Pentru că se apropie închinarea la Icoana Fiarei (Ap.13) şi puparea masca-riciului Anticrist, să învăţăm din suferinţa Poporului Evreu, care în robia Babiloniană a acceptat mai degrabă să fie aruncat în cuptorul cu foc (încins de 7 ori mai tare- Daniel, cap.3), decât să-şi îndoaie genunchii în faţa moaştelor aurite, dar oarbe, mute, surde, şchioape, microboase-Ps.115 şi 135; Aşa cum Daniel a fost „gâdilat” să renunţe la viaţa de rugăciune, dar n-a acceptat formalismul, idolatria, tradiţia, ritualurile şi alte popisme, chiar dacă-l pândeau leii din groapă, să-l urmăm şi să ne rugăm în Duh şi în Adevăr, nu… (Ioan, cap.4/23,24)…” Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei care avea rana de sabie şi trăia. I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” (Ap.13)

99General (r) Dr. Mircea Chelaru: ”În jurul nostru bate crivăţul, se fac poduri peste România, iar noi ne batem între noi ca idioţii!”…(Dupa acuzatii de hotii ,subminarea economiei etc) Miniștrii PSD nu mai sunt acuzați de corupție, ci de incultură si de alte masonerii”… “Dumnezeu a fost ucis de Occident…Iată de ce a fost asasinat Ceauşescu! Uitaţi-vă la Dumnezeu cum priveşte spre pământ, cum vede durerea noastră şi aşteaptă să-I întindem mâna să ne vină în ajutor, dar noi, orgolioşi, ne descurcăm şi fără EL!…Deși suferința ne pare un monstru pe care nu-l vrem și atunci când dăm de el- ori ne luptăm, ori vrem să fugim…suferința de orice natură are beneficiile ei 4În ultimii 27 de ani, România a fost jefuită de 3,3 ori mai mult decât ne-au jefuit 3 imperii în 530 de ani de istorie… Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa noastra să fie uşurată…Mesajul unui fermier englez către cel român dupa BREXIT!” Patriarhul” Suferinţei este Iov, dar vindecătorul este Iisus, căci toate chinurile omului şi ale cosmosului pe Dumnezeu îl dor…A început eliminarea incomozilor din calea Potopistilor Globalizatori//Câteva frânturi ale Adevărului despre 11 septembrie 2001! Vremurile de pe urmă. Lupta asupra Leviatanului//Ucenicii râului se joacă de-a potopul//Sataniştii din Guvernul Mondial au creat CRIZA IMIGRANȚILOR pentru a câştiga…Ministrul german , Sigmar Gabriel, a avertizat, într-un interviu în cotidianul Bild, că …Generali din serviciile secrete, prieteni cu infractorii
kjScopul lui Dumnezeu nu a fost ca oamenii să sufere sau să moară, atunci când s-a sfârşit creaţia, ea a fost descrisă astfel: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine” – Geneza 1:31 GBV… Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei… Avertizarea finala a omenirii – Vine Noua Ordine Mondiala (V) – Negarea libertatii de constiinta… Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei… 9 Semne Majore de identificare a fiarei – Dovezi / Fapte Biblice si Istorice (III)… Cum sa ne ferim de semnul fiarei…O noapte cu leii… In groapa cu lei… CARTEA LUI DANIELL… Cine lupta pentru noi? Ultima mare lupta… Impacarea cu Dumnezeu
ppMargareta Spînu-Cemîrtan: „În memoria celor deportați, chinuiți prin închisori, îngropați prin gropile cu var” …Gh. Cojocaru: E important ca istoria să-și cunoască protagoniștii, victime și făptași …Numai la ROMANI este asa ceva! Armand, veste trasnet: „Astazi am aflat ceva incredibil: Contractul dintre Primarie si Romprest nu exista. Vrem banii inapoi si sa plecati mai repede”… O singura DOAMNA  face mai mult decat toti  gargaragii! Formidabila Maia Sandu. Anunta o lege de „confiscare rapida a averilor functionarilor provenite din fapte ilicite”… Muncim sale  platim pensii fesenale unor criminali…Cei mai cunoscuţi torţionari din comunism: Enoiu, Crăciun, Ficior, Moromete, Vişinescu… Bateau cu biciul: Tortionarii nu regreta nimic, ei injura de mama… Îngrozitoarea horă a morții și a vieții din carcerele Fortului 13. Genocidul comunist și nimicirea PNȚ. Mărturia fruntașului țărănist Barbu Pițigoi …Moarte și cenușă: cum au fost incinerați martirii de la Timișoara. Elena Ceaușescu și decizia finală
ukhge4d2f8

aaqqzw

aqq

Citeva frinturi ale Adevărului despre 11 septembrie 2001!

 

 

Adevărul despre 11 septembrie 2001- Cuvinte care au devenit unul dintre cele mai populare subiecte de mai bine de o decadă, atât pe internet, cât şi în afara acestuia. Un subiect care ajuns atât de popular şi care a influenţat atât de mulţi oameni, încât sondajele de opinie sugerează că mai bine de 50 la sută nu cred povestea oficială publicată de guvernul american prin raportul comisiei 9/11.

 

Pentru o lungă perioadă de timp oamenii au fost ridiculizaţi pentru că au pus sub semnul întrebării versiunea oficială, fiind numiţi teoreticieni ai teoriilor conspiraţiei, anti americani, nebuni, etc. . Şi totuşi, are sens ca aceşti oameni să fie puşi în astfel de categorii, când de fapt există numeroase evidenţe care sugerează faptul că versiunea oficială nu e adevărată? Şi nu vorbim despre tot felul de teorii care pot fi găsite pe internet, ci de dovezi ştiinţifice serioase.

 

Deși discuțiile și publicarea acestor teorii este restrânsă în pagini de internet, cărți, filme documentare și conversații, câteva știri din mass-media au acoperit totuși subiectul.

 

Ani la rând nimeni din cadrul mass-mediei principale nu a atins evenimentele petrecute la 11 septembrie 2001 altfel decât respectând versiunea oficială prezentată de către autorităţile americane. Aceasta poate pentru că au fost instruiţi să nu o facă sau pentru că a fost un subiect irascibil. Poate şi-au dat seama că nu există veridicitate în versiunile oficiale şi nu au mai insistat.

 

 

În cadrul unui interviu C-SPAN, Richard Gage, fondatorul comisiei arhitecţilor şi inginerilor pentru aflarea adevărului 9/11 vorbea despre prăbuşirea controlată a clădirii WTC 7. Ceea ce a prezentat Richard G. erau dovezi fizice şi ştiinşifice riguroase.

 

Richard Gage este de peste 25 de ani arhitect în zona golfului San Francisco, membru al Institului American al Arhitecţilor şi fondator al comisiei arhitecţilor şi inginerilor pentru aflarea adevărului 9/11(AE911Truth.org) . Aceasta din urmă reprezintă mai bine de 2200 arhitecţi şi ingineri licenţiaţi care au semnat o petiţie în favoarea unei investigaţii noi şi independente, cu puteri depline, referitoare la distrugerea turnurilor gemene şi a clădirii de 47 de etaje cunoscută sub numele de World Trade Center 7. Petiţia a fost semnată şi de mai mult de 17.000 de oameni de ştiinţă, avocaţi, etc., din Statele Unite şi din întreaga lume. Aceştia aduc ca argumente evidenţele care arată că prabuşire clădirilor s-a datorat unor explozii controlate.

 

 

 

În altă ordine de idei, unul dintre autorii raportului Senatului american privind atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, senatorul Bob Graham, cere administraţiei Obama să desecretizeze 28 de pagini din document, decizie care ar arăta, potrivit acestuia, rolul major pe care l-a avut Arabia Saudită în finanţarea teroriştilor, scrie „The Daily Beast”.

 

În cadrul unei conferinţe pe care a susţinut-o  la Capitol Hill, Bob Graham afirmă că cele 28 de pagini ar „arăta cu degetul către Arabia Saudită, această ţară fiind principalul finanţator” al atacurilor de la Turnurile Gemene.   „Această poveste poate părea veche pentru unii, dar este de fapt extrem de actuală”, a spus senatorul Bob Graham făcând aluzie la cele mai recente atacuri teroriste care au avut loc în Franţa.

 

 

Surse:

 

http://www.collective-evolution.com/2014/10/08/over-2200-architects-engineers-crush-the-official-911-commission-report/

 

http://adevarul.ro/international/statele-unite/un-senator-american-cere-desecretizarea-totala-raportului-privind-atentatele-world-trade-center-1_54bb1270448e03c0fdb392e4/index.html

   

Ucenicii  raului  se joaca de-a potopul

Pregatirile pentru iminentul conflict global se intensifica. Tensiuni in crestere intre Rusia si SUA pe tema Statul Islamic

Mai mult de 95.000 de militari aparținând Rusiei și aliaților săi regionali, au început exercițiile centralizate anuale care se intind de la Volga pana in Siberia.

„Centrul-2015(cum este numita operatiunea), este ultimul pas al pregătirilor militare ale Forțelor Armate în anul 2015”, a declarat Ministerul Apărării, care a precizat că au fost efectuate, aproape 80 de manevre militare numai în luna august, precum și o inspecție inopinată a trupelor implicate în exercițiile de săptămâna trecută.

 

In aceste exercitii de război, vor fi implicate mai mult de 7.000 de piese de echipament militar, până la 170 de avioane și 20 de nave de război. De asemenea, 20 de zone diferite de antrenament, vor fi utilizate de trupe care fac parte din toate ramurile de securitate, inclusiv grăniceri, FSB și Politia Antidrog, manevrele intinzandu-se pe 6.000 de km. Exercițiile fiind programate sa dureze pana la 20 septembrie.

„Ceea ce vedem acum nu a mai fost văzut din timpul Războiului Rece – sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Armata nu se ocupa doar cu testarea noilor vehicule, echipamente si tehnici, ci utilizeaza toate resursele disponibile,” a declarat istoricul militar Vyacheslav Filatov.

 

Kazahstanul va oferi trupe, în timp ce alți membri ai Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), din care de asemenea fac parte si Belarus, Armenia, Tadjikistan și Kîrgîzstan, trimit ofițeri pentru a observa și a se ocupa de diferitele segmente ale exercitilor militare.

Scenariul cuprinde exercitii de razboi, in care armata aliată încerca sa localizeze o amenințare internațională provenind din Asia Centrală. Cele mai multe trupe vor opera pe teren necunoscut și vor fi simulări in cazul in care va fi nevoie sa acorde ajutor medical unui număr mare de victime, in care „răniții”, vor fi transportati catre spitale mobile.

 

„În timp ce aceste manevre sunt defensive prin natura lor, NATO priveste aceste exercitii cu îngrijorare”, a declarat expertul militar Serghei Fedorov pentru Zvezda. „Ei sunt uimiți de amploarea acestor exercitii – asa ceva NATO a văzut foarte rar, ei nefacand niciodata astfel de simulari, limitandu-se doar la exercitii in situatii de urgenta.”

 

Tot incepand de luni, aproximativ 1.000 de militari din Letonia, cu același număr veniti si de la aliații NATO, inclusiv SUA, Marea Britanie si Germania, au inceput exerciții militare conventionale. O zi mai devreme alianța a terminat Swift Response 15, cele mai mari exerciții militare din Europa de la prăbușirea Zidului Berlinului, care au implicat aproximativ 5.000 de soldați.

 

La inceputul lunii, SUA a desfășurat două drone fără pilot MQ-1 Predator cu rază lungă de supraveghere și 70 de piloti, într-o misiune de antrenament din Letonia.

 

În luna mai, Lituania, Letonia și Estonia au cerut creari de baze NATO permanente in tarile lor, datorita faptului că Rusia are capacitatea de a le invada în termen de patru ore, de la comanda unui atac. Moscova a criticat aceasta mutare, spunând că ea contravine Actului Fondator NATO-Rusia semnat in anul 1997. – rt.com

 

Un inalt oficial american a declarat: Rusia a trimis tancuri în vestul Siriei pentru susținerea armatei lui Al-Assad. Trupele rusești s-ar putea întâlni cu aviația americană!

 

Oficial american: Rusia a trimis tancuri în vestul Siriei pentru susținerea armatei lui Al-Assad. Trupele rusești s-ar putea întâlni cu aviația americană!

 

Oficiali americani, citați de agenția Reuters, afirmă că Rusia a adus tancuri la un aerodrom militar din vestul Siriei, în contextul acțiunilor de susținere a armatei siriene în războiul civil din această țară.

 

„Am observat mişcări ale personalului militar şi lucruri care ar indica faptul că Rusia ar intenţiona să creeze o bază de avangardă la periferia sudică a oraşului Latakia”, a declarat Jeff Davis, purtătorul de cuvânt al Departamentului american al Apărării.

 

Rusia a cerut SUA să reinițieze cooperarea pe dosarul sirian, în contextul în care  Moscova este acuzată de Washington că a consolidat forţele pentru protejarea regimului Bashar al-Assad. SUA coordonează o campanie internațională de raiduri aeriene împotriva poziţiilor din Siria şi Irak ale reţelei teroriste Stat Islamic, dar Rusia acuză faptul că această acțiune are un caracter „ciudat”, care evită bombardarea pozițiilor ISIS.

 

Pentru prima oară, după mult timp, există riscul ca trupele rusești și americane să se întâlnească în același teatru de operațiuni. – activenews.ro

 

 

Rusia, manevre militare și tiruri cu rachete în largul coastei siriene

 

Rusia face exerciţii militare în largul costei siriene. Prezenţa sporită a ruşilor în regiune provoacă îngrijorare în rândul statelor occidentale – care suspectează Moscova că, sub pretextul luptei împotriva terorismului, va susţine şi mai mult regimul Bashar Al Assad.

 

Potrivit notificării înaintate de Moscova, exerciţiile militare au loc până pe 17 septembrie în apropierea portului Tartus, unde se află un punct militar logistic extern al Rusiei. Sunt programate tiruri de antrenament cu rachete, ceea ce ar putea afecta traficul aerian civil în zonă. Rusia a recomandat piloţilor de pe avioanele civile să fie mai atenţi în spaţiul aerian la est de Cipru, transmite corespondentul TVR la Moscova.

 

Pregatirea! A inceput eliminarea incomozilor din calea Potopistilor  Globalizatori

 

Corneliu Vadim Tudor a fost ajutat sa se  stinga fulgerator, la doua zile dupa ce fusese vazut in public, la un eveniment care a avut loc la Ambasada Rusa. Tribunul nu parea bolnav si nici suferind, asa ca nimeni nu se gandea ca peste doar doua zile, tribunul va ajunge pe mana doctorilor care nu vor mai putea sa-i salveze viata.

  Pornind de la ideea ca Vadim a deranjat foarte mult prin violenta limbajului sau, autorii site-ului crestin saccsiv.wordpress.com -acrediteaza ideea ca politicianul ar fi fost lichidat. Autorul articolului pune cap la cap cateva informatii care au circulat in ultima vreme in randul preotimii si le coroboreaza cu unele atacuri ale tribunului la adresa „capeteniilor Bisericii Ortodoxe Romane” si a unor organizatii considerate oculte.

„O personalitate din zona manastirilor, care doreste sa-si pastreze anonimatul, nu exclude ipoteza. Iata doua texte care mi le-a trimis pe e-mail, dintre care ultimele postari au aparut pe Facebook, pe contul CVT: Cateva intrebari la adresa capeteniilor Bisericii Ortodoxe Romane? Va e mila de arabii pagani, dar nu va pasa de milioanele de romani pribegi prin lumea larga? L-ati abandonat pe Iisus pentru Allah si pe Brancoveanu pentru Osama Bin Laden? Biblia spune sa fim milostivi, dar nu sinucigasi. (…) In urmatoarea perioada, eu si PRM vom organiza un mare miting si mars de protest impotriva invaziei barbare si impotriva amenajarii marelui focar de infectie: Moscheea Mamut…”, scrie saccsiv.wordpress.ro, citand cateva postari ale poetului. In acelasi articol este amintita o poezie in care Vadim infiera masonerie, o organizatie cu caracter secret acuzata ca doreste instaurarea Noii Ordini Mondiale: „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie / Scapa de masonerie! / Numai neamuri proaste, smecheri, impostori / Toti sunt Mari Maestrii (in a trage sfori)”. „Moartea sa survine intr-un moment oportun pentru maestrii haosului. Cu cat mai mult cu cat o alta voce, cea a lui Gigi Becali tace. Asadar chiar daca nu sunt adeptul, teoretic, nici nu pot exclude ipoteza eliminarii sale”, incheie autorul articolului.

 

  CRESTINI SI COPII DE CRESTINI DECAPITATI DE ORGANIZATIA CRIMINALA ISIS

 

Daca situatia ar sta asa, SUA chiar ar trebui sa multumeasca Rusiei pentru ajutorul dat si sa colaboreze in acest sens, nu sa-i puna bete in roate, ba mai mult amenintand ca e posibila o viitoare confruntare intre fortele rusesti si aviata militara americana.

 

Dar situatia nu sta deloc asa, SUA sprijina din rasputeri ISIS-ul, pentru ei este un mare ajutor prin haosul creat, pentru a putea pune mana pe resursele Siriei. Care pe langa rezervele de petrol pe care le detine pe teritoriul sau, tinta elitelor care controleza America si cele mai mari companii de petrol Chevon si Exxon, este Leviatanul, una dintre cele mai bogate zone in gaze si petrol descoperita pe glob in ultimul timp. Resurse la care au dreptul Siria, Liban, Turcia, Israel, Cipru, Egipt si Palestina daca ar fi recunoscuta ca stat independent, acesta fiind si motivul principal pentru care Israelul a macelarit in ultimul timp Fasia Gaza. Dar despre acest subiect am scris in detaliu, in articolul:

 

Vremurile de pe urma. Lupta asupra Leviatanului.

 

De asemenea Turcia, aliatul SUA, ii ataca pe Kurzi, care sunt singurii care lupta contra ISIS-ului.

 

Irak-ul de asemenea au adus si ei dovezi ale sprijinului pe care SUA il acorda Statului Islamic:

 

Potrivit rapoartelor Irakiene, SUA si Marea Britanie continua sa alimenteaze gruparea ISIS cu arme lansate din avioane

 

Iar acum mi se confirma si temerile mai vechi pe care le aveam, ISIS-ul printre altele a fost creat de SUA, pentru a fi un pretext in vederea inceperii unui conflict cu Rusia.

 

Armata de o sută de mii de jihadiști din Irak a fost creata sa atace Rusia?

 

Conflict care este tot mai aproape, Siria putand fi teritoriul unde se vor infrunta pentru prima data cele doua mari super puteri.

 

Deci avem zone de conflicte si posibile conflicte in Siria, Ucraina, de asemnea avem parte de tensiuni in crestere in Marea Chinei intre China si SUA, plus tensiuni economice intre aceleasi tari, care au dus la tot felul de atentate in ultimul timp.

 

A inceput un razboi ascuns intre SUA si China? Exploziile din China nu par a fi intamplatoare. Nave militare chinezesti observate in apropiere de Alasaka

 

O alta tesiune s-a creat in jurul rezervelor de gaze si petrol, gasite in zona artica, tot intre SUA si Rusia.

 

Un alt posibil conflict care mocneste de mai mult timp, este cum bine stiti intre Korea de Nord si Korea de Sud.

 

Situata imigrantilor din Europa de asemenea poate scapa oricand de sub control, liderii Islamisti amenintand ca deja 4000 de luptatori ai Statului Islamic au intrat in Europa odata cu valurile de imigranti si sunt gata de atentate pe tot cuprinsul batranului continent.

 

Controlul total, principalul scop al migratiei controlate

Alte MILIOANE de IMIGRANTI sunt pe drum sau se afla deja la portile Uniunii Europene? Haosul general ameninta sa cuprinda intreaga planeta!

Rusia este de asemenea tot mai aproape de o alinta solida si cu Iranul, pentru care SUA este total nemutumita si ameninta Iranul tot mai vocal cu razboiul. Cei doi viitori posibili presedinti ai Americii, avand de altfel discursuri foarte hotarate in acest sens:

 

Priviti cu mare atentie ce va urma odata cu alegerea in fruntea Americii a lui Donald Trump!

Hillary Clinton ca si Donald Trump vrea bombardarea Iranului

 

Satanistii din Guvernul Mondial au creat   CRIZA IMIGRANȚILOR  pentru a introna  dictatura Apocaliptica  STABILITA de  NOUA ORDINE MONDIALĂ !Haosul creat de imigranți în Europa va duce la stabilirea Noii Ordini Mondiale după dictonul Iluminati: „Ordine din haos”

Conform jurnaliștilor de la The Truth Seeker, criza imigranților din Europa nu este întâmplătoare, ci, susțin ei, a fost atent plănuită și pusă în practică de agenții Noii Ordini Mondiale cu scopul de a distruge națiunile prin amestecarea uriașă între popoare. Criza refugiaților sirieni din Europa duce la haos, la conflicte etnico-ideologice, la violențe și tensiuni și într-un final la schimbarea ordinii mondiale prin stabilirea unei Noi Ordini Mondiale conform dictonului „Ordo ab Chao” („Ordine din haos”), un celebru dicton Iluminati.

 

În momentul de față, criza imigranților crează probleme geopolitice grave. Dacă în anul 2013 nu mai puțin de 17 țări din Europa și din SUA au fost de acord să accepte refugiați din Siria, dar și din alte țări, până anul acesta foarte multe țări din Europa au primit deja mai mult de două milioane de cereri de azil de la persoane din Siria, Irak și Eritreea, SUA a acceptat recent aproximativ 10.000 de refugiați sirieni, iar Australia intenționează și ea să accepte în jur de 12.000 de astfel de refugiați. Mai mult de atât, patru milioane de sirieni și-au părăsit țara și jumătate din populația de 23 de milioane de locuitori a Siriei a fost forțată să își abandoneze casele și cel mai probabil va veni să invadeze Europa.

 

Toate aceste milioane de persoane va trebui să lucreze în Europa în contextul în care mii de europeni nu își găsesc nici ei un loc de muncă în economia actuală și astfel populația Europei va ajunge să se elimine treptat și va trece printr-un proces rapid, dar sigur de extincție. Pentru această lovitură de stat din Europa sunt răspunzători agenții Noii Ordini Mondiale care au provocat în mod deliberat toată această criză.

 

Michael Ledeen, analistul politic american susținător al Noii Ordini Mondiale este de părere că în lume, vechea ordine se schimbă în fiecare zi, în toate domeniile: afaceri, știință, literatură, artă, arhitectură, politică, legislație și este timpul ca și la nivel geopolitic să aibă loc unele schimbări, chiar dacă acestea ar aduce cu sine și numeroase repercusiuni negative.

 

Agenții Noii Ordini Mondiale au stabilit că Europa trebuie să fie invadată de refugiați din Siria, dar și din alte părți ale lumii pentru a deveni un loc multicultural, iar dacă nu va reuși să se adapteze acestei transformări va dispărea.

 

Europa este invadată de milioane de imigranți din Orientul Mijlociu pentru că Noua Ordine Mondială plănuiește ca treptat lumea să treacă la iudaism, să îi convertească pe toți oamenii, să supună și să uzurpe ordinea morală și politică deoarece iudeii sunt numiți poporul ales de Dumnezeu și sunt considerați a fi o lumină pentru neamuri și o binecuvântare pentru toate națiunile

 

 

”Patriarhul ” Suferintei este Iov, dar vindecatorul este Iisus, caci toate chinurile omului si ale cosmosului pe Dumnezeu il dor 

Cartea prezinta doua motive pentru suferinta lui Iov: pe de o parte, avem de a face cu suferinta ca si consecinta a înfruntarii nevazute dintre Dumnezeu si Satan, iar pe de alta parte, avem de a face cu suferinta ca o disciplinare a mîndriei si a unei prea mari încrederi în sine. Daca toata actiunea s-ar fi încheiat odata cu Iov 2:10, am fi ramas cu parerea ca Iov a fost un om desavîrsit: „În toate acestea, Iov n-a pacatuit de loc cu buzele lui”. Actiunea cartii continua însa si noi descoperim treptat ca Iov este un om remarcabil printre semeni, dar lipsit de perfectiune cînd este confruntat cu standardul lui Dumnezeu. Cînd Dumnezeu intervine, dupa interminabilele înfruntari dintre Iov si cei trei prieteni ai sai, glasul Sau rasuna din mijlocul furtunii plin de mînie acuzatoare: „Cine este cel ce îmi întuneca planurile, prin cuvîntari fara pricepere?” (Iov 38:2). Fata în fata cu Dumnezeu Creatorul, Iov se pleaca într-o pocainta sincera si adînca: „Da, am vorbit, fara sa înteleg, de minuni, care sînt mai presus de mine si pe care nu le pricep”. „Urechea mea auzise vorbindu-se despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a vazut. De aceea mi-e scîrba de mine si ma pocaiesc în tarîna si în cenusa” (Iov 42:1-6). În fata lui Dumnezeu, nimeni nu poate sa se laude: „Caci toti au pacatuit si sînt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Chiar si cel mai bun dintre oameni merita pedeapsa divina. Chiar si cel mai stralucit exemplar uman are nevoie de har si de iertare: „Dar stiu ca Rascumparatorul meu este viu, si ca se va ridica la urma pe pamînt. Îl voi vedea si-mi va fi binevoitor” (Iov 19:25-27).
În toate traducerile Bibliei cartea aceasta poarta numele personajului ei central: Iov. A fost acest Iov un personaj real? Da, profetul Ezechiel îl considera drept o personalitate proeminenta demna sa fie pusa alaturi de Noe si Daniel (Ezec. 14:14, 20), iar apostolul Iacov îl citeaza în Noul Testament ca pe un exemplu de rabdare în suferinta (Iacov 5:11).
Se pare ca aceasta carte a fost scrisa initial în proza de Elihu, unul dintre personajele cartii si ca a fost tradusa în ebraica si versificata mai tîrziu de Moise. Elihu prefera sa ramîna anonim ca autor, tot asa cum a preferat sa nu se prezinte prea mult pe sine nici în textul cartii.
Iov a trait înainte de vremea lui Avraam. Lungimea vietii lui este caracteristica acelei perioade. Numai dupa suferinta sa, Iov a mai trait înca 140 de ani! (Iov 42:16). În textul cartii se aminteste de o moneda numita în evrreieste: „Chesita”. Despre aceasta moneda nu mai aflam decît în textele care amintesc de viata patriarhilor (Gen. 33:19). Viata lui Iov ar trebui plasata între capitolele 11 si 12 ale cartii Geneza. tara „Ut” în care a trait Iov poarta numele unuia dintre nepotii lui Noe (Gen. 22:20-21).
Cartea lui Iov nu este numai o carte de istorie. Ea este o poema dramatica care ni-l prezinta pe Iov în aspectul sau filosofic. Tema cartii este realitatea si sensul suferintei în viata oamenilor lui Dumnezeu. Scena actiunii cuprinde cerul si pamîntul deopotriva. Dumnezeu si Satan se înfrunta în lumea nevazuta, iar consecintele se fac resimtite în lumea noastra prin încercari, binecuvîntari si suferinte. Cartea lui Iov este o perla a literaturii universale. Profunzimea ideilor ei transcend timpul si civilizatiile, fiind la fel de actuale astazi ca si în vremea în care au fost asezate pe hîrtie.
Cartea ni-l prezinta pe Iov în cîteva ipostaze distincte: Iov – omul neprihanit persecutat de Diavol din pricina neprihanirii lui (Iov 1:1-2:10), Iov – omul plin de sine care se cearta neîncetat cu prietenii sai si cu Dumnezeu (Iov 2:11-31:40), Iov – omul care se pocaieste în fata maretiei lui Dumnezeu (Iov 32: l – 42:6), Iov – omul pus în slujba pentru recuperarea celorlalti (Iov 42:7-9) si Iov – omul binecuvîntat din nou de Domnul (Iov 42:10-17).

Cartea Iov este unul dintre mesajele lui Dumnezeu adresate omenirii. Ea ne spune ca suferinta este de multe ori un sol pe care ni-l trimite El pentru a ne ajuta sa ne vedem corect pe noi însine si sa ne dam seama ca sîntem neputinciosi si avem nevoie de mîntuire: „Dumnezeu vorbeste însa, cînd într-un fel, cînd într-altul, dar omul nu ia seama. ªi prin durere este mustrat omul în culcusul lui, cînd o lupta necurmata îi framînta oasele” (Iov 33:13-19), „Dar Dumnezeu scapa pe cel nenorocit prin nenorocirea lui, si prin suferinta îl înstiinteaza” (Iov 35:15).

Cîta vreme cauta sa se dovedeasca nevinovat înaintea lui Dumnezeu, Iov se umple de vinovatie: „Este vreun om ca Iov, care sa bea batjocura ca apa” (Iov 34:7). Cît timp se lauda în fata lui Dumnezeu, Iov este vinovat de pacatul mîndriei, iar pentru cei mîndrii cerul se închide: „Sa tot strige ei atunci, caci Dumnezeu nu raspunde, din pricina mîndriei celor rai. Degeaba striga, caci Dumnezeu n-asculta, Cel Atotputernic nu ia aminte” (Iov 35:12-13).
I. PROOLOG l – 2
a. Iov – neprihanit în belsug, 1:1-5
b. Satan – rautacios si pornit pe rau, 1:6-19
c. Iov – neprihanit în nenorocire, 1:20-22
d. Satan – perseverent în rautate, 2:1 -8
e. Iov – neprihanit pîna la capat, 2:9-13

II. DIALOG 3 – 42
a. Plîngerea lui Iov, 3
b. Prima triada de dialoguri, 4-14
c. A doua triada de dialoguri, 15 – 21
d. A treia triada de dialoguri, 22-31
e. Elihu intervine, 32 – 37
f. Dumnezeu intervine, 38-41

III. EPILOG 42:7-17
a. Iov – laudat de Dumnezeu, 42:7
b. Cei trei prieteni condamnati de Domnul, 42:8
c. Iov – suferinta lui înceteaza, 42:10
d. Iov – rasplatit cu binecuvîntare, 42:11-17

 

  Uitaţi-vă la Dumnezeu cum priveşte spre pământ, cum vede durerea noastră şi aşteaptă să-I întindem mâna să ne vină în ajutor, dar noi, orgolioşi, ne descurcăm şi fără EL!…

 

Psalmi 88:9 Mi se topesc ochii de suferinţă; în toate zilele Te chem, Doamne, şi-mi întind mâinile spre Tine! Suferinţa…cui îi place suferinţa? De multe ori m-am întrebat şi eu de ce Dumnezeu îngăduie atâta suferinţă, atâta durere…şi nu am aflat răspunsul decât atunci când am ajuns şi eu să sufăr cu adevărat. Ştiţi care e problema noastră…a oamenilor? Chiar şi atunci când suferim şi ne topim de durere căutăm soluţii tot la oameni. EL – Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatul lumii şi toată suferinţa, stă cu mâinile Lui străpunse de cuie…şi aşteaptă să ne ia pe braţe. De ce Îl refuzăm? De ce căutăm ajutorul la oameni? Psalmi 56:11 Mă încred în Dumnezeu, şi nu mă tem de nimic: Ce pot să-mi facă nişte oameni? Când ne încredem în EL pe deplin, suferinţa dispare, durere trece şi inima ne este mângâiată şi plină de pace. Ce pot oamenii să ne facă când Dumnezeu e de partea noastră? În ultimul timp, am avut parte de suferinţă pe calea de credinţă. Dar nu suferinţă trupească, ci una spirituală…o decizie greu de luat…nopţi nedormite…lacrimi…durere în inimă..dar ştiţi ce am observat? Dumnezeu nu m-a părăsit nici o clipă şi a vegheat lângă mine. Dacă mă trezeam noaptea să mă rog, Îl simţeam prezent lângă mine. Dacă mergem pe stradă plângând, El era Cel care îmi ştergea lacrimile printr-o cântare sau un Cuvânt din Biblie. Şi când m-a cuprins dezamăgirea şi mai tare.. am nascut poezia  care este postată mai jos!

Şi am ânteles atunci că suferinţa mea, este spre slava Sa! Atunci mi-am amintit un verset drag inimii mele: Isaia 65:16b “…căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei.” Şi inima mi s-a umplut de bucurie, căci ştiam că nu sunt singură…”ŞI OMUL DE MĂ PĂRĂSEŞTE, EU ŞTIU CĂ DOMNUL MĂ IUBEŞTE” Slavă Lui! 2 Corinteni 1:7 Şi nădejdea noastră pentru voi, este neclintită, pentru că ştim că, dacă aveţi parte de suferinţe, aveţi parte şi de mângîiere. Aceasta este suferinţa care aduce mângâiere: SĂ-L SIMŢI APROAPE PE DUMNEZEU ÎN CLIPELE GRELE ŞI SĂ-L LAŞI PE EL SĂ-ŢI FIE MÂNGÂIERE!!!

Pentru toţi care suferiţi în diverse moduri, vă las un verset care să vă mângâie inimile: Romani 8:18 Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. BUCURAŢI-VĂ CĂ SUFERIŢI PENTRU CĂ AVEŢI PARTE DE MÂNGÂIEREA LUI DUMNEZEU, NU A OMULUI!!

NU  MĂ  LAS  DE  DOMNUL

De Tine Doamne nu mă las
Căci Tu-mi conduci al vieţii pas,
Şi prin necaz, şi prin durere
ISUSE – îmi eşti mângâiere.

Când toţi o, Doamne m-au lăsat
Pe braţul Tău, Tu m-ai purtat.
Şi mi-ai şoptit: “O nu te teme,
Voi fii cu tine-n orice vreme!”

Când ochii lacrimi mi-au vărsat
ISUS – doar Tu nu m-ai uitat.
Şi mi-ai promis că-n orice zi,
Îmi vei da numai bucurii.

Şi vreau o, Doamne să-Ţi slujesc
Cât pe acest pământ trăiesc,
Să caut sfântă voia Ta
Să se-mplinească-n viaţa mea.

De Tine Doamne nu mă las!
Chiar de-mi curg lacrimi pe obraz.
Şi omul de mă părăseşte,
Eu ştiu că Domnul mă iubeşte.

De Tine Doamne nu mă las
Chiar de-ar venii al morţii ceas,
Căci Tu pe cruce când ai fost
Ai dat vieţii mele rost.

Poezie scrisa de Florina Patru

Rolul suferinţei în viaţa noastră

 

Suferinţa este văzută în lumini diferite şi rezultate la fel de diferite de la persoană la persoană. Timpul suferinţei poate fi convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al apropierii de Dumnezeu, al evaluării propriei libertăţi, al introspecţiei, al meditaţiei şi al consimţirii în a-L primi în suflet pe Dumnezeu Cel iubitor.

Unii, precum consolatorii maligni ai lui Iov, vor considera întotdeauna că suferinţa este o marcă a respingerii sau a pedepsei divine. Pentru ei, suferinţa pare a fi o veste fără îndoială rea. Pare a arăta că cei cuprinşi de ea sunt îndepărtaţi de la faţa lui Dumnezeu. Dar suferinţa este văzută în creştinism ca o pecete potenţială a bunăvoinţei, a dragostei şi a prezenţei lui Dumnezeu.

Suferinţa nu înseamnă neapărat că ne-am îndepărtat de Dumnezeu; poate însemna că suntem atraşi mai aproape de El şi ne este îngăduit ca să trecem printr-o experienţă ce va înlătura ultimele bariere sau obstacole dintre noi şi El. Prin amara experienţă a “ghimpelui din carne” a învăţat Sfântul Apostol Pavel cea mai importantă dintre toate lecţiile spirituale – că slava lui Dumnezeu îi era suficientă, că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte în slăbiciunea umană (II Cor. 12, 7-10). Suferinţa este un instrument prin care Dumnezeu ne poate curăţi de satisfacţia de sine şi de autoamăgire şi ne poate ajuta să facem faţă slăbiciunii noastre prin puterea Lui, ca să putem mărturisi împreună cu Sfântul Apostol Pavel că “toate le pot în Hristos Cel care mă întăreşte” (Filip. 4, 13).

Cine este hotărât să nu vadă nici un sens în suferinţă nu va învăţa nimic din această experienţă. Dar cine crede că Dumnezeu poate folosi suferinţa în favoarea lui, să vorbească în ea şi prin ea, va fi deschis în a vedea mâna lui Dumnezeu la lucru în această nenorocire. Pentru creştini, Dumnezeu lucrează la fel de mult prin eşec ca şi prin succes, prin suferinţă la fel de mult ca şi prin bucurie. Cuvioşii Părinţi, atinşi de nenumărate boli, mulţumeau lui Dumnezeu şi le considerau pe acestea ca fiind “iubirile lui Dumnezeu”.

În acest sens, Cuviosul Părinte Porfirie menţionează: “Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli (traducătorul cărţii menţiona că părintele a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă – cu repetate gastroragii, cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatită stafilococică pe mână, hernie inghinală – cu dese strangulări, guşă endemică cronică, adenom la hipofiză – n.n.). De multe ori îi spun: “Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!” E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicând Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului la cap. Şi cu cât merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inimă şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sunt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească (se vede aici marea smerenie a acestui cuvios părinte îmbunătăţit duhovniceşte şi harismatic – n.n.).

Atunci când eram de şaisprezece ani, Îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boală grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui şi să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat aşa. Dar Bătrânul meu mi-a spus că asta este egoism şi astfel Îl constrâng pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce-o să facă. Aşa că n-am mai stăruit. Vedeţi însă că Dumnezeu n-a uitat cererea mea şi mi-a dat această binefacere după atâţia ani!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu şi eu părtaş la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu. “Căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă” (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebită bunăvoinţă a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina iubirii Lui şi prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sunt vrednic. (…) Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă mai bun. Sunt încredinţat că Dumnezeu ştie că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operaţie, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să rânduiască” (Ne vorbeşte părintele Porfirie, pp. 367-369).

Deseori ne răsună în urechi sau ne frământă mintea următoarea întrebare: Care este rolul pozitiv al suferinţei în vieţile noastre? Într-un sens logic sau filosofic, faptul suferinţei este neutru. Ceea ce importă cu adevărat este finalitatea acesteia – atât în privinţa modului în care o înţelegem, cât şi a modului în care îi permitem să ne afecteze.

Suferinţa elimină “iluziile de securitate şi nemurire care par a prevala în afara credinţei creştine. Decojeşte spoiala de siguranţă care poate acţiona ca o barieră atât de puternică în faţa Evangheliei. Slăbind trupul, suferinţa facilitează acţiunea sufletului, mistuit poate de amintirea purităţii pierdute” (Alister McGrath, Suffering, 1992, p. 80).

Suferinţa poate conduce la o perfecţionare sau la o desăvârşire a credinţei. Trebuie doar să ne deschidem lui Dumnezeu, să explorăm ceea ce ne-ar putea transmite El prin experienţa dureroasă prin care trecem. Să învăţăm să gândim pozitiv, creativ şi pios faţă de ceea ce experimentăm, iar nădejdea în Dumnezeu Proniatorul să nu fie zdruncinată de nimic. Suferinţa nu este un rău absolut, un rău care izolează, separă şi însingurează, ci dimpotrivă, ea poate naşte legături interumane şi comuniune cu ceilalţi semeni ai noştri.

Suferinta nu este pedeapsa divina;de aceea, nu atat multimea incercarilor trebuie sa ne puna pe ganduri, cat lipsa lor.

 

O conceptie intalnita tot mai des astazi in randul crestinilor ortodocsi, se refera la faptul ca inclinam sa vedem cele mai multe incercari ale vietii noastre (boala, moarte prematura, calamitati), ca pedepse divine. La baza acestei conceptii stau doua idei, pe de-o parte, una scolastica, potrivit careia  suferinta ,ca urmare a  pedepsei Divine, reprezinta o plata sau satisfactie adusa onoarei jignite a lui Dumnezeu prin pacat, iar pe de alta, o idee de vadita influenta gnostica, ce vorbeste despre o suferinta purificatoare prin care sufletul trebuie sa treaca, pentru a atinge desavarsirea.

Aceste puncte de vedere sunt straine de teologia si traditia patristica ale Bisericii Ortodoxe. In Molitfelnic (v. ed. IV, Buc. 1984, p. 248) exista o rugaciune foarte potrivita pentru ilustrarea “teologiei suferintei”: “Tu care pedepsesti si iarasi tamaduiesti, si dai pedeapsa cu bunatate si cu iubire de oameninu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput, pe care am pierdut-o prin slabiciunea mintii si prin sfatul vrajmasului, vrand iarasi a se ridica si in tot chipul purtand grija sa scapi ce a mai ramas din caderea aceea“.

Chiar daca este folosit termenul scolastic pedeapsa ,dupa cum constatam din cuprinsul rugaciunii acest act dumnezeiesc nu denota un aspect juridic, ci mai ales unul viu, relational. Pedeapsa divina se arata a fi o realitate antinomica. In cazul lui Dumnezeu, pedeapsa nu este amestecata cu ura nefiind o manifestare a razbunarii. Din contra, “Dumnezeu pedepseste si tamaduieste”. Ba chiar, “pedepseste cu bunatate si iubire de oameni”.

Ortodoxia a preferat dintotdeauna cuvantul “incercare” celui de “pedeapsa” pentru a face referire la aceasta manifestare a proniei dumnezeiesti. Dumnezeu trimite incercari asupra noastra mustrandu-ne cu dragoste de parinte: “Certand m-a certat Domnul, dar mortii nu m-a dat” (Ps. 117, 18). Nu ne da mortii deoarece “nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”. Cum se spune in rugaciune: “nu ca sa pierzi zidirea mainilor Tale, ci mai mult, ca sa o aduci la frumusetea cea dintai si la starea cea aleasa de la inceput”.

Incercarile dumnezeiesti sunt intotdeauna parte a pedagogiei divine. De aceea, gresim atunci cand ne raportam numai la incercari, pierzand din vedere binefacerile primite de la Dumnezeu prin ele. Sfantul Maxim Marturisitorul ne spune ca Dumnezeu ingaduie “incercari, ocari peste capul nostru, cu rostul ca sa ne scarbim de noi insine si sa ni se toceasta tot gustul de cele de aici, caci altfel nu putem muri noua insine.”

Tot Sfantul Maxim afirma ca “multe din cele ce ni se intampla, ni se intampla spre indrumarea noastra sau spre stingerea pacatelor trecute sau spre indreptarea neatentiei prezente sau spre ocolirea pacatelor viitoare”.

Suferinta nu este mantuitoare decat atunci cand este asumata. Si poate fi asumata doar cand aduce in noi pocainta. In acest sens, Sfantul Marcu Ascetul ne spune: “precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai ii fac sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta”. Termenul grec metanoia, tradus prin “pocainta”, insemana de fapt o  “schimbare a mintii”, o intoarcere a acesteia de la pacat spre Dumnezeu.

Plata pacatului este moartea, in sensul de consecinta naturala, nu de pedeapsa. Hristos Insusi a suferit si a murit pentru noi, fiind “fara de pacat”  dar si “fara de moarte”. De aceea si calea catre Imparatia Cerurilor nu ne-a fost deschisa de catre El prin pedeapsa, ci prin iubire: “Si noi am cunoscut si am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are catre noi. Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane intru el. Intru aceasta a fost desavarsita iubirea Lui fata de noi, ca sa avem indraznire in ziua judecatii, fiindca precum este Acela, asa suntem si noi, in lumea aceasta. In iubire nu este frica, ci iubirea desavarsita alunga frica, pentru ca frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desavarsit in iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindca El ne-a iubit cel dintai. (I Ioan 4; 16-19)

Numerosi sfinti au avut la randul lor de facut fata multor boli cu toate ca duceau o viata plina de sfintenie. Acestia, oricat de bolnavi erau sau oricator alte incercari erau supusi, nu se aratau lipsiti de bucurie. In aceasta se arata maretia crestinismului, in faptul ca poate exista bucurie pana si in suferinta. Impreuna cu Hristos, in fiecare dintre noi, oricat de neputinciosi am fi, se manifesta biruinta vietii asupra mortii.

Parintele  Paise Olaru ne arata in putine dar minunate cuvinte ca suferinta nu este pedeapsa: “Nu uita ca Domnul, pe cine iubeste, il incearca, ca mai mult sa fie aproape de El. Sa ne bucuram si sa multumim bunului si induratului Dumnezeu pentru toate. De frica bolii si a altor incercari “nu ne vom teme, nici ne vom tulbura, caci cu noi este Dumnezeu!”

 

Cateva DE VERSETE BIBLICE pentru  ÎNCURAJARE ÎN SUFERINȚĂ

 

 

E incredibil cât de multă suferință este în jurul nostru. Și mai uimitor e cât de ușor ne obișnuim cu ea. Trecem pe lângă spitale fără să ne doară inima pentru cei din ele. Parcă e nevoie de tragedii să ne trezească la realitatea suferinței din jurul nostru. Mai jos sunt 25 de pasaje, de la Geneza la Apocalipsa, prin care Domnul ne oferă soluția Sa la problema suferinței.

După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta cea foarte mare.” Geneza 15:1

Lui Avram (care urma să primească numele de Avraam), Domnul îi spune aici: „Nu te teme!”.

Avea Avram motive să se teamă? Se temea el oare? Da. Tocmai întors victorios de pe câmpul de luptă, cred că Avram a fost ispitit să se îngrijoreze pentru siguranța taberei lui. Da, fusese victorios în lupta împotriva celor 5 împărați. Dar asta însemna că ei puteau oricând să se întoarcă la luptă împotriva lui. Dar Domnul îi promite apărare și răsplată. Deja avusese parte de ele, dovadă fiind faptul că fusese învingător. Acum, Domnul îi oferea făgăduința că va continua să îi ofere binecuvântările de până atunci.

Poate tu nu ești acum în război la propriu, dar se duce un război pentru mintea ta, pentru sufletul tău. Stând lângă Domnul, ai asigurată siguranța și răsplata. Și chiar dacă ar veni un război militar, făgăduințele Domnului sunt aceleași.

Da, Tu eşti lumina mea, Doamne! Domnul luminează întunericul meu. 2 Samuel 22:29

Nu cred că sunt singura care experimentez momente de „întuneric”. În momentele acelea nu sunt conștientă că „Domnul e lumina mea”. Uit că El e atotputernic, că El poate lumina întunericul meu. De aceea vreau să memorez versetul acesta. Pentru că am credință că, în felul acesta, îmi va veni mai repede soluția în minte.

Căci El nici nu dispreţuieşte, nici nu urăşte necazurile celui nenorocit şi nu-Şi ascunde faţa de el, ci îl ascultă când strigă către El. Psalmul 22:24

Poate n-am ajuns să urăsc necazurile cuiva, dar cu siguranță am minimizat problemele cel puțin unuia dintre cei din apropierea mea.

Când am citit prima dată versetul acesta în contextul listei acesteia, mi-a venit în minte imaginea unui cerșetor: e nenorocit, are necazuri și tind deseori să disprețuiesc sau să „îmi ascund fața”, mai degrabă decât să ascult. Nu încurajez cerșetorii, dar îmi dau seama că și ei sunt incluși în versetul acesta.

Un citat care amplifică versetul de mai sus și mă încurajează întotdeauna este acesta:

Adu înaintea lui Dumnezeu nevoile tale, bucuriile, necazurile, grijile şi temerile tale. Poverile tale nu-L vor împovăra şi nici nu-L vor obosi. El, care ţine socoteala până şi de perii capului tău, nu rămâne indiferent faţă de nevoile copiilor Săi. „Domnul este plin de milă şi de îndurare” (Iacov 5, 11). Inima Sa iubitoare este mişcată de necazurile noastre şi chiar de strigătul nostru de durere. Să aducem înaintea Lui tot ceea ce ne apasă. Nimic nu este prea greu pentru El, pentru că este Cel care ţine lumile şi guvernează întregul Univers. Nimic din ceea ce, într-un fel oarecare, are legătură cu pacea noastră nu este prea neînsemnat pentru ca El să nu-l ia în seamă. În experienţa noastră nu există un capitol prea întunecat pentru ca El să nu-l poată citi şi nici încurcături aşa de dificile pe care El să nu le poată rezolva. Nici o nenorocire nu se poate abate asupra celui mai neînsemnat dintre copiii Săi, nici o îngrijorare nu-i poate chinui sufletul, nici o bucurie nu-l poate încânta şi nici o rugăciune sinceră nu-i iese de pe buze fără ca Tatăl nostru ceresc să nu observe, fără ca El să nu manifeste un interes viu pentru toate acestea.

Domnul este păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. El mă paşte în păşuni verzi şi mă duce la ape de odihnă; îmi înviorează sufletul şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său. Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele. Psalmul 23

În mod justificat, unul dintre cele mai bine cunoscute pasaje din Sfânta Scriptură. Când spui cu psalmistul: „nu voi duce lipsă de nimic” și „chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morții”, nu se poate să nu se înfiripe credință în inima ta.

Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? Chiar o oştire de ar tăbărî împotriva mea, inima mea tot nu s-ar teme. Chiar război de s-ar ridica împotriva mea, tot plin de încredere aş fi. Psalmul 27:1,3

Pentru că atunci când înțelegi cine e Domnul, nu mai încape frica în inima ta. Nici măcar dacă se profilează război la orizont (și David știa ce spune când vorbea de oștiri și războaie…).

Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. Psalmul 34:18

Domnul este aproape… Chiar e… Chiar dacă nu simt asta întotdeauna. Când am „inima (în)frântă” și „duhul zdrobit” sunt predispusă să simt pe Dumnezeu mai departe de mine, dar Cuvântul care e demn de încredere spune că e lângă mine. Și că îl doare durerea mea.

Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag; pune-mi lacrimile în burduful Tău: nu sunt ele scrise în cartea Ta? Psalmul 56:8

Îți dai seama? Lacrimile mele, lacrimile tale sunt adunate de El. Și niciuna din ele nu trece neobservată. Chiar dacă ai impresia că nimeni nu știe că plângi înainte de a adormi, este Cineva care nu doarme, ci veghează somnul tău. Și știe…

Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul. Psalmul 94:19

Îmi amintesc de o tabără în care am ales versetul acesta ca verset de memorat. Tocmai atunci am avut cea mai mare nevoie de încurajare din Cuvânt. Până azi, rămâne un verset deosebit pentru mine, pentru că am o experiență legată de el. Poate fi la fel și pentru tine. Cel care te iubește cel mai mult vrea să te mângâie și să te învioreze…

Aceasta este mângâierea mea în necazul meu: că făgăduinţa Ta îmi dă iarăşi viaţă. Psalmul 119:50

În aventura mea de un an prin Psalmi, am făcut un popas mai lung la Psalmul 119. M-a uimit felul în care prezintă David poruncile. Parcă e îndrăgostit de ele. M-a intrigat, așa că am decis să aprofundez studiul. Unul din versetele de care am prins drag în mod deosebit e acesta. De ce spune el: „făgăduința ta îmi dă iarăși viață”? În ce necaz pot fi încât să (simt că) nu mai am viață? Cred că asta înseamnă că nu este situație fără speranță. Nici măcar moartea nu e fără soluție pentru Dumnezeu, pentru că El, Cuvântul Lui „dă iarăși viață”.

Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine. Încredeţi-vă în Domnul pe vecie, căci Domnul Dumnezeu este Stânca veacurilor. Isaia 26:3-4

Aceeași idee de bază: încrede-te în Domnul și El îți va da pace! Stai cu picioarele pe Stânca Veacurilor și ești în siguranță.

El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui ce cade în leşin. Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină; dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc; umblă, şi nu ostenesc. Isaia 40:29-31

Ești obosit? Simți că nu mai poți? Încrezându-te în El, primești puteri noi!

Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10

Nu te teme, orice s-ar întâmpla. El e cu tine. Te întărește, te ajută, te spriijină… Deja a biruit lupta, deci alege doar să stai de partea Lui.

Acum, aşa vorbeşte Domnul care te-a făcut, Iacove, şi Cel ce te-a întocmit, Israele! „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău! Eu dau Egiptul ca preţ pentru răscumpărarea ta, Etiopia şi Saba, în locul tău. De aceea, pentru că ai preţ în ochii Mei, pentru că eşti preţuit şi te iubesc, dau oameni pentru tine şi popoare pentru viaţa ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine, Eu voi aduce înapoi neamul tău de la răsărit şi te voi strânge de la apus. Isaia 43:1-5

Nu te teme de nimic: nici de foc, nici de apă, nici de probleme. Toate acestea sunt lipsite de valoare în lumina adevărului că ești prețios în ochii Domnului, că Dumnezeul universului te iubește!

Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Isaia 53:4-5

El a purtat durerile și suferințele noastre, pentru ca noi să avem pace. Asta înseamnă că alegând să mă îngrijorez fac lipsită de valoare jertfa Lui. El vrea să îmi dea pace și vindecare. Mai mult de atât, vrea să mă scape de păcatele și fărădelegile mele (1 Ioan 1:9). Ce minune!

Căci aşa vorbeşte Domnul: „Iată, voi îndrepta spre el pacea ca un râu, şi slava neamurilor, ca un pârâu ieşit din matcă, şi veţi fi alăptaţi, veţi fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. Cum mângâie pe cineva mama sa, aşa vă voi mângâia Eu; da, veţi fi mângâiaţi în Ierusalim!” Isaia 66:12-13

Dacă făgăduințele Domnului dau viață, vreau să îmi umplu mintea cu ele. Pentru că astfel, cred eu, va veni pacea peste noi ca un râu și vom simți mângâierile Domnului. Pentru că avem parte cu siguranță de ele.

Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi! Matei 5:4

Probabil am memorat în copilărie fericirile din Matei 5. Nu îmi amintesc să-mi fi ridicat nişte semne de întrebare în dreptul versetului acesta. Cum adică e ferice de cei ce plâng? Nu mă înţelege greşit, mă bucur de asta. Pentru că plâng (uneori). Şi am prieteni care se plâng că sunt plângăcioşi. Dar imaginea celor care plâng parcă e altfel aici, în Evanghelia după Matei. Uneori când plâng am senzația (aproape) copleșitoare că toți ochii sunt pe mine, ceea ce mă face să mă simt incomod. Dar Isus creează o altfel de imagine în versetul acesta. Eu nu îi văd pe cei ce plângca fiind centrul afirmației, ci parcă toată greutatea e în a doua jumătate: ei vor fi mângâiați. Ei, adică și eu, și tu, și oricine, oricând e cuprins de tristețe și doborât de suferință.

Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Matei 11:28

Mă uimește invitația aceasta… Trudiți și împovărați. Obosiți și cu poveri. Indiferent dacă povara e stresul la școală sau la locul de muncă, lipsa de siguranță, multele decizii care trebuie luate sau orice altceva, promisiunea e odihnă. Nu e de mirare că ne simțim uneori obosiți și împovărați. Trăim în mijlocul unei mari lupte. În fiecare zi, mintea noastră e câmpul de bătaie asaltat de milioane de stimuli. Totuși, pot găsi și poți găsi ce îți lipsește, însă doar în prezența Celui ce e victorios în război. El promite odihnă și pace.

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Ioan 14:27

Vă las pacea, articulat. Nu orice pace, ci pacea. Și Prințul păcii detaliază: e pacea Mea, nu e pacea lumii. Cred ceva despre pacea Lui: că nu poate fi descrisă ușor în cuvinte și că cel mai sigur mod de a învăța să o distingi de pacea lumii e experimentând-o. Pacea în momente de liniște și comfort e ușor de înțeles și prezența ei e aproape de așteptat. Dar când inima tinde să se tulbure și ai motive să îți fie frică, pacea e nenaturală. E divină!

Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat. Romani 5:3-5

Ne bucurăm! Chiar și în necazurile noastre. La felul în care prezintă Pavel aici lucrurile, e chiar logic să te bucuri în necazuri… Mai ales având dragostea lui Dumnezeu turnată în inimile noastre.

Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. Romani 8:18

Adică, având perspectiva slavei viitoare, suferințele de acum (mai mult sau mai puțin comparabile cu cele ale bisericii din primele secole) se pierd în fundal.

De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Romani 8:28,31

Toate lucrurile. (Chiar și cele care nu îmi plac. Chiar și cele care îmi provoacă discomfort sau durere.) Toate lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Vreau și eu să învăț să spun în orice dificultate: dacă Dumnezeu e pentru noi, cine va fi împotriva noastră?

Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă. 2 Timotei 1:7

Uneori inima mea e plină de frică. Și mă simt ca paralizată, incapabilă să o iau în nicio direcție. Făgăduința asta, pe care am vrut neapărat să o memorez, parcă șoptește inimii mele speriate că Mântuitorul meu vrea să ia toată frica din mine și să pună în locul ei puteredragoste și chibzuință.

Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. 1 Petru 5:7

Îmi plac cuvintele. Mereu mă prind de câte un cuvânt care mi se pare că dă toată greutatea unei afirmații. Aici e cuvântul toate. Nu doar îngrijorările majore, nu doar ceea ce te ține treaz noaptea, nu. Toate. Și „mărunțișurile” pe care poate de multe ori vreau să le duc eu, să nu le las în mâna Celui Atotputernic.

Îmi doresc să devin din ce în ce mai conșientă că Dumnezeu știe fiecare pas al meu, că Îi pasă și îngrijește de mine.

Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. 1 Petru 5:10

Indiferent de cât de multă suferință avem parte aici, veșnicia e infinit mai lungă. Asta înseamnă că oricât de multă ar fi, tot puțină e, comparativ. Și promisiunea e că suferința are ca finalitate desăvârșirea, întărirea, puterea și statornicia!

El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” Apocalipsa 21:4

Avem făgăduința că, la final, nu va mai fi nici durere, nici moarte, nici suferință… Datorită Lui!

   Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa noastra să fie uşurată

 

Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.

   Un studiu atent al Genezei ne arată că actul lui Adam a produs un larg spectru de suferinţe: fizice, spirituale, sociale, psihologice şi chiar şi ecologice. Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a doua generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. şi totuşi, Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa pentru a rezolva această problemă. În grădina din Eden, EI i-a dat lui Adam o rază de speranţă, promiţându-i că, într-o zi, ÎI va trimite pe Fiul Său, sămânţa femeii, pe pământ, pentru a distruge lucrarea diavolului şi a rezolva problema păcatului şi a suferinţelor omului. Noi am văzut lucrul acesta împlinindu-se istoric în Domnul Isus Cristos. Prin viaţa, moartea şi apoi învierea Sa, EI a triumfat asupra lui Satan şi a păcatului şi tot EI este cheia pentru soluţionarea problemei suferinţei. Prin moartea Sa, EI ne eliberează de sub pedeapsa păcatului. Prin viaţa Sa, de înviere, EI ne dă putere asupra tendinţei de a păcătui, în măsura în care ÎI lăsăm pe EI să ne conducă viaţa. Acţiunile păcătoase ale omului, cum ar fi uciderea, furtul, violul, terorismul etc., aduc suferinţe celorlalţi semeni. Dacă toţi oamenii L-ar lăsa pe Domnul Isus să trăiască în vieţile lor, o mare parte din suferinţa acestei lumi n-ar fi numai uşurată, ci complet eradicată. Astfel, noi vedem că Dumnezeu n-a stat pasiv în privinţa nenorocirii care a dat peste om. EI a făcut tot ce trebuia făcut. De fapt, întreaga istorie se îndreaptă către un timp în care Dumnezeu va stabili domnia lui Cristos asupra întregului univers. Satan, păcatul şi suferinţa vor fi eliminate totalmente. Dumnezeu promite să ne elibereze de sub pedeapsa şi de sub puterea păcatului şi, într-o zi, EI va crea ceruri noi şi un pământ nou în care oamenii vor trăi liberi de prezenţa păcatului şi a suferinţei care este asociată cu păcatul.

Noi trebuie să ţinem minte că Dumnezeu a acţionat în favoarea noastră pentru a curăţi lumea de suferinţă. şi faptul uluitor este că a făcut lucrul acesta suferind EI Însuşi. EI este Tatăl care a fost martor la torturarea şi uciderea unicului Său Fiu. Dumnezeu, care L-a iubit pe Fiul Său, L-a lăsat să sufere pentru ca tu şi eu să putem fi scăpaţi de suferinţă. Datorită patimilor şi morţii Domnului Cristos, aceia care L-au primit pe EI ca Mântuitor al lor personal, vor fi scăpaţi de cea mai intensă suferinţă imaginabilă: eterna separare de Dumnezeu.

   În suferinţa lui Dumnezeu Însuşi trebuie să vedem marea Lui dragoste. Nu este necesar să încercăm a evalua caracterul lui Dumnezeu şi să judecăm dacă EI este un Dumnezeu iubitor sau nu, atunci când privim la suferinţele noastre. Numai în clipa în care privim la crucea Domnului Isus, vom ajunge să cunoaştem şi să experimentăm adâncul iubirii lui Dumnezeu faţă de noi.

Astfel, vedem că Dumnezeu are un plan pentru eliminarea suferinţei. Dar de ce nu îndepărtează Dumnezeu acum întreaga suferinţă din lumea noastră? Doar are puterea s-o facă! De ce nu-şi exercită EI acum această putere spre binele omenirii?

   În primul rând, dacă Dumnezeu ar vrea să elimine tot răul de pe planeta aceasta, ar trebui să-i elimine pe toţi oamenii răi. Şi oare cine n-ar intra în această categorie? “Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Dumnezeu a ales să acţioneze pentru transformarea omului rău, nu pentru eliminarea lui. Chiar zilele trecute am primit o scrisoare în legătură cu un deţinut condamnat să moară pe scaunul electric. Cu douăzeci şi patru de ore înainte de execuţie, aceasta a fost amânată. Datorită apropierii atât de mari de moarte, omul a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu în mod personal, primindu-L în inimă pe Domnul Isus Cristos şi de atunci a început să-L mărturisească şi celorlalţi condamnaţi la moarte. Douăzeci şi doi dintre aceştia studiază acum Biblia împreună cu el. Ei au fost cu toţii îmboldiţi de experienţa lui, moartea a devenit pentru ei o realitate; acum prin relaţia lui personală cu Dumnezeu şi mărturia lui, el este folosit de Dumnezeu chiar acolo, în secţia condamnaţilor la moarte. În Cristos, noi putem deveni oameni noi. “Dacă este cineva în Cristos, el este o nouă creaţie. Cele vechi s-au dus, iată că toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5:17). Dumnezeu poate face mult bine prin orice viată care Îi este predată Lui.

În al doilea rând, dacă Dumnezeu ar elimina tot răul de pe planeta noastră, dar I-ar lăsa totuşi cumva pe om pe ea, ar însemna că esenţa a ceea ce este omul a fost distrusă. Omul ar deveni un robot. Daţi-mi voie să vă explic ce vreau să spun prin aceasta. Dacă Dumnezeu ar elimina răul prin programarea omului pentru a întreprinde numai acţiuni bune, omul şi-ar pierde caracteristica lui distinctivă şi anume capacitatea de a alege. EI n-ar mai fi un agent moral liber; ar fi redus la statutul de robot. Să mergem un pas mai departe. Roboţii nu iubesc. Dumnezeu I-a creat pe om cu capacitatea de a iubi. Dragostea se bazează pe dreptul cuiva de a alege să iubească. Noi nu putem forţa pe cineva să ne iubească. ÎI putem forţa doar să ne slujească şi să ne asculte. Însă adevărata dragoste se întemeiază pe libertatea individului de a alege să iubească. Omul ar putea fi programat să facă binele, dar elementul iubire ar fi pierdut. Dacă omul ar fi forţat să facă binele, suferinţa ar fi eliminată; dar eliminată ar fi şi dragostea. Cum s-ar putea trăi într-o lume fără dragoste?

Vedem prin urmare că, dacă Dumnezeu Şi-ar folosi puterea ca să elimine răul acum, aceasta nu ar fi o soluţie pozitivă în problema suferinţei. Rezultatul unei asemenea acţiuni ar crea dileme Şi mai mari: ori omul ar fi redus la nivelul de robot pentru o lume fără dragoste, ori el ar fi totalmente anihilat. În realitate, ceea ce-L reţine pe Dumnezeu de la îndepărtarea răului din lume printr-o acţiune a puterii Lui, este tocmai dragostea Sa. Planul lui Dumnezeu este să îndepărteze răul printr-o manifestare a dragostei Sale, demonstrată pe crucea calvarului. În dragostea lui Dumnezeu găsim cheia rezolvării definitive a problemei suferinţei. Aşadar, răspunsul la această problemă milenară se află în înţelegerea şi aprecierea caracterului lui Dumnezeu. Acesta este lucrul pe care I-a descoperit lov. După ce a fost lipsit de toată averea şi de toţi copiii săi, după ce boala oribilă de piele a îndepărtat de la el pe fraţii săi şi i-a făcut pe cei ai casei să-I privească ca pe un străin, într-o culme a suferinţei şi a nedumeririi cu privire la cauza pentru care i se întâmplă toate acestea, Dumnezeu i S-a revelat lui lov în diferite aspecte ale caracterului Său. Lui lov i-a fost făcută o copleşitoare demonstraţie a înţelepciunii lui Dumnezeu. Prin experienţa aceasta, lov a ajuns să-şi dea seama că se poate încrede în Dumnezeu pe baza caracterului lui Dumnezeu. Cu toate că lov n-a putut înţelege scopul ultim al acţiunilor lui Dumnezeu, el s-a putut încrede, pur şi simplu, în Dumnezeu. Datorită faptului că Domnul cunoaşte şi înţelege toate lucrurile, noi ne putem încredinţa Lui, ştiind că EI va proceda cu noi cum este mai bine. Întotdeauna vor exista secrete în spatele acţiunilor lui Dumnezeu şi motive pentru care noi nu putem cuprinde aceste secrete. Dumnezeu este infinit; omul, în schimb, este finit. Cunoaşterea noastră şi înţelegerea noastră sunt limitate. Dar, bazându-ne pe ceea ce ştim despre caracterul lui Dumnezeu, demonstrat în chip suprem la cruce, putem fi încredinţaţi că EI face ceea ce este mai bun pentru vieţile noastre.

O scriitoare creştină, care a trecut prin lagărele de concentrare naziste, spunea că viata, cu toate semnele ei de întrebare, se aseamănă cu o broderie care ar sta undeva deasupra noastră şi noi am privi la ea de jos în sus. Din partea aceasta, nu se văd decât capete de aţă şi noduri, într-o amestecătură neclară. Numai privind de deasupra se poate vedea minunatul desen al broderiei. Tot la fel, omul vede numai capetele de aţă dezlânate. Dumnezeu însă este Cel care vede forma desăvârşită a planului Său pentru întreaga noastră viaţă. “Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28).

Sa iubim Încercările (suferinţele),caci Iisus a dus greul,ca sa ne modeleze caracterul

 

„Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. ” (Iacov 1:2-4)

Încercările au ca scop să îţi încerce credinţa. Interesant este că atunci când zici că ai credinţă, Dumnezeu ţi-o încearcă. Încercarea are ca scop să arate dacă credinţa ta este autentică.
Apostolul Iacov ne spune că trebuie să ne bucurăm de încercări tocmai din motiv că aceasta ne va modela caracterul.
Încercările ne cresc răbdarea, iar prin răbdare ajungem desăvârşiţi, întregi, nu ducem lipsă de nimic.
Cine n-ar dori să fie cu un caracter integru? Doar că nu toţi s-ar aştepta ca acest proces să fie cel mai plăcut.
Posibil la moment duci lipsă de bani, poate stai rău şi cu hrana şi nu ştii cum să-ţi întreţii familia; posibil nu ai servici sau eşti tratat urât din cauza credinţei tale în Hristos – dar toate acestea te fac mai bun în ochii lui Dumnezeu.
Un diamant bun se şlefuieşte într-un an sau doi, aşa suntem şi noi în faţa lui Dumnezeu la momentul pocăinţei – nişte diamante brute care după ce nimeresc în mâna unui Meşter iscusit – ajuge să fie foarte preţios şi preţuit de alţii.
Tu eşti un diamant, deci lasă-te şlefuit şi acceptă cu bucurie încercările vieţii.

Încercările au ca rezultat mântuirea sufletelor.

„În ea voi vă bucuraţi mult, măcar că acum, dacă trebuie,  sunteţi întristaţi pentru puţină vreme, prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El, fără să-L vedeţi, şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre. ” (1 Petru 1:;6-9)

Apostolul Petru ne spune că încercările sunt de puţină vreme; deci ele au o proprietate – trec, nu se reţin în viaţa ta.
Încercarea credinţei prin suferinţe are rol de a ne curăţi de ce este rău în noi;exact aşa cum se purifică aurul.
La topirea aurului  el devine lichid,dar un lichid cu o densitate mare , aşa că impurităţile din aur care au densităţi mai mici – vor ieşi la suprafaţa aurului topit; ca în final impurităţile să fie curăţite de la suprafaţă.
Acest proces , pentru creştini , are loc pe durata la întreaga viaţă. Exact cum spune Iacov, „trecem” dintr-o încercare în alta.

Prin încercări ai parte de patimile lui Hristos.

„Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi: dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucuraţi şi să vă înveseliţi şi la arătarea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, Se odihneşte peste voi. Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă suferă pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să proslăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta. Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos? Aşa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-şi încredinţeze sufletele credinciosului Ziditor, şi să facă ce este bine. ” (1 Petru 4:12-19)

Plăcut este să aflu că încercările au o finalitate fericită , dar Biblia ne spune că Domnul Isus a suferit pentru noi şi trecând prin încercări sau suferinţe – avem parte de suferinţele prin care a trecut Domnul Isus.
Eşti tu gata să fii scuipat pentru că eşti creştin? Te bucuri atunci când eşti vorbit de rău deoarece ai hotărât să urmezi învăţăturile biblice? Atunci când afirmi că eşti fecior/ă şi ceilalţi râd de tine, cum reacţionezi?
Nu uita că Domnul Isus ne-a dat un exemplu – El a mers până la capăt, şi noi de asemenea trebuie să mergem până la capăt, căci astfel ne vom mântui sufletele.
Şi încă ceva, bucură-te. Fii diferit de lumea aceasta, căci nu eşti din lume – eşti a lui Isus.

Cercetează-te , ca nu cumva suferinţele să fie o consecinţă a păcatului din viaţa ta şi nu o încercare a credinţei tale.
Vezi ce mod de viaţă ai, ca nu cumva suferinţele să fie o consecinţă a neascultării tale.

 

Importanţa suferinţei şi a bolilor pentru mântuirea omului

 

 

Trebuinţele trupului când sunt satisfăcute, pricinuiesc plăcere, şi când nu sunt satisfăcute pricinuiesc durere. Omul s-a deprins însă atât de mult cu plăcerea satisfacerii trebuinţelor trupeşti, încât le satisface chiar peste măsura necesară, căutând plăcerea în ea însăşi. Iar de durere fuge, chiar cu preţul renunţării la valorile care menţin sănătatea spirituală a firii, acceptând o adevărată descompunere spirituală. În toate acestea se manifestă o teribilă slăbire a firii noastre, care trece cu vederea viitorul durabil, de dragul clipei prezente. Trece cu vederea că satisfacerea de mai multe ori repetată a unor plăceri prezente va aduce un lanţ continuu de dureri viitoare [1] .

Foarte frumos sintetizează părintele Dumitru Stăniloae din Sfântul Nicolae Cabasila astfel: Dumnezeu schimbă răul în bine. A inventat de la început durerea si moartea împotriva păcatului. De aceea îndată după păcat Dumnezeu a îngăduit moartea şi durerea, nu ca să aducă judecată păcătosului, ci ca să ofere un leac celui bolnav. Moartea a venit ca să nu fie nemuritor păcatul[2].  Comentând această învăţătură a Sfântului Nicolae Cabasila, P. Nellas zice că îndată ce a apărut în creaţie moartea, Dumnezeu, ţinând în mâna Sa toată iniţiativa, a folosit-o cum a voit şi prin întrebuinţarea ei diferită a schimbat radical firea ei. Îngăduind moatea, o întoarce împotriva coruptibilităţii şi prin moartea naturală pune capăt coruptibilităţii şi cauzei ei, păcatului.

Încercările date de Dumnezeu „nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n-am învăţa nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciunii; iar din odihnă, până acuma încă n-a ieşit ceva de folos” [3].

Părintele Arsenie Boca spune că toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. „Oamenii tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte nu părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea ştim că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri”[4].

Necazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută,  – şi mai târziu îl scoate din topirea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie întorcându-l spre viaţa pământească, ca pe un înţelepţit.

Pe cei care nu se statornicesc în bine, ci iarăşi s-ar întoarce la rele, uitând făgăduinţa pe care au făcut-o  la strâmtorare , pe unii îi scoate din viaţa cea deşartă, atunci când după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca în aceea să se socotească în vecii fără de sfârşit. Aceştia în acest fel sunt mai câştigaţi pentru mântuire, primindu-i Dumnezeu cu o nădejde de pocăinţă.

Pe cei care au trecut prin suferinţe şi au câştigat întărire şi statornicie spre bine şi printr-înşii ştie Dumnezeu că ar dobândi mântuire şi alţii, pe aceştia îi scapă şi îi întoarce  acasă. Dacă se dedau iarăşi stricăciunii şi îngrămădirii în păcate, iarăşi îi cheamă la şcoală.

De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu decât atunci când dau de primejdii, „adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au făcut”[5].

Prin suferinţă se desţeleneşte din lăuntrul sufletului omenesc orice rădăcină egoistă, orice împietrire. Acestea pleacă şi omul rămâne smetrit cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Când eşti binecuvântat în alte împrejurări există pericolul să te mândreşti, dar când  eşti binecuvântat în durere şi suferinţă, atunci cu greu te poţi mândri. Ci, dimpotrivă, te smereşti, te topeşti, te umileşti, devii ca un fum înaintea lui Dumnezeu [6].

Problema nu este, aşadar că suferim, ci în felul în care reacţionăm la suferinţă.

Suferinţa este un instrument pedagogic pe care Dumnezeu îl foloseşte întotdeauna spre binele omului, pentru izbăvirea lui din capcanele sau din captivitatea unei existenţe autonome, suficiente sieşi, dedată plăcerilor trecătoare. Suferinţa, oricât de grea ar fi şi de chinuitoare, este un semn al prezenţei şi al lucrării lui Dumnezeu, un semn al atenţionării şi al iubirii concrete a lui Dumnezeu faţă de om..

Unul dintre cele mai relevante texte legate de importanţa suferinţei în viaţa omului se gaseşte înPateric: „Zis-a un părinte oarecare: ceara de nu se va înfierbânta în foc, să se moaie, nu se va putea tipări pecetea ce vei pune peste dânsa. Aşa şi omul: de nu va fi muiat de fierbinţeala focului scârbelor, bolilor, ostenelilor, suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate tipări într-însul pecetea Sfântului Duh. Că pentru zice Domnul Sfântului Apostol Pavel: ajungă-ţi darul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte. Şi însuşi Pavel zice: cu dulceaţă este mie a  mă lăuda pentru neputinţele mele, ca să se sălăşluiască în mine puterea lui Hristos. Aşa şi tu, fiule, după putinţa ta rabdă pentru Domnul cu mulţumire scârbele, necazurile, năpraznele, bolile şi ispitele ce-ţi vor veni după voia lui Dumnezeu pentru folosul tău; că numai prin răbdarea scârbelor cu mulţumire va intra omul în Impărăţia lui Dumnazeu, precum Însuşi Domnul zice: cu multe scârbe se cade a intra în Împărăţia cerurilor”[7].

Suferinţa îl ajută pe om să se descopere ca persoană, adică să-şi descopere dimensiunea tainică, cea a comunicării cu Dumnezeu în duh şi adevăr; prin suferinţă omul conştientizează dependenţa de Dumnezeu şi dependenţa socială (dimensiunea comunitară a existenţei); suferinţa conştientizează limitele anatomice şi fiziologice ale omului, dar şi puterea ce se vădeşte în slăbiciune; suferinţa naşte nevoia de comunicare.

Mesajul evanghelic este pedagogia divină care însoţeşte suferinţa; bola nu este numai pedeapsă şi nu rămâneniciodtă la stadiul de pedeapsă; ea este crucea care îi determină bolnavului drumul spre cercetare proprie, spre vindecare, spre Împărăţie.

Taina Sfintei Cruci prezentă în inima creştinului şi înălţată de Sfintele Taine îl face pe omul creştin bolnav să sufere boala cu răbdarea celui ce presimte viaţa veacului viitor în suferinţa asumată cu credinţă şi smerenie; presimţirea veacului viitor îi aduce bolnavului creştin o bucurie care nu e din lumea aceasta.

 

[1] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a  Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997,  pag. 48

[2]  Ibidem, pag. 64 în P. G., 150, 513 C

[3] Pr. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, 1999pag. 49

[4] Ibidem, pag. 55

[5] Ibidem, pag. 114

[6] Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina Suferinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007 pag. 21

[7] XXX,  Patericul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 1999, pag. 370

 

 

DOMNUL ISUS HRISTOS – Marea Lui Suferinţă dinaintea Biruinţei !!!

 3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.

  • 4Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
  • 5Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. (Isaia 53:3-5).

 Dupa vreo 700 de ani, aceasta proorocie transmisa de DUMNEZEU prin proorocul Isaia, s-a implinit matematic, spre binele tuturor oamenilor care accepta jertfa DOMNULUI ISUS HRISTOS!

