi declaraţi şi vor întreba, împreună cu batjocoritorii: “Unde este făgăduinţa venirii îprezenţeiş Lui? Căci de când au adomit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul creaţiei”.

Dar pe de altă parte, Creştinătatea se va afla în strălucirea ei, când ceasul nimicirii sale se apropie. Ea va zice ca şi biserica din Laodiceea odinioară: “Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic”, în timp ce Judecătorul este la uşă. Sau asemenea bisericii din Sardes, având un nume peste tot pământul că trăieşte, adică o reputaţie sau renume pentru activităţile ei religioase, pentru asociaţiile de binefacere şi admirabilele organizaţii; şi cu toate acestea spiritual este “moartă”, în timp ce Domnul rosteşte atenţionarea Sa solemnă: “vin ca un hoţ”.

Răsplătind

pe cei adevăraţi şi pe cei falşi

Aceasta va fi starea celor adevăraţi şi a celor falşi, la biserica lumească şi la Biserica lui Cristos, când Domnul va sfârşi Împărăţia ca taină, înlocuind-o cu Împărăţia manifestată. Cea falsă, nominală, va străluci în toată splendorea şi gloria ei, în timpul când ceasul nimicirii i se apropie. Cea adevărată va fi slabă, împrăştiată, mică la număr, când i se apropie eliberarea; una va trece din gloria ei la judecată, cealaltă va fi ridicată din starea ei de jos, pentru a “moşteni un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă”. Aşa a trecut Egiptul de demult, din domnia sa îngâmfată asupra lui Israel şi sfidarea obraznică faţă de Iehova, la distrugerea în Marea Roşie, în timp ce Israel, chemat de la cuptorul de cărămizi mărşăluia triumfător prin pustiu spre ţara promisă sub conducerea stâlpului de foc şi a prezenţei evidente a lui Dumnezeu. Aşa a trecut Haman, de la culmea puterii şi gloriei din sala de banchet a regelui la spânzurătoare, în timp ce Israel, pe care el l-a hotărât nimicirii, a fost eliberat şi au fost distruşi cei care i-ar fi nimicit. Aşa a trecut de la splendoarea ei la nimicire frumuseţea Caldeilor, mândria Babilonului şi regele său Belşaţar în timpul jocurilor imorale, în timp ce prizonierul Israel a fost restabilit în ţara sa. În acelaşi fel este văzut Babilonul modern al Papalităţii, al Creştinătăţii, şezând în gloria sa ca Regină, fără să ştie necazul în ceasul când îi vine judecata.

“Spre seară va fi lumină”. Timpul serii pentru lume va fi brăzdat de lumina zilei strălucitoare pentru creştinul care este găsit aşteptând pe Domnul Său şi veghind. Ba mai mult! Binecuvântat să fie Dumnezeu; “fie că trăim, fie că murim, noi suntem ai Domnului”.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 1.10.1930

 

“Cele Ale Tatălui” Nostru

 

 

Dumnezeu a binevoit să mântuiască pe cei care cred prin nebunia predicării.” — 1 Cor. 1:21

Raportul Bisericii timpurii, care a înaintat în puterea Spiritului sfânt după binecuvân-tarea de la Rusalii este un izvor de inspiraţie. Citim că ei au mers în toate părţile predicând pe Isus şi învierea. Ungerea pe care au primit-o a fost împrospătătoare, iluminatoare şi puternică. Vestea a fost una măreaţă — Isus şi învierea, Mântuitorul şi lucrarea Sa. Corespunzător prezicerii profetice, cei dintâi ucenici au simţit puterea ungerii pentru a predica veştile bune, a consola inimile zdrobite, a mângâia pe toţi care plâng şi a vesti anul îndurării Domnului. Aceasta a fost pentru ei o veste binecuvântată şi sublimă; şi în aceasta zace izvorul inspiraţiei şi al zelului lor. Ca şi copii ai lui Dumnezeu ei au învăţat adevăratul izvor al mângâierii şi au fost singurii calificaţi corespunzător, ca să fie adevăraţii mângâietori în sens scriptural. Inimile lor au fost pansate şi vindecate de Marele Medic, şi de aceea ei au ştiut încotro să îndrepte inimile care au avut nevoie de balsamul pe care numai Dumnezeu îl poate da, după cum spune apostolul: “Binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu să putem mângâia pe cei care se află în orice necaz.” — 2 Corinteni 1:3, 4.

 

A mângâia pe cei ce plâng

Biserica primară, aşadar, sub influenţa Spiritului sfânt şi a învăţăturilor apostolilor, a dat un exemplu pentu toţi urmaşii consacraţi ai lui Cristos, pentru tot Veacul Evanghelic; şi toţi, care în decursul veacurilor au primit inspiraţia acelui Spirit al ungerii au fost adevăraţii mângâietori şi au valorificat puterea însărcinării lor, ridicând pe cei ce sunt apăsaţi de dureri şi grijuri şi ducându-le uleiul bucuriei, vestea adevărului şi a îndurării dumnezeeşti.

Şi această însărcinare continuă încă cu toţi care voiesc să fie adevăraţii reprezentanţi ai vieţii creştineşti. În acest timp deosebit, să fim mângâietorii “celor întristaţi din Sion”. Aceasta este o lucrare pe care sfinţii de astăzi, care au fost luminaţi şi binecuvântaţi prin mesajul îndurării şi al adevărului, sunt în mod special calificaţi să o facă.

Dar, de asemenea, este adevărat că tot timpul de la începutul acestui veac, tendinţa a fost mereu de a se obosi în facerea de bine şi a se descuraja în a face să strălucească lumina adevărului. Aceasta este, într-o mare măsură, pentru că întunericul urăşte lumina; dispreţul şi privirea încruntată a lumii şi a creştinilor nominali asupra credincioşilor tind să-i descurajeze şi să-i obosească, dacă nu sunt plini de spiritul credinţei şi al încrederii iubitoare în Învăţătorul lor divin. În zilele când Evanghelia a început să fie predicată, prima dată, mâna persecuţiei a fost foarte activă în a-i prinde pe ucenici şi chiar în a le produce durere fizică prin lovituri şi închisoare etc. Astfel de experienţe s-au repetat tot timpul Veacului Evanghelic. Şi, deşi noi trăim într-un timp de iluminare şi rafinament mai mare, există încă spiritul de persecuţie şi dispoziţia de a oprima şi descuraja pe cei care sunt adevăratele lumini spirituale în această lume întunecată. De fapt, noi recunoaştem că ziua noastră este una specială, cu multe pericole pentru consacraţi. Adversarul nu numai că împiedică pe adevăraţii ucenici să dea mărturia despre adevăr şi să se ajute unii pe alţii să meargă pe calea îngustă prin dispreţul şi privirea încruntată a lumii, ci el va folosi tot felul de mijloace şi influenţe pentru a le distrage atenţia de la marea lor lucrare, de la marea lor datorie de a vesti Evanghelia. Astfel, enumerând caracteristicile Bisericii din ultima fază, numită perioda Laodicea, găsim răceală şi încropire spirituală şi o pierdere a zelului spiritual printre caracteristicile care sunt aspru criticate de Cel care are ochii Săi ca flacăra focului şi umblă în mijlocul sfeşnicelor.

Dar întrebarea este: în mijlocul confuziei şi neliniştii din timpul nostru, în mijlocul multor dispute şi vociferări şi înconjuraţi de influenţele încropirii şi ale decăderii, care este remediul acestei situaţii şi cum ar putea să fie ajutaţi fraţii să păstreze focul iubirii şi zelului lor să ardă într-una, în timp ce împrejurările încearcă să-i descurajeze şi să-i facă să se obosească în lucrarea lor? Vom face apel special la cunoştinţa lor legată de profeţii şi la înţelegerea că acestea sunt zilele de pe urmă, şi că deoarece timpul este atât de scurt şi ei sunt atât de aproape de îndeplinirea speranţei lor, de aceea ar trebui să se străduiască să-şi revigoreze curajul şi puterea gândind continuu că timpul este scurt?

 

Vestea Evangheliei inspiraţia noastră

Aceste metode de obţinere a inspiraţiei sunt adesea exprimate, şi noi nu vom spune că acest fel de a gândi este greşit sau nescriptural; dar în timp ce recunoaştem, că o importanţă considerabilă trebuie acordată influenţei mari a zilelor în care trăim, totuşi noi credem că există cauze sau surse chiar mai înalte ale inspiraţiei, decât apelul care ne-a fost făcut, din punctul de vedere arătat mai sus. Ne vom aminti că apostolii au îndemnat pe credincioşii consacraţi din zilele lor să fie atenţi la timpul stabilit de Dumnezeu îndemnându-i să-şi înnoiască zelul, fiindcă noaptea a înaintat şi ziua s-a apropiat; dar Biserica timpurie nu a fost îndemnată continuu să persevereze în serviciul Învăţătorului, pentru că sfârşitul poate fi aproape, ci mai degrabă a fost adevărul însuşi partea esenţială a mesajului Evangheliei, în toată simplicitatea sa, care a fost prezentat ca putere inspiratoare şi motiv. Subiectul Evangheliei, exprimat în cuvintele, “Isus şi învierea” a fost arătat în toată dulceaţa şi grandoarea sa; ei au zis, “Bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă” şi “dragostea lui Hristos ne constrânge”. Cu alte cuvinte descoperirea Tatălui şi Fiului, aşa cum se află în Evanghelie, a fost destinată să fie de ajuns pentru stârnirea zelului şi energiei creştinului la începutul acestui Veac şi să-l însufleţească cu zel şi curaj pentru a merge înainte punându-şi timpul, puterea şi viaţa în serviciul divin.

Marea chemare, care s-a făcut la începutul acestui Veac credincioşilor consacraţi, a fost aceea ca ei să exercite credinţă în Dumnezeu aşa după cum arată Cuvântul Său şi să-şi pună soarta lor în mâinele Domnului Isus şi să recunoască, că consacrarea lor a fost spre moarte, indiferent că aceasta vine mai devreme sau mai târziu. Problema, când să se sfârşească încercările şi suferinţele lor şi când să se împărtăşească de răsplata credincioşiei lor a fost lăsată cu totul în mâna Domnului, în timp ce zelul lor a continuat să ardă la fel de înfocat, chiar dacă timpul s-a părut lung. La fel astăzi, în mijlocul acestor scene confuze şi într-un timp când este tendinţa să crească răceala şi indiferenţa şi să se admită o micşorare a zelului şi fervoarei în lucrurile spirituale, adevărata chemare făcută fraţilor, trebuie să fie aceea de a reconsidera lucrurile care la început le-au stârnit iubirea şi aprecierea Domnului; să se ţină din nou de îndurarea lui Dumnezeu şi să caute, prin rugăciune serioasă şi prin comuniune cu alţi sfinţi, să ajungă o ţinută şi purtare sănătoasă în viaţa creştinească şi dacă este posibil, prin credinţă, să se prindă mai puternic de marea speranţă şi promisiune a nemuririi şi a moştenirii împreună cu Răscumpărătorul nostru drag. În aceasta nu vrem să fim înţeleşi greşit, ca şi când noi am trata cu indiferenţă acel imens şir al profeţiilor care descriu zilele care sfârşesc Veacul şi care fără îndoială ne oferă o privelişte clară, chiar a timpului, a împrejurărilor şi a condiţiilor în care trăim noi acum. Nu poate fi nici o îndoială, că aceste profeţii au fost date cu scopul de a întări credinţa poporului Domnului şi să-i facă în stare ca prin acestea să primească o măsură de încurajare, de putere şi de imbold în credinţa lor, în timp ce trec tocmai prin aceste scene neliniştitoare care marchează sfârşitul Veacului. Cu toate acestea, se pare că cel mai important lucru este să analizăm cu foarte mare atenţie reacţia noastră faţă de aceste profeţii şi aşteptări şi să observăm, într-o atitudine de rugăciune, ce motive exercită cea mai mare influenţă în vieţile noastre.

Aşa cum am declarat, frecvent în aceste scrieri ale noastre, diferitele linii ale profeţiei din faţa noastră nu au fost date cu scopul special de a permite poporului Domnului să stabilească vreo zi sau chiar vreun anumit an când vor ajunge la îndeplinirea speranţei lor, sau când ordinea prezentă de lucruri va trece; aceste profeţii au fost, mai degrabă, date cu scopul ca poporul Domnului să fie capabil să aproximeze timpul şi să înţeleagă într-o anumită măsură locul unde se află pe fluviul timpului, şi astfel să fie în atitudinea de a-şi îndeplini serviciul şi a-şi folosi timpul şi puterea în armonie cu scopul divin şi cu ceea ce Dumnezeu lucrează în această perioadă specială de timp. Poate că una din lecţiile pe care Domnul a dat-o poporului Său, în aceşti ani din urmă, este aceea ca ei să se bazeze mai mult pe declaraţiile clare şi accentuate ale Cuvântului Său, decât pe deducţiile speculative şi presupunerile privitoare la aspectele timpului. El voieşte ca noi să umblăm încă prin credinţă şi să fim dispuşi să ne încredem în El unde nu mai putem urmări calea Sa, lăsându-I Lui problema zilei exacte sau a anului exact de terminare a peregrinajului pământesc.

Nici unul din copiii Domnului să nu neglijeze această prevenire sfântă dată prin apostol, arătându-ne care trebuie să fie reacţiile noastre faţă de marile privilegii ale luminii şi ale cunoştinţei de care ne bucurăm acum. Apostolul Petru, ne amintim că întrebuinţează chiar aceste condiţii, ca o bază pentru întrebarea sa foarte serioasă: “Deci fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfintă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu”. (2 Petru 3:11, 12) De asemenea şi apostolul Pavel ne previne, zicând: “Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie. Căci dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa deplină a adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate.” (Evrei 10:24-26).

 

Ocupat cu un serviciu de încurajare

Chiar prin aceste cuvinte ale Scripturii Domnul ne învaţă că trebuie să fim interesaţi mai mult, decât în mod obişnuit, de două lucruri: întâi, trebuie să fim foarte ocupaţi cu un serviciu de încurajare, care va provoca un spirit al iubirii şi al ajutorării între fraţi; al doilea, trebuie să ne amintim că, cunoştinţa noastră despre evenimentele ameninţătoare fac potrivit şi chiar obligatoriu întâlnirea cu alţi fraţi. Evident, a nu lua în considerare aceste preveniri ale Scripturii, trebuie mai curând sau mai târziu, să lucreze în dezavantajul nostru.

Privind în urmă, cu câţiva ani, la serviciul iubitului nostru frate Russell, ne amintim că în general exista un serviciu misionar foarte mare printre fraţi. În acele zile, când auzeam despre unul, despre doi sau trei, ici şi colo, că s-au separat de învăţăturile false şi au venit la lumina adevărului, cât de zeloşi eram să le întindem o mână de ajutor. Prin diferite eforturi şi metode stabilite de comun acord, numeroase grupuri de prin ţară erau active în comunităţile lor, ajutând astfel pe prietenii înteresaţi să se adune împreună pentru părtăşie frăţească şi studiu. Astăzi ar trebui să existe un serviciu asemănator, deoarece din nou sunt unii, doi sau trei, care ajung să înţeleagă unde i-au condus învăţăturile false şi conducătorii omeneşti, şi de aceea se află într-o stare în care apreciază ajutorul şi sfatul altora. Ce ocazie şi ce privilegiu a serviciului le este, deci, deschis la toţi aceia care sunt cu inima devotată şi au un spirit zelos!

Din când în când primim întrebări de la fraţi, din diferite părţi, despre ce alte metode pot fi folosite ca să ajute mai mulţi fraţi să iasă din confuzie şi să-i unească în legătura iubirii şi în serviciul Domnului. La unii, care ne scriu despre acest lucru, se vede un mare zel pentru serviciul misionar, la care chiar ne-am referit, şi oferă sugestii că ar încuraja o acţiune comună din partea celor care în general simpatizează cu misiunile Institutului. Noi ne-am străduit să le arătăm la unii ca aceştia, că noi întrebuinţăm toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie pentru a urma acele metode prin care se pot servi şi ajuta fraţii pretutindeni, pentru înălţarea şi instruirea lor spirituală.

Din motive speciale şi potrivite, noi am dorit să lăsăm ca fraţii, atât individual cât şi colectiv, să-şi asume răspunderea pentru o astfel de lucrare, după cum consideră ei că este pe măsura eforturilor lor şi să evite orice s-ar părea că este o dorinţă de a-şi atribui o conducere, dirijând o astfel de activitate generală. Experienţele din anii trecuţi se pare că ne-au arătat, că această atitudine a fost cea mai înţeleaptă şi cea mai bună. În toate felurile noi am căutat să ne păzim împotriva unei idei a construirii unui alt sistem omenesc sau organizaţie şi împotriva încurajării oricui să se unească cu ceva ce ar putea avea o formă vagă de a restrânge libertăţile fraţilor, sau să-i aducă în vreun fel de constrângere; şi vom continua să exercităm aceeaşi prudenţă în ceea ce priveşte procedeele şi răspunderile viitoare. După cum am declarat de multe ori poziţia noastră, nu găsim în Scripturi, că vreun frate sau un consiliu de directori sau vreun comitet de fraţi sunt autorizaţi să se considere constituiţi ca un fel de corp conducător sau autoritate sau canal în Biserică, şi noi sfătuim pe fraţii de pretutindeni să fie foarte curajoşi în împotrivirea la amestecul sau la intrarea vreunei asemenea influenţe sau dispoziţii din partea cuiva. Păstrând acest gând şi principiu, fraţii din această societate au evitat, cu grijă, să se amestece ei înşişi, sau cu vreo sugestie a lor în vreo adunare sau biserică a fraţilor printr-un amestec în treburile lor, ci din contră au îndemnat pretutindeni fraţii şi adunările prietenilor să-şi menţină independenţa, identitatea şi libertatea gândirii hotărând ei, toate chestiunile şi concluziile, şi neluând în considerare părerea altei societăţi sau organizaţie de fraţi.

Numai cei credincioşi răsplătiţi

Această asociaţie autorizată de fraţii din diferitele părţi ale ţării conduce o slujire şi un serviciu pentru poporul Domnului aşa cum doresc şi autorizează ei. Fraţilor cărora li s-a dat program şi au fost numiţi fraţi peregrini sunt numai şi numai aceia, care deja sunt autorizaţi corespunzător, şi sunt stabiliţi ca bătrâni ai unei adunări; aceştia sunt fraţi care sunt deja bine cunoscuţi a fi sănătoşi în credinţă, bărbaţi cu un zel adânc religios şi cu convingeri, care într-o anumită măsură au dezvoltat un caracter creştinesc şi totodată au şi capacitatea şi aptitudinea de a învăţa şi a împărţi adevărul spiritual la membrii-urmaşi din Corp. Serviciul acestor fraţi nu este impus nimănui, ci este oferit liber acelor adunări, care cer sau îşi arată dorinţa să fie servite de aceşti fraţi, în trecerea lor prin ţară.

În calitatea în care suntem asociaţi împreună în acest aranjament, suntem întotdeauna bucuroşi să informăm orice adunare de fraţi despre fraţi capabili să servească în lucrurile spirituale, care nu ar fi la distanţă prea mare şi care cu bucurie îşi oferă serviciul adunărilor apropiate, la sfârşitul săptămânii. Aceste sfaturi le dăm numai şi numai în spiritul şi dorinţa de a încuraja grija iubitoare şi ajutorul iubitor oriunde, în acest timp de stres general şi încercări grele.

Noi ne îndoim că Dumnezeu a descoperit cuiva deplina semnificaţie a împrejurărilor prezente, şi este cu totul nefolositor, pentru oricine dintre noi, să se neliniştească în privinţa modului în care va aduna El, în cele din urmă, pe aleşii Săi din diferitele grupuri. Pentru noi este destul să înţelegem, că fiecare membru din corpul lui Cristos are lipsă de compătimirea şi ajutorul membrilor urmaşi. Şi dacă rolul nostru este să mângâiem fraţii şi să predicăm lumii veştile bune, trebuie să recunoaştem că adevăratul test al zelului şi iubirii noastre se centrează pe hotărârea minţii de a folosi ocaziile speciale ale timpului prezent. Deci, să ne amintim că servitorul activ, treaz şi credincios, care la venirea Domnului va fi găsit harnic, va auzi glasul dulce: “Bine rob bun şi credincios”. Iubirea nu se poate odihni atâta timp cât există inimi triste, care să fie înviorate, atâta timp cât există suflete descurajate, care să fie mângâiate şi colaboratori peregrini care să caute un Barnaba credincios, care să le dea o mână de ajutor.

Iubiţi fraţi, să căutăm oriunde o legătură mai strânsă şi mai statornică cu Tatăl şi o mai mare măsură a Spiritului sfânt, prin care dispoziţia şi spiritul încropirii şi al indiferenţei poate fi înlăturat; ca zelul sfânt şi spiritul înfocat să ne poată stăpâni în aşa măsură, ca să ne facă să fim harnici şi activi în depunerea timpului şi puterii prin care alţii ar putea fi împrospătaţi şi binecuvântaţi. Dacă vom lucra astfel, într-adevăr vom da atenţie îndemnului Învăţătorului: “strângeţi-vă comori în cer, unde nici molia nici rugina nu le strică şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură”

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 04. 1931

 

STĂPÂNIREA DE SINE ÎN LIBERTATE

 

“Fiecare dintre noi să placă aproapelui în ce este bine, în vederea zidirii” — Romani 15:2

Noi nu ştim în ce măsură necumpătarea şi alte vicii au predominat în zilele apostolilor. În general biserica este prevenită, avertizată împotriva fiecărei forme a viciului, a păcatului, a necumpătării. Acestea sunt probleme care s-ar fi putut discuta cu evreii şi cu păgânii, cu totul independent de religie. Nu acestea sunt problemele discutate în această lecţie. De fapt, Scripturile vorbesc puţin cu privire la viciile mari, fiindcă apostolul s-a adresat creştinilor, nu lumii. Să observăm felul de adresare al fiecărei epistole — Către cei credincioşi, “casei credinţei”, “sfinţilor”. După ce aceştia au părăsit lumea, după ce s-au întors de la păcat şi de la depravarea de orice fel, nu trebuie să fie îndemnaţi în mod special cu privire la vicii. Au fost alte probleme mai importante pentru sfinţi şi pe acestea le-a discutat apostolul.

Lecţia noastră este în legătură, în mod special, cu o dificultate religioasă din acel timp. Învăţătura Evangheliei era că idolii nu sunt nimic, şi ca atare jertfirea cărnii adusă acelor idoli n-ar putea dăuna cu nimic cărnii. În acelaşi timp era implicată o chestiune de principiu. Idolatria era aşa de generală în timpul acela, încât a devenit un obicei general să se ofere dumnezeilor lor pe altarul de jertfă anumite părţi din animale, şi ceea ce rămânea putea fi luat de către sacrificator pentru a fi mâncat acasă, sau putea fi dat preoţilor, sau putea fi vândut pe piaţă. De fapt, mare parte din ceea ce era dat preoţilor lua calea pieţelor. Publicul, în general, fiind pe deplin în acord cu acest obicei, era fericit să   cumpere această carne şi era folosită în general. Când a apărut problema consumării acestei cărni, unii au avut o mare dificultate, în timp ce alţii nu au avut deloc; conştiinţa celor dintâi se răzvrătea împotriva consumării a ceea ce fusese jerfit idolilor.

Putem, desigur, simpatiza cu cei care aveau necazuri cu conştiinţa în felul acesta, chiar dacă vedem clar că idolii, fiind de piatră şi de lemn, n-ar putea face nici un rău cărnii. Totuşi, aceasta a fost o problemă arzătoare pe timpul acela. Discutarea ei de către apostol dă de înţeles acest lucru. Putem uşor înţelege că oricine şi-ar încălca conştiinţa, şi-ar dăuna prosperităţii şi intereselor sale spirituale, indiferent dacă lucrul ar fi corect sau greşit. Putem uşor vedea, de asemenea, cum o persoană ar putea influenţa-o pe alta. Fratele cu o minte puternică, înţelegând situaţia, ar putea mânca fără nici un risc; în timp ce aproapele său, mai slab în gândire, ar putea fi influenţat de exemplul său să mănânce, spre dauna conştiinţei sale el poate fi condus să iasă complet de pe cale. Acesta este gândul pe care apostolul l-a avut în minte scriind lecţia de astăzi.

Esenţa acestei lecţii este că creştinul, prin aranjament divin, este potrivit să facă orice nu i-ar dăuna lui sau unui frate sau aproapelui. Dar el nu are nici o libertate să facă rău — nici un drept să facă ceva ce i-ar dăuna lui sau fratelui sau aproapelui. Cu alte cuvinte, libertăţile noastre, în timp ce în aparenţă sunt absolute, sunt de fapt limitate. Toate să nu faci din Lege sunt înlăturate, dar esenţa Legii rămâne încă, cuprinsă pe scurt în declaraţia: Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Creştinul are libertatea să facă orice nu vine în conflict cu legea de bază a naturii noi — Legea Iubirii. La prima vedere aceasta pare a fi o mare libertate, dar la o examinare mai atentă se va găsi că ne dă mai puţină libertate decât au alţii, aşa cum în mod cuvenit gândesc ei. Nu numai că legea Iubirii astfel ne controlează, deoarece aceasta este standardul divin al dreptăţii, ci mai mult, Dumnezeu ne-a acceptat în relaţie de legământ cu El Însuşi, sub Legământul Avraamic sub Cristos, Capul nostru, Mijlocitorul Noului Legământ (al Legii). În acord cu acest Legământ cu Domnul suntem puternic angajaţi la mai mult decât cere Legea sau dreptatea; suntem obligaţi să sacrificăm drepturile şi privilegiile noastre în interesul altora.

Mai jos dăm o aranjare a diferitelor expresii ale sfântului Pavel, în legătură cu acest subiect general, adunate de către Profesorul Wells:

Cu ce arme şi în ce spirit trebuie să câştige creştinul victoria?

  1. RĂMÂNEŢI ÎN LIBERATEA VOASTRĂ PERSONALĂ

“Fraţilor voi aţi fost chemaţi la libertate” — Galateni 5:13.

“Căci de ce să fie judecată liberatea mea de conştiinţa altuia?” — 1 Corinteni 10:29.

“Să mâncaţi din tot ce se vinde în măcelărie, fără să cercetaţi ceva din cauza conştiinţei. Căci “al Domnului este pământul şi tot ce cuprinde el.”” — 1 Corinteni 10: 25, 26.

  1. DAR CONTROLAŢI-VĂ LIBERTATEA DUPĂ LEGEA IUBIRII

“Toate sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate sunt îngăduite, dar nu toate zidesc.” — 1 Corinteni 10:23.

“Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos!” — Romani 14:15.

“Nimeni să nu caute folosul său, ci al altuia.” — 1 Corinteni 10:24.

“Luaţi seama însă ca nu cumva această libertate a voastră să fie o piatră de poticnire pentru cei slabi.” — 1 Corinteni 8:9.

“Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Într-adevăr, toate sunt curate. Dar este rău pentru omul care mănâncă, fiind o piedică pentru altul.

Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să nu faci ceva care poate să fie pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire.” — Romani 14:20, 21.

“Numai nu faceţi din libertate o pricină ca să trăiţi pentru carne, ci în dragoste slujiţi-vă unii altora. Căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”” — Galateni 5:13, 14.

3 PĂSRAŢI-VĂ CONŞTIINŢA CURATĂ

“Ferice de cine nu se judecă pe sine însuşi în ceea ce aprobă.” — Romani 14:22.

“Aşa că fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” — Rom.   14:12.

4 GÂNDIŢI-VĂ LA EFECTUL ASUPRA ALTORA

“Dar dacă vă spune cineva: “Lucrul acesta a fost jertfit idolilor”, să nu mâncaţi din cauza celui care v-a înştiinţat şi din cauza conştiinţei. Vorbesc aici nu de conştiinţa ta, ci de conştiinţa altuia.” — 1 Corinteni 10: 28, 29.

“Să nu ne mai judecăm, deci, unii pe alţii. Ci mai bine judecaţi să nu puneţi înaintea fratelui vostru o piatră de poticnire sau un prilej de păcătuire.” — Romani 14:13.

5 CONCLUZIA PRACTICĂ

“De aceea, dacă o mâncare este pentru fratele meu o cursă, nu voi mânca niciodată carne, ca să nu fac pe fratele meu să se poticnească.” — 1 Corinteni 8:13.

“… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi.” — 1 Corinteni 10:33.

 

Problema cumpătării

Aşa cum am observat deja, apostolul nu discută o problemă lumească, ci una aplicabilă numai la Biserică. Totuşi, acelaşi principiu poate fi aplicat, şi nu în mod necorespunzător, încă mai larg, la lume şi la relaţia creştinului cu neamul omenesc, în general, în privinţa cumpătării. Nu este destul că apreciem libertăţile noastre proprii. Noi avem o responsabilitate încă mai departe faţă de aceia care nu sunt aşa de puternici, sau nu sunt aşa de informaţi ca noi — o responsabilitate pe care nu vom dori să o neglijăm, dacă inimile noastre sunt în armonie cu spiritul legii divine. Apostolul ne dă o lecţie, spunând că noi trebuie “să facem bine la toţi, dar mai ales celor din casa credinţei”. Acest gând poate fi bine aplicat la ultimul verset din lecţia noastră (33): “… după cum şi eu plac tuturor în toate, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulţi, ca să fie mântuiţi”.

Dacă fiecare creştin şi-ar putea aplica, cu adevărat, lui însuşi aceste cuvinte ale apostolului, atunci efectul acestor cuvinte asupra lumii ar fi magic — stimulând imediat. Ei ar vedea la creştini o renunţare la gusturile şi preferinţele lor în interesul altora, un principiu care lumii i-ar plăcea mult de tot şi l-ar înţelege foarte repede. Dacă toţi aceia care se bucură acum în adevărul prezent ar hotărî să trăiască de aici înainte, chiar în afacerile spirituale ale vieţii, la înălţimea standardului Domnului, ce influenţă ar avea aceasta, ce influenţă s-ar extinde de la cuvintele, gândurile şi faptele lor! Atunci Biserica ar deveni într-adevăr o lumină strălucitoare în lume! Noi trebuie să luăm atitudinea noastră respectând voinţa Domnul şi să aşteptăm cu răbdare ca El să ne aducă la timpul şi pe căile Sale binecuvântări mai mult decât compensatoare. Angajamentul îi ajută pe mulţi să facă aceasta. Cine nu învaţă să-şi sacrifice voinţa, preferinţele sale în interesul altora, ne temem că niciodată nu va avea acea pregătire a caracterului pe care o cere Domnul de la cei care vor fi comoştenitori cu El în Împărăţie.

Turnul de Veghere din 15. 09. 1909 [4478]

Ce Este Sufletul?

 

Poate cineva ar zice: O, nimeni nu crede în nemurirea trupului. Oricine ştie că trupul moare, că are nevoie să fie continuu hrănit şi ca atare nu poate fi nemuritor. Dar Scripturile vorbesc de suflete. Nu se poate ca sufletul să fie indestructibil, nu se poate ca Dumnezeu, după ce a făcut un suflet, să nu-l poată nimici?

Noi răspundem că este raţional să admitem, în lipsa unor alte dovezi contrare clare, că cel care poate crea, poate şi să distrugă ceea ce a creat; şi că ceea ce poate fi distrus nu este nemuritor. Remarcaţi acum că Scripturile nu vorbesc nicăieri despre nemurirea sufletului — cum par să presupună unii oameni — nici în traducere şi nici în textul original. Luaţi o concordanţă şi încercaţi să găsiţi expresia “suflet nemuritor”, şi în felul acesta vă veţi convinge repede că o astfel de expresie nu se găseşte în Scripturi. Din contră, Scripturile declară că Dumnezeu “poate să piardă şi sufletul şi trupul” şi “sufletul care păcătuieşte, acela va muri”. Şi în articolul precedent am văzut că ceea ce poate muri, ceea ce poate fi distrus, nu este nemuritor, nu este rezistent la moarte, la distrugere.

Apoi vine acest cuvânt înţeles greşit, suflet, şi întrebarea ar fi, ce este sufletul?

Ideea generală este că sufletul este un ceva nedefinit în noi (nu se ştie ce, nici unde), care este adevărata fiinţă inteligentă, în timp ce trupul este numai locuinţa sau instrumentul său. Un episcop Metodist a definit odată sufletul în felul următor: “Este ceva fără interior sau exterior, fără trup, fără formă sau părţi, şi poţi pune un milion într-o coajă de nucă” — o foarte bună definiţie a nimicului, am spune noi.

Mai departe, trupul nu este sufletul cum spun unii; aceasta este dovedit prin cuvintele Domnului, că Dumnezeu “poate să piardă şi sufletul şi trupul”. Şi acum, având în vedere cele arătate până aici, dacă mintea noastră este eliberată de prejudecăţi, ar trebui să putem învăţa ceva despre acest subiect examinând mărturia inspirată despre crearea omului. În Geneza 2:7 citim:

“Şi Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare

[în evreieşte vânt] de viaţă [în evreieşte “vieţi”, plural — adică, aşa cum a fost la toate animalele], şi omul a devenit un suflet viu [adică o fiinţă simţitoare]”.Mai întâi a fost format trupul, dar acesta n-a fost un om. Avea ochi, dar nu vedea nimic; avea urechi, dar nu auzea nimic; avea gură, dar nu vorbea nimic; avea limbă, dar nu gusta; avea nas, dar nu mirosea; avea inimă, dar nu bătea; avea sânge, dar era rece, fără viaţă; plămâni, dar nu respira. Acesta nu era un om, ci un corp neînsufleţit.Al doilea pas în crearea omului a fost să dea vitalitate corpului asfel “format” şi pregătit în orice privinţă; şi acest lucru este descris prin cuvintele: “i-a suflat în nări suflare de viaţă”. Când o persoană sănătoasă s-a înecat şi i s-a oprit complet respiraţia, se spune că resuscitarea se face prin mişcarea braţelor şi astfel a plămânilor ca nişte foale, restabilind treptat respiraţia în nări. În cazul lui Adam, bineînţeles, n-a fost nevoie de un efort mare din partea Creatorului pentru ca organismul perfect creat să respire oxigenul dătător de viaţă din aer.Pe măsură ce suflarea însufleţitoare a intrat în plămâni, aceştia s-au dilatat, corpusculii sângelui au fost oxigenaţi şi au trecut în inimă, ale cărei valve au împins sângele în fiecare parte a corpului, trezind toţi nervii pregătiţi, dar până atunci inactivi, la simţire şi energie. Într-un moment energia a ajuns la creier şi au început gândirea, percepţia, judecata, văzul, pipăitul, mirosul, simţirea şi gustul. Ceea ce înainte era un organism omenesc fără viaţă, a devenit om, fiinţă simţitoare: s-a ajuns la starea de “suflet viu” menţionată în text. Cu alte cuvinte, expresia “suflet viu” înseamnă nici mai mult, nici mai puţin decât “fiinţă simţitoare” sau fiinţă capabilă să simtă, să perceapă. Mai mult, chiar dacă Adam era perfect în organismul său, totuşi era necesar să-şi menţină viaţa mâncând din fructele pomilor vieţii. Şi când a păcătuit, Dumnezeu l-a scos din grădină ca “nu cumva să-şi întindă mâna, să ia din pomul îplural pomiiş vieţii, să mănânce din el şi îmâncând în continuuş să trăiască în veci” (Geneza 3:22). Cum se risipesc ceaţa şi misterele în faţa luminii adevărului, care străluceşte din Cuvântul lui Dumnezeu!Acum putem vedea de ce vorbesc Scripturile despre “suflete” în legătură cu animalele inferioare. Ele, asemenea omului, sunt fiinţe simţitoare sau creaturi inteligente, dar de un grad inferior. Ele pot vedea, auzi, simţi, gusta şi mirosi ca şi omul; şi fiecare poate judeca potrivit cu organismul lui propriu, deşi nici unul dintre animale nu poate judeca atât de profund şi pe un plan atât de înalt cum judecă omul. Citim (Geneza 1:30): “Şi tuturor animalelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vieţuitoarelor care se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă [în ebraică nefeş caiah — un suflet viu] le-am dat ca hrană toată iarba verde”. Şi iar (Geneza 1:20): “Să mişune apele de vieţuitoare [ în evreişte — suflete vii] şi să zboare păsări deasupra pământului pe întinderea cerului”.

Aceeaşi învăţătură — că principiul vieţii la omenire nu este diferit de al tuturor celorlalte creaturi care respiră prin nări, ceea ce le deosebeşte de peşti — este şi în relatarea despre distrugerea produsă prin potop (Geneza 6:17; 7:15, 22). Aceasta este în deplină armonie cu afirmaţia împăratului Solomon, că omul şi animalele “au aceeaşi suflare” îîn evreieşte — ruah, spirit de viaţăş — acelaşi fel de viaţă; că aşa “cum moare unul, aşa moare şi celălalt” (Eclesiastul 3:19). Când el întreabă (Ecl. 3:21): “Cine ştie, dacă suflarea fiilor oamenilor se duce în sus, şi dacă suflarea animalului se duce în jos, în pământ?” el contrazice teoria păgână, care începuse chiar pe atunci să speculeze că omul ar avea un lucru sau calitate inerentă, care l-ar împiedica să moară, chiar dacă ar părea că moare. Înţeleptul contestă orice dovadă, orice cunoştinţă de acest fel. Această provocare făcută altora să aducă dovezi sau să admită că nu au cunoştinţă, urmează declaraţiei sale din versetele 19 şi 20. Deosebirea între om şi animal nu constă în felul suflării sau vieţii, ci în aceea că omul are un organism superior celorlalte animale, având puteri şi însuşiri morale şi intelectuale în chipul şi asemănarea celor avute de Creator, care are un organism încă şi mai înalt, spiritual, nu de carne. Şi, aşa cum s-a arătat deja, speranţa omului pentru o viaţă viitoare nu constă în puterile sale inerente, ci în prevederea binevoitoare a Creatorului său, care se centrează în răscumpărarea de la moarte a fiecărui suflet omenesc de către marele Răscumpărător, şi prevederea ce-i urmează, că oricine va dori va putea avea viaţă veşnică prin înviere, supus condiţiilor Noului Legământ.

Răscumpărătorul nostru “a dat sufletul îfiinţaş Său la moarte”, “Şi-a dat sufletul jertfă pentru păcat” (Isaia 53:12, 10 — traducerea K. J.; n. t.); şi sufletul lui Adam şi al tuturor urmaşilor săi a fost cumpărat prin sângele Său preţios — dându-Şi sufletul (fiinţa) ca jertfă pentru păcat. Prin urmare, sufletele vor fi trezite, înviate — nu corpurile care sunt înmormântate şi se fac ţărână.

Aici este încă o greşeală comună — mulţi presupun că trupurile îngropate vor fi reconstituite atom cu atom; dar din contră, apostolul spune: “Ce semeni îîn moarteş, semeni nu trupul care va fi”. La înviere Dumnezeu va da fiecărei persoane (fiecărui suflet sau fiinţă simţitoare) un astfel de corp cum Îi va plăcea. — 1 Corinteni 15:37, 38.

Aşa cum îmbinarea unui organism cu suflarea vieţii a produs o fiinţă simţitoare sau un suflet, tot aşa şi despărţirea acestora, din oricare motiv, pune capăt fiinţei simţitoare — oprind gândurile şi simţurile de orice fel. Sufletul sau fiinţa simţitoare încetează; trupul se întoarce în ţărână cum a fost, iar spiritul sau suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu, care i-a dat-o lui Adam şi rasei sale prin el (Eclesiastul 12:7). Se întoarce la Dumnezeu în sensul că nu mai este supus controlului omenesc, ca în procreare, şi nu mai poate fi niciodată restabilit decât prin putere divină. Recunoscând acest fapt, cei învăţaţi de Domnul îşi încredinţează speranţa vieţii viitore prin înviere, lui Dumnezeu şi lui Cristos, repre-zentantul Său acum înălţat (Luca 23:46; Fapte. 7:59). Prin urmare, dacă Dumnezeu nu făcea pregătiri pentru răscumpărarea omului şi pentru învierea sa, moartea ar fi fost sfârşitul oricărei speranţe pentru omenire.

Dar Dumnezeu a făcut, astfel, pregătiri pentru ca noi să trăim din nou; şi de când Şi-a făcut cunoscut planul Său îndurător, cei ce vorbesc şi scriu în mod inteligent despre acest subiect (de exemplu scriitorii inspiraţi ai Scripturilor), vorbesc, în consens, despre intervalul de inconştienţă de la moarte până în dimineaţa învierii, ca despre un “somn”. Într-adevăr, ilustraţia este excelentă; căci morţii vor fi cu totul inconştienţi de trecerea timpului, şi momentul deşteptării li se va părea ca momentul următor după momentul sfârşitului lor. De exemplu, citim că, vorbind despre moartea lui Lazăr, Domnul nostru a zis: “Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn”. După aceea, fiindcă ucenicii Săi nu înţelegeau, El a zis: “Lazăr a murit.” (Ioan 11:11, 14). Dacă teoria conştienţei în moarte ar fi adevărată, nu vi se pare ciudat că Lazăr n-a povestit nimic despre experienţa sa din cele patru zile? Nimeni nu va pretinde că el a fost într-un “iad” de chin, pentru că Domnul nostru l-a numit “prietenul” Său; şi din acelaşi motiv, dacă ar fi fost în fericire cerească, Domnul nu l-ar fi chemat de acolo, pentru că aceasta ar fi fost o faptă neprietenească. Dar aşa cum a spus Domnul nostru, Lazăr a dormit şi El l-a trezit la viaţă, la cunoştinţă, la starea de fiinţă simţitoare, şi aceasta ca o favoare mult apreciată de Lazăr şi de prietenii săi.

Peste tot în Scripturi este gândul că noi ne aflăm acum în noapte, în comparaţie cu dimineaţa învierii. “Seara vine plânsul, iar dimineaţa vine veselia.” (Psalmul 30:5).

Apostolii, de asemenea, au folosit des această figură de stil potrivită, plină de speranţă şi pace. De exemplu, Luca spune despre Ştefan, primul martir, că el “ a adormit” (Fapte. 7:60) şi în relatarea vorbirii lui Pavel în Antiohia, el a folosit aceeaşi axpresie: “David a adormit” (Fapte. 13:36 — traducerea K. J.; n. t.). Petru foloseşte aceeaşi expresie spunând: “… de când au adormit părinţii” (2 Petru 3:4). Şi Pavel o întrebuinţează de mai multe ori, cum se vede din următoarele citate:

“… dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit.” (1 Corinteni 15:6).

“Dacă nu este o înviere … atunci într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit.” (1 Corinteni 15:13-18).

“Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi” (1 Corinteni 15:20).

“Iată, vă spun o taină: nu toţi vom adormi” (1 Corinteni 15:51).

“Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei care au adormit” (1 Tesaloniceni 4:13).

“Dumnezeu va aduce înapoi îdin moarteş împreună cu El pe cei care au adormit în Isus.” (1 Tesaloniceni 4:14).

Când va veni Împărăţia, timpul învierii, “noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” (1 Tesaloniceni 4:15).

Ei au “adormit” în pace, pentru a aştepta ziua Domnului — ziua lui Cristos, ziua Milenară — convinşi pe deplin că (Cristos) poate să păzească ceea ce I-au încredinţat până în ziua aceea (2 Timotei 1:12). Acelaşi gând străbate şi Vechiul Testament întreg — de când Dumnezeu a vestit prima dată lui Avraam Evanghelia unei învieri. Expresia: “Şi el a adormit cu părinţii lui” este foarte obişnuită în Vechiul Testament. Iov pune problema într-un limbaj foarte convingător, zicând: “Ah! de ai voi să mă ascunzi în Locuinţa Morţilor, de m-ai acoperi, până-Ţi va trece mânia!” Timpul prezent, de moarte, este timpul mâniei lui Dumnezeu — blestemul morţii fiind asupra tuturor, din cauza neascultării originare. Cu toate acestea, la timpul cuvenit blestemul va fi ridicat şi binecuvântarea se va revărsa peste toate familiile pământului prin Răscum-părătorul; şi astfel Iov continuă: “Dacă omul odată mort ar putea să mai trăiască, încă aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. Atunci m-ai chema (Ioan 5:25) şi Ţi-aş răspunde; şi Ţi-ar fi dor de lucrarea mâinilor Tale.” (Iov 14:14, 15). Şi noi, cei din timpul Noului Testament citim răspunsul Domnului nostru: “… toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui” — chemându-i să se deştepte şi să vină la deplina cunoştinţă de Dumnezeu şi chiar la ocazia vieţii veşnice. — Ioan 5:28, 29.

 

Corp, suflet şi spirit

Faptul că aceste cuvinte, corp, suflet şi spirit nu sunt identice şi nu se pot schimba unul cu altul, aşa cum presupun mulţi, este arătat în folosirea tuturor celor trei cuvinte de către apostol (1 Tesaloniceni 5:23), unde el scrie: “Dumnezeul păcii să vă sfinţească El Însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos”. Această rugăciune trebuie să fie înţeleasă că se aplică la biserică în ansamblul ei — Biserica aleasă, ale căror nume sunt scrise în cer. Adevăratul Duh s-a păstrat în turma mică. Trupul ei se poate discerne astăzi de asemenea, în ciuda mulţimii de neghină care ar ascunde-o şi ar înăbuşi-o. Şi sufletul ei, activitatea ei, inteligenţa ei, fiinţa ei simţitoare este vizibilă oriunde, ridicând steagul pentru popor — crucea, răscumpărarea.

În nici un alt fel nu putem aplica aceste cuvinte ale apostolului; pentru că, oricât de mult s-ar deosebi oamenii în ce priveşte păstrarea individuală a spiritelor şi a sufletelor poporului lui Dumnezeu, toţi vor fi de acord că trupurile lor nu s-au păstrat, ci s-au întors în ţărână, la fel ca ale celorlalţi.

 

“Pentru El toţi sunt vii”

— Luca 20:37, 38

Domnul nostru, contrazicând pe saduchei (care negau că ar fi o înviere sau vreo viaţă viitoare), a spus că învierea (şi deci un viitor) a fost dovedită prin faptul că Dumnezeu, vorbind lui Moise, a spus despre El Însuşi că este Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Domnul nostru sugerează că aceasta este o dovadă în sine “că morţii vor învia” pentru că Dumnezeu, cu siguranţă, nu S-ar referi astfel la fiinţe şterse cu totul din existenţă. Domnul nostru arată apoi că în planul lui Dumnezeu este hotărâtă o înviere şi că acei pe care oamenii îi numesc “morţi”, “pentru El toţi sunt vii”. Cuvântul lui Dumnezeu deci, vorbeşte despre ei ca “adormiţi”, şi nu ca nimiciţi. Când spune: “Eu sunt Dumnezeul lui Avraam” etc., El vorbeşte nu numai despre lucruri trecute ca fiind încă prezente, ci şi despre lucruri viitoare ca fiind deja întâmplate — Romani 4:17.

 

Unele întrebări

cu răspunsuri inspirate

Întrebare: Promisiunile pentru sfinţii Veacului Evanghelic sunt cereşti sau pămâneşti?

Răspuns: “Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”. “… fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească” — 1 Cor. 15:49; 2 Tim. 4:18; Evrei 3:1; 6:4; Fil. 3:14; Efes. 2:6, 7; 2 Tesaloniceni 1:11, 12; 2 Timotei 1:9, 10.

Întrebare: Biserica aleasă, “biruitorii”, “sfinţii” vor continua să fie fiinţe omeneşti “făcute din ţărână”?

Răspuns: Dumnezeu “ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” ­— “creaţii noi”. — 2 Pet. 1:4; 2 Corinteni 5:17; Romani 8:17, 18.

Întrebare: Când va fi completă deplina schimbare (începută în noi prin schimbarea inimii, numită concepere de Spirit)? — Când vom fi făcuţi asemenea lui Cristos, Domnul nostru?

Răspuns: “… toţi îsfinţiiş vom fi schimbaţi … morţii îsfinţiiş vor învia nesupuşi putrezirii şi vor fi schimbaţi, … într-o clipeală din ochi … ceea ce este supus putrezirii să se îmbrace în neputrezire”. “Este semănat trup natural îpământescş, şi înviază trup duhovnicesc”. “Aşa este şi învierea îspecialăş morţilor îspecialiş.” — 1 Corinteni 15: 50-53, 42-44; Filipeni 3:10.

Întrebare: Trebuie aşteptate răsplătirile depline, răsplăţi sau pedepse, înainte de înviere?

Răspuns: “Ţi se va răsplăti la învierea celor drepţi.” — Luca 14:14; Apoc. 11:18; Mat. 16:27.

Întrebare: Care este speranţa oferită tuturor oamenilor, în afara bisericii alese din Veacul Evanghelic?

Răspuns: “… creaţia îomeneascăş aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor îsfinţilorş lui Dumnezeu.” Apoi vor urma “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”, în care “toate familiile pământului vor fi binecuvântate” prin “sămânţa” aleasă a lui Avraam. — Rom. 8:22, 19; Fapte. 3:19-21; Galateni 3:16, 29.

Întrebare: Morţii sunt conştienţi sau inconştienţi?

Răspuns: “Cei morţi nu ştiu nimic”.       — Eclesiastul 9:5; Ps. 146:4; Isaia 38:18, 19.

Întrebare: Sfinţii care au murit L-au lăudat pe Domnul de-a lungul veacurilor trecute?

Răspuns: “Nu morţii laudă pe Domnul”. — Psalmul 115:17; Eclesiastul 9:6; Psalmul 6:5.

Întrebare: Şi-au primit profeţii răsplata lor când au murit, sau aceasta a fost reţinută în planul lui Dumnezeu, ca să le fie dată la începutul Mileniului, în Veacul judecăţii?

Răspuns: “… a venit … timpul ca cei morţi să fie judecaţi, şi SĂ RĂSPLĂTEŞTI pe robii Tăi proroci” este la începutul sunării ultimei trâmbiţe, a trâmbiţei a şaptea, la sfârşitul Veacului Evanghelic. — Apoc. 11:15, 18; Ps. 17:15.

Întrebare: Li s-au promis apostolilor că la moarte vor fi transferaţi la cer?

Răspuns: “… cum am spus iudeilor, că unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă îapostolilorş acum.” — Ioan 13:33.

Întrebare: Să se aştepte sfinţii Veacului Evanghelic, cu excepţia celor care trăiesc acum, să fie încununaţi la moarte?

Răspuns: “Şi când se va arăta Păstorul cel Mare, veţi căpăta cununa care nu se poate veşteji, a slavei.” — 1 Petru 5:4; 2 Timotei 4:8; 1 Petru 1:4, 5.

Întrebare: Au aşteptat apostolii gloria la moarte sau la a doua venire a lui Cristos?

Răspuns: “Când Se va arăta Hristos, viaţa noastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.” — Coloseni 3:4; 1 Ioan 3:2.

Întrebare: Urmau sfinţii să “strălucească” în moarte?

Răspuns: “Mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi … Cei înţelepţi vor străluci ca strălucirea cerului îsoareluiş”. — Daniel 12:2, 3 (traducerea K. J.; n. t.); Matei 13:40-43.

Întrebare: A promis Domnul nostru că îi va primi pe sfinţii Săi la moarte, sau la a doua Sa venire?

Răspuns: “… voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.” — Ioan 14:3; Romani 8:23.

Întrebare: Au fost răsplătiţi vrednicii din vechime când au murit?

Răspuns: “În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi primit lucrurile făgăduite … ca să nu ajungă ei la desăvârşire fără noi.” — Evrei 11:13, 39, 40.

Întrebare: David a fost unul dintre sfinţii profeţi. A fost el răsplătit, fiind luat la cer?

Răspuns: “Căci David nu s-a suit în ceruri”. — Fapte. 2:34.

Întrebare: Câţi oameni merseseră în cer până la înălţarea Domnului nostru?

Răspuns: “Nimeni nu s-a suit la cer, afară de Cel care S-a coborât din cer, Fiul Omului”. — Ioan 3:13

Întrebare: Poate Cel care l-a creat pe om să-l nimicească? Poate fi distrus sufletul de către Creatorul său?

Răspuns: “… temeţi-vă … de Acela care poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă îmoartea a douaş.” “Nu le-a cruţat sufletul de la moarte.” “Sufletul căre păcătuieşte, acela va muri.” — Mat. 10:28; Ps. 78:50; Ezec. 18:4, 20; Ps. 22:29 (traducerea K. J. — n. t.); Iosua 10:35 (traducerea K. J. — n. t.); Isa. 38:17; Ps. 56:13; 30:3; 119:175; Mat. 26:38; Isa. 53:12 (traducerea K. J. — n. t.).

Întrebare: Cât de mare importanţă a acordat Pavel doctrinei învierii?

Răspuns: “Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat … şi cei care au adormit în Hristos, au pierit.” — 1 Corinteni 15:13-18.

Întrebare: Sunt cei nedrepţi chinuiţi acum în ceva iad misterios, sau primesc ei întotdeauna pedeapsa deplină a nedreptăţii lor în viaţa actuală?

Răspuns: “Domnul ştie să … păstreze pe cei nedrepţi, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii îziua Mileniuluiş.” — 2 Petru 2:9; Iov 21:30.

Întrebare: Care va fi sfârşitul celor care, atunci când vor fi încercaţi vor fi găsiţi incorigibili, care au făcut rău cu voia?

Răspuns: Ei vor “merge în moarte veşnică”, vor “avea ca pedeapsă o pierzare veşnică îo nimicire care nu se va termina niciodată printr-o înviereş” pentru că încă “plata păcatului este moartea”, “moartea a doua” şi încă “darul harului lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Hristos Isus”. “Cine are pe Fiul are viaţa”, cine n-are pe Fiul nu va primi acel dar. — Rom. 6:23; Apoc. 20:14, 15; Mat. 25:46 (trad. Diaglott — n. t.); 1 Ioan 5:12; 2 Tesaloniceni 1:9.

Turnul de Veghere din 15. 10. 1895 î1880ş


“CURCUBEUL SE VA ARĂTA ÎN NOR”

 

“Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi … Curcubeul va fi în nor; şi Eu Mă voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veşnic.” — Geneza 9:14-16

Cât de numeroase şi admirabile sunt descrierile date nouă, despre caracterul lui Dumnezeu, în Cuvântul Său inspirat. Ca şi Creator şi Stăpân al imensului Univers El ni Se descoperă prin puterea Sa nemărginită — o Fiinţă cu înţelepciune şi putere perfecte pentru a conduce şi stăpâni nenumăratele lumi. Ca un Dumnezeu sfânt, El ni se descoperă împotrivindu-se la tot ce este păcătos şi nesupus “mâniindu-se în fiecare zi” şi “pedepsind fărădelegea părinţilor în copii până la a treia şi a patra generaţie”. În exercitarea tuturor însuşirilor Sale, a înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii, oricând şi oriunde trebuie să se manifeste, este armonie perfectă şi echilibru perfect. În fiecare descoperire a caracterului Său perfect, conţinută în Cuvântul Său sau arătată în îndurările Sale, toate creaturile Sale inteligente pot găsi o cauză pentru a exclama împreună cu scriitorii inspiraţi: “Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până sus; Tu ai făcut lucruri mari: Dumnezeule, cine este ca Tine?” “O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Căci “cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfătuitorul Lui?”” “Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti sfânt. Şi toate neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că dreptăţile Tale au fost arătate.” —   Psalmul 71:19; Romani 11:33, 34; Apocalipsa 15:4.

 

Descoperit ca Tatăl îndurărilor

Dintre toate descoperirile lui Dumnezeu, care sunt dăruite omenirii greu încercate şi agitate, nici una nu poate fi atât de mângâietoare ca aceea, care adeseori este amintită în Scriptură, că “Dumnezeu este dragoste”. Pentru cei din “creaţia” ce “suspină”, care au hotărât să-şi întoarcă urechea la Cuvântul îndurării Sale, nimic nu a fost mai mângâietor decât asigurarea că Dumnezeu, în adevăr, a iubit lumea atât de mult încât a pus în plan eliberarea ei din puterea păcatului şi a morţii. În felul acesta, de-a lungul veacurilor de suspin, de suferinţă şi de moarte, speranţa unei Epoci de Aur când moartea, suferinţele şi toate grijurile şi durerile vor fi şterse pentru totdeauna, au susţinut pe aceşti îngrijoraţi şi împovăraţi fii ai oamenilor. Speranţa din inimile oamenilor se bazează pe Cuvântul binecuvântat al lui Dumnezeu. Dar rămâne pentru cei concepuţi de Spiritul lui Dumnezeu, să înveţe a cunoaşte cele mai dulci secrete ale bunătăţii lui Dumnezeu. Acestor favorizaţi, El le este descoperit ca “Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mângâieri, care ne mângâie în toate necazurile noastre”. Care este oare creştinul adevărat, care să nu fi avut parte de aceste mângâieri? Şi care dintre adevăraţii creştini n-a avut nevoie de acestea şi nu a recunoscut, că fără acestea demult ar fi fost pierdut? Dumnezeu a fost credincios şi ne-a mângâiat cu cunoştinţa că păcatele noastre sunt iertate; că oricare ar fi fost starea noastră de mai înainte, când eram copii ai mâniei ca şi ceilalţi, acum suntem “spălaţi … sfinţiţi … îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Hristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:11). El ne-a mângâiat prin diferitele asigurări, că El este compătimitor cu noi, întocmai “ca un tată cu copiii lui”. Deci, dacă vreunul din fiii Săi a făcut vreo greşală, el poate fi din nou restabilit, şi “nu se va prăbuşi de tot”. Dacă copiii lui Dumnezeu nu ar avea astfel de mângâieri, atunci desigur că ar fi cu totul descurajaţi şi mulţi dintre ei ar slăbi pe drum. Şi pentru ca nici o nefericire aparentă, nici o pierdere a iubiţilor noştri sau a sănătăţii, sau a averii sau a oricărui lucru pământesc, să nu ne facă să ne îndoim cu privire la îngrijirea lui Dumnezeu pentru noi, El ne-a dat făgăduinţa “că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Mă voi încrede şi nu îmi va fi teamă

“În Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri”, ne spune o prevenire a Domnului, celor care am început drumul nostru cu El, şi cât de bine ne-am dat seama că este aşa. Dar cu toate acestea suntem fericiţi, deoarece apreciem faptul că numai prin astfel de experienţe putem dezvolta un caracter asemenea Domnului, şi expresia inimii noastre sincere şi arzătoare a fost: “Bucuros voiesc să sufăr, să rabd toate numai să umblu cu Tine pe un drum”. Dacă “necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde” (Romani 5:3, 4), atunci acei ce sunt însufleţiţi de această nădejde nu au nici un sentiment de ruşine sau de descurajare sub disciplina şi încercările pe care trebuie să le îndure, ci pot să se laude în suferinţă şi să se bucure că au fost găsiţi vrednici să sufere cu Domnul lor şi pentru El, şi astfel ei umblă pe calea crucii cum a umblat El.

Dacă în timpurile mai bune, când norii au fost mai puţin întunecaţi decât astăzi, L-am rugat pe Domnul ca El să ne ajute în zilele mai întunecate care vor veni, zicând: “Când voi fi mai aproape de timpul de strâmtorare, atunci te rog Doamne, să-mi întăreşti credinţa”, se poate că tocmai acum se vede trebuinţa unei credinţe puternice, care se poate încrede în Domnul şi căreia să nu-i fie frică, vină orice are să vină. Dacă din locul adăpostit, unde ne-am aflat în decursul anilor trecuţi, am privit înainte în aşteptarea zilelor viitoare şi am văzut că acestea vor fi timpuri de greutăţi şi necazuri neobişnuite, în care atât omul cât şi animalul numai cu mare greutate îşi vor susţine existenţa, şi că acestea vor fi timpuri de grele încercări pentru întreaga omenire, atunci chiar din această cauză ne-am rugat, ca Domnul să ne dea putere în aceste zile grele. Dar cum este astăzi cu noi? Sau ne-am imaginat că poporul Domnului în acest timp de criză şi de dezmembrare a imperiilor va fi scutit în mod miraculos de această situaţie grea care este peste tot? Nu cumva am crezut, că “pâinea şi apa” ne vor fi sigure, oricât de mare şi răspândită ar fi această strâmtorare? Dacă acesta este cazul, atunci se constată lipsa unei adevărate înţelegeri despre experienţa posibilă a unora chiar dintre sfinţi. O astfel de scutire, a celor a căror credinţă trebuie să fie examinată în mod deosebit, de o încercare cu privire la “vină ce are să vină”, nu se prea potriveşte cu metoda lui Dumnezeu în ce priveşte dezvoltarea Bisericii Sale. Apostolii au ştiut ce înseamnă “să fie smeriţi şi … să trăiască în belşug” şi credincioşii dinainte de Veacul Evanghelic au ştiut ce înseamnă a umbla îmbrăcaţi în cojoace şi în piei de capră; ei au fost ucişi cu pietre, au fost tăiaţi în două cu ferăstrăul, au fost ispitiţi, au murit ucişi de sabie; ei au fost lipsiţi de toate, prigoniţi, primiţi rău; ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit prin deşerturi, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. (Filipeni 4:12; Evrei 11:37, 38) Deci, noi pentru ce să aşteptăm să fim eliberaţi de astfel de încercări? Mai bine să ne rugăm ca să nu ni se micşoreze credinţa prin orice am trece şi să ne dovedim demni pentru un loc printre eroii credinţei.

 

Curcubeul în nor

Norii pot să vină peste lume, tocmai ca mersul evenimentelor în general şi ca o urmare a domniei răului, care există astăzi pe pământ, dar noi suntem asiguraţi că nici o experienţă nu poate veni asupra unui copil al lui Dumnezeu, fără ca aceasta să fie permisă direct de Dumnezeu. De aceea, acestora le sunt pline de însemnătate cuvintele textului nostru de mai sus: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor”. “Îngrijirea delicată, prin acest semn de îndurare, l-a mângâiat pe Noe, şi, de atunci începând mii de oameni au fost mângâiaţi prin acest semn. Este vrednic de observat procedeul plin de iubire, în care Dumnezeu a zis: “Când voi strânge nori deasupra pământului, curcubeul se va arăta în nor; şi Eu Îmi voi aduce aminte de legământul dintre Mine şi voi”. În acelaşi moment, ochii lui Dumnezeu şi ai noştri privesc acelaşi fenomen — acesta este un gând frumos, dar aici este ceva şi mai mângâietor, că El vede curcubeul, pe când ochii noştri slabi şi orbi nu-l văd deloc.

Curcubeul legământului de milă se întinde de-a lungul Bibliei, de la Geneza până la Apocalipsa, cu un capăt aşezat pe pământul îmbibat cu apă de pe muntele Ararat, iar cu celălalt capăt stând pe Tronul strălucitor din cer, creind un arc în spaţiul dintre cer şi pământ. Noi vedem aceasta în cuvintele mângâietoare, la o mie opt sute de ani după potop: “Şi lucrul acesta va fi pentru Mine ca şi cu apele lui Noe: după cum jurasem că apele lui Noe nu vor mai veni pe pământ, tot aşa jur că nu Mă voi mai mânia pe tine şi nu te voi mai mustra” (Isaia 54:9); şi după opt sute de ani îl vedem în viziunea apostolului Ioan: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald” (Apocalipsa 4:3); vechiul semn de eternă credincioşie a lui Dumnezeu a apărut chiar în cer. Acest curcubeu de jur împrejurul tronului, se deosebeşte de toate celelalte prin aceea, că în loc de-a avea şapte culori el are numai o culoare, şi tocmai această deosebire arată însemnătatea sa mai clară. Noi însă nu trebuie să privim simbolurile Bibliei cu ochii celor din Apus, ci cu ochii celor din Răsărit. După felul de gândire al celor din Orient, culoarea verde este un simbol al credincioşiei şi al adevărului. Sfinţii cei mai buni au greşit, patriarhii cei mai nobili şi sfinţii apostoli au greşit, dar credincioşia lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele Sale niciodată nu a greşit şi nu pot greşi niciodată!

Nu avem noi un mesaj măreţ al păcii şi al speranţei pentru toate inimile suferinde? Noi toţi am dori să vedem curcubeul fără nori, dar aceasta nu este cu putinţă. Soarele are nevoie de un nor întunecat pentru a-şi răspândi culorile sale strălucitoare asupra acestuia, şi Dumnezeu adesea are nevoie de o bază de tristeţe pentru ca iubirea Sa strălucitoare să se poată vedea tot mai clar. Cu cât sunt norii mai întunecaţi, cu atât mai clar se vede curcubeul; şi un motiv pentru care El permite adesea ca norii să devină mai grei şi mai întunecaţi asupra noastră, este tocmai ca să ne facă să vedem iubirea Sa, ca cel mai sigur şi evident lucru.

 

Norii groşi asupra lui Iacov ­­­

O frumoasă ilustraţie despre acest lucru se găseşte în istoria patriarhului Iacov. Când a murit soţia sa iubită, Rahela, a venit un nor gros peste el şi tot aşa când fiul său Iosif a fost furat şi el credea că este mort. În plus, pe lângă aceste necazuri, a mai venit unul: a fost o foamete în ţară. Se părea că moartea s-a apropiat de el şi de toată familia sa. Tocmai atunci curcubeul era în nori şi Dumnezeu privea asupra lui, dar Iacov nu-l putea vedea. Ochii săi tulburaţi de lacrimi erau prea slabi pentru a putea vedea acest curcubeu, şi motivul era că norii nu erau destul de întunecaţi pentru ca curcubeul să se poată arăta. Dar Dumnezeu a continuat să întunece norii. Iacov şi-a trimis fiii după pâine în Egipt. Ei au rămas acolo mai mult ca de obicei. El era îngrijorat şi neliniştit. Apoi ei s-au întors, dar numai pentru a spune, că l-au lăsat pe Simion prizonier şi că stăpânitorul Egiptului a vorbit cu ei foarte aspru şi l-a cerut pe Beniamin. Umilul patriarh auzind acestea a fost îngrozit. El nu se putea despărţi de Beniamin; acesta era cel mai iubit fiu al său şi de aceea a zis: “Fiul meu nu se poate coborî împreună cu voi”. Dumnezeu însă a văzut de bine ca norii să devină şi mai întunecaţi asupra lui. Beniamin trebuia să fie trimis, şi inima bătrânului tată aproape se sfâşia de durere când a zis: “cu durere îmi veţi coborî perii mei cei albi în Locuinţa Morţilor”. “Toate acestea sunt împotriva mea.”

În timp ce norii deveneau tot mai întunecaţi, până când speranţa era aproape să dispară, deodată soarele a început să apară, şi pe baza celui mai dens întunerec s-a putut vedea curcubeul: “Iosif tot mai trăieşte”, i-au spus fii săi şi el aproape a leşinat de bucurie. Curcubeul era atât de măreţ încât ochii săi erau aproape orbiţi de măreţia lui, dar cu cât privea mai mult curcubeul cu atât mai clară îi devenea convingerea că, în loc ca toate lucrurile să fie împotriva sa, “toate lucrurile lucrează împreună spre binele” său, în aşa măsură cum el niciodată nu şi-ar fi putut închipui. În sfârşit, a privit toate aceste întâmplări aşa cum le-a privit Dumnezeu întotdeauna, şi atunci a aflat pacea inimii sale pe care de mult ar fi aflat-o dacă şi-ar fi încredinţat toate căile sale Domnului şi s-ar fi încrezut în El. Tot timpul, cât el privea numai asupra întristărilor sale, Dumnezeul cel credincios plănuia apariţia curcubeului. Şi aceasta este întotdeauna aşa.

