Romulus Rusan

Motto

“Atenţie ,pentru ca reprezentanţii opoziţiei politice să fie închişi. Să se prelucreze acei opozafnţi care se bucură de stima populaţiei băştinaşe. Înainte ca ei să se întărească în conştiinţa maselor, trebuie lichidaţi prin aşa-numitele „întâmplări neprevăzute” sau închişi sub acuzaţie de crimă de drept comun”

(Din Directiva NKVD din 2 iunie 1947)
„Jur să urăsc din adâncul fiinţei mele pe toţi duşmanii patriei şi poporului muncitor”

(din Jurnalul securiştilor)
Harta gulagului românesc a fost alcătuită în iunie 1998 pentru Addenda „Cărţii negre a comunismului” (prima de altfel, dintre traducerile din cele peste douăzeci de ţări). Am lucrat câţiva ani la cartografiere împreună cu mai mulţi deţinuţi politici, cumulând date din propria lor experienţă. Academia Civică avea nevoie, în egală măsură, de o hartă pentru holul central al imensului Memorial al Victimelor Comunismului pe care l-a creat într-un orăşel din Nordul extrem al Româniefi. Sub hartă am pus deviza Memorialului: „Atunci când justiţia nu poate să fie o formă de memorie, memoria însăşi poate fi o formă de justiţie” – aluzie la faptul că în România condamnarea crimelor din trecutul comunist nu se poate face prin justiţie ci, deocamdată, numai prin memorie. Pe această hartă sunt indicate penitenciarele, lagărele de muncă, centrele de deportare, centrele de tranzit, azilele psihiatrice cu caracter politic, precum şi unele locuri de luptă a partizanilor comunişti cu Securitatea şi unde s-au înregistrat morţi. Am numărat peste 230 locuri de detenţie, majoritatea grupate la Bucureşti şi în jurul Bucureştiului, dar şi în câmpia Bărăganului („Siberia românească”) şi în bazinul inferior al Dunării (în Bălţile Brăilei, în Deltă şi pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră). La acestea trebuie adăugate peste o sută de sedii ale Securităţii, unde se desfăşurau anchetele – la nivel local, raional, regional.

În rândul penitenciarelor, cele de maximă securitate (Botoşani, Galaţi, Sighet, Râmnicu Sărat) erau situate pe frontiera sau aproape de frontiera cu Uniunea Sovietică, pentru că până aici existau linii ferate cu ecartament de tip sovietic, care puteau evacua pe deţinuţi în caz de urgenţă. Dar şi în interiorul ţării, pentru „duşmanii poporului”, „bandiţi”, „trădători” – cum erau congratulaţi de comunişti deţinuţii politici, erau prevăzute cele mai încăpătoare şi bine păzite penitenciare: Jilava, Aiud, Gherla. Azilurile politice cu caracter politic erau situate în Nordul Munteniei, la Voila şi Sapoca, în Oltenia, la Poiana Mare, la Jebel, lângă Timişoara, dar şi în oraşul Dr. Petru Groza (Ştei) şi oraşul Gheorghiu-Dej (Oneşti). (Interesant cum aceste ultime două aziluri erau amplasate în localităţi cu nume de lideri comunişti.) În aziluri erau internaţi cei care nu puteau fi exterminaţi prin mijloace fizice. Era ultimul procedeu de pedepsire şi de anihilare, de fapt, a personalităţii unor deţinuţi politici deosebiţi, recalcitranţi. La celebrul „Spital 9” din Bucureşti se crede, chiar, că funcţionau experimente „ştiinţifice” pe aceşti „subiecţi”.

Abordând cronologia sistemului concentraţionar, trebuie spus că, aşa cum în Rusia Gulagul a început imediat după 7 noiembrie 1918 (cum susţine Vladimir Bukovski, care a instituţionalizat, chiar, această dată din calendar ca „zi internaţională a Gulagului”), În România represiunea a început paradoxal imediat după declararea armistiţiului de către regele Mihai, la 23 august 1944. În ce sens? În intervalul de 21 zile până la semnarea Convenţiei de la Moscova, la 12 septembrie, au fost deportaţi în Rusia, în Ucraina, în Karaganda şi în Siberia 165 000 de militari români, care se considerau în acel moment aliaţi, dar care au fost încărcaţi în trenuri şi duşi nu pe frontul de vest, ci în lagărele sovietice. O foarte mare parte au dispărut în prizonierat. S-au întors cu cele două divizii „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” cei care au acceptat să semneze un pact cu regimul comunist. Deci detenţia celor care au refuzat este una politică. Primele loturi de prizonieri repatriaţi au reapărut după 7 ani şi au intrat în ţară pe la Sighet, pentru că, aşa cum spuneam, ecartamentul lărgit de 1843 mm al liniilor sovietice ajungea până în această localitate. În toamna anului 1944, în vederea înlăturării vinovaţilor de dezastrul ţării prevăzută în Convenţia de Armistiţiu, au fost arestate şi internate în lagărele de la Caracal, Târgu Jiu şi Slobozia câteva mii de persoane, învinuite de adeziune pro-fascistă. Dintre acestea au fost triate loturile de criminali de război, care au fost judecate de Tribunalele Poporului în anii care au urmat. O bună parte fuseseră însă arestaţi pentru atitudine anticomunistă sau antisovietică şi nu pentru pro-fascism. (Dar, în vocabularul stalinist, noţiunea de „anticomunist” era automat asociată cu aceea de „fascist”.) Eliberaţi din lagăre, ei au rămas însă cu un stigmat, fiind apoi rearestaţi în multiple rânduri pentru vini imaginare cu eticheta generică de „duşmani ai poporului”, „bandiţi” sau „trădători”.

În ianuarie 1945 au avut loc deportările germanilor din România, mai precis au fost duşi în Donbas 75000 dintre ei, la reconstrucţia economiei sovietice. Au fost aleşi în funcţie doar de vârstă şi de puterea de muncă, pentru că apartenenţa politică aproape nu conta. O parte erau într-adevăr foşti membri ai „grupului etnic german”, pro-hitlerist, dar majoritatea erau oameni simpli, fără angajamente politice, care nu aveau decât vina de a fi fost germani. Au murit o cincime în detenţie, iar restul s-au întors în România abia după cinci ani, tot via Sighet, într-un grad maxim de epuizare şi inaniţie.

Potrivit unui raport din arhiva Oficiului de Studii Strategice american, încă la 7 martie 1945, deci a doua zi după instaurarea regimului comunist prin impunerea guvernului Petru Groza, o comisie de activitate sovietică condusă de Evgheni Suhalov a prezentat unei delegaţii de patru activişti comunişti, condusă de Ana Pauker, un plan de comunizare a României pe următorii trei ani, plan atribuit fostului secretar al Cominternului, Gheorghi Dimitrov. Dintre cele zece puncte ale planului atrag atenţia, în ce priveşte studiul nostru, două: suprimarea partidelor istorice prin arestarea, uciderea şi răpirea membrilor lor şi, respectiv, crearea unei organizaţii de poliţie întemeiată pe o „miliţie populară” de tipul NKVD. O privire retrospectivă arată că toate capitolele acestui instructaj au fost respectate cu rigurozitate. De notat că, încă din 1945, organele clasice ale statului, – Poliţia şi Siguranţa – au fost înlocuite, mai precis dublate, de către Corpul Detectivilor, condus de Alexandru Nicolski. Serviciul Special de Informaţii a fost trecut de la Ministerul de Război la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fiind pus sub directa îndrumare a lui Emil Bodnăraş, unul din liderii comunişti formaţi ca agenţi ai Moscovei. Multe arestări au fost făcute de către aceste două organisme comunizate, dar chiar şi de membri ai F.N. D. (Frontul Naţional Democrat era coaliţia care cuprindea, în jurul Partidului Comunist, câteva partide şi organizaţii satelite). Alteori de către Formaţiunile de Luptă Patriotică paramilitare, organizate tot de Partidul Comunist, sau direct de către organele NKVD, acolo unde autorităţile române păreau că sunt prea îngăduitoare. Seria acestor arestări aleatorii urma să fie însă continuată, într-un mod din ce în ce mai sistematic, în felul următor: în 1946, în preajma faimoaselor alegeri trucate, au fost arestaţi pentru a fi împiedicaţi să voteze mii de membri ai partidelor democratice din opoziţia anticomunistă, respectiv din Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ), Partidul Naţional Liberal (PNL) şi Partidul Social Democrat Independent (PSDI) al lui Titel Petrescu, cel care se opusese înghiţirii de către comunişti a Partidului Social Democrat (Stalin spunea, la un moment dat, că un social democrat este mai periculos decât un fascist).

În 1947 au fost valuri masive de arestări, tot în rândul partidelor istorice, ai căror membri erau consideraţi, ipso facto, „reacţionari” şi „fascişti”. La 14 iulie, pe micul aeroport Tămădău din Sud-Estul Bucureştilor au fost arestaţi câţiva membri marcanţi ai partidului principal de opoziţie (Naţional Ţărănesc) care încercaseră să se refugieze în Occident. Partidul a fost interzis prin lege, iar întreaga conducere, în frunte cu Iuliu Maniu, condamnată la închisoare pe viaţă, pentru „înaltă trădare”. Iuliu Maniu, Ion Mihalache, ca şi mii de membri ai partidului, aveau să moară în detenţie. Aceeaşi soartă au avut-o în anii următori liberalii şi social-democraţii. Pe de altă parte, la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941. În acelaşi timp, au început procesele economice, în care erau incriminaţi pentru sabotaj numeroşi oameni de afaceri. S-au fabricat apoi procese fantomă de tip sovietic, în care erau amestecaţi de-a valma acuzaţi de provenienţă foarte deosebită, care – mulţi – nici nu se cunoşteau între ei: industriaşi, membri ai partidelor democratice, francmasoni, preoţi, studenţi, membrii ai fostei „Gărzi de Fier” sau oameni care aveau relaţii cu legaţiile occidentale, în aşa fel ca din complexitatea lotului să rezulte că sabotorii, legionarii şi spionii americani erau legaţi printr-un plan comun de subminare a regimului.

În 1948 au fost arestaţi 7000 de foşti membri ai poliţiei, într-o singură noapte, 27 iulie, asta pregătind ceea ce urma să se întâmple la 30 august, adică crearea Securităţii. Arestarea în masă a fost precipitată de faptul că Tito se servise de fosta poliţie regală sârbă în manevra de declarare a independenţei faţă de Moscova.

Securitatea a fost creată de către consilierii sovietici Fedicikin, Tiganov, iar şefii dintâi ai acesteia erau Pantelimon Bondarenko, Alexandru Nicolski, Vladimir Mazuru şi Serghei Nikonov (acesta la serviciul de informaţii externe). Toţi erau agenţi sovietici, aleşi de consilierii Fedicikin şi Tiganov ca să cloneze în Securitate NKVD-ul. Seria arestărilor a continuat în vara lui 1948 şi în lunile următoare prin închiderea unui mare număr de preoţi şi episcopi greco-catolici care se opuseseră desfiinţării Bisericii greco-catolice şi includerii ei în cadrul Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, au fost valuri masive de arestări în rândul prelaţilor romano-catolici, acuzaţi de spionaj în favoarea Vaticanului (!) şi a Statelor Unite (nunţiul papal la Bucureşti era un american!)

În 1949, după ce majoritatea liderilor de opinie maturi au fost anihilaţi prin arestări, a urmat anihilarea tinerilor prin aşa-numitul „proces de reeducare” care a început la închisoarea Suceava, a continuat cu înverşunare la închisoarea din Piteşti şi ceva mai anemic la cea din Gherla. Până la o mie de tineri au fost umiliţi, forţaţi să-şi renege convingerile, familia, credinţele, să se maltrateze şi tortureze între ei, practic să-şi desfiinţeze propria personalitate. „Fenomenul Piteşti”, cum este foarte benign numit, a fost urmat de un proces al torţionarilor, soldat cu peste 20 de condamnări la moarte. Abia peste un an a avut loc un alt proces al securiştilor care s-a ocupat de instrumentarea acestora. Ei au fost condamnaţi la pedepse mici de închisoare şi au fost în scurt timp eliberaţi. Concluzia proceselor era că la Piteşti se urmărea, la cererea liderului legionar Horia Sima, care se afla în Occident, şi a „imperialiştilor americani”, compromiterea Securităţii. Asta a fost interpretarea oficială. În realitate, iniţiatorii erau într-adevăr nişte studenţi legionari, în frunte cu Eugen Turcanu, dar ei au acţionat, practic, tocmai încurajaţi de securişti şi nu la semnale din afară.

A urmat epopeea Canalului, care a început la sfârşitul anului 1949 şi a fost considerat de conducerea comunistă, de Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker, „un mormânt al burgheziei româneşti”. Dar pentru ca să devină un mormânt al acestei burghezii a trebuit să se găsească o formulă de arestare cu aparenţă legală sau cel puţin semi-legală. Atunci s-a emis o ordonanţă a Ministerului de Interne prin care erau arestaţi toţi cei care „primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democraţie populară şi construirea socialismului sau care defăimează puterea de stat şi organele sale”. Procedura era următoarea şi este copiată după originalul NKVD: conducerea Canalului cerea un număr oarecare de oameni care să lucreze, Ministerul de Interne dădea această sarcină Direcţiei de Anchete, care la rândul ei transmitea ordinul regiunilor de Securitate, iar acestea făceau liste cu „reacţionarii”, „paraziţii”, „duşmanii poporului”, care urmau să fie arestaţi. Fără să-i vadă la faţă şi fără să aibă loc măcar un simulacru de proces, o comisie formată din şapte generali şi colonei de securitate semna listele şi astfel îi condamna la pedepse între 12 şi 60 de luni. (De notat că aceste pedepse, numite „internări administrative”, erau calculate în luni, în timp ce sentinţele propriu-zis juridice, la Tribunalele Poporului sau Tribunalele Militare, în ani.) Au fost sute de mii de astfel de condamnări extra-juridice. Numai pe şantierele Canalului Dunăre-Marea Neagră, după nişte estimări minimale, au fost în fiecare moment în jur de 40000 de deţinuţi. Câţi au murit este foarte greu de stabilit şi asupra acestui aspect aş dori să revin.