  • 11Dar preoţii cei mai de seamă au aţâţat norodul să ceară lui Pilat să le sloboadă mai bine pe Baraba.
  • 12Pilat a luat din nou cuvântul şi le-a zis: „Dar ce voiţi să fac cu Acela pe care-L numiţi Împăratul iudeilor?”
  • 13Ei au strigat din nou: „Răstigneşte-L!”
  • 14„Dar ce rău a făcut?”, le-a zis Pilat. Însă ei au început să strige şi mai tare: „Răstigneşte-L!”
  • 15Pilat a vrut să facă pe placul norodului, şi le-a slobozit pe Baraba; iar pe Isus, după ce a pus să-L bată cu nuiele, L-a dat să fie răstignit.
  • 17L-au îmbrăcat într-o haină de purpură, au împletit o cunună de spini şi I-au pus-o pe cap.
  • 18Apoi au început să-I ureze şi să zică: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!”
  • 19Şi-L loveau în cap cu o trestie, Îl scuipau, îngenuncheau şi I se închinau.
  • 33La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.
  • 34Şi, în ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eloi, Eloi, lama sabactani”, care tălmăcit înseamnă: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?
  • 37Dar Isus a scos un strigăt tare şi Şi-a dat duhul.
  • 38Perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos.    ( Marcu 15, versetele mentionate ).

        In Exodul capitolul 12 ni se arata cum au fost instituite Pastele de catre DUMNEZEU, cand fiecare familie trebuia sa sacrifice ” un miel fara cusur, de parte barbateasca de un an „ , cu ocazia scoaterii Israelului din robia egipteana, de catre DUMNEZEU, prin Moise.

 

       Acest miel IL prefigura, cu 1500 de ani inainte, pe FIUL LUI DUMNEZEUDOMNUL ISUS HRISTOS” Mielul Lui DUMNEZEU care ridica pacatul lumii! „(Ioan 1:29), pe care DUMNEZEU L-a sacrificat pentru a scoate din robia pacatului pe toti cei care vor accepta jertfa LUI, din intreaga omenire!

     Invierea Domnului ISUS HRISTOS, Pastele de azi, este o Sarbatoare a Bucuriei, si e normal sa fie asa, pentru ca e biruinta VIETII asupra mortii! E bine sa fim bucurosi la aceasta sarbatoare si mai ales e important ca motivul bucuriei noastre sa fie nu atat hainele noi, cadourile, etc. cat Invierea Domnului ISUS!

    Daca bucuria invierii Domnului Isus a fost mare atunci pentru ucenicii Sai si e mare si azi pentru cei care-L servesc pe El, tristetea si drama dinaintea invierii a fost pe masura! Pentru ca Invierea Domnului Isus presupune mai intai moartea Lui, iar inainte de moarte, marea Lui suferinta! Aceasta a avut semnificatii si implicatii deosebite.

    Toti cei patru evanghelisti (Matei, Marcu, Luca, Ioan), care descriu rastignirea, arata ca Domnul Isus inainte de a fi rastignit, a fost mai intii batjocorit, scuipat, batut, torturat. Batjocurile si torturile au fost manifestarea exterioara a urii din inimile celor care au dorit, si au indeplinit actul rastignirii Domnului. (Privind in lumea animalelor, vom observa ca ele nu au astfel de comportare).

Dar uitati-va si vedeti Cine a fost batjocorit: FIUL LUI DUMNEZEU, PRINTUL

UNIVERSULUI! Biblia arata ​asta ​la Filipeni 2:9-11:

  • 9De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume;
  • 10pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ,
  • 11şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.

El e, asadar, Cel care a contribuit la crearea Universului si a omului (1 Cor. 8:6), adica chiar a fiintei care-L batjocorea! E parca incredibil, dar din nefericire, e adevarat! Ce groaznica scena!

   Locul unde a fost batjocorit si rastignit Isus Hristos, este Pamantul, o mica planeta din Sistemul Solar, Calea Lactee, o farama a Universului.

     Cine sunt, in fond, cei care L-au batjocorit pe Fiul lui Dumnezeu?

 

     Vorbind la modul general, omul a fost in stare de asa ceva, adica fiinta creata de Dumnezeu sa-L serveasca pe El si sa-I aduca slava Lui si Fiului Lui. Creatura si-a batut joc de Creator! Un „nimic” s-a gasit sa-si bata joc de cel Atotputernic! Am vrut sa fac o comparatie cu ceva din lumea noastra, sau din universul cunoscut de noi, dar nu am gasit nimic care sa poata fi comparat cu acest eveniment.

 

    Specific vorbind, Biblia ne arata toate categoriile de oameni care s-au comportat intr-un mod incalificabil.  ​

 Ea ne spune ca si-au batut joc de El, trecatorii, cei carora Domnul Isus nu le facuse nici un rau, ba dimpotriva. (Poate ca printre ei au fost si din aceia pe care Domnul Isus i-a vindecat de boli, i-a hranit, i-a invatat, etc.). Oricum toti cei din jurul Lui primisera cel putin un lucru pretios de la El, si anume, viata. In loc sa-I multumeasca, ei Il scuipau, Il batjocoreau!

    Alta categorie de batjocoritori si tortionari au fost soldatii romani (Imperiul Roman se intindea atunci si peste Israel). Acestia erau pagani si nu aveau de-a face cu Dumnezeul adevarat. Ei parca ar avea o scuza, dar numai la prima vedere, pentru ca ei preferau sa se inchine unor lucruri facute de ei – zei din aur, argint, lemn, etc. -, in loc sa se inchine Dumnezeului adevarat si Domnului Isus de ale carui minuni ei au avut ocazia sa auda, sau poate chiar sa le vada!

 

De asemenea, ne spune Cuvantul Sfant, ca isi bateau joc de El, oameni din poporul evreu – descendentii lui Avraam -, cei care purtau un nume minunat: oameni din „Poporul lui Dumnezeu”! Cind strainii isi bat joc de tine desigur ca te doare, dar cind ai tai, cind rudeniile, poate chiar cei din familia ta, te batjocoresc, atunci asta te doare mult mai mult. Biblia confirma asta cand spune: 

A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. (Ioan 1:11).

     Printre cei ce si-au batut joc de Domnul Isus a fost si unul dintre cei doi talhari care au fost rastigniti alaturi de El. Ultimul om, pleava societatii, plaga societatii, s-a incumetat sa-L ironizeze pe Fiul lui Dumnezeu! Poate credeti ca nefiind „dus pe la biserica”, cum se spune, nu stia cine este Cel rastignit! Din dialogul celor doi talhari se vede clar ca ei au stiut cine era cel rastignit alaturi de ei (Luca 23: 39-42).

 

     La urma amintesc citeva grupuri de oameni care s-au facut vinovati in mai mare masura de evenimentele dinaintea rastignirii, si a rastignirii propriu zisa a Domnului Isus. Aceste categorii sunt:

 

    Fruntasii poporului evreu. Cei care erau in fruntea poporului, conducatorii, cei care ar fi trebuit sa conduca poporul in directia buna, au instigat, au directiont oamenii spre rau, spre crima (Luca 23:35).

 

    Carturarii. Cei cu scoala, cei care cunosteau Scripturile, cei culti, care au stiut ca Mesia va veni, au facut pe ignorantii, au derutat cu buna stiinta pe oamenii simpli (Matei 27:41). 

     Batranii poporului. Barbatii cu parul alb, cei care ar fi trebuit sa fie intelepti, retinuti si echilibrati, un bun exemplu pentru popor, au fost tocmai cei care au induplecat poporul ca sa ceara lui Pilat sa-L condamne pe Isus Hristos la moarte. (Matei 27:20).

 

     Preotii cei mai de seama. Capii religiosi ai vremii, cei care slujeau in Templu (pe Dumnezeu, ziceau ei ca-L slujesc), cei care cunosteau Scripturile si astfel aveau menirea sa invete poporul frica de Dumnezeu si respectul pentru semeni, au fost cei mai inversunati,cei mai dornici sa-L vada pe Fiul lui Dumnezeu, mort.(Marcu 15:11)

 

    Cardasia celor patru grupe de oameni, a fost redata asa de clar de evanghelistul Marcu (15:1), care a scris: 

„Dimineata, preotii cei mai de seama au facut indata sfat cu batraniicarturarii si tot Soborul. Dupa ce au legat pe Isus, L-au dus si L-au dat in miinile lui Pilat „.

 

   Acestia sunt oamenii (daca-i putem numi asa) care L-au batjocorit, L-au scuipat, L-au batut si apoi L-au rastignit pe Fiul lui Dumnezeu- Domnul Isus Hristos -, pe Cel care nu a avut nici o vina. Istoria poporului Israel, confirma ca fapta lor josnica, precum si cuvintele usuratice spuse atunci de ei: 

Singele Lui sa fie asupra noastra si asupra copiilor nostri” 

(Matei 27:25), a avut urmari si implicatii deosebit de grave de 2.000 de ani asupra acestui popor care purta cel mai frumos nume.

 

    Desigur consideram ca cei de atunci au fost oameni falsi, rai, josnici, calai, criminali.

 

   Intrebarea pe care ar trebui sa ne-o punem fiecare din noi acum, este, daca nu cumva eu, care ma consider om religios – fie ca sunt preot ori simplu enorias, fie ca sunt un om in varsta sau tanar, ca sunt cu multa scoala sau cu mai putina, ca sunt fruntas al poporului sau om de rand (doar un simplu trecator prin viata aceasta) , iL batjocoresc pe Fiul lui Dumnezeu, pe urmasii Lui, sau pe semenii mei.

 

   Aceasta intrebare se impune pentru ca felul in care iL putem batjocori pe Isus Hristos imbraca o multime de forme si metode: de la simpla indiferenta fata de suferinta Lui, pana la vorbele urate la adresa Lui; de la injuraturi pina la fapte reprobabile, poate chiar crime.

    Daca ai facut asta pana acum, te indemn chiar in momentul in care citesti aceste rinduri, sa te opresti in a-L mai batjocori si rastigni a doua oara pe Isus Hristos, prin purtarea ta sau prin indiferenta ta, si sa vii cu credinta, pocainta si multumire inaintea Lui! Numai astfel te vei putea bucura de Invierea Domnului ISUS HRISTOS, si de Propria-Ti Inviere la o viata noua

  Rodul binecuvântat al suferinţei

 

Pe tot parcursul vieţii trebuie să suferim. Suferinţa este o realitate. Ea nu este un scop al vieţii, chiar dacă aceasta era afirmaţia lui Elifaz din Teman în cuvintele: „Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare” (Iov 5:7). Venim în această viaţă şi întâlnim, la tot pasul, suferinţă în diverse forme: fizică, emoţională sau spirituală. Astfel întâlnim boală şi moarte, pericole, suferinţa celor dragi care ne produce suferinţă, moartea copiilor, a părinţilor, a celor apropiaţi. De asemenea batjocura din partea altora ne produce suferinţă, sunt nedorite dispreţul, persecuţiile, singurătatea, dorul de casă, lipsa unui scop în viaţă, abandonul, trădarea, infidelitatea, problemele sociale din ţară, problemele financiare, nesiguranţa, pericolul de moarte, ca să numim câteva provocări ale vieţii, generatoare de suferinţă.

Într-un fel suferinţa este caracteristica inevitabilă a acestei vieţi, deşi nu este scopul vieţii. Omul suferă în această viaţă, deşi nu se naşte ca să sufere. Suferinţa nu este scopul vieţii, dar adesea este calea de a ne atinge ţelul în viaţă.

 

Problema suferinţei o putem aborda din două perspective. Pe de o parte, putem vorbi de suferinţa tuturor oamenilor în general, ca o componentă a vieţii. Adesea cei necredincioşi nu sunt gata să audă răspunsul lui Dumnezeu la această provocare, ci vor doar să-L acuze pe Dumnezeu pentru suferinţa lor. Pe de altă parte, putem aborda suferinţa credincioşilor. Aceştia sunt mereu gata să audă ce zice Domnul despre suferinţa lor şi, chiar atunci când Domnul tace, ei înţeleg că suferinţa poate fi transformată în binecuvântare, dacă ei se încred în Domnul.

Suferinţa credincioşilor este o realitate. Uneori suferă mai mult decât necredincioşii. Asta spune Asaf în Psalmul 73.  „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi când vedeam fericirea celor răi. N-au parte de suferinţe omeneşti şi nu sunt loviţi că ceilalţi oameni. Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, căci în fiecare zi sunt lovit.”

Sunt câteva motive pentru care oamenii suferă.

Suferinţa datorită păcatului. Odată cu intrarea păcatului în lume a intrat şi suferinţa. Uneori, suferinţa este o consecinţă directă a păcatului personal, dar nu întotdeauna este aşa. Asaf zicea: sunt lovit în fiecare zi cu toate că mi-am curăţit inima în nevinovăţie. De aceea, atunci când suferim, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva atitudinea sau acţiunile noastre sunt cauza problemelor, dar nu trebuie să ne învinuim neîntemeiat. Cu atât mai mult, când suferă vreun semen de-al nostru nu trebuie să ne grăbim să tragem concluzii privind vinovăţia sa, deşi, ca oameni, suntem înclinaţi astfel. Ucenicii l-au întrebat pe Domnul Isus despre orbul din naştere: “Învăţătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?” (Ioan.9:2) În cazul acela nu păcatul personal era motivul suferinţei.

Durerea ca necesitate este un alt motiv pentru suferinţă. Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm: „De ce este necesară durerea?”. Răspunsul este cât se poate de simplu. Dacă de exemplu, nu am avea durere atunci când ne rănim, nu ne-am grăbi să ne îngrijim rana şi pierderea de sânge ar putea să ne fie dăunătoare, poate chiar să ne cauzeze moartea. Teama, de asemenea, poate să cauzeze suferinţa, dar, dacă nu am avea teamă, am merge în locuri periculoase sau am face lucruri care pot să ne dăuneze sănătăţii sau chiar vieţii. De aceea, suferinţa ca avertizare poate fi o reală binecuvântare. Aşadar, adesea, durerea este necesară, este bună. Dacă nu am simţi durere nu ne-am da seama că un obiect ne poate arde decât după ce am vedea carne arsă. Durerea ne atrage atenţia asupra unei situaţii în care trebuie să acţionăm imediat. După păcatul primilor oameni, Dumnezeu a spus femeii „Voi mări foarte mult suferinţa ta…”. Asta înseamnă că suferinţa ca necesitate se poate să fi existat şi înainte de cădere la o scară mai mică. De aceea Domnul a zis: „Voi mări suferinţa”. Odată ce oamenii au ajuns mai insensibili, datorită păcatului, era nevoie de o suferinţă mai mare care să-i facă să reacţioneze.

Suferinţa pentru o cauză ce nu o cunoaştem la momentul respectiv. Este o suferinţă de care poate să aibă parte un credincios care este gata să accepte aceasta, fără să pună la îndoială dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu. În general o astfel de suferinţă este de scurtă durată, iar aceasta este urmată de binecuvântări prin care Dumnezeu apreciază credincioşia celui care a suferit. În plus, cel care trece prin suferinţă devine mai călit, mai pregătit pentru a se bucura de binecuvântările vieţii, mai experimentat, mai curat.

Suferinţa datorată iubirii. Este o suferinţă de care avem parte dacă-L iubim pe Dumnezeu şi alături de El manifestam iubire faţă de semeni. Este comod să ne bucurăm cu cei ce se bucura, însă adesea este inconfortabil, dar necesar, să plângem cu cei ce plâng. Dacă-L iubim pe Dumnezeu s-ar putea să avem parte de suferinţă tocmai pentru aceasta. Iubirea adevărată este gata să sufere. Nu trebuie neapărat persecuţie pentru a avea parte de suferinţă. Suferim adesea când vedem pe altcineva că trece printr-un necaz pământesc, sau poate suferim pentru cei nemântuiti din apropierea noastră sau din jurul nostru. Apostolul Pavel zicea:” simt durerile naşterii, până ce va lua Hristos chip în voi! (Gal.4:19). Dacă cei răi pun faţă în fata suferinţa din lume şi Dumnezeul iubitor ca să arate nepotrivire, noi putem să le vedem împreună, aşa cum de fapt sunt. Chiar dacă pentru unii este un paradox, Dumnezeu iubeşte şi suferă. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca lumea să fie binecuvântată în El, prin moartea Lui. Altfel spus, venirea Domnului Isus în lume ca să sufere, este răspunsul dragostei lui Dumnezeu la suferinţa umană. El nu a stat în nepăsare ci ni s-a alăturat în suferinţă şi chiar mai mult: a suferit în locul nostru.

Chiar dacă în viaţa asta avem uneori parte de suferinţe, nu privim la suferinţă ca la un scop al vieţii, ci atunci când durerile vin, le folosim ca mijloace de a ne ridica mai sus. În versurile sale, fratele Traian Dorz spunea: ”Nu norul este veşnic, ci soarele-i acel          ce-nvinge şi rămâne stăpân în urmă el.”

Să avem ochii aţintiţi spre Împărăţia lui Dumnezeu, ca să putem afirma ca apostolul Pavel că suferinţele de acum nu merită să fie puse alături de slava viitoare, când Domnul va şterge orice lacrimă din ochii fiecărui credincios. Iar dacă avem parte de suferinţă, ştiind că raiul nu este acum şi aici, putem să ne rugăm cu mai mare ardoare:” Doamne, să vină Împărăţia Ta!”.

Suferinta Domnului Isus  ne da  mântuirea

 

 

De ce a ales Dumnezeu calea suferinţei pentru mântuirea omenirii prin Isus Hristos? Întrebarea este bazată pe ceea ce spune profetul Isaia în capitolul 53.

 

Isaia 53:10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

Suferinţa, păcatul şi mântuirea sunt inseparabile. La început nu a fost aşa. În planul lui Dumnezeu nu a exista ideea de necaz, strâmtorare sau suferinţă. Însă, ceea ce a dorit Dumnezeu de la început s-a modificat, nu datorită Lui, ci datorită omului.
Dacă vă aduceţi aminte, dupa căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, Dumnezeu le-a spus:

Geneza 3:16-19 Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Suferinţa a venit ca rezultat sau, mai bine zis, ca efect principal al păcătuirii pmului. Dumnezeu a ales ca să-l “îmbuneze”, să-l facă pe om să se mai gândească şi la cele veşnice pe calea suferinţei. Când trece prin greutăţi şi necazuri, omul se roagă mai mult, merge la biserică, este mai aproape de Dumnezeu.
Atunci când Domnul Isus a venit pe pământ şi S-a întrupat, a trebuit să se asemene nouă:

Filipeni 2:6-8 “El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”

Dacă Domnul Isus Hristos nu ar fi trecut prin suferinţă, dacă nu ar fi avut aceleaşi probleme ca şi ale noastre şi dacă n-ar fi fost ispitit ca şi noi, atunci noi am fi avut scuze, ba chiar şi Satan ar fi adus argumente împotriva mântuirii prin Hristos.

Domnul Isus a cunoscut toate situaţiile grele prin care trece omul. El a cunoscut şi cunoaşte slăbiciunile omului pentru ca a fost ca şi noi, a trecut prin aceleaşi situatii prin care trecem noi (poate chiar mult mai grave) dar nu a păcătuit. A fost obosit, i-a fost foame, i-a fost sete, a îndurat durere şi a simţit  ceea ce simte on mom normal.

Evrei 4:15 “Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.”

 

Iată nişte versete care descriu foarte clar legătura dintre suferinţa fizică a Domnului Isus Hristos şi mântuirea păcătosului pocăit:

Isaia 53:5  “Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”

Apostolul Petru reia ideea şi o exprimă puţin diferit, dar foarte limpede:

1 Petru 2:24  “El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.”

Singura variantă de iertare era vărsarea de sânge. Aşa a rânduit Dumnezeu chiar în sistemul ceremonial din Vechiul Testament când murea un miel nevinovat în locul unui păcătos. Mielul suferea ceea ce ar fi trebuit să suporte păcătosul.

Evrei 9:22  “Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare.”

Toate profeţiile Vechiului Testament au anunţat faptul că Isus va pătimi, va suferi. Asta era clar pentru toţi cei ce cercetau Scripturile existente din vremea Domnului Hristos.

Luca 24:46  “Şi le-a zis: „Aşa este scris, şi aşa trebuia să pătimească Hristos, şi să învieze a treia zi dintre cei morţi.”

Faptele Apostolilor 17:2-3  “Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi,  dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. „Şi acest Isus pe care vi-L vestesc eu” zicea el „este Hristosul.”

Faptele Apostolilor 26:22-23  “Dar, mulţumită ajutorului lui Dumnezeu, am rămas în viaţă până în ziua aceasta; şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple;  şi anume, că Hristosul trebuie să pătimească, şi că, după ce va fi cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumină norodului şi Neamurilor.”

 

Suferinta – un „partener” (ne)dorit   

 

 

In timpul terorii pe care a declansat-o generalul Tito, dupa ce a preluat puterea in fosta Yugoslavie, au avut loc mai multe arestari si condamnari la moarte ale unor lucratori crestini. Printre ei se afla si un lucrator voluntar al Bisericii Ortodoxe, care a fost condamnat la moarte prin impuscare. Inainte de a fi executat, el s-a sinucis prin spanzurare, lasand sotiei sale un bilet pe care scria:
“Ma duc sa-I amintesc lui Dumnezeu de o lume pe care a uitat-o.” 
Sunt cuvinte cutremuratoare, cu atat mai mult cu cat ele apartin unui crestin. Si nu unui crestin oarecare, care merge la biserica de doua sau trei ori pe an, ci unui crestin devotat, care in mod voluntar s-a angajat in lucrarea lui Dumnezeu, cu toate riscurile si cu toate privatiunile pe care le implica o astfel de angajare.
Ce se ascunde de fapt in spatele acestor cuvinte ?
1. O profunda dezamagire cu privire la Dumnezeu si la puterea Lui de a-Si ocroti copiii de pe pamant.
2. Mai mult decat dezamagire, cuvintele acestea ascund chiar revolta fata de un Dumnezeu care se descopera in Biblie ca fiind plin de iubire si grija fata de pacatosi, dar care ii abandoneaza pe ai Sai in mijlocul suferintelor lor.
3. Cuvintele mai ascund o credinta slaba, pipernicita, ce nu reuseste sa strapunga norii intunecosi ce umbresc adesea vietile noastre.
4. Si, in final, cele cateva cuvinte ale nefericitului crestin ascund o ignoranta totala fata de originea si rolul suferintei in viata omului.
Aceasta ignoranta, privind rolul suferintei si atitudinea lui Dumnezeu fata de suferinta umana, ii arunca adesea pe cei mai fideli si sinceri copii ai lui Dumnezeu in bratele deznadejdii, scepticismului si chiar ateismului. Poate cel mai comun exemplu in acest sens este cel al lui Charles Darwin care, desi primise o educatie crestina, a cazut in cursele evolutionismului. Cauza ?  Darwin nu a reusit sa-si explice existenta suferintei.
Sistemele de educatie care exista astazi in lume acorda importanta, fie stiintelor exacte, fie celor umaniste, fie artelor… Se invata o multime de lucruri, multe dintre ele complet inutile, in timp ce o “materie” esentiala pentru viata aceasta, dar si pentru cea viitoare, este complet  neglijata- “stiinta suferintei “
( daca vreti sa inventam un nou termen- “suferologia” ). O astfel de materie ar trebui sa-i invete pe elevi ce este suferinta, originea ei, cauzele, remediile si atitudinea optima fata de suferinta.
Augustin spunea: “Invata sa scrii durerile pe nisip si bucuriile pe stanca.”Iata un indemn bun, dar unde se poate invata asa ceva ?
Din nefericire, o astfel de materie inca nu exista in programa scolara, iar consecintele se vad la tot pasul: oamenii nu sunt pregatiti sa dea piept cu suferinta- acest dusman redutabil al fericirii. Oricat am dori sa ocolim aceasta materie neplacuta, dar foarte importanta, in mod sigur ne vom confrunta cu ea. Iar atunci cand suferinta va bate la usa vietii mele, nu ma vor ajuta sa o depasesc cu bine nici matematica, nici fizica, nici artele plastice, nici limbile straine, nicio alta materie invatata in scoala.
Sa-I fim recunoascatori lui Dumnezeu ca aceasta materie importanta- stiinta despre suferinta- poate fi studiata de cei care doresc. Biblia este o istorie a suferintei, incepand cu cea umana si terminand cu cea divina. Gasim in acest “manual” informatii detaliate despre originea suferintei, cauzele ei, formele in care se manifesta, remediile si mai ales, solutia oferita de Dumnezeu la marea problema a suferintei.
Subiectul fiind deosebit de vast, ceea ce urmeaza reprezinta doar o introducere, poate chiar o provocare la un studiu mai aprofundat.
Ce este suferinta ?  Greu de spus !
Un anunt la intrarea unei biserici spunea: “Daca aveti necazuri , intrati si spuneti-ne cum putem sa va ajutam. Daca nu aveti necazuri, intrati si spuneti-ne cum de reusiti.” 
Parafrazand acest anunt interesant, as spune la randul meu: “Daca stie cineva ce e suferinta, sa ne spuna si noua, iar daca nu stie, sa ne spuna cum de a reusit sa nu stie ?”
In Biblie nu gasim o definitie a suferintei, asa cum suntem obisnuiti sa gasim in dictionare. Poate ca ea nici nu trebuie definita teoretic. Suferinta se traieste, se simte… Fiecare dintre noi stie ce e suferinta , chiar daca nu poate sa o defineasca. Dar, desi Biblia nu defineste suferinta, ea vorbeste mult despre ea. Fara sa gresim, putem spune ca Biblia nu este altceva decat o istorie a suferintei, care urmareste ca o umbra, istoria pacatului.  Doar primele doua pagini si ultimele versete ale Bibliei nu vorbesc despre suferinta: primele pagini vorbesc despre lumea desavarsita creata de Dumnezeu, iar ultimele vorbesc despre restabilirea armoniei universale dupa ce se va fi incheiat Planul Mantuirii. Paradisul, asa cum a iesit din mainile Creatorului, nu a cunoscut ce este suferinta. De asemenea, Noul Pamant, atat de frumos zugravit in Apocalipsa cap. 21 si 22 , nu va cunoaste aceasta experienta dureroasa. In rest, tot ce e cuprins intre aceste doua repere fericite este insotit de suferinta, sub toate formele, cu toate intensitatile si cu toate nuantele ei.
O observatie: Citind Biblia, vom observa ca Dumnezeu Insusi ne avertizeaza cu privire la prezenta suferintei in viata omenirii, in general, dar si in viata celor credinciosi, in special, pana la revenirea Mantuitorului si restabilirea armoniei universale. Cateva exemple:
1. Dupa caderea in pacat, Dumnezeu le-a aratat primilor nostri parinti intreaga varietate de forme de suferinta pe care le va cunoaste omul, odata ce a ales calea neascultarii ( Geneza 3, 16-19 ):
 – suferintele fizice: “Cu durere vei naste copii “ ( vers. 16 ). E de subliniat faptul ca nasterea e singurul proces fiziologic dureros. In conditii de sanatate, toate procesele fiziologice din organismul uman sunt nedureroase: circulatia sangelui, digestia, respiratia, metabolismul, gandirea…Singurul proces fiziologic dureros, chiar in conditii de sanatate, este nasterea. De ce ? Medicina nu poate explica aceasta enigma. Doar Biblia ne ofera un raspuns: pentru ca asa a hotarat Creatorul, in urma neascultarii omului.
– suferintele sufletesti: “Dorintele tale se vor tinea dupa barbatul tau si el va stapani peste tine” ( vers. 16 ). Ca urmare a caderii in pacat, omenirea urma sa guste din amaraciunea neintelegerilor dintre membrii familiei, frustrari, conflicte generate de tendintele de dominare ale unuia asupra celuilalt…
 – suferinte legate de lupta pentru existenta: “In sudoarea fetei tale sa-ti mananci painea “(vers.19)
– suferinta suprema-moartea cu tot ceea ce implica ea: “…Pana te vei intoarce in pamant, caci tarana esti si in tarana te vei intoarce.” ( vers. 19 )
2. Dupa biruinta obtinuta de Avraam impotriva imparatilor de la Rasarit, Dumnezeu il incurajeaza pe acesta : “Avraame, nu te teme, caci Eu sunt scutul tau si rasplata ta cea foarte mare.” ( Geneza 15, 13-15 ). Apoi, Dumnezeu ii vorbeste lui Avraam despre suferintele de care vor avea parte urmasii sai , ca robi intr-o tara straina, timp de 400 de ani. Facand aceasta dezvaluire, Dumnezeu nu face decat sa ne avertizeze ca suferinta va exista chiar si in mijlocul copiilor Sai credinciosi, uneori ei avand parte de dureri mai mari decat cele traite de lumea necredincioasa.
3. Mantuitorul isi avertizeaza biserica de faptul ca “in lume veti avea necazuri, dar indrazniti ! Eu am biruit lumea.” ( Ioan 16,33 ). Vorbindu-le ucenicilor , Domnul incearca sa le explice ca suferintele de care vor avea parte in lume nu se vor datora pacatelor lor, ci vor fi provocate de ura celor nelegiuiti.  ( Matei 10, 16-18; 21-22 ).
4. In timpul ultimei intalniri dintre Mantuitorul si ucenicii Sai, dupa inviere, lui Petru i se descopera ca va trebui sa sufere din cauza credintei, ajungand sa-si incheie viata ca martir.
5. Lui Saul din Tars, dupa experienta avuta pe drumul spre Damasc, Dumnezeu ii descopera prin Anania “ tot ce trebuie sa sufere pentru Numele Meu” ( Fapte 9, 15-16 )
6. In soliile catre cele sapte biserici din  Apocalipsa cap.2 si 3, Iisus descopera suferintele de care vor avea parte cei credinciosi in diferite perioade istorice.
 “Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce in temnita pe unii din voi ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile . Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!”   ( Apocalipsa 2, 10 )
Exemplele pot continua…Cu cat ele sunt mai numeroase, cu atat iese mai mult in evidenta un adevar imporatnt : de la intrarea pacatului in lume, suferinta a existat, exista si va exista nu doar in viata celor nelegiuiti, ci si in viata celor credinciosi. Mai mult decat atat, istoria biblica, dar si viata insasi, ne invata ca cei ce iubesc neprihanirea, binele, frumosul, adevarul si dreptatea au parte uneori de mai multe suferinte decat cei ce au trecut de partea raului, a minciunii si a nedreptatii.
Oare de ce procedeaza Dumnezeu in felul acesta ? De ce ne avertizeaza ca suferinta va exista si in viata celor credinciosi ? Doreste El sa ne inspaimante ? Vrea El sa ne pierdem elanul in fata problemelor vietii si sa pierdem lupta inainte de a o incepe ?
Nicidecum !  Daca Dumnezeu ne avertizeaza de prezenta suferintei, El o face pentru a ne inarma, pentru a nu fi surprinsi de sosirea ei si pentru a gasi din timp un adapost sub aripile ocrotitoare ale indurarii Tatalui ceresc. Nu este acesta o dovada de iubire din partea lui Dumnezeu ?
Cand un bolnav consulta un medic, iar acesta consata ca omul sufera de o boala incurabila, medicul poate lua una din urmatoarele doua atitudini:
1. Sa-i ascunda adevarul cu privire la gravitatea bolii, dandu-i sperante desarte omului, desi stie ca zilele lui sunt numarate.
2. Sa-i spuna adevarul,  oricat ar fi acesta de neplacut.
Fiecare din cele doua atitudini ale medicului are ratiunile sale. Medicul care ascunde adevarul cu privire la gravitatea bolii nu vrea sa-si ingrozeasca pacientul, stiind ca acesta mai are putin de trait. De fapt e vorba de minciuna imbracata in haine umanitare. Cu toate acestea, ea tot minciuna ramane ! Medicul care spune bolnavului adevarul, oricat este el de dureros, are alte ratiuni. Omul din fata lui mai are doar cateva zile de trait si, prin urmare, el trebuia sa stie acest lucru. E dreptul lui de a cunoaste adevarul despre sine. In felul acesta, omul poate sa-si rezolve ultimele probleme si sa-si incheie viata cu demnitate, impacat cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine.
Din cele doua metode amintite, Dumnezeu nu o foloseste niciodata pe prima. El este un Dumnezeu al adevarului. Din acest punct de vedere, avem un motiv in plus sa apreciem Biblia ca fiind o carte realista, care nu ne face niciodata promisiuni desarte. Niciunde in Cuvantul lui Dumnezeu nu ni se promite ca vom fi purtati spre Imparatia cerurilor pe pat comod de flori, in mijlocul veseliei, al prosperitatii si al laudelor. Dimpotriva , ni se spune ca vom suferi, ca va trebui sa luptam, ca unii chiar vor cadea.
“In Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa intram prin multe necazuri.”  ( Fapte 14, 22 up. )
 “Toti cei ce voiesc sa traiasca cu evlavie in Christos Iisus vor fi prigoniti.” ( 2 Timotei 3, 12 )
Da, Dumnezeu  nu ne ascunde adevarul, oricat ar fi de dureros. El ne aminteste mereu pe paginile Scripturii ca “viata e scurta , dar plina de necazuri” ( Iov 14, 1 ), tocmai pentru ca noi sa apreciem valoarea ei, folosind fiecare zi si fiecare ocazie pentru a ne pregati pentru cer.
Dumnezeu insa nu se multumeste sa stea ca un spectator indepartat al suferintei umane, ci El se implica in viata celor ce sufera. Cele mai frumoase fagaduinte de pe paginile Bibliei ne asigura de acest lucru.
“Cand Ma va chema, ii voi raspunde; voi fi cu el in stramtorare; il voi izbavi si-l voi proslavi. Il voi satura cu viata lunga si-i voi arata mantuirea Mea.”  ( Psalmul 91, 15 )
“Caci asa vorbeste Cel Prea Inalt, a carui locuinta este vesnica si al carui Nume este sfant.”Eu locuiesc in locuri inalte si in sfintenie, dar sunt cu omul zdrobit si smerit, ca sa inviorez duhurile smerite si sa imbarbatez inimile zdrobite.”    (  Isaia 57, 15 )
Daca totul s-ar rezuma la cunoasterea si memorarea unor fagaduinte biblice, nu ar fi decat o simpla teorie neconvingatoare. Insa eu, asemenea multora dintre cei ce vor citi aceste ganduri, pot da marturie ca Dumnezeu nu ne paraseste in mijlocul suferintelor pe care le ingaduie in viata noastra. Dimpotriva, in acele momente de durere fizica sau sufleteasca, prezenta Lui este mai evidenta decat in zilele senine.
In 1984 m-am imbolnavit grav de plamani. Era, nu o pedeapsa, ci un avertisment din partea lui Dumnezeu ca nu mergeam pe o cale buna. Nimic altceva, probabil, nu m-ar fi trezit la realitate. Si atunci, a venit vestea ca trebuie sa stau in spital sapte sau opt luni. Vestea a cazut ca o bomba in familia mea: copilul era mic, sotia plangea, parintii de asemenea… Eu insumi eram descurajat de perspectiva de a-mi face mutatia de flotant la spitalul in care trebuia sa stau internat o perioada atat de lunga.
Medicul nu mi-a dat deloc sperante, dimpotriva. Eram palid, fiecare pas pe care-l faceam era un efort pentru mine si mi s-a spus ca va trebui sa fiu perfuzat inca din prima zi de spitalizare, banuindu-se ca bolii de plamani ii era asociata si o anemie severa.
Insa nu erau locuri libere in sectia de ftiziologie, fapt pentru care am fost lasat acasa inca o saptamana, pana la eliberarea unui pat. Inca din primele zile de la aflarea diagnosticului, L-am simtit pe Dumnezeu  mai aproape de mine ca oricand. Imi aduc aminte ca intr-o dimineata, cand sotia plangea in fata perspectivei de a fi spitalizat o perioada atat de lunga, am deschis impreuna Biblia si am citit textul de la “straja diminetii“: “Le voi vindeca vatamarea adusa de neascultarea lor. ii voi iubi cu adevarat, caci mania Mea s-a abatut de la ei.” ( Osea 14, 4 )  Era oare intamplator ca, din miile de texte biblice, tocmai acest text trebuia citit  in acea dimineata? Pentru noi a fost primul semn ca Dumnezeu nu ne paraseste , chiar daca, spre binele nostru, ingaduie sa suferim.
Apoi, in saptamana in care am fost lasat acasa, am primit indemnul de a face o cura de coacaze negre. Era vara si era tocmai sezonul lor. Citisem undeva ca aceste fructe acrisoare au proprietatea de a regenera singele. Zis si facut ! De trei ori pe zi, cate o farfurie plina de coacaze negre nu lipsea de la masa. A sosit si ziua internarii si, primul lucru care mi s-a facut au fost analizele. Cand medicul a citit rezultatele analizelor, m-a privit cu uimire, spunandu-mi, contrar previziunilor lui de la primul consult, ca am un sange foarte bun. Era prima dovada a ajutorului primit din partea Domnului.
Au urmat zile si saptamani de tratament…Dupa doar o luna ma simteam foarte bine si l-am rugat pe medic sa-mi faca radiografiile. Nu le-am facut decat dupa doua luni si jumatate, caci asa cereau regulile tratamentului. Cand medicul a vazut filmul, a exclamat: “Cu dumneata s-a intamplat o minune. Esti perfect vindecat.” In loc de sapte sau opt luni, Dumnezeu a scurtat suferinta si sederea in spital la minimum posibil. Mai tarziu am aflat si de ce a trebuit sa raman in acel spital cele doua luni si jumatate: pentru un suflet pretios pe care Dumnezeu dorea sa-l salveze si sa-l conduca la adevar prin mine. Astazi acel om pe care l-am cunoscut in mijlocul suferintei comune, face si el parte din biserica lui Christos, impartasind aceeasi speranta a mantuirii.
Privind in urma, peste ani, pot spune astazi ca nu regret ca mi s-a dat sa trec prin acea suferinta. Experientele castigate atunci m-au intarit in convingerea ca Dumnezeu ii iubeste pe pacatosi si, chiar daca ii atinge uneori cu nuiaua suferintei, El stie de ce o face. Si apoi, mangaierile primite in acele clipe din partea Lui sunt de nepretuit. Suferinta este intr-adevar un “partener” nedorit in viata noastra, insa este atat de necesara in conditiile pacatului. Scoala pe care o urmam prin suferinta este de rang mai inalt decat orice academie. Unde mai putem invata lectiile pe care ni le ofera ea ?  In minunatul si complexul Plan al Mantuirii noastre, suferinta isi are rolul ei  de neinlocuit.  Doar in cer vom intelege cat de mult ne-a ajutat ea sa apreciem adevaratele valori vesnice.

 

Promisiuni pentru imbarbatare

 

Iosua 23:10 Unul singur dintre voi urmarea o mie din ei, caci Domnul, Dumnezeul vostru, lupta pentru voi, cum v-a spus.

2 Imparati 2:8 Atunci Ilie si -a luat mantaua, a facut -o sul, si a lovit cu ea apele, cari s-au despartit intr-o parte si intr-alta, si au trecut amandoi pe uscat.

Psalmi 18:29 Cu Tine ma napustesc asupra unei osti inarmate, cu Dumnezeul meu sar peste un zid intarit.

Proverbe 24:5 Un om intelept este plin de putere, si cel priceput isi oteleste vlaga.

Zaharia 4:6 Atunci el a luat din nou cuvantul si mi-a zis: „Acesta este cuvantul Domnului catre Zorobabel si suna astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tarie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul ostirilor!

Faptele Apostolilor 4:33 Apostolii marturiseau cu multa putere despre invierea Domnului Isus. Si un mare har era peste toti.

Faptele Apostolilor 6:8 Stefan era plin de har si de putere si facea minuni si semne mari in norod.

1 Corinteni 2:4-5 Si invatatura si propovaduirea mea nu stateau in vorbirile induplecatoare ale intelepciunii, ci intr-o dovada data de Duhul si de putere, pentru ca credinta voastra sa fie intemeiata nu pe intelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.

Efeseni 3:16-21 si-L rog ca, potrivit cu bogatia slavei Sale, sa va faca sa va intariti in putere, prin Duhul Lui, in omul dinauntru, asa incat Hristos sa locuiasca in inimile voastre prin credinta; pentru ca, avand radacina si temelia pusa in dragoste, sa puteti pricepe impreuna cu toti sfintii care este largimea, lungimea, adancimea si inaltimea; si sa cunoasteti dragostea lui Hristos care intrece orice cunostinta, ca sa ajungeti plini de toata plinatatea lui Dumnezeu. Iar a Celui ce, prin puterea care lucreaza in noi, poate sa faca nespus mai mult decat cerem sau gandim noi, a Lui sa fie slava in Biserica si in Hristos Isus, din neam in neam, in vecii vecilor! Amin.

1 Tesaloniceni 1:5 In adevar, Evanghelia noastra v-a fost propovaduita nu numai cu vorbe, ci cu putere, cu Duhul Sfant si cu o mare indrazneala. Caci stiti ca, din dragoste pentru voi, am fost asa printre voi.

2 Timotei 1:7 Caci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frica, ci de putere, de dragoste si de chibzuinta.

Promisiuni pentru cei care trec prin necazuri

Psalmii 37:39 Scaparea celor neprihaniti vine de la Domnul; El este ocrotitorul lor la vremea necazului.

Psalmii 146:8 Domnul deschide ochii orbilor; Domnul indreapta pe cei incovoiati; Domnul iubeste pe cei neprihaniti.

Naum 1:7 Domnul este bun; El este un loc de scapare in ziua necazului; si cunoaste pe cei ce se incred in El.

Psalmii 37: 23,24 Domnul intareste pasii omului, cand Ii place calea lui; daca se intampla sa cada, nu este doborat de tot, caci Domnul il apuca de mana.

Psalmii 32:7 Tu esti ocrotirea mea, Tu ma scoti din necaz, Tu ma inconjori cu cantari de izbavire.

Psalmii 71: 20 Ne-ai facut sa trecem prin multe necazuri si nenorociri; dar ne vei da iarasi viata, ne vei scoate iarasi din adancurile pamantului.

Psalmii: 42:11 Pentru ce te mahnesti, suflete, si gemi inauntrul meu? Nadajduieste in Dumnezeu, caci iarasi Il voi lauda; El este mantuirea mea si Dumnezeul meu.

Psalmii 73: 26 Carnea si inima pot sa mi se prapadeasca: fiindca Dumnezeu va fi pururi stanca inimii mele si partea mea de mostenire.

Psalmii 91: 10,11 de aceea nicio nenorocire nu te va ajunge, nicio urgie nu se va apropia de cortul tau. Caci El va porunci ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale;

Psalmii 126:5,6 Cei ce seamana cu lacrimi vor secera cu cantari de veselie. Cel ce umbla plangand, cand arunca samanta, se intoarce cu veselie cand isi strange snopii.

Psalmii 31: 23 Iubiti, dar, pe Domnul, toti cei iubiti de El. Caci Domnul pazeste pe cei credinciosi, si pedepseste aspru pe cei mandri.

Psalmii 68:13 Pe cand voi va odihniti in mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint, si penele lui sunt de un galben auriu.

Iov 8: 20,21 Nu, Dumnezeu nu leapada pe omul fara prihana si nu ocroteste pe cei rai. Ba inca, El iti umple gura cu strigate de bucurie, si buzele cu cantari de veselie.

Psalmii 22:24 Caci El nici nu dispretuieste, nici nu uraste necazurile celui nenorocit si nu-Si ascunde fata de el, ci il asculta cand striga catre El.

Iov 5:19 De sase ori te va izbavi din necaz si de sapte ori nu te va atinge raul.

Psalmii 9:9 Domnul este scaparea celui asuprit, scapare la vreme de necaz.

Psalmii 138: 7 Cand umblu in mijlocul stramtorarii, Tu ma inviorezi, Iti intinzi mana spre mania vrajmasilor mei, si dreapta Ta ma mantuieste.

Psalmii 18:28 Da, Tu imi aprinzi lumina mea. Domnul Dumnezeul meu imi lumineaza intunericul meu.

Psalmii 34: 19 De multe ori vine nenorocirea peste cel fara prihana, dar Domnul il scapa intotdeauna din ea.

Plangerile lui Ieremia 3: 31,32,33 Caci Domnul nu leapada pentru totdeauna. Ci, cand mahneste pe cineva, Se indura iarasi de el, dupa indurarea Lui cea mare: caci El nu necajeste cu placere, nici nu mahneste bucuros pe copiii oamenilor.

Psalmii, 18: 2 Doamne, Tu esti stanca mea, cetatuia mea, izbavitorul meu! Dumnezeule, Tu esti stanca mea in care ma ascund, scutul meu, taria care ma scapa si intaritura mea!

Mica 7: 8-9 Nu te bucura de mine, vrajmasa, caci, chiar daca am cazut, ma voi scula iarasi, chiar daca stau in intuneric, totusi Domnul este lumina mea! Voi suferi mania Domnului, caci am pacatuit impotriva Lui – pana ce El imi va apara pricina si-mi va face dreptate; El ma va scoate la lumina, si voi privi dreptatea Lui.

Ioan 16:33 V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea.”

 

Mângâiere personală în mijlocul suferinței

 

Text biblic: Plângerile lui Ieremia 3 : 21 – 33

Cartea Plângerile lui Ieremia reprezintă un strigăt de durere al omului lui Dumnezeu. Este o carte a lacrimilor, o carte a durerii pe care omul lui Dumnezeu o simte nu doar pentru el, ci și pentru poporul lui, pentru dezastrul spiritual în care a ajuns Ierusalimul. Ieremia se identifică în nenumărate rânduri cu Iov atât în suferință, cât și în limbaj. El își mărturisește propria suferință și descrie propriile traume. În versetele 3, 4 și 13 spune:

„Numai împotriva mea Îşi întinde şi Îşi întoarce mâna, toată ziua. Mi-a prăpădit carnea şi pielea şi mi-a zdrobit oasele. În rinichi mi-a înfipt săgeţile din tolba Lui.” 

Apoi vorbește despre suferințele sufletești și spune:

„M-a săturat de amărăciune, m-a îmbătat cu pelin.Mi-ai luat pacea, şi nu mai cunosc fericirea.” (3 : 15, 17)

În ultimul rând, de la versetul 18 la versetul 20, descrie singurătatea prin care a trecut:

„S-a dus puterea mea de viaţă şi nu mai am nicio nădejde în Domnul.”Gândeşte-Te la necazul şi suferinţa mea, la pelin şi la otravă! Când îşi aduce aminte sufletul meu de ele, este mâhnit în mine.”

Ieremia a primit o grămadă de promisiuni  de care acesta era conștient, dar care parcă au înghețat sau au fost risipite de atmosfera macabră în care trăia: venirea lui Necadnețar la tron, cucerirea Țării lui Iuda, distrugerea Ierusalimului și luarea în robie a poporului.

Dar, în capitolul 3, de la versetul 21, tonul lui Ieremia se schimbă și devine mult mai pozitiv. Omul care nu demult spunea că viața lui se sfârșește, vine acum și recunoaște un motiv care aduce multă mângâiere în acest caz, și anume că nădejdea lui în Domnul nu este zadarnică. Are trei argumente pentru această nădejde, trei argumente care sunt stâlpi ai vieții spirituale a poporului lui Dumnezeu din toate timpurile.

  1. Dumnezeu încă oferă har

„Iată ce mai gândesc în inima mea şi iată ce mă face să mai trag nădejde: bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare” (v. 21, 22, 23)

Un argument foarte puternic în momente de necaz, în momente de mare suferință, care l-a ajutat pe Ieremia să-și ducă până la capăt credința, este că Dumnezeu încă oferă har. Dumnezeu este Același. Dumnezeu nu se schimbă, chiar dacă situațiile și circumstanțele se schimbă. Ieremia a știut că Dumnezeu îi va ajuta, îi va izbăvi și îi va ridica.

Totuși, Ieremia scoate în evidență câteva condiții pe care, însă, poporul nu le-a luat în seamă:

– Poporul trebuia să persevereze în nădejde – să creadă în Dumnezeu chiar și în momentele grele

– Poporul trebuia să Îl caute pe Dumnezeu – lucru pe care ei nu l-au făcut.

Acestea erau condiții foarte importante ca ei să se bucure de har.

  1. Dumnezeu poate ajuta

Al doilea argument al nădejdii nezdruncinate a lui Ieremia în Dumnezeu este prezentat în versetul 26, și anume că Dumnezeu poate să ajute.

„Bine este să aştepţi în tăcere ajutorul Domnului.”

Ieremia a înțeles că Dumnezeu, chiar în momentele acelea critice, chiar în momentele acelea grele, poate să ofere ajutor. Știți care este problema la noi atunci când e vorba de ajutorul lui Dumnezeu? Ne lăsăm foarte repede furați de factorul timp. Când e vorba de ajutor, parcă nu mai avem răbdare și nu lăsăm ca Dumnezeu să-Și împlinească voia și planul Său până la momentul când El ne va da ajutorul. Atunci, de multe ori, firea noastră parcă se revoltă împotriva lui Dumnezeu și avem o rebeliune tăcută, avem gânduri pe care I le adresăm lui Dumnezeu, dar nu cu voce tare. Ne întrebăm de ce trebuie să trecem pe aici.

Psalmistul spune în Psalmul 121, „Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul?” De multe ori ne uităm la munții aceștia de probleme pe care îi avem în față, fie boală, fie șomaj, fie lipsuri  – munți pe care noi singuri nu îi putem muta. Dar psalmistul spune că, după ce privește la munți, se gândește că dincolo de ei există Cineva care poate să ajute. Isus ne călăuzește, ne poartă și ne ajută. Ar trebui să așteptăm și să ne uităm unde trebuie,  nu să așteptăm ajutor de la oameni.

  1. Dumnezeu are întotdeauna un plan special cu fiecare om

Al treilea argument al nădejdii este că Dumnezeu, atunci când îngăduie ca omul să treacă prin necaz, are întotdeauna un plan special cu om. Ieremia prezintă câteva lucruri ale planului lui Dumnezeu:

  1. a) Omul să primească acest plan al lui Dumnezeu din tinerețea lui – „să poarte un jug”

„Este bine pentru om să poarte un jug în tinereţea lui. Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz” (v, 27, 28)

În Matei 11 : 29, Domnul Isus spune așa de frumos acolo:  „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.” 

Să accepți lucrarea lui Dumnezeu din tinerețe înseamnă să accepți planul lui Dumnezeu în viața ta. Să accepți învățătura Domnului Isus Hristos înseamnă să te supui acestui plan. În Ieremia 29 : 11 scrie: „Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Dumnezeu parcă le garantează acest plan. Beneficiul care vine din acceptarea acestui plan este imens. Dacă accepți planul lui Dumnezeu chiar și când treci prin suferințe, vei avea pace cu Dumnezeu și vei avea belșug spiritual, dar și belșug în nevoile de zi cu zi.

  1. b) Omul să nu judece planul lui Dumnezeu

Versetele 28 și 29: „Să stea singur şi să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz; să-şi umple gura cu ţărână şi să nu-şi piardă nădejdea” Să nu judecăm planul lui Dumnezeu și să nu ne luptăm cu Dumnezeu. Atâția oameni fac acest lucru de ani de zile și nu-L lasă pe Dumnezeu să le binecuvinteze viața și să le-o schimbe. Dumnezeu are un plan așa de frumos cu noi, să nu judecăm acest plan dacă ni se pare prea grea sau nedreaptă situația prin care trecem acum.

  1. c) Omul trebuie să se smerească

„să dea obrazul celui ce-l loveşte şi să se sature de ocări. Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna.”Să ne smerim sub mâna tare a lui Dumnezeu ca la vremea potrivită El să ne înalțe. În planul lui Dumnezeu mai primim și palme, mai primim și cuvinte care sunt neplăcute firii noastre. Dar toate acestea lucrează la desăvârșirea noastră.

Acolo unde vom primi palme, când ne vom întâlni cu Isus vom primi sărutarea Lui. El va șterge orice lacrimă.

Ieremia a învățat două lecții și a vrut să le arate poporului Său:

– Dumnezeu nu leapădă pentru totdeauna. Nu abandonează, chiar dacă este supărat, dar El are planul Lui de disciplinare.

– Dumnezeu face rana, dar tot El o vindecă.

Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă ajute să acceptați planul Lui special cu privire la viețile voastre.

Unde este Dumnezeu când te confrunţi cu suferinţa?

Unde putem găsi forţa interioară pentru a face faţă temerilor, tragediilor, dezastrelor şi atacurilor teroriste? Pentru ce anume ne putem baza pe Dumnezeu?

Cât de mult ne putem baza că Dumnezeu va fi cu noi? Este El o persoană la care putem apela… atunci când trecem prin necaz ca şi atunci când suntem liniştiţi?

Unde este Dumnezeu?

Dumnezeu este Creatorul universului, care doreşte foarte mult ca noi să-L cunoaştem. De aceea ne aflăm aici pe pământ. Dorinţa Lui este ca noi să ne bazăm pe El şi să experimentăm puterea, dragostea, dreptatea, sfinţenia şi mila Lui. Prin urmare, El le spune tuturor care doresc: „Veniţi la Mine”.

Spre deosebire de noi, Dumnezeu ştie ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, anul viitor, peste zece ani. El spune: „Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul ca Mine. Eu am vestit sfârşitul de la început”1. El ştie ce se va întâmpla în lume. Mult mai important, El ştie ce se va întâmpla în viaţa ta şi poate fi alături de tine dacă ai ales să Îl incluzi în viaţa ta. El ne spune că poate fi „adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi”2. Dar trebuie să Îl căutam cu sinceritate. El spune: „Mă veţi căuta şi Mă veţi găsi dacă Mă veţi căuta din toată inima”3.

Acest lucru nu înseamnă că cei care Îl cunosc pe Dumnezeu nu vor avea perioade dificile, pentru că vor avea. Când un atac terorist produce suferinţă şi moarte, şi cei care Îl cunosc pe Dumnezeu vor suferi. Dar prezenţa lui Dumnezeu le ve da pace şi putere. Un urmaş al lui Cristos a spus aşa: „Suntem apăsaţi din toate părţile, dar nu zdrobiţi; suntem dezorientaţi, dar nu disperaţi; suntem persecutaţi, dar nu abandonaţi; suntem doborâţi la pământ, dar nu omorâţi”4. Realitatea ne spune că în viaţă vom avea probleme. Totuşi, dacă trecem prin ele cunoscându-L pe Dumnezeu, putem reacţiona având o perspectivă diferită şi o putere care nu este a noastră. Nici o problemă nu este de netrecut pentru Dumnezeu. El este mai mare decât toate problemele care ne lovesc şi nu suntem lăsaţi să ne confruntăm singuri cu ele.

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Domnul este bun. El este un loc de adăpost în ziua necazului şi-i cunoaşte pe cei care se încred în El”5. Şi: „Domnul este lângă toţi cei care-L cheamă, lângă cei care-L cheamă cu toată inima. El le împlineşte dorinţele celor care se tem de El, le aude strigătul şi îi scapă”6.

Iisus Cristos le-a spus ucenicilor aceste cuvinte pline de alinare: „Nu se vând oare două vrăbii pe un dinar? Şi totuşi, niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi firele de păr din cap vă sunt numărate. Prin urmare, nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii”7. Dacă te întorci la Dumnezeu cu adevărat, El se va îngriji de tine aşa cum nu a mai facut-o nimeni şi cum nimeni nu o poate face.

Voinţa noastră liberă

Dumnezeu a creat omul cu capacitatea de a alege. Aceasta înseamnă că nu suntem forţaţi să intrăm într-o relaţie cu El. El ne îngăduie să Îl respingem şi să comitem şi alte fapte rele. El ne-ar fi putut forţa să fim iubitori. Ne-ar fi putut forţa să fim buni. Dar atunci, ce fel de relaţie am fi avut cu El? Nu ar mai fi fost deloc o relaţie, ci o ascultare forţată şi controlată. Dar El ne-a dat demnitatea umană a voinţei libere.

Fireşte, strigăm din adâncul inimii noastre: „Dar Doamne, cum ai putut lăsa ceva atât de grav să mi se întâmple mie”?

Cum am vrea să acţioneze Dumnezeu? Vrem ca El să controleze acţiunile oamenilor? Care ar fi numărul acceptabil de morţi, pe care Dumnezeu să îl îngăduie, în cazul unui atac terorist? Ne-am simţi mai bine dacă Dumnezeu ar îngădui să moară numai câteva sute de persoane? Am prefera ca Dumnezeu să permită doar moartea unei singure persoane? Dar dacă Dumnezeu ar împiedica moartea unei singure persoane, nu ar mai exista libertatea de a alege. Oamenii aleg să Îl sfideze pe Dumnezeu, să meargă pe calea lor şi să comită fapte oribile unii împotriva altora.

Lumea noastră

Planeta aceasta nu este un loc sigur. E posibil să fim împuşcaţi de cineva sau să fim loviţi de o maşină. E posibil să fie necesar să sărim de pe o clădire atacată de terorişti. Şi mai sunt o mulţime de alte lucruri care ni s-ar putea întâmpla în acest mediu nemilos numit Pământ, locul unde voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna urmată.

Totuşi, Dumnezeu nu stă la mila oamenilor, ci lucrurile stau exact invers. Din fericire, noi suntem la mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care a creat universul cu mulţimea lui de stele, prin simpla rostire a cuvintelor: „Să fie nişte luminători pe întinderea cerului”8. Acesta este Dumnezeul care spune că El „domneşte peste naţiuni”9. Puterea şi înţelepciunea Lui sunt nelimitate. Deşi problemele ni se par de netrecut, avem un Dumnezeu extraordinar de capabil, care ne reaminteşte: „Iată, Eu sunt Domnul Dumnezeul oricărei făpturi. Este ceva cu neputinţă pentru Mine?”10 El poate să le lase oamenilor libertatea de a alege şi totuşi să Îşi ducă la îndeplinire voia. Dumnezeu spune foarte clar: „Eu am plănuit şi eu voi înfăptui”11. Dacă vieţile noastre Îi sunt supuse, putem sta liniştiţi, ştiind toate aceste lucruri. „Căci Dumnezeu este împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.”12

Unde este Dumnezeu acum?

Mulţi dintre noi – nu, noi toţi – alegem uneori să-L respingem pe Dumnezeu şi căile Lui. În comparaţie cu alţii, şi în mod cert în comparaţie cu un terorist, ne-am putea considera persoane respactabile şi iubitoare. Dar dacă ar fi să stăm înaintea lui Dumnezeu în toată sinceritatea, am fi conştienţi de păcatele noastre. În momentul în care începem să ne adresăm lui Dumnezeu în rugăciune, nu ne cuprinde oare acel sentiment că El ne cunoaşte foarte bine gândurile, acţiunile şi egoismul noastru? Prin vieţile şi prin acţiunile noastre ne-am distanţat de Dumnezeu. Adesea am trăit ca şi cum ne-am conduce foarte bine vieţile şi fără El. Biblia spune: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui”13.

Consecinţa? Păcatul nostru ne-a separat de Dumnezeu şi afectează nu numai această viaţă. Pedeapsa pentru păcat este moartea sau separarea veşnică de Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu a pregătit o cale prin care noi să fim iertaţi şi să Îl cunoaştem.

Putere interioară prin dragostea lui Dumnezeu

Dumnezeu a venit pe pământ pentru a ne salva. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El”14.

Dumnezeu cunoaşte durerea şi suferinţa cu care ne confruntăm în această lume. Iisus a părăsit siguranţa casei Sale şi a intrat în acest mediu nemilos, în care trăim noi. Lui Iisus I S-a făcut foame şi sete, a obosit, a înfruntat acuzaţii din partea altora şi a fost ostracizat de familie şi de prieteni. Numai că Iisus a exeprimentat mult mai mult decât greutăţi de zi cu zi. Iisus, Fiul lui Dumnezeu în trup omenesc, a luat de bună voie păcatele noastre asupra Sa şi a plătit pedeapsa cu moartea în locul nostru. „Dragostea stă în faptul că El Şi-a dat viaţa pentru noi.”15 A fost torturat, a murit de o moarte lentă şi umilitoare, sufocându-se pe cruce, pentru ca noi să putem fi iertaţi.

Iisus le-a spus celorlalţi cu mult înainte că va fi crucificat. El a mai spus că va învia după trei zile, demonstrând că este Dumnezeu. Nu a spus că se va reîncarna. (Dacă s-ar fi reîncarnat, cine ar ştii că este El cu adevărat?) El a spus că după ce va sta în mormânt trei zile, se va arăta fizic celor care L-au văzut crucificat. A treia zi, mormântul lui Iisus a fost găsit gol şi mulţi oameni au depus mărturie că L-au văzut înviat.

Acum ne oferă viaţă veşnică. Nu o merităm. E darul pe care Dumnezeu ni-l oferă, dar pe care-l primim atunci când Îi cerem să intre în viaţa noastră. „Darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Iisus.”16 Dacă ne pocăim de păcatele noastre şi ne întoarcem la El, putem avea darul vieţii veşnice prin Iisus Cristos. E foarte simplu. „Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, iar această viaţă este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.”17 El doreşte să intre în viaţa noatră.

Putere interioară prin planul lui Dumnezeu

Ce putem spune despre cer? Biblia spune că Dumnezeu a „pus în om gândul veşniciei”18. Poate că asta înseamnă că ştim, în inimile noastre, cum ar arăta o lume mai bună. Moartea celor pe care îi iubim ne convinge de faptul că ceva nu e bine cu viaţa şi cu lumea aceasta. Undeva în adâncul sufletului nostru ştim că trebuie să fie un loc mai bun, lipsit de dureri şi dificultăţi chinuitoare. Fără îndoială, Dumnezeu chiar are un loc mai bun, pe care ni-l oferă. Va fi o lume complet diferită, în care voia Lui se va face în permanenţă. În acea lume, Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii oamenilor. Nu va mai fi jale, plâns, moarte sau durere.19 Iar Dumnezeu, prin Duhul Său, va locui în inimile oamenilor în aşa fel, încât aceştia nu vor mai păcătui niciodată.20

Atacurile teroriste sunt înfricoşătoare. Dar a refuza o relaţie veşnică cu Dumnezeu, pe care ţi-o oferă Iisus, este şi mai rău. Şi aceasta nu numai în lumina vieţii veşnice, pentru că în această viaţă nu există nicio altă relaţie care să poată fi comparată cu cunoaşterea lui Dumnezeu. El este scopul nostru în viaţă, sursa noastră de mângâiere, înţelepciunea noastră în vremuri tulburi, puterea şi speranţa noastră. „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Binecuvântat este omul care se încrede în El.”21

Unii au spus că Dumnezeu este doar o cârjă. Dar e foarte probabil că El este singura pe care te poţi spijini.

Iisus a spus: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte”22. Iisus a spus că cei care se încred în El în timpul vieţii sunt ca cei ce îşi zidesc casa pe Stâncă. Indiferent de dificultăţile cu care te confrunţi în viaţă, El te poate ţine tare.

Putere interioară prin Fiul lui Dumnezeu

Îl poţi primi pe Iisus în viaţa ta chiar acum. „Tuturor celor care L-au primit, adică celor care cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu.”23 Prin Iisus Cristos ne putem întoarce la Dumnezeu. Iisus a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”24. Iisus ne mai spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”25.

Chiar acum Îl poţi ruga pe Dumnezeu să între în viaţa ta. Poţi face acest lucru printr-o rugăciune. Prin rugăciune vorbeşti deschis cu Dumnezeu. Chiar în acest moment Îl poţi chema pe Dumnezeu, spunându-I în mod sincer ceva de genul acesta:

„Dumnezeule, m-am îndepărtat de Tine, dar vreau să schimb acest lucru. Vreau să Te cunosc. Vreau să Îl primesc pe Iisus Cristos şi iertarea Lui în viaţa mea. Nu mai vreau să fiu despărţit de Tine. Fii Dumnezeul vieţii mele de azi înainte. Mulţumesc, Doamne”.

L-ai rugat chair acum în mod sincer pe Dumnezeu să între în viaţa ta? Dacă da, te aşteaptă multe lucruri frumoase. Dumnezeu a promis că îţi va da o satisfacţie şi mai mare în viaţă prin faptul că Îl cunoşti pe El.26 Unde este Dumnezeu? El a promis că va face din inima ta casa în care va locui.27 Şi El îţi dă viaţă veşnică.28

Indiferent de ce se întâmplă în jurul tău, Dumnezeu poate fi acolo lângă tine. Cu toate că oamenii nu urmează căile lui Dumnezeu, El poate folosi circumstanţele oribile pentru a-Şi împlini în final planul Său. Dumnezeu este în ultimă instanţă în control peste evenimentele din lume. Dacă Îi aparţii lui Dumnezeu, te poţi bucura de promisiunea că „Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”29.

Iisus Cristos a spus: „Vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu vi se înspăimânte. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea”30. El promite că nu ne va lăsa şi nu ne va părăsi niciodată.31

Pentru a creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu şi a voii Sale pentru viaţa ta, citeşte cărţile Matei, Marcu, Luca şi Ioan din Biblie.

 

Deși suferința ne pare un monstru pe care nu-l vrem și atunci când dăm de el- ori ne luptăm, ori vrem să fugim…suferința de orice natură are beneficiile ei  

GRIJA EXCESIVĂ A CELORLALȚI

Chiar dacă te simți rău și poate nu ești conștient de acest beneficiu că doar vrei să scapi și de durere (fizică sau psihică), atâta vreme cât ți se răspunde la niște pretenții și ceilalți stau după fundul tău, se formează un beneficiu de pe urma suferinței tale, căci la un anumit nivel ți-e bine, ești băgat în seamă, etc.

  • De exemplu, am avut o clientă care făcea febră foarte mare în fiecare lună. Medicii nu mai știau ce să-i dea pentru imunitate și i-au recomandat să meargă și la psiholog.

Am descoperit împreună că făcea febră de fiecare dată când soțul ei trebuia să plece mai multe zile de acasă, în delegații. Când ea se îmbolnăvea, soțul îngrijorat își amâna plecarea. Așa a învățat și corpul ei că primește ce vrea dacă face febră.

  • Sau un alt caz, o clientă cu atacuri de panică a cărei beneficiu era printre altele și atenția soțului care era mult mai grijuliu și se simțea responsabil și pentru treburi casnice și bani și tot.

Deci la acest punct, ar trebui să fim atenți din ambele părți. Și ce obținem când avem parte de-o durere, suferință, boală, etc…dar și cum îi handicapăm pe cei de lângă noi când vrem să-i salvăm.

Căci aici întrebarea e “Cât de important te simți și de ce vrei să salvezi pe cineva? Daca persoana de lângă tine brusc s-ar simți bine, cine ai mai fi tu și ce ai face?”

VICTIMIZAREA

Este un beneficiu al suferinței pentru că avem impresia că viața ne este datoare să ne dea/facă ceva, iar dacă ne victimizăm un pic și nu ne văd ceilalți…poate ne vede viața/Dumnezeu/soarta și ne răspunde la pretenții.

Și victimizarea este o superioritate, pentru că nu mă văd decât pe mine și problema/durerea mea căreia îi dau o super importanță de parcă nimic altceva n-ar mai exista (inclusiv ceva bun în viața mea).

Apoi pretind să se întâmple ceva, în loc să văd ce pot face eu în acest moment. Și prefer să stau în drame pentru că nu pot/nu vreau să-mi asum partea mea de responsabilitate.

Alții-s de vină/altceva e problema. Alții sau viața să rezolve.

În acest punct, gândește-te ce poți să faci în acest moment (dacă poți) și ce anume din viața ta ignori chiar în acest moment.

VALIDAREA PROPRIILOR POVEȘTI ȘI DRAME

Un alt beneficiu este că poți vorbi cu cei cunoscuți ție care trec prin lucruri asemănătoare. Și legați povești în care e un soi de competiție care are viața mai dezastruoasă, suferința mai mare, etc.

Nimeni nu se uită spre soluții, ci doar vă validați unul la altul problema. Da, vai, ce grav! Da, ce dobitoc e soțul/soția, Da, așa-i, e greu să…

La aceste situații ar fi ok să te gândești ce vrei. Dacă vrei să ai dreptate și să te plângi, bucurându-te că nu ești singurul…sau vrei să rezolvi problema. Dacă e varianta a doua, poți tu să atragi atenția celor cu care vorbești și să vă concentrați și pe responsabilitatea voastră. Ce e de făcut adică.

COMPLACEREA ȘI AFUNDAREA ÎN SUFERINȚĂ

Suferința o resimți ca pe o umilință din partea cuiva sau a vieții (iar asta pentru că te-ai crezut prea tare cândva). Afundându-te în ea, te delegi de responsabilitatea de a-ți asuma greșelile și ce-ai putea face în prezent sau pe viitor.

Uită-te ce resurse ai (native precum memorie, inteligență…sau materiale, competențe, etc) și ce poți să faci în acest moment ca să ieși de acolo.

Este bine să stai cu stările tale neplăcute fără să încerci să fugi, dar să stai cu ele și în stare nu înseamnă să te afunzi în ea, ci să nu încerci să fugi și să nu amplifici suferința inițială cu alte povești.

  • De exemplu, observă-te într-un moment de furie sau îngrijorare…peste starea inițială…câte alte gânduri și emoții ai adăugat
IMAGINEA SUFERINȚEI

Suferința are avantajele ei. Chiar și mila oamenilor. Pe unii îi enervează asta, așa că apelează la suferințe trecute și depășirea lor ca să-și facă imaginea de om puternic.

Și astfel, suferința autentică se transformă într-o imagine grandioasă care cerșește ceva. Atenție, milă, admirație, sacrificiu, etc.

Are și suferința superioritatea ei

Ne simțim deosebiți și unici în problemele și durerile noastre.

Aici eu îmi pun o întrebare utilă: “Cine aș fi eu și ce aș face fără suferința/durerea/problema asta?”

De multe ori am descoperit de ce era indispensabilă și renunțarea la ea mi-ar fi adus pierderi de avantaje obținute ușor. Încearcă să vezi un pic dincolo de acest moment și observă-te ce imagini îți creezi, profitând de suferința ta. 

Și urmărește următoarele puncte, unde nu mai creezi monștri, ci suferința este utilă.

BENEFICIILE UTILE ALE SUFERINȚEI

TE SMEREȘTE

Umilința pe care o resimțim atunci când suntem prăbușiți, este datorată ignorării unor semnale din partea vieții și a dorinței noastre de a ne crede superiori.

De multe ori m-am observat cum apărea un gând fin în mine…că mă cred prea tare și să las garda jos.

Dar l-am ignorat. Sau aveam răspunsuri precum “Mai stau doar 5 min (să mă scald în superiorități)”, “Numa un pic…”sau “da sunt îndreptățită să mă simt tare. Pentru că sunt!”

Am ignorat toate astea până când am dat de suferința de a mă vedea și-n micimea și neputințele mele, iar atunci mi-am amintit că am o poliță de plătit.

Dacă nu te smerești tu, te umilesc consecințele propriilor tale alegeri de la un moment dat

Smerenia nu înseamnă să ai capul plecat, ci să îți știi locul (calități și defecte, puncte forte și limite; să nu uiți cine ești, nu cine vrei să pari).

Ăsta mi se pare cel mai mare beneficiu, căci dacă n-aș fi avut și etape de suferințe, de prăbușiri, de revelații…aș fi murit ca proasta în visele mele de importanță. Deci e de bine!

Suferința vrea doar să colaborezi cu ceilalți și cu viața, iar asta poți să faci de pe un fond vulnerabil și smerit, când vezi că nu ești zeu și-ți accepți natura umană cu tot cu limite.

SUFERINȚA ÎȚI ARATĂ UNDE AI GREȘIT/GREȘEȘTI

Dacă nu ai avea parte de niște consecințe a alegerilor tale, ai merge ca orbul până la capăt și ai cădea mult mai rău. Suferința cred că este și un soi de iubire din partea vieții, care vrea să ne arate ceva.

Când vezi unde ai greșit sau greșești…ideea nu e să te judeci (că atunci intri în punctele nocive ale suferinței), ci să alegi altceva.

Responsabilitate și asumare adică. Mai ales că pentru majoritatea suferințelor noastre…cândva am obținut niște beneficii din greșelile noastre (pe care nu le-am văzut sau n-am vrut să le vedem). Alea (avantajele și derapajele noastre de atunci) trebuie musai respectate.

  • De exemplu, în situația care o ziceam mai sus de superioritățile mele…oricât nu mi-a convenit mie suferința când m-au ajuns consecințele din urmă, n-am putut să nu văd și recunosc că m-au satisfăcut cândva acele greșeli. Tot ce conta era ca data viitoare când văd că am aceleași impulsuri și atitudini, să mă trag de acolo, amintindu-mi că mi s-a arătat care e prețul.
ÎȚI OFERĂ O OPORTUNITATE (EVOLUȚIE)

Suferința este o oportunitate de a învăța ceva și a alege ce vrei să fii. Victimă, călău? Sau om demn, responsabil, cu aspirații puternice.

Uneori nu pot face nimic, iar atunci oportunitatea este să văd cum stau în starea mea fără să mă afund mai tare. Iar în timpul ăsta trebuie să apară ceva soluții, idei, doar să fiu prezentă în viața mea.

SUFERINȚA ÎȚI AMINTEȘTE CE E IMPORTANT

De fiecare data când ai parte de o suferință (fie ea fizică sau nu), ți se amintește ce contează de fapt în viața ta.

De aceea cele mai multe revelații au loc când moare cineva drag nouă, când ne doare o parte din corp căreia nici nu i-am sesizat importanța până atunci, când mental și sufletește suntem atât de dezechilibrați încât nu mai știm cum să ne adunăm.

Și atunci ne vedem mai bine și știm ce e important. De aceea trebuie să respectăm suferința: ne amintește ceva relevant pentru ființa noastră.

Vorba dragului meu Cristi “Boala este ca un prieten bun care te conduce acasă în siguranță, în timp ce tu ești mort de beat.” La fel e și suferința.

TE VINDECĂ (SUFERINȚA CA DETOXIFIERE SUFLETEASCĂ)

Dacă ai experimentat o dată o detoxifiere fizică, știi că înainte să-ți fie mai bine…ți-e mai rău, dacă în corp s-au acumulat mai multe toxine.

  • Eu de exemplu, când am început să mănânc cât de cât sănătos, mi-au apărut multe coșuri, transpiram mai abundent, mațele îmi chiorăiau de parcă mă certau că am trecut la salate de la cefe de porc, mă durea capul după ce am renunțat la pepsi, etc.

Era o suferință fizică, dar nu toxică, ci una de curățare. M-am concentrat atunci pe respectul față de aceste consecințe care trebuie să mi le duc dacă tot mi-am intoxicat corpul cu prostii multe.

Și m-am bucurat că măcar iese afară ce nu-i priește (prin coșuri, diaree, transpirație, etc).

Trebuia doar să rezist în acest process și să nu pun presiune să-l grăbesc cu ceva. Are și corpul ăsta…ritmul lui.

La fel este și în cazul detoxifierii sufletești

După ce o perioadă te-ai obișnuit să fii iresponsabil, să te crezi buricul pământului, să pretinzi totul de la ceilalți și viață, să iei decizii greșite…ai parte de niște consecințe neplăcute, apoi începi să faci pași spre ce contează.

Și aici, înainte să fie mai bine…o să fie mai rău.

  • Îți spun prin ce am trecut eu în acest caz: O furie mare de fiecare dată când nu mi se răspundea la așteptări și eu știam că trebuie să tac că nu-i corect să poruncesc nimic, nimănui.

Trafic mental cu un milion de gânduri pe minut, unde trebuie să stau cuminte și să aștept să se evapore, fără să mă lupt aiurea cu ceva ce nu pot atinge.

După ce mi-am dat seama că nu-s așa importantă precum credeam și nu-s niciun buric în niciun Univers, o suferință acută mi-a dat năvală și plângeam des, gândindu-mă că nu știu cine sunt în afară de imaginile mele.

Vise agitate noaptea. Mă durea carnea pe mine. Și de multe ori, la propriu.

În cazul ăsta, mi-era foarte greu să am răbdare sau să rezist. Însă am avut norocul să am lângă mine un om drag care-mi spunea:

“Te rog mai rezistă. Încă un pic. Și încă un pic.”

Și a venit un moment când somnul mi-era liniștit și în mine s-au așezat lucrurile. Furtuna aia a trecut.

  • Sau mai sunt cazurile de femei dependente care când ies dintr-o relație nocivă suferă, chiar dacă știu că au luat decizia corectă. Dacă își dau timp să se adapteze, să se curețe ce-i nociv, lasă loc la un soi de…liniște.

Am avut parte de câteva furtuni interioare pe măsură ce făceam schimbări și cu siguranță vor mai urma, însă deja știam/știu că suferința asta este un soi de…detoxifiere, iar de atunci întrebarea mea este:

“Așa e, sufăr. Dar cine suferă mai exact? Partea mea umană/ființa mea/sufletul meu? Sau EGO-ul/parazitul/aia care nu ii buricul pământului” Dacă este a doua variantă, las`  să sufere, să moară, să se curețe.

Prin  căderea omului în păcat, a apărut şi suferinţa. Păcatul a adus suferinţa în lume. Dar Dumnezeu nu a ignorat niciodată suferinţa omului. Suferinţa este un element în viaţa omului care nu poate fi ignorat

 

 

Din Cuvântul Domnului ştim că El a dat o importanţă deosebită suferinţei. De aceea El nu o elimină de pe pământ aşa cum nu elimină nici păcatul. Dar aşa cum Dumnezeu ne-a dat o soluţie să fim răscumpăraţi, El ne-a dat o soluţie să învingem suferinţa.

Oriunde este păcat, este şi suferinţă. Şi din cauza că păcatul a produs suferinţă, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să învingă păcatul prin suferinţă. Isus Hristos a acceptat suferinţa ca să nu primim pedeapsa păcatului, pentru a ne mai da încă o şansă.

Prin suferinţă, de asemenea, ne formăm un caracter nou, caracterul divin. Suferinţa este calea prin care Isus Hristos s-a apropiat de fiinţa umană care era fără scăpare în ghearele păcatului.

Este suferinţa preţul fericirii?

Bineînţeles, pentru a-ţi atinge scopul dorit, e nevoie de suferinţă, materială sau spirituală.