 

Întristarea voastră

se va preface în bucurie

“Într-o izbucnire de mânie Îmi ascunsesem o clipă Faţa de tine”, acesta este norul, “dar Mă voi îndura de tine cu o bunătate veşnică”, este curcubeul. Eu “te voi pedepsi pentru toate urâciunile tale”, acesta este norul, totuşi “nu­-Mi voi depărta cu totul bunătatea de la el şi nu-mi voi face credincioşia de minciună”, acesta este curcubeul. “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!”, acesta a fost norul, “Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” acesta a fost curcubeul. “În lume veţi avea necazuri”, acesta este norul, “dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”, acesta este curcubeul. “Ce fac Eu, tu nu pricepi acum”, acesta este norul, “dar vei înţelege după aceea”, acesta este curcubeul. “… vă veţi întrista”, acesta este norul, “dar Eu vă voi vedea iarăşi, inima vi se va bucura”, acesta este curcubeul. Nici un nor, fie din cauza păcatului sau a necazului, nu se poate ridica asupra fiilor lui Dumnezeu, care să nu poată fi luminat de o oarecare asigurare a milei lui Dumnezeu atotiertătoare şi de pacea Lui care este mai presus de orice minte.

Nici o binecuvântare nu este în întristare, până când iubirea lui Dumnezeu nu se vede strălucind asupra ei. Norii fără soare nu pot să producă curcubeul, dar când vedem curcubeul strălucitor, care se întinde peste nori, atunci putem vedea ceea ce face ca norii să strălucească atât de minunat, şi încetăm să mai cugetăm la nori şi vedem numai curcubeul. Privind la iubirea, care se întinde peste toate necazurile noastre, toate întristările aproape dispar şi se prefac în bucurie. Uneori, într-adevăr, cu greu putem vedea curcubeul, el este prea întunecos şi neclar, dar strălucirea creşte în măsura în care se întunecă norii. Poate că aceasta este cauza pentru care Dumnezeu adeseori ne întunecă norii, până când sunt negri ca noaptea. Însă, să recunoaştem că, deşi ochii noştri nu pot vedea strălucirea întotdeauna, totuşi ochii lui Dumnezeu o văd. El întotdeauna priveşte asupra ei şi întotdeauna Îşi aminteşte de legământul Său.

 

Stindardul Său

asupra noastră este iubirea

Ce bogăţie de stimulente spirituale este în faptul că curcubeul, aşa după cum noi îl vedem, este numai jumătatea cercului şi de aceea el este incomplet. Dar cauza pentru care nu-l putem vedea întreg, este că noi îl privim numai de la nivelul pământului. Acei ce l-au văzut de pe un vârf de munte şi aceia care au călătorit mai sus în atmosferă, văzând norii atât dedesubtul lor cât şi deasupra, ne-au spus că ei au văzut curcubeul întreg, cercul întreg. Considerând acest gând şi citind din nou cuvintele: “şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu”, acesta nu ne sugerează oare adevărul că în timpul cât suntem pe acest pământ nu putem vedea iubirea lui Dumnezeu în toată întinderea ei, ci numai după ce vom fi ridicaţi şi ne vom afla în locurile cereşti vom “cunoaşte deplin, cum am fost cunoscuţi” tot ce aici ne este ascuns? O, voi inimi pline de apăsare, aşteptaţi numai în linişte, până când veţi ajunge mai sus, când toată aparenţa nedesăvârşită a iubirii dumnezeeşti va fi dispărut complet! Dar aceasta este surpriza fericită păstrată pentru ochiul ceresc; pentru ochiul care poate să se uite la iubirea lui Dumnezeu chiar din centrul iubirii, de la Tronul lui Isus Cristos.”

În mijlocul tuturor îngrijorărilor, încurcăturilor, greutăţilor în care am putea să ajungem ne putem încrede în El deplin şi încrezându-ne în El, stăpânim sufletele noastre în pace şi răbdare. În fiecare experienţă amară şi grea, stindardul iubirii Sale flutură asupra noastră. Şi, cât este de mare această iubire, care doreşte ca noi să fim pregătiţi pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Numai iubirea este aceasta, care permite experienţe speciale, prin care putem intra în Împărăţie. Să nu ne aducem aminte oare totdeauna de curcubeul din nori, şi să fim încurajaţi cu gândul, că bunul nostru Dumnezeu priveşte, de asemenea, la acelaşi curcubeu şi Îşi aduce aminte de legământul Său, pentru a face ca toate să lucreze spre binele nostru veşnic? Scumpul nostru Mântuitor stă aproape de cuptorul strâmtorărilor şi nu va permite ca temperatura cuptorului să crească aşa de tare, încât metalul scump să fie distrus. (1 Corinteni 10:13) El ne iubeşte atât de mult, încât nu va permite să trecem prin probe şi greutăţi fără folos. Să ridicăm sus ochii şi să ne obişnuim credinţa să vadă curcubeul în fiecare nor, şi prin o experienţă binecuvântată şi plină de pace a încrederii în Dumnezeu să recunoaştem împreună cu apostolul, că “întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:17, 18).

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15.02.1932

CE ZICE BISERICILOR SPIRITUL?

Discursul fratelui Isaac Hoskins, secretar în biroul Institutului Biblic Pastoral din Brooklyn, ţinută la conferinţa fraţilor de la 1-3 noembrie 1929, în Casa Bibliei T. W. cea veche din Pittsburg — Allegeny, Pa, S.U.A.

“Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor.” — Apocalipsa 3:22

Iubiţi prieteni! Este o bucurie deosebită pentru mine, să fiu cu voi, şi consider o onoare rară şi un privilegiu a vorbi la această Convenţie. În trecut, de multe ori, am vorbit fraţilor de la acest anvon, ultima ocazie eu cred că a fost în urmă cam cu douăzeci de ani. Dar în anumite privinţe această ocazie o consider un privilegiu cu mult mai mare decât oricare alta de mai înainte. În seara aceasta încep să vorbesc cu un sentiment de bucurie şi tristeţe; într-adevăr de bucurie pentru că atât de mulţi din poporul Domnului au fost îndemnaţi, de acelaşi Spirit, să se adune acum în locul acesta, care cu mulţi ani înainte a fost sfinţit prin prezenţa Domnului şi prin serviciul admirabil al iubitului nostru frate Russell. Desigur, este un motiv de mulţumire că fraţii adunaţi la această Convenţie fac aşa, fiind conştienţi de privilegiul lor înalt de folosire a libertăţii lor pentru o gândire individuală şi o credinţă personală şi pentru a-L venera pe Dumnezeu în conformitate cu ceea ce le dictează propria lor conştiinţă. Dar, de asemenea, este o întristare iubiţi prieteni că ne adunăm aici şi într-o anumită măsură ne reamintim trecutul; încercările, experienţele cele mai critice care l-au luat pe neaşteptate pe poporul Domnului în ultimii ani şi le-au cauzat multă durere şi cercetarea inimii. Unii au răbdat şi aleargă bine, iar alţii nu. Totuşi, fiindcă ne dăm seama că Tatăl nostru ceresc este încă la cârmă, nu avem motiv să ne tulburăm sau să fim neliniştiţi, ci avem toate motivele pentru linişte, încredere şi pace.

Subiectul pe care încerc să-l dezvolt astăzi ar putea fi intitulat în două feluri: “Dacă Cristos ar veni astăzi în Biserică” sau “Ce zice Bisericilor Spiritul?” Putem fi siguri că dacă Mântuitorul ar apărea astăzi, vizibil, în mijlocul nostru pentru a vorbi Bisericii, El fără îndoială ne-ar explica şi ne-ar transmite hotărârea Spiritului; cu alte cuvinte, noi am auzi ce zice Bisericilor Spiritul.

Prieteni, haideţi cu mine şi să întoarcem arătătorul marelui ceasornic al Veacurilor cu nouăsprezece secole în urmă. Suntem acum, în viziune, luându-ne locul nostru în cea mai sfântă dintre toate ţările de pe pământ. Suntem la Iordan; o persoană însemnată trece pe dinaintea noastră, şi prezentându-Se lui Ioan Botezătorul este botezat, este îngropat în valurile Iordanului. Imediat după aceasta urmează o mărturie minunată a puterii din înălţime; o lumină din cer şi o manifestare în chipul unui porumbel, însoţită de o voce: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea”. Acesta nu este altul decât Fiul lui Dumnezeu. El se depărtează de acolo liniştit şi se retrage în singurătate, în pustiu. Mai multe zile şi nopţi petrece în contemplarea lucrurilor cereşti. El locuieşte chiar în prezenţa Tatălui ceresc. El se străduieşte să cunoască voinţa lui Dumnezeu cu privire la marea Sa misiune, pe care a venit s-o îndeplinească. Au fost permise ispite dureroase să-I încerce cel mai adânc gând şi adâncimea supunerii şi credincioşiei Sale.

“Şi Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea şi I s-a dus vestea în tot ţinutul din jur. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, fiind slăvit de toţi. A venit în Nazaret, unde fusese crescut şi, după obiceiul Său, în ziua sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Când a deschis cartea, a găsit locul unde era scris: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.” Şi înfăşurând cartea, când a dat-o înapoi îngrijitorului, S-a aşezat jos. Toţi cei care se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Şi El a început să le spună: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o.” Şi toţi mărturiseau pentru El, se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui şi ziceau: “Oare nu este Acesta fiul lui Iosif?” Şi El le-a zis: “Fără îndoială, Îmi veţi spune proverbul acesta: “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi! Fă şi aici, în patria Ta, ce am auzit că ai făcut în Capernaum.””   “Dar”, a spus El, “adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani şi şase luni, încât a venit o foamete mare peste toată ţara, erau multe văduve în Israel; şi totuşi Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului. Şi mulţi leproşi erau în Israel pe timpul prorocului Elisei; şi nici unul din ei n-a fost curăţit, afară de Naaman Sirianul.” Toţi cei din sinagogă, auzind aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate şi L-au dus până la sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-L arunce jos, în prăpastie. Dar El, trecând prin mijlocul lor, a plecat de acolo.” — Luca 4:14-30.

Aşa este descrierea sacră despre Acela, care a vorbit cum nici un om nu a vorbit, care S-a prezentat pe Sine oamenilor şi care pentru un moment a fost întâmpinat şi primit ca un om vestit şi înţelept. Dar, când El a vestit în mod deschis adevărul şi voinţa Tatălui, ei n-au mai văzut nimic bun în El, nimic de dorit, ci totul de condamnat şi de respins. Relatarea ne spune cum Fiul lui Dumnezeu a intrat în sinagogă, biserica de pe timpul Său, şi ce s-a întâmplat în urma acestui lucru.

În toate analele experienţei umane există o pagină cu o pată care iese în mod accentuat în relief, mai întunecată decât toate celelalte; şi când, în cele din urmă, cartea răului va fi terminată şi istoria păcatului sfârşită, acea pagină va depăşi, totuşi, pe toate celelalte în oroare şi nedreptate. Aceasta nu este alta, decât cea care arată respingerea şi omorârea Mântuitorului lumii.

El a fost trimis din curţile cereşti, ca Cel mai distins vizitator ce au văzut ochii omeneşti vreodată; El a venit ca Fiul iubit al lui Dum-nezeu, prietenul omului; El a venit cu o inimă plină de simpatie şi compătimire; El a venit să ajute şi să binecuvânteze; El a venit fără nici un fel de scop egoist ci numai cu dorinţa de a arăta iubirea lui Dumnezeu şi de a ridica omenirea. Din prezenţa lui Dumnezeu a venit acest Fiu preaiubit să îndeplinească această mare misiune. Dar “ei nu L-au recunoscut”. El a fost dispreţuit şi respins şi dat la moarte. Privind înapoi, la grozăvia păcatului şi la tragedia răului care umplu istoriile noastre, putem afla o posibilitate pentru a scuza starea păcătoasă a omului în general, dar pentru acea faptă, prin care au înlăturat şi au omorât pe Cristosul măririi care nu a cunoscut păcat şi nu a supărat pe nimeni, nu există scuză. Totuşi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu a plănuit că şi aceasta va fi iertată.

Au trecut multe secole de când a intrat Mântuitorul în biserica din Nazaret, până la generaţia noastră, care pretinde evlavie, spunând: “Este o ruşine, ca Fiul lui Dumnezeu să fi fost maltratat şi respins!” Totuşi, se poate ca generaţia prezentă, cei ce pretind a fi aleşii lui Dumnezeu, să pretindă superioritate faţă de biserica evreiască din timpul Domnului nostru? Dacă Mântuitorul s-ar prezenta acum în poporul Său, ar fi mai bine tratat de cum a fost tratat acum nouăsprezece secole în Sinagoga din Nazaret? Caracteristica experienţei omeneşti este următoarea: istoria nu apare contemporanilor ei cum apare la o generaţie de mai târziu. Din această cauză este ceva foarte obişnuit, ca oamenii unei generaţii să privească la cei din trecut, când au fost unele crize, şi să se mire de ceea ce au făcut oamenii, de ce au ales un asemenea curs neînţelept. Explicaţia este că privind înapoi la faptele omenirii în perioadele timpurii nu avem toate amănuntele, faptele şi împrejurările, şi de aceea nu suntem în stare a judeca lucrurile în mod matur; şi aşa, câteodată ni se pare că noi nu am fi făcut greşelile pe care o generaţie timpurie le-a făcut, dacă noi am fi fost în locul lor. Dar istoria lumii arată că tendinţa naturii umane a fost în toate timpurile experienţei sale cam aceeaşi. De aceea adeseori auzim că istoria se repetă; şi aceasta înseamnă că purtarea omului în diferite generaţii din istoria omenirii sub aceleaşi condiţii s-a repetat din nou şi din nou.

Aceste observaţii, iubiţi prieteni, le facem în această seară şi ne străduim să aplicăm lecţiile trecutului şi să primim un ajutor spiritual şi să putem decide mai bine poziţia noastră faţă de Domnul ca membri ai Bisericii din timpurile de pe urmă. Noi avem încredere că celor aleşi în favoarea şi tovărăşia divină, ca membri în Biserica lui Cristos, în această dispensaţie, le este acordat un loc foarte proeminent în Biblie, în special în Testamentul Nou. Noi toţi suntem de acord că punctul principal în planul lui Dumnezeu, cu privire la acest Veac este pregătirea Bisericii pentru glorificarea ei împreună cu Domnul şi Învăţătorul ei. În tot serviciul Domnului aflăm multe şi minunate dovezi a interesului Său special pentru aceia care aveau să formeze nucleul Bisericii Sale. În rugăciunea Sa, pe care a rostit-o aproape de sfârşitul vieţii pământeşti, a spus Tatălui ceresc că cererile Sale au fost în special pentru aceia, pe care Tatăl i-a dat Lui şi pe care i-a chemat afară din lume. Apoi, după învierea Domnului nostru, când El a fost gata să-şi ia ultimul rămas bun de la ei, la timpul înălţării Sale, i-a asigurat, din nou, pe ucenicii Săi îngrijoraţi de iubirea şi îngrijirea Sa personală, spunându-le: “Şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.

Puţin mai târziu, în istoria Bisericii primare, Învăţătorul a accentuat această făgăduinţă sfântă. În descoperirea dată sfântului Ioan aflăm acest adevăr măreţ într-o descriere vie. Preaiubitul Ioan ne spune că din cauza credincioşiei sale în serviciul Învăţătorului şi al adevărului Său se găsea în exil pe insula Patmos. El spune cum Domnul i-a schimbat situaţia în una de mare onoare şi privilegiu. Cu toate că Apocalipsa a fost dată pentru întreaga Biserică, totuşi noi putem fi siguri că mintea apostolului a fost întărită şi împrospătată. Apostolul ne spune că în ziua Domnului, în întâia zi a săptămânii, s-au întâmplat toate acestea. El a auzit un glas puternic de trâmbiţă înapoia sa; s-a întors să vadă cine şi ce era. Şi când s-a întors a văzut Biserica lui Cristos; el nu spune aceasta tocmai cu aceste cuvinte, dar vorbirea sa fără îndoială tocmai aceasta vrea să arate: “Şi când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur”. Noi nu suntem lăsaţi să ghicim sau să teoretizăm în privinţa a ceea ce reprezintă această viziuneOpiniile noastre nu sunt necesare, deoarece avem explicarea Domnului Însuşi la această ilustraţie: “cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici”.

Aşa dar, tocmai la începutul Apocalipsei avem exprimată sugestia că tema de bază a acestei viziuni a Descoperitorului este Biserica lui Cristos, pentru că acesta a fost cel dintâi lucru pe care apostolul l-a văzut. Dar interesul nostru pentru acest subiect devine cu atât mai captivant, când citim: “… am văzut … în mijlocul sfeşnicelor, pe Cineva care semăna cu Fiul Omului”. Descrierea nu poate avea decât o singură semnificaţie — lecţia este aceea, a prezenţei continue a lui Cristos cu Biserica Sa în tot timpul Veacului Evanghelic. Simbolul ar părea să sugereze că cele şapte sfeşnice de aur ar fi şapte candelabre individuale şi deosebite, poate aşezate în formă de cerc, ca Fiul Omului să se poată vedea stând în mijlocul lor. El a fost îmbrăcat într-o haină de preot, fiind gata să exercite serviciul şi slujba preoţească în Biserica Sa. Rămânând în mijlocul sfeşnicelor înseamnă că Cristos stă cu Biserica Sa şi Îşi exercită serviciul Său preoţesc prin aceea că El supraveghează afacerile poporului Său, facând să strălucească lumina adevărului şi se îngrijeşte, în orice fel, de viaţa spirituală şi de interesele Bisericii Sale credincioase.

Îndeplinirea tuturor acestor simboluri uimitoare se află în slujba şi opera Spiritului sfânt de la Rusalii până în prezent şi până la terminarea Veacului Evanghelic. În ceasurile din urmă ale vieţii Sale pământeşti, Isus a prezis care a fost scopul Veacului: El le-a explicat ucenicilor Săi, că plecarea Sa nu înseamnă că ei vor fi părăsiţi, ci că El le va trimite un Mângâietor, Spiritul, să-i conducă în tot adevărul şi să le spună lucrurile ce au să vină, şi să rămână cu ei până la sfârşitul Veacului.

Cum, Însuşi marele Cap al Bisericii, Domnul nostru Isus a trebuit să primească ungerea din cer înainte de a fi pregătit pentru misiunea Sa (după cum citim: “Isus, în puterea Duhului, S-a întors în Galileea”), tot aşa şi membrii credincioşi ai corpului Său trebuie să se împărtăşească de aceeaşi ungere de sus; şi prin puterea Spiritului s-a înfiinţat Biserica şi şi-a început misiunea pământească.

Aflăm, deci, că în Biserica primară, cea dintâi şi cea mai însemnată grijă a fost ce voia să spună Spiritul; de ce spirit eşti; ai primit tu Spiritul sfânt şi ce zice bisericilor Spiritul. În Biserica primară nu au existat încercări în ce priveşte armonia sau subordonarea faţă de conducătorul sau învăţătorul care s-a pus singur conducător, sau faţă de un grup de conducători, sau faţă de orice fel de organizaţii, întocmiri sau sistem omenesc. Învăţăceii lui Cristos au fost învăţaţi clar că ei au numai un Cap, un Stăpân, un Învăţător, şi acesta a fost Însuşi Mântuitorul. Ei au fost învăţaţi că trebuie să fie în legătură personală cu El şi supuşi voinţei Sale; iar încercarea în acele zile era, dacă cineva a crezut sau nu în Cristos, predându-se pe deplin, urmându-I cu ajutorul Spiritului sfânt.

Într-un loc unde a călătorit apostolul Pavel s-a pus întrebarea, dacă s-a primit Spiritul sfânt sau nu. Răspunsul a fost: “Nici n-am auzit că există Duh Sfânt”. Observaţi bine, iubiţi prieteni, că aceştia cărora li s-a pus întrebarea n-au fost păgâni idolatri, nici evrei necredincioşi. Aceştia au fost creştini mărturisiţi, şi ei au primit într-o anumită măsură învăţături de la aceia care se dădeau pe sine ca învăţători ai religiei şi a învăţăturilor lui Cristos. Şi totuşi, aceşti credincioşi declaraţi au trebuit să depună această tristă mărturie, că ei n-au ştiut nimic despre un Spirit sfânt. Noi ne temem, că în tot timpul Veacului Evanghelic au existat astfel de creştini, şi mulţi în timpul nostru ar trebui să recunoască, dacă ei ar mărturisi faptele în mod sincer, că niciodată n-au experienţat puterea şi viaţa Spiritului sfânt, cu toate că ei sunt creştini mărturisiţi şi susţin că sunt învăţaţi de aceia care voiesc să fie învăţători. Şi fără acea putere sfântă nu există o adevărată viaţă spirituală ori legătură cu Cristos.

La începutul cărţii Apocalipsa sunt şapte mesaje adresate către şapte biserici. Aici, iar este vorba de imaginea unei Biserici, ca un întreg, împărţită în cele şapte epoci sau faze istorice diferite ale ei. Desigur, au fost şapte biserici locale numite după numele localităţilor lor în timpul apostolilor, dar ele trebuiau să prefigureze sau să reprezinte Biserica întreagă cu experienţele ei numeroase de la începutul şi până la sfârşitul Veacului. Aceste şapte epistole, trimise celor şapte biserici trebuiau, în mod evident, să descrie starea, tendinţa generală şi condiţia poporului mărturisit a lui Dumnezeu în tot timpul Veacului Evanghelic. În unele din aceste mesaje, Mântuitorul laudă şi aprobă lucrările urmaşilor Săi; în altele le dezaprobă şi mustră ceea ce vede rău, lumesc şi practicile rele. Mesajele, de la un capăt la altul, întotdeauna au o nuanţă de atenţionare îndemnând la credinţă şi ascultare şi spunând cuvinte de compătimire şi îmbărbătare — “… ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni”. Semnificativ, într-adevăr este faptul că fiecare din aceste şapte mesaje se termină cu îndemnul solemn: “Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor”, ca şi cum ar vrea să ne spună, că cea mai însemnată şi mai folositoare grijă este de-a auzi şi a fi atent la vocea Spiritului, indiferent care ar fi costul, indiferent ce voce omenească sau orice combinaţie a vocilor omeneşti pot încerca să ne abată de la aceasta.

Iubiţi prieteni, să fie bine înţeles şi primit marele adevăr, marele fapt, că deoarece Biserica a fost instituită şi a pornit pe calea sa la începutul Veacului prin Spiritul sfânt, a fost intenţionat în mod evident ca acesta să fie singurul intermediar, singurul canal şi sursă a puterii şi conducerii ei până la sfârşitul peregrinajului pământesc. Dacă Biserica şi-a început existenţa ei prin puterea Spiritului, este sigur că ea îşi va sfârşi lucrarea şi călătoria pământească prin puterea aceluiaşi Spirit! Mai mult, oare nu vom lua în considerare că fiecare nereuşită şi fiecare înfrângere în Biserica mărturisită a lui Cristos, este datorită nereuşitei din partea credincioşilor mărturisiţi de a da atenţie vocii Spiritului şi a umbla în ascultare de aceasta? Noi nu putem, de fapt, rezolva toate greutăţile şi să găsim soluţii la toate problemele în Biserica de astăzi în ce priveşte serviciul şi opera Spiritului lui Dumnezeu? Întocmai cum în Biserica de pe timpul apostolilor, fraţii erau însoţiţi de o reuşită în spiritualitatea caracterului şi în lucrul şi serviciul lor, oriunde şi oricând au ascultat vocea Spiritului, tot aşa Biserica din ultimul timp va avea succese şi victorii, în serviciul şi slujba sa în măsura în care Spiritul lui Cristos este primit şi i se dă ascultare. În afară de aceasta, întocmai cum într-o epocă sau alta din istoria Bisericii s-a descoperit starea lumească, lucrurile cărnii şi decăderea generală din cauză că vocea Spiritului n-a fost auzită şi nu i s-a dat ascultare, tot aşa vom constata greşelile şi decăderea în mijlocul nostru, dacă vom neglija să auzim şi să dăm ascultare la ceea ce zice bisericilor Spiritul.

Iubiţi fraţi, ce zice Spiritul, credincioşilor din timpul acesta de pe urmă? Sau dacă Cristos ar umbla astăzi în mijlocul nostru, în mod literal şi vizibil, ce ar spune El, ce ar însemna aceasta pentru noi? Acestea desigur sunt cugetări şi întrebări asupra cărora trebuie să se îndrepte toată atenţia noastră în modul cel mai serios. Sfinţirea şi pregătirea noastră pentru comoştenirea cu Cristos în Împărăţia Sa sunt lucruri pe care noi toţi le căutăm; şi nici un gând nu este mai purificator sau mai sfinţitor în influenţa sa decât acela, că ne imaginăm sau ne vedem tocmai în prezenţa Aceluia, “care are ochii ca para focului” şi care este în stare să citească chiar gândurile şi intenţiile inimilor noastre.

Cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un domn cu numele Howard, deputat în Congresul Statelor Unite, a scris o carte foarte interesantă, cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Congres”, care a avut un mare tiraj. Scriitorul a vrut să demaşte, în lumina creştinismului, stările rele şi corupţia ce ameninţa atunci corpurile legiuitoare. Desăvârşirea şi sfinţenia Mântuitorului au fost puse în contrast cu nelegiuirea oamenilor, cu scopul ca omul să primească o lecţie folositoare.

Tot în acel timp, un alt domn, cu numele Stead, a scris o carte despre al doilea oraş ca mărime din ţara noastră (S. U. A.; n. e.), cu titlul: “Dacă Cristos ar veni în Chicago”. Acest autor, evident a avut aceeaşi intenţie ca şi celălalt. El s-a străduit să dea un semnal de avertizare cu privire la nelegiuirea uimitoare care a ameninţat aşa de mulţi oameni din acest mare oraş. El, de asemenea, a arătat viaţa lui Cristos în cele mai strălucitoare culori, ca să accentueze şi să amplifice ororile răului şi ale crimei, şi astfel să imprime o mare lecţie necesară în minţile oamenilor.

Deşi se pare ciudat, cam cu treizeci şi cinci de ani în urmă, un oarecare om a lui Dumnezeu a trecut prin oraşul Boston. El a lăsat în urma sa un raport foarte frumos despre adevărata evlavie şi viaţa creştinească; şi serviciul său religios a exercitat o mare influenţă asupra multor oameni creştini. În, “Memoriile” acestui om a lui Dumnezeu există un capitol intitulat, “Când Cristos a venit la Biserică”, în care se povesteşte cum în anii de la începutul serviciului său a avut o experienţă care i-a influenţat restul vieţii. Se povesteşte că într-o sâmbătă seara, tocmai după ce şi-a pregătit discursul pentru ziua următoare, fiind obosit a adormit. El a avut un vis în care s-a văzut pe el în ziua următoare, duminica, stând în anvonul bisericii sale, pregătindu-şi toate lucrurile pentru serviciu. Tocmai după deschiderea serviciului, când toate locurile erau ocupate şi el era gata să înceapă discursul, pe uşa din spate a intrat un om cu o înfăţişare foarte curioasă şi uimitoare. El a venit încet printre scaune, ca şi cum ar căuta un loc unde să şadă, şi în sfârşit un om se scoală pentru a-i oferi locul străinului. Apoi, când serviciul a început, vorbitorul a văzut că ochii străinului sunt aţintiţi asupra sa şi aşa au rămas în tot timpul serviciului. Înfăţişarea acestui străin a fost descrisă ca a unuia cu mult interes şi având o mare responsabilitate. Preotul s-a hotărât, în timpul discursului său, să meargă la străin la sfârşitul serviciului. Când serviciul divin a fost terminat, preotul a mers să se întâlnească cu străinul, dar când a ajuns la locul unde şedea, a observat că el deja plecase. Domnul care şezuse lângă străin era acolo, şi preotul apropiindu-se de el l-a întrebat cu mare nerăbdare: “Ai putea să-mi spui, cine a fost străinul care a şezut lângă dumneata în această dimineaţă”? Ca şi cum aceasta ar fi fost de la sine înţeles, el a răspuns: “De ce, dumneata nu cunoşti pe omul acesta? Acesta a fost Isus din Nazaret”. Cu o dezamăgire profundă el a zis: “Iubite domn, pentru ce l-ai lăsat să plece, fără să mă fi recomandat Lui? Eu am dorit foarte mult să vorbesc cu El”. Dar celălalt i-a răspuns, cu acelaşi ton rece şi nepăsător: “O, nu te supăra pentru aceasta El a fost astăzi aici, şi fără îndoială, El va veni din nou”.

Apoi preotul povesteşte cum, în visul său a ajuns într-o iritare de nedescris. În sufletul său s-au născut o mulţime de întrebări arzătoare referitoare la el însuşi, aşa că şi-a zis: “Oare ce s-a gândit Mântuitorul despre biserica noastră, despre arcadele gotice, despre ferestrele ei scumpe, colorate, despre orga splendidă şi puternică? Eu mă întreb, ce impresie i-o fi făcut muzica şi aranjamentul serviciului divin?” Folosind felul de a se exprima al preotului, “Noi vorbim despre o împrejurare importantă. Aceasta, deşi în somn, a fost recunoscută aşa de cel ce a visat-o — o durată de o viaţă, aproape o eternitate a unor preocupări adunate într-un singur moment solemn. Cineva, care un ceas întreg, mi-ar fi putut spune tot ce am dorit să ştiu: unul care mi-ar fi putut arăta toate lipsurile în serviciul meu, care mi-a putut descoperi interesele personale căruia, poate, eu Îi sunt cel mai străin, care ar corecta erorile în serviciul nostru de adorare, faţă de care prin obişnuinţa îndelungată şi prin slujba acceptată, noi poate am devenit insensibili. În timp ce eu am predicat o jumătate de oră, Cel (El) care a fost aici şi a ascultat mi-ar fi putut spune toate acestea şi o mulţime altele — şi ochii mei au fost împiedicaţi încât nu L-am cunoscut şi acum El a plecat”.

Alte întrebări i-au venit preotului în vis; el a întrebat, oare ce a gândit Isus despre corul său pregătit în mod special, dintre a cărui membri unii nici nu pretind a fi creştini şi care sunt plătiţi pentru cântat. Apoi au mai fost în biserică unii care prosperau în ce priveşte bunurile acestei lumi şi care au plătit mari preţuri pentru scaunele lor în biserică, în timp ce Mântuitorul când a intrat n-a găsit loc rezervat pentru unul ca El.

Preotul s-a trezit, evident, din visul său cu o concepţie nouă şi mai fericită despre viaţa şi serviciul său. Noi hotărâri au fost puse în lucrare, care au condus la schimbări importante în felul său de a-I servi lui Cristos. El a desfiinţat corul său şi a făcut astfel de schimbări, care după cugetul său să corespundă mai bine cu concepţia şi voinţa Învăţătorului ceresc.

Iubiţi prieteni, mie mi se pare că noi toţi putem trage învăţături folositoare din povestirea acestui preot şi din visul său. Şi noi, la fel, adeseori ne găsim pierduţi în rutina şi mersul obişnuit al procedurilor noastre şi se pare că aşa de uşor uităm adevărul serios şi faptul că noi, dacă suntem adevăraţi ucenici ai lui Cristos, trăim şi servim în chiar prezenţa Sa. Noi trebuie să ne cercetăm credinţa şi judecata şi să ne punem pe noi înşine chiar în prezenţa lui Dumnezeu şi să-I permitem să ne examineze vieţile, să privească în adâncul inimilor noastre, pentru a vedea dacă acolo este vreun lucru care nu este curat sau un lucru necinstit sau practici incorecte în viaţa noastră, pentru ca într-adevăr să putem umbla cu Domnul în haine albe.

Din nou întreb, cum ar fi primit Isus Cristos de către noi în această sală, în această seară? Presupuneţi că eu am ştiut de undeva, sigur, că El ar umbla vizibil în prezenţa noastră, aici, şi că în timpul vorbirii m-aş întoarce către uşa prin care intră şi aş zice: “Prieteni, acum vine Isus. Chiar acum intră pe uşă”. Fiecare s-ar întoarce spre uşă cu cel mai emoţionant interes; şi în timp ce voi v-aţi întreba, dacă El şi-ar ocupa locul pe acest podium, eu desigur aş părăsi catedra şi toţi am insista ca Învăţătorul să ne vorbească, şi cât de minunat ar fi aceasta! Dar iubiţi prieteni, să presupunem că lucrul s-ar întâmpla altfel, şi că Isus din Nazaret ar intra în această sală, în această seară în mod necunoscut şi noi nu am şti cine este El, ce s-ar întâmpla atunci? De fapt, aţi merita voi şi eu vreo cinste pentru că Îl primim pe Mântuitorul aici, în această seară, dacă am ştiut că este El?

Presupuneţi că astăzi Isus ar urca pe treptele Catedralei Catolice şi că preotul şi oamenii şi-au dat seama că este chiar Isus Cristos; nu L-ar primi ei oare cu braţele deschise şi i-ar da cel mai onorabil scaun în mijlocul lor? Şi ar merita ei oare o onoare deosebită pentru un astfel de tratament, faţă de Învăţătorul, dacă au ştiut înainte că acesta a fost El? Dar imaginaţi-vă că Isus ar intra în catedrală ca necunoscut, fără ca preotul sau oamenii să ştie sau să aibă vreo idee că este El; şi imaginaţi-vă pe Isus mergând înaintea oamenilor în acea catedrală şi să înceapă să prezinte marile adevăruri şi imediat să arate corupţia societăţii catolice. Cât timp credeţi că ar rămâne Mântuitorul la acea catedrală? Nu mult timp după aceea, L-ar lua funcţionarii, sau cei cu autoritate să-L dea afară din mijlocul lor, în stradă.

Dar să ne amintim iubiţi fraţi, că prietenii noştri catolici nu sunt singurii oameni care l-ar înţelege greşit şi l-ar maltrata pe Fiul lui Dumnezeu, dacă El ar umbla printre ei deghizat. Ar primi într-adevăr acelaşi tratament, de la toate grupările protestante mari, pe care l-ar primi de la Biserica Catolică. Fiecare din ei ar saluta fericiţi prezenţa Sa, dacă un înger i-ar anunţa şi le-ar dovedi că de fapt este într-adevăr Isus. Dar dacă El S-ar prezenta între ei deghizat şi le-ar spune mesajul Său, rezultatul ar fi complet diferit.

Acum vom aduce această lecţie puţin mai aproape de noi. În cei cincizeci de ani trecuţi s-a adunat o mare grupă de urmaşi ai “adevărului prezent” (2 Petru 1:12 — Diaglott; n. e.) din toate colţurile creştinătăţii. Aceşti oameni, ajungând la o cunoştinţă a Planului Veacurilor şi primind o lumină mai clară decât alţii au avut mare avantaj în orice fel. Din nou întrebăm: dacă Domnul nostru Isus ar veni într-o mare grupă de prieteni ai adevărului în chip necunoscut şi ar sta înaintea lor şi ar începe să le explice Scripturile, aşa cum le-a explicat celor din oraşul Nazaret, cu mult timp în urmă, ar fi El oare primit şi recunoscut, sau ce s-ar întâmpla? Eu mă tem, dragi prieteni, că la această întrebare numai un singur răspuns se poate da: faptele, după cum le cunoaştem noi astăzi, vorbesc mai bine decât vorbele; şi eu sunt sigur, că Isus Cristos deghizat fiind, n-ar rezista mai mult astăzi, într-o mare adunare a aşa numiţilor fraţi în adevăr, decât dacă ar vizita Catedrala catolică. El ar primi acelaşi tratament.

Trebuie să vă reamintesc acele cuvinte sugestive ale Învăţătorului Însuşi: “… ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Judecând lucrurile din acest punct de vedere divin, cât de adesea a fost Isus în cele nouăsprezece secole trecute, respins de către aceia care I-au purtat numele! Şi în mijlocul acestor scene emoţionante a acestor ani din urmă, de câte ori s-a întâmplat că Isus din Nazaret a fost respins şi dat afară din mijlocul fraţilor, care mărturisesc că înţeleg planul lui Dumnezeu şi care susţin că sunt chiar uneltele alese pentru răspândirea adevărului! Într-adevăr, istoria se repetă în zilele noastre!

Din nou, dragi prieteni, luăm această lecţie mai aproape de noi, pentru noi înşine, şi ne întrebăm: Ce s-ar întâmpla dacă Isus ar veni în această seară la noi, şi să nu fie cunoscut ca Fiul lui Dumnezeu; să presupunem că Şi-ar deschide gura şi ar începe să ne dezvăluie adevărul înaintea noastră în multe puncte; şi în decursul cuvântării Sale ne-ar arăta falsitatea unor teorii favorite, tradiţii şi idei pe care le-am primit şi le-am iubit; şi să presupunem că El, în mod deschis, ar mustra unele lucruri în legătură cu comportamentul sau obiceiurile noastre, marea întrebare este: acest mesaj l-am accepta şi am acţiona conform acestor recomandări? Cu alte cuvinte, avem noi acea măsură a Spiritului lui Dumnezeu, acea putere sfântă de judecată, avem noi destulă blândeţe, umilinţă, iubire de aproapele şi iubire de Dumnezeu, pentru a-I permite lui Isus Cristos să se uite în inimile noastre şi să ne spună tot ce nu este drept şi ce nu este plăcut în ochii Săi, şi apoi să ne supunem plini de recunoştinţă voinţei Sale? Las aceste sugestii şi întrebări fiecăruia şi pentru toţi din această sală, în această seară, să vă gândiţi asupra lor şi să vă răspundeţi cum gândeşte fiecare cel mai bine.

Dar ne-am oprit vreodată să ne gândim în mod serios, cum ar privi Mântuitorul lucrurile şi ce ne-ar spune, dacă El S-ar prezenta în aceste timpuri, în mod vizibil, în mijlocul nostru? Unii au zis: O, cum aş dori eu, ca Învăţătorul să ne viziteze, cum Şi-a vizitat cu mult timp în urmă ucenicii Săi! Cum L-aş putea întreba despre multe lucruri care m-au neliniştit! Eu sunt convins că dacă Învăţătorul ar fi fost în realitate în mijlocul nostru, aceste probleme care ne necăjesc şi care se publică, care au tulburat pe studenţii Bibliei, în cei câţiva ani de pe urmă, s-ar fi rezolvat repede. Dar iubiţi fraţi, există oare astăzi vreo întrebare, vreo problemă sau vreo situaţie dificilă în faţa noastră, la care Învăţătorul nu a răspuns deja prin multele Sale ziceri când a fost aici, cu mult timp în urmă? Şi prin Spiritul din mesajele apostolilor nu a tratat toate problemele care au apărut printre studenţii Bibliei şi care ne pun în nedumerire?

Dar, totuşi, poate cineva ar zice: dacă El ar fi aici, mi-ar plăcea să-L întreb la cine a dat în grijă astăzi Biserica Sa şi pe cine a pus peste poporul Său, pentru a avea controlul asupra lui şi să-l conducă cu putere şi autoritate? Ce răspuns ar da oare Isus la această întrebare? Eu cred, dragi prieteni, că noi avem deja răspunsul Său, şi răspunsul Său ar fi exact acelaşi cu adevărul pe care l-a prezentat când a fost aici. El, desigur ar răspunde următoarele: “iubiţii Mei ucenici, Eu niciodată nu Mi-am părăsit poziţia pe care Tatăl Mi-a dat-o la începutul Veacului. Aşa cum v-am spus atunci, unul este Învăţătorul vostru, Cristos, iar voi toţi sunteţi fraţi, tot aşa vă spun şi acum că numai Eu singur am responsabilitatea asupra Bisericii Mele, şi Eu niciodată nu am încredinţat această autoritate niciunui om sau niciunei societăţi ale oamenilor ca să domnească asupra Bisericii, sau să se amestece în libertatea individuală a fiecărui membru”. Nu acesta a fost felul în care Isus ne-a prezentat poziţia Sa cu privire la ordinea în Biserică, atunci când a instituit-o, în urmă cu nouăsprezece secole?

Un altul, poate ar mai întreba: Învăţătorule, spune-ne, ce fel de mişcare sau lucrare mare ai autorizat pe poporul Tău să facă astăzi pe pământ? Ce fel de vestire mare trebuie făcută îndeplinind voinţa Ta? Din nou putem fi siguri că Domnul ne-ar răspunde în armonie cu ceea ce a stabilit ca misiune a Bisericii când a fost insituită, şi răspunsul Său ar fi: “Eu nu am autorizat nici o mişcare sau lucrare mare să fie îndeplinită în timpul acestei dispensaţii, deoarece Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Vă aduc aminte, că Eu la începutul Veacului v-am spus, că poporul Meu va fi mic la număr şi va fi o turmă mică, şi aceştia vor fi împrăştiaţi ici şi colo peste tot pe pământ; şi Eu niciodată n-am împuternicit pe ucenicii Mei să organizeze o lucrare mare şi extraordinară, în timpul peregrinajului lor pământesc. Nu aceasta a fost oare esenţa învăţăturii lui Cristos şi a apostolilor Săi cu privire la ce a fost autorizată şi ce s-a aşteptat de la Biserica credincioasă de-a lungul secolelor, până la glorificarea ei?

Mai este o întrebare pe care unora le-ar plăcea să o pună. Ei I-ar spune Învăţătorului, Domnului: nu ne spui precis, cine este şi unde se găseşte poporul Tău, astăzi pe pământ? Noi am dori să ştim clar, care sunt ucenicii Tăi adevăraţi ca să ne putem număra printre ei şi astfel să ne bucurăm de tovărăşia adevăraţilor sfinţi. Din nou, credem că Domnul ar răspunde: “Urmaşii Mei sunt aceia care fac voia Tatălui Meu din cer; ei sunt aceia care au Spiritul Meu, acei care s-au consacrat şi s-au predat voinţei Mele; ei sunt aceia, care s-au tăgăduit pe ei înşişi, şi şi-au luat crucea şi-Mi urmează; de fapt, oricine va face voia Tatălui Meu, acela-Mi este frate, soră şi mamă”. Şi, dragi fraţi, acest răspuns al Învăţătorului nu ne-ar fi mulţumitor? Nu iubim noi pe toţi aceia, care iubesc pe Domnul Isus Cristos şi au Spiritul Său? Nu suntem de acord cu sfântul Pavel, că toţi care sunt conduşi de Spiritul lui Dumnezeu, aceştia sunt fiii lui Dumnezeu? Şi nu suntem noi de acord, de asemenea, cu acelaşi apostol când spune că, dacă cineva nu are Spiritul lui Cristos nu este al Lui? Toate problemele şi nedumeririle noastre, astăzi, iubiţi prieteni, pot fi rezolvate dacă noi le punem înaintea Domnului şi ne informăm ce a zis Spiritul Bisericii cu mult timp în urmă.

Noi toţi ne dăm seama, că în anii din urmă poporul Domnului a fost într-un timp de aspre încercări, şi că adesea am avut ocazia să întrebăm: “Cine va putea să stea în picioare?” Unii au întrebat: de unde au venit aceste încercări aspre şi care este cauza acestei situaţii atât de dureroase, care a venit de când a plecat preaiubitul frate Russell dintre noi? Iubiţi prieteni, aceste încercări critice şi aceste condiţii nefericite nu au venit peste noapte. Întocmai după cum la creşterea unui arbore, timpul şi fenomenele naturii îşi fac lucrul lor, tot aşa şi în dezvoltarea împrejurărilor dureroase în care ne aflăm acum, a fost nevoie de mai mulţi ani. Să nu ne fie frică să privim faptele în faţă. În rezumat, în decursul celor şase luni, după moartea fratelui Russell, s-a pus temelia la toate aceste stări rele. Fiecare principiu de cinste, de dreptate şi de adevăr a fost călcat în picioare, şi în locul acestora s-a instalat starea completă de decădere. Dragi prieteni, noi toţi am avut de învăţat lecţiile în legătură cu ceea ce s-a întâmplat în cei treisprezece ani din urmă. Şi eu mă mir că acum pot să vorbesc în mod deschis ceea ce am în minte, fără să fiu rău înţeles de către voi. Eu cred că pot să spun aceste gânduri în mod deschis, fără a fi interpretate greşit. În anul 1917 pe când aceste stări se dezvoltau şi faptele nelegiuirii prindeau rădăcini, eu am fost unul care nu putea crede că marea organizaţie a poporului adevărat din toată lumea va privi şi va permite ca aceste stări să se dezvolte în aşa măsură; eu nu am putut crede că prietenii din această ţară, obişnuiţi prin serviciul fratelui Russell să gândească la principiile de dreptate, adevăr şi onestitate vor permite ca aceste decăderi atotînvingătoare, să înlocuiască lucrurile sfinte, cu care noi am fost obişnuiţi când fratele Russell era cu noi.

Dar vai, am avut de învăţat unele lecţii importante, lecţii de răbdare, de stăpânire de sine şi de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Atunci nu a fost timpul lui Dumnezeu pentru ca toţi fraţii să-şi dea seama de răul pe care-l făcea acea lucrare. Într-adevăr, inima mea se bucură în această seară, văzând cum Domnul a lucrat cu poporul Său în diferite părţi ale lumii, în aceşti ani permiţând ca aceste stări de întristare profundă să servească, ca încercări şi să se arate care sunt într-adevăr ai Săi. Şi datorită acestor încercări, cât de mult am simţit lipsa să ne întoarcem şi să revedem marile lecţii date nouă în Biblie, cum ar fi cea a iubirii iertătoare a lui Iosif faţă de fraţii săi; cea a toleranţei exercitată de David faţă de Saul; cea a credincioşiei lui Daniel în mijlocul persecuţiilor; şi în sfârşit cea mai însemnată, minunatul exemplu de răbdare şi iubire lăsat nouă de Isus Cristos, care a suportat batjocurile păcătoşilor împotriva Sa şi când a fost insultat n-a răspuns cu insulte.

În timpurile moderne, Biserica lui Cristos a văzut exemplul unui mare om a lui Dumnezeu; noi toţi suntem siguri, că el şi-a îndeplinit în mod conştiincios datoria unui adevărat pastor. Nu de mult m-a întrebat cineva, cum am putea noi arăta, cel mai bine, recunoştinţa şi aprecierea noastră faţă de munca inspiratoare, de o viaţă întreagă, a fratelui Russell. Eu am răspuns: frate, eu nu pot face mai bine, decât să răspund acestei întrebări în conformitate cu sugestia sfântului Pavel. Ne amintim cum el a îndemnat pe fraţii din timpul său, că trebuie să-i stimeze foarte mult, pentru lucrarea lor, pe cei care au lucrat pentru Domnul în favoarea lor şi au făcut un serviciu iubitor şi credincios. Cu siguranţă, acesta este felul în care noi trebuie să-L considerăm pe preaiubitul nostru frate, care a servit Biserica; de fapt, calea şi metoda cea mai potrivită de a dovedi sinceritatea şi adânca apreciere faţă de fratele Russell este să trăim felul de viaţă şi să înfăptuim lucrurile pe care el ni le-a recomandat ca fiind dovezi ale adevăratului creştin. Dând atenţie sfaturilor fratelui Russell şi dând rezultate în vieţile noastre acele principii ale adevărului şi dreptăţii, pe care el le-a susţinut,   noi sigur îl vom onora cel mai mult pe fratele Russell.

Pe mine nu mă priveşte, dragi prieteni, cât de mult poate călători un om prin ţară străduindu-se să arate ici şi colo prin Biblie pe fratele Russell; dacă acel om prin exemplul şi conduita sa arată un intolerant, îngust şi spirit anticreştin, dacă neglijează să arate iubirea lui Cristos, toate laudele pompoase pentru fratele Russell şi încercările să-l arate pe el în Biblie, nu valorează nimic. El nu urmează drumul care să-i onoreze într-adevăr memoria preaiubitului nostru frate.

Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit fraţilor, eu nu sunt mai prejos decât alţii când este vorba să respect şi să stimez mult pe fratele Russell. Eu am avut marea onoare să trăiesc cu fratele Russell, cei din urmă zece ani ai vieţii sale; zilnic l-am văzut mergând şi venind. Eu am avut privilegiul în decursul unui şir de ani să mă întâlnesc cu el ca membru al Comitetului Director; eu am avut convorbiri personale cu el şi am încredere deplină, dragi prieteni, în caracterul şi atitudinea fratelui Russell, tocmai aşa cum a fost. El nu a dorit ca cineva să-i dea vreo măsură sau grad de onoare care I-a aparţinut Domnului.

Cu câţiva ani înainte de moartea sa, fratele Russell a observat tendinţa din partea multora a arăta un fel de onoare omenească şi dispoziţia de a-l vedea pe el, mai degrabă, decât pe Domnul. Preaiubitul nostru frate a încercat să corecteze această atitudine incorectă şi a citat exemplul mesagerului care i-a dat Apocalipsa sfântului Ioan. Voi vă veţi aminti, că aproape de sfârşitul viziunilor, apostolul pare să simtă că îngerul a fost Domnul Însuşi, şi atât a fost de plin cu spiritul de respect, încât ne spune că a căzut la picioarele îngerului care-i arăta aceste lucruri; şi ca răspuns, mesagerul ceresc l-a împiedicat pe apostol să facă aceasta. El a refuzat să primească omagiul, zicând: eu sunt numai un servitor ca şi tine; eu nu sunt Domnul tău; eu sunt numai un confrate slujitor, dintre toţi cei care au mers înainte şi au anunţat mesajul divin; lui Dumnezeu să te închini. Şi aşa iubitul nostru frate Russell întotdeauna a căutat să descurajeze spiritul de venerare al oamenilor spunând prietenilor că pe el să-l privească numai ca pe un deget arătător în providenţa Domnului, străduindu-se să arate poporului lui Dumnezeu calea adevărată şi marile adevăruri, prin care ei pot să-şi cunoască datoriile lor de creştini.

Nu de mult, cineva mi-a zis: ce crezi, cine ocupă locul fratelui Russell în Biserică, de când a plecat el dintre noi? Răspunsul meu a fost: nimeni nu ocupă locul fratelui Russell. Fratele Russell nu are un succesor, nici Biserica nu are nevoie de cineva care să-i fie succesor. Aşadar, noi nu avem motiv să aşteptăm ca un oarecare om sau grupă de oameni să ia locul fratelui Russell. Dar s-a pus o altă întrebare: cine va termina opera fratelui Russell? La aceasta am răspuns, că fratele Russell nu a lăsat nimic neterminat, şi de aceea nu este nevoie ca cineva să termine vreun lucru pentru el. Eu sunt sigur, prieteni, că nici unul dintre noi nu va crede că fratele nostru a părăsit aceste scene pământeşti, fără să-şi termine misiunea şi munca sa. Eu cred că iubitul nostru frate şi-a îndeplinit, cu siguranţă, lucrarea sa ca ceilalţi mari servi ai Bisericii în decursul Veacului Evanghelic, înainte de a înceta viaţa lor pământească. Dar cel ce întreba, a insistat: n-a lăsat fratele Russell ceva lucrare în Biserică, care trebuie să fie îndeplinită? Mai mult decât sigur, am răspuns eu, dar orice lucrare a lăsat, aceasta n-a fost lucrarea sa deoarece sigur el a îndeplinit tot ce Dumnezeu i-a dat să facă. Voi şi eu, iubiţi prieteni, care mai suntem încă rămaşi aici, în această casă a peregrinajului nostru, avem să ne îndeplinim lucrarea noastră înainte de-a ne termina cursul nostru; şi ne aducem aminte, că misiunea noastră este aceeaşi care a fost a Bisericii în trecut, adică pregătirea ei de a fi Mireasă şi moştenitoare împreună cu Cristos. Şi nu este nici o autoritate asupra noastră decât aceea a lui Cristos şi a Spiritului sfânt; fiecare suntem îndemnaţi să ne facem sigură chemarea şi alegerea. Noi ne străduim să ne ajutăm şi să ne mângâiem unul pe altul, în orice fel posibil, nu-i aşa? Noi ne străduim să ne slujim unul pe altul în nevoile spirituale. La îndeplinirea acestei misiuni sfinte recunoaştem nevoia unei mari măsuri de Spirit sfânt, şi zilnic trebuie să ascultăm ce ne zice Spiritul pentru ca vieţile noastre să poată fi supuse planului cereasc.

Deplin conştienţi de nevoia de-a fi umpluţi cu Spiritul de sus, ne putem pe bună dreptate întreba, care este metoda Domnului de creştere a acestei puteri sfinte? Noi putem fi siguri, că nu stă în puterea unui om sau a unei grupe de oameni de a da această binecuvântare, nici Biserica însăşi nu poate transmite această putere altora. Dacă noi am convoca o adunare administrativă a Bisericii şi am lua o hotărâre în înţelesul ca toţi să aibă o mai mare măsură a Spiritului sfânt, astfel de procedeu ne-ar aduce, într-adevăr o mai mare măsură a acelei puteri? Răspunsul trebuie să fie nu, deoarece nu aceasta este calea Domnului de a împărţi cuiva Spiritul Său. Nu aceasta a fost metoda prin care s-a dăruit Spiritul sfânt Bisericii, la începutul Veacului; nici nu puteţi, voi sau eu, sau oricâţi din Biserică azi, să prescrie anumite legi prin care să se dăruiască Spiritul sfânt sau iubirea lui Cristos în Biserică sau unui individ. Acel, cel mai ales dintre toate darurile şi binecuvântările, trebuie să vină pe calea stabilită divin; înainte de toate dăruind lui Dumnezeu o inimă predată şi aşteptându-L pe El în spiritul resemnării, al implorării şi al rugăciunii. Să nu uităm cum este scris despre cei ce înainte de Rusalii au aşteptat pe Domnul. Citim în ceea ce priveşte ucenicii care aşteptau, că “toţi … stăruiau cu un gând în rugăciune”. Din nou trebuie să susţinem că pregătirea pentru primirea Spiritului sfânt este o afacere personală; este un lucru între fiecare credincios şi Însuşi Domnul. Aceasta este responsabilitatea fiecăruia dintre noi, care este chemat să umble în urmele lui Cristos şi să asculte ce zice Spiritul Bisericii, pentru a putea fi conduşi şi întăriţi în Cristos şi la sfârşit să primim un loc printre toţi cei ce sunt sfinţiţi.

 

ÎNŢELEPCIUNEA CĂILOR MAI BUNE ALE LUI DUMNEZEU

 “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi Simon, zis Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov fiul lui Zebedei, şi Ioan, fratele lui; Filip şi Bartolomeu; Toma şi Matei, vameşul; Iacov, fiul lui Alfeu, şi Levi, zis şi Tadeu; Simon Canaanitul şi Iuda Iscarioteanul, care L-a şi vândut.” — Matei 10:2-4

“O, adâncul bogăţiei înţelepciunii şi   cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui!” Aşa scrie apostolul, după ce a examinat relaţiile lui Dumnezeu cu cei favorizaţi, atât dintre israeliţi cât şi dintre neamuri. (Romani 11:33) Pe bună dreptate apostolul recunoaşte că felul de procedură a lui Dumnezeu, de multe ori, este peste putinţa omului de-a înţelege, dar când planurile Sale se descoperă, ele arată o înţelepciune clar văzătoare, care provoacă adorarea noastră. Dumnezeu, de asemenea, a spus prin profetul Său: “Cât sunt de sus cerurile faţă de   pământ, atât sunt de sus   căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Şi, poate că nicăieri nu este făcută, mai clar, deosebirea dintre căile lui Dumnezeu şi ale noastre, ca în chemarea celor doisprezece oameni a căror nume ne sunt redate în versetele de mai sus.

Isus era pe punctul de a-şi începe activitatea Sa publică, şi ca pregătire pentru această operă a trimis pe cei doisprezece apostoli ai Săi, aleşi în mod special, cu deplină împuternicire şi instruire cum să procedeze pentru înaintarea lucrării Sale. Ei urmau să fie reprezentanţii Săi, tovarăşii şi conlucrătorii Săi speciali în a duce mai departe vestea Evangheliei, limitându-şi misiunea pentru un timp la “oile pierdute ale casei lui Israel”, iar după aceea să se extindă la toate naţiunile. Într-un anumit sens El Şi­-a format din cei doisprezece apostoli cabinetul Său, reprezentanţii Săi executivi, care fără îndoială era ales în această slujbă pentru tot timpul Veacului Evanghelic, fiecare fiind ales individual şi încredinţându-i-se poziţia de către Domnul Însuşi.

 

“Dumnezeu a ales lucrurile slabe”

Gândirii omeneşti i se pare că alegerea unei autorităţi ce are responsabilităţi în organizaţiile omeneşti, se poate face numai dintre cei cu rang mare, dintre cei învăţăţi şi cu influenţă. S-ar părea că în astfel de funcţii să fie nevoie de oameni înzestraţi cu talente de politicieni, cu putere de a stăpâni masele, sau din acei care au capacitate de organizare care să adune forţele latente într-un efort comun. Acesta ar fi materialul pe care înţelepciunea omenească l-ar vedea potrivit pentru un astfel de cabinet. El Şi-a chemat oameni cu ocupaţii şi din medii care pentru înţelepciunea lumească erau complet nepotriviţi pentru o lucrare publică, atât de mare. Mai mult, se pare că El n-a ales pe cei doisprezece dintre cei mai de seamă, care s-ar fi putut găsi în această clasă mai joasă. Şi aici Domnul face abstracţie de înţelepciunea omenească. O clasificare nepărtinitoare a celor doisprezece, care în final au fost aleşi, ar duce la a recunoaşte, că poate numai patru sau cinci dintre ei au fost înzestraţi cu unele însuşiri mai însemnate. Foarte puţini dintre ei au ajuns mai târziu la o poziţie mai strălucită.

Dacă facem excepţie cu Petru, Iacov, Ioan şi poate cu Matei, despre ceilalţi ştim foarte puţin, afară de Iuda, a cărui sfârşit atât de tragic, ocupă un loc însemnat în Scripturi. Despre unii dintre ei nu ştim decât aceea, că se găseau printre cei doisprezece apostoli. Judecata înţelepciunii omeneşti ar zice: “Ce grup de oameni slabi şi incapabili pentru a fi însărcinaţi cu o lucrare, care are o atât de mare perspectivă de răspândire şi reuşită”! Dar Dumnezeu a ales pe cei “slabi” şi “nebuni”, ca să-i facă de ruşine pe cei tari, şi El Şi-a întocmit planurile în aşa fel şi Şi-a ales uneltele aşa de înţelept, încât nimeni să nu se poată lăuda înaintea Sa. Când toate amănuntele planurilor Sale, de multe ori cu totul neînţelese, vor fi descoperite, atunci în general se va recunoaşte că,

“Planul Său este înţelept, drept şi bun,

Lucrarea Sa minunată este bine făcută”.

Un studiu atent asupra caracterelor celor doisprezece apostoli sau a acelora dintre ei, despre care nu ştim nimic, va descoperi în alegerea lor o înţelepciune adâncă, care uşor poate fi trecută cu vederea. După cum am văzut, Isus n-a ales oratori, diplomaţi, politicieni etc., ci El a făcut ceva mult mai important. El a ales douăsprezece caractere foarte reprezentative. El a venit în lume ca să mântuiască oameni, oameni de toate categoriile, indiferent de condiţiile sociale şi pentru alegerea acestor doisprezece ucenici, El a avut în vedere două scopuri. El a pregătit vase prin care să poată da o mărturie despre viaţa, moartea şi învierea Sa, şi să demonstreze ce poate El să facă într-o inimă care îi este predată cu totul Lui. De aceea, ceea ce a făcut Isus pentru aceaşti oameni este la fel de important ca şi cunoaşterea lucrării pe care El a făcut-o prin ei.

Studiind aceste caractere şi punând una lângă alta diferitele episoade, putem găsi multă mângâiere pentru inimile noastre, şi se poate întâmpla ca noi să aflăm chiar portretul caracterului nostru, descris atât de clar încât nu vom greşi aplicându-ne mustrările sau încurajările care au fost în mod special intenţionate pentru noi.

 

“Tu eşti Petru”

Ceea ce este scris despre aceşti oameni, nu ne dă nici un motiv de controversă, căruia dintre ei să le dăm mai mare importanţă. Domnul Însuşi a stabilit aceasta pentru noi, prin poziţia pe care Petru o are în relatările tuturor evangheliştilor. În Matei 10:2 citim: “Iată numele celor doisprezece apostoli: Cel dintâi Simon, zis Petru”. Cu o consecvenţă mai mult decât întâmplătoare, Matei, Marcu şi Luca îi dau lui Petru această poziţie. Nici un nume nu ocupă un loc atât de însemnat în enumerarea dată, ca Petru. Toţi trei evangheliştii îl pun pe Petru în locul dintâi şi pe Iuda în cel din urmă. După cum vom vedea mai târziu, Ioan nu aminteşte numele celor doisprezece, şi nici nu foloseşte expresia obişnuită “Petru, Iacov şi Ioan” şi această omisiune se pare că este mai mult decât întâmplătoare.

Petru a fost destinat a fi un conducător, şi evident că această poziţie i-a fost recunoscută mai mult sau mai puţin şi de ceilalţi. În diferite moduri ei au arătat că recunosc acest fapt, prin aceea că l-au privit ca un fel de purtător de cuvânt. Puterea caracterului său, promtitudinea sa pentru activitate şi dispoziţia lui năvalnică trebuie să-l pună în prima linie a activităţii. Din această cauză, faptele şi cuvintele sale sunt consemnate mai mult decât ale oricărui altuia dintre ei. Nici unul dintre ucenici n-a făcut aşa de multe gafe ca el, nici unul n-a îndrăznit să-L contrazică pe Învăţătorul şi nici unul n-a fost mustrat atât de aspru ca el. Într-o clipă-l vezi vrednic de laudă şi aprobare, iar în clipa următoare vrednic de o critică aspră. După temperamentul său, el a fost caracterul cel mai impulsiv, plin de încredere şi de siguranţă în sine — o trăsătură, care din necesitate a trebuit, de mai multe ori, să-i aducă greutăţi până când a fost instruit cum se cuvine. Sub imboldul înfocat al entuziasmului său, a fost gata să lupte şi să moară pentru Isus şi tot aşa a fost gata să-L şi tăgăduiască, încă prin jurământ, când împrejurările s-au schimbat.

Acesta este Petru, după cum îl cunoaştem la prima privire — un om, în a cărui slăbiciuni mii de oameni şi-au descoperit propriile lor slăbiciuni şi de care se simt legaţi prin o adâncă legătură spirituală. Într-adevăr Petru a fost un om reprezentativ. Şi-a permis totul afară de inimă, şi aceasta a fost calitatea sa salvatoare. El stă înaintea noastră ca o mărturie, pentru a arăta ce poate face Isus cu o inimă devotată Lui. Oricât de urât s-ar vedea giuvaerul, oricât de adânc ar fi acoperit în masa de materii, dacă cel ce-l are pe acesta îngăduie Domnului deplină libertate, ca El să lucreze asupra vieţii sale, aşa cum a lucrat asupra vieţii lui Simon Petru, atunci Domnul este în stare să facă posibil ca acesta să strălucească în toată frumuseţea lui.

 

Varietatea este necesară în Biserică

Biserica a avut nevoie de astfel de Petri, şi unii din marii ei conducători au fost oameni de felul acesta. Ei, adeseori au putut să greşească, în timp ce intenţiile lor erau cele mai lăudabile, dar serviciul lor pentru Biserică a fost de o valoare de nepreţuit. Luther a făcut unele greşeli foarte serioase. Adesea a fost foarte intolerant, şi fiind în opoziţie cu conlucrătorul, colegul Erasmus, el a greşit mult în ce priveşte stăpânirea de sine şi în a judeca nepărtinitor. Dar Dumnezeu l-a folosit pe Luther pentru aducerea Reformei. Cercetătorul inimilor a văzut interiorul său şi prin puterea Sa atotstăpânitoare S-a folosit de aurul şi argintul lui Luther, iar la timpul potrivit a înlăturat zgura de pe el.

De câte ori a fost Biserica scăpată din starea ei de stagnare prin spiritul agitat şi impulsiv al unor astfel de Petri! Tendinţa de a ne stabili pe un anumit făgaş şi de a uita marea misiune încredinţată nouă, totdeauna este un pericol pentru noi; şi noi avem bune motive de a mulţumi lui Dumnezeu pentru că ne-a dăruit astfel de Petri înfocaţi, a căror spirit nu va fi liniştit, ci întotdeauna ne va chema la activitate şi ne va ţine treji şi activi. Când un astfel de temperament a fost antrenat, sub îngrijirea plină de iubire a lui Isus, ca un sprijin al Bisericii, pe unul ca acesta să-l privim ca ceva de cel mai mare preţ. Să ne amintim, că adeseori, unde noi nu vedem decât impulsivitate, Isus vede o stâncă un “petros”.

Petru a fost un om capabil de o iubire mare şi arzătoare. Sub exteriorul aspru a fost un ataşament profund şi sincer. Putem observa, puţin, ataşamentul lui faţă de Isus, în câteva situaţii înregistrate. Printre aceste întâmplări sunt remarcabile sentimentele căinţei amare, când după ce şi-a negat Învăţătorul a privit în ochii întrebători ai lui Isus “şi ieşind afară a plâns cu amar”. Şi din nou, când Isus l-a întrebat de trei ori: “Simon, fiul lui Iona, Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” amintindu-şi cum l-a tăgăduit pe Domnul, s-a tulburat până în adâncul inimii. A fost iubirea unei inimi cu totul devotată, care l-a făcut să răspundă: “Doamne, Tu toate le ştii: ştii că Te iubesc!” Petru şi prin aceasta reprezintă multe suflete preţioase, care sunt stăpânite atât de “vibraţia generozităţii cât şi de cenuşa dispreţului” — care într-o zi fac ce este bun şi frumos, iar în ziua următoare cad în oarecare slăbiciune veche, care-i umileşte până la pulbere. Alegerea lui Petru şi formarea caracterului său într-o fiinţă plină de milă şi de putere dă speranţe şi altora că pot ajunge aceleaşi rezultate.