O operaţiune brutală, menită să decapiteze elita politică, a avut loc în noaptea de 5-6 mai 1950, când au fost arestaţi simultan în Bucureşti (sau în localităţile unde au fost găsiţi) şi duşi la Sighet în nişte convoaie speciale 90 de demnitari ai regimului numit „burghezo-moşieresc”. Erau miniştri din toate guvernele perioadei 1919-1945, majoritatea în vârstă (70,80 sau chiar 91 ani), ajungându-se chiar la unele personalităţi care au făcut parte din guvernul pro-comunist Petru Groza, cum au fost Gheorghe Tătărescu (însoţit de trei fraţi!), Bejan, Vântu, Roşculeţ, „tovarăşi de drum” din formaţiunile burgheze care acceptaseră să colaboreze cu comuniştii. În vechea închisoare din secolul al XIX-lea, situată chiar pe frontiera sovietică, acest prim lot a fost în timp completat cu alte câteva, pe măsură ce „colectarea” foştilor miniştri sau secretari de stat avea loc. Au urmat loturi cu câteva zeci de preoţi şi episcopi greco-catolici, care fuseseră ţinuţi până atunci în domiciliu forţat în nişte mănăstiri ortodoxe, apoi un lot de prelaţi romano-catolici, iar în august 1951 lotul Partidului Naţional Ţărănesc, care, după procesul din 1947, fusese încarcerat la Galaţi. (Interesant este cum au fost duşi Iuliu Maniu, Ion Mihalache şi ceilalţi de la Galaţi la Sighet, adică de pe o frontieră pe cealaltă frontieră sovietică, situată la antipozi.) Astfel, numărul celor deţinuţi în închisoarea Sighet a crescut la 180. Au murit 53, după datele pe care le avem. Au fost îngropaţi în gropi anonime, nu se ştie nici până astăzi exact unde. Se bănuieşte că în „Cimitirul Săracilor”, dar amestecaţi cu oamenii care nu aveau familie sau cu cei care mureau în azilul psihiatric sau în spitalul de boli cronice. Între timp au murit trei episcopi, câteva zeci de miniştri şi secretari de stat, octogenarii Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu (preşedinţi ai Partidului Naţional Ţărănesc şi Partidului Naţional Liberal). Gheorghe Brătianu, mare istoric (Dinu Brătianu îl desemnase chiar ca succesor la conducerea partidului) a murit la 55 ani. Cei care nu au murit au fost duşi la Râmnicu Sărat, de asemenea o închisoare care avea linie cu ecartament dublu spre URSS. Acolo a murit după alţi zece ani Ion Mihalache, ajuns octogenar şi într-o stare ultimă de degradare a sănătăţii. Acolo a zăcut într-o stare de paralizie cronică eminentul diplomat Rădulescu-Pogoneanu, unul dintre artizanii actului de la 23 august 1944 (a plătit acel curaj cu 17 ani de închisoare. Dus în ultima clipă la spitalul-închisoare Văcăreşti, a murit acolo în detenţie.) Constantin Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Liberal, a fost însă eliberat cu puţin înainte de a muri; la un spital din Bucureşti. Aşa a fost şi cazul lui Constantin Titel Petrescu, liderul Partidului Social Democrat Independent, care contractase în închisoare o boală incurabilă; a murit la scurt timp după eliberare. Şi oameni foarte tineri, cum a fost de pildă (dau un singur exemplu) poetul Constant Tonegaru, arestat şi învinuit de spionaj pentru că distribuia pentru familiile sărace pachete pe care le primea din Belgia, prin Biserica Catolică; a murit după câteva săptămâni de „libertate”, la 33 ani.

În acelaşi timp, au început aşa-numitele dislocări sau strămutări: familiile celor arestaţi, persoanele care nu se bucurau de încrederea autorităţilor erau mutate în alte locuinţe, improprii, în aşa fel încât locul devenea disponibil pentru potentaţii locali, iar atmosfera generală devenea tot mai timorată. În noaptea de 2/3 martie 1949 (în ajunul plenarei de partid care a decis colectivizarea agriculturii) două mii de familii de mari proprietari au fost scoase din locuinţele de la ţară şi deportate în alte localităţi, fixate acolo cu domiciliu forţat. O altă deportare, mult mai amplă, a avut loc în 18 iunie 1951, în noaptea de Rusalii, când 44000 de locuitori ai zonei de frontieră cu Iugoslavia (Banat şi Mehedinţi), pe o lăţime de 25 de Km, au fost duşi în Bărăgan. Era o regiune puţin populată, cu o climă aspră, şi care ulterior a fost numită „Siberia românească”. Oamenii au fost urcaţi în trenuri cu ce au putut să ia, cu copii mici – de un an chiar -, cu bătrâni, şi, ajunşi în Bărăgan, au fost lăsaţi în câmp şi au trebuit să-şi construiască bordeie şi să supravieţuiască fără să aibă locuri de muncă, cultivându-şi singuri alimentele. Aceşti 44000 de oameni au fost ţinuţi până în 1955-1956, iar când s-au întors în localităţile lor şi-au găsit casele şi proprietăţile confiscate.

Revenind la valurile de arestări şi procese: după revoluţia maghiară din 1956 au fost arestaţi numai la Timişoara 300 de studenţi care au fost încarceraţi într-o fostă cazarmă, la Becicherecu Mic. Li s-au făcut procese sumare şi o parte a lor au fost condamnaţi pe termene de până la 8 ani de închisoare. De asemenea la Cluj au fost reţinuţi studenţi maghiari, învinuiţi de iredentism şi naţionalism. La Bucureşti, studenţi în Medicină şi Litere au fost arestaţi şi condamnaţi pentru că intenţionaseră să facă un miting în Piaţa Universităţii. Această reprimare a crescut exponenţial după retragerea trupelor sovietice, în iulie 1958, inspirată lui Hruşciov de Emil Bodnăraş. (Oricum, trupele staţionau aici ilegal, ca şi în celelalte ţări ale lagărului sovietic; iniţial trebuiau să plece după 10 februarie 1947, când a fost semnat Tratatul de Pace; sovieticii au continuat să le menţină sub pretextul că au nevoie de un coridor spre zona sovietică din Austria; în 1955 sovieticii au părăsit Austria, dar au continuat să rămână în România şi Ungaria). Într-un mod cu totul neaşteptat, în 1958, Armata Roşie s-a retras. Atunci comuniştii români au considerat că este de datoria lor să fie „mai ortodocşi decât Kremlinul” în privinţa aplicării dogmelor stalinist-leniniste şi au înăsprit teroarea încât, în perioada din 1958 şi 1961, au fost arestate loturi masive de intelectuali, studenţi, preoţi, universitari, pretextul fiind, de la caz la caz, „atitudine duşmănoasă”, „discuţii duşmănoase”, „uneltire” „misticism”. În 1958, sub semnătura lui Ion Gheorghe Maurer, un comunist considerat totuşi mai liberal, care era preşedintele Consiliului de Stat, a fost reactualizată cuvânt cu cuvânt acea hotărâre din 1950, dată atunci de Securitate, acum „legalizată” prin decret, în sensul că „cei care primejduiesc orânduirea socialistă sau care o defăimează” pot să fie arestaţi fără mandat sau proces. În acelaşi timp au avut loc nişte umilitoare procese publice, în cadrul cărora au fost expuşi în faţa unor săli de muncitori – de fapt, membri ai Securităţii – o serie de intelectuali care fuseseră consideraţi obedienţi, dar care între timp dăduseră semne de independenţă. A fost cazul compozitorului Mihail Andricu, al sculptoriţei Miliţa Pătraşcu, al scriitorului Jacques Costin. Aceste procese aveau loc în Bucureşti, iar în principalele oraşe din ţară erau reproduse înregistrările audio ale acestor procese în faţa unor săli de intelectuali. Deşi „sălile de muncitori” cereau sau vociferau condamnarea la moarte a inculpaţilor, până la urmă erau eliberaţi, fără să se mai spună. Pe scurt, ţelul urmărit era ca prin aceste spectacole să fie intimidată intelectualitatea.

Aici trebuie spus că de-a lungul celor 45 de ani au fost şi trei eliberări consistente prin graţieri sau amnistii afară şi cealaltă tot impusă din afară, dar condusă de interese de luptă în cadrul partidului. Prima a fost în 1955, în urma Convenţiei de la Geneva, când Eisenhower şi Hruşciov au convenit asupra unei liberalizări a relaţiilor sociale, dar şi a Gulagului, în URSS şi din ţările satelite. Atunci au fost desfiinţate câteva închisori politice şi o parte din deţinuţi au fost lăsaţi liberi, fiind rearestaţi sub diverse pretexte, după revoluţia maghiară, în ’56, ’57, ’58, ‘59, ’60.

O a doua relaxare a fost în 1964. Şi această graţiere, generală de astă dată, care a avut loc între februarie şi august 1964, avea o motivare externă: Partidul Muncitoresc Român (Comunist) îşi clama independenţa faţă de Moscova, antamând relaţii comerciale cu ţările occidentale. La mijlocul lunii august 1964, steagul alb a fost ridicat deasupra tuturor închisorilor şi lagărelor de muncă, ceea ce nu înseamnă că politica de teroare şi intimidare nu a continuat după moartea lui Gheorghiu-Dej şi venirea lui Ceauşescu. Această continuitate s-a soldat cu sute, dar nu cu sute de mii de arestări ca în perioada Gheorghiu-Dej. Într-un singur registru de ieşiri din anii ’80, la închisoarea Aiud apar 331 de deţinuţi politici. Dar era un singur registru şi, din păcate, accesul la arhive este azi aproape imposibil, „descoperirile” sunt întâmplătoare şi nu se poate, mai ales pentru ultima perioadă, stabili numărul exact al deţinuţilor politici.

În orice caz, deşi relaţiile externe erau deja total degradate, în 1988 a fost aplicată o a treia graţiere importantă, deţinuţilor politici permiţându-li-se chiar ca la ieşirea din închisoare să emigreze în Occident. Era o modalitate a regimului de a-şi asigura „liniştea”.

În schimb, Ceauşescu, după cum ştim, a imaginat pentru teroare o metodă mult mai perfidă, prin politica de îndoctrinare şi manipulare la scara întregii populaţii, prin schimbarea componenţei sociale – mutarea ţăranilor la oraş şi închiderea lor în dormitoarele de la marginea marilor oraşe – şi, în general, prin ingineria social-educativă care a dus la crearea „omului nou” şi la această degringoladă care a caracterizat şi caracterizează încă populaţia.

Mă voi limita acum să enumăr câteva din motivele arestărilor care erau cuprinse în Codul Penal. Codul Penal s-a schimbat de câteva ori. Articolele cu caracter politic cel mai des folosite erau 207 şi 209, adică, „constituirea în bandă”, „în grup” şi „uneltire împotriva ordinii sociale”. În acelaşi timp existau nişte articole secrete. De pildă, în 1955, după Convenţia de la Geneva şi în perspectiva primirii României la ONU, comuniştii au încercat să facă puţină ordine în evidenţa Gulagului şi – pentru că erau foarte mulţi oameni nejudecaţi şi aflaţi în detenţie încă din 1948, din 1950, din 1952 – au trebuit să adauge Codului Penal existent nişte articole secrete, care, împotriva oricărui principiu de Drept, acţionau retroactiv. Printr-un decret s-a introdus în Codul Penal articolul 193/1 (de fapt, un paragraf adiţional care prevedea ca persoanele ce „s-au pus în slujba regimului burghezo-moşieresc” – respectiv prefecţii, funcţionarii din administraţie, magistratură, poliţie etc. – să fie condamnate pentru „crimă contra clasei muncitoare (pedepsită cu 2 până la 8 ani închisoare), respectiv „crimă intensă contra clasei muncitoare” (pedepse până la 25 de ani de închisoare). Evident că aceste condamnări retroactive la pedepse executate deja nu făcea cu nimic mai legală justiţia comunistă.

Dar, oricum, înainte de a fi citite în sala de judecată, pedepsele erau hotărâte de anchetatorii Securităţii sau, în multe cazuri, de „Partid”. Un singur exemplu: în 1950, pentru a se tăia orice legătură cu Occidentul, au fost instrumentate celebrele procese ale Nunţiaturii, ale funcţionarilor ambasadelor americană şi engleză, al bibliotecii franceze (300 de studenţi au fost arestaţi la ieşirea din bibliotecă, condamnaţi şi internaţi în lagăre de muncă). Absurdul nu cunoaşte limite când afli, de pildă, că sentinţa în acest din urmă caz a fost decisă nu în sala de judecată, ci într-o şedinţă a Biroului Politic al PC, la propunerea Anei Pauker, o persoană care n-avea nici o atingere cu justiţia, dar se pretindea un intelectual al partidului. Toţi aceşti prelaţi, funcţionari diplomatici, respectiv studenţi au fost condamnaţi pentru „trădare”, respectiv „uneltire contra ordinii sociale”. Unii din ei, prin decizie administrativă.