„Dacă nu ai suferit niciodată înseamnă că nu eşti binecuvântat.” (Edgar Allan Poe)

„Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare.” ( Liviu Rebreanu )

Eu cred că suferinţa în viaţa creştinului este un fel de test sub supravegherea Cerului. Uneori vom trece testul acesta, dar se poate şi să-l picăm şi atunci trebuie să învăţăm ceva din experienţele trecutului pentru a ne adapta în viitor.

“Si nadejdea noastra pentru voi, este neclintita, pentru ca stim ca, daca aveti parte de suferinte, aveti parte si de mangaiere”. 

Este un lucru bine stiut ca nimeni nu vrea sa sufere. Multi fac caz mare din nimic. Dar aici Pavel ne spune ca nu ne putem bucura de mangaiere numai daca avem suferinte. Multi afirma ca suferinta este o pedeapsa asupra cuiva. In timp ce credem ca suferinta a intrat in lume odata cu primul pacat totusi nu toata suferinta este datorita pacatului.

De exemplu, in pasajul citit, apostolul mentioneaza “un necaz care i-a lovit in Asia”, din pricina caruia el si tovarasii lui de lucru, au fost apasati peste masura de mult, aproape peste puterile lor. Nu stim in ce a constat, dar unii cred ca el face aluzie la rascoala lui Dimitrie argintarul din Efes, pentru ca in 1Corint.15:32, Pavel mentioneaza ca s-a luptat cu “fiarele din Efes”. Dar in acest text vedem ca: 1. Dumnezeu este Parintele indurarilor si Dumnezeul oricarei mangaieri, care “ne mangaie in toate necazurile noastre”; 2. El ne trece prin necazuri cu scopul ca si noi sa putem mangaia pe altii, la randul nostru. De exemplu, cum pot mangaia o mama care si-a pierdut copilul, daca eu nici nu am copii?

Iacov ne spune: “Fratilor, sa privim ca o mare bucurie cand trecem prin felurite incercari”, iar Pavel ne spune: “daca suntem in necaz, suntem pentru mangaierea si mantuirea voastra. Pana acum am crezut ca necazul nostru poate fi o binecuvantare pentru noi, dar nu si pentru altii. Stim ca Dumnezeu vrea sa ne franga vointa, sa ne invete rabdarea, dar nu ca suferinta mea ar ajuta la mangaierea altora.

Cand un frate a aflat ca am o tumoare canceroasa s-a grabit sa-mi trimita un studiu biblic despre boala, din care reiese ca boala este rezultatul pacatu-lui si ca sub nici o forma cancerul nu poate fi pentru slava lui Dumnezeu. Dar El S-a dovedit nespus de bun cu mine. Nu am avut dureri pe care sa nu le pot suporta, am fost incurajata de multimea de simpatizanti in suferinta mea si avand timpul de recuperare la dispozitie Domnul mi-a imprimat dorinta de a scrie acest jurnal zilnic.Ce minunat e El! Sper ca la momentul potrivit sa pot mangaia pe cei ce trec printr-o experienta similara cu a mea.

Meditatia zilei: Nu crezi ca e timpul sa-ti schimbi atitudinea fata de suferinta?

 

Suferinţa este Blestem sau binecuvântare?

 

Exista anumite lucruri care pot fi intelese inainte de a porni pe calea credintei, insa exista si multe altele care presupun o anumita maturitate spirituala. Suferinta este unul dintre aceste lucruri.

Omul – credincios si necredincios, tanar sau batran, bogat sau sarac, crestin sau pagan, bun sau rau, femeie sau barbat deopotriva – nu este capabil sa evite suferinta, ea este atotcuprinzatoare. De vreme ce existi tu vei cunoaste suferinta. Nu am ales noi sa ne nastem, dar din moment ce ne-am nascut suntem obligati sa traim si implicit sa suferim.

Biblia arata ca suferinta, durerea si necazurile isi au inceputul cand un inger de lumina s-a razvratit impotriva stapanirii lui Dumnezeu. Invidia si mandria l-au impins spre dorinta de a-i vedea pe Adam si Eva inchinandu-se lui in locul Creatorului lor. Astfel, el a sedus-o mai intai pe Eva, vasul mai slab, iar apoi si pe Adam. Din acest moment, suferinta, necazul si blestemul si-au facut aparitia pe Pamant, iar deocamdata acestea nu pot fi evitate sau anihilate. Asadar, suferinta este legata organic de pacatul adamic, sau de Satana si de blestemul rostit de Dumnezeu asupra pamantului.

Pentru a sistematiza, macar sumar daca nu in detaliu, cauzele care stau la baza suferintei am ales prima epistola a lui Petru, care ne vorbeste, poate cel mai lamurit dintre epistolele nou testamentale despre acest subiect. Intelegem in I Petru ca suferinta are cel putin cinci cauze majore:

  1. Incercarea propriei credinte

“In ea (adica “mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi“) voi va bucurati mult, macar ca acum, daca trebuie sunteti intristati pentru putina vreme, prin felurite incercari pentru ca incercarea credintei voastre, cu mult mai scumpa decat aurul care piere si care totusi este cercat prin foc sa aiba ca urmare lauda, slava si cinstea la aratarea lui Isus Hristos” (I Petru 1:6, 7).

Apostolul Petru ne spune ca, mantuiti fiind, noi vom cunoaste deopotriva si bucurie si intristare. Iar pentru aceasta bucurie noi nu trebuie sa asteptam pana se termina intristarile, ci chiar cand vom trece prin ele ne putem bucura in Isus cu o bucurie negraita (I Petru 1:8).

Intristare si bucurie – simultan si succesiv. In ceea ce ne priveste am dori intr-adevar sa o cunoastem mai degraba pe a doua. Prima nu ne trebuie, dorim sa dispara total si definitiv. Si totusi, apostolul Petru arata ca suferinta este necesara si este hotarata de Dumnezeu. Sintagma “daca trebuie” are o importanta deosebita in citatul de mai sus. Cu alte cuvinte, vrea sa spuna apostolul Petru, intristarea noastra nu constituie parte a placerii lui Dumnezeu, insa daca trebuie (si Dumnezeu in mod sigur stie daca trebuie sau nu), El o va ingadui in viata noastra. Prin urmare, daca eu trec prin suferinta aceasta inseamna ca ea este necesara in viata mea si a fost permisa de Dumnezeu cu un scop foarte precis. Acest scop deseori scapa puterilor noastre de intelegere.

Acest lucru Petru il spune lamurit in cap. 3:17 “Caci este mai bine, daca asa este voia lui Dumnezeu sa suferiti pentru ca faceti binele, decat pentru ca faceti raul!” si 4:19 “Asa ca cei ce sufar dupa voia lui Dumnezeu sa-si incredinteze sufletele credinciosului Ziditor, si sa facea ce este bine “.

De ce este ea totusi necesara? Pentru a arata rolul si finalitatea suferintei, Apostolul Petru recurge la o comparatie a credintei noastre cu metalul cel mai pretios din lume. El ne spune ca omul, asemenea unei bucati de metal, in stare naturala este un amalgam de fragmente – aur, argint, lut, noroi, piatra, alte materiale sterile – aflate in stare haotica. Ori, aurul care este un material cat se poate de curat, trebuie separat de tot ce este strain. Prin urmare el va trebui trecut printr-un proces de forjare, topire, purificare si modelare. Prin acest procedeu, elementele vor fi separate, iar materialul pretios va fi si el decantat de impuritati, fragmente, prisos, haos, nebunie, impulsurile firii, influente ale sistemului demonic care domina lumea-. Iar Dumnezeu, in stiinta Lui a hotarat ca acest lucru sa se realizeze nu doar prin rugaciune si studiu biblic, ci si prin suferinta.

  1. Slujirea semenilor (2:21-25)

Caci Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca ci El sa slujeasca,…” (Marcu 10:45)

Ratiunea pentru care a suferit Hristos a fost slujirea, lucrarea de impacare a oamenilor cu Dumnezeu.

Aceasta lucrare aduce cu sine ocara, vorbire de rau, critica, nedreptate, suferinta fizica uneori, umilinta, etc. De altfel Domnul Isus i-a prevenit pe ucenicii Sai de lucrul acesta “In lume veti avea necazuri.; dar indrazniti, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33b). Cel mai important este ca finalitatea unei vieti de slujire a semenilor, insotita inevitabil de suferinta, este intoarcerea acestora la Dumnezeu. Psalmul 126 fagaduieste asa de frumos: “Cel ce umbla plangand cand arunca samanta, se intoarce cu veselie, cand isi strange snopii“.

Iata asadar ca fericirea veritabila oferita urmasilor Sai de catre Domnul Isus este mereu insotita de suferinta. Fericire si suferinta – simultan. De fapt a suferi “din pricina lui Hristos” inseamna a suferi pentru ca suntem implicati cu toata fiinta in lucrarea de impacare a oamenilor cu Dumnezeu, iar bucuria noastra este legata organic de rod – frati si surori in Domnul. De asemenea bucuria noastra este in viitor legata de “aratarea lui Isus Hristos” (1:7) cand el ne va da “Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (I Corinteni 2:9). Comparativ cu aceste lucruri deosebite suferinta noastra devine palida si nedemna de lamentarile noastre. Gloria slavei dupa care tanjim intrece infinit de mult suferintele pe care le induram aici. Este incurajator faptul ca intristarile noastre sunt “pentru putina vreme“, adica limitate in timp si intensitate pe cand binecuvantarile divine –“lauda slava si cinstea la aratarea lui Isus Hristos” (1:7) – ca finalitate a suferintei; incomensurabile si eterne. Ce alinare pentru cei in suferinta!

  1. Lupta cu pacatul si ispitele diavolului (3:18; 5:8, 9)

Dumnezeu nu obisnuieste sa le dea copiilor Sai daruri fara valoare. Orice lucru valoros in lumea care traim costa. Renumitul scriitor englez Oscar Wilde marturiseste ca lectia pe care a avut-o de invatat trecand prin desertul suferintei a fost smerenia. Iata ce spunea el: “Suferintele nu sunt lipsite de sens. Acum ceva ascuns din fiinta mea imi spune ca, pe lume nu exista nimic fara sens si ca suferinta are mai mult sens decat orice alt lucru. Acest ceva ascuns in strafundul eului meu, ca o comoara, este umilinta“. Iata un motiv de ordin personal care are cuprins in sine ideea purificarii, ideea desavarsirii.

Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii” a spus Domnul Isus in Predica de pe Munte. De ce ii fericeste Isus pe acestia? Pentru ca au ales durerea curatirii de pacate si a formarii unor trasaturi care nu se nasc in om decat odata cu suferinta. Viata cotidiana ne poate incetosa privirea, insa suferinta ni-i poate deschide si poate constitui mijlocul de eliminare a tot ce este pacat si ispita diavoleasca. In acest sens, Charles Spurgeon spunea un mare adevar: “Nici un om nu va imbraca vreodata haina neprihanirii lui Hristos pana nu este dezbracat de frunzele sale de smochin” Da, este dureroasa intalnirea ta cu Hristos. In hainele tale murdare preferi, ca si Apostolul Petru altadata, ca Domnul sa plece de la tine; insa El insista sa te curateasca si sa-ti ofere haine noi. Dar mai intai tu trebuie sa te dezbraci de toata influenta demonica deoarece Satan tinde sa-ti perverteasca insasi fiinta ta, caracterul. Dar noi avem optiunea fie sa ascultam de Dumnezeu prin incredere in El si consecventa fie sa ascultam de Satana, cedand ispitei.

Deci care este finalitatea unei asemenea cai? Domnul Isus continua si spune “…caci a lor este imparatia cerurilor“. Asadar, calea suferintei este calea progresului spiritual, a desavarsirii si in nici un caz a propriei distrugeri.

  1. Trairea in neprihanire si ascultare de Hristos (2:24 3:14; 4:4, 16)

Prorocul Vechiului Testament, Ieremia, a ales intr-adevar sa fie o “insula de lumina” in mijlocul unei “mari de intuneric“. El a ales sa ramana fidel Dumnezeului sau. Chiar daca mesajul pe care il avea de transmis poporului era, in esenta, o amenintare si o judecata impotriva cetatii si a intregii tari. Aceasta cale a inclus in sine suferinta si aceasta nu din partea unui popor pagan, fara de Dumnezeu, ci chiar din partea poporului ales al lui Dumnezeu. Cu atat mai mult intre crestini si necrestini exista aceasta incompatibilitate. Daca un copil al lui Dumnezeu are ca principii de viata blandetea, dragostea, pacea, bunatatea, facerea de bine, infranarea poftelor, lumea prefera rautatea, ura, nesupunerea, facerea de rau, satisfacerea poftelor s.a.m.d. Credinciosul are siguranta pacatelor iertate si a vietii vesnice in Isus Hristos; iar ca principiu de traire credinta. Lumea nu are nici o siguranta, ea ere “credinta miopului” conform careia “aici e iadul, aici e raiul“, atat si nimic mai mult. Daca viata si existenta unui credincios ii apartin in exclusivitate lui Dumnezeu, lumea este controlata de Satan, cel caruia i-a si inchinat taria. “De aceea – spune Petru – se mira ei ca nu alergati impreuna cu ei, la acelasi potop de desfrau, si va batjocoresc” (4:4).

Diferenta merge mai departe atingand viata de dincolo, unde unii vor mosteni viata vesnica iar altii pierzarea vesnica. Datorita acestor diferente crestinul va avea de suferit.

De alta parte, disciplina suferintei – a marii suferinte conditionate de trairea in neprihanire si ascultare de Hristos – este singura care a infaptuit toate inaltarile de pana acum in sfera umanului. Ganditi-va la onoarea numelor amintite in cartea Evrei capitolul 11. Ganditi-va la crestinii din primele veacuri, din timpul lui Nero, Domitian, Titus, Marc Aureliu, Septimiu Sever, Decius, Valerian, s.a.m.d. Acesti oameni au cunoscut la orice pas din viata lor primejdia mortii. Suferintele extraordinare ale acestora ar trebui sa ne copleseasca.

De fapt toti eroii biblici, pe langa fericirea autentica si profunda au gustat mai mult decat suficient din paharul suferintei. Aceasta este si definitia crestinismului, in terminologia lui Steinhardt “reteta de fericire” si “tortura de neindurat“, concomitent. Domnul Isus Hristos insusi descrie calea crestina ca fiind uneori foarte grea, alteori ca fiind foarte usoara. Variatii in extreme. El spune “ia-ti crucea si urmeaza-Ma“. Imediat dupa aceasta el afirma: “jugul meu este bun si sarcina mea este usoara“, aceasta este calea ingusta, calea ascultarii de Dumnezeu, singura cale care ne conduce spre cer. Alternativa nu exista.

  1. Desavarsirea si intarirea noastra (5:10)

Dumnezeul oricarui har, care v-a chemat in Hristos Isus la slava Sa vesnica, dupa ce veti suferi putina vreme, va va desavarsi, va va intari, va va da putere, si va va face neclintiti“.

Suferinta este o lege a lumii in care traim, inscriindu-se in ordinea naturala a lucrurilor, avand o finalitate precisa. Dumnezeu isi asuma responsabilitatea ca in suferinta sa ne desavarseasca; sa ne intareasca; sa ne incarce cu putere si sa ne faca neclintiti. Stiind acest lucru mai putem considera suferinta ca un blestem-? Apostolul Pavel spune tanarului Timotei – “Cauta sa te infatisezi inaintea lui Dumnezeu ca un om incercat” (2 Timotei 2:15). Iata suferinta este menita sa te incerce pentru a-ti conferi calitatea de “om incercat“. Privita din acest punct de vedre suferinta devine un privilegiu.

Poate ca ti se pare ciudat ca toti din jurul tau sunt folositi de catre Dumnezeu; se pot bucura de viata si de lucrarea lor din Biserica, in timp ce tu esti lipsit de putere, discreditat pe nedrept si uitat. Stai linistit si nu renunta. Este doar tratamentul lui Dumnezeu pentru insanatosirea si intarirea ta. De fapt infrangerea pregateste noi victorii. Persevereaza pana la capat si cauta sa identifici cauza suferintei tale, precum si nevoia ta care inca n-a fost rezolvata in tine. Este cert ca singurul scop al lui Dumnezeu pentru care tu esti nevoit sa strabati desertul suferintei este binecuvantarea ta, intarirea si desavarsirea ta si proslavirea Lui.

In concluzie putem spune ca Dumnezeu foloseste suferinta in urmatoarele scopuri:

  1. Sa ne incerce taria credintei
  2. Sa-i castige pe cei pierduti
  3. Sa ne curete de “impuritati”
  4. Sa ne invete sa ne incredem mai mult in El
  5. Sa ne desavarseasca caracterul.

Datoria mea si a ta este sa acceptam suferinta ca pe o modalitate a lui Dumnezeu de a ne binecuvantati caracterul. Sa nu pierdem aceasta binecuvantare.

 

  Scopul lui Dumnezeu nu a fost ca oamenii să sufere sau să moară, atunci când s-a sfârşit creaţia, ea a fost descrisă astfel: „Şi Dumnezeu a văzut tot ce făcuse; şi, iată, era foarte bine – Geneza 1:31 GBV

 

 

 

 

Dumnezeu i-a pus în Grădina Edenului, care era un parc, un paradis, o grădină a farmecului a desfătării (vezi: Geneza 2:8,Geneza 2:15 n.s. GBV) şi le-a dat stăpânirea peste pământ şi peste toate vieţuitoarele (Geneza 1:28), dar le-a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:16-17), aceasta era singura interdicţie din grădină!

Din Sfintele Scripturi aflăm cum Dumnezeu i-a creat pe oameni perfecţi, pentru că toate lucrările Lui sunt perfecte (Deuteronom 32:4).

Primii noştri părinţi, Adam şi Eva, au murit numai datorită neascultării lor faţă de Dumnezeu şi ascultării lor de satan (Geneza, cap. 2 şi 3). Satan a fost o creatură spirituală, un heruvim numită înainte de cădere: „Lucifer”, el a căzut din cauza mândriei lui şi a dorinţei lui de a fi egal cu Dumnezeu (vezi: Isaia 14:12-14; Ezechiel cap. 28).

 

Ispitiţi de satan care a posedat un şarpe şi prin care le-a vorbit, şi în primii oameni s-a aprins dorinţa de a fi ca Dumnezeu, de nu mai le stabili Dumnezeu ce este bine şi rău, ci ca ei să fie proprii lor stăpânii (Geneza 3:1-7).

 

Însă diavolul i-a minţit, el ştia că fiecare este rob celui de care ascultă (Romani 6:16), el în realitate dorea să pună mâna pe primii oamenii şi pe copiii lor, dar şi pe stăpânirea primită de ei de la Dumnezeu: pământul şi animalele. Aceasta a fost dorinţa reală a lui satan!

 

Odată cu neascultarea, primii oameni s-au retras de sub grija şi protecţia lui Dumnezeu. De fapt, ei s-au separat de Dumnezeu, „izvorul vieţii”. — Psalm 36:9. Asemenea unei maşini care, atunci când este deconectată de la sursa de alimentare, încetineşte ritmul şi se opreşte, corpurile şi minţile lor au degenerat. Drept urmare, Adam şi Eva s-au degradat, au îmbătrânit şi, în cele din urmă, au murit. Ce s-a întâmplat apoi? Au murit nu numai primii noştri părinţi, ci toţi descendenţii lor — întreaga specie umană a fost supusă şi ea morţii. De ce? Deoarece, potrivit legilor geneticii, copiii moştenesc caracteristicile părinţilor lor. Şi ceea ce au moştenit toţi copiii primilor noştri părinţi a fost: păcatul şi moartea. În Romani 5:12 ne spune: „De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit”.

 

Dar se ridică întrebarea:

 

DE CE A PERMIS DUMNEZEU CĂDEREA LUI LUCIFER ŞI APOI CĂDEREA ÎN NEASCULTARE A PRIMILOR OAMENI?

 

Motivele pentru care Dumnezeu a permis suferinţa, sunt următoarele:

 

1) Înălţarea Domnului Isus la o poziţie superioară celei avute la început (Ioan 1:1; Filipeni 25-11).

2) Înălţarea creştinilor (comp. Efeseni 1:20-21, cu Efeseni 2:6).

3) Testarea tuturor creaturilor (Provebe 17:3; 1Petru 1:7).

4) Un scop secundar a fost desăvârşirea prin suferinţă a lui Isus (Evrei 2:10; Evrei 5:8-9) şi a slujitorilor lui Dumnezeu (Iacob 1:2-4).

 

Să analizăm aceste motive mai pe larg în continuare:

 

1) Dumnezeu încă din început, a făcut un plan în Sine Însuşi (Efeseni 1:9), ca Fiul Său să fie Înălţat la o poziţie superioară celei avute de El la început (Filipeni 2:5-11), când era Cuvânt lui Dumnezeu (Ioan 1:1), o persoană ce împlinea poruncile Tatălui.

 

Dumnezeu dorea ca Fiul Său să fie Înălţat în poziţia de Domn (Fapte 5:31), Domn al domnilor şi Rege al regilor (Apocalipsa 19:16), ca oamenii şi îngerii să i se închine şi să-l respecte în calitate de Domn şi Stăpân (Evrei 1:6;Apocalipsa 5:12-14; Ioan 5:23)! Dar şi în slujbele de Mijlocitor (1Timotei 2:5), Mare preot (Evrei 414-16), Salvator sau Mântuitor (Fapte 13:23; Filipeni 3:20), şi ca oamenii să se închine prin El l-a Dumnezeu (Evrei 7:25)!

 

Ştim că înainte de venirea Lui pe pământ, oamenii se închinau la Dumnezeu direct nu prin Mijlocitorul Isus. Iar Domnul Isus nu era pomenit în închinare, oamenii nu aveau părtăşie cu El, însă după ce a fost înălţat, după 40 de zile de la învierea Lui, El a început să fie onorat, glorificat şi prin El oamenii să se roage la Dumnezeu (vezi: Fapte 7:59; Coloseni 3:17; 2Petru 3:18; 1Ioan 1:3;Apocalipsa  5:12-13) şi creştinii să aibă părtăşie cu El prin rugăciune (1Corinteni 1:9; 1Ioan 1:3; Fapte 7:59).

 

Venirea păcatului în lume a făcut ca Tatăl să-l trimită pe Isus ca jertfă de răscumpărare (Matei 20:28; 1Timotei 2:5). Cât timp El a fost pe pământ, El s-a smerit, a suferit, a fost ispitit în toate, dar fără a cădea, rămânând fără păcat (Evrei 2:7-18; Evrei 4:14-16). Pe baza suferinţei Fiului şi a integrităţii Sale, Dumnezeu i-a dat Numele mai presus de orice nume al vreunei creaturi şi L-a înălţat mai presus de ce a fost înainte de a veni pe pământ! – Filipeni 2:6-11.

 

2) Pe lângă înălţarea lui Cristos, Dumnezeu a dorit să ridice din oameni un grup, care să fie mireasa Fiului Său, care să fie înălţaţi ca regi, preoţi şi judecători care să domnească cu Cristos (Romani 5:17), atât în actualul sistem de lucruri (Apocalipsa 1:5-6), cât şi în împărăţia lui Dumnezeu (Apocalipsa 5:9-10; Apocalipsa 20:4,Apocalipsa 20:6), fiind plasaţi prin harul lui Dumnezeu, deasupra celorlaţi oameni şi chiar a unor îngeri (Luca 20:35-36; Luca 10:16-18; Ioan 14:12; 1Corinteni 6:1-3)!

 

Acest scop cu privire la Fiul şi mireasa Lui, a fost revelat doar în primul secol prin Cristos, prin mesajul Evangheliei, acest scop a fost un mister sau un secret, ţinut de epoci în Dumnezeu, pe care doar Dumnezeu Tatăl l-a cunoscut, conform cu Romani 16:25-27; Efeseni 3:5,Efeseni 3:6. Acest secret a fost dezvăluit în primul secol prin scrierile creştine.

 

Dumnezeu este Atot-cunoscător, Atot-înţelept, El a ştiut mai dinainte, că Diavolul se va răzvrăti şi va ispiti pe Adam şi Eva şi aceştia vor cădea, El ştia mai dinainte aceste lucruri. Prin urmare, ştiind mai dinainte ceea ce se va întâmpla, El a întocmit un plan în Sine însuşi (Efeseni 1:9), un plan de salvare al omenirii prin Cristos (Efeseni 3:11), dar care era şi un plan de înălţare pentru Fiul Său şi pentru mireasa Lui! Dumnezeu în preştiinţa Lui i-a ales mai dinainte pe cei ce vor face parte din mireasa Lui, adică El cunoscând viitorul mai înainte ca el să se întâmple (Isaia 46:10), a cunoscut mai dinainte pe cei ce vor reacţiona cu credinţă la vestea bună şi care vor rămâne până la capăt în Cristos, şi i-a ales mai dinainte de întemeierea lumii, ca să fie spre lauda gloriei Lui (Romani 8:28; Efeseni 1:4-6; 1Petru 1:2). Dumnezeu i-a şi scris în cartea vieţii, ştiind mai dinainte care vor fi salvaţi şi care nu, pe baza preştiinţei Lui (Apocalipsa 13:8; Apocalipsa 17:8).

 

Aşa cum un om îşi i-a umbrela înainte ca să plouă, căci el ştie mai dinainte că va ploua, pe baza prognozei de la radio. Cuvântul „prognoză” vine din grecescul: „prognosis”, care apare în 1Petru 1:2, şi însemnă a cunoaşte mai dinainte. Prognoza meteo este probabilă, prognoza lui Dumnezeu este absolut sigură!

 

Astfel, Dumnezeu a permis ca Diavolul să se răzvrătească, ca oamenii să cadă în păcat, ştiind mai dinainte lucrul acesta, Dumnezeu s-a folosit de aceste lucruri rele, şi şi-a întocmit un plan, care nu doar să salveze omenirea din păcat şi moarte, dar şi să ducă la înălţarea lui Isus şi a miresiei Lui potrivit scopului Său!

 

Răzvrătirea lui Satan şi a unei părţi din îngeri, şi căderea omului, nu l-a luat prin surprindere pe Dumnezeu, El ştia că aceste lucruri urmau să aibă loc, şi de aceea a întocmit un plan în care s-a folosit de răzvrătirea lui Satan şi căderea omului, pentru a duce la înălţarea Fiului şi a adunării creştine, adică a miresei lui Cristos!

 

De aceea, Pavel Îl descrie prin cuvintele: O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui!” (Romani 11:33 GBV).

 

Dumnezeu ştia că doar permiţând suferinţa, El îşi va împlini planul Său secret, ascuns în El Însuşi! Nu, Dumnezeu a cauzat suferinţa; ci, un heruvim s-a îngâmfat şi s-a răzvrătit contra lui Dumnezeu (Ezechiel 28:14-17;Isaia 14:12-14). El a atras de partea sa şi alţi îngeri (Apocalipsa 12:7), şi apoi şi pe primii oameni, această neascultare de Dumnezeu a dus la suferinţă! Dumnezeu s-a gândit să folosească suferinţa adus în lume de răzvrătirea lui Satan, ca pe un mijloc de înălţare a unora, de testare, de perfecţionare!

 

Dacă vom citi relatarea dreptului Iov, din cartea biblică: „Iov”, vom vedea cum satan la cerut ca să fie testat, dar vom vedem cum în final, încercarea şi suferinţa i-a adus o înălţare spirituală, precum şi una socială, materială!

 

În mod asemănător, în cazul Domnului Isus, suferinţa Lui, umilinţa Lui, a dus ca Tatăl să-L înalţe mai presus de orice Nume şi persoană (cu excepţia persoanei Lui). În Filipeni 2:5-11, este descrisă umilinţa, suferinţa dar şi înălţarea Domnului Isus.

 

În mod asemănător, miresa Lui nu poate intra în cer, ea nu poate fi înălţată dacă mai întâi nu este smerită, testată, dacă nu trece mai întâi prin cuptorul încercărilor, al suferinţelor (1Petru 1:7; Iacob 1:2-4; 2Timotei 2:12).

 

Dar pe lângă scopul înălţării lui Isus şi a miresei Lui, un alt scop pentru care a permis suferinţa este:

 

3) Ca oamenii să fie testaţi şi ei să decidă de parte cui vor fi, de partea lui Dumnezeu, suportând cu răbdare şi credinţă, încercarea, necazul, suferinţa, durerea (Romani 5:3-5; 1Petru 2:21; 1Petru 4:13-14), ştiind că nu suntem încercaţi peste puterile noastre (1Corinteni 10:13); sau de partea lui Satan, blestemând, pe Dumnezeu,  înjurându-L, sau întorcându-I spatele, sau făcând compromis pentru a fugi de suferinţă sau persecuţie (Galateni 5:11;Galateni 6:12-13; Filipeni 3:18-19).

 

4) Un alt scop secundar pentru care a permis Dumnezeu suferinţa, a fost acela de ai perfecţiona pe oameni (comp. cu Evrei 5:8-9), ai ciopli, desăvârşi, purifica prin suferinţă. Anumite calităţi de caracter, le putem cultiva doar prin suferinţa, cum ar fi: smerenia, umilinţa, răbdarea, perseverenţa, etc. (vezi:Romani 5:3-5; Iacob 1:2-4).

 

Indiferent prin ce suferinţe trecem Dumnezeu le promite slujitorilor Săi: „Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost omenească; şi credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste ce puteţi, ci, împreună cu ispita, va pregăti şi scăparea, ca voi să o puteţi răbda” – 1Corinteni 10:13.

 

Acest tract a analizat răspunsul la întrebarea din titlu într-un mod condensat, pentru o înţelegere mai bună pentru motivele pentru care Dumnezeu a permis suferinţă, îi invităm pe cititori să caute referinţele din Biblie puse în paranteze rotunde, de asemenea să citească întreaga Biblie şi să ceară lumină de la Dumnezeu prin rugăciune.

Iubite cititor, chiar dacă personal te afli într-o grea încercare sau durere, nu uita cuvintele Domnului Isus: „Ferice de voi, cei săraci, pentru că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu. Ferice de voi, cei flămânzi acum, pentru că veţi fi săturaţi. Ferice de voi, cei care plângeţi acum, pentru că veţi râde”. – Luca 6:20-21 GBV.

 

Suferinţa  este îngrăşământul care hrăneşte marile bucurii…  

 

Dacă un copac roditor NU  se poate lipsi de vremea rea şi de furtuni,nici omul nu se poate plage de  nenorocire , ură, gelozie, încăpăţânare, neîncredere, indiferenţă, zgârcenie ,violenţă etc

 

 

Să ne amintim că pentru mulţi filosofi scopul suprem al vieţii constă în dobândirea fericirii, indiferent de greul durerii …,fara  contributia suferinţei, si transformarea ei în sursa unor realizări extraordinare. Pentru Friedrich Nietzsche (1844-1900) abolirea suferinţei, evitarea dificultăţilor de orice fel, constituie simptomul rătăcirii supreme a unei minţi înguste, mărginite. Dimpotrivă, asumarea durerii, a bolii, a chinului reprezintă filonul din care izvorăsc cele mai prolifice acte de creaţie. „Bucuria este sterilă sau, în cel mai bun caz, nu e în stare să nască decât avortoni”, pare să declare autorul Ştiinţei voioase, „în timp ce durerea este mama tuturor realizărilor omeneşti”. Stau mărturie în acest sens anii sălbatici în care filosoful german a gustat din plin suferinţa, fără a se lăsa copleşit, devorând-o chiar, cu o voluptate de gurmand al durerii . Ne-a arătat astfel că, în timp ce unii se lasă devoraţi de durere, alţii o sfâşie, o amestecă şi o transformă, printr-o alchimie interioară neştiută decât de ei, în aur, în sublim.

O viaţă împlinită, un destin este imposibil de obţinut fără asumarea temerară a provocărilor, dificultăţilor, amărăciunilor şi asprimilor: pierderea cuiva drag, trădarea unui prieten, despărțirea de un loc familiar etc. „Ce nu te omoară, te face mai puternic” – răsună peste veacuri îndemnul pe care deşi nu de puţine ori avem curajul de a-l rosti când viaţa ne încearcă, îl asumăm plenar arareori. Realizarea oricărui proiect uman presupune ca o condiţie prealabilă de posibilitate forjarea, distilarea acestuia în abisul renunţărilor, al eşecurilor şi neîmplinirilor cele mai cumplite. Bucuria însăşi se hrăneşte din carnea durerilor trecute, din necazuri şi adversităţi. Între ceea ce suntem şi ceea ce ne dorim să fim, între starea de fapt şi marile noastre realizări se aşează adesea nelinişti, umilinţe, concesii, ingrediente care fie ne „îngheaţă” în stadiul de virtualitate, fie ne propulsează spre actualizare şi succes.

Pentru a-şi traduce mai bine frământările, Nietzsche, duşman declarat al sistemului filosofic, a recurs la metaforă, un mijloc prin care ideea se refuză divulgării totale. Metafora – un fel de gherilă a minţii: provoacă, incită, hăituieşte gândirea celui pe care-l întâlneşte şi apoi se pierde între ceţuri, chemându-te din când în când. O metaforă prezentă în scrierile celui care îşi asuma dificila sarcină de a filosofa cu ciocanul este aceea a înălţimilor, a ascensiunii (a verticalităţii). La limită, filosofia lui este o filosofie alpină. Muntele i-a permis să-şi transpună adecvat ideea asprimilor ce trebuie înfruntate pentru a te bucura nu atât de o privelişte monumentală, cât de bucuria de a te simţi împlinit ca om. În Ecce Homo, Nietzsche spune că acela care vrea să înţeleagă ceva din filosofia sa trebuie să fie capabil să urce printre gheţuri, la altitudini (ale gândului) la care nicio pasăre nu s-a avântat vreodată. În Genealogia moralei, îşi provoacă cititorii să se obişnuiască cu aerul rarefiat al înălţimilor, cu cărările înzăpezite. În Consideraţii inactuale mărturiseşte că înţelegerea se oferă numai celui care deţine curajul de a inspira aerul rece şi pur al munţilor, de a îndura loviturile de bici ale vânturilor îngheţate, dincolo de ceaţă şi obscuritate. Poate că nu greşim prea mult dacă admitem că paginile lui Nietzsche se citesc şi se înţeleg cel mai bine în amurg (al idolilor), la capătul unei zile de urcuş istovitor pe cărări şerpuite de munte. Este ceva în paginile „maestrului suspiciunii” care revendică o conjunctură cu totul specială: aerul tare, oboseala resimţită din cauza ascensiunii, o anumită voluptate a abandonului în faţa unui peisaj ce-ţi suspendă respiraţia. Numai într-un astfel de „dincolo” de lume, deasupra spectacolului meschin uitat printre văi, într-un loc în care singura reacţie legitimă este să taci şi să (te) asculţi, spiritul textului nietzscheean ţi se revelează. Numai atunci, printre bătăile alerte ale inimii şi sub suflarea dură a înălţimilor, paşii profetului lui Zarathustra încep să se audă.

În încheierea acestor sumare consideraţii, îmi revine în minte un proverb dintr-o cultură exotică peste care civilizaţia şi-a trecut nemilos tăvălugul: „adevărata putere a unei canoe se testează numai în apele învolburate”. Cândva, nu departe de acest moment, am resimţit cu intensitate rigorile unei vâltori ce nu-i iartă nici măcar pe cei îndrăzneţi şi experimentaţi. Trăirile acelei zile, care ar fi putut cu uşurinţă să-mi devină fatala întâlnire cu destinul, m-au fortificat, mi-a hrănit inspiraţia. Sunt momentele cumplite ale unei situaţii-limită care, în ciuda oricărei intenţii, se eschivează elegant cuvântului menit a le descrie, dar care mi-au oferit, precum lecturile paginilor lui Nietzsche, o lecţie importantă: nu poţi exersa cu adevărat bucuria până nu ai trecut cu curaj prin focul purificator al suferinţei.

 

Iată de ce a fost asasinat Ceauşescu! Adevărul ieşit acum la iveală…

Cu privire la subiect, în mod sigur voi primi şi de această dată o invitaţie călduroasă de a merge să mă întîlnesc cu făuritorii mei, însă, dacă toată lumea ar fi iubit adevărul, dacă unii ziarişti din Ţară nu s-ar fi vîndut asasinilor, adevărul n-ar mai fi umblat astăzi zdrenţuros şi cu capul spart. Nici nu-şi intră bine decembrie în drepturi, că presa o dă cotită şi învîrtită cu asasinarea soţilor Ceauşescu. Indiferent ce a fost şi cum a fost, Preşedintele Republicii Socialiste România (pentru cei mai tineri, aşa era denumirea oficială a ţării noastre în 1989), Nicolae Ceauşescu şi soţia sa, Elena Ceauşescu, erau oameni de stat, şi au fost eliminaţi în stil mafiot, prin împuşcare cu rafale de Kalashnikov, în marea Sărbătoare a Sfîntului Crăciun, după o „judecată” sumară şi strîmbă. După execuţia barbară şi ruşinoasă, dictată pe 24 decembrie, prin telefon de la Bucureşti, de un grup din care făceau parte Brucan, Iliescu, Măgureanu, Roman, Voican, Militaru, Kemenici, care aveau garanţia impunităţii lor, totul s-a prăbuşit în România şi am ajuns astăzi, realmente, sclavi într-o sărăcie lucie. Cît curaj au Petre Roman şi restul asasinilor cînd afirmă că „trupurile Ceauşeştilor şi filmul execuţiei au dispărut timp de cîteva ore! Cred că extratereştii le furaseră. Ex preşedintele României şi soţia sa, Elena Ceauşescu, nu au fost condamnaţi de un tribunal oficial. Au fost executaţi potrivit unei hîrtii, scrisă şi semnată la data de 23 decembrie 1989 de către Ion Iliescu, dată la care acesta nu avea nicio calitate oficială în conducerea statului român, în afară de cea de şef al găştii de „profitori sub acoperirea” de revoluţionari, ce încercau anihilarea adevăraţilor revoluţionari, pentru a nu scăpa din mînă puterea. Conform zicalei „frica păzeşte bostănăria”, la scut timp după asasinarea celor doi, de teamă că poate le va veni rîndul şi lor, călăii au trecut urgent la abolirea pedepsei capitale în România, iar unii au părăsit Ţara. Ceauşeştii au fost ucişi cu sînge rece, iar cei implicaţi în asasinarea cuplului prezidenţial ar trebui sa răspundă în faţa legii. Acum!

Cu prilejul discursurilor publice, Preşedintele Nicolae Ceauşescu atrăgea atenţia cu privire la pericolul imperialismului, cum că poate duce la pierderea identităţii economice, a identităţii de neam şi chiar a independenţei naţionale. Aşa s-a şi întîmplat după lovitura de stat. Cercetaţi documentele, aşa am făcut şi eu, apoi o să vă vreţi să îl comemoraţi. Politica externă a lui Nicolae Ceauşescu se baza pe „neamestecul în treburile interne ale altor state”. Şi pentru că pe plan internaţional fostul preşedinte acţiona şi gîndea româneşte, trebuia înlăturat şi înlocuit cu o marionetă care gîndea şi acţiona pe dublu canal: în favoarea marilor puteri capitaliste, dar păstra, prin telefonul roşu, conexiunea cu Moscova. Cinismul cu care un plutonier, pe numele său Dorin Cârlan relata anul trecut execuţia lui Ceauşescu şi a soţiei sale, la un post central de televiziune, citez – „am făcut-o ferfeniţă pe Elena Ceauşescu şi i-am scos polimerii din cap odată cu creierii, oasele şi sîngele,” m-a cutremurat şi m-a determinat să cred că omul are bujiile ancrasate. Ori s-a scrîntit după crimele comise. Ori a fost special ales în plutonul de execuţie, pentru că nu era întreg la minte. Plutonierul acesta împuşcase doi oameni, comisese două crime, nu cu un glonţ, ci cu rafale, şi deborda de entuziasm infantil pe ecran, facînd din asta o bravadă publică. Cei care au înfăptuit asasinatul şi cei care l-au comandat, în urma mascaradei judiciare, n-au nicio scuză. Cu toate că au acţionat la comandă externă şi internă şi sub manipulările ce au guvernat lovitura de stat din 1989. Se pare că avem o vocaţie de a ne asasina patrioţii. Istoria stă mărturie. La fel ca şi Mareşalul Ion Antonescu, preşedintele Nicoale Ceauşescu a strigat înaintea primul glonţ: „Trăiască România liberă şi independentă, moarte trădătorilor!” S-a avut mare grijă, însă, ca această parte a filmului (cosmetizat, falsificat şi trucat) difuzat pînă la intoxicaţie, în fiecare an, înainte de Crăciun şi care a făcut înconjurul lumii, să nu ajungă la public, să fie tăiată. De fapt, un asasinat politic abominabil, la scara istoriei, o ruşine pentru noi, execuţia cuplului prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşesc pe 25 Decembrie, la Sfînta Sărbătoare a Naşterii Mîntuitorului, este un asasinat anticreştin, iar sub acest blestem a urmat involuţia poporului în libertatea şi democraţia mult-visată de naivi. Asasinarea soţilor Ceauşescu a fost folosită ca „o veste minunată” în presa vremii. Toate ziarele titrau cu litere de-o şchiopă: „O veste minunată: dictatorul a fost prins şi împuşcat!” O manipulare grosolană! Criminalii înlocuiseră vestea minunată a Naşterii Domnului Iisus, sărbătoarea creştinului român, cu vestea “minuantă a crimelor comise”.
Ceauşescu le stătea în cap occidentalilor. De fapt a fost omorît pentru că a ridicat Ţara de la stadiul de semifeudalism la cel al civilizaţiei. Devenise extrem incomod puterilor Occidentului. Ceauşescu a oferit românilor educaţie de înaltă clasă, într-un învăţămînt gratuit, loc de muncă garantat, locuinţă pentru fiecare familie sau tînar, asistenţă medicală gratuită (chiar dacă nu se ridica la standardele europene de astăzi, cînd românii mor cu zile). A oferit demnitate umană şi protecţie socială. Ce-a dat capitalismul românilor? Sărăcie, şomaj, hoţie, tîlhărie, corupţie de stat, miniştri şi parlamentari puşcăriaşi, droguri, etnobotanice, escrocherie, homosexualitate, lesbianism, prostituţie, sclavie, discriminare, crime şi pistol la brîu tuturor nenorociţilor. Cine a suferit în regimul dinainte de ’89? Puturoşii, proştii, curvele şi hoţii de buzunare. Desigur, şi atunci se făceau abuzuri, dar nu pot fi comparate cu cele de astăzi. Ultimii 24 de ani de după lovitura de stat şi asasinarea cuplului prezidenţial au fost cu adevărat dramatici. Părinţii au trăit dictatura cu regim socialist, nu comunist, cum zic necunoscătorii şi ignoranţii, care nu ştiu pe ce lume trăiesc şi cu ce se mănîncă Istoria de pînă în 1944 şi chiar cea pînă în 1964. Într-o dictatură cu regim socialist, Ceauşescu a construit extrem de multe edificii, ca să aibă ce-şi însuşi, ce închide, vinde şi demola capitaliştii. S-au ridicat patru milioane de apartamente unde s-a mutat jumătate din populaţia ţării, s-au construit fabrici şi uzine mari, unde au muncit peste zece milioane de oameni, s-a construit Transfăgărăşanul, metroul, Canalul Dunăre-Marea Neagră (după care tînjesc mulţi, astăzi), Casa Poporului, Sidex Galaţi, Oltchim, Petromidia, şcoli, grădiniţe, spitale, creşe, pe care capitaliştii nici n-au fost în stare să le dea cu var. România a pierdut în cei 24 de ani de la lovitura de stat aproape întreaga industrie, a pierdut suveranitatea şi independenţa economică. Generaţiile prezentului trebuie să afle că familiile tinere primeau locuri de muncă şi apartamente de la stat, după terminarea facultăţii studenţii primeau repartiţie, iar învăţămîntul şi sănătatea erau gratuite. Priviţi acum sutele de mii de copii abandonaţi de părinţii plecaţi la muncă în Occident, priviţi fabricile de şomeri, adică universităţile care îi lasă pe tineri în voia libertăţii haotice. Da, teoretic, socialismul e o noţiune neprietenoasă. Dar, cei mulţi, talpa ţării, nu se zbăteau în sărăcie ca astăzi, cînd sîntem liberi să întreţinem bugetul statului fraudat de guvernanţii şi politicienii, care s-au îmbogăţit pe spinarea poporului. Controlul asupra populaţiei este mult mai extins azi decît în socialism, doar că nu mai e realizat prin forţă, ci prin mijloace subtile: carduri şi credite, înregistrarea neconstituţională şi abuzivă şi expunerea codului numeric personal, controlul opiniei publice (adică tot prin frică). Românii au fost forţaţi să devină consumatori. Li se dau lefuri pe card, ca să consume după nevoile Occidentului, de parcă românii nu ar mai avea voinţă proprie, dar şi ca să-i obişnuiască cu banii virtuali. Urmează cărţile de identitate cu CIP şi detectare prin GPS inclusă. Spre deosebire de perioada de dinainte de 1989, azi stai cu frica în sîn ca o să ajungi şomer, eşti liber pe naiba, doar să te plimbi pe jos, să-ţi dai copilul la şcolile particulare ale mafioţilor şi pe bani grei, eşti obligat să cumperi manualele analfabeţilor din sistem, altfel i se scade nota copilului. Astea da, „succesuri” democratice! În socialism nu vedeai oameni dormind pe stradă, daţi afară din case sau de la serviciu, nu vedeai ţărani săraci. Ceauşescu a construit o economie puternică, cum n-a avut România înainte de război, pentru ca să fie independentă şi să nu cerşească la F.M.I., B.M. etc.

Dar, ca preşedinte, cînd nu eşti dator organismelor financiare mondiale, eşti considerat dictator, eşti invadat de şacali, ţi se iau resursele naturale, iar poporul este transformat în contribuabil activ, (deşi nu are loc de muncă, taxele sînt obligatorii) sclav şi consumator. Libia, Egipt, Siria, şi România sînt exemple vii în acest sens. L-au eliminat pe Ceauşescu cînd Ţara nu mai avea datorii şi economia mergea strună. Tocmai cînd terminasem de plătit datoriile şi urma să ne bucurăm de un nivel de viaţă european, de teamă că vom concura puerile occidentale, au venit alogenii şi-au pus gheara pe avuţiile naţionale. Chiar dacă în socialism, pentru o perioadă scurtă s-a mîncat mai puţin, a fost sănătos, s-a trăit fără căldură, s-a dat curent electric cu porţia, chiar dacă pîinea, zahărul şi uleiul erau cartelate, aşa s-au plătit datoriile externe. Nu existau milionari şi miliaradari care să fraudeze statul. Azi există mîncare şi pîine din belşug (puterea de cumpărare fiind zero), dar garnisite cu euri mortale, care au răspîndit boli, obezitate, cancer, diabet, gradul de îmbolnăvire al populaţiei fiind triplat. S-au înmulţit boschetarii, copii străzii, mai ceva decît cîinii comunitari, presa e plină de scandaluri, crime; miliardarii de carton au conturile doldora, şi n-au dat o zi cu sapa. Legea-i făcută pentru ei, au maşini luxoase şi pistolul la brîu. Toate acestea lucruri fermecătoare au fost înscrise în planul loviturii de stat din 1989. Ne merităm soarta. Să trăiţi bine!

Aşadar, mă întorc la întrebarea unui ziarist român din presa centrală. „De ce n-a făcut Ceauşescu autostrăzi”? Simplu: exportul către Rusia şi spre celelalte ţări se făcea pe căile ferate şi pe apă. Specialiştii timpului au gîndit în conformitate cu necesităţile practice. Nimeni nu a umblat în opinci în perioada socialistă, de acum înainte vom umbla poate desculţi. Opinca e încălţare ecologică şi mi-e teamă că nu ne vom permite s-o cumpărăm. După 1989 cîţi kilometri de autostradă s-au construit? Poate răspund miniştrii de la transporturi sau Bechtel? Toată bogăţia Ţării adunată cu sudoarea poporului a fost confiscată de „elita” politică şi financiară, în cîrdăşie cu organismele financiare mondiale, de băieţii şmecheri, de pungaşii pripăşiţi pe la noi şi prin guvern, care ne dau atît cît să nu murim de foame. Chiar nu înţeleg de unde toată stupizenia unor colegi de breaslă de a se raporta doar negativ la ceea ce fost pe vremea lui Ceauşescu? Să lăsăm trecutul distrus cu bună ştiinţă şi cu rea credinţă, şi să-i întrebăm pe neisprăviţii care au acumulat averi uriaşe, pe care nu le puteau realiza într-un mileniu prin muncă cisntită, de ce au îndatorat ţara pînă la sufocare, de ce au jefuit averea ţării pe care au depus-o în bănci străine, de nu mai are ţara fonduri pentru investiţii, pentru salarii şi pensii? Dacă tot se plîng că nu mai sînt bani pentru investiţii, de ce nu investesc ei banii furaţi de la popor? De ce oare tot aşteptăm noi investitori străini? Aceştia nu vor urmări niciodată binele ţării unde fac investiţia, ci, firesc, propriul lor profit, cît mai mare, pe care-l vor externa, în valută, nu în lei. Leii îi lasă pentru vînzătorii de Ţară autohtoni, care le asigură calea spre cîştiguri ilicite. Cei care au guvernat după lovitura de stat, n-au fost în stare să construiască nimic în Ţară, în afara de sedii de birouri pentru stors românul de ultima leţcaie. Toţi au fost puşi pe căpătuire. Au devalizat băncile (Bancorex, Banca Agricolă, Banca Religiilor etc…), întreprinderile, fabricile, combinatele, au sărăcit populaţia prin inflaţie de 300%. Sub minciuna Iliesciană în coabitare cu a lui Petrică în plover, numită „privatizare”, producţia României a fost redusă la tăcere treptat. Ce nu s-a putut fura, s-a vîndut străinilor cu capital majoritar sau total pe mai nimic, preţul fiind sub cel de fier vechi, dar pe mită grasă.

Un fost funcţionar al Ministerului Economiei de pe vremuri, de formaţie economist, azi pensionar, mi-a explicat cum s-a reuşit înainte de 1989 performanţa echilibrului economic şi absorbţia în procent de 100% a forţei de muncă tinere, cum România a refuzat orice contact cu F.M.I.-ul şi cu alte organisme financiare internaţionale, care încercau atragerea României în capcane. „Trepăduşii n-aveau ce căuta în rotiţele sistemului,”, mi-a declarat, “tocmai de aceea sistemul economic nu avea nici noxe, nici fisuri. Nu existau clase favorizate. Multe din lucrurile de dinainte de ’89 – păstrînd proporţia evoluţiei în timp – erau superioare celor de azi. Atunci erau tot felul de organisme de cinste şi control, care rezolvau problemele oamenilor, azi nu ai la cine apela, hoţii se dau drept conducători.” Studii recente arată că pe atunci toată populaţia activă avea slujbă, astăzi aproximativ 6 milioane de români îşi caută de lucru în afara ţării. Toţi românii aveau locuinţe, azi sînt datori pe viaţă băncilor străine, scoşi în stradă şi executaţi silit. Atunci se întrerupea curentul electric zilnic, astăzi nu avem bani să-l plătim. Atunci erau cîteva ore de televiziune pe zi, astăzi, sute de posturi TV ne aduc în case violenţă, destrăbălare, circ politic, crime, dezmăţ, sexualitate, pornografie, homosexualitate, care tulbură minţile copiilor şi îndeamnă la sex de la vîrste fragede, ducînd la angoase, la frustrări, sinucideri şi conflicte interioare cu sinele. Despre ce economie vorbeşte astăzi guvernul? Coloşii industriali, care decenii la rînd au asigurat producţia internă şi exporturile ţării noastre, au fost bombardaţi.

Nu sînt bani pentru salariile medicilor, se desfiinţează şcoli şi spitale, sănătatea e la mîna grupurilor farmaceutice care condiţionează numirea factorilor de conducere şi politica instituţiilor de sănătate. „Regimul socialist investea cam 30% din PIB în cercetare-dezvoltare, tehnică militară (tancuri), aerospaţială (avioane inclusiv supersonice), agricultură, infrastructură (căi ferate, drumuri şi poduri la sate, canale şi sisteme de irigaţii, baraje, canalizări)”. Ce a adus, aşadar „revoluţia”, pardon, lovitura de stat? Libertatea de a merge la căpşuni, libertatea sclaviei pe pămînt românesc şi dispreţul Occidentului. O ţară primită cadou în 1990, fără un leu datorie externă şi cu destui bani cash (a se înţelege lichiditate B.R.C.E.), a fost sufocată de datorii pentru generaţii de-a rîndul. Imediat după lovitura de stat, Petre Roman, premier pe atunci, a anunţat că industria ţării este un morman de fiare vechi”, o minciună colosală, care a dat startul jafului, aflat şi azi în desfăşurare.

Aşadar, de ce a fost asasinat Nicoale Ceauşescu? Pentru că a condamnat invazia U.R.S.S. în Cehoslovacia în 1968; pentru că a construit Casa Poporului, a doua clădire ca mărime în lume după Pentagon; pentru că România era al patrulea exportator de armament din Europa; pentru că a construit metroul din Bucureşti, Centrala atomică de la Cernavodă, canalul Dunăre-Maria Neagră; pentru că în primăvara anului 1989 România achitase toate datoriile externe în valoare de peste 18 miliarde de dolari; pentru că acumulase depozite de aur în Banca Naţională (volatilizate astăzi şi trimise în excursie, peste hotare); pentru că a interzis avortul şi a încurajat natalitatea, aducînd populaţia la peste 22.000.000, pentru că nu a avut conturi în străinătate cum au pretins neobolşevicii; pentru că a construit peste patru milioane de apartamente; pentru că producţia de oţel a ţării era de 8% din producţia mondială, iar în funcţie de acest lucru România putea modifica oricînd preţul oţelului la bursă; pentru că a construit peste 10.000 de şcoli, universităţi şi grădiniţe, aproape 100 de hidrocentrale; pentru că România avea una din cele mai dezvoltate reţele de cale ferată din Europa; pentru că, începînd din 1973, Nicolae Ceauşescu a permis înfiinţarea a 48 de societăţi mixte, cu participare de capital occidental în ţară şi străinătate, iar volumul schimburilor comerciale cu Occidentul aproape se dublase: de la 28% în 1965, la 45% în 1974; pentru că între anii 1971-’75, România a înregistrat o rată anuala de creştere de 11,8%, cifră neegalata niciodată în plan european. Pentru toate acestea şi pentru vina de a nu fi fost un patriot de ocazie, ci unul adevărat, Ceauşescu a fost asasinat cu sînge rece, într-o frenetică grabă, în ziua Sfîntă a Crăciunului. Dacă încerci astăzi să vorbeşti despre Ceauşescu eşti imediat catalogat drept comunist sau nostalgic. În cazul meu, nu pot fi acuzată nici de participaţiune la sistem, nici de nostalgie comunistă. Pe vremea asasinilor lui Nicolae Ceauşescu, ajunşi între timp miliardari cu ajutorul americanilor, mă ocupam cu biberonul. Studiaţi documentele de arhivă şi veţi vedea ce-a făcut Ceauşescu cu banii de la F.M.I. şi de la Banca Mondială, şi ce-au făcut aceşti democraţi grăsuni de bătătură, specializaţi în escrocherii financiare la şcolile politice de vară ale partidelor.

Studiaţi documentele! Preşedintele împuşcat de cei cîţiva antiromâni, îndoctrinaţi de „agenturili străine” nu vi se va mai părea atît de sinistru. Ceauşescu a fost cu adevărat un patriot. În afara lichelelor care au prădat statul român după 1989 şi au devenit chiaburi, astăzi, poporul zace în sărăcie, exploatat mişeleşte, de aproape un sfert de veac. Zidul de la Tîrgovişte e prea mic pentru aceste haite de politicieni care au subminat şi ruinat România postdecembristă!

 

 

STUDENT ROMÂN la Londra: “Dumnezeu a fost ucis de Occident, VREAU SĂ MĂ ÎNTORC ACASĂ!”

O scrisoare emotionanta a unei tinere studente plecata la studii in Londra rastoarna lacrimi pe intreg Internetul.

Viziunea romancei noastre despre Occident: un loc fara identitate, cu traditii care se pierd incet-incet din cauza globalizarii, in care cetatenii se tem permanent de extremismul islamic, in care nimanui nu-i pasa ce gandesti sau ce doresti. Este inutil sa va spunem ca scrisoarei tinerei se bucura de o audienta incredibila pe retelele de socializare.

“Sunt studenta in Londra la una dintre cele mai bune universitati europene. Sunt mandra ca am reusit sa ajung aici si le voi fi recunoscatoare parintilor mei pt educatie si efortul material extraordinar pe care l-au depus pentru a ma trimite la studii de calitate mereu.

Dar ma deranjeaza teribil intrebarea tuturor „Te mai intorci?” Si uimirea clara la auzul unui ferm „da”. Acest DA nu era atat de ferm inainte de a ma muta in Londra.  Inainte era un „mi-as dori, daca voi avea unde sa ma intorc ma voi intoarce”.

Suntem o generatie crescuta intr-o scarba pentru patrie, am crescut cu Badea care injura tara mereu, am crescut fiind educati sa admiram valorile occidentale „superioare” si „ideale”.

Credem ca politica, cultura si educatia cat mai internationala este foarte benefica, credem In globalizare, suntem de acord cateodata ca Romania e frumoasa dar pacat ca e locuita si parca tot mai bine e in Londra… Romani scumpi, cat putem sa ne inselam…

Ce este Occidentul….?

Un loc care nu mai are identitate, globalizarea ii distruge incet incet toate traditiile, cenzura comunismului bolsevic s-a transformat in a fi <politic corect>, traiesti cu riscul ca un islamist extremist poate sa bombardeze pentrut Allahul lui locuitorii unei tari in care el s-a mutat, istoria nu mai poate fi spusa pt ca poate jigni anumite popoare, copiii pot fi ucisi in pantece de catre propria lor mama – avortul fiind vazut ca o metoda contraceptiva in loc sa i se spuna crima, Craciunul si Pastele precum si alte traditii stravechi subt doar un prilej de marketing , aici nu exista nici un pic de profunzime,; relatiile dintre oameni sunt pur profesionale, prietenia, iubirea sunt toate o afacere, tot ce facem e pentrut CV si cand vrem sa ne casatorim gasim noi pe perfectmatch.com ceva nu?

Lumea discuta oameni, nimanui nu ii pasa ce gandesti, ce simti ce iti doresti.

Putini mai stiu sa iubeasca, feminismul distruge relatiile barbat femeie tot mai mult, gender role este considerat invatat asa ca nu mai invatam copiii de mici sa se comporte ca baietei sau fetite ci ii lasam pe ei sa isi aleaga ce sex vor sa aiba, ajungandu-se la un nr imens de homosexuali creati de societate, Dumnezeu a fost ucis de Occident.

De ce oare admiram atat de mult haosul Europei vestice?

Noi avem oameni, noi stim sa traim, noi radem ca fugim cu nasu de acasa o saptamana in munti cu corturile.

Noi ne salutam cu „Doamne ajuta!”

Noi avem un pamant binecuvantat de oasele si sangele atator martiri… De ce s-au sacrificat atatia romani pt viitorul nostru si noi fugim ca vitele in Occident?

De ce acceptam ca Securistii comunisti sa ne conduca in continuare prin politica si educatie?

De ce acceptam ideile occidentale cu bratele deschise?

De ce acceptam ca barbatii nostri sa fie carne de tun pt NATO dar nu suntem in stare sa ne recuperam Moldova de peste Prut dupa atatia ani de la caderea comunismului?

De ce acceptam ca in continuare memoria luptatorilor anticomunisti sa fie calcata in picioare si la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului inca nu le sunt recunoscute meritele?

De ce esti drogata scumpa Romanie cu iluzii occidentale?

In Occident unde pleaca bietii romani sa faca o paine, germanii, francezii, englezii ii trateaza ca pe niste sclavi, fiind roman esti privit ca o subrasa, in Anglia un non-european are mai multe drepturi si privilegii doar datorita faptului ca a trait sub dominatia imperiului pt decenii…

Si noi romanii care avem o tara superba, un pamant fertil, plin de zacaminte, Rosia montana, delta, Carpatii, Dunarea, Marea Neagra stam sa cersim si sa ne umilim pt o paine prin Anglia, Italia si Spania….

Imi plange inima cand vad cum sunt tratati pe pamant strain cand acasa la ei puteau manca din belsug, daca nu ar fi fost lacomia hotilor de la putere… care au vandut tara pe nimic.

VREAU SA MA INTORC IN ROMANIA cu toate ca nu voi avea niciodata banii pe care i-as avea lucrand aici. Dar cum spunea tatal lui Nicolae Steinhardt : vei avea zile frumoase dar noptile iti vor fi ingrozitoare.

Omul nu are numai trup de hranit, mai e si sufletul. Si mai distrugatoare este setea si foamea sufletului indepartat de pamant si de neam decat foamea trupeasca…

Asa ca romani, plecati, plecati la studii, plecati ca sa vedeti in ce hal a ajuns occidentul liberal, plecati si invatati sa va iubiti tara si realizati ce frumusete ati lasat in urma.

Si apoi ne vom intoarce cu totii, valuri valuri, cu si mai multa forta si dorinta de schimbare, si dupa 68 de ani de asuprire, Romania va fi a romanilor din nou, asa sa ne ajute Dumnezeu!”

STATISTICĂ ȘOCANTĂ – În ultimii 27 de ani, România a fost jefuită de 3,3 ori mai mult decât ne-au jefuit 3 imperii în 530 de ani de istorie

 

 

Zilele trecute, am primit, la adresa mea de e-mail, un foarte interesant studiu semnat de domnul Profesor Eugen Stănescu, director la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova. Domnul Profesor Stănescu s-a încumetat să pună cap la cap informaţii adunate din documentele păstrate în muzeele de specialitate ale ţării şi să încerce să evalueze dimensiunile jafului la care a fost supus poporul român, în ultimele cinci secole, începând cu anul 1415, anul în care Muntenia a început să plătească tribut Imperiului Otoman..

Iată cifrele la care a ajuns domnul Profesor Stănescu:
-În perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, Imperiul Otoman a scos din Muntenia, Moldova şi Transilvania echivalentul a 341 tone de aur.
-În perioada 1678-1918, deci, în 240 de ani, imperiul Habsburgic a scos din Oltenia, Banat, Transilvania şi Bucovina, echivalentul a 876 tone de aur.
-În perioada 1711-1877, deci, în 166 de ani, Imperiul Rus a scos din Principatele Române, echivalentul a 46 tone de aur.
În total, cele trei imperii, în perioada 1415-1877, deci, în 460 de ani, au scos din teritoriile locuite de români o avuţie echivalentă cu 1.263 zone de aur.

Domnul Profesor Stănescu ne spune, însă, că jefuirea românilor s-a intensificat după obţinerea independenţei, în 1877, şi după Marea Unire, din 1918, astfel că în perioada care a urmat, până în anul 1945, la cele 1.263 tone de aur s-au mai adăugat alte 12.564 tone de aur, reprezentând daune de război şi profiturile scoase din ţară de corporaţiile străine care, în perioada interbelică, ajunseseră să controleze peste 80% din capitalul românesc.

Domnul Profesor Stănescu a făcut un efort extraordinar să convertească în aur diversele plăţi făcute de români către imperiile cotropitoare de-a-lungul veacurilor, sub formă de bani, sau în natură etc., astfel că cifrele în aur le putem, acum, converti în banii actuali, în lei sau în euro, luând în considerare preţul actual al aurului. În Raportul Anual al Băncii Naţionale a României, 2016, ultimul dat publicităţii, se precizează că rezervele de aur ale României la data de 31 decembrie 2016 erau de 104 tone, cu o valoare de 3,5 miliarde de euro. Preţul luat în considerare de BNR este de 35 euro pe gramul de aur, respectiv 35 milioane de euro pe tona de aur.

Conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, valoarea imobilizărilor corporale, deci a capitalului fix al României, la sfârşitul anului 1989, era egală cu 480 miliarde euro, în banii de astăzi. Asta înseamnă că, între anii 1945 şi 1989, poporul român reuşise să acumuleze un capital egal cu avuţia de care fusese deposedat de străini în cele cinci secole anterioare.

Tot conform datelor publicate în Anuarele Statistice ale României, în perioada 1990-2016, PIB-ul realizat în România, exprimat în preţurile anului 2016, a fost egal cu suma de 3.200 miliarde de euro, din care 1.100 miliarde de euro au fost încasate de poporul român, sub formă de salarii, pensii, ajutoare sociale şi de statul român, ca venituri bugetare rămase după plata salariilor bugetarilor, a pensiilor şi a ajutoarelor sociale. Restul, de 2.100 miliarde de euro au intrat, sub formă de profituri, în buzunarele şi conturile celor care au devenit proprietari ai capitalului românesc, după anul 1989.

Din cele 2.100 miliarde de euro trebuie să scădem 200 de miliarde care reprezintă veniturile mixte realizate de cei 2 milioane de mici întreprinzători români care se chinuie să supravieţuiască în climatul total ostil impus de marile corporaţii autohtone şi transnaţionale. Mai rămân 1.900 miliarde de euro care reprezintă profiturile încasate de marile corporaţii străine şi autohtone, cele create prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări.

Certitudinea 2

Căutați nr 2 al ziarului CERTITUDINEA în toate chioșcurile de ziare din țară

Conform datelor publicate de către Ministerul Finanţelor Publice referitoare la execuţia bugetară, îu ultimii 27 de ani, numai 20% din cele 1.900 miliarde de euro profituri au fost declarate şi impozitate, ceea ce înseamnă că, în această perioadă, valoarea profiturilor nedeclarate şi neimpozitate se ridică la peste 1.500 miliarde de euro.

Conform comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României, 88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine, restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone.

Dacă aplicăm cele 88 de procente la cele 1.500 miliarde de euro profituri nedeclarate şi neimpozitate, aflăm că partea care a revenit străinilor, corporaţiilor transnaţionale, este de 1.320 miliarde de euro. La acestea trebuie să adăugăm suma de 296 miliarde de euro, care reprezintă profiturile nete, după impozitare, încasate de aceleaşi corporaţii transnaţionale, pentru profiturile declarate, şi să scădem cele 6 miliarde de euro, cât au investit aceste corporaţii în România, în perioada 1990-2016.

Ajungem, astfel, la cifra de 1.610 miliarde de euro, care reprezintă valoarea avuţiei scoase din România de Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani. Aplicăm preţul de 35 milioane de euro pentru tona de aur şi aflăm, astfel, că avuţia pe care a scos-o din România Imperiul Transnaţional, în ultimii 27 de ani este de 46.000 tone aur, pe care o putem compara cu cantităţile de aur scoase din România de către străini, până în anul 1945.

Deci, în ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 3,3 ori mai mare decât au scos toate imperiile, în 530 de ani, între anii 1415 şi 1945.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 135 ori mai mare decât a scos Imperiul Otoman în 460 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 53 ori mai mare decât a scos Imperiul Habsburgic în 240 de ani.
În ultimii 27 de ani, Imperiul Transnaţional a scos din România o avuţie de 1.000 ori mai mare decât a scos Imperiul Rus în cele 10 invazii făcute în teritoriile româneşti pe parcursul a 166 de ani.

În acest an, 2017, PIB-ul României va fi, foarte probabil, de circa 180 miliarde de euro, din care cel puţin jumătate, adică 90 miliarde de euro, vor intra în buzunarele şi conturile corporaţiilor transnaţionale, vor fi scoase din ţară. O sumă care echivalează cu 9.000 kilometri de autostradă, sau 2.600 tone de aur.
Imperiul Transnaţional a ajuns să scoată din România echivalentul a 2.600 tone de aur, într-un singur an, de 2 ori mai mult decât au scos din teritoriile româneşti Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Rus, ÎMPREUNĂ, în 460 de ani.

Acesta este rezultatul ÎNSTRĂINĂRII capitalului românesc.

Acesta este rezultatul erorii strategice făcute de guvernanţii României în vara anului 1990, când au respins Varianta Cojocaru şi au adoptat Varianta Brucan, Legea 15/1990, prin care au deposedat poporul român de capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor, prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit.

Ajunşi proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român, prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o crează poporul român, prin munca sa, prost plătită.

Din păcate, poporul nu cunoaşte nici dimensiunea jafului la care este supus nici complicatul mecanism prin care este jefuit. Adevărul este bine ascuns de către presa coruptă şi controlată de către proprietarii capitalului.

Jaful poate fi oprit însă prin ROMÂNIZAREA şi DEMOCRATIZAREA capitalului, obiective care pot fi atinse prin adoptarea Constituţiei Cetăţenilor, adoptare care poate fi realizată printr-o amplă mişcare de eliberare.naţională.

Constantin COJOCARU

 

 

Mesaj extrem de dur al unui militar român pentru politicieni |”Nu mai rezistăm mult… gunoaie ordinare”

 

 

Un  militar român a avut o ieșire de-a dreptul tăioasă la adresa guvernanților care au făcut o marea nedreptate militarilor români, din punctul său de vedere. Portalulvoceatransilvaniei.ro a prezentat mesajul postat pe facebook de militar care s-a enervat terbil deoarece guvernul Ponta a majorat, în urmă cu un an, salariile militarilor dar în același timp a tăiat o parte din norma de hrană a acestora.

Militarul s-a declarat teribil deranjat de recentele măriri de salarii ale celor care lucrează la Guvern și președinție pe care îi consideră niște jegoși care își bat joc de militari. Militarul spune sec că politicienii se află pe buza prăpastiei și că limita răbdării militarilor români a fost deja atinsă. Mai jos vezi mesajul complet al soldatului de pe facebook, așa cum a fost prezentat de cotitianul mai sus menționat:

”Ne-au luat 62 de lei din norma de hrană, la 50.000 de militari înseamnă 3.100.000 de lei, si – au votat majorări de salarii cu până la 70% , ei sunt aproximativ 600 de angajați ai guvernului și președinției, adică 5000 lei pentru fiecare jegos în plus la salariu. Nu o să mai rezistam mult să privim indiferenți. Depășiți orice limită. Nu vă dați seama dar sunteți la limita prăpastiei. Gunoaie ordinare ce sunteți”

Postarea militarului român a fost distribuită deja de aproape 1000 de persoane ceea ce arată că foarte mulți români sunt de acord cu spusele acestuia. De regulă astfel de ieșiri sunt foarte dur sancționate de Armata Română care nu acceptă în nici un fel ca militarii să se implice în politicăsau să exprime păreri referitoare la politicieni în spațiul public.

Un raport CIA arată că în 25 de ani, din România au plecat către bănci străine 400 de miliarde de dolari

Un raport CIA arată că în 25 de ani, din România au plecat către bănci străine 400 de miliarde de dolari. Analistul economic Radu Soviani se aşteaptă la investigaţii mai intense ale procurorilor care vor scoate la iveală furturile din domeniul bancar. Mai grav este că studiile arată că multe dintre firmele care declară pierderi în România îşi scot de fapt din ţară profiturile. Sunt sume de ordinul miliardelor de euro, scrie antena3.ro În ultimii 25 de ani, lichidarea industriei s-a desfăşurat la scara întregii ţări şi acum România importă aproape tot: de la chibrituri până la mâncare şi utilaje grele. Iar ce au furat românii, străinii au preluat fără nicio responsabilitate, e concluzia analiştilor.

În România ultimilor 25 de ani au dispărut zeci de ramuri industriale şi multe dintre combinatele care atrăgeau forţa de muncă din zone întregi nu mai există. Studiile arată că în România, din primele 42 de firme ca mărime şi importanţă, doar 9 aparţin statului şi capitaliştilor români. Analiştii economici atrag atenţia însă asupra unui paradox: în timp ce economia a ajuns pe mâinile străinilor, de ani de zile, în dosarele procurorilor se pare că doar românii fură.

Citeste mai mult aici http://cyd.ro/un-raport-cia-arata-ca-in-25-de-ani-din-romania-au-plecat-catre-banci-straine-400-de-miliarde-de-dolari/ .

Mesajul unui fermier englez către cel român dupa BREXIT!

 

“Am înțeles că ai aflat și tu că noi, fermierii englezi am votat în majoritate pentru ieșirea din UE. Știrea e deci că vom avea piața agro-alimentară protejată”

Mesajul unui fermier englez către cel român dupa BREXIT!

Bravo, fermier român, ai rupt gura târgului!”

Dragă colega,

Am înțeles că ai aflat și tu că noi, fermierii englezi am votat în majoritate pentru ieșirea din UE.

Știrea e deci că vom avea piața agro-alimentară protejată și că, da, în schimb nu vom mai avea subvenții de la UE ci de la statul britanic.

Dar tu fermier român, nu ți-ai luat subvențiile pe anul acesta, deși le ai printre cele mai mici din UE.

Adică ai dezavantajul principal de a fi în afara UE, tu fiind înauntru? Tare!

Și ai toate dezavantajele de a fi înauntru? Cum ar fi importuri ieftine care să te sufoce? Fără glifosat și neonicotinoide?

Cu tot felul de deștepți care te învață că dacă îți aperi piața internă, ești ne-european?

În timp ce la voi un occidental vă cumpără hectarul de teren agricol cu 1-2 salarii lunare iar ai voștri trebuie să muncească 2-3 ani ca să-și poate cumpăra un hectar de teren?

E asta egalitate și piață liberă?

În timp ce fermierii francezi, nemți și olandezi primesc subvenții de la UE de 4-5 ori mai mari ca ale tale?

E asta egalitate și piață liberă?

Iar supermarketurile străine vă aduc produse doar de la producătorii lor, în timp ce laptele vostru îl aruncați la porci.

Bravo, fermier român, ai rupt gura târgului!

Să înțeleg că ești într-o situație ciudată: cu un picior ești în gheață și cu altul în foc, și pe medie ar trebui să te simți bine, nu?

Adică culegi toate dezavantajele de peste tot: și de a fi în UE și de a fi în afara UE!

Și nici nu ai voie să te aperi, nu?

Că brusc devii împotriva economiei de piață! Păi noi, acum în afara UE vă vom arăta ce înseamnă economia de piață, căci noi, englezii am inventat-o!

Ion Cristoiu: “Am trăit s-o văd și pe asta!(Dupa acuzatii de hotii ,subminarea economiei etc) Miniștrii PSD nu mai sunt acuzați de corupție, ci de incultură si de alte masonerii”

 

 

Pentru confrații mai tineri, atmosfera din jurul procesului de formare și trecere prin Parlament a noului Guvern va fi o noutate sau, mă rog, o noutate încă.
Pentru mine, care comentez, ca Istoric al clipei, de 28 de ani, spectacolul fără egal de pe ceea ce se cheamă scena politică românească, nimic din ceea ce s-a întîmplat în aceste zile și din ceea ce se întîmplă nu m-a surprins și nu mă surprinde.

Aceasta deoarece și de data asta formarea noului Guvern a dat naștere unui iarmaroc politic și gazetăresc prin nimic deosebit de spectacolele din ultimii 28 de ani, un spectacol ale cărui note, aceleași din 1990, îl fac unul de rutină, marcat de repetiții nu de multe ori ridicole:

  1. Curiozitatea bolnăvicioasă a jurnaliștilor de a afla cine sunt fericiții desemnați.
  2. Pasiunea de chibiți pusă de jurnaliști și politicieni în urmărirea procesului de stabilire a listei finale.
  3. Pretenția, întîlnită și în cazul echipei naționale de fotbal, de a ști cine trebuie și cine nu trebuie să facă parte din noul Guvern.
  4. Declarațiile Opoziției că nu va vota investirea noului Guvern, care nou Guvern e catastrofal, e incompetent, e o punere la îndoială a interesului național.
  5. Guvernul nu va trece în Parlamente, deoarece ea, Opoziția, e convinsă că parlamentarii lucizi, luminați ai Puterii, nu vor vota lista.

Dintre toate notele de rutină de la investirea unui nou Guvern cea mai ridicolă mi se pare însă campania declanșată de presă și de Opoziție împotriva noilor nume de pe listă.
Unii dintre miniştri nu sînt noi. Prin urmare, presa nu le mai dă atenţie. Noii sînt însă supuşi iscodirii. Spectacolul are note hazlii, deoarece în 28 de ani de martor al formării unui nou Guvern, n-am întîlnit în cazul unor noi miniştri, nici un rînd de apreciere. Mai toate cele scrise despre noii miniştri sînt strîmbături din nas sau acte de acuzare.

De regulă cînd a fost vorba de un Guvern PSD, Presa și Opoziția s-au concentrat pe acuzațiile de corupție. Nici n-apuca un PSD-ist să fie propus pe listă că imediat presa se umplea de informații mai mult sau mai puțin corecte despre afacerile de corupție ale acestuia, despre bogăția nemăsurată a acestuia, într-un cuvînt de cît de baron PSD e respectivul. De data asta, așa cum excelent observa Bogdan Iacob pe InPolitics.ro, acuzațiile de corupție au lipsit. Și nu pentru că presa n-ar mai fi fost atentă la această chestiune, ci pentru că PSD a avut grijă de data asta să nu mai fie pe listă oameni cu probleme de imagine la acest capitol.