 

Iacov, fiul lui Zebedei

Al doilea, în ordine, este Iacov şi ne este dată o cheie a cunoaşterii caracterului său, prin numele pe care Isus i l-a dat lui şi fratelui său Ioan, Boanerges, fiii tunetului. Deci, nu ne mirăm că şi pe el îl aflăm plin de entuziasm arzător. Împreună cu fratele său, el şi-a părăsit cu bucurie ocupaţia pentru a-L urma pe Isus, şi noi putem crede că el a făcut aceasta plin de bucurie şi a acceptat viaţa cea nouă cu devotament. Zelul său arzător l-a îndemnat să ceară foc din cer asupra samaritenilor neprimitori de oaspeţi şi mai târziu a fost urât de evrei, fără îndoială din cauza zelului său mare pentru Cristos. Isus s-a folosit de acest zel şi a dezvoltat în Iacov caracterul dorit. Oricât ar fi de deformat un metal, dacă se pune în foc, el poate fi uşor modelat pentru a deveni un obiect folositor şi frumos; aşa a fost şi cu Iacov. Dacă el ar fi fost un om care să se retragă de a urma invitaţiei Domnului, “vino după Mine”, sau nu ar fi fost supus cu toată inima, niciodată nu ar fi devenit un astfel de caracter. Deci, felul cum anomaliile noastre vor fi îndreptate vreodată, depinde mult de reacţia noastră faţă de puterea lui Isus.

În epistola lui Iacov găsim o referire foarte semnificativă la profetul Ilie care, după cum ne amintim, în timpul său a fost un entuziast înflăcărat. Iacov are mult din acest caracter al lui Ilie, şi epistola sa trădează o mare admiraţie pentru el. Iacov a fost un fiu al tunetului asemenea lui Ilie şi totodată un om de rugăciune ca şi profetul. Isus a combinat aceste elemente într-un mod foarte potrivit, aşa după cum le-a găsit în caracterul apostolului, şi a făcut din el un reprezentant al multora din poporul Său care au reacţionat la puterea Sa. Iacov putea deveni uşor un fanatic sau un cinic, sau chiar un fariseu datorită entuziasmului său, dar Isus a împiedicat degradarea sa spre oricare din acestea.

Iacov a învăţat prin exemplul şi influenţa lui Isus, că atunci când adevărul este însoţit de entuziasm te apără împotriva intoleranţei, deoarece adevărul dă naştere la milă. El a mai învăţat că atunci când umilinţa stăpâneşte entuziasmul nostru, aceasta te apără de mândrie, deoarece numai cei blânzi şi umiliţi sunt reprezentanţii adevărului. Apoi el a mai învăţat că cea mai importantă şi mai sigură apărare împotriva înşelăciunii se bazează pe combinaţia entuziasmului cu rugăciunea. În felul acesta îl cunoaştem pe Iacov ca un stâlp în Biserică, un caracter entuziast şi zelos, şi nu un fanatic, un cinic sau cu o dispoziţie de fariseu. Cu toate că la chemarea Sa era încă imatur, ca şi ceilalţi, dar lăsându-se influenţat de Isus el a devenit personificarea stabilităţii caracterului care se poate câştiga din primirea acelei înţelepciuni, pe care Dumnezeu o dă voios tuturor celor ce o cer de la El.

 

Ioan, apostolul iubirii

Ioan ocupă o poziţie unică printre cei doisprezece, care toţi au fost iubiţi de Isus. Numai despre Ioan vorbeşte Scriptura ca de “ucenicul pe care-l iubea Isus”. Prin aceasta ni se dă o mică idee despre caracterul lui Ioan. Şi el a avut un caracter cu totul aparte, şi de aceea contactul cu Isus a avut asupra sa o cu totul altă influenţă decât asupra celorlalţi. Biserica s-a obişnuit să-l numească “apostolul iubirii”, dar Ioan a preferat să rămână în amintirea noastră ca “ucenicul pe care-l iubea Isus”, fără îndoială cu acelaşi scop, ca noi să putem înţelege mai bine în ce fel l-a influenţat pe el iubirea lui Isus, ce a făcut această iubire din metalul nefinisat pe care Învăţătorul l-a găsit cu câţiva ani înainte pe ţărmul mării Galileei.

Tradiţia îl descrie pe Ioan ca având trăsături blânde, delicate şi cu părul auriu, lung până peste umeri, fără îndoială pentru că s-a crezut că acestea s-ar potrivi mai mult cu iubirea adânc evlavioasă manifestată de Ioan. Noi însă punem la îndoială, în mod serios, acest chip tradiţional al acestui fiu al tunetului. Pescarii în mod obişnuit nu aveau asemenea înfăţişare; viaţa lor a fost totdeauna în pericol şi de aceea s-a cerut putere musculară şi îndârjire. În afară de aceasta Evangheliile ne arată că Ioan, incontestabil, a putut fi şi neîngăduitor şi împreună cu fratele său Iacov cu bucurie ar fi nimicit pe samariteni. El a avut un caracter ambiţios care l-ar fi diferenţiat de pretenţiile celorlalţi, în legătură cu un loc la dreapta sau la stânga Domnului. Este clar că el nu s-a născut un sfânt şi nici Isus nu l-a considerat ca atare, dar prin legătura cu Isus a fost făcut un sfânt.

În primul rând el este ca un reprezentant al unei părţi din poporul lui Dumnezeu înclinaţi spre contemplare, şi Evanghelia sa descopere cum a fost el influenţat uitându-se totdeauna la Isus. “(Şi noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui)”. (Ioan 1:14) Chiar şi o simplă privire asupra scrierilor lui Ioan ne arată că mintea sa a fost întotdeauna îndreptată asupra perfecţiunii caracterului şi a purtării lui Isus, şi aceasta a fost ceea ce a făcut din el “apostolul iubirii” şi “ucenicul pe care-l iubea Isus”.

Ioan a fost atras de marile principii ale naşterii din nou şi ale dreptului fiesc. Ceilalţi evanghelişti ne descriu faptele văzute pe dinafară ale lui Isus, dar Ioan ne dă înţelesul lor intern şi etern. Printre descoperirile sale pe care le putem nota sunt: “Cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el”. “Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu”. “Şi oricine iubeşte a fost născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu”. “Noi Il iubim pentru că El ne-a iubit întâi”. “În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire de păcatele noastre”. “Oricine nu practică dreptatea nu este de la Dumnezeu”. “Cine are pe Fiul are viaţa”. Şi o mulţime de pasaje similare găsim în scrierile sale.

Deci, Ioan reprezintă un element foarte important şi salvator în Biserică. Perspicacitatea sa profundă în faptele adevărate şi vii de ucenicie s-au găsit într-un mare număr din poporul Domnului, pentru ca aceştia să contrabalanseze susţinerea purtării creştineşti mai mult pe dinafară. Evlavia şi devotamentul său neobişnuit, faţă de persoana lui Isus, s-au găsit în viaţa altora care au avut o dorinţă specială de a face din spiritul lui Isus o putere magnetică de legătură şi serviciu. Nu vrem să spunem acest lucru într-un mod dogmatic, dar ni se pare, că Biserica niciodată n-a avut un procent mai mare de astfel de caractere cum a fost a lui Ioan, ca şi cum l-au avut cei doisprezece pe el. Astfel de caractere sunt de o mare valoare pentru noi astăzi. De aceea să-i preţuim din plin.

Ioan ne mai încurajează să nădăjduim la o deplină învingere asupra slăbiciunilor noastre. La început s-a arătat egoist şi ambiţios după primul loc în Împărăţie; şi de asemenea gata de a nimici imediat pe duşmani, dar Isus l-a schimbat cu totul. Iubirea i-a nimicit spiritul de răzbunare, şi citind scrierile sale nicăieri nu aflăm menţionându-şi numele. El nu aminteşte niciodată întâmplările în care “Petru, Iacov şi Ioan” ies în evidenţă. El nu mai arată ambiţie după poziţia cea mai înaltă, după cum s-a văzut la început, ci devine personificarea iubirii şi negării de sine, pe care a văzut-o în Isus. Prin rezultatul reuşit cu Ioan, Domnul ne învaţă cum putem deveni astfel de ucenici pe care El îi iubeşte.

 

Matei, vameşul

Dacă citim relatările apostolilor, nicăieri nu vom găsi expresia “Petru, Iacov şi Ioan, pescarii” sau afirmaţii asemănătoare cu privire la ceilalţi ucenici, şi acest lucru este vrednic de observat, deoarece Matei în scrierea sa întrebuinţează expresia “Matei, vameşul”. Aceasta scoate în evidenţă un caracter nobil al acestui ucenic. Evident, el a dorit să se ştie ce a făcut pentru el relaţia cu Isus. Convertirea sa s-a datorat simpatiei şi iubirii lui Isus, deoarece din cauză că slujba sa de vameş era dispreţuită, el aparţinea celor dispreţuiţi de societate. Chiar şi Isus a socotit această ocupaţie printre cele ce sunt mai respingătoare, folosind de mai multe ori expresia: “vameşii şi păcătoşii”. Suntem îndreptăţiţi să credem, că ceea ce l-a atras pe Matei la Isus a fost slujba plină de compătimire a Domnului. Pentru el Isus a fost ceva cu totul deosebit, faţă de ce a fost El pentru un fariseu sau pentru un evreu obişnuit. Hotărârea lui imediată, cu care a lăsat toate şi a urmat pe Isus, ne dă de înţeles că el a aşteptat să-şi dovedească simpatia şi încrederea în caracterul Său adevărat. Fără îndoială avea o inimă mult mai bună decât o demonstra meseria lui şi sufletul său nu era liniştit. El s-a îmbogăţit în slujba de vameş, dar a fost gata să părăsească totul pentru a urma pe Unul care nu avea unde să-şi plece capul. Ceea ce a părăsit el a însemnat mai mult decât a însemnat pentru mulţi alţii. Când a venit dezamăgirea alţii au putut să zică: “Mă duc să prind peşte”, dar Matei şi-a părăsit postul pentru totdeauna. El nu a mai putut să se întoarcă la ceea ce odată a părăsit.

Nimeni n-a cunoscut valoarea lui Matei în afară de Isus, de aceea el ocupă, un loc foarte însemnat printre apostoli. Evanghelia sa este cea mai completă, descrierea serviciului Domnului nostru este cea mai detaliată şi una din cele mai puternice şi autentice mărturii ce-o avem despre viaţa şi lucrarea lui Isus. El ne descrie predica lui Isus de pe munte mai complet decât ceilalţi evanghelişti, şi tot prin el avem redată marea invitaţie: “Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă da odihnă”.

Matei a devenit pentru noi şi un model reprezentativ. El reprezintă, foarte bine, o clasă de care Domnul are nevoie specială. Împrejurările în care se afla Matei când a fost chemat, şi marea simpatie manifestată de Isus prin faptul că l-a ridicat din degradare şi nelinişte, i-au schimbat şi i-au întărit viaţa. Unul dintre cele mai remarcabile episoade, redate de Matei, este relatarea despre ospăţul făcut după convertirea sa. Oaspeţii invitaţi la acest ospăţ, arată ce fel de caracter avea Matei. El a chemat la ospăţ un mare număr de vameşi şi nu numai, dar şi pe Isus. (Luca 5:29) Cum a fost el de nerăbdător să adune aceşti oameni! Cu siguranţă inima lui ardea de dorinţa de a aduce şi pe alţii în legătură cu Isus, care de asemenea aveau nevoie de această iubire. Ce speranţe trebuie să fi fost în inima sa aşteptând să vadă roadele zelului său misionar! Şi este bine să observăm că Matei n-a fost dezamăgit de Isus. Isus nu a refuzat să se amestece cu aceşti nevoiaşi. Prin această purtare a Sa El a fost dispreţuit în ochii altora, dar El nu a venit “să cheme la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Matei a reprezentat spiritul vioi misionar, acel spirit care întotdeauna este gata a vesti. Acea invitaţie, a acelui mare număr de oaspeţi, a fost o muzică pentru sufletul său, deoarece el a venit la Isus întocmai după cum a fost: “ostenit, împovorat şi trist” şi la Domnul a găsit un loc de odihnă, care într-adevăr l-a făcut fericit.

În felul acesta Matei a extins influenţa şi serviciul Domnului. El a adus pe cei înfometaţi şi apăsaţi la Isus şi pe Isus la ei. Ce am făcut noi pentru extinderea acestui serviciu a lui Isus? Ne-am preocupat noi, în mod deosebit, pentru nevoile celui întristat şi descurajat şi am fost noi zeloşi în eforturile noastre pentru a extinde la ei misiunea marelui Medic? Putem să-L rugăm pe Domnul secerişului să ne trimită mai multe din aceste caractere, mai mulţi din aceia care au auzit şi au fost mişcaţi de cuvintele Sale pline de milă “veniţi la Mine!”. Noi suntem recunoscători pentru fiecare cuvânt scris de Matei, şi nu ne putem lipsi de nici unul, dar dacă printr-o calamitate toate s-ar pierde şi ar rămâne numai acea iubitoare chemare şi invitaţie plină de milă, noi totuşi ar trebui să fim pentru totdeauna recunoscători că prin mila lui Dumnezeu Levi, vameşul, a fost chemat să fie asociatul şi apostolul Domnului nostru Isus Cristos. Ca şi ceilalţi el este un exemplu a ceea ce influenţa lui Isus va îndeplini într-un suflet recunoscător, predat cu totul iubirii Sale.

 

Andrei, fratele lui Simon Petru

Ce însemnătate zace în această declaraţie (că Andrei este fratele lui Simon Petru; n. e.). Noi niciodată nu am fi presupus, că între Petru şi Andrei ar putea exista un grad de rudenie atât de apropiat. Petru a fost plin de încredere; Andrei a fost lent şi practic; unul impulsiv, celălalt prudent, unul un conducător înnăscut, celălalt niciodată în stare să se ridice mai sus decât un simplu discipol. Acest ucenic reprezintă simţul practic. El niciodată nu se va ridica la un nivel înalt, el niciodată nu va atinge un succes strălucit, dar totuşi va îndeplini un scop foarte folositor în serviciul Bisericii. Simţul său practic s-a arătat cu două ocazii: când Isus i-a întrebat pe ucenici dacă au provizii pentru a sătura mulţimea, numai Andrei a putut face o propunere: “Este aici un băieţel care are cinci pâini de orz şi doi peşti”. Iar Isus a acceptat propunerea lui Andrei. Şi din nou, când Filip a întâlnit nişte greci care-l căutau pe Isus şi nu ştia ce se poate face, a discutat cu Andrei, şi imediat oamenii au fost conduşi la Isus. Andrei a fost, de asemenea, un om umilit. Cu toate că el a fost cel dintâi chemat de Domnul, totuşi când Petru, Iacov şi Ioan au devenit ucenici şi au ajuns mai proeminenţi, el a rămas mulţumit. El este mulţumit să fie cunoscut numai ca “Andrei, fratele lui Simon Petru”. Dar Isus nu a făcut nici o greşală chemându-l pe Andrei, deoarece El avea nevoie de oameni practici. Unii ca aceştia reprezintă un echilibru foarte necesar în toate perioadele Bisericii.

 

Natanael, un adevărat israelit

Despre Natanael s-a scris puţin. Numele lui întreg s-ar părea să fie Natanael Bartolomeu. Dar acel puţin, care s-a scris cuprinde multă informaţie. Isus, care a putut să citească inimile, ni-l prezintă un caracter minunat — “cu adevărat un israelit”. El a fost un cercetător sincer, dar sceptic. A fost singurul care a ezitat când a fost chemat — “Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” — Dar el a fost sincer şi serios. Fără îndoială, de multe ori s-a putut afla sub smochin căutând îndrumare, dar el a fost plin de prejudecăţi care i-au întunecat înţelegerea. El reprezintă spiritul ezitant, care se roagă serios pentru lumină în afacerile vieţii, dar căruia îi este frică să se lanseze într-o încercare practică, pentru a cerceta voinţa Domnului. “Noi am putea considera smochinul un loc, care ne ascunde dinaintea lui Cristos pe care noi îl căutăm, şi care ne face să-l căutăm în altă parte”. Dar sunt necesare şi astfel de caractere serioase. În ciuda particularităţilor sale, în ochii lui Isus Natanael este un caracter care va fi o sare conservatoare în unele societăţi ale poporului Său. Sinceritatea, evlavia, integritatea, prudenţa şi dispoziţia plină de rugăciune a unuia ca acesta va exercita o influenţă foarte puternică în a împiedica concluziile nesăbuite şi pripite şi prin întrebări simple va dirija mintea la o judecată trează. Astfel de caractere nu sunt înfumurate, nici schimbătoare ci totdeauna doritoare “a veni să vadă” şi a da ascultare atentă la un sfat bun.

 

Toma, necredinciosul

Ceea ce ni se spune despre Toma se mărgineşte, de obicei, la atitudinea sa îndoielnică în ce priveşte învierea lui Isus, dar alte întâmplări ne arată că el avea unele însuşiri de caracter foarte bune, care sunt vrednice de imitat. De exemplu, când cuvintele lui Isus despre moartea lui Lazar, se păreau a arăta un pericol iminent, Toma a tras concluzia că înaintea lui Isus stă cel mai critic moment, şi de aceea a zis: “Hai să mergem şi noi să murim cu El”. El n-a avut o “inimă rea a necredinţei”, ci o iubire statornică şi sinceră.

Cu altă ocazie, când Isus le-a vorbit despre plecarea Sa dintre ei, Toma a fost acela care l-a întrebat: “Doamne … nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?” Desigur el a vrut să zică: Doamne, şi noi am merge acolo, dacă am cunoaşte calea. Aceasta a fost iubirea care mergând pe bâjbâite, fără ajutorul credinţei, a încercat să înţeleagă tristeţea aceea care el simţea că îi întunecă privirea. Şi când “prăbuşirea” a venit şi Isus de fapt a fost mort şi ei au fost părăsiţi, atunci credinţa sa a fost zguduită în mod îngrijorător. Atunci s-a dus la o parte, după cum fac mulţi pe care el îi reprezintă, şi s-a pus pe gânduri. El n-a fost prezent când Isus, la scurt timp după înviere, s-a arătat unor ucenici. Mărturia lor nu l-a convins, şi nimic nu-l putea convinge decât rănile din palmele şi coasta Aceluia, pe care el îl credea pierdut.

Întocmai aşa sunt şi cei pe care-i reprezintă Toma între fraţii de astăzi. În experienţele lor amare ei sunt predispuşi să cultive obiceiul meditaţiei singuratice pentru dezamăgirile vieţii, întreţinându-şi mâhnirea şi sunt plini de îndoială în ce priveşte sinceritatea altora. Aceia, care au citit “Mila din abundenţă” a lui Bunyas, află acolo o vie descriere a spiritului lui Toma. Partea mai întunecată a lucrurilor are o influenţă deosebită asupra minţii unora ca aceştia, şi viaţa lor este o luptă continuă între speranţă şi frică. Dar, pentru ca astfel de suflete luptătoare să fie încurajate, Isus a inclus şi pe Toma necredinciosul printre ucenicii Săi.

Şi noi ne bucurăm că Toma a insistat să vadă urma rănilor lui Isus. Tocmai acestea sunt dovezile reale pe care noi, de asemenea, dorim să le vedem, şi chiar în baza acestor semne strigăm şi noi: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Tocmai lucrurile care l-au răzvrătit pe Toma, trei zile înainte şi i-au adus cea mai adâncă deprimare, au devenit acum cea mai pipăibilă şi mai durabilă cauză a unei credinţe statornice. În multe privinţe Toma reprezintă pentru noi un caracter de la care putem învăţa lecţii preţioase.

 

Filip

“Isus … a găsit pe Filip.” Numai cu privire la el s-au folosit aceste cuvinte. El i-a văzut pe ceilalţi, pe Petru şi pe Ioan la lucrul lor, pe Natanael sub smochin, pe Andrei cum î-L urma, dar El (Isus) îl găseşte pe Filip. Evangheliile nu ne spun mult despre el; dar, evident el a fost un om credincios, înainte de a-L afla Isus. Mai mult, se pare că el a fost un spirit adânc cercetător, înainte de chemarea sa, deoarece această însuşire a minţii sale s-a arătat în întrebarea serioasă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns”. El reprezintă o clasă care, fără îndoială, este atrasă la Isus, dar care nu poate să intre pe deplin în viaţa spirituală, pe care o deschide Isus. De repetate ori îi auzim mărturisindu-şi neputinţa de a înţelege lucrurile din punct de vedere spiritual. Anumite lucruri le sunt neclare. Multe lucruri care altora le produc bucurie, lor le sunt ascunse, şi de aceea strigă: “Arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns”, deşi Tatăl a fost pe deplin descoperit în Învăţătorul lor iubit. Sunt unii, care pot să pătrundă adânc în lucrurile nevăzute şi să păstreze legătura cu Cel nevăzut în orele lor de meditaţii, dar marea majoritate a creştinilor nu-şi pot imagina şi nu se pot concentra asupra acestor lucruri, şi îi face să simtă că se fac vinovaţi de o neglijenţă gravă. Iar Filip este un spirit asemănător acestora, dorind să se bucure de descoperirea deplină a Tatălui, şi în setea sufletească, care sigur le va fi stâmpărată în cele din urmă, doresc să cunoască aşa cum sunt şi ei cunoscuţi. Rugăciunea sa este chiar rugăciunea pe care Isus a propus-o pe pământ, şi trebuie să fie rugăciunea fiecărei inimi până când credinţa va fi schimbată în lucruri văzute.

Filip nu a fost deloc dăruit cu un spirit de iniţiativă. El n-a putut face nici o propunere, cum să fie săturată marea mulţime. De asemenea, n-a ştiut ce să facă nici cu grecii, care doreau să-l vadă pe Isus. Şi totuşi a fost ales special, ca unul dintre cei doisprezece. De aceea, utilitatea sa, sigur trebuie să fi fost datorită altor calităţi pe care le-a avut. Filip a fost într-o anumită măsură asemănător lui Andrei. El a fost un om al faptelor. Teoriile au avut puţină valoare pentru el. El a vrut să vadă un lucru îndeplinit şi atunci a fost mulţumit. Daţi-i o dovadă clară şi atunci va face el paşi singuri. Isus S-a îngrijit ca în poporul Său să fie Filipi destui în tot timpul, pentru ca Biserica Sa să fie apărată de dezechilibru şi de orice tentativă nechibzuită. Noi suntem mult recunoscători celor care uneori ne-au oprit în zelul nostru exagerat, prin întrebările lor serioase despre fapte şi motive. De multe ori mintea înceată a vreunui Filip a fost aşa de folositoare în Biserică, ca şi cum a fost mintea gata pentru acţiune a unui “fiu al tunetului”.

El nu are nevoie

de o maşinărie greoaie

Acesta a fost cabinetul ministerial ales de Isus în mod special, căruia I-a încredinţat o atât de mare răspundere. Desigur, mai târziu El a ales şi pe Pavel, şi dacă acesta în multe privinţe a fost mai presus decât ceilalţi, totuşi el a fost un om cu “aceleaşi slăbiciuni” ca şi ei şi a avut nevoie de influenţa modelatoare a lui Isus. Din fiecare punct de vedere omenesc, ei au reprezentat, în mod sigur, un minister foarte slab şi ineficient. Dar ce mărturie au lăsat aceşti doisprezece oameni în lume! Ce succes indiscutabil a avut serviciul lor şi cât de deplin s-a îndeplinit scopul lui Dumnezeu prin ei! Într-adevăr, noi învăţăm că, căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre, că El a ales pe cei simpli ca să nimicească înţelepciunea înţelepţilor acestei lumi! Marea învăţătură, pe care o tragem, este că tocmai prin amestecul acestor caractere alese de Dumnezeu El echilibrează şi ocroteşte totul. Trebuie să învăţăm a trage foloase din toate aceste diferite temperamente şi să căutăm să ne antrenăm toţi în serviciul Învăţătorului. El nu are nevoie de o maşinărie greoaie, ci de inimi pline de iubire şi devotament. El nu are nevoie să stabilească o nouă ordine socială în timpul acesta, ci El caută o Biserică neîmpiedicată de ceea ce omul adaugă, care este supusă cu totul învăţăturilor evanghelice şi puterii spirituale care curge de la Cristos singur.

Desigur că noi trebuie să ne reînnoim încrederea şi curajul văzând la aceşti oameni, aşa de mult asemănători nouă, influenţa lui Isus asupra vieţii lor, cât şi eficacitatea lucrării Domnului prin ei. Noi putem să evităm nenorocirea, să ne întărim poziţia şi să păşim înainte cu asigurarea că iubitul nostru Cap este cu totul în stare să-Şi ducă la îndeplinire lucrarea Sa, în noi şi prin noi, dacă rămânem pe locul în care El ne poate forma conform voinţei Sale.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 15. 09. 1930

Iertarea Păcatelor Şi Vindecarea

 

“Binecuvântează, suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale.” — Psalmul 103:2, 3; Marcu 2:1-12

Mai târziu, când Mântuitorul S-a întors la Capernaum, acolo a fost mulţime de oameni pentru a-L asculta şi a-L vedea, şi I-au adus bolnavi să-i vindece prin cuvintele şi prin atingerea Lui. Minunile pe care Domnul nostru le făcea, erau mai cu seamă pentru a determina poporul să asculte vestea Sa — Evanghelia Împărăţiei — veştile bune ale privilegiului de a deveni fiii lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Isus în guvernarea Mesianică, care va binecuvânta pe Israel şi pe toate naţiunile Pământului cu lumină, cunoştinţă şi ridicându-i astfel din condiţiile de păcat şi moarte.

Pe când Domnul nostru predica, mai mulţi israeliţi serioşi, au adus la El un om paralizat pe patul său. Dar fiindcă poporul era atât de numeros încât le-a fost cu neputinţă să intre în casă, ei au spart acoperişul casei şi aşa au coborât pe bolnav înaintea Mântuitorului. O astfel de credinţă, arătată prin această sforţare eroică, nu se poate să nu fi fost apreciată de Răscumpărătorul.

Dar neprevăzutul s-a întâmplat. Isus, în loc să vindece pe paralizat de boala sa, El exclamă: “… păcatele îţi sunt iertate.” Sub aranjamentul lui Dumnezeu cu evreii, sub Legământul lor special al Legii, păcatul original era ispăşit în mod tipic prin jertfele tipice şi poporul era tras la răspundere pentru călcarea Legii. Astfel bolile mai grele ale poporului închipuiau păcatele mai grave. De aceea cu altă ocazie Isus a spus unei persoane pe care o vindecase: “Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău”.

Dar să nu uităm, că aceste lucruri particulare erau numai pentru israeliţi şi niciodată nu se aplicau la Neamuri sau la Creştini, deşi este foarte adevărat că suferinţa şi boala urmează pe oricine care calcă legile Naturii, fie evreu, fie dintre Neamuri. Ceea ce vrem să scoatem în evidenţă este că Dumnezeu n-a făcut un astfel de legământ cu Biserica Sa şi nici cu lumea de astăzi în general. De aceea adeseori se poate vedea că cei drepţi sunt bolnavi, iar păcătoşii sunt sănătoşi.

“Cine poate să ierte păcatele?”

Când Isus a zis bolnavului: “… păcatele îţi sunt iertate”, unii dintre cei care erau acolo, credeau că Isus defaimă — pentru că, prin aceste cuvinte arăta că are puterea şi dreptul care aparţine numai lui Dumnezeu. Ei nu credeau că dacă El era într-adevăr Mesia, Răscumpărătorul, aceasta ar implica faptul că avea autoritatea să şteargă păcatele din care El răscumpăra oamenii. Dar Isus, înţelegându-le gândurile şi văzând că astfel s-ar putea împiedica în marele adevăr spre paguba lor, a clarificat chestiunea, zicând: Ce consideraţi a fi mai uşor: a spune omului că păcatele îi sunt iertate, sau a-l vindeca? El ştia bine că ei vor zice că vindecarea e mai grea, şi, de aceea dacă Isus era în stare să vindece omul, nu mai exista nici un motiv ca El să mai spună, “… păcatele îţi sunt iertate,” dacă El nu avea puterea să ierte păcatele. Pentru a dovedi aceasta, El a spus omului paralizat, ale cărui păcate le iertase: “Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă!” În momentul acela omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul, şi a plecat înaintea tuturor. Şi tot poporul făcându-i loc, s-a minunat şi toţi Îl măreau pe Dumnezeu, zicând că astfel de lucruri n-au mai văzut niciodată!

 

Autoritatea de a ierta păcatele

Sunt unele principii mari, de bază, în ceea ce priveşte relaţia lui Dumnezeu cu omenirea care trebuie să fie recunoscute. Temelia guvernării lui Iehova nu este mila, ci dreptatea; după cum citim, “Dreptatea şi judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie”. (Ps. 89:14) Într-un înţeles al Cuvântului lui Dumnezeu, dreptatea niciodată nu iartă, şi nici nu poate ierta, după cum vom arăta. Citim despre Dumnezeu: “… lucrarea Lui este perfectă” (Deuteronom 32:4). Hotărârea lui Dumnezeu este ca toate creaturile Sale să fie perfecte, şi de aceea n-au nevoie de iertare, şi nici nu vor avea scuze pentru păcatele lor. Apoi, îngerii au fost creaţi perfecţi, prin urmare nu a fost nevoie să se prevadă iertare pentru ei, pentru că nu există scuză pentru păcatul lor. Tot aşa şi omul creat perfect, în chipul şi asemănarea Creatorului, n-a avut iertare pentru păcatul său şi de aceea nu a fost nevoie să se ia măsuri de precauţie pentru milă atâta timp cât a fost în legătură cu Dumnezeul Său.

Când a venit ispita, omul a căzut din ascultare în păcat, din favoarea şi viaţa lui Dumnezeu în defavoare şi sub sentinţa morţii. Datorită faptului că el a fost creat desăvârşit, dreptatea lui Dumnezeu a fost fără milă faţă de el. Dar o altă trăsătură a caracterului divin, iubirea, nefiind limitată, a fost adusă în exerciţiul eliberării omului. Însă nici chiar iubirea divină, nici mila nu puteau călca dreptatea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu poate ierta o fiinţă inteligentă şi creată în chipul Său, după ce aceasta a păcătuit. Tot ceea ce El putea face şi a făcut, a fost să prevadă la timpul potrivit Răscumpărarea omului. De aceea toată mila lui Dumnezeu curge prin Canalul de Răscumpărare.

Fiindcă acest principiu se aplică la Mântuitorul nostru şi la învăţăturile Sale, noi întrebăm: Cum putea ierta El păcatele când dreptatea divină nu putea, nici nu putea anula pedeapsa păcatului? Răspunsul este, că Isus a fost reprezentantul milei divine şi la acel timp a venit pe Pământ pentru a-şi da viaţa ca un sacrificiu în contul omului şi de aceea El are onoarea deosebită de a ierta păcate. Dar unii răspund că Isus încă nu murise pentru păcatele omului, că El încă nu fusese înviat pentru îndreptăţirea omului, că încă El nici nu se prezentase înaintea lui Dumnezeu pentru “casa credinţei.”

Răspundem: Deşi este adevărat că Domnul nostru nu îndeplinise complet acest lucru şi El nu îndeplinise încă pe deplin lucrarea Sa (ca Răscumpărătorul şi Restauratorul oamenilor), totuşi El a început acest lucru atunci când S-a botezat în Iordan, prezentându-Se pe Sine ca preţul de Ispăşire pentru om. Conform Scripturilor şi a tipului, în momentul când s-a prezentat la Iordan, El Şi-a dat toate drepturile Sale pământeşti în favoarea omului.

Totuşi, această predare a Sa şi a tuturor drepturilor Sale pământeşti nu I-au dat dreptul de a ierta păcate.   A fost acceptarea consacrării Sale de către Tatăl ceresc — acceptarea divină a jertfei lui Isus, cea care a contat. Acceptarea sacrificiului lui Isus de către Dumnezeu s-a manifestat prin acordarea Spiritului sfânt, care s-a revărsat peste Isus sub forma unui porumbel, după cum a mărturisit Ioan Botezătorul şi de asemenea prin puterea divină care a operat după aceea în şi prin Isus pentru vindecarea bolilor. Vedem apoi, că aceste cuvinte ale Domnului nostru rostite omului paralizat, “… păcatele îţi sunt iertate,”   au fost justificate de faptul că El avea puterea de a ierta păcatele întregii lumi şi că Tatăl deja indicase acceptarea jertfei care era atunci în desfăşurare.

 

“Binecuvântează,

suflete al meu pe Domnul”

Textul acestui studiu provine din Psalmi şi este foarte interesant. Poate că profetul David şi-a însuşit lui cuvintele ca fiind evreu, şi poate că s-a gândit la vindecarea şi binecuvântarea fizică ca dovezi ale favorii Domnului sub Legământul Legii. Dar aplicarea profetică a acestui psalm la Israelul spiritual este încă şi mai interesantă. Israeliţii spirituali sunt Noi Creaturi, şi poartă această comoară în vase pământeşti.

Cu aceste vase de lut, mintea nouă este cea care recunoaşte vindecarea lui, iertarea lui, împăcarea lui cu Dumnezeu; şi, conform promisiunii lui Dumnezeu, toate lucrurile lucrează împreună spre binele lui, pentru că el Îl iubeşte pe Dumnezeu şi a fost chemat conform scopului divin. Noua Creatură are tot timpul motiv să exclame, “Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale”! Sfântul Pavel ducând până la capăt această gândire, a declarat că marele Răscumpărător Îşi va prezenta în cele din urmă biserica Sa, fără vină şi în perfectă iubire înaintea Tatălui — “semănată în slăbiciune şi înviată în putere; semănată în necinste, înviată în slavă; semănată în trup natural, înviată în trup duhovnicesc”. Noi vom fi ca El, Îl vom vedea aşa cum este şi ne vom împărtăşi de slava Sa.

Turnul de Veghere din 15. 02. 1912 [4980]

“VEGHEAŢI ŞI RUGAŢI-VĂ”

Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu intraţi în ispită.” — Matei 26:41

După cum am observat deja, cuvintele de mai sus, ale Domnului nostru, sunt selectate şi propuse ca moto, deviză pentru cititorii noştri, în decursul anului 1932, crezând că examinarea lor cu rugăciune, în timpul prezent, un timp deosebit de stres şi încercare, va aduce putere sporită şi mângâiere celor credincioşi. Acest îndemn al Domnului nostru este un apel, un îndemn de cea mai mare însemnătate şi cu siguranţă unul care a fost vrednic de apreciere serioasă de către poporul lui Dumnezeu de-a lungul întregului Veac. Dar, noi credem că au fost timpuri speciale de stres, perioade de încercări mai aspre când îndemnul de a veghea, a se ruga şi a fi în gardă ca să nu fie luaţi prin surpindere de ispite, a fost înţeles de poporul Domnului cu forţă deosebită.

Momentul în care Domnul a pronunţat, prima dată, aceste cuvinte, scoate în evidenţă unul dintre acele timpuri de mari încercări şi probe atât pentru El cât şi pentru ucenicii Săi; Isus a fost aproape să-Şi termine misiunea pământească. Adunarea în camera de sus, împărtăşirea Cinei simbolice şi plecarea lui Iuda au fost trecute. În drum spre Ghetsimani Isus a încercat să explice ucenicilor că ei se apropie de o mare încercare. El le-a atras atenţia asupra profeţiei: „Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite”. El le-a spus clar că ei toţi vor fi necăjiţi, descurajaţi, uimiţi şi vor găsi o pricină de poticnire în El. Se vor întâmpla lucruri la care nu s-au aşteptat. Apostolul Petru plin de încredere în devotamentul său faţă de Domnul, a negat aceasta şi a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”. „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, nicidecum nu mă voi lepăda de Tine”. Dar Domnul l-a atenţionat, din nou, că el se află într-un mare pericol. El s-a încrezut prea mult în carnea sa şi nu a privit la Dumnezeu, ca prin rugăciune şi veghere să se opună ispitei. Bineînţeles, toţi ucenicii s-au exprimat la fel faţă de spusele Domnului. Ei s-au declarat credincioşi şi pregătiţi de a muri pentru El. Cât de puţin au ştiut ei despre încercările deosebite care au venit peste ei.

Isus şi apostolii în Ghetsimani

Ne oprim puţin aici, pentru a observa lecţia pentru toţi urmaşii lui Isus, de astăzi şi de atunci. Este foarte folositor ca noi să fim pe deplin hotărâţi şi să fim credincioşi cauzei Domnului până la cea din urmă suflare, deoarece o astfel de hotărâre este foarte necesară pentru învingere. Greşeala pe care o fac mulţi constă în aceea că ei nu-şi pot închipui pe deplin cât de grele pot fi încercările şi nu-şi dau seama de necesitatea ajutorului ceresc în fiecare timp de nevoie. Apostolul, pe bună dreptate, a scris: „… când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Cor. 12:10). Prin aceasta, cu siguranţă, el a vrut să spună că atunci când este pe deplin credincios Domnului îşi recunoaşte propria slăbiciune şi incapacitate, dar este puternic pentru că atunci se bazează pe ajutorul ceresc — atunci veghează şi se roagă şi este apărat împotriva ispitei.

Sfânta Scriptură ne spune că atunci când Isus a ajuns în grădina Ghetsimani, pe opt dintre apostoli i-a lăsat lângă intrare şi luând pe Petru, Iacov şi Ioan a mers spre interiorul grădinii. Toţi trebuiau să vegheze, să fie pe pază la ceva ce avea să se întâmple, ceva ce Isus ştia dinainte, dar ucenicilor li se părea puţin probabil. Ei nu au fost în stare să înţeleagă ceea ce se petrecea în sufletul Domnului, deşi compătimeau cu El. Era miezul nopţii, iar ei erau obişnuiţi să se culce devreme. Încordarea din acea seară şi greutatea lecţiilor pe care le-au primit de la Învăţătorul i-a adormit. În loc să fie treji şi să se roage ei au adormit, aceasta întâmplându-se şi cu cei trei ucenici care erau mai aproape de Domnul. Isus însă a dorit să fie singur în comuniunea cu Tatăl, în această oră zguduitoare, şi a mers puţin mai departe în grădină. De câteva ori, în agonia Sa, căuta compătimirea omenească dar îi găsea pe cei mai dragi Lui adormiţi. Acest lucru a fost bine exprimat de către profet, „nici un om dintre popoare nu era cu Mine” (Isaia 63:3). A călcat singur teascul durerii.

În anii de mai târziu, apostolul Pavel ne-a explicat secretul învingerii Domnului nostru în această, cea mai mare criză a tuturor timpurilor spunând: „Acela care în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel care putea să-L scape din moarte” a fost “ascultat din pricina evlaviei Lui”. El a fost ascultat de Tatăl Său deoarece a respectat voinţa Sa. El a fost credincios în adâncul inimii şi în marea Sa încercare a vegheat şi S-a rugat. De aceea El a primit putere, care L-a întărit şi L-a pregătit pentru marea suferinţă

 

Poporul

lui Dumnezeu greu încercat

Apostolul declară că în conducerea multor fii spre glorie, lui Dumnezeu I-a plăcut să-L facă pe Căpitanul mântuirii lor perfect prin suferinţă, prin încercare grea. Prin urmare, în Noul Testament este arătată clar ideea că urmaşii lui Cristos vor fi expuşi la aceleaşi încercări, că trebuie să fie pregătiţi să îndure ispite grele, care vor avea de-a face cu stabilirea stării inimii, cu măsura de credincioşie faţă de Domnul şi voinţa Lui sfântă.

Uitându-ne înapoi, peste întregul Veac, observăm cum istoria ne arată că urmaşii care au declarat a fi ai Domnului au fost aspru încercaţi, au fost confruntaţi cu ispite puternice. Da, mulţi s-au descurajat sau au fost înclinaţi a fi mai puţin zeloşi şi mai puţin credincioşi faţă de Domnul şi faţă de lucrurile spirituale; alţii s-au descurajat datorită influenţelor înşelătoare şi rafinate ale Adversarului şi alţii au obosit în facerea binelui, astfel divulgând faptul că consacrarea lor faţă de Domnul nu a fost suficientă, nu a fost din toată inima, nu au fost suficient de zeloşi în a priveghea şi a se ruga, ca nu cumva să cadă în ispită. Dar, cu toate acestea, au fost unii care au tras foloase din avertizarea Domnului pentru că au rămas cu inimile credincioase în a face voia lui Dumnezeu.

Zilele de sfârşit ale acestui Veac sunt arătate de Domnul nostru, de apostoli şi profeţi ca zile de mare strâmtorare, zile pline de încercări şi de ispite deosebite, în special pentru poporul lui Dumnezeu. Din acest motiv s-ar părea că îndemnul Domnului de a veghea şi a ne ruga, ca nu cumva să intrăm în ispită, ar avea pentru toţi o mai mare valoare, după cum ne dăm seama de semnele care se înmulţesc în jurul nostru arătând că „sfârşitul tuturor lucrurilor”, aparţinând ordinii prezente, se apropie foarte repede.

 

“Ca să încerce pe cei

care locuiesc pe pământ”

Domnul a spus bisericii din Filadelfia: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care va veni peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ” (Apocalipsa 3:10), ceea ce sugerează clar că această zi a Domnului care venea în timpul bisericii din Laodicea, în timpul bisericii din ultima perioadă, a adus cu ea ispite şi încercări care au fost prevăzute în mesajul Domnului. Astăzi, vedem în strângerea şi adunarea diferitelor forţe sociale, religioase, politice şi eclesiastice, care îşi fac partea lor la încheierea dramei acestui Veac, că încercări grele şi severe sunt iminente pentru întreaga omenire. Speranţele omenirii, că ea poate fi capabilă să susţină şi să ţină stabilă ordinea prezentă a lucrurilor şi să păstreze pacea în mijlocul lor, sunt pe cale de a fi spulberate. Ar fi greu de estimat intensitatea şi gravitatea descurajării şi disperării care va pune stăpânire pe inimile oamenilor încât aceştia îşi vor da seama, în cele din urmă,de însemnătatea deplină a Zilei lui Iehova.

Dar încercările şi ispitele care sunt extreme, sunt acelea care au de-a face cu poporul lui Dumnezeu, care sunt pentru ucenicii lui Cristos ca şi Noi Creaturi în El. Promisiunea divină este că harul şi puterea vor fi date acelora care sunt angajaţi aşa de deplin Domnului încât vor fi număraţi printre „cei aleşi”. Cu privire la ei a spus Domnul nostru că vor fi consideraţi vrednici să nu ia parte la acele lucruri care vor veni peste pământ; ei vor scăpa de ele în sensul că vor fi ţinuţi şi protejaţi aşa încât nici un rău sau nici o stricăciune nu va veni peste ei ca şi Noi Creaturi. Şi cu toate că pentru un timp poate fi permis să ia parte cu lumea, la tulburările şi atacurile din afară, totuşi datorită credinţei lor puternice şi a încrederii fără rezerve în Dumnezeu, ei îşi vor da seama că sunt “păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă”. Dar învingerea lor va fi în menţinerea atitudinii şi dispoziţiei de veghere şi rugăciune pentru a nu intra în ispită, pentru a nu ceda ispitei.

 

Importanţa inimii vigilente

şi plină de rugăciune

O altă scriere care vorbeşte despre acest îndemn al Domnului şi aplicarea lui urmaşilor Săi a spus: „Cuvântul care este tradus prin veghere înseamnă literal a te abţine de la somn, a fi treaz, a te apăra de pericol. Aici se pare că înseamnă a fi alături de El în căutarea ajutorului divin şi a se pregăti ei înşişi pentru pericolul ce se apropie”. Tendinţa de a adormi în cele spirituale vine iar şi iar, de a ceda la influenţele din prezent care ne înconjoară; ei sunt ca şi cum ar avea simţurile spirituale amorţite şi aceasta cauzează individului o atitudine spirituală somnolentă sau nepăsătoare, situaţie în care el ar fi predispus la puterea ispitei Adversarului şi ar cădea pradă acesteia. Tocmai pentru aceasta a spus Domnul, descriind starea urmaşilor Lui, că la sfârşitul acestui veac “din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci”.

Fără îndoială, că starea trează şi de rugăciune are mult de-a face cu pregătirea fiinţei noastre pentru a putea întâmpina ispita. Inima vigilentă şi care se roagă este una care va trăi mai aproape de Domnul, conştientă de prezenţa Sa sfântă; o asemenea apropiere de Domnul îl va întări pe unul ca acesta împotriva puterii ispitei şi îl va pune în poziţia de a fi pregătit să trateze înţelept şi curajos toate problemele şi consecinţele ca test al sincerităţii şi integrităţii fiinţei şi credincioşiei sale faţă de voinţa lui Dumnezeu.

 

El nicicând nu ne va părăsi

Din nou, Cuvântul lui Dumnezeu spune că copilul lui Dumnezeu trebuie să fie stăruitor în rugăciune, să „vegheze la aceasta cu toată stăruinţa şi cu rugăciune pentru toţi sfinţii”. (Efeseni 6:18) Poate un motiv pentru care Domnul nu ne răspunde imediat la rugăciunile noastre este acela, că El doreşte să învăţăm să veghem pentru răspunsul Său şi prin aceasta să ne provoace aprecierea şi recunoştinţa faţă de El, înţelegând că ne-a dat ce am cerut. De aceea noi trebuie să ne rugăm cu stăruinţă şi să fim treji la îngrijirea şi conducerea Sa providenţială. Domnul ar putea considera fie să amâne răspunsul cererilor noastre, fie să încerce credinţa sau să ne mărească seriozitatea şi să ne conducă într-o stare mai bună pentru a putea primi binecuvântarea. Trebuie timp pentru a ne goli de noi înşine, a fi pregătiţi şi a primi hotărârea lui Cristos.

Cu toţii recunoaştem, din când în când, neputinţa chiar a celor mai iubiţi ai noştri, de a se împărtăşi în mod deplin cu necazurile şi lipsurile noastre; ei nu pot compătimi pe deplin cu luptele şi încercările noastre. Aceasta ar trebui să ne trimită, la fel cum l-a trimis pe Domnul nostru drag, mai des la tronul de har unde suntem siguri că întotdeauna vom afla o ureche a Unuia care ne înţelege pe deplin şi care ne ia în considerare slăbiciunile, care cunoaşte hotarul puterilor noastre de a face şi de a fi în carnea noastră nedesăvârşită şi care ne poate înţelege deplin, cum nimeni altul nu poate. El aude şi ia în considerare strigătul copiilor Săi, chiar dacă din pricina unui scop înţelept, din iubire, întârzâie pentru un timp să răspundă vizibil rugăciunii noastre.

 

Iacov ca exemplu

Rugăciunea lui Iacov, în timpul în care aştepta întâlnirea cu Esau, la întorcerea sa din Padan-Aram poate fi considerată una dintre cele mai minunate exemple de seriozitate, de perseverenţă în rugăciune găsită în Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este plină de încredere în Dumnezeu. Ea aminteşte de făgăduinţa Lui făcută bunicului său Avraam şi fiului său Isaac şi reînnoirea acestei făgăduinţe lui Iacov. El menţionează Domnului, de asemenea, şi făgăduinţa Sa de a-l aduce din nou acasă. Umilinţa lui este arătată în cuvintele: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta îcând am fugit de acasăş numai cu toiagul meu, şi iată că acum fac două tabere.” (Geneza 32:10). Iacov îi spune Domnului că îi este frică de Esau arătând, totuşi, că această frică este contrabalansată de încrederea lui în Cel Atotputernic. În acest timp, şi fără îndoială ca răspuns la această rugăciune, un înger al Domnului s-a arătat lui Iacov şi el a fost atât de plin de credinţă în puterea lui Dumnezeu şi în făgăduinţa Lui, că îl va proteja şi va face din el un popor mare, încât s-a aruncat asupra îngerului şi a declarat: „Nu Te voi lăsa să pleci, până nu mă vei binecuvânta”. Aici îngerul a apărut ca om; dar Iacov l-a recunoscut ca fiind reprezentantul Domnului, trimis pentru a-l întâlni.

Noi n-am putea presupune că îngerul n-a fost destul de puternic pentru a se elibera din strânsoarea lui Iacov, ci mai degrabă că lui Dumnezeu i-a plăcut să-l binecuvânte şi că aceste împrejurări au avut ca scop să scoată în evidenţă dorinţa fierbinte a lui Iacov pentru această binecuvântare a Domnului, să demonstreze profunzimea şi intensitatea dorinţei lui. Când aceasta a fost demonstrată, când el şi-a manifestat aprecierea adâncă a binecuvântării pe care singur Dumnezeu a putut s-o dea şi dorinţa fierbinte de a fi în armonie cu El, atunci a venit binecuvântarea — victoria lui Iacov. Dumnezeu a fost bucuros să răsplătească o asemenea credinţă, energie şi zel. Iacov era doar un om natural, dar rugăciunea lui avea în ea o lecţie ce poate fi de mare folos pentru Noua Creatură în Cristos; aceasta nu înseamnă să ne luptăm cu Dumnezeu aşa cum a făcut Iacov, pentru că noi suntem fii ai lui Dumnezeu şi avem o relaţie mult mai strânsă cu El decât ca servitori şi nu avem nevoie să ne luptăm cu Dumnezeu pentru a-I câştiga favoarea. Fostul episcopul, Philips Brooks a exprimat adevăratul gând când a spus foarte frumos: „Rugăciunea nu învinge şovăiala lui Dumnezeu; aceasta se aşează peste bunăvoinţa lui Dumnezeu”.

 

Experienţele ghetsimane ale Bisericii

Sigur, “ceasul încercării” este astăzi peste întreaga lume şi cuvintele apostolului: “judecata începe de la casa lui Dumnezeu” sunt tocmai potrivite aici. Deoarece casa lui Dumnezeu este reprezentată de aceia care au lumina şi sunt puşi astăzi pe probă pentru viaţă şi deoarece acesta este timpul când El îşi termină încercarea şi verificarea acelora care vor fi părtaşi la Împărăţie, înseamnă că timpul din prezent este un timp de mare însemnătate pentru copiii lui Dumnezeu care aşteaptă îndeplinirea speranţei lor, marea eliberare. Fratele Russell a scris despre timpul acesta şi semnificaţia lui foarte potrivit; ne-a lăsat o sugestie, care este demnă de meditaţie şi rugăciune. El a spus: „Fără îndoială că în zilele de sfârşit ale Veacului Evanghelic vor veni asupra Bisericii lui Cristos experienţe ghetsimane. Aceia care vor rezista la aceste probe şi încercări şi vor fi învingători, vor fi aceia a căror credinţă şi încredere în Domnul vor fi puternice, care priveghează şi se roagă ca să nu cadă în ispită şi prin aceasta sunt astfel apăraţi împotriva ei. După cum Domnul a prevenit pe Petru şi pe ceilalţi apostoli faţă de ispita ce se apropia, tot aşa suntem şi noi preveniţi faţă de marea şi hotărâtoarea încercare ce se apropie acum. Să învăţăm din experienţele apostolului lecţia ce ni se cuvine”.

 

Victoria Domnului

prin priveghere şi rugăciune

Din nou, analizând ultimele ore ale vieţii pământeşti a Domnului nostru şi încercările şi experienţele Sale, fratele nostru ne-a lăsat următoarele sugestii demne de consideraţia noastră:

“În cazul Domnului nostru şi al apostolilor, vedem arătată valoarea privegherii şi a rugăciunii în ora întunecată a neliniştii. Domnul nostru a urmat instrucţiunile date ucenicilor Săi; El a privegheat, El S-a rugat, El a primit binecuvântare, El a fost întărit şi a ieşit învingător. Ucenicii nu au vegheat şi nu s-au rugat, nereuşind să înţeleagă necesitatea împrejurării, şi ca rezultat îi găsim împrăştiaţi şi dezorientaţi. Unul dintre ei, cel mai tare, a fost atât de copleşit de împrejurări încât prin jurământ L-a negat pe Domnul său.

Oriunde găsim pe poporul Domnului încercând să trăiască o viaţă de consacrare şi de sfinţenie, dar care neglijează porunca Domnului de a priveghea şi a se ruga, ştim că aceştia sunt lipsiţi de înţelepciune şi că oricât ar fi de nevinovaţi şi curaţi ei sunt nechibzuiţi. Ei nu pot aştepta să câştige învingerea asupra lor, asupra păcatului şi a Adversarului singuri, fără ajutorul de sus. Dacă Domnul a avut nevoie de întărire, sigur noi avem nevoie de aceasta; dacă El a primit-o ca răspuns la implorările Sale cu strigăte mari şi lacrimi, aceasta este pentru noi o înştiinţare a modului prin care Dumnezeu este bucuros să acorde o asigurare deplină a credinţei, care poate să ne întărească ca soldaţi buni pentru a îndura orice în numele şi în serviciul Lui. Acei care caută pe Domnul, în mod serios şi în rugăciune, cu siguranţă vor primi binecuvântarea întocmai ca şi Domnul Isus Însuşi; şi deşi nu va veni la ei acelaşi fel de mesager ceresc pentru a-i mângâia şi încuraja, totuşi un mesager ceresc de un alt fel, sigur va fi trimis care să poată să intre în discuţie cu noi şi să compătimească cu noi în încercările şi greutăţile noastre, aşa cum nici unul dintre apostoli nu a putut compătimi sau să-I fie de ajutor Domnului. Sau poate că acest mesager să fie chiar unul dintre apostoli prin numeroasele cuvinte inspirate, pe care ni le-a dat Dumnezeu prin apostoli în cuvântul Lui. Dar oricum ar veni puterea aceasta, trebuie să existe asigurarea că nu este de la oameni, nici de la îngeri, ci de la Dumnezeu, pentru că noi suntem plăcuţi şi acceptaţi de El şi putem pretinde şi aştepta lucruri nespus de mari şi preţioase pe care El le păstrează pentru cei care Îl iubesc.

Altfel spus, astăzi suntem în timpul încercării care vine peste întreaga lume pentru a o încerca. Timpul prezent este reprezentat în Scriptură ca “ceasul încercării” sau al examinării de la sfârşitul acestui Veac. Cu alte cuvinte este ceasul Ghetsimani pentru toţi cei ce sunt poporul adevărat al Domnului, pe deplin consacraţi Lui. Prin urmare, este ora în care noi asemenea Domnului nostru ar trebui să căutăm faţa Tatălui pentru a primi asigurarea deplină că suntem ai Lui şi că El este al nostru; şi că putem avea încredere în puterea Lui pentru a ne susţine în acest timp. Este timpul în care trebuie să ne convingem după cum adesea cântăm,

“O, nu lăsa nor pământesc să se ridice

Să Te ascundă de ochii servilor Tăi””.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01. 02. 1932

 

 

 

REGINA ÎN VEŞMÂNT DE AUR

 

“Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău! Şi atunci împăratul îţi va dori frumuseţea. Şi fiindcă este domnul tău, adoră-l.” — Psalmul 45:10, 11

Frumoasa imagine din textul şi contextul nostru se referă la Biserica aleasă în acest Veac Evanghelic, care este ilustrată aici ca o Logodnică, Mireasa şi în sfârşit Soţia marelui Împărat, Emanuel. Scripturile conţin peste tot această imagine a Bisericii. Să observăm, de exemplu, cuvintele apostolului către Biserica din timpul său: “… v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2 Corinteni 11:2). Să mai observăm cuvintele lui Ioan Botezătorul: “Cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult de glasul mirelui: şi această bucurie, care este a mea, s-a împlinit.” (Ioan 3:29). Vorbitorul nu se indentifică pe sine cu clasa Miresei, şi aceasta în mod potrivit, pentru că Domnul nostru zice că Ioan Botezătorul a fost cel din urmă dintre profeţi; el a aparţinut Casei Servitorilor şi a fost un membru credincios al ei, însă el n-a intrat sub privilegiul evanghelic al binecuvântării Cincizecimii, care a urmat lucrării de răscumpărare a Domnului nostru. Despre el Domnul nostru spune: “Vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Luca 7:28). Cu alte cuvinte, Domnul nostru ne asigură că cea mai mică poziţie în clasa Bisericii, în clasa Miresei care se alege în cursul acestui Veac, este o onoare mai mare decât aceea care aparţine chiar celor mai nobili din dispensaţiile anterioare.

Lipsa de a remarca relaţiile dispensaţionale ale lui Dumnezeu cu patriarhii din naţiunea evreiască şi cu Biserica Evanghelică, a împiedicat pe mulţi din poporul Domnului să facă progrese în studiul Cuvântului; şi a sosit timpul ca toţi să se trezească în privinţa acestui fapt şi să-şi dea seama că diferitelor dispensaţii sau epoci le aparţin diferite trăsături ale planului divin, şi că toate acestea lucrează împreună pentru marea împlinire a scopurilor slăvite ale lui Dumnezeu, despre care apostolul scrie: “pentru administrarea plinătăţii timpurilor, spre a uni în Hristos toate lucrurile care sunt în ceruri şi lucrurile care sunt pe pământ.” (Efeseni 1:10). Această mare lucrare încă nu este împlinită. Oştile îngereşti aduc într-adevăr închinare şi ascultare slăvitului Fiu al lui Dumnezeu. Dintre oameni, o “turmă mică” de urmaşi în urmele lui Isus, Îl preamăreşte şi-L onorează astfel ca Rege al regilor şi Domn al domnilor. Dar în privinţa maselor omenirii, atât cei vii cât şi cei morţi, nici n-au auzit vreodată de numele Său, sau n-au cunoscut harul lui Dumnezeu dat prin El.

Însă potrivit Cuvântului Domnului, toţi aceştia trebuie să audă şi să cunoască şi să aibă ocazia mântuirii prin Cristos — “la timpul potrivit”. Acel timp potrivit este Veacul viitor sau noua epocă numită Mileniu, marea zi de o mie de ani pe care Dumnezeu a hotărât-o pentru încercarea sau judecarea lumii, după cum citim: “… pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit”. (Fapte. 17:31). Dar înainte de această zi, rânduită, El a chemat din lume o clasă specială compusă din aceia care au auzul şi ochiul credinţei, pentru ca astfel să aleagă pe Mireasa lui Cristos, ca să fie moştenitoare împreună cu El în Împărăţia Sa şi asociata Lui în acea slăvită lucrare de binecuvântare a tuturor familiilor de pe pământ, dându-le tuturor ocazie de încercare sau judecată — o cunoştinţă a adevărului şi o ocazie de a-şi arăta voinţa să asculte de acesta.

 

Veşmintele de Mireasă

Contextul nostru zice (versetul 13): “… ea poartă o haină ţesută cu aur”. Dar aceasta o descrie ca mireasă când toate încercările, greutăţile şi probele vor fi trecut cu succes şi ea va fi acceptată ca aceea cu adevărat aleasă, ca să fie asociată pe veci cu Domnul ei şi părtaşă la gloria Lui. În Scriptură simbolul aurului este folosit ca să reprezinte natura divină. De aceea, ilustraţia în ansamblu ne învaţă că atunci când Regele regilor Îşi va prezenta Mireasa înaintea Tatălui ceresc, la sfârşitul acestui Veac, după glorificarea ei prin întâia înviere, ea va avea natură divină — adică “slavă, cinste şi neputrezire” (Romani 2:7).

Acesta va fi rezultatul, după cum ne asigură apostolul Petru. Vorbind despre promisiunile Cuvântului lui Dumnezeu pentru această clasă a Miresei, el zice că Dumnezeu “… ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să ne facem părtaşi firii dumnezeişti” (2 Petru 1:4). Noi nu primim această natură divină sau acest veşmânt de aur în viaţa actuală; nemurirea noastră este o speranţă şi nu o realitate. După cum zice apostolul, noi “căutăm slavă, cinste şi neputrezire”. Ce greu este pentru noi să înţelegem gândul că marele Creator, care doreşte ca această “turmă mică” să fie asociată cu Fiul Său la marea lucrare a Veacului Milenar, binecuvântarea tuturor familiilor de pe pământ, nu a invitat pe sfinţii Săi îngeri, ci, în loc de aceasta, El a trimis invitaţia la neamul nostru omenesc decăzut, la aceia dintre membrii săi care au urechi de auzit şi inimi care să răspundă la chemarea acestui Veac Evanghelic — pentru a umbla pe calea îngustă în urmele Mântuitorului nostru!

Nu ne mirăm când apostolul zice că deşi avem asigurarea că suntem fii ai lui Dumnezeu, şi deşi aceasta înseamnă că vom fi moştenitori ai lui Dumnezeu, totuşi nu s-a arătat încă ce vom fi, ce mari vom fi. Acesta este un lucru prea uimitor pentru a fi înţeles de noi; prea uimitor chiar şi pentru a fi descris în Scripturi. De aceea, singura informaţie ce ni s-a dat este aceea că atunci când Domnul nostru Isus Se va arăta la a doua Sa venire în putere şi glorie mare, schimbarea prin întâia înviere o va face pe “turma îSaş mică” credincioasă asemenea Lui, pentru ca ei să-L poată vedea aşa cum este — nu cum a fost — şi să aibă parte de gloria Lui; deoarece carnea şi sângele nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu, deşi toată carnea va vedea mântuirea lui Dumnezeu, va simţi binecuvântările care vor curge de la această Împărăţie Milenară şi vor fi beneficiari ai favorurilor divine care vor fi atunci revărsate peste toată carnea cu mână generoasă şi cu rezultate binecuvântate. — 1 Cor. 15:50; Is. 40:5.

Însă contextul spune mai mult cu privire la veşmântul acesta. Să observăm (versetul 14): “Ea va fi adusă la împărat, în haine de broderie”. Cuvântul “adusă” se aplică foarte bine la viaţa actuală. În tot cursul acestui Veac Evanghelic, de la Cincizecime până acum, Domnul a folosit diferite mijloace ca să cheme afară din lume pe acest popor deosebit; şi prin felurite mijloace El i-a condus din har în har, din cunoştinţă în cunoştinţă, şi i-a schimbat din salvă în slavă, ca să-i pregătească pentru acceptarea lor finală, la întâia înviere, cu veşminte de aur — glorie, onoare şi nemurire.

Faptul acesta corespunde întocmai cu ceea ce descriu Scripturile, că tuturor celor acceptaţi de Domnul în decursul acestui Veac Evanghelic li s-a acordat o haină de nuntă curată şi albă, de “in subţire, strălucitor şi curat. Inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor.” (Apocalipsa 19:8). Haina aceasta reprezintă în mod simbolic îndreptăţirea, acoperirea neajunsurilor noastre; şi este o haină de nuntă pentru că ea formează temeiul acceptării noastre finale de către Domnul la sfârşitul acestui Veac, când va veni căsătoria Mielului. Aceştia logodiţi sunt preveniţi că ceea ce vor face cu haina va decide dacă ei vor face parte în cele din urmă din clasa Miresei sau nu: 1) Ei trebuie să-şi păstreze veşmintele nepătate de lume (Iacov 1:27), şi 2) trebuie să le brodeze cu broderii fine. Cu migală trebuie să se străduiască să fixeze şi să stabilească pe hainele lor gloriosul model schiţat pentru ei prin Cuvântul şi pilda Mirelui lor şi a purtătorilor Lui de Cuvânt, apostolii.

 

Scoţând petele şi zbârciturile

Dacă cineva dintre cei “chemaţi să fie sfinţi” (traducerea Cornilescu — n. e.), acceptând invitaţia şi primind veşmântul, ar presupune că va fi uşor să-l păstreze fără pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, curând se va trezi la realitate. Fiecare din această clasă a aflat că se cere mare precauţie şi mare grijă, să trăiască într-o lume în care păcatul abundă, şi, ca Nouă Creaţie, să lucreze într-un trup ale cărui imperfecţiuni ies continuu la lumină, pe măsura creşterii în har şi cunoştinţă. Marele apostol recunoaşte neputinţa de a fi desăvârşiţi în împrejurările de astăzi — că inimile, intenţiile, voinţele noastre ar putea fi perfecte, ar trebui să fie perfecte, trebuie să fie perfecte, cu totul loiale lui Dumnezeu şi dreptăţii. El zice: “… când vreau să practic binele, răul stă lipit de mine”; şi “… nu practic binele pe care îl vreau”.

Scripturile spun că “nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); şi ce se întâmplă când gândul la nedesăvârşirile noastre şi la păcatul care abundă peste tot în jurul nostru ne face fricoşi, convingându-ne de neputinţa de a împiedica acumularea petelor şi zbârciturilor pe hainele noastre? O, Scripturile ne spun cum ne putem scăpa de acestea; ele ne spun că meritul sacrificiului Domnului nostru Isus nu numai că a anulat toate păcatele noastre din trecut şi ne-a acoperit cu haina dreptăţii Sale, dar şi că toate nedesăvârşirile următoare, care rezultă din păcatul originar, din slăbiciune şi ignoranţă ne pot fi iertate toate şi nu rămân ca pete pe hainele noastre. Apostolul zice: “… şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat.” (1 Ioan 1:7). Ideea din acest text nu este îndreptăţirea de la început pe care am primit-o când am primit haina, ci o curăţire care se poate face după ce ajungem să fim ai Domnului şi avem haina. Cuvântul curăţeşte nu se referă aici la ceva deja trecut, ci la ceea ce este acum la îndemâna noastră, care este acum în progres, o curăţire sau o iertare pentru care trebuie să se roage toţi cei din poporul Domnului ca s-o primească, ca în rugăciunea Domnului: “… ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”.

Astfel, de-a lungul Veacului, de la Cincizecime încoace, cei care au fost chemaţi, acceptaţi şi îmbrăcaţi cu haina de nuntă, au fost obligaţi să se străduiască să-şi păstreze veşmintele nepătate, şi adesea cu lacrimi să ceară curăţirea când văd vreo pată. Conştiinţele lor sunt atât de simţitoare în privinţa aceasta, încât vecinii şi prietenii lor din lume şi creştinătatea nominală îi socotesc oameni ciudaţi şi popor deosebit. Ei se întristează mai mult când văd o pată pe haina lor, decât mulţi alţii ale căror haine sunt murdare. Dar efectul asupra lor este binecuvântat, pe măsură ce dezvoltă în ei din ce în ce mai mult iubire pentru dreptate şi un zel şi o putere mai mare în învingere. Ei fac progres, chiar dacă lor li se poate părea încet; ei devin tari, rezistenţi şi zidiţi în caracter — în iubirea lor pentru tot ce este drept, adevărat, iubitor şi de reputaţie bună. (Filipeni 4:8) Noi ne referim acum numai la acea clasă a celor chemaţi, care în cele din urmă vor fi acceptaţi ca Mireasă. Nu ne referim la toţi care fac o consacrare şi sunt acceptaţi de Domnul, dar care nu sunt atât de atenţi în privinţa petelor şi zbârciturilor de pe hainele lor. Pe aceştia îi vom analiza mai târziu.

 

“Dacă faceţi lucrul acesta”

Când apostolul Petru a zis: “… dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 1:10, 11), el s-a referit la aceleaşi lucruri reprezentate prin broderie, cusături pe haina de nuntă. Tututor celor logodiţi li se arată modelul pe haină. Toţi sunt informaţi despre necesitatea lucrării la mântuirea lor, despre cooperarea cu Domnul în scopul întăririi chemării şi alegerii lor pentru poziţia glorioasă la care au fost invitaţi. Ei sunt informaţi că prin multe necazuri vor intra în Împărăţie (Fapte. 14:22). Necazurile acestea sunt “lucrarea de broderie” trudnică din contextul nostru.