Alte învinuiri frecvente erau pentru „trădare”, „spionaj”, „sabotaj”, „diversiune”, „atitudine duşmănoasă”, „instigare publică”, „răspândire de publicaţii interzise”, „favorizarea infractorului” (articolul 231 prevedea obligativitatea ca cei din o aşa-zisă „bandă” să-şi demaşte colegii). Cei care „ştiau ceva” şi nu-l demascau pe făptuitor erau, de asemenea, condamnaţi pentru „omisiune de denunţ” (chiar fiind vorba de o mamă sau un frate). Mai era „trecerea frauduloasă a frontierei”- ar fi de văzut câte mii de oameni au fost arestaţi pentru că au vrut să plece din România, câţi au fost condamnaţi şi câţi au fost chiar omorâţi la frontieră sau chiar pe celălalt mal al Dunării, în Iugoslavia. Tot aici, în domeniul crimelor indirecte, al crimelor sociale, se pot include cele aproximativ 10 000 de femei care au murit în urma unor avorturi făcute ilegal, ca să scape de legile draconice ale natalităţii stabilite de Ceauşescu.

Cel mai misterios capitol al cercetărilor noastre este, însă, acela privind morţii din Gulagul românesc. Nu se va şti probabil niciodată câţi deţinuţi politici au murit, pentru că masacrul era atât de mare încât în multe cazuri nu se mai produceau documente, iar cele existente au fost probabil distruse. Unul din torţionarii din azilurile psihiatrice, Franţ Ţandăra, recunoştea – într-un dialog – că el singur a ucis prin injecţii letale, administrate sub pretextul „îngrijirii medicale”, în jur de 100 de persoane. Dacă nu s-a putut face un studiu bazat pe date oficiale ale Securităţii, unele detalii pot fi găsite totuşi în evidenţele de partid, pentru că comuniştii au avut această vulnerabilitate de a se demasca unii pe alţii. Atunci când vroiau să scape de unul dintre rivalii politici, îi făceau o anchetă – lucrul acesta s-a întâmplat în 1953 cu fostul ministru de Interne Teohari Georgescu (fusese înlăturat în 1952, în urma „tezelor din iunie” care incriminau ciudata „deviere de stânga-dreapta” (!) a unor membri din Comitetul Central). A doua demascare s-a făcut în 1968, când Ceauşescu, ca să scape de rivalul său cel mai puternic, Alexandru Drăghici, ministru de Interne din anii ’50, i-a făcut de asemenea o anchetă, dar în care erau desemnate doar crimele făcute asupra comuniştilor înşişi. Era vorba de procesul Pătrăşcanu, de procesele ilegaliştilor, deci nu, practic, de totalitatea Gulagului românesc. Sunt puţine şanse să putem stabili sau măcar estima numărul de morţi din închisori. În cercetarea pe care o fac la Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului din cadrul Memorialului Sighet am identificat până acuma din două surse 8000 de nume. Din păcate nici una din aceste surse nu este oficială. Oficialităţile noastre preferă o indiferenţă cinică, doresc o reconciliere, dar fără să se cunoască trecutul Acest trecut este pur şi simplu bagatelizat, în aşa fel încât nu numai tinerii din ziua de astăzi, dar nici măcar unii din generaţia de 40-50 de ani nu mai ştiu ce s-a întâmplat în România în perioada anilor 1945-1989. Este o datorie a noastră să impulsionăm această cercetare pentru că – de la oamenii închişi începând cu 1945 şi până la dizidenţii anilor ’70-’80 – ei formează o majoritate de conştiinţă.

Câţi au fost totuşi? Prin acte scrise, prin sentinţele de la tribunalele militare am identificat 550 000 de condamnaţi politici prin proces, dar numărul reţinuţilor administrativ este cel puţin dublu. Adăugând prizonierii arestaţi ilegal după 23 august 1944, deportaţi din diferitele perioade, pe strămutaţi, pe cei ce au suferit „domiciliul forţat”, pe „frontieriştii”, pe cei 80 000 ţărani închişi pentru că au refuzat colectivizarea, femeile moarte în urma unor avorturi improvizate, numărul acestor oameni privaţi de libertate de-a lungul celor 45 de ani de comunism se poate ridica la două milioane.

În ultimii zece ani am reuşit să adunăm la Centrul de Studii asupra Comunismului, pe care îl conduc, peste 93 000 „fişe matricole penale” (fişe de încarcerare, aparţinând unui număr de peste 71 000 foşti deţinuţi politici (diferenţa se explică prin faptul că unii deţinuţi, trecând prin numeroase închisori, cumulează mai multe fişe). Pe această arhivă proprie am întreprins un „Recensământ al populaţiei concentraţionare din România între anii 1945-1989”. Eşantionul de lucru reprezentând, după estimările noastre, aproape 5% din total, iar documentele pe care am lucrat fiind oficiale, cred că studiul nostru statistic, pe care îl vom definitiva şi publica în următorii 1-2 ani, va fi de o obiectivitate ştiinţifică incontestabilă în privinţa proporţiilor interioare ale Gulagului românesc. Pot doar să spun că, din calculul preliminar pe care l-am dat publicităţii în noiembrie 2005, rezultă că – pe lângă numărul apreciabil de intelectuali, funcţionari, liber profesionişti şi politicieni – 28,8% din totalul condamnaţilor sunt ţărani, iar 13,5% sunt muncitori. Chiar dacă cele două cifre reflectă oarecum proporţiile demo-sociale din anii ’50, când s-a înregistrat unul din vârfurile Gulagului, totuşi numărul mare de muncitori şi ţărani arestaţi în perioada instaurării comunismului ne permite să formulăm cel puţin două concluzii: 1) că politica partidului comunist, de „alianţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare”, era o simplă lozincă ipocrită; şi 2) că poporul român n-a primit cu braţele deschise comunismul, aşa cum tot mai frecvent afirmă unii cercetători nostalgici, profitând de faptul că oficialităţile române refuză să deschidă arhivele pentru a se putea face o cercetare ştiinţifică nestânjenită.

Romulus Rusan…

Apoi, pe seama acestui certificat de handicap cu incapacitate de munca, in care se precizeazaca are nevoie de „suport psiho-afectiv, Zegrean se pensioneaza cu zece ani mai devreme. Si cand pensionarilor li se ciunteau veniturile, Zegrean mai adauga la pensia de vreo 15 milioane lei vechi inca una, pensia de serviciu, ajungand la peste 100 milioane lei vechi. Dar veniturile lui Zegream nu se limiteaza la pensii. La aceasta se mai adauga si salariul de la Curtea Constitionala, plus venituri ca actionar la mai multe societati, in buzunarul lui Augustin Zegrean intrand lunar aproape 300 milioane de lei vechi

Aseara la emisiunea „Sinteza zilei, Alexandru Atanasiu, fost ministru al muncii, a precizat ca handicapul de gradul II de invaliditate, in care se incadreaza presedintele Augustin Zegrean, il exclude de la exercitarea de activitati. Si, evident, in aceste conditii se pune intrebarea daca Augustin Zegream mai poate fi presedinte al Curtii Constitionale

 

Komunistii ne ascultau, dar globalistii ne vizualizeaza si la wc!..

Un ghid pentru ziaristii europeni! Da, era neaparata nevoie de asa ceva, de un indrumator ideologic pentru ziaristii din Uniune, cu toate ca, in marea lor majoritate, acestia scriu deja dupa o unica dictare si relateaza faptele citind de pe  acelasi monitor. Dar daca este Uniune, atunci uniune sa fie, si aici, in domeniul diversitatii de idei si al opiniilor liber exprimate, cu ajutorul carora este modelat trendul mental al opiniei publice.  Un ghid necesar, ca sa nu reproseze aia, putini, din media de „extrema dreapta”, ce nu cadelniteaza mediatic in  cadenta ideologica, ca nu au avut trasate, din vreme, orientarile corecte politic necesare.

Ghidul, proiect al Uniunii Europene, pune, inca neoficial, bazele „jurnalismului etic”, pentru ca e de neconceput ca o societate multiculturala, liberal umanista si democrat – sociala, sa nu aiba si un jurnalism, neaparat „etic”, pe masura ei; asa cum a avut si democratia populara. De fapt, ghidul este si promovat sub sloganul „Jurnalismul etic impotriva discursurilor care indeamna la ura”

Daca chinezii s-au ghidat dupa preceptele din „Carticica Rosie” a lui Mao, ziaristii europeni vor avea drept calauza ideologica ghidul  „Respect cuvintelor”, al Uniunii Europene.

Cu linii directoare si sugestii in domenii pe cat de importante, pe atat de sensibile: imigratie, islam, islamizare, minoritati.  Daca aici, lideri politici si religiosi importanti (Angela Merkel, Jeremy Corbin, Emmanuel Macron, Martin Schultz, Stefan Lofven, Papa Francisc samd) pot rosti acelasi discurs si transmite acelasi mesaj, de ce nu ar face la fel si ziaristii? Totul este sa stii, si ghidul te invata asta, ca ziarist fiind nu ai voie sa folosesti un „discurs care indeamna la ura” – nu exista inca o definitie a acestuia – ci unul care sprijina imigratia, deschiderea frontierelor, islamul, lupta impotriva rasismului, populismului si a extremei drepte.

Conform ghidului, ziarist fiind,  nu e bine sa vorbesti sau sa scrii despre integrarea imigrantilor si nici despre societatile paralele create de acestia pe teritoriul Uniunii Europene; nu e recomandabil sa vorbesti despre imigrantii din Africa si Orientul Mijlociu si sa abordezi tema din punct de vedere al diferentelor culturale sau de alta natura – asta pentru ca ei sunt exact ca noi, europenii, si oricare alt punct de vedere poate fi judecat drept insulta si instigare la ura. Trebuie doar sa abordezi echidistant realitatea, iar daca aceasta contrazice ghidul, realitatea se face vinovata de “instigare la ura” si trebuie redusa la tacere.

Daca Bruxelles implementeaza deabia acum un ghid etic pentru ziaristi, Comisia Europeana a elaborat un „Cod de conduita” pentru marile companii IT – Google, Facebook, Twitter, YouTube si Microsoft – de mai multa vreme. El a si fost semnat de acestea in luna mai.

Dupa ce companiile IT s-au angajat prin semnatura  sa blocheze, sau sa suprime, in 24 de ore, mesajele care incita la violenta si ura, Comisia Europeana a emis un comunicat: „Companiile IT sustin efortul depus de Comisia Europeana si Statele membre ale UE pentru a face fata provocarii care consta in a ne asigura ca platformele on-line nu ofera posibilitatea propagarii virale a mesajelor ilegale care indeamna la ura, in mediul on-line. Ele impartasesc astfel….RESPONSABILITATEA  COLECTIVA SI ONOAREA DE A PROMOVA SI FACILITA LIBERTATEA DE EXPRESIE in lumea on-line.”

Acum, in mijlocul unui veritabil scandal generat de avalansa de supendari si blocari de conturi pe Facebook, trebuie sa ne amintim cat de mult ne-am dorit si ne dorim inca „o tara ca afara”. Si ma gandesc cum in toamna lui 2015, in plina invazie imigrationala, o pustoaica de 16 ani din Germania (Bibi Wilhailm) a postat pe pagina sa de Facebook un video in care spunea: „Nu vedeți cum ni s-au schimbat viețile? Deschideți-vă ochii, asta e normal? Trebuie ca eu, o fată de aproape 17 ani, să mă tem să ies pe stradă?… Bărbați, va rog ajutați-vă copiii și femeile. Și prietenii mei au aceleași temeri, suntem șocați de ceea ce se întamplă. Sper ca acest video să vă convingă și teroarea să ia sfârșit”.

S-a considerat atunci ca postarea lui Bibi Wilhailm instiga la „ura rasiala” si contul ei a fost blocat. Dupa ea au urmat si altii, multi, foarte multi. Si a fost doar inceputul! Au urmat vizite sau perchezitii ale politiei la domiciliul unora dintre comentatori, si amenzi mari prin care justitia germana a pedepsit drastic pe cei ce au postat in retea „discursuri care indeamna la ura”. La fel s-a intamplat in Marea Britanie, Olanda sau Suedia – tarile de afara!

Acum, la noi, multi banuiesc, pentru ceea ce li se intampla, „prieteni” din lista, sau adversari de idei din retea, ori dau vina pe „gasca de delatori din Sibiu”!

In lumea lui Orwell, razboiul era considerat pace iar libertatea sclavie. Azi, in „lumea de afara”, gasca de la Bruxelles a decretat ca botnita pusa ziaristilor e „jurnalism etic”, iar cenzura „promovarea si facilitarea libertatii de expresie.”!
Asa ca, nu fiti nelinistiti, dimpotriva, bucurati-va: „Afara” a venit si la noi!

https://www.dreuz.info/2017/10/22/lue-donne-ses-directives-aux-medias-pour-controler-la-pensee-des-citoyens/

Autor: Bogdan Calehari

Sursa: Justitiarul.ro

Poporule, asa cum Curtea Constituţională a României (CCR) a stabilit că dispoziţiile articolului 13 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind privatizarea (FURAREA ) “Roman” SA Braşov şi constituirea parcului industrial pe platforma societăţii sunt neconstituţionale, la fel-“privatizarea” Avutiei Obstesti a tuturor amarastenilor , a fost  neconstituţională

Curtea Constituţională a României (CCR) a stabilit că dispoziţiile articolului 13 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului privind privatizarea “Roman” SA Braşov şi constituirea parcului industrial pe platforma societăţii sunt neconstituţionale.

Potrivit unui comunicat al CCR, joi, Plenul Curţii Constituţionale a luat în dezbatere excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor articolului 13 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 115/2003 privind privatizarea SC “Roman” SA Braşov şi constituirea parcului industrial pe platforma societăţii.

“În urma deliberărilor, cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 13 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115/2003 privind privatizarea Societăţii Comerciale ‘Roman’ – SA Braşov şi constituirea parcului industrial pe platforma Societăţii Comerciale ‘Roman’ – SA sunt neconstituţionale”, se precizează în comunicat.