Divizia Presă a Binomului SRI-DNA a făcut mare caz de noul guvern ca de un guvern penal. Temeiul acestei campanii l-au constituit declarațiile lui Liviu Dragnea și ale altor lideri PSD potrivit cărora în noul guvern vor fi promovați și penali.
Lista supusă luni Parlamentului arată însă că penalii lipsesc de data asta. Presa Diviziei Presă și Opoziția în frunte cu Traian Băsescu au susținut și susțin că noul Guvern conține penali.
Aceşti penali ar fi Rovana Plumb şi Viorel Ştefan. Din punct de vedere juridic, nici unul dintre cei doi nu e urmărit penal. Da, răcnesc la ordin ofiţerii Diviziei Presă, dar puteau fi, dacă Parlamentul nu refuza cererea DNA de ridicare a imunităţii parlamentare în cazul celor doi. E un argument prost ca noaptea. Lăsînd la o parte faptul că un om nu e penal decît după pronunţarea unei sentinţe definitive şi nu din clipa în care se începe investigarea sa, cum a impus Statul Paralel, pentru a face mai eficientă folosirea luptei împotriva corupţiei în răfuielile politico-mafiote, cîtă vreme din punct de vedere juridic un om nu e investigat se cheamă că e curat. Înainte de formarea noului cabinet, Liviu Dragnea şi alţi lideri PSD au susţinut public, producînd tremurici fătucelor de la Digi Tv şi Realitatea tv, că vor admite intrarea în Guvern a unor penali. Lista noului Guvern arată că în ultima clipă au renunţat la așa ceva.

Şi bine au făcut, chiar dacă o dată şi o dată trebuie să se pună capăt Diversiunii cu etichetarea drept penal a celui doar convocat la DNA, şi asta prin desemnarea în Guvern a unor personalităţi etichetate drept penale. Împotriva PSD se duce pe plan intern, dar mai ales extern o campanie sîngeroasă de adîncire a imaginii de partid care favorizează penalii. Dacă ar fi fost desemnat acum cineva convocat la DNA şi prin asta etichetat drept penal, campania ar fi primit noi cantităţi de cărbuni pentru a face vîlvătăi şi mai mari.

Una dintre suspiciunile lansate cu huiet împotriva ultimelor două Guverne PSD a fost cea referitoare la legătura unor miniștri, dacă nu chiar a premierilor, cu Serviciile. Se ajunsese pînă acolo încît se vorbea de miniștri plasați de Servicii în Guvern dacă nu chiar de întregul Guvern făcut de Servicii. Acuzațiile erau ridicole, deoarece se bazau pe relația publică a unei persoane cu Serviciile. Noul Guvern a fost absolvit de această acuzație. Lucru de neînțeles într-un fel dacă ne gîndim că legătura unei persoane cu Serviciile poate fi mai subtilă decît absolvirea unui curs la Academia SRI sau frecventarea pe față a Serviciilor.

Tot Bogdan Iacob observa că, în absența unor probleme de integritate, noilor miniștri li se capătă nod în papură. Și eu am văzut că presa caută și găsește lucruri negative şi acolo unde nu prea sînt. Sorinei Pintea, propusă pentru Ministerul Sănătăţii, i s-a descoperit un fiu condamnat pentru droguri, fapt din care se face un cap de ţară. Lui George Ivaşcu, actor talentat, i s-a descoperit apartenenţa la Masonerie. Un site a făcut un rechizitoriu din faptul că actorul i-a promis cuiva nu ştiu ce, şi nu s-a ţinut de cuvînt. Anton Anton de la Energie ar fi fiul unui nomenklaturist. Nicolae Burnete ar fi fost membru unei comisii care a stabilit că Victor Ponta n-a plagiat, Ioana Bran e fiică de oameni bogați.

Observam că de regulă guvernele PSD erau violent contestate pînă acum pe motiv de corupție.
Noul Guvern face obiectul unei campanii duse de jurnaliști și politicieni pe motiv de lipsă de cultură.

Pentru că despre corupția Vioricăi Dăncilă nu se poate vorbi, i s-a născocit pe loc acuzația că într-un interviu ar fi susținut că Iranul și Pakistanul ar fi membre ale UE. Dincolo de absurditatea acuzației – că Iranul și Pakistanul nu sunt membre UE știu pînă și analfabeții din presa noastră, cum să nu știe o europarlamentară? – tîlcul acuzației e străveziu. Ca și în cazul coafurii se caută a se crea imaginea unei proaste puse în fruntea Guvernului de Liviu Dragnea pentru a putea fi el adevăratul premier.

Ministrul care a fost supus unei campanii de presă violente e Valentin Popa, propus pentru administrarea Educaţiei. Valentin Popa e rectorul Universităţii Ştefan cel Mare din Suceva. Are o experienţă de 25 de ani în educaţie. E profesor universitar, doctor inginer din 2009 pînă în prezent, conducător de doctorat în domeniul ştiinţei calculatoarelor. CV-ul lui Valentin Popa ne arată că e vorba de un cercetător de prestigiu într-un domeniu mai puţin accesibil inteligenţei de rînd. Cu toate acestea, după şedinţa CExN împotriva domniei sale s-a declanşat o campanie menită a-l înfăţişa drept un analfabet cu patalama. O campanie avîndu-și origineam firește, în nemulțumirea Grupării Firea din PSD că n-a fost numită la educație Ecaterina Andronescu. Un filmuleţ ivit pe neaşteptate pe Internet avea menirea să-l prezinte ca făcînd greşeli de gramatică şi mai ales incapabil să pronunţe corect anumite cuvinte româneşti.
Nu-l cunosc pe Valentin Popa. Din CV-ul domniei sale mi-e greu să cred că e vorba de un analfabet. De altfel, o petiţie semnată de mai mulţi rectori din ţară a ţinut să ne atragă atenţia că Valentin Popa e un distins intelectual.

Cînd asupra Elenei Băsescu s-a năpustit o campanie aberantă menită a o prezenta drept o analfabetă, pentru că într-o intervenție publică pronunțase succesuri în loc de succese, am apărat-o, chiar dacă eram adversar al lui Traian Băsescu, susținînd, cum o fac și azi, că bîlbîielile cuiva în public nu sunt o dovadă că e analfabet. La fel am luat atitudine și față de transformarea Elenei Udrea într-o analfabetă, pentru că la o emisiune tv nu știuse că Norvegia are rege și nu președinte. Cel care-l acuză cu huiet pe Valentin Popa de analfabetism pentru bîlbîieile din intervenții publice e Traian Băsescu, tatăl Elenei Băsescu și protectorul Elenei Udrea.

Ca să vezi!
Ca și în cazul Vioricăi Dăncilă nu e vorba de o isterie procultură care a lovit presa și politica de la noi, de-ai crede că fătucele și guguștiucii sunt de nivelul lui Leonardo da Vinci, ci de o mizeră campanie avînd drept scop crearea imaginii că Guvernul Viorica Dăncilă drept unul al analfabeților, promovați miniștri după chipul și asemănarea lui Liviu Dragnea.
Dacă ne gîndim însă la tradiționala acuzație de penali aduse noilor Guverne PSD, putem spune că viața noastră politică a marcat un progres.
Miniștrii PSD nu mai sunt penali, ci inculți!

Autor: Ion Cristoiu, Sursa: IonCristoiuBlog.ro

 

ATENȚIE, MASON AJUNS MINISTRU AL CULTURII. Ziaristul Mihai Pâlșu a publicat în 2015 Documente Masonice din care reiese că Noul Ministru la Culturii: GEORGE IVAȘCU AR FI MASON GRADUL 33 “Mare Colector și Ospitalier”

 

Nota Redacției

Ca ziar și ca cetățeni ai României, așteptăm de urgență O TRANSPARENȚĂ TOTALĂ din partea NOULUI MINISTRU AL CULTURII GEORGE IVAȘCU, prin care acesta să CLARIFICE:
1. Care sunt legăturile sale cu Masoneria,
2. Din ce Organizația și Lojă Masonică face parte,
3. Ce Grad are în MASONERIE, și
4. Daă sunt sau nu ALȚI “FRAȚI MASONI” dintre cei de la PSD (mai ales de la PSD București), care l-au propus și care l-au susinut ca să ajungă Ministrul al culturii

E o dovadă de minim bun simț ca o persoană publică să clarifice Legăturile sale cu o Organizație declarată de utilitate publică care își ține întrunirile în mod secret și din care fac parte numeroase personalități din viața publică: politică, economică, culturală etc)

Avand in vedere ca Lojele Masonice au caracterul juridic al unei asociatii, membrii masoni au obligația de a consemna apartenenta in declaratia de INTERESE.


Iată documentele publicate de ziaristul Mihai Pâlșu în 2015, în care George Ivașcu apare ca fiind “Mason Gradul 33 “Mare Colector și Ospitalier”. Așteptăm rapid o declarație publică a lui George Ivașcu pe acest subiect.

Mai jos puteți vedea textul complet al acestui comunicat, așa cum a fost publicat la acea vreme de Mihai Pâlșu dar și de Evenimentul Zilei

“Ca urmare a situaţiei generate de suspendarea fratelui Costel (Constantin) Iancu din toate activităţile masonice, conform Decretului Nr. 2109/RB al Marelui Maestru al Marii Loji Naţionale din România, emis în urma Hotărârii Tribunalului Masonic din data de 21 Septembrie 2015, Supremul Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din Romania s-a întrunit, în conformitate cu Statutul Supremului Consiliu şi Marile Constituţii, în data de 25 Septembrie 2015 şi a ales noua echipă de Demnitari şi Ofiţeri, după cum urmează:

Demnitarii aleşi ai Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România: Stelian Nistor, 33 – Suveran Mare Comandor

Costin Cuneşteanu, 33 – Locotenent Mare Comandor

Ioan Grigore Popa, 33 – Mare Prior

Cristian Panciu, 33 – Mare Cancelar

Florea Voinea, 33 – Mare Ministru de Stat

Ştefan Marian, 33 – Mare Secretar General

Adrian Dragomirescu, 33 – Mare Trezorier

George Ivaşcu, 33 – Mare Colector şi Ospitalier

Nicolae Brânzea, 33 – Mare Capelan

Ofiţerii numiţi ai Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat din România:

Alecsandru Hociotă, – Director Executiv

Pirerre Joseph de Hillerin, – Orator

Daniel Hotăranu, – Expert

Bogdan Popescu, – Maestru de Ceremonii

Cristian Cornel Kameniczki, – Mare Comandant al Trupelor

Gheorghe Angelescu, – Mare Şambelan

Răsvan Cernat, – Purtător de Stindard

Miron Murea, – Purtător de Spadă

Dan Dumitrescu, – Herald / Arhivar

Cătălin Grigorescu, – Intendent

Tudor Nicolae, – Medic

Viorel Marian, – Secretar General Adjunct

Emanuel Florea, – Cancelar Adjunct

Traian Caramanian, – Suveran Mare Inspector General, responsabil de Regiunea Sud-Est”

Ziaristul MIHAI PÂLȘU – EXCLUSIV! DOCUMENTE MASONICE! Război fratricid în Masoneria românească. Bălănescu vs. Iancu (1 octombrie 2015)

EXCLUSIV! DOCUMENTE MASONICE! Război fratricid în Masoneria românească. Bălănescu vs. Iancu

În 23 septembrie 2015 (conform masonilor, anul 6015), Marele Maestru al Marii Loji Naţionale din România, Radu Bălănescu, a trimis către fraţii săi o epistolă internaută în care arată motivele ce au dus la suspendarea altui mare venerabil, fratele Constantin Iancu, zis Costică raportorul lui Ioan Talpeş. Da, aţi ghicit, vorbim de specialistul în servicii secrete Ioan Talpeş, la rândul lui arondat lui Ion Iliescu. Evident, dar evident, aici discutăm de ex-preşedintele Ion Iliescu, la rândul lui omul… (Doar pentru curioşi! Documentele mi-au parvenit pe căile clasice, mioritice – Poşta Română!!!)

radu-balanescu

Practic, venerabilul pârâcios Costică este acuzat de şeful său ierarhic, maestrul diriginte Răducu, că ar fi suduit la înaltele porţi masonice, atât instituţiile milenare ale frăţiei cât şi, ţineţi-vă bine, pe cele decenice ale statului român. Curat murdar şorţuleţul lui Iancu ne informează Bălănescu…

Costel-Iancu-1

Evident că războiul fratricid din M.L.N.R. a fost dus cu armele clasice upgradate Mileniului III: în loc de pană s-a folosit tastatura, în loc de călimară, biţii, iar hârtia a fost înlocuită cu internetul…

Revenind la fraţii mioritici cu şorţuleţ, celor curioşi din fire le ofer spre lectură epistola Marelui Maestru Radu Bălănescu către fraţii săi, Decretul de suspendare al venerabilului Constantin Iancu, lista Demnitarilor aleşi în Supremul Consiliu Grad 33 şi lista cu Ofiţerii numiţi ai Supremului Consiliu Grad 33 în data de 25 septembrie 2015, pardon 6015.

Iată cele patru pagini care compun epistola Marelui Maestru Radu Bălănescu către fraţii săi:

Mason Scrisoare 1

Mason Scrisoare 2

Mason Scrisoare 3

Mason Scrisoare 4

Iată DECRETUL prin care dirigintele Răducu îl suspendă pe pârâciosul Costică cu ajutorul secretarului Cătălin Tohăneanu şi a oratorului Ovidiu Galeş:

Mason Decret

În fine, iată noii Demnitari şi Ofiţeri masonici aşa cum au fost ei aleşi sau numiţi de fraţii lor. Dintre cei 9 demnitari îi putem scoate în evidenţă pe Stelian Nistor, Cristian Panciu, Florea Voinea, Adrian Dragomirescu şi George Ivaşcu, iar dintre cei 14 ofiţeri îi nominalizăm ca fraţi de frunte pe Alecsandru Hociotă, Pierre Joseph de Hillerin, Daniel Hotăranu, Cristian Kameniczki, Tudor Nicolae şi Traian Caramanian:

Mason Conducere

Sursa : MihaiPalsu.wordrerss.com – EXCLUSIV! DOCUMENTE MASONICE! Război fratricid în Masoneria românească. Bălănescu vs. Iancu (1 octombrie 2015)

Generali din serviciile secrete, prieteni cu infractorii

Dezvăluirile din ”dosarul Shanghai” continută pe tolo.ro. Noi fotografii și fișe descoperite de ziar la Tribunalul București dezvăluie oameni tot mai puternici, ale căror nume și chipuri apar în dosarul traficanților de minore.

Cătălin Tolontan: “Kovesi a avut lacrimi în ochi”

Fișele de ofițeri întocmite de procurorul DIICOT Olga Vrânceanu și aflate la dosarul public Dosar 719/D/P/2005, de la Tribunalul București conțin grade mari și surprize de nesomn, scrie tolo.ro.

Ofițerii operativi SRI, care au lucrat la caz, l-au monitorizat chiar pe unul dintre șefii lor cei mai puternici!

Generalul Alexandru Bureșin, azi 64 de ani, era în 2005, când fotografia și fișa lui au ajuns în dosar, șeful Brigăzii Antitero a SRI.

După cum Brigada de Crimă Organizată a MAI își urmărea un șef de la IGPR, care avea să devină șef adjunct al serviciului secret al MAI.

”În 2002, cei de la ORI, Oficiul Român pentru Imigrații, au furnizat informații bune despre restaurantul Shanghai din strada Minulescu 38. Acolo se suprapuneau traficul de persoane și prostituția”, povestește unul dintre ofițerii care cunoșteau încă de atunci investigațiile.

”Știi ce fac cu ele? Dacă nu le sechestrez aicea, le iau pe fete cu frumosu, le duc în China și mă… De acolo, ori dansează și nu se mai oprește și nu mai vine niciodată în România… Dacă vrea să plece acasă, pleacă pe Dunăre… într-un geamantan” Complice al chinezului Mihai, înregistrat în arestul poliției pe 26 decembrie 2005, Dosar 719/D/P/2005
Noi fotografii și fișe descoperite de ziar la Tribunalul București dezvăluie oameni tot mai puternici, ale căror nume și chipuri apar în dosarul traficanților de minore.
Datele lor sunt acolo, de parcă procurorul DIICOT Olga Vrânceanu a vrut să lase urme pentru totdeauna.
Asta chiar dacă o forță uriașă a clasat în 2009 dosarul cu zeci de gradați care ajunseseră să fie filați de către SRI, Crima Organizată și DIICOT.
Capul rețelei, chinezul Mihai, era un combinator dominat, și el, de compatrioți mai puternici.
Unul este chinezul Wang Yan, zis și Alexandru Ioan, pe care SRI l-a și expulzat.
Alături de victime, ofițeri furioși, care au cunoscut încă de atunci cazul mușamalizat, se întorc și ei să vorbească!
Ei povestesc cum Wang Yan s-a întors și, ca și Mihai, acum e bine mersi în România.
Iar cei doi generali din dosarul DIICOT, prezentați azi, și-au încheiat și ei cariera cu elogii și funcții la vârf, ajungând apoi să lucreze cel de la SRI pentru ruși și cel de la DIPI pentru chinezul Wang.

Noaptea generalilor.

Fișele de ofițeri întocmite de procurorul DIICOT Olga Vrânceanu și aflate la dosarul public Dosar 719/D/P/2005, de la Tribunalul București conțin grade mari și surprize de nesomn.

Ofițerii operativi SRI, care au lucrat la caz, l-au monitorizat chiar pe unul dintre șefii lor cei mai puternici!

Generalul Alexandru Bureșin, azi 64 de ani, era în 2005, când fotografia și fișa lui au ajuns în dosar, șeful Brigăzii Antitero a SRI.

După cum Brigada de Crimă Organizată a MAI își urmărea un șef de la IGPR, care avea să devină șef adjunct al serviciului secret al MAI.

O simetrie atroce.

Povestea începuse devreme și investigatorii țesuseră plasa cu multă răbdare.

UN NUME ÎN FAȚA CĂRUIA SE TREMURA: WANG YAN, ”ZIS ȘI ALEXANDRU IOAN”
”În 2002, cei de la ORI, Oficiul Român pentru Imigrații, au furnizat informații bune despre restaurantul Shanghai din strada Minulescu 38. Acolo se suprapuneau traficul de persoane și prostituția”, povestește unul dintre ofițerii care cunoșteau încă de atunci investigațiile.

Abia apoi au intrat pe fir DIICOT, Brigada de Crimă Organizată de la Poliție și SRI.

”Pe baza măsurilor specifice, au fost identificați, în timp, cei care îi frecventau pe chinezul Mihai și pe alții”, spune omul.

Ce înseamnă ”alții”?

”Înseamnă că Mihai avea, la rândul lui, chinezi peste el ca forță. Unul dintre ei era un alt chinez, Wang Yan, cu nume românizat, Alexandru Ioan, pe care SRI l-a și expulzat la un moment dat”.

ÎNCĂPĂȚÂNAREA PROCURORULUI OLGA VRÂNCEANU
În tot acest timp, Mihai manevra și traficul bănos de persoane, și plăcerea de a dispune de fete tinere. Pe care le împărțea cu ofițerii români care-l protejau.

”Cinci dintre cele identificate aveau între 14 și 17 ani”, după cum scrie în rechizitoriul întocmit de procurorul Olga Vrânceanu.

”Olga Vrânceanu e o femeie care și-a făcut treaba”, spune ofițerul.

Ea este procurorul DIICOT care i-a pus în dosar, cu nume, poze, fișe, pe toți acești ofițeri, de la ”Gabi SRI”, fratele șefului SIE, și până la, iată, noile descoperiri: generalul SRI Alexandru Bureșin sau chestorul Bujor Florescu, cel care avea să devină adjunctul șefului DGIPI, serviciul secret al Ministerului de Interne.

Astfel de oameni există în acest dosar!

”AM STINS LUMINA ȘI AM STAT ORE ÎNTREGI PE ÎNTUNERIC”
”V-am spus că ce ați arătat până acum e plevușcă!”, spune fata, revăzând, după atâția ani, pozele lui Bureșin și Florescu.

E temătoare, ca în fața unei povești care nu se mai termină niciodată.

Ea e una dintre cele care și-au pus pielea la saramură la DIICOT, sperând că se va face dreptate.

Unele patimi și spaime apar în dosar.

”Când am fugit din București și am ajuns acasă, la câteva zile, a venit unul dintre cei trimiși de chinezi și a bătut cu pumnii și picioarele în ușă. Am stins lumina și am stat așa ore întregi”Declarația uneia dintre victimele obligate să se prostitueze, dosar 719/D/P/2005
Alte episoade s-au petrecut după ce s-au dat sentințele chinezilor, 5 și 4 ani de închisoare, iar ofițerii au scăpat prin clasare.

Au urmat amenințări, bătăi, alte frici.

”NORMAL ERA SĂ FIE ADUȘI TOȚI OFIȚERII ÎN FAȚA INSTANȚEI”
Față de cei 10 ofițeri publicați deja de ziar, Bureșin și Florescu nu au fost recunoscuți de fete.

Sau recunoașterea lor nu e la dosar.

”Dar au ajuns acolo, pe fișe, după tot procesul îndelung de monitorizare. Ce procuror l-ar fi pus pe Șeful Antitero de la SRI, când lucra la dosar chiar cu SRI, fără să aibă un motiv?”,povestește ofițerul care cunoaște cazul încă de atunci.

Iar procurorul Olga Vrânceanu a decis ca toate acele fotografii să rămână probe în dosarul chinezilor, scriind că va urma o disjungere ”pentru suspiciuni de corupție în cazul ofițerilor și funcționarilor de stat”.

Ca și cum ar fi vrut să lase o urmă de neșters.

”Apoi am aflat, în 2007, de mușamalizare”, adaugă omul.

Niciunul dintre polițiști, comisari de Gardă, agenți din servicii secrete și procurori n-a mai fost cercetat.

Spre stupoarea celor de la SRI, ORI, BCCO și DIICOT care au lucrat la caz.

Cum v-ați simțit?

”Cum să ne simțim? Ne-am enervat și am mers mai departe. Dar trebuia să plătească toți! Să fie aduși în fața instanței. Așa era normal!”, spune ofițerul.

FOSTUL GENERAL SRI, ADMINISTRATOR LA FIRMA DE PROTECȚIE ȘI PAZĂ A LUKOIL
Alexandru Bureșin a fost șeful Antitero de la SRI până în 2009, când a ieșit la pensie

Pe 27 mai 2009, la doar două săptămâni după ce cazul ofițerilor de la Shanghai este clasat, Bureșin se pensionează din SRI.

Este trecut în rezervă alături de alți patru generali SRI.

La jumătate de an distanță, pe 1 februarie 2010, Monitorul Oficial îl anunță pe Alexandru Bureșin mandatat drept administrator al firmei SC Agenția Lukom A România SRL.

Conform termene.ro, firma are drept obiect de activitate protecție și pază.

Se află sub tutela Lukoil prin două firme: Întreprinderea de protecție și pază Lukom A (Moscova) și Întreprinderea Privată de Pază Vâmpel Rezerv (Moscova).

În 2015, firma își schimbă numele în Traun Guard HMS SRL și trece sub administrație austriacă (Felix Hammerschmidt printr-o firmă din Austria), iar pe 1 mai 2016 i se întrerupe mandatul de administrator lui Bureșin.

În locul său vine Mihai Vidat, care apare, pe forumul SRI, ca adjunct al lui Bureșin în brigada Antitero a SRI în 2006.

BUJOR FLORESCU, UNS LA DIPI DE VASILE BLAGA
Generalul Bujor Florescu, fostul adjunct de la „Doi ș-un sfert”

Bujor Florescu a fost fișat de procurorii DIICOT

Al doilea om prezentat azi din fișele DIICOT aflate la dosarul Tribunalului București se numește Bujor Florescu, 66 de ani.

Între 2000 și 2009 lucrează la IGPR, pe diferite funcții, de la adjunct până la director al direcției de investigații criminale.

Ajunge la grad de chestor.

În 2009 devine director adjunct în DGIPI, serviciul secret al Ministerului de Interne.

Numirea o face Vasile Blaga.

”La  nunta fetei ministrului Blaga, a venit Wang Yan, Alexandru Ioan”, povestește același ofițer care cunoaște cazul ”Shanghai”.

Anul numirii omului din poza din dosar ca adjunct la DIPI este exact anul în care DIICOT clasează cazul fără să audieze pe nimeni, fără să adune nicio probă suplimentară, conform Parchetului General, care a recunoscut asta acum două săptămâni, în urma anchetei ziarului.

Generalul Bujor Florescu se pensionează în 2011.

”Bujor Florescu s-a angajat imediat, drept consultant, la chinezul Alexandru Ioan”, sună mărturia ofițerului.

BUJOR FLORESCU: ”NU ȘTIU, N-AVEA CUM, NU EXISTĂ!”
În plus, fostul șef DIPI predă ca profesor la Universitatea Spiru Haret și e decan al Facultăţii de Drept si Administraţie Publică Craiova.

A ajuns conferențiar doctor  la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” și la Facultatea de Drept, conform propriului CV, și autor al mai multor ”lucrări de specialitate”.

Figurează și drept patron de firmă de detectivi particulari.

-Domnule Bujor Florescu, ați fost vreodată la restaurantul Shanghai?
-Nu am fost niciodată acolo. Unde era? Nu am auzit de el.

-În zona Timpuri Noi, restaurant chinezesc. Pe domnul Mihai îl știați?
-Cine?!

-Patronul restaurantului, chinezul Mihai.
-Nu, domnule. Chiar nu știu.

-Apăreți într-un dosar public, fișat de procurorii DIICOT.
-(E din ce în ce mai emoționat și expeditiv) Vă spun, nu are cum, nu am fost acolo.

-Poate că n-are, dar sunteți în dosar cu poză și toate datele.
-N-avea cum, nu există. N-au nicio treabă.

-Dar…
–(Nu mai vrea) Nu. Sănătate, să aveți o zi bună!

Fostul general SRI Alexandru Bureșin n-a putut fi contactat de ziar în ciuda încercărilor repetate.

”MANUAL DE BUNE PRACTICI PENTRU TRAFIC DE PERSOANE”
Bujor Florescu a scris mai multe cărți.

Pe una chiar a coordonat-o.

„Manualul de bune practici privind modul de acțiune al poliției în cazurile copiilor dispăruți sau victime ale abuzurilor, traficului de persoane și pornografie infantilă pe internet”.

Pagina 161 din rechizitoriul DIICOT privitor la traficul de persoane și prostituție infantilă.

”S-au întâlnit în gara din Vișeul de Sus. Inculpatul Bud Dănuț, zis Gullit, a venit cu cele patru fete minore. Inculpatul Zheng Zhi Ping a fost mulțumit de aspectul fizic al fetelor”.

”Apoi le-au adus într-o parcare în apropierea aeroportului din Cluj-Napoca, Zeng Zhi Ping preluându-le doar pe G, T și T, inculpatul Bud Dănuț primind pentru cele trei fete minore suma de 29 de milioane de lei”.

”În privința părții vătămate B, inculpatul Zeng Zhi Ping a motivat că este prea mică și nu are ce face cu ea”.

Dar până la urmă au adus-o și pe ea în apartamentul cu gratii la ferestre.

General (r) Dr. Mircea Chelaru: ”În jurul nostru bate crivăţul, se fac poduri peste România, iar noi ne batem între noi ca idioţii!”

”Sunt multe interese deasupra naţiunii, iar noi suntem la o vânătoare interinstituţională

Chiar dacă protestele din Piaţa Victoriei s-au mai redus în intensitate, în aer pluteşte încă o atmosferă tulbure, ceţoasă, ca o prevestire de furtună ce poate veni oricând şi de oriunde. Se vehiculează tot felul de teorii ale conspirtaţiei privind ameninţări geopolitice, geostrategice şi de altă natură.  Ba, colac peste pupăză, azi, vine şi o declaraţie a unui înalt diplomat rus care spune că România reprezintă o ameninţare pentru Moscova. Să  fie toate acestea semne că românii, de la cei din stradă până la cei din înaltele fotolii ale puterii, trebuie să se trezească până nu e prea târziu?

O analiză de adevărat profesionist a mişcărilor de stradă şi a întâmplărilor de tot felul care bântuie, din toate direcţiile, România acestui început de an o face, în exclusivitate pentru ziarulring.ro, generalul Mircea Chelaru, fost şef al Marelui Stat-Major al Armatei, şi expert în domeniul sensibil al informaţiilor secrete, atât în zona de analiză, cât şi în cea operativ-strategică.

„Sunt multe interese deasupra naţiunii, iar noi sunem la  o vânătoare interinstituţională”

Pornind de la observarea dezbinărilor interne, analiza generalului strateg Mircea Chelaru ajunge repede la provocări externe iminente care vizează direct sau indirect România. Şi spune: „Întreaga economie şi finanţele româneşti sunt ciuruite de pompele sugative de vlagă românească ale transnaţionalelor. Dacă  o luăm de la controlul bogăţiilor subsolului şi până  la exploatarea criminală a pădurilor, până la controlul tuturor resurselor de apă, până la, dacă vreţi, controlul şi subminarea întregii teritoriatăţii agricole a României. Şi pot continua cu enumerările. Mă miră faptul că  oamenii aceşti nu ies cu sutele de mii în stradă să întrebe de ce  ni se taie pădurile, de ce ni se scoate aurul din subsol, de ce nu mai avem flotă,  de ce nu mai avem nicio bancă românească, de ce copii noştri sunt captaţi,  ca inteligenţă, şi se duc înafară. Şi aşa mai departe.  Aşadar, sunt multe interese deasupra naţiunii române (…) Iar noi sunem la  o vânătoare interinstituţională, a unor instituţii faţă de alte instituţii, lustruindu-ne care suntem cei mai prolifici în a arăta naţiunii cât de grozavi suntem”.

„În aerul pe care îl respirăm, sunt  bacilii ticăloşi ai războiului şi răzbunării”

Iar analiza continuă cu tuşe din ce în ce mai groase în jurul multor tabuuri geopolitice pe care mulţi le ocolesc sau se fac că nu le văd. „La ora actuală, echilibrul între puteri este grav zădărnicit. Este competiţia între puteri care duce la distrugerea şi vlăguirea de energie a naţiunii. Se distruge  ultimul reazem de coeziune naţională. Pentru că, dacă aţi văzut acum, românii sunt cei mai dezbinaţi chiar în momente în care la frontierele noastre, deasupra noastră, în aerul pe care îl respirăm, sunt  bacilii ticăloşi ai războiului şi ai răzbunării. Putin se întâlneşte la Budapesta, urmează să vină Trump acolo, aţi văzut iniţiativa societăţii secuieşti de a produce Republica Interioară Secuiască. Am primit  şi eu telefon din Budapesta, de la prietenii noştri, că şi în Budapesta sunt  foarte mulţi români, aşa cum în Bucureşti sunt foarte mulţi unguri. Iar acolo, pe panourile publicitare, s-au transmis continuu imagini de la protestele din Capitală şi din alte oraşe ale  României, iar în limba maghiară se subtitrează că sunt proteste pentru autonomia ţinutului secuiesc. Asta este realitatea. Deci, pe panourile publicitare din Budapesta se întâmplă asta. Nu pe toate, doar pe unele dintre ele. Dar e suficient. Aşa începe nenorocirea. Să ştiţi că niciun război nu a început dintr-o dată. Toate au fost pregătite, iar  indicii de identificare ai acestor consecinţe sunt cât se poate de nefavorabili nouă”, spune generalul Chelaru.

Despre servicii şi despre secretele… legii tăcerii

Călit în teatrele de război, dar şi în tranşeele nevăzute ale structurilor secrete, militar pursânge, dar şi fin analist al domeniilor informaţiilor sensibile, generalul Chelaru nu ezită să pună degetul pe rană şi când vine vorba despre rolul serviciilor de informaţii în tot ce se întâmplă important în România acestor zile. „Eu sunt convins că cei care sunt din  interiorul serviciilor, direcţiilor, diviziunilor, a departamentelor, a serviciilor pe domenii şi-au făcut treaba. Însă degeaba îşi fac treaba dacă informaţia ajunge în  locurile unde trebuie să se ia decizia, dar chiar  acolo  este cauza neacţionării sau a trecerii sub tăcere. Unii trec sub tăcere din perspectiva înţeleaptă care spune: «Haideţi să nu amplificăm!», pespectivă care este deja falimentară. Iar alţii nu o trec sub tăcere pentru că este în interesul lor să se producă acele fenomene. Vreau să vă spun cu toată  gravitatea şi îmi asum întreaga răspundere. Pe  un parcurs de 20 de ani, aşa cum atrăgeam atenţia în cartea «O posibilă soluţie», s-au  înstilat, s-au inseminat în toate structurile în cercul  doi de supraveghere şi în cercul unu de consiliere agenţii operativi ai altor interese. Că sunt români sau neromâni, nu contează, dar ei sunt ai altor interese. Bine plătiţi, bine configuraţi, cultivaţi foarte atent în diferite medii externe, care au încăput  şi sunt convinşi că fac bine,  numai că fac bine la comandă, adică binele cu ghilimele de rigoare. Ele individual luate neavând o semnificaţie extraordinară de depreciere a statu-quo-ului instituţional românesc. Dar, însumate, ele dau un întreg foarte periculos pentru naţiunea română. Asta este situaţia. Şi  ştiţi care este culmea? Cei din supravegherea serviciilor, parţial, în jur de 70-80 la sută, cunosc  treaba asta, dar sunt legaţi de mâini şi de picioare, pentru că legea  nu le permite nici  să facă demscare publică, nu le permite nici să intervină pentru a-i anihila, legea nu le permite să intervină la decident şi aşa mai departe.  Iar parchetul de legi pentru securitatea  României a fost amânat, din 2006, sine die, tocmai pentru ca naţiunea română să fie amputată, văduvită de acest  instrument de protecţie”.

„O contramanifestaţie cu 200.000-300.000 de oameni ar fi un lucru dezastruos”

Până  unde se poate merge cu mişcările de stradă, dar şi cu provocările interne şi/sau externe, l-am mai întrebat pe generalul Chelaru. Iar acesta a găsit imediat răspunsul: „Se poate ajunge până la conflicte majore între grupări de viziuni diferite. Eu mă feresc să spun că s-ar putea produce o contramanifestaţie ca în anii `20. Din acest punct de vedere, cei de la guvernare s-au abţinut maximal ca să nu-şi cheme electoratul  şi să ajungă şi ei cu 200.000-300.000 de oameni în Bucureşti şi să spună: «Iată că şi noi suntem poporul care vrea altceva!». Dar o astfel de contramanifestaţie ar fi un lucru dezastruos, criminal. Numai că, mergând  pe o singură parte, se dezechilibrează adevărul şi încep unii să creadă  că numai acesta este adevărul.  Deci, lipsa de comunicare, insufcienţa comunicării instituţionale, argumentarea prealabilă şi pregătirea întregului sistem pentru măsurile luate a fost gafa monumentală a Ministerului Justiţiei şi nu ştiu dacă doamna Hăineală are vreo legătură cu aşa ceva sau nu. Şi cu asta cred că am spus mai multe (…) Şi încă ceva: cine i-a pus în braţe şi  l-a grăbit pe domnul Iordache (n.r. – proaspătul demisionat ministru al justiţiei) să vină cu cu proiectul  pus pe masă într-un mod vulnerabil într-o sedinţă de guvern în care nu  se afla pe ordinea de zi, şi la miez de noapte?!…  Au uitat legea celebră a dacilor care făceau toate legile în miezul zilei, ca să fie iluminaţi de măritul împărat Soare?!…”.

„Să facă Sfatul Ţării, să se dea cap în cap până le-or sări capacele…”

Generalul Chelaru are şi sfaturi pentru stârnirea înţelepciunii de pe urmă a guvernanţilor noştri. În stilu-i caracteristic, el spune: „Îl rog foarte  mult pe domnul preşedinte Iohannis, pentru că îi stă în putere, să invite la o şedinţă informală, mă rog, aproape informală, pe  preşedinţii celor două Camere, pe premier, pe preşedintele CSM, pe Avocatul Poporului şi să facă Sfatul Ţării. Să se dea cap în cap până le-or sări capacele, metaforic vorbind, şi să vină cu pacea socială. Asta este calea. Până când ei care au primit investitura neamului să ne conducă nu-şi vor găsi calea de împăcare, nici naţiunea nu se împacă. Şi în jurul nostru bate crivăţul. Un mare crivăţ al nenoricirii războiului. Uitaţi-vă că în Ucraina de Est a început din nou războiul! În inima ţării noastre se cere secesiune. Se vor întâlni Putin şi Trump la Budapesta. Se fac poduri peste România, iar noi ne batem între noi ca idioţii”.

„Domnilor, ce muşchi al alianţelor să pui pe un schelet golit de însăşi esenţa sa?”

Cu toate aceste previziuni sumbre, e posibil să se  întâmple ceva rău cu România? „Faptul că Putin i-a dat harta Moldovei de la 1812 lui Dodon îi sugerează proiectul  Moldovei Mari. Partidul moldoveniştilor şi al stataliştilor tind către aşa ceva. Aşadar, ne aşteptăm  la o escaladare a propagandei antiromâneşti, iar prin faptul că, acum, se emite ideea că în România sunt manifestaţii prosecesiune etnică este o altă formă de propagandă criminală cre este înghiţită de superficialii de la Bruxelles şi din alte părţi. Când spun superficiali mă refer la cei care chipurile iau cuvântul, dar sunt foarte bine avizaţii celor care conduc Uniunea Sovietică Europeană”, e de părere generalul Chelaru. Îl întrebăm şi dacă, totuşi, ţinând cont de faptul că suntem în UE şi în NATO, şi mai avem şi scutul de la Deveselu pe deasupra, aşadar, dacă, în aceste condiţii s-ar mai putea întâmpla vreo nenorocire pentru România începutului de secol XXI sau ar trebui să stăm liniştiţi, să nu ne facem griji. Iar răspunsul generalului pare mai degrabă un semnal de alarmă care nu trebuie neglijat: „Să nu uităm ceea ce scriam eu în cartea «Şubrezenia aliaţilor», unde spuneam că totul se poate dărâma printr-o înţelegere peste noapte. Aşa am avut asigurate graniţele şi în 1940, dar  după Pactul Ribentrop-Molotov, totul s-a prăbuşit. Apoi a venit Ciano-Molotov  şi s-a dus şi Ardealul. Aşadar, nu (n.r. – nu trebuie să stăm liniştiţi). Eu vă spun că singura certitudine pentru apărarea  şi existenţa statului naţional unitar este puterea naţiunii. Puterea diplomatică, mentală şi înţelepciunea liderilor şi puterea armată de reacţie a propriei naţiuni. Nu există în modelul istoric altă soluţie. Că ea se îmbracă ulterior cu argumente, cu relaţii, cu  UE, cu scut, cu parteneriat strategic, acesta este suplimentul la putere al unei naţiuni. Este augumentarea puterii naţiunii. Domnilor, ce muşchi al alianţelor să pui pe un schelet golit de însăşi esenţa sa? Să se înţeleagă bine ce stă în spatele acestei metafore!”.

Sursa: Ziarul Ring

TATĂL TE IARTĂ! – PR. IOSIF TRIFA

Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dragostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoarcerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă… El n-avea nici măcar dreptul de slugă… El pierduse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat starea ce o avusese mai înainte.

O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de tine, te doreşte şi te aşteaptă cu braţele deschise.

Pilda cu fiul cel pierdut pune în faţa noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea părintească este icoana dragostei Tatălui ceresc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!…

Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi înţelesul ei.

Mai anii trecuţi, ziarul «America» din Cleveland a publicat un anunţ interesant. Un tată de prin părţile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ţară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa părintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl rămâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice preţ să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anunţ, într-un ziar românesc din America.

În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel: „Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiinţare că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie frumos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotograiîe, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.

Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său!

Ziarul din America a publicat fotografia, însoţită de următoarea scrisoare:

Ioniţă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te-ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dungă peste toate. Ioniţă dragă! Tata te iartă, vino acasă! Ioniţă dragă, vino acasă, că nu mai putem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gândeşti că a murit cineva în casă la noi. Ioniţă dragă! Tata te iartă, vino acasă!

N-am mai avut nici o zi bună… Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioniţă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ţări străine. Ioniţă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat.

Despre ce s-a ales din această publicaţie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare mişcătoare până la lacrimi n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă.

O altă pildă: Mai anii trecuţi, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdărilor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate părţile, dar fără rezultat. Un poliţist îi spuse că a văzut-o odată într-un local de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află. Atunci mama, în iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mulţime de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, dedesubt: Aniţă dragă! Mama te iartă, vino acasă!

Trimise apoi aceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot locul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama – de bună seamă a căzut într-o astfel de pierzare. Ea va citi înştiinţarea şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă…”

Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofilită. În ochii ei, în faţa şi înfăţişarea ei se putea citi durerea şi suferinţa. Plângea în fiecare zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut.

Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi îndată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!… Mamă dragă!… Ah, scumpa mea mamă!… Mama mă iartă!… Mamă dragă!”

Cuprinsă ca de un fel de beţie, striga în toate părţile: „Mama mă iartă… Mă duc acasă… Mama mă iartă!…”

Iată două pilde mişcătoare despre dragostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragostea de părinte.

Dragostea părintească este icoana dragostei Tatui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strânge la un loc dragostea tuturor părinţilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, faţă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8).

Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste nemărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă.

Scumpul meu frate! Poate şi tu te oflleşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea neagră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă îţi aduc o veste dulce şi scumpă: Tatăl te iartă!

Aşa cum îşi cheamă cei doi părinţi, din pildele de mai sus, copiii acasă vestindu-i că-i iartă aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ceresc, vestind că te iartă.

Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scumpă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu îţi spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă!

Cu credinţă, eu te chem: Vino acasă, Tatăl te iartă! Eu nu-ţi spun din carte aceste cuvinte. Eu ţi le spun din viaţa mea, din sufletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunsesem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.

Tatăl „m-a îmbrăţişat” şi „m-a sărutat“ cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ticălos.

Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se îngioară şi suspină pentru starea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreşte-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea morţii şi te întoarce „acasă”!

Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai petrecut împreună cu porcii lui, adică cu dobitoceştile patimi şi plăceri păcătoase.

Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând înaintea Tatălui ceresc, zi şi tu această

Rugăciune

Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din ascultarea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mulţi ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie.

Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte pe calea pierzării. Abia acum vin la Tine, preabunule Doamne şi Tată ceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca… Sunt flămând şi n-are cine mă sătura… Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca… Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în casa Ta mi s-a schimonosit. Păcatul şi suferinţa au săpat urme adânci în faţa mea şi în sufletul meu. Din haina cea strălucitoare a Botezului, n-a mai rămas nimic. Totul am zdrenţuit… totul am risipit… totul am prădat.

Preabunule Părinte şi Tată ceresc, greşit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău… N-am nici un drept să port acest nume… Sunt vrednic de alungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din evanghelie. Fie-Ți milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o viaţă nouă, ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

NUMELE TĂU E MINUNAT – TRAIAN DORZ

Slavă veşnică acestui Nume Sfânt şi Nebănuit al Tău, Iisuse, Domnul şi Mântuitorul nostru, El este alcătuit din sunete pe care încă limbă omenească nu le-a putut rosti, nici condei omenesc nu le-a putut scrie, nici cântare omenească nu le-a putut atinge!… Slavă veşnică acestui Sfânt şi Nebănuit Nume, în rostirea căruia este Biruinţă (Apocalipsa 19, 15), şi este Bucurie (Psalmul 9, 2), şi este Mântuire (Matei 1, 21), şi este Ajutor (Ioan 14, 13-14), şi este Măreţie (Psalmul 96, 6), şi este Cântare (Psalmul 7, 17), şi este Putere (Psalmul 93, 4), şi este Lumină (I Ioan 1, 5), şi este Adevăr (II Ioan 3), şi este Înţelepciune (Proverbe 8, 22-32), şi este Neprihănire (II Corinteni 5, 21), şi este Totul-totul (Coloseni 1, 19). 

Slavă veşnică Numelui Tău Minunat şi Sfânt, Iisuse Doamne, Numelui Tău mai presus de orice nume, în care se va pleca orice genunchi ai celor din ceruri (adică fiinţele cele mai înalt spirituale), ai celor de pe pământ (adică ai tuturor celor care sunt şi materie) și al celor de sub pământ (adică al tuturor celor ce sunt încă necunoscute și adânci), (Filipeni 2, 9-11).

Slavă Numelui Tău, Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor, Care ești mai presus de orice puteri cerești, având un Nume nespus mai minunat decât al lor (Evrei 1, 3).

Slavă Numelui Tău prin care pământul s-a apropiat de cer, iar cerul s-a coborât până la pământ cu îmbrățișare fericită și înfrățitoare. În același cântec de iubire și în același duh înțelegător în care se iartă totul, se șterge totul, se acoperă totul, se împărtășește totul.

Slavă veșnică Numelui Tău încă negrăit de minunat și Sfânt (Apocalipsa 19, 12), în care sunt cuprinse toate bogățiile științei, înțelepciunii și frumuseții…

O, Te rugăm ajută-ne să trăim o viață înțeleaptă și frumoasă, biruitoare și smerită, iubitoare și dreaptă, rodnică și sfântă. Spre a ne putea bucura și noi în veșnicie de părtășia cu Numele Tău. De harul de a-l purta pe frunțile noastre. Și de binecuvântarea de a ne împărtăși din toate izvoarele fericite ce se vor revărsa veșnic spre ai Tăi din Numele Tău cel Minunat și Sfânt (Apocalipsa 3, 12), Iisuse Doamne, Marele nostru Dumnezeu și Mântuitor. Amin.

Traian Dorz, Hristos – Comoara Psalmilor, vol. 1

SLUJIT SAU SLUJITOR? – PR. VIOREL CHIRCĂ

Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a restaurat persoana umană, oferindu-ni-Se ca Model. Prin pilda şi învăţătura Sa, ne-a arătat normalitatea vieţii, întemeiată pe iubire. EI ne-a descoperit iubirea divină, prin slujire, culminând cu Jertfa totală de pe Crucea Golgotei. Ce măreţ cuvânt ne-a spus: Fiul omului n-a venit să I Se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea Viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (Matei 20, 8). Şi nu doar ne-a spus. Aşa a făcut. Ce pildă înaltă şi cutremurătoare ne-a lăsat!

Dumnezeu Creatorul Se întrupează, Se face om. Ce taină de nepătruns, întruparea Fiului lui Dumnezeu! Omul cade prin neascultare şi Dumnezeu vine după el. Vine să-l salveze, să-i arate că deşi nu merită, îl iubeşte necondiţionat. În ce iubire l-a învăluit, prin ce iubire l-a slujit şi mai ales prin ce iubire l-a salvat! Iubirea supremă dovedită prin jertfirea vieţii! Iubirea aceasta aşteaptă răspunsul omului salvat. De aceea ne-a poruncit: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii! (Ioan 13, 34)

Cel care ajunge să-L cunoască pe Domnul, cunoaşte iubirea Lui copleşitoare şi răspunde iubirii Sale cu iubirea totală a inimii cucerite deplin şi definitiv. Credinciosul adevărat poartă în sine focul iubirii divine şi nu mai poate trăi fără acest foc.

Ba, mai mult, prin harul Domnului îşi alimentează mereu acest foc, nefiind niciodată mulţumit cu măsura şi intensitatea arderii sale, precum spune cântarea: …să-i port pretutindeni, belşugul de har şi-a ei revărsare să n-aibă hotar… (Traian Dorz)

Doreşte să ardă tot mai înalt şi frumos. Arderea aceasta se concretizează în slujirea altora. Credinciosul adevărat, mădularul viu din Trupul Domnului, nu poate trăi fără a sluji dezinteresat şi necondiţionat. Duhul de Jertfă îl stăpâneşte, iar el slujeşte cu bucurie, fără să i se ceară, aşa cum a învăţat de la Domnul său preaiubit. Nu aşteaptă să fie slujit nici în familie, nici în biserică sau adunare, nici în societate, ci se oferă cu drag şi bucurie.

Ce mulţumit şi fericit e totdeauna, slujind altora! Slujirea cu bucurie e dovada adevăratei iubiri. Iubirea semenilor e termometrul iubirii de Dumnezeu. Ce luminos şi frumos e sufletul ce iubeşte slujind! Ce plin de viață e cel ce împlineşte prin slujire necondiţionată şi permanentă, porunca iubirii cereşti! Iubirea aceasta arde tăcut şi slujeşte fără zgomot. Nu se laudă cu ceea ce face; nu-şi contabilizează slujirea. Se bucură dăruindu-se. Cuprinde în împărăţia inimii pe cât mai mulţi, dacă ar putea, pe toți. Învăluie pe cei cuprinşi, aprinzându-i. Ce mare bucurie trăieşte când aprinde un nou suflet!

La antipod, ce nenorocire atunci când un „credincios“ aşteaptă sau chiar cere să fie slujit! Dorinţa de a fi slujit arată în acel suflet egoism, comoditate, lene şi, mai ales lipsa cunoaşterii Domnului. Nu se poate să cunoşti pe Domnul fără a cunoaşte şi trăi iubirea Lui. Ce povară într-o familie un astfel de „credincios“! Ce problemă într-o adunare, un astfel de suflet!

În societatea de azi, tot mai mulţi oameni au ajuns profitori, egoişti, lacomi, corupţi, urmărind doar interesul personal. Ce degradare înfricoşătoare! Ce desfigurare sufletească! Bieţii oameni străini de Domnul şi de mântuirea Lui nu-şi dau seama în ce şerpărie trăiesc.

Dar să se regăsească şi între cei credincioși simptome ale unor astfel de boli? E dureros, chiar foarte dureros. E neapărat necesară vindecarea. Pocăinţa sinceră, profundă şi harul Domnului pot vindeca deplin. Să învățăm apoi să cultivăm în noi duhul de jertfă. Nimic să nu ne pară greu, nimic să nu ne pară mult. Slujirea şi jertfa sunt calitățile şi însemnele care vor străluci minunat şi frumos Dincolo. Să ne îndemnăm unii pe alții la slujirea la care am fost chemați şi la jertfa la care am fost rânduiți, căci acestea împreună au înlăuntrul lor, harul cel ales.

Preot Viorel Chircă, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 79, pag. 16

ÎN BRAŢELE TATĂLUI – PR. IOSIF TRIFA

„Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat averea, dar era fiul lui. De se va reîntoarce cândva, îl va reprimi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui.

Sărmanul tată! Au trecut atâţia şi atâţia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcându-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă.

O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc faţă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne urmăreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc , dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui.

Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dragostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu faţă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I Ioan 4, 10)

„Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui. ”

Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.

De departe vede Tatăl ceresc căinţa şi întoarcerea noastră. Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căinţei.

O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată ce apuci pe calea întoarcerii din răutăţi, Tatăl ceresc aleargă în calea ta. Tatăl ceresc aleargă să-ţi scurteze calea. Să ştii, fratele meu, că, din calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc face mai mult decât tine.

Căinţa ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Tatăl ceresc, un kilometru. Drumul ce-l faci tu într-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet, Tatăl aleargă. Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aşteaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, ca să alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci?

Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească. Iată valea pe unde se juca în copilărie, iată livada, pomii, iată măslinul de lângă casă. Ah, ce bucurie!… Dar în această bucurie cade ca oţetul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oare tatăl său?…

Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E tata! Inima îi bate cu putere. Luându-şi îmbărbătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl se apropie. Urmează clipa cea mare şi măreaţă: întâlnirea.

„Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă de el şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”.

După atâţia şi atâţia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fioroasă. În inima lui suspină: „Vai, copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dragoste şi milă neţărmurite clocoteau în sufletul tatălui. Îşi îmbrăţişează copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare.

Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căinţă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a acoperit cu dragoste şi iertare înainte de a-şi spune rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li se oprise graiul. Vorbeau lacrimile. Dragostea şi iertarea tatălui grăiau şi se revărsau prin sărut.

Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se întoarce din căile pierzării şi se întâlneşte cu Tatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl acoperă pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfântă.

O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu Tatăl ceresc!

Când am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi toate păcatele mele. Le duceam să le depun cu lacrimi de căinţă lângă Mormântul Mântuitorului. Făcusem, în gândul meu, şi o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc. Dar când am ajuns acolo n-am putut grăi. Clipe întregi n-am putut vorbi decât prin lacrimile mele. Am simţit însă braţele Tatălui ceresc, am simţit îmbrăţişarea şi iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i îmbrăţişarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratele meu, din ea?

„Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta… ”

Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării.

„Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău…”

Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: „Aduceţi haina cea dintâi şi-l îmbrăcaţi pe el, şi daţi-i inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui. Şi junghiaţi viţelul cel mai gras şi, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”.

Haina, inelul şi încălţămintea erau semnul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în starea în care fusese înainte de a pleca în calea cea rea.

Vedeţi cu câtă putere se revarsă dragostea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină… De la haină, la încălţăminte… De la încălţăminte la inel… De la inel, la vițel şi la ospăţ de bucurie. Tatăl putea să o lase mai cu domolul. Putea să zică: ,Aduceţi azi haina, mâine inelul, poimâine încălţămintea… Cât despre ospăţ, să vedem mai întâi cum se va purta cel întors…”

Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bunătatea sa asupra celui întors.

Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoarcem din căile pierzării, El ne acopere îndată cu bunătatea Lui, cu dragostea Lui şi cu iertarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatălui ceresc merge mai repede decât căinţa omului.

O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum îşi revarsă valurile bunătăţii şi iertării Lui peste cei ce se întorc cu lacrimi de căinţă la El! Uitaţi-vă la fiul pierdut din evanghelie. Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul aduce haina, altul inelul, altul încălţămintea; unii taie viţelul, alţii pregătesc focul, alţii pleacă după muzicanți, alţii cheamă vecinii.

Toată casa, toată curtea şi toată vecinătatea e în mişcare şi pregătire de ospăţ. Pentru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat toată averea; pentru un risipitor ce s-a întors acasă. Unii dintre oameni, poate, vor fi şoptit acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic. El strigă mereu: „Alergaţi şi pregătiţi degrabă ospăţul şi să ne bucurăm, căci fiul meu acesta mort era și a înviat, pierdut era şi s-a aflat…”

Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne întoarcem la El cu credinţă şi căinţă. Toate darurile şi binecuvântările Sale se revarsă asupra noastră.

Într-o carte am citit despre cum se pregătesc diamantele cele scumpe. Diamantul, după ce e scos din adâncul pământului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoare. O mulţime de oameni lucrează pe el. Unii îl taie, alţii îl şlefuiesc, alţii pregătesc materia în care să-l cureţe, alţii cuptorul în care să-l ardă. O fabrică întreagă cu toate maşinăriile ei lucrează la un cărbune negru, iar din acest cărbune iese pe urmă diamantul cel strălucitor care împodobeşte coroanele regilor.

Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se întoarce la Tatăl ceresc. Dumnezeirea lucrează cu toate darurile ei la curăţirea lui. Îndurarea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, iertarea îl îmbrăţişează, iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul, „Mielul” îi face ospăţ.

Ah, ce lucru mare şi măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un „cărbune”, el devine un diamant ce străluce în coroana Mirelui (Apocalipsa).

Ah, ce lucru măreţ este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se întoarce la Dumnezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10).

Cerule şi pământule, priviţi şi vă minunați: un păcătos se întoarce din calea răutăţilor şi, iată, Tatăl ceresc Făcătorul şi Stăpânul tuturor lumilor văzute şi nevăzute Se ridică de pe Tronul său; Se apleacă spre el, îl îmbrăţişează şi îl sărută. Domnul cerului şi al pământului Se apleacă să îmbrăţişeze… pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plânge păcatele.

Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi judecaţi oamenii, ci pentru că Tatăl i-a aşteptat cu braţele deschise, i-a aşteptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar ei n-au primit acest dar.

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

ÎNTOARCEREA NOASTRĂ LA DUMNEZEU – PR. IOSIF TRIFA

După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărârea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în ticăloşie şi cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu hotărârea, ci a şi ţinut hotărârea: s-a sculat şi a plecat spre casă.

Căinţa şi hotărârea noastră contra păcatelor trebuie să fie însoţite şi de întoarcerea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufletului nu câştigă nimic. Atâţia şi atâţia oameni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâţia şi atâţia oameni „îşi pun în gând” să se lase de răutăţi, dar nu se lasă. Atâţia și atâţia cititori ai cărţilor noastre îşi vor fi pus în gând să intre în Oastea Domnului, numai cât nu intră.

Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Când apuci a deschide prima uşă, căinţa, apoi celelalte se deschid şi trebuie să se deschidă una din alta. Intri printr-o uşă într-alta, dintr-o casă într-alta, până când ajungi, pe urmă, în faţa Tatălui ceresc.

Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre casă. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu numai foamea şi suferinţa, ci şi gândul şi întrebarea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se şi întrebându-se: „Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?…

Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când mă va vedea?…. Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mine?… Oare ce va fi cu mine?…”

Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fiecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă cu braţele deschise…

Întoarcerea fiului pierdut este pusă în faţa noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi noi din căile pierzării. Întoarcerea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească.

„Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă şi să fie Viu… şi cel fărădelege, de se va întoarce de la fărădelegile sale, va trăi şi nu va muri” (Iezechiel 18, 23). „Întoarceţi-vă către Mine şi Eu mă voi întoarce către voi, zice Domnul Atotţiitorul” (Maleahi 3, 7). „Aşa zice Domnul: “Întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire. Rupeţi-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre; şi vă întoarceţi la Domnul Dumnezeul vostru, că îndurat este, îndelung răbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).

Trebuie să ştim însă cum să facem o adevărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei şi rânduielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut.

Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă aşa cum era: zdrenţăros, flămând, prăpădit. Na aşteptat până să-şi facă ceva haine şi până se mai îngraşă la faţă. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a plecat aşa cum era: n-a luat cu el decât lacrimile şi rugăciunea pe care plănuise să o spună în faţa tatălui său.

Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te „acasă” aşa cum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bun şi apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de încercare şi aşteptare, carul mântuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre, înfrângerea şi căinţă noastră.

Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de om prăpădit, decăzut, zdrenţăros. L-a căutat mult prin temniţe, cârciumi, spitale, prin locurile pe unde sunt oamenii cei căzuţi şi decăzuţi. În sfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop.

Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi cutare; vreau să-ţi fac chipul şi vei primi de la mine un dar.

În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îmbrăcat. Cine eşti dumneata şi ce doreşti?

Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus şi eu puţin la rând şi de aceea nu mă mai cunoşti.

O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, dacă e aşa, nu mai am nevoie de dumneata. Eu te aşteptam să vii aşa cum erai; numai aşa îmi puteai fi de folos.

Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi rătăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti!

A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravurile lui cele rele. N-a luat nici cărţile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stricate cu care îşi prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăzneală să se întoarcă acasă cu cărţile de joc în buzunar şi cu femeile pe după cap? Fireşte că nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta.

Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu aşa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu ţigară în gură, cu patimile şi năravurile cele rele ce le avem. Mulţi s-ar întoarce la Dumnezeu, cu condiţia să-şi păstreze unele năravuri urâte. În «Oastea Domnului» ar intra atâţia şi atâţia oameni dacă unora le-am lăsa băuturile, altora femeile; unora înşelăciunile, altora zavistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumnezeu se face cu o „stânga-mprejur”; cu ruperea de lume şi de patimile cele rele.

A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tânăr, dar n-a aşteptat să îmbătrânească. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie să facem şi noi.

– Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe un vestitor al Evangheliei?

– Ți-i destul o singură zi pentru acest lucru, răspunse vestitorul.

– Şi care-i ziua aceea?

– Ziua cea dinaintea morţii tale.

– Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pentru că nu ştiu când va fi ziua aceea.

– Tocmai pentru asta, răspunse vestitorul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mâine poţi fi în mormânt.

Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoarce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târziu. Oricât ai fi de bătrân azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos azi încă nu e prea târziu.

Însemnaţi-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe fiii cei rătăciţi cu două vorbe de înşelăciune: cu „mâine” şi cu „prea”. „Întoarce-te mâine!” şopteşte ispititorul. Iar mâine îţi zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!”

Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar înşelăciunea cu „prea”, o biruie dragostea şi bunătatea Tatălui ceresc.

Sunt apoi alţii, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din gândul că ea-i prea păcătoasă pentru a fi iertată. Odată veni iar la mine, plângând şi tânguindu-se:

Sunt pierdută, sunt pierdută… Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu? În iad o să intru, părinte, în fundul iadului…

Ei bine, acum stai să-ţi spun şi eu una! De vei merge la iad plângând şi tânguindu-te, apoi să ştii că toţi diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cineva la iad plângând şi tânguindu-se pentru păcate?

Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate asupra ei şi, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tânguindu-se că n-are iertare.

Sunt apoi alţii, în care diavolul trezeşte un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu. Tot de pe când eram preot la ţară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaș beţiv să se lase de cârciumi şi să vie la biserică, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-i ruşine de oameni…”

Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu, iar nesocotitul de om primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se întoarcă la Dumnezeu, îi e ruşine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şi să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a săpat diavolul şi aici!

Când un om îşi pune în gând să se întoarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul fiului pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va fi zis:

– Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o să-mi mai pască porcii?

– Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata!

– Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vremurile sunt grele. Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe pace!

– Stăpâne, nu mai stau! Plec!

Fiul pierdut n-a ţinut seamă de nimic. Când şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat.

Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut! Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Lasă răutăţile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vor fi contra ta, dar ţie de nimic să nu-ţi pese. Sufletul tău e mai scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu!

Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoarce-te chiar azi!…

Preot Iosif Trifa, Fiul cel pierdut

RUGĂCIUNEA ÎN FAMILIE – PR. COSTEL CĂUȘ

Familia este un aşezământ dumnezeiesc pe care Dumnezeu Însuşi la binecuvântat de la începutul lumii: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleți pământul şi-l supuneţi!” (Geneza 1, 28). Sfântul Apostol Pavel aseamănă relaţiile din sânul familiei cu relaţia dintre Hristos şi Biserică: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este ; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 30-32).

Acest pasaj biblic este foarte important şi se citeşte în Biserică Ia Taina Sfintei Cununii, arătând cinstea de care se bucură şi importanţa pe care i-o dă Dumnezeu în sânul Bisericii Sale, ea nefiind doar un chip al Bisericii, o asemănare în miniatură cu Biserica cea mare, ci mai mult decât atât: familia este parte integrantă a Bisericii, ea însăşi o mică Biserică cum a numit-o Sf. Ioan Gură de Aur (Comentariu la Efeseni). Acest adevăr îl întăreşte şi dogma preoţiei universale, postulată de Sf. Ap. Petru (I Petru 2, 9) care face din fiecare creştin un slujitor al Domnului, dator să se sacrifice pe sine pentru slujirea lui Dumnezeu şi de a-I aduce jertfă curată de mulţumire, de laudă, apoi de a mărturisi Evanghelia prin fapte şi prin grai şi de a-şi stăpâni pornirile firii pământeşti.

Prin urmare, bărbatul fiind capul, iar femeia, inima familiei, au împreună responsabiIitatea conducerii şi menţinerii ei pe făgaşul sfințeniei, iar pe făgaşul sfințeniei se poate umbla numai prin mijloacele sfințeniei. Dintre aceste mijloace, un loc foarte important îl ocupă rugăciunea în familie: rugăciunea soţilor împreună, a unuia pentru celălalt, a părinților pentru copil, rugăciunea împreună a tuturor membrilor familiei. Atât Ia părintele losif, cât şi la fratele Traian găsim referirea la rugăciunea în familie nu numai sub formă de îndemn, ci chiar obligatorie pentru ca o familie să se menţină unită întreolaltă şi cu Dumnezeu. În Dreptarul învăţăturii sănătoase, fratele Traian, la capitolul Despre căsătorie şi familie spune că familia din Oastea Domnului trebuie să nu înceapă nicio zi şi nicio noapte fără să se roage amândoi împreună, cu dragoste, cu iertare şi cu pace în Hristos. Iar la capitolul Despre creşterea copiilor spune: Citirea Cuvântului Sfânt, rugăciunea şi cântarea Domnului să se facă împreună de către părinţi cu copiii lor zilnic. Aceasta va fi o binecuvântare pentru toţi. Lipsa acestora aduce nenorocirea tuturora.

Familia creştină trebuie să creeze un mod de viaţă în aşa fel încât să existe permanent o atmosferă de sacralitate, pe lângă aceea de familiaritate şi utilitate. Ceea ce ajută la crearea şi menţinerea sacralităţii este această disciplină a rugăciunii şi a celorlalte îndeletniciri duhovniceşti (cântarea, postul, pregătirea pentru marile sărbători, pregătirea pentru plecarea împreună la biserică sau la adunare, etc.). Spun disciplină întrucât statornicirea unor obiceiuri duhovniceşti are nevoie de un grad de autoimpunere, de respectare a unui minim program duhovnicesc în familie. Fără această autoimpunere, toți membrii familiei se vor disipa în vâltoarea îndeletnicirilor pământeşti mai importante sau mai puţin importante. Nu este totdeauna uşor să începi sau să închei o zi aşa cum se cuvine.

Dar şi o prea strânsă disciplină, poate crea repulsie faţă de respectarea acestui minim program duhovnicesc, iar această repulsie se poate instala în primul rând în inimile copiilor, ca unii care cunosc deocamdată lumea mai ales prin mijlocirea simţurilor şi nu au încă deplin dezvoltată capacitatea psihică de a înţelege realităţile spirituale, abstracte. Cu alte cuvinte, este necesar ca, în respectarea unui eventual program duhovnicesc în familie, să ţinem seama de copiii care încă nu au avut un moment al conştientizării şi hotărârii pe linia mântuirii. Nu s-au născut încă din nou.

Echilibrul dintre dezordine şi disciplina impusă, este responsabilitatea unor părinţi maturi duhovniceşte, capabili să se aplece şi să înţeleagă starea sufletească a copiilor. Sau responsabilitatea soţului credincios faţă de soţul necredincios, care încă nu L-a cunoscut pe Domnul în sensul profund al naşterii din nou. De aceea programul de rugăciune despre care vorbeşte părintele Iosif şi apoi fratele Traian trebuie să se adapteze la specificul fiecărei familii.

Cu privire la copii, această frumoasă disciplină trebuie îmbiată de la vârsta primiIor ani în care copiii sunt mult mai dispuşi să le accepte. Cu siguranţă formarea unui bun obicei (cum ar fi programul de rugăciune de seară, rugăciunea dinaintea mesei, etc.) îi va ajuta mai târziu să înţeleagă rostul rugăciunii şi mai ales necesitatea ei, pe măsură ce vor creşte. De exemplu, oridecâteori familia trece printr-o situaţie dificilă şi copiii deja mărişori sunt şi ei afectaţi de greutatea acestor momente, dacă părinţii credincioşi îngenunchează împreună cu ei şi cer, în disperarea momentului, ajutorul şi izbăvirea Domnului, copilul de azi şi adultul de mâine va avea un argument solid cu privire la necesitatea rugăciunii şi la puterea ei în viața omului.

Domnul să ne dea tuturor înţelepciunea de a ne potrivi activităţile noastre din casă, din sânul familiei, în aşa fel încât să nu cădem nici în neorânduiala care ne lipseşte de o viaţă concretă de rugăciune și care ne poate arunca în hăul păcatelor şi al problemelor de tot felul, dar nici în formalismul unei discipline greşit înţelese si obsesive care ne-ar face să eşuăm pe tărâmul literei, aI regulilor sau al pravilelor serbede care ucid duhul. Amin.

Preot Costel Căuș, Cuvânt pentru suflet, anul 2017, nr. 78, pag. 14

 

Avertizarea finala a omenirii – Vine Noua Ordine Mondiala (V) – Negarea libertatii de constiinta

 

(Detalii pe  https://andrerox.wordpress.com/2012/08/10/avertizarea-finala-a-omenirii-vine-noua-ordine-mondiala-v-negarea-libertatii-de-constiinta/

Negarea libertatii de constiinta

Demnitarii bisericii si ai statului se vor uni pentru a corupe, a convinge sau pentru a constrange toate clasele de oameni sa cinsteasca duminica. Lipsa autoritatii divine va fi inlocuita cu decretele prigonitoare. Coruptia politica distruge iubirea de dreptate si respectul pentru adevar;  chiar si in America cea libera, conducatorii si legiuitorii, pentru a-si asigura favoarea publica, se vor supune cererii populare dupa o lege care sa impuna pazirea duminicii.

Libertatea de constiinta, care a costat o jertfa atat de mare, nu va mai fi respectata. In lupta care se apropie cu grabire vom vedea exemplificate cuvintele profetului: „Si balaurul, maniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu, si tin marturia lui Isus Hristos“ (Apoc. 12,17).

In contrast cu cei ce pazesc poruncile lui Dumnezeu si au credinta Domnului Isus, ingerul al treilea indica o alta clasa. Impotriva erorilor lor este pronuntata o avertizare solemna si teribila: „Daca se inchina cineva fiarei si icoanei ei si primeste semnul ei pe frunte sau pe mana, va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu.“ (Apocalipsa 14, 9.10). O interpretare corecta a simbolurilor intrebuintate este necesara pentru intelegerea acestui mesaj. Ce este reprezentat prin icoana, fiara si semnul ei ?

„Deci, daca biserica catolica reclama dreptul de intoleranta dogmatica cu privire la invatatura ei, este nedrept sa i se faca reprosuri din cauza exercitarii acestui drept… Ea priveste intoleranta dogmatica nu numai ca dreptul ei incontestabil, ci ca si o datorie sfanta… Potrivit cu Romani 8,11, autoritatile lumesti au dreptul sa pedepseasca crimele cele mai grave cu moartea; in consecinta, ereticii pot fi nu numai excomunicati, ci pe drept omorati.“ – The Catholic Encyclopedia, 1911 edition, Vol. 14, pages 766, 768.

Balaurul

Linia profetica in care se gasesc aceste simboluri incepe cu cap. 12 din Apocalipsa, cu balaurul care a incercat sa-l distruga pe Domnul Hristos la nasterea Sa. Se spune despre balaur ca este Satana (Apoc. 12, 9). El l-a indemnat pe Irod sa-L omoare pe Mantuitor. Dar agentul principal al lui Satana in razboiul sau impotriva Domnului Hristos si a poporului Sau in primele secole ale erei crestine a fost Imperiul Roman, in care paganismul era religia prevalenta. Asadar, Balaurul reprezinta in primul rand pe Satana, dar in al doilea rand este un simbol al Romei pagane.

Fiara asemanatoare unui leopard

In capitolul 13 (vers.1-10) este descrisa o alta fiara, „ca un leopard“, caruia balaurul i-a dat „puterea lui, tronul lui si o stapanire mare“. Acest simbol, asa cum au crezut majoritatea protestantilor, reprezinta papalitatea care a urmat puterii, tronului si autoritatii detinute odinioara de Imperiul Roman. Despre fiara care seamana cu un leopard este spus: „I s-a dat o gura care rostea lucruri mari si hule… Si-a deschis gura si a hulit impotriva lui Dumnezeu, Numele Sau si cortul Lui si pe cei ce locuiesc in cer. I s-a dat sa faca razboi cu sfintii, si sa-i biruiasca. Si i s-a dat stapanire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam.“ (Apoc. 13, 6.7). Aceasta profetie, aproape identica cu descrierea cornului mic din Daniel 7, se refera fara discutie la papalitate.

„I s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni.“ Iar profetul spune: „Am vazut unul din capetele ei ranit de moarte“. Si iarasi: „Cel care duce pe altii in robie trebuie sa mearga si el in robie“; „cine ucide cu sabia trebuie sa fie ucis de sabie“. Cele patruzeci si doua de luni sunt acelasi lucru ca o vreme, doua vremi si o jumatate de vreme, trei ani si jumatate, sau 1260 de zile din Daniel 7 – timpul in care puterea papala urma sa persecute pe poporul lui Dumnezeu. In capitolul precedent ni se spune ca aceasta perioada a inceput cu suprematia papala, anul 538 d.Hr., si s-a incheiat in anul 1798. La data aceasta, papa a fost facut prizonier de catre armata franceza, puterea papala primind rana de moarte. S-a implinit astfel prezicerea ca cine duce pe altii in robie va merge si el in robie. (Apoc. 13, 10).

Libertatea de constiinta, care a costat un sacrificiu atat de mare, nu va mai fi respectata. Aceia care onoreaza Sabatul Bibliei vor fi denuntati ca dusmani ai legii si ai ordinii.

America in profetie

In momentul acesta este introdus un alt simbol. Profetul spune:  „Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel“ (Apoc. 13,11). Atat aparitia acestei fiare, cat si modul in care s-a ridicat arata ca poporul pe care il reprezinta nu se aseamana cu acela reprezentat in simbolurile precedente. Marile imparatii care au stapanit lumea au fost prezentate profetului Daniel ca niste fiare de prada, ridicandu-se atunci cand „cele patru vanturi ale cerului au suflat peste marea cea mare“ (Dan. 7,2). In Apocalipsa 17, un inger a explicat ca apele reprezinta „popoare, multimi, natiuni si limbi“ (Apoc. 17,15). Vanturile sunt un simbol al luptei. Cele patru vanturi ale cerului sufland pe marea cea mare reprezinta scenele teribile de lupta si revolutie prin care imparatiile au ajuns la putere.

Iesind din pamant

Dar fiara cu coarne ca de miel a fost vazuta „iesind din pamant“. In loc sa distruga alte puteri pentru a o intemeia pe a ei, natiunea reprezentata astfel trebuie sa se ridice intr-un teritoriu neocupat mai inainte si sa se dezvolte treptat si pasnic. Deci, nu putea sa se ridice dintre popoarele in lupta si framantate, din Lumea Veche – acea mare tulburata de „popoare, multimi, natiuni si limbi“ –, ci trebuie cautata in continental apusean.

Care natiune din Lumea Noua crestea in anul 1798 in putere, avand perspectiva puterii si maretiei si atragand atentia lumii? Aplicatia simbolului nu admite nici o indoiala. O singura natiune si numai una implineste toate amanuntele acestei profetii, indicand fara gres spre Statele Unite ale Americii. Foarte adesea, ideile sau chiar exact cuvintele profetiei au fost folosite, fara sa fi fost alese, de barbatii remarcabili care au descris nasterea, ridicarea si cresterea acestei natiuni.

Fiara a fost vazuta ridicandu-se din pamant; si, dupa traducatori, cuvantul profetiei redat prin „iesind“ inseamna literal „a creste, a se inalta ca o planta“. Si, asa cum am vazut, natiunea trebuie sa se ridice intr-un teritoriu neocupat mai inainte. Un scriitor renumit, descriind ridicarea Statelor Unite, vorbeste despre „taina iesirii ei din gol“ si spune: „Ca o samanta tacuta ne-am dezvoltat intr-un imperiu“ (G.A. Townsend, The New World Compared With the Old, p.462). O revista europeana din anul 1850 vorbea despre Statele Unite ca despre un imperiu minunat, care „se ridica“ „in tacerea pamantului, adaugand zilnic la puterea si mandria ei“ (The Dublin Nation).

Cele „doua coarne ca ale unui miel“ reprezinta bine caracterul Statelor Unite, asa cum este exprimat in cele doua principii fundamentale – republicanismul si protestantismul. Aceste principii sunt secretul puterii si prosperitatii natiunii Statelor UniteAceia care au gasit intai azil pe tarmurile Americii s-au bucurat ca ajunsesera intr-o tara libera, fara pretentiile arogante ale papalitatii si fara tirania guvernarii regelui. Ei s-au hotarat sa intemeieze o guvernare pe temelia solida a libertatii civile si religioase.

„Zidul de despartire intre biserica si stat este o metafora bazata o pe istorie rea, o metafora care s-a dovedit nefolositoare ca un ghid de judecata. Ar trebui sa fie pur si simplu abandonata.“ William Rehnquist, judecator la Curtea Suprema, Time, 9 decembrie 1991.

O hotarare recenta a Curtii Supreme ale Statelor Unite „declara ca, atunci cand drepturi religioase sunt in conflict cu necesitatea guvernului de a promulga reguli uniforme, curtea va lua parte guvernului.“  Los Angeles Times, 18 aprilie 1990.

Vorbeste ca balaurul

Dar fiara cu coarne ca de miel „vorbea ca un balaur. Si folosea toata puterea fiarei dintai, dinaintea ei si a facut pamantul si pe cei ce locuiesc pe el sa se inchine fiarei dintai a carei rana de moarte fusese vindecata… si a spus celor care locuiesc pe pamant sa faca o icoana fiarei care fusese ranita cu sabia si traia“ (Apoc. 13,11-14).

Coarnele ca de miel si glasul de balaur, din punct de vedere simbolic, indica o contradictie flagranta dintre marturisirile si practicile natiunii reprezentate in felul acesta. Vorbirea acestei natiuni reprezinta actiunile puterilor ei legislative si juridice. Prin astfel de actiuni vor fi contrazise principiile liberale si pasnice pe care le pusese odinioara la temelia politicii ei.

Precizarea ca va vorbi „ca un balaur“ si va folosi „toata puterea fiarei dintai“ prezice clar dezvoltarea unui spirit de intoleranta si persecutie, pe care l-au dat pe fata natiunile reprezentate prin balaurul si prin fiara care semana cu un leopard. Iar declaratia ca fiara cu doua coarne „a facut pamantul si pe cei ce locuiesc pe el sa se inchine fiarei dintai“ arata ca autoritatea acestui popor urmeaza sa fie folosita pentru impunerea unei respectari care va constitui un act de omagiu fata de papalitate.

O astfel de actiune va fi direct contrara cu principiile acestei guvernari, geniului institutiilor lor libere, fata de marturisirile solemne si directe din Declaratia de Independenta si din Constitutie. Intemeietorii natiunii au cautat cu intelepciune sa vegheze impotriva folosirii puterii pamantesti din partea bisericii, care are ca urmare inevitabila intoleranta si persecutia. Constitutia prevede ca „Congresul nu poate da nici o lege care sa respecte stabilirea unei religii sau sa interzica exercitarea libera a ei“ si ca „nici o proba religioasa sa nu fie ceruta ca o calificare pentru un serviciu public in Statele Unite“Numai printr-o violare flagranta a acestor garantii ale libertatii natiunii poate fi impusa o lege religioasa de catre autoritatea civila. De altfel, inconsecventa unei asemenea actiuni nu putea fi mai bine exprimata de cum o exprima simbolurile: o fiara care are coarne ca de miel – pretinzandu-se curata, amabila si nevinovata -, dar vorbeste ca un balaur.