Nu toate necazurile care pot veni asupra omenirii fac parte din broderia aceasta. Despre unele apostolul vorbeşte în aceste cuvinte: “Nimeni dintre voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca răufăcător, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia.” (1 Petru 4:15). Sugestia este că astfel de suferinţe nu sunt legate de broderia pe care o avem de făcut, ci sunt rezultatul faptului că nu suntem angajaţi în lucrarea de broderie şi că dispunem de timp să ne implicăm în păcat sau în alte lucruri şi afaceri. Astfel de necazuri nu contribuie cu nimic la broderia pe haină, decât dacă ne-ar trezi să simţim că neglijăm lucrarea importantă care trebuie făcută în caracterul nostru, dacă vrem să fim potriviţi pentru o parte cu Domnul nostru în Împărăţia Sa, potriviţi să fim acceptaţi ca membri ai chiar celor Aleşi, Mireasa, Biserica în glorie.

Experienţele dăunătoare care vin asupra noastră, ca urmare a credincioşiei noastre faţă de Domnul, faţă de Adevăr şi faţă de fraţi — acestea constituie părţi ale broderiei. Acestea ne ajută să fixăm în inimile şi caracterele noastre principiile dreptăţii şi ale iubirii divine. Cât de obositoare ni se pare uneori lucrarea! La sfârşitul fiecărei zile suntem uimiţi cât de puţin am realizat; şi săptămânile şi lunile trec una după alta cu experienţe asemănătoare. La sfârşitul anului, când dăm o atenţie deosebită hainei noastre, privim relativ mica realizare de la examinarea din anul trecut. Dar cum priveşte Domnul acest lucru? Aşteaptă El oare ca voi şi cu mine şi toţi urmaşii Săi să fie în stare să urmeze în fiecare amănunt modelul glorios care este imprimat pe veşmintele noastre? Va cere El oare, ca o condiţie a acceptării noastre ca Mireasă a Sa, să nu lipsească nici o trăsătură sau amănunt? O, nu! O astfel de părere ne-ar abate şi ne-ar descuraja de la un efort în continuare. Toată ideea Scripturii este contrară acestui lucru. Ca, de exemplu, în parabola cu talanţii, Domnul îi înfăţişează pe unii care au capacitate mai mică, iar alţii mai mare, şi arată că aprobarea Sa va fi în măsura în care ne străduim să-I împlinim voia. Cel ce a întrebuinţat credincios cei doi talanţi a auzit aceleaşi cuvinte de aprobare ca şi cel care a avut cinci talanţi, şi i-a folosit: “Bine, rob bun şi credincios … intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25:21).

Tot aşa este şi cu haina: dacă Domnul, care cunoaşte străduinţele noastre, vede statornicie şi intenţie corectă ni le socoteşte acestea ca fiind perfecte. Noi nu vom fi căsătoriţi în aceste haine. Acestea sunt numai cele în care suntem conduşi la nuntă. Ele trebuie să arate din ce în ce tot mai mult iubirea, zelul şi îndurarea răbdătoare. Când Stăpânul va examina lucrarea, nu va aştepta El oare să le găsească pe acestea din urmă mai bune decât pe cele dintâi, cu toate că nici una din ele nu este desăvârşită? Oare nu va fi aceasta baza aprobării străduinţelor noastre datorită cărora El va fi binevoitor să ne dea o nouă haină de aur?

Unii dintre noi, poate, îşi mai aduc aminte că, pe când eram copii de şcoală, aveam caiete de caligrafie cu clişee pe o placă de cupru, desăvârşite ca model, la începutul fiecărei pagini. O! Şi nu ne aducem oare aminte, de asemenea, că de multe ori primele rânduri erau cele mai bune de pe pagină, şi că, cu cât înaintam mai mult spre sfârşitul paginii cu atât era mai evidentă neglijenţa şi indiferenţa noastră faţă de copiat şi faţă de necesitatea lecţiei? Ne aducem aminte că în loc să ne uităm la modelul imprimat la început, noi copiam ce am scris noi. Tot aşa este şi cu broderia veşmintelor noastre. Dacă devenim neatenţi, neglijenţi, indiferenţi, supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, cu amăgirea bogăţiei şi afacerilor lumeşti hainele noastre o vor arăta. Se va face puţină broderie şi aceasta va fi de o calitate slabă. Vor apărea pete şi vom neglija curăţirea lor. În scurtă vreme hainele noastre vor fi cu totul nepotrivite pentru inspecţia Domnului, sau pentru căsătorie. Iubiţi prieteni, este timpul să ne trezim la responsabilităţile ceasului acesta, şi să ne dăm seama că Mirele este aproape, chiar la uşă; că utlimele dintre fecioarele înţelepte vor intra curând la nuntă şi uşa va fi închisă; şi cele mai alese binecuvântări din toate timpurile vor fi câştigate sau pierdute în ceea ce ne priveşte pe noi. — Matei 25:1-13; Efeseni 5:15-17.

 

Iubirea împlineşte legea

Să nu facem nici o greşeală cu privire la ceea ce formează această lucrare făcută la gherghef, adică, broderia. Aceasta nu este cunoştinţă, cu toate că şi cunoştinţa este foarte necesară pentru realizarea ei cuvenită. Ea nu reprezintă talentele naturale, cu toate că şi acestea pot fi folosite în legătură cu ea. Ea nu reprezintă numai lucrări grele, cu toate că acestea pot fi foarte potrivite şi poate necesare pentru ea, dacă condiţiile sunt favorabile. Această broderie reprezintă iubirea, pentru că “dragostea … este împlinirea legii.” (Romani 13:10). Aceasta este noua poruncă pe care ne-a dat-o Domnul: “Vă dau poruncă nouă: Să vă iubiţi unul pe altul!” (Ioan 13:34). El pune iubirea pentru Domnul şi pentru adevărul Său la egalitate când zice: “dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu”. Una, fireşte că este mai întâi. Faţă de Domnul nostru şi faţă de Cuvântul Său trebuie să fim credincioşi cu orice risc. Apoi vine iubirea pentru fraţi — pentru că ei sunt ai Lui — pentru că ei au Spiritul Lui — pentru că ei caută să umble pe urmele Lui. “… căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?” — 1 Ioan 4:20.

Acesta este argumentul convingător al apostolului. Iubirea trebuie să continue şi să se extindă asupra vecinilor, asupra prietenilor şi chiar asupra inamicilor, aşa că cei ce vreau să aibă modelul întreg pe veşmintele lor, trebuie să aibă în caracterul lor o iubire adevărată, o iubire sinceră şi devotată pentru toţi aceştia. Şi dacă cumva inamicul ar fi un frate, atunci încercarea iubirii va fi cu atât mai aspră. Însă cerinţa Domnului nostru este ca această trăsătură a broderiei să fie făcută. Oricine nu iubeşte chiar şi pe duşmanii săi nu este potrivit pentru Împărăţie — oricât ar fi de potrivit pentru altceva. Iubeşte-i ca fraţi, fii milostiv, fii compătimitor, fii generos, fii serviabil, fii jertfitor, fă altora ce ai vrea să-ţi facă ei ţie. Regula de Aur să măsoare gândurile, cuvintele şi faptele tale — să măsoare lungimea pasului broderiei şi asigură-te că este “broderie”.

Contextul nostru spune că atunci când clasa Miresei va fi Regină şi va fi prezentată înaintea Tatălui, fecioarele, însoţitoarele ei, o vor urma. Cine sunt aceste fecioare? Ele sunt cei reprezentaţi în parabolă ca fecioare nechibzuite. Ele erau fecioare la fel ca şi cele înţelepte, la fel îndreptăţite şi consacrate Domnului. Şi ele au avut haină de nuntă. Şi haina lor avea imprimat modelul pentru brodare. Însă ele au neglijat lucrarea. Ele s-au lăsat supraîncărcate cu grijile vieţii acesteia şi cu înşelăciunea bogăţiei. Prima pată pe veşmânt le-a întristat; însă mai târziu s-au obişnuit să o vadă pătată şi s-au gândit tot mai puţin la această chestiune. Ele au fost nestingherite să admită nu numai consacrarea şi posesia hainei, ci şi stricarea aspectului ei prin pete şi zbârcituri pe care ele nu le-au aprobat, dar au renunţat la gândul de a le înlătura, ca fiind o sarcină prea mare de îndeplinit. — Marcu 4:19.

Ceea ce ar fi trebuit să facă, era să apeleze la Mire pentru fluidul curăţitor, sângele preţios — pentru ca El să înlăture aceste pete şi cusururi, dându-le acele corecţii pe care înţelepciunea Sa le va vedea că sunt cele mai bune pentru neatenţie, neglijenţă — şi să-L implore să nu mai fie din clasa fecioarelor nechibzuite, ci din a celor înţelepte — înţelepte faţă de Dumnezeu, înţelepte ca să preţuiască faptul că marea binecuvântare ce este acum oferită, chiar Celor Aleşi, este mai valoroasă decât se poate aprecia. Dar cu cât se adună mai multe pete şi zbârcituri pe haină, cu atât este mai probabil ca purtătorul ei să fie neglijent. Observând că majoritatea, chiar şi dintre cei consacraţi, au pete şi zbârcituri, el poate gândi că nu este mai rău decât alţii, şi nici pe departe atât de rău ca mulţi alţii. Cum am vrea noi să-i trezim pe unii ca aceştia să-şi poată da seama de poziţia lor şi de nevoia unei acţiuni prompte şi a unei energii îndoite, nu numai pentru a-şi asigura curăţirea hainei, ci şi pentru lucrarea brodării ei cu roadele şi harurile Spiritului, pe care ei au neglijat-o atât de mult! — 2 Corinteni 10:14.

Casa tatălui nostru este lumea; pentru că, după cum spune apostolul, noi “eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi” (Efeseni 2:3). Acceptând invitaţia Domnului nostru de a fi Mireasa Sa, noi intrăm într-o nouă familie, într-o nouă casă. Suntem îndemnaţi să ne arătăm aprecierea faţă de unirea noastră, uitând casa şi familia la care aparţineam mai înainte şi căreia ne supuneam. Aceasta este în armonie cu îndemnul apostolului: “… uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă” — şi lucrurile pe care odată le iubeam, acum le urăsc — lucrurile preţuite foarte mult printre oameni, eu acum le văd că sunt nevrednice de cei chemaţi să fie moştenitori ai lui Dumnezeu, împreună moştenitori cu Isus Cristos, Domnul nostru. — Filipeni 3: 13, 14; Romani 7:15.

 

“Uită … casa tatălui tău!”

Iubiţi prieteni, aici este esenţa întregii chestiuni: Domnul nostru spune că noi şi lumea întreagă suntem fie pentru El şi cauza Lui, fie împotrivă. Nu este teren neutru; şi de aceea, părăsind casa tatălui, lumea şi pe ai noştri, şi devenind membri în Noua Creaţie, Biserica sau Corpul lui Cristos, concepuţi de Spiritul sfânt, trebuie să înţelegem că schimbarea aceasta este radicală, şi să nu ne mai căutăm părtăşiile şi bucuriile în surse lumeşti, ci numai printre cei care sunt consacraţi Domnului ca şi noi şi aşteaptă întoarcerea Lui şi căsătoria şi poziţia de membri în clasa aleasă, Mireasa. Cu cât vom încerca mai mult să amestecăm lucrurile, perspectivele şi scopurile lumeşti cu chemarea noastră de sus, cu atât se va dovedi mai mult că cel mult suntem fecioarele nechibzuite; pentru că nu putem sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona. Aceasta, desigur, nu înseamnă lipsă de bunăvoinţă faţă de prieteni, faţă de vecini sau rude. Sfinţii Domnului sunt îndemnaţi să facă bine tuturor oamenilor când au ocazia, dar mai ales celor din casa Credinţei. Şi cu aceştia din urmă şi cu scopurile lor trebuie să se identifice în special, dacă vreau să iasă biruitori, şi să fie primiţi de Domnul şi Împăratul lor ca moştenitori împreună cu El şi Mireasa Lui, şi să fie prezentaţi ca atare Tatălui ceresc. — Galateni 6:10; 2 Ioan 8.

Predicile pastorului Russell, pagina 251

 

“FERICITA NOASTRĂ NĂDEJDE”

“… aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos.” — Tit 2:13

Apostolul Pavel prin aceste cuvinte exprimă sentimentul inimii sale şi al fiecărui fiu cu adevărat consacrat lui Dumnezeu, care aşteaptă îndeplinirea completă a speranţei sale şi arătarea Domnului nostru Isus Cristos, pentru a fi împreună cu El pentru totdeauna, în glorie. Speranţa şi credinţa sunt inseparabil legate, căci nu poate exista o adevărată speranţă fără o credinţă bine întemeiată.

Speranţa înseamnă o dorinţă arzătoare după un lucru bun, aşteptarea primirii acelui lucru şi încrederea că atunci când îl vom primi ne va produce o mare bucurie şi plăcere. Noi nu sperăm după un lucru pe care nu-l dorim, ci după unul pe care-l dorim mult. Totuşi, această speranţă trebuie să aibă o bază serioasă, deoarece fără o temelie sigură pe care să clădim, n-ar putea fi nici o speranţă continuă, durabilă de a primi acel lucru bun.

Care este lucrul pe care toate creaturile inteligente îl doresc cel mai mult? Toţi vor răspunde: “Viaţa veşnică într-o stare de fericire perfectă”. Dar s-ar putea să fie o dorinţă puternică după viaţă, şi nici o speranţă de a o primi. Totuşi, la timpul cuvenit, toţi vor avea ocazia să obţină viaţa veşnică.

 

Speranţa pusă înaintea creştinului

Deci, ce speranţă măreaţă avem în calitate de copii ai lui Dumnezeu? Ce aşteptăm noi să primim, cu bucurie? Oare aşteptăm să avem un sceptru de aur şi să exercităm putere asupra altora? Nu, pentru că aceasta ar fi o ambiţie egoistă. Oare aşteptăm să fim ca îngerii? Nu, pentru că noi nu suntem chemaţi la poziţia aceea. Aşteptăm să putem pleca de pe acest pământ şi să vedem, astfel, lucruri mai mari decât văd alte creaturi umane ale lui Dumnezeu? Ar putea vreuna din aceste speranţe să inspire zel, iubire şi voinţa de-a sacrifica totul pentru a o câştiga? Fără de acel lucru incomparabil, la care noi într-adevăr sperăm, toate celelalte lucruri nu vor putea fi realizate.

Aflându-ne astăzi în ultimele ore ale Veacului Evanghelic — un timp înfricoşător şi admirabil — şi uitându-ne înapoi asupra drumului pe care l-am parcurs, ca fii a lui Dumnezeu, facem bine dacă ne oprim acum şi ne întrebăm serios: De ce ne aflăm noi în starea actuală? Am lăsat în urma noastră case, prieteni, speranţe şi perspective pământeşti, ambiţii şi dorinţe pământeşti. Care este motivul? Răspundem în unanimitate: Pentru fericita speranţă care este pusă înaintea noastră. Şi care este această speranţă? Este să putem avea viaţă veşnică pe planul divin; ca să-L putem vedea şi să fim asemenea lui Isus, care ne-a răscumpărat de la moarte şi ne-a chemat din întuneric la minunata Sa lumină; şi să-L putem vedea pe Iehova în maiestatea Sa, să putem primi zâmbetul Său iubitor şi să auzim cuvintele Sale de aprobare.

Dacă avem o astfel de speranţă, trebuie să fie un bun motiv pentru ea. Cum ar putea îndrăzni creaturi imperfecte, cum suntem noi, să aibă o speranţă atât de minunată? Nu fiindcă noi avem vreo valoare, care să merite o astfel de favoare mare, ci fiindcă Dumnezeu în bunătatea Sa iubitoare a făcut o pregătire ca să putem avea această binecuvântare minunată, fiindcă El a promis-o celor care vor avea credinţă în marele Său aranjament şi care se vor strădui, cu inimi bucuroase să se supună conducerii Sale şi să se conformeze condiţiilor care duc la împlinirea acestei speranţe. De aceea, temeiul acestei speranţe este credinţa în promisiunile nespus de mari şi scumpe ale lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel ne informează că “credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere cu privire la lucrurile care nu se văd”. Poate exista o speranţă bazată pe o mărturie vagă şi nesigură, dar o astfel de speranţă nu aduce bucurie, fiindcă ea nu aduce deplina asigurare de a primi ceea ce sperăm. De aici decurge importanţa înţelegerii că speranţa noastră are o temelie sigură. Mulţi care pretind că sunt creştini zic: “Sperăm să mergem în cer”; totuşi ei sunt plini de frică şi de superstiţii. Ei nu doresc a doua venire a Domnului şi descoperirea Sa glorioasă, ei nu au acea fericită speranţă care să dorească venirea zilei când Îl vor vedea faţă în faţă. Motivul pentru aceasta este că speranţa lor este bazată pe credulitate şi nu pe credinţă.

O speranţă care se bazează pe credulitate are numai cuvântul sau părerea altuia în privinţa viitorului. O speranţă care este bazată pe credinţă are promisiunea absolută a veşnicului Dumnezeu, că lucrurile la care speră creştinul sunt sigure, dacă el va rămâne statornic până la sfârşit.

 

Începutul speranţei noastre

După cum nimeni nu poate avea speranţă fără credinţă, tot aşa nimeni nu poate avea credinţă fără cunoştinţă. “Credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Dumnezeu.” Prin urmare, acel care nu ştie de Dumnezeu nu poate avea speranţa fericită amintită de sfântul Pavel în textul nostru. Apostolul arată condiţia noastră orginară şi apoi ne arată cum suntem conduşi la această fericită speranţă. “De aceea aduceţi-vă aminte că odinioară eraţi păgâni din naştere, numiţi necircumcişi de către aceia care se numesc circumcişi, în carne, de mâna omului; că în timpul acela eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos.” — Efeseni 2:11-13.

Speranţa creştinului este progresivă. Mai întâi el are dorinţa să trăiască veşnic. El aude cuvintele lui Isus zicând: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6); şi: “… viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17:3). Această cunoştinţă câştigată din Cuvânt îi inspiră nădejdea că el poate să ajungă la acea viaţă.

Speranţa multora este ca ei să poată scăpa de chinul veşnic. Creştinul nu are o astfel de speranţă. Aceea nu poate fi o speranţă însoţită de bucurie, cum este arătată de textul nostru. După ce a câştigat ceva cunoştinţă despre calea care duce la viaţă, unul ca acesta începe să progreseze în speranţă; şi lui îi spune apostolul: “Şi făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o este aceasta: viaţa veşnică.” (1 Ioan 2:25). Astfel cel ce caută adevărul vede că unora le este promisă viaţa veşnică. El poate întreba: De ce nu au toţi viaţă veşnică? Scriptura răspunde: Pentru că moartea — absenţa vieţii — este plata pentru păcat. Primul nostru părinte a adus această pedeapsă asupra noastră prin neascultare; şi prin moştenire toţi suntem nedesăvârşiţi. Speranţa noastră actuală este susţinută de faptul că Iehova S-a îngrijit, prin Cristos, pentru compensarea acelei încălcări a tatălui Adam. “Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei care primesc plinătatea harului şi darul liber al dreptăţii, vor domni în viaţă, prin acel Unul singur, Isus Hristos. Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii.”— Romani 5:17, 18.

 

O astfel de speranţă depinde de condiţii

În timp ce Iehova a făcut pregătiri ca toţi cei ascultători de legea Lui să poată trăi veşnic, pe un plan oarecare, în cazul nostru a pus această fericită speranţă în faţa unui număr limitat şi a făcut-o să depindă de supunerea lor la anumite condiţii. Care sunt aceste condiţii? Noi răspundem că acestea sunt: 1. Credinţă în meritul sângelui preţios al lui Isus. 2. Îndreptăţirea. 3. Conceperea de spirit. 4. Sfinţirea. 5. Transformarea. 6. Sufe-rinţă şi strâmtorare. În cele din urmă vine împlinirea speranţei — primirea gloriei lui Dumnezeu. Să vedem aceste condiţii în ordinea arătată, cu scopul ca speranţa noastră să poată fi întărită.

Credinţa în sângele lui Isus

Dumnezeu a binevoit să aranjeze aşa, încât cei care pot avea această fericită speranţă să aibă ca bază a speranţei meritul lui Cristos. Fiecare învăţătură trebuie să fie probată prin jertfa de răscumpărare. Aceasta este măsura, regula infailibilă, după care trebuie să măsurăm fiecare învăţătură care este pusă înaintea noastră pentru cercetare. Dacă aflăm că o învăţătură nu este în acord cu jertfa de răscumpărare, putem fi absolut siguri că o astfel de învăţătură este falsă.

Apostolul Pavel prezintă acest argument: “Şi vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am vestit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă ţineţi cu tărie cuvântul pe care vi l-am vestit ca evanghelie, fără de care în adevăr aţi crezut în zadar. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Corinteni 15:1-4). Credinţă în sângele vărsat al lui Isus, înseamnă a recunoaşte că suntem păcătoşi prin natură, că Isus a murit să ne scape din păcatele noastre, că El a înviat şi S-a prezentat în faţa lui Dumnezeu pentru noi. Cunoscând aceste fapte şi bazându-ne pe ele, avem credinţă.

 

Urmează îndreptăţirea

Îndreptăţire înseamnă a face drept înaintea lui Dumnezeu. Nimic ce este imperfect nu este drept înaintea lui Dumnezeu. Înainte însă de a putea fi îndreptăţiţi, trebuie ca cineva să stea bun pentru noi şi să ne completeze lipsurile. După ce Isus S-a înălţat la cer, El S-a prezentat înaintea Tatălui şi a prezentat meritul sacrificiului Său pentru toţi cei care vor veni la Iehova prin El în timpul Veacului de sacrificiu (Evrei 9:24). Dacă noi credem şi pe baza acestor fapte ne prezentăm în deplină consacrare, predând voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu, Domnul nostru Isus ne atribuie o măsură suficientă din meritul Său ca să ne acopere imperfecţiunile. În felul acesta stăm înaintea lui Dumnezeu ca fiinţe umane desăvârşite şi El ne socoteşte sau ne atribuie dreptatea, îndreptăţindu-ne. Romani 4:1-11.

“Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte”. Această îndreptăţire ni se acordă în baza condiţiei ca noi să devenim o parte din jertfa corpului lui Cristos. De aceea consacrarea noastră trebuie să preceadă îndreptăţirea. Acum Dumnezeu ne acceptă şi ne concepe cu Spiritul Său pentru natura divină. Aici se potrivesc cuvintele sfântului Pavel: “Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde. Însă nădejdea nu dezamăgeşte, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” — Romani 5:1-5.

Potrivit cuvintelor sfântului Petru, toţi aceştia sunt “născuţi din nou, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă.” — 1 Petru 1:3-5.

 

Urmează sfinţirea

Sfinţire înseamnă a fi complet pus deoparte pentru scopul lui Iehova, în conformitate cu voinţa Sa sfântă. “Aceasta este voia lui Dumnezeu îîn ceea ce vă priveşteş, sfinţirea voastră” (1 Tesaloniceni 4:3). Noi am lăsat toate pentru a urma în urmele Domnului Isus, supunându-ne voinţei Tatălui, zicând cum a zis Învăţătorul: “Iată-Mă, … vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Această punere a noastră deoparte, ca să facem voia Tatălui, va însemna că acum, ca Noi Creaţii, vom umbla în înnoire de viaţă în timp ce suntem în trup, sfinţirea completă sau punerea deoparte fiind realizată când vom fi primit corpurile noastre glorioase noi, prin întâia înviere. Dar cum trebuie să se îndeplinească această sfinţire? Domnul Isus ne spune: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul.”     — Ioan 17:17.

 

Procesul de transformare

Transformarea este procesul aducerii noastre la o sfinţire deplină şi completă, pregătindu-ne şi făcându-ne potriviţi pentru a putea fi întrebuinţaţi de Stăpân în glorie. Apostolul Pavel ne îndeamnă: “Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită.” (Rom. 12:2). Transformarea în asemănarea Domnului nostru se face prin hrănirea din Cuvântul lui Dumnezeu, însuşindu-ni-l şi dezvoltându-ne caracterul în armonie cu principiile acestuia. În scopul acesta sunt date făgăduinţele nespus de mari şi scumpe. Când intrăm pe calea îngustă, începem să auzim cuvintele Domnului zicându-ne, prin apostol: “Şi toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care le dau Scripturile, să avem nădejde.” (Romani 15:4). Şi astfel vedem că speranţa noastră creşte, pe măsură ce ne hrănim cu binecuvântatul Cuvânt al făgăduinţei.

Psalmistul David a scris spre folosul nostru: “Totuşi eu sunt totdeauna cu Tine; Tu m-ai apucat cu mâna dreaptă; Tu mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.” (Psalmul 73:23, 24 — Leeser). Mâna dreaptă a lui Iehova, amintită aici, este Isus; Cuvântul Său prin care suntem sfinţiţi este sfatul Său; şi astfel fiind conduşi mai departe vom fi primiţi în slavă — îndeplinirea deplină a acelei speranţe binecuvântate! Tot prin psalmist Domnul spune: “te voi învăţa şi-ţi voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta.” (Psalmul 32:8). Ochiul este simbolul înţelepciunii, şi înţelepciunea Sa este exprimată în Cuvântul Său. Astfel, prin Cuvântul Său, ne conduce mai departe la o deplină apreciere a fericitei noastre speranţe.

Iarăşi citim: “Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te sprijini pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5, 6). “Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: “Iată drumul, mergeţi pe el!”, când veţi voi să vă mai întoarceţi la dreapta sau la stânga.” (Is. 30:21). Această voce, menţionată aici, este Cuvântul lui Dumnezeu, scris înainte de a şti noi despre el, înainte de a fi născuţi noi; de aceea se spune că este înapoia noastră. Astfel El ne asigură, iarăşi că ne va călăuzi prin Cuvântul Său.

Această transformare o facem treptat, după cum privim faţa Domnului în oglindă. Apostolul Pavel spune: “Dar noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului şi suntem transformaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” — 2 Corinteni 3:18.

 

Necazul şi suferinţa necesare

Această transformare minunată nu se face uşor pentru că aşa cum spune apostolul, “în împărăţia lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri.” — Fapte. 14:22. “Demn de crezare este cuvântul aceasta: dacă am murit împreună cu El vom şi trăi împreună cu El; dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.” —2 Timotei 2:11, 12. Vom avea în viaţa noastră această speranţă binecuvântată “dacă păstrăm până la sfârşit încrederea neclintită şi nădejdea cu care ne lăudăm.” (Evrei 3:6). Cine ar vrea să intre în împărăţia Domnului uşor şi confortabil când Domnul nostru a îndurat aşa mare suferinţă pentru noi? Într-adevăr poetul a exprimat sentimentul care ar trebui să fie în inima fiecărui creştin:

 

“Să ajung eu în paradis,

Mergând, călcând, pe flori?

Când alţi-luptau în foc, cuprinşi

De sânge şi fiori?

Nu, luptă-te de vrei să-nvingi;

Doamne dă-mi putere:

Să lupt, să rabd tot liniştit

Cu credinţă tare.”

 

Unele lucruri

pe care creştinul trebuie să le sufere

Orice suferinţă, care se îndură pentru dreptate, poate fi socotită ca folositoare. Din serviciu credincios adesea rezultă suferinţă fizică. De exemplu, picioarele iubiţilor colportori ostenesc şi suferă durere din cauza călătoriilor lungi, şi întregul corp devine obosit şi epuizat. Această suferinţă rezultă din eforturile credincioase în încercarea de a duce mesajul iubirii lui Dumnezeu la alţii din creaţia gemândă. Credincioşia, în orice ramură a serviciului Domnului, aduce suferinţă fizică, şi se poate spune despre aceştia că îşi dau viaţa pentru cauza Învăţătorului, când credincioşia în serviciu atrage după sine suferinţă şi distruge vitalitatea şi energia. Dar speranţa glorioasă pusă înaintea creştinului îl îndeamnă, în continuare, şi-i umple inima de bucurie când cugetă la cuvintele psalmistului: “Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” — Psalmul 116:15.

Uneori creştinul suferă chin mintal pentru greşelile sale. Creatura Nouă locuieşte într-un vas de lut imperfect şi se străduieşte să biruie slăbiciunile şi atacurile cărnii. Rezultă eşecuri; şi atunci este multă suferinţă a minţii, ba uneori înclinaţia să simtă că a fost lepădat din favoarea Domnului. Totuşi, speranţa se însufleţeşte când îşi aminteşte preţioasele făgăduinţe ale Domnului: “Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor îavocatş: pe Isus Hristos Cel drept”, “Să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la momentul potrivit.” — 1 Ioan 2:1; Evrei 4:16. “Ferice de cei care plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” — Matei 5:4.

A fi înţeles greşit este o cauză care produce multă suferinţă. Aşa a fost şi cu Domnul. Despre El a fost scris: “Eu singur am călcat în teasc şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine”, (Isaia 63:3) — pentru că nu L-au putut înţelege. Chiar aşa este şi cu cei care sunt urmaşii Săi. Ei sunt greşit înţeleşi de lume şi adeseori şi de fraţi. Unul, poate, încearcă să facă bine în îndeplinirea cu credincioşie a datoriei. Fiind rău înţeles de un alt frate, el este contestat în privinţa motivelor sale. De aceea, fratele său poate deveni un amestecător conştiincios şi un persecutor fără voie.

Tulburările din casele consacraţilor şi din adunări sunt foarte frecvent rezultatul înţelegerilor greşite. Astfel de experienţe aduc probe înfocate. Biserica se află acum în mijlocul experienţelor de felul acesta, şi ar putea să le considere ciudate. Sfântul Petru însă spune: “Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui.” — 1 Petru 4:12, 13.

Din cauza credincioşiei pentru menţinerea poziţiei sale, cu privire la principiile dreptăţii, creştinul este persecutat; şi astfel de persecuţie ar deveni insuportabilă, ba chiar l-ar birui, dacă nu ar avea fericita speranţă pusă înaintea sa. În timpul celei mai grele suferinţe, el îşi aminteşte de cuvintele preţioase ale Învăţătorului: “Ferice de cei prigoniţi din cauza dreptăţii, căci a lor este împărăţia cerurilor. Ferice va fi de voi când, din cauza Mea, oamenii vă vor insulta, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi săltaţi de veselie, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe prorocii care au fost înainte de voi.” — Matei 5:10-12.

 

Scopul îndeplinit prin necaz

Isus Şi-a dovedit credincioşia şi ascultarea de voinţa Tatălui prin lucrurile pe care le-a suferit. “Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui şi robului să fie ca domnul lui.” (Matei 10:24, 25). Domnul a spus despre apostolul Pavel: “îi voi arăta cât de mult trebuie să sufere pentru Numele Meu.” (Fapte. 9:16). Şi aşa este cu toţi urmaşii Domnului, care vreau să continue credincioşi până la sfârşit. A fi socotit vrednic de suferinţe înseamnă că există o perspectivă glorioasă în viitor, că Domnul are în păstrare un premiu mare. Inspirat de această fericită speranţă, apostolul a scris: “Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice.” (2 Corinteni 4:17, 18). Acestea sunt lucrurile nevăzute la care sperăm. Creştinul care are astfel de speranţă la glorie se bucură în necaz şi de aceea îndură cu răbdare.

Pentru ca speranţa noastră să devină mai strălucitoare, credinţa noastră trebuie să se întărească; şi pentru a realiza aceasta, trebuie să vină necazuri şi probe. Apostolul aseamănă speranţa noastră cu o ancoră. Un vapor clătinat de furtună aruncă ancora pentru siguranţa lui. Totuşi ancora nu ar avea nici o valoare fără o frânghie tare şi un loc solid unde să se prindă. Ancora, prin urmare, reprezintă speranţa noastră, frânghia sau cablul reprezintă credinţa noastră, iar fixarea sigură a ancorei este în făgăduinţele nespus de mari şi scumpe pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să ne asigure de intrarea în glorie. Aşa ne spune sfântul Pavel: “De aceea Dumnezeu, voind să arate cu mai multă tărie moştenitorilor făgăduinţei nestrămutarea hotărârii Sale, a intervenit cu un jurământ, pentru ca, prin două lucruri care nu se pot schimba şi în care este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă, să găsim o puternică încurajare noi, a căror scăpare a fost să apucăm nădejdea care ne era pusă înainte, pe care o avem ca pe o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntru.” (Evrei 6:17-19). Dacă credinţa noastră este puternică, în făgăduinţele Sale scumpe, atunci speranţa noastră, de intrare în viaţa veşnică, va fi puternică; şi noi vom fi foarte dornici să cunoaştem regulile prin care putem intra în plinătatea vieţii şi să ne conformăm acestor reguli.

 

Care sunt regulile cerute?

Apostolul Petru arată în mod explicit aceste reguli, zicând: “… prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin poftă. De aceea, daţi-vă şi voi toată silinţa ca să uniţi cu credinţa voastră virtutea, cu virtutea cunoştinţa; cu cunoştinţa, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea. Căci dacă aveţi din belşug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiţi nici leneşi, nici neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului nostru Isus Hristos. Dar cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe şi a uitat curăţirea de vechile lui păcate. De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră, căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată” (2 Pet. 1:4-10). Să ne măsurăm acum cu aceste reguli ca să vedem cum ne ridicăm la înălţimea lor.

Revelatorul spune: “Şi cel care vorbea cu mine avea ca măsurătoare o trestie de aur, ca să măsoare cetatea” (Apocalipsa 21:15). Ioan, Revelatorul, reprezintă Biserica. Trestia de aur reprezintă adevărurile divine date Bisericii, cu care fiecare membru se poate măsura pe sine.

Cea dintâi din aceste reguli este o credinţă puternică şi statornică; şi la aceasta zice apostolul să adăugăm virtutea, care înseamnă tărie, a sta ferm pe făgăduinţele preţioase şi a dezvolta acel caracter creştin pe care nimic nu-l poate clătina. La acestea trebuie să adăugăm cunoştinţa, care înseamnă cunoştinţă a făgăduinţelor nespus de mari şi scumpe. După ce am obţinut această cunoştinţă, trebuie să ne bazăm cu totul pe ele; şi aceasta constituie credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu. Deci, pentru a creşte în credinţă trebuie să creştem şi în cunoştinţă. La acestea suntem îndemnaţi să adăugăm înfrânarea, ceea ce înseamnă stăpânire de sine, sau moderaţie în toate lucrurile. Şi la acestea trebuie să adăugăm îndurarea răbdătoare, care este una dintre atributele care încununează caracterul creştin, şi care se obţine după multe şi aspre încercări ale credinţei. Noi trebuie să învăţăm să fim răbdători cu pruncii în Cristos, răbdători cu cei care sunt mai bine dezvoltaţi, răbdători cu cei mai înceţi şi nechibzuiţi, răbdători cu cei nervoşi şi iuţi, răbdători cu cei care fac gafe, îngăduindu-ne unii pe alţii. A îngădui înseamnă a fi răbdător sub provocare. Domnul permite să vină asupra noastră aceste încercări chiar cu scopul de a dezvolta calitatea îndurării răbdătoare; şi astfel găsim printre noi pe unii înceţi, pe unii nechibzuiţi, pe unii nervoşi, pe mulţi care fac gafe, dar toţi se străduiesc spre un singur scop, toţi având aceeaşi fericită speranţă. Aceste necazuri uşoare, care ţin doar o perioadă scurtă, au menirea să ne şlefuiască şi să facă mai strălucitoare speranţa pusă în faţa noastră, şi în cele din urmă duc la glorie.

Regula de măsurare cere, mai departe, să dezvoltăm evlavie, care înseamnă conformare bucuroasă şi iubitoare la voinţa sfântă a lui Dumnezeu, dovedind astfel iubirea noastră pentru El, crescând astfel în asemănarea lui Dumnezeu (1 Ioan 5:3). Mai mult, regulile cer dezvoltarea amabilităţii frăţeşti, care înseamnă iubire de fraţi din datorie (1 Ioan 3:14-16), câştigată prin punerea în aplicare a Regulii de Aur. În sfârşit, apostolul zice că trebuie să dezvoltăm iubirea în forma ei cea mai înaltă, care înseamnă o dorinţă dezinteresată de a face bine, iar facerea binelui pentru alţii, cu preţul sacrificiului nostru. Câştigarea unei astfel de iubire conduce la desăvârşire.

 

Gloria Domnului

Dacă astfel continuăm cu sârguinţă şi credincioşie până la sfârşit, care va fi rezultatul? Apostolul spune: “căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. O, ce minunată binecuvântare va fi aceea — să fim făcuţi în asemănarea Domnului şi Învăţătorului nostru! Ajungerea la această spe-ranţă glorioasă înseamnă a primi viaţă veşnică, viaţă inerentă — nemurirea. (1 Ioan 3:2, 3; Coloseni 3:3, 4) Înseamnă că vom locui în casa Domnului pentru totdeauna şi-I vom privi frumuseţea. În toate veacurile viitoare, membrii clasei miresei vor continua să crească în cunoştinţă (Psalmul 27:4). Înseamnă că acei care vor ajunge la această împlinire glorioasă a speranţei lor, vor străluci ca soarele pe bolta cerească — Matei 13:43.

Isus este cap peste toate lucrurile, şi cei care vor intra cu El în Împărăţie vor fi împreună moştenitori cu El, ai gloriilor şi minunăţiilor acelei Împărăţii. Despre aceştia profetul a zis: “Vei fi o cunună a frumuseţii în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău”. (Isaia 62:3) Împreună cu Cristos Isus, cei care vor ajunge la plinătatea acestei speranţe, vor binecuvânta şi vor ridica rasa umană, vor şterge toate lacrimile şi vor aduce bucurie fiecărei inimi ascultătoare. Cum a spus în mod potrivit poetul:

“Şi tu, cu har şi slavă-ncununat

Binecuvântări bogate-n jur să dai.”

De aceea, iubiţi fraţi, ce vom face? Apostolul răspunde: “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:3). Nimeni, în afară de cei cu inima curată, nu poate în mod onest, să aibă această speranţă. Când vorbim de cei cu inima curată, să nu fim înţeleşi că vrem să spunem bărbaţi şi femei desăvârşiţi în carne, desăvârşiţi în fiecare cuvânt, faptă şi gând; deoarece Cuvântul lui Dumnezeu spune   că nu există nici unul. Dar ştim din Cuvântul Lui că Domnul completează imperfecţiunile noastre fără voie. Fiind astfel înrădăcinaţi în credinţă şi având pusă înaintea noastră această speranţă glorioasă, noi vom căuta să ne curăţim de orice murdărie a corpului şi a minţii, ducând până la capăt sfinţirea în frică de Dumnezeu — 2 Corinteni 7:1.

Turnul de Veghere din 15. 07. 1917

 

“CĂCI ZILELE SUNT RELE”

 

“Luaţi seama deci să umblaţi cu băgare de seamă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi. Răscumpăraţi vremea, căci zilele sunt rele.” — Efeseni 5:15,16 (trad. Cornilescu; n. e.).

(Articolul următor, scris şi publicat de Pastorul Russell în 15 martie 1898, este încă foarte potrivit şi mişcător şi astăzi. De aceea îl recomandăm tuturor cititorilor acestei reviste).

Cuvântul (din traducerea engleză) “circumspect”, (în română “cu băgare de seamă”), este format din circum, care înseamnă jur împrejur, şi din spectus, care înseamnă a privi, a veghea. Calea creştinului adevărat este atât de îngustă, atât de înconjurată de probe, capcane şi viclenii ale celui rău, încât dacă umblăm nepăsători (să nu spunem într-un mod rău), vom fi într-un mare pericol de cădere. Se cere nu numai să privim peste tot în jurul nostru la tot pasul, ci mai mult, se cere să fim înţelepţi — mai înţelepţi decât semenii noştri pământeşti — înţelepţi cu înţeleciunea care vine de sus, care este curată, paşnică şi iubitoare; totuşi înainte de toate loiali Domnului şi Cuvântului Său.

Ca centru, unde vin prin poştă informaţii despre încercările şi greutăţile prin care mulţi din poporul Domnului sunt chemaţi să treacă, suntem în poziţia de a şti că încercările lor sunt mai numeroase şi mai severe decât, cel puţin, cu un timp îndelungat înainte. Cereri pentru rugăciune, în favoarea lor şi pentru sfat cu privire la calea Domnului, vin aproape cu fiecare poştă, de la cei încercaţi care sunt dornici să “umble cu băgare de seamă”. Acestora le răspundem bucuroşi, cum putem mai bine — indicând liniile scripturale care trebuie să-i conducă pe toţi cei care doresc să umble cu Domnul.

Acum dorim să atragem atenţia asupra unor principii generale, aplicabile fiecărui membru al corpului lui Cristos, din orice timp: şi în special necesare a fi amintite şi practicate acum, din cauza activităţii speciale a adversarului nostru — “căci zilele sunt rele”. De aceea s-ar părea că aşa cum a fost în “secerişul” Veacului Iudaic, aşa este şi în “secerişul” Veacului Evanghelic, împotrivirea predomină nu numai în sinagogi, din partea Cărturarilor şi a Fariseilor, ci şi în cercul familial — între părinţi şi copii şi între soţ şi soţie — şi printre poporul Domnului. Şi în măsura în care adversarul caută să provoace certuri, fiecare dintre consacraţi să fie mai mult în gardă să nu ofenseze pe cât se poate, nici în cuvânt, nici în faptă. “Umblaţi cu băgare de seamă … căci zilele sunt rele” — zile de încercare şi probare specială.

 

Reguli folositoare pentru viaţa zilnică

Regulile pe care le recomandăm sunt următoarele:

  1. Fiecare să hotărască să-şi vadă de treburile sale.

Poruncile Scripturii cu privire la aceasta ne previn să nu fim amestecători în treburile altora. Fiecare om cu experienţă în viaţă a învăţat că aceasta este o regulă bună; totuşi puţini umblă cu băgare de seamă, potrivit acestei reguli. Dacă noi nu avem destul de lucru cu afacerile noastre şi cu serviciul Domnului ca să ne fie ocupate mâinile, timpul şi gura este ceva greşit cu noi, care necesită rugăciune şi studiu atent al Cuvântului divin ca să ne îndrepte.

Aceasta nu înseamnă că vom fi nepăsători faţă de binele altora care se află în grija noastră, sau pentru care suntem răspunzători în vreo măsură; dar chiar când facem ceva pentru aceştia, trebuie să fim atenţi să recunoaştem drepturile lor şi drepturile altora, şi în special să fim atenţi să nu depăşim drepturile noastre. Să nu uităm niciodată că dreptatea trebuie să guverneze în intervenţiile noastre în afacerile altora, deşi putem să nu cerem dreptate deplină în privinţa intereselor noastre, ci să exercităm milă.

  1. Noi trebuie să avem multă răbdare cu alţii şi cu greşelile lor — mai multă decât faţă de noi şi de neajunsurile noastre.

Când ne amintim că din cauza căderii întreaga lume este nesănătoasă mintal, fizic şi moral, aceasta ar trebui să ne facă foarte atenţi faţă de slăbiciunile lor. Deoarece Domnul cu atâta îndurare este dispus să ne acopere neajunsurile cu meritul sângelui Său preţios, noi nu putem face mai puţin decât să fim foarte “miloşi” şi să avem compasiune iubitoare faţă de alţii — chiar dacă slăbiciunile lor sunt mai mari sau diferite de ale noastre. Această regulă generală este în special aplicabilă faţă de copiii noştri. Defectele lor au venit într-o oarecare măsură de la voi sau prin voi; de aceea, în comportamentul faţă de slăbiciunile lor trebuie să procedaţi întocmai cum aţi corecta greşelile voastre proprii — serios, riguros pentru corectarea lor în dreptate, dar cu simpatie, milă şi iubire.

III. Nu fiţi prea sensibili şi repede ofensaţi. Priviţi amabil şi caritabil cuvintele şi faptele altora. O uşoară desconsiderare sau refuz ar putea uşor trece neobservate — acoperite cu haina generozităţii şi iubirii. O ofensă serioasă trebuie privită ca neintenţionată, şi întrebarea trebuie pusă cu blândeţe în cuvinte care să nu stârnească mânie, în cuvinte “cu har, drese cu sare”. În majoritatea cazurilor se va dovedi că nu s-a intenţionat nici o ofensă.

Această regulă din Scripturi vine sub instrucţiunea să nu ne complăcem în “bănuieli rele” — imaginându-ne intenţii şi motive rele în spatele cuvintelor şi faptelor altora. “Bănuiala rea” este clasificată de către apostol ca fiind contrară cuvintelor Domnului nostru Isus, contrară evlaviei şi de acelaşi spirit cu invidia şi cearta — dintr-o minte stricată, fapte ale cărnii şi ale diavolului. 1 Timotei 6:3-5; Galateni 5:19-21.

 

Iubiţi legea spiritului

Cealaltă latură a acestui subiect este arătată prin îndemnul apostolului în privinţa elementelor spiritului iubirii, de care este conceput poporul Domnului şi pe care trebuie să-l cultive zilnic, a cărui dezvoltare este una din dovezile principale că sunt “biruitori”. El zice: “Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate … nu se aprinde de mânie, nu se gândeşte la rău … suferă toate, crede îîn mod favorabilş toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”.

S-ar putea comenta că o astfel de dispoziţie ar putea fi impusă frecvent de către cei înclinaţi spre rău. Răspundem că acei care au acest spirit al iubirii nu sunt neapărat mărginiţi sau slabi: experienţele lor în cultivarea acestui grad al iubirii le-au servit să-i dezvolte şi să-i facă să aibă “o înţelegere vie şi frică de Domnul” (Isaia 11:3; traducerea K. J. — n. t.). Ei vor fi precauţi acolo unde există chiar şi o aparenţă a răului, în timp ce evită să atribuie intenţii rele până când sunt forţaţi să le accepte pe baza unor dovezi neîndoielnice. În afară de aceasta, ar fi mult mai bine să-şi asume unele riscuri mărunte şi să sufere ceva pierderi uşoare, decât să acuze chiar şi o persoană nevinovată. Şi Domnul care a îndrumat acest curs este în stare să ne compenseze orice pierderi pe care le-am avut prin urmarea sfatului Său. El poate şi vrea să facă toate aceste experienţe să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc. El pune ascultarea de aranjamentele Sale întâi (chiar înainte de jertfă), zicând: “Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu”.

Oricine neglijează poruncile Domnului cu privire la “bănuielile rele” îşi ţese o plasă în care se prinde singur, oricât de precaut ar umbla în alte privinţe, căci o inimă plină de îndoieli şi suspiciuni faţă de semenii săi este mai mult de jumătate gata să se îndoiască şi de Dumnezeu. Spiritul de amărăciune şi de acreală este în luptă cu Spiritul Domnului, cu spiritul iubirii; ori unul ori altul trebuie să învingă. Trebuie să ne eliberăm de spiritul rău, altfel el murdăreşte noua creatură şi o face “dezaprobată”. Dimpotrivă, dacă noua natură învinge, ca un “biruitor”, o va face în acest mod: dacă presupunerile rele sunt învinse, jumătate din lupta împotriva dificultăţilor şi ispitelor prezente este câştigată. Presupunerile sunt din inimă şi ne duc fie la cuvinte şi fapte bune, fie la cuvinte şi fapte rele.

  1. Dacă aţi fost calomniaţi puteţi explica, să vă îndreptăţiţi în public sau privat; dar evitaţi, neapărat, să faceţi mai mult de atât. Dacă răspundeţi prin calomnie, dublaţi răul. Nimeni să nu răsplătească rău pentru rău; nu, nici chiar dacă ceea ce ai spune tu ar fi adevărat, în timp ce ceea ce a spus aproapele tău a fost minciună. Şi contrazicând şi explicând acuzaţiile false, aduceţi-vă aminte să nu treceţi dincolo de aceasta şi să faceţi contraacuzaţii împotriva defăimătorului vostru; pentru că astfel şi voi veţi deveni defăimători.

 

Regula de aur

Aceasta este regula scripturală. Noi trebuie să facem altora cum am dori ca alţii să ne facă nouă şi nu cum ne fac. Răul făcut nouă nu va justifica niciodată răul făcut de noi. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu nu trebuie să aibă nici o simpatie faţă de înşelările lui Satan: “Fă rău că poate rezulta bine”. Dar în timp ce nici o scriptură nu ne interzice să lămurim erorile şi declaraţiile false ale calomniatorilor, experienţa dovedeşte că dacă noi l-am urmări pe Satan şi pe servitorii săi înşelaţi ai nedreptăţii peste tot, să contrazicem fiecare critică contrară şi fiecare declaraţie rea, am fi mai mult decât ocupaţi. Şi dacă Satan ne-ar găsi dispuşi să facem aceasta, fără îndoială el ar conduce astfel de urmărire şi ne-ar pune piedici ca să nu avem deloc timp pentru a spune veştile bune de bucurie mare; astfel el ar obţine o victorie şi noi am pierde o victorie.

Mai degrabă să încredinţăm reputaţia noastră Domnului, ca o parte a sacrificiului pe care l-am pus la picioarele Sale, atunci când I-am încredinţat toate în supunere la “chemarea” de a alerga cursa pentru marele premiu al chemării noastre de sus. Dacă astfel suferim unele pierderi ale reputaţiei, datorită deciziei noastre de a nu neglija afacerile Împărăţiei luptând pentru nimicurile noastre, putem fi siguri că El va socoti ca fiind suferite pentru Cristos; şi cu atât mai mare va fi răsplata noastră în cer, când lupta va fi terminată şi biruitorii vor fi încoroanaţi.

Între timp însă, se cuvine ca fiecare din poporul Domnului să fie cât se poate de atent la fiecare pas al căii sale. Să ne amintim că în măsura credincioşiei şi zelului cu care lăsăm să strălucească lumina, vom avea opoziţia rea a marelui nostru Adversar care caută să întoarcă, să sucească, să deformeze şi să schimbe culoarea fiecărui cuvânt şi faptă a noastră — pentru că acuzatorul fraţilor nu poate să găsească învinuiri adevărate; şi pentru că el este extrem de violent împotriva servitorilor umiliţi ai adevărului, aşa cum a fost împotriva Servitorului Principal — Domnul nostru. Să nu uităm că El a fost răstignit ca un încălcător al legii, la cererea celor proeminenţi din biserică şi vândut lor de către unul dintre proprii Săi ucenici.

“Uitaţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre”, când sunteţi atacaţi de adversar — oricine ar fi agenţii lui şi oricare ar fi armele lor. El nu ne poate face rău, ci numai să ne crească reputaţia în ochii Domnului, dacă îndurăm cu credincioşie; şi el nu poate să ne facă nici un rău exterior pe care Dumnezeu să nu-l poată conduce spre binele cauzei Sale — chiar dacă acest bine uneori poate însemna “cernerea” plevei şi a neghinei din grâu.

  1. Vorbirea de rău, bârfa şi defăimarea sunt strict interzise pentru poporul lui Dumnezeu, fiind cu totul contrare spiritului iubirii — chiar dacă acel lucru rău este adevărat. Pentru a împiedica orice ar fi de natura defăimării, Scripturile marchează cu grijă numai un singur mod de a repara nedreptăţile, în Matei 18:15-17.

Chiar şi creştinii avansaţi par să fie complet în ignoranţă de această reglementare divină, şi de aceea creştinii declaraţi sunt adesea cei mai pronunţaţi bârfitori. Totuşi aceasta este una din puţinele porunci specifice, date de Domnul nostru; şi luată în legătură cu declaraţia, voi sunteţi ucenicii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc, încălcarea ei constantă dovedeşte că mulţi nu sunt foarte avansaţi în ucenicie.

 

Să urmăm calea Domnului

Să privim cu atenţie această regulă care, dacă ar fi urmată, ar împiedica pălăvrăgeala, “vorbirea de rău”, “defăimarea”.

Prima ei prevedere, o discuţie numai între părţi, implică sinceritate din partea acuzatorului care gândeşte că a suferit, şi pe care aici îl vom numi A. Implică să nu gândească rău despre cel acuzat, pe care îl vom numi B. Ei se întâlnesc ca “fraţi”, fiecare gândind că el are dreptate, să discute chestiunea; să vadă dacă pot ajunge la aceeaşi vedere. Dacă ei sunt de acord, totul este bine; problema este rezolvată; pacea predomină; ruptura care ameninţa a fost evitată şi nici unul nu este cel mai înţelept.

Dacă ei nu pot fi de acord, A nu poate începe un scandal relatând versiunea lui — nici chiar prietenilor de încredere nu le poate destăinui chestiunea şi să zică: “Nu spune nimănui; şi în special să nu zici că eu ţi-am spus”. Nu; chestiunea este “între tine şi el (A şi B) singur”. Dacă A consideră chestiunea importantă, aşa încât să vrea să urmărească subiectul mai departe, are o singură cale deschisă, şi anume, să le ceară altor doi sau trei să meargă cu el la B să asculte cazul de ambele părţi şi să spună judecata lor în privinţa părţilor corecte şi greşite. Aceştia trebuie să fie aleşi (1) ca persoane cu un caracter, o înţelepciune şi o minte sănătoasă în care A ar avea încredere, în cazul că aceştia ar favoriza punctul de vedere al lui B. (2) Trebuie aleşi în ideea ca B să le aprecieze sfatul, dacă judecata lor ar fi în favoarea lui A.

Ar fi însă cu totul împotriva spiritului dreptăţii şi, de asemenea, împotriva spiritului instrucţiunilor Învăţătorului, de aici, ca A să “discute” cu câţiva prieteni dintre care el ar dori să aleagă pe aceşti “doi sau trei martori”, ca să se asigure că i-ar favoriza varianta (fără să audă cealaltă variantă) şi ar merge la discuţii prejudiciaţi — cu gândul deja hotărât împotriva lui B. Nu; chestiunea este între A şi B singuri, până când doi sau trei ar fi aduşi să audă ambele părţi ale disputei în prezenţa ambelor părţi.

 

Să ajute, nu să rănească

Dacă judecata “fraţilor” este împotriva lui B, el ar trebui să-i asculte, să le accepte opinia ca fiind cea justă, raţională — dacă nu implică vreun principiu la care nu poate consimţi în mod conştient. Dacă “fraţii” văd chestiunea din punctul de vedere al lui B, A trebuie să conchidă că după toate probabilităţile el a greşit; şi, dacă nu-l împiedică conştiinţa, să accepte poziţia şi să-şi ceară scuze de la B şi de la fraţi pentru deranjul cauzat de judecata sa slabă. Dar nici una dintre părţi nu este liberă să bârfească şi să spună chestiunea “confidenţial” altora.

Dacă decizia ar fi împotriva lui A, şi el ar gândi totuşi că a fost lezat şi nu i s-a făcut dreptate printr-o alegere slabă a sfătuitorilor, el ar putea (fără a încălca principiile aşezate de Domnul nostru) să cheme alţi sfătuitori şi să procedeze ca înainte. Dacă decizia lor ar fi împotriva lui, sau dacă ar simţi că nu se poate încrede în judecata nimănui, temându-se că toţi l-ar favoriza pe B, el ar trebui să-şi dea seama că cel puţin în parte necazul lui este îngâmfarea, şi ar face bine să postească şi să se roage şi să studieze mai atent liniile şi principiile dreptăţii. Dar A n-a obţinut nici un drept să spună ceva Bisericii sau altcuiva, nici în public nici în particular. Dacă spune, aceasta îl marchează imediat ca neascultător de Domnul şi pus în mişcare de un spirit rău, un spirit carnal — contrar spiritului adevărului, spiritului iubirii.

Dacă comitetul decide în parte împotriva lui B şi numai în parte în favoarea lui A, fraţii (A şi B) să se străduiască să vadă astfel lucrurile şi să aranjeze chestiunile amical. În acest caz n-ar fi nimic de spus în privinţa problemei — nimic ce nu-i priveşte pe alţii.

Dacă comitetul decide cu totul împotriva lui B şi cu totul în favoarea lui A, şi dacă B neglijează să repare răul făcut sau să înceteze a-l leza pe A, acesta din urmă nu este totuşi liber să bârfească; şi nu sunt nici fraţii din comitet. Dacă A consideră chestiunea suficient de importantă ca să justifice mai departe acţiunea, există numai o cale deschisă: el şi comitetul pot pune chestiunea în faţa Bisericii. Atunci Biserica va asculta chestiunea, ambele părţi, şi oricare (A sau B) va refuza să recunoască sfatul Bisericii va fi considerat după aceea şi va fi tratat de către toţi ca un străin — nu ca unul din Biserică, să nu aibă părtăşie cu el; ca mort, până când se va căi şi se va reforma.

Datoria unui membru nu poate fi preluată de altul — fiecare trebuie să facă pentru sine potrivit regulii Domnului. Dar dacă în încălcarea poruncii Domnului o chestiune devine scandal şi tulbură Biserica şi o face de ruşine în ansamblul ei, atunci reprezentanţii grupului, aleşi în mod potrivit, trebuie să preia chestiunea. Ei trebuie să investigheze nu numai pe cei de la care a pornit acea dificultate, ci cu aceeaşi străduinţă să investigheze şi pe adevăraţii tulburători care au răspândit scandalul şi să-i mustre.

Dar orice mustrare trebuie să fie cu iubire, amintindu-şi că toţi suntem imperfecţi în unele privinţe. În fiecare caz, obiectivul trebuie să fie a corecta, nu a pedepsi. Domnul singur are autoritatea să pedepsească. Cel mult, Biserica poate să-şi retragă părtăşia pentru un timp cu cel care nu se căieşte şi trebuie tot aşa de public să o restabilească, atunci când este vizibilă căinţa. Scopul urmărit de Domnul este iubirea, bucuria, pacea noastră, şi acestea trebuie să le urmărim ca ucenici ai Săi. Orice alt curs va aduce în mod sigur daună.

Astfel a păzit Domnul pe ucenicii Săi adevăraţi de păcatul insidios al defăimării, care duce mai departe la alte fapte mai mari ale cărnii şi ale diavolului, şi opreşte creşterea în adevăr şi în spiritul iubirii. Şi să observăm, de asemenea, că acei care ascultă defăimările şi astfel încurajază pe defăimători în calea lor greşită, sunt părtaşi la faptele lor rele; parteneri vinovaţi în încălcarea poruncilor Învăţătorului. Poporul adevărat al lui Dumnezeu trebuie să refuze a asculta defăimările, şi să-i indice încălcătorului spre Cuvântul Domnului şi spre singura metodă autorizată acolo. “Suntem noi mai înţelepţi decât Dumnezeu?” Experienţa ne învaţă că nu putem avea încredere în judecata noastră şi suntem pe teren sigur numai atunci când urmăm necondiţionat vocea Păstorului.

 

Mai bine mustraţi-i în iubire

Dacă vreun frate sau vreo soră încep să vă spună ceva rău despre alţii, opriţi-i imediat, amabil dar ferm. “Nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ci mai degrabă dezaprobaţi-le.” Refuzaţi să luaţi parte la această încălcare a poruncilor Domnului nostru, care face mare rău în Biserică. Presupunând că fratele sau sora sunt numai “prunci” în Cristos, în cele spirituale, atrageţi atenţia asupra regulii Domnului privind acest subiect, din Matei 18:15 şi 1 Timotei 5:19. Dacă conversaţia nu vă este adresată vouă, ci numai aţi auzit-o, arătaţi-vă prompt dezaprobarea retrăgându-vă.

Dacă, după ce aţi atras atenţia asupra poruncii Domnului în privinţa acestui subiect defăimătorul totuşi persistă în “vorbire de rău”, “defăimare”, şi vă spune “bănuiala rea”, mustraţi-l mai aspru, zicând în timp ce plecaţi: Nu pot, nu trebuie să te ascult; căci dacă te-aş asculta, aş fi la fel de vinovat ca tine — încălcând porunca Domnului. Şi chiar dacă ar fi să-ţi ascult povestea, n-aş putea-o crede; căci creştinul care nu respectă cuvântul şi nu urmează planul Lui de reparare a nedreptăţii, dă dovadă de atât de puţin Spirit al Domnului încât nu se poate avea încredere în cuvântul lui. Cel care deformează şi ocoleşte cuvintele Domnului, nu va ezita să deformeze şi să denatureze cuvintele şi faptele confraţilor ucenici. Dacă în vreo măsură ascultaţi astfel de conversaţie sau exprimaţi “aprobare” faţă de ea sau faţă de flecar sau defăimător, vă faceţi părtaşi la păcat şi la toate consecinţele lui; şi dacă o “rădăcină de amărăciune” se dezvoltă astfel, foarte probabil sunteţi unul din cei “întinaţi de ea”. Evrei 12:15.

 

Calomniatorii sunt hoţi

Un defăimător este un hoţ, potrivit standardului lumii,după cum a scris Shakespeare: “Cel ce-mi fură punga îmi fură un gunoi, dar cel ce-mi fură reputaţia, îmi ia ceea ce pe el nu-l îmbogăţeşte, dar pe mine mă sărăceşte de tot ”.

După standardul creştin, încă mai înalt, aşa cum este exprimat de către Marele Învăţător, calomniatorii sunt ucigaşi. (Vezi Matei 5:22 şi 1 Ioan 3:15.) Văzută astfel, însăşi sugestia de a calomnia trebuie evitată, ca fiind din spiritul lui Satan. — Ioan 8:44.

  1. Poporul Domnului trebuie să se păzească de mândrie aşa cum ar evita o plagă mortală.

Această regulă, întotdeauna bună şi bine susţinută de Scriptură, pare deosebit de necesară pentru toţi cei care sunt binecuvântaţi cu lumina adevărului din prezent. Aceasta poate să pară ciudat: ne putem gândi că primind idei atât de măreţe despre caracterul şi planul lui Dumnezeu îl va face pe poporul Său să se simtă mai neînsemnat şi mai umilit, mai dependent de bunătatea divină, mai încrezător în Dumnezeu şi mai puţin încrezător în ei înşişi. Şi acesta ar trebui să fie efectul întotdeauna: dar vai, cu foarte mulţi nu este aşa.

Mulţi ajung să creadă că această cunoştinţă a Planului Veacurilor îi dovedeşte în mod special înţelepţi sau mari sau buni: ei par să uite că Dumnezeu ascunde adevărul de cei înţelepţi şi mari — că nimeni nu trebuie să se laude înaintea Lui. Ei iubesc adevărul în mod egoist, aşa cum îşi iubesc negustorii marfa, pentru câştigul pe care-l pot obţine din el. Dacă nu pot spera la bogăţie în schimbul adevărului, pot spera la o mică faimă — să pară mai înţelepţi decât alţii, ca să-l împartă în fragmente şi astfel să-şi continue faima de înţelepciune şi să-şi mulţumească mândria sau orgoliul. Astfel de oameni fac puţin ca să ajute la răspândirea adevărului din prezent. Dacă nu pot evita, atunci menţionează Zorile Mileniului sau Turnul de Veghere al Sionului sau Umbrele Tabernacolului sau Hrană pentru Creştinii cugetători sau Ce spun Scripturile despre iad sau Ce spun Scripturile despre spiritism; dar când fac aşa, de obicei o fac cu ceva observaţie de dezapreciere; ca de exemplu, că “ei nu sunt de acord cu multe lucruri”, sau că ei “nu-şi pun nădejdea în oameni, ci merg direct la Cuvântul lui Dumnezeu”.

 

Har pentru cei umiliţi

Să ne păzim de astfel de oameni; mai devreme sau mai târziu, dacă nu se reformează, vor părăsi cu desăvârşire calea şi vor face daună mai mare decât au ajutat vreodată. Dumnezeu nu vrea ca astfel de oameni să slujească în cauza Sa şi în mod sigur va permite ca orgoliul lor să-i poticnească — oricât de mare ar fi capacitatea lor naturală — şi în general oameni cu o capacitate reală sau închipuită sunt astfel atinşi de spiritul mândriei şi vanităţii. Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, dar Îşi arată favoarea celor smeriţi. Noi cerem fiecărui cititor al publicaţiilor noastre să fie martor al faptului că autorul niciodată nu s-a lăudat cu înţelepciunea sau originalitatea sa, nici public nici privat. Noi ne-am lăudat în adevăr şi vom continua să ne lăudăm cu el — că nici o filozofie omenească nu poate adăuga apă în fântâna bogată a adevărului; dar noi niciodată nu ne-am lăudat că suntem autorul lui. Din contră, fiindcă nu noi l-am inventat, ci fiindcă Dumnezeu l-a descoperit “la timp” ca “hrană la timp” şi fiindcă este cu mult mai minunat decât am fi putut crea sau inventa noi sau orice altă fiinţă omenească, avem încredere că Autorul şi Descoperitorul lui este nimeni altul decât Dumnezeu.

Dacă prin harul lui Dumnezeu am fost folosiţi de El în oarecare măsură ca să servim altora adevărurile secerişului din prezent, ne bucurăm de serviciu, şi vom continua să ne străduim să fim credincioşi în isprăvnicia noastră; dar în ceea ce priveşte îngâmfarea datorită acestuia, nu vedem nici un loc sau motiv. Suntem foarte conştienţi că Învăţătorul nostru ar fi putut găsi uşor pe mulţi alţii care să fie potriviţi şi vrednici de acest serviciu, şi mulţi mai capabili din punct de vedere natural; de aceea, putem numai presupune că aici, ca în trecut, “Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe înţelepţi … Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari … pe cele dispreţuite şi lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:27-29).

De aceea îi prevenim pe toţi cei care prin îndurarea lui Dumnezeu au fost scoşi din întuneric la lumina Sa minunată, să umble în acea măsură, cu atât mai umiliţi înaintea Domnului: pentru că dacă lumina primită ar deveni întuneric, cât de mare ar fi întunericul şi cât de fără speranţă ar fi starea! Pentru aceştia, cum declară apostolul, ar fi mai bine să nu fi cunoscut niciodată calea vieţii. Dacă sarea îşi pierde gustul, nu este mai bună decât nisipul.

 

“Ferice de cei cu inima curată”

VII. Fiţi curaţi: menţineţi o conştiinţă fără vină înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Începeţi cu inima — cu gândurile; nu întreţineţi nici un gând care în vreun sens al cuvântului ar fi rău. Ca să vă asiguraţi de aceasta, Cristos Isus să vă fie modelul fixat bine şi mult în mintea voastră. Când se impune răul asupra voastră, fie din exterior fie din interior, ridicaţi-vă inima spre El în rugăciune, pentru harul de ajutor promis în orice timp de lipsă. Ţineţi constant, aproape de voi, gândul şi rugăciunea, “Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetarea inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Răscumpărătorul meu!”

VIII. În timp ce adunăm şi căutăm să urmăm diferitele porunci specifice ale Scripturilor, să căutăm tot mai mult să înţelegem şi să venim în armonie cu principiile care stau la baza legii divine: aceasta ne va ajuta să judecăm ce este corect şi greşit în acele cuvinte, gânduri şi fapte ale noastre, care nu sunt anume specificate în Cuvântul Domnului. Într-adevăr, pe măsură ce ajungem să înţelegem şi să fim în armonie cu principiile legii divine, în acea măsură ajungem la spiritul Cuvântului divin. Vezi Psalmul 119:97-105.

  1. Feriţi-vă de o dispoziţie de ceartă şi de găsire de greşeli care este contrară Spiritului sau dispoziţiei lui Cristos — contrară iubirii.