“În acest sens, în calitate de autoritate a administraţiei publice locale, consiliul local exercită atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al unităţilor administrativ-teritoriale, respectiv comune, oraşe şi municipii. Pe de altă parte, conform articolului 21 alineatul 1 din Legea administraţiei publice locale numărul 215/2001, unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte. Rezultă, aşadar, că, în calitatea sa de autoritate deliberativă a administraţiei publice locale, consiliul local nu are personalitate juridică şi prin urmare nu poate avea patrimoniu propriu, astfel încât nu poate exercita drepturi şi obligaţii proprii în cadrul raporturilor juridice”, se menţionează în comunicat.

Cand privatizarea din Romania este hotie,fesenie,adunam ce semanam …

 

 

Un fost pretendent la fotoliul de prim ministru al Ungariei a închis fabrica de zahăr Oradea

Un contract de privatizare , la momentul semnării, acum 11 ani, părea a fi începutul unui  eșec răsunător.Peste 200 de salariați vor rămâne fără locuri de muncă, chiar la începutul primăverii, după ce conducerea concernului german Pfeifer &Langen a decis să închidă fabrica de zahăr Diamant din Oradea. Acestora li se adaugă 90 de agricultori din împrejurimi, care vor rămâne cu banii dați pe utilajele pentru cultivarea și recoltarea sfeclei de zahăr ce o livrau la Oradea, utilaje care nu pot fi folosite la alte culturi.

Cel care a fost băgat la înaintare să pună în practică această decizie este directorul fabricii, Janos Takacs, care la un moment dat a fost în cărți pentru a deveni prim ministru în Guvernul de la Budapesta, pe vremea când conducea subsidiara Electrolux din Ungaria. România liberă a vrut să afle și punctul lui de vedere, dar când am sunat la fabrica din Oradea ni s-a transmis că s-a îmbolnăvit chiar ieri.

A căzut la pat imediat după ce Federația Sindicatelor din Industria Alimentară organizase o conferință de presă în care a denunțat modul în care acționarul majoritar a decis să închidă fabrica. Președintele Federației, Dragoș Frumosu, și liderul sindical de la Oradea, Horia Ursu, chiar au acuzat patronatul german că recurs la “jonglerii financiare” și “evaziune fiscală”.

Împrumut controversat de la firma mamă din Germania

Și asta pentru că, în urmă cu câțiva ani, întreprinderea orădeană s-a împrumutat de la firma mama din Germania cu 200 milioane de euro, la o dobândă mult mai mare decât dacă ar fi apelat la un credit bancar. Pe de altă parte, susțin sindicaliștii, fabrica Diamant primise o cotă de zahăr, potrivit aranjamentelor cu Comisia Europeană, mult mai mare decât putea produce și a renunțat la mare parte din ea, în loc s-o cedeze altor fabrici de profil din România. “Firma germană a vândut Comisiei Europene mare parte din cotă, iar țara a fost văduvită de acea cantitate”, a spus Dragoș Frumosu. Este vorba de o cantitate considerabilă, de 4.475, tone din cota primită. Exact aici ar fi vorba de “jonglerii financiare” și evaziune fiscal, pentru că, susțin sindicaliștii, în acest mod ar fi fost scoase din țară sume decloc neglijabile, printr-o manevră nu tocmai ortodoxă.

Din 33 de fabrici, au mai rămas doar patru

Din 33, câte erau în 1990, în România mai funcționează în momentul de față doar patru fabrici de zahăr, în afară de cea de la Oradea, care este pe cale de a-și da obștescul sfârșit. Este vorba de cele de la Buzău, Roman, Luduș și Bod (lângă Brașov), primele trei fiind deținute de multinaționale (Tereo și Agrana), iar ultima de un investitor român. În treacăt fie spus, prima care a fost închisă și tăiată pentru a fi vândută pe bucăți a fost chiar cea care acum 28 de ani era cea mai nouă și cea mai modernă – unitatea de la Năvodari, care nu ar fi avut niciun motiv temeinic să dea faliment, din moment ce avea portul la câțiva pași.

Sindicaliștii susțin că explicațiile oficiale ale patronatului de la Oradea pentru închiderea fabricii, potrivit cărora sfecla din România este mai scumpă decât cea din străinătate, nu stau în picioare. Și asta pentru că și celelalte patru fabrici funcționează în aceleași condiții precum cea de la Oradea și nu sunt probleme de profitabilitate.

Oferta cultivatorilor de sfeclă a fost respinsă

Și chiar dacă au decis să se retragă din România, nemții aveau la îndemână și altă variantă decât cea a închiderii fabricii. Cultivatorii de sfeclă de zahăr care erau furnizori pentru Diamant Oradea s-au asociat și au vrut să cumpere unitatea de producție, pentru ca aceasta să-și poată continua activitatea și ei să nu-și piardă investițiile făcute în ultimii ani.

“Negocierile au fost însă oprite fără explicații. Cultivatorii au venit cu o ofertă financiară, dar compania germană nu a înaintat o contraofertă, pentru ca într-un final să se poată ajunge la un numitor comun. Oricum, ar fi obținut mai mult decât dacă închid fabrica și vând utialjele, pentru că unele va trebui date la fier vechi, la preț de nimic”, a spus Dragoș Frumosu.

În opinia sa, singura explicație pentru această atitudine a companiei germane Pfeifer & Langen, nu poate fi decât aceea că se dorește ca zahărul produs până acum la Oradea să fie importat din Germania și Polonia. “Nu au nevoie de concurență în această zonă a țării”, a explicat liderul sindical.

Pentru fermieri, dispariția fabricii de zahăr de la Oradea înseamnă practic falimentul. Cultivarea sfeclei de zahăr nu este rentabilă dacă beneficiarul este situat la sute de kilometri depărtare, din cauza costurilor mari de transport. În cazul de față, cea mai apropiată fabrică de zahăr este cea de la Luduș – mult prea departe. În plus, această fabrică are deja propriii furnizori de sfeclă de zahăr, din județul Mureș, cu care a încheiat contracte de ani de zile.

 

Practici similare în Ucraina

 

România nu este singura țară unde Pfeifer & Langen a acționat în acest fel. Nemții au făcut același lucru și în Ucraina, unde au cumpărat șase fabrici de zahăr, dintre care patru au fost închise ulterior.

Sindicaliștii cer instituțiilor statului, recte ministerele Finanțelor și Mediului, dar și autorității de privatizare, să verifice dacă acționarul majoritar de la Oradea și-a respectat angajamentele luate în urmă cu aproape 11 ani de zile. „Nu putem impune acționarului majoritar al companiei să nu închidă fabrica, însă putem să cerem ca acest lucru să se facă cu respectarea legilor în vigoare”, a mai spus Dragoș Frumosu.

 

Mihai Șora: Important e să nu plecăm capul

 

Filosoful Mihai Șora, în vârstă de 101 ani, a fost prezent pe 21 ianuarie la Conferinţele TNB, unde a purtat un dialog cu publicul. „Te dezgustă politica? Du-te şi votează, ca s-o schimbi! Și apoi ieşi în stradă! Țipă împotrivă! Nu-i lăsa să doarmă niciodată!”, a fost mesajul cu care s-a încheiat întâlnirea publică.

 

Mihai Șora: Important e să nu plecăm capul

Prezent la Teatrul Național din București, într-o sală arhiplină, filosoful Mihai Șora a purtat un dialog de o oră cu publicul. În deschiderea evenimentului moderat de Ion Caramitru, a fost prezentat un superb film realizat de soția sa, Luiza Șora. Mihai Șora nu a susținut o conferință de această dată, ci a preferat un dialog viu cu publicul, vorbind despre copilărie, Dumnezeu, viață, moarte… De asemenea, dat fiind faptul că Mihai Șora este puternic implicat în viața societății și că întâlnirea s-a desfășurat a doua zi după protestele de la Piața Universității, din seara de 20 ianuarie, filosoful care a străbătut un secol de existență a îndemnat publicul să nu-și uite datoria civică și să-i sancționeze pe cei care uită de ce au fost trimiși la cârma țării. Redăm în continuare câteva fragmente din dialogul purtat la TNB cu publicul.

 

Despre copilărie

Am o amintire globală a copilăriei. Dacă aș încerca s-o localizez în timp, n-aș putea. Se întinde pe o perioadă întreagă. Și are un caracter sintetic. Am o amintire a universului. Era vară, stăteam undeva pe câmp, la o anumită distanță de sat. Eram culcat pe spate și mă uitam la cer. Era o zumzăială în jur. Și am avut impresia că întreg universul e în mine. Nu vedeam decât cerul albastru, zumzetul acesta care era muzica universului și eu eram acolo, în mijloc. E o amintire fondatoare pentru mine. Și de-a lungul întregii vieți am păstrat această imagine de înfrățire cu universul. Pe care până la urmă am ajuns s-o exploatez, s-o hăcuiesc și s-o transpun pe hârtie. Într-un fel care e foarte departe de impresia aceea de univers pe care am avut-o atunci și pe care încerc mereu s-o aproximez și s-o pot transmite cât de cât semenilor mei.

 

Despre moarte

Am avut trei bunici longevivi. Bunicul meu matern s-a săvârșit din viață la vârsta inacceptabilă de 60 de ani. Dar ceilalți trei au fost toți trei cvasicentenari, între 90 și 100 de ani. Cum mă simt la vârsta asta? Mă simt ca un om între oameni. Nu m-a părăsit niciuna din capacitățile mele vitale. Mă plimb, privesc, aud, particip la univers. Și e o participare de fiecare clipă. Simt universul din jurul meu, mă străduiesc să-l văd și să-l înțeleg, iar, în părțile care nu-mi convin, să-l dreg. Și dacă nu pot să-l dreg, în orice caz să nu mă las contaminat de el și să-l resping. Deci sunt într-o poziție activă. Și simt bătrânețea ca pe un dar care mi-a fost acordat. N-aș spune că sunt mai înțelept decât eram la tinerețe. Sunt un om ca toți oamenii… Nu stau cu moartea în față. Când o să vină, o să vină. Am această conștiință intelectuală – repet, intelectuală – că sunt o ființă muritoare. Și că odată și-odată, fără să știu când va fi acest odată și fără să-mi pun problema acestui odată, știu că nu voi mai fi. Sau voi rămâne doar în amintirea celor care m-au cunoscut. Și voi trăi în această amintire. Asta e speranța mea.

 

Despre divinitate

Relația cu divinitatea e o permanență a vieții mele. Nu știu ce chip ia. Am acea amintire fondatoare, din copilărie, când eram pe câmp, imensitatea cerului era deasupra mea și atmosfera vibra. Eram în clasa a doua sau a treia primară. Și simțeam imensitatea universului. O vibrație. M-am simțit topit în univers. Dar fără să-mi pierd personalitatea. Eram eu. Și universul imens în jur. A fost o experiență fundamentală această confundare a mea cu sacralitatea vieții. Faptul de a fi o persoană este culmea creației. Pe Dumnezeu l-am nu închipuit, ci simțit, ca pe o persoană. Tatăl meu a fost preot…

 

Despre întâlnirile importante

Oamenii care mi-au influențat devenirea… La liceu, am avut un profesor de limbi clasice și de filozofie, Constantin Cioflec. Și pe urmă a fost profesorul Nae Ionescu, care preda logica la Universitatea București. Iar apoi, am fost în termeni prietenești cu asistentul lui, Mircea Eliade, care conducea seminarele lui Nae Ionescu. Dar relația noastră nu era neapărat profesor-elev. Eram colegi care stăteau în jurul unei mese și discutau problemele care rămâneau în suspensie de la cursuri. Totul alimentat cu lecturi numeroase și substanțiale.

 

Despre proteste și țară

Cu oamenii care vor să ne distrugă copacul nostru – țara asta, trebuie să ne răfuim. Adică ei sunt acolo, undeva, dar noi toți, împreună, suntem țara. Ei, în principiu, sunt acolo ca niște reprezentanți ai țării, trimiși ca niște delegați. Fiecare din cei care stau acolo sus stau pe baza unor buletine de vot și ei sunt reprezentanții intereselor acelora care i-au trimis acolo. Ei nu au și nu trebuie să aibă interese proprii. Ei trebuie să servească interesele celor pe care îi reprezintă. Dacă n-o fac, nu-i reprezintă, și dacă nu-i reprezintă, n-au ce căuta acolo. Asta e o datorie care tot nouă ne revine. Ce trebuie să facem, cum trebuie să facem ca să ne descotorosim de ei într-un mod civilizat? Avem votul la dispoziție, trăim într-o democrație, avem toate armele democrației, care sunt armele noastre și trebuie să știm să le mânuim. Inclusiv protestele legale. Dar important e să nu plecăm capul până la urmă. Trebuie să găsim modalitatea de a elibera instituțiile statului confiscate de ei.

 

Realitatea este că trebuie să ne impunem voința colectivă. În formele legale. Trebuie să mergem la vot. Să nu spunem: „Mă dezgustă politica, nu mă mai duc să votez.” Te dezgustă politica? Du-te și votează ca s-o schimbi! Și apoi ieși în stradă! Țipă împotrivă! Nu-i lăsa să doarmă niciodată pe cei care nu-și îndeplinesc cum se cuvine datoriile față de țara în care trăiesc și în fruntea cărora au ajuns prin naivitatea alegătorilor. Dar, așa cum au ajuns, tot prin voința alegătorilor pot fi și dați jos de la cârmă.

 

Conferintele TNB: MIHAI ȘORA, într-o întâlnire cu publicul Naționalului bucureștean

 

Despre conferinţă

 

De-a lungul timpului, dl. Șora a mai susținut două conferințe la TNB, dar de data aceasta, la incredibila vârstă de 101 ani, a optat pentru o întâlnire inedită cu publicul Naționalului bucureștean. Conferința va începe cu proiecția, în premieră, a unui film, un portret-documentar cu o durată de 45 minute, urmată de un dialog cu publicul. Ființa Mihai Șora este una profund (și autentic) dialogală, lucru atât de rar întâlnit în cultura noastră. Or, un film (în care Mihai Șora este personajul principal, firește) are tocmai acest rost: de a introduce publicul pe teritoriul atât de complex, de neobișnuit și atipic al acestui filosof tăcut, pătrunzător, smerit, pe care numai după ani, zile, ore întregi de vecinătate răbdătoare și atentă începi să-l cunoști… Și poți – într-o oarecare măsură – să-l „împărtășești” și altora, acelor oameni care nu au timpul, prilejul ori privilegiul de a-i fi mereu în preajmă.