Icoana fiarei

A spus celor care locuiesc pe pamant sa faca un chip fiarei.“ Aici este prezentata lamurit o forma de guvernare, in care puterea legislativa apartine poporului, o dovada izbitoare ca Statele Unite sunt natiunea aratata in profetie. Dar ce este „chipul fiarei“ si cum va fi realizat? Chipul este facut de fiara cu doua coarne si este un chip facut fiarei, adica pentru fiara. Mai este numit si chipul fiarei. Pentru a vedea cu ce se aseamana chipul si cum va fi realizat, trebuie sa studiem caracteristicile fiarei insasi – papalitatea.

Unirea bisericii cu statul

Atunci cand prima biserica a decazut, departandu-se de simplitatea Evangheliei, si a primit riturile si obiceiurile pagane, a pierdut spiritul si puterea lui Dumnezeu. Dar, pentru a stapani totusi constiintele oamenilor, a cautat sprijinul puterii pamantesti. Astfel a rezultat papalitatea, o biserica ce a subjugat chiar si puterea statului si a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, indeosebi pentru pedepsirea „ereziei“. Pentru ca Statele Unite sa faca un chip fiarei, puterea religioasa trebuie sa stapaneasca asupra guvernului civil, astfel incat insasi autoritatea statului sa fie folosita de biserica pentru a-si ajunge scopurileApostazia a fost aceea care a condus biserica primara sa caute ajutor la conducerea civila, si aceasta a pregatit calea pentru dezvoltarea papalitatii – a fiarei. In felul acesta, apostazia in biserica va pregati calea pentru chipul fiarei.

Istoria se repeta

Biblia spune ca, inainte de venirea Domnului, va exista o stare de decadere religioasa, asemanatoare cu aceea din primele veacuri. „Sa stii ca in zilele din urma vor fi vremuri grele. Caci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, laudarosi, trufasi, hulitori, neascultatori de parinti, nemultumitori, fara evlavie, fara dragoste fireasca, neinduplecati, clevetitori, neinfranati, neimblanziti, neiubitori de bine, vanzatori, obraznici, ingamfati; iubitori mai mult de placeri decat iubitori de Dumnezeu; avand doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea“ (2 Tim. 3,1-5). „Dar Duhul spune lamurit ca, in vremurile din urma, unii se vor lepada de credinta, ca sa se alipeasca de duhuri inselatoare si de invataturile dracilor“ (1 Tim. 4,1). Cand se va ajunge la aceasta stare de nelegiuire, vor urma aceleasi consecinte ca si in primele secole.

Formarea chipului fiarei

Atunci cand bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrina care le sunt comune, vor influenta statul pentru a impune decretele lor si pentru a sustine institutiile lor, atunci America protestanta va face un chip al ierarhiei Romei, iar aplicarea de pedepse civile asupra disidentilor va fi rezultatul inevitabil al acestor actiuni.

Pasajele de mai sus ale acestei publicatii au fost extrase din cartea Marea Lupta (Tragedia Veacurilor) pe care o gasiti pe blogul meu.

Cercetati temele care arata multe aspecte necunoscute ale luptei dintre bine si rau. Aceasta lucrare explica evenimentele majore din timpul erei crestine, care conduc la punctul culminant iminent al istoriei. O documentare istorica si scripturala completa. Milioane de exemplare vandute in toata lumea

 

Apocalipsa 13 – Lupta pentru inchinare – A Doua Fiara, Icoana Fiarei si Semnul Fiarei

https://andrerox.wordpress.com/2012/03/09/apocalipsa-13-lupta-pentru-inchinare-a-doua-fiara-icoana-fiarei-si-semnul-fiarei/

Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

Profeţia prezice că Statele Unite vor face ca întreaga lume să se închine Papalităţii prin acţiuni politice şi înşelăciune. Biblia spune: “[A doua fiară] săvârşea semne mai până acolo că făcea să se coboare foc din cer pe pământ în faţa oamenilor. Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zi locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei [dintâi], care avea rană de sabie şi trăia.” Apocalipsa 13:13-14.

America protestantă va înşela lumea punând-o să facă “o icoană fiarei [dintâi]”, Papalitatea, prin intermediul miracolelor şi legislaţiei. A doua fiară va fi în stare să facă să “se coboare foc din cer”. Cu alte cuvinte Satana va fi în spatele unei mişcări religioase naţionale apostaziate din America ce-şi va exercita influenţa nu numai asupra politicii americane, ci şi asupra întregii lumi.

Apostolul Pavel ne-a avertizat spunând: “Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă unii se vor lepăda de credinţă ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor.” 1 Tim. 4:1. Vor fi făcute minuni pentru a-i rătăci pe oameni de la calea adevărului. Vezi 2 Tes. 2:8-10. Toate aceste minuni înşelătoare vor fi făcute pentru a rătăci lumea în închinarea adusă primei fiare şi în realizarea uni icoane primei fiare.

“Icoana fiarei” este o icoană, o asemănare a Papalităţii. Ea va fi o imagine în oglindă a supremaţiei papale din perioada Evului Întunecat, atunci când biserica domina atât chestiunile civile, dar şi pe cele religioase. În timpul Evului Întunecat Biserica de la Roma a devenit coruptă depărtându-se de simplitatea şi puritatea Evangheliei, prin acceptarea în practicile sale şi înălţând credinţe şi obiceiuri din religiile păgâne. Făcând astfel ea a pierdut Duhul şi puterea lui Dumnezeu.

Pentru a câştiga controlul asupra conştiinţei oamenilor, ea a căutat sprijinul puterii seculare. Rezultatul a fost Papalitatea, o biserică ce a controlat statul angajându-l mai departe în promovarea propriilor ei interese.

În aceste ultime zile, când bisericile de frunte din Statele Unite, unindu-se asupra unor anumite puncte de doctrină, vor face presiuni asupra legiuitorilor de a impune credinţele lor şi de a susţine instituţiile lor, atunci America protestantă va fi făcut o icoană sau o asemănare Papalităţii, iar ameninţările pedepselor civile asupra disidenţilor vor rezulta inevitabil.

Pedeapsa pentru refuzul de a aduce închinare fiarei

Care este pedeapsa pentru cei care nu se vor închina fiarei şi icoanei ei? Biblia spune: “I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească [legislativ], şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a făcut ca toţi, mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte. Şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13:15-17.

Ce criză religioasă! Cei care nu se vor închina fiarei sau icoanei ei, sau care nu vor primi semnul fiarei, nu vor putea cumpăra sau vinde, şi în cele din urmă vor trebui să facă faţă unui decret de condamnare la moarte“Icoana fiarei”, unirea bisericii cu statul, conduce la naşterea unei legislaţii religioase şi la o persecuţie religioasă.

Semnul fiarei

Ce se înţelege prin “semnul fiarei”? În primul rând “semnul fiarei” este semnul primei fiare, Papalitatea. Este deci un semn al stăpânirii papale. În al doilea rând “semnul fiarei” are de-a face cu “închinarea fiarei”. De aceea acest semn al stăpânirii papale are de-a face cu închinarea. În al treilea rând “semnul fiarei” are de-a face cu “icoana fiarei”, unirea dintre biserică şi stat. Ca atare primirea “semnului fiarei” începe atunci când statul va trece prin legislativ o serie de legi religioase care să oblige oamenii să se închine într-un anumit mod.

Ce declară Papalitatea a fi semnul puterii ei eclesiastice?

Duminica este semnul stăpânirii noastre. … Biserica este deasupra Bibliei, şi această transferare este dovada acelui fapt.” The Catholic Record, September 1, 1923.

“Bineînţeles, Biserica Catolică pretinde că schimbarea [de la Sabat la Duminică] a fost lucrarea ei. Nu ar fi putut fi astfel, căci nimeni din acele zile nu ar fi visat să facă ceva în chestiuni spirituale şi religioase fără ea, şi lucrarea este semnul puterii ei eclesiastice şi al stăpânirii în chestiunile religioase.” The Catholic Mirror, September 23, 1893.

Are de-a face semnul stăpânirii papale cu închinarea? Da, într-adevăr! Are de-a face acest semn cu unirea bisericii cu statul? Cu siguranţă! O lege duminicală naţională în America va lovi exact împotriva libertăţii religiei. Va lovi de asemenea împotriva poruncii Sabatului găsită în Legea lui Dumnezeu. Vezi Exod. 20:8-11.

Ziua aproape uitată

Atunci când lumea noastră a ieşit din mâinile Creatorului era cu totul deosebită. Se puteau vedea dealuri şi câmpii, văi şi munţi. Peisajele erau împodobite cu flori care umpleau văzduhul cu parfumul lor plăcut, copacii maiestuoşi care se ridicau deasupra pământului erau cu mult mai mari şi mai splendizi decât cei de astăzi; împărăţia vegetaţiei era pur şi simplu magnific în varietatea ei de forme, culori şi mărimi.

Mai era apoi o împărăţie a regnului animal care cuprindea vietăţi de la furnică la elefant, de la leu la miel, de la peştele care înoată în apa mării la pasărea care umple văzduhul cu cântec. Toate aceste lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut au fost desăvârşite—o expresie a gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu.

Ca un memorial al lucrării Sale creative, Dumnezeu a întemeiat Sabatul zilei a şaptea. Biblia spune: “Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse, şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise şi o făcuse.” Gen. 2:1-3.

Chiar din grădina Edenului Dumnezeu a prevăzut nevoia lui Adam şi a Evei de a lăsa deoparte propriile lor interese şi planuri într-o anumită zi a săptămânii, astfel încât ei să poată contempla mai pe deplin lucrarea Sa creată. Atât de importanta este păzirea Sabatului zilei a şaptea încât Dumnezeu a făcut din acest aspect o parte a celor Zece Porunci. “Adu-ţi aminte de ziua de odihnă ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.” Exod. 20:8-11.

De la vremea creaţiunii până la Hristos, oamenii lui Dumnezeu au păzit cu bucurie a patra poruncă privitoare la ziua de Sâmbătă, Sabatul zilei a şaptea. Hristos Însuşi “prin care au fost făcute toat lucrurile” (Col. 1:16), cu siguranţă că nu a uitat de Sabat. Biblia spune: “A venit în Nazaret, unde fusese crescut, şi după obiceiul Său în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească.” Luca 4:16. Ucenicii au continuat “obiceiul” şi exemplul lui Isus în păzirea Sabatului zilei a şaptea ca sfânt. Vezi Fapte 13:42-44.

Timp de secole majoritatea bisericilor creştine au păzit Sabatul zilei a şaptea. Abia în secolul IV găsim Biserica din Roma înlocuind Sabatul zilei a şaptea cu închinarea de Duminică. Aşa după cum notează un catehism catolic: “Noi păzim Duminica în locul Sâmbetei pentru că Biserica Catolică în Conciliul de la Laodicea (anul 364) a transferat solemnitatea de la Sabat la Duminică.” Peter Geirmann, The Convert’s Catechism, 50.

Biserica din Roma a învăţat cu claritate că transferarea de la Sabat la Duminică nu este bazată pe Biblie, afirmând: “Duminica este o instituţie catolică şi pretenţiile sale pentru păzirea ei poate fi apărată numai cu principiile catolice. … De la începutul la sfârşitul Scripturii nu se găseşte nici măcar un pasaj biblic care să garanteze transferul închinării publice săptămânale de la ultima la prima azi a săptămânii.” Catholic Press, Sydney, Australia, August, 1900.

Pentru a facilita convertirea păgânilor din Imperiul Roman la catolicism, Biserica din Roma a instituit ritualuri păgâne ca închinarea la soare, arderea de tămâie, icoane, sărbători, şi multe altele. Aşa cum notează istoria: “Biserica [din Roma] a făcut din Duminică o zi sfântă… în mare parte pentru că era sărbătoarea săptămânală a soarelui; pentru că era o politică creştină aceea de a prelua sărbătorile păgâne apreciate de oameni prin tradiţie, şi să le dea o semnificaţie creştină.” Arthur Weigall, The Paganism in Our Hristosianity, 1928, 145.

Când Biserica din Roma a înlocuit păzirea Duminicii, majoritatea celorlalte grupări creştine au continuat să păzească Sabatul zilei a şaptea. Chiar şi în secolul XI problema Sabatului a continuat să fie “subiectul unor aprige dispute între greci şi latini.” Neale, A History of the Holy Eastern Church, vol. 1, 731.

Însă astăzi Sabatul zilei a şaptea este ziua aproape uitată, chiar dacă în mai mult de o sută de limbi ale globului “Sâmbăta” este denumită “Sabat.” Spre exemplu: spaniolă/“Sabado”; rusă/“Subbata”; bulgară/“Shubbuta”; arabă/“As-Sabt”.

Totuşi există o veste bună! Peste tot în lume milioane de creştini din diferitele denominaţiuni creştine refac “spărtura” apărută în Legea lui Dumnezeu prin păzirea Sabatului zilei a şaptea. Vezi Isaia 58:12-14. Ei au ajuns să-şi dea seama că voia lui Dumnezeu pentru noi este aceea de a păzi toate poruncile Sale, inclusiv cea de-a patra referitoare la Sabatul zilei a şaptea. Vezi Evr. 10:16; Ioan 14:15; 1 Ioan 5:2,3.

Ultima chemare a Evangheliei către lume, descrisă simbolic de cei trei îngeri care zboară în mijlocul cerului, aduce laolaltă predicarea Evangheliei veşnice, sosirea ceasului judecăţii, închinarea adusă lui Dumnezeu ca fiind Creatorul nostru [prin păzirea Sabatului] şi avertizarea cu privire la închinarea adusă fiarei şi icoanei ei. Vezi Apocalipsa 14:6-12.

Această întreită solie care va ajunge la toţi oamenii înainte de a doua venire a lui Hristos ne învaţă să ne închinăm “Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Apocalipsa 14:7. Descrie de asemenea biserica lui Dumnezeu a ultimelor zile sunt cei ce “păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Apocalipsa 14:12. Porunca ce ne învaţă despre închinarea adusă lui Dumnezeu ca şi Creatorul nostru este a patra poruncă, referitoare la Sabatul zilei a şaptea.

În mod tragic “închinarea adusă fiarei” este în directă opoziţie cu “închinarea adusă Celui ce a făcut cerurile şi pământul, marea şi izvoarele apelor.” Sfinţenia Duminicii, semnul stăpânirii papale, este în directă opoziţie cu Sabatul zilei a şaptea, semnul lui Dumnezeu. Problema de aici este mai mult decât o simplă chestiune privitoare la o zi diferită de închinare, în realitate este o problemă referitoare la stăpânire. De cine vom asculta?

Evident aceasta este o chestiune foarte importantă pentru Dumnezeu pentru că pedeapsa pentru închinarea adusă fiarei este condamnarea veşnică. Biblia spune: “Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei ei, şi primeşte semnul ei pe mână sau pe frunte, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu.” Apocalipsa 14:9,10.

De notat acest foarte important aspect; nimeni nu a primit încă “semnul fiarei”. Nimeni nu va suferi mânia lui Dumnezeu atâta vreme cât nu a primit suficientă lumină pentru a putea lua o decizie informată referitoare la Sabatul Domnului şi Duminica papalăUnii nu au auzit niciodată de cerinţele celei de-a patra porunci. Şi totuşi, majoritatea poporului lui Dumnezeu se află în bisericile care păzesc ziua de Duminică. Însă în aceste ultime zile Dumnezeu cheamă pentru o reformaţiune finală. Apelul de a păzi ziua aproape uitată va fi aspectul central în reforma bisericilor catolică şi protestante, pentru că a fost porunca cea mai călcată în picioare în timpul erei creştine.

Sursa: Jeff Wehr – Apocalipsa lui Isus Hristos

 

9 Semne Majore de identificare a fiarei – Dovezi / Fapte Biblice si Istorice (III)

Apoc.13:1 – Apoi am stat pe nisipul marii. Si am vazut ridicandu-se din mare o fiara cu zece coarne si sapte capete; pe coarne avea zece cununi imparatesti, si pe capete avea nume de hula.

Apoc. 13:5 – I s-a dat o gura care rostea vorbe mari si hule. Si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni.

Apoc.13:6 – Ea si-a deschis gura si a inceput sa rosteasca hule impotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc in cer.

Dan.7:25  – El va rosti vorbe de hula impotriva Celui Preainalt, va asupri pe sfintii Celui Preainalt si se va incumeta sa schimbe vremurile si legea; si sfintii vor fi dati in mainile lui timp de o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme.

Apoc.17:3 – Si m-a dus, in Duhul, intr-un pustiu. Si am vazut o femeie sezand pe o fiara de culoare stacojie, plina cu nume de hula, si avea sapte capete si zece coarne.

Ioan.10:33 – Iudeii I-au raspuns: Nu pentru o lucrare buna aruncam noi cu pietre in Tine, ci pentru o hula si pentru ca Tu, care esti un om, Te faci Dumnezeu.

Luc.5:21 – Carturarii si fariseii au inceput sa carteasca si sa zica in ei insisi: Cine este Acesta, de rosteste hule? Cine poate sa ierte pacatele decat singur Dumnezeu?

8. Biserica Romano-Catolica huleste pretinzand ca este Dumnezeu si acordand iertare de pacate: ,,Noi tinem locul lui Dumnezeu cel Atotputernic pe acest pamant” . Papa Leon al XIII-lea, intr-o scrisoare enciclica din 20 iunie 1894

,,Papa nu este numai reprezentantul lui Isus Hristos, ci el este Isus Hristos, ascuns sub un invelis de carne” . Publicatia The Catholic National, iulie 1895  ,,Dar invatatorul suprem din Biserica este Pontiful Roman… [care] cere… supunere totala a vointei si ascultare… ca Insusi Dumnezeu„.  Papa Leon al XIII-lea, Marile scrisori enciclice, pag. 193

,,Pare ca Papa Ioan Paul al II-lea conduce acum Biserica universala din locul sau de pe crucea lui Hristos” . extras fintr-un articol intitulat ,,Episcopul Aucklandului declara ca Papa conduce biserica de pe cruce” AUCKLAND, Noua Zeelanda, 20 sept. 2004, Zenit.org  ,,Intr-adevar, nu este prea mult sa spunem ca in sublimitatea indeplinirii indatoririlor lor, preotii sunt in aceeasi masura dumnezei . Papa Inocentiu al III-lea

Biserica Romano-Catolica si-a creat o vasta ,,piata” pe pamant pentru un tip unic de marfa, pentru care nu avea concurenta ci doar cerere nesecata. Ea pretindea ca avea dreptul de a vinde pacatosilor iertare divina, actul gratuit de iertare al lui Dumnezeu. Pana in zilele noastre, aceasta putere hulitoare isi mentine puterea de iertare a pacatelor.

,,Aceasta autoritate judiciara va include chiar si puterea de iertare a pacatelor” . Enciclopedia Catolica Vol. 12, articolul ,,Papa” , pag. 265

,,Si Insusi Dumnezeu este obligat sa respecte judecata preotului si sa nu ierte sau sa ierte, dupa cum preotii vor refuza sau acorda iertarea de pacate, cu conditia ca cel ce se pocaieste sa o merite” . Demnitatea si indatoririle preotilor, pag. 27  New York: Benziger Brothers, Editori ai Sfantului Scaun Apostolic, 1888

9. Biserica Romano-Catolica a adus si alte hule, asumandu-si actiuni care ii apartin doar lui Dumnezeu: Iata cateva exemple de pretentii si invataturi hulitoare ale Bisericii Romano-Catolice:

,,Preotul detine puterea cheilor, sau puterea de a elibera pacatosii din iad, de a-i face demni de a intra in Rai si de a-i transforma din robi ai lui Satana in copii ai lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu Insusi este obligat sa respecte judecata acestor preoti…Stapanul Suprem al Universului doar il urmeaza pe slujitorul Sau, confirmand in ceruri tot ceea ce acesta din urma decide pe pamant” .  Ligouri, ,,Indatoriri si demnitati ale preotului” , Pag. 27,28

,,Astfel, preotul poate fi numit, intr-o anumita masura, creatorul Creatorului sau, deoarece, rostind cuvintele consacrarii, el creeaza, ca si cum in sacrament s-ar afla Isus, dandu-i existenta sacramentala. si se prezinta pe sine ca jertfa oferita Tatalui Etern… Puterea preotului este puterea persoanei divine; pentru ca transsubstantierea painii cere tot atata putere ca si crearea lumii” . Sfantul Bernardine de Sienna  ,,Preotii sunt mantuitorii lumii” .  Sfantul Jerome

In ceea ce priveste actiunile hulitoare, Biserica Romano-Catolica a comis cel mai hulitor act cu putinta. A modificat insasi Legea data de Dumnezeu – Cele Zece Porunci: A indraznit sa anuleze integral ce-a de-a doua porunca, pentru ca ii condamna practicile si ritualurile. Si, inca si mai rau, a schimbat ziua de inchinare din Cea de-a Patra Porunca din Sambata in Duminica. A facut acest lucru cu toate ca Dumnezeu i-a dat aceasta porunca vesnica lui Adam atunci cand l-a creat si ne-a confirmat ,,nu-Mi voi calca legamantul si nu voi schimba ceea ce a iesit de pe buzele Mele”  Psalmii 89:34.

Cele Zece Porunci sunt singura parte din Biblie care a fost rostita de glasul lui Dumnezeu in prezenta unei adunari. Si pentru a se asigura ca Moise nu omite nici o litera, Dumnezeu le-a scris cu Propria Mana si i le-a inmanat lui Moise. ,,Acestea sunt cuvintele [Cele Zece Porunci] pe care Domnul tare..le-a rostit cu glas tare …catre toata adunarea voastra, fara sa adauge ceva. Si le-a scris pe doua table de piatra..” Deuteronomul 5:22

Isus Insusi a intarit caracterul neschimbator al celor Zece Porunci, cand a spus ,,este mai usor sa treaca cerul si pamantul decat sa cada o singura frantura de litera din Lege” Luca 16:17. Soarele care straluceste pe cer si pamantul pe care traim stau marturie ca Legea lui Dumnezeu este eterna si nu se poate schimba. Si chiar daca ele vor pieri, preceptele divine vor dainui. Iar Hristos a mai intarit acestea inca o data: ,,Sa nu ganditi ca am venit sa desfiintez Legea sau Proorocii: Am venit nu sa desfiintez ci sa implinesc. Caci adevarat va spun, cat timp nu va trece cerul si pamantul, nu va trece o iota sau o frantura de litera din Lege, pana nu se vor implini toate” . Matei 5:17,18

Biserica Catolica nu se rusineaza de faptul ca a schimbat ziua de inchinare. De fapt, se mandreste cu aceasta actiune si o priveste ca pe un ,,semn” al autoritatii si superioritatii sale asupra altor biserici si religii,,Sabatul, cea mai cunoscuta zi din Lege, a fost schimbat in Ziua Domnului. Acestea si altele n-au incetat datorita invataturilor primite de la Isus (pentru ca El Insusi spune: ,,N-am venit sa desfiintez Legea, ci s-o implinesc”), ci au fost schimbate datorita autoritatii bisericii”. Arhiepiscopul de Rheggio, Predica din 18.01.1562, Mansi XXIII, pag. 526

,,Duminica este o institutie catolica iar definirea acesteia ca zi sfanta poate fi aparata doar de autoritatea catolica … In Sfanta Scriptura, de la inceput si pana la sfarsit, nu gasim nici un text care sa justifice transferul slujbei de inchinare publica saptamanala din ultima zi a saptamanii in prima zi a acesteia” .  Presa catolica, Sidney, 25.08.1900

,,Nicaieri in Biblie nu se mentioneaza ca ziua de inchinare trebuie sa fie schimbata din sambata in duminica. Adevarul este ca Biserica exista deja de mai multe secole inainte ca Biblia sa fie oferita omenirii. Biserica a facut Biblia, nu Biblia a facut Biserica” . Lucruri despre care sunt intrebati catolicii, de Martin J. Scott, ed. 1927, pag. 136

,,Noi sarbatorim duminica in locul sambetei pentru ca Biserica Catolica a transferat caracterul sfant al zilei de sambata asupra duminicii, la conciliul de la Laodiceea din anul 364 d.Hr.” Catehismul Doctrinei Catolice al lui Convert, dupa P. Geiermann, lucrarea Papei Pius al X-lea din 25.01.1910

Conform Bisericii Romano-Catolice, ,,duminica” este semnul autoritatii lor distinct si distins de autoritate.  ,,Duminica este semnul nostru de autoritate. Biserica este deasupra Bibliei si acest transfer al respectarii Sabatului este dovada acestui fapt” . Consemnari catolice, Londra, Ontario, 1 septembrie 1923

,,Respectarea duminicii de catre Protestanti este un omagiu pe care-l aduc, in ciuda convingerilor lor, autoritatii Bisericii (Catolice)” . Discutii deschise despre Protestantismul de azi, de Monseniorul Segur, pag. 213

,,Dar mintea Protestantismului nu pare sa inteleaga ca prin respectarea duminicii… ei accepta autoritatea purtatorului de cuvant al Bisericii, papa” . Vizitatorul de Duminica, Saptamana Catolica, 5 feb. 1950

,,Desigur ca Biserica Catolica pretinde ca schimbarea a fost actul sau… un semn al puterii sale ecleziastice si al autoritatii sale in probleme de religie”. Cuvantul Cardinalului Gibbons prin Cancelarul C.F. Thomas, 1 noimebrie 1895

Pe baza greutatii zdrobitoare a acestor probe putem trage concluzia foarte clara ca fiara din Apocalipsa 13 si 14 este Biserica Romano-Catolica si ca semnul (semnul fiarei) este respectarea duminicii.

De ce este atat de important acest semn? Ati semnat vreodata vreun document pentru a-l valida sau a-i confirma autenticitatea? V-ati aplicat vreodata ,,sigiliul de aprobare” a ceva anume? Este o actiune obligatorie in orice tip de guvern. Numai prin aplicarea semnaturii un document este autentificat. Declaratiile date de guverne trebuie sa poarte obligatoriu, intotdeauna, o stampila sau sigiliu oficial (a).

Care sunt caracteristicile acestor insemne sau sigilii guvernamentale? Un sigiliu sau semnatura oficiala trebuie sa includa trei caracteristici: 1. Numele persoanei oficiale  2. Functia persoanei oficiale  3. Teritoriul sau domeniul autoritatii sale. De exemplu, cand Presedintele Statelor Unite semneaza un proiect de lege pentru ca acesta sa devina lege, el trebuie sa semneze cu: George Washington (nume) Presedinte (functie) al Statelor Unite ale Americii (teritoriu). Fiecare document trebuie sa fie semnat astfel, pentru a deveni oficial si legal.

Referindu-se la Tatal Atotputernic, ne dam seama ca El are o Imparatie a Cerurilor. Iar documentul care contine Legea Imparatiei Sale este reprezentat de Cele Zece Porunci. Daca privim direct in centrul acestor porunci, vom descoperi pecetea Dumnezeului Celui Viu! ,,Caci in sase zile DOMNUL  a facut cerurile, pamantul si marea…”  Exodul 20:11

Observati cele trei caracteristici distincte: 1 Numele: DOMNUL (,,Eu sunt Domnul: acesta este Numele Meu” Isaia 42:8)

2. Functia: CREATOR (,,Domnul a facut”)

3. Teritoriul: CERUL SI PAMANTUL (,,Cerurile si pamantul” )  Desigur, pecetea Creatorului se afla in porunca Sabatului din Legea Sa. Este confirmarea autoritatii Sale de Creator al nostru. Cand tinem Sabatul noi dam expresie convingerii noastre ca El este Creatorul nostru. In ziua de Sabat avem ocazia de a-L venera pe Dumnezeu ca pe Creatorul nostru. Cand tinem ca zi sfanta ziua aleasa de Dumnezeu, noi declaram intregii lumi ca Dumnezeu este Creatorul Universului!

Diavolul, ..Lucifer” , ataca Sabatul, pentru ca vrea ca el sa fie venerat ,,ca Cel Prea Inalt”  Isaia 14:14.  Creatorul doreste sa ne inchinam Lui in ziua Sa sfanta, Sabatul, iar Satana, dorind sa fie la fel ca Creatorul, doreste sa ne inchinam lui in duminica lui. Ce alegem? ,,Sfintiti Sabatele Mele caci ele vor fi un semn intre Mine si voi, ca sa stiti ca Eu sunt DOMNUL Dumnezeul vostru”. Ezechiel 20:20

Identificarea Icoanei / Semnului Fiarei-

 https://andrerox.wordpress.com/2012/03/30/identificarea-icoanei-fiarei/

Apoc. 13:11-13. Apoi am vazut ridicandu-se din pamant o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintai inaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se inchine fiarei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Savarsea semne mari, pana acolo ca facea chiar sa se coboare foc din cer pe pamant in fata oamenilor.

Apoc. 13:14-15. Si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca in fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie, si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor inchina icoanei fiarei.

Apoc. 13:16-18 Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei sau numarul numelui ei. Aici e intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase.

Care este icoana fiarei, careia Dumnezeu ne avertizeaza sa nu ne inchinam? Pentru a identifica icoana fiarei, trebuie mai intai sa identificam fiara cu doua coarne care ajuta la formarea icoanei fiarei. Aceasta fiara cu doua coarne are urmatoarele semne de identificare:

1. Aceasta fiara s-a nascut in perioada in care papalitatea a primit rana de moarte, in 1798. Apoc. 13:11

2. Aceasta fiara s-a ridicat din pamant, spre deosebire de fiara dintai care s-a ridicat din mare. Daca marea reprezinta multe popoare si natiuni, atunci pamantul reprezinta o regiune mai slab populata. Astfel, aceasta natiune se va impune intr-o regiune cu putini locuitori.

3. Aceasta fiara are doua coarne ca de miel. Conform Bibliei, cornul reprezinta puterea. ,,Avea coarne… si acolo este ascunsa taria lui”  Habacuc 3:4. Prin urmare, aceasta natiune are doua puteri separate, distincte una de cealalta. De asemenea, mielul este simbolul lui Hristos; deci, putem deduce ca aceasta natiune s-a intemeiat pe principiile crestine pure si nobile.

4. Totusi, aceasta fiara vorbeste ca un balauro ,natiune ,,vorbeste” prin autoritatile sale legislative si judiciare. ,,Coarnele ca de miel” si ,,vocea de balaur”  indica un contrast izbitor intre declaratiile pacifiste si practicile acestei natiuni.

Care natiune corespunde acestor semne de identificare? Nu exista decat un singur raspuns: Statele Unite ale Americii.

1. SUA s-au infiintat in jurul anului 1798: O singura natiune era in formare in perioada in care papalitatea isi pierdea puterea, in anul 1798. Deci, aceasta profetie indica direct Statele Unite. SUA s-au organizat ca republica federala, pe baza adoptarii Constitutiei, in anul 1787.

2. SUA au fost create intr-o zona slab populata: SUA nu s-au dezvoltat in Lumea Veche, care era o aglomeratie de multimi super-numeroase, ci in Lumea Noua, unde traiau relativ putini locuitori.

3. In SUA exista doua puteri separate bazate pe principii crestine: SUA au o forma unica de guvernamant, unde Biserica si Statul se bucura de libertati garantate de Constitutie. Datorita acestui sistem de guvernamant, SUA sunt o adevarata republica (o imparatie fara imparat) unde functioneaza Biserica Protestanta  (Biserica fara Papa), ambele puteri fiind complet separate. De asemenea, calitatile sale similare celor ale mielului au facut din SUA un refugiu pentru persecutatii si oprimatii mai multor natiuni.

4. SUA vorbesc ca un balaur: Legea fundamentala a SUA, inscrisa in Constitutie, garanteaza libertatea de constiinta a individului. Nici un alt drept nu este mai de pret sau mai fundamental. Totusi, SUA au inceput deja si in curand vor ajunge sa repudieze complet fiecare principiu al Constitutiei. Iar ceea ce confera o si mai mare semnificatie acestei miscari este faptul ca principalul tel este generalizarea respectarii duminicii ca zi de inchinare. O astfel de actiune este direct contrara principiilor acestui sistem de guvernare, spiritului institutiilor sale libere, Declaratiei de Independenta si Constitutiei. Constitutia prevede ca ,,Congresul nu va adopta nici o lege privitoare la infiintarea unei religii sau interzicerea practicarii libere a unei religii” si ca ,,nici o proba religioasa nu va fi impusa niciodata pentru calificarea pentru orice post intr-o institutie publica din cadrul Statelor Unite.”

Incompatibilitatea unei astfel de actiuni nu este mai mare decat incompatibilitatea reprezentata in simbol. Este fiara cu doua coarne ca de miel – pura si nevinovata, potrivit marturiei – care vorbeste ca un balaur. Chiar si simpla observare la stiri a ceea ce se petrece in prezent ca si in ultima vreme confirma aceasta descriere biblica.

,,Sustin cu tarie initiativa bazata pe credinta pe care o propunem, pentru ca nu cred ca incalca linia de separatie dintre Biserica si Stat si mai cred ca va face ca America sa devina o tara mai buna.”  George W. Bush, facand o referire stangace la Clauza de Infiintare a unei Religii, citat din Conrad Goeringer, AANEWS #889 (28 februarie 2001), din publicatia Ateisti Americani. Aceasta declaratie ataca Declaratia Drepturilor din Constitutie, care interzice guvernului ,,referirea la infiintarea unei religii.”

,,Prioritatile noastre sunt credinta noastra.” George W. Bush, Greensboro, Carolina de Nord. 10 octombrie 2000, citat din Iacob Weinberg,  ,,Bush-ism complet”

Mesajul clar transmis de noua administratie este ca America lui George W. Bush este o natiune crestina si ca ne-crestinii sunt bineveniti in ,,casa SUA” atata vreme cat sunt de acord sa accepte statutul de minoritate tolerata, mai degraba decat cel de cetateni pe deplin egali.” Alan M. Dershowitz, in ,,Bush isi incepe mandatul sfidand Constitutia” , Los Angeles Times, 24 ianuarie 2001

Profetia se va implini curand  Este evident ca fiara cu doua coarne reprezinta SUA. Dar care este relatia dintre SUA si icoana fiarei? Desi SUA au fost create pe principii opuse papalitatii, in prezent observam cum SUA si Vaticanul conclucreaza mai strans pentru a-si spori influenta. Biblia ne spune ca intr-o zi, in viitorul nu prea indepartat, SUA vor pune in aplicare o lege care va impune cetatenilor sai, si apoi intregii lumi, sa se inchine fiarei, respectiv, papalitatii. ,,Ea [SUA] lucreaza cu toata autoritatea fiarei dintai [papalitatea] inaintea ei si face ca pamantul [mai intai SUA si apoi la nivel mondial] si cei care locuiesc pe el sa se inchine fiarei dintai [prin respectarea duminicii, impusa de papalitate], a carei rana de moarte [1798] fusese vindecata [1929]… Ea a zis celor care locuiesc pe pamant sa faca o icoana fiarei [imitand papalitatea atunci cand a folosit puterea civila pentru a pune in aplicare dogma religioasa] care avea o rana de sabie si traia.”  Apocalipsa 13:14,14

In curand SUA vor renunta la libertatea religioasa pentru a impune respectarea Duminicii (semnul fiarei). Aceasta inseamna ca Biserica Protestanta va controla guvernul in indeplinirea programului sauCand se va intampla acest lucru, SUA vor fi realizat o icoana a Bisericii Romano-Catolice, unind Biserica cu Statul. Apoi SUA vor vorbi ,,ca un balaur” si isi vor exercita ,,intreaga autoritate a fiarei dintai” Apoc. 13:11,12; si vor demonstra acelasi spirit de intoleranta si persecutie manifestat de fiara dintai, papalitatea.

Prin urmare, intrucat libertatea religioasa se va pierde, persecutia minoritatilor dizidente va fi inevitabila si va urma o repetare a intolerantei religioase din Evul Mediu. ,,I s-a dat sa dea suflare icoanei fiarei [adoptarea legii respectarii duminicii]…, ca sa faca sa fie omorati toti cei care nu se vor inchina fiarei [care respecta sambata ca zi de inchinare si nu duminica]. Si face ca toti, mici si mari, bogati si saraci, liberi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta sau pe frunte: Si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta [celor ce respecta adevaratul Sabat li se va interzice sa cumpere sau sa vanda], sau numarul numelui ei…”  Apocalipsa 13:15-17

Unii vor primi semnul ,,pe frunte” pentru ca au ales sa ,,creada o minciuna” 2 Tesaloniceni 2:11. Altii, desi convinsi ca duminica nu este adevaratul Sabat, se vor supune pentru a-si salva agoniseala si vor primi semnul ,,pe mana dreapta” , care este simbol al muncii. Pentru ca toate acestea sa fie adevarate, trebuie sa existe dovada ca papalitatea urmareste in prezent ca SUA sa instituie ca zi de inchinare duminica, si ca Protestantii din SUA, (dusmani istorici ai Romei), si-au schimbat atitudinea si isi exprima disponibilitatea de a colabora la adoptarea legilor privind respectarea duminicii. Exista o astfel de dovada? In prezent, multi Protestanti sunt favorabili papalitatii, ceea ce incurajeaza papalitatea sa incerce cu agresivitate sa impuna legislatia privind respectarea duminicii:

,,Toti americanii ar trebui sa ceara Presedintelui si Congresului sa adopte o lege federala – un amendament la Constitutie, daca va fi cazul – pentru ca (falsul) Sabat sa fie instituit ca Zi Nationala de Odihna.”  Publicatia CATHOLIC TWIN CIRCLE, 25 august 1985, Articolul ,,Duminica zi libera”

,,In acest sens predecesorul meu, Papa Leon al XIII-lea… vorbea despre repausul duminical ca despre un drept al muncitorilor pe care Statul trebuie sa-l garanteze.”  Papa Ioan Paul al II-lea, DIES DOMINI, 31 mai 1998

,,Ca urmare… crestinii vor lupta in mod firesc pentru a se asigura ca legislatia civila le respecta regimul de lucru cu tinerea duminicii ca zi sfanta. In orice caz, este o obligatie de constiinta sa le asigure repausul duminical astfel incat sa le permita sa ia parte la Euharistie, abtinandu-se de la lucrari si activitati incompatibile cu sanctificarea Zilei Domnului…” Papa Ioan Paul al II-lea, DIES DOMINI, 31 mai 1998

,,Crestinii [de pretutindeni] trebuie sa ceara recunoasterea duminicilor si zilelor de sarbatori religioase drept sarbatori legale.” Catehismul Bisericii Catolice, editia populara finala, 2000, par. 2188  Majoritatea liderilor Protestanti din SUA sunt gata sa ingroape securea disensiunilor cu catolicii:

,,Conducatorii bisericilor Protestante Americane si ai celor Ortodoxe de Rasarit care s-au intalnit cu Papa Paul al II-lea vineri au salutat prima lor discutie larg reprezentativa drept un punct de reper pe calea realizarii marii uniri… Reverendul Donald Jones, adept al Bisericii Metodiste Unite si presedinte ale facultatii de studii religioase din cadrul Universitatii Carolina de Sud, a denumit aceasta intalnire ca ,,cea mai importanta intalnire ecumenica a secolului.” Reverendul Paul A. Crow Jr. din Indianapolis, reprezentant ecumenic al Bisericii lui Hristos (Discipolii lui Hristos), a numit evenimentul ,, o noua zi a ecumenismului”, deschizand un viitor in care Dumnezeu <<ne aduna impreuna>>”  The Montogomery Advertiser, 12 septembrie 1987

Billy Graham: ,,Am constatat ca toate convingerile mele sunt, in esenta, aceleasi cu ale drept-credinciosilor Romano-Catolici” McCall, ianuarie 1978. El l-a numit de asemenea pe Papa Ioan Paul al II-lea: ,,cel mai mare lider religios al lumii moderne.”  The Saturday Evening Post, ianuarie -februarie 1980     

Paul Crouch: ,,Voi eradica cuvantul Protestant chiar si din vocabularul meu… nu mai protestez impotriva a nimic… [a sosit] timpul pentru ca atat catolicii cat si ne-catolicii sa devina unul in Spirit si unul in Domnul.” Programul ,,Praise the Lord”, Reteaua de radiodifuziune Trinity, 17 octombrie 1989

Robert Schuller: ,,A sosit timpul ca Protestantii sa mearga la pastor [papa] si sa-i spuna ,,Ce trebuie sa facem pentru a ne intoarce acasa?”  Los Angeles Herald Examiner, 19 septembrie 1987, pagina religioasa

David Wells: ,,Daca Catolicismul va deveni si mai catolic in viitor, ceea ce ma astept sa se intample sub actualul Papa, atunci diferentele teologice vor deveni mai evidente, dar aliantele noastre cu catolicii, impotriva culturii seculare, vor fi mai temeinice. In ceea ce ma priveste, sunt pregatit pentru acest compromis.” Eternity Magazine, sept. 1987  

J. L. Packer: ,,Invatatura charismatica protestanta si catolica asupra vietii crestine este identica atat ca intentii cat si ca sens. Oare acest lucru nu este semnificativ pentru viitorul crestinismului?” L. I. Packer, Crestinismul astazi, 22 iunie 1992 

 

 

Impacarea cu Dumnezeu- 

https://andrerox.wordpress.com/2012/04/04/impacarea-cu-dumnezeu/

Rom. 6:23 – 23. Fiindca plata pacatului este moartea, dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Hristos, Domnul nostru.

Fapt. 3:19 – Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare.

1 Cor. 15:31 – In fiecare zi eu sunt in primejdie de moarte; atat este de adevarat lucrul acesta, fratilor, cat este de adevarat ca am de ce sa ma laud cu voi in Hristos Isus, Domnul nostru.

Iac. 4:8 – Apropiati-va de Dumnezeu, si El Se va apropia de voi. Curatati-va mainile, pacatosilor; curatati-va inima, oameni cu inima impartita!

Ce este ,,impacarea cu Dumnezeu”si de ce este necesara? Cand Dumnezeu i-a creat pe Adam si Eva, ei erau desavarsiti in fire si inclinare si traiau in ascultare de Legea lui Dumnezeu. Pentru ca ei sa-l asculte in mod firesc, El le-a intiparit in inima Cele Zece Porunci. El le-a dezvaluit de asemenea ca incalcarea Legii Sale va fi pedepsita cu moartea. Rom. 6:23 Toate guvernele impun legi clare si pedepse bine definite pentru incalcarea acestor legi. Imaginati-va situatia omenirii daca pedepsele ar fi abolite. Oare am putea trai in siguranta intr-un loc unde cei ce calca legea n-ar fi pedepsiti?

Atunci cand Dumnezeu le-a dezvaluit lui Adam si Evei Legea Sa si a intiparit-o in inima lor astfel incat sa-L asculte in mod firesc, El nu le-a luat libertatea de alegere. Dumnezeu ar fi putut crea omul fara a-i da puterea de a incalca Legea Sa; dar in acest caz omul n-ar fi fost un factor moral liber, ci mai degraba un robot. Fara libertatea de alegere, ascultarea sa n-ar fi fost de bunavoie , ci silita.

Din pacate, Adam si Eva au ales de bunavoie sa nu-L asculte pe Dumnezeu si astfel pacatul a asezat o bariera intre om si Dumnezeu. Si a trebuit ca ei sa sufere pedeapsa cu moartea pentru incalcarea Legii lui Dumnezeu. A trebuit ca ei sa moara. Mai mult decat atat, inclinarea lor curata spre ascultarea lui Dumnezeu s-a intinat dupa ce au ales sa nu se supuna Legii Sale. Inimile lor au fost cuprinse acum de o inclinare opusa, puternica, spre neascultare.

Pus in fata nelegiuirii infaptuite de de Adam si Eva, ce putea sa faca Dumnezeul nostru Cel iubitor? Sa-i lase pe amandoi sa moara pentru incalcarea Legii Sale? Oare parintii pamanteni iubitori isi parasesc copiii atunci cand ei aleg neascultarea? Sau, mai rau, ar fi trebuit ca Dumnezeu sa nu-i pedepseasca pentru aceasta nelegiuire, pentru a li se adapta lor? Ar putea un guvern, pamantean sau ceresc, sa dureze si sa prospere fara pedepse bine definite? Cu siguranta nu.

Pe scurt, daca Adam si Eva ar fi trebuit sa plateasca ei insisi pentru nelegiuirea lor, aceasta ar fi dus la sfarsitul rasei umane. Ori, daca Dumnezeu ar fi trebuit sa creeze alti Adam si Eva complet noi, n-ar fi avut garantia ca acestia n-ar fi ales ca predecesorii lor, neascultarea, si astfel intregul proces s-ar fi repetat inca o data. Se pare ca trebuia inventata o solutie externa (in afara taramului pacatosilor). Acest plan ceresc a fost pregatit de Dumnezeu cu mult inainte ca el sa fie necesar in fapt. Biblia ne spune ca el reprezinta ,,taina tinuta ascunsa din veacuri si din generatii, dar aratata acum sfintilor Sai” Coloseni 1:26 Planul lui Dumnezeu continea solutia readucerii rasei umane in armonie cu El, fara a-I submina Legea sau autoritatea, pentru ca Dumnezeu iubeste pe pacatos la fel de mult cat uraste pacatul.

Aceasta solutie insemna ca altcineva, un suflet nevinovat, trebuie sa sufere pedeapsa cu moartea; deci, moartea sa va fi pentru pacatosi. Prin moartea sa, pacatosul adus la credinta se va impaca din nou cu Dumnezeu, ca si cum n-ar fi pacatuit niciodata si astfel dreptatea lui Dumnezeu si iubirea Sa pentru omenire nu ar mai fi in contradictie. Fara plata pedepsei nu va exista niciodata impacarea intre om si Dumnezeu. Iar impacarea este necesara pentru ca noi sa fim in armonie cu Dumnezeu si sa traim in veci alaturi de El in Ceruri.

In plus, aceasta persoana din exterior care trebuia sa moara pentru pacatosi trebuia sa arate oamenilor cum trebuie sa traiasca pe pamant fara sa pacatuiasca, astfel incat sa existe o permanenta impacare cu Dumnezeu. Care este rostul impacarii – numai pentru a cadea din nou in pacat si a avea nevoie de o noua impacare? Evident ca planul lui Dumnezeu continea o cale de a da omului puterea sa traiasca in biruinta asupra pacatului! Astfel ca, desi dupa incalcarea Legii lui Dumnezeu Adam a fost alungat din Rai, prin ascultarea Legii Tatalui Ceresc si prin credinta in sangele izbavitor al acestei persoane din exterior, Raiul poate fi recastigat.

Daca vrem sa ne impacam cu Dumnezeu si sa invingem pacatul in aceasta viata trebuie sa ne amintim doua lucruri importante: Mai intai, un suflet mandru lupta sa-si afle mantuirea; dar, atat dreptul tau de a ajunge in Ceruri cat si masura in care esti potrivit pentru primirea impacarii se afla in neprihanirea acestei persoane din exterior. In al doilea rand, Dumnezeu nu poate face nimic pentru impacarea ta, pana ce tu, convins de slabiciunea ta si despovarat de intreaga auto-multumire, te supui controlului lui Dumnezeu.

Totusi, daca esti constient de vinovatia pacatelor tale si nu esti multumit de tine, primul pas pe care trebuie sa-l faca toti cei ce se intorc la Dumnezeu este pocainta. ,,Pocaiti-va si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele” Fapte 3:19. Adesea ne mahnim ca faptele noastre rele au urmari neplacute asupra noastra; dar aceasta nu inseamna pocainta. Adevarata pocainta inseamna mai mult decat parerea de rau pentru pacatele savarsite. Inseamna a intoarce hotarat spatele raului. Nici o pocainta nu este sincera daca nu aduce transformarea. Si totusi, se poate omul pocai singur? Nu mai mult decat se poate ierta sau izbavi de pacate singur. Pocainta este darul lui Dumnezeu in aceeasi masura ca si iertarea si nu poate fi traita decat atunci cand e daruita unui suflet.

Cand sufletul se pocaieste deplin, lasandu-se in voia Duhului lui Dumnezeu, pacatosul incepe sa desluseasca sacralitatea Legii Sfinte a lui Dumnezeu. Atunci va aparea dorinta mistuitoare de a duce o viata curata si sfanta, pentru a te afla in pace continua cu Dumnezeu. Si pe masura ce ne straduim in fiecare zi sa ne apropiem de Dumnezeu, ,,El se va apropia de voi” si firile noastre vor oglindi din ce in ce mai mult firea Sa, pe masura ce ,,murim in fiecare zi” pentru vechile noastre cai pacatoase. Iacov 4:8; 1 Corinteni 15:31.

Cum sa ne ferim de semnul fiarei-https://andrerox.wordpress.com/2012/04/02/cum-sa-ne-ferim-de-semnul-fiarei/

Apoc. 14:9-11 – Apoi a urmat un alt inger, al treilea, si a zis cu glas tare: Daca se inchina cineva fiarei si icoanei ei si primeste semnul ei pe frunte sau pe mana, va bea si el din vinul maniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat in paharul maniei Lui; si va fi chinuit in foc si in pucioasa, inaintea sfintilor ingeri si inaintea Mielului. Si fumul chinului lor se suie in sus in vecii vecilor. Si nici ziua, nici noaptea n-au odihna cei ce se inchina fiarei si icoanei ei si oricine primeste semnul numelui ei!

Apoc. 14:12 – Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Isus.

Apoc. 7:2-3 – Si am vazut un alt inger, care se suia dinspre rasaritul soarelui si care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru ingeri, carora le fusese dat sa vatame pamantul si marea, zicand: Nu vatamati pamantul, nici marea, nici copacii, pana nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!

Cum putem sa evitam sa primim semnul fiarei? Aceasta este cea mai importanta intrebare. Dumnezeu, in infinita Sa iubire, ne-a avertizat sa nu ne inchinam fiarei si, deci, sa nu primim semnul ei. Cei ce primesc semnul fiarei ,,vor bea din vinul maniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat [fara mila] in paharul maniei Lui; si va fi chinuit in foc si pucioasa…cel ce se inchina fiarei [cinstesc papalitatea prin respectarea duminiciisi icoanei ei [SUA legalizand respectarea duminicii], si oricine primeste semnul numelui ei”  Apocalipsa 14:10,11

Acestea sunt cuvinte foarte grave rostite de Dumnezeu. Mania Sa este pe masura pacatului. Prin respectarea duminicii ca zi de inchinare, initiata de Satana prin intermediul Papalitatii, va pregatiti sa primiti semnul fiarei. Satana vrea sa insele pe cat mai multi, pentru ca acestia sa respecte aceasta falsa zi de inchinare. Pentru a-si desavarsi inselatoria, el a ales duminica, ziua invierii lui Hristos, stiind ca multi oameni vor crede ca respectarea duminicii ca zi de inchinare este mai potrivita decat respectarea sambetei, pentru ca ea cinsteste invierea lui Hristos. Dar singura cale de a evita primirea semnului fiarei este sa refuzati sarbatorirea unei zile care nu a fost aleasa de Dumnezeu. Singura zi hotarata de Dumnezeu ca zi sfanta este sambata, Sabatul, si daca o veti respecta veti primi ,,pecetea Dumnezeului celui viu”, Apoc.7:2.

Daca vreti sa cinstiti moartea si invierea lui Hristos, Biblia afirma distinct ca faceti acest lucru prin botez (cufundarea totala in apa). Vezi Romani 6:3-5. Prin cufundarea in apa (ingropare), recunoasteti moartea Sa. Iar prin iesirea din apa (inaltarea) recunoasteti invierea Sa.

Dar ce s-a intamplat cu miliardele de crestini din trecut care au sarbatorit duminica in locul sambetei – au primit, fara sa stie, semnul fiarei? Si ce se intampla cu crestinii de astazi care cred in mod sincer ca duminica este Sabatul din Biblie?

Majoritatea crestinilor din generatiile trecute respectau duminica crezand ca tin Sabatul din Biblie; iar astazi sunt adevarati crestini in fiecare Biserica, inclusiv in Biserica Romano-Catolica, ce cred ca duminica este Ziua Domnului. Nici unul nu este raspunzator pentru aceste greseli, avand in vedere ca inca nu au primit lumina. Pentru ca Dumnezeu ,,inchide ochii” la timpurile de nestiinta. Vezi Fapte 17:30. Noi vom fi judecati numai pentru lumina pe care am primit-o. Dar cand va fi adoptata legea privind respectarea universala a duminicii, lucrurile se vor limpezi pentru toti si atunci oricine va incalca porunca lui Dumnezeu, pentru a se supune unui ordin venit de la o autoritate nu mai inalta decat cea a Romei, va primi semnul fiarei. In curand, fiecare persoana va avea de trecut aceasta proba a eternei mize: sa respecte poruncile lui Dumnezeu, sau pe cele ale papalitatii. Unde ne vom situa?

Nu exista situatie de neutralitate  De ce sa ne facem griji, de ce sa nu lasam ca acest lucru sa fie rezolvat de oamenii bisericii? Avertismentul grav al lui Dumnezeu din Apocalipsa 14 nu lasa loc indiferentei. Isus a spus: ,,Cine nu este cu Mine este impotriva Mea” Luca 11:23. Dumnezeu socoteste toti oamenii ca fiind categoric pentru adevar sau impotriva adevarului. Acest avertisment nu tine cont de persoana, categorie, stare sau religie. Ci este adresat intregii umanitati. Nu este neaparat necesar sa alegem de bunavoie imparatia intunericului, pentru ca sa ajungem sub domnia sa. Ajunge sa neglijam sa ne aliem cu imparatia luminii. Nimic din ceea ce priveste bunastarea eterna a sufletului nu trebuie privit cu indiferenta. Dumnezeu detesta indiferenta in aspecte ce tin de religie.

Ce trebuie sa facem? Avand in vedere ca neutralitatea nu este acceptata de Dumnezeu si stiind ca pentru a evita sa primim semnul fiarei trebuie sa respectam sambata ca zi de inchinare chiar daca duminica este impusa de lege sub pericolul pedepsei cu moartea:

Care trebuie sa fie primul pas pe care trebuie sa il facem, in practica, dupa ce am acceptat cele de mai sus? Dumnezeu este foarte nerabdator sa intre intr-o relatie serioasa cu noi. De fapt, El vrea ca noi sa fim fiii sau fiicele Sale. Ganditi-va ce privilegiu poate fi sa ne numim fiul sau fiica Imparatului Imparatilor si Domnului Domnilor. Acum ni se ofera aceasta adevarata ocazie, El ne asteapta cu nerabdare sa ne acorde aceasta inalta cinstire. Totusi, iata care este cuvantul Sau pentru noi: ,,Nu va injugati la un jug nepotrivit cu cei necredinciosi: caci ce legatura este intre dreptate si faradelege? Sau ce partasie are lumina cu intunericul? Ce intelegere poate sa fie intre Hristos si Belial? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios? Ce intelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Caci noi suntem templul Dumnezeului Celui Viu, dupa cum a zis Dumnezeu: ,,Voi locui si voi umbla in mijlocul lor. Eu voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu.” De aceea: ,,Iesiti din mijlocul lor si despartiti-va de ei”, zice Domnul, ,,nu va atingeti de ce este necurat si va voi primi” ,,Eu va voi fi Tata si voi Imi veti fi fii si fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic. Deci, fiindca avem astfel de fagaduinte, iubitilor, sa ne curatim de orice intinaciune a carnii si a duhului, ducand pana la capat sfintirea in frica de Dumnezeu. 2Cor. 6:14-18; 7:1

Acest pasaj important din Biblie contine urmatoarele principii: 1. Dumnezeu nu permite nici un amestec intre adevar si greseala (chiar daca proportia de adevar este de 99%). Numai Satana amesteca adevarul cu greseala, pentru a-si desavarsi inselaciunea. Astfel, orice sistem religios care contine greseli (cum ar fi ca duminica este Ziua Domnului) laolalta cu adevarul, nu vine de la Dumnezeu. Pentru ca, ,,ce partasie are lumina cu intunericul?” ,,Dumnezeu este lumina si in El nu este intuneric” 2 Corinteni 6:14; 1 Ioan 1:5. Adevarul este 100% adevar sau nu este adevar. Nu exista loc pentru invataturi sau traditii omenesti.

2. Datoria oricarui om care aspira la armonie cu cu Dumnezeu este sa nu fie membru al nici unei biserici sau sistem religios constituit pe fundamentul Satanei: amestecul intre adevar si greseala. Aceasta separatie reprezinta primul pas practic pe care putem sa il facem pentru a deveni copii ai lui Dumnezeu si a ne bucura in Domnul ca Tatal Nostru iubitor. Atunci cand ne vom separa, vom putea deveni fii si fiice ale lui Dumnezeu. Pentru ca am demonstrat intelegerea ca exista doar doua sisteme religioase in lume: religia lui Dumnezeu si religia Satanei, si astfel am ales de bunavoie sa taiem orice legatura cu ce ne poate uni cu un sistem religios intemeiat de Satana.

3. Stiind ca atunci cand parasim sistemul religios al Satanei vom pierde prieteni, familie, influenta, loc de munca, etc… Dumnezeu ne linisteste: ,,EU SUNT Cel Atotputernic.” Aceasta inseamna ca El te va rasplati mai mult decat speri pentru tot ceea ce ai pierdut. Isus ti-a promis: ,,Nu este nimeni care sa fi lasat casa, sau frati, sau surori, sau tata, sau mama, sau sotie, sau copii, sau holde, pentru Mine si pentru Evanghelie, si sa nu primeasca acum, in veacul acesta, de o suta de ori mai mult: case, frati, surori, mame, copii si holde, impreuna cu progoniri, iar in veacul viitor viata vesnica” Marc. 10:29,30

4. Dupa ce vom iesi din sistemul religios al Satanei, Domnul ne va conduce cu ajutorul Duhului Sfant pentru a ne curata si a ne feri de pacate, astfel incat comunicarea intre Dumnezeu si om sa fie deschisa. Totusi, Dumnezeu vrea ca noi sa ne supunem Lui si sa-L slujim nu din obligatie, ci de buna voie. Iubirea de Dumnezeu, ca semn de recunostinta pentru ceea ce El a facut pentru ca aceasta impacare sa fie posibila este chiar fundamentul religiei. A te angaja sa-L slujesti pe Dumnezeu doar in speranta unui castig sau din teama de pedeapsa nu este de nici un folos.

O noapte cu leii

“Atunci împăratul a poruncit să aducă pe Daniel, şi să-l arunce în groapa cu lei. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: “Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!”  Au adus o piatră, şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel.” (Daniel 6:16-17)

leiUnii ajung la porci din cauza păcatului; alții ajung la lei din cauza vieții trăite după voia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Amândouă situațiile reprezintă ocazii favorabile de a beneficia de mila și îndurarea Stăpânului. În această meditație privim la Daniel, un erou care-l mărturisește pe Dumnezeu într-o situație limită. Istoria lui este foarte bine cunoscută. Numele lui înseamnă ”Dumnezeu este Judecător,” ”Judecătorul meu este Dumnezeu,” ”Judecătorul lui Dumnezeu.” (Stîncă Nicoară – ”Dicționar biblic de nume proprii și cuvinte rare”). Faima lui este confirmată pe deplin de modul în care răspunde la provocările vieții. Numele lui este ”acoperit” de viața pe care-o trăiește. Ce onoare! Dar și ce responsabilitate pentru un copil al lui Dumnezeu. Să porți numele Lui și să rămâi statornic chiar și atunci când ți se cere să plătești prețul suprem. Sunt câteva teste pe care Daniel le trece cu brio și care definesc caracterul lui. M-aș bucura să ai răbdare și să urmărești mesajul gândind la faptul că viața de credință îți oferă ocazii în care ți se cere să-ți dovedești identitatea și să-L înalți pe El. Cum a răspuns Daniel (și cum poți răspunde tu) la testele de mai jos:

1. Testul integritățiiUn om integru este ”cinstit, onest, corect; incoruptibil.” (DEX). Exact asta remarcă și Scriptura în dreptul lui Daniel prin gura dușmanilor lui: ”… căpeteniile şi dregătorii… n-au putut să găsească nimic, nici un lucru vrednic de mustrare, pentru că el era credincios, şi nu se găsea nici o greşeală la el şi nici un lucru rău. Atunci oamenii aceştia au zis: “Nu vom găsi nici un cuvânt de plângere împotriva acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!” (Daniel 6:4-5). Wow! Nimic vrednic de condamnat la Daniel în relația lui cu oamenii. Dar nici în relația lui cu Dumnezeu. Urmăriți firul relatării: ”Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte.” (Daniel 6:10). Nici o schimbare de atitudine în fața poruncii imperiale care a interzis închinarea la vreun dumnezeu afară de împărat. Integru și loial atât față de oameni (în treburile slujirii), cât și față de Dumnezeu. Atât în zile bune, cât și în zile rele; în binecuvântări, cât și-n încercări. Asta a fost atunci vei spune tu. Fals! Exact așa trebuie să fie și azi. Apostolul Pavel – un alt erou al integrității – îi scrie tânărului Timotei să slujească fără compromis indiferent de vremurile care vor veni: ”Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2Tim. 2:15). Privesc în viața mea și doresc să rămân un slujitor integru știind că trebuie să plătesc pentru asta. Cum stau lucrurile în dreptul tău?

2. Testul încrederiiIntegru dar a ajuns totuși în groapa cu lei. De ce a îngăduit Dumnezeu? Dacă este Atotputernic de ce nu L-a oprit pe împărat? Câteodată se pare că tace dar tocmai atunci El pregătește o mare biruință. Daniel nu se ceartă cu Domnul, nici nu-I reproșează ceva. Înțelege că este sub asediu și că credința lui este testată. A continuat să se roage. Avea încredere în El. Era ”proprietatea” Lui și era sigur că Își va face Numele de cunoscut așa cum numai Dumnezeul Adevărat știe să o facă. Chiar împăratul era interesat să vadă credința lui: “Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!” (Daniel 6:16). Minunea s-a produs: ”împăratul s-a sculat şi s-a dus în grabă la groapa cu lei… şi a zis lui Daniel: “Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău, căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: “Veşnic să trăieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu mi-au făcut nici un rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta, împărate, n-am făcut nimic rău!” (Daniel 6:19-22). Wow! Ce declarație! Ce mărturisire de credință! Ce încredere neclintită onorată magnific de Cel Prea Înalt! Slăvit să fie Numele Lui! Mi-aduc aminte că în vara anului 1990 am fost condamnat și eu la ”groapa cu lei.” Medicii din Franța mi-au dat un verdict clar: ”nici o șansă de viață!” Mi-au spus că am venit prea târziu ca să mai poată face ceva la inima mea. A făcut Dumnezeul meu! Au trecut 23 de ani de atunci și trăiesc ca să-L slujesc și să proclam Numele Lui! Atenționarea este clară: ”… fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!” (Evrei 11:6). Iată de ce rugăciunea mea este: Doamne, ”Mărește-ne credința!” (Luca 17:5).

3. Testul înălțării. Dumnezeu onorează și răsplătește pe cel ce se încrede în El. ”Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult, şi a poruncit să scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă, şi nu s-a găsit nici o rană pe el, pentru că avusese încredere în Dumnezeul său.” și ”Daniel a dus-o bine sub domnia lui Dariu şi sub domnia lui Cir, Persanul.” (Daniel 6:23,28). Dar, mult mai mult a fost înălțat Cel Prea Înalt. Ascultați ce urmează: ”Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, şi stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe Daniel din ghearele leilor!” (Daniel 6:26-27). Un imigrant schimbă legile într-un imperiu păgân pentru că s-a încrezut în Dumnezeu și a rămas integru chiar și în groapa cu lei. Ce mărturie! Ce caracter! Ce Dumnezeu extraordinar! În țara în care trăiesc, chiar în aceste zile se pregătesc legi care să-i ducă pe urmașii Mântuitorului la groapa cu lei. Nu vom avea zile ușoare dar ne mângâiem că Același Dumnezeu stă pe tronul Universului și conduce istoria. El Singur va ști cum să ne scoată din încercare pentru că ne-a promis. Încrede-te în El și rămâi până la capăt al Lui!

RUGĂCIUNE

Tată, ne-ai promis că atunci când strigă cel nenorocit Tu vei asculta și-L vei scăpa din toate necazurile lui. Contăm pe Cuvântul Tău și ne încredem în Tine pentru zilele care vor veni. Mulțumim că ne protejezi și ne dai putere să te mărturisim. În Numele Domnului Isus! Amin!

https://www.newliferomanianchurch.com/o-noapte-cu-leii/

In groapa cu lei

Pe masura ce aprofundam întelesurile profetiilor din cartea lui Daniel special pentru timpul nostru, ma conving si mai mult ca Dumnezeu Insusi ne vorbeste de pe paginile ei în dorinta de a ne avertiza si pregati în vederea zilelor importante care ne stau în fata. In studiul anterior am derulat una din cele mai palpitante experiente din viata lui Daniel, care a ramas în istorie cu titlul „Daniel în groapa cu lei”.
Probabil ca nici o întamplare din Biblie, în afara aceleia a nasterii lui Mesia în ieslea din Betleem, nu este atat de familiara crestinilor, asa cum este aceasta întamplare a omului lui Dumnezeu, Daniel. Desi cazut victima rautatii de-a dreptul satanice a societatii corupte din jurul tronului împaratesc si aruncat la lei, Daniel este în mod minunat pazit si salvat de Dumnezeu datorita credinciosiei fagaduintelor lui Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care a promis copiilor Lui de pe pamant ca va fi cu ei chiar si în ceasul celor mai grele încercari daca si ei la randul lor vor ramane credinciosi voiei sale chiar în clipe de proba si suferinta.
In studiul precedent ne-am ocupat îndeosebi de latura istorica, faptica a întamplarii traite de Daniel care s-a dovedit a fi mereu acelasi barbat al credintei si rugaciunii. Ea ne-a readus aminte ce avem de facut atunci cand totul devine întunecat si simtim ca am cazut în ghearele celor mai crunte disperari. In acele clipe sa ne aduvem aminte ca totdeauna ne ramane deschisa o usa spre lumina -este usa rugaciunii – singura usa a sperantei si izbavirii noastre. Desi aceasta întamplare ca si toate celelalte dinaintea ei este în sine o adevarata comoara de învataturi morale si spirituale, as dori sa nu uitam ca ea este totodata o lectie profetica pentru cei credinciosi din generatia sfarsitului.
Cartea lui Daniel este prin excelenta o carte profetica. Insusi Domnul Iisus vorbind ucenicilor Sai despre zilele din urma S-a referit la Daniel si profetiile cuprinse în cartea sa numindu-l „proorocul Daniel”. Desi în totalitate aceasta carte este profetica, de abia dupa ce vom trece de capitolul 6, unde ne aflam acum, ne vom da seama si mai bine cum fiecare pasaj al urmatoarelor capitole pana la încheierea ei este un fel de veriga care la un loc cu celelalte formeaza un lant continuu de profetii divine.
Pentru a prinde acum mai bine solia profetica pe care ne-o transmite de data aceasta capitolul 6 as dori sa ne aducem aminte putin de cele întîmplate. Imparatul Darius care a smuls sceptrul regatului Babilonian din mana lui Belsatar, întemeind pe ruinele acelei împaratii marele Imperiu al Medo-Persiei, în dorinta de a-si organiza cat se poate de bine treburile împaratiei sale a randuit în fruntea tuturor dregatoriilor sale trei persoane care sa raspunda de toate. Printre cele 3 persoane se afla si Daniel. Nu dupa mult timp însa, dupa ce a fost asezat în acea functie de raspundere, vedem cum Daniel devine tinta atacurilor dregatorilor de langa el si a celor din subordinea lui.
In dorinta de a-l gasi vinovat cu ceva în datoriile de serviciu, vrajmasii lui Daniel pandesc, vaneaza si ataca orice miscare a sa dar fara nici un succes. Si cuvantul spune ca o concluzie la toata aceasta campanie a vrajmasilor lui Daniel astfel: „Dar n-au putut sa gaseasca nimic, nici un lucru vrednic de mustrare; pentru ca el era credincios si nu se gasea nici o greseala la el si nici un lucru rau”.
Atunci vrajmasii lui Daniel s-au gandit la o alta stratagema. S-au gandit sa se foloseasca de mana împaratului ca de o unealta. Cu linguseli si cu vorbe de falsa cinste si onoare fata de împarat, acei supusi netrebnici cer împaratului sa emita un decret prin care sa se ceara tuturor locuitorilor imperiului ca timp de o luna, nu mai mult, sa înceteze orice fel de închinare religioasa si toata suflarea imperiului sa se închine lui, împaratului Dariu.
Despre Dariu nu se poate spune nicidecum ca era un om lipsit de întelepciune si experienta de viata. Aproape ca nu ne-am fi asteptat ca un om ca el sa cada în plasa urzelilor murdare ale supusilor sai. Dar faptul ramane fapt. Cu cat un om se aseaza mai sus pe treptele piramidei sociale prin propriile sale puteri, cu atat mai mult va depinde de sfaturile si interventiile celor ce-l ce stau la picioare si cu atat mai mult sta în primejdia ca la un moment dat tocmai acei supusi sa-l dezinformeze, sa-l angajeze în tot felul de actiuni nechibzuite, sa-l foloseasca drept scut si unealta în vederea împlinirii ambitiilor si scopurilor lor egoiste si, daca la un moment dat nu le mai slujeste intereselor lor, aceiasi sfetnici sa-l rastoarne de pe tron.
Istoria care a apus ca si istoria contemporana este plina de asemenea exemple. Vrajmasii lui Daniel, prin acel decret împaratesc de interzicere a oricarui fel si obiect de închinare personala, cautau nu onoarea si slava împaratului, ci sa-l aseze pe Daniel într-o situatie atat de critica, atat de periculoasa, încat condamnarea lui la moarte sa fie semnata chiar de împaratul Darius, care, cel putin în mintea lor parea ca facuse din Daniel un protejat si un favorit al tronului. Ei stiau bine despre Daniel ca, pe parcursul acelei luni de interdictie împarateasca, nu va înceta de fel sa se închine Dumnezeului sau asa cum facea si mai înainte. Ei stiau ca Daniel ar fi fost în stare sa renunte la orice, numai la credinta lui nu. Ei stiau ca mai presus de credinciosia sa fata de împaratul sta credinciosia sa fata de Dumnezeu.
Daca pana aici corectitudinea si credinciosia lui Daniel fata de stapanul sau pamantesc i-au fost un fel de pavaza si i-au ocrotit viata, ramanea acum sa se faca dovada daca asezand mai presus de toate si toti pe Dumnezeu este un lucru întelept, în stare sa-i asigure pacea si izbavirea de ceasurile cele mai grele. Asa cum s-au si asteptat vrajmasii lui Daniel lucrurile si-au urmat cursul lor. Daniel a fost aruncat în groapa cu lei. Groapa a fost pecetluita cu sigiliul împaratesc si cu sigiliul mai marilor dregatori ca sa nu se schimbe nimic cu privire la Daniel. O situatie pecetluita definitiv, am zice noi.
Cine si-ar mai putea imagina macar, o cale de iesire dintr-o groapa cu lei. Oare va fi în stare Dumnezeu, Stapanul celor credinciosi de pe pamant, sa-Si apere si sa salveze supusii? Oare se merita sa ramai credincios lui Dumnezeu chiar cu pretul vietii? Oare trebuie sa mergem cu credinta noastra atat de departe încat nimic sa nu ne desparta de legatura noastra cu Dumnezeu? Nici chiar un decret de condamnare la moarte?
Aceasta experienta din viata lui Daniel este un simbol, un fel de pregustare a unei experiente de proportii si mai mari, care va fi partea celor credinciosi lui Dumnezeu din vremea sfarsitului. Ea ne reaminteste acel capitol celebru din cartea Apocalipsei, capitolul 13, care asteapta sa-si gaseasca împlinirea cat de curand în viata celor credinciosi din ultima generatie. In acest capitol din Apocalipsa urmarim într-o viziune profetica figurativa niste fiare în plina actiune – o fiara care se ridica din adancurile marii si o alta fiara care se ridica din pamant. In limbaj profetic o fiara reprezinta o putere totalitara, o putere care nu cunoaste alta tinta si care nu are alta dorinta decat aceea de a domina, a teroriza, a zdrobi orice încercare de opozitie si a trai de pe urma victimelor sale.
O fiara înseamna o putere civila lumeasca, fara mila, fara scrupule, fara principii. Despre prima dintre cele doua fiare sta scris în acel capitol la versetul 2 ca „Satana i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapanire mare”. Satana este vrajmasul de moarte al Domnului Christos si al tuturor urmasilor Sai credinciosi care „pazesc poruncile lui Dumnezeu si credinta lui Iisus”, cum ne subliniaza versetul 12 din capitolul 14. Asa ca fiara dintai care a primit din mana Satanei putere, scaun de domnie si o stapanire mare nu trebuie privita numai ca o putere civila, lumeasca. Ea este în acelasi timp o putere religioasa.
De aceea victimele fiarei nu sunt cei din lume în primul rand, ci toti aceia care doresc sa ramana credinciosi Domnului Iisus. Sau, vorbind în lumina experientei lui Daniel, groapa cu lei nu a fost pregatita pentru nimeni altcineva decat pentru Daniel, omul lui Dumnezeu.
Despre a doua fiara care a fost vazuta iesind din pamant, ni se spune în acelasi capitol din Apocalipsa, capitolul 13, ca aceasta lucra cu puterea fiarei dinaintea ei. Marea sau apele din care a fost vazuta cum iesea prima fiara, reprezinta în limbajul profetiilor biblice multimi de oameni, popoare, neamuri. Prima fiara a iesit din tumultul lumii, din convulsiile valurilor istoriei, din clocotul talazurilor societatii în dezvoltare, în timp ce fiara care iese din pamant prin contrast, ne vorbeste despre o alta putere care avea sa se nasca mai tarziu nu din tumultul istoriei, nu de acolo de unde clocoteau framantarile politice si sociale ale lumii, ci dintr-o zona necunoscuta, neînsemnata, nepopulata, lipsita de vuietul framantarilor omenesti. Ea trebuia sa fie o fiara nascuta pe un teren al pacii, linistii, al unui cer senin netulburat, neagitat.
Despre a doua fiara citim la versetul 12 din capitolul 13 urmatoarele: „Ea lucra cu puterea fiarei dinaintea ei si facea ca pamantul si locuitorii lui sa se închine fiarei dintai a carei rana de moarte fusese vindecata. Despre a doua fiara mai citim în versetul 13 ca savarsea semne mari si amagea pe locuitorii pamantului prin semnele pe care i se daduse sa le faca în fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamantului sa faca o icoana fiarei care avea rana de sabie si traia. I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca si sa faca sa fie omorati toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Si a facut ca toti, mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mana dreapta si pe frunte si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei, sau numarul numelui ei.”
Sunt sigur, stimati cititori, ca foarte multi dintre dumneavoastra, fiind deja familiarizati cu versetele citate din capitolul 13 din Apocalipsa ati putut sa va dati imediat seama cat de mare este asemanarea între acest pasaj care îl descrie pe antihristul zilelor din urma si Darius de pe timpul lui Daniel în încercarea lor de a decreta o închinare la propria lor persoana si a pronunta sentinta capitala în dreptul acelora care vor îndrazni sa nu ia în seama acel decret. Darius apare aici ca o prefigurare a lui antihrist. Asa a fost atunci în zorii istoriei poporului lui Dumnezeu si tot asa va fi si la sfarsit.
Aceeasi putere care a lucrat atunci si pe tot parcursul istoriei împotriva lui Dumnezeu si împotricva copiilor Sai credinciosi îsi va înteti atacurile, va spori ura si va lucra în vremurile din urma ca si pe vremea lui Daniel ca sa aduca la tacere glasul credintei, al rugaciunii, al laudei si al marturisirii acelora care urmeaza lui Iisus. Antihristul este unealta Satanei, iar Satana este dusmanul de moarte al lui Iisus si al urmasilor Sai.
Despre Antihrist ne mai spune Biblia în 2 Tesaloniceni 2,3 ca vremea în care va trai si va lucra antihrist va fi caracterizata de „lepadarea credintei” pentru ca antihrist, omul faradelegii se va aseza chiar în templul lui Dumnezeu dandu-se drept Dumnezeu. Aratarea lui, spune cuvantul mai departe se va face prin puterea Satanei cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase si cu toate amagirile pentru cei ce sunt pe calea pierzarii pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mantuiti.
Un sigiliu a fost pus pe un decret de condamnare la moarte a lui Daniel pe vremea lui Darius si un sigiliu va fi pus si de catre Antihrist. Un sigiliu este un semn vizibil, o marturie care vorbeste despre autoritatea aceluia care a aplicat acel sigiliu. Dumnezeu, prin legea Sa a facut cunoscut tuturor locuitorilor pamantului decretele voiei Sale sfinte, dupa care a luat cea de a 4-a porunca din lege si a declarat-o un semn, un sigiliu al Sau al puterii Sale creatoare, mantuitoare si stapanitoare. Ca si Darius de pe vremuri, si Antihrist îsi va aseza sigiliul sau pe decretul dat si va cauta sa-l aseze si pe mana sau pe fruntea acelora care-l vor accepta. Dumnezeu are sigiliul Sau, are adevarul Sau, are legea Sa în timp ce Antihrist are sigiliul sau, amagirile sale, poruncile sale. Cei ce vor refuza sigiliul lui antihrist, natural ca vor fi aceia care au acceptat sigiliul lui Iisus.
Curand lucrurile vor fi clare, mai clare decat lumina zilei. Curand toti locuitorii pamantului din ultima generatie vor avea de ales între poruncile lui Dumnezeu si poruncile oamenilor, între sigiliu supunerii fata de El, Dumnezeu, si sigiliul supunerii fata de antihrist. Curand puterea de amagire a lui Satana va lucra cu asa intensitate printrre cei ce sunt pe calea pierzarii încat toti cei ce n-au primit dragostea adevarului ci au gasit placere în nelegiuire sa creada o minciuna. Putini însa, o ramasita, va alege sa ramana credincioasa lui Dumnezeu, adevarurilor Sale, legii Sale si sa primeasca sigiliul Sau în pofida oricaror decrete omenesti. Dar, ca si pe vremea lui Daniel Dumnezeu va purta de grija celor credinciosi ai Sai, ramasitei Sale. El va stinge flacarile focului, El va închide gura leilor, El a oferit în aceasta privinta tuturor celor ce aleg sa primeasca sigiliul Sau asigurari nespus de mari si scumpe.
Prin pana inspirata a profetului Isaia Dumnezeu ne-a transmis niste asigurari minunate de care, fara îndoiala ca Daniel era în deplina cunostinta de cauza. Prin Isaia Dumnezeu ne-a fagaduit astfel: „Nu te teme caci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare caci Eu sunt Dumnezeul tau, Eu te întaresc, tot Eu îti vin în ajutor, Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare. Iata, înfruntati si acoperiti de rusine vor fi toti cei ce sunt maniati pe tine; vor fi nimiciti si vor pieri cei ce ti se împotrivesc” (Isaia 41,10-12).
In Isaia 43,1.2 avem aceeasi asigurare: „Nu te teme de nimic caci Eu te izbavesc; te chem pe nume, esti al Meu. Daca vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine si raurile nu te vor îneca; daca vei merge prin foc, nu te va arde si flacara nu te aprinde”. La capitolul 49 versetul 8 si versetul 15 Dumnezeu ne vorbeste în continuare: „Asa vorbeste mai departe Domnul: ‘La vremea îndurarii te voi asculta si în ziua mantuirii te voi ajuta’… Poate o femeie sa uite copilul pe care-l alapteaza si sa n-aiba mila de rodul pantecelui ei? Dar chiar daca l-ar uita eu nu te voi uita cu nici un chip. Iata ca te-am sapat pe palmele Mele”.
O, ce minunata asigurare scrisa shiar cu sangele Stapanului nostru divin, scrisa pe palmele sale care au fost strapunse pe Golgota: „Eu nu te voi uita cu nici un chip”. Si acum, tot prin gura profetului Isaia, ascultati si apelul lui Dumnezeu pentru noi, care stam fata în fata cu cele mai crancene încercari ale credintei: „Ascultati-Ma voi care cunoasteti neprihanirea, popor care ai în inima legea Mea. Nu te teme de ocara oamenilor si nu tremura de ocarile lor” (Isaia 51,7).
Ocari, amenintari, suferinte materiale si fizice au fost si vor fi totdeauna partea copiilor credinciosi ai lui Dumnezeu. Dar deasupra tuturor este si va dainui vesnic Dumnezeu care ne-a promis ocrotire, sprijin, mangaiere si izbavire. Dumnezeu îsi întinde mana Sa ocrotitoare asupra poporului Sau înca de pe acum cu mult înainte de a ajunge sa fie aruncat în groapa cu lei. Dumnezeu doreste sa ne ocroteasca mai înainte de toate de vrajmasii nostri dinlauntru, de cele ce se gasesc în firea noastra pamanteasca.
Ma gandesc la succesul spiritual si material al poporului lui Dumnezeu, la pozitiile sociale înalte pe care copiii lui Dumnezeu ajung; ma gandesc cat de mult a binecuvantat Dumnezeu pe poporul Sau raspandit în toata lumea, cat de apreciati sunt urmasii Lui încat pana si lumea observa ca la ei se gaseste un spirit înalt. Si daca Dumnezeu n-ar ocroti pe copiii Sai credinciosi de mandrie, egoism, spirit materialist si foamea noastra fireasca dupa întaietate, atunci Daniel al zilelor de azi ar fi în primejdia sa se piarda; el ar fi în primejdia de a deveni moale în glas, încet în miscari, prea gingas ca sa se expuna suferintei si prea nepotrivit pentru groapa cu lei.
In dublu sens, Domnul îsi are mana întinsa asupra celor credinciosi, sa-i pastreze departe de lume si în final sa-i izbaveasca de furia finala a fiarei apocaliptice. Daca ar fi sa socotim timpul dupa ceasul profetic al lui Dumnezeu, cred ca a mai ramas numai putin timp bisericii lui Dumnezeu pana la proba finala a credintei, pana la ivirea lui antihrist, pana la aruncarea ramasitei în groapa cu lei. Uneori auzim sau citim despre tot felul de încercari si lupte prin care trec cei credinciosi ici si colo pe toata fata pamantului, si simtim cum siguranta, pacea si viitorul celor credinciosi devin din ce în ce mai fragile, mai vulnerabile. Da, stim ca într-o zi poporul credincios al lui Dumnezeu va trebui sa treaca prin aceeasi încercare prin care a trecut si Daniel.
Stim ca pana atunci ne-a mai ramas numai putin timp, numai putin timp ca sa mai urcam fiecare în odaia noastra de sus pentru a mai striga la Dumnezeu dupa iertare si primire înaintea Sa, pentru sfintire si calauzire, pentru a mai petrece cu El clipe de partasie si bucurie pana la dezlantuirea furtunii. Pana atunci stim ca ne-a mai ramas numai putin timp ca sa mai fugim de stricaciunea care este în lume, de spiritul ei materialist si de primejdia de a merge cu felul ei de vietuire.
Ne-a mai ramas numai putin timp ca sa mai avertizam lumea din jurul nostru si sa dam o buna marturie despre fericita noastra nadejde. Vina însa furtuna persecutiei si a înclestarii urii tuturor si urle Satana ca un leu cat va voi, noi una stim, si aceasta este ceea ce însusi împaratul Dariu a aflat în cele din urma despre Dumnezeu si a tinut sa fie consemnat în analele istoriei imperiului sau „El izbaveste si mantuieste, El face semne si minuni în ceruri si pe pamant. El a izbavit pe Daniel din gura leilor„.
Da. Aceasta va fi si experienta finala a copiilor lui Dumnezeu din ultima generatie; Dumnezeu îsi va întinde bratul Sau atotputernic si ocrotitor sa izbaveasca si sa mantuiasca pe toti aceia care au alergat sa faca pace cu El, sa se predea Lui, sa se supuna cerintelor legii Sale divine si sa-L reprezinte între oameni. Rugaciunea mea este ca Domnul sa ne ajute pe fiecare din noi care am auzit mesajul divin al acestui studiu sa întelegem timpul solemn în care traim si sa alergam cat nu e prea tarziu sub aripa ocrotitoare a lui Dumnezeu slujindu-i printr-o credinciosie statornica. Amin!
Pastor Cureteu Octavian

Cartea lui Daniel – “Apocalipsa “Vechiului Testament -Generalitati Daniel – „om prea iubit si scump” Un adolescent in lupta – Capitolul 1 Si imparatii au visele lor -Capitolul 2 Visul …

CITESTE MAI MULT

Cine lupta pentru noi?