Se cere o anumită măsură de curaj combativ pentru învingerea lumii, cărnii şi diavolului cu diferitele lui capcane, şi această dispoziţie de luptă poate deveni un ajutor valoros pentru noi şi pentru cauza Învăţătorului, dacă este îndrumată corect şi înţelept — împotriva păcatului, mai întâi din noi înşine şi apoi din alţii; dacă este folosită pentru Domnul şi pentru poporul Său, şi împotriva lui Satan şi a puterilor lui de întuneric şi superstiţie. În Scripturi aceasta se numeşte a lupta lupta bună; şi cu toţii trebuie să fim soldaţi îndrăzneţi în această bătălie pentru dreptate şi adevăr, apărând iubitor onoarea Căpitanului nostru şi libertăţile poporului Său.

 

Luptaţi lupta bună

Dar o astfel de folosire bună a combativităţii noastre nu-i este plăcută prinţului acestei lumi, şi el va căuta să împiedice ceea ce nu poate folosi în mod direct. În consecinţă, el caută să facă combativitatea la unii să pară o virtute principală: el îi încurajează să lupte cu oricine şi cu orice — cu fraţii, mai mult decât cu puterile întunericului — cu cei din biserica nominală mai mult decât cu erorile şi ignoranţa care-i orbeşte şi-i face să fie aşa cum sunt. De fapt, dorinţa lui este să ne facă să “luptăm împotriva lui Dumnezeu”.

Să fim în gardă la acest punct. Întâi să ne judecăm pe noi înşine, ca nu cumva să aruncăm o piatră de poticnire în faţa altora: să distrugem în inima noastră spiritul rău care caută să facă munţi din mărunţişuri şi să ne facă să fim greu de mulţumit şi certăreţi pentru lucruri mici şi neesenţiale. “Cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte o cetate.” Să ne păzim ca apărarea adevărului, de către noi, să nu fie din motive de mărire personală, ci din iubire pentru adevăr, iubire pentru Domnul şi iubire pentru poporul Său, fraţii. Dacă iubirea este spiritul sau motivul îmbolditor, ea se va arăta în consecinţă, prin eforturi iubitoare, blânde, răbdătoare, smerite, faţă de confraţii servitori; şi să fim “blânzi cu toţi”. Să lăsăm ca “sabia Duhului … Cuvântul lui Dumnezeu” să facă toată tăierea.

  1. Atenţie la toate gândurile, sentimentele şi condiţiile direct sau indirect legate de răutate, invidie, ceartă, ură. Nu le daţi nici un loc în inima voastră, nici măcar pentru un moment; căci în mod sigur  vor face mare daună, în afară de faptul că vor dăuna şi altora. Păstraţi-vă inima, voinţa, intenţiile şi dorinţele pline de iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de toate creaturile Sale — cel mai fierbinte faţă de Dumnezeu şi proporţional faţă de toţi cei care au Spiritul Lui şi umblă pe calea indicată de El.
  2. Nu vă încredeţi în conştiinţa voastră. Dacă aceasta ar fi fost un ghid suficient, atunci nu aţi avea nevoie de Scripturi. Majoritatea oamenilor sunt ca şi cum n-ar avea conştiinţă, deoarece ei sunt orbi faţă de principiile şi legile lui Dumnezeu, date pentru îndrumarea conştiinţei. Şi într-o situaţie mai rea decât aceştia sunt cei menţionaţi în 1 Timotei 4:2. Deci nevoia urgentă este să fim cu mare atenţie la cuvântul lui Dumnezeu şi să umblăm cu băgare de seamă potrivit luminii acestuia.

XII. Nu fiţi îndrăzneţi, decât pentru dreptate şi adevăr. În ceea ce vă priveşte, păstraţi o frică reverenţioasă — nu cumva să păcătuiţi şi să-i displăceţi Domnului şi să pierdeţi marea răsplată — “premiul chemării cereşti”. Aproape toţi care “cad”, întâi pierd toată frica şi devin siguri de ei. Ei uită că numai “dacă aveţi din belşug aceste lucruri”, “nu veţi aluneca niciodată” (2 Petru 1:5-10). “Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă.” (Evrei 4:1). În parte, tocmai din cauza pierderii acestui respect potrivit, “este cu neputinţă … să fie reînnoiţi spre pocăinţă”.

 

JUGUL BUN

 

“Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară.” — Matei 11:28-30

Jugul este un simbol al robiei şi al subjugării, şi în lume toţi sunt în vreun fel de jug — jug politic sau social, jug financiar sau comercial, jugul păcatului, al egoismului, al mândriei etc., etc. Omul care este în jugul politic îl consideră foarte greu. El este ocupat zi şi noapte plănuind, uneltind şi lucrând pentru funcţie, studiind toate şiretlicurile politicii lumeşti ca să câştige prietenia alegătorilor, cheltuind timp, bani, gândire şi concentrându-şi toate puterile pentru afacerea riscantă a căutării funcţiei, care, dacă-i reuşeşte, îi aduce numai o mulţime de griji şi îl expune unei armate de duşmani din partea opoziţiei, care adesea sunt gata să-i ponegrească caracterul, la cea mai mică provocare.

Cei care se află în jugul financiar sau comercial la fel sunt apăsaţi. Ei muncesc mult şi greu; ei proiectează, plănuiesc şi născocesc, se agită şi se îngrijorează să ajungă bogaţi, şi făcând aşa cad într-o capcană care îi privează de adevărata fericire pe care bogăţia nu o poate aduce.

Cei care sunt sub jugul social trudesc din greu şi sacrifică mult ca să satisfacă cerinţele pe care le are societatea de la ei. Puţini din pătura mai joasă a societăţii ştiu cât de împovorător este acest jug asupra celor bogaţi şi în special asupra celor care concurează cu alţii care sunt în situaţie mai bună. Femeile se epuizează în acest serviciu nesatisfăcător, în timp ce soţii şi taţii sunt împinşi la disperare şi ruină încercând să facă faţă cheltuielilor financiare. Jugurile mândriei, ale egoismului şi ale păcatului de tot felul sunt într-adevăr juguri grele, şi poverile lor sunt apăsătoare. În această zi rea este cu neputinţă să scuturăm toate jugurile şi să ne eliberăm de toate poverile. Prinţul acestei lumi, Satan, a impus deja asupra tuturor jugul păcatului. Şi nimeni nu este în stare să ne elibereze din acest jug şi din cătuşele lui, numai Cristos, care la timpul Său potrivit şi în felul Său va face aceasta pentru toţi care vor veni la El prin credinţă şi pocăinţă.

Deşi scopul lui Cristos este, ca în cele din urmă, să-i elibereze pe toţi aceştia de toate jugurile şi să-i uşureze de orice povară, El vede că ei încă nu sunt în stare să exercite şi să se bucure de libertatea slăvită a fiilor lui Dumnezeu; şi astfel, prin disciplinare şi instruire, El intenţionează să-i aducă la acea stare. Prin urmare, cei ce vreau să fie scăpaţi acum de sub jugurile împovărătoare ale păcatului şi ale ordinii generale actuale a lucrurilor, trebuie să se supună cu totul lui Cristos — să ia jugul Lui asupra lor. Şi El invită pe toţi care au ajuns să simtă şi să înţeleagă disconfortul altor juguri şi greutatea altor poveri, să vină la El pentru odihnă şi eliberare.

Cu o simpatie iubitoare, pentru toţi care sunt apăsaţi şi mâhniţi, El zice: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră” etc. Cu miile au răspuns la acestă invitaţie binevoitoare, şi ei mărturisesc nu în cuvinte nesigure despre jugul uşor al lui Cristos şi despre binecuvântarea odihnei Sale promise. Şi totuşi odihna nu este aceea a prosperităţii generale pământeşti şi a libertăţii de grijă şi trudă şi de toate constrângerile.

Privind la experienţele apostolului Pavel, puţini ar spune că jugul lui Cristos care era pe umerii săi a fost un jug uşor, sau că sarcina pe care o purta în lucrarea lui Cristos a fost uşoară. Dar, evident, el a gândit aşa fiindcă el a considerat un privilegiu de mare preţ să îndure greutăţi ca bun ostaş al lui Cristos. El a suferit bucuros pierderea tuturor lucrurilor şi le-a socotit ca gunoaie, numai ca să poată câştiga pe Cristos şi să fie găsit în El. Pavel s-a bucurat să fie făcut părtaş al suferinţelor Sale, ca să poată fi făcut părtaş cu El şi la gloria Sa, şi să ia parte cu El la lucrarea binecuvântată a Împărăţiei Sale.

Binecuvântată lucrare! Pavel se mândrea în vederea unei asemenea misiuni viitoare şi s-a grăbit să arate că în mintea lui era gata pentru ea, dedicându-şi viaţa aici, plin de zel şi energie în serviciul Domnului pe linia indicată în planul divin. El a luat asupra sa jugul lui Cristos: n-a încercat să se conducă singur, ci umilit s-a supus lui Cristos, şi cu supunere a urmat conducerea Lui oriunde l-a dus — fie în închisoare şi în butuci, fie în bătăi publice înjositoare sau lovituri cu pietre care l-au lăsat aproape mort, în naufragiu, în primejdii pe uscat şi pe mare, printre duşmani păgâni sau printre fraţi falşi, în muncă epuizantă şi în trudă dureroasă, şi câte altele. Şi totuşi Pavel a considerat această povară a lui Cristos ca una uşoară şi jugul lui ca un jug uşor. El a vorbit despre încercările sale ca de nişte suferinţe uşoare şi a spus că s-a bucurat în necazuri; cu spatele zdrobit şi cu picioarele fixate în butuci, în fundul unei mizerabile închisori, Pavel şi Sila s-au bucurat şi au cântat laudă lui Dumnezeu.

Ştefan a avut aceeaşi linişte şi bucurie chiar în timp ce duşmanii lui îl omorau cu pietre; şi multe alte mii de sfinţi ai lui Dumnezeu pot mărturisi acelaşi lucru — în mijlocul sărăciei, a bolii, a suferinţei, a ispitei, înconjuraţi de vrăjmaşi şi chiar în flăcările persecuţiilor violente. De unde vine aceasta, sau cum sunt odihna şi chiar bucuria compatibile cu astfel de condiţii? Răspunsul este: această odihnă este o odihnă a minţii: “Tu vei ţine în pace deplină pe cel care se sprijină pe Tine, căci se încrede în Tine”. Binecuvântarea acestei odihne nu o poate cunoaşte nimeni până când n-a trăit experienţa ei. Şi valoarea ei n-o poate cunoaşte nimeni până când n-a fost pus la probele suferinţei.

Domnul ne dă cheia acestei odihne în cuvintele: “şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Într-adevăr, în spiritul blând şi liniştit este secretul odihnei. A fi blând înseamnă a cultiva darul răbdării, al supunerii iubitoare la voinţa lui Dumnezeu, al încrederii statornice în iubirea, în grija Sa, în înţelepciunea sfatului Său călăuzitor şi a providenţelor Sale conducătoare, şi a urma stăruitor această cale, prin reputaţie rea sau bună, prin împrejurări favorabile sau nefavorabile.

Fiii iubiţi ai lui Dumnezeu să se străduiască tot mai mult să imite spiritul blând şi liniştit al lui Cristos, acceptând providenţele lui Dumnezeu, ascultând de poruncile şi conducerea Lui aşa cum a făcut Domnul, înarmaţi cu puterea pe care numai El o poate da şi vrea s-o dea acelora care iau jugul Lui şi învaţă de la El.

Turnul de Veghere din 15. 04. 1896 [1961]

TEMEREA DE DUMNEZEU CU ÎNDESTULARE

 “Toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei care păzesc legământul şi mărturiile Lui.”— Psalmul 25:10

A umbla în “toate cărările Domnului” înseamnă a avea o supunere credincioasă faţă de voinţa Sa, înseamnă a avea plăcere de poruncile şi intenţiile Sale. Cine în felul acesta încearcă să-şi aducă viaţa în armonie cu voinţa lui Dumnezeu, acela se va bucura de îndeplinirea promisiunilor Sale bune şi va avea linişte şi pace în viaţa prezentă. Aceasta ne asigură apostolul prin cuvintele următoare: “… evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucât ea are promisiunea vieţii de acum şi a celei viitoare.” (1 Timotei 4:8). Dacă întreaga zecime a credinţei şi iubirii este înmagazinată în camera de provizie a inimii, atunci binecuvântările promise se vor îndeplini cu siguranţă. Şi Biblia este plină cu “făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe”, care-şi aşteaptă îndeplinirea în viaţa acelora care zic: “Te voi urma oriunde vei merge”.

Cărările Domnului sunt pentru noi drumul care conduce la glorie, onoare şi nemurire. Umblând pe această cale avem asigurarea deplină, că paşii noştri vor fi supravegheaţi cu îngrijire, pentru că aşa este scris: “Domnul întăreşte paşii omului şi astfel El Îşi găseşte plăcere în calea lui.” (Psalmul 37:23). Dar această promisiune de conducere este limitată numai la pasul următor. În ce priveşte viitorul, noi nu ştim nimic ce va aduce ziua de mâine. Calea noastră poate să ducă printr-un Eden de flori, şi cu fiecare bucurie pe care El ne-o trimite poate veni o surpriză plăcută şi dulce, sau acest drum poate să ne ducă prin încercări şi nenorociri, pe care Dumnezeu le ascunde acum dinaintea ochilor noştri. Dar fie prin bine, fie prin rău El ne conduce pe căile dreptăţii pentru numele Său.

 

Timpurile mele sunt în mâinile Tale

Astfel, cărările Domnului sunt întemeiate pe îndurare şi adevăr şi sunt căi ale credinţei şi încrederii în Dumnezeu. Noi umblăm prin credinţă şi nu prin vedere, şi suntem bucuroşi să continuăm în acest fel, chiar şi acolo unde nu putem înţelege scopul lui Dumnezeu permiţând anumite încercări speciale, pe care noi nu le înţelegem. Marea lecţie pe care noi trebuie s-o învăţăm, este aceea a unei încrederi fără rezerve în conducerea statornică şi negreşită a paşilor noştri, printr-o iubire care niciodată nu încetează — prin iubirea lui Dumnezeu faţă de copiii Săi supuşi şi încrezători.

Numai atunci când putem spune plini de încredere: “Credinţa puternică se poate încrede în El, vie orice” suntem în cea mai favorabilă atitudine a dispoziţiei sufleteşti ca să fim conduşi pas cu pas pe căile Sale. Dacă noi primim încercările cu întrebarea: “Pentru ce?” — cum adeseori se întâmplă — atunci suntem puşi pe cântar pentru a ne dovedi credinţa (care în ochii lui Dumnezeu este mai scumpă decât aurul), numai ca să fim găsiţi prea uşori. Iar când putem să fim mulţumiţi cu orice soartă, şi prin credinţă în Dumnezeul îndurării şi al adevărului putem primi fiecare experienţă ca supravegheată sau permisă de El, atunci suntem plăcuţi în ochii Săi. Numai atunci când vom putea zice despre fiecare încercare: “Domnul este acesta, să facă ce este bun în ochii Săi”, ne vom putea bucura de măsura deplină a conducerii Sale, cât şi de binecuvântările ce rezultă din această conducere.

Foloasele pe care le tragem din aceste experienţe, depind cu totul de supunerea noastră voioasă, atunci când trecem prin ele. “Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după planul Său” şi numai dacă aceştia se supun cu deplină încredere la înţelepciunea lui Dumnezeu, care a permis aceste experienţe. Astfel, numai în măsura în care ne vom arăta supunerea de-a umbla pe căile lui Dumnezeu pentru a ne pregăti caracterul cerut pentru locul special în templul Său spiritual, prevăzut de iubirea Sa pentru noi, numai în acea măsură vom putea gusta mulţumirea sufletească. Cuvintele inimilor de felul acesta vor fi totdeauna următoarele:

“Vorbeşte, Doamne, căci servul Tău ascultă

Vorbeşte pace sufletului meu apăsat

Şi ajută-mă să înţeleg că toate căile mele

Sunt sub controlul Tău înţelept”.

 

Durere cauzată de iubire

Spre mângâierea tuturor celor ce îşi pun încrederea în Domnul a fost scris în mod profetic: “Voi duce pe orbi pe un drum necunoscut de ei, pe cărări neştiute de ei; voi preface întunericul în lumină înaintea lor şi locurile strâmbe în locuri netede: iată ce voi face, şi nu-i voi părăsi”. Şi în decursul acestei conduceri El promite mai departe: “Când vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; vei trece şi prin râuri, şi nu te vor îneca; când vei merge prin foc, nu vei fi ars şi flacăra nu te va aprinde.” (Isaia 42:16; 43:2). Iar apostolul ne asigură în acelaşi fel, că există o iubire care ne cauzează durere pentru curăţirea şi înaintarea noastră: “Căci Domnul disciplinează pe cine-l iubeşte şi biciuieşte pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi disciplinarea! Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl? … Orice disciplinare, deocamdată pare o pricină de întristare şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce, celor încercaţi prin ea, roada dătătoare de pace a dreptăţii.” (Evrei 12:6, 7, 11).

Oamenii de regulă pedepsesc pe nesupuşi şi pe răufăcători. Dar în timpul prezent, Dumnezeu adeseori pedepseşte şi disciplinează tocmai pe cei mai supuşi şi pe cei care aduc roade. Isus arată acest lucru în lecţia cu via şi coardele ei. Două ramuri cresc împreună, dintre care una nu aduce rod, iar cealaltă aduce mai puţin rod decât ar putea să aducă. Cea dintâi va fi tăiată din vie; dar cealaltă va fi supusă unei curăţiri şi tăieri radicale, căci “pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă”.Tocmai aceasta ne arată profetul şi apostolul în textele citate mai sus. Dumnezeu tratează cu noi ca şi cu fii, şi după cum un tată pământesc, educându-şi copilul îl disciplinează şi-i ajută să se dezvolte având în vedere vârsta copilului său, tot aşa Dumnezeu în iubirea Sa, privind eternităţile noastre viitoare, ne lasă să trecem prin tot felul de suferinţe şi greutăţi, pe care iubirea Sa le vede necesare pentru pregătirea noastră. Desigur, Dumnezeu tocmai celui mai promiţător fiu al Său îi dă lecţii aspre şi grele. De aceea scrie, din nou, apostolul: “Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El.” (Evrei 12:5).

 

Făcuţi desăvârşiţi

după ce vor suferi puţin timp

Dumnezeu nu se bucură de suferinţele şi durerile noastre. El n-a avut bucurie de chinurile iubitului Său Fiu când El, cel drept a suferit pentru cei nedrepţi, deşi este scris: “Dar a fost voia Domnului să-L zdrobească” (Isaia 53:10). Nu, Dumnezeu se bucură numai de ceea ce se poate ajunge prin suferinţe. Rezultatele mari şi glorioase, pe care le-a ajuns Isus şi pe care le va ajunge şi omenirea, au fost lucrurile care L-au bucurat pe Dumnezeu şi pentru care a pregătit El Planul de Răscumpărare, care a cerut moartea unei fiinţe atât de iubite, cum a fost Fiul Său.

Tot aşa se întâmplă şi cu creşterea noastră, care ne-o dă Dumnezeu: nu de mâhnirile şi durerile noastre are El plăcere. Supunerea noastră voioasă faţă de voinţa Sa este ceea ce îi produce bucurie inimii Sale. El se bucură de bucuria şi plăcerea noastră continuă, pentru că prin aceasta vede voia Sa îndeplinită în noi. Când noi putem spune împreună cu Isus: “Tată preamăreşte Numele Tău!”, coste-mă ce m-ar costa, fiindcă de aceea am venit în lume şi cu totul m-am predat Ţie, atunci Dumnezeu se bucură de supunerea şi mulţumirea noastră în toate prevederile Sale faţă de noi.

“Nu prin căutarea unor regiuni mai productive unde munca este mai uşoară — împrejurările mai fericite, fără complicaţii dificile şi oameni supărători — ci prin îndreptarea curajului tare al unui suflet cu principii şi scop clare asupra a ceea ce ni s-a dat, aşa vom face să strălucească lumina noastră interioară, vom duce o viaţă adevărată şi vom introduce Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul vieţii noastre pământeşti. Dacă nu putem face voia lui Dumnezeu acolo unde ne-a pus El, atunci de ce ne-a pus acolo?”

 

Privind înapoi, vom lăuda calea

Când căile lui Dumnezeu ne conduc prin ape adânci, atunci ne dă El ocazie să ne dovedim adevăratul caracter. Nici o altă împrejurare nu ne-ar putea face un serviciu mai bun decât acesta, pentru cele mai înalte interese ale noastre. Dar cât de înceţi suntem noi a aprecia iubirea şi înţelepciunea Sa, care a cumpănit fiecare încercare şi a verificat fiecare experienţă a noastră, încă înainte de a ne trece prin ea! O, cât de mare este iubirea care apasă asupra noastră, care ne susţine în probele şi încercările care ne curăţă şi înnobilează, până când putem reflecta chipul Său! Cât de răbdătoare este iubirea care ne învaţă, că un caracter întărit în temerea de Dumnezeu este foarte de dorit şi că întreaga noastră fiinţă este condusă pas cu pas la o mulţumire binecuvântată cu metodele folosite! Ce bucurie mare este pentru Tatăl ceresc când noi, în sfârşit, putem spune din convingere: “Facă-se voia Ta”. Acesta este triumful credinţei. “Ferice de cine rabdă ispita! Căci după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” (Iacov 1:12).

Când vom ajunge la sfârşitul acestei vieţi şi vom fi privilegiaţi să privim înapoi asupra căilor de îndurare şi adevăr, pe care am fost conduşi, nu ne vom uimi oare de înţelepciunea lui Dumnezeu, care deja înainte a văzut necesitatea fiecărei experienţe? În lumina mai limpede, din acea zi fericită, fiecare încercare reuşită din trecut va fi glorificată în memoria noastră pentru totdeauna. Ce fel de sentimente vom avea despre experienţele noastre nereuşite repetate, aceasta nu o putem şti acum, dar aceasta ştim, că atunci când, prin îndurarea lui Dumnezeu, vom ajunge la învingerea din urmă, bucuria noastră va fi fără margini. Deci, iubiţi urmaşi peregrini, nu ar fi potrivit ca faţă de experienţele prezente să arătăm uneori o mai mare supunere, şi înainte de toate o mai mare bucurie şi recunoştinţă faţă de bunătatea Tatălui ceresc? Tocmai ceea ce ni s-a părut ca cea mai mare piedică, adeseori se poate dovedi ca cea mai mare binecuvântare. Cea mai grea încercare a noastră poate fi ocazia lui Dumnezeu, ca El să se glorifice prin noi, şi o ocazie în viaţa noastră, care are ca scop să ne încurajeze la stăruinţă şi răbdare până la sfârşitul căii noastre.

 

Răsturnarea pietrei

Aşa a fost aceasta demult, cu prietenii devotaţi ai lui Isus. Calea care conducea la serviciul pe care ei cu bucurie l-ar fi îndeplinit, a fost închisă. O mare piatră a fost răsturnată înaintea uşii, pe care ei cu bucurie ar fi deschis-o. Dar cât de preţios este a ne aminti de admiraţia lor plină de bucurie! “Şi iată, a fost un mare cutremur de pământ; căci un înger al Domnului s-a coborât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a stat pe ea.” (Matei 28:2). Că el a răsturnat piatra de pe mormânt a fost un lucru minunat, o mare faptă de iubire, dar că el după aceea a şezut pe piatră aceasta desigur a fost un lucru de foarte mică importanţă! Noi am fi aşteptat să citim că îngerul, după ce a înlăturat piedica, să se înalţe imediat la cer. Dar nu a fost destul, ca numai să se găsească o cale de scăpare, ci a trebuit ca după aceea să fie o binecuvântare vorbind despre pace.

Da, “nu este destul, ca piatra necazului meu să fie răsturnată din cale; acest fapt trebuie să-şi primească recunoştinţa cuvenită. În necazul care mă apăsa, eu trebuie să văd un înger. Piatra, care se părea că îmi nimiceşte speranţele mele preţioase, trebuie să se dovedească ca o binecuvântare în experienţele mele, ca un înger al biruinţei şi ca bunuri mai înalte”. Atunci voi cânta eu:

“Durerea să-şi îndeplinească opera asupra mea.

Suferinţa să mă umilească!

Îngerul, trimisul Tău, să-mi fie bine venit, ca să mă înveţe a cânta:

Mai multă iubire faţă de tine, Doamne!

Mai multă iubire faţă de tine!

Mai multă iubire faţă de tine!”

 

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.02.1931

FERICIREA ESTE SUPERIOARĂ BUCURIEI

Matei 5:1-16

“Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” — Matei 5:8

Cuvântul bucurie descrie dispoziţia bucuroasă pe care o are neamul omenesc din când în când, dar fericirea este legată de acea bucurie permanentă şi confort care sunt rezultatul punerii de acord a caracterului în armonie cu cel divin. Oamenii din lume pot fi uneori fericiţi, iar alteori descurajaţi, întristaţi şi supăraţi; dar în inima celor care au devenit urmaşi ai Domnului Isus şi care, ca elevi în şcoala lui Cristos, sunt învăţaţi de El, domneşte o pace a lui Dumnezeu care întrece toată înţelegerea, le aduce mângâiere şi odihnă chiar în cele mai nefavorabile condiţii exterioare. Lecţia pe care o analizăm acum descrie starea de inimă necesară posedării păcii lui Dumnezeu. Măsura în care avem înaintea ochilor minţii concepţia adevărată şi apoi ne străduim să obţinem acel ideal, în aceeaşi măsură va fi gradul sau progresul fericirii care va ajunge să stăpânească în inimile şi vieţile noastre şi să ne păstreze în iubirea lui Dumnezeu.

Domnul nostru şi ucenicii Săi se aflau într-un loc înalt, pe coasta unui munte şi mulţimi de oameni veneau să asculte mesajul marelui Învăţător cu privire la Împărăţia de atâta timp aşteptată şi despre care El spunea că este aproape. Minunile Sale dovediseră autoritatea Sa divină ca Învăţător, şi aceasta atrăgea poporul la Cel despe care se spunea: “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta.” (Ioan 7:46). Văzând mulţimea adunată, Isus S-a urcat pe o movilă, de unde putea fi văzut mai bine şi auzit de toţi. După obiceiul din timpurile vechi, El stătea jos în timp ce vorbea, şi poporul de asemenea stătea jos. Obiceiurile timpului favorizau aceasta — haine largi, lejere şi sandale care se puteau scoate uşor, şi oamenii obişnuiţi să şadă cu picioarele încrucişate sub ei, în poziţia care uneori este numită “poziţia croitorului” (“ţigăneşte”; n. t.)

Învăţătura se adresa, în principal, celor mai apropiaţi de Domnul, adică ucenicilor Săi speciali, mulţimea urmărind interesată orice detaliu din vorbire care putea să o lumineze în mod special. Trebuie să li se fi părut ciudat tuturor ascultătorilor că Domnul nostru nu a vorbit mai mult despre Împărăţie în sine, explicând când şi cum are să fie stabilită etc. Dar El ştia că trebuia să sufere pentru răscumpărarea lumii, înainte ca Împărăţia să poată veni şi să se facă voia lui Dumnezeu pe pământ cum se face în cer. El ştia, de asemenea, că primul lucru în pregătirea pentru stabilirea Împărăţiei va fi alegerea clasei Bisericii, a aleşilor, care să fie Mireasa şi moştenitoarea împreună cu El în Împărăţie. Cuvântarea Sa, prin urmare, a fost îndreptată în aşa fel ca să împartă pe ascultători în două clase — unii care vor fi dezamăgiţi pentru că îi interesa mai mult gloria, onoarea şi demnităţile Împărăţiei la care sperau, decât starea de inimă necesară pentru un loc în ea. Probabil aceştia au plecat la ale lor zicând că Isus era un mare Învăţător pentru cei cărora le plăcea acest fel de filozofie, dar pentru ei era o parte foarte seacă şi nesatisfăcătoare.

Alţii, deşi dezamăgiţi în ce priveşte felul învăţăturii, au găsit ceva în ea care le mulţumea dorinţele aşa cum nimic altceva nu putea s-o facă — au găsit în ea hrană, mângâiere, calităţi ziditoare. La fel este adevărat şi astăzi: unii ascultă veştile bune de bucurie mare interesându-i numai acele trăsături care se referă la restatornicire. Sunt fericiţi să ştie că în planul divin nu există chin veşnic, ci din contră pentru lume vin timpuri de înviorare şi timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor proroci de la începutul lumii (Fapte. 3:19-21). Dar în afară de acestea, orice discuţie cu privire la consacrare Domnului şi la condiţiile uceniciei, orice descriere a condiţiilor caracteristice care să-i potrivească pentru Împărăţie, pentru ei sunt obositoare, neplăcute. Astfel adevărul totdeauna separă.

 

“Cei săraci în duh”

Mesajul acestui mare Învăţător se deosebea de al altora, şi în mod special era atrăgător pentru cei umiliţi, pentru cei modeşti. În timp ce alţii ar fi spus: ferice de cei bogaţi, cei învăţaţi, cei proeminenţi, de conducători, acest mare Învăţător a inversat problema zicând: “Ferice de cei săraci în duh” — fericiţi sunt cei care nu sunt îngâmfaţi, care nu au o apreciere foarte mare de sine, care îşi cunosc micimea şi imperfecţiunea. Uimitor! Cum sunt aceştia fericiţi? Cu siguranţă lumea îi apreciază puţin pe aceia care nu au o apreciere foarte mare de sine. Cu siguranţă ei vor face mai puţin progres în lume. O, da! Dar, spune Învăţătorul, fericirea lor constă în faptul că ei sunt din Împărăţie — din aceia dintre care se va alege clasa Împărăţiei cerurilor.

Încrederea în sine, aprecierea de sine, poate câştiga pentru posesorul ei un loc înalt şi onorabil în prezent, dar nu este apreciată de Domnul; iar cei care au un astfel de spirit vor fi mai puţin pregătiţi pentru probele şi condiţiile pe care Domnul le va impune în alegerea moştenitorilor Împărăţiei, comoştenitorii cu Cristos. Da, într-adevăr! — este o favoare şi o fericire asociată cu dispoziţia de a te considera mic în aprecierea de sine: ea scuteşte de mulţi paşi greşiţi în care conduce egocentrismul. Toţi cei care caută să urmeze instrucţiunile marelui Învăţător, care de la natură sunt săraci în duh, umiliţi şi nu au mare apreciere de sine, au mare avantaj în toate privinţele faţă de alţii în ceea ce priveşte acest element special al caracterului. Iar cei care nu sunt de la natură smeriţi, să fie atenţi la sfatul Învăţătorului şi să se smerească sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca să fie înălţaţi la timpul cuvenit (1 Petru 5:6). Urmaşii Domnului trebuie să practice continuu smerenia şi să fie în special în gardă împotriva mândriei, îngâmfării etc.; ei ar trebui să ştie, datorită autorităţii marelui Învăţător prin apostol, că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi Îşi arată favoarea celor smeriţi, celor săraci în duh, în aşa măsură că numai cei smeriţi vor avea parte cu Domnul în moştenirea Împărăţiei — 1 Petru 5:5; Iacov 4:6.

 

Cei ce plâng, fericiţi şi mângâiaţi

Din nou pare ciudat, contrar gândirii obişnuite, să se spună: “Ferice de cei care plâng”. Ideea generală este că cei ce plâng trebuie să fie compătimiţi în mod special. Ce principiu stă la baza asigurării Învăţătorului că este o fericire legată de plângere? Noi răspundem că nu putem presupune că în cer este plângere — trebuie să presupunem că acolo este fericire, binecuvântare. Prin urmare, fericirea plângerii trebuie să fie într-un fel legată de stările şi împrejurările noastre actuale imperfecte, păcătoase. Păcatul este în lume, şi moartea, plata păcatului este plătită de toată familia umană, ducând în fiecare casă mai multă sau mai puţină dezamăgire, durere, necaz. Unde acestea sunt apreciate corect, sigur trebuie să existe plângere. Lumea este bolnavă şi moare; cu cei douăzeci de miliarde de morţi şi un miliard şase sute care mor în durere, necaz şi dezamăgire, cel care este “vesel” trebuie să fie relativ iraţional. Cine în afară de o persoană nechibzuită ar putea fi veselă în întunericul unei astfel de capele mortuare! Cei care sunt veseli în asemenea condiţii dau dovadă de o stare aşa de greşită a inimii şi a minţii, că putem şti că vor avea nevoie de instrucţiuni disciplinare aspre (aşa cum vor fi acordate majorităţii neamului omenesc în timpul Mileniului) ca să-i aducă la înţelegere corespunzătoare.

Aceia însă, care plâng fiindcă îşi dau seama de imperfecţiunile lor, de starea lor decăzută, şi care în vreo măsură plâng din compătimire faţă de biata creatură gemândă, aceştia au avantaje corespunzătoare datorită stării mai sănătoase a minţii lor; ei vor fi mai bine pregătiţi pentru mesajul ceresc, care vorbeşte despre glorioasa binecuvântare care va veni prin răscumpărarea făcută de Isus şi prin Împărăţia Sa, care, ca răsăritul Soarelui dreptăţii va aduce sănătate, vindecare, viaţă şi mângâiere tuturor familiilor pământului. Fericiţi sunt cei ce plâng acum, pentru că ei sunt în acea stare mult mai favorabilă să audă vocea Aceluia care vorbeşte din cer — vorbind pace prin Isus Cristos Domnul nostru. Ei vor fi mângâiaţi. Mângâierea lor nu va aştepta până când noua dispensaţie a Împărăţiei va fi pe deplin inaugurată şi va aduce binecuvântările restatornicirii; mângâierea lor va începe imediat, deoarece plângerea le va pregăti mintea să audă favoarea Domnului. Astfel, acestora El va binevoi să le facă cunoscut ceva din bogăţiile harului şi bunătăţii Sale prin Isus. Ei vor avea, deci, cea mai bună ocazie să obţină pacea lui Dumnezeu care întrece orice înţelegere, prin Spiritul sfânt, în timpul de acum şi în dispensaţia care vine.

Întristarea poate fi asociată cu păcatul şi nedesăvârşirea. Este potrivit să ne dăm seama de starea noastră decăzută şi să ne pară rău de ea, dar această întristare poate fi imediat vindecată prin cunoştinţa marelui sacrificiu de răscumpărare şi prin acceptarea împărtăşirii din meritul acestuia. Este însă o altă întristare sau plângere care nu este din pricina păcatului, ci din compătimire. Domnul nostru, care era deosebit de păcătoşi, avea acest spirit al plângerii. Plângerea din compătimire I-a adus lacrimi la mormântul lui Lazar, şi de asemenea a făcut să fie “om al durerii şi obişnuit cu suferinţa” (Isaia 53:3).

În starea noastră imperfectă, decăzută, chiar şi după ce inimile noastre sunt deplin consacrate Domnului şi umplute cu Spiritul Său, nu va fi posibil să compătimim atât de deplin cu alţii, aşa cum a făcut dragul nostru Învăţător; dar noi trebuie să cultivăm acest spirit al compătimirii, care este o parte a spiritului iubirii, şi cu cât vom creşte mai mult în har şi în asemănarea de caracter cu marele Învăţător, cu atât vom avea mai mult spiritul compătimirii, cu atât mai mult ne va atrage întristarea şi plângerea. Pe de altă parte însă, cu cât primim mai mult din acest Spirit sfânt, proporţional vom avea mai mare pace, mai mare bucurie în Domnul şi mai mare veselie, prin ceea ce ni se va permite tot mai mult să înţelegem din desfăşurarea marelui plan de mântuire prin care toţi care plâng în Sion vor fi mângâiaţi. Astfel, cei mai avansaţi creştini, care au cea mai adâncă şi cea mai sfântă bucurie, vor fi cei care în acelaşi timp au cea mai adâncă compătimire cu cei ce plâng şi cu cei întristaţi. Cine n-a observat aceasta deja, că aşa cum Domnul şi Învăţătorul nostru este modelul perfecţiunii, tot aşa cei care Îl imită cel mai bine sunt de obicei cei care au experienţe adânci în şcoala suferinţei şi a plângerii, şi în inimile şi caracterele cărora au fost întipărite lecţii şi caracteristici adânci spirituale?

Cuvântul mângâiere nu conţine gândul de eliberare, ci mai degrabă de întărire împreună, sau putere adăugată. Cu alte cuvinte, Domnul nu are de gând să ia de la noi acea nobilă calitate a compătimirii pe care o putem primi în şcoala experienţei, ci vrea ca toţi aceia care devin urmaşii Săi adevăraţi să fie mângâiaţi sau întăriţi împreună, ca El să le dea o binecuvântare a puterii ca să îndure, care va compensa plânsul şi spiritul tristeţii. El dă aceasta prin promisiunile Cuvântului Său şi prin făgăduinţele glorioase pe care le pune înaintea noastră, şi El dă aceasta, de asemenea, prin epistolele vii ale membrilor dragi ai casei credinţei. Să observăm cum ne atrage atenţia apostolul la aceasta în 2 Corinteni 1:4, unde de mai multe ori repetă ideea să ne mângâiem unii pe alţii cu mângâierea cu care Domnul deja ne-a mângâiat. O, de ce privilegiu ne bucurăm, nu numai să fim mângâiaţi de Domnul prin Cuvântul Său, ci şi să fim folosiţi de El ca instrumente pentru mângâierea sau întărirea sau susţinerea altora în acest timp al plânsului, când unii, mai mult decât alţii, au în ei slăbiciuni sau neputinţe care le produc plâns lor sau altora. Fericiţi sunt cei care fiind mângâiaţi, vor fi folosiţi de Domnul în mângâierea altor membri ai corpului Său.

 

“Ferice de cei blânzi”

Cei săraci în duh sau smeriţi, care nu au gânduri înalte despre ei, sunt fără îndoială aceiaşi cu cei blânzi, cei gentili. Century Dictionary defineşte cuvântul blând ca având “stăpânire de sine şi gentil, a nu fi uşor provocat sau iritat; îngăduitor în insulte sau supărare. Dicţionarul Webster defineşte blândeţea ca “supunere la voinţa divină; răbdare şi amabilitate din motive morale şi religioase”. Când privim în jurul nostru în lume şi-i observăm pe cei blânzi de pe pământ, nu-i vedem mai prosperi decât alţii, şi cuvintele Domnului nostru că unii ca aceştia vor moşteni pământul ne-ar mira şi ni s-ar părea neadevărate dacă nu am înţelege că ele se referă la binecuvântările care urmează vieţii acesteia. Desigur, milionarii pământului care posedă partea mai mare a lui şi a bogăţiilor lui, văile şi munţii, foarte rar trebuie să fie consideraţi blânzi. Şi vedem că Domnul nu spune: “Fericiţi cei blânzi, căci ei moştenesc pământul”, ci “căci ei vor moşteni pământul”.

Când Doamne?

Răspuns: Când va veni Împărăţia lui Dumnezeu şi voia Sa se va face pe pământ precum se face în cer — atunci cei blânzi vor moşteni pământul. Aşa dar, dacă observăm că cei aspri, cei nedrepţi, cei îngâmfaţi stăpânesc darurile pământului în această viaţă, şi dacă ne vedem îndepărtaţi din cauza blândeţii, să ne amintim Cuvântul Domnului că noi suntem binecuvântaţi în mod special şi să cultivăm această calitate a blândeţii din ce în ce mai mult, şi să nu ne gândim s-o schimbăm cu un spirit de aroganţă şi îngâmfare şi răzbunare, pentru a câştiga faimă pământească, renume şi bogăţii. Mai degrabă să fim mulţumiţi să cultivăm acest spirit, despre care Domnul ne asigură că îl aprobă, şi să aşteptăm timpul când această clasă va moşteni pământul. Noi ne dăm seama că moştenirea va fi dată cu scopul de a o da familiei umane sub termenii şi condiţiile instituite în timpul Veacului Milenar. Atunci cei blânzi, din clasa restabilirii, vor moşteni pământul; ei vor avea avantaje în toate privinţele, şi în cele din urmă toţi cei care nu vor fi blânzi vor fi nimiciţi complet dintre oameni în a doua moarte.

Cei blânzi dintre urmaşii Domnului primesc, într-o măsură, chiar acum împlinirea acestei făgăduinţe, după cum declară apostolul: “Fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre; şi voi sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 3:22, 23). Aceştia se bucură mai mult acum de pământ decât alţii; în timp ce alţii acaparează, ei se bucură. Aşa cum declară apostolul: “Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele” (1 Timotei 6:17). Eliberaţi de spiritul acaparator, putem trece pe străzi şi să observăm bogăţiile expuse în vitrine fără a lăcomi la ele, fără să dorim să avem diferitele lucrări de artă şi frumuseţe, în grija şi controlul nostru special. Noi ne putem delecta privirea cu ele şi fără să avem grija lor într-un timp când toate talentele noastre sunt consacrate Domnului şi serviciului Său, şi când avem lucruri mai importante de făcut decât grija pentru podoabele ieftine numite lucrări de artă.

 

“Ferice de cei care flămânzesc şi însetează”

Domnul nostru Se referă la două dintre cele mai puternice influenţe cunoscute printre oameni. La ce activitate nu ne-ar îmboldi foamea şi setea? La fel este în unii o foame şi o sete a inimii pentru ceea ce este drept, ceea ce este adevărat. Este evident că majoritatea oamenilor nu au mult din această foame a sufletului; mâncarea naturală şi băutura naturală sunt atracţiile lor speciale. Dar nu toţi sunt aşa, şi este o binecuvântare specială pentru cei care au foamea sufletului la care Se referă Domnul nostru. “Căci ei vor fi săturaţi” — vor fi mulţumiţi.

Nimic din această făgăduinţă nu implică o săturare sau mulţumire miraculoasă: gândul în legătură cu această ilustraţie este mai degrabă că cei flămânzi şi însetaţi vor folosi timpul lor, cunoştinţa şi ocaziile ca să caute pâinea vieţii veşnice, care satură, şi apa vieţii, care într-adevăr înviorează; şi în măsura în care acestea sunt căutate, găsite şi întrebuinţate, în aceeaşi măsură va fi şi binecuvântarea. Avem garanţia Domnului de binecuvântare pentru toţi care sunt în atitudinea minţii ca să caute şi să folosească înviorările spirituale pe care le dă El.

Cuvântul dreptate se referă aici la tot ce este drept în orice chestiune — la Adevăr. Dumnezeu este marele standard al dreptăţii, şi El îl comunică prin Cuvântul Său, prin promisiunile nespus de mari şi scumpe date nouă prin Isus şi prin apostolii Săi. Majoritatea oamenilor din lume, grijulii pentru hrana care piere, se gândesc puţin la adevăr şi primesc puţin din el; puţinii care flămânzesc şi însetează după el sunt săturaţi, împrospătaţi, sfinţiţi prin el, şi în cuvânt, în faptă şi în gând sunt potriviţi şi pregătiţi pentru alte binecuvântări la timpul cuvenit al lui Dumnezeu — participarea cu Răscumpărătorul în Împărăţie şi o parte cu El în lucrarea binecuvântării şi ridicării omenirii.

 

“Ferice de cei milostivi”

Mila este înrudită cu iubirea, şi în măsura în care decăderea a şters iubirea din inimă, în acea măsură va lipsi şi mila. Desigur noi nu putem judeca întotdeauna după aparenţele exterioare, pentru că există forme şi expresii exterioare de iubire fără implicarea inimii. Tot aşa mila este oferită uneori fără să fie determinată de spiritul adevărat al milei. Uneori ea se poate vedea prin recunoaşterea unui principiu, dar fără armonie cu acel principiu. Adevăratul creştin învaţă în şcoala lui Cristos nu numai despre imperfecţiunile sale şi despre nevoia sa de milă divină, ci după ce a aflat acea milă şi a intrat în şcoala lui Cristos, ea devine una dintre cele mai importante lecţii pe care le poate învăţa ca să acorde aceeaşi milă celorlalţi. Apostolul spune că “mila biruie judecata” — biruie executarea dreptăţii (Iacov 2:13). Ciudat cum poate părea, cei care au cea mai mare nevoie de milă pentru ei înşişi, de obicei par să fie cei care sunt mai puţin gata să acorde milă pentru lipsurile altora.

Pe de altă parte, cei care cresc cel mai mult în Spiritul Domnului, cresc în aceeaşi măsură în milă şi compasiune. Unii din poporul Domnului au mai mult de biruit în privinţa aceasta decât alţii, şi de aceea pot da dovadă de mai puţină dezvoltare proporţional cu eforturile lor; dar trebuie să fie continuu în mintea tuturor gândul că este foarte nepotrivit pentru cei care, ei înşişi, au nevoie de milă divină, să fie pretenţioşi în ultimul grad în ceea ce priveşte cerinţele dreptăţii pentru alţii, prin refuzul lor de a exercita milă faţă de alţii. Nu numai atât, dar lecţia aceasta pe care Domnul nostru a accentuat-o atât de frecvent, a intensificat-o când a spus: Dacă nu veţi ierta din inimă celor care vă greşesc, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. Astfel El ne învaţă că mila trebuie să fie mai mult decât formală, mai mult decât o iertare şi împăcare pe dinafară — trebuie să fie din inimă, sinceră. Deci, în măsura în care fiecare ne dăm seama că avem nevoie de mila divină prin Isus, în aceeaşi măsură trebuie să fim foarte miloşi faţă de alţii — în special faţă de fraţi şi faţă de toţi aceia care în vreun sens sau grad demonstrează dorinţa lor după dreptate.

 

“Ferice de cei cu inima curată”

Cuvântul curat are un înţeles foarte larg — fără falsificare, sincer, nepătat. Prin natură nici un membru al familiei umane nu se află în această stare. Din contră, Scripturile ne asigură că inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9). În textul acesta, cât şi în înţelesul general, inima nu este folosită ca numele unuia din organele corpului omenesc, ci ca să arate mintea dinăuntru, voinţa, intenţia persoanei. Aşa cum a fost originar creat, omul a fost chipul lui Dumnezeu şi de aceea a fost curat în inimă, sincer, onest, cinstit şi cu intenţii perfecte; dar din cauza neascultării s-au dezvoltat păcatul şi egoismul în inima şi voinţa omului, iar calităţile asemenea lui Dumnezeu, care iniţial erau acolo, au fost în mare măsură şterse. Ca atare, despre cei care devin poporul Domnului se spune că au o inimă nouă, o voinţă nouă, ambiţii noi, dorinţe noi. Unde întoarcerea de la păcat la dreptate este completă, cu adevărat se poate spune: “… cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” — 2 Corinteni 5:17.

Pentru a îndeplini o schimbare atât de radicală a voinţei, a intenţiei se cere o influenţă puternică. Ea poate fi din frică şi poate fi din iubire, dar suntem asiguraţi că rezultatele fricii sunt nedesăvârşite şi că numai iubirea produce stările durabile, desăvârşite, bine primite. Frica poate avea un oarecare rol la începutul schimbării inimii, dar ea în nici un caz nu poate duce schimbarea la bun sfârşit, pentru că, aşa cum spun Scripturile, “frica are cu ea pedeapsa”, şi pacea lui Dumnezeu nu poate domni în inima care este supusă fricii (1 Ioan 4:18). De aceea Scripturile pun în faţa noastră schimbarea inimii care rezultă din cunoaşterea lui Dumnezeu şi din iubirea faţă de El, spunând: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”, iar apostolul ne asigură că “dragostea desăvârşită izgoneşte frica” — Marcu 12:30; 1 Ioan 4:18.

Cuvintele Domnului nostru dau de înţeles că pot să existe diferite grade de necurăţenie a inimii, şi aşa constatăm: sunt unii care într-adevăr sunt negri la inimă, diavoleşti, iar alţii sunt maronii sau cenuşii sau pestriţi. Domnul însă alege inimile care vor fi acceptabile pentru Tatăl — cei cu inima curată. Noi toţi suntem martori ai faptului că nu putem pretinde curăţenia inimii, a intenţiei, a motivului, a dorinţei la foarte mulţi dintre prietenii şi vecinii din creştinătate, şi, după câte ştim, în lumea păgână proporţia ar fi mai mică. Cu toate acestea, sugestia din textul nostru este că numai aceia care ajung la curăţenia inimii pot spera să vadă vreodată pe Dumnezeu, să se bucure de această dovadă a iubirii Sale.

Dar, ca nu cumva unii să se descurajeze, presupunând că puritatea inimii înseamnă absolută desăvârşire a gândului, a vorbei şi faptei, ne grăbim să corectăm un asemenea gând şi să arătăm că intenţia nu este întotdeauna susţinută de cuvintele şi conduita noastră. A vrea corect, a vrea desăvârşit, a fi curat în inimă este posibil, şi este chiar necesar pentru toţi care doresc să aibă aprobarea divină, totuşi a îndeplini tot ce voiesc este uneori cu neputinţă, chiar şi din partea celor mai credincioşi urmaşi ai Domnului. Noua voinţă, noua inimă, trebuie să acţioneze şi să vorbească prin intermediul vechiului corp, ale cărui afecţiuni sunt continuu în opoziţie şi trebuie luptat împotriva lor. De aceea, atâta timp cât suntem în carne, atâta timp cât suntem obligaţi să raţionăm, să vorbim şi să lucrăm prin intermediul cărnii decăzute, atâta timp vom avea nevoie de meritul lui Cristos care să ne acopere continuu aceste cusururi, ca astfel voinţa nouă, inima nouă, şi nu carnea, să poată fi judecate de Domnul şi probate în ceea ce priveşte vrednicia sau nevrednicia de viaţă veşnică şi de binecuvân-tările pe care El le-a oferit.

Ce preţios este, deci, gândul că putem ajunge la absolută curăţenie a intenţiei, a iubirii etc. faţă de toţi oamenii precum şi faţă de Domnul, şi că Dumnezeu ne va accepta în Cel Preaiubit al Său, nesocotindu-ne slăbiciunile neintenţionate şi cusururile de care ne dăm seama şi pe care alţii poate le observă mai bine decât noi. Ce gând binecuvântat că aceştia vor vedea pe Dumnezeu, că aceştia pot avea acum cele mai clare vederi despre caracterul şi planul lui Dumnezeu, şi că în curând Îl vor vedea, când vor fi schimbaţi prin întâia înviere în asemănarea iubitului lor Răscumpărător.

 

“Ferice de cei împăciuitori”

Această declaraţie a Domnului nostru n-a meritat niciodată o atenţie mai mare decât în prezent. Trăim într-un timp când invidia şi cearta se manifestă în toate părţile, printre toate clasele şi printre toate naţiunile, în politică, în afaceri, în case şi familii, în bisericile nominale şi printre cei deplin consacraţi din Biserica adevărată. Tendinţa spre ceartă este evident asociată cumva cu timpurile grele în care trăim; dar cu atât mai mult cei care sunt membri adevăraţi ai corpului lui Cristos să-şi amintească de îndemnul Scripturii: “Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea”, şi “Trăiţi în pace între voi.” (Evrei 12:14; 1 Tesaloniceni 5:13). Unii dintre cei mai buni oameni din lume au însuşirea combativităţii în mare măsură, dar proporţional ei au nevoie de iubire ca s-o controleze, aşa încât să combată numai acele lucruri care sunt rele şi vătămătoare, aşa încât să gândească generos, binevoitor, iubitor despre toţi aceia care văd diferit lucrurile; şi în timp ce apără totdeauna ferm principiile, ei să observe că principiile rareori sunt cauza conflictelor, certurilor lor.

Fiecare din copiii Domnului să înveţe zi de zi să cultive roadele şi harurile Spiritului sfânt, printre care în mod proeminent sunt: răbdarea, îndelunga răbdare, amabilitatea frăţească, iubirea. Aceste lucruri rămânând în noi şi prisosind, vom fi din ce în ce mai plăcuţi Domnului şi în stare să-i ajutăm pe alţii în aceeaşi direcţie — să fim făcători de pace. Căci cine poate fi făcător de pace în mod potrivit, dacă în inimă nu este el însuşi iubitor de pace?

La majoritatea oamenilor pare să existe o înclinaţie certăreaţă, care nu numai că-i face pe posesorii ei să fie certăreţi şi gâlcevitori, iritabili şi iritând pe alţii, dar mai mult această trăsătură pare la mulţi să încline spre a stârni necazuri altora, în timp ce primul principiu al bunei cuviinţe — a-şi vedea de afacerile proprii — ar fi favorabil păcii. Pe măsură ce poporul Domnului ajunge să-şi dea seama, tot mai mult, de egoismul şi spiritul de ceartă pe care omenirea întreagă l-a moştenit prin păcat şi decădere, şi cum acesta este opus spiritului Domnului şi al blândeţii, gentileţii, răbdării, îndelungii răbdări, iubirii, ei să se străduiască nu numai să dezvolte pacea în inimile şi vieţile lor, dar şi să fie făcători de pace printre oameni.

“Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” Da, într-adevăr, iubitorii de pace, promotorii păcii, dovedesc că în acest aspect, cel puţin, sunt posesori ai Spiritului sfânt — Spiritul lui Dumnezeu. Noi nu numai să merităm acest titlu de fii ai lui Dumnezeu acum printre oameni, care văzând faptele noastre bune şi dispoziţia de a fi făcători de pace vor glorifica pe Tatăl nostru din ceruri datorită acestui fapt, dar prin cultivarea continuă a acestei calităţi a iubirii, sub conducerea marelui Răscumpărător, să merităm distincţia de a fi fii ai lui Dumnezeu pe un plan mai înalt în Împărăţie.

 

“Ferice de cei prigoniţi”

Nu de toţi care sunt prigoniţi, ci numai de cei care sunt prigoniţi pentru dreptate. Mulţi îşi atrag asupra lor prigoniri pentru nechibzuinţă şi pentru amestec în treburile altora. Să dăm atenţie cuvintelor apostolului în această privinţă şi să evităm persecuţiile sau suferinţele pentru facerea răului de vreun fel; dar aşa cum este iarăşi declarat, dacă suferă cineva pentru că este creştin să-L preamărească pe Dumnezeu pentru aceasta (1 Petru 4:16). Este bine, de asemenea, să păstrăm în această chestiune ca şi în toate celelalte spiritul unei minţi sănătoase. Sunt, de exemplu, unii care în mod evident îşi imaginează că sunt persecutaţi, când în realitate ei sunt trataţi foarte amabil şi sunt victima imaginaţiei lor bolnăvicioase. Poporul Domnului trebuie să fie atât de umplut cu spiritul mulţumirii şi recunoştinţei şi aprecierii, încât să nu fie deloc în pericol de a greşi în această privinţă. Ei să fie atât de generoşi în ceea ce priveşte gândurile lor despre motivele şi intenţiile prietenilor şi ale vecinilor lor, încât să nu fie în pericolul de a-i înţelege greşit şi de a se simţi persecutaţi de către cei care, în realitate sunt cei care le doresc binele.

După cum iubirea perfectă alungă frica, tot aşa ea alungă toate aceste impresii false de înfăptuire a răului sau de intenţii rele faţă de noi. Inima binevoitoare, plină de iubire pentru alţii, va prefera mai degrabă să presupună că dispreţul faţă de el sunt scăpări din vedere neintenţionate, sau să dea altă asemenea interpretare bună conduitei prietenilor săi, îngăduindu-şi să ia drept persecuţie numai atunci când intenţia ei este vădită. Chiar şi atunci trebuie să gândească generos despre cel care-l persecută, să-şi dea seama de partea sa în decădere şi să fie dispus să se roage pentru cei care îl insultă şi-l persecută. Ferice de aceia care astfel ţin la dreptate şi la spiritul iubirii faţă de duşmanii şi prigonitorii lor, şi care pot fi siguri, prin urmare, că sunt persecutaţi pentru credincioşia lor faţă de adevăr şi dreptate, şi nu pentru aversiunile şi ciudăţeniile lor personale. Ferice de ei, căci a lor este Împărăţia cerului. Domnul caută pe aceia care sunt aşa de credincioşi principiilor dreptăţii, încât o vor exercita faţă de duşmanii lor, chiar şi când sunt persecutaţi de aceştia şi din pricina dreptăţii. Dacă Împărăţia cerurilor este pentru unii ca aceştia, atunci este sigur că este numai o mică turmă. Să ne străduim cu atât mult să fim din acea turmă mică — să ne asigurăm chemarea şi alegerea.

 

Insultaţi pentru Cristos

Poporul Domnului nu trebuie să se insulte unii pe alţii sau pe oricine în nici o împrejurare, ci să-şi amintească fapul că ei sunt învăţăcei, urmaşi ai Celui care atunci când a fost insultat n-a răspuns cu insulte. Orice rele ar putea spune sau insinua alţii despre noi, trebuie să fim credincioşi Învăţătorului nostru şi să nu răsplătim rău pentru rău, insultă pentru insultă, insinuare pentru insinuare, ci din contră, nu trebuie să vorbim de rău pe nimeni şi să ne placă să observăm şi să menţionăm orice calitate pe care chiar şi duşmanii noştri ar putea să o aibă.

Cuvintele Domnului nostru însă ne îndreptăţesc să ne aşteptăm că aceia care vor fi credincioşi Lui se vor împărtăşi de experienţele Sale de a fi vorbiţi de rău. Cu aceste cuvinte ale Lui în mintea noastră, nu trebuie să fim surprinşi de acuzaţii şi insinuări false făcute împotriva adevăraţilor Săi urmaşi, şi aceasta în măsura proeminenţei lor ca servitori şi urmaşi ai Săi. Expresia “tot felul de lucruri rele”, cuprinde multe, iar expresia “din cauza Mea” merită atenţie. Aceasta nu înseamnă că aceia care vor lovi cu pumnul sau cu arma sau cu limba şi care vor arunca săgeţi, cuvinte amare, vor spune: “Fac aceasta pentru Cristos şi pentru că tu eşti unul dintre ai Lui”. Niciodată n-am auzit despre cineva persecutat în felul acesta, în aceste privinţe, şi prin urmare nu aceasta poate fi ceea ce a vrut să spună Domnul.

Ceea ce a vrut El să spună, evident, este că urmaşii Lui, asemenea Lui, onorabili, moderaţi, având spiritul minţii sănătoase, sinceri, cinstiţi, virtuoşi, ar fi în mod natural foarte apreciaţi printre cărturari şi farisei, printre cei buni cu numele, ar avea un loc înălţat, dacă n-ar fi fidelitatea lor faţă de Domnul şi de Cuvântul Său. Din pricina fidelităţii lor faţă de adevărurile care sunt contrare erorilor populare, din pricina credincioşiei lor faţă de Cuvântul Domnului, ei sunt nepopulari, şi, asemenea Învăţătorului, sunt urâţi de către cei proeminenţi din bisericism. Aceste condiţii aduc o încercare dublă:

  1. Ele pun la încercare pe aderenţii bisericismului în ceea ce priveşte Regula de Aur, şi când vorbesc de rău, din răutate, ură, ceartă, împotrivire, ei se judecă singuri condamnându-se sub Regula de Aur, deoarece ei ştiu bine că lor nu le-ar plăcea ca alţii să-i vorbească de rău ­— fie din răutate sau în baza unei minciuni fabricate, sau a unui zvon.
  2. Aceasta devine o încercare şi pentru cei credincioşi — sunt ei dispuşi să îndure aceste persecuţii şi împotriviri cu bucurie, ca parte din preţul cerut ca ucenici ai Domnului? Dacă sub presiune cedează şi răsplătesc cu insultă şi cu calomnie şi cu vorbire de rău, ei se dovedesc nevrednici de un loc în Împărăţie. Dacă, pe de altă parte, primesc aceste lecţii şi experienţe cu răbdare şi îndelungă rabdare, acestea le servesc să dezvolte în ei din ce în ce mai mult asemănarea de caracter a Răscumpărătorului lor şi lucrează cu atât mai mult să-i pregătească şi să-i potrivească pentru o parte cu El în glorioasa Sa Împărăţie. Domnul nostru ne asigură că aceia care sunt încercaţi în felul acesta şi care rezistă la asemenea probă, vor avea o răsplată mare în ceruri, şi le aminteşte că persecuţii asemănătoare din partea poporului declarat al Domnului au avut toţi sfinţii profeţi din vechime.

 

“Sarea pământului”

Declaraţiile: “Voi sunteţi sarea pământului”, şi “lumina lumii”, pot foarte potrivit să fie aplicate acelora din urmaşii Domnului care dau atenţie învăţăturilor Sale şi cultivă stările binecuvântate descrise de El mai sus. Toţi cei astfel binecuvântaţi, în măsura în care au ajuns la astfel de stări, sunt într-adevăr sarea pământului şi lumina lumii. Aşa cum sarea este folositoare pentru a opri descompunerea, tot aşa influenţa acestora, deşi ei sunt puţini în lume, are efect de protecţie. Privind înapoi în istorie, putem vedea că o influenţă bună s-a răspândit de la Legământul Legii, pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel.

Cum evreii au fost împrăştiaţi, mai mult sau mai puţin printre alte naţiuni, ei au dus cu ei, mai mult sau mai puţin, concepţia despre standardele divine aşa cum sunt reprezentate în lege, şi acestea oriunde au mers au avut o influenţă de păstrare şi corectare printre oameni. Dar Isus şi legea Sa mai înaltă a iubirii, exemplificată în viaţa Sa şi în vieţile apostolilor şi ale tuturor urmaşilor Săi, este Cel care a devenit sarea   adevărată a pământului, într-o perioadă când fără aceasta noi nu ştim care ar fi fost rezultatul. Aşa cum nu numai locul pe care stă lumânarea sau lampa este luminat de ea, ci aşa cum razele merg în fiecare direcţie, aşa este şi influenţa care pleacă de la fiecare creştin adevărat. Ea atinge nu numai propria sa persoană sau casă, ci într-o măsură radiază peste tot în împrejurimile sale. În acelaşi fel, nu numai locul atins de bulgărul de sare este păstrat, ci influenţa acelui bulgăr se răspândeşte pe un spaţiu considerabil în jurul lui, şi peste tot cu o influenţă păstrătoare.

La prima venire a Domnului nostru, lumea era într-o stare în care probabil ar fi grăbit degenerarea şi corupţia, dar introducerea corpului lui Cristos şi influenţa binefăcătoare răspândită de la fiecare membru al corpului au avut puterea de a opri tendinţa demoralizatoare a timpurilor. Lumina care a strălucit de la Isus, Lumina lumii şi de la urmaşii Săi, fără îndoială a avut un efect binefăcător asupra centrului lumii civilizate de atunci. Acea influenţă se manifestă încă în aşa-zisa creştinătate. Chiar şi astăzi, chiar dacă cei care cred în marele Răscumpărător, cu adevărat consacraţi, sunt conform datelor avute foarte puţini la număr, influenţa lor generală, sarea din învăţăturile Mântuitorului, exercită o largă influenţă în toată creştinătatea. Fără de aceasta, neîndoielnic, corupţia şi căderea completă s-ar fi produs de mult. În ciuda acestui fapt, vedem influenţe foarte stricătoare şi stricate care acţionează în fiecare direcţie, şi cu cât orizontul nostru este mai larg, cu atât vom vedea mai mult acest lucru.

Foarte curând noi aşteptăm ca toţi membrii învingători ai corpului lui Cristos să fie schimbaţi, glorificaţi, şi corpul completat de cealaltă parte a vălului nu va mai avea membri de partea aceasta a vălului. Luminile se vor fi dus, iar întunericul va pune mai deplină stăpânire ca niciodată; sarea va fi luată, iar stricăciunea va prelua rapid locul şi rezultatul va fi marele timp de strâmtorare aşa cum n-a fost de când sunt popoarele.

Între timp, noi să lăsăm lumina noastră să strălucească şi astfel să slăvim pe Tatăl, fie că oamenii dau atenţie sau nu; noi trebuie să ne folosim sarea sau influenţa de păstrare, influenţa noastră pentru dreptate şi adevăr, fie că oamenii aud sau nu, chiar dacă vedem clar că nu este scopul lui Dumnezeu să lumineze lumea prin Biserică în poziţia sa umilă prezentă. Faptul acesta ne va încerca şi va dovedi dacă suntem demni sau nu să fim membri ai corpului glorificat al lui Cristos, care în curând va străluci ca Soarele în gloria Tatălui, şi va lumina toată lumea într-un fel în care nu se compară în nici un sens cu micile noastre candele din prezent.

Turnul de Veghere din 01. 03. 1906

 

 

SERVICIUL RUGĂCIUNII

 “Epafras, care este dintr-ai voştri, vă salută. El, rob al lui Hristos Isus, vă salută, totdeauna luptându-se pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu.” — Coloseni 4:12

Există o deosebire izbitoare între descrierile inspirate ale oamenilor lui Dumnezeu şi toate biografiile omeneşti. Despre cei dintâi se poate spune cu adevărat că ei dau un conţinut “bogat în puţine cuvinte”, pe când despre mulţi din cei din urmă, mai degrabă s-ar putea spune că ei spun “puţin în multe cuvinte”. Istoria unuia dintre sfinţii Vechiului Testament, o istorie care se întinde pe o perioadă de trei sute şaizeci şi cinci de ani, este rezumată în două propoziţii scurte: “Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu a mai fost, pentru că l-a luat Dumnezeu.” (Geneza 5:24). Ce istorie scurtă! Dar cât de completă şi cât de cuprinzătoare! Câte volume ar fi umplut oamenii cu descrierile unei astfel de vieţi! Şi totuşi, ce ar fi putut ei spune mai mult? A umbla cu Dumnezeu conţine tot ceea ce de fapt s-ar putea spune despre cineva. Un om ar putea călători în jurul pământului, ar putea predica Evanghelia în fiecare ţară, ar putea să sufere pentru cauza lui Cristos, ar putea să-l sature pe cel flămând, să-l îmbrace pe cel gol, să-l viziteze pe cel bolnav; el ar putea să citească, să scrie, să tipărească şi să publice; pe scurt, el ar putea face tot ce un om a putut sau a făcut vreodată — şi totuşi acestea toate pot fi rezumate în acea propoziţie scurtă: El “a umblat cu Dumnezeu”. Şi acesta ar fi cel mai bun lucru, când cineva şi-ar putea rezuma viaţa în felul acesta. Cineva poate să facă aproape tot ce s-a enumerat şi totuşi să nu umble niciodată, nici un ceas, cu Dumnezeu. Da, cineva poate chiar să nu ştie semnificaţia umblării cu Dumnezeu. Aceste cuvinte conţin un gând cu totul solemn şi practic. Acestea ar trebui să ne conducă la o cultivare serioasă a vieţii noastre ascunse, fără de care serviciile exterioare, cele mai impresionante, nu s-ar dovedi a fi decât o străfulgerare şi fum.