 

Despre conferenţiar

 

Mihai Șora (n. 7 noiembrie 1916, Ianova, județul Timiș) este filosof și eseist. Din 2012, este membru de onoare al Academiei Române.

 

După studii liceale la Timișoara, va studia filosofia la Universitatea din București (1934 – 1938). I-a avut ca profesori, printre alții, pe Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, iar la seminar l-a avut ca asistent, timp de trei ani, pe Mircea Eliade. Bursier al Guvernului Franței, a ajuns în ianuarie 1939 la Paris pentru a realiza, sub conducerea lui Jean Laporte, o teză despre La notion de la grâce chez Pascal/ Noțiunea de har în opera lui Blaise Pascal.

 

Amenințarea înaintării vertiginoase a Wehrmachtului l-a făcut să părăsească Parisul în iunie 1940 și, după lungi peregrinări, s-a stabilit la Grenoble (1940 – 1945), întrucât acolo oficia Jacques Chevalier, un „pascalizant înrăit”, conform propriilor cuvinte. În această perioadă, concepe prima sa carte, Du dialogue intérieur, un eseu de antropologie metafizică, publicat ceva mai târziu, în 1947, la Editura Gallimard. În anii războiului participă la rezistența franceză antifascistă, iar după aceea devine cercetător la Centre National de la Recherche Scientifique, Paris, între 1945 și 1948.

 

Neînțelegând adevărata dimensiune tragică a ocupării de facto a României de către Uniunea Sovietică, revine în țară în toamna anului 1948, cu intenția de a se reîntoarce în Franța, dar era mult prea târziu. Granițele fuseseră deja închise și odată cu acestea și deschiderea României spre vest pentru aproape 20 de ani.

 

Totuși, din cauza tinereții sale și a apolitismului său evident și declarat, nu este împiedicat să presteze munci intelectuale. A lucrat ca referent de specialitate la Ministerul de Externe (1948 – 1951), apoi ca șef de secție la Editura pentru limbi străine (între 1951 și 1954) și redactor-șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954 – 1969), unde are meritul remarcabil editorial de a fi fost fondatorul noii serii Biblioteca Pentru Toți.

 

Mihai Șora este membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Alianței Civice și al Societății Române de Fenomenologie.

 

A tradus din Jean-Jacques Rousseau (Visările unui hoinar singuratic), Jean-Paul Sartre (Cu ușile închise), Benjamin Fondane.

 

A obținut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Sarea pământului (1978) și pentru Firul ierbii (1998).

 

După decembrie 1989, a fost Ministru al Învățământului în primul guvern democratic provizoriu, condus de Petre Roman, și singurul ministru care și-a dat demisia din guvern, ca protest în urma mineriadelor din 13-15 iunie 1990, refuzând, ulterior, să mai ocupe vreo funcție în aparatul de Stat.

 

În 2016 i s-a conferit Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler.

 

Opera: Du dialogue intérieur, 1947, Paris, Editions Gallimard; trad. rom. Despre dialogul interior. Fragment dintr-o Antropologie Metafizică, Humanitas, 1995; 2006; Sarea pământului, Editura Cartea Românească, 1978; Humanitas, 2006; A fi, a face, a avea, Editura Cartea Românească, 1985; Humanitas, 2006; eu&tu&el&ea sau dialogul generalizat, Editura Cartea Românească, 1990; Humanitas, 2007; Firul ierbii, 1998; Câteva crochiuri și evocări, 2000; Mai avem un viitor? România la început de mileniu, interviuri, Polirom, 2001; Locuri comune, Universalia, 2004; Clipa și timpul, Paralela 45, 2005

 

S-a inaltat la Cer Neagu Djuvara ,ca sa invinga si komunismul din vazduh;Cine a fost și ce a înseamnat pentru cultura și istoria României

Istoricul și filosoful Neagu Djuvara a încetat din viață, joi, 25 ianuarie 2018, la vârsta de 101 ani. El obișnuia să își serbeze ziua de naștere de două ori, pe 18 august pe calendarul vechi şi pe 31 august conform noului calendar.

Istoricul a murit la spital, unde era internat de mai multă vreme, în urma unei pneumonii.

Neagu Djuvara, născut pe 18 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, şi-a luat licenţa în Istorie la Sorbona, în 1937, şi trei ani mai târziu a devenit doctor în Drept, la Paris. În 1972, a obţinut doctoratul în Filosofie, tot în capitala franceză, urmând ca, în 1987 să primească Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris.

A fost curier diplomatic în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, la Stockholm, unde a plecat pe 23 august 1944 şi a rămas până în 1947.

A urmat exilul la Paris, unde a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, a colaborat cu Radio Europa Liberă şi mai multe fundaţii. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.

După Revoluţia din 1989, Neagu Djuvara a revenit în România, unde a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti până în 1998.

Neagu Djuvara a fost membru de onoare al Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.

Un susţinător al cercetărilor referitoare la istoria românilor, preocupat, în special, de filosofia istoriei, Neagu Djuvara a scris 20 de volume, de specialitate şi memorii, între care se numără ”Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor’” (Paris, 1975), premiată de Academia Franceză în 1976, ”Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995), ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie” (1999) şi ”Amintiri din pribegie” (2005).

Numele său apare pe mai multe volume colective, precum ”Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi ”Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010).

În 2006, a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie a acestui an, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural.

Istoricul Neagu Djuvara avea 101 ani. 45 i-a trăit în afara ţării, în exil. Abia după 1989 avea să devină cunoscut în țară. Avea deja 70 de ani „Am venit înapoi în țară ca să ofer, nu ca să primesc. Destinul a vrut ca la 70 de ani să fac ceea ce voiam să împlinesc la 30: să fiu universitar, să public cărţi în limba română”, mărturisea el.

Într-un interviu din 2008, istoricul spunea: „Vreau să fiu înmormântat aici (în România n.r.). Dar mi-aş dori să mor pe un vapor”.

Cine a fost Neagu Djuvara

Neagu Djuvara, născut pe 18 august 1916, la Bucureşti, într-o familie de origine aromână, şi-a luat licenţa în Istorie la Sorbona, în 1937, şi trei ani mai târziu a devenit doctor în Drept, la Paris. În 1972, a obţinut doctoratul în Filosofie, tot în capitala franceză, urmând ca, în 1987 să primească Diploma Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale din Paris.

A fost curier diplomatic în legătură cu negocierile de pace cu Uniunea Sovietică, la Stockholm, unde a plecat pe 23 august 1944 şi a rămas până în 1947.

A urmat exilul la Paris, unde a fost secretar general al Comitetului de Asistenţă a Refugiaţilor Români, a colaborat cu Radio Europa Liberă şi mai multe fundaţii. A petrecut 23 de ani în Republica Niger, în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Ministerului nigerian al Afacerilor Străine, de unde s-a întors, în 1984, la Paris.

După Revoluţia din 1989, Neagu Djuvara a revenit în România, unde a fost profesor-asociat la Universitatea din Bucureşti până în 1998.

Neagu Djuvara a fost membru de onoare al Institutului de Istorie ”A.D.Xenopol” din Iaşi şi al Institutului de Istorie ”Nicolae Iorga” din Bucureşti.

Un susţinător al cercetărilor referitoare la istoria românilor, preocupat, în special, de filosofia istoriei, Neagu Djuvara a scris 20 de volume, de specialitate şi memorii, între care se numără „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” (Paris, 1975), premiată de Academia Franceză în 1976, „Între Orient şi Occident. Ţările române la începutul epocii moderne” (1995), ”O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie” (1999) şi „Amintiri din pribegie” (2005).

Numele său apare pe mai multe volume colective, precum „Aromânii: istorie, limbă, destin” (1996, 2012) şi „Cărţile care ne-au făcut oameni” (2010).

În 2006, a fost decorat cu Ordinul Naţional ”Servicul Credincios” în grad de Mare Cruce, iar în 2010, ambasadorul Franţei la Bucureşti, Henri Paul, l-a decorat cu ordinul Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Ofiţer. Pe 9 august 2016, lui Neagu Djuvara i-a fost conferit Ordinul Naţional ”Steaua României” în grad de Cavaler, iar la finalul lunii martie a acestui an, a primit premiul de Excelenţă la cea de-a XVI-a ediţie a Galei Premiilor Radio România Cultural.

Urmăriți mai jos un interviu acordat de Neagu Djuvara echipei Digicult, în septembrie 2015:

„M-am născut la București, într-adevăr, trei zile după ce România intrase în război, august 1916”, povestea istoricul.

Să rămâi la București, în plin război, cu doi copii de vârstă mică, era pe cât de complicat, pe atât de periculos. De aceea, familia Djuvara a decis să facă un pas salvator.

„De la începutul războiului, cum se-ntâmplase cu multă lume din București, ne retrăsesem în Moldova și chiar tata, care fusese mobilizat, era un inginer de valoare, care ieșise cap de promoție de la Politehnica din Berlin, el era mobilizat și s-a gândit că e prudent, din cauza, nu atât a războiului propriu zis, ci a foametei care bântuia la noi în țară, în 1916, s-a gândit să-și trimită mica familie, adică soția și cei doi copii, să-i trimită prin Rusia până în Franța. De ce în Franța? Pentru că tatăl său, bunicul meu, Trandafir Djuvara, era ministru plenipotențiar – astăzi am zice ambasador – în Belgia. Or Belgia toată era evacuată în Franța, la Le Havre”, spunea Neagu Djuvara, la emisiunea Digicult, în 2015.

Călătoria s-a dovedit mult mai anevoioasă decât prevăzuseră adulții.

„Și, prin urmare, noi plecăm – mama cu cei doi copii și cu o guvernantă elvețiancă și cu un frate, Scarlat Grădișteanu, care-i ultimul din familia mamei mele și care, din nefericire, înnebunise pe front, era un om anormal. Deci vedeți cu ce echipă biata maică-mea, cu o soră mai tânără, Jana, care nu se va căsători decât la 40 de ani, închipuiți-vă că, cu toată dezordinea care domnea deja în Rusia, în ajunul revoluției, poliția își făcea, totuși, datoria și a confundat numele elvețiencei noastre de 20 de ani, guvernanta, cu o spioană germană pe care o căutau. Și ne confiscă pașapoartele”, își amintea Neagu Djuvara.

De aici, o serie de încurcături, probleme și complicații. Drumul familiei către Franța a fost amânat cu o lună, până s-a lămurit situația: guvernanta familiei Djuvara nu era vreo Mata Hari. Dar revelațiile au venit în cascadă: românii pribegi au aflat, cu această ocazie, ceva incredibil.

„Comisarul de poliție îi spune mamei mele “Doamnă, ne cerem scuze, a fost o confuzie de nume, s-a lămurit acum, veniți mâine să vă luați pașapoartele, veniți, însă, dimineața, înainte de 9.00, că la 9.00 bolșevicii iau puterea!” Un înalt funcționar la Ministerul de intern rus, în 1917, știa că, a doua zi, bolșevicii iau puterea la ora cutare”, povestea Neagu Djuvara.

După tot felul de aventuri nu tocmai plăcute, familia Djuvara a reușit să plece către Occident: „Am prins ultimul tren care pleca către Helsinki, că după aia s-au închis granițele! Mi-am început viața cu un adevărat miracol!”

De la Helsinki, familia a ajuns în Vest și a locuit un an în Franța, acolo unde se afla bunicul patern al lui Neagu Djuvara, diplomat de carieră. Apoi au plecat în Elveția.

„Aproape că mă întreb, acum, ce miracol, cum de aveam bani de lucrurile astea? Mama, țin minte, mi-a arătat că, sub hainele ei, avea o centură de bumbac, cu buzunărele. Acolo avea un Napoleon de aur, avea inelul cu briliant, mica ei avere o avea asupra ei! Și, deci, a vândut, probabil, încetul cu încetul, tot ce avea și așa ne-a putut întreține”, mai spunea Neagu Djuvara.

În Elveția, la Montreux, familia Djuvara a primit o veste tulburătoare.

Neagu Djuvara: „Să știți că am întâlnit persoane pedante, care n-au vrut să admită că am amintiri de la vârsta de 2 ani. Eu vă pot dezminți, că am o amintire absolut precisă, de la vestea c-a murit tatăl meu. Eu am doi ani și trei luni, fiindcă suntem în decembrie 1918, când sunt într-o odaie de hotel, cu fratele meu, care are trei ani mai mult, și cu o guvernantă, când sunt chemat să o văd pe mama, care era în altă odaie. Și mergem toți trei, batem la ușa unde era mama, intru în odaie – amintirea mea, fiind copil, un pat de hotel, chiar normal, și se pare foarte înalt – și mă văd văzând-o pe mama culcată, cu o batistă pe ochi. Era a doua zi după ce aflase de moartea bărbatului ei, la București.”

Inginerul Marcel Djuvara, deși trecuse prin război, murise nu de glonț, ci de gripă spaniolă, epidemia care a făcut ravagii în Europa. Pentru Neagu, mezinul familiei, vestea a fost de neînțeles.

„Fratele meu avea deja 5 ani, el îl ținea minte pe taică-su, îl văzuse până la vârsta de 4 ani și ceva, pe când pentru mine era… mi s-a spus “A murit tatăl tău”, gata, acum nu mai am decât o mamă, nu pot să spun că m-a afectat, n-am înțeles! La vârsta de 2 ani, nu-nțelegi. A, ești fără tată! Gata! Așa am început eu viața, ca să zic așa, adică cu impresia că sunt un copil nițel mai altfel decât alții, n-am decât o mamă, n-am tată”, povestește Neagu Djuvara.