Doresc as deschidem clipele de studiu dînd citire acelei invitatii pe care Domnul Dumnezeu a rostit-o prin proorocul Sau în Isaia 55,6 chiar pentru timpul nostru: „Cautati pe Domnul cîta vreme se poate gasi, chemati-L cîta vreme este aproape. Sa se lase cel rau de calea lui si omul nelegiuit sa se lase de gîndurile lui. Sa se întoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertînd”.
Cît de actuale sînt aceste cuvinte divine în contestul profetiei din Daniel 8,14 care vorbeste despre lucrarea de curatire a Sanctuarului ceresc. Domnul Iisus, jertfa noastra de ispasire care este în acelasi timp si Marele nostru Preot, se afla înca în templul de sus în plina lucrare de judecata, de mijlocire, de ispasire si de sfintire în folosul tuturor acelora care îl cauta, care-L cheama si se întorc la El din toata inima. O, daca am întelege chemarile duioase si grabnice ale harului Sau si ne-am întoarce chiar astazi la El, la Dumnezul npostru care nu oboseste iertînd. Sper ca niciunul din noi sa nu se trezeasca raspunzînd prea tîrziu invitatiei dragostei Sale.
In aceasta prelegere, va invit sa mai facem înca un pas în studiile noastre din cartea proorocului Daniel. Ne gasim la capitolul 10. Acest capitol, împreuna cu capitolele 11 si 12 cu care se încheie cartea, formeaza un singur subiect în care capitolul 10 formeaza introducerea, iar capitolul 12 reprezinta finalul maiestos al întregului subiect si întregei carti. Capitolul 10, dupa cum se poate vedea de la prima citire, este o expunere narativa a împrejurarilor istorice în care Daniel primeste ultima si în acelasi timp si cea mai detaliata descoperire profetica.
Momentul istoric la care se refera cele descrise în capitolul 10 este al treilea an al domniei lui Cirus. La data aceea iesirea poporului Israel din Babilon era deja un fapt împlinit, însa regretabil, numai putini din robii evrei de odinioara au ales sa se întoarca în tara lor de bastina si sa înceapa rezidirea templului. Dar desi robia era un fapt încheiat, totusi în acest capitol îl gasim pe profet în mare jale.
Primele trei versete din capitolul 10 ne spun astfel: „In anul al treilea al lui Cir, împaratul Persiei, s-a descoperit un cuvînt lui Daniel, numit Belsatar. Cuvîntul acesta care este adevarat, vesteste o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvîntul acesta si a priceput vedenia. In vremea aceea eu, Daniel, trei saptamîni am fost în jale. N-am mîncat deloc bucate alese, nu mi-a intrat în gura nici carne nici vin si nici nu m-am uns deloc pîna s-au împlinit cele trei saptamîni. ”
Oare de ce aceasta jale? Poate, pentru faptul ca el se gasea înca în Babilon si nu acolo, în tara lui dupa care a tînjit toata viata. Dar este posibil ca Daniel sa fi ramas acolo în Babilon pentru ca deja ajunsese un om foarte influent si respectat care ar fi fost de un real folos pentru poporul sau în slujba sa din preajma tronului împaratesc. Poate ca însasi vîrsta a fost ceea ce l-a tinut pe loc. Dar, oricare ar fi motivul pentru care continuam sa-l gasim pe Daniel în Babilon, un lucru ramîne sigur – el jelea pe poporul care plecase. Vestile care soseau din cînd în cînd din Palestina nu erau prea bune. Dumnezeu proorocise prin Daniel ca acele vremuri urmau sa fie niste vremuri de strîmtorare.
Acea strîmtorare era generata de multe cauze. Un nou început cu toate neajunsurile lui, prezenta samaritenilor cît si interesul scazut al multora pentru Casa Domnului. Ei parca vroiau sa demonstreze ca n-au timp de pierdut. In dorinta lor de a-si aranja cît mai repede un rost material, ei aveau sa lase neîncheiata lucrarea rezidirii templului. Dar nu numai acestea erau motivele întristarii sale profunde. Acea descoperire recenta pe care Daniel a primit-o în capitolul 9 îl nelinistea pe profet cel mai mult. Acea profetie îi facuse cunoscut ce se va întîmpla cu Mesia si anume ca El va veni la timpul anuntat, dar ca va fi respins, lepadat si dat la moarte de chiar poporul Sau, ceea ce însemna ca un nou val de nenorociri si mai mari urmau sa se abata asupra lui Israel.
Cuvîntul acesta care este adevarat vesteste o mare nenorocire. El a fost cu luare aminte la cuvîntul acesta si a priceput vedenia ni se spunea în versetul 1. Dar la sfîrsitul celor 3 saptamîni de jale din nou cerul îsi deschide portile pentru a face cunoscut lui Daniel viitorul printr-o descoperire care, de data aceasta, a venit prin intermediul unei fiinte îngeresti si nu prin viziune de noapte. La data cînd Daniel primeste vizita solului ceresc, el se afla pe malul marelui rîu Hidechel, cunoscut acum cu numele Tigru, probabil un loc retras potrivit pentru rugaciune si meditatie.
Iata ce a marturisit Daniel despre acea extraordinara descoperire divina. El scrie la versetul 5 din capitolul 10 urmatoarele: „Am ridicat ochii, m-am uitat si iata ca acolo statea un om îmbracat în haine de in si încins la mijloc cu un brîu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatra de hrisolit, fata îi stralucea ca fulgerul si ochii îi erau niste flacari ca de foc, dar bratele si picioarele semanau cu niste arama lustruita si glasul lui tuna ca vuietul unei mari multimi. Eu Daniel am vazut singur vedenia, dar oamenii care erau cu mine n-au vazut-o. Totusi au fost apucati de o mare spaima si au luat-o la fuga ca sa se ascunda”.
Aceasta descriere a îngerului care i s-a aratat lui Daniel corespunde pe deplin cu chipul în care apostolul Ioan l-a vazut pe Iisus atunci, pe insula Patmos cu ocazia primei sale viziuni. Datorita acestei asemanari unii cititori au fost tentati sa creada ca îngerul vazut de Daniel a fost chiar Domnul Iisus. Dar de fapt asa cum reiese din versetul 13 caruia îi vom da citire mai tîrziu, întelegem ca acest înger este cu totul diferit de Arhanghelul Mihail, un alt nume al Domnului Christos. Acest înger este mai degraba îngerul Gabriel care l-a vizitat pe Daniel mai înainte.
Slabit dupa postul sau de 3 saptamîni, si fara sa fi presimtit posibilitatea unui asemenea vuzutator ceresc, Daniel se simte total coplesit atît de surpriza vizitei cît si de stralucirea neasemuita a acelui înger. Pierzînd si ultimii stropi de vlaga care-i mai ramasesera Daniel simti cum se cufunda într-o stare de lesin sau ceva asemenea somnului mortii.
In aceasta stare însa, el simte atingerea unei mîini, simte puterea de a sta plecat pe genunchi si aude un glas care-i vorbeste astfel: „Daniele, om preaiubit si scump. Fii cu luare aminte la cuvintele pe care ti le voi spune acum si stai în picioare în locul unde esti. Caci acum sînt trimis la tine. El mi-a zis: ‘Daniele, nu te teme de nimic, caci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintîi zi cînd ti-ai pus inima ca sa întelegi si sa te smeresti înaintea Dumnezeului tau. Si tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum’”.
Cînd ma gîndesc la aceasta experienta a lui Daniel îmi dau seama cît de îndurator se poarta Dumnezeu cu noi prin faptul ca aseaza o limita privirilor noastre între lumea vizibila si invizibila. Este lucru sigur ca atunci cînd El încearca sa dea numai putin la o parte valul dintre cele doua lumi, omenescul nostru nu poate suporta contactul cu cealalta lume care sta ascunsa privirilor noastre. Si chiar si atunci cînd Daniel si-a revenit el înca tremura.
Uneori cînd ne gîndim la profetii Domnului din vechime si la slava la care au avut parte sa priveasca, la apropierea lor de Dumnezeu si la cuvintele vii pe care le-au primit si transmis apoi lumii, parca simtim un fel de regret ca noua nu ne-a fost dat sa traim nimic din marile lor experiente.
Dar sa ne gîndim si la pretul pe care fiecare din ei a trebuit sa-l plateasca, la spaima si cutremurul launtric al fiecarui profet atunci cînd el se apropia prea mult de cer, dau cînd cerul cobora prea aproape de lumea fizica a vietii acelui profet. Acest înger trimis cu o misiune speciala la Daniel îi spune: „Daniele, nu te teme de nimic, caci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintîi zi”. Intrebarea care se poate pune este: Atunci de ce atata zabovire între momentul ascultarii rugaciunilor si momentul raspunsului pe care Daniel îl astepta atît de mult? De ce a fost nevoie sa treaca 3 saptamîni de post, de rugaciune si jale? Oare sa fi prelungit Dumnezeu tacerea în mod intentionat atîta numar de zile pentru ca astfel credinta lui Daniel sa devina si mai bine pusa la încercare?
Nu, dimpotriva. Din cuvintele îngerului reiese clar ca Dumnezeu ar fi dorit ca Daniel sa primeasca raspuns la rugaciunile sale chiar din prima zi. Cineva însa s-a împotrivit planului divin. Atunci cînd îngerul Domnului a patruns în zona planetei noastre ostile îngerilor rai i s-au împotrivit si l-au împiedicat sa-si îndeplineasca misiunea. îngeri si demoni în preajma copiilor lui Dumnezeu. Cîti din noi sîntem constienti de realitatea prezentei lor? Cîti din noi sîntem constienti de lupta care se poarta între îngerii Domnului si îngerii lui Satana pentru ca planurile lui Dumnezeu sa fie împlinite sau nimicite? Cît de mult ne dam seama ca fiecare din noi este obiectul acestui conflict cosmic?
Sfintele Scripturi zugravesc în culori extrem de vii aceste realitati care sînt mai presus de simturile noastre. Apostolul Pavel scria astfel în Epistola catre Efeseni 6,12: „Caci noi n-avem de luptat împotriva carnii si sîngelui ci împotriva capeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stapînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii care sînt în locurile ceresti”. Tot apostolul Pavel subliniaza faptul ca slujbele idolesti ale paginilor nu sînt în realitate altceva decît niste slujbe închinate demonilor.
Ati observat ca pe lînga împaratia Persiei se afla o capetenie a întunericului cu misiunea de a bara calea oricarei influente ceresti la inima monarhului pamîntesc asa încît planurile lui Dumnezeu cu poporul Sau sa nu poata fi realizate. Un mesager ceresc este oprit din calea lui de duhurile rautatii din locurile ceresti pentru ca misiunea sa de pace, de lumina, de mîngîiere si de curaj sa nu poata fi dusa la îndeplinire. Dar si cerul are capeteniile sale care exceleaza în putere si în slava. In ultimul verset din capitolul 10 din Daniel, Gabriel, îngerul mesager trimis la Daniel, da marturie înca o data despre capetenia ostirii îngeresti prin cuvintele: „Nimeni nu ma ajuta împotriva acestora, afara de voievodul nostru Mihail.”
Cine este acest Mihail, acest voievod sau capetenie de mare rang între ostile ceresti? In Daniel 12,1 Mihail este numit Aparatorul copiilor poporului tau. Unii au crezut ca Mihail este o capetenie îngereasca, a carui misiune speciala este de a apara pe poporul iudeu. Numele ebraic Mihail prin traducere devine o întrebare semnificativa care suna astfel: ‘Cine este asemenea lui Dumnezeu?’
La aceasta întrebare Sfînta Scriptura nu are decît un singur raspuns: Mihail care este Capetenia ostirilor ceresti este însusi Iisus Christos Fiul lui Dumnezeu, Cel deopotriva cu Tatal. Acest capitol deci, ne prezinta nu numai certitudinea existentei îngerilor slujitori ai lui Dumnezeu si ai îngerilor slujitori ai lui Satana, ci si a înclestarii dintre fortele binelui si raului. Aici în acest capitol mai gasim reliefata o certitudine, aceea a rugaciunilor noastre care sunt auzite în cer. Atunci, îngeri sfinti pornesc într-un du-te vino din cer spre pamînt, cu raspunsul divin la cererile noastre. O, daca ochii nostri firesti ar putea vedea aceste realitati!
Acolo unde se roaga un copil credincios vazduhul din jurul lui se umple nu numai cu îngeri sfinti ci si cu duhurile necurate care cauta sa napadeasca locul rugaciunii cu întuneric, cu teama, cu îndoieli si necredinta. Puterile întunericului se adunasera, asa cum am vazut, la curtea împaratului Persiei. Despre Cir, Dumnezeu proorocise astfel prin proorocul Isaia în capitolul 45 la versetele 1 si 13: „Asa vorbeste Domnul catre unsul Sau, catre Cir pe care-l tine de mîna: ‘Eu am ridicat pe Cir în dreptatea Mea si voi netezi toate cararile lui. El îmi va zidi iarasi cetatea si va da drumul prinsilor Mei de razboi fara pret de rascumparare si fara daruri’”
Persia era capitala idolatriei si a pagînismului. Acolo trona întunericul. Satana ar fi dorit sa puna stapînire pe inima lui Cir pentru ca acest monarh sa nu mai fie sensibil la glasul chemarii speciale a lui Dumnezeu, sa nu se mai arate îndatoritor fata de bunavointa pe care Dumnezeu i-a aratat-o si sa nu mai dea viata planurilor lui Dumnezeu cu el. Dar în alianta cu Mihail, Capetenia ostirilor ceresti, îngerul Gabriel s-a luptat cu toate fortele întunericului si a penetrat zidul împotrivirii Satanice.
Potrivit vointei lui Dumnezeu biruinta finala a apartinut îngerilor sfinti, a apartinut cerului. Sa nu uitam deci ca orice om care se prinde prin bratul rugaciunii de Dumnezeu, devine în mod automat tinta atacurilor lui Satana si a îngerilor sai. Satana ar dori sa ne determine sa renuntam la rugaciune. Dar daca vede ca nu ne poate izola pe aceasta cale de cer, atunci cauta sa ne izoleze de Dumnezeu punînd piedici în calea primirii raspunsului la rugaciunile pe care le-am înaltat. Fiecare din noi avem deci de luptat împotriva duhurilor rautatii. Cum ne pregatim pentru aceasta lupta? Sînt armele pe care le folosim faurite de puterea vointei, curajului si dîrzeniei noastre?
Nu. Armele crestinului în lupta cu fortele întunericului trebuie sa fie doua mîini unite în rugaciune, doua mîini înaltate spre cer. Soarta luptei noastre cu fortele raului nu se hotaraste nicaieri altundeva decît în locul nostru retras de rugaciune, acolo, pe genunchii nostri lipsiti de putere. Acest adevar este ilustrat cum nu se poate mai bine de ultimele scene ale luptei Domnului Hrsitos în Ghetsemani. „Uitati-va”, spune apostolul Pavel în Epistola catre Evrei la capitolul 12, „Uitati-va dar cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea pacatosilor o împotrivire asa de mare fata de Sine”.
Dar, nu numai din partea pacatosilor, ci cu mult mai mult din partea lui Satana. Acolo, în Ghetsemani, era prezenta toata împaratia Satanei. Acum ori niciodata, a fost ordinul sau de atac. Daca Iisus ar fi putut fi determinat sa cedeze, sa capituleze, sa renunte la lupta, la jertfa si sa se întoarca în împaratia Sa fara sa urce Golgota, o, atunci biruinta fortelor întunericului era sigura, era vesnica.
Sa cedeze … acesta era gîndul care îl încerca pe Iisus în Ghetsemani. Sa cedeze, ca nu cumva pacatele întregii lumi, care urmau sa fie puse acum asupra Sa, sa-L determine pe Tatal Sau ceresc sa-Si înrtoarca fata de la El. Sa cedeze … pentru ca si asa rezultatele sacrificiului Sau promiteau sa fie asa de mici, de vreme ce în ceasul acesta greu, nimeni nu este cu El, de partea Lui. Doar o mîna de oameni simpli si aceia dezbinati, fricosi si fara nici un orizont.
Iisus însa a biruit. A biruit pentru ca în clipele cele mai grele ale luptei S-a plecat pe genunchi si cu strigate mari a apelat la bratul puterii lui Dumnezeu, S-a legat pe Sine prin creedinta de Cel Atotputernic. Atunci, în acele clipe nespus de grele, cuvîntul Evangheliei dupa Luca ne spune ca un înger din cer s-a coborît pe acel cîmp de lupta din Ghetsemani ca sa-L întareasca pe Domnul Iisus. Biruinta noastra sta în legatura noastra cu Dumnezeu pe calea rugaciunii si în deplina partasie a îngerilor lui Dumnezeu trimisi sa savîrseasca continuu o slujba pentru cei ce vor mosteni mîntuirea.
Ce scena minunata. Ingerul Domnului si Daniel, omul prea iubit al lui Dumnezeu, stînd fata în fata ca partasi ai aceleiasi cauze, ai aceleiasi lupte si ai aceleiasi biruinte. Privind acum asupra versetului 14 vedem cum îngerul Gabriel îi descoperea lui Daniel care este de fapt principalul scop al misiunii sale. El zice: „Acum vin sa-ti fac cunoscut ce are sa se întîmple poporului tau în vremurile de apoi, caci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepartate.
Pentru întelegerea profetiei care urmeaza în capitolul 11 aceste cuvinte ale îngerului sînt deosebit de importante. Ele îl fac atent pe Daniel ca acesta profetie priveste în mod direct soarta poporului sau. Daca ne îndreptam în mod fugar privirea spre cele scrise în capitolul 11, observam descrierea marilor încercari care aveau sa vina asupra poporului iudeu în timpul celor 70 de saptamîni. Insa profetia trece dincolo de barierele nationale si face referire clara la experientele dramatice ale poporului credincios al lui Dumnezeu din vremea sfîrsitului, ale Israelului spiritual din vremea din urma.
Cele 70 de saptamîni erau numai o parte din lantul celor 2300 de ani profetici. Tot asa si experienta poporului iudeu trebuia sa reprezinte numai o parte din acea istorie de mare anvergura a poporului lui Dumnezeu din vremea sfîrsitului, istorie care începea la anul 1844. Istoria poporului Israel s-a declansat prin actul iesirii din Babilon si întoarcerii în tara fagaduintei. Tot asa, istoria poporului lui Dumnezeu din vremea sfîrsitului trebuia sa fie declansata de iesirea celor credinciosi din Babilonul spiritual lumii si de încolonarea tuturor în mars spre împaratia slavei, spre Ierusalimul ceresc.
Asa cum Marele Voievod Mihail a intervenit atunci în eliberarea si apararea poporului Sau din vechime la data iesirii lui din Babilon, tot asa în vremurile crîncene ale zilelor din urma, Mihail, aparatorul poporului Sau va interveni din nou cu brat puternic si va asigura biruinta. Astfel, aceasta ultima profetie începe prin prezentarea unor evenimente locale referitoare la un popor ales asezat în granitele unei tari din orient pentru ca în final aceasta profetie sa vorbeasca despre evenimente globale care afecteaza un popor ales, de data aceasta dintre toate natiunile pamîntului.
Si daca vreti mai este înca un fir de aur care strabate cele doua parti ale marii profetii a celor 2300 de ani profetici. Asa cum istoria iesirii poporului Israel din Babilon trebuia sa cunoasca la sfîrsitul celor 70 de saptamîni coborîrea lui Mesia la poporul Sau, tot asa la încheierea vremii sfîrsitului, ca o încoronare a istoriei mîntuirii Iisus, Mirele mult asteptat se va întîlni cu poporul Sau, va veni din nou la ai Sai pentru ca sa-i rascumpere si sa-i stramute în tara fagaduita, în Paradisul ceresc.
Da, Iisus Christos vine în curînd. înca putina, foarte putina vreme si cel ce vine va veni si nu va zabovi. înca putin si ochii nostri vor vedea biruinta cauzei Sale. Dorinta si rugaciunea mea pentru fiecare din noi este ca acea zi mareata sa ne gaseasca pe toti în rîndurile poporului Sau ales si credincios cu viata noastra de zi cu zi predata lui Dumnezeu, curatita, sfintita si pregatita pentru fericita experienta a stramutarii noastre la cer. Si toate acestea le cer în numele Domnului Iisus Christos, Aparatorul poporului Sau. Amin!
Pastor Cureteu Octavian

Ultima mare lupta

Ceea ce a dat nastere cartii profetului Daniel si ceea ce ne-a mobilizat si pe noi în prezentarea acestor serii de prelegeri menite sa familiarizeze si sa ofere lumina în vederea întelegerii profetiilor ei este certitudinea sfîrsitului, certitudinea sosirii acelei zile marete, grandioase care va pune capat istoriei pacatului pe planeta noastra. Pentru noi cei de azi, ideea sfîrsitului lumii nu mai este o parere ciudata, nastrusnica, sau o doctrina promovata de cine stie ce secta obscura, ci astazi, oameni din toate partile lumii si din toate straturile societatii tremura, îsi ridica glasul si avertizeaza cît se poate de solemn restul lumii cu privire la acest sfîrsit.
Neluata în seama de multi si chiar dispretuita, totusi cartea lui Daniel vorbea înca de mult lumii cu privire la sfîrsitul ei. Acesta este de fapt accentul întregului ei material profetic. Sfîrsitul este un fel de cheie a întregii carti. Citita cu atentie, cartea lui Daniel da pe fata în fiecare capitol, în fiecare eveniment, în fiecare scena pe care ne-o prezinta viziunea sfîrsitului, cea din urma experienta a pamîntenilor. Sfîrsitul este vazut de Daniel în niste tablouri care nu se pot uita usor.
Acestea îl vor ajuta ca sa descrie mai tîrziu sfîrsitul ca pe o experienta a judecatii, a asteptarii si a marii lupte care ne sta în fata. Aceste experiente urmeaza sa se încheie asa cum vom vedea mai tîrziu în capitolul 12, cu aratarea surprinzatoare si glorioasa, plina de bucurie si de izbînda a Domnului nostru Iisus Christos, Marele Voievod sau împarat al celor credinciosi.
Capitolul 1 al cartii începe cu sfîrsitul unei natiuni, cu experienta intrarii acelei natiuni in robie, iar capitolul 12 se încheie tot cu sfîrsitul, sfîrsitul unei alte robii. De data aceasta nu mai este sfîrsitul experientei unei natiuni, ci sfîrsitul cosmic al lumii noastre. Dar mai înainte de acest sfîrsit glorios trrebuie sa aiba loc o lupta, marea lupta a tuturor veacurilor. Despre aceasta lupta ne vorbeste ultima parte a capitolului 11 la care am ajuns cu studiile noastre.
O cercetare mai atenta a pasajului profetic care se ocupa cu aceasta lupta ne descopera prezenta a doua elemente caracteristice si anume: primul este structura lui literara si al doilea este continua referire la cele doua puncte cardinale – nord si sud, sau miazanoapte si miazazi – Aceste doua elemente sînt foarte importante pentru ca ele în sine sînt cheia interpretarii întregului pasaj.
Va invit acum sa privim acum asupra primului element caracteristic capitolului 11, acela al structurii lui literare. Conflictul dintre împaratul de la miazanoapte si cel de la miazazi porneste chiar de la versetul 5. De la acest punct întreg cuprinsul capitolului se împarte în sase sectiuni care merg în paralel, trei cu trei. Primele trei sectiuni sînt cuprinse între versetele 5-12, iar urmatoarele trei sectiuni sînt cuprinse între versetele 15-39. Fiecare din aceste sase sectiuni este de fapt o relatare detaliata a unei agresiuni a împaratului de la miazazi împotriva împaratului de la miazanoapte si apoi si invers.
Ultimele 5 versete ale capitolului 11 însa, par sa se detaseze de restul capitolului si apar ca un fel de post-scriptum al întregii carti, aratînd spre o noua directie spre care se îndreapta profetia. In aceste ultime versete vedem cum cei doi împarati se ataca reciproc, dar pîna la urma, asa cum reiese din versetele 43 si 45, cei doi împarati se vor uni ca sa lupte împotriva muntelui cel slavit si sfînt al lui Dumnezeu. împaratia lui Dumnezeu este anuntata prin urmatoarea fraza: „Isi va ajunge sfîrsitul si nimeni nu-i va veni în ajutor”.
Acest element vizibil de regularitate si asemanare între cei doi împarati în cele ce ei savîrsesc unul împotriva celuilalt, ne ofera cheia interpretarii acestui pasaj. Daniel 11 nu ne conduce astfel spre un fagas de interpretare literala, ci mai degraba spirituala. Desigur ca anumite evenimente istorice pot sa ia locul si sa para a fi fost prevestite de toxtul profetiei. Totusi, în descifrarea acestor referinte profetice o noua dimensiune trebuie luata în consideratie. Astfel în ultimele versete ne aflam fata în fata cu un fel de vorbire care subliniaza faptul ca mai presus de evenimente istorice exista o filozofie a istoriei si deci, ceea ce are importanta în final nu este multimea evenimentelor istorice ci principiul conflictului dramatic dintre nord si sud.
In limbajul profetic directia si domeniul stapînirii împaratului de la miazanoapte sînt asociate acelei puteri satanice care reclama pozitia si autoritatea suprema a lui Dumnezeu. Miazanoapte este de fapt directia din care i s-a aratat lui Daniel ca se va ridica acel corn mic despre care am studiat în capitolul 8. Acel corn mic, spunea profetia, avea sa se mareasca nespus de mult spre miazazi, spre rasarit si spre tara minunata. Miazanoaptea este atît în mitologia cananita cît si în geografia Vechiului Testament locul de bastina al zeului Canaanit Baal. Cultul idolatru al lui Baal pe tot parcursul istoriei Vechiului Testament a reprezentat o permanenta amenintare pentru religia monoteista a poporului Israel.
De cîte ori nu stam fata în fata pe paginile sacre ale Vechiului Testament cu acea înclestare dintre Dumnezeu si Baal. Priviti-l pe profetul Ilie stînd pe muntele Cârmei ca reprezentant al lui Dumnezeu fata în fata cu profetii lui Baal. Ascultati strigatul lui care coboara poalele muntelui spre auzul întregului popor tabarît pe cîmpul de lupta al religiei. Ascultati somatia divina a profetului lui Dumnezeu: „Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa El; iar daca este Baal, mergeti dupa Baal”. Dar în acest context profetic al cartii lui Daniel radacinile cultului lui Baal sînt mult mai adînci si în spatele acestui cult se afla adevarata sursa a conflictului, adevaratul vrajmas al lui Dumnezeu – Satana, inventatorul tuturor cultelor idolatre.
Cine de fapt trona peste adunarea tuturor zeitatilor în capatul dinspre miazanoapte? Sa citim. Sa deschidem Sfînta Scriptura în Isaia 14, 13.14. Notati aici cine vorbeste si directia din care vorbeste si se manifesta: „Ma voi sui în cer. Imi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stele lui Dumnezeu. Voi sedea pe muntele adunarii dumnezeilor la capatul miazanoaptei. Ma voi sui pe vîrful norilor; voi fi ca Cel Prea Inalt”. Sper ca m-am facut înteles. Miazanoaptea, în limbajul profetic este o expresie cheie, este directia din care se exprima acel fals dumnezeu, Satana, care troneaza peste toata galeria falsilor dumnezei si care a luptat si continua sa lupte pentru a uzurpa, daca s-ar putea tronul adevaratului Dumnezeu.
Cornul cel mic despre care am citit ca avea ochi de om si o gura care vorbea cu trufie împotriva Celui Prea înalt urma sa fie ultima inventie a Satanei. El urma sa fie omul faradelegii despre care avea sa scrie apostolul Pavel în 2 Tesaloniceni ca se va înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau de ce este vrednic de închinare si ca se va aseza în templul lui Dumnezeu dîndu-se drept Dumnezeu. Cornul cel mic urma sa se ridice tot de la miazanoapte, de acolo de unde trona Satana.
Miazanoapte, aceasta directie simbolica este total semnificativa în profetie. Adevarata sursa a puterii cornului cel mic este demascata în cartea Apocalipsei ca fiind puterea Satanei. El visa sa tronezeîn locul lui Dumnezeu, sa fie ca Dumnezeu. Si iata cum urma în cele din urma sa-si duca Satana visul la îndeplinire, prin cornul cel mic, prin omul faradelegii, care avea sa se dea drept Dumnezeu. Satana, ne spune Apocalipsa 13, avea sa-i dea fiarei care avea cornul cel mic trei lucruri: puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapînire mare. Identificarea cornului cel mic nu este grea.
Care putere omeneasca a cutezat sa intre în templul lui Dumnezeu si sa se dea drept Dumnezeu? Care putere omeneasca avea sa îmbrace haina religiei si sub masca închinarii la cele vrednice de închinare sa întemeieze un cult care sa urmareasca în realitate propriile sale interese? Care putere omeneasca îmbracata în odajdiile religiei a adus în templul lui Dumnezeu sub numele sfintilor martiri si a liturghiilor toata cohorta idolilor si a slujbelor cultelor pagîne ale capatului de miazanoapte? Care este numele acelei puteri bisericesti?
La toate aceste întrebari istoria ne îndreapta spre o singura directie, Roma pagîna, care mai tîrziu avea sa fie Roma papala. Pe de alta parte directia profetica miazazi, reprezinta în traditia Biblica orice sistem de guvernare care se coboara de data aceasta nu din Babel sau Babilon ci din Egipt. Este vorba de acel sistem de guvernare care nu mai ofera nici un loc lui Dumnezeu. Care este numele acelui sistem? Desigur ca raspunsul dumneavoastra în aceasta privinta este unul singur: Ateismul care neaga nu numai dreptul lui Dumnezeu de a se amesteca în treburile omului ci chiar si dreptul lui Dumnezeu de a exista. Dumnezeu ne-a oferit în aceste zile marele privilegiu, nevisat de nimeni dintre noi ca sa vedem cu ochii nostri caderea ateismului, caderea imperiului ateist. Dar nu triumfati înainte de vreme.
Spiritul ateismului, spiritul Egiptului a ramas prezent în lume si lucreaza ca un ferment la alterarea constiintei umane. Spiritul împaratului de la miazazi este spiritul umanist al lumii vestice, este spiritul mintilor luminate ale secolului nostru, este spiritul care promite siguranta deplina în capacitatea logica, matura a popoarelor lumii de a fauri împreuna o lume mai buna, o lume asezata pe principii de libertate, egalitate, fraternitate.
Aceste trei cuvinte cu caracter de lozinca ne-au ramas ca un ecou în memorie de atunci de la strigatele gloatelor care, cu ocazia revolutiei franceze au negat pe Dumnezeu si au cautat sa aseze în locul Lui ratiunea umana. Asa cum expresia miazanoapte zugraveste o miscare religioasa care se ridica mai presus de Dumnezeu pentru a-i lua locul, tot asa expresia de miazazi reprezinta conceptul miscarii ateist-umaniste care ignora pe Dumnezeu si învata pe om sa-si puna încrederea în sine si în cele ce el detine sau savîrseste la un moment dat.
Privind la structura întregului capitol putem distinge deci doua faze: prima faza în care profetia pare sa fi fost rostita de îngerul Gabriel si scrisa de proorocul Daniel numai pentru a trasa cu ani mai înainte traiectoria pe care omenirea va pasi. In acest sens am vazut pas cu pas si poate chiar ne-am delectat urmarind cum în dreptul fiecarui detaliu al textului profetic a fost mai tîrziu un fapt, o situatie sau un eveniment care a confirmat veridicitatea prezicerii divine. In aceasta prima faza atît împaratul de la miazanoapte cît si cel de la miazazi calca rînd pe rînd peste poporul lui Dumnezeu, peste tara minunata, peste cei credinciosi.
Acestea sînt cele doua puteri ale Babilonului si ale Egiptului. Una fiind o putere religioasa în încercarea continua de a uzurpa puterea lui Dumnezeu si cealalta o putere lumeasca bazata pe eforturile si succesele întreprinderilor omenesti de a cladi o lume mai buna, care sa abata astfel atentia oamenilor de la împaratia cea vesnica a lui Dumnezeu. Aceste evenimente istorice din prima faza a profetiei pregatesc în cele din urma calea celei de a doua faze a acestei ultime proorocii a cartii. Aceasta faza este spirituala si de proportii globale. Amintirea numelor lui Amon si Etiopia în textul profetiei, al unor popoare asezate la partea extrema de miazanoapte sau de miazazi, subliniaza si mai mult ideea de totalitate a lumii si de înteles spiritual pe care trebuie sa-l acordam acestui pasaj final.
Aspectul global al situatiei la care se refera acum profetia este sporit de un alt element care nu ne poate scapa nicidecum; sînt primele cuvinte ale versetului 40: „La vremnea sfîrsitului„. Acest pasaj scurt de la încheierea capitolului 11 ne spune ca în zilele din urma împaratul din sud si cel din nord se vor lupta si se vor birui unul pe altul alternativ, dar în final, împaratul de la miazanoapte va birui pe împaratul de la miazazi. împaratul de la miazanoapte a aruncat în lupta totul, a desfasurat toate fortele care-i stateau la îndemîna. Religia va fi subiectul dominant al vremii sfîrsitului, va fi forta covîrsitoare în fata careia va capitula omenirea. Dar lucrurile nu se vor opri aici, ne atentioneaza versetul 43.
Cuvîntul ne spune ca împaratul de la miazanoapte se va face stapîn pe visteriile de aur si de argint si pe toate lucrurile scumpe ale Egiptului. Libienii si Etiopienii vor veni în alai dupa el. Aceasta înseamna ca împaratul de la nord va birui nu numai prin forta numerica, ci si prin forta economica. Sa nu uitam ca elementul religios va domina lumea sfîrsitului si acesta va fi strîns legat de factori economici.
Profetia paralela din Apocalipsa 13 ne avertizeaza ca acele vremuri vor fi deosebit de drastice, de restrictive pentru cei ce vor sa trraiasca independent, potrivit cu dictatele propriei lor constiinte. Cei ce vor avea puterea si vor dori sa dicteze în probleme de constiinta, acolo unde nu vor reusi în acest fel vor cauta sa întrebuinteze calea constrîngerii economice, asa încît nimeni sa nu poata cumpara sau vinde fara sa aiba semnul acesta: numele fiarei sau numarul numelui ei. Libia si Etiopia reprezinta limitele geografice cele mai îndepartate ale sudului. Pîna si cele mai îndepartate colturi ale imperiului împaratului de la miazazi vor merge cu alai dupa împaratul de la miazanoapte. Aceasta înseamna nu numai capitularea împaratiei de la miazazi, dar si acceptarea suveranitatii si conducerii împaratului de la miazanoapte.
Pentru prima noapte miazanoapte si miazazi sînt împreuna. Pentru prima data marele imperiu al religiei false care a urmarit detronarea lui Dumnezeu si acel imperiu al filozofiei si realizarilor omenesti vor fi împreuna. Aceasta alianta unica si finala care mai înainte fusese încercata prin alte metode de casatorie, dar care nu au dus la nici un rezultat, acum a reusit asa încît cele doua împaratii pregatesc atacul împotriva muntelui cel sfînt. Dar deodata uluitor si pustiitor, puterea împaratului de la miazanoapte va cunoaste înfrîngerea totala. Si asa cum profetia tine sa precizeze, nimeni nu-i va veni în ajutor.
Ma întreb: Ce eveniment va duce la înfrîngerea marelui sistem religios fals ce se va socoti stapîn pe situatie? Un singur lucru si acesta va fi aratarea împaratiei lui Dumnezeu. Astfel încheierea ultimei viziuni profetice a lui Daniel cuprinsa în ultimele versete ale capitolului 11 ne descopera caracterul acelei lupte de proportii globale cu care se va încheia istoria omenirii. Aceasta va fi o batalie care va aduna toate fortele politice si religioase ale lumii sub un singur steag, sub o singura deviza, aceea de a lupta împotriva lui Dumnezeu si a copiilor Sai sinceri si credinciosi.
Aceasta lupta se va încheia cu biruinta cauzei lui Dumnezeu. Aceasta este marea lupta spirituala, marea batalie de la Armaghedon despre care citim în capitolul 16 din Apocalipsa. In ultima instanta vrajmasia tuturor fortelor necredintei nu va fi stîrnita de existenta împaratiei lui Dumnezeu ci mai de graba de legea care sta la baza acestei împaratii si anume legea iubirii, legea care face din Dumnezeu singura autoritate în fata careia constiinta oricarei fiinte create trebuie sa se plece în respect, adorare, în dragoste si în ascultare. Si din toata legea, o singura porunca va deveni marul a toata discordia.
Este vorba de porunca a IV-a, porunca pazirii Sabatului biblic, a adevaratei zile de odihna. Poate ca veti întreba ce legatura are aceasta porunca a IV-a cu marele conflict final? Porunca a IV-a, trebuie sa stim, este singura porunca prin care, daca i se da ascultare, Dumnezeu este întronat ca fiind autoritatea absoluta, Creatorul, Rascumparatorul, Domnul si Stapînul. O, cît de putin îsi dau seama crestinii de azi care rîd de aceasta porunca divina, care o rastalmacesc sau o calca cu buna stiinta ca de fapt prin atitudinea lor ei pregatesc calea pentru ziua de mîine, ziua în care ei vor lupta în tabara împaratului de la miazanoapte împotriva muntelui cel sfînt si împotriva sfintilor lui Dumnezeu.
Chestiunea pe care aceasta ultima parte a profetiei o pune în discutie, nu mai este o chestiune de care ne putem izola sau arata nepasatori. Curînd, ultima mare lupta se va da între poruncile lui Dumnezeu si poruncile oamenilor. Ziua de mîine si locul pe care-l voi ocupa atunci în marea batalie finala se pregateste de azi. Care este atitudinea mea fata de autoritatea lui Dumjnezeu? Ma las eu stapînit si condus de voia legii Sale? Ma supun eu vointei Aceluia care m-a creat si apoi a urcat pe Golgota pentru mine pentru ca sa moara în locul meu? Aleg eu sa fug de aliantele lumesti, de spiritul vremii, de orice influenta care încearca sa corupa dragostea mea pentru Iisus, de orice forta care încearca sa compromita alergarea credintei mele? Ce avem de raspuns în fata acestor întrebari?
Iubiti cititori. Acum cînd lumea din jurul nostru fierbe si se lupta pentru suprematie, cînd în biserica lui Dumnezeu bate vîntul atîtor rataciri satanice, acum cînd pe toate planurile se fac ultimele pregatiri pentru acea mare batalie finala a credintei, va invit sa ne plecam împreuna înaintea lui Dumnezeu în rugaciune pentru a-I spune: Iubite Tata ceresc, stam înaintea Ta în deplina cunostinta de cauza a dragostei Tale, a planurilor Tale cu noi si în deplina cunostinta de chemarea Ta. Vrem sa fim ai Tai, sa ne asezam de partea Ta, sa apartinem poporului celor sfinti. Fa Tu azi zid de aparare a mintilor noastre si da putere credintei noastre ca sa ramînem credinciosi adevarurilor Tale. Stim ca adevarul Tau si cauza Ta vor birui în final, de aceea ajuta-ne sa ne gasim si noi în ziua aceea mare în tabara celor biruitori. Si împreuna cu noi dorim sa fie si toti cei dragi ai nostri. Toate acestea le cerem spre slava Ta si în numele Domnului nostru Iisus Christos si-Ti multumim. Amin!
Pastor Cureteu Octavian

Gh. Cojocaru: E important ca istoria să-și cunoască protagoniștii, victime și făptași


Familia Ghieș, deportată la 13 iunie 1941 din satul Chirileni

Familia Ghieș, deportată la 13 iunie 1941 din satul Chirileni

Vasile Botnaru în dialog cu Gheorghe Cojocaru, la optzeci de ani de la deportările făcute de organele de represiune sovietice.

Gheorghe Cojocaru: „Acum 80 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, organele de represiune sovietică au ridicat de pe malul drept al Nistrului al fostei RSS Moldovenești și au deportat dincolo de munții Ural peste 22 de mii de oameni. Dintre aceștia, conform datelor statistice, 4.342 au fost incluși la categoria „membri activi ai organizațiilor contrarevoluționare antisovietice, naționaliste și albgardiste”, „foști mari latifundiari, comercianți și funcționari de stat”, „foști ofițeri în armată română, poloneză sau albă” sau „transfugi din URSS” și arestați imediat, ceea ce echivala, practic, cu condamnarea la moarte. Tot atunci, au fost arestați încă 165 de oameni taxați ca „elemente criminale”, ceea ce, raportat la totalul celor deportați, relevă că represiunile au avut o pronunțată tentă politico-ideologică.”

Primari găgăuzi în anul 1938, majoritatea exterminați în Ivdellag (Arhiva personală - OȚ)

### VEZI ȘI… ###

Naționalism și imperialism în Basarabia istorică (III): Regimul de ocupație sovietic în RSSM (1940-1941)

Europa Liberă: Uitându-ne înapoi, vă întreb pe Dvs., istoricul Cojocaru, ce urmăreau prin arestarea și deportarea acestor oameni autoritățile de atunci?

Gheorghe Cojocaru: „Încercările cumplite prin care au trecut acei oameni au fost o consecință a politicii de sovietizare pe care regimul stalinist o promova în toate regiunile anexate în anii 1939-1940 la Uniunea Sovietică, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Practica identificării și vânării „dușmanilor poporului”, exersată pe pielea unor milioane de oameni în anii 1920-1930 în URSS, a fost aplicată, conform aceleiași logici inumane, și în Basarabia anexată, mai ales că aceasta era o regiune de frontieră, iar mirosul prafului de pușcă se simțea deja în aer. Numai că operațiunea deportării așa-numitei „coloane a cincea”, suspectată de o eventuală pactizare cu dușmanii puterii sovietelor în caz de război, n-a dat, după cum se apreciază în istoriografia problemei, efectele scontate, n-a contribuit la întărirea zonelor de frontieră, ci, dimpotrivă, a deschis răni adânci care nu s-au cicatrizat nici până astăzi.”

Două treimi din deportați erau femei, copii și bătrâni

Europa Liberă: Deunăzi mă uitam la un interviu despre deportarea tătarilor, știm ce au pățit popoare din Caucaz care au nimerit la fel sub tăvălugul pus la punct în ’37-’38, dar cum a funcționat acest mecanism în Basarabia, cum a fost pus în aplicare după 40? Cine au fost responsabilii de planurile de deportare? Eu cred că nu întâmplător Dvs. v-ați amintit de aceste evenimente acum când se fac pregătiri pentru scrutinul parlamentar, înțeleg că Dvs. vreți să ne atrageți atenția că toate acestea s-au întâmplat cu numai opt decenii în urmă – opt decenii înseamnă viața unui om –, că asta nu s-a întâmplat pe vremea romanilor, dacilor sau a lui Ștefan cel Mare. Și Leontina Vatamanu ne-a ajutat, prin documentarul său excelent, să ne putem imagina vagonul ăsta de transportat vitele în care erau înghesuiți cu baioneta oameni nevinovați sau cărora li se imputa doar apartenența la o clasă, la o grupare, așa cum au desenat-o bolșevicii. Făcând inventarul acelor locuri îndepărtate ale URSS unde au ajuns oamenii din Basarabia, cum se păstrează astăzi în memoria colectivă amintirea acelor zile tragice?

### VEZI ȘI… ###

CC: despăgubirea copiilor născuți în deportare

Gheorghe Cojocaru: „În primul rând, vorbim despre locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice și trebuie să spunem că în jur de 10 mii de deportați au fost plasați în stepa kazahă, câte circa 6 mii în regiunile Omsk și Novosibirsk și câte 300-400 în ținutul Krasnoiarsk și Republica Autonomă Komi, în condiții cu totul improprii, mai ales dacă se are în vedere că două treimi din deportați erau femei, copii și bătrâni. De la deschiderea porților Gulagului de Nikita Hrușciov și până astăzi, majoritatea covârșitoare a deportaților a fost reabilitată și repusă în drepturile civile, mai puțin în ceea ce privește redobândirea bunurilor sechestrate în mod arbitrar. Și din punct de vedere istoric s-au dat aprecierile de rigoare deportărilor în masă, atât celor din anii ‘30, cât și celor din anii 1941 sau 1949, iar în zilele de comemorare a victimelor represiunilor bolșevice, care se marchează din 2010 încoace, cu excepția anilor din urmă de pandemie, drapelele de stat în Republica Moldova sunt coborâte în bernă.”

Europa Liberă: Credeți că e suficient, se mai poate face ceva mai mult?

Gheorghe Cojocaru: „Bineînțeles, se mai pot face multe lucruri, pentru că aceste pagini tragice din istoria noastră contemporană trebuie citite în profunzime, generațiile tinere trebuie să cunoască aceste lucruri, este foarte important ca istoria să-și cunoască protagoniștii, să cunoaștem nu numai numele victimelor, este de asemenea foarte important să cunoaștem cine au fost autorii.”

Margareta Spînu-Cemîrtan: „În memoria celor deportați, chinuiți prin închisori, îngropați prin gropile cu var”


Deportat în Siberia: Margareta Spînu-Cemîrtan, Chișinău, 3 iulie 2020.

Deportat în Siberia: Margareta Spînu-Cemîrtan, Chișinău

Se împlinesc 71 de ani de la deportările în Siberia, din iulie 1949. Margareta Spînu-Cemîrtan a trecut prin calvarul deportărilor staliniste fiind copil, amintiri pe care le-a prelucrat în mai multe cărți.

A scris și a editat mai multe cărti – “Lupii”, „Dragoste de porumbei”, „Siberia de acasă”, „Fiarele”. Una dintre cărti „Lupii”, în care apar marturii despre deportarea familiei sale și chinurile îndurate în Siberia, a fost tradusă în limba engleză, cu titlul „The Red Dragon”. În baza amintirilor sale, precum și ale altor deportați, la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din Chișinău a fost montat spectacolul „Dosarele Siberiei”.

Interviu cu Margareta Spînu-Cemîrtan despre deportarea în Siberia
 

Europa Liberă: Margareta Cemîrtan este una din cele câteva zeci de mii de basarabeni care de nevoie au cunoscut calea pribegiei. Ce vă mai amintiți astăzi despre acele timpuri, despre acea pagină neagră din istorie?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Am niște amintiri foarte triste. Nu aș vrea să mi le amintesc, dar o fac pentru tineretul de acum care nu știe ce dezastru a fost și ce am suferit noi, poporul nevinovat absolut, dar chinuit și necăjit.”

Ce știu tinerii din Chișinău despre deportările din URSS?

Europa Liberă: De ce un popor nevinovat a trebuit să fie atât de aspru pedepsit?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Așa a fost regimul stalinist, diabolic, regimul stalinist și-a bătut joc de 60 de milioane de oameni, de propriul popor – și ruși, și ucraineni, și toate națiunile. Ei au vrut să răstoarne, să facă socialismul. I-aș întreba pe mulți comuniști, că ei sunt camuflați și acum: unde-i comunismul lor? La prima adiere de vânt s-a ruinat. De ce? De atâta că, construind pe oase, pe sânge și pe minciună, nimic trainic nu vei obține și de aceea s-a ruinat totul.”

Europa Liberă: Dvs. ați scos de sub tipar câteva cărți care cuprind amintirile acelor ani de tristă pomină, ați cunoscut dosarul familiei. A fost atât de bogată, atât de înstărită că trebuia să nimerească pe lista dușmanilor poporului?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Când am scris prima carte, la arhivă încă nu umblasem, numai din cuvintele rudelor, ale fratelui, ale tatălui. Dar tata nu mi-a povestit că a avut o mică magazie cu manufactură și după ce istoricul Viorica Olaru a mers la arhivă și a adus copia dosarului, iată de acolo am aflat adevărul. Că adică tata a fost mare comerciant și primea câte 180 de mii de lei pe lună.”

Europa Liberă: Lei românești?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Da, lei românești, pe care tata nici măcar în ochi nu i-a văzut, fiindcă nu a reușit să vândă. Numai s-au dus rușii în ‘42 și a deschis împreună cu un vecin o mică magazie. Până a împrumutat bani, până a adunat marfă, au venit rușii înapoi și i-au confiscat totul. Astfel a rămas și dator, și încă a fost și deportat. Iată acesta-i unicul adevăr, dar, cu părere de rău, totul s-a făcut cu minciună. Au vrut pe popor atâta să-l înfricoșeze, ca să se împlinească visul satanistului, să facă colectivizare, să ia totul de la om și să muncească pe gratis toată viața. Dacă nu fura, nu mânca.”

Europa Liberă: Arhivele despre deportări ce adevăr au scos?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Adevărul crud, că au făcut nedreptate, că n-au dobândit nimic decât că au omorât și au judecat, și au îngropat de vii oamenii.”

Europa Liberă: Cum s-au intersectat sentimentele celor care au fost deportați și ale celor care au întocmit listele?

Spovedania unui moldovean care a participat la deportarea consătenilor săi

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Foarte bine s-au intersectat. Ei n-au simțit nicio vină că au făcut listele, fiindcă ei au spus așa: „Nouă ni s-a poruncit și noi am îndeplinit”. Dacă cineva reușea să fugă, luau pe altcineva, numai ca să îndeplinească lista, că așa a fost porunca. Mulți oameni spun că rușii nu sunt de vină, sunt de vină cei de pe loc care au făcut listele. Dar cine a poruncit? Cine a poruncit să se îndeplinească totul, că dacă nu îndeplineai – te ucidea pe tine ori te deporta. Și nu aveai încotro, fiindcă erau soldați peste tot și-ți puneau arma la tâmplă.”

Europa Liberă: Și s-au făcut neamuri?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Au fost și așa cazuri că s-au făcut și neamuri. Pot să spun chiar despre mine…”

Europa Liberă: Ian povestiți.

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Când m-am întors din Siberia, eram încă un copil sălbatic, am fost la orfelinat. Și m-au primit la dânșii moșii, că nu aveau copii și cât au construit casa le trebuia ajutor, dar, după ce au terminat casa, m-au căsătorit. Cu cine credeți? Cu un comunist, ca să fiu apărată; un activist foarte bun în sat, stimat de toți comuniștii și de primărie, și de cârmuire. Și când i-am întrebat de ce – pe urmă, atunci nu am putut nimic să-i întreb, că eram un copil –, mi-au spus că „pentru binele tău am făcut-o, ca să nu te violeze, să nu facă râs din tine, să te apere și să-ți fie bine, că ceilalți suferă, dar tu să ai o bucată de pâine”. Iată așa se înnemureau mai mulți și n-ai ce face. O situație stupidă…”

Europa Liberă: Tot cu vremea, deportații au putut să-și spună poveștile, da, cu lacrimi fierbinți și-au povestit drama prin care au trecut, ce au trăit acolo, în Siberii de gheață…

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Nu toți…”

Europa Liberă: De ce nu toți?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Pentru că au frică. Eu comunic cu mulți care încă mai sunt în viață și când le spun: „Scrieți, las’ să știe cum ați suferit”, ei nu vor, îmi spun: „Ce ești nebună? Cu Armata a 14-a în coastă și vrei să răscolești asta?”. Iar alții îmi spun: „Eu nu știu cum să uit, dar nu să trec iarăși din nou pe drumurile celea, prin infernul acela. Ce vrei să-mi crape inima?” Și eu când am scris cartea, mi-i martor Dumnezeu și soțul meu: trei luni am scris-o lângă sobă și trei luni am plâns. Să-ți aduci aminte toate acestea, e foarte greu. Asta înseamnă să treci iar prin chinurile celea.”

Europa Liberă: În suflețelul Dvs. s-a cuibărit frica?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Nu! Cred că vârsta nu-mi mai dă voie să am frică de nimic, dar pentru copii și nepoți desigur că mi-i frică să nu fie rău.”

Europa Liberă: S-au ridicat monumente, troițe. Iată și Dvs. ați venit cu o idee – să ridicați o răstignire în curtea unei biserici de la Durlești.

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Da.”

Europa Liberă: De ce acest vis al Dvs.?

### VEZI ȘI… ###

Ludmila Cojocaru (istoric): „Dacă s-ar fi practicat acest exercițiu al memoriei mai frecvent, am fi reușit să recuperăm mult mai multe”

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Se zice că omul îi dat să nască copii, să construiască o casă, să facă o fântână, să sădească pomi. Deci, pe toate le-am făcut, dar o fântână n-am săpat și în locul fântânii, din care ar fi băut apă foarte mulți oameni și ar fi zis „mulțumesc!”, am ridicat o troiță pentru toate jertfele comunismului, nu numai pentru deportați, și pentru acei uciși și îngropați în gropile de var, și aici răposați în foametea organizată special de bolșevici, și în multe închisori chinuiți și omorâți, pentru toți am ridicat o troiță foarte frumoasă. Am zis că așa cum din fântână ar bea apă multă lume, așa aș vrea eu ca fiecare creștin, când vine la Biserica „Sf. Andrei” de la Durlești, să treacă pe lângă acea troiță, să citească ceea ce-i scris, să-și aducă aminte și să facă tot posibilul să nu se mai repete calvarul care a fost. Este scris: În memoria celor deportați, chinuiți prin închisori, îngropați prin gropile cu var, prin spitale psihiatrice.”

Europa Liberă: Ce vă doriți cel mai mult acum?

Margareta Spînu-Cemîrtan: „Ca să nu se mai întâmple ceea ce a fost. Tare nu vreau, nu vreau război, vreau pace, cea mai scumpă e pacea. Cu pace totul se face. Și desigur că un lider care să ne ducă să ne unim cu Țara-mamă, că noi de-atâta suferim și umblăm din mână în mână, pentru că nu vrem să ne unim cu Țara-mamă.”

Numai la ROMANI este asa ceva! Armand, veste trasnet: „Astazi am aflat ceva incredibil: Contractul dintre Primarie si Romprest nu exista. Vrem banii inapoi si sa plecati mai repede”  

Primarul Sectorului 1, Clotilde Armand, a anuntat joi seara ca nu exista niciun contract intre Primarie si Romprest in acest moment, intrucat contractul a fost anulat in 2008 de Curtea de Apel. „Am demarat actiunea in instanta pentru ca acest contract este nul din toate punctele de vedere. Case closed Romprest. Vrem banii inapoi si sa plecati mai repede”, a precizat Armand.

„Astazi am aflat ceva incredibil: Contractul dintre Primaria Sectorului 1 si Compania Romprest Service S.A. NU EXISTA! Da, ati citit bine. Inteleg ca domnul premier s-a pozitionat public cerand ambelor parti (primarie si companie) sa respecte intelegerile contractuale (reguli facute in 2008 de PNL). Dar ce ne facem dle. premier daca nu exista contract?! Nu credeti asa ceva, nu? Haideti sa va explic ceva de neinchipuit:

Doua sentinte judecatoresti definitive si irevocabile au constat ca acest contract a fost incheiat fraudulos si l-au ANULAT. Exact in ziua in care fostul primar Andrei Chiliman semna contractul, 30 iunie 2008, Curtea de Apel Bucuresti anula definitiv si irevocabil intreaga procedura de achizitie, deoarece incalca directivele comunitare si jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii Europene in cazul contractelor de concesiuni de servicii

In plus, contravenea flagrant Legii 273/2006 privind finantele publice locale.

Curtea de Apel Brasov a dat, pe 22 martie 2011, cea de-a doua decizie definitiva si irevocabila: Dispune anularea anuntului de participare nr. 40433/ 08.12.2007 publicat in SEAP de catre intimate Primaria Sectorului 1 Bucuresti, a documentatiei de atribuire si a procedurii de atribuire prin licitatie deschisa a contractului “Prestari servicii- activitati ale salubrizare pe raza administrativa a Sectorului 1” cod CPV 90121000-1 si 90210000- 2. A fost confirmata, inca o data, incheierea fara nicio baza legala a contractului de salubrizare de la nivelul Sectorului 1.

Astfel, contractul Romprest a fost semnat in dispretul Justitiei, cu aprobarea PSD si PNL. Si cu o tacere din partea partidelor politice de peste 10 ani. Nimeni nu a scos o vorba despre asta.

Raman acum intrebarile mele: cine ne da banii inapoi pentru cei 12 ani in am platit cel mai scump serviciu de salubrizare din Romania si cati functionari publici, primari si viceprimari trebuie sa raspunda in fata Justitiei? Vom afla. Am demarat actiunea in instanta pentru ca acest contract este nul din toate punctele de vedere. Case closed Romprest. Vrem banii inapoi si sa plecati mai repede”, a scris Armand pe Facebook.

O singura DOAMNA  face mai mult decat toti  gargaragii! Formidabila Maia Sandu. Anunta o lege de „confiscare rapida a averilor functionarilor provenite din fapte ilicite”

POLITICA

Presedintele Republicii Moldova, Maia Sandu, a anuntat marti seara ca, foarte curand, va inainta o lege de confiscare a rapida a averilor functionarilor provenite din fapte ilicite.

Legea actuala privind confiscarea averii nu functioneaza in Republica Moldova, iar Presedintia lucreaza la una noua, pe care o va propune urmatorului Parlament, ales in urma alegerilor parlamentare din 11 iulie, sustine sefa statului Maia Sandu.

„Una dintre primele legi pe care le voi propune urmatorului Parlament, si pentru asta avem nevoie de oameni cinstiti, va fi privind confiscarea averii. Noi avem astazi o lege, dar care nu functioneaza. Stiti ce se intampla astazi? ANI, care e departe de a fi si ea ideala, trebuie sa demonstreze ca un judecator sau ministru sau deputat nu a avut venit legal ca sa aiba o astfel de avere. Ceea ce vreau eu sa propun e ca nu ANI sa faca asta, ci fiecare om in parte sa vina cu dovada. Asta va fi mult mai usor”, a mentionat Maia Sandu in cadrul unei emisiuni la Jurnal TV.

Ea a subliniat ca institutiile statului au nevoie de o reforma radicala si de epurarea functionarilor corupti.

„Exista o problema a cadrelor, pentru ca multi oameni au plecat, iar unii care au lucrat in institutiile de stat au fost folositi de clanurile corupte si chiar daca sunt profesionisti, ei nu pot sa ramana in sistem. Or, un profesionist bun care fura, care are experienta, este foarte periculos. Mai bine sa angajam oameni noi, poate cu mai putina experienta, dar care pot sa invete repede, care sunt cinstiti si care isi doresc sa rezolve problemele cetatenilor, si nu cei care cate 20 de ani tot schimba o institutie pe alta”, a mai spus Sandu.

Ea a explicat ca exista grupuri de functionari afiliate acestor grupari infractionale conectate politic care sunt mutate de la o institutie la alta pentru a delapida din fondurile publice si ca acest subiect a fost discutat inclusiv in sedintele recente ale Consiliului Suprem de Securitate.

„Unii si aceiasi oameni mai intai au furat in domeniul feroviar, apoi au trecut la telecomunicatii, apoi in sistemul bancar. Aceiasi specialisti se muta dintr-o institutie in alta si continua sa fure”, a subliniat Maia Sandu.

Ea a mentionat ca trebuie reformat si sistemul judecatoresc pentru ca noile legi sa functioneze si sa aiba efecte.

„Ramane oricum problema justitiei, pentru ca fiecare poate sa mearga in instanta daca nu e de acord. Si daca mergi la judecata si se intampla asa cum s-a intamplat zilele trecute, cand unui deputat i s-a spus ca trebuie sa intoarca cateva sute de mii de lei (Dumitru Diacov, n.r.), iar instanta a spus ca nu – atunci fara reforma sistemului judecatoresc va fi foarte greu de facut ceva. Dar pentru viitorul Parlament, din partea mea, vor fi legi foarte dure privind reforma justitiei”, a punctat Maia Sandu.

Maia Sandu a nominalizat si gruparile care manevreaza scheme de coruptie si controleaza justitia.

„Sunt nume pe care le cunoastem cu totii. Exista gruparea lui Platon, gruparea lui Plahotniuc, a lui Sor, exista gruparea care lucreaza pentru Dodon, este Andronachi, Nichiforciuc si cei din anturajul lor. Acestea sunt principalele grupari”, a declarat Maia Sandu.

Cei mai cunoscuţi torţionari din comunism. Angajaţi ai Securităţii din primii ani ai instituţiei, Gheorghe Enoiu, Gheorghe Crăciun sau Alexandru Vişinescu au fost printre comuniştii responsabili cu torturarea deţinuţilor din închisori sau colonii de muncă.

Gheorghe Enoiu, „Măcelarul de la Interne”

„Gheorghe Enoiu a fost unul dintre tinerii formaţi din primii ani ai adolescenţei de PCR. A fost „educat“ pentru a servi partidul şi regimul cu orice preţ. Deţinuţii care l-au cunoscut pe Enoiu îşi amintesc cum torţionarul îi pedepsea pe cei din începea”, potrivit volumului „Apostolii lui Stalin. Cercul brutelor”.

Enoiu a fost un colonel de Securitate, fost director al Direcţiei de Anchete Penale a Ministerului Afacerilor Interne. Celebru pentru cruzimea cu care îi bătea pe cei anchetaţi, Enoiu a participat la câteva dintre cele mai cunoscute anchete printre care se numără şi liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, liderii stalinişti Ana Pauker, Teohari Georgescu şi Vasile LucaO altă anchetă extrem de dură pe care Gheorghe Enoiu a coordonat-o a fost cea a deţinuţilor torţionari implicaţi în aşa-numitul proces de reeducare de la Piteşti. Anchetează „elementele contrarevoluţionare“ arestate după protestele stârnite în România de revoluţia maghiară din octombrie 1956, precum şi pe cei implicaţi în celebrul jaf al Băncii de Stat a RPR din iunie 1959.

În epocă era cunoscut drept „măcelarul de la Interne“.

Într-o scrisoare adresată CC al PCR la 10 noiembrie 1984, Enoiu aproape şterge cu buretele faptele sale:„În acea perioadă am avut vârsta între 21-40 ani, iar pregătirea sub toate aspectele – politică culturală, ideologică şi de specialitate mi-am făcut-o în timp ce munceam şi aveam şi unele sarcini şi răspundere. Recunosc şi am recunoscut întotdeauna că din necunoaştere, nepricepere […] am săvârşit greşeli şi abateri pe care le regret sincer şi m-am străduit ulterior să-mi îndrept activitatea, muncind cinstit. Am arătat şi susţin şi astăzi că în cazul meu unele persoane au fost pătimaşe, exagerând rolul şi poziţia mea în săvârşirea unor fapte negative“.

La 5 decembrie 2010, fostul torţionar moare.

 Cei mai cunoscuţi torţionari din comunism. Gheorghe Crăciun

La începutul anilor ’50, comunistul Gheorghe Crăciun e mai întâi numit şef al Direcţiei Regionale Craiova, apoi mutat la Direcţia Lagăre şi Colonii de Muncă, cu sarcini administrative la Canal. Din 1954 Crăciun va avea o nouă misiune. E numit şef al Grupului Operativ din Munţii Făgăraş şi trebuie să cureţe toate crestele de partizani şi alţi duşmani ai poporului. Gheorghe Crăciun e cel care întocmeşte strategia pentru eliminarea partizanilor, cei mai importanţi fiind cei din „banda Gavrilă“ (n.a. – partizanii lui Ion Gavrilă Ogoranu), potrivit volumului „Apostolii lui Stalin. Cercul brutelor”.

În noiembrie 1958 torţionarul e numit comandant al Penitenciarului Aiud. În cei şase ani pe care îi va petrece în această funcţie va asigura continuarea procesului de „reeducare“, început, cu metode mult mai sinistre, la închisoarea din Piteşti. Metodele folosite pentru torturarea deţinuţilor le va schimba fundamental viaţa celor chinuiţi. „Cei ce refuzau reeducarea erau supuşi pedepselor, precum şi unui regim lent de exterminare […] raţii alimentare reduse ori chiar suspendarea hranei, condiţii igienico-sanitare necorespunzătoare, celule igrasioase şi îngheţate (fără încălzire) care duceau la îmbolnăviri şi decese, îmbrăcăminte subţire neadecvată, lipsa plimbărilor în aer liber, lipsa asistenţei medicale“, potrivit dosarului-rechizitoriu al lui Gheorghe Crăciun din ancheta realizată de procurorul militar Alin Saiciuc în anul 20009.

În plus, comunistul a fost inventatorul unui revoluţionar instrument de tortură şi pedeapsă:„carcera de 60 cm pe 60 cm căptuşită pe interior cu cuie”, arată Raportul Tismăneanu.

După venirea la putere a lui Ceauşescu, Crăciun este pensionat. Comunistul va trăi până în 2001.

Ion Ficior

Iosif Ion Ficior, născut 4 aprilie 1928 în localitatea Cucerdea (judeţul Mureş), este un fost comandant al Coloniei de muncă Periprava, care a deţinut şi alte poziţii în sistemul penitenciar comunist, activând în unităţile carcerale Poarta Albă, Suceava sau Borzeşti, în anii ’50 şi începutul anilor ’60.

În intervalul 01.08.1958 – 1.11.1963 în care la conducerea coloniei Periprava s-a aflat colonelul Ioan Ficior, la Periprava au fost înregistrate 103 cazuri de deces în rândul colectivităţii încarcerate pe motive politice, potrivit Institutlui de Inestigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Potrivit IICCMER, colonelul Ioan Ficior a fost unul dintre cei mai duri ofiţeri superiori ai Ministerului de Interne care a activat în Direcţia Generală a Penitenciarelor în perioada 1951 – 1982.

 Nicolae Moromete

Nicolae Moromote a fost cunoscut de cei din închisori drept Maromet. Fost comandant al închisorii Jilava în anii 1950, a fost unul dintre cei mai duri torţionari ai regimului comunist. „Maromet” s-a născut în satul Gherăieşti, judeţul Olt. În mai 1950, a ajuns ajuns locotenent în cadrul Securităţii. Comandant al Jilavei până în anul 1952, acesta era unul dintre torţionarii care se ocupau de cei consideraţi „duşmani ai poporului”.

 Alexandru Vişinescu, torţionarul condamnat la 20 de ani de închisoare

Alexandru Vişinescu s-a născut la Buzău, în 1925, şi a fost comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat din anul 1956 şi până la desfiinţarea închisorii, în 1963, fiind şi ultimul comandant al închisorii, unde a murit, în urma torturilor, Ion Mihalache. Înainte de a fi numit în funcţia de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, Alexandru Vişinescu a deţinut poziţii în sistemul penitenciar, activând în unităţile Mislea şi Jilava, la începutul anilor ’50.

Vişinescu a lucrat în cadrul grupei operative a închisorii în perioada decembrie 1954-aprilie 1956. Decizia autorităţilor de a dezafecta penitenciarul Râmnicu Sărat l-a propulsat pe fostul comandant în funcţia de inspector în cadrul aparatului central al Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Ulterior, între 1965 şi 1976, a deţinut funcţii de conducere în cadrul închisorilor Ploieşti şi Ilfov şi a predat la şcoala de subofiţeri de penitenciare.

Alexandru Vişinescu a fost condamnat la 20 de ani de închisoare cu executare. De asemenea, după executarea pedepsei, timp de cinci ani, acestuia îi sunt interzise mai multe drepturi. Decizia nu este definitivă.

Potrivit rechizitoriului, în perioada 1956-1963, Alexandru Vişinescu, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, „a săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii reprezentată de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de ordin politic”.

 

Bateau cu biciul: Tortionarii nu regreta nimic, ei injura de mama…(Updated)

Motto: “Istoria este verificarea cailor binelui si raului”– Nadejda Mandelstam, “Fara speranta”

Pentru Elsa, Anca si Mihaela Barbus, in memoria martirilor.

Doua sunt elementele care definesc profilul psihologic al securistului: cruzimea dusa la extrem si nesimtirea exacerbata. Securistul nu are convingeri, el sau ea executa (la propriu si la figurat). Este vorba de ceea ce Hannah Arendt identifica drept absenta gandirii. Comite Raul in chip automat, isi uraste victimele in chip rece. Neavand notiunea Binelui, nu poate intelege ce inseamna frison etic, regret, expiatiune. Cainta nu face parte din vocabularul si, cu atat mai putin, din lumea sentimentelor sale. Dupa ce a condus oribile anchete, securistul Ioan Soltutiu si-a petrecut anii dinainte pensionarii ca director administrativ al Bibliotecii Universitare din Cluj. Calaul suprem Alexandru Draghici a murit la Budapesta, Misu Dulgheru in Canada, tortionarii Nicolschi si Plesita in Romania, fara sa fi fost atinsi cu o floare. Neanderthalianul Plesita a mai si publicat o carte de „dialoguri” in care isi permitea sa-l insulte pe Paul Goma. Visinescu injura de mama. Asasinii lui Gheorghe Ursu se bucura in continuare de impunitate.

Gheorghe Enoiu, cel mai cumplit tortionar al Securitatii,coordonatorul anchetelor speciale, a murit linistit, in propriul sau pat. Primea, inteleg, o pensie imensa. Altii ca el continua sa se plimbe prin parcuri, beneficiaza de privilegii, profita de amnezia din jur. Seful statului a condamnat dictatura comunista drept ilegitima si criminala. Asa a fost. Dar instrumentele ei, cei care au aplicat cu sadic entuziasm ordinele conducerii comuniste, raman printre noi, liberi si insolenti. Ba unii dintre ei, intrebati daca recunosc ca au comis grave abuzuri si crime, ii injura de mama pe reporteri. Accentuez, IICCMER nu a abandonat niciodata actiunea de sesizare a justitiei privind criminalii epocii comuniste.

http://tismaneanu.wordpress.com/2010/08/25/noi-probe-despre-tortionarul-enoiu/

Despre acest individ, Alexandru Visinescu, fostul comandant al inchisorii tacerii, penitenciarul de la Ramnicu-Sarat, impotriva caruia IICCMER a depus recent o plangere penala (cum depusese si contra lui Enoiu), care isi permite sa recurga la sudalme ordinare impotriva ziaristilor, acum, la 88 de ani, cand regimul pe care l-a slujit a fost declarat de seful statului drept criminal si ilegitim, ne putem imagina cum se comporta pe vremea cand era un satrap de nimeni si de nimic ingradit. La Ramnicu Sarat se faceau injectii detinutilor direct prin pantaloni. Visinescu ii batea cu biciul. Aplica ceea ce limba de lemn a Securitatii desemna drept “metodele simplificate ale interogatoriului”, adica tortura bestiala.