 

Activităţile în sfinţenie

Este ceva special, felul în care numele lui Epafras ni se face cunoscut în Noul Testament. Aluziile la el sunt foarte scurte, dar foarte importante. Se pare că el a fost un astfel de caracter de care este mare nevoie în zilele noastre. Activităţile sale, după cum le descrie scriitorul inspirat, nu par să fi fost prea bătătoare la ochi sau atrăgătoare. Ele nu erau făcute cu scopul de a străluci în faţa oamenilor sau de a provoca lauda omenească. Dar, cu toate acestea, au fost cele mai preţioase activităţi, activităţi fără pereche, activităţi incomparabile. Acestea au fost activităţi în loc retras, activităţi cu uşile închise, activităţi în sfinţenie, activităţi fără de care altele trebuie să se dovedească neroditoare şi fără valoare. Apostolul nu ni-l prezintă pe Epafras printr-o biografie sfântă, ca un mare predicator, ca un mare scriitor, ca unul care a făcut multe călătorii cum putea să fie şi care sunt toate, într-adevăr, valoroase. Spiritul sfânt însă nu ne-a spus că Epafras a fost unul dintre aceştia. Dar, iubite cititor, el (Spiritul sfânt) ne-a înfăţişat acest caracter deosebit şi interesant în aşa fel încât el trebuie să ne răscolească adâncimea fiinţei noastre morale şi spirituale. El ni l-a prezentat pe Epafras ca pe un om al rugăciunii serioase, plin de ardoare şi luptându-se în rugăciune — ca pe unul care nu se roagă pentru el însuşi, ci pentru alţii. Să ascultăm mărturia inspirată:

“Epafras, care este dintr-ai voştri, vă salută. El, rob al lui Hristos Isus, vă salută, totdeauna luptându-se pentru voi în rugăciunile sale, pentru ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu. Căci mărturisesc despre el că lucrează mult pentru voi, pentru cei din Laodiceea şi pentru cei din Hierapolis.” (Coloseni 4:12, 13). Astfel a fost Epafras! O, de-ar fi sute de aceştia în zilele noastre! Suntem recunoscători pentru predicatorii, pentru scriitorii şi pentru fraţii care călătoresc în cauza Domnului, dar noi avem nevoie de oameni de rugăciune, de oameni în camera secretă, de oameni ca Epafras. Noi suntem fericiţi să vedem oameni care-L predică pe Cristos, fericiţi să-i vedem capabili să mânuiască condeiul   ca scriitori pregătiţi în cauza nobilă, fericiţi să-i vedem făcându-şi munca lor în adevăratul spirit evanghelic în regiunile îndepărtate, fericiţi să-i vedem în adevăratul spirit pastoral mergând mereu să-şi viziteze fraţii în fiecare oraş. Ferească Dumnezeu ca noi să subapreciem sau să vorbim defăimător de aceste servicii onorabile; da, noi le apreciem mai mult decât am putea să exprimăm prin cuvinte. Dar în spatele tuturor acestora noi dorim un spirit al rugăciunii înfocate, al rugăciunii stăruitoare. Fără acesta, nimic nu poate prospera. Un om fără rugăciune este un om fără vlagă. Un predicator fără rugăciune este un predicator inutil. Un evanghelist fără rugăciune va face, deci, puţin bine, un pastor fără rugăciune va avea, deci, puţină hrană pentru turmă. Noi avem nevoie de oameni de rugăciune ca Epafras — de oameni a căror pereţi ai odăii sunt martorii luptelor în rugăciune. Fără îndoială, aceştia sunt oamenii de care este nevoie în timpul prezent.

 

Nimic altceva,

decât iubirea de oameni

Sunt avantaje imense în practicarea rugăciunii singuratice şi liniştite, atât pentru cel ce se roagă cât şi pentru aceia pentru care s-a făcut rugăciunea. Acestea sunt servicii liniştite şi modeste. Ele se fac în singurătate, în izolarea sfinţitoare a prezenţei divine care linişteşte sufletul, departe de privirea muritorilor. Cât de puţin ar fi ştiut colosenii despre activitatea serioasă şi plină de iubire a lui Epafras, dacă Spiritul sfânt nu ar fi menţionat-o. Este posibil ca unii dintre ei să fi considerat că îi lipseşte zelul pentru fraţi. Probabil au fost persoane, cum sunt acum, care ar măsura grija sau simpatia unui om prin vizitele sau scrisorile sale (sau prin activităţile publice). Aceasta ar fi o unitate de măsură falsă. Ei ar trebui să-l vadă pe genunchi ca să ştie valoarea grijii şi simpatiei sale. Este posibil ca plăcerea de călătorie să mă facă să călătoresc de la Londra la Edinburg să vizitez fraţii. Se poate să am o mâncărime de condei care mă face să trimit cu fiecare poştă scrisori. Dar nimic altceva decât iubirea pentru oameni, iubirea pentru Cristos, n-ar putea vreodată să mă facă să lupt, aşa ca Epafras, pentru poporul lui Dumnezeu, “ca să fiţi desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu”.

 

Rugăciunea stăruitoare

Această activitate în singurătate nu necesită vreun dar deosebit, nici talente speciale şi nici vreo înzestrare intelectuală. Fiecare creştin poate să se angajeze în aceasta. Nu fiecare are capacitatea să predice, să înveţe, să scrie sau să facă călătorii, dar fiecare se poate ruga. Câteodată se vorbeşte despre darul rugăciunii. Aceasta nu este o expresie plăcută. Aceasta sună neplăcut. Adesea înseamnă o simplă rostire fluentă a unor adevăruri cunoscute, care sunt memorate şi pe care gura le exprimă. Aceasta este o lucrare slabă. Acesta este un lucru sărac. Cu Epafras nu s-a întâmplat aşa. Aceasta nu este ceea ce dorim noi astăzi. Noi avem nevoie de un adevărat spirit de rugăciune. Avem nevoie de un spirit care se implică în nevoile prezente ale Bisericii şi care să aducă aceste lipsuri înaintea Tronului de Har, în mod stăruitor şi plin de zel şi de credinţă. Acest spirit poate fi activ în tot timpul şi în toate împrejurările. Cel ce se roagă poate face acest serviciu dimineaţa, la amiază, seara şi la miezul nopţii. Inima se poate îndrepta cu rugăciune şi implorare la Tronul de milă în orice timp. Urechea Tatălui nostru ceresc este întotdeauna deschisă; avem întotdeauna acces la El. Oricând şi cu orice poţi să vii înaintea Sa, El este întotdeauna dispus să te asculte şi să-ţi răspundă. El este Cel care ascultă şi iubeşte rugăciunea stăruitoare şi răspunde unei astfel de rugăciuni. El Însuşi a zis: “Cereţi …; căutaţi …; bateţi”şi noi “trebuie să ne rugăm neîncetat şi să nu ne lăsăm”, şi “tot ce veţi cere în rugăciune, crezând, veţi primi” şi “dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu”. Aceste cuvinte se întrebuinţează în general; ele sunt pentru toţi copiii lui Dumnezeu. Cel mai slab dintre copiii lui Dumnezeu se poate ruga, poate priveghea, poate primi un răspuns şi poate aduce mulţumiri.

În plus, pentru a dovedi interesul nostru adânc faţă de oameni, nimic nu este mai potrivit ca rugăciunea stăruitoare. Epafras desigur că a fost foarte interesat pentru creştinii din Colose, Laodiceea şi Hierapolis. Interesul pentru ei l-a făcut să se roage şi rugăciunile sale l-au făcut tot mai interesat în fericirea lor. Cu cât suntem mai interesaţi pentru cineva, cu atât mai mult ne vom ruga pentru el; şi cu cât ne rugăm mai mult, cu atât devenim mai interesaţi pentru el. Când suntem îndemnaţi să ne rugăm pentru oameni, în mod sigur ne bucurăm pentru creşterea şi prosperitatea lor, dar şi în legătură cu cei neconvertiţi, când suntem îndrumaţi să aşteptăm pe Dumnezeu în privinţa lor, căutăm convertirea lor cu cea mai adâncă dorinţă, şi când vine o salutăm cu recunoştinţă sinceră.

Acest gând ar trebui să ne facă să-l imităm pe Epafras care a fost arătat de Spiritul sfânt ca un “rob a lui Hristos”, în legătură cu rugăciunea sa plină de zel pentru poporul lui Dumnezeu.

 

Legătura puternică

Dar, în sfârşit, cel mai puternic stimulent care poate fi oferit pentru a cultiva spiritul lui Epafras, este acela de a sta în strânsă legătură cu Spiritul lui Cristos. Acesta este motivul cel mai înalt. Cristos este interesat de poporul Său. El doreşte să-i facă “desăvârşiţi şi cu totul siguri, în toată voia lui Dumnezeu”; iar aceia care sunt îndrumaţi să se roage în felul acesta, sunt privilegiaţi să se bucure de acea comuniune înaltă cu marele Mijlocitor. Cât de minunat este ca fiinţe atât de slabe de pe acest pământ, să aibă dreptul a se ruga pentru scopurile Domnului slavei! Ce legătură puternică a fost între inima lui Epafras şi inima Domnului, când el, Epafras, a făcut acest serviciu pentru fraţii săi din Colose.

Fraţilor, să ne gândim la exemplul lui Epafras şi să-l imităm. Să ne fixăm privirea pe un asemenea frate din Colose sau pe altul şi pe munca stăruitoare în rugăciune pentru creştinii de acolo. Noi trăim într-o clipă solemnă. Fie ca Domnul să pună în mişcare printre noi, un spirit al rugăciunii serioase şi al mijlocirii. Fie ca El să ridice mulţi din aceia care să fie ca Epafras. Aceştia sunt oamenii pentru timpuri de criză.

Vestitorul Împărăţiei lui Cristos din 01.03.1933

 

COMORI DEPUSE ÎN CER

 “Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde hoţii le sapă şi le fură; ci stângeţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, şi unde hoţii nu le sapă şi nici nu le fură; căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.” ­— Mat. 6:19-21

Comorile sunt lucruri de valoare mare, păstrate pentru a se folosi mai târziu. Ele sunt de două feluri şi anume, pământeşti şi cereşti. Omul firesc caută numai comori pământeşti. Comorile cereşti pentru el sunt necunoscute, şi a-i vorbi despre ele i se pare nebunie. Dar copilul lui Dumnezeu, conceput de Spiritul sfânt, caută comori cereşti. Străduinţa lui în căutarea şi câştigarea acestor comori se măsoară cu adâncimea consacrării sale, cu aprecierea lucrurilor cereşti şi zelul său pentru cauza care îl îndeamnă să caute moştenirea cerească.

Totuşi, Creaţia Nouă se află încă într-un vas de lut şi înconjurată din toate părţile cu lucruri atrăgătoare pământeşti. Noua Creaţie este ispitită, cum sunt ispitite toate creaturile pământeşti. Dar Scriptura spune: “Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită naturii omeneşti. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, va pregăti şi ieşirea din ea, ca s-o puteţi suporta.” (1 Corinteni 10:13). Cu alte cuvinte, ispitele care vin asupra oamenilor, în general, vin şi asupra creştinului, dar atâta vreme cât creştinul rămâne în Cristos, Dumnezeu pregăteşte întotdeauna o cale de scăpare pentru el.

Cuvintele Domnului, cuprinse în acest text, au fost scrise cu scopul de a încuraja pe cei ce trec prin proba credinţei. Este adevărat că ispitele şi încercările ce vin asupra creştinului, în timpul de acum, sunt mai multe şi mai aspre decât în timpurile trecute. Dar aceasta este tocmai ceea ce trebuie să aşteptăm. — Vezi Maleahi 3:1-3; 1 Corinteni 3:13-15.

Unele din aceste ispite ne-au îndemnat să strângem comori pământeşti pentru zile rele. Dar n-ar fi mai bine, ca în acest timp, să punem în comparaţie comorile ce le-am putea strânge pe pământ cu acelea care, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-am putea strânge în cer? Aceste cuvinte ale Mântuitorului nu vor avea nici o valoare pentru noi acum, dacă nu vom putea preţui câştigul ce rezultă din strângerea comorilor cereşti.

 

Comori pamânteşti

Comorile pământeşti sunt: avere, faimă, influenţă, familii şi prieteni, bucuriile vieţii şi plăcerile omeneşti (să se observe, că nici una dintre acestea nu sunt lucruri păcătoase). Întrebarea este: care este rezultatul celor pământeşti şi care este rezultatul celor cereşti în ce priveşte viaţa veşnică? Experienţa omenească a dovedit că toate comorile pământeşti sunt trecătoare şi nu pot aduce pacea şi fericirea veşnică, celui ce le are. Averea strânsă prin multă muncă se poate topi ca zăpada vara, sub razele fierbinţi ale soarelui. Dacă cineva se ridică la treapta cea mai înaltă a gloriei pământeşti, în ziua următoare poate fi aruncat în mijlocul reproşurilor şi dispreţului general. Din cauza bogăţiei şi gloriei, puterea şi influenţa cuiva, pentru un timp, pot să pară aproape fără margini, dar când vânturile adversităţii se ridică pe neaşteptate în contra lui, atunci influenţa şi puterea sa dispar. Munca stăruitoare şi economia pot să facă pe cineva stăpânul multor case şi pământuri, dar acestea în timp de dezastru se risipesc şi lasă în urmă numai amintirea lor tristă. Câţi tineri, băieţi şi fete, au pornit pe calea vieţii de familie cu un soţ în care şi-au pus cea mai mare încredere, numai ca la urmă să-l afle necredincios. Înţelepciune, muncă îndelungată şi străduinţe cinstite pot să ducă la a avea o casă frumoasă şi luxoasă, condusă de o femeie şi mamă iubită, însufleţită şi înveselită de copiii săi drăgălaşi şi ascultători; dar în scurtă vreme această fericire şi bucurie trebuie să înceteze. Membrii familiei trebue să se despartă, sau poate boala îşi pune amprenta ei asupra lor, şi apoi urmează necaz şi moarte; şi unde odinioară domnea bucuria şi fericirea acum locuieşte suferinţa şi nefericirea.

Pentru ziua cea rea nimeni nu este în stare să depună comori pământeşti, care să fie sigure şi trainice. Nici un pământean nu poate ridica un astfel de zid pe care adversarii omeneşti să nu-l poată dărâma.

Amininteşte-ţi necazul şi jalea ce domneşte pe pământ; pierderea şi dezastrul mare pe care l-a făcut războiul în casele odată paşnice şi fericite.

 

Fericită parte

În timpul acesta, când cearta şi neînţelegera domneşte peste tot, în timpul acesta când toate lucrurile pământeşti sunt zguduite din temelie, cât este de fericită partea acelora care au strâns şi strâng încă comori în cer! Totuşi, dacă din anumite motive am fost şi suntem ispitiţi să ne întoarcem, pentru un timp, să strângem comori pământeşti, în dauna sau pierderea celor cereşti, dacă ne este frică să nu ajungem în mizerie pământească din cauză că nu am strâns comori pământeşti pentru zile mai rele, să ne aducem aminte de îndemnul apostolului: “Purtarea voastră să fie fără iubire de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi acum, căci El Însuşi a zis: “Nici decum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.”” ­— Evrei 13:5.

Dacă eşti descurajat pentru că ai pierdut comorile pământeşti şi dacă faima şi cinstea între oameni, precum şi numele bun, le-ai pierdut şi toţi prietenii pământeşti te-au părăsit, atunci adu-ţi aminte de bucuria care a umplut inima ta când pentru întâia oară ai cunoscut pe Domnul. Apostolul zice: “Aduceţi-vă aminte de zilele de la început, când, după ce aţi fost luminaţi, aţi dus o mare luptă de suferinţe: pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul insultelor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut una cu aceia care treceau prin aceleaşi suferinţe. Căci aţi avut milă de cei din închisoare şi aţi primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care ştiţi că aveţi în ceruri o avuţie mai bună şi care rămâne.” — Evrei 10:32-34.

Nu este neobişnuit, ca unii să-şi numere printre comorile pământeşti şi pe prietenii lor care le sunt credincioşi, dar mai târziu când vin la cunoştinţa adevărului şi se consacrează cu totul să facă voia lui Dumnezeu, prietenii lor îi părăsesc. Pentru un timp ei pot să se simtă mâhniţi de pierderea avută, dar când pe de altă parte se gândesc că ei sunt acum în Cristos şi pe toţi care sunt în Cristos îi găsesc de o minte şi un spirit cu ei, încep să înţeleagă că au găsit cu mult mai mulţi prieteni decât au avut înainte şi pe aceştia toţi într-unul, în Isus Cristos.

 

Comorile cereşti

Pentru a fi întăriţi în credinţă şi pentru a dobândi o mai mare bucurie să ne amintim, din nou şi din nou, de comorile cereşti care sunt veşnice şi pe care Domnul le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc şi Îl servesc cu credincioşie.

Născuţi în păcat şi concepuţi în fărădelege, toate comorile pe care cineva le-ar putea strânge, fie acestea oricât de mari şi preţioase, nu pot aduce celui ce le are viaţă şi fericire veşnică. Dar urmaşul lui Isus este invitat să vină şi să înveţe despre Dumnezeu şi despre Cristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei şi pe care a-L cunoaşte înseamnă viaţă veşnică şi desfătări fără de sfârşit. (Ioan 17:3; Psalmul 16:11). Fiind cu mintea luminată de Spiritul sfânt, creştinului îi este permis să vadă unele din lucrurile minunate pregătite pentru el. El învaţă că Cristos “măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2 Corinteni 8:9); că Isus prin harul lui Dumnezeu a lăsat bogăţia, onoarea şi gloria pe care le-a avut în cer şi a venit jos şi a suferit moartea cea mai ruşinoasă pentru ca noi să putem fi aduşi iar la Dumnezeu. El a deschis o cale la cer şi a făcut posibil ca creştinul să poată strânge comori în cer, iar Părintele ceresc îl invită să vină şi să le depună acolo, asigurându-l că nu se vor pierde niciodată. Viaţa, care este cea mai scumpă şi mai plăcută comoară oricărei fiinţe inteligente, este acum pusă înaintea lui şi cu bucurie el priveşte înainte la timpul când izvorul vieţii îi va fi descoperit pe deplin.

O comparaţie sau asemănare

Deşi este adevărat că la sfârşitul domniei milenare a lui Cristos toţi oamenii de pe pământ vor fi pe deplin mulţumiţi cu partea lor, care va fi mult mai mult decât au aşteptat sau au putut să-şi închipuie, totuşi pentru Mireasa lui Cristos este prevăzută o binecuvântare cu mult mai mare decât cea pământească. Ea va moşteni comorile nesfârşite ale cerului! Părintele ceresc are plăcere şi voieşte ca noi întotdeauna să avem înaintea minţii noastre aceste comori cereşti, pentru ca iubirea noastră să fie înrădăcinată în ele.

În cuvintele textului nostru, Domnul face o asemănare între comorile de acum şi comorile din cer, şi ne invită să strângem comori care nu pot fi distruse de rugină şi molie, pe care hoţii nu pot să le dezgroape şi să le fure. Oamenii de pe pământ, prin averea lor mare, încearcă să stăpânească guvernămintele şi pentru un timp reuşesc, dar după aceea se prăbuşesc, atât ei cât şi sistemele lor. Celor chemaţi, probaţi şi credincioşi, Isus le-a zis: “… vă pregătesc o împărăţie, după cum Tatăl Meu, Mi-a pregătit-o Mie, ca să mâncaţi şi să beţi la masa Mea, în împărăţia Mea, şi să staţi pe scaune de domnie judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel.” (Luca 22:29, 30).

Ştiind însă, că din pricina imperfecţiunilor şi slăbiciunilor lor se vor ivi, din când în când, temeri şi îndoieli în mintea credincioşilor, pentru a-i încuraja şi îmbărbăta, Domnul Isus le-a zis: “Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit plăcere să vă dea împărăţia.” — Luca 12:32.

Cât va fi de mare averea celor ce vor moşteni această Împărăţie? Sfântul Pavel, vorbind despre Isus Cristos ca şi Capul acestei Împărăţii spune: “… pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1:2). Iar celor care se vor dovedi credincioşi până la sfârşit El le-a zis: “… suntem … moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos” (Rom. 8:17); voi vă veţi împărtăşi cu El la toată slava şi bogăţia Lui cea fără de margini. Tot acest apostol, după ce descrie unele aranjamente minunate ale lui Dumnezeu, exclamă: “O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi cunoştinţei lui Dumnezeu!” — Romani 11:33.

Credincioşii vor fi bogaţi şi în aceea că ei vor fi de o valoare rară şi specială. Domnul se referă la membrele Corpului Său astfel: ““Ei vor fi ai Mei” zice Domnul oştirilor, “Îmi vor fi o comoară deosebită, în ziua pe care o pregătesc Eu. Voi avea milă de ei, cum are milă un om de fiul său care-i slujeşte.”” — Maleahi 3:17.

 

Faimă şi nume bun

Acela care ajunge cu faimă între contemporanii săi, trebuie să aibă şi un nume bun. În toate veacurile următoare, Cel cu faima cea mai mare dintre toţi (afară de Iehova) va fi Domnul nostru Isus Cristos. Numele Său este mai presus de orice nume, şi “în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.” — Filipeni 2:10, 11.

Mireasa lui Cristos va fi asemenea Mirelui său şi se va împărtăşi de toată faima şi slava numelui Său bun. Apostolul Ioan spune: “Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu s-s arătat încă. Dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pebtru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Apostolul Pavel spune: “Şi după cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.” — 1 Corinteni 15:49.

Faima şi onoarea Capului va fi împreună cu a membrilor, de nedespărţit. Faima miresei şi numele ei bun, vor fi cele mai mari printre toate oştile cereşti, pentru că Dumnezeu o va arăta ca un monument al puterii şi iubirii Sale nemărginite. Vorbind despre aceasta, profetul lui Dumnezeu a zis: “De dragostea Sionului nu voi tăcea, de dragostea Ierusalimului nu voi sta liniştit, până nu se va arăta dreptatea lui ca lumina şi mântuirea lui ca o făclie care arde. Atunci popoarele vor vedea dreptatea ta şi toţi împăraţii slava ta; şi-ţi vor pune un nume nou, pe care-l ca hotărî gura Domnului. Vei fi o cunună a frumuseţii în mâna Domnului, o diademă împărătească în mâna Dumnezeului tău.” — Isaia 62:1-3.

Faima celor ce au adunat comori cereşti va fi răspândită în tot pământul, căci toţi vor şti despre gloria lor şi vor cânta de mărirea lor. “Iar despre Sion este zis: “Acesta şi acela în el s-au născut” … Domnul numără popoarele scriindu-le: “Acesta s-a născut acolo. “” (Psalm 87:5, 6). “Voi face ca numele tău să fie amintit în toate generaţiile; de aceea te vor lăuda popoarele, în veci de veci.” — Psalmul 45:17.

 

Putere şi influenţă

Puterea şi influenţa nemărginită puse în mâinile unuia care este sfânt şi apoi folosite în cauza sfântă a dreptăţii trebuie să dea un rezultat binefăcător pentru toţi care doresc să se folosească de această binefacere. În starea nedreaptă şi imperfectă de acum, omul foloseşte toată puterea şi influenţa de care dispune în scopuri egoiste. Printr-o aşteptare plină de bucurie credincioşii pot privi înainte, ca la una din comorile lor cereşti, la puterea şi influenţa lor mare din viitor, care va fi fără margini şi care va fi folosită în mod neegoist şi pentru cauza dreptăţii. Ei vor avea această comoară pentru că ei vor fi o parte din Cristos, al cărui Cap, după învierea Sa, a declarat: “Toată autoritatea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” — Matei 28:18.

Privind din depărtare la puterea şi influenţa lui Cristos, pe care o va folosi spre binele tuturor, profetul lui Dumnezeu a scris: “I s-a dat stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi Împărăţia Lui nu va fi distrusă.” (Daniel 7:14). Din cauza iubirii şi a atitudinii Sale binevoitoare, putem fi siguri că Cristos va întrebuinţa această putere întotdeauna spre bine; şi despre aceasta noi suntem asiguraţi când citim, că El “va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra celor întristaţi ai ţării; va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui. Dreptatea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său.” — Isaia 11:4, 5.

Că Domnul va împărtăşi această putere şi influenţă cu mireasa Sa, şi că acestea sunt o parte din comorile cereşti pe care urmaşii Lui au privilegiul să le strângă în cer, în timpul de luptă, luptând lupta bună a credinţei, suntem asiguraţi chiar de Domnul nostru când zice: “Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi M-am aşezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.” (Apocalipsa 3:21). “Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârţit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri.” — Apocalipsa 2:26.

De multe veacuri omenirea sufere şi geme aşteptând până ce stăpânitorii acestor comori cereşti vor arăta puterea şi influenţa dumnezeească pentru eliberarea ei. Mare va fi comoara avută de Cristos, Cap şi corp, să împartă creaţiei gemânde binecuvântările dumnezeeşti, pentru care scop a fost şi chemat, după cum citim: “Eu, Domnul, Te-am chemat în dreptate şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legămâmt al poporului, ca să fii Lumină popoarelor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi şi din închisoare pe cei care locuiesc în întuneric.” — Isaia 42:6, 7.

 

Case

Oamenii care au multe case sunt mândri şi le numesc după numele lor (vezi Ps. 49:11, 12). Ei le socotesc acestea ca şi comori, şi sufletul lor se desfătează în ele; dar într-un singur ceas ele pot fi ruinate printr-o bombă sau prin cutremur sau prin foc. Printre comorile veşnice, adunate în cer, de către cei biruitori va fi locuinţa lor cerească, care va întrece orice aşteptare. “În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus, căci Eu mă duc să vă pregătesc un loc.” — Ioan 14:2.

Nu poate fi nici o îndoială, că Cristos şi Mireasa Lui, în slavă, vor avea o locuinţă separată în cer. S-ar părea neînţelept a crede că Cristos va locui într-o stare în care să poată fi văzut oricând de toate celelalte fiinţe. Dar demnitatea şi rudenia dulce ce există între Mire şi Mireasă, este arătată clar prin ceea ce spune Scriptura, că ei vor avea o locuinţă separată. (Acest gând este deplin susţinut şi de templul lui Ezechiel.) Această locuinţă măreaţă va fi condusă de Domnul Isus. El este Capul casei “fieşti”. Această casă a fost plănuită de Părintele ceresc înainte de întemeierea lumii şi este locaşul după care credincioşii au dorit şi suspinat de-alungul căii lor obositoare (vezi 2 Corinteni 5:1). Psalmistul a descris frumos dorinţa credincioşilor: “Un lucru cer de la Domnul şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să mă minunez în templul Său.” — Psalmul 27:4.

 

Familie

Dumnezeu a întocmit familia pe pământ, a făcut-o sfântă şi iubită inimii omului. Omului de treabă, femeii cinstite, copilului bun cel mai dulce şi mai plăcut loc pe pământ le este familia, fie ea oricât de simplă. Cu toate acestea, creştinul care se lipeşte de această casă sau familie pământească, ca de o comoară a sa, adică care-şi pune dragostea în ele spre a neglija comorile cereşti, se va afla la urmă înşelat şi va plânge cu amar deoarece, ca şi toate altele, şi acestea sunt trecătoare. Dar acela care adună comori în familia şi casa cerească va fi fericit veşnic. Această familie dumnezeiească va avea ca şi Cap pe Isus Cristos cel glorificat şi 144.000 de membri glorioşi, care vor fi asemenea Domnului lor. În locuinţa regală, ea va avea o măreţie deplină şi va fi servită de alte fiinţe spirituale, care au fost spălate, curăţate şi albite în sângele (meritul) Mielului (vezi Psalmul 45:13-15; Apocalipsa 7:14, 15). În fruntea acestei măreţe familii va fi Părintele ceresc, “plinătatea Celui care umple totul în toţi” şi care va avea o deosebită plăcere în membrii acestei familii fericite. Ce familie minunată va fi aceasta! Dumnezeu a hotărât această familie încă înainte de întemeierea lumii spre însăşi lauda şi mărirea numelui Său.

Această casă şi familie va fi eternă. Nu va fi acolo despărţire, nici inimi frânte, nici chiar cugete de aceast fel. Ea va fi bucuria şi plăcerea lui Iehova. “Căci Domnul a ales Sionul, l-a dorit ca locuinţă a Sa.” (Psalmul 132:13). Perfecţiunea şi frumuseţea ei vor fi observate   printre lucrurile minunate ale lui Iehova, şi prin ea Iehova va străluci spre binecuvântarea tuturor celorlalte creaturi ale Sale. “Din Sion, perfecţiunea frumu-seţii, de acolo străluceşte Dumnezeu.” (Ps. 50:2; traducerea Cornilescu — n. t.) “Domnul iubeşte porţile Sionului, mai mult decât toate locaşurile lui Iacov.” — Psalmul 87:2.

Cu toate că fiinţele pământeşti nu vor putea vedea niciodată cu ochiul natural slava, frumuseţea şi dulceaţa acelei familii, totuşi ei vor avea cunoştinţă despre aceasta şi se vor bucura. “Măreţ este Domnul şi foarte vrednic de laudă, în cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele sfinţeniei Lui. Frumoasă înălţime, bucuria întregului pământ este Muntele Sionului” — Psalmul 48:1, 2.

Creştinul poate să întâmpine oarecare greutăţi, în a lăsa toate la o parte şi a sacrifica comorile pământeşti şi numele său bun. El va da de multe piedici şi va trece prin multe probe şi suferinţe adunând comori cereşti, dar “uitând ce este în urmă” şi ţinând privirea la comorile viitoare, din cer, şi cu credinţă şi zel înaintând spre ele poate fi vesel ştiind că în curând va intra în casa lui cerescă, nefăcută de om şi eternă în cer la Dumnezeu, ca acolo să fie pe vecie un membru din acea familie fericită a Tatălui său. Şi în timp ce îşi adună, cu credincioşie şi zel, comorile cereşti prin credinţă poate gusta aceste prospecte şi poate înţelege rostul cuvintelor psalmistului: “… înaintea feţei Tale sunt bucurii nespuse şi desfătări veşnice la dreapta Ta.” — Psalmul 16:11.

Profetul Ezechiel descrie, în viziune profetică, gloria acelei locuinţe cereşti care este o parte din comorile sau averile strânse de creştin în cer. El descrie pe membrii ce vor fi preoţii acelei locuinţe, turma mică, ca pe cântăreţii cei mai iscusiţi din Israel care vor cânta laudă şi glorie lui Iehova, slăvind numele şi îndurările Lui înaintea miliardelor de oşti cereşti, şi vor da binecuvântările la miliardele de pe pământ. În camerele sfinte ale acestei locuinţe cereşti, preoţii vor petrece în ospeţele lor de iubire şi se vor bucura văzând cum miliardele de răscumpăraţi ai pământului se prezintă în consacrare şi înaintează pe calea înaltă a sfinţeniei către desăvârşirea avută de părintele Adam, spre slava Creatorului lor. Vezi Ezechiel 40:44-46; 44:15, 16.

 

Prieteni

Cuvântul prieten are o semnificaţie adâncă, care numai în puţine alte cuvinte se află. Isus îl foloseşte în înţelesul cuvântului iubire. De fapt prietenia este o reprezentare a iubirii în acţiune (în fapte sau comportament). Ionatan şi David au fost exemple de o prietenie adevărată (1 Samuel 18:1-4; 2 Samuel 1:25, 26), dar o prietenie ca aceasta este un lucru rar între oameni. De multe ori se întâmplă, că unul îşi pune absolută încredere în cineva ca prieten, numai ca la urmă să se afle înşelat. Acela care arată prietenie şi credincioşie faţă de tine când îţi merge bine, dar te părăseşte când ajungi în valurile adversităţii nu este prieten adevărat; de fapt nu este prieten deloc. Acela care îţi mărturiseşte prietenie când eşti onorat de alţii şi te trădează sau tăgăduieşte când suferi persecuţie şi ruşine pentru cauza dreptăţii, în nici un înţeles nu poate fi considerat prieten. (Prietenia este demonstrarea devotamentului adevărat). De aceea, prieten nu este acela care te iubeşte în anumite timpuri, ci acela care te iubeşte neîncetat, prin toate împrejurările. “Prietenul adevărat iubeşte oricând, şi în nenorocire ajunge ca un frate.” (Proverbe 17:17).

Până am fost în lume, având de-a face cu lucruri nestatornice, noi n-am putut afla fericirea adevărată. Rătăcind prin pustiul societăţii omeneşti pe căi deşarte, flămânzind şi însetând după dreptate şi adevăr, pe care nu le puteam afla, sufletul nostru s-a obosit. Atunci am strigat către Dumnezeu şi Tatăl ceresc ne-a atras la Fiul Său iubit. Apoi am învăţat că Isus, din cauza iubirii Sale, a murit pentru noi ca să avem viaţă şi să o avem din belşug, şi să ne bucurăm de binecuvântările care sunt asociate cu viaţa. Noi am auzit cuvintele Lui spunându-ne: “Nimeni nu are o iubire mai mare decât acel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc Eu.” (Ioan 15:13, 14). Când ne-am predat inimile noastre Domnului şi El ne-a primit în mod binevoitor, şi când am fost îndreptăţiţi şi concepuţi la o viaţă nouă, atunci am primit pacea lui Dumnezeu care întrece orice ştiinţă. Iar inimile noastre erau pline de bucurie şi limba noastră nu a putut să nu cânte:

“Am găsit un bun bun amic,

Pân nu-l ştiam m-a iubit;

Cu iubirea Lui m-a atras,

De El sunt eu legat strâns”.

Atunci, pentru prima dată, am început să cunoaştem însemnătatea comorii cereşti, şi răspunzând invitaţiei Domnului să adunăm comori în cer, am început prin harul Său să lucrăm. După cum am progresat pe calea îngustă, prin strâmtorări, piedici şi încercări grele, am învăţat că astfel de situaţii neplăcute şi experienţe sunt foarte necesare înainte de a intra în posesia comorilor adunate în cer, întocmai cum a avut de luptat David înainte de a ajunge pe tron. Am aflat că scumpul nostru prieten, Isus Cristos, a călătorit singur pe această cale înainte de noi şi acum, ca fratele nostru mai mare, El simpatizează cu noi, susţinându-i zilnic şi în fiecare moment pe cei care sunt adevăraţii Săi prieteni şi astfel noi continuăm cântarea:

“Îmi strânge lanţul inima,

Şi nimic nu-l va frânge,

Căci eu-s al Lui şi El al meu,

Şi-n veci n-a fi schimbare”.

Prietenia lui Isus nu se poate aprecia la justa valoare. Cine nu s-ar bucura să aibă un astfel de prieten? “Cine iubeşte curăţenia inimii şi are bunăvoinţa pe buze este prieten cu împăratul.” (Proverbe 22:11).

Dulceaţa prieteniei între copiii lui Dumnezeu, adeseori se strică prin neînţelegeri sau mai bine zis, prin înţelegeri greşite. De fapt, cea mai multă suferinţă pe care o îndură fraţii între ei este din cauză că se înţeleg greşit unii pe alţii. Aceasta este datorită imperfecţiunii şi slăbiciunii fiecăruia. Şi când noi încercăm să arătăm şi să descoperim slăbiciunile fraţilor noştri, comuniunea şi rudenia noastră nu va fi atât de dulce cum ar fi când noi am asculta de cuvintele sfinte (vezi Proverbe 17:9). Dar creştinul cu inima curată şi care păstrează prietenia adevărată va căuta să ascundă asemenea lipsuri, supunându-se îndemnului apostolului: “Mai înainte de toate, să aveţi o dragoste ferbinte unii pentru alţii, căci dragostea acopere o mulţime de păcate.” (1 Petru 4:8). Când vor fi trecut toate nedesăvârşirile şi noi vom fi îmbrăcaţi cu acel corp glorios, după care ne luptăm şi ne este promis, atunci nu vor mai fi nici un fel de înţelegeri greşite sau neînţelegeri între noi, ci iubirea perfectă şi bucuria prieteniei desăvârşite şi adevărate va fi neîntreruptă şi veşnică.

Unii dintre credincioşii Domnului, călătorind împreună pe calea îngustă, au învăţat a se înţelege mai pe deplin, şi nimic nu le-a atras inimile aşa aproape una de alta şi nu i-a făcut în stare să-şi cunoască atât de bine calităţile, ca trecerea prin acelaşi foc al strâmtorării. Aceasta se arată în mod minunat în epistola lui Pavel către Filipeni, unde fraţii au trecut prin acelaşi fel de încercări grele şi au văzut arătându-se în fiecare aceeaşi dispoziţie adevărată care se cuvine să o aibă creştinul; inimile lor au fost legate printr-o prietenie statornică şi adevărată. Nimic altceva nu putea întări această prietenie. Ne putem închipui, cum această prietenie spirituală începută aici pe pământ, va fi în mod deosebit dulce când va fi desăvârşită în frumuseţe şi în sfinţenie şi plină de bucurie în casa noastră din cer. Ea va da un miros dulce spre lauda şi gloria Regelui şi Părintelui nostru ceresc.

Toţi aceia care-L iubesc pe Domnul şi creaţia Sa, iubesc şi frumuseţea florilor. Este clar că în Împărăţia cerului nimic nu va fi ce ar putea reprezenta atât de bine mirosul plăcut al florilor ca şi prietenia ce va exista între membrii acelei familii regale. În adevăr, dulce va fi prietenia care a fost începută şi dezvoltată aici între fraţi, iar când aceasta va fi transplantată în grădina cerească şi în atmosfera curată de acolo, ea va avea o frumuseţe rară şi un miros nespus de minunat.

Ce comoară minunată va fi aceasta, în cer! Această prietenie dulce şi adevărată, dintre membrii familiei dumnezeeşti, va fi o reprezentare a caracterului nobil, care îşi va atrage zâmbetul şi plăcerea Părintelui ceresc, asigurându-l pe fiecare membru de prietenia Sa şi a Domnului nostru Isus. Aceasta va fi una din răsplăţile ce se va da acestora pentru credincioşia de acum. O, ce răsplată! Prin ei Dumnezeu va arăta bogăţia darului Său în Veacurile ce vor urma, tuturor fiinţelor ce vor fi create în miliardele de lumi în veci vecilor.

Având în minte această comoară mare, pe care o putem strânge în cer acum, să depunem toată silinţa în strângerea ei; şi făcând aceasta, mergând pe calea ce o avem înaintea noastră, vom învăţa să avem o prietenie frăţească şi adevărată, care este cunoscută numai acelora a căror moştenire este Împărăţia cerească.

 

Bucuria sau plăcerile vieţii

Cea mai mare dorinţă a tuturor fiinţelor cu mintea sănătoasă este viaţa veşnică într-o stare de fericire perfectă. Sunt oameni pe pământ care cu bucurie ar sacrifica orice comori pământeşti numai să-şi poată câştiga viaţa veşnică, însoţită de bucurie nesfârşită! Întorcându-ne ochii spre cer să privim altă comoară mare şi scumpă, pe care Dumnezeu o păstrează acolo pentru cei care-L iubesc pe El mai presus de toate. Aceasta este viaţa inerentă, izvorul de viaţă sau natura divină, o viaţă fără sfârşit care nu se poate distruge. Şi aceia care vor avea această comoară vor fi asemenea Domnului Isus şi vor locui împreună cu El pentru totdeauna. Acesta se pare un lucru prea mare, prea minunat pentru noi, dar cu toate acestea noi ştim că este adevărat, deoarece Tatăl nostru ceresc ne-a spus-o în Cuvântul Său: că “Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui care ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti” (2 Petru 1:3, 4). Aceste promisiuni dumnezeieşti sunt hrana şi băutura noastră zilnică, susţinându-ne în străduinţele noastre de a strânge comori cereşti. Scumpul şi adevăratul nostru prieten ne spune: “… oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică.” (Ioan 4:14).

 

Însăşi amăgiţi şi amăgind pe alţii

Unii predicatori au spus şi spun oamenilor că toţi aceia care aparţin formei lor de religie şi bisericii lor şi trăiesc o oarecare viaţă cinstită, prin aceasta strâng comori în cer şi cu siguranţă le vor moşteni la moarte. Mulţi dintre ei au mers atât de departe, încât spun că dacă cineva moare pe câmpul de luptă, fie că el a avut sau nu vreo credinţă în Cristos, merge direct în cer. Bineînţeles, teoria lor nu este susţinută de Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa lor în acest punct este tot atât de neînţeleaptă ca şi învăţătura lor, care spune că cei răi vor fi chinuiţi de diavoli într-un iad (în foc), în vecii vecilor. Dumnezeu prin îndurarea Sa a pregătit pentru fiecare om, fie că a fost membru la vreo biserică nominală sau nu, o ocazie de a-şi dobândi viaţa veşnică. Toţi oamenii care mor şi au murit, fără să cunoască pe Cristos şi planul lui Dumnezeu, vor fi sculaţi din groapă şi vor primi o cunoştinţă clară despre aranjamentele darului lui Dumnezeu şi o ocazie să primească binecuvântările restatornicirii.

O răsplată care se va da membrilor corpului lui Cristos va fi să ridice şi să binecuvânteze neamul omenesc cu viaţă. Totuşi aceia cărora li s-a adresat Domnul şi pe care i-a îndemnat să strângă comori în cer sunt numai aceia care au crezut în El în timpul Veacului Evanghelic, de sacrificiu, şi care au făcut o consacrare deplină cu scopul de a face voia lui Dumnezeu, jertfindu-şi viaţa şi tot ce au pe altarul Său şi care după aceea se străduiesc, prin multă muncă şi trudă, să ducă acel legământ de jertfă la îndeplinire. Aceştia sunt chemaţi cu o chemare cerească să devină membri în corpul lui Cristos, în familia divină, şi în scopul acesta sunt invitaţi să părăsească familia adamică (Psalmul 45:10, 11). Speranţa lor pentru o astfel de poziţie se bazează pe promisiunile mari şi preţioase date de Iehova Dumnezeu. Pentru a putea strânge acele comori acolo, acum, ei trebuie să se conformeze voinţei lui Dumnezeu; şi voia lui Dumnezeu se poate afla prin o studiere, cu îngrijire a planului Său. “Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:3). Acestora Domul le-a zis: “Voi fiţi deci desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit.” (Matei 5:48). Aceasta înseamnă perfecţiunea caracterului, cum a fost a Domnului. Un astfel de caracter nu se dezvoltă într-o zi sau o săptămână sau o lună, ci rezultă din o străduinţă cu credincioşie şi răbdare în a ne conforma după rânduielile şi principiile date nouă de Domnul, ca o lege pentru dezvoltarea creaturii noi.

Încă înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a prevăzut alegerea şi dezvoltarea acestei noi creaturi, şi “pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:29). De aceea, acei care ar dori să adune comori în cer, mai întâi de toate trebuie să umble în urmele lui Isus, făcând cu bucurie voia Părintelui; ei trebuie să fie acei care au plăcere în lucrurile de sus şi nu în cele pământeşti, şi apoi aleargă cu răbdare după premiul pus înaintea lor. Aceştia sunt acei care prin orice împrejurări caută cu sârguinţă să-şi facă alegerea şi chemarea lor sigură.

 

Probele esenţiale

Pentru a aduna comori cereşti, întocmai ca şi pentru a aduna comori pământeşti, se cere muncă. Dar pentru a aduna comori cereşti se cere, în plus: credinţă, cunoştinţă, înfrânare, răbdare stăruitoare, dragoste frăţească şi iubire pentru toţi oamenii. Să sperăm că aceste roade ale Spiritului sfânt care formează caracterul, se vor înmulţi pe măsură ce creştinul se apropie de casa lui veşnică în cer. Totuşi, mai întâi trebuie să vină timpul de încercare, când fiecare potrivit aranjamentului dumnezeiesc, va fi pus pe probă spre a se vedea dacă el sau ea a fost destul de sârguincios în strângerea comorilor cereşti. Prin urmare, nu trebuie să fim surprinşi când proba vine şi unul cade într-o parte şi altul într-alta, ci trebuie să fim pregătiţi pentru orice probă. “Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi găsit bun îprobat şi ieşind victorios din probăş, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” (Iacov 1:12) Creştinului învingător, care luptă o luptă bună a credinţei până la sfârşit, arătând devotament pentru Domnul şi fraţii Săi şi pentru cauza dreptăţii, îi este promisă moştenirea acestei comori cereşti. Numai acestora li se adresează Căpitanul mântuirii noastre astfel: “Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii.” (Apocalipsa 2:10).

Este adevărat că, creştinul adunând aceste comori cereşti trebuie să îndure suferinţe, prigoniri, lipsuri şi batjocuri; dar acestea par neînsemnate faţă de gloria ce va urma. Sfântul Pavel era un om cu talente mai mari decât oamenii de rând, dar el pe toate acestea le-a jertfit. El a fost un creştin care a suferit mai mult decât oricare altul pentru cauza dreptăţii, şi totuşi a zis: “Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.” (Romani 8:18). “Căci întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă.” (2 Corinteni 4:17).

Acum este cu neputinţă a vedea clar aceste comori cereşti şi bucuria nespusă ce va fi partea acelora care le vor avea ca moştenire veşnică. Însă, în măsura în care ochii înţelegerii noastre se deschid mai larg, în aceeaşi măsură ni se lărgeşte şi vederea credinţei şi mărimea şi frumuseţea lor este tot mai clară; dar când vom fi transformaţi în asemănarea Domnului şi Mântuitorului nostru şi vom privi aceste comori cu ochii descoperiţi, aflând că sunt ale noastre pe vecie, atunci nu numai că vom fi răsplătiţi fără margini pentru toate suferinţele şi greutăţile pe care le-am îndurat, dar bucuria noastră nu va avea margini şi plăcerile adevărate vor fi ale noastre pentru eternitate, şi locuind în casa lui Iehova vom continua a cunoaşte caracterul Său minunat şi vom privi frumuseţea Lui în toate eternităţile.

SFATURI PENTRU AGRICULTORI- Îngrăşămintele chimice

După numărul elementelor active conţinute se împart în îngrăşăminte complexe simple (cu un element activ-azot sau fosfor) şi îngrăşăminte complexe cu cel puţin două elemente active (azot, fosfor potasiu).

Substanţă activă (S.A.) se referă la conţinutul îngrăşămintelor în elemente utile pentru nutriţia plantelor şi se exprimă în procente din greutatea îngrăşământului brut. Orice îngrăşământ se apreciază după conţinutul în substanţă activă, fiind mai valoros cel cu un conţinut mai mare în substanţă activă, deoarece pentru aplicarea unei anumite doze se transportă, depozitează şi aplică o cantitate mai mică de substanţă fizică.
Substanţa activă poate fi exprimată sub formă elementară N, P, K sau sub formă de oxizi  (P2O5, K2O, etc).
Îngrăşămintele complexe au concentraţii diferite în elementele nutritive. De obicei concentraţia în elemente nutritive este exprimată de tipul îngrăşământului complex. Un îngrăşământ complex 16-46-0 ar trebui să conţină 16%N, 46% P2O5 şi 0% K2O.
Cu cât suma celor trei elemente este mai mare cu atât îngrăşământul complex este mai concentrat.

                   Ce sunt îngrăşămintele?

  • Răspuns: Îngrăşămintele reprezintă hrana pentru plante.
  • În condiţiile civilizaţiei moderne, industria de îngrăşăminte condiţionează dezvoltarea agriculturii prin fertilizanţi şi deci modul de asigurare a hranei pentru populaţia globului.
  • Timp de aproape 5 decenii, creşterea consumului de îngrăşăminte chimice a constituit motorul ce a condus la creşteri record ale producţiei de alimente pe glob.
  • Se apreciază că îngrăşămintele chimice, în condiţiile Europei au contribuit cu 40 % la creşterea producţiei.
  • Datele obţinute de FAO duc la concluzia că 40 – 60 % din sporul general de record revine îngrăşămintelor.
  • ÎNGRĂŞĂMINTE CHIMICE = SPOR PRODUCŢIE

      Care sunt elementele nutitive esenţiale? 
Elementele nutritive se clasifică conform tabelului de mai jos:

Simbol chimic Importanţa pentru plantă
AZOT
FOSFOR
POTASIU
N
P
K
Element nutritiv indispensabil
SULF
CALCIU
S
Ca
Element nutritiv important

    De ce avem nevoie de îngrăşăminte?

Existenţa, dezvoltarea sănătoasă şi fructificarea plantelor depind de elementele chimice nutritive luate din apă, aer, sol în mod natural şi în cantitate din ce în ce mai mare prin intermediul îngrăşămintelor. Îngrăşămintele înlocuiesc elementele nutritive pe care plantele le absorb din sol. Îngrăşămintele sunt destinate a crea condiţii cât mai bune pentru viaţa plantelor şi pentru obţinerea produselor utile omului.
²Dacă din diferite motive utilizarea îngrăşămintelor ar fi brusc întreruptă, hrana pentru întreaga omenire ar scădea cu 40% sau chiar mai mult.² (WORLD WATCH,1990)

Azotul (N)

Este elementul nutritiv cu cea mai mare influenţă asupra creşterii producţiei.
Intră în compoziţia aminoacizilor care stau la baza activităţilor vitale.
Prezenţa azotului :
–  intensifică procesul de creştere;
–  asigură creşterea normală, maturarea;
–  creşte conţinutul de clorofilă;
–  măreşte masa foliară;
–  creşte puterea de absorbţie a plantei.
Carenţa azotului are următoarele efecte:
– opreşte creşterea ţesuturilor şi frunzelor;
– lipsa clorofilei duce la căderea frunzelor;
– tulpinile rămân subţiri;
– fructele, seminţele rămân mici;
– la pomi duce la căderea prematură a frunzelor;
– la viţa de vie ciorchinii au boabe rare.
Plantele care reacţionează bine la aplicarea îngrăşămintelor cu azot: sfecla de zahăr, porumb, grâu, ovăz, cartofi, legume, pomi fructiferi.

 

 

Sporul de recoltă obţinut în urma aplicării a 1 kg de azot (N) folosit ca îngrăşământ este :

Cultura Spor recoltă  kg/ha
Cereale boabe 5-15 kg
Rădăcini sfeclă de zahăr 35-70 kg
Tuberculi de cartofi 60-80 kg
Fân 10-30 kg
Tomate 70-80 kg
Ardei 50-60 kg
Castraveţi 8-9 kg
Struguri 5-17 kg

Alături de azot (N), fosforul (P) şi potasiul (K) sunt considerate elemente indispensabile bunei dezvoltări a plantelor.

FOSFORUL (P2O5)

Element indispensabil dezvoltării plantelor. Importanţa fosforului în metabolismul plantelor rezultă din aceea că fosforul este prezent în toate celulele.
Prezenţa fosforului:
–  stimulează dezvoltarea sistemului radicular;
–  influenţează favorabil procesele de fructificare;
–  are rol în sinteza clorofilei;
–  scurtează perioada de vegetaţie;
–  grăbeşte coacerea;
–  măreşte rezistenţa plantei la boli şi intemperii;
–  este prezent în toate enzimele ce participă la formarea vitaminelor B1, B2.
Carenţa în fosfor se manifestă prin :
–  îngălbenirea frunzelor;
–  frunzele şi fructele arborilor fructiferi cad timpuriu;
–  se reduce fructificarea;
–  se întârzie maturarea fructelor.
Deficienţa de fosfor este mai pronunţată în soluri cu un înalt grad de aciditate (soluri nisipoase), cât şi în soluri alcaline.
Fosforul din îngrăşământ este reprezentat ca substanţă activă sub formă de P2O5 asimilabil.
Plantele care reacţionează foarte bine la îngrăşămintele cu fosfor: grâu, porumb, lucernă, sfecla de zahăr, legume  diverse, cartoful.
Solubilitatea fosfaţilor creşte dacă se administrează şi îngrăşăminte cu azot.

Sporul de recoltă obţinut în urma aplicări a 1 kg de fosfor (P2O5) folosit ca îngrăşământ este :

Cultura Spor recoltă  kg/ha
Porumb 2-7 kg
Cereale boabe 5-8 kg
Rădăcini sfeclă de zahăr 48-70 kg
Tuberculi de cartofi 33-45 kg
Fân, lucernă 10-31 kg
Fân pajişti 3-9 kg
Tomate 45-60 kg
Ardei 3-20 kg
Castraveţi 2-8 kg

Potasiul (K2O)

Potasiul  este un element indispensabil pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor, el găsindu-se în toate celulele, ţesuturile plantelor.
Intervine în procese ca:
– regularizarea apei în plante
. metabolismul glucidelor
– sinteza proteinelor
– în fotosinteză
– în respiraţia plantelor
– îmbunătăţeşte calitatea recoltei
– creşte rezistenţa plantelor la secetă.
Carenţa în potasiu:
– scade puterea de înfrăţire
– slăbeşte intensitatea sintezelor
– încetineşte creşterea
– scade rezistenţa plantelor la atacul unor boli şi dăunători
– boabele se zbârcesc şi le scade puterea de germinare
– apar pete alb-gălbui sau brune pe frunze
– frunzele se încreţesc.
Potasiul este un nutrient important pentru cartofi, sfeclă de zahăr, lucernă, roşii, arbuşti şi pomi fructiferi.
Mari consumatori sunt şi: floarea soarelui, porumbul, legume diverse.
Conţinutul în potasiu în îngrăşăminte se exprimă ca (K2O).
Sporul de recoltă obţinut în urma aplicări a 1 kg de potasiu (K2O) folosit ca îngrăşământ este :

Cultura Spor recoltă kg/ha
Boabe de cereale păioase 3-4,4 kg
Rădăcini sfeclă de zahăr 28-32 kg
Tuberculi de cartofi 27-29 kg
Tomate 30-50 kg
Ardei 7-24 kg
Castraveţi 45-65 kg

        Calciul 
Element important în dezvoltarea plantelor.
– participă la formarea pereţilor celulari;
– participă la schimbul de substanţe din seminţe;
– participă la transportul hidraţilor de carbon;
– participă la transportul substanţelor protidice;
– participă la fixarea azotului atmosferic;
– întârzie procesul de îmbătrânire;
Carenţa în calciu duce la:
– creştere nesatisfăcătoare;
– uscarea tulpinilor;
– micşorarea rezistenţei la secetă şi ger.

 Sulful 
De asemenea element important în dezvoltarea plantelor.
Se găseşte în plante, în substanţe protidice şi alte substanţe organice cât şi anorganice ca sulfat de calciu în special.
– participă la procesele biologice de bază;
– favorizează creşterea rădăcinilor;
– stimulează sinteza clorofilei;
– participă la sinteza proteinelor.
Carenţa în sulf duce la:
– întărzierea creşterii plantelor;
– apariţia clorozei – plantele devin galbene sau roşiatice.

Recomandări generale privind depozitarea, păstrarea, manipularea şi aplicarea îngrăşămintelor chimice

Îngrăşămintele chimice se păstrează în depozite special amenajate, impărţite în compartimente pentru fiecare tip de îngrăşământ, prevăzute cu etichetă.
Când nu se dispune de depozite, îngrăşămintele se păstrează pe platforme.
Platformele de îngrăşăminte chimice se amenajează la suprafaţa solului pe un loc ridicat, unde nu stagnează apa.
Îngrăşămintele se aşează pe folii de material plastic sau scănduri gudranate şi se vor acoperi cu prelate, pentru a le feri de acţiunea directă a razelor soarelui şi a altor intemperii, în cazul depozitării mai îndelungate.
Atât depozitele cât şi platformele vor fi fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante şi se va evita contactul cu obiecte metalice.
Locul ales pentru păstrarea îngrăşămintelor va fi inaccesibil păsărilor, animalelor şi copiilor.
După manipularea îngrăşămintelor, se vor spăla cu apă faţa şi mîinile.

Metode de aplicare a îngrăşămintelor

Un rol important în sporirea eficacităţii îngrăşămintelor îl au metodele şi perioada de aplicare.
Trebuie urmărit ca substanţele nutritive să se afle cât mai mult în zona rădăcinilor plantelor.
După perioada de aplicare, se disting 3 metode principale:
– îngrăşarea înainte de semănat (îngrăşarea de bază);
– îngrăşarea odată cu semănatul;
– îngrăşarea în timpul vegetaţiei.

Îngrăşarea înainte de semănat

Se îmbină cu sistemul de lucrare a solului, odată cu arătura adâncă, sub brazdă, se încorporează cea mai mare parte (de bază) din doza de îngrăşăminte cu azot, fosfor, potasiu.

Îngrăşarea odată cu semănatul sau plantatul

Pentru plantele care se seamănă în rânduri sau cuiburi, îngrăşămintele se aplică cu semănători speciale, care lasă pe acelaşi rând atât seminţele cât şi îngrăşămintele.
O astfel de îngrăşare asigură nutriţia plantelor pe o perioadă de 20-30 zile de la răsădire (se aplică o pătrime din doza anuală de îngrăşăminte).

Îngrăşarea în timpul vegetaţiei

Este cunoscută şi sub numele de îngrăşare suplimentară şi are ca scop să completeze nevoia plantelor în elemente nutritive în anumite perioade critice ale nutriţiei acestora.
Se pot aplica în stare solidă sau în soluţie.
După modul de aplicare a îngrăşămintelor se disting 2 metode:
– aplicare manuală
– aplicare mecanică.

Aplicarea îngrăşămintelor chimice se efectuează în următoarele condiţii:

– Terenul să fie nivelat pentru a asigura o repartizare cât mai uniformă a îngrăşămintelor;
– Să se respecte epoca de aplicare şi adâncimea de incorporare redată în fişele produselor;
– Când administrarea îngrăşămintelor chimice se face concomitent cu semănatul, acestea trebuie să fie incorporate la distanţa de 3-5 cm de rândul de seminţe şi la 2-3 cm sub nivelul seminţelor;
– Când îngrăşămintele se administrează concomitent cu prăşitul, acestea trebuie să ajungă la distanţa de 10-15 cm de rândul de plante şi la 2-3 cm sub nivelul la care lucrează cuţitele de prăşit;
– În perioada administrării îngrăşămintelor chimice este bine ca timpul să fie noros şi fără vânt;
– Se recomandă jalonarea sau etichetarea suprafeţelor fertilizate pentru a evita fie fâşii neparcurse sau dublu fertlizate;
– Îngrăşămintele să fie mărunţite anterior pentru a se evita administrarea în unele locuri de bulgări de îngrăşăminte, rezultaţi prin aglomerarea acestora, datorită nerespectării condiţiilor de transport şi depozitare prevăzute.

Aplicarea îngrăşămintelor chimice se face:
– Mecanizat pe suprafeţe mari
– Manual pe suparfeţe mici (grădini de zarzavat, parcele mici din camp, livezi de suprafeţe mici, viţă de vie, sere)

          La aplicarea îngrăşămintelor se vor respecta următoarele:
– personalul folosit va fi în prealabil instruit
pentru evitarea inhalării de praf de îngrăşăminte se recomandă ca personalul să         poarte măşti de tifonş
– la executarea lucrării de fertilizat se vor folosi oameni sănătoşi fără afecţiuni (rinite alergice, insuficienţe respiratorii, afecţiuni pulmonare, răni deschise)
deplasarea se va efectua pe direcţia vantului pentru ca materialul să nu fie împrăştiat inutilş
– la închiderea lucrărilor de fertilizat, se recomandă ca personalul să se spele pe faţă şi pe mâini, cu apă şi săpun.

 

UREE

Prezentare
Îngrăşământ solid, granulat, de culoare albă, fără miros şi cu gust salin.
Nu este toxică şi nu constituie un pericol în contact cu pielea umană.
Este higroscopică şi absoarbe uşor umezeala din aer. Se dizolvă în apă. Nu este inflamabilă. Conţine minim 46% azot (N) ceea ce înseamnă 46 kg azot la 100 kg substanţă fizică.

  Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot (N) % min. 46
Biuret % max. 1,0
Umiditate % max. 0,5
Granulaţie:
· intre 1-2,5 mm
· sub 1 mm şi peste 2,5 mm
% min. 90
max. 10
Tratat antiaglomerant

Recomandări de utilizare
Ureea se utilizează pe toate tipurile de sol şi la toate plantele de cultură, cu condiţia să fie incorporată în sol, pentru a nu avea loc pierderi de azot.
Se absoarbe repede în sol şi apoi se transformă chimic prin procesele de amonizare şi nitrificare.
Nu corodează maşinile agricole.

     Mod de administrare

Cultura Cantitatea
kg/ha
Perioada şi modul de aplicare
Grâu 125-260 o    48-80 kg/ha se împrăştie uniform şi se încorporează cu discul, la pregătirea terenului;o    20-24 kg/ha odată cu erbicidarea;o    60-150 kg/ha în perioada februarie-martie, pe solul îngheţat, pe timp noros.
Orz 120-230 Identic
Porumb 80-310 o    40-155 kg/ha la pregătirea terenului pentru semănat, se imprătie pe toată suprafaţa cu discul.o    40-155 kg/ha se aplică de la 1-3 reprize, odată cu praşila, fie utilizand fertilizatorul sau manual, încorporarea făcîndu-se cu sapa, imediat după împrăştiere.
Viţa de vie 150-210 o    90-100 kg/ha, primăvara devreme, iar cealaltă cantitate (60-110 kg/ha ) înainte de înflorire
Cartof 290-380 Idem ca la porumb
Floarea soarelui 100-200 Idem ca la porumb
Sfeclă 200-430 Idem ca la porumb
Mazăre, fasole, soia 80-130 Întreaga cantitate se aplică prin împrăştiere uniformă la pregătirea terenului.
Lucernă, trifoi (an II şi III) 80-85 Idem
Legume (tomate, ardei, vinete, castraveţi, ţelină, morcov, pătrunjel, etc.) 175-240 Se aplică în două etape:
80-120 kg/ha la pregătirea terenului, iar cealaltă jumătate în perioada de formare a fructului, după înflorire, odată cu operaţiile de întreţinere (săpat, plivit, etc.)

Notă
Dozele indicate se aplică atunci cînd se asigură şi îngrăşămintele cu fosfor necesare.

Observaţie
După administrarea manuală se impune spălarea cu apă pe mâini şi pe faţă.
Accesul păsărilor şi animalelor în locul de depozitare al îngrăşământului uree să fie inaccesibil, fiind contraindicat consumul în cantităţi mari şi necontrolat.

Condiţii de livrare
– ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net sau mai mari;
– vrac.

Transport
În mijloace de transport CF sau auto, în stare bună, curate, acoperite.

Depozitare
În spaţii curate, ferite de căldură, temperatura să nu depăşească 35°C.
ÎNGRĂŞĂMÂNT COMPLEX sort 16 – 46 – 0

Prezentare
Îngrăşământ mineral complex, solid, granule de culoare alb-cenuşiu, cu conţinut cunoscut şi declarat de două elemente nutritive: azot şi fosfor.
Azotul şi fosforul sunt în raport de 1/3, reprezentând 62 kg substanţă activă la 100 kg fizic.

Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot total (N) % 16
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în acid citrat de amoniu neutru % 46
Umiditate % max. 1,5
Granulaţie:
· între 1 – 4 mm
% min. 90

Recomandări de utilizare
La fertilizarea oricăror tipuri de sol şi a tuturor culturilor. Se aplică în perioada de pregătire a solului, în toate zonele climaterice.
Fosforul contribuie la formarea ţesuturilor, favorizează procesul de fructificare şi măreşte rezistenţa la ger a plantelor.

       Mod de administrare

Cultura Cantitatea
kg/ha
Perioada şi modul de aplicare
Grâu 30-275 Întreaga cantitate de îngrăşământ se aplică sub arătura de bază prin împrăştiere uniformă. Atunci cand cantităţile sunt mai mici (sub 100 kg/ha) se pot aplica şi la pregătirea terenului pentru semănat, încorporarea făcandu-se cu discul. Nu se aplică în vegetaţie (nu este eficient).
Orz 30-265 Identic cu grâul
Porumb 35-225 o    23-150 kg/ha se aplică prin împrăştiere şi încorporare sub arătura de bază.o    12-75 kg/ha se aplică pe rand odată cu semănatul folosind fertilizatoarele montate pe semănători. Nu se aplică în vegetaţie.
Floarea soarelui 90-310 Idem ca la porumb
Sfeclă 135-270 Idem ca la porumb
Cartof 145-385 Idem ca la porumb
Mazăre, fasole 60-175 Întreaga cantitate se aplică sub arătura de bază sau la pregătirea terenului pentru semănat.
Lucernă, trifoi (an II şi III) 95-165 Întreaga cantitate se aplică toamna sau primăvara devreme.
Tomate, ardei, vinete 195-225 Întreaga cantitate se aplică sub arătura de bază prin împrăştiere uniformă. Pe suprafeţele irigate, ˝ din cantitate se poate aplica şi la pregătirea terenului pentru semănat sau plantat, incorporarea făcandu-se cu discul. Nu se aplică în vegetaţie (eficienţă scăzută).
Morcov, ţelină, pătrunjel 150-245 Idem
Ceapă, usturoi 240-400 Idem
Varză, conopidă 195-320 Idem
Păşune, faneţe 25-65 Întreaga cantitate se aplică toamna târziu.
LivadăViţa de vie 500-700
gr-pom
145-325
Întreaga cantitate se aplică sub lucrarea de bază (arat, săpat), după împrăştiere uniformă pe toată suprafaţa la viţa de vie şi pe o suprafaţă egală cu proiecţia coroanei la pomi.

Observaţie
După administrarea manuală vă veţi spăla mâinile şi faţa cu apă.
Locul de depozitare să fie inaccesibil păsărilor şi animalelor.

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net sau mai mari;
Vrac

Transport
În mijloace de transport CF şi auto.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.

Depozitare
În depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereţii platformei vor fi făcuţi din scândură sau baloţi de paie. Atât depozitele cât şi platformele vor fi  făcute fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

ÎNGRĂŞĂMÂNT COMPLEX sort 20 – 20 – 0

Prezentare
Îngrăşământ mineral, solid, granulat, alb-cenuşiu, cu conţinut declarat de două elemente nutritive: azot şi fosfor.
Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot % 20
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în citrat de amoniu neutru % 20
Umiditate % max. 1,5
Granulaţie:
· între 1 – 5 mm
· sub 1 mm şi peste 5 mm
%
%
min. 90
max. 10

 

Elemente nutritive
– substanţe active: azot (N), fosfor (P2O5) – asimilabil de plante
– conţine:     20 kg azot în 100 kg îngrăşământ fizic
20 kg fosfor în 100 kg îngrăşământ fizic

Efecte nutritive ale azotului şi fosforului

  • favorizează creşterea plantelor, a fructelor, seminţelor şi rădăcinilor;
  • contribuie la acumularea de substanţe hrănitoare în fructe, seminţe, tuberculi;
  • măreşte rezistenţa la ger şi secetă a plantelor;
  • contribuie la formarea ţesuturilor şi favorizează procesul de fructificare.

Utilizări
– la toate tipurile de culturi, la toate tipurile de soluri;
– în toate zonele climaterice, în perioada de pregătire a solului;

Avantaje
– creşteri foarte mari şi stabile de producţie la ha;
– asigură un raport bun între azotul şi fosforul necesar plantelor;
– se poate administra în perioada de pregătire a solului;
– avantaje financiare, deoarece la o singură administrare de îngrăşăminte complexe, se asigură două elemente active de bază (azot şi fosfor) înlocuind dubla administrare de îngrăşăminte simple.