Bunicul patern nu a reușit să- țină loc părintelui dispărut prematur: „Mă iubea, dar era prea dur, era prea sever, nu pot să spun că era o dragoste împărtășită.”

Absența tatălui a fost suplinită cu brio de mama celor doi frați Djuvara, Neagu și Răzvan. Tinca Djuvara, născută Grădișteanu, a știut cum să transforme copilăria băieților ei într-un lung șir de întâmplări și amintiri fericite.

„Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică!”, mai spunea Neagu Djuvara.

Plină de calități, mama avea, totuși, și un mic cusur.

„Nu era bună bucătăreasă, așa că nu am fost crescut la bucătărie. De altfel, mi-aduc aminte, când am venit la Nisa, nu prea aveam bani, eram totdeauna cu chirii ieftine, eram într-o casă lângă Nisa, unde proprietăreasa era văduva unui poștaș. Mama era cu noi și ar fi vrut s-o ajute la bucătărie. O aud pe femeia aceea odată îi spune, pe limba ei, “Allez-vous en d’ici, madame, avec vos mains de princesse!”. “Pleacă de-aici, cucoană, cu mâinile dumitale de prințesă!””, își mai amintea Neagu Djuvara.

O amintire care îl urmărește și astăzi pe Neagu Djuvara este imaginea mamei sale cântând, la pian, lucrări de Chopin.

Neagu Djuvara: „Făcuse Conservatorul și era și talentată, fiindcă ieșise a doua de la Conservator, după Boscov, care devenise compozitor și pianist. Ea era o foarte bună pianistă și toată copilăria mea, trebuie să spun, și astăzi, din când în când, când aud Chopin cântat la pian, într-un anumit fel, care se apropie de felul școlii de la Viena din veacul al XIX-lea, imediat este mama, cântând Chopin.”

Deși crescut într-un mediu muzical, Neagu Djuvara nu a urmat această cale.

„Am și învățat să cânt la pian, dar am spus “Abandonez, eu nu mai fac”. A rămas singurul regret din viața mea! Nu-mi pare rău de nimic din ce s-a întâmplat, decât de hotărârea pe care, la 13 ani, am luat-o, de a nu mai continua să “bat” la pian”, spunea istoricul.

Micul Neagu a abandonat studiul pianului, nu și școala. După ce a făcut un prim an de liceu la gimnaziul de la Sinaia, a fost trimis, conform tradiției familie, la studii în străinătate. Astfel, la 12 ani, a ajuns la internat, în Franța. Mai precis la Nisa, unde bunicul patern petrecea o bună parte din an. Nepotul s-a trezit într-o lume cu totul nouă. Exotică și… antipatică.

„La Nisa, din cauză că meridionalii sunt așa, mai ușuratici, în plus de asta, erau foarte mulți corsicani, și stilul era să fii cât mai “schlampig”: să umbli cu espadrile, să ai șorțul rupt și pe care ștergeai penița…”, rememora el.

Vacanțele i-au prilejuit băiatului o mulțime de bucurii: le petrecea în România, la țară.

Neagu Djuvara: „Nu erau la mine acasă, ca zic așa. Mama nu mai avea nicio moșie. Mă duceam la o soră a mamei. Acolo îmi petreceam, în general, vacanțele de vară. Găești, care este acum un adevărat oraș, atunci partea de sud a Găeștilor era un sat. Mi-a plăcut foarte mult să trăiesc viața țăranilor, să mă duc pe câmp, la seceriș, la batoză, să văd cum curge grâul din batoză.”

Chiar dacă se îmbrăca în straie populare, copilul de familie bună le trezea suspiciuni țăranilor adevărați.

„Să știți că mă simțeam cam prost, când, îmbrăcat, adică “deghizat” în țăran, mă duceam la bâlciuri. Dar ăia de la bâlci vedeau că sunt un boier deghizat în țăran, se simțea! Că aveam altă mutră, aveam alte maniere…”, spunea istoricul.

Deși copilul n-a avut parte de cine știe ce aventuri, pe timpul vacanțelor pretrecute la țară, Neagu Djuvara spune că acea perioadă i-a fost extrem de utilă adultului de mai târziu.

„Viața la țară și la nivelul țăranului mi-a fost foarte importantă și din punctul de vedere al vocabularului. Lumea s-a întrebat – am lipsit 45 de ani din țară! – când m-am întors, mi-au zis “Domnule, dar tu vorbești…” Poate că vorbeam chiar mai bine decât alții, care se stricaseră pe vremea comunistă, se mai modificase limba, se pocise! Eu vorbeam o limbă curată, țărănească!”, spunea Neagu Djuvara.

Din amintirile lui Neagu Djuvara nu lipsesc episoadele amuzante care l-au avut drept protagonist pe fratele său, Răzvan.

„Bineînțeles că, atunci când eram mai mic, amândoi mai mici, mă cam înghiontea, îmi dădea pumni. Țin minte o scenă amuzantă, la Sinaia, unde, tot așa, mă înghiontește fratele meu, eu urlu, mama iese din casă și îl ceartă pe Răzvan. Îngrijitoarea – unguroaică, o chema Verona – de la altă casă, dar care era vecină, și care îl iubea pe Răzvan, o ceartă pe mama: “Conița, nu certați la domnul Rozvan, aia mic e îndrăcite!” Și-a rămas, în familie, expresia asta, că “aia mic e îndrăcite”. Eu eram vinovatul!”, povestea Neagu Djuvara.

Cu toate că a trecut prin două războaie, a rămas orfan foarte devreme și a avut de înfruntat o mulțime de obstacole, Neagu Djuvara spune că a avut o copilărie perfectă: „Of, Doamne… Ce-mi lipsește acum este că am impresia unui gol: nu mai știu pentru ce trăiesc! Pe când, în tinerețea mea, aveam ambiții, aveam speranțe! Dovadă, totuși, din ambițiile astea am scris o grămadă de cărți!”

Neagu Djuvara despre marea dragoste a vieții sale

Neagu Djuvara a continuat să scrie. Cel mai recent proiect al său nu a vorbit despre istoria românilor, ci despre o istorie personală: prima poveste de iubire:

„O dragoste a mea, de la vârsta de 15 ani, pentru o tânără poloneză, pe care o chema Sophie, și-atunci ceea ce scriu eu acum este “Sophie, mon amour”. Nu pot s-o uit toată viața. Pe urmă am fost îndrăgostit de mai multe, inclusiv de viitoarea mea soție, dar această primă dragoste, de la vârsta de 14-15 ani, nu pot s-o uit! Ea era de o finețe, de o aristocrație născută… Acum, eu nu sunt – sau nu eram, atunci – snob, dar am avut impresia că în ea era ceva unic. De-o delicatețe… Mi-aduc aminte de degetele ei, erau așa de fine și de subțiri… Toată ființa ei era de o noblețe extraordinară!”, își amintea Neagu Djuvara.

Idila adolescentină și-a păstrat locul în inima nonagenarului de astăzi. Dar persoana care îi trezește cele mai tandre amintiri este alta: „Mama mea… dac-aș putea s-o revăd, în viață…. este un vis imposibil. Mama mea a fost marea dragoste a vieții mele.”

Djuvara şi Şora, decoraţi la Cotroceni. Djuvara: „Mă simt mititel”

Neagu Djuvara: „S-a schimbat nația. Nu numai limba, ci și comportamentul” – interviu din 2014

Neagu Djuvara: Ne temem de ruși ca și acum 200 de ani – interviu pentru Digi24 acordat în 2014

Pornografii cu stele feseniste/ globaliste/ komuniste/ satanisme= Fostul inspector- șef Despescu și 17 polițiști sunt cercetați disciplinar în scandalul pedofilului

Corpul de Control al Ministerului Afacerilor Interne (MAI) a dispus, în urma verificărilor de la IGPR, dispuse ca urmare a cazului poliţistului acuzat de agresiune sexuală, Eugen Stan, cercetarea disciplinară a 18 angajaţi ai Poliţiei Române

Printre cei 18 angajaţi ai Poliţiei Române care sunt cercetați diciplinar se numără şi fostul inspector general Bogdan Despescu.

Astfel, Corpul de Control al MAI a propus declanşarea cercetării prealabile pentru 18 poliţişti:

chestorul şef de poliţie D.B., fost inspector general;
chestorul de poliţie V.M., împuternicit adjunct al inspectorului general;

comisarului şef de poliţie Ş.M., împuternicit în funcţia de director adjunct al D.G.P.M.B.,
comisar şef de poliţie C. A., şeful Sectorului 6 Poliţie;
comisar şef de poliţie P. F. A., şeful Secţiei 22 Poliţie;
comisar şef de poliţie Ş. G., şeful Serviciului de Investigaţii Criminale;
comisar de poliţie A. D., fost şef al Biroului Diverse şi Cooperare Operativă dincadrul Serviciului de Investigaţii Criminale;
subcomisar de poliţie C.I.I., şef Birou Control Intern din cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră ;
inspector principal de poliţie P.M. din cadrul Biroului Control Intern din cadrul Brigăzii de Poliţie Rutieră, compartimentul resurse umane;
comisar şef de poliţie T. I., şef Serviciu Resurse Umane;
comisar de poliţie R.M.I., din cadrul Serviciului Resurse Umane;
inspector principal de poliţie B.R. din cadrul Serviciului Resurse Umane;
comisar şef de poliţie S. I. din cadrul Serviciului Dispecerat din D.G.P.M.B;
agent principal de poliţie C. F. din cadrul Secţiei 22 Poliţie 20
agent şef principal de poliţie D. V., şef de schimb în cadrul Secţiei 22 Poliţie;
agent de poliţie P. I. din cadrul Secţiei 22 Poliţie;
agent de poliţie P. I. din cadrul Secţiei 22 Poliţie;
comisar şef de poliţie V. R. E. (Vornicu Emanuel Rene – n.n.) din cadrul D.G.P.M.B.

În raport se menţionează că şeful lui Eugen Stan, cel care îl folosea ca şofer pe acesta, nu avea dreptul la maşina de serviciu.

“Depăşirea atribuţiilor de serviciu, prin folosirea agentului şef principal de poliţie Stan Eugen ca şofer, deşi acesta avea alte atribuţii conform fişei postului (atribuţii de agent de poliţie rutieră), iar în calitate de şef serviciu nu avea drept la conducător auto, fapt ce a atras neîndeplinirea, de către agent, a atribuţiilor cuprinse în fişa postului, precum şi unele nemulţumiri în colectiv; depăşirea atribuţiilor de serviciu, prin programarea agentului şef principal de poliţie Stan Eugen numai în schimburile în care lucra el, trasându-i astfel agentului, cu ştiinţă, atribuţii care nu erau specifice postului ocupat, în scopul de a beneficia de serviciile de conducător auto”, sunt faptele care i se reţin, în raport, fostului şef al lui Eugen Stan.

De asemenea, documentul arată că Rene Vornicu “nu şi-a îndeplinit atribuţiile/îndatoririle de serviciu prin neimplicarea în identificarea problemelor comportamentale şi nesolicitarea sau nepropunerea, pentru ag.şef pr. Stan Eugen, a unei evaluări psihologice având în vedere apariţia dosarului penal (a unui comportament dezadaptativ)”.

Alţi opt poliţişti vor fi sancţionaţi cu o atenţionare. Raportul va fi transmis procurorilor de la Parchetul General.

Corpul de Control a propus “iniţierea demersurilor, de către DGPMB, pentru crearea unei structuri cu atribuţii vizând cercetarea unor infracţiuni la viaţa sexuală comise asupra minorilor sub vârsta de 15 ani”.

“Conducerea D.G.P.M.B. va dispune măsurile necesare în vederea evitării producerii, în viitor, a unor deficienţe de genul celor prezentate, cu ocazia sesizării, efectuării cercetării la faţa locului, conservării locului faptei, în special în ceea ce priveşte infracţiunile la viaţa sexuală comise asupra minorilor sub vârsta de 15 ani. Conducerea D.G.P.M.B. va dispune măsurile necesare în vederea efectuării unor analize trimestriale/semestriale, pe categorii de infracţiuni şi moduri de operare, la nivelul Serviciului de investigaţii criminale. Conducerea D.G.P.M.B. va dispune măsurile necesare în vederea efectuării unor analize trimestriale referitoare la starea disciplinară, precum şi pentru respectarea prevederilor Dispoziţiei I.G.P.R. de linie”, a mai propus Corpul de Control al MAI.

Totodată, potrivit documentului, “conducerea I.G.P.R. va dispune analizarea, la nivelul structurilor de specialitate, a situaţiei operative privind infracţiunile la viaţa sexuală comise asupra minorilor sub vârsta de 15 ani, inclusiv în ceea ce priveşte existenţa deficienţelor referitoare la efectuarea cercetării la faţa locului şi va dispune măsurile necesare”, dar şi “măsurile necesare în vederea efectuării unor analize trimestriale referitoare la starea disciplinară, precum şi pentru respectarea prevederilor Dispoziţiei IGPR de linie”.

“Conducerea D.G.P.M.B. va dispune măsurile necesare în vederea elaborării unei proceduri de sistem, în cuprinsul căreia vor fi prevăzute norme care să conducă la evitarea, pe viitor, a neregurilor identificate de Comisia de verificare referitor la aplicarea ordinului de ministru privind raportarea şi monitorizarea evenimentelor şi a aspectelor de interes operativ, cu modificările şi completările ulterioare. Iniţierea demersurilor pentru modificarea ordinului de ministru privind cercetarea penală a personalului din structurile M.A.I”, se mai arată în document.