Aflam de la istoricul Dumitru Lacatusu ca dosarul de cadre al lui Visinescu este inca inaccesibil ori intruvabil. De ce? Cine are interesul (ori puterea) sa-l tina ascuns? Despre ce lant invizibil al complicitatilor imunde vorbim? Tot Dumitru Lacatusu, in portretul remarcabil pe care il face personajului (eram tentat sa scriu monstrului), ne spune ca acesta a trebuit sa raspunda doar o singura data, in 1967, la intrebarile despre rolul sau in represiuni. A justificat totul in numele „ordinelor superioare” si al ideologiei „luptei de clasa”. Sa nu uitam, organul teoretic al PMR, apoi al PCR, s-a numit „Lupta de clasa”. Faradelegile comise de Enoiu, Dulgheru, Sepeanu, Visinescu, Soltutiu, Vanatoru, Briceag, Butyka, Goncearuk, Bucikov, Plesita si ceilalti erau crime justificate de o ideologie criminala. Nu vorbim aici de patologii individuale, ci de crime comise in numele unei doctrine. Evident, faptele au fost comise de indivizi concreti care trebuie sa raspunda pentru ele. Daca nu mai sunt in viata, pot fi condamnati si postum. Traieste inca unul dintre cei mai odiosi anchetatori, Iosif Bistran. Pretinde ca nu mai tine minte nimic…

Iata principalele date despre Bistran publicate in sectiunea „Biografiile nomenclaturii” de pe site-ul IICCMER. Textul a fost scris de Dumitru Lacatusu:

Iosif Bistran, colonel de Securitate, născut la 19 martie 1933 în Bucureşti, a fost ofiţer al Direcţiei de anchete/cercetări penale în perioada anilor ’50-’80. A lucrat în Securitate până la prăbuşirea regimului comunist. În îndelungata lui carieră, a fost implicat în cercetarea penală a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama cunoscutei militante a exilului democratic anticomunist Monica Lovinescu, a foştilor angajaţi cu înalte funcţii din Ministerul Comerţului Exterior, arestaţi la începutul anilor ’60 sub pretextul că ar fi subminat economia naţională, şi a lui Paul Goma. Ca anchetator şef al Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu a ars unele obiecte personale, cărţi, manuscrise, autografe şi scrisori, care i-au aparţinut lui Eugen Lovinescu, considerându-le „nefolositoare pentru anchetă”. În cazul lui Paul Goma, a dispus începerea urmăririi penale, la 1 aprilie 1977, pentru „infracţiunea de trădare prin transmitere de secrete”. Colonelul Iosif Bistran a fost şi unul dintre ofiţerii de securitate implicaţi în acţiunile de lichidare fizică a disidenţilor anticomunişti, organizate de regimul comunist în timpul conducerii lui Nicolae Ceauşescu, fiind trimis să-l asasineze pe Virgil Ierunca. (D.L.)

Securitate patriotica, indeed.

http://www.iiccr.ro/ro/biografiile_nomenklaturii/#Iosif Bistran

Sunt batrani? Sunt suferinzi? Care este problema? Le-a pasat de familii, de copii, de batrani si tineri? Au prigonit, au schilodit, au maltratat si au ucis. In Chile, ca sa dau un exemplu dintr-o mie, fostii sefi ai DINA, indiferent de varsta, se afla dupa gratii:

http://www.trial-ch.org/en/ressources/trial-watch/trial-watch/profils/profile/257/action/show/controller/Profile.html

A sosit din plin momentul ca societatea civila sa se manifeste transant ca un radical catalizator al unei prea indelung amanate justitii politice si morale. Toti cei carora le pasa de soarta democratiei romanesti trebuie sa-si asume acest imperativ. Celor care imi si ne spun ca nu se poate face nimic, ca jocurile sunt definitiv facute in favoarea securistilor, le raspund cu cuvintele marii antropoloage Margaret Mead: „Never doubt that a small group of thoughtful, committed citizens can change the world; indeed, it’s the only thing that ever has.”

http://www.lapunkt.ro/2013/07/31/cine-a-fost-alexandru-visinescu/

http://www.gandul.info/reportaj/la-88-de-ani-tortionarul-visinescu-da-cu-pumnul-ca-in-tinerete-futu-ti-cristosu-ma-tii-sa-ti-fut-11180639

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/ion-ficioru-unul-dintre-cei-mai-duri-ofiteri-din-lagarele-comuniste-nu-regret-nimic-308893-pagina1.html#top_articol

http://tismaneanu.wordpress.com/2011/07/04/a-murit-nepedepsit-calaul-securist-gheorghe-enoiu/

Update (1 august 2013): Cred ca discutia publica despre tortionarii aflati in libertate este binevenita. Dar, in egala masura, nu pot sa nu constat (si nu sunt singurul) ca demersul salutar al IICCMER a fost declansat, in compania ziarului Gandul”, imediat dupa interviurile generalului Pacepa si al fostului director al CIA, dl R. James Woolsey, la B1TV (plus filmul „Disinformation”). Nu pot sa nu constat ca dl Andrei Muraru nu pomeneste de actiunile anterioare ale IICCMER, inclusiv cele legate de cazul tortionarului Gh. Enoiu. Nu pot sa nu constat ca acelasi domn Andrei Muraru, prezent in emisiunea de la B1TV realizata de jurnalistul Andrei Badin, nu s-a delimitat in scris si transant de alegatiile anti-Pacepa ale unuia din colaboratorii sai apropiati, dl Liviu Tofan.

http://ro.stiri.yahoo.com/dezbatere-fost-director-adjunct-la-europa-liber%C4%83-ne-182433658.html

Nu pot sa nu constat tacerea asurzitoare a IICCMER in raport cu actuala ofensiva de reabilitare a Securitatii lui Ceausescu drept „institutie patriotica”. Pretuiesc, cum am mai spus-o, activitatea cercetatorilor de la IICCMER, dar mi-e teama ca buna lor credinta poate fi utilizata de actuala conducere si amicii ei politici in scopuri nu tocmai stiintifice si nu tocmai morale. Iata ce scrie jurnalista timisoreana Melania Cincea:

http://www.revista22.ro/plngere-penala-pentru-un-tortionar-de-ce-acum-29550.html

De asemenea:

http://inliniedreapta.net/insemnare/dezamorsarea-bombei-pacepa-si-aparenta-vanatoare-de-tortionari/

Nu pot sa nu constat
 ca Visinescu fusese contactat si intervievat acum circa o luna de Associated Press. Este cumva bizar ca acelasi personaj care suduie ca un birjar si refuza sa discute cu ziaristii romani, a acceptat sa acorde un interviu unei jurnaliste oocidentale, Alison Mutler, care locuieste de ani de zile la Bucuresti. Cum a aflat jurnalista adresa lui Visinescu? Cine a mediat intalnirea? Intrebari legitime, tinand cont de personaj si de eschiva sa sistematica, mentinuta vreme de decenii, de a vorbi.

In an interview with The Associated Press last month, Visinescu said officials who sentenced prisoners were responsible for the system and its abuses. Visinescu claimed he showed acts of humanity such as adding water to an over-salted dish of polenta to make it more edible.

http://www.washingtonpost.com/world/europe/romanian-officials-say-communist-prison-commander-caused-deaths-of-6-political-prisoners/2013/07/30/dcfce7de-f909-11e2-a954-358d90d5d72d_story.html

http://tismaneanu.wordpress.com/2013/08/01/intrebari-nedumeriri-si-temeri-nu-pot-sa-nu-constat/

Am citit azi un text interesant, menit sa te puna pe ganduri. As spune doar ca nu Dumitru Lacatusu, ci Andrei Muraru, presedintele executiv al IICCMER, este cel care conduce actiunea (sau operatiunea):

http://semanticu.wordpress.com/2013/08/01/operatiunea-tortionarii-comunisti/

 

 

Un torţionar, doi torţionari

Înainte de a argumenta, un bilanț sumar în legătură cu celebra „listă a celor 35“ lansată de conducerea anterioară a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc. Dacă, pînă în martie 2014, Institutul a depus trei sesizări penale, dintre care una de formă, în mandatul conducerii actuale au fost depuse cinci sesizări, la care se adaugă una din afara listei. Așadar, din 35 de potențiale cazuri, opt au fost trimise Parchetului General. Cel mai recent caz înaintat instanței este al lui Marian Petrescu, fost comandant al penitenciarului Galați, trimis în judecată la 9 martie 2017. Numărul celor decedați în timpul cercetărilor este de zece. Alte douăsprezece cazuri au fost suspendate pentru moment din lipsă de probe, iar la șase se mai lucrează.

Dacă primele două sesizări – cauzele Vișinescu și Ficior – s-au concretizat în tot atîtea condamnări definitive, fapt ce trebuie salutat ca atare, a treia depusă de fosta conducere a IICCMER a fost, cum spuneam, de formă. Este un model de ma­nual cum se poate manipula inclusiv în materie de istorie recentă. De numele lui Florian Cormoș fiind legate unele dintre cele mai teribile amintiri din sistemul represiv comunist, plîngerea înaintată dorea să exploateze această faimă sinistră. Doar atît. Pentru că, pe fond, șansele ca dosarul să ajungă în instanță erau de la bun început zero, cel în cauză fiind deja condamnat de justiția comunistă pentru infracțiunea de „acte de teroare“ pe durata cît a fost comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă.

Următoarele sesizări, făcute din aprilie 2014 încoace, au fost parțial zădărnicite odată cu moartea unora dintre cei vizați. Cazul Petrescu, deja amintit, a intrat pe rol într-o zi simbolică, 9 martie, ea fiind dedicată prin lege memoriei foștilor deținuți politici din perioada dictaturii proletariatului. Deja, prin includerea lui Theodor Sârbu pe lista sesizărilor penale, IICCMER a dat un prim semnal de lărgire a ariei în care trebuie căutați autorii crimelor comunismului. Inclusiv din perspectivă cronologică, o asemenea căutare nu se poate limita la deceniile 1950-1960, institutul lucrînd în prezent la cîteva mari dosare care acoperă perioada următoare, pînă în pragul schimbărilor din decembrie 1989.

La toate acestea să mai adăugăm cîțiva factori care încetinesc procesul de restabilire a dreptății în legătură cu victimele totalitarismului comunist. În primul rînd, nu avem o memorie arhivistică accesibilă în mod egal. Sînt cel puțin două fonduri importante care sînt încă filtrate de deținători: arhivele Armatei și cele ale Justiției. La acestea se adaugă viteza redusă cu care se înaintează în miile de pagini ale Securității, care a reținut enorm de multe date nerelevante și relevante la un loc, decelarea lor cerînd timp, nu doar discernămînt. Apoi, în ciuda numărului mare de victime ale fostului regim, România nu are încă un corp de magistrați specializați în materie, volumul de lucru concurînd cu complexitatea tematicii.

Una peste alta, șantierul justiției de tranziție este de durată, experiența, inclusiv din alte țări, precum Germania, arătînd că ne trebuie o respirație lungă și o viziune nepolitizată, peste toate interesele personale sau de grup. Pentru că miza, așa cum am sugerat de la început, este statul de drept, adică nu doar repararea, atît cît se mai poate, a unor abuzuri, ci perfecționarea acelor mecanisme care să împiedice pe viitor ca statul să devină dușmanul propriilor cetățeni. Pînă să ajungem în acel stadiu, să nu ne resemnăm că avem doar două cazuri de torționari condamnați. Este un început pe care sîntem obligați să îl continuăm spre binele copiilor noștri și ca semn de ultimă reverență față de cei pe care nu i-a apărat la vremea lor nimeni.

Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.

 Singura tara din tot cosmosul este Romania-care…   protejează torționarii bolșevici cu pensii uriașe ca un stat post-comunist

Se dovedește tot mai mult că în decembrie 1989 nu a avut loc nicio revoluție, ci doar o lovitură de stat, în care o facțiune a PCR a preluat puterea în stat prin crimă. De fapt o facțiune ideologică bolșevică a cucerit puterea predând statul român unor interese globale străine. Situația foștilor torționari comuniști, vinovați de crime abominabile e cel mai bun exemplu că statul român nu e o democrație autentică, ci un stat post-comunist, care a perpetuat protecția fostei nomenclaturi comuniste și a securității în structurile de conducere. Paradoxal, torționarii bolșevici din anii `50, care au fost marginalizați sau chiar judecați de regimul Ceaușescu, au devenit după 1990 ofițeri superiori și generali în rezervă, medaliați de toate regimurile ”înfrânte” de Securitate: Iliescu, Constantinescu sau Băsescu. Recent, alţi doi torţionari au fost deconspiraţi astăzi de istoricii de la IICCMR, iar cazul lor va fi preluat de acum de procurori. Este vorba despre Gheorghe Boştină şi Marian Petrescu, care au făcut carieră în colonii de muncă şi închisori comuniste. Cei doi sunt acuzaţi de moartea a peste 200 de deţinuţi politici. Supravieţuitorii lor descriu regimul cumplit impus de cei doi: erau obligaţi să bea apă cu broaşte, să mănânce seminţe căzute pe jos, erau udaţi cu furtunul şi bătuţi până rămâneau fără suflare. Unul dintre torţionari este astăzi general în rezervă şi primeşte lunar 7.500 de lei, alții doar colonei cu pensii uriașe, în timp ce un angajat cu vechime la stat abia câștigă 1300 lei pe lună. Pentru statul post-comunist integrat în UE, sunt mai importanți torționarii comuniști care au lucrat cu pulanul pe elita românească, decât intelectualitatea și muncitorii calificați. Alexandru Vişinescu, fost comandant al penitenciarului comunist de Râmnicu Sărat, acuzat oficial de genocid și Ion Ficior, fost comandant al lagărului de la Periprava, denunţat pentru genocid, au avut pensii uriașe de la statul român în timp ce supraviețuitorii, foștii deținuți politici au rămas cu pensii minuscule și viețile distruse, deși clasa politică coruptă de la București se bate în piept complice cu Bruxelles, că în România este democrație. Sunt doar doi dintre torţionarii care au făcut legea în închisorile comuniste, însă despre ei ştiau conducerea de partid, miile de deţinuţi politici cărora le-au aplicat un regim draconic şi familiile acestora. Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și zecile de mii de foști deținuți politic au avut pensii mizere, în timp ce torționarii lor erau ofițeri superiori medaliați de Iliescu și Constantinescu. Nimic nu e întâmplător, fapt ce arată că statul român e priozonierul unei clici post-comuniste.

Gheorghe-Bratianu-Sighet-Foto

Un exemplu elocvent de batjocorire a memoriei elitei românești și a celor uciși în închisori este și cazul lui Ciolpan cel care a condus penitenciarul Sighet, ucigând elita interbelică în frunte cu făuritorul României Mari, Iuliu Maniu sau episcopul unit Ioan Suciu. Legat de fostul comandant al Penitenciarului Sighet, în anii de după 1989 a fost un scandal de pomină în 1998. Președintele Emil Constantinescu l-a decorat pe Ciolpan cu ”Crucea Comemorativa a celui de-al doilea război mondial 1941-1945”. Nu cred că acei consilieri prezidențiali nu știau că Ciolpan era vinovat de uciderea elitei românești la Sighet în frunte cu I. Maniu sau Gh. Brătianu, dar statul român era prizonierul torționarilor comuniști și după 1990. Își permiteau să-și bată joc de memoria celor uciși bestial în închisori. Vasile Ciolpan a fost din Vișeu de Sus, un om modest, cu trei clase primare. A luptat în al doilea război mondial și a fost luat prizonier pe frontul din Rusia. După terminarea razboiului, a venit în țară adus de Diviziile ”Horia, Closca si Crisan” si ”Tudor Vladimirescu”. Ciolpan a fost făcut ofiter (locotenent) și numit director al Închisorii de la Sighet în anul 1950, contribuind la uciderea a peste 300 de politicieni și intelectuali români. După 1990 a fost făcut maior și decorat de Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Toți acești torționari pensionari de lux se întrunesc anual la petrecerile veteranilor și sunt omagiați de statul român, în timp ce victimele lor stau la doi metri sub pământ sau, dacă trăiesc în anonimat, au pensii mizere. Așa respectă România, membră UE (parcă URSS, ce ironie?), memoria luptătorilor anti-comuniști. Potrivit lui Radu Preda, directorului Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, dacă actuala clasă politică îşi pune în mod serios problema condamnării comunismului, acest lucru va putea fi realizat doar după schimbarea legislaţiei. În caz contrar, orice discuţii despre condamnarea comunismului rămân simple exerciţii de retorică. „Repet, (avem n.r.) cazuri concrete de foşti deţinuţi politici care îşi cunosc cu nume şi prenume şi adresă anchetatorii şi torţionarii, dar în cazul lor nu putem întreprinde nimic. Din acest punct de vedere o schimbare a prevederilor Codului Penal ar fi într-adevar echivalentă cu o condamnare pe bune a comunismului, iar nu un simplu exerciţiu de retorică de la tribuna Parlamentului sau de la oricare altă tribună”. Chiar și Legea ”anti-românească” 217/2015 a fost promulgată parcă pentru a închide gura celor care vorbesc de foștii deținuți politici, sfinții închisorilor, victime ale torționarilor comuniști și urmașilor lor care conduc țara, care, iată, astăzi sunt decorați, omagiați și îmbuibați de pensii uriașe de către un stat post-comunist și un parlament preocupat mai mult de privilegiile din perioada comunismului de tip bolșevic decât de recuperarea memoriei ocultate și să se facă dreptate foștilor deținuți politici.

Ionuț Țene

Închisoarea_Sighet_-_foşti_deţinuţi

Cum își DRESA Securitatea CRIMINALII în masă. Paricidul Franț Țandără, torționarul profanator de cadavre

Cum își DRESA Securitatea CRIMINALII în masă. Paricidul Franț Țandără, torționarul profanator de cadavre

Scursurile societății, infractorii de drept comun și declasații au fost, de la începuturile ciumei roșii, uneltele dictaturilor bolșevice impuse de la Moscova. ”Tâlharii de drumul mare, revoluționari înnăscuți”, debita Lenin, într-o scrisoare, rostogolind ”tradiția” adulată de Bakunin și Neceaev, o ”tradiție” (cu rădăcini în Teroarea iacobină) care nu avea să fie doar schimonosită cu noi sminteli împopoțonate ideologic, ci osificată și dusă la un teribil paroxism. Fiindcă genocidul necesită genocidari, sadici și lepre absolute.

Din subteranele acestei lumi marginale a infracțiunii și a drojdiei sociale (din care proveneau și Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu sau Nicolae Ceaușescu, laolaltă cu numeroasele lor slugi), Securitatea i-a racolat (urmând modelul NKVD) și i-a creat (fiindcă ”materialul clientului” va fi fost fertil) pe torționarii și asasinii meniți să-i schingiuiască și să-i extermine în masă pe așa-zișii ”dușamani ai poporului”: adică elitele intelectualității și ale politcii românești, laolaltă cu vârfurile studențimii.

Plecând de la aceste conivențe venale (pe care le vom dezvolta într-o serie de episoade viitoare), Podul.ro vă prezintă profilul abominabilului Franț Țandără, paricid, turnător, criminal în masă, torționar insuflat cu un sadism de neînchipuit, călău al țărăniștilor și profanator de cadavre. Facem precizarea că în decursul relatării vom folosi atât lucrarea jurnalistului și fostului deținut politic Alexandru Mihalcea”Călău și victimă” (capitolul Franț Țandără: ”Comunismul a avut nevoie de oameni sadici și i-a creat”), Editura Ex Ponto, 2015, Constanța, cât și fabulosul volum al scriitoarei Doina Jela”Drumul Damascului”, Editura Humanitas, 2001, București, din care reproducem zguduitoarele mărturii ale lui Franț Țandără. Considerăm că lucrările invocate mai sus reprezintă lecturi necesare pentru înțelegerea adevăratelor chipuri ale comunismului, nefardate de propaganda și minciunile oficiale, chipuri ale crimei în totalitate.

De notat că prolificul torționar Franț Țandără (a recunoscut public că a asasinat aproximativ 100 de opozanți ai dictaturii doar prin intermediul injecțiilor letale, dar își asuma și numeroase alte crime, de o bestialitate ieșită din comun) avea să moară în patul său, la 2 mai 2004, la Giurgiu, fără a fi fost vreodată deranjat de autoritățile abilitate pentru odioasele crime săvârșite. Dictatura comunistă l-a recompensat cu o viață bună pe Țandără, pe care l-a folosit în rol de ”deținut” pe fundalul condamnării pentru paricid (numindu-l ”activist de partid” în scripte) și pe care a găsit de cuviință să-l grațieze după doar 6 ani (grațierea rămâne o practică la modă și acum, printre urmașii PCR/FSN travestiți în PSD-iști) și să-l remunereze faraonic cu un salariu de… 5000 lei, când un salariu normal era de 10 ori mai mic. Da, despre salarii și pensii speciale era vorba, atunci și acum. Tot în patul lor au sucombat cu rânjetul pe buze NicolskiEnoiu sau Pleșiță (după ce s-a tot plimbat pe la televiziuni pentru a povesti cum l-a stâlcit în bătaie pe Paul Goma, în arestul Securității de pe Calea Rahova).

Îngrozitor de-a dreptul este că Franț Țandără a sucombat fără să dezvăluie crimele ”prea grele” pe care le-a comis, așa cum singur i-a mărturisit Doinei Jela, fapte despre care torționarul susținea că nici chiar el nu se mai simțea în stare să vorbească. Oare care a fost natura acelor crime de nevorbit, având în vedere că cele deja asumate și descrise cu lux de amănunte întrecuseră deja orice închipuire? Oare câți Franț Țandără au existat în România?  

În cele ce urmează, vom lăsa să curgă faptele expuse de fostul deținut politic Alexandru Mihalcea (”Călău și victimă”, capitolul ”Comunismul a avut nevoie de oameni sadici și i-a creat”), pe care îl vom susține, ori de câte ori este cazul, atât cu mărturiile torționarului Franț Țandără preluate din volumul ”Drumul Damascului”, cât și cu o serie de considerații ale scriitoarei Doina Jela.  (Răzvan Gheorghe)

f39b2d28e1a3fc7cf4673e0ef186073e-6090074-1000_1000_11.jpg
drumul-damascului-spovedania-unui-fost-torionar.jpg

În seara zile de 7 decembrie 1948, într-o sordidă mahala giurgiuveană, tânărul Franț Țandără pune capăt unei dispute cu tatăl său crăpându-i capul cu toporul. La 23 martie 1993, la AFDPR, filiala București, criminalul rememorează evenimentul, mărturia lui fiind înregistrată de regretatul fizician atomist Fronea Bădulescu, fost deținut politic anticomunist.

”Era prin ’45. Și m-am îndrăgostit așa, m-am îndrăgostit de comunism, acolo a intrat comunismul în mine. Eu, dacă am trăit prin regimente, am învățat diferite lucruri, am furat niște cearșafuri și am fost eliminat din școală (…) și am luat drumul Bucureștiului, am dormit prin Gara de Nord și acolo am furat, am trait, am revenit și la Giurgiu. La Giurgiu am fost racolat în scurt timp de niște oameni, cum să spun eu, care vrea binele, oameni fără căpătâi care vrea să facă ceva în România. Au făcut ce s-a văzut. Eu am fost alături de acești oameni, fără să știu ce vreau. Știam că sunt așa cum cântam noi câțiva, eram vreo șapte-opt: <Noi nu suntem nimic-n lume, luptăm ca totul noi să fim>. Și-mi plăceau versurile acestea, simțeam că eu sunt oropsit al vieții (…) Părinții erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creștea, mă educa și mă forma pentru viitor, spunea că eu sunt victima burgheziei, victima trecutului (…) la alegeri (46 – n. red.) am activat foarte bine, foarte bine, am fost unul dintre cei mai buni, activam serios pentru Partidul Comunist Român. Tot ce întâlneam îi și tundeam la barbă. (…).

La insistențele tatălui, Franț Țandără revine acasă:

”Nu voiam, dar a plâns, mi s-a făcut și mie milă. Mi-a spus că viitorul nu este al comuniștilor, vor veni americanii, mă vor spânzura, bă, te spânzură americanii, să trec acasă, treci acasă, că nu mă are decât pe mine. (…)

Într-o zi s-a întâmplat nenorocirea. Eu tot mai treceam pe la partid din când în când și auzeam: rău ai făcut că l-ai ascultat. Trimiseaseră brigadieri la Bumbești-Livezeni, trebuia să mă duc și eu să activez, eu eram acum un cioban pe lângă oi, mă criticau, rău ai făcut că ai plecat, ce ești? Un amărât, un cioban, care mai de care, m-am întâlnit și cu un secretar, primul secretar al județului Vlașca, o data, tovarășul Pavel Ștefan, care a fost și membru al Comitetului Central. (…) Acest Pavel Ștefan mi-a spus: <Mă, tatăl tău ți-a stricat viitorul (…) Eu îți spun sigur, dacă ar fi fost tatăl meu, eu i-aș fi dat una în cap>”.

În fatidica zi de 7 decembrie, sugestia, înșurubată în subconștientul tânărului – nedreptățit de tatăl care refuză să-i dea măcar o căciulă, într-atât e de zgârcit – se materializează: Franț își aduce aminte: acest părinte m-a nenorocit, are dreptate tovarășul Pavel Ștefan, mai bine să-i dau în cap, unde m-oi duce pe urmă da’ să termin odată. Îi dă tatălui nu una, ci două lovituri.

Din acel moment, viața paricidului se împletește strâns, în secret, cu epoca instalării comuniștilor la putere: devine ucigaș recompensat cu înlesniri de nevisat pentru un deținut și chiar cu bani, și încă mulți, este în același timp ocrotit ocult și folosit de partid pentru exterminarea unor adeversari, în special țărăniști, ai comunismului, pe cei mai mulți în secția specială a Spitalului de psihiatrie nr. 9 unde oficial trece drept nebun

Este cunoscut de mărimi ale Ministerului de Interne, inclusiv de ministrul Alexandru Drăghici. După căderea regimului Ceaușescu, Franț Țandără dezvăluie blestemata legătură cu activitatea represivă tainică a Securității, întâi la AFDPR, apoi la el acasă, în orașul natal, unde este înregistrat timp de o zi întreagă de scriitoarea Doina Jela, în prezența profesorului Fronea Bădulescu. Din cele două serii de înregistrări, din discuții ulterioare și din propriile sale comentarii, Doina Jela realizează una dintre cele mai importante cărți despre chipul adevărat, nemistificat de propaganda, al comuniștilor și al comunismului instaurat în România: ”Drumul Damascului”.

Doina Jela alege, ca motto pentru capitolul ”Începuturile”, un citat din Scrisorile lui Lenin: <Tâlharii de drumul mare, revoluționari înnăscuți”>. Până au pus mâna pe putere, comuniștii i-au curtat și s-au slujit de <revoluționarii înnăscuți>, racolați din lumea interlopă, din drojdia societății.

În ce-i privește pe <Oamenii Subteranelor>, cum îi numește istoricul Stelian Tănase pe adepții din România ai Internaționalei a III-a, aceștia au avut legături foarte strânse, și în închisoare, și în afara ei, cu lumea interlopă. Cu declasații. Iar când au pus, cum au pus, mâna pe putere și au deschis lucrările Canalului – ”mormântul burgheziei” – brigadierii aleși special dintre criminalii de teapa unor brute acefale precum Mărin Stănciugel, de la Poarta Albă, țiganul care își ucisese nevasta și l-a băgat în cuptorul de ars cărămidă pe fostul ofițer Rambela (Stănciugel era considerat de Țandără, care îi transmitea sarcini din partea Securității, drept <unul dintre cei mai buni, cei mai puternici torționari>au trimis în mormânt sute de deținuți anticomuniști. Introdus în secretele zeilor, fostul activist de partid Franț Țandără, cum l-au considerat șefii pe asasinul cu însărcinări speciale, cunoștea dedesubturile ascensiunii unor infractori sadea instalați în posturi-cheie în sistemul represiv comunist. De exemplu, Gheorghiu-Dej (<să știți că și Dej are antecedente>) îl impinge pe unul Voinescu la conducerea marii pușcării Gherla.

”Când au venit ei, în ’46, primul director pe care l-a pus la penitenciar, la Gherla, știți cine era? Un hoț de buzunare, Voinescu, îl ajutase pe Gheorghiu-Dej în închisoare, îi dăduse din mâncarea lui, și la venire, ce să facă? Să-l pună director. Dar el a avut și consilier pe unul, Sami Șaraga. Dacă-l căutați prin arhive, o să-l găsiți. Era spărgător de case de bani (…) Ei au pus bază mare pe deținuți de drept comun, pe infractori, pe lumea interlopă. Ei și i-au apropiat. Ați văzut Iliescu de ce oameni s-a înconjurat (…) Câțiva dintr-ai lui aveau dosare de drept comun. Deci vreau să spun că găseau inteligență la hoți. Hoțul este inventiv. Voinescu ăsta, directorul, a murit pe urmă în gara Ploiești, omorât de hoți, fiindcă umpluse Gherla de hoți. După ce ajunsese director, s-a apucat deci să-i trădeze”. (…)

”Dej așa a lucrat cât a guvernat, cu delicvenți (…) Nu erau oameni de lepădat, doamnă, într-o privință. Cunoscuseră limbi străine, făcuseră închisori pe la Zürich, prin Elveția, prin Germania, prin Polonia”.

Un anume Mitică Jidic (apare și în ”Lexiconul negru”), tot spărgător, ajunsese colonel la MAI, ”lucra direct cu ministrul Drăghici”, funcționând în poliția politică. ”Nea Mitică”, prin atribuțiile lui, păstrase o legătură semnificativă cu infractorii: era cel care transmitea instrucțiunile ministrului sau dădea propriile instrucțiuni criminalilor de drept comun angajați torționari. După ce a ispășit, în condiții de mare privilegiat, 6 ani din 13 la câți fusese condamnat, Franț Țandără, grațiat prin bunele oficii ale ministrului Drăghici, și-a continuat treaba ultra-secretă îndrumat de acel Jidic.

Interlop va fi fost și predecesorul lui Drăghici (la cârma Ministerul de Interne – n. red.) Teohari Georgescu, din moment ce nu se sfia să ordone săvârșirea unor crime ca să ascundă urmele unei infracțiuni: ”Printre cei mai timpurii deținuți politic anticomuniști din România, cei arestați după demonstrațiile monarhice și alegerile din 1946, se știa despre Teohari Georgescu că avusese un dosar de drept comun instrumentat la Craiova de procurorul Giugiuc. După 1948, Giugiuc a fost adus la București în stare de arest și aruncat de la etajul cinci al prefecturii de poliție. Acel dosar de drept comun a dispărut”. (”Lexiconul negru”).

Nici Ceaușescu – afirmă, în cunoștință de cauză, Franț Țandără – nu vine din altă lume. La întrebarea scriitoarei:

–  Ziceți că dumneavoastră știți cel mai bine ce este comunismul, vreți să ne spuneți ce este?

Gazda Țandără răspunde:

–  E un partid de criminali, doamnă, ca mine, de borfași. De oameni fără căpătâi. Îi știu de tânăr. De Ceaușescu să vă spun cum am auzit prima data. Am fost la închisoare cu unul Blagoie Ieftici, din Timișoara, un sârb nenorocit, maimuțar el, adică hoț de buzunare, de valize, prin trenuri, condamnat a nu știu câta oară pentru furt de geamantane. Așa se spune în jargonul borfașilor la ăștia, maimuțari. L-am auzit zicând: mă duc, când ies, la Ceaușescu, că am auzit că e general. Adică asta ce înseamnă? Și că-l cunoștea, de unde-l cunoșteau hoții de buzunare? Și că ajunsese general! Prima oară am auzit de el prin ’50, de la Blagoie Ieftici. Eu când fusesem liber nu-l văzusem, deși era la UTC și avusesem o invitație să merg la Craiova, unde se ținea un congres al tineretului pe care-l prezida Ceaușescu. Dar l-am cunoscut la București pe moldoveanul care l-a ridicat.

–  Ce este cu Ieftici, de unde-l cunoștea (pe Ceaușescu – n. red.)?

  Blagoie Ieftici zice într-o discuție cu altul: Păi nu-ți aduci aminte, bă, la Piatra Olt, acolo unde se dădeau lovituri, la Teiuș, la Piatra Olt, unde erau noduri de cale ferată, la toate nodurile, mă, zice, ăla de-i ziceam noi <Ciubotărașu>sau nu mai știu cum, o poreclă legată de cizmărie. Cum, mă, s-a mirat, ăla, general? Da, mă, general, dacă-ți spun! (…) Da, doamnă, era infractor. (”Drumul Damascului”)

Încă de la arestare – inevitabilă, fapta (paricidul) era de o grozăvie ieșită din comun – Franț Țandără a simțit protecția partidului. Directorul închisorii de la Giurgiu, Bebe Georgescu, fratele lui Teohari Georgescu, l-a luat sub aripa lui. Dus la Văcărești, a fost vizitat de Pavel Ștefan (ministru, mai târziu, la Silvicultură, apoi la Interne), care-l anunță că va veni un trimis de-al lui:

”Tot ce primești instrucțiuni, să taci, să păstrezi secretu. (…) După zece zile, două săptămâni, apare unu. S-a recomandat Cocoș (…) Cocoș ăsta a zis că mă trimite la Canal și după aceea m-a reținut să mă trimită la Ministerul de Interne. Și mă bagă într-o celulă. În celulă când te bagă, te bagă cu bătăi, asta-i regula. El voia să vadă dacă rezist la bătaie. Mi-a dat un pumn peste nas, de m-a umplut de sânge. Când te îmbrăceau așa, plin de sânge, nu te mai bănuiau oamenii. Eram trimis în celulă ca să raportez ce discutau ceilalți deținuți”. 

Țandără calcă cu stângul în misiunea dată de Cocoș, adică de Securitate: cei spionați, ardeleni, discută numai pe ungurește. L-au dus la penitenciarul Văcărești.

”Eu știam țigănește aproape la perfecție. Voiau să mă bage într-o afacere cu țigani. Erau niște țigani de la Urziceni cu niște crime, nu știu ce. Dar eu evitam să mă bag la dreptu comun”.

La Văcărești l-a vizitat însuși ministrul Teohari Georgescu. Țandără e trimis la Canal, la Poarta Albă, unde devine om de încredere al comandantului Gheorghe Timofte – ”un țigan fost clarinetist la fanfara 2 grăniceri, bolnav de plămâni, galben, palid”, îl descrie fostul deținut. La propunerea lui Țandără, a ajuns prim-brigadier asasinul Stănciugel (poreclit ”Hercule”) cu urmările știute.

”Uciderea de către Stănciugel și aruncarea tânărului ofițer Rambela în cuptorul de cărămidă au fost cunoscute de Țandără și spuse lui Timofte la ureche; fostul clarinetist i-a spus ce-i spusese și lui Stănciugel: să tacă, să nu sufle o vorbă (…), faimosul Albon, personal, i-a încredințat o brigade de politici bătrâni, puși să spargă piatră. Nu puteau face norma, era imposibil. Erau înfometați, li se fura din rația de mâncare, <grăsimea o lua dreptu comun>… Cu știre se făcea treaba asta , nu că se fura cu neștiința lor, nu, era știută de toți. Era dispoziție să-i extermine. (…) Mureau, iarna, și câte 40-50 pe săptămână, dar ei nu erau mulțumiți că mureau doar atât, că trebuia să moară și mai mulți”. (”Drumul Damascului”)

O bună parte dintre amintirile fostului torționar – care a bătut, ca aproape toți brigadierii, ba chiar i-a rupt mâna cu lovituri de lopată unui deținut politic – este legată de jefuirea pachetelor politicilor, în cârdășie cu caraliii și comandantul. Și de profanarea morților.

”Erau morții într-o baie, pe niște grătare (…) Goi, așa cum au fost născuți. Și ne mai jucam acolo cu ei… Eu zic de multe ori că nu era nimeni dintre noi sănătos. Că un om sănătos la minte nu făcea așa ceva. (…) Ne jucam să-i punem unii cu nasul în fundul celuilalt, cum erau ei înțepeniți așa. Așa de ușori erau, 40 și ceva de kilograme, oase, se simțea pielea atârnând în jos, îi ziceam <șorț>. Ăsta, colegul meu, îi arunca în căruță. Eu nu prea, că mă feream de greutăți, oricum, 20 de kilograme tu, 20 celălalt, 20 partea mea. Și erau unii mai solizi, care mai de care să-i arunce în sus. Cum cădea, așa cădea, cu capul pe lotrele căruții, nu erau așezați bine… Veneau să asiste ofițerii de securitate și ofițerii pazei interioare, și râdeam, făceam glume. Și noi, și ei”.

Franț Țandără a acceptat să tortureze și să ucidăA respins cu vehemență ideea că ar fi fost obligat:

”Nu obligat, doamnă, nu eram obligat! Asta acceptasem eu. Nu am fost amenințat, dacă nu faci asta pățești ceva (…) A existat o presiune în mine, din partea lui Drăghici (Alexandru Drăghici – n. red.), după grațiere, când n-am vrut să mă angajez la ei, dar nu înainte. Dar toți ăștia, ce-am făcut prin toate închisorile, cei de la Direcția Canal, nu le-am făcut obligați… S-a făcut totu cu bună știință, cu voia lui, fiecare, cum am făcut-o și eu. Tot ce credeam eu atunci era că partidu ăsta are să mă răsplătească, și așa spunea, că ni se dă posturi”.

La fel au crezut și Eugen Țurcanu și acoliții săi (bestiile reeducării piteștene exportată la Canal și la Gherla); în loc de grade și funcții li s-a dat câte un glonț. Nu și lui Țandără și celor câțiva ca el, care au torturat și au ucis, dar care, spre deosebire de el, n-au spus nimic, niciodată.

Doina Jela spune că Franț Țandără a mers până la capăt în rău. Când și unde? Când și-a ucis tatăl? La Canal? Când i se aduceau deținuți aflați în anchetă și deja torturați? Când tortura el, în prezența anchetatorului? Acesta, ”la postul lui, tortura și el. Dar când eram împreună, nu tortura, pe mine mă folosea. El decât era cu înjurăturile (…) Și mergea cu lașitatea până acolo că-mi spunea mie să… adică să nu apese el pe ușă, când îi punea degetele. Mă punea pe mine să împing. Împinge, mă, iar eu arătam că am o bărbăție”.  

Țandără a asistat și a participat la modalități de supliciu devenite prin îndelungată folosire ”clasice”, ”uniforme”: sugrumarea progresivă, cu relaxare bruscă, apoi repetarea manevrei – ”el se mai opunea, se zbătea și atunci îl ajutai pe anchetator. Iar îi dădeai drumul, iar îl strângeai. S-a întâmplat să și moară. Din joacă. Că zicea: <Ia mai strânge-l, mă. Nu vrea? Ia mai strânge-l> Unii erau loviți. Lovitură după ceafă. Cauza moartea. Dacă te lovea la creierul mic, mureai pe loc. Dar nu răspundea nimeni de moartea asta. N-a fost niciodată o cercetare”.

Franț Țandără spune un adevăr cutremurător: NU răspundea nimeni de moartea unui deținut sau a unui anchetat politic”La drept comun, da. Umbla familiile pe la procuratură, se interesau, aflau decesul și procuratura trebuia să intervină”.

Țandără spune singur că a fost sadic. Asta a fost comunismul: a avut nevoie de oameni sadici. A avut nevoie și i-a creat.

Chinuit de remușcări foarte târzii, Țandără acceptă sugestia Doinei Jela de a discuta cu un psiholog, doamna A. L. (autoarea cărții a preferat să folosească inițiale). Înainte de vizită, scriitoarea află un lucru năucitor:

”Încercasem să-l pregătesc de dimineață pentru întâlnirea cu psihologul spunându-i că nu-l cred bolnav. Numai un lucru îmi dă de gândit, i-am spus: aceste ocoluri, această împrăștiere a gândului. Și el îmi spusese ceva stupefiant: atunci când instructorii aceia îl învățaseră să simuleze nebunia, și o simula atât de bine încât, de la un moment dat, și fără injecție putea să suporte să-l cresteze cu lama pe tălpi, sau să-l înțepe cu ace, sau sărea și se zbătea în crize de epilepsie, îl învățaseră și asta: că trebuie să sară de la una la alta. Acum n-o mai face intenționat, nu vrea să-și obosească interlocutorul, se teme însă că a rămas cu asta”.

Prestațiile torționarului la secția secretă a Spitalului nr. 9 sunt terifiante. Când era trimis acolo, trecea întâi prin Văcărești – dosarul lui (medical) ”rămânea acolo, dar de multe ori nu era nici un fel de dosar, era o hârtie oarecare, o adresă” pe care nu a citit-o niciodată. Se întâlnea pe holuri cu dr. Tomorug, medicul oficial al Direcției Penitenciarelor, psihiatru, care îi arunca, în treacăt: ”Mă, mâine te trimit la o puncție”, dar nu-l trimitea acolo. ”Tomorug știa totul despre mine”.

Tomorug Epaminonda – medic psihiatru la Direcția Generală a Penitenciarelor și șef al secției de psihiatrie represivă de la Spitalul 9, în anii ’50. Este cel care a inaugurat în România <psihiatria penală>, metodă de anihilare căreia îi cădeau victimă acei opozanți ai regimului care nu putuseră fi aduși, prin torturi sălbatice și prelungite, în situația de a se autoacuza și a face obiectul unor procese publice. Fusese instruit de sovietici.

”Cred că ei își închipuiau că execut totul mecanic. Într-un fel așa și era. Dar, dacă știau că sunt nebun, de ce mă lăsau să fac? Spuneau: Mă, vrei să-i faci torpiiaj lui Ștefănescu? Ce este aceea torpiiaj? Electrocutare la tălpi”

La secția specială de la Spitalul nr. 9 existau oameni deveniți nebuni din cauză bătăilor și altor torturi. ”Nu existau nici vizite, nici vorbitor. Acolo nici o familie nu își vedea pacientul. Acolo puteai să stai și șase ani, nu aveai o vizită sau un vorbitor”.  

În exercițiul misiunii, torționarul trebuia să se prefacă nebun.

”Adică de unde plecam, din penitenciarul de unde plecam, plecam în criză. Treceam prin Văcărești, tot așa, în criză. Mă cunoșteau oamenii și ziceau: uite-l, mă, nu mai e ăla care era, a înnebunit”. Juca teatru și față de milițieni, și față de securiștii care nu știau niciodată că vor fi trimiși acolo și unde vor fi trimiși de acolo. Unde ”lucra”? Torturile aveau loc într-o secție specială, separată, unde nu intra nimeni din spital. Era teritoriul Ministerului de Interne. Tomorug Epaminonda știa de toate acestea. În aparență, lucrurile erau simple: era adus un bolnav, de exemplu unul, Marcu, din Târgoviște, de care își amintește Țandără, cere să-l vadă o comisie, iar sanitarul Diaconescu, mâna dreaptă a lui Tomorug, îi spunea – bine, mă, o să ai și o comisie, dar în primul rând îți trebuie somn:

”O să-ți facă o injecție băiatu înainte de culcare, diseară, și o să dormi. I-am făcut injecție, și dimineața a fost terminat de la injecția aia. Că el începuse să țipe că este o înscenare, o farsă. Sau alții veneau, că până la urmă ajungeau de se dădeau profeți, săracii…”

Relatările fostului torționar sunt năucitoare. Instructorii îl învățaseră să simuleze nebunia și în fața lui Tomorug. De ce? Întrebare inutilă din moment ce comunismul nu e numai criminal, ci absurd, irațional. Era pus să facă injecții – și toate erau letale, fatale, zice el. Fiole neinscripționate, inexpressive, cu un lichid anonim…

Era mâncare bună la spital:

”Desert la fiecare masa. Nu mâncau deținuții. Sau, care venea, mâncau. Este jenant și n-am cum să vă spun de neomenesc. Ca să nu mai mănânce, făceam traba mare în gamela lui. Oamenii ăștia care erau crescuți fin… Eu le povesteam… Chiar lui Crăciun (viitorul director al Aiudului și securist de frunte – n.red.) i-am povestit ce fac. Râdea ha, ha, ha, râdea cu poftă, doamnă, de nedescris”.

Crăciun, chiar colonelul Gheorghe Crăciun, idolul altui securist, Mihai Blăjuț, care, într-o carte, îl considera ”un OM în adevăratul sens al cuvântului” ascuns sub chipul unui comandant dur, nemilos, insensibil; Crăciun, viitorul director al Aiudului, organizatorul perfidei reeducări; securistul pe care Țandără îl vede de aproape, în exercițiul brutalității, individual cinic care se străduia să pară uman pledându-și cauza în spațiul pus generos, într-o carte, la dispoziția lui de alt securist, Neagu CosmaCrăciun, așadar, râde cu poftă când Țandără povestește scârboșenia, îngrozitoare ca halucinantele fapte de la reeducarea de la Pitești. La fel râdeau securiștii, cu poftă, când morții erau puși în poziții indecente. Păcat că nu știm cum râdeau Dej, Drăghici, Chișinevschi. Probabil tot cu poftă…

A mers bine la spital, ”cădea cadavre”, cel mai productiv era schimbul lui. Acolo l-a învățat o femeie cum să bată la testicule, pe un scaun special, pe anonimul trimis la cazne. De fapt, primul, materialul didactic, nu a fost anonim, îl chema Banu”un deținut de drept comun care era incurabil, și nici nu mai era conștient, era în comă”. Doamna, în jur de 40 de ani (să fi fost Vida Nedici? Sadica sârboaică era, cred, mai tânără – dar poate mă înșel, poate că ocupațiile nocturne îi adăugaseră fizionomiei pecetea câtorva ani în plus) i-a arătat cum se lovește, cu pauze, și i-a prezis că va deveni expert. Și a devenit, după 2-3.

”Nu erau pacienți, erau deținuți veniți normali și erau majoritatea tineri, toți erau întrebați de armament, să dea informații despre organizații subversive, adică <Sumanele negre>, ce cunoșteau din sate, orașe, prieteni, amici, camarazi, tot trebuia să spună. (…) Dar unii spuneau ce spuneau, alții nu, și spuneau, dă-i mai tare, mă, lovește mai tare, și loveam, într-adevăr, mai tare, de multe ori aveam o satisfacție, ca să vă spun sincer, devenisem un automat, fără creier, fără nimic… Sau eram un paranoic, un schizofrenic, nu mai știu ce eram, lucram la disperare, trăiam bine, așa vedeam eu, și ăștia erau dușmanii poporului, trebuia să-i lichidăm”.

Epuizat de munca aceasta, Țandără pleca să se relaxeze – ”plecam la relaxare” – în penitenciare, pe unde dorea el, la alegere. La ”psihiatrie represivă” nu rezista mai mult de 30-35 de zile, hai – o lună și jumătate. NU a fost singurul pus de Securitate să lucreze acolo.

În cei circa 6 ani de detenție, Franț Țandără a lucrat în închisori, la Văcărești, la secția specială a Spitalului nr. 9 (unde a fost începută o acțiune pe care Securitatea lui Ceaușescu avea s-o dezvolte la dimensiuni apocaliptice), a lucrat pe dubă, pe vagonul-dubă, unde chiar transportul, fie vara, fie iarna, era un chin care trebuia amplificat la maximum, a făcut servicii partidului, chiar după eliberare, plătit cu 5000 de lei când salariul ”normal” era de zece ori mai mic… A fost îndoctrinat și chiar a crezut că lucrează împotriva dușmanilor poporului, încercând, poate, în secret mândria de a vedea că personaje ca Teohari Georgescu, Pavel Ștefan, însuși Drăghici se interesează de el, vin să-l vadă la pușcărie, la Canal…

N-a avut talent la limbile străine, ca unul Mihalache, nu poate spune că Securitatea nu l-a contactat după eliberare. Dacă învăța o limbă străină, îl trimiteau peste graniță. Să facă ce? ”Mă trimiteau acolo, să lichidez pe unu’, pe altu’. Mai veneam și-n țară…”. Dar a fost chestia cu lipsa de talent și voia să se retragă. Să scape.

”–  Atunci când ați vorbit cu dl. profesor (Fronea Bădulescu – n. red.), ați spus că și dvs. ați torturat un om în agonie. Ați făcut lecții pe el. Cu o femeie… Câți credeți că au murit așa?

–  Poate să fie o sută, numai la mine…

–  În caseta înregistrată cu domnul profesor spuneți că ați făcut <treburi bune pentru ei> de care vă e <jenă>.

–  Astea sunt treburile bune. Și altele pe care nu pot să le spun… Sunt prea grele…”.

Într-o seară din vara anului 2013 i-am spus Doinei Jela că mă bântuie gândul că nu se va afla niciodată ce nu poate spune Țandără. Priveam amândoi marea, calmă, fără valuri. Ce va fi făcut, ce va fi săvârșit nefericitul schingiuitor, ce orori atât de cumplite încât nici măcar nu pot fi povestite? Povestite?! Franț Țandără nu a fost un asasin în serie prins de polițiști, care să-și povestească crimele. Tot ce a făcut a făcut la ordinele partidului și pentru partid, crezând sincer că supliciații, sugrumații și ceilalți supuși la chinuri care nu se pot spune erau dușmanii poporului. Ruperea de partid, dezlipirea de duhul rău care l-a împins la crimă este momentul lămuritor pentru destinul lui Franț Țandără, îmi spune autoarea cărții. E mai important decât să adaugi ceva nou ca formă la o esență a răului pe care o cunoști. Are dreptate. Poate că are dreptate. Pe mine mă bântuie gândul că tineri la fel ca mine, înhățați de pe stradă, vor fi cunoscut orori fără nume, supervizate de Drăghici, Jidic, Șaraga, de Constantinescu-Dubă, de ”instructorii” anonimi care l-au învățat pe Țandără să ucidă, în cea mai adâncă teamă, pe dușmanii poporului. Mă bântuie gândul acesta, ca și întrebarea fără răspuns: câți de-alde Țandără vor fi fost?

În 1968, Ceaușescu a socotit că venise momentul răfuielii cu Gheorghiu-Dej, de fapt cu memoria fostului său mentor, mort de trei ani (…) Câștigător, în 1965, al luptei pentru putere, Ceaușescu nu va avea liniște până nu-l va vedea izgonit din cercul de la vârful partidului și statului pe vechiul și primejdiosul său rival, Alexandru Drăghici, cealaltă țintă a ”demascării”. Printre cei chemați să depună mărturie despre abuzurile Securității conduse de Drăghici se află și Pavel Ștefan, fost ministru al Afacerilor Interne (20.09.1952-07.09. 1953). Nu va ezita să înfiereze fărădelegile comise sub Drăghici. Ministeriatul său nu a fost, însă, decât continuarea abuzurilor și terorii din perioada precedentă.

Când l-a cunoscut pe viitorul ministru, Țandără abia ieșise din adolescență, iar Pavel Ștefan, ilegalist cu vechi state în partidul comunist, era prim-secretar la județeana Vlașca. Tânărul a devenit, cum singur spune, ”cățelul lu’ tovarășu’ Pavel”, informatorul lui. Între băiat și tatăl său izbucnește scandalul: ”m-a făcut bolșevic, pleacă de la mine, du-te dracu la partidul tău, acolo ți-e oamenii tăi”Atunci Franț face exact ce-i spusese tov. Pavel că ar fi făcut el dacă tatăl lui i-ar fi distrus viitorul: îi crapă părintelui capul cu toporul. Pavel este autorul moral al paricidului.

Același Pavel l-a trimis pe misteriosul agent Cocoș care îl va impinge pe tânăr, sub pecetea secretului absolut, pe calea asasinatului politic. Pavel știa prea bine ce va face Țandără la secția specială a Spitalului nr. 9 și în hrubele Securității. Personajul, duplicitar, ”neliniștitor prin răceală, calcul, demonie” (Doina JelaDrumul Damasculuieste un produs tipic al mentalității comuniste. La fel ca Dej, Drăghici, Ceaușescu ș.a.m.d..

Una dintre mărturiile lui Franț Țandără să referă la reprimarea sălbatică a național-țărăniștilor. Torționarul îi spune Doinei Jela că există un partid la care se gândește ”mai mult ca la tata”. Se gândește – ”i se zdruncină creierii” :

”La țărăniștii ăia când murea câte unul, și-i spunea: – De ce te-ai făcut, mă, țărănist? – De-al dracului m-am făcut țărănist. – Ia mai dă-i, mă, fir-ar mama lui a dracu. Și murea, doamnă. Eu eram crud atunci, și acum mă gândesc la cât era acela de creștin și de român, și cât eram eu de păgân. (…) Că m-ați întrebat de ce-i iubesc pe țărăniști. Îi iubesc, partidul acesta, pentru că au murit din Partidul Național Țărănist, au murit, doamnă, oameni care spuneau așa: <de-al dracului sunt țărănist> (…) Pot să vă spun, asta poate să vă spună și mama lui Quintus, și a lu’ nu știu cine, care e liberal. N-am avut niciun liberal torturat, și de-asta nu-i iubesc. De ce ăștia în viață… comunismul acesta… Dacă-l vedeți pe nenorocitul acesta de Iliescu, că așa pot să-i zic, altfel nu pot să-i zic… El are ce are cu țărăniștii”.

Dacă nici un liberal nu a trecut prin mâinile lui Țandără, NU înseamnă că liberalii au fost cruțați, că asupra lor nu s-a abătut furia demențială a comuniștilor. Nu este mai puțin adevărat că oameni de importanța politică și de prestigiul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache au avut parte de chinuri greu de imaginat. La Rîmnicu Sărat, Mihalache, bătrân, bolnav, lipsit de orice asistență medical, a fost bătut crunt, după ce se azvârlea pe el o căldare cu apă în plină iarnă de către gunoaiele cu chip de om numite Lupu (ofițer politic) și Vișinescu, până ce a murit, la 5 martie 1963 (la zece ani de la moartea lui Stalin, fantoma acestuia bântuia prin gulagul din România). La Sighet, deputatul țărinist Sever Bocu a fost bătut în cap de sanitarul pușcăriei ”ca să moară mai repede” (”Dicționarul Penitenciarelor”, pag 467).

Iuliu Maniu, marele bărbat de stat, președintele PNȚ, a fost lăsat să moară în condiții groaznice, trupul fiindu-i aruncat într-o groapă anonimă, negăsită până astăzi. Să NU uităm, totodată, că tot la Sighet au fost asasinați strălucitul istoric Gheorghe I. Brătianu și alți liberali.

Nu, comuniștii n-au ales! Că nu au reușit să-i ucidă pe toți cei care nu gândeau ca ei, fiind, în consecință, ”dușmani ai poporului”, este altă poveste.

 

 

Moarte și cenușă: cum au fost incinerați martirii de la Timișoara. Elena Ceaușescu și decizia finală

Moarte și cenușă: cum au fost incinerați martirii de la Timișoara. Elena Ceaușescu și decizia finală

Istoricul Mădălin Hodor – cercetător acreditat al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) și angajat al instituției încă de la înființarea acesteia – relatează, într-o postare pe Facebook, contextul în care s-a luat decizia incinerării revoluționarilor martiri de la Timișoara, în decembrie ’89, la Crematoriul Cenușa, chiar în preludiul sângeroaselor evenimente care aveau să se declanșeze în București producând, finalmente, prăbușirea clanului genocidar Ceaușescu. Vă amintim că cenușa revoluționarilor asasinați la Timișoara avea să fie adunată în patru cazane și aruncată într-un canal din Popești-Leordeni

Hodor atrage atenția că, în timp ce s-a tot încercat ca întreaga vină pentru acest sacrilegiu să fie pusă în cârca sucombatei Elena Ceaușescu, nimeni nu a vorbit vreodată despre vinovăția Armatei, a Securității, a Miliției, a Partidului, a Primăriei, a Procuraturii ș.a.m.d., de parcă întreaga dictatură a lui Ceaușescu s-ar fi rezumat doar la el și la sinistra sa consoartă. Podul.ro vă prezintă considerațiile lui Mădălin Hodor.

”Doua înmormântări <simandicoase>

Cei cinci bărbați stau în biroul administratorului Crematoriului Cenusa. Zamfir, fost ofițer de securitate, este însoțit de un <medic legist>, de fapt colonelul Baciu din IGM. Li se cere sa semneze un angajament ca nu vor divulga secretul de stat nimănui. Apoi li se înmânează câte un plic care conține 2000 de lei. <Banii sunt de la stat, munca se plătește> spune <legistul>. Statul muncise pe 17 decembrie la Timișoara, iar acum trebuia sa scape de rezultatele muncii.

Cele doua cuptoare au fost aprinse și cei cinci muncitori au ars cadavre pana la ora 10:00 pe 20 decembrie. Apoi cenusa a fost adunată în 4 cazane și aruncată la un canal din Popești – Leordeni. Unul dintre ei a declarat ulterior ca pretextul sub care fusese chemat de acasă a fost ca urma sa participe la <o înmormântare simandicoasa>.

Despre acest episod se spune ca știm tot. Aproape. Ca în mai toate cazurile din decembrie 1989 nu știm. Știm doar ceea ce este digerabil. Și ce putem noi digera? Că ordinul de ardere al cadavrelor a fost dat de Elena Ceaușescu. O spune toată presa de 29 de ani. O fi adevărat? Este, doar că parțial. Pentru că atunci când ea i-a chemat pe Bobu și Postelnicu în seara zilei de 18 decembrie le-a spus textual ca <aceste cadavre sa nu mai existe>. Nu le-a spus să le ardă, să le îngroape sau ce să facă cu ele. Nici nu își bătea ea capul cu detaliile astea.

Aici au intervenit ei. Băieții. Ei au găsit soluția. Apoi după 1990 au dat vina pe Ceauseasca. Comod, nu? La câte făcuse ea, de ce nu ar fi ordonat și sa fie arse cadavrele? Mai ales ca varianta asta îi scutea pe toți ceilalți de explicații. De exemplu pe Gheorghe Diaconescu, prim procuror adjunct al RSR. În iunie 1991 el a dat o declarație interesantă. Și ce găsim în ea? Păi faptul că problema cadavrelor s-a pus înainte de ordinul Elenei Ceaușescu și că s-a pus la Timișoara. De către cei care le produsesera în primul rând. Normal. Era în primul rând problema lor. Ei au fost cei care s-au întrebat primii <ce facem cu ei?>.

Diaconescu e acolo și oferă soluții. Le spune că îi pot declara <necunoscuți> caz în care e treaba Primăriei. Coman îl cheamă imediat pe Moț. Dar Moț nu vrea. Nu vrea să își pună orașul în cap. Să îi îngroape într-un județ limitrof. O unitate militară? Sare Coman: <Totuși într-o unitate militara nu se cuvine>. Da. Nu se cuvenea. Armata i-a împușcat. Tot Armata să îi îngroape? Nu se stabilește nimic. În afara de propunerea aceluiași Diaconescu: să adune toți morții într-un singur spital. Să le fie mai ușor în caz că…

La 21-22 îl cheamă Nuță iarăși. Coincide cu ordinul de la București. Diaconescu îi găsește super nervoși. Acum chiar trebuie sa facă ceva. Îi cer sa fie de acord cu o <nouă expertiză legală la București>. Diaconescu ezita. Una este să dai sugestii, alta este sa te angajezi cu semnatura. Macri se enervează, iar Coman îl trage de o parte. Și șeful lui, Popovici, <făcuse pe prostul>. Oricum acum nu mai conta. Erau acoperiți de ordinul de sus.

Diaconescu a fost citat la proces ca martor. Nu complice. Martor. Postelnicu a făcut la rândul lui <pe prostul> și a dat vina integral pe Elena Ceaușescu. Nu a suflat nimeni nicio vorbă despre celelalte vinovații. A Armatei, a Securității, a Miliției, a Partidului, a Primăriei, a Procuraturii. Adevărul este ca banda de criminali de la Timișoara ar fi făcut probabil exact același lucru și fără ordin. Cautau asta deja.

Dar așa cum am ajuns la concluzia că dictatura lui Ceaușescu s-a rezumat la el și soția sa, de ce nu am înmormanta lângă cenușa timișorenilor și ceea ce nu ne convine sa știm? Ar fi două înmormântări <simandicoase>”, scrie Mădălin Hodor, pe Facebook.

INTERVIU Îngrozitoarea horă a morții și a vieții din carcerele Fortului 13. Genocidul comunist și nimicirea PNȚ. Mărturia fruntașului țărănist Barbu Pițigoi

https://www.podul.ro/articol/10692/exclusiv-interviu-ingrozitoarea-hora-a-mortii-si-a-vietii-din-carcerele-fortului-13-genocidul-comunist-si-nimicirea-pnt-marturia-fruntasului-taranist-barbu-pitigoi

EXCLUSIV INTERVIU Îngrozitoarea horă a morții și a vieții din carcerele Fortului 13. Genocidul comunist și nimicirea PNȚ. Mărturia fruntașului țărănist Barbu Pițigoi

Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, un interviu-carte (peste 110.000 de semne) al cărui protagonist este fostul fruntaș țărănist Barbu Pițigoi (89 ani), scriitor, inginer și fiu al fostului deținut politic Marin Pițigoi, odinioară lider al organizației PNȚ Argeș, fin al lui Armand Călinescu și colaborator apropiat al martirului Ion Mihalache.

Interviul comportă mai multe paliere: începe cu băile de sânge organizate de comuniști în preludiul alegerilor din ꞌ46, analizează prigoana țărăniștilor și prețul plătit de PNȚ de-a lungul genocidului roșu, pentru a particulariza mai apoi, cu informații, imagini și culise inedite, cumplita dramă a familiei Pițigoi, ai cărei reprezentanți aveau să îndure ani grei de zeghe, interogatorii și carcere ale morții, umilitoare domicilii obligatorii și, firește, teroarea Securității omniprezente – și asta nu doar până în ꞌ89, când o nouă baie de sânge i-a adus la suprafață pe criptocomuniștii lui Ion Iliescu, ci și de-a lungul anilor ꞌ90, când securiștii (travestiți după noile ”mode”) au căpușat și au prăbușit PNȚCD.

De notat că fruntașul țărănist Marin Pițigoi a executat șapte ani de închisoare politică în temnițele de exterminare de la JilavaAiudCanal și Oradea. În total, liderul PNȚ Argeș a suferit nu mai puțin de 17 ani de teroare permanentă, dacă îi socotim și pe cei în care a fost fugar, dar și îndelungații ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. La care se adaugă restul unei vieți trăite cu chiu, cu vai, în țara-lagăr, sub una dintre cele mai odioase dictaturi ale lumii.

Nu în ultimul rând, interviul (care face parte dintr-un proiect editorial în curs de finalizare) se dorește și o prefață necesară a memoriilor lui Marin Pițigoi – ”Amintiri. Înainte și după Cortina de fier” – volum mult așteptat pe care fiul dânsului, Barbu Pițigoi, la rându-i memorialist, îl va publica săptămâna viitoare, la Editura Ars Docendi a Universității București.

101854153_276148663575360_8314215154933825536_n.jpg

Așa cum veți remarca, o relevanță aparte o au și informațiile (pe care le vom trata și sub forma unor subiecte de sine stătătoare) privind începutul anilor ꞌ90 și infiltrarea securistică a PNȚCD, Barbu Pițigoi numărându-se printre cei mai apropiați colaboratori ai Seniorului Corneliu Coposu. În acest sens, vă recomandăm să citiți și memoriile domnului Barbu Pițigoi – cele trei volume ale lucrării ”Generația care și-a făcut datoria” au fost publicate, în ultimii ani, de Asociația creștin-democrată România de Mâine.

Răzvan Gheorghe: În primul rând vă mulțumesc pentru onoarea de a-mi acorda acest interviu. Sunteți fost fruntaș al Partidului Național Țărănesc și proveniți dintr-o veche familie de lideri țărăniști care s-a opus, cu toate sacrificiile de rigoare, instaurării dictaturii comuniste. Ce vă amintiți din perioada alegerilor din noiembrie 1946? Atunci s-a strâns definitiv lațul…  

Barbu Pițigoi: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Ce am să vă spun acum se referă la un eveniment din 1946, care s-a petrecut chiar în preajma celebrelor alegeri de la 19 noiembrie, când regimul comunist a venit la putere. Așadar, urmau să fie organizate alegerile, iar Comitetul Judeţean al PNȚ Argeş hotărâse să se adune la Piteşti ca să aleagă în mod democratic lista candidaţilor ce urmau să participe la scrutin. În acea perioadă, secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc era Nicolae Penescu. El a fost ministru de Interne în Guvernul Rădescu. Bineînţeles că fusese înlocuit degrabă după evenimentul acela, când Rădescu a fost alungat. Și comuniștii l-au schimbat pe țărănistul Nicolae Penescu cu agentul KGB-ist Teohari Georgescu, pe care l-au impus la conducerea Ministerului de Interne. Având în vedere că în ţară se petreceau tot timpul evenimente nedorite, mă refer la numeroasele atacuri armate îndreptate împotriva organizaţiilor politice democrate, în special împotriva PNȚ – vorbim despre atacuri atent organizate şi bine îndrumate de comuniști, cu toată logistica necesară –, Penescu i s-a adresat lui Teohari Georgescu cu rugămintea de a avea grijă să nu se întâmple vreun pogrom la Piteşti.

Printre altele, Comitetul Județean al PNȚ Argeș urma să-l aleagă pe Nicolae Penescu cap de listă al candidaților din județul Argeș. Revenind, Penescu l-a rugat pe Teohari Georgescu să anunţe autorităţile astfel încât să fie ordine şi disciplină, să nu apară echipe teroriste care să spargă adunarea. Din nefericire, faptul că Penescu i-a adresat lui Teohari Georgescu acestă rugăminte a avut urmări teribile, criminale. Evident că Teohari Georgescu și-a anunțat satrapii și le-a ordonat să pregătească o echipă de șoc fiindcă la Pitești avea loc o adunare importantă a țărăniștilor. Practic, Teohari Georgescu a făcut exact pe dos decât a fost rugat. Mai mult decât atât, tot la rugămintea lui Penescu, KGB-istul ăsta chiar a fost de acord să-i ofere un număr de telefon personal, care nu era în circulaţie, ca să o anunțe pe secretara lui ziua și ora când urma să aibă loc adunarea PNȚ, pentru ca să dea el dispoziție ca autoritățile să vegheze la securitatea și la buna desfășurare a evenimentului. Bineînţeles că toate acţiunile politice din acea vreme erau tensionate și puse sub o atentă supraveghere, cu toții știam că aveau loc atacuri violente, că se făcuseră prin ţară tot felul de descinderi ale unor echipe de șoc, atacuri care s-au soldat cu omoruri și multe alte nenorociri. Oamenii erau alertaţi.

În preziua adunării – pe 8 seara, întrunirea fiind pe 9 – s-a zvonit că ajunseseră în Pitești niște echipe de bătăuși. Se ştia chiar şi la ce hotel erau cazaţi, după ce fuseseră aduşi încărcați în nişte camioane pe care scria „Teatru pentru toţi”. Se bețivăneau prin diverse restaurante, birturi. Când informațiile acestea s-au adeverit, s-a încercat să i se trimită vorbă lui Nicolae Penescu că ar fi mai bine dacă ar amâna organizarea adunării pentru o altă zi, având în vedere tot acest context care nu prevestea nimic bun, dimpotrivă. Numai că Penescu n-a fost de găsit. Plecase din Bucureşti pe o cale ocolită, ca să ajungă mai întâi la Buda, unde avea el o moşie, şi-apoi a venit pe nişte drumuri de ţară până la Piteşti. Deci Penescu nu a putut fi găsit pentru a i se comunica şi pentru a fi de acord cu amânarea adunării.

Răzvan Gheorghe: Ce rol juca tatăl dumneavoastră, fruntașul țărănist Marin Pițigoi, în cadrul PNȚ Argeș?

Barbu Pițigoi: Tata era conducătorul de facto al organizaţiei PNŢ Argeş. În ꞌ46 a fost o campanie electorală cu extraordinar de multă teroare, cu acţiuni teroriste menite să distrugă partidele istorice. Fac o scurtă paranteză: noi, în Argeș, am avut de-a face cu unul dintre marii criminali și teroriști comuniști la nivel internațional – mă refer la Constantin Doncea, care era argeșean. Doncea a făcut parte din brigăzile internaționale care au luptat în Spania, a ajuns agent sovietic și a revenit în România cocoțat pe tancurile armatei roșii, cu scopul de a instaura comunismul pe model sovietic. Vă vorbesc despre acest criminal în masă pentru că el a fost cel care a făcut o listă cu principalele ținte țărăniste de la adunare, punând prețuri și premii pe capetele liderilor prezenți la Pitești – ”Dacă îl împuști pe cutare, te plătim cu atât”, asta era socoteala, așa a fost. Tata era unul dintre cei trecuţi pe lista comuniştilor. Activitatea lui din anii ꞌ45-ꞌ46 în fruntea PNŢ Argeş a fost şi motivul pentru care, până la urmă, avea să fie condamnat la 17 ani de temniţă comunistă.

Revenind la adunare, în ziua respectivă tata s-a întâlnit cu aderenţii lui la un restaurant din Piteşti, i se zicea „Calul Bălan”, şi acolo au hotărât să ia micul dejun pentru ca mai apoi să plece la întrunirea ce urma să aibă loc în incinta unui cinematograf din imediata apropiere a Tribunalului Argeş. După ce au servit aperitivele şi cafeaua, chiar când se pregăteau să plece spre adunare, a năvălit în restaurant o echipă alcătuită din opt-nouă vlăjgani. Fiecare dintre ei strângea în mână câte un ziar. Desigur, în ziarele alea aveau împachetate câte o ghioagă – o bară de fier de aproximativ 20 cm, bară care avea în capăt o bilă acoperită cu niște crestături foarte bine ascuțite la polizor. Oamenii lui Teohari Georgescu erau meseriași, nu dădeau gherle… Au năvălit în restaurant şi, fără să spună nimic, au început să-i lovească cu ghioagele pe liderii ţărănişti, în cap, în spate, oriunde nimereau. Bietul tata, care era un tip bine legat, a încercat să se lupte cu agresorii, să se împotrivească, timp în care o parte dintre ţărănişti au reuşit să se strecoare prin spate și să fugă. Când să scape şi tatăl meu, unul dintre zdrahoni a închis uşa. Pe atunci, ţărăniştii purtau costumul ţărănesc al lui Ion Mihalache – aveau cămaşă largă peste pantaloni. Și cămaşa tatei a rămas prinsă în uşă, iar bietul om nu putea să fugă. În acelaşi timp, bestiile îi cărau ghioage zdravene în cap, pe spate… Una dintre lovituri a fost foarte puternică şi, fiind aplicată deasupra ochiului, aproape de tâmplă, a rămas toată viaţa cu o sensibilitate acolo. Norocul lui a fost că purta ochelari şi ghioaga a ricoşat. În loc să-i izbească ochiul, a lovit puţin mai sus. Până la urmă s-a smuls din strânsoare, dar era plin de sângele ce-i șiroia de peste tot. S-a împleticit câţiva metri, de fapt s-a târât, apoi s-a prăvălit într-un şanţ şi acolo a rămas… Întâmplarea a făcut că un cizmar care avea prăvălia peste drum – şi culmea, se număra printre reprezentanţii comuniştilor din Piteşti – a chemat o birjă şi l-a transportat la o policlinică. Acolo, fiindcă întregul personal era îngrozit, i-a fost refuzată primirea în clinică. Ăia se temeau că urmau să vină agresorii după el ca să-l omoare. Le era frică și de faptul că riscau să le fie devastată policlinica. Asta era situația atunci. Până la urmă l-au transportat la spital.

În timp ce echipa de șoc îi bătea animalic pe liderii PNȚ de la Calul Bălan, s-au auzit niște focuri de armă. În clipa aceea, vlăjganii au părăsit Calul Bălan și s-au îndreptat în grabă către locul unde urma să aibă loc adunarea propriu-zisă. Focurile acelea de armă reprezentau semnalul că ajunsese Nicolae Penescu, una dintre marile ținte ale teroriștilor comuniști. Și a început pogromul. Fiind loviți din toate părțile și fiindcă nu aveau altă cale, toți țărăniștii s-au refugiat în clădirea Tribunalului Pitești. S-au gândit că Tribunalul e un altar al justiției, unde legea e lege… Însă nenorociţii au intrat peste ei, i-au vânat pe holuri, pe scări, umplând totul de sânge. Unii ţărănişti s-au refugiat chiar şi în biroul preşedintelui Tribunalului, care a cutezat să iasă în fața vlăjganilor și să le spună: ”Stați puțin, domnilor, eu sunt președintele tribunalului, reprezint legea…” Evident că răspunsul acelor scursuri a fost: ”Ce lege, bă?! Legea o facem noi!” Și-au făcut-o, domnule, au făcut-o prin crimă și măcel.

Pe deplin conștient că ambuscada comuniștilor viza o serie de asasinate, Nicolae Penescu a fugit ca din pușcă, fiindcă altă soluție nu exista. A sărit pe un geam și a ajuns în curtea tribunalului, și-apoi a sărit cu greu un gard care îl despărţea de stradă. La cădere și-a luxat glezna și s-a lovit puternic la genunchi, a rămas întins pe jos. În urma lui a sărit și bietul Gheorghe Mihai, unul dintre secretarii săi personali, care se chinuia să-l ajute pe Penescu să se ridice de pe caldarâm. În clipa aceea a răsunat un foc de armă și Gheorghe Mihai a căzut mort ca secerat. El a fost primul țărănist asasinat de comuniști.

A doua crimă avea să se petreacă în aceeaşi zi. O crimă abominabilă. Năpustiți în incinta tribunalului, nemernicii trimiși de Teohari Georgescu continuau să bată cu bestialiate pe oricine era îmbrăcat în costum țărănesc. Printre alții, l-au înhățat și pe institutorul Mitică Popescu, care purta cămașă țărănească pe deasupra și brâu la mijloc. Sărmanul era un tip gras, blajin. Scursurile l-au lovit cu sete în cap și în spate, l-au trântit şi l-au rostogolit pe scările tribunalului, care bălteau de sânge nevinovat, după care l-au jucat cu bocancii pe burtă până când i-au crăpat intestinele în el. Mitică Popescu avea să moară în niște chinuri îngrozitoare, deși până la urmă supraviețuitorii l-au dus la spital, dar nimeni și nimic nu i-a mai putut salva viața.

Răzvan Gheorghe: Câte alte victime au mai fost?

Barbu Pițigoi: La spital au ajuns aproximativ 25 de fruntași țărăniști grav răniţi. Tata era deja acolo, se zbătea între viață și moarte. Situația era critică, explozivă. După ce săvârșiseră două crime odioase la care se adăuga măcelul aferent, bandele criminale aduse de ”Teatrul pentru toți” și-au făcut apariția și în fața spitalului. Voiau să intre în spital și să-i omoare acolo, cu orice preț! Abia în acel moment, cel de pe urmă, a găsit de cuviinţă să intervină şi poliţia. Ulterior s-a ridicat din umeri și s-a spus că în tot timpul atacului poliţia ar fi avut o şedinţă necesară în incinta sediului Poliţiei Piteşti, motiv pentru care nu s-a putut interveni la timp. Crime și minciuni criminale, desigur, fiindcă ministrul Teohari Georgescu – acest criminal în masă și agent sovietic – se ocupase personal de întreaga agendă a operațiunii. Întâmplarea face, o să vă spun mai încolo, că a fost vorba şi de cumplit de multă trădare.

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările imediate pentru tatăl și familia dumneavoastră?

Barbu Pițigoi: Pe seară s-a aflat în tot judeţul Argeş ce se petrecuse la Piteşti. Mama m-a luat şi ne-am dus şi pe noi la spital. Tatei i se umflase capul atât de tare că nu i se mai vedeau nici măcar ochii. Făcuse infecţie. Nu auzea, nu vorbea, dar respira, slavă Domnului. Pe atunci avea 46 de ani. Suferise multe plăgi cauzate de loviturile cu ghioaga. Tata era un ţăran bine legat, crescut la ţară, ca şi mine. Avea să stea în comă aproape două săptămâni. Nu ştiam dacă mai scapă, iar predicţiile medicilor erau puțin spus sumbre. De tratarea țărăniștilor spitalizați s-a ocupat și doctorul Gheorghe Petrescu – în vremea aceea el ocupa funcția de președinte al filialei țărăniste din Prahova. Era medic renumit. Când au bombardat aliații Ploieștiul, Gheorghe Petrescu a fost medicul care i-a îngrijit exemplar pe piloții americani ce reușiseră să se catapulteze din avioanele doborâte. A fost motivul pentru care, după război, Petrescu a fost invitat în America și a fost făcut cetățean de onoare al New York-ului, motiv pentru care era foarte mândru. Evident că avea să moară în pușcăriile comuniste. Inițial l-au condamnat la opt ani, apoi i-au mai dat încă 20…  Revenind la ziua aceea fatidică, după măcelul și crimele săvârșite în Tribunal, Gheorghe Petrescu a venit la spital într-o maşină a armatei americane, fiind însoțit de un ziarist – nu mai rețin sigur dacă era de la ”Daily Mirror”, dar, în orice caz, reprezenta un ziar de mare tiraj – și de doi soldați americani de la Ambasada SUA. Au venit acolo, au constatat situația, au fotografiat și cu asta basta… Morții nu mai puteau fi înviați, faptele erau deja comise iar artiștii dispăruseră, îmbarcați în camioanele lor cu ”Teatru pentru toți”.

Răzvan Gheorghe: Se comiseseră două omoruri. S-a făcut vreo anchetă, măcar așa, de ochii lumii?

Barbu Pițigoi: S-a început o anchetă, dar asta doar pentru a salva niște aparențe. Ancheta a fost decisă fiindcă totuşi, în afara zecilor de oameni bătuţi, progromul se soldase și cu doi morţi. Așa că trebuiau să joace pe o partitură. Drept urmare, în martie 1947 avea să apară o comunicare batjocoritoare din partea autorităților: se insista că un grup de muncitori – care cică se plimba paşnic pe bulevard, ca să admire Piteștiul – a fost agresat de nişte ţărănişti care se adunaseră pe acolo fiindcă voiau să facă o adunare. În privinţa celor doi asasinaţi, ”anchetatorii” stabileau: nu se ştie cine a tras, dar se crede că în aula paşilor pierduţi din Tribunalul Pitești ar fi existat un… soldat, care soldat ar fi însoţit un deţinut primejdios. Soldatul avea armă, busculada aia l-a făcut să scape  arma, care s-ar fi descărcat accidental iar glonţul s-a dus direct în Gheorghe Mihai. Se întâmpla într-o sâmbătă, când în Tribunal nu aveau loc procese, deci deținutul și soldatul nici nu ar fi avut cum să fie acolo.