        Mod de administrare

Cultura Cantitatea medie
kg/ha
Perioada şi modul de aplicare (recomandat) Spor minim producţie (kg/ha)
kg fizic nr.saci
Grâu 375 7+1/2 250 kg (5 saci) la pregătirea solului; 900
Porumb 450 9 350 kg (7 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) odată cu praşila;
800
Floarea soarelui 500 10 350 kg (7 saci) la pregătirea solului sub arătura de bază;
150 kg (3 saci) înainte de semănat;
300
Sfeclă de zahăr 500 10 400 kg (8 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la semănat;
8000
Cartofi 500 10 400 kg (8 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la semănat;
10000-12000
Legume 550 11 300 kg (6 saci) în februarie-martie, pe timp noros;
250 kg (5 saci) la plantare;
12000
Pomi fructiferi 500 10 500 kg (10 saci) la lucrările de întreţinere (prăşit ierbicidat); 8000-10000
Viţa de vie 375 7+1/2 375 kg (7+1/2 saci) la săpat, primăvara; 700
Păşuni şi fâneţe 125 2+1/2 125 kg (2+1/2 saci) toamna târziu sau în februarie-martie 2000-2500

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net

Transport
În mijloace de transport CF şi auto.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.

Depozitare
În depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereţii platformei vor fi făcuţi din scândură sau baloţi de paie. Atât depozitele cât şi platformele vor fi făcute fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

ÎNGRĂŞĂMÂNT COMPLEX 
sort 27 – 13,5 – 0

Prezentare
Îngrăşământ mineral, solid, granulat, alb-cenuşiu, cu conţinut declarat de două elemente nutritive: azot şi fosfor.
Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot % 27
Pentaoxid de fosfor (P2O5) % 13,5
Umiditate % max. 1,5
Granulaţie:
· între 1 – 5 mm
· sub 1 mm şi peste 5 mm
%
%
min. 50
max. 50

Elemente nutritive
– substanţe active: azot (N), fosfor (P2O5) asimilabil de plante
– conţine:     20 kg azot în 100 kg îngrăşământ fizic
13,5 kg fosfor în 100 kg îngrăşământ fizic

Efecte nutritive ale azotului şi fosforului
– favorizează creşterea plantelor, a fructelor, seminţelor şi rădăcinilor;
– contribuie la acumularea de substanţe hrănitoare în fructe, seminţe, tuberculi;
– măreşte rezistenţa la ger şi secetă a plantelor;
– contribuie la formarea ţesuturilor şi favorizează procesul de fructificare.

Utilizări
– la toate tipurile de culturi, la toate tipurile de soluri;
– în toate zonele climaterice, în perioada de pregătire a solului;

Avantaje
– creşteri foarte mari şi stabile de producţie la ha;
– asigură un raport bun între azotul şi fosforul necesar plantelor;
– se poate administra în perioada de pregătire a solului;
– avantaje financiare, deoarece la o singură administrare de îngrăşăminte complexe, se asigură două elemente active de bază (azot şi fosfor) înlocuind dubla administrare de îngrăşăminte simple.
Mod de administrare

Cultura Cantitatea medie
kg/ha
Perioada şi modul de aplicare (recomandat) Spor minim producţie (kg/ha)
kg fizic nr.saci
Grâu 300 6 100 kg (2 saci)în februarie-martie; 800
Porumb 350 7 250 kg (5 saci) la pregătirea solului înainte de semănat;
100 kg (2 saci) la semănat;
600-700
Floarea soarelui 350 7 250 kg (5 saci) la pregătirea solului înainte de semănat;
100 kg (2 saci) la semănat;
250
Sfeclă de zahăr 450 9 350 kg (5 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la semănat;
8000
Cartofi 450 9 350 kg (7 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la prăşire şi muşuroire;
9000-10000
Legume 350 7 250 kg (5 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) în vegetaţie;
10000
Pomi fructiferi 200 4 200 kg (4 saci) la lucrările de întreţinere (prăşit ierbicidat); 6000-8000
Viţa de vie 250 5 250 kg (5 saci) la lucrările de întreţinere; 600
Păşuni şi fâneţe 150 3 150 kg (3 saci) toamna târziu sau în februarie-martie; 2000-2500

 

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net;

Transport
În mijloace de transport CF şi auto.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.

Depozitare
În depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereţii platformei vor fi făcuţi din scândură sau baloţi de paie. Atât depozitele cât şi platformele vor fi făcute fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

ÎNGRĂŞĂMÂNT COMPLEX sort 28 – 28 – 0

Prezentare
Îngrăşământ mineral, solid, granulat, alb-cenuşiu, cu conţinut declarat de două elemente nutritive: azot şi fosfor.
Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot % 28
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în citrat de amoniu neutru % 28
Umiditate % max. 1,5
Granulaţie:
· între 1 – 5 mm
· sub 1 mm şi peste 5 mm
%
%
min. 90
max. 10

 

Elemente nutritive
– substanţe active: azot (N), fosfor (P2O5) – asimilabil de plante
– conţine:     28 kg azot în 100 kg îngrăşământ fizic
28 kg fosfor în 100 kg îngrăşământ fizic

 

Efecte nutritive ale azotului şi fosforului

  • favorizează creşterea plantelor, a fructelor, seminţelor şi rădăcinilor;
  • contribuie la acumularea de substanţe hrănitoare în fructe, seminţe, tuberculi;
  • măreşte rezistenţa la ger şi secetă a plantelor;
  • contribuie la formarea ţesuturilor şi favorizează procesul de fructificare.

Utilizări
– la toate tipurile de culturi, la toate tipurile de soluri;
– în toate zonele climaterice, în perioada de pregătire a solului;

Avantaje
– creşteri foarte mari şi stabile de producţie la ha;
– asigură un raport bun între azotul şi fosforul necesar plantelor;
– se poate administra în perioada de pregătire a solului;
– avantaje financiare, deoarece la o singură administrare de îngrăşăminte complexe, se asigură două elemente active de bază (azot şi fosfor) înlocuind dubla administrare de îngrăşăminte simple.

 

          Mod de administrare

Cultura Cantitatea medie
kg/ha
Perioada şi modul de aplicare (recomandat) Spor minim producţie (kg/ha)
kg fizic nr.saci
Grâu 275 5+1/2 200 kg (4 saci) la pregătirea solului; 900
Porumb 300 6 200 kg (4 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) odată cu praşila;
800
Floarea soarelui 350 7 250 kg (5 saci) la pregătirea solului sub arătura de bază;
100 kg (2 saci) înainte de semănat;
300
Sfeclă de zahăr 350 7 250 kg (5 saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la semănat;
8000
Cartofi 350 7 250 kg (5saci) la pregătirea solului;
100 kg (2 saci) la semănat;
10000-12000
Legume 400 8 250 kg (5 saci) în februarie-martie, pe timp noros;
150 kg (3 saci) la plantare;
12000
Pomi fructiferi 350 7 350 kg (7 saci) la lucrările de întreţinere (prăşit, ierbicidat); 8000-10000
Viţa de vie 275 5+1/2 275 kg (5+1/2 saci) la săpat, primăvara; 700
Păşuni şi fâneţe 100 2 100 kg (2 saci) toamna târziu sau în februarie-martie 2000-2500

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net

Transport
În mijloace de transport CF şi auto.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.

Depozitare
În depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereţii platformei vor fi făcuţi din scândură sau baloţi de paie. Atât depozitele cât şi platformele vor fi făcute fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

 

 

ÎNGRĂŞĂMÂNT COMPLEX  sort 15 –15 -15

Prezentare
Îngrăşământ mineral, solid, de culoare roz, cu conţinut declarat şi cunoscut de trei elemente nutritive: azot, fosfor şi potasiu. Este obţinut prin reacţia de neutralizare a amoniacului cu acid fosforic şi acid sulfuric, cu adaos de uree, clorură de potasiu şi fosfogips.

Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Azot % 15
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în citrat de amoniu neutru % 15
Umiditate % max. 1,5
Granulaţie:
· între 1 – 4 mm
% min. 90
Tratat antiaglomerant

Elemente nutritive

  • substanţe active: azot (N); fosfor (P2O5); potasiu (K2O5).
  • conţine:  ·  în 100 kg îngrăşământ fizic:

15 kg azot,
15 kg fosfor,
15 kg potasiu,
· într-un sac de 50 kg, 22,5 kg substanţă activă respectiv:
7,5 kg azot,
7,5 kg fosfor,
7,5 kg potasiu.

Efecte nutritive
– este îngrăşământul cel mai complet deoarece conţine toate cele trei elemente de bază necesare plantelor (azot, fosfor, potasiu).
– foarte indicat pentru culturile de leguminoase, cartofi, sfeclă, floarea soarelui, livezi, vii; se administrează însă cel puţin odată la 3 ani la toate culturile.
– măreşte rezistenţa plantelor la ger, secetă şi mai ales la boli.

Lipsa potasiului duce la
– îngălbenirea, înroşirea şi pătarea frunzelor;
– frângerea şi căderea tulpinilor (cereale, porumb, floarea-soarelui);
-coacerea neuniformă a leguminoaselor, deformarea şi grosimea neuniformă a fructelor;
– mănarea şi îmbolnăvirea culturilor ceea ce necesită cheltuieli suplimentare pentru întreţinerea lor.

Utilizări
– la toate tipurile de culturi;
– la toate solurile şi în special la cele sărace în potasiu;
– în toate zonele climaterice;
– se poate aplica la pregătirea solului.

Avantaje
– creşteri foarte mari şi stabile de producţie la ha;
– se introduc în sol, la o singură administrare cele 3 elemente nutritive de bază a plantelor (azot, fosfor, potasiu) – asigurând producţii mari, de calitate şi avantajoase economic.

Mod de administrare

Cultura Cantitate medie
la ha
Perioada şi modul de aplicare (recomandat) Spor minim producţie (kg/ha)
kg fizic nr. saci
Grâu/orz 250 5 250 kg (5 saci) la pregătirea terenului la arătura de toamnă 700
Porumb 400 8 300 kg (6 saci) la pregătirea terenului primăvara;
100 kg (2 saci) la semănat;
900
Floarea soarelui 400 8 300 kg (6 saci) la pregătirea terenului primăvara;
100 kg (2 saci) la semănat;
350
Sfeclă 500 10 400 kg (8 saci) la pregătirea terenului;
100 kg (2 saci) la semănat;
8000
Cartofi 600 12 350 kg (7 saci) la pregătirea terenului;
150 kg (3 saci) la plantare;
100 kg (2 saci) la prăşire şi muşuroire;
12000-14000
Legume 250 5 250 kg (5 saci) la pregătirea solului înainte de plantare; 12000-14000
Livadă 350 7 350 kg (7 saci) sub arătura de bază. 8000
Viţă de vie 300 6 350 kg (7 saci) sub arătura de bază. 700

Atenţie:
Reţetele de aplicare a îngrăşământului se stabilesc cu specialiştii agronomi, funcţie de sol, anotimp, starea de vegetaţie a culturii.

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net.

Transport
În mijloace de transport CF şi auto.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.

Depozitare
În depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereţii platformei vor fi făcuţi din scândură sau baloţi de paie. Atât depozitele cât şi platformele vor fi făcute fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

 

Rocă fosfatică reactivă de GAFSA

Prezentare
     Roca fosfatică de Gafsa  este una din cele mai importante roci reactive din lume, datorită proprietăţilor sale mineralogice, chimice şi agrochimice. Influenţează pozitiv producţia tuturor plantelor cultivate : culturi de câmp, plante furajere,păşuni şi fâneţe, plante legumicole, plantaţii de pomi şi de vii etc.
Cele mai mari şi mai eficiente recolte se obţin pe soluri acide (pH 6,8) şi pe cele mediu sau slab asigurate cu fosfor asimilabil (PAL 36).
Se folosaşte direct ca îngrăşământ şi se prezintă sub formă de microgranule neaglomerabile, unele de culoare cenuşie, altele albicioase.

 

 

Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Pentaoxid de fosfor (P2O5) total % 28 – 30
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în acid citric % 12 – 14
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil ]n acid formic % 21 – 24
Calciu (CaO) % 48 – 50
Umiditate % Max. 3
Aciditate liberă (exprimată în P2O5) Lipsă
Granulaţie, mm
granule < o,50
granule < o,25
granule < o,18
%
%
%
Min. 90
Min. 75
Min. 60

   Recomandări de utilizare
Eşalonarea mobilizării fosforului din acest îngrăşământ pe o perioadă lungă de timp, impune recomandarea de a folosi roca fosfatică de Gafsa în primul rând la plantele perene şi la cele care se însămânţează după câteva luni de zile de la fertilizare, aşa cum sunt culturile de primăvară : porumbul, sfecla de zahăr şi furajeră, cartofi, floarea soarelui, inul de ulei şi de fibră, culturi legumicole.
Mod de administrare
1.  Doza
Doza anuală de rocă fosfatică reactivă de Gafsa se diferenţiază, de obicei, în funcţie de conţinutul solului de fosfor mobil (Pal ppm).

Pe soluri slab acide  (pH = 5,81 – 6,80)

  • 210 – 240 Kg / ha pe solurile mediu asigurate cu fosfor mobil (Pal = 18,1 – 36 ppmP)
  • 240 – 265 Kg / ha pe solurile slab asigurate cu fosfor mobil (Pal = 18,1 – 18 ppmP)
  • 265 – 280 Kg / ha pe solurile foarte slab asigurate cu fosfor mobil (Pal < 8 ppmP)

Pe soluri acide   (pH = 5,00 – 5,80)

  • 280 – 310 Kg / ha pe solurile mediu asigurate cu fosfor mobil
  • 310 – 335 Kg / ha pe solurile slab asigurate cu fosfor mobil
  • 335 – 350 Kg / ha pe solurile foarte slab asigurate cu fosfor mobil

Pe soluri puternic acide   (pH < 5,00)

  • 350 – 380 Kg / ha pe solurile mediu asigurate cu fosfor mobil
  • 380 – 405 Kg / ha pe solurile slab asigurate cu fosfor mobil
  • 405 – 420 Kg / ha pe solurile foarte slab asigurate cu fosfor mobil

Se recomandăca roca fosfatică necesară plantelor din rotaţie să se aplice într-o singură doză, de preferat pe parcele care se fertilizează vara sau toamna şi se însămânţează primăvara.

Perioada de aplicare
Rocile fosfatice reactive se aplică de obicei vara sau toamna, după eliberarea terenurilor de resturile vegetale de la planta premergătoare şi se încorporează în sol cu arătura sau cu altelucrări adânci ale solului.
Fertilizarea terenurilor arabile cu roci fosfaticese face uneori şi înainte de semănat, situaţie în care se recomandăfolosirea unui amestec de rocă fosfatică (întreaga doză) şi uree (30 % din doză) şi încorporarea acestora în sol cu grapa cu discuri.

Metode de aplicare
Cea mai eficientă metodă de aplicare a rocilor fosfatice este împrăştierea pe toată suprafaţa solului cu orice maşină sau utilaj agricol care asigură o uniformitate de răspândire de minimum 80 %.
Alte măsuri :
Rocile fosfatice reactive se aplică numai pe terenuri acide necalcarizate sau amendate calcic cu 2 sau mai mulţi ani în urmă.
Eficienţa fertilizării cu fosfaţi naturali este maximă când se combină cu fertilizarea cu îngrăşăminte complexe de tip NP sau NPK, iar în cursul perioadei de vegetaţie se aplică şi îngrăşăminte simple cu azot : uree sau azotat de amoniu.
O treime din doza de uree se poate aplica şi înainte de semănat, însă numai în amestec cu roca fosfatică.
Doza anuală de îngrăşăminte complexe variază :

  • pe soluri slab acide            = 30 – 40 Kg P2O5 / ha
  • pe soluri acide                     = 40 – 50 Kg P2O5 / ha
  • pe soluri puternic acide      = 50 – 60 Kg P2O5 / ha

Pentru a evita spulberarea materialului fertilizant, aplicarea rocilor fosfatice se va face în zile sau intervele de timp calme, fără vânt şi, dacă este posibil, cu mecanismul de distribuţie cât mai jos, aproape de sol.

 

Observaţie
După administrarea manuală vă veţi spăla mâinile şi faţa cu apă.
Locul de depozitare să fie inaccesibil păsărilor şi animalelor.

Condiţii de livrare
· ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă de 50 kg net;
· vrac.

Transport
În mijloace de transport CF sau auto, în stare bună, curate, acoperite.

Depozitare
În spaţii curate, ferite de căldură, temperatura să nu depăşească 35°C.

 

SUPERFOSFAT SIMPLU GRANULAT

Produsul se utilizează ca îngrăşământ chimic cu fosfor. Se recomandă pentru toate tipurile de culturi şi soluri; se aplică în perioada de pregătire a solului, în toate zonele climaterice.
Specificaţie tehnică

Caracteristica UM Valori
Pentaoxid de fosfor (P2O5) total % min. 17,5
Pentaoxid de fosfor (P2O5) solubil în citrat de amoniu neutru % min. 16
Umiditate % max. 6
     Granulaţie
Între 1 – 6 mm
% min. 90

 

Mod de administrare

Nr.crt. Cultura Momentul aplicării Consum
(kg/ha
1 Grâu de toamnă Se aplică odată cu arătura de bază 300 – 400
2 Secară de toamnă Se aplică sub arătura de bază 300 – 400
3 Orzul de toamnă Se aplică sub arătura de bază 300 – 400
4 Orzoaica Se aplică sub arătura de toamnă 200 – 300
5 Ovăz Se aplică sub arătura de toamnă 200
6 Porumbul
(hibrid dublu)
Se administrează la pregătirea terenului sub arătură 300 – 400
7 Orez În raport cu fertilitatea solului înainte de semănat sau transplantare sau toamna sub arătura de bază 300 – 600
8 Mazăre Se aplică sub arătura de bază 200 – 300
9 Fasole Se aplică sub arătura de bază 200 – 300
10 Soia Se aplică sub arătura de bază 200 – 300
11 Floarea soarelui Se aplică sub arătura de bază.
Dozele de fosfor se reduc de la regiunile secetoase spre cele umede.
200  – 400
12 Inul Se aplică sub arătura de bază 200 -500
13 Cartoful Se aplică odată cu semănatul 300 – 600
14 Sfecla de zahăr Se aplică împreună cu azotat şi gunoi de grajd
Pe solurile brun – roşcate de pădure
În regiunile foarte favorabile
400 – 500
15 Lucerna Sub arătura adâncă
În timpul vegetaţiei de toamnă sau primăvara timpuriu, se mai adaugă suplimentar superfosfat simplu granulat
250 – 300
200
16 Trifoi Se aplică sub arătura de bază 150 – 250

Condiţii de livrare
Ambalat în saci dubli de polietilenă şi polipropilenă cu greutatea de 50 kg net
Se poate livra şi vrac auto.

Transport
Transportul superfosfatului simplu granulat ambalat se face în mijloace de transport CF şi auto; panoul de inscripţionare al utilajului de transport va fi etichetat vizibil cu semnul avertizor pentru produsele care trebuie ferite de umezeală.
Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună conform normativelor CFR.
Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică bună şi vor fi prevăzute cu prelate.
Transportul superfosfatului simplu granulat vrac se face in mijloace auto sau CF.

Depozitare
Depozitarea produsului ambalat se face în magazii special amenajate, păstrând spaţii între stive şi asigurând spaţii de trecere în dreptul uşilor şi în interiorul depozitului.
Depozitarea produsului vrac se face într-un depozit acoperit.
Depozitele vor fi fără surse de încălzire directă, în absenţa materialelor carburante şi se va evita contactul cu materiale metalice. Temperatura în depozite nu trebuie să depăşească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

 

AGENŢI PATOGENI CU IMPORTANŢĂ ECONOMICĂ

LA CULTURILE DE CASTRAVEŢI DIN SOLARII

ŞI CONTROLUL ACESTORA

 

 

Condiţiile de mediu din spaţiile protejate, necesare creşterii şi dezvoltării plantelor de castraveţi sunt, în acelaşi timp, favorabile apariţiei şi evoluţiei atacului unor agenţi patogeni care diminuează producţia din punct de vedere cantitativ şi o depreciază calitativ. Dintre aceştia, cei prezentaţi mai jos produc cele mai mari pierderi de recoltă.

Sphaerotheca fuliginea (Schlech.) Salm. f. cucurbitae Jacz – făinarea:

Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor, la suprafaţa cărora apare un puf alb, făinos, format din miceliu, conidiofori şi conidii. Pe frunze, petele sunt la început izolate, mai frecvente pe partea superioară, apoi devin confluente şi acoperă în întregime suprafaţa acestora. În dreptul petelor ţesuturile se îngălbenesc, se brunifică şi se usucă. În condiţii favorabile, atacul se manifestă şi pe peţiolurile frunzelor şi tulpini.

În timpul perioadei de vegetaţie, agentul patogen se răspândeşte prin intermediul conidiilor care sunt diseminate cu ajutorul curenţilor de aer, apei şi insectelor, germinând pe organele susceptibile ale plantelor la temperaturi cuprinse între 10 şi 32°C, cu un optim la 26 – 28°C şi la umiditate atmosferică de 70 %. În condiţiile favorabile, durata perioadei de incubaţie este de 5 – 7 zile. Dacă cel puţin 7 zile consecutiv se înregistrează temperaturi medii egale sau mai mari de 20°C şi umiditate atmosferică peste 60 %, probabilitatea apariţiei atacului este mare.

La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu Amistar X Tra 0,05%, Score 250 – 0,05%, Impact 25 – 0,02%, Systhane Forte 0,02%, Tilt (Bumper, Cavaler) 0,015 – 0,02%, Shavit 0,05%, Ortiva 250 -0,075%, Flint Max 75 – 0,03%, Shavit F 0,2%, Kumulus DF 0,4%; Microthiol Special 0,4%, Thiovit Jet 0,4%, Karathane Gold 0,05%.

Tratamentele cu fungicide de contact se repetă la intervale de  6 – 8 zile iar cele cu fungicide sistemice la 10 – 12 zile.

Pseudoperonospora cubensis (Berk. et Curt.) Rostov – mana:

Atacul se manifestă numai pe frunze, indiferent de faza fenologică în care se află plantele. Pe partea superioară a acestora se observă pete de formă colţuroasă, de culoare gălbuie (fig. 1), delimitate de nervurile secundare care, în evoluţie ulterioară, devin brune.

În dreptul petelor, pe partea inferioară a frunzelor, se formează un puf cenuşiu-violaceu constituit din conidioforii şi conidiile ciupercii. În condiţii favorabile pentru atac petele se extind şi confluează cuprinzând în întregime suprafaţa limbului frunzelor, care se usucă, iar plantele sunt defoliate rapid.

De pe miceliu, care se ramifică puternic în spaţiile intercelulare, se formează conidioforii care ies prin stomate şi conidiile. Conidiile germinează numai în prezenţa picăturilor de apă şi dau naştere la zoospori biflagelaţi care pătrund prin stomate şi produc noi infecţii. Temperatura optimă pentru producerea infecţiilor este de 15 – 22°C. În timpul perioadei de vegetaţie agentul patogen se răspândeşte prin intermediul conidiilor care sunt transportate de curenţii de aer la distanţe mari. Forma de rezistenţă a ciupercii este reprezentată de oospori.

Măsurile de prevenire şi combatere au o importanţă deosebită în limitarea atacului. Distrugerea resturilor vegetale şi o rotaţie a culturilor de 3 – 4 ani contribuie la diminuarea sursei de infecţie. Irigarea se va face numai pe rigole, sau prin picurare. Totodată se va asigura o temperatură de 20°C în timpul nopţii.

Cultivarea soiurilor şi hibrizilor care prezintă diferite niveluri de rezistenţă la acest agent patogen permite reducerea numărului de tratamente în timpul perioadei de vegetaţie.

Pentru combatere se pot folosi următoarele produse: Amistar X TRA 0,05%, Moltovin 0,35%, Previcur Energy 0,15%, Melody Compact 49 – 0,2%, Acrobat MZ 0,2%, Infinito 0,14%, Folio Gold 0,25%, Shavit F 0,2%, Ridomil Gold MZ 68 – 0,25%, Aliette (Alleato, Fostonic) 0,2%, Curzate Manox 0,25%, Cuproxate Flow 0,3 – 0,4%, Bouillie Bordelaise 0,75%, Super Champ 250 – 0,25%, Funguran 30 – 0,5%, Kocide 2000 – 0,25%, Vitra 0,3%, Dithane M 45 (Novozir MN 80, Winner M 80, Manfil, Scut, Vondozeb) 0,2%, Merpan 80 – 0,15%, Folpan 80 – 0,15%, Bravo 500 (Mycoguard, Balear, Rover) 0,2%, Fantic M 0,25%, Banjo 500 – 0,04%, Java M 0,225%, Fugomil 75 – 0,25%, Verita 0,25%, Ranman 0,02%.

Intervalul dintre tratamente se stabileşte în funcţie de presiunea de infecţie, sensibilitatea la atac a cultivarelor utilizate şi modul de acţiune al fungicidelor folosite (contact, sistemic sau contact + sistemic): presiune puternică, cultivar sensibil 6 – 7 zile, presiune puternică, cultivar rezistent/tolerant, 10 – 12 zile.

 

Pseudomonas lachrymans (Smith & Bryan) Carsner – pătarea unghiulară a frunzelor:

Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor: cotiledoane, frunze, tulpini şi fructe. Pe cotiledoane, boala se manifestă prin apariţia unor pete mici, colţuroase sau circulare, de culoare verde închis-brun, hidrozate, situate spre vârful cotiledoanelor sau pe întreaga suprafaţă a acestora. Cotiledoanele atacate puternic rămân mici, se brunifică şi se usucă.

Pe frunze se observă apariţia de pete colţuroase, hidrozate (fig. 2), dispuse frecvent de-a lungul nervurilor şi de culoare verde închis (verde crud). La început petele au 2 – 7 mm, iar apoi, când condiţiile climatice sunt favorabile (umiditate atmosferică peste 90 %), ele confluează, ocupând suprafeţe mari din limbul foliar. De obicei, pe faţa interioară a frunzelor, pe timp umed, se observă apariţia exsudatului  bacterian mucilaginos sub formă de picături ce se usucă, cu timpul transformându-se într-o crustă alb-cenuşie, care lipseşte în cazul atacului de mană produs de Pseudoperonospora cubensis. După câteva zile, petele se brunifică, iar ţesuturile din dreptul lor se usucă, se desprind şi cad, iar frunzele apar ciuruite. Când infecţia cuprinde şi nervura principală, se constată o deformare a limbului foliar.

Simptome asemănătoare apar şi pe peţiolurile frunzelor şi chiar pe tulpini, iar organele atacate, cu timpul, se veştejesc, putrezesc sau se usucă, după cum umiditatea atmosferică este redusă sau ridicată.

Pe fructe, atacul se manifestă sub formă de pete mici, cu aspect neregulat sau circulare, cu diametrul de 1 – 3 mm, hidrozate, de culoare verde închis, cu centrul albicios, care se usucă şi ulterior crapă. Pe vreme umedă, aceste pete se acoperă cu un exsudat albicios care conţine numeroase bacterii.

Plantele puternic atacate cresc mai încet, iar producţia lor este diminuată.

În sol, bacteria Pseudomans lachrymans rezistă în resturile de plante bolnave, conservându-se timp de un an. Răspândirea bacteriei în cultură este favorizată de precipitaţii, irigarea prin aspersiune, insecte, tratamente cu insecticide etc.

Infecţiile secundare sunt favorizate de temperaturi cuprinse între 18 şi 25°C şi de umiditatea relativă mai mare de 90 %.

Pentru combaterea acestui agent patogen se pot folosi cu succes produsele Cuproxate Flow 0,3 – 0,4%, Champ 77 – 0,3%, Bouillie Bordelaise 0,75%, Super Champ 250 – 0,25%, Kocide 2000 – 0,25%, Vitra 50 – 0,3%, Melody Compact 49 – 0,2%, Moltovin 0,35%.

Primul tratament se face de regulă după ce plantele depăşesc înălţimea de 50 cm iar următoarele 4 – 5 la intervale de 6 – 12 zile, în funcţie de remanenţa produselor şi de evoluţia factorilor climatici (intervalul este mai redus în perioadele cu nebulozitate şi precipitaţii).

Un rol deosebit în prevenirea apariţiei atacului agenţilor patogeni şi încetinirea evoluţiei acestuia îl are aerisirea periodică a solariilor, care permite zvântarea condensului de pe foliajul plantelor şi diminuarea umidităţii atmosferice. Efectuarea la timp a operaţiunilor „în verde” (copilit, defolierea plantelor în partea bazală, ciupirea lăstarilor, cârnit) permite o mai bună circulaţie a curenţilor de aer şi implicit se reduce riscul declanşării atacului agenţilor patogeni. O atenţie deosebită se va acorda fertilizării raţionale cu principalele elemente nutritive, pe baza cartării agrochimice şi a cerinţelor plantelor corespunzătoare fenofazelor, care conferă acestora o rezistenţă sporită la atacul agenţilor patogeni. Deficitul de azot sensibilizează plantele, în timp ce excesul (fără a atinge niveluri de toxicitate) favorizează creşterea luxuriantă a foliajului şi împiedică aerisirea normală a culturilor, creându-se astfel un microclimat optim pentru apariţia şi extinderea atacului. Irigarea prin picurare diminuează de asemenea, în mare măsură, riscul declanşării atacului agenţilor patogeni. Respectarea complexului de măsuri de prevenire şi combatere menţionat mai sus, asigură o stare fitosanitară bună a culturilor de castraveţi din solarii şi implicit obţinerea unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

 

AGENŢI PATOGENI „DE SEZON” LA CULTURILE DE TOMATE DIN SOLARII

 

 

Culturile de tomate din spaţii protejate sunt frecvent atacate de agenţii patogeni Alternaria porri (Ell.) Neerg. f. sp. solani (Ell. et Mart.) Neerg. – pătarea brună a frunzelor sau alternarioza, Botrytis cinerea (Pers. et Fries.) – putregaiul cenuşiu,  Fulvia fulva (Cooke) – pătarea cafenie a frunzelor şi Phytophthora infestans (Mont.) de Bary – mana. Factorii care condiţionează aceste boli sunt: existenţa sursei de infecţie, prezenţa picăturilor de apă pe frunze sau pe fructe, umiditatea atmosferică ridicată, temperaturile scăzute de noapte, sistemul de irigare, aerisirea deficitară, desimea de plantare, habitusul plantelor şi nu în ultimul rând, nutriţia plantelor.

 Pătarea brună a frunzelor sau alternarioza:

Plantele pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare. Cea mai frecventă formă de atac se constată pe frunzele bazale sub forma unor pete izolate, circulare, brune, zonate concentric (fig. 1). Când numărul petelor se măreşte, acestea confluează, iar frunzele se usucă.

Pe tulpini, peţioluri şi pedunculi apar pete ovoidale concentrice, brun-negricioase. Infecţiile pe fructe se manifestă prin pete mici, de formă circulară, adâncite, mai frecvente în jurul pedunculului. În evoluţia ulterioară acestea devin negricioase, lucioase şi prezintă zonarea concentrică specifică atacului acestui agent patogen. La suprafaţa ţesuturilor atacate apar fructificaţiile ciupercii reprezentate de conidiofori şi conidii.

Pentru combaterea acestui agent patogen se pot folosi următoarele fungicide: Rovral 500 – 0,1%, Folio Gold 0,2%, Amistar X TRA 0,05%, Score 250 – 0,05%, Ortiva 250 – 0,075%, Flint Multi 0,12 – 0,15%, Dithane M 45 (Novozir MN 80, Winner M 80, Vondozeb) 0,2%, Folpan 80 – 0,15%; Merpan 50 – 0,2%, Bravo 500 (Mycoguard, Rover, Balear) 0,2%, Orius 250 – 0,05%, Shavit F 0,2%, Kocide 2000 – 0,25%; Bouillie Bordelaise 0,75%.

 

Putregaiul cenuşiu:

Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor. Primele simptome apar, de regulă, pe frunzele bătrâne de la baza plantelor, sub forma unor pete verzui sau gălbui-verzui, care se necrozează şi uneori prezintă o zonare concentrică. La suprafaţa ţesuturilor atacate apare un puf abundent, de culoare cenuşie, format din conidioforii şi conidiile ciupercii, care reprezintă o sursă de infecţie pentru celelalte organe ale plantelor (peţiolurile frunzelor, tulpini, fructe). Pe tulpini atacul se manifestă, de regulă, la baza plantelor, prin apariţia unor zone depresionare, eliptice, zonate concentric, care pot să cuprindă tulpina de jur-împrejur şi să determine moartea prematură a plantelor. Pete asemănătoare pot să apară la diferite niveluri ale tulpinii şi plantele se ofilesc deasupra zonei de atac.

Atacul cel mai păgubitor şi caracteristic apare pe fructe, sub forma unui putregai umed şi moale la locul de inserţie al pedunculului (fig. 2), la suprafaţa căruia se dezvoltă din abundenţă sporii ciupercii, de culoare cenuşie. Fructele bolnave se desprind cu uşurinţă şi cad la suprafaţa solului. Când sursa de infecţie există, dar condiţiile de manifestare a atacului nu sunt optime, pe fructele verzi pot să apară pete „fantomă” reprezentate de un punct necrotic central, mărginit de un halou de culoare albicioasă.

În condiţii favorabile atacului se vor aplica tratamente cu Rovral 500 – 0,1%, Teldor 0,08%, Switch 0,08 – 0,1%, Folio Gold 0,2%, Flint Multi 0,12 – 0,15%, Folpan 80 – 0,15%, Merpan 50 – 0,2%.

Pătarea cafenie a frunzelor:

Primele simptome apar pe frunzele bătrâne de la baza plantelor, sub formă de pete mici, de culoare gălbuie, care se măresc în diametru şi devin galbene. Pe partea inferioară a frunzelor, în dreptul petelor, apare un puf de culoare cafenie (fig. 3), format din conidioforii şi conidiile ciupercii. În condiţii favorabile petele confluează, ţesuturile atacate se brunifică şi se necrozează iar plantele se defoliază treptat datorită uscării frunzelor.

În timpul perioadei de vegetaţie, în condiţii favorabile atacului, se pot face tratamente cu următoarele fungicide Ortiva 250 – 0,075%, Score 250 – 0,05%, Topsin 500 – 0,14%, Flint Multi 0,12 – 0,15%, Dithane M 45 (Novozir MN 80, Vondozeb) 0,2%, Bravo 500 (Mycoguard) 0,2%.

 

Mana:

Boala se manifestă pe toate organele aeriene ale plantelor (frunze, tulpini, fructe). La vârful frunzelor sau pe marginea acestora apar pete mari, de formă neregulată, de culoare verzuie, cu aspect opărit. La zona de contact dintre ţesuturile atacate şi cele sănătoase apare un puf alb-cenuşiu care reprezintă conidioforii şi conidiile ciupercii. Ulterior, ţesuturile din dreptul petelor se brunifică şi se necrozează, iar frunzele se usucă. Petele care apar pe tulpini şi pe peţiolul frunzelor sunt de culoare brună, alungite, superficiale. Pagubele cele mai mari se înregistrează când boala se manifestă pe fructe, care pot fi atacate în toate fazele de dezvoltare. Atacul se iniţiază de regulă la locul de inserţie al pedunculului sub forma unor pete mari, de culoare brun-olivacee, care se măresc cu rapiditate, devin brune şi cuprind în scurt timp fructele în întregime. Fructele imature atacate (fig. 4) sunt rugoase şi tari la pipăit. Pe fructele coapte petele sunt, de regulă, netede, de culoare brun deschis şi zonate concentric. Pe fructele care cad la suprafaţa solului ciuperca sporulează din abundenţă.

Pentru combaterea manei se pot folosi următoarele produse: Amistar X TRA 0,05%, Moltovin 0,35%, Previcur Energy 0,15%, Melody Compact 49 – 0,2%, Acrobat MZ 0,2%, Folio Gold 0,25%, Shavit F 0,2%, Ridomil Gold MZ 68 – 0,25%, Curzate Manox 0,25%, Cuproxate Flow 0,3 – 0,4%, Bouillie Bordelaise 0,75%, Super Champ 250 – 0,25%, Kocide 2000 – 0,25%, Dithane M 45 (Novozir MN 80, Winner M 80, Manfil, Scut, Vondozeb) 0,2%, Merpan 80 – 0,15%, Folpan 80 – 0,15%, Bravo 500 (Mycoguard, Balear, Rover) 0,2%, Fantic M 0,25%, Java M 0,225%,Verita 0,25%, Ranman 0,02%.

La culturile de tomate din solarii primul tratament se face de regulă după ,,legarea” fructelor din prima inflorescenţă. Următoarele tratamente se aplică la intervale de 6 – 10 zile în funcţie de remanenţa produselor şi de evoluţia factorilor climatici externi (în condiţii de precipitaţii, umiditate atmosferică ridicată şi implicit prezenţa picăturilor de apă pe foliajul plantelor, intervalul este mai mic).

Pentru combaterea simultană a agenţilor patogeni prezenţi la un moment dat în culturi se pot utiliza combinaţii de fungicide, cum ar fi:

  • Dithane M 45 – 0,2% + Rovral 500 – 0,1% sau Teldor 500 – 0,08% pentru alternarioză şi putregai cenuşiu;
  • Dithane M 45 – 0,2% + Topsin 500 – 0,14% pentru alternarioză şi pătarea cafenie;
  • Acrobat MZ 0,2% sau Ridomil Gold MZ 68 – 0,25% + Rovral 500 – 0,1% sau Teldor 500 – 0,08% pentru mană, putregai cenuşiu şi alternarioză.

 Nu fi ti prosti degeaba -vinzindu-va pamintul pe 2 parale:

 

Trebuie OPRITA vanzarea pamantului Romaniei catre straini !

Deşteptaţi-vă români şi acţionaţi pentru a opri, prin toate mijloacele, vânzarea pământului românesc la străini şi re-înscrierea în Constituţia României a interdicţiei din Legea fundamentală, din anul 1991, la articolul 41, aliniatul 2!

În Constituţia României, revizuită în anul 2003, la articolul 44 „Dreptul de proprietate privată”, alin.2, scrie că: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indferent de titular.Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi la alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Având în vedere Holocaustul împotriva Poporului Român care se desfăşoară în lagărul de exterminare Românesc, de peste 23 de ani, precum şi acţiunile Regimurilor post-decembrise vizând vânzarea pământului strămoşesc la străini şi apatrizi, în paralel cu exproprierea românilor din Ţara-mamă de către titularii licenţelor de exploatare a substanţelor minerale utile, în baza modificărilor şi completărilor la Legea minelor, Legea nr.85/2003 (iniţiate de P.S.D. şi P.N.L. şi votate în unanimitate în Senat, la 27 octombrie 2009), propunem Comisiei de revizuire a Constituţiei următoarele modificări la articolul 44 – „Dreptul de proprietate privată”:
a) alin.2 să cuprindă numai următorul text: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.”
b) alin.3 să fie completat astfel: „Lucrările executate de firme private, titulare ale licenţelor de exploatare a bogăţiilor naturale, nu pot fi asimilate sau declarate de utilitate publică.”
c) alin.10: „Este interzisă vânzarea pământului românesc la persoane fizice sau juridice străine.”
Aceste propuneri la re-revizuirea Constituţiei au fost respinse de către Comisia condusă de senatorul Crin Antonescu. De reţinut că, la Comisia pentru revizuirea Constituţiei nu au fost admise modificări sau completări ale articolului 44 din Legea fundamentală, astfel încât de la 1 ianuarie 2014 să poată începe vânzarea pământului românesc la străini, precum şi exproprierea românilor din România de către titularii licenţelor de exploatare minieră, ale căror lucrări sunt asimilate celor de utilitate publică, prin textul de modificare şi completare a Legii minelor, pe care supuşii Guvernului Ponta II se grăbesc să-l voteze şi în Camera Deputaţilor.
În Constituţia României din anul 1991, la articolul 41 – „Protecţia proprietăţii private”, la alin.2 se precizează că: „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizi nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.”
Regimurile post-decembriste au înscris în Constituţia revizuită în anul 2003 că în România pot cumpăra pământ şi cetăţenii care nu au patrie, apatrizii. Astfel, persoanele care nu au cetăţenia niciunui stat pot, din anul 2014, să cumpere pământ în Grădina Maicii Domnului la preţuri derizorii şi apoi să-şi facă un ţinut sau o ţară.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, pământ înseamnă „teritoriu, regiune, ţinut”.
Prevederile de la articolul 44, alin.2 din Constituţie referitoare la dreptul cetăţenilor străini şi apatrizilor de a dobândi, prin cumpărare, proprietatea privată asupra terenurilor din România contrazic textul articolului 3, alin.1, din Legea fundamentală: „Teritoriul României este inalienabil”, precum şi ale alin.4: „Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.”
Pământul României este un bun naţional, fertil şi cu extrem de multe bogăţii în subsol. Cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, pelasgii, tracii, geţii şi dacii, adevăraţii strămoşi ai românilor, au luptat împotriva multor împăraţi şi regi străini, precum şi a unor mari imperii pentru apărarea teritoriului Daciei Mari. Regii Daciei, voievozii şi domnitorii români, împreună cu Eroii Neamului Românesc au luptat şi s-au jertfit pentru apărarea Patriei, si a pământului strămoşesc. Niciodată în instoria de cel puţin zece ori milenară a Poporului Român nu s-a admis şi nu s-a vândut la străini pământul din Vatra strămoşească! Mai multe milioane de eroi şi-au dat viaţa pentru apărarea Ţării şi a pământului românesc ! Poporul Român îi cinsteşte în fiecare an la Ziua Eroilor şi la monumentele închinate lor au loc manifestări comemorative şi se depun coroane de flori.
După lovitura de stat din decembrie 1989, alogenii care au făcut cu schimbul la conducerea României, când la Putere când în Opoziţie, au aplicat şi perseverează în îndeplinirea etapelor din Holocaustul împotriva românilor, care are trei mari obiective:
1. Exterminarea Poporului Român.
2. România să nu mai existe ca ţară şi nici pe harta Europei.
3.Înfăptuirea proiectului „Israel în România”.
În Holocausul împotriva Poporului Român s-a acţionat şi se acţionează pe baza unui program diabolic şi cu multă răbdare. O etapă în acest program a constituit-o aderarea României la Uniunea Europeană. Regimul alogenilor Iliescu-Năstase a acceptat în genunchi condiţiile impuse Poporului Român pentru ca România să capete statutul de colonie modernă în Imperiul European. Prin Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, se stipulează că România a acceptat clauza referitoare la liberalizarea pieţei terenurilor agricole, începând cu 1 ianuarie 2014, adică vânzarea pământului strămoşesc, a unor mari părţi din teritoriul naţional la străini. Această vânzare este un act de Trădare Naţională, care trebuie oprit cât mai rapid şi prin toate mijloacele legale !
Se ştie că, teoretic, ţările membre ale Uniunii Europene sunt egale în drepturi şi obligaţii. Practic, situaţia este cu totul alta.
În privinţa vânzării terenurilor la străini sunt mai multe ţări (Franţa, Germania, Austria, ş.a.) care au interzis această vânzare, iar mai multe ţări din U.E. au negociat şi înscris în Tratatele de aderare termene lungi până la care să treacă la liberalizarea pieţei terenurilor agricole, la care au adăugat încă o perioadă de mai mulţi ani de prelungire a aplicării acestei prevederi. Recent, în Ungaria, ţara neprietenă şi care acţionează pentru obţinerea autonomiei teritoriale a Ardealului, prin Dictatul pregătit la Bruxelles pentru anul 2014, s-a modificat Constituţia şi s-a înscris interzicerea dreptului de vânzare a pământului unguresc la străini.
De reţinut că, România este singura ţară din Uniunea Europeană care a acceptat un termen foarte scurt pentru a trece la vânzarea terenurilor agricole la străini. Mai mult, Regimul Iliescu-Năstase nu a negociat şi nu a obţinut nicio perioadă de prelungire a datei de la care se va trece la vânzarea pământului la străini. România nu a cerut şi nu a obţinut o derogare de la termenul asumat prin Tratatul de aderare.
Niciuna dintre ţările care au aderat la Uniunea europenă în anul 2004, înaintea României, nu a trecut şi nici nu va trece la vânzarea terenurilor agricole începând cu anul 2014 ci mult mai târziu şi cu clauze legale care, practic, vor face imposibilă achiziţionarea de către străini a terenurilor agricole. De exemplu, în Polonia a fost adoptat un pachet legislativ care se împleteşte cu hotărâri ale administraţiei locale care fac imposibilă cumpărarea de către străini a unui metru pătrat de pământ. Premierul Victor Viorel Ponta a făcut recent o vizită în Polonia şi a declarat public că a învăţat din experienţa acestei ţări. În mod inexplicabil, primul-ministru al României a uitat (probabil în camera de la hotel) pachetul legislativ aplicat în Polonia pentru a bloca vânzarea pământului la străini. Acelaşi premier Victor Ponta, în vizita în Germania, a uitat să solicite legislaţia aplicată în această ţară pentru a face imposibilă vânzarea pământului german la străini. Probabil că, în apropiata vizită în Franţa, primul-ministru Victor Ponta va căuta să afle şi să intre în posesia legislaţiei franceze care interzice vânzarea pământului francez la străini. Acestea sunt câteva standarde europene pe care Guvernul Ponta II refuză să le asimileze şi să le aplice în România, într-o problemă de siguranţă naţională.
România este prima ţară din Uniunea Europeană care s-a angajat să vândă terenuri agricole la străini şi apatrizi, fără nicio condiţie şi fără limită de suprafaţă ! Pentru a-i amăgi şi păcăli pe români, ministrul Agriculturii , Daniel Constantin a declarat recent că: „Vom limita la 500 de hectare suprafaţa văndutâ pe persoană. Investitorul trebuie să dovedească că are pregătire în practica agricolă.” Această promisiune, la viitor, cu privire la o oarecare limitare a suprafeţei de teren nu împiedică vânzarea, iar în România , pe valută, se obţine orice dovadă, inclusiv diplome universitare. Până acum, s-au vândut şi concesionat la numeroase persoane juridice străine şi la preţuri derizorii cu mult peste 1.000.000 de hectare de terenuri agricole, extrem de valoroase. România, în timpul Regimurilor Iliescu, Constantinescu şi Băsescu a ajuns pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte suprafeţele de terenuri agricole deţinute de străini, persoane juridice. Urmează vânzarea terenurilor agricole la persoane fizice străine şi apatrizi. Cu banii pregătiţi aşteaptă data de 1 ianuarie 2014 câteva milioane de evrei şi unguri, la care se adaugă alte mii de afacerişti de pe toate continentele, care vor să cumpere pământ românesc, să achiziţioneze aproape toată suprafaţa agricolă a României, la preţuri pe hectar de 5-50 de ori mai mici decât în ţările unde ei au cetăţenia. România are toate şansele ca de la 1 ianuarie 2014 să devină un El Dorado pentru cumpărătorii şi samsarii de terenuri fertile şi foarte ieftine.
La recenta vizită în Germania a premierului României, Victor Viorel Ponta, cancelarul Angela Merkel i-a solicitat să respecte standardele statului de drept, să combată corupţia şi să aplice principiul transparenţei. Fiind un premier ascultător şi disciplinat în îndeplinirea indicaţiilor de la Bruxelles şi Washington, precum şi a poruncilor de la Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Comisia Europeană, dar mai ales din respect pentru Poporul Român, primul-ministru Victor Viorel Ponta ar trebui să se adreseze Parlamentului, care să fie convocat în sesiune extraordinară pe tema vânzării pământului românesc la străini, urmând să-l informeze în legătură cu, cel puţin, următoarele:
1. Cadrul legal din ţările Uniunii Europene care au interzis vânzarea terenurilor agricole la străini.
2.Situaţia ţărilor din Uniunea Europeană care au amânat vânzarea terenurilor la străini şi cadrul legal pe care l-au pregătit pentru a face imposibilă achiziţionarea terenurilor de către străini.
3.Condiţiile obligatorii impuse străinilor care vor să cumpere terenuri agricole în fiecare ţară din Uniunea Europeană.
4.Suprafeţele de terenuri agricole din România care au fost cumpărate, închiriate sau arendate de către persoane juridice străine: pe judeţe; preţurile de achiziţie; modul de utilizare a terenurilor; destinaţia producţiei obţinute; subvenţiile primite de la Uniunea Europeană.
5.Prognoza Guvernului României referitoare la vânzarea terenurilor agricole la cetăţenii străni şi apatrizi, pe judeţe, în perioada 2014-2016.
6. Consecinţele pentru viitorul Poporului Român şi al României ca urmare a apropiatei vânzări a pământului strămoşesc la străini.
7. Efectele crizei alimentare mondiale asupra Poporului Român, în următoarele trei decenii, inclusiv în varianta vânzării pământului românesc la străini.
8. Modalităţile şi pârghiile prin care viitoarele Guverne ale României vor asigura securitatea alimentară a cetăţenilor români şi creşterea bunăstării populaţiei.
9. Care sunt mecanismele pregătite de Guvernul României pentru a bloca efectele şi consecinţele catastrofale asupra Poporului Român în urma programatei liberalizări bruşte şi totale a achiziţionării terenurilor agricole din România de către străini ?
10. Care este strategia Guvernului României, pe termen scurt, mediu şi lung, privind încurajarea şi susţinerea investiţiilor autohtone în agricultura românească pentru a asigura securitatea alimentară a populaţiei şi disponibilităţi însemnate pentru exportul de produse agricole ?
Cetăţenii români au aflat din mass-media că, cel mai mare Parlament al României (cu 588 de aleşi de către calculator şi întreţinuţi de contribuabili tot mai săraci) a dezbătut şi aprobat de cinci ori modificările şi completările la Statutul senatorilor şi deputaţilor, iar în această vară urmează să aibă loc o sesiune extraordinară pentru a definitiva lista imunităţilor pentru aleşi. În acelaşi timp, parlamentarii şi Guvernul Ponta II nu au luat niciodată în discuţie niciun proiect de lege (inspirat după modelele din Germania, Franţa, Austria şi Polonia) prin care să facă imposibilă vânzarea pământului românesc la străini, de la începutul anului 2014. În acelaşi timp, Guvernul Ponta II şi partidele politice parlamentare nu au făcut niciun demers şi refuză să acţioneze pentru ca România, la fel ca şi toate ţările care au aderat la Uniunea Europeană, să obţină o derogare, de cel puţin cinci ani, de la termenul stabilit în Tratatul de aderare, în ceea ce priveşte liberalizarea pieţei terenurilor agricole.
În timp ce se stăruie, de către stăpânii externi ai României şi de către duşmanii de veacuri ai Poporului Român, pentru a se trece la de 1 ianuarie 2014 la vânzarea pământului românesc la străini, Comisia pentru revizuirea Constituţiei nu a admis niciun amendament care să oprească sau măcar să amâne până în anul 2020 această acţiune criminală.
Pentru a se ajunge la o dezbatere largă şi mai ales pentru ca Poporul Român să decidă pentru sau împotriva vânzării la bucată a teritoriului României se impune ca la referendumul naţional, organizat a doua oară şi pe aceiaşi temă a Parlamentului unicameral cu cel mult 300 de parlamentari, să fie adăugată o întrebare privind vânzarea pământului strămoşesc la străini. Totodată Guvernul Ponta II ar trebui să prezinte Poporului Român şi Parlamentului, urmând să mediatizeze foarte mult, proiectul de lege privind vânzarea pământului românesc la străini şi condiţiile impuse care să facă, practic, imposibilă înstrăinarea unei palme din teritoriul României.
Deşteptaţi-vă români şi acţionaţi pentru a opri, prin toate mijloacele, vânzarea pământului românesc la străini şi re-înscrierea în Constituţia României a interdicţiei din Legea fundamentală, din anul 1991, la articolul 41, aliniatul 2!



 Combaterea bolilor la tomatele din cimp si din spatii protejate

PATAREA BRUNA (alternaria porri f.sp.solami)

Recunoasterea atacului: pe frunze apar pete izolate, circulare, brune, zonate concetric. Cand numarul lor se mareste acestea conflueaza iar frunzele se usca. Pe tulpini si petioluri, atacul se manifesta prin pete ovale, concentrice, brun-negricioase. Pe fructe apar pete mici, circulare, adancite, mai frecvente in jurul peduncului. Petele se inegresc, devin lucioase si zonate concetric.

Produse recomandate: ORTIVA 250 SC – 0,075% (0,75 l/ha); BRAVO 500SC – 0,15-0,2% (1,5- 2 l/ha); ALCUPRAL 50 PU (WP) – 0,5% (5 kg/ha); CUPROXAT FL0WABLE (SC) – 0,3-0,4 % (3-4 l/ha); KOCIDE 2000 (WP) – 0.25% (2,5 kg/ha); SCORE 250 EC (culturi in sera, solar) – 0,05% (0,5 l/ha); ROVRAL 500 SC – 0,1% (1l/ha); MANZATE 75 DF (WG) – 0,2% (2 kg/ha); NOVOZIR MN 80(SP) – 0,2% ( 2 kg/ha); WINNER M 80 (WP) – 0,2% (2 kg/ha); POLYRAM DF (FG) – 0,2% ( 2 l/ha); ORIUS 25 EW -0,05% (0,5 l/ha); CABRIO TOP (WG) – 0,15-0,2% (1,5-2 kg/ha); FOLIO GOLD 537,5 SC – 0,2% (2 l/ha); MELODY COMPACT 49 WG – 0,2% (2 kg/ha); PERGADO MZ (FG) – 0,2-0,25% (2- 2,5 kg/ha)

Observatii si recomandari: Primul tratament se face dupa legarea fructelor din prima inflorescenta

PUTREGAIUL CENUSIU (Botrytis cinerea)

Recunoasterea atacului: pe frunzele de la baza plantelor apar pete verzui care se necrozeaza si uneori prezinta o zonare concentrica. Pe tulpini, la baza plantelor se formeaza pete depresionare, eliptice, zonate concentric, care pot sa cuprinda tulpina de jur imprejur si determina moartea prematura a plantelor. Atacul cel mai pagubitor apare pe fructe sub forma unui putregai umed si moale la locul de insertie al peduncului. In toate cazurile, la suprafata tesuturilor atacate apare un puf abundent de culoare cenusie, format din sporii ciupercii. Pe fructe apar uneori pete reprezentat de un punct necrotic central marginit de un halou de culoare albicioasa.

Produse recomandate: BRAVO 500 SC – 0,15-0,2% (1,5- 2 l/ha); ROVRAL 500 SC – 0,1% ( l/ha); TELDOR 500 SC – 0,08% (0,8 l/ha); LUNA PRIVILEGE 500 SC – 0,05% (0,5 l/ha); PYRUS 400 SC -0,15% (1,5 l/ha); SIGNUM (FG) – 0,15% (1,5 l/ha); SWITCH 62,5 WG – 0,08-0,1% (0,8-1 kg/ha).

Observatii si recomandari: nu se vor folosi produse pe baza de benomil, tiofanat metil sau carbendazim la care au aparut rase rezistente ale agentului patogen

PATAREA CAFENIE (Cladosporium fulvum)

Recunoasterea atacului: pe frunzele de la baza plantelor apar pete mici de culoare galbuie, care se unesc in diametru si devin galbene. Pe partea inferioara a frunzelor, in dreptul petelor, apare un puf de culoare cafenie. Ulterior petele conflueaza, se extind spre varful plantelor iar tesuturile atacate se brunifica si se necrozeaza.

Produse recomandate: ORTIVA 250 SC – 0,075% (0,75 l/ha); CAPTAN 50 WP – 0,2-0,25% (2-2,5 kg/ha); CAPTAN 80 WDG (WG) – 0,15% (1,5 kg/ha); MERPAN 50 WP – 0,2-0,25% (2-2,5 kg/ha); BRAVO 500 SC – 0,15-0,2% (1,5- 2 l/ha); BOUILLE BORDELAISE WDG (WG) – 0,75% (7,5 kg/ha); DITHANE M-45 (WP) – 0,2% (2 l/ha); DITHANE NEOTEC 75WG – 0,2% (2 kg/ha); VONDOZEB (WP) – 0,2% ( 2 kg/ha); VONDOZEB M 80 (WP) – 0,2% (2 kg/ha); POLYRAM DF (FG) – 0,2% (2 l/ha); ANTRACOL 70 WP – 0,2% (2 kg/ha); TOPSIN 70 WDG (WG) – 0,1% (1 kg/ha); CABRIO TOP (WG) – 0,15-0,2% (1,5-2 kg/ha)

Observatii si recomandari: atacul se manifesta in a doua parte a perioadei de vegetatie numai la hibrizii sensibili.

PATAREA FRUNZELOR (Corynespora cassiicola)

Recunoasterea atacului: pe frunze apar pete zonate concentric, asemanatoare cu cele produse de Alternaria. Spre deoasebire de acestea, petele de Corynespora sunt mai inchise la culoare (brun inchis-negre), neregulate ca forma, iar zonarea este mai putin evidenta.

Produse recomandate: CAPTADIN 50 PU (WP) – 0,25% (2,5 kg/ha); CAPTAN 50 WP – 0,2-0,25% (2-2,5 kg/ha); CAPTAN 80 WDG (WG) – 0,15% (1,5kg/ha); MERPAN 50 WP – 0,2-0,25% (2-2,5 kg/ha);

FAINAREA (Erysiphe sp.)

Recunoasterea atacului: pe frunze apar pete mici circulare, de culoare alba cu aspect prafos. Ulterior petele se maresc, conflueaza, capata forme neregulate si acopera partial sau total suprafata frunzelor care se ingalbenesc si se usuca.

Produse recomandate: ORTIVA 250 SC – 0,075% (0,75l/ha); DOMARK 10 EC – 0,04% (0,4 l/ha); CABRIO TOP (WG) – 0,15-0,2% (1,5-2 kg/ha); IMPACT 25 (SC) – 0,02% (0,2 l/ha).

Observatii si recomandari: primul tratament se aplica la semnalarea atacului.

MANA (Phytophthora infestans)

Recunoasterea atacului: boala se manifesta pe toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, fructe. La varful frunzelor sau pe marginile acestora apar pete mari, de forma neregulata, de culoare verzuie, cu aspect oparit. La zonele de contact intre tesuturile atacate si cele sanatoase apare un puf alb cenusiu, care reprezinta conidioforii si conidiile ciupercii. Petele care apar pe petiolul frunzelor sunt de cuoare bruna, alungite, superficiale. Fructele pot fi atacate in toate faele de dezvoltare. Atacul apare la locul de insertie al peduncului sub forma unei pete mari, de culoare brun ilivacee, care se maresc, devin brune si cuprind fructele in intregime.

Produse recomandate: ORTIVA 250 SC – 0,075% (0,75 l/ha); CAPTADIN 50 PU (WP) – 0,25% (2,5 kg/ha); CAPTAN 50 WP – 0,2-0,25% (2-2,5 kg/ha); CAPTAN 80 WDG (WG) – 0,15% (1,5 kg/ha); MERPAN 50 WP – 0,2% (2 kg/ha); MERPAN 80 WDG – 0,15% (1,5 kg/ha); RANMAN (SC) – 0,02% (0,2 l/ha + 0,15 l/ha Silwet-l-77); BRAVO 500 SC – 0,15-0,2% (1,5- 2 l/ha); MYCOGUARD 500 SC – 0,4% (4l/ha); ODEON 720 SC – 0,15% (1,5 l/ha); ODEON 820 WDG – 0,12% (1,2 kg/ha); ALCUPRAL 50 PU (WP) – 0,5% (5 kg/ha); BOUILLE BORDELAISE WDG (WG) – 0,75% (7,5 kg/ha); COPERNICO HI BIO 25% (WG) – 0,2-0,24% (2-2,4 kg/ha); COPAC (SC) – 0,3% (3 l/ha); CUPRITIM 50 PU (WP) – 0,5% (5 kg/ha); CUPROXATE FLOWABLE 0,3-0,4 % (3-4 l/ha); CURENOX – 0,4-0,5% (4-5 kg/ha); FLOWBRIX – 0,25% (2,5 l/ha); FUNGARAN – 0,4% (4 kg/ha); KOCIDE 2000 (WP) – 0.25% (2,5 kg/ha); TRIUMF 40 WG – 0,375% (3, 75 kg/ha); VITRA 50 WP – 0,3% (3kg/ha); DITHANE M-45 (WP) – 0,2% (2 l/ha); DITHANE NEOTEC 75WG – 0,2% (2 kg/ha); MANZATE 75 DF (WG) – 0,2% (2 kg/ha); MANZATE 75 DF (WG) – 0,2% (2 kg/ha); NOVOZIR MN 80(SP) – 0,2% ( 2 kg/ha); VONDOZEB (WP) – 0,2% ( 2 kg/ha); VONDOZEB M 80 (WP) – 0,2% ( 2 kg/ha); WINNER M 80 (WP) – 0,2% (2 kg/ha); POLYRAM DF (FG) – 0,2% ( 2 l/ha); PROPLANT 72,2 SL – 0,15-0,25%; CABRIO TOP (WG) – 0,15-0,2% (1,5-2 kg/ha); FOLIO GOLD 537,5 SC – 0,2% (2 l/ha); MELODY COMPACT 49 WG – 0,2% (2 kg/ha);

Alte produse: FOLPAN, MANFIL, ACROBAT, ARMETIL COBRE, CONSENTO, CUPERTINE SUPER, CYMCO, DRAGO, ELECTIS, EQUATION PRO, FANION, FANTIC, GALBEN, JAVA, MOLTOVIN, ORVEGO, PERGADO, PLANET, RIDOMIL GOLD, SHAVIT, VERITA, ZETANIL BLU.

Observatii si recomandari: primul tratament se aplica la semnalarea atacului.

PUTREGAIUL RADACINII, TULPINII SI FRUCTELOR (Phytophthora parasitica)

Recunoasterea atacului: pe fructele verzi apar pete mari de culoare bruna-verde cenusie. Petele bine dezvoltate au marginile neregulate, imprecis conturate, sunt umede, moi, netede si au culoare verde cenusie. Putregaiul care apare pe fructele copate este de regula umed si moale, de culoare bruna inchis si prezinta zonare concentrica. La suprafata tesuturilor atacate apare uneori un mucegai care se dezvolta rapid in conditii de umiditate ridicata.

Produse recomandate: MERPAN 50 WP – 0,2% (2 kg/ha); FOLPAN 80 WDG (WG) – 0,15% ( 4-5 l solutie/ mp rasadnita); TACHIGAREN 30 l (SL) – 0,1% (200 ml suspensie/planta dupa plantare); PROPLANT 72,2 SL – 0,15-0,25% (3-5 l solutie/mp); PREVICUR ENERGY (XX) – 0,1% (3 l solutie/mp rasadnita); PREVICUR 607 SL – 0,15-0,25% (1,5-2,5 l/ha).

Observatii si recomandari: atacul se manifesta in special pe fructele de la baza plantelor.

FUZARIOAZA sau OFILIREA (Fusarium oxysporum f.sp. lycopersici)

Recunoasterea atacului: in conditii favorabile atacului, plantele se ofilesc rapid, frunzele pastrandu-si culoarea normala, verde. Pe sectiuni in partea bazala a tulpinii plantelor bolnave se observa brunificarea peretilor vaselor conducatoare.

Produse recomandate: TACHIGAREN 30 l (SL) – 0,1% (200 ml suspensie/planta dupa plantare); TOPSIN 500 SC – 0,07-0,14% (0,5 l suspensie/planta); TOPSIN M 70 (WP) – 0,05-0,1%(0,5 l suspensie/planta); TOPSIN 70 WDG (WG) – 0,1% (0,5 l suspensie/planta); TOPSIN AL 70 PU (WP) -0,05-0,1% (0,5 l suspensie/planta);

Observatii si recomandari: atacul se manifesta in solarii si sere in care se cultiva hibrizi care nu prezinta rezistenta genetica la acest patogen. Primul tratament se face la 10 zile dupa plantare, iar urmatoarele (1-2 tratamente) la interval de 25-30 zile.

Boala: VERTICILIOZA (Verticillium dahliae)

Recunoasterea atacului: pe foliolele frunzelor de la baza plantelor apar zone de ingalbenire care se necrozeaza si se usuca. La locul de insertie al petiolului frunzelor pe tulpina se observa o brunificare a inelului de vase conducatoare. Ofilirea si necroza tesuturilor evolueaza treptat spre varf. Pe sectiuni prin radacina si tulpina plantelor bolnave se observa brunificarea peretilor vaselor conducatoare.

Produse recomandate: TOPSIN 500 SC – 0,07-0,14% (0,5 l suspensie/planta); TOPSIN M 70 (WP) – 0,05-0,1%(0,5 l suspensie/planta); TOPSIN 70 WDG (WG) – 0,1% (0,5 l suspensie/planta); TOPSIN AL 70 PU (WP) -0,05-0,1% (0,5 l suspensie/planta);

Observatii si recomandari: atacul se manifesta in solarii si sere in care se cultiva hibrizi care nu prezinta rezistenta genetica la acest patogen. Primul tratament se face la 10 zile dupa plantare, iar urmatoarele (1-2 tratamente) la interval de 25-30 zile.

 

 

Baronii locali sunt cei ce au devalizat spitalele! Acum s-au ascuns de frica virusului și cer ajutor

Ce nu vă spune propaganda isterică din aceste zile este că majoritatea spitalelor cu probleme – care nu au echipamente, nu sunt organizate, de unde medicii dezertează – sunt în subordinea autorităților locale, ale consiliilor județene sau ale municipiilor.

De ani întregi, baronii locali își pun „managerii”, adică niște mediocrități care sunt plasate acolo să sifoneze fonduri.

Cazul Sorinei Pintea e recent, dar mecanismul s-a văzut clar de prin 2012, când baronul PSD de Mehedinți, Adrian Duicu, dirija achiziții de milioane de euro pentru spitalul județean, aparate scumpe și cât se poate de nefuncționale. O singură asistentă medicală i s-a opus atunci, majoritatea colegilor ei știau și tăceau.

Acum, sigur, toți baroneții ăștia, cu Marian Oprișan în frunte, stau pitiți în vizuina lor și lasă spitalele în aer, urlând după salvarea de la Guvern. Presa din Vrancea scrie că persoana grațioasă a lui Oprișan n-a mai fost văzută de săptămâni întregi, nici măcar la ședințele comitetului județean pentru situații de urgență.

Când era la sifonat fonduri, n-ar fi lăsat pe nimeni să se amestece pe achizițiile spitalelor „lor”.

Și încă un mic secret al lui Polichinelle: șpaga pentru o angajare în aceste spitale era de la 5.000 de euro la 15.000 de euro, depinde de job, asistentă, medic…

Că or fi fost și angajări corecte, desigur, dar ceva îmi spune că exact ăștia de amenință cu demisii sunt cei mai în defect.

Sunt niște oameni care au făcut un rău cumplit acestei țări, care ne-au lăsat cu sistemul spitalicesc de stat la pământ, devastat de o corupție fără rușine, care au creat un mecanism hipercorupt de control a spitalelor. Când dorea cineva să schimbe ceva în bine, fugeau repede la Antena 3, care le apăra și beuranii căzuți pe bec.

Eu nu uit.

PS: Despre spitalele mari, subordonate Ministerului Sănătății, putem vorbi separat. Dar așa, ca aducere aminte: în ianuarie 2017, prima numire făcută de Florian Bodog, pus de Dragnea la Sănătate, a fost la Spitalul Universitar, unde a plasat-o pe „vrăbiuța“ lui Sorin Oprescu.