Verificările au fost demarate după ce s-a descoperit că principalul suspect într-un caz de agresiune sexuală, în care victimele erau doi minori, era un angajat al Brigăzii Rutiere a Capitalei. Ulterior, acesta a devenit suspect şi în alte cauze mai vechi. Cazul a dus la un scandal în cadrul IGPR, dar şi la neînţelegeri în cadrul PSD; premierul de la acel moment, Mihai Tudose, refuzând schimbarea lui Bogdan Despescu. Şeful IGPR a fost demis după schimbarea lui Mihai Tudose.

MAI: Semnalmentele poliţistului pedofil nu au fost introduse în sistemul informatic al IGPR

Raportul corpului de control al MAI la Poliţia Română în cazul poliţistul acuzat de pedofilie, Eugen Stan, relevă faptul că atunci când a fost identificat ca suspect al agresiunii sexuale din decembrie 2016, semnalmentele sale n-au fost introduse în sistemul electronic de raportare al IGPR.

„Urmare a identificării, în persoana ag. şef pr. Stan Eugen, a autorului faptei sesizate, acesta nu a mai fost amprentat şi fotografiat, astfel că datele şi imaginea acestuia nu au fost introduse în bazele de date”, se arată în raportul corpului de control al Ministerului Afacerilor Interne.

Fişa de eveniment întocmită după agresiunea sexuală comisă în 10 decembrie 2016 a fost transmisă imediat către Inspectoratul General al Poliţiei Române, iar şeful instituţiei de atunci, Bogdan Despescu a pus rezoluţia „DGPMB rog măsuri…”, se arată în sinteza raportului, aceasta fiind măsura dispusă de Despescu atunci când a luat la cunoştinţă de eveniment.

Ulterior, informarea a ajuns la Brigada de Poliţie Rutieră a Capitalei.

Adjunctul Brigăzii Rutiere a dispus Biroului Control intern să fie declanşată urgent cercetarea prealabilă a poliţistului şi suspendarea acesteia până la finalizarea dosarului penal.

Şeful Biroului Control Intern a întocmit o notă – raport privind declanşarea cercetării prealabile pentru comportare necorespunzătoare în serviciu, familie sau societate, care aduce atingere onoarei, probităţii profesionale a poliţistului sau prestigiul instituţiei, se arată în raport.

Pe 29 martie 2017, dosarul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, cu propunere de clasare a cauzei, pe motiv că fapta de agresiune sexuală nu este prevăzută în Codul de procedură penală.

„Având în vedere limitele de competenţă stabilite a actele normative în vigoare, Corpul de Control al Ministrului nu se poate pronunţa cu privire la activităţile desfăşurate de ofiţerii de poliţie judiciară în dosarele penale, competenţa revenind în exclusivitate procurorului de caz. Totuşi, Comisia de verificare, din verificările efectuate în limita competenţelor, a constatat faptul că, în perioada 11.12.2016-07.01.2018, nu au fost efectuate activităţi procedurale în dosarul penal”, notează reprezentanţii MAI în raport.

O altă concluzie a raportului indică faptul că „martorii evenimentului din data de 10.12.2016 au cunoscut, din primul moment, calitatea de poliţist a făptuitorului (Eugen Stan – n.r.), fapt pe care ei l-au semnalat poliţiştilor încă din momentul sesizării infracţiunii”.

Astfel, comisia de verificare a Ministerului Afacerilor Interne apreciază că „propunerea de suspendare a cercetării prealabile nu este fundamentată juridic, ci se bazează pe o interpretare limitativă, subiectivă, a prevederilor legale”.

“O analiză atentă, din partea conducerii Inspectoratului General al Poliţiei Române sau a conducerii Direcţiei Generale a Poliţiei Municipiului Bucureşti ar fi putut conduce la neluarea măsurii de suspendare, efectuarea cercetării prealabile şi dispunerea unei măsuri”, arată raportul.

Referitor la cazul din 5 ianuarie, când Eugen Stan ar fi agresat doi minori în liftul unui bloc, raportul consemnează lipsa de comunicare între poliţiştii sosiţi la faţa locului şi superiorii lor.

“Şeful Biroului de Investigaţii Criminale a dispus ca poliţiştii aflaţi la locul faptei să fie trimişi la alt eveniment. Prin înlocuirea acestora nu a fost conservat locul unde s-a petrecut agresiunea sexuală (liftul blocului – n.r.)”, arată verificările.

„În consecinţă, Comisia de verificare constată o anumită reticenţă iniţială din partea tuturor ofiţerilor cu funcţii de comandă din cadrul subunităţii de poliţie, cu privire la caracterul şi gravitatea faptei sesizate, având în vedere că abia după aproximativ 2 ore de la constatare (după vizualizarea primelor imagini), au fost dispuse măsurile adecvate pentru strângerea materialului probator şi identificarea autorului”, scrie în documentul MAI.

De asemenea, concluziile corpului de control al MAI arată faptul că „potrivit rapoartelor personale ale agenţilor de poliţie din cadrul DGPMB. – Brigada de Poliţie Rutieră”, Eugen Stan era cunoscut ca fiind „şoferul lui şefu”, el desfăşurându-şi activitatea doar alături de superiorul său, „comisarul şef V.R.E. (Vornicu Rene Emanuel – n.r.) sau, când nu era plecat împreună cu acesta, în cadrul secretariatului”.

„Comisia de verificare a constatat faptul că deşi potrivit fişei postului, Stan Eugen avea ca atribuţii principale supravegherea şi 14 asigurarea fluenţei traficului rutier, precum şi constatarea contravenţiilor sau infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, totuşi, acesta nu a mai desfăşurat activităţi în stradă, nefiind niciodată nominalizat într-un post anume, menţionându-se doar că desfăşoară activităţi împreună cu şeful de serviciu, cms. şef V.R.E. (Vornicu Rene Emanuel – n.r.)”, potrivit raportului Ministerului de Interne.

Corpul de control al MAI a apreciat că a existat o relaţie profesională apropiată între Eugen Stan şi şeful său nemijlocit şi că a beneficiat de protecţie profesională din partea acestuia.

Totodată, raportul semnalează că Biroul Diverse şi Cooperare Operativă din cadrul Serviciului de Investigaţii Criminale, care are în atribuţii „combaterea unor infracţiuni contra persoanei comise cu violenţă” printre care se numără şi „actele sexuale cu minori care au caracter de repetabilitate” nu a efectuat nicio analiză asupra cazului poliţistului Eugen Stan acuzat de fapte de pedofilie.

Chestorul Despescu acuză un linșaj mediatic

Chestorul a dat sâmbătă o declarație în care se declară nevinovat și spune că este țina unui linșaj mediatic. În continuare, declarația integrală a lui Despescu:

“Declanşarea cercetării mele disciplinare, ca urmare a verificărilor efectuate de Corpul de Control al Ministrului, nu m-a surprins deoarece această decizie era “necesară” pentru argumentarea declaraţiilor publice prin care ministrul afacerilor interne s-a antepronunţat cu privire la vinovăţia mea, atât la momentul solicitării demisiei mele din funcția de Inspector General, dar și ulterior, cu ocazia intervenţiilor în mass-media.

De altfel, deţineam date, dintre care unele au devenit publice, încă de la sfârşitul anului 2017, despre intenţia doamnei ministru de a mă schimba din funcţie, astfel că evenimentul din 05.01.2018 a devenit o oportunitate speculată şi un veritabil pretext.

Informez, cu respect, opinia publică despre faptul că acuzaţiile Corpului de Control exprimate la adresa mea, sub forma unor concluzii, nu mi-au fost niciodată aduse la cunoştiinţă, fiind ţinute secrete până în momentul publicării şi comentării lor în media de către doamna ministru.
Astfel, nu mi s-a dat sub nicio formă şi în niciun moment posibilitatea exercitării dreptului la apărare înainte să fiu expus, în mod public, prin acest raport.
Mai mult, prin mediatizarea, de către doamna ministru, a materialului de control în cadrul unei dezbateri televizate, am fost pus în imposibilitatea, ca anterior, să pot da lămuriri şi să prezint organelor abilitate şi opiniei publice argumente şi date care contrazic şi chiar răstoarnă situaţia de fapt expusă de Corpul de Control în privinţa mea.

În legătură cu modul în care mi-am exercitat atribuţiile, raportul prezintă atât date nereale, prin felul în care sunt argumentate, cât şi informaţii incomplete, de natură a induce în eroare opinia publică, cu scopul provocării oprobriului societăţii împotriva mea.

Astfel, sinteza raportului are neconformităţi majore, de exemplu: se menţionează trunchiat că raportarea cazului de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti s-a făcut în data de 05.01.2018 către Inspectoratul General al Poliţiei Române, evitând a se arăta că aceeaşi informaţie a fost transmisă în acelaşi timp, la ora 17.57 şi Ministerului Afacerilor Interne.

Pe de altă parte, sunt prezentate aspecte nereale referitoare la faptul că aş fi dispus tardiv, măsuri, abia în data de 15.01.2018, speculându-se că am acţionat la câteva zile după prinderea făptuitorului.

În realitate, pentru identificarea şi prinderea făptuitorului, dispusesem măsuri, încă din data de 06.01.2018 (aspect recunoscut de Corpul de Control în cuprinsul materialului), iar în data de 15 a aceleiaşi luni, am solicitat să fie luate măsuri suplimentare. Acest lucru s-a impus ca urmare a datelor noi operative apărute şi inserate în data de 14.01.2018, ora 17.36, în completarea fişei de informare referitoare la identificarea unei boxe deținute de Stan Eugen în comuna Măgurele, județul Ilfov în interiorul căreia ar fi putut fi descoperite mijloace de probă.
Ulterior, la solicitarea procurorului de caz, instanţa de judecată a autorizat, şi s-a efectuat percheziţia domiciliară a boxei.

Având în vedere precizarea făcută, consider un linşaj mediatic şi tendenţioasă expunerea conform căreia am dispus măsuri tardive, abia după ce suspectul a fost reţinut, aşa cum am arătat mai sus.

Pentru lămurirea tuturor aspectelor, deoarece sunt şi multe alte aserţiuni prezentate în acuzarea mea, voi pune la dispoziția comisiei disciplinare şi organelor abilitate informaţiile şi documentele necesare stabilirii situaţiei reale de fapt.

În funcţie de legalitatea şi temeinicia tratării cauzei disciplinare,
îmi rezerv dreptul de a mă adresa instanțelor de judecată şi/sau organelor abilitate pentru a verifica inclusiv dacă actele Corpului de Control şi cele în legătură cu cercetarea mea disciplinară au fost întocmite cu respectarea legalităţii, a prezumţiei de nevinovăţie şi dacă, acestea cuprind afirmaţii mincinoase și tendenţioase diseminate în spaţiul public cu scopul de a-mi discredita imaginea de ofițer de carieră, chestor (general) al Statului Român.

Am convingerea că, după parcurgerea şi finalizarea tuturor procedurilor, se va demonstra faptul că nu am încălcat nicio prevedere legală sau de conduită.

De altfel, activitatea mea profesională a fost întotdeauna caracterizată de respectarea legii, de integritate și echidistanță, iar rezultatele prezentate, în data de 16.02.2018, la bilanțul Poliției Române au arătat că mi-am îndeplinit misiunea faţă de comunitate şi că am manifestat permanent toleranță zero față de persoanele care au încălcat legea.”

Averea lui DARIUS VÂLCOV impresionantă! 10 milioane de euro, case în Franța, Belgia, Elveția, Monte Carlo și Italia. Care este sursa banilor?

Averea lui DARIUS VÂLCOV pare a fi impresionantă! Dacă ar fi să ne luăm după informațiile oferite de un fost viceprimar al Slatinei, Vâlcov ar avea 10 milioane de euro și case în Franța, Belgia, Elveția, Monte Carlo și Italia.

DAN BĂLĂȘESCU, fost viceprimar al Slatinei, îi trimitea, în urmă cu aproape 5 ani, o scrisoare premierului de atunci, EMIL BOC.

”Domnule Prim-Ministru,

Revin asupra sesizării mele anterioare cu noi dezvăluiri care privesc atât Corpul de Control din subordinea d-voastră, cât şi instituţiile care se ocupă de siguranţa naţională (SRI şi SIE), precum şi Parchetul General, în legătură cu clanurile de tip mafiot şi grupările infracţionale din judeţul Olt, coordonate de primarul Slatinei, Darius Vâlcov.

Astfel, în ceea ce priveşte averea acestuia:

– Deţine un apartament în Bruxelles (Belgia), central, pe numele Vâlcov Roxana, sora acestuia.

– Deţine un apartament în Strassbourg (Franţa) pe numele Vâlcov Roxana, sora acestuia, şi o casă la 23 de kilometri de Strassbourg, pe acelaşi nume.

– Deţine un apartament central în staţiunea Crans Montana, lângă Chamonix, Elveţia, la 2 minute de mers pe jos de partia de schi.

Tot aici îşi ţine şi mai mult de 10 milioane euro cash, zidiţi în peretele despărţitor din gipscarton care separă bucătăria de living, pe numele aceleiaşi Vâlcov Roxana, sora acestuia.

– Deţine un apartament central în Monte Carlo (Monaco), vecin cu Niro, patronul depozitelor NIRO din Bucureşti. Prietenul lui Cosmin Guşă (naşul familiei Vâlcov). Niro este unul din cărăuşii de bani cash către Elveţia. Tot în Monte Carlo deţine un iaht de 2 mil. euro pe numele lui Ramba Ovidiu şi D.J. Andy din Bucureşti. Ramba Ovidiu este patronul firmei Plus Confort SRI. Bucureşti, care este de fapt firma lui Vâlcov. (…) Ambii sunt cărăuşii de bani cash ai lui Vâlcov către Elveţia. Despre firmele PLUS CONFORT, RUPIAH SRL Slatina şi ACETI Slatina, Vâlcov a transmis mesajul că acestea sunt în slujba SRI. şi SIE şi sunt protejate de aceste instituţii.

– Deţine o vilă de lux (4,3 mil. euro) cumpărătă recent la Como, Italia, pe malul lacului, la frontiera cu Elveţia, pe numele Vâlcov Roxana, sora acestuia.

– Deţine două apartamente de lux în Bucureşti (unul în Piaţa Alba lulia şi celălalt în Moşilor) pe numele vărului său, Langa Bogdan, plus alte patru proprietăţi în Bucureşti pe numele aceluiaşi Langa Bogdan.

– Deţine o vilă cumpărată în 2010 în Poiana Braşov pe numele lui Langa Bogdan, şi el cărăuş de bani cash către EIveţia.

– Deţine restaurantul Dolce Vita, din Slatina, prin interpusul Ilinca Octavian.

– Deţine locaţiile a patru foste puncte termice pe numele interpusului Ilinca Octavian.

– Deţine 8 hectare teren intravilan la intrarea în Slatina, pe partea stângă (reper: Dir. Silvică), prin SC Salubris. Această societate va intra în curând în proprietatea lui Vâlcov, aşa cum s-a întâmplat şi cu ACETI. Noul director este Lucian Susala, fostul şofer al lui Vâlcov, artizan al rambursărilor ilegale de TVA atunci când a fost director la CONSLOC şi, la rândul său, cărăuş de bani cash către Elveţia. (…)

Sursa banilor o constituie lucrările supraevaluate din Slatina, executate cu firmele Cafmin SRL Slatina, Plus Confort SRL Bucureşti, Rupiah SRL Slatina. Acestea, după încasarea banilor de la primărie, pe lângă faptul că îşi fac intrări fictive de marfă în gestiune, fac plăţi către zeci de firme dizolvate, dar care au conturi active în bănci. De aici, sub menţiunea “aport personal” şi “salarii”, banii sunt scoşi din bănci şi merg către Bogdan Langa. Acesta este vecin cu Vâlcov şi întâlnirile cu “cotizanţii” au loc în apartamentul său. Vâlcov nu participă la aceste întâlniri, mesagerul între cele două apartamente fiind Langa Bogdan.

Nu lipsesc de la aceste întâlniri nici interlopul zis “Chinezul”, Lazăr Marian şi fraţii Bobeş (cel mare, director Hidroelectrica Slatina).

SC HIDROELECTRICA şi HIDROSERV Slatina sunt două surse importante de bani negri pentru Vâlcov.

De exemplu, Hidroserv Slatina a facturat către Hidroelectrica suma de 67 miliarde lei vechi, după ce firma ROMBET facturase către Hidroserv aceeaşi sumă. A fost a treia factură dintr-un total facturat de 130 miliarde şi un total contractat de 7 milioane de euro pentru lucrări de siguranţă la pârâul Olteţ (decolmatări), care în realitate nu au fost efectuate. Bobeş Cristian a primit un comision de 1 milion de euro pe care l-a impărţit cu Vâlcov. Patronul SC ROMBET a acontat factura de 67 miliarde în bancă pentru suma de 40 de miliarde pe care i-a şi încasat, iar Hidroserv a rămas în debit cu toată suma către bancă, în condiţiile în care toate facturile au fost anulate după 5 zile de la facturare.

În acelaşi mod, s-au împărţit şi cele 400 miliarde lei vechi pentru decolmatarea lacului de la Frunzaru.

Bobeş a fost implicat direct, facturarea făcându-se către firmele celor nouă fini şi a nelipsitului interlop zis “Chinezu”. Şapte din cele 9 firme care au încasat banii sunt în realitate dizolvate.

Cinci miloane de euro au mers la Vâlcov.

Următoarea lucrare este de acelaşi fel şi evaluată la 8 milioane de euro, când în realitate nu costa mai mult de 1 milion. Este vorba de decolmatarea la Drăgăneşti-Olt, care urmează să fie facturată către SC Plus Confort Bucureşti.

Pentru 15% din acel milion de euro, lucrarea va fi efectuată de firma lui Motorga, fostul director de la Ape, aflat în anturajul lui Bobeş. După ce va încasa banii, Plus Confort îi va dirija către cele nouă firme fantomă ale finilor lui Bobeş, iar Vâlcov va primi 4 milioane, conform înţelegerii făcute cu Cristian Bobeş.

Discuţia s-a purtat în acelaşi bar, Blue Window, al lui Giuliano Agapie, prieten cu Vâlcov, şi tot acolo au stabilit ca pe viitor lucrările de la Hidroserv şi Hidroelectrica să fie contractate de Compania de Apă Olt, iar subcontractantul să fie Plus Confort Bucureşti, pentru a se evita intruşii de la Bucureşti, cum a fost, de exemplu, SC Radion Tehnologica.

Fac menţiunea că Bobeş Cristian, directorul de la Hidroelectrica, a fost demis de către şeful său de la Bucureşti, iar în prezent se află în concediu medical, continuitatea conducerii fiind asigurată de dir. adjunct Pena, prieten la rândul său cu Vâlcov.

Motivul demiterii 1-a constituit prejudiciul cauzat prin neglijenţă în serviciu statului român, de către Bobeş Cristian, în valoare de 22 milioane euro reprezentând penalizări conform contract către firma VOITH Austria.

O simplă adresă de suspendare a acestui contract cu care Hidroserv Slatina, prin directorul Bobeş, trebuia să notifice contractantul, a păgubit statul român cu 22 milioane de euro, dar a suplimentat veniturile lui Vâlcov şi Bobeş cu câte 1,5 milioane euro, bani primiţi de către aceştia la Zagreb, Croaţia, hotel ANTONOVICI.

Nu am cunoştinţă despre o eventuală implicare a misiunilor diplomatice ale României din ţările unde acţionează grupările mafiote organizate din Slatina, dar am cunoştinţă de SPRIJINUI. acordat acestora de către seful S.R.I. Olt, care a primit cadou de la primărie un teren de 3,4 hectare intravilan, cumpărat pe firma fiului la un preţ derizoriu, despre vilele acestuia şi a subalternului său Cosmin Bălăşoiu, protector şi prieten al lui Vâlcov, care răsar ca ciupercile, ultima în cartierul Clocociov (…)

Nu este străin Vâlcov nici de spălarea de bani dintre firmele RUPIAH şi ACETI şi nici de cei peste 1 milion de euro spălaţi prin fundaţia “Slatina pe mâini bune” a Andreei Bărbulescu, directoarea de la postul local de televiziunc Olt TV (SC ENEROPROD SRL Slatina), al cărui tată este la rândul lui subcontractant la Hidroserv şi Hidroelectrica şi beneficiar al sumei de 2 milioane de euro pentru lucrări fictive de decolmatare.

Având în vedere faptul că Vâlcov vă aşteaptă cu nerăbdare la Slatina, până la sosirea dumneavoastră, vă solicit să dispuneţi verificarea şi sancţionarea în condiţiile legii de către instituţiile abilitate, cele sesizate privind nu numai spălarea de bani şi criminalitatea economico-­financiară, ci şi siguranţa naţională.

Am înaintat prezenta şi domnului preşedinte Traian Băsescu, Parlamentului României, Directorului SRI, Directorului SIE, Parchetului General şi ambasadelor ţărilor la care am făcut referire.

05. 12. 2011

Dan Bălăşescu

Viceprimar – Primăria Slatina

Sursa: Stiripesurse.ro

Amiralul Harry Harris. SUA, GATA DE RĂZBOI! Ce putere mondială I-A PUS ÎN GARDĂ pe americani?

Amiralul Harry Harris, nominalizat pentru preluarea postului de ambasador SUA în Australia, anunţă un posibil război între SUA şi China.

El a declarat în fața Congresului american că SUA trebuie să se fie pregătită să scoată armele. Într-o analiză sumbră a atitudinii tot mai dure a Chinei în regiune, Harris a precizat că intenția Beijingului este clară și aceasta vizează dominația asupra Mării Chinei de Sud.

Amiralul, care se va retrage în curând de la comanda flotei din Pacific, a spus Congresului că SUA și aliații lor trebuie să fie precauți în privința expansiunii militare a Chinei și a condamnat operațiunile de promovare a influenței Beijingului pe plan extern, comportamentul economic ”prădător” și forțarea vecinilor regionali, scrie The Guardian.

„Intențiile Chinei sunt foarte clare. Le ignorăm pe riscul nostru. Sunt îngrijorat în același timp că China face eforturi pentru a submina legislația internațională”, a mai spus Harris. Amiralul a avertizat și în privința unui „cult al personalității” în jurul președintelui chinez Xi Jinping.

Vorbind despre riscul unui conflict cu China, Harris a avertizat că SUA trebuie să fie pregătită să investească pentru a o elimina într-un fel sau altul. „Când tragem linie, capacitatea de a purta un război este importantă, altfel devii un tigru de hârtie. Sper că nu vom ajunge la un conflict cu China, dar trebuie să fim pregătiți pentru o asemenea eventualitate”, a mai spus amiralul

Kovesi ataca ANAF pentru ca nu executa coruptii! „Exista bunuri sechestrate in valoare de peste 300 de milioane de euro care ar permite dublarea salariilor medicilor, daca acestea ar fi executate.”

Procurorul sef al DNA, Laura Codruta Kovesi, a criticat dur joi activitatea ANAF si a ministerului de Finante, afirmand ca, daca cele doua institutii nu pot executa bunurile sechestrate de la persoanele condamnate pentru coruptie, sa renunte si sa cedeze aceasta sarcina ministerului de Justitie.

„Nu DNA e institutia care trebuie sa confiste efectiv banii (…) Noi punem intr-o tava dupa care oferim tava ANAF-ului, ministerului de Finante care trebuie sa execute aceste hotararii”, a declarat Kovesi, la Digi 24, reamintind ca exista bunuri sechestrate in valoare de peste 300 de milioane de euro care ar permite dublarea salariilor medicilor, daca acestea ar fi executate.

„Am indisponibilizat bunurile si valorile, ei doar trebuie sa le execute. Nu s-a intamplat nimic in aceste opt luni”, a spus Kovesi, intrebandu-se de ce nu se poate aplica aceeasi procedura care se foloseste in cazul persoanelor fizice care nu-si platesc spre exemplu taxele la primarie.

„Este important ca statul sa inceapa sa execute efective aceste bunuri (…) Statul sta pe o gramada de hotarari definitive si nu le executa”, a acuzat aceasta, citata de HotNews.ro.

Procurorul sef a mentionat ca a fost sunata de un oficial de la ANAF care a informat-o ca gradul de recuperare al acestor bunuri sechestrate este de 12%.

„Ok, dar vrem sa fie 90%”, s-a indignat aceasta, subliniind ca „trebuie sa existe un moment zero in care statul trebuie sa inceapa sa execute aceste sume efectiv”.

„Daca Ministerul de Finante nu se descurca poate sa dea aceasta atributie altor institutii, ministerului Justitiei. Este inadmisibil sa depunem un asa mare efort, de multe ori disponibilizam bunuri si in strainatate, conturi, iahturi, se dispune confiscarea sumelor existente dupa care nu se executa nimic”, a comentat Kovesi.

 

 

 

FESENISTA GLOBALISTA, Christine Lagarde, hitlerizeaza= „Bătrânii trăiesc prea mult şi este un risc pentru economia globală, trebuie făcut ceva”

La fiecare întâlnire semestrială, FMI supune analizei câte un subiect fierbinte. La ultima întâlnire de acest gen, a abordat, într-un mod destul de agresiv, problema îmbătrânirii populației. Fondul reclamă, între alte măsuri, ca beneficiile să fie reduse şi vârsta de pensionare să fie prelungită din cauza „riscului de a trăi mai mult decât era de aşteptat”.

De asemenea, propune solutii de piata pentru a reduce acest „risc”. In ceea ce priveste economistii FMI, spaniolul José Viñals numeste „risc de longevitate”.

„Daca longevitatea creste cu trei ani peste ceea ce este prevazut, pana in 2050, costul imbatranirii – care deja este enorm pentru Guverne, intreprinderi, societati de asigurari si particulari – va creste cu 50% in economiile avansate luand ca referinta PIB-ul din 2010. Pentru tarile emergente, acest cost suplimentar ar fi de 25%. In termeni absoluti, costul prevazut va creste cu zeci de miliarde de dolari la scara globala.

Acest lucru pune in pericol viabilitatea finantelor publice prin declansarea nivelurilor datoriei publice intr-o proportie similara. In paralel, este un risc pentru solvabilitatea entitatilor private.”

Dupa cum a explicat Viñals la conferinta de presa in care a prezentat raportul, „a trai mai mult este bine, dar are un risc financiar semnificativ. Ne va costa mai mult ca indivizi, corporatii si guverne. De aceea, trebuie sa ne ingrijoram acum pentru riscurile longevitatii, astfel incat costurile sa nu ne sufoce pe viitor„, a spus Viņals, seful Departamentului Piete de Capital.

Christine Lagarde: „Batranii traiesc prea mult si este un risc pentru economia globala, trebuie facut ceva”

In 1750, speranta de viata in tarile Europei Occidentale nu ajungea la 40 de ani. Din 1900 a crescut ajungand la 80 de ani in 2010. La scala globala a trecut de la 48 in anii 1950 la 70 de ani in ultimul an de referinta. Dar ceea ce schimba calculele, conform FMI, este speranta de viata cand au implinit 60 de ani. Natiunile Unite prevad ca pentru 2050 speranta de viata, plecand de la aceasta varsta, 60 de ani, va creste cu 26 de ani in economiile avansate si cu 22 de ani in tarile in curs de dezvoltare. Traind mai mult populatia, va trebui sa se plateasca mai multe pensii si prestari la siguranta sociala. In acest caz pune ca exemplu planul de pensii private din SUA. „Companiile ar trebui sa-si multiplice contributiile de mai multe ori pentru a putea face fata acestor datorii suplimentare”, spune el. „Recunoasterea si atenuarea acestui risc este un proces care ar trebui lansat acum”.

Citeşte mai mult pe gandeste.org