Abia prin 2020, după scandaluri peste scandaluri la acel spital, a putut fi dată jos.

PPS: O situație puțin cunoscută este în Vrancea, singurul județ din țară un spitalul nu este subordonat, oficial, Consiliului Județean. Dar managerul acestui spital a fost numit de regimul PSD, acum șapte ani, și este omul lui Oprișan. “Constantin Mândrilă, poreclit “secretarul conservă” pentru că a furat din alimentele sinistraţilor, a reuşit să câştige concursul pentru funcţia de director al Spitalului Judeţean de Urgenţă “Sf. Pantelimon” din Focşani cu nota 9,58, în condiţiile în care lucrarea i-a fost corectată de colegii săi de la Partidul Social Democrat.

„Mândrilă a fost implicat într-un dosar de furt în 2005, când în apartamentul său au fost găsite 150 conserve din carne de porc însemnate, fiind ajutoare din rezerva de stat a României. Acestea au ajuns la el acasă prin intermediul șoferului, câțiva vecini au văzut, s-au revoltat, au confiscat o conservă și au făcut o reclamație la poliție”, precizează jurnalista Silvia Vrânceanu.

Atunci a primit o condamnare de 3 luni cu suspendare“, scria site-ul postului B1 Tv.

 

 

Tara moare si burghezia satanista isi trage Pensii speciale de criză: Dorneanu – 8.500 €, Toader – 6.500 €, Daea – 2.000 €, Meleșcanu – 1.900 €

Economia bugetară realizată prin plafonarea unor pensii speciale în vreme de criză, ar putea direcționa sume uriașe de bani către sectorul sanitarSenatorul Claudiu Năsui scrie, azi, că „pensii speciale în vreme de pandemie reprezintă 1.62 miliarde de lei în doar primele două luni ale anului”. El propune impozitatea acestora cu 90%.

O piedică în calea unei astfel de măsuri o reprezintă și faptul că oameni influenți din statul român beneficiază de astfel de pensii speciale.

Petre Daea a avut, în 2018, o pensie de 39.666 de lei din sistemul de asigurări sociale. La aceasta se adaugă pensia specială, primită conform statutului deputaților și senatorilor, în valoarea de peste 111.000 de lei.

În 2017, pensia din sistemul de asigurări sociale era de 35.364 lei, iar cea specială, de parlamentar, de 80.661 lei.

Conform ultimei sale declarații de avere, din iunie 2019, veniturile din ultimul an ale luiTeodor Meleșcanuau fost: 151.711 lei, salariul de ministru de Externe, și 107.232 de lei, pensia de la MAE. Astfel, Meleșcanu a avut o pensie specială lunară de 1.900 euro.

La aceste sume s-au mai adăugat salariile de profesor la SNSPA – 53.348 lei și alți 3.675 de lei de la Universitatea „Hyperion”. În total, 315.961 de lei, adică aproximativ 68.700 de euro într-un an.

Din declarația de avere depusă la 24 mai 2019, reiese că statul român îi plătea lui Tudorel Toader, în 2018, când era ministru al Justiției, circa 780.000 de lei.

Astfel, ex-ministrul Justiției a încasat 364.621 lei din pensii, adică 30.000 de lei pe lună.

El mai primea puțin peste 150.000 de lei de la universitatea Cuza din Iași, 140.000 de lei din indemnizația de ministru și aproape 120.000 de lei de la CSM.

Potrivit declarației de avere depuse cu întârziere, la 26 iunie 2019, președintele CCR, Valer Dorneanu,încasează de la contribuabili două pensii speciale și un salariu de președinte al CCR. Împreună, ele i-au adus în 2018 circa 700.000 de lei, adică 150.000 de euro/ an.

Dorneanu primește un salariu de 289.159 lei/ an, iar în 2018 a beneficiat și de diferențe salariale din anii anteriori, diferențe care i-au mai adus 12.650 de lei.

La acești bani se adaugă două pensii: una de 322.220 de lei și alta, în calitate de fost parlamentar, de 74.424 de lei. Este vorba de o pensie de 8.400 euro pe lună.

 

 

 Dupa specula cu morminte,pomeni,icoane si cu alte idolatrii si popisme,a sosit si specula cu… „moaste ”…

 

Speculă cu moartea

DE RADU PARASCHIVESCU
Sobrietatea pe care-o presupune săvârşirea cuiva din lume s-a pierdut. Pofta de show funerar creşte de la o săptămână la alta.

 

Paginile de necrologuri ale ziarelor, câte mai sunt, stau mărturie. Iar primul element de discutat e stilistica ferparului. Anunţul din ziar emană de multe ori o ipocrizie greţoasă şi consfinţeşte, cu o pioşenie jucată, falsificarea realităţii. Morţii din ferpare populează cea mai amplă utopie din istoria omenirii.

Iar cine judecă lumea doar după aceste texticule doldora de epitete elogioase poate conchide că Pământul e o planetă a concordiei şi a nobleţei.

Stilistica unui necrolog se întemeiază în multe situaţii pe un raport de proporţionalitate inversă între profilul protagonistului pe când era viu şi ecoul lui postum. Mortul din ziar este opusul trăitorului din viaţă. E remarcabil felul cum un om devine propriul lui antonim din secunda când închide ochii pe veci.

Şi degeaba îi spui celui care redactează un necrolog îmbibat de veneraţie că formula „despre morţi numai de bine” nu trebuie înţeleasă ca o obligaţie de a-i elogia pe ticăloşi doar fiindcă nu mai respiră. Nimeni nu ne poate cere să croşetăm omagii la mormântul ucigaşilor şi pedofililor.

Moartea vinde bine ziarul şi programul de ştiri.

Tabloidismul autohton a făcut descoperirea cu aproape trei decenii în urmă. Empatia funerară rentează, mai cu seamă când dispărutul se bucură de notorietate. Există zeci de exemple ale acestui tip de dribling afectiv vecin cu escrocheria sentimentală.

Există sute de situaţii în care moartea cuiva cunoscut trezeşte în noi impulsul de-a boci voiniceşte, cu speranţa că vom trece drept campioni ai solidarităţii consolatoare.

La fel, există oameni cu palmares public cărora le-am acordat mai puţină atenţie decât ar fi meritat pe când erau în viaţă, dar care declanşează în noi dorinţa recuperării postume. Intră în joc aici o mizerabilă combinaţie de cinism şi calcul de rating. Farsa continuă, în registrul unei gravităţi şi dureri de multe ori contrafăcute.

Deplângem dispariţia unor oameni cărora n-am ştiut sau n-am avut timp să le apreciem valoarea când creau sub ochii noştri şi credem că în felul ăsta facem dovada recunoştinţei.
Ba mai mult, uneori aşteptăm aplauze pentru inima noastră largă, pentru condeiul nostru în care pulsează emoţia, evlavia, talentul şi gratitudinea.

În realitate, nu facem decât să jucăm un renghi care poate ţine cinci ore sau două săptămâni. România e doldora de identităţi neglijate care s-au preschimbat, prin injecţia noastră cu ipocrizie, în răposaţi iluştri.

Gândiţi-vă cât de superficial am privit opera atâtor şi-atâtor artişti, sportivi sau cântăreţi câtă vreme au trăit, şi ce repede am prins să-i venerăm de îndată ce-au fost depuşi la capelă.

Sigur, avem tot dreptul să blamăm traficul de droguri sau biletele vândute la suprapreţ. Dar poate că s-ar cuveni să ne încruntăm la fel de tare şi în faţa speculei cu moartea.

Indiferent câtă literatură de ziar citeşti pe tema locului cu verdeaţă, concluzia e aceeaşi: toţi cei care mor sunt sanctificabili.

Renovarea postumă nu ocoleşte nici un ticălos, nici un delincvent, nici un depravat. Fără excepţie, ei obţin legitimaţie de erou naţional, de familist par excellence sau de apostol al cucerniciei.

În această situaţie, bunul Dumnezeu aproape că nu mai are ce şi pe cine să ierte. Sigur, rămâne totuşi o enigmă. Dacă toţi cei care au părăsit lumea asta au fost boreali şi imaculaţi, cum se face că avem în continuare trădări, războaie şi puşcării?

Întrebarea trebuie rostită apăsat, fiindcă formele şi convenţiile de reabilitare post-mortem din România par inepuizabile, mai ales în ceea ce-i priveşte pe marii vinovaţi.

Bestia subumană, rebutul respingător care şi-a schingiuit semenii în pivniţă ani la rând se lasă drapat în falduri tricolore după ce se săvârşeşte din viaţă şi devine patriot.

 

De peste 3o de ani-Poporul Roman mananca pe paine Epidemia de ipocrizie- si-i  place! 

Oamenilor le este frică. E un sentiment absolut firesc zilele acestea.  Nu le este frică doar de virus, ci și de un sistem sanitar falimentar, în care mori cu zile și în „vremuri de pace”, darămite în vreme de război.

Teama de dușmanul nevăzut îi face mult prea emoționali. Unii își pierd cu totul rațiunea. Pentru că le este frică și sunt emoționali, le cer medicilor să facă ceea ce ei nu au curajul să facă, dovadă numărul insignifiant de voluntari dispuși să se implice în lupta cu noul coronavirus.

Așezați confortabil în propriile fotolii, le cer medicilor să lupte cu mâinile goale. Fără o minimă protecție în fața dușmanului. Ce vrea poporul de la medici? Să lupte ca la Stalingrad. Dacă unul cade, răpus de coronavirus, cel din spate să-i ia masca de protecție și combinezonul (în caz că este dotat cu așa ceva) și să lupte mai departe. La fel cum la Stalingrad, soldații Armatei Roșii le luau puștile celor care cădeau în fața lor, răpuși de gloanțele nemților.

Numai că această viziune stalinistă nu este deloc potrivită. Unul dintre medicii din sistemul de urgență, care a  intervenit public pe această temă, este mult mai lucid: „Nu mă trimite să mă sinucid, dă-mi ce-mi trebuie să mă echipez și fac ce trebuie. Mai bine îmi dau demisia pentru că am și eu familie, am și eu dreptul la viață. Îmi asum meseria și riscurile, dar nu mă poți trimite să mă infectez sută la sută”.

Rezonez întru-totul cu strigătul său disperat. De ce ar pune în pericol viața sa și a celor dragi. Pentru ca beuranii din sistemul sanitar să-și ia şpăgile în continuare?

În timp ce medicilor li se reproșează că sunt „dezertori”, politrucii care conduc acest sistem sanitar putred sunt văzuți în continuare, de o parte consistentă din opinia publică, ca niște semizei, iar plicurile sunt considerate ofrande necesare și justificate.

Dacă nu și-ar da demisiile disperați că nu au de niciunele, medicii nu ar face altceva decât să pună umărul la perpetuarea unui sistem sanitar ucigaș. S-ar putea să sune cinic, dar cea mai proastă veste ar fi ca sistemul beuranilor să reziste. Să scape nevătămat din această confruntare cu coronavirusul.

Să supraviețuiască prin minciună (neraportarea cu acuratețe a deceselor provocate de COVID- 19) și urmare a devotamentului irațional al unor medici.

Pe de altă parte, „dezertarea” medicilor este un fenomen benefic, pentru că scăpăm de pilele de partid, de diletanții angajați pe criterii politice, care căpușează resursele și așa puține ale sistemului sanitar.

Doar dacă acest sistem va crăpa, vom putea construi în locul său unul performant, cu oameni cinstiţi şi profesionişti. Un reset este absolut necesar. Dacă sistemul va crăpa în cele din urmă, vor muri, din nefericire, oameni. Vor muri mai mulți dacă va supraviețui.

Când îi acuzați pe medici că s-au complăcut în acest sistem sanitar putred, gândiți-vă când ați ieșit ultima dată în stradă pentru a protesta pentru că mor oameni cu zile în spitale. Vă va fi greu. Pentru că, atunci când a venit vorba de sistemul de sănătate, ați preferat salvări individuale, nu colective.

Când le cereți medicilor să nu „dezerteze” pentru că vor muri oameni, gândiți-vă că nu faceți decât să ajutați un sistem ucigaș să se perpetueze.

Ce rost are să săriți în ajutorul unui sistem care va lua alte vieți!

 

Tradatorii care au tras in noi -inainte si dupa 22,ramasi necondamnati au fatat PUI :Cele 2 cumpene ale României: militarii care s-au împușcat între ei și doctorii care fug de COVID

La Revoluția din 1989, militarii, cei teoretic antrenați să ne apere de dușmani, au tras în populație și, mai mult, s-au omorât între ei.

Generali, colonei, maiori și alți ofițeri azi cu pensii speciale erau în majoritate prea amețiți de băutură și prea obișnuiți să-și bată joc de recruți ca să acționeze profesionist.

Acum, vedem că o altă „armată” a țării, cea a doctorilor și personalului medical, e decimată fie de infecția cu coronavirus – de care singuri nu au știut să se protejeze, fie de tot mai multe demisii.

De fapt, dezertări.

Am mai scris: frica este de înțeles în astfel de momente. Curajul nu înseamnă absența fricii, curajul înseamnă să îți învingi frica, dar fără să-i ignori avertismentele care te țin în viață.

Pe de altă parte, când devii medic știi la ce te înhami. La fel când devii militar, jurnalist, avocat sau șofer.

Ești medic să lupți cu boala, nu să fugi de ea.

Citește și Toți medicii de la spitalul din Mioveni au demisionat ca să nu trateze pacienți cu coronavirus

Însă, unii sunt lași și se ascund. Unii sunt lași și se ascund după ce au fost complici.

Ne-am obișnuit să dăm vina pe politicieni. Dar hai să întoarcem încă o dată oglinda și spre noi.

Prea mulți medici au tăcut, când în spitale era dezastru, au tăcut când politicieni care le-au mărit salariile furau din banii spitalelor, au tăcut după Colectiv, când tinerii arși au murit nevinovați sau au rămas cu sechele pentru că așa au comandat niște politicieni veroși, au tăcut despre infecțiile spitalicești, au tăcut despre rețelele de pile care ridică la vârf doar incompetenți.

Sindicatele au țipat numai după bani. În rest, au fost complice cu politicienii pe care acum, de spaimă, îi arată cu degetul.

Lașitatea lor stârnește furie.

Citește și Dr. Radu Țincu: Cum poate rezista terapia intensivă în prima linie a frontului împotriva COVID 19

Partea bună este că totuși cei lași sunt puțini și în general sunt din spitale mici, în care până de curând cea mai grea operație era o hernie abdominală. Sau unghii încarnate.

Doctori care dormeau până acum pe salarii mărite și care treziți de realitatea adusă de coronavirus fug. Oricum ei nu erau, de fapt, doctori, erau doar bugetari obosiți, în halate albe.

Din fericire, sunt mult mai mulți medici, asistente, asistenți, biologi, șoferi de ambulanță, pompieri și voluntari SMURD care rezistă.

(Ce-o fi facand avocatul diavolului cu atata banet adunat din sudoarea noastra?) De ce are nevoie Avocatul Poporului de o leafă mai mare. A cheltuit 350.000 euro în 5 ani

O inițiativă legislativă propune creșterea veniturilor doamnei Renate Weber, Avocat al Poporului, plătită, astăzi, din bani publici. Asta în contextul în care epdiemia de coronavirus taie salarii și trimte oameni în șomaj.

De ce are nevoie Avocatul Poporului de mai mulți bani de la stat în vremuri de restriște?

Am încercat un posibil răspuns analizând declarațiile de avere ale doamnei Weber.

Renate Weber a fost europarlamentar din anul 2007 până în 2019. O perioadă de 12 ani.

Salariul europarlamentarului Renate Weber pe anul 2018 a fost de 75.000 de euro net. Pe lângă această sumă de bani, Uniunea Europeană i-a decontat „indemnizație de zi + indemnizație de timp și distanță” de 52.019 euro.

În acest mod, pe lângă salariul de peste 6.000 euro pe lună, Renate Weber avea asiguarată deplasarea, chiria plus o diurnă în valoare de peste 4.000 de euro pe lună.

Cu ce a rămas după 12 ani în Parlamentul European

În ultimul mandat de cinci ani de europarlamentar, Renate Weber a avut venituri, din salariul de europarlamentar, de aproximativ 350.000 de euro. A mai primit în jur de 250.000 euro cheltuieli cu cazarea, chirii sau diurne.

Comparând „Declarația de avere” de la începutul mandatului de europarlamentar (2015) cu cea de la finalul mandatului de europarlamentar (2019 – ultima) vom vedea că Avocatul Poporului nu a pus aproape niciun ban deoparte.

În 2014, ca și în 2018, Renate Weber deținea un teren și trei clădiri. În 2016, a cumpărat un autoturism Audi Q3 în leasing.

Doamna Weber avea în conturi, în 2018, cu 20.000 de euro mai mult decât avea în 2014. Deși, a câștigat peste 300.000 de euro. În 2014, salariul din Parlamentul European era un pic mai mic – 62.000 euro, față de 72.000 euro în 2018.

În pofida acestor venituri uriașe, Renate Weber s-a împrumutat cu 50.000 de euro în anul 2019 de la Alexandra Klein.

După un mandat de europarlamentar, Renate Weber a sărăcit.

Concluzie

Doamna Renate Weber câștigă, în cinci ani, 350 mii de euro de la Uniunea Europeană la al cărui buget contribuie toate statele membre. Deși a avut asigurată chiria și transportul din fonduri separate, la finalul celor 5 ani de mandat, Renate Weber nu a reușit să strângă nimic în plus.

Din declarațiile de avere comparate (2019 Vs 2015), ar rezulta că doamna Weber a cheltuit peste 6.050 de euro pe lună. Este numită, în 2019, Avocat al Poporului.

Weber: nu dau socoteală

Am sunat-o pe doamna Renate Weber care, pe un ton ridicat și iritat mi-a reproșat că îmi permit să îi cer socoteală pentru modul în care își cheltuie banii. Nu aș fi avut curajul acestei întrebări dacă doamna Weber nu ar fi cheltuit bani publici (europeni) și dacă, în plină criză de coronavirus, parlamentarii nu i-ar pregătit doamnei Weber o suplimentare a veniturilor din bani publici.

Ce spune propunerea legislativă

Avocatul Poporului ar putea avea o indemnizatie lunara echivalenta judecatorilor cu grad maxim de la Inalta Curte, iar adjunctii acestuia vor avea o indemnizatie lunara echivalenta cu cea a judecatorilor cu grad de curte de apel, potrivit unui propuneri legislative initiate de 8 deputati, in aceste zile in care toata lumea se concentreaza doar pe combaterea pandemiei de coronavirus, scria ziare.com în urmă cu o săptămână, arată ziare.com.
Proiectul este semnat de patru deputati PSD (Florin Iordache, Adrian Solomon, Marian Cucsa si Claudia Gilia), doi deputati UDMR (Izabella Ambrus si Eva Csep), deputatul PNL Adriana Saftoiu si deputatul Steluta Cataniciu (neafiliat).

 

Din secretele microbilor din organismul uman: de ce unele persoane nu contractează niciodată boli infecţioase?

Numerosi microbi sunt comensali pentru corpul nostru; activitatea pe care o desfasoara este utila. Ei sunt intalniti in intestin, faringe, plamani si pe piele. Cand degradeaza deseurile organice prin fermentatie sau putrefactie si cand se hranesc cu acestea, ei curata organismul de aceste deseuri. Activitatea lor de gunoieri contribuie deci la pastrarea curateniei organelor si a tesuturilor.

Desi benefici pentru organismul uman, microbii saprofiti devin virulenti in anumite imprejurari. Cel mai cunoscut dintre ei este Escherichia coli, sau colibacilul, care traieste in intestin. Atunci cand devine agresiv, produce infectii urinare. 80% din cistite sunt datorate actiunii lui. El declanseaza si diaree infectioase, sau colibaciloze intestinale, in special la copii.

Stafilococii si streptococii sunt si ei cunoscuti pentru capacitatea de a deveni virulenti si de a cauza numeroase infectii. Spre deosebire de majoritatea microbilor care au un organ-tinta preferat, aceste doua bacterii traiesc aproape peste tot in organism: pe piele, in intestine, pe caile respiratorii, conductul auditiv, caile urinare etc. In consecinta, infectiile pe care le pot declansa atunci cand devin patogeni sunt numeroase: rinofaringita, angina, sinuzita, pneumonie, otita, furuncul, abces, impetigo, abces mamar, panaritiu, enterita, osteita, artrita, meningita, endocardita, cistita, pielonefrita, septicemie etc.

Printre ceilalti microbi saprofiti care pot deveni periculosi, se numara bacilul lui Pfeiffer (Haemophilus influenzae) care traieste in cavitatile fetei (nas, gat, urechi, ochi). Este responsabil de sinuzite, otite, conjunctivite si uneori, de meningite. Pseudomonas aeruginosa, un bacil al cailor respiratorii, poate la randul lui sa determine pneumonii sau septicemii.

Cum devin virulenti microbii care sunt de obicei utili organismului? Ce ii determina sa treaca de la o stare la alta? Este esential sa intelegem acest lucru pentru a fi capabili sa evitam producerea unor mutatii asa de periculoase. Cu atat mai mult cu cat organismul nostru contine miliarde de microbi care ar putea deveni periculosi in urma acestor mutatii.

Problema virulentei bruste a microbilor saprofiti este strans legata de alte probleme fundamentale care tin de infectii: De ce unele persoane rezista la toate infectiile in vreme ce altele le contracteaza pe toate? De ce unele persoane sunt foarte receptive la un tip de infectie – la streptococi sau la infectiile fungice, de pilda – in vreme ce altele, chiar si la un contact repetat cu acesti microbi, nu contracteaza niciodata boala?

Raspunsul la aceste intrebari este dat pe de-o parte de sistemul imunitar si pe de alta parte de terenul uman, de mediul nostru intern, care constituie un mediu mai mult sau mai putin favorabil dezvoltarii microbilor, in functie de starea sa si de imprejurari.

Terenul. El este constituit din ansamblul de fluide: sangele, limfa, lichidele extra- sau intracelulare in care plutesc celulele corpului. Celulele noastre sunt pline de lichide (citoplasma sau ser intracelular), aprovizionate cu substante nutritive de catre lichide (sange, lichide celulare) si curatate de deseuri prin intermediul lichidelor (limfa, sange). Elementul apos constituie deci mediul celular. Celulele depind in intregime de el si nu se pot descurca fara acest element. Exista o compozitie ideala a acestor lichide, care le ofera celulelor conditii optime de viata si de activitate; ea asigura corpului sanatatea si vitalitatea.

Daca microbii patogeni patrund in aceste conditii, nu vor gasi conditii favorabile. Un teren sanatos este un mediu ostil oricarui microb patogen, care nu se poate instala si nici nu poate supravietui si cu atat mai putin se poate multiplica. Un astfel de teren este rezistent la microbi. Trebuie subliniat ca aceasta rezistenta exista indiferent de orice activitate defensiva care poate pune in functiune sistemul imun. Microbul moare intr-un teren sanatos ca pestele in aer sau ca omul in mediul submarin: nu este in mediul lui si piere repede.

Compozitia ideala a terenului nu este insa fixa. Ea poate fi modificata de catre mai multi factori: alimentatia, sedentarismul, stresul, oboseala, somnul insuficient, administrarea de medicamente, droguri, fumatul etc. Consecintele implica degradarea terenului: conditiile de viata pe care le ofera se inrautatesc mai mult sau mai putin, in functie de cat de mare este diferenta fata de compozitia ideala.

Degradarea terenului poate lua doua forme: fie terenul are prea putine vitamine, minerale… care ar trebui sa intre in compozitia sa, fie este supraincarcat cu otravuri si deseuri metabolice (uree, acid uric, colesterol…). Aceste doua tipuri de degradare pot coexista; terenul va fi atunci concomitent carentat si supraincarcat, ceea ce se petrece foarte frecvent in zilele noastre. Indiferent de motivele pentru care un teren se degradeaza, el nu mai ofera un mediu de viata ideal pentru celulele corpului.

Daca o bacterie, un parazit sau orice alt microb patrunde in acest moment in organism, gaseste conditii ideale pentru a se dezvolta si multiplica. Atunci, boala infectioasa se va instala repede si usor. Este suficient sa observam receptivitatea Ia infectii a persoanelor supraalimentate, sedentare sau mari consumatoare de tutun si alcool si dimpotriva, rezistenta celor a caror igiena a vietii respecta legile naturii.

Degradarea terenului nu este doar favorabila microbilor exteriori; conditiile de viata se modifica si pentru bacteriile saprofite. Pentru unele dintre ele, aceste modificari sunt benefice, caracteristicile pe care terenul le dobandeste putand fi ideale. Cresterea dramatica a numarului lor – in dauna altor microbi saprofiti – provoaca un dezechilibru si devine o amenintare pentru organism. Este cazul Candidei albicans, de pilda. Traind in numar mic in intestin, are putere suficienta pentru a desfasura o activitate utila, dar insuficienta pentru a deveni stanjenitoare. Daca terenul se modifica si conditiile de viata ii devin deosebit de favorabile (deci adverse pentru alti microbi cu care este in competitie), se multiplica fara masura. Invadeaza intregul tub digestiv, apoi ajunge in alte organe unde nu ar trebui sa se gaseasca si care ii suporta greu prezenta. La inceput, doar unul sau doua organe sunt atinse, dar ulterior contaminarea se extinde. In final, organismul in ansamblu poate fi colonizat, cum este cazul in candidoza cronica.

Invadarea de catre microbii saprofiti deveniti virulenti este rareori atat de intinsa ca in candidoza cronica. In general, doar un organ sau doua sunt invadate de microbi. Organele, nefiind pregatite pentru a gazdui acesti microbi, sunt agresate de catre ei la fel cum se intampla in cazul oricarei infectii cu microbi din exterior.

Cresterea fara masura a numarului de microbi si prezenta acestora in organe in care nu ar trebui sa se afle sunt cele doua motive care fac ca microbii saprofiti sa devina periculosi. Starea terenului este deci esentiala din toate punctele de vedere. O infectie nu depinde niciodata doar de un singur factor. In joc intra intotdeauna doua elemente: un microb si un teren receptiv. Iar terenul este factorul decisiv. Acest lucru se traduce prin formula: Microbul nu inseamna nimic, terenul reprezinta totul!

 

Dacă ar fi adevărată, această ştire ar fi una şocantă: preşedintele ales al SUA, Donald Trump, ar putea fi membru Illuminati, fiind rudă de sânge cu familia Rothschild!

trump-illuminatiSe crede de mult timp că puterea nu este câștigată în țările occidentale prin mijloace democratice sau prin meritul individual, ci printr-o organizație ocultă numită Illuminati, cea care determină care conducători să ajungă la putere.

În contextul agitatei campanii electorale prezidenţiale din SUA, au existat zvonuri că unul din candidaţi, Hillary Clinton, împreună cu soțul ei, fostul preşedinte Bill Clinton, ar face parte de ani întregi din organizaţia Illuminati. Dar celălalt candidat, Donald Trump, cel care a şocat lumea cu un discurs anti-globalizare (aşadar, anti-Illuminati), n-ar fi şi el membru secret al aceleiaşi organizaţii Illuminati?

Una din modalităţile prin care membrii Illuminati se recunosc între ei este faptul că ei îşi fac anumite semne cu mâna, semne specifice aparţinând organizaţiilor oculte, satanice, în general. Foarte curios, şi Trump a fost surprins făcând aceleaşi semne Illuminati cu ajutorul mâinii, aşa cum se poate vedea în colajul de mai jos.

trump-semne-mana-illuminati

S-a sugerat că Trump este membru demult al acestei organizații din umbră, şi asta datorită tatălui său, Frederick Trump, care ar proveni dintr-o familie foarte bogată, de elită, din Germania. Tot din Germania, în secolele trecute, provine şi familia Rothschild, fondatoarea organizaţiei Illuminati; se mai spune chiar că ar exista o legătură de rudenie de sânge dintre familia Trump şi familia Rothschild (deocamdată nu există totuşi dovezi genealogice).

Candidatul Partidului Libertarian la preşedinţia SUA, Gary Johnson, a avertizat faptul că ambii favoriţi la alegerile din SUA din 8 noiembrie 2016 (Hillary Clinton şi Donald Trump) ar fi membri Illuminati, pentru că întotdeauna celor din această organizaţie ocultă le-a plăcut să-i finanţeze pe toţi…

 

 

Cele zece națiuni și venirea lui Antihrist !

 

Image   Zece națiuni din Europa, a propus crearea unui super- președinte al Uniunii Europene . Aceste două entități – 10 națiuni și un singur lider puternic – pare a se potrivi perfect cu profețiile biblice . Dar este ea posibila ?

Să ne uităm la problema mai îndeaproape . Săptămâna trecută, o întâlnire a avut loc între reprezentanții a 10 națiuni europene , în palatul regal de la Bruxelles a fost de a dezbate cu privire la crearea unei poziții prezidențiale nou puternic , care va ghida cel mai mare bloc comercial din lume , Uniunea Europeană .

Site-ul EUobserver.com a raportat că ” ideile răspândite și calculate în mod serios de miniștrii de externe selectate ale statelor membre ale UE includ fuziunea a rolurilor de presedinte al Consiliului Uniunii Europene și Comisia Europeană . ” O sursă de mare prestigiu în UE menționat în acest site , după întâlnirea dintre miniștrii de externe a avut locEstate Val Duchesse la Bruxelles la 19 aprilie și joi , că noile yperproedros vor avea mai multă putere și autoritate atât care deține în prezent Herman Van Rompuy sau Jose Manuel Barroso ( 20 aprilie ) .

Grupul format din 10 reprezentanți a fost reunit sub conducerea Germaniei si este compus din Austria , Belgia , Danemarca , Franța , Italia , Luxemburg , Țările de Jos , Polonia , Portugalia și Spania . Deși numărul 10 este foarte importantă pentru profețiile biblice referitoare la Europa in viitorul apropiat ( Apocalipsa 13:17 ) , este extrem de îndoielnic că acest grup de 10 națiuni care va lua conducerea prin hegemonia germană în viitorul restructurat al Uniunii Europene .

Un motiv pentru care există o îndoială cu privire la acest lucru , este ca o profeție în paralel de 13:17 Apocalipsa ceea ce este conținute în capitolul 2 din profeția lui Daniel arată că finala zece se va împărți între estul și vestul Europei . Singurele doua tari care pot fi considerate ca Europa de Est, între nivelul actual de 10 sunt Austria și Polonia ..

Cu toate acestea , efortul de convergență și fuziunea celor 10 state membre sau națiuni autoritatea tripartit al Uniunii pentru o conducere puternică la nivel mondial a unui președinte este în mod clar profetică . Problema actuala conducere a UE este că acesta este de multe ori un complex proces de luare a deciziilor – există o problemă serioasă în rezolvarea responsabilitățile instituționale . Primele trei instituții care conduce Uniunea de 27 de națiuni au tendința de a se ciocnii continuu și a se întrepătrunde în luarea deciziilor .

După cum sa menționat de către EUobserver.com ” Președintele Consiliului Uniunii Europene creată prin Tratatul de la Lisabona în 2009 . Cu toate acestea, strategia din tratat, este complexa, cu Van Rompuy , de exemplu , pentru a monitoriza cele mai recente evoluții și consultări reforma fiscală a UE , în timp ce Comisia Europeană sub Baroso stabilește propriile idei și să pună în aplicare deciziile finale . Un Van Rompuy și Barroso reprezintă , de asemenea, Uniunea la conferințe și organizații internaționale . cu toate acestea , în timp ce Van Rompuy este o figură de frunte în protocolul oficial , un alt post- Lisabona monstruozitate , reprezentantul suprem al UE , ocupat în calitate de Catherine Ashton , să relatiile de zi cu zi externe și contacte . “

Reveal profeția din timpul nostru cu privire la condițiile globale care va apărea înainte de a doua venire a lui Hristos , este clar că un singur lider politic puternic în ” colaborare ” cu un mare lider religios unic va domina partea de nord mare forță , care va ține frâiele globale dată perioadă vApocalipsa 13 ) .

Unele surse sugerează că acest lider religios poate sa fi luat luat deja postul său . În ceea ce privește viitorul lider puternic TIE Europa , faptul că toate cele trei actual lider , Herman van Rompuy , José Manuel Barroso, și Katherine Ashton , sunt gata să ia serios în considerare fuzionarea forțelor lor într-o unitate cu un super – presedinte al R . E. este foarte important !Așteptăm evoluțiile în ceea ce privește punerea în aplicare a acestei propuneri …

Cu toate acestea viziunea alegerii unui puternic super- președinte nu ar trebui să fie ignorata . Spre deosebire de sursa spune Euobserver.com – ceea ce indică faptul că poziția unui european super- președinte va da mai multă legitimitate în Europa și va avea loc prin alegerea de către instituții – profeții biblice indică faptul că viitorul lider politic al 10-lea nu nu va fi ales ci va fi așezat în poziția de onoare al președinției absolute a Uniunii Europene ( Daniel 11:21) .

Întrebarea care rămâne este ce figură politică harismatica avad un impact politic pe scară largă și potențial prin profilul dinastic să ajunga sa conduca prin mijloace nedemocratice ?Cred că deocamdata nu s-ar putea insa deja fiara este in așteptare pentru momentul potrivit iar in anii viitori poate ne vom da seama mai bine.

666

Numarul Fiarei” este scris in Apocalipsa lui Ioan (13:18): „Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei; caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase„.

Interesant este ca in limba ebraica (una din limbile in care a fost scrisa Biblia), 666 apare scris ca www. Deoarece in limba ebraica nu exista spatiu intre cuvinte sau litere, literele fiind folosite ca si cifre. Asa cum a spus si Archimonde, echivalentul lui w din limba engleza este in ebraica vav sau waw. Si cum valoarea numerica al lui vav este 6, Atunci inseamna ca vav vav vav sau www reprezinta 666. Mai multe cuvinte ce au valoarea numerica egala cu 666, veti afla in video-urile de mai jos.

Ingerul Digital

Ingerul digital este un documentar realizat de un grup de crestini ortodocsi din Serbia. Este pana acum singurul film de acest gen care aduce o perspectiva duhovniceasca ortodoxa in aceasta privinta. Filmul este tradus in romana, cu subtitrarea integrata in fisierul video.

Antihrist

In crestinismul popularAntihrist (sau Anticrist) personifica intruchiparea raului absolut intr-un singur individadversar al crestinismului, sau un epitet cu care poate fi numit un activist eterodox cu scop dispretuitor.

Cu toate ca am 16 ani, am aflat multe despre Antihrist. Nu stiu daca sunt mituri sau chiar e adevarat, dar va voi spune cate ceva:

Bunul meu prieten, Flavius (Flafstar pe forum) mi-a povestit ca antihrist-ul ar fi presedintele organizatiei Francmasoneria, aceasta fiind cei ce au creat dolarul american.

Image

Pe bancnota de un dolar se poate observa o piramida care are in varf un ochi. Acel ochi reprezinta Ochiul care vede tot iau scrisul de jos , Novos Ordo Seclorum inseamna Noul Ordin Mondial.

Image

Pe langa mitul cu Francmasoneria, am mai aflat si ceva legat de Uniunea Europeana (UE). Daca am trasa cateva drepte peste sigla Uniunii Europene, ar iesi doua driunghiuri ce se suprapun, asta insemnand semnul diavolului.

Image

Antihristul va fi viitorul conducator al Uniunii Europene. Biblia spune următoarele:

1) Antihristul există încă din secolul I d.Hr.:

– “Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă.” (1 Ioan 2:18);

– “Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.” (1 Ioan 4:3).

2) Antihristul încă se va afla aici, când Iisus Hristos se va întoarce pe Pământ:

– “Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale.” (2 Tesalonicieni 2:8)

Aşadar, Antihristul nu poate fi o singură persoană, întrucât el se află aici de cel puţin 2.000 de ani. El poate fi, astfel, o instituţie sau o autoritate. Tot conform Bibliei, Antihristul nu va ocupa un templu din Ierusalim, ci un loc ce ar putea părea iniţial a fi trupul lui Hristos: “Potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:4).

Există o singură posibilitate prin care aceste profeţii se pot împlini. Şi papa este singurul prin care se pot împlini toate aceste profeţii biblice. Şi cum Iisus Hristos este singurul care a împlinit profeţia venirii Mesiei, tot aşa şi papa este singura posibilitate în a fi Antihristul.

Romano-catolicii îl văd pe papă ca fiind “vicarul lui Hristos”, adică înlocuitor. În latină, numele papei este “Vicarius Filii Dei”, adică “Înlocuitorul fiului lui Dumnezeu”. În greacă, “antihrist” înseamnă “în locul lui Hristos”. Aşadar, şi prin definiţie, papa este Antihristul.

Pe de altă parte, “papă” înseamnă “tată”. Dar “tată” e un cuvânt interzis de Iisus Hristos: “Şi tată al vostru să nu numiţi pe pământ, că Tatăl vostru unul este, Cel din ceruri” (Matei 23:9)

“Papa este Antihristul”: o istorie din secolul al XVI-lea

Image  Toate rândurile scrise mai sus reprezintă punctul de vedere al site-ului Bebaptized.org. Dar ideea că Papa este Antihristul este una nouă? Nu, în nici într-un caz. Ideea are cel puţin câteva sute de ani vechime. Primul care a avut o asemenea idee este Martin Luther (1483-1546), cel care s-a revoltat împotriva Vaticanului şi care a dovedit, folosindu-se de Noul Testament, că domnia lui Antihrist, prezisă şi descrisă în Biblie, era papalitatea. Iată ce spunea Luther pe 18 august 1520: “Avem convingerea că papalitatea este scaunul adevăratului Antihrist”.

John Calvin (1509-1564), un alt reformator important al creştinităţii, avea şi el opinia conform căreia Vaticanul este sediul lui Antihrist, aşa cum afla din opera sa “Instituţiile religiei creştine”“Unele persoane cred că suntem prea severi şi necruţători când îi spunem Pontifului roman Antihrist. Dar cei care au această opinie nu-şi dau seama că aduc aceeaşi acuzaţie şi împotriva apostolului Pavel (..) a cărui Epistolă a doua către Tesaloniceni nu poate fi capabilă de o altă interpretare decât aceea că ea se aplică papalităţii”.

John Knox (1505-1572), un alt reformator creştin crede şi el că Papa este “Antihristul, fiul pierzării de care apostolul Pavel vorbeşte”. Aceeaşi părere o are şi anglicanul Thomas Cranmer (1489-1556) care în operele sale crede că “Roma este scaunul Antihristului, iar papa este însuşi Antihristul. Şi pot dovedi acest lucru prin alte scripturi, alte scrieri vechi şi motive puternice”.

Roger Williams (1603-1683), , vorbeşte despre papă ca fiind “pretinsul vicar al lui Hristos pe Pământ, ce stă ca Dumnezeu deasupra Templului lui Dumnezeu, glorificându-se a fi deasupra a ceea ce se cheamă Dumnezeu, deasupra conştiinţei şi sufletelor vasalilor săi, deasupra Spiritului lui Hristos, deasupra Sfântului Duh şi deasupra lui Dumnezeu (…) dar el nu este altceva decât fiul pierzării din Epistola a doua către Tesaloniceni a Sfântului Apostol Pavel.”

Confesiunea credinţei de la Westminster din 1647 (The Westminster Confession of Faith) – confesiunea de bază a calvinismului spune următoarele: “Nu există alt cap al Bisericii decât Domnul Iisus Hristos. Astfel, nici papa de la Roma nu poate fi capul Bisericii, ci Antihristul, omul păcatelor şi fiul pierzării, care se preamăreşte împotriva lui Hristos şi împotriva a ceea ce este Dumnezeu”.

John Napier (1550-1617) care a fost un mare matematician scoţian, devotat protestanţilor, a scris despre Apocalipsa lui Ioan: “Cele 42 de luni, cele 1.260 de zile, o vreme, vremurile şi jumătate de vreme menţionate în Daniel şi în Apocalipsa lui Ioan, se referă la unul şi acelaşi număr şi se referă la faptul că Biserica lui Hristos a fugit în pustie (…) şi târfa, care apare în Apocalipsă ca fiind Babilonul, nu reprezintă de fapt Babilonul, ci Roma. Acolo este regatul apostatic, unde domneşte Anticristul, şi pe care Sf. Pavel îl denumeşte omul tuturor păcatelor.”

Fiara şi-a început regatul în anul 1077, odată cu papa Grigore al VII-lea

Image  Vorbind despre papalitate, teologul metodist John Wesley (1703-1791) spune următoarele: “El este omul păcatului, pentru că el înalţă păcatul peste măsură. Şi el este, de asemenea, şi fiul pierzării, pentru că el a cauzat moartea a numeroşi oameni, atât opozanţi, cât şi susţinători.” În monumentala sa lucrare “Note explicative asupra Bibliei”, Wesley explică pe larg de ce papalitatea este Antihristul.

În această analiză, Wesley porneşte de la Apocalipsa după Ioan, versetul 13:1: “Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă.” Wesley crede că această fiară nu reprezintă altceva decât Papalitatea de la Roma care este opusă regatului lui Hristos. Iar papalitatea nu este o putere spirituală sau eclesiastică, ci una seculară. Wesley crede că Fiara din Biblie şi-a făcut apariţia în anul 1073 atunci când papa Grigore al VII-lea a venit la putere. Grigore al VII-lea e cel care a statuat atotputernicia papalităţii, în anul 1077, prin următoarele doctrine:

– doar papa de la Roma poate numi şi demite episcopi;
– doar papa poate face noi legi pentru Biserică;
– toţi prinţii trebuie să sărute picioarele papei;
– doar numele papei trebuie recitat în biserici;
– numele papei este singurul scris în Paradis;
– papa poate detrona împăraţi;
– nicio carte nu poate fi canonică fără acceptul papei;
– nimeni de pe Pământ nu poate anula o sentinţă decât papa;
– papa nu poate face subiectul judecăţii umane. 

 

Caracteristicile Fiarei din Biblie

Dacă am combina cele spuse în Apocalipsa 13:1-3 “Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară”, cu Apocalipsa 17:15 “Şi mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut şi deasupra cărora şade desfrânata, sunt popoare şi gloate şi neamuri şi limbi.” şi Daniel 7:17-23: “Aceste fiare, patru la număr, înseamnă că patru regi se vor ridica pe pământ. Şi sfinţii Celui Preaînalt vor primi regatul şi îl vor ţine în stăpânire în veci şi în vecii vecilor. După aceasta l-am rugat să-mi spună adevărul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte şi care era afară din cale de înspăimântătoare, cu dinţi de fier şi cu gheare de aramă şi care mânca, sfărâma, iar ceea ce rămânea călca în picioare. Şi despre cele zece coarne care erau pe capul său şi despre celălalt care creştea şi înaintea căruia au căzut cale trei şi avea ochi şi gură care grăia lucruri mari şi care era mult mai mare decât celelalte. M-am uitat, şi cornul acela purta război cu cei sfinţi şi i-a biruit, până ce a venit Cel vechi de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt, până ce s-a împlinit vremea şi împărăţia a ajuns sub stăpânirea sfinţilor. El a răspuns astfel: “Fiara a patra înseamnă că un al patrulea rege va fi pe pământ, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va mânca tot pământul, îl va călca în picioare şi îl va zdrobi.” – atunci am putea spune că Bestia / Fiara / Antihristul are următoarele caracteristici:

(1) Are influenţă mondială;
(2) Este o putere religioasă;
(3) Apare din Europa Occidentală;
(4) Are un om la conducerea sa;
(5) Vorbeşte blasfemii;
(6) Apare după căderea Romei (476 d.Hr.);
(7) A smuls trei regate;
(8) Îi persecută pe sfinţii lui Dumnezeu.

Nu-i aşa că toate aceste caracteristici aduc aminte de papalitate?

Arhimandrit Daniil Gouvalis: despre 666

 

Adesea, în ultimii ani, creştinii întreabă ce atitudine trebuie să aibă faţă de 666. Duhovnicii şi, în general, clericii, sunt adesea întrebaţi despre aceasta. În anumite momente, episcopii chiar au fost nevoiţi să dea enciclice speciale pentru turma creştinilor.

Trebuie să spunem că subiectul privind cifra 666 trece prin două faze. O gravitate şi o semnificaţie are prima fază şi o alta, a doua fază.

PRIMA FAZĂ

În prima fază, cifra 666 o întâlnim ici şi colo, fie pe monede, fie pe haine sau vase, fie pe buletinele unor organizaţii, fie pe calculator etc.

În cea de-a doua fază, cifra 666 va avea sens pur religios şi va fi legată de poziţia religioasă a fiecăruia dintre noi. Ea va arăta că este primită credinţa în dumnezeirea proorocului mincinos, că este adoptat ritualul şi închinare înaintea sa. Atunci proorocul mincinos va încerca să îi convingă pe toţi să îl accepte ca stăpân, ca domn şi dumnezeu. Desigur, însemnarea sau pecetluire cu numărul 666 se va face în bisericile antihristului de către preoţii săi, în cadrul unei ceremonii religioase oficiale. Nu trebuie să ne scape această distincţie între faze. Cât timp ne aflăm ii prima fază, nu merită să pornim lupta împotriva faptului că cifra 666 se află pe o sticlă, pe o oală sau pe o cămaşă. Să nu ne temem acolo unde nu avem a ne teme de ceva. Ce importanţă are faptul că este pe o bancnotă? Noi cumpărărm cu acea bancnotă cinci cărţi de suflet folositoare pe care le împărţim unor oameni care astfel se mântuiesc. Ce importanţă are faptul că pe o cartelă de transport se află cifra 666? Nu cumva luarea şi folosirea acestei cartele au folosit la o acţiune religioasă?

Dacă Cezarul, adică statul, doreşte să pună ici şi colo, la vedere sau mai ascuns, numărul 666, să fie sănătos. N-are decât. Atâta timp cât aceasta nu are legătură cu vreo pretenţie de natură religioasă, ne este indiferent. «Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu» (Matei 22, 21).

Să mai fim atenţi şi la aceasta. Un creştin are paşaport şi călătoreşte în mai multe ţări. Inevitabil, pe paşaport i se vor pune diferite ştampile. Multe dintre ele au embleme şi semne musulmane, atee, idolatre, budiste etc.. Şi ce-i cu asta? A păţit creştinul ceva? Acelaşi lucru este valabil şi în ce priveşte timbrele pe care le folosim când trimitem scrisori.

Prin urmare, nu trebuie să ne înfricoşăm de lucruri neînsemnate şi care nu-şi au acum locul. Să nu cădem victime unei astfel de temeri. Există oameni, cu diferite obiective şi interese care caută să semene în sufletele creştinilor o frică prematură şi tulburare sufletească. După aceea, exploatează foarte bine situaţia creată şi le iau acelor oameni toată averea. Ba chiar unii reuşesc să convingă o mulţime de creştini să le dea bani ca să cumpere terenuri potrivite unde să ridice case în care să se refugieze în vremea antihristului! Şi încă spun că venirea antihristului este foarte aproape. Aşa că cei păcăliţi trebuie să dea imediat mari sume de bani!…

Unii, excesiv de «ortodocşi», n-au altă treabă decât să cultive o frică prematură şi neîntemeiată. Atâta timp cât nu se face nici un ritual religios, cifra 666 nu are nici o semnificaţie. Conform tradiţiei apostolice a Bisericii noastre, semnarea cu cifra 666 se va face, aşa cum am spus, în cadrul unui ritual religios oficial. Însă aceasta nu s-a petrecut încă.

Va trebui însă să susţinem cele spuse şi cu texte consacrate. De aceea trimitem la scrierile Sfântului Ipolit al Romei, care menţionează numeroase tradiţii apostolice. Să vedem ce scrie: «I-a trimis Domnul pe Apostoli la toate neamurile, iar el (antihristul) la fel îşi trimite apostolii săi mincinoşi. Mântuitorul a adunat oile risipite. Tot aşa şi antihristul adună poporul risipit al ideilor. A pecetluit Domnul pe cei ce cred în El. Şi antihristul va face la fel» (Despre Hristos şi despre antihrist, 6).

Peceţile pe care le dă Domnul creştinilor sunt Botezul şi Mirungerea. În Vechiul Testament era tăierea-împrejur. Desigur, este vorba despre ritualuri religioase oficiale. Sfântul Ipolit subliniază, aşadar, că şi antihristul va lucra în acelaşi fel - «şi el va face la fel». Adică, primirea pe mână sau pe frunte a ei 666 va constitui un ritual oficial, o taină a anti-botezului şi a anti-mirungerii, a anti-bisericii antihristului. Aceasta va arăta vădit că individul respectiv l-a primit pe antihrist ca dumnezeu adevărat şi ca mântuitor.

Să cunoaştem bine lucrurile. Să nu facem ce spun toţi nepricepuţii. Există unii ce propovăduiesc că deja s-a născut mesia cel mincinos. Ba chiar susţin că știu numele său, data naşterii şi data apariţiei sale. Dragi cititori, cei ce dau date cronologice în privinţa celor de pe urmă, fiţi încredinţaţi că sunt rătăciţi sută la sută. Fie şi numai precizarea unei date exacte constituie indiciu fără greş după care identificăm rătăcirea. Din sec. I d.Hr. şi până astăzi au tot apărut oameni preziceau, cu date, evenimente eshatologice. Toţi s-au dovedit rătăciţi. Nimeni nu poate spune date exacte. Poate antihristul va veni în cincizeci de ani, dar poate apărea şi în trei mii de ani. Aceasta numai Dumnezeu o cunoaşte.

Printr-o stranie coincidenţă, toţi cei ce în trecut vesteau date eshatologice, erau membri ai unor schisme sau secte.

Neîndoios, în zilele noastre se dezvoltă o eshatologie maladivă. În enciclica sa, Mitropolitul Antim de Alexandroupolis, exprimă aceasta foarte plastic: «Dacă toate aceste zvonuri răspândite şi dacă toată «teologia» iresponsabil circulând în popor despre antihrist şi 666 ar fi fost cât de puţin adevărate, credeţi că Bisericile Ortodoxe recunoscute, din întreaga lume, ar fi rămas nepăsătoare şi n-ar fi spus nimic? Atâtea sinoduri, atâtea facultăţi de teologie, atâţia clerici, atâţia oameni cucernici şi sfinţi nu ar fi spus nimic?».

Într-o publicaţie cu conţinut religios s-au publicat următoarele: «Atenţie la exegeţii improvizaţi ai proorocirilor şi ai Apocalipsei… Se remarcă la aceştia contradicţii flagrante, interpretări şi răstălmăciri, cugetări şi idei aberante, care ajung la extremisme, ducând chiar la despărţirea familiilor. Şi cel mai trist este că se publică numeroase lucrări, cărţi, reviste şi altele, care îi fac pe cititori să devină fanatici, provocând confuzie şi tulburând conştiinţe… Numărul 666 nu ucide şi nici nu poate vătăma pe nimeni. Nimeni nu se leapădă de Hristos şi de sufletul său, dacă nu o face în chip voit, după cum ne spune Sfântul Cosma Etolianul.Credinţa nu este un număr teoretic, ca să poată fi distrusă şi anulată automat de un alt număr. Credinţa este legătura noastră nemijlocită şi vie cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi, când suntem legaţi de El în smerenie şi dragoste, absolut nici o forţă nu ne poate despărţi de El şi nu ne poate vătăma» («Orthodoxos Typos», 21. 11. 1986).

Trebuie să pricepem că forţa răului este un lucru profund, o dimensiune ce priveşte cele lăuntrice şi nu cele exterioare. Poate omul să-şi umple de însemne creştine toate obiectele pe care le foloseşte – cartea de identitate, paşaportul carnetul de sănătate, carnetul de depuneri, etc…. poate pune cruci pe ele… şi totuşi, gândurile sale, sentimentele şi dorinţele sale să lucreze răul.Pe dinafară pare creştin, însă lăuntric s-a robit păcatului. Aşadar, ce folos?

A DOUA FAZĂ

Când însă vom intra în a doua fază a lui 666, atunci când va fi întemeiată noua religie cu un nou dumnezeu, şi când se va pretinde un nou botez, atunci lucrurile se vor schimba. Atunci666 nu va mai fi o simplă cifră, ci un om-satană, care va face pe dumnezeul, care va săvârşi un ritual religios şi îi va pecetlui (însemna) pe închinătorii lui cu numărul menţionat. Atunci 666 va însemna mărturisirea divinităţii antihristului şi primirea ritualului botezului și ungerii de către clerul dumnezeului mincinos. Atunci, dacă primeşti numărul 666, te lepezi de adevăratul Mesia şi te închini, religios, unui hristos mincino­şi atunci, antihristul nu se va mai interesa dacă 666 este pus ici şi colo, indiferent unde, ci va voi să fie marcat, însemnat pe trupul omului, în cadrul unui ritual religios.

Se înţelege de la sine că adevăratul creştin nu va primi niciodată acest număr satanic. Ci îl va lepăda, deşi se aşteaptă la consecinţe dintre cele mai grave, chiar de-ar fi să moară.

Aici însă trebuie iar să menţionăm ceva. Dacă în această a doua fază, te apucă trei-patru bărbaţi puternici, te imobilizează şi, cu de-a sila, te pecetluiesc cu semnul (antihristului), tot nu se întâmplă nimic rău. Lăuntric vei rămâne neatins şi nevătămat. Chiar de ţi-ar însemna pe tot trupul numele sau numărul fiarei, nu vei fi vătămat. În sufletul tău va flutura tot steagul lui Hristos, iar buzele tale vor cânta «Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos».

Dacă noi, creştinii, am prinde un ateu sau un om ce s-a lepădat de Domnul, om a cărui lume lăuntrică este sălaş satanei, chiar dacă l-am însemnat cu crucea pe tot trupul, cu peşti, cu cifra 888, cu iniţialele HS sau cu literele A și Ω, la nimic n-ar folosi. Căci contează doar voinţa. Iar voinţa izvorăşte din adâncurile fiinţei noastre. Jocul se joacă în profunzime şi nu la suprafaţă. De aceea şi David spune «duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele». Prin urmare, trebuie să voieşti a-L urma pe Hristos. Inima ta trebuie să-ţi ceară aceeasta. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa antihristului.

Întotdeauna accentul trebuie să cadă pe controlul inimii. Să ne întoarcem voința şi dragostea către Dumnezeul nostru, şi să nu stăm să cercetăm dacă pe bancnota de 5.000 de drahme este marcat numărul 666. Ţelul nostru este să ne sădim în grădina inimii florile blândeţii, răbdării, cumpătării, smereniei şi dragostei. Astfel, fiinţa ni se umple de lumina lui Hristos. Şi-această lumină alungă departe tot întunericul aşternut de lumea antihristului.

Faptul că în zilele noastre vedem că numărul 666 este tot mai prezent, nu trebuie să ne facă să ne gândim doar la lucruri rele. Situaţia aceasta are şi ceva aspecte pozitive. Acceptăm faptul că, pe ce se înmulţeşte în jurul nostru apariţia numărului 666, ne apropiem de vremea celui fară de lege, deşi nimeni poate stabili cu exactitate momentul cronologic al evenimentului. Ştim însă, in a doua Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Tesaloniceni, că apariţia sa echivalează cu o garantare a celei de-a doua veniri a Domnului – «până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării» (II Tesaloniceni 2, 3).Mai întâi vine lepădarea prin antihrist şi apoi a doua venire a lui Hristos.

Aici unii interpretează greşit. Susţin că întâi este vremea lepădării de credinţă, a apostaziei, şi apoi cea a antihristului. Explicaţia corectă este aceea că vremea antihristului se identifică cu cea a apostaziei. Scrie Theodoret Cyrul: «Lepădare l-a numit pe însuşi antihristul, luând numele de la lucru şi dându-i-l lui» (Erminia la II Tesaloniceni). Şi altundeva: «Apostazie numeşte însăşi prezenţa antihristului». Acelaşi lucru îl susţine şi Fericitul Augustin. El identifică apostazia cu antihristul, pe care îl numeşte apostat (Despre cetatea lui Dumnezeu 20, 19). Şi Teofilact al Bulgariei interpretează la fel: «Nu va veni – spune – a doua venire (Parasia) a Domnului, dacă nu va veni mai întâi lepădarea de credinţă, adică antihristul. Şi l-a numit «lepădare de credinţă» (apostazie), fiindcă este el însuşi apostazia şi pe mulţi îi va îndepărta de Hristos, putând a-i îndepărta chiar şi pe cei aleşi» (Erminie la II Tesaloniceni).

Odată cu venirea antihristului, se apropie a doua venire a lui Hristos (Parusia), cea mult aşteptată de creştini. Atunci va începe a se trâmbiţa: «Domnul este aproape» (Filipeni 4, 5). Domnul se apropie şi nu întârzie. Vine în slavă să-i ia pe ai Săi în cămara de nuntă a negrăitei bucurii.

Propoziţia: «Ei vor porni război împotriva Mielului», dă impresia că ar avea o legătură cu legile Consiliului Europei ce contravin credinţei şi moralei creştine. De exemplu, scoaterea desfrâului de sub incidenţa legii, libertatea avorturilor, libertatea pornografiei, protejarea homosexualilor şi altele asemenea.

Mulţi zâmbesc, poate, la gândul că ar putea fi o legătură între Europa Unită şi antihrist, însă cine a studiat cu atenţie Cartea Proorocului Daniel, îr paralel cu Apocalipsa, acceptă cu uşurinţă această idee. La Daniel, marile împărăţii de pe pământ, cea a Babilonului, cea a Perşilor, cea a succesorilor lui Alexandru, cea romană, sunt prezentate ca fiare. Citiţi capitolul 7. De asemenea, împăraţii sunt reprezentaţi ca nişte fiare cumplite. În capitolul împăratul perşilor este reprezentat ca un berbec înfricoşător, iar Alexandru cel Mare ca un ţap groaznic.

Având în vedere toate acestea, cumplita fiară a Apocalipsei, cu cele zece steme împărăteşti, nu poate să reprezinte decât o împărăţie puternică a zilelelor de pe urmă. Ba chiar o «împărăţie» puternică, alcătuită din mai multe împărății separate, simbolizate de cele zece steme.

Situaţia actuală arată că superputerea viitorului va trebui să fie Comunitatea Europeană, doar dacă nu cumva într-un viitor mai îndepărtat va apărea o nouă conjunctură şi se va ivi o altă «împărăţie».

Dacă însă apariţia celui fără de lege este legată direct de Comunitate Europeană (azi Uniunea Europeană), atunci se clarifică şi un pasaj dificil din Apocalipsa, privitor la două cetăţi; în anii antihristului se vorbeşte despre «oraşul cel mare», precum şi despre «Babilon, cetatea cea mare».

Antihristul, ca stăpân religios, îşi va avea sediul la Ierusalim – oraşul prin excelenţă. Ca lider al Europei Unite, adică în calitate de lider politic, îşi va avea sediul în oraşul în care îşi va avea sediul atunci Parlamentul Europei.

În orice caz, «oraşul cel mare» de la 11, 8 este, neîndoios, Ierusalimul. Reproducem aici fragmentul respectiv: «Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor» (Apocalipsa 11,8). Desigur, Domnul a fost răstignit la Ierusalim.

Iar celălalt oraş, «Babilon, cetatea cea mare», este Roma. Dar Roma din vechime, capitala antihristului imperiului roman, preînchipuie pe teritoriul european tot capitala Europei Unite, care Europă, după unii comentatori a Apocalipsei, evoluează aşa cum am spus, foarte sigur, spre o împărăţie anticreştină. Aşa cum aceea a fost sediul împăraţilor romani care au prigonit Creştinismul în prima fază, tot astfel din ea vor ieşi alţi împăraţi şi stăpâni care vor prigoni Biserica Creştină, în ultima sa fază pământească. «Iar femeia pe care ai văzut-o este cetatea cea mare care are stăpânire peste împăraţii rământului» (Apocalipsa 17, 18). «Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ» (Apocalipsa 18, 24). Bărbaţi prooroci ca Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi mii de alţi creştini au fost înjunghiaţi în Roma şi poate ei preînchipuie viitoare junghieri în capitala Europei Unite…

Care va fi capitala politică a statului antihristului nu putem spune cu certitudine. Oricum, în această capitală vor exista multe ministere şi toate conducerile, dotate cu calculatoare uriaşe, ce vor controla orice mişcare pe tot pământul.

Deja există o clădire a Comunităţii Europene în Bruxelles, unde se află cel mai mare computer din lume. Supraveghetorul său, Harry Edelman, evreu, îi spune «fiara». După cum se vede, fără să vrea, prooroceşte. Poate că această «fiară» este menită a sluji altei fiare, cea cu şapte capete. Acest calculator are posibilitatea de a întocmi dosarele a cinci miliarde de oameni, dând fiecăruia număr alcătuit din optsprezece cifre.

https://i0.wp.com/i99.photobucket.com/albums/l287/3dpdk/tower.png  Unele versete din Apocalipsă, dacă sunt bine interpretate, dau senzaţia că există o deplasare şi o accentuare a evenimentelor. La început, cel fară de lege va fi liderul Europei Unite, dar apoi va fi liderul unui stat mondial. Iar capitala politică a Europei se va dizolva, astfel încât să fie cinstit Ierusalimul, care va deveni centrul politic şi religios al lumii întregi.

”Profeții și mărturii creștine pentru vremea de acum”, pag.378

Vremurile Sfarsitului Lumii sunt aproape – Pregateste-te pentru ce o sa vina – Profetii ale Bibliei VIDEO

http://www.jesus-is-savior.com/End%20of%20the%20World/seat_666.htm

 

Konstantin Doroșenko: „Dacă am putea, ne-am proteja cu un gard de Rusia, să stea în Gulagul lor cu Putin al lor cât vor”

 

Lina Grâu

 

„Ucraina luptă pentru dreptul la viitor. Rusia este trecutul. Trecutul nu va învinge niciodată viitorul”, spune criticul de artă și istoricul de la Kiev Konstantin Doroșenko. „Sper că actualul război se va încheia cu pacificarea Rusiei, care nu-și va mai putea niciodată teroriza vecinii.”

 

Ne-am văzut cu Konstantin Doroșenko, critic de artă și istoric din Ucraina, la București, în decembrie. Am făcut un drum de la Chișinău ca să vorbesc cu el, pentru că acum nu este foarte simplu să întâlnești un expert din Ucraina, dacă este bărbat – după declanșarea agresiunii Rusiei, bărbații nu au mai putut ieși din Ucraina, iar pentru a putea pleca temporar experții, artiștii sau profesorii ucraineni au nevoie de aprobări din partea instituțiilor statului. Konstantin a fost la București în cadrul unui proiect al Canal France Internationale, proiect care i-a permis să lucreze la o carte dedicată artei ucrainene moderne, în special celei de după 24 februarie 2022.

 

Ucraina acum este supusă bombardamentelor sistematice de către Rusia, care țintește sistemul energetic al țării, iar la Kiev, la fel ca în multe alte orașe, sunt perioade lungi în care nu este căldură, curentul și apa mai mult lipsesc și sunt temperaturi cu minus. Toate acestea, pe lângă presiunea psihologică pe care o pun alarmele antiaeriene care se repetă la distanță de câteva ore, ziua și noaptea.

 

Totuși, spune Konstantin, Crăciunul în Ucraina anul acesta este mai cald și mai apreciat ca niciodată.

 

„Eu cred că acest Crăciun va fi în Ucraina, cât nu ar părea de staniu, foarte tandru. Pentru că oamenii au simțit atât de profund valoarea și importanța celor apropiați, valoarea și importanța unor lucruri elementare și au înțeles atât de bine câte lucruri sunt artificiale și neimportante în această lume. Toate, din cauza războiului. Astfel încât mi se pare că acest Crăciun va fi unul tandru și cald. Oamenii vor găsi posibilitatea de a împărtăși căldură sufletească. Și anume acest lucru este cel mai important, nu instalațiile sclipitoare și serbările”, mi-a spus Konstantin.

 

„Chiar dacă vor zbura bombe?”, l-am întrebat. „Pe ucraineni nu-i mai sperii cu bombe”.

 

De mai multe ori în timpul interviului Konstantin a avut ochii în lacrimi, deși a încercat să nu arate. Am avut o discuție profundă despre valoarea și tradiția libertății pentru societatea ucraineană și de ce, de partea cealaltă, rușii au preferat „să schimbe libertatea pe salam”; am discutat despre constituirea națiunii civice în Ucraina și de ce Rusia este condamnată la înfrângere în acest război; despre faptul că arta rusească în Europa a fost mereu alimentată cu bani din petrol și a servit promovării ambițiilor imperiale ruse, dar și despre cum, când și dacă îi vor putea ucrainenii ierta pe ruși pentru acest război.

 

 

Cont . aici

https://anticoruptie.md/ro/interviuri/konstantin-dorosenko-daca-am-putea-ne-am-proteja-cu-un-gard-de-rusia-sa-stea-in-gulagul-lor-cu-putin-al-lor-cat-vor

 

 

Igor Boțan: Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna

Rusia a avut dintotdeauna ambiții expansioniste, iar forțele armate au reprezentat un instrument pentru realizarea acestui deziderat. O spune expertul Igor Boțan. În cadrul unor dezbateri publice organizate de Agenția de Presă IPN, el a menționat că acum Rusia și-a propus restabilirea teritoriilor pierdute după colapsarea Uniunii Sovietice.

Potrivit expertului Igor Boțan, pretențiile expansioniste ale Rusiei de astăzi își au originea încă din perioada Primului Război Mondial. Rusia țaristă, cea sovietică și Rusia de astăzi sunt create pe același model de teroare și represiune cu ajutorul forțelor militare.

„Ambițiile imperiale ale Rusiei au existat dintotdeauna. Primul război mondial a început după ce Rusia a dat startul mobilizării. Germania a fost nevoită să reacționeze la asta și așa a izbucnit Primul Război Mondial, după conflictul dintre Guvernul de la Viena și cel de la Belgrad. A urmat invadarea Poloniei de către Hitler, iar două săptămâni mai târziu sub pretextul salvării populației civile de origine ucraineană și belarusă, URSS a invadat partea de est a Poloniei, a avut loc parada militară comună a trupelor sovietice și a celor naziste în orașul Brest. Ulterior au fost pretenții față de Finlanda. A fost pregătit un guvern de alternativă guvernului de la Helsinki, invazia din Finlanda a generat un război rușinos pentru forțele sovietice. În 1940 a urmat anexarea Basarabiei, sovietizarea țărilor Baltice. URSS ca și Rusia Țaristă era montată spre expansiune”, a spus expertul permanent al proiectului, Igor Boțan.

El menționează că după destrămarea Uniunii Sovietice elitele ruse au avut grijă să creeze regiuni separatiste, care să împiedice statele ex-sovietice să progreseze și să le mențină în sfera de influență rusă.

Citește mai mult: https://www.ipn.md/ro/igor-botan-ambitiile-imperiale-ale-rusiei-au-existat-dintotdeauna-8004_1092564.html#ixzz7oyG7BHao
Follow us: @IPN_News_Agency on Twitter | ipn.md on Facebook

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*