Răzvan Gheorghe: Ați vorbit despre niște trădări. Puteți să detaliați?

Barbu Pițigoi: Vedeți dumneavoastră, în 1929 PNȚ a fost primul partid la nivel național. Pe atunci țărăniștii stăteau foarte bine pretutindeni. Ca să vă dau doar un exemplu, Armand Călinescu reușise să câștige toate mandatele parlamentare din Argeș. Scoruri foarte bune au fost înregistrate peste tot. În anul acela liberalii n-au prea avut treabă cu Parlamentul… Ei bine, ca să n-o lungesc, după momentul 23 august, ţara a fost condusă de un guvern militar. În toată țara au fost numiți prefecți ofițeri. La Piteşti, prefect era colonelul Gumă, un bucovinean cumsecade şi ataşat vechiului regim monarhist. Apoi s-a revenit la ”democrație”, așa-i spuneau comuniștii dictaturii pe care o impuneau prin crimă și teroare, după o vizită a lui Vâşinschi, care a dat semnalul pentru acapararea totală a puterii de către comuniști. Pretextul fluturat a fost că ”să terminăm cu dictatura militară”. Fiind ministru de Interne, Nicolae Penescu l-a destituit pe Gumă şi în locul lui l-a pus prefect pe un oarecare Chiriac, de loc din sudul judeţului Argeş, dar care trăise multă vreme la Paris și obișnuia să se laude peste tot că a activat în Rezistență și că, vezi Doamne, ar fi făcut pe acolo mari fapte de arme împotriva naziștilor. Era însurat cu o franțuzoaică și făcea tam-tam cu povești de genul ăsta. Tata s-a opus numirii sale, dar, până la urmă, Penescu l-a schimbat pe Gumă cu Chiriac. La ora aceea, în conducerea organizației PNȚ Argeş se mai numărau alte trei persoane, pe lângă acest Chiriac: avocații Simian și Niculescu, plus încă cineva de al cărui nume nu îmi mai aduc aminte. Imediat după ce s-a făcut schimbarea la prefectură – adică rocada Gumă-Chiriac –, a apărut Partidul Naţional Ţărănesc al lui Anton Alexandrescu, iar toți cei numiți de mine au plecat la această grupare. Aşa se face că acest Chiriac era prefect numit chiar de ţărănişti în momentul în care liderii PNȚ din Argeș au fost atacați și jucați în picioare de oamenii lui Teohari Georgescu, în cadrul acelei operațiuni din Pitești despre care v-am vorbit mai sus, operațiune soldată cu două crime abominabile dintre care una săvârșită chiar în incinta Tribunalului Pitești.

Răzvan Gheorghe: Se apropiau alegerile. Ce a făcut tatăl dumneavoastră?

Barbu Pițigoi: A urmat perioada aceea foarte dură legată de iminenţa alegerilor care urmau să aibă loc pe 19 noiembrie. Între timp, criminalul sovietic Constantin Doncea pusese un nou premiu pe capul lui tata. Cine reușea să-l împuște ar fi primit drept recompensă o sumă substanțială pentru acele vremuri. Bineînţeles că pe atunci și noi, țărăniștii, dispuneam de unele informații. Fiind conștienți de pericol, țărăniștii loiali au organizat evadarea tatălui meu, folosind în acest sens și niște indivizi care făceau diverse afaceri cu rușii. Trebuie spus că sediul PNȚ de la Piteşti funcționa, de ani de zile, chiar în casa noastră. Acolo veneau ziarele, acolo ajungeau manifestele, acolo se gândea întreaga campanie electorală. Casa noastră era aşezată pe Strada Brătianu – astăzi tot aşa se numeşte, doar în perioada dictaturii comuniste s-a numit 1 Mai. În fundul curţii, imobilul se învecina cu o altă proprietate care dădea într-o stradă paralelă cu Strada Brătianu, unde exista un hotel la vremea aia. Acolo s-a organizat evadarea tatălui meu.

Voi face o paranteză. În timpul ocupației rusești, casa noastră din Pitești a fost rechiziţionată de un general al armatei sovietice. Nouă ne-au dat o singură cameră, în restul se lăfăiau rușii. Generalul în cauză ţinea legătura armatei sovietice cu Viena și deschisese un punct de control chiar la noi în casă. Era învăţător de profesie şi se vedea pe el că era foarte fricos, ceea ce ne amuza. Avea un maior şi o trupă de vreo 17 soldați neisprăviți cu care îşi făcea treaba în judeţ. Maiorul se ocupa cu negustoria, cum altfel? Avea un automobil Steyr pe care îl ”capturase” la Viena, dar pe care nu putea să-l ducă în Rusia de frică să nu i-l ia alții mai breji, la graniță, așa că l-a vândut de mai multe ori. Când cumpărătorii voiau să iasă cu maşina din Piteşti se trezeau opriți de soldații sovietici aflați la posturile de intrare și de ieșire din oraș, care le ordonau răstiți, cu degetul pe trăgaci: ”Automobil toarăş maior. Dat jos!” Evident, cumpărătorii se crizau: ”L-am cumpărat cu banii jos!” Degeaba… vă dați seama că rușii le puneau țeva în tâmplă, iar ăia coborau și fugeau unde vedeau cu ochii.

Evadarea tatei a fost aranjată cu ajutorul unor indivizi care făceau afaceri cu soldații sovietici. Așa s-a organizat fuga lui prin spatele casei noastre, pentru a putea lua legătura cu Ion Mihalache, fiindcă oamenii lui Doncea pândeau cu vigilență orice mișcare, în toată această perioadă. Ca să își justifice plecarea, tatăl meu i-a păcălit pe ruși că omul care le făcea legătura cu cei care le furnizau lor marfa trebuia dus undeva, mai departe de Piteşti, fiindcă la Piteşti era supravegheat. Rușii se temeau de mai marii lor. Așa că l-au pus pe tata într-o mașină, cu doi soldați ruși în față și cu o doamnă în spate, și s-au dus până la Găeşti, unde au mâncat nişte mici şi au băut o bere. După masă, tata i-a anunțat pe ruși că domnul care trebuia să vină la contact nu mai putea să ajungă fiindcă, vezi Doamne, se întâmplase ceva neprevăzut. Auzind asta, ruşii au plecat la Piteşti, bosumflați că nu își rezolvaseră combinațiile, iar tata s-a urcat într-o altă maşină şi s-a dus degrabă la Schitul Goleşti, de unde a putut lua legătura telefonică cu Ion Mihalache, care în acea secundă era în apropierea Bucureștiului, vorbea din Chitila.

101689408_259604698432536_3855363533394935808_n.jpg

Răzvan Gheorghe: Ce au discutat tatăl dumneavoastră și Ion Mihalache? Sunt sigur că famila a cunoscut detaliile convorbirii…

Barbu Pițigoi: Tata i-a spus lui Mihalache cum a fost cu atacul din Pitești, i-a relatat ce s-a întâmplat și i-a zis despre premiile puse de Doncea pe capetele unor lideri ai PNȚ. Mihalache l-a ascultat în tăcere și apoi i-a spus: ”Măi, asta este! Teroarea asta nu e doar la tine, în Pitești, teroarea e în toată țara”. Tata i-a mai amintit și că era abia ieșit din comă, că are familie, că îl așteaptă doi copii acasă, că Doncea i-a ordonat asasinarea și că e supravegheat. ”Ei, dacă pui problema aşa, înseamnă că nu eşti un luptător”, i-a atras atenția Ion Mihalache. Au stat de vorbă până când l-a convins să rămână pe poziții la alegeri. Vedeți dumneavoastră, potrivit legii, candidații aveau dreptul să controleze secțiile de vot. Tata, care era al doilea candidat pe lista PNȚ din Argeș, după Nicolae Penescu, putea face asta, însă nu avea la el documentul lui de înscriere a candidaturii și, dacă s-ar fi întors în Pitești, l-ar fi legitimat la punctul de control de la intrare și s-ar fi deconspirat.

Mi-aduc aminte că a venit la mine un tânăr în chiar ziua alegerilor, pe la ora nouă dimineaţa. Acasă mai eram doar eu şi câţiva reprezentanți din organizaţia de tineret a PNŢ. Mama şi restul familiei erau la ţară – noi aveam o gospodărie lângă Costeşti. Tânărul mi-a spus ”Domꞌle, te duci în dormitorul cutare şi acolo, în şifonier, pe raftul al doilea, sub nişte cearşafuri, sunt nişte hârtii importante…”. În momentul în care mi-a zis toate astea, mi-am dat seama imediat că era trimis de tata. I-am dat documentul în grabă, în timp ce tata, însoțit de un alt țărănist, aştepta într-un automobil parcat într-o zonă ferită. Îmi scapă numele celui care era atunci cu el în maşină, dar știu că activa la vârful partidului. Împreună au circulat în tot judeţul în ziua alegerilor, de la o secție de vot la alta.

Răzvan Gheorghe: Bănuiesc că a fost martorul multor incidente…

Barbu Pițigoi: Fiți convins. Într-o localitate din nord-vestul județului, la Cuca, şeful ţărăniştilor de acolo era unul pe care-l chema Coculescu. Ca o paranteză, să știți că există o similaritate, un paralelism între ce s-a întâmplat atunci şi ce s-a petrecut după Revoluţia din ꞌ89, în Duminica Orbului. La alegerile din 19 noiembrie 1946 au participat Blocul Partidelor Democrate şi cele trei partide istorice: PNŢ, PNL şi PSD. În Blocul Partidelor Democrate se găseau o serie întreagă de partide cărora Petru Groza le dăduse o lege ca să aibă fiecare dreptul la câte doi reprezentanţi la urne. Cu alte cuvinte, ţărăniştii aveau doi candidați, liberalii aveau doi, socialiştii aveau tot doi, iar ăilalţi toţi aveau 18! În Blocul Partidelor Democratice erau: Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi tot soiul de alte grupări-surogat, la fel ca la alegerile din 1990, din Duminica Orbului, când au apărut toate partiduleţele acelea criptocomuniste ieșite din mantaua lui Ion Iliescu.

Revenind la vizita tatălui meu de la Cuca, știu că domnul Coculescu a organizat o acțiune curajoasă și cel puțin interesantă. Fiindcă știa că urna cu voturi urma să fie luată de reprezentanții comuniștilor – așa s-a întâmplat peste tot și așa au furat comuniștii alegerile, anunțând  rezultate scoase din burtă și favorabile lor –, Coculescu a organizat următoarea șaradă: a intrat în curtea școlii care găzduia secţia de vot şi a plasat în câte un pom pe niște flăcăi cu buzunarele pline cu petarde, pocnitori. Şi când a fost problema cu deschiderea urnei, comuniștii s-au pregătit să o ia la tălpășiță cu ea, cică să numere ei voturile, timp în care reprezentanții partidelor istorice au prins a protesta cu vehemență, dar bestemații de comuniști s-au impus prin număr. Atunci, Coculescu și-a pus mâna pâlnie la gură și a strigat cât l-au ținut plămânii: ”Detașamentul numărul unu! Foc!” Și buuuum, ăia cățărați în copaci aruncau câte o pocnitoare. ”Mitraliera numărul trei, foc!” Aceeași poveste. Domꞌle, bubuiturile alea i-au îngrozit la culme pe comuniști, care, puși pe furt, se temeau că intervenea armata, deși armata anunțase că urma să rămână neutră. Drept urmare, la Cuca voturile s-au numărat exact așa cum a fost, iar rezultatul a arătat că, din 2200 de voturi exprimate, circa 1980 erau în favoarea PNȚ, vreo 20 de voturi se duceau spre BPD, în timp ce restul au fost câștigate de PNL. Sunt convins că în felul asta arătau, în realitate, rezultatele de peste tot din țară, dar Stalin le-a întors pe dos, alegerile din 19 noiembrie fiind furate pe față de comuniști. Date despre tărășenia de la Cuca veți putea găsi și în dosarele securistice numite ”Problema PNȚ”. Acolo e descrisă în amănunt isprava lui Coculescu. Bietul de el avea să facă ani grei de pușcărie pentru curajul de care a dat dovadă.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după alegeri?

Barbu Pițigoi: Tata s-a retras la Broşteni, unde aveam o gospodărie. Vremurile erau tulburi, se simțea în aer că vor urma ani odioși. Pe 10 sau pe 13 decembrie 1946, într-o seară, fiind iarnă se-ntuneca devreme, ne-am pomenit cu jandarmul din comună la noi acasă, în jurul orei 19.00. A bătul la uşă, a intrat în hol şi i-a spus tatălui meu: ”Domnule Piţigoi, am primit instrucțiuni să fiu în comună fiindcă s-a emis un ordin de arestare pe numele dumneavoastră. Veţi fi arestat mâine dimineaţă”. Omul făcea parte din vechea gardă şi era un monarhist convins, un cunoscut foarte cumsecade și săritor. Atât ne-a spus, și-apoi a dispărut în bezna aia friguroasă. Fiindcă nu se putea duce ca mielul la abatorul comuniștilor, și tata a plecat din casa de la Broșteni, pe la 0.00-1.00 în aceeași noapte, și a stat fugit, hăituit și ascuns până în 1948, de Sfânta Maria, pe 15 august.

Răzvan Gheorghe: Unde s-a ascuns?

Barbu Pițigoi: În general prin București, pe la diverse familii și cunoscuți, dar a stat și în Balta Brăilei, din când în când. Tata cunoscuse cândva un cioban, pe badea Niţă Voinescu, cioban vrednic care avea 5000 de oi şi care îi explicase tatălui meu că afacerea cu oi era una bănoasă. Țin minte că tata i-a zis ”Măi Niță, îmi cumpăr şi eu 300 de oi, dar eu nu pot să merg cu ele. N-am timp și nici nu mă pricep. Ţi le dau ţie să le păstoreşti împreună cu miile tale şi îmi vei da şi mie acolo o putină de brânză, pastramă şi lână”. Bineînţeles că ciobanul era iarna în Balta Brăilei iar vara urca la munte, fiindcă asta-i vechea transhumanţă. Unul dintre locurile în care tata a fugit prima oară a fost Bucureştiul, care era o bună ascunzătoare fiindcă în capitală era lume multă, dar trebuie spus că şi filajul va fi fost foarte puternic pentru că angajaseră masiv la Securitate. Tata mai stătea pe la prieteni, pe la rude. Avea un consătean care a fost foarte amabil şi l-a primit multă vreme. De acolo a și fost arestat.

La un moment dat, o veche relaţie a familiei și totodată un mare afacerist al acelor ani în care socialismul nu penetrase încă decisiv economia, l-a trimis pe tata incognito până la Bistrița-Năsăud ca să negocieze cumpărarea unor cantități de mere pentru compania pe care o conducea respectivul. Alteori, tata s-a ascuns în Balta Brăilei, așa cum v-am spus, la stâna lui nea Niță Voinescu. Însă în provincie Securitatea îi putea fila și prinde destul de ușor pe fugarii anticomuniști. De altfel, tata a și fost arestat pentru câteva ore în Balta Brăilei.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a întâmplat?

Barbu Pițigoi: L-au arestat jandarmii pentru că fusese dat în urmărire generală cu fotografia, cu toate datele necesare… Și până la urmă s-a aflat, domꞌle, că a-nceput lumea să vorbească despre un străin care apăruse la stâna cutare și care locuia în casa cutare. În anii ăia, străinii erau oricum considerați suspecți. Securitatea și autoritățile îi înhățau imediat. Jandarmii au venit la stână pe neașteptate, i-au arestat pe tata și pe badea Niță Voinescu – pe cioban l-au săltat sub pretextul că ascundea un fugar – și au pornit cu toții spre cel mai apropiat post de poliție. Pe drum însă, tata și badea Niță au convenit cu unul dintre jandarmi să îi lase liberi în schimbul unui purcel și a unei sume de bani, ceea ce s-a și întâmplat, fiindcă nici jandarmul ăla nu era foarte convins că ei erau cei urmăriți. Așa că a luat purcelul, a luat banii, dar până la urmă jandarmul avea să facă și ani grei de pușcărie, fiindcă urma să fie arestat de Securitate, bătut, interogat și pus să spună ce şi cum…

Răzvan Gheorghe: Cum a fost prins tatăl dumneavoastră de Securitate?

Barbu Pițigoi: Avea să fie arestat la București. Acolo se întâlnea cu doctorul Petrescu, cu un anume Ţigănescu, care era şi el ceva mare prin PNŢ Prahova, dar și cu alți țărăniști. Se întâlneau din când în când, la o cafea, la o discuţie. În perioada aia a apărut o scrisoare trimisă de un mare ţărănist din Occident, Augustin Pop. Scrisoarea se adresa țărăniștilor rămași în țară, iar mesajul era următorul: să nu fie îngrijoraţi că lucrurile se vor aranja, că va fi o conferinţă nu ştiu pe unde, că acolo se vor clarifica aspecte esențiale, că acolo se va ridica problema României şi se va stabili sprijinirea democraţiei… tralala la la la… înțelegeți dumneavoastră. În fine. Când aveau să fie arestați de Securitate, tata, Petrescu, Ţigănescu şi alţi țărăniști au fost învinuiţi de o manieră absurdă că se întâlneau şi conspirau citind şi încurajând lumea cu scrisoarea lui Augustin Pop din Occident. E drept, scrisoarea cu pricina circula printre ţărănişti. Ea avea să fie principalul motiv invocat la procesul-mascaradă.

Arestarea a avut loc în noaptea de 15 august 1948. Tata a fost în lot și cu Gabriel Ţepelea. Securiştii ştiau foarte bine unde erau şi de unde să-i aresteze. Tata avea vreo patru-cinci ascunzători, la familii pe care le cunoştea şi pe unde mai trăgea, mai dormea o noapte-două, și-apoi se ducea în altă parte. Mai înainte de momentul fatidic, cu doar câteva săptămâni în urmă, Securitatea îl mai căutase pe tata în vreo două locuri, dar nu l-a găsit. Însă în noaptea arestării securiștii l-au luat ca din oală. Se-ntâmpla de Sfânta Maria, adică chiar de ziua lui, doar îl chema Marin. Un inginer care lucra la calea ferată – tata îl cunoștea de ani de zile – și care avea o soție anticomunistă până în măduva oaselor i-a organizat o oarecare serbare. I-a zis ”Hai, mă Marine, să ciocnim și noi un pahar!”. A stat acolo până pe la ora 22.00, era întuneric beznă. Când să se culce, tata le-a spus că el nu avea de gând să doarmă în casă, fiindcă s-ar fi putut trezi cu securiștii pe cap, așa că s-a dus să se culce în magazie. Familia în cauză avea o magazie de lemne în fundul curţii. Acolo era un fel de pat scânduri, erau lemnele de foc… tata s-a dus şi s-a culcat în magazie. La miezul nopţii au dat buzna doi securişti şi au întrebat direct: ”Unde este Marin Pițigoi?” Au percheziționat întreaga casă şi n-au găsit nimic, așa că au luat la puricat curtea. Tata era lungit în magazie cu picioarele sub o deschizătură strâmtă pe unde familia scotea lemne iarna. În magazie era întuneric. Până la urmă, unul dintre securiști a băgat mâna prin deschizătură ca să vadă ce era acolo. Peste ani, tata obișnuia să-mi spună: ”Dacă aş fi tras picioarele sub mine, când securistul ăla a băgat mâna, nu mă mai găseau…”. Eu i-am răspuns întotdeauna: ”Aiurea. Dacă îți trăgeai picioarele făceai zgomot și tot te-ar fi prins…”

La momentul acela tata își făcuse rost de o identitate falsă, își procurase un buletin pe numele Gheorghe Fieraru. Când securiștii l-au tras afară din magazie și l-au arestat, el le-a spus că îl chema Gheorghe Fieraru, nu Marin Pițigoi. Degeaba, vă dați seama. L-au dus în beciurile de la Interne unde a urmat bătaia animalică. Bietul tata mi-a povestit ce i-au făcut. Acolo erau mulți haidamaci, boxeri de la Dinamo. Bestiile astea aveau două mese și o bară – i-au legat mâinile sub picioare și i-au băgat o bara metalică între picioare și mâini. L-au pus la rangă, l-au atârnat cu picioarele în sus. L-au bătut de l-au nenorocit. Când i-au tras cu ranga peste tălpi, i-au crăpat pingelele și tata a leșinat. Durerea a fost insuportabilă, și ăsta-i doar un episod din multe altele care au avut loc în timpul acelor anchete sălbatice. Tata a stat în beciurile de la Interne pe durata anchetei, apoi l-au mutat la Jilava.

Răzvan Gheorghe: V-a povestit despre anii de zeghe?

Barbu Pițigoi: Tata nu ne-a povestit prea multe despre anii de pușcărie, dar am aflat destule informații de la camarazii lui de supliciu și din memoriile pe care le-a lăsat. Suferințele și umilințele îndurate acolo l-au marcat cumplit tot restul vieții. De exemplu, eu despre perioada lui de la Canal am aflat pentru prima oară de la Virgil Ierunca, prin intermediul postului Radio Europa Liberă, pe care-l ascultam cu regularitate în pofida pericolelor. În emisiunea cu pricina, una dintre multe altele, Virgil Ierunca dezvăluia genocidul și ororile de la Canal și, din explicație în explicație am auzit că l-a numit pe tata. Ulterior, tata mi-a povestit și el unele aspecte. El a fost la Canal în perioada ꞌ52-ꞌ53, când în ”salba” de lagăre aferente și-au făcut apariția brigăzile de foști studenți reeducați în cadrul abominabilului Experiment Pitești. Nu vă mai spun eu ce au pățit bieții studenți la Pitești, cum i-a mutilat și cum i-a călcat în picioare Securitatea, fiindcă numeroase orori se cunosc. Despre Pitești sunt foarte multe lucruri esențiale de spus, unele vi le pot spune și eu, dar nu vreau să mă îndepărtez de subiect.

Răzvan Gheorghe: Vom ajunge și la Experimentul Pitești.

Barbu Pițigoi: Revenind la Canal, o parte din studenții reeducați au fost aduși în lagărele de acolo, mulți dintre ei fiind numiți brigadieri. Reeducații aveau grijă ca deținuții politic să își îndeplinească normele alea uriașe de muncă. Într-o perioadă, tata făcea parte dintr-o echipă de osândiți duși să spargă piatră cu baroasele pentru calea ferată. Asta făceau de dimineaţa până seara, fără mâncare, sub soarele arzător sau în cel mai cumplit frig, în funcție de sezon. Nenorocirea a făcut ca unul dintre aceşti băieţi reeducați să fie chiar nepotul lui tata. Şi bietul tata descrie în amintirile lui că i s-a umplut inima de fericire când l-a văzut acolo, cu atât mai mult cu cât el nu avea nici cea mai vagă idee despre barbaria care se petrecuse la Piteşti. Se gândea că băiatul e unul de-al nostru și era convins că se va purta bine și respectos cu el. Tânărul acesta se numea Sică Enăchescu. Era student la drept – o bunică de-a lui fusese sora lui tata mare –, iar securiștii îl arestaseră fiindcă activa ca regalist într-o asociație studențească. Securitatea îl torturase teribil și-l reeducase în iadul de la Pitești. Ca să demonstreze acoliților și stăpânilor lui că el fusese reeducat cu adevărat, Sică Enăchescu a început să-l bată pe tata cât de des putea, în mod organizat și împreună cu alți reeducați cu creierele spălate, și vă dați seama că puteau să o facă foarte des, fiindcă securiștii le dăduseră puterea asta. Așa că îl scoteau pe tata în fiecare noapte din baraca deținuților, pe la 23.00, și-l duceau într-o altă baracă unde îl băteau cu bestialitate. La aceste torturi participau câte trei-patru vlăjgani reeducați, dintre care unul era un fost cioban vânjos și cu o frunte lată de un deget. Nenorociții ăștia îl băteau noapte de noapte până când scuipa sânge și nu mai știa pe ce lume se afla.

Mi-aduc aminte că tata avea dreptul să primească trei kg de mâncare pentru nu ştiu câte luni. Când a primit până la urmă pachetul mult visat se afla tot la Canal. Reeducații l-au scos noaptea și l-au dus în baraca unde îl torturau, iar unul dintre ei i-a spus: ”Uite, ai primit un pachet. E aici, sub masă. Ia intră tu sub masă după el!”. Și l-au băgat cu forța sub masa aia și au prins să-l izbească cu bocancii. La un moment dat, Sică Enăchescu a avut oarece remușcări, fiindcă începuse să zbiere: ”Nu-l loviți în cap! Nu-l loviți în cap! Dați oriunde, ꞌda nu în cap!”. Fiind plin de sânge și de vânătăi, tata nu a mai ieșit la spart piatra cu barosul și a lucrat o perioadă la un macaz care ajuta la transportul cu vagoneți. Paznicul lui era chiar Sică Enăchescu, nepotul reeducat. Tata a încercat să intre în vorbă cu el de câteva ori: „Păi bine, mă Sică, mă băiatule, dar cum ai ajuns tu în halul ăsta ca să îmi faci mie așa ceva, unchiul tău?” Invariabil, Sică i-o tăia din scurt: „Nu discutăm!”. Probabil era mai morcovit decât tata, bănuiesc, după câte pătimise la Piteşti.

Tot în perioada petrecută la Canal, tata a fost bătut crunt și a fost băgat la carceră pentru simplul motiv că, într-o zi, fiind de rând la bucătărie, unde trebuia să cureţe varză, i-a permis unui tânăr student să mănânce din niște resturi și cotoare care ar fi fost aruncate oricum. Fiindcă i-a permis copilului ăla să mănânce niște amărâte de frunze a fost băgat la carceră unde a fost lipsit de mâncare timp de mai multe zile. Canalul era o teroare îngrozitoare. Deținuții mureau ca muștele.

La Aiud, tata a lucrat în zarcă. Într-o zi, la o percheziție, caraliii i-au găsit tatălui meu acul de cusut – sărmanul avea hainele zdrențuite și le mai cârpea, însăila cârpele între ele. Pentru deținerea acelui nenorocit de ac, tatăl meu a fost aruncat în carceră timp de mai multe zile în cursul cărora primea o singură gamelă cu zeamă infectă. A fost chinul de pe lume. E o minune că a supraviețuit Canalului și carcerelor comuniste.

101645515_1033792967016071_8270375611994734592_n (1).jpg

Răzvan Gheorghe: Care au fost consecințele pentru restul familiei?

Barbu Pițigoi: Eu am fost arestat la Broșteni, în noaptea de 2 spre 3 februarie 1948, înainte de a fi fost arestat tatăl meu. Vedeți dumneavoastră, comuniștii impuseseră decretul privind expropierea moșierilor. În noaptea de 2 spre 3 februarie eram doar eu cu mama în casa de la Broșteni, sora mea era plecată la București. Stăteam în pijamale prin casă, când, în jurul orei 1.00 noaptea, ne-am trezit la ușă cu primarul, cu secretarul de partid din comună, cu doi tovarăși în civil și cu mai mulți reprezentanți ai organizației locale de partid. Ne-au spus doar atât: ”Vă îmbrăcați chiar acum și mergeți cu noi. Luați ceva de mâncare”. Ne-am îmbrăcat în grabă, eu am luat un cir de mălai iar mama s-a dus în pod și a adus niște slănină. Mi-aduc aminte că aveam un costum de haine abia făcut, fiindcă eram elev la Pitești. În noaptea aceea de sâmbătă venisem acasă și plănuiam să rămân până duminică seara, dar n-a fost să fie. Escorta despre care v-am vorbit mai sus ne-au dus la Pitești pe mine și pe mama, chiar atunci, în puterea nopții. Ne-au dus cu un autoturism. Când am trecut prin dreptul Primăriei Broșteni am văzut cum s-a ridicat un felinar care strălucea în beznă – era semnalul convenit de comuniști: însemna că noi, dușmanii de clasă, părăseam comuna. Din același motiv un alt felinar a fost aprins și ridicat la ieșirea noastră din comună.

La 3.00 dimineaţa am ajuns la sediul Poliţiei Piteşti. Acolo erau aduși numeroși arestați, nu doar cei de pe raza județului, ci și din județele adiacente, întrucât Piteștiul devenise un punct de concentrare a numeroșilor arestați în baza decretului 83 din 1948. Când ne-au înregistrat în zori, clădirea gemea de arestați și întreaga curte la fel. Eram atât de mulți încât nu mai aveam loc în clădire. Țin minte că înaintea noastră era familia generalului Pelticarie. Doamna Pelticarie fusese doamnă de onoare la Curtea Regală, la Regină. Familia avusese o moşie în sudul judeţului Argeş, la Izvoarele. Când i-a venit rândul s-o înregistreze și au întrebat-o cum o cheamă, caraliii ăia ticăloși au început să-și bată joc de ea și s-o amenințe: ”Eeeee, general… Pelticarie! Lasꞌ c-o să vă arătăm noi generăleală!” Aveau disprețul ăsta pentru tot ce însemnase ceva, pentru oameni cu studii, cu carieră, pentru oricine nu era comunist sau slugoi al comuniștilor.

Când a venit și rândul nostru, caraliii ne-au anunțat pe un ton răstit că nu aveam voie să părăsim oraşul. Mai mult, eram obligați să ne prezentăm la Poliția Pitești în fiecare sâmbătă, ca să semnăm condica de prezență. ”Dar cum să locuim aici?”, i-a întrebat mama. ”Nu mai avem de niciunele, cum să ne ducem zilele?” ”Nu știu și nici nu mă interesează, orașul e mare!”, a fost singurul răspuns pe care a găsit de cuviință să i-l dea, în scârbă, unul dintre acei caralii.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a descurcat familia?

Barbu Pițigoi: Vă dați seama că ne-a fost greu, foarte greu. Noi mai aveam ceva rude în Pitești, dar și ele pătimeau din plin de pe urma comuniștilor și nu era loc pentru noi. Eu aveam o gazdă plătită în Pitești, fiindcă eram elev în oraș, iar la gazdă mai locuiam cu un văr în aceeași cameră. Mama însă nu avea unde să stea. Casa noastră fusese rechiziționată. După ce au plecat rușii, avea să fie transformată în sediu de poliție – ulterior nu mai știu ce a ajuns, fiindcă noi nu am mai trecut pe acolo.

Salvarea a venit de la cineva din PNȚ care ne-a obținut două camere la croitorul Marin Călugărescu. Acolo am fost nevoiți să locuim o perioadă. Până la urmă, fiindcă se producea o înghesuială teribilă în zilele de sâmbătă la Poliția Pitești – vă spun, erau foarte mulți cu decizia de domiciliu obligatoriu –, caraliii ne-au permis ca numai unul din familie să semneze condica. Așa că o semna mama, eu nu mă mai duceam. Mama avea un frate vitreg la Ionești, pe malul Teleormanului, și el ne mai vizita din când în când – ne mai aducea, după posibilități, câte o pâine, câte un cir de mălai sau vreo pasăre. Odată el m-a luat la Ionești ca să stau la ei la țară o săptămână, să mănânc bine și să mă mai liniștesc. M-am dus, dar după trei zile ne-am trezit cu un jandarm care m-a adus înapoi la Pitești pe motiv că nu aveam voie să părăsesc domiciliul obligatoriu nici măcar pentru câteva zile.

Până la urmă am terminat liceul – la Pitești am stat cam un an și jumătate în domiciliu forțat. Când am dat bacalaureatul am avut impresia că se mai închideau ochii la problemele celor tineri, pentru că trebuia să ne dea și nouă ceva de muncă, nu puteau să ne ţină aşa… Însă pe bătrânii cu domiciliu obligatoriu îi țineau sub talpă. Autoritățile comuniste voiau să se asigure că oamenii aceștia nu urmau să se mai întoarcă vreodată la fostele lor gospodării, dar, de fapt, multe dintre aceste gospodării nici măcar nu mai existau. Securitatea l-a arestat pe tata când noi eram cu domiciliul obligatoriu în Pitești.

Răzvan Gheorghe: Ţineaţi legătura? Aţi aflat că a fost arestat?

Barbu Pițigoi: Am aflat în felul următor. După ce l-au arestat, securiştii au decis să-i facă un test de recunoaștere. Fiindcă tata avusese povestea aceea cu identitatea falsă, securiștii voiau să se asigure că arestaseră pe cine trebuia. Pe de altă parte, bestiile știau prea bine că la câtă bătaie îi dăduseră, mulți ar fi recunoscut orice li se punea în cârcă, fiindcă așa acționau aceste animale, printr-o permanentă tortură fizică și psihică. Drept urmare, securiştii au chemat pe cineva din Piteşti care să-l recunoască pe tata, şi ăla l-a identificat, dar, când s-a întors la Piteşti, a spus ce şi cum. Zvonul s-a împrăştiat în tot orașul, aşa am aflat şi noi. Ulterior, mama și cu sora mea s-au dus la Canal și i-au lăsat un pachet. V-am povestit cum a primit tata pachetul acela, fiind băgat cu forța sub o masă și zdrobit cu picioarele.

Răzvan Gheorghe: Când a fost eliberat tatăl dumneavoastră și ce s-a întâmplat în perioada de imediat după?  

Barbu Pițigoi: Eliberarea tatălui meu a avut loc în 1956. A stat în pușcăriile și lagărele comuniste din ꞌ49 până în ꞌ56. Vorbim despre șapte ani de temniţă grea, urmaţi de opt ani de domiciliu obligatoriu, care se tot prelungea din doi în doi ani. Așa a fost până la decretul ăla cu eliberarea, în ꞌ64, că altfel ne-ar mai fi dat şi astăzi câte doi ani. Așadar, tata a fost ”plimbat” de la Interne la Jilava, de la Jilava la Aiud, de la Aiud la Canal, de la Canal iar la Aiud şi de acolo la Oradea, de unde avea să fie eliberat după șapte ani de detenţie abominabilă. În total a fost vorba de 17 ani de teroare, dacă îi adăugăm și pe cei doi în care a fost fugar vânat de Securitate.

În ꞌ56, când tata a venit în capitală, ne-am dus să-i facem buletin de Bucureşti. Unde? La Miliţie. Acolo ni s-a spus că nu ţinea de ei, că trebuia să meargă la Piteşti. Ajunși la Pitești, o altă bătaie de joc, evident că ni s-a spus că problema nu putea fi rezolvată nici acolo. Până la urmă a trebuit să mergem  la Oradea, de unde fusese eliberat, fiindcă de acolo i se dăduse un nou domiciliu obligatoriu, la Pitești, și doar de la Oradea puteam solicita o mutare cu domiciliul obligatoriu în București. Am reușit într-un final, dar numai după numeroase grutăți și obstacole. În perioada aceea aveam o cameră închiriată pe Schitul Maicilor, în spatele Tribunalului Mare, iar sora mea avea o cameră în zona Podului Mărăşeşti. Când a venit la București, l-am luat pe tata la mine iar sora a luat-o pe mama. Bieții de ei, amândoi veneau cu domiciliu obligatoriu. Amandoi au fost privați de libertate în cel mai barbar mod, timp ce 15 ani, și-apoi au fost nevoiți, la fel ca toți românii, să-și ducă zilele într-o țară-lagăr și în cele mai mari lipsuri. La eliberarea din pușcărie, securiștii mințiseră că or să le dea foștilor deținuți case, locuri de muncă… Aiurea, n-au dat nimic altceva decât moarte, foamete, frig și frică.

Îmi mai amintesc acum, din vorbă-n vorbă, de un episod dramatic. Când a fost judecat lotul din care făcea parte tatăl meu, în ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, la Tribunalul Militar de pe cheiul gârlei, am angajat şi noi un avocat. Sora mea a aflat târziu că tata a fost dus la Tribunalul Militar, fiindcă nemernicii ăia te anunțau doar când voiau ei, asta dacă voiau, căci au fost extrem de multe cazuri când rudele nu au știut absolut nimic despre soarta celor luați de Securitate. Și sora mea s-a grăbit să ajungă acolo, nerăbdătoare să-l vadă și să afle de soarta lui, și abia când a ajuns la Tribunal și-a dat seama că venise cu mâna goală, că nu-i adusese nimic de mâncare tatei. La un moment dat, procesul a luat o pauză iar acuzații au fost lăsați câteva minute să mănânce. Atunci pe sora mea a bufnit-o plânsul fiindcă se mustra că nu i-a adus nimic, bănuind ce foamete cumplită a îndurat sărmanul, lipsuri și bătăi. Unul dintre membrii completului de judecată a văzut-o că plângea într-un colț şi a întrebat-o care era motivul. Când a aflat, persoana respectivă i-a spus ”Haide cu mine să vezi ceva” şi a dus-o în camera unde mâncau arestații ce urmau să fie osândiți. Tata mânca și vorbea cu ceilalți arestați care își împărțiseră frățește puținele alimente pe care rudele au avut voie să le aducă. Revederea a fost răscolitoare și de scurtă durată. Ședința de judecată avea să se suspende în ziua aceea, urmând să fie reluată a doua zi, fiindcă unul dintre arestați a refuzat să recunoască la proces o faptă închipuită de care-l acuza Securitatea. În noaptea respectivă, lotul tatălui meu a fost dus din nou la Jilava, unde torționarii pregătiseră un tratament special. I-au băgat pe toți într-o carceră a Fortului 13, i-au dezbrăcat în pielea goală și i-au ținut toată noaptea cu picioarele în bălțile de pretutindeni și într-un frig cumplit, doar era luna decembrie. Motivul era unul sinistru, evident: Securitatea îi pedepsea pe toți deținuții fiindcă unul dintre ei cutezase să nu recunoască acuzațiile acelea smintite! Voiau să-i frângă pe toți, să-i intimideze și să se asigure că urmau să recunoască niște culpe imaginare și absurde.

Din lotul lor făcea parte și doctorul Petrescu, despre care v-am mai vorbit. El și-a sfătuit camarazii să se pună în şir indian, să se apuce fiecare de cel din faţă şi să fugă în cerc, prin băltoacele alea, ca să se încălzească. Vă puteți imagina o astfel de scenă: deținuți goi alergând îmbrățișați și prinși într-un cerc al disperării, undeva, într-o temniță subterană? După un anumit răstimp, ăla din spate trecea în faţă, astfel încât ăla rămas în spate avea pieptul acoperit, iar cel din faţă avea spatele protejat. Toată noaptea au fugit ca să se încălzească.

Sărmanul doctor Petrescu avea să fie condamnat la opt ani pentru vina de a fi fost ţărănist de frunte şi pentru că citise scrisoarea lui Augustin Popa. După opt ani de zeghe grea i s-a dat drumul. A venit la noi și ne-a povestit despre tata, despre iadul care se căsca în pușcăriile comuniste. Cei care ieșeau din închisori veneau de regulă la familiile camarazilor pentru a le da vești despre cei rămași în spatele gratiilor, pentru a le încuraja. Până la urmă, lui Petrescu i s-a dat, nu fără mari, mari greutăți, un post de medic la Spitalul Mărășești. Vă dați seama că toți care fuseseră deținuți politic se duceau acolo, la doctorul Petrescu, care-i trata mereu cu drag, atenție și profesionalism. Securiștii au dedus din asta că Petrescu ar fi fost implicat în acțiuni ale rezistenței anticomuniste și l-au arestat din nou. Avea să fie condamnat la alți 20 de ani de zeghe și a murit în pușcărie.

Familiei i-a fost greu să-și rezolve probleme locative, administrative. Eram persecutați în continuare și considerați dușmani de clasă, dușmani ai poporului. Pentru eliberarea unui nenorocit de buletin de București se puneau două condiții necesare: să ai unde să locuiești în capitală și să ai acolo un loc de muncă. Or sărmanii foști deținuți politic nu aveau nici una, nici alta. Și-apoi, când încercai să îți găsești o slujbă, ți se puneau tot două condiții minime necesare: să ai buletin de București și locuință. Evident, dacă voiai să ai o casă, ți se atrăgea atenția că n-ai voie, fiindcă trebuia să îndeplinești în prealabil condițiile de a avea loc de muncă și buletin de București. Totul era batjocură și răutate. Scopul Securității a fost să-i distrugă, să-i zdrobească pe oamenii ăștia. Într-un final, după nenumărate greutăți și opreliști, am reușit să rezolv problema locativă. De noi s-a îndurat un ștab de la Miliție care mi-a permis să caut o alternativă la vechea mea cameră care avea 9 metri pătrați și nu întrunea spațiul de 8 metri pătrați de căciulă, așa cum prevedea o lege a timpului, or eu locuiam, v-am spus, cu tata, în timp ce mama stătea la sora mea, într-o cameră închiriată în zona Podului Mărășești. Până la urmă am reușit să cumpăr o casă pe Strada Mântuleasa, la numărul 17, astfel încât tata și mama au putut avea o cameră a lor, și asta după 17 ani de teroare, zeghe și domicilii obligatorii.

Răzvan Gheorghe: A abdicat vreodată tatăl dumneavoastră de la idealurile Partidului Național Țărănesc?

Barbu Pițigoi: Tata nu s-a dezis niciodată de Partidul Național Țărănesc și de rezistența anticomunistă, și asta este o evidență de necontestat a dosarelor de la CNSAS. Pe la el veneau zilnic țărăniști și foști deținuți politic: azi treceau doi, mâine alți doi-trei, și tot așa, fiindcă încercam, deși fără vreun rezultat, să nu stârnim atenția și prigoana Securității. În casa de pe Strada Mântuleasa am organizat chiar și întâlniri subversive la care au participat și 20 de persoane, toate aflate pe răbojul poliției politice. Întâlnirile despre care vă spun se organizau, de regulă, în timpul săptămânii, iar sâmbetele eram deja obișnuiți să fim convocați cu toții la Securitatea din Calea Rahovei, pentru că eram filați în permanență și securiștii știau prea bine cine a fost la noi în casă în ziua cutare sau în seara cutare.

Îmi amintesc că la o convocare de genul ăsta, care avea scopul intimidării noastre și a mediilor țărăniste, tata l-a întrebat pe un securist în civil care se recomandase colonel: ”Domnule colonel, de ce ne tot chinuiți și ne obligați să venim aici sâmbătă de sâmbătă? Nu vedeți că suntem octogenari, că suntem bolnavi și că nu mai avem nimic, că ne-ați luat totul? Am făcut temniță grea, mulți dintre noi au pierit în pușcării, ne-ați distrus familiile, ce mai vreți de la noi? De ce ne terorizați?”. Lepra aia i-a răspuns ironic, voind să facă o glumă: ”Dacă nu v-aş mai chema aici și nu v-aş mai ţine sub supraveghere aş muri de foame. N-aş mai avea salariu de colonel, n-aş mai avea maşină la scară…”. Și-apoi securistul s-a schimbat la față, rânjetul i-a împietrit în colțul gurii și a tras un pumn zdravăn în masă: ”Mama voastră de bandiţi! Vă adunaţi în casa lui Piţigoi, vă spuneţi unul altuia ce aţi auzit la Europa Liberă şi-apoi împrăştiaţi în tot oraşu! Dacă nu vă vedeţi de treabă, vă bag din nou la puşcărie! Să ştiţi că eu ştiu tot ce faceţi voi în fiecare moment! Știu prea bine pe unde-mi umblaţi, bandiților!”. Astea erau scenetele timpului… Din dosarele de la CNSAS am aflat că securiștii îl numeau pe tata, în documente lor de supraveghere operativă, ”Pavel” și ”Piteșteanu”. Din dosarele acelea am aflat o realitate puțin spus îngrozitoare: de-a lungul timpului, pe urmele lui Marin Pițigoi au fost puși peste 100 de informatori și nu mai puțin de 80 de agenți ai Securității.

Răzvan Gheorghe: Cine erau fruntașii țărăniști care participau la întâlnirile din casa de pe Strada Mântuleasa?

Barbu Pițigoi: Nume cunoscute în partidul lui Ion Mihalache și Iuliu Maniu, ca de pildă Ion MarinacheLică Stan – cumnat cu Virgil Madgearu – Victor AncaVictor JingaConstantin Constantinescu-Klaps, doctorul Busoicescu, cel care îl condusese pe Ion Mihalache la Tămădău, în cumplita dimineață a arestării sale, Ion Popescu-Mehedinți, secretar personal al lui Ion Mihalache, Bogdan Ghiordunescu, secretar personal al lui Nicolae Penescu, Ion Bratu, dar și mulți alții. Întâlnirile alternau: azi, mâine, la noi, apoi organizam o întrevedere în casa lui Lică Stan, situată peste drum, în intrarea Mântuleasa.

Răzvan Gheorghe: O curiozitate. Sică Enăchescu a mai dat ochii cu tatăl dumneavoastră după eliberare?

Barbu Pițigoi: Nu. Niciodată. După ce a fost eliberat, tata nu ne-a povestit niciodată ce i-a făcut Sică. Să știți că a ținut la el. Ce i-a făcut Sică lui tata, faptul că l-a călcat în picioare, sunt convins că a mai făcut asta cu mulți deținuți. Piteștiul îl traumatizase cumplit, îl schimonosise pe interior. Să nu uităm că, la rându-i, Sică a fost o victimă a abominabilului Experiment Pitești în cadrul căruia Securitatea a zdrobit generația ꞌ48, i-a nimicit pe acei studenți frumoși. După ce a ieșit din pușcărie, Sică Enăchescu a primit un post de doctor la un spital din Călinești, lângă Pitești. Într-o zi, venind spre București, a făcut o pană de cauciuc. Avea să facă infarct și să moară acolo, pe șosea, în timp ce încerca să umfle roata cu pompa. În aceeași perioadă, tata, mama, eu și sora mea ne întâlneam în mod uzual cu familia lui Sică, însă tata nu a deschis niciodată subiectul despre bătăile primite la Canal.

Răzvan Gheorghe: Ce credeți despre Experimentul Pitești?

Barbu Pițigoi: Vedeți dumneavoastră, cu greu vom afla adevărul despre barbaria pe care Securitatea și dictatura comunistă au săvârșit-o la Pitești, în mod premeditat și în cadrul așa-numitului Experiment Pitești. Securitatea s-a străduit să îngroape cât mai multe informații esențiale despre ororile comise acolo. După cum știți, primul lucru pe care l-au făcut securiștii după ce a fost stagnat Experimentul Pitești a fost să-i condamne la moarte și să-i împuște pe Eugen Țurcanu și pe câțiva dintre acoliții lui, fiindcă principalele unelte alte reeducării trebuiau să dispară. De ce? Pentru că morții nu mai pot vorbi. Transformați în bestii ale Securității, Țurcanu și echipa lui de reeducați săvârșeau torturile și schingiuirile acelea de neînchipuit tocmai fiindcă șefii lor securiști le făgăduiseră că vor fi eliberați, că vor fi făcuți ofițeri de Securitate și că îi vor îndopa cu lefuri mari. După ce s-a folosit din plin de ei, Securitatea i-a împușcat ca să îngroape adevărul.

Eu cred că Piteştiul a fost un experiment pe care Partidul Comunist şi Securitatea l-au făcut cu asentimentul direct al Moscovei. Așa ceva ar fi fost de-a dreptul imposibil să se organizeze fără voia și coordonarea Kremlinului. Chiar n-au sens naivitățile, doar vorbim despre începutul anilor ꞌ50. Cred, de asemenea, că o parte din ”modelul” pus în scenă la Pitești a fost împumutat de la chinezi – în China comunistă a genocidarul Mao aveau loc reeducări oarecum în aceeași perioadă. Asiaticii erau celebrii pentru ”performanțele” în tortură de foarte mult timp. Însă pentru mine e o certitudine că Rusia stalinistă a coordonat Experimentul Pitești. Torturile acelea cumplite erau supravegheate de agenți ai KGB urcați în cele mai importante funcții ale Securității și Internelor: vorbim despre criminalii în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg – n. red.), Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko – n. red.), Mihai Dulgheru (Moise Dulberger – n. red) și despre mulți, mulți alții care au venit pe aceeași filieră de la Kremlin. Aceste bestii însetate de sânge voiau să afle cum poți frânge total o ființă umană, cum o poți transforma, după voie, într-un obiect lipsit de personalitate, într-un instrument al urii fără sfârșit.

Unele metode au fost împrumutate de la chinezi. Vă amintiţi de supliciile din romanul lui A.J. Cronin”Cheile Împărăţiei”? De misionarul care era torturat pentru că-i creștina pe chinezi? Era vârât zilnic în apele unui râu care venea de sub ghețuri. Îi răceau corpul până când leșina și-apoi îl aruncau în temniță, pradă delirului. Chinul se repeta zile, săptămâni la rând. A. J. Cronin scrie că teroarea cea mai mare nu consta în acțiunea propriu-zisă de a fi băgat în râul de gheață – pentru victimă numai gândul că va fi din nou dus acolo devenise o tortură de nesuportat. La Pitești au fost puse în practică torturi similare, necontenite, uriașele traume psihice fiind triplate de măcelul permanent la care erau supuți deținuții politic. Și copiii aceia mutilați, torturați și zdrobiți la Pitești au fost nevinovați, domnule. Am avut și eu un coleg de liceu care avea să fie distrus acolo, un copil cuminte ca o domnișoară… Piteștiul a fost iadul pe pământ, domnule, iadul pe pământ. E datoria noastră să aflăm întregul adevăr despre Experimentul Pitești, să recuperăm memoria, sacrificiile acelor copii nevinovați.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada domiciliului obligatoriu în Bărăgan? Ce vă amintiți din anii aceia?

Barbu Pițigoi: În timp ce tata era în pușcării și lagăre, mama a stat șapte ani cu domiciliul obligatoriu în Pitești, locuind în camera pe care familia croitorului Marin Călugărescu a avut amabilitatea să i-o ofere. Acolo am stat și eu o parte din perioada în care am fost elev – puțin din clasa a unsprezecea și toată clasa a doisprezecea, până când am terminat liceul. Asta s-a petrecut, așa cum v-am spus, în urma exproprierii, după ce dictatura comunistă ne-a confiscat averea și toate proprietățile. După acești șapte ani grei și plini de lipsuri, mama a plecat în Bărăgan, la tata, fiindcă el a fost trimis acolo cu domiciliu obligatoriu. Eu am dus-o de la Pitești în Bărăgan, după ce am stat zile-n șir pe drumuri, pe la Miliție, ca să ne fie aprobată mutarea de colo-colo, fiindcă nu puteam să plecăm așa, de capul nostru. Vă dați seama că Securitatea era cu ochii pe noi. Tata a stat o săptămână la Bucureşti şi o lună la Piteşti, înainte de a fi trimis în Bărăgan. Într-o zi am primit un telefon de la mama: ”Vezi să te duci în gară că e taică-tău acolo şi poți sta de vorbă cu el”. Am alergat într-un suflet la gară și l-am găsit pe tata – la vreo cinci metri mai încolo era un miliţian care-l păzea. I-am dus o pâine şi câte ceva de mâncare. După alte câteva zile, eu şi mama ne-am dus după el în Bărăgan.

Patru ani au stat în Răchitoasa, un sat amărât dintre multe altele ridicate de-a lungul anilor de numeroși deportați, foști deținuți politic și alți osândiți anticomuniști. Acolo fuseseră deportați bănățenii într-o vreme, înghesuiți în trenuri ca niște animale, după ce le-au fost confiscate averile. Cătunuri ale durerii, ale suferinței, asta au fost… În Bărăgan, bănățenilor li s-a dat un loc viran pe malul Dunării, chiar lângă Vadu Oii. Tot acolo au ajuns și o parte dintre sărmanii basarabeni refugiați. Era câmp deschis, vara te chinuia canicula, iarna te înghețau viscolele și viforul. În primul an li s-a dat puțin lemn de construcție. Deportații au săpat bordeie, le-au acoperit cu lemnele alea, au pus stuf, i-au dat o pantă acoperișului și au reușit să treacă peste iarnă în niște condiții de neimaginat. Desigur, mulți au murit din cauza lipsurilor, bolilor. Anul viitor, autoritățile le-au mai dat niște lemne, așa că gospodarii de odinioară – fiindcă acolo erau aduși fruntașii satelor, oameni de foarte bună calitate – au pus mână de la mână și au construit case cu chirpici, stuf, trestie. Când s-a înființat domiciliul obligatoriu (DO) în Bărăgan, bănățenilor li s-a dat drumul de acolo și casele au rămas goale. În locul lor au fost aduși foști deținuți politic, pe măsură ce se eliberau din pușcării. Așa se face că atunci când tata a ajuns la Răchitoasa avea să întâlnească mulți dintre camarazii de suferință. Nu puțini au fost cei care i-au zis ”Coane Mitică, hai să dormi la mine în seara asta! Hai că am o cameră, ți-o las ție”. După ce am ajuns acolo eu și mama, am ridicat o casă, de fapt tot un fel de bordei, în care am săpat un soi de cămară unde puteam ține mâncarea la rece. Ușor, ușor ne-am apucat de crescut găini, am cumpărat o capra, iar laptele ăla proapăt ne părea un Rai.

Întâmplarea a făcut ca această căsuță a noastră să fie vecină cu cea a milițianului care-i păzea pe osândiții din Răchitoasa. Nevasta ăstuia venea toată ziua la noi, ba să-i dăm ceapă, ba două roșii, fiindcă mama și tata erau scoși la muncă la IAS-ul Răchitoasa, care fusese dotat cu multe utilaje și gestiona o imensă suprafață ce urma să fie cultivată. Acolo aveau puțuri, dar apa nu era potabilă, ci sărată, rea la gust. Toată pânza aia freatică era sărată. Așa că eram nevoiți să mergem și să luăm apă direct din Dunăre, domnule, de unde se vărsa toată mizeria Europei. O căram la bordei și nu mai știu ce dracu băgam în găleata aia, o substanță chimică dată de autorități, încât tot noroiul și resturile vegetale cădeau la fund și rămânea apa aparent curată. Cu apa aia ne potoleam setea, ne spălam și tot cu ea găteam. Nu ne puteam spăla cu apa din puțuri fiindcă nu făcea clăbuc în contact cu săpunul.

101558170_256881712406704_7718843176294809600_n (1).jpg

Răzvan Gheorghe: Când și cum aveau să fie eliberați părinții dumneavoastră din domiciliul obligatoriu?

Barbu Pițigoi: Când s-a pus problema eliberării din domiciliul obligatoriu de la Răchitoasa, întâi i-au dat drumul mamei, dar asta numai datorită unor circumstanțe nefericite. Sărmana nu mai avea dantură și eu reușisem să obțin, nu fără greutăți, o îngăduire de la Ministerul de Interne pentru a o aduce la București, la un dentist. Cu chiu, cu vai, am adus-o la București și a stat la sora mea câteva zile. Într-o zi, venind acasă, mama a călcat strâmb și a alunecat, a căzut și s-a ales cu o fractură de col femural. Am dus-o la Spitalul Brâncovenesc, pe atunci nedemolat. Domꞌle, securiştii veneau în fiecare zi să vadă dacă mama era acolo, pe patul de spital, dacă s-a refăcut, vorbeau cu medicul dacă e operată, dacă nu e… Ce animale absolute!

Din domiciliul obligatoriu le-au dat drumul efectiv abia în ꞌ64, laolaltă cu toată lumea. Tata a fost printre ultimii și nu mai ajungea acasă. Drept urmare m-am dus în audiență la criminalul Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, fiindcă orice făceam nu reușeam să aflu nimic despre tata. De-a lungul anilor solicitasem zeci de audiențe la Drăghici, dar nu catadicsise să mă primească niciodată. Ca un făcut, m-a primit la această ultimă solicitare. Avea un birou spațios, undeva la etajul trei. Până ajungeai la Drăghici treceai pe coridoare și urcai scări unde, la fiecare colț, aștepta câte un milițian umflat care coordona o condică. Am așteptat mult, mult într-o anticameră. Când în sfârșit am intrat, m-am adresat cu ”tovarășe ministru” și i-am spus, pe scurt, despre problema pe care o întâmpinam cu tata, că nu mai știam ce se întâmpla cu el. „Ţărănistul ăla de la Piteşti?”, m-a întrebat Drăghici, micșorându-și ochii, semn că fusese informat despre caz. Fața lui părea o talpă de pantof. Nici nu am avut timp să deschid gura, să confirm ori ba, că Drăghici a pus receptorul la ureche și a format un număr: ”Bă Vasile, bă, în ce stadiu se află bă țărănistul ăla din Pitești? I-ați dat drumul?”. A ascultat câteva secunde, apoi a întors receptorul către mine, pentru alte câteva secunde, ca și cum eu aș fi putut auzi ce spunea Vasile ăla. Vă dați seama că nu am înțeles nimic din bâiguiala aia și totuși Drăghici m-a direcționat spre ușă, pe care tot el a închis-o în urma mea nu înainte de a-mi spune: ”Ai auzit? Acum du-te acasă!”. Până la urmă s-a rezolvat și a ajuns și tata în București. Se produseseră o serie de încurcături, de mutări, și nu era la Răchitoasa, ci la Lătești, unde a lucrat o perioadă la IAS-ul aferent.

Apropo, eu am mai ajuns acolo, la Ministerul de Interne, de câteva ori, dar cu alte probleme de factură personală. Vedeți dumneavoastră, eu am făcut Facultatea de Mecanică. Fiindcă tata era condamnat politic, am omis cu bună știință să declar asta și în foaia de cadre de la facultate. Cineva m-a turnat și în anul al doilea am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară. Securitatea m-a arestat degrabă, m-a plimbat prin beciuri, m-a interogat și m-a pus sub acuzare. Învinuirile erau următoarele: că pe baza unor declarații false am primit foloase necuvenite – eram un student bun, luam bursă – și că am făcut fals în acte publice cu scopul de a mă strecura, ca un dușman de casă, și de a-i fura clasei muncitoare un loc de studiu în învățământul superior. Totuși, spre marea mea surprindere, verdictul instanței a fost următorul: autobiografia scrisă de mine și fișa aia de cadre nu reprezentau acte publice, deci nu mă puteam face vinovat de fals în acte publice. În al doilea rând, instanța mi-a menținut și bursa: din moment ce legea spunea că primeau bursă toţi studenţii ai căror părinţi nu depăşeau un anumit venit plafonat pe cap de familie și în condițiile în care eram un student bun, bursier, nu era deloc ilegal să primesc bursă de la stat. Când se întâmplau toate astea, părinții mei erau cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan și nu aveau nici cea mai mică sursă de venit. Așadar, instanța a constatat că nu mă făceam vinovat de absolut nimic, în pofida acuzațiilor delirante ale securiștilor. După acest verdict am scăpat din arestul Securității și m-am dus la Ministerul de Interne unde am fost reîncadrat la facultate.

Răzvan Gheorghe: Știu că foștii deținuți politic țărăniști erau trimiși cu domiciliu obligatoriu, de regulă, cam în aceleași zone, cătune ale uitării. Cu ce fruntași țărăniști a stat tatăl dumneavoastră în perioada de la Răchitoasa?

Barbu Pițigoi: De regulă, foștii deținuți politic țărăniști erau concentrați în două ”localități” din Bărăgan: Răchitoasa și Rubla – ulterior, cei din Răchitoasa aveau să fie mutați la Lătești, pe malul brațului dunărean Borcea. Printre cei cărora domiciliul obligatoriu li se fixase la Rubla se numărau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Vaarlam, Ioan Barbuș, Ion Puiu și Nicolae Penescu. Printre țărăniștii trimiși la Răchitoasa se aflau Ghiță Pop, Marin Pițigoi, Stelian Popa, Ion Bratu, Constantin Dumitrescu-Cunctor, Constantin Constantinescu-Klaps, Ion Ghițulescu și Constantin Teodorescu. La Rubla se găseau preponderent țărăniști tineri, lideri de tineret, în timp ce la Răchitoasa majoritari erau vârstnicii, fruntașii țărăniști. După domiciliul obligatoriu și până la Revoluție, activitățile acestor grupări țărăniste – de la Răchitoasa și de la Rubla – s-au desfășurat și s-au dezvoltat în mod paralel, distinct, fără a exista multe contacte între ele. După Revoluție aceste grupări au rivalizat. Gruparea de la Rubla, coordonată de Corneliu Coposu, a susținut întotdeauna că a reușit afilierea PNȚCD la Internaționala Creștin-Democrată, în 1987, și a folosit acest fapt după 89, pentru a-și spori influența pe linie de partid..

Răzvan Gheorghe: Să revenim la dumneavoastră. Cum a fost după finalizarea facultății? Ați fost ostracizat pentru așa-zisa origine nesănătoasă?

Barbu Pițigoi: Ostracizat e puțin spus. În permanență am fost hăituit, supravegheat și abuzat de Securitate. După ce am terminat facultatea am lucrat la cel puțin zece institute. Având mereu note bune am fost șef de promoție la Timișoara și, fiindcă asta mi-a dat posibilitatea să-mi aleg primul repartiția, am decis să lucrez la Institutul de Cercetări şi Proiectări Energetice din Vitan. Am fost plimbat de colo-colo în mod constant, se făceau restructurări, remedieri, reorientări… era o întreagă harababură administrativă. Am plecat de acolo și mi-am încercat norocul pe la multe alte institute, însă situația era aceeași. Mă primeau peste tot fiindcă eram inginer tânăr, bine pregătit și nici nu aveam pretenții salariale, cu atât mai mult cu cât, fiind stagiar, salariul era extrem de mic. Invariabil, problemele apăreau din același motiv: la locul de muncă ajungea dosarul meu de cadre și superiorii aflau problemele familiei mele. Asta făcea ca, până la urmă, să mi se apună același lucru: „Vedeţi, tovarăşuꞌ inginer, postul dumneavoastră a fost restructurat, n-avem ce face, asta-i situaţia!” Adică pa şi pusi. După vreo două săptămâni reușeam să-mi găsesc un alt loc de muncă, dar asta doar pentru alte câteva săptămâni, când mă ajungea din nou din urmă dosarul făcut de securiști. De regulă aveam ce să mănânc, dar vă mărturisesc că am trăit și doar cu un ou sau două chifle pe zi. A fost greu, extrem de greu…  În acea perioadă sora mea era angajată dactilografă pe undeva, cu salariul minim pe economie din care i se oprea şi impozit. Abia de-i ajungeau banii pentru mâncare și plata chiriei.

La un moment dat cineva mi-a suflat informația că la fabrica de lână Cangarm era un post temporar vacant. M-am dus acolo. Fabrica aparținuse unor evrei, dar comuniștii o naționalizaseră și foștii patroni deveniseră directori. Un inginer avea o problemă de sănătate și-și luase concediu medical pentru o lună, perioadă în care trebuia înlocuit de cineva. Mi-au dat slujba, având în vedere situația. Cu o zi înainte de împlinirea lunii, am fost anunțat că îmi expira angajarea și că urma să revină domnul inginer. A doua zi de dimineață m-am trezit la ușă chiar cu domnul inginer, care m-a întrebat dacă doream să mai rămân o lună la fabrică, pentru că el își prelungise concediul. Am primit cu cea mai mare bucurie. Fiind angajat temporar, nu mi-a mai fost solicitat dosarul de cadre.

La fabrica de lână femeile erau majoritate. Și șefa de cadre era tot o femeie. Într-o zi mă trezesc că-mi zice: „Mă, tu n-ai dosar de cadre la mine!” I-am răspuns că nu e necesar, având în vedere că e vorba doar de o slujbă temporară. Stând de vorbă cu ea, de una, de alta, mi-a spus că este logodită cu un ofiţer de Securitate şi că sunt foarte apropiaţi, aşa mai departe… Mi-a zis că își dorește să le facă cineva niște poze așa, mai artistice, dar se plângea că încă nu găsiseră pe cineva care să aibă un aparat de fotografiat. Eu aveam un aparat, așa că m-am dus la ei, le-am făcut nişte fotografii și într-un fel m-am împrietenit cu ea. Într-o zi am rugat-o să îmi facă și mie un dosar la fabrică, pretextând că dosarul de la facultate și de la celelalte locuri de muncă se rătăcise pe undeva și nu mai puteam să dau de el. M-am cam bâlbâit și nici ea nu era deloc proastă, dar tot m-a ajutat: ”Mă, uite ce faci, adu-mi două recomandări, scrie o autobiografie și îți fac eu dosar la mine”. Și chiar l-a făcut, ceea ce m-a ajutat enorm pentru o perioadă, ce-i drept destul de scurtă.

Fiindcă fișa postului presupunea și asta, în perioada aceea eram obligat să mă duc săptămânal la minister ca să las acolo rapoarte referitoare la consumurile de energie electrică, gaze ş.a.m.d.. Intrând într-un birou unde se centralizau datele acestea, a venit o discuţie că nu ştiu care direcţie avea nevoie de un inginer şi nu găsea. La care cineva din birou m-a indicat: ”Uitaţi, dânsul este inginer angajat provizoriu la ăia, la textile. Nu vrei să vii la noi?” Am răspuns afirmativ, firește, fiindcă aveam nevoie ca de aer de un loc de muncă stabil, însă vă dați seama că eram cu morcovul în suflet. Pe scurt, m-au angajat și au luat de bun dosarul făcut de șefa de cadre de la fabrica de lână. Dosarul era foarte bun, nu existau probleme.

A mai fost o tărășenie. Cadristul de la Direcția Generală fusese șofer la viața lui şi primise un loc unde îşi făcuse o casă cu fonduri de la stat. Pe atunci se dădeau terenuri ăstora care ajunseseră mai la vârf prin instituțiile comuniste. I-au dat și lui. Ăsta își făcuse o casă dar îi venise o factură mare la energie. M-a rugat să mă duc eu să văd ce se întâmpla, să-l ajut, și am descoperit că ăia îi montaseră atât de bine contorul încât nu funcționa cum trebuia. L-am ajutat să-și rezolve problemele și am intrat cumva în grațiile lui. M-a ajutat și el să mi se confme datele din dosar. Am găsit și în Pitești, pe unde declarasem că locuiesem, pe strada cutare și-n zona cutare, casele noastre fiind pe atunci naționalizate, am găsit pe un blănar pe care-l chema tot Pițigoi și care, să vedeți ce potrivire fericită, avea un băiat inginer cam de seama mea. De acolo a luat acest cadrist pe care l-am ajutat informații discrete care se potriveau cu ce declarasem eu. Numai că situația asta n-a ținut deloc mult. Am ajuns responsabil cu directorii de teatru la sindicat și, într-o zi, s-a pus problema să se înfiinţeze ”Biroul de Documente Secrete”. Așa că, inevitabil, Securitatea a venit să ia la puricat toate documentele angajaților și a descoperit că ce scria în dosarul meu de cadre nu coincidea absolut deloc cu ce scria în dosarul de cadre al sorei mele, pe care blestemații au avut grijă să-l analizeze în prealabil. Vă dați seama că am fost dat afară de urgență!

Fiindcă trebuia să trăiesc din ceva, m-am angajat la Frigotehnica – acolo alte și alte probleme. Odată s-a întâmplat să se producă o avarie și a trebuit să mă prezint la locul respectiv ca inginer. Acolo se afla și Securitatea, pentru că ori de câte ori avea loc vreo avarie se considera că era vorba despre o problemă de securitate națională. Erau depozite pline cu carne, pline cu alimente perisabile, dacă nu ar fi funcționat centrala frigorifică s-ar fi stricat. În sfârșit, m-am dus cu oamenii și am rezolvat avaria sub supravegherea unor securiști în civil care pozau în angajați ocupați cu munca. Chiar a doua zi aveam să primesc un telefon de la unul de la cadre care m-a chemat într-un birou. M-am dus. În biroul unde fusesem invitat se mai găseau doi indivizi. ”Te-am chemnat aici fiindcă, uite, tovarăşii sunt ofiţeri de Securitate şi vor să stea de vorbă cu dumneata”, m-a anunțat omul de la cadre. ”Da… îi cunosc”, am răspuns, iar unul dintre securiști a tresărit nervos: ”Da de unde ne  cunoști tu pe noi?”, a venit îndată întrebarea. ”Păi n-ați fost voi ieri la avaria aia, când am fost să repar compresorul?” Cei doi au făcut fețe-fețe și același curios m-a anunțat: „Mda… Trebuie să mergi cu noi să dai o declaraţie”.

Răzvan Gheorghe: Unde v-au dus?

Barbu Pițigoi: Securiștii m-au urcat într-un automobil Warszawa – la viața lor, mașinile astea fuseseră Opel cândva, dar ruşii le-au luat cu fabrică cu tot, mă rog – și m-au dus la Ministerul de Interne, care se afla acolo unde a fost Vama Veche, dacă știți, în spatele CEC-ului Central. M-au dus undeva pe la etajul trei și m-au lăsat singur în birou la o masă plină cu tot felul de scrisori, probabil foarte multe delațiuni și alte corespondențe pe care le aveau ei acolo. Tare mă mai tăia curiozitatea să mă uit şi eu într-un plic să văd ce nenorociri scriau ăia acolo, dar eram convins că eram supravegheat. Securiştii mai intrau în cameră, mai ieşeau, se uitau chiorâş la mine. Într-un târziu a venit unul și a început: ”Așa… tovarășe – când mi-a zis ”tovarășe” mi-a mai venit inima la loc, că atunci când se lăsa cu arestări și călcări în picioare te luau cu ”domnule” –, ia foaia asta de hârtie și dă o declarație. Declară că știi că te găsești sub control judiciar și că pentru orice declarație falsă vei fi pedepsit conform Codului Penal”. Auzind cuvintele astea l-am întrebat pe securist de ce eram acuzat, fiindcă chiar nu înțelegeam ce îmi imputa. ”În loc să îți faci munca și să îți vezi de obiectivele muncitorești, tu te ocupi cu trăznăi. Spui bancuri cu adresă!” ”Dar ce banc am spus, tovarășe?”, l-am întrebat, ridicând din umeri, deși aproape că mă bufnea râsul, cu toată gravitatea situației, fiindcă în vremurile alea până și simplele bancuri puteau avea urmări dezastruoase pentru tine și familie. „Hai lasă, fă-te că nu ştii! Dar ai auzit vreodată bancul ăla cu cele trei T-uri ale Uniunii Sovietice?” Am recunoscut că-l ştiu, ba chiar am plusat, făcând pe niznaiul: „Dar ce e rău în bancul acela?” Și i l-am și spus, bancul cu cele trei T-uri ale Uniunii Sovietice, nu fără un zâmbet nevinovat în colțul gurii: ”Primul T al URSS e Lenin ‹Titanul›. Păi tovarășe, oare n-a fost Lenin cel care a început revoluţia mondială şi ne-a adus câte şi mai câte? Al doilea T e Stalin ‹Tiranul›. N-a fost Congresul cultural al lui Hruşciov, care a concluzuionat că Stalin a fost un tiran? E vreun neadevăr? Al treilea T al Uniunii Sovietice este Hruşciov ‹Turistul›. Păi… cu ce am greşit? Nu umblă Hruşciov prin toată lumea ca să ducă pacea, ca să facă înţelegere între naţii?” După ce am terminat bancul, pe care chiar așa l-am spus, cum vi-l relatez și dumneavoastră, securistul mi-a zâmbit și m-a privit fix în ochi, spunându-mi următoarele: ”Uite ce e, băi tovarăşe, fii mai atent la putoarea aia care stă în faţa ta acolo, la birou, şi ai grijă ce vorbești pe viitor!”.

”Putoare aia” era o arhitectă foarte simpatică care toată ziua se ţine de şuete, de bârfe, spunea bancuri… La finalul discuției am semnat declarația cu pricina. Securiștii m-au urcat în Warszawa și m-au dus până la Gara Obor, deși eu nu lucram și nici nu locuiam în zona aceea, iar cei de la birou aflaseră deja că eram chemat la Securitate. ”Dă-te jos! La revedere”, mi-au spus, sec, cu toate că ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut dori era o nouă revedere cu ei. Însă revederile s-au tot ținut lanț, fiindcă Securitatea m-a supravegheat și m-a hărțuit până în decembrie 1989. În ziua aceea mă lăsaseră la Gara Obor fiindcă așa lucrau ei, aveau proceduri de conspirativitate: mă aruncaseră într-un punct oarecare al Bucureștiului pentru ca nimeni altcineva să nu știe locația unde fusesem dus, fiindcă Securitatea dispunea de nenumărate astfel de locații.

În unul dintre dosarele mele de la CNSAS o să mai găsiți un episod interesant. La un moment dat mă mutasem într-un apartament din Berceni, în apropiere de Piaţa Sudului, la etajul şapte din nouă. Erau ”blocuri gemene”, așa li se spunea – la fiecare etaj blocurile corespondau între ele și avantajul era că existau mai multe lifturi: când se strica unul, ceea ce se întâmpla deseori, le puteai folosi pe celelalte. În apartamentul de deasupra mea locuia un oarecare Chiș, ungur după nume, căruia i s-a întâmplat într-o zi să i se spargă o conductă la baie. Băile erau una peste cealaltă, peste tot. Apa curgea la greu și mi-a umplut tavanul de la baie, plus că mi-a făcut o ditai pata şi pe tavanul dormitorului, care avea perete comun cu baia. Cum era normal, i-am bătut la ușă și i-am spus politicos care era situația. Ăla s-a rățoit la mine și mi-a zis că la el nu e nimic ud, că problema e în baia mea și că să fac reparații. Era clar că nu aveai cu cine să te înțelegi, dar situația trena și-mi producea pagube considerabile. Așa că i-am cerut să mă lase măcar să intru înăuntru cu un instalator, ca să rezolvăm problema și s-o uităm. Chiș ăsta, nu și nu, că pe el nu-i interesează că la mine apa șiroia pe pereți. În condițiile astea, am fost nevoit să mă duc la administratorul de scară și să-i explic nebunia cu care mă confruntam. Fiind totul de domeniul evidenței, administratorul i-a băgat pumnul în gură lui Chiș și l-a obligat să facă reparațiile care se cuveneau fiindcă nu era vorba doar despre mine, ci de întregul bloc. S-a rezolvat până la urmă, cu chiu, cu vai, numai că veciunul de deasupra a rămas cu pică pe mine.

Nu v-am spus încă un detaliu esențial: tovarășul Chiș era milițian, era omul ”legii”. Drept urmare, s-a grăbit să-mi facă un denunț mizerabil la Securitate, denunț în care susținea că diminețile, pe la orele 4.30-5.00, el auzea de la mine din casă niște bătăi de Morse. Nici mai mult, nici mai puțin, Chiș insista la Securitate că eu aș fi fost un spion al agenturilor străine. În denunțul ăla a scris niște enormități de neînchipuit pentru un om sănătos la cap. Ca să se asigure că Securitatea urma să-mi facă probleme, Chiș a mințit că într-o dimineață, la ora 5.00, nevasta lui a văzut cum din casa mea ar fi ieșit un individ care ar fi purtat ochelari de soare – asta deși tărășenia se petrecea, potrivit vecinului, în zori de zi, când ochelarii de soare ar fi fost oricum inutili și cel puțin extravaganți pentru un ”agent”. În aceeași delațiune, soții Chiși au susținut că străinul ar fi cărat la subraț o cutie care semăna cu un aparat Morse. Nevasta a mai debitat și că străinul o văzuse, ceea ce l-ar fi făcut să o evite în grabă, ducându-se la un alt lift, și asta ar însemna că sigur s-a petrecut ceva subversiv, periculos la mine în casă. Milițianul Chiș declarase că era convins că eu sunt spion și așa mai departe…

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările?

Barbu Pițigoi: Din pricina asta, un an de zile m-a filat Securitatea de mama focului! Bazându-se pe dezvăluirile lui Chiș, animalele începuseră să construiască un dosar în care au cheltuit multă logistică și fonduri: filaj, mi-au ascultat telefonul în permanenţă, mi-au băgat microfoane în casă – în dosarul de la Securitate aveam să descopăr convorbirile mele ataşate, transcrise cu o acuratețe care m-a îngrozit –, ba chiar m-au înregistrat cu o cameră video. Pe un perete era un punct negru – nu aș fi bănuit niciodată că pe acolo mă supravegheau video! Vă dați seama că desfășurarea asta de forțe nu le-a folosit cu absolut nimic, pentru simplul motiv că nu era nimic de aflat. Ceea ce am citit în dosarele mele prezenta o realitate puțin spus înfricoșătoare. Am găsit pasaje în care securiștii susțineau că aranjaseră să fiu ținut la birou cât mai mult sau să fiu trimis într-o delegație la Galați, câteva zile, ca să aibă ei timpul necesar pentru a-mi umple apartamentul de microfoane și camere. Așa am înțeles și eu de ce în toată acea perioadă mi se dădeau diverse sarcini de birou suplimentare și absurde sau eram silit să fac tot soiul de delegații într-o zonă sau alta. La vremea aia lucram la un institut de proiectări de interes naţional, la Institutul de Proiectare-Laminare, care proiecta în Galaţi, Hunedoara, Reşita, Călăraşi şi aşa mai departe… Ca sarcină de serviciu trebuia să avizez anumite componente pe care ţara le importa. Eu le dădeam un aviz tehnic, după ce mi se prezentau cinci-șase oferte, şi eu trebuia să fac un alt raport în care să clasez primul și ultimul loc din punct de vedere calitativ. Lângă mine, dar fără să știu eu sau ei, se aflau cei de la Comerțul Exterior, care analizau ofertele din punctul de vedere al preţului. Făceau şi ei un raport, la fel ca mine. Dar pentru că avem în mod uzual acces la toată documentația aia, eu trebuia să fiu întotdeauna supervizat de securistul institutului. Doamne ce rapoarte mi-a trântit nemernicul ălă! A scris că aveam origine nesănătoasă, că am avut probleme în facultate fiindcă aș fi comis fals în acte – chiar nu-l interesa absolut deloc că dețineam un verdict al instanței care mă exonerase de orice culpă. Atât de terorizată a fost ţara asta încât de tratamentul ăsta aveau parte oameni care nu aveau nici cea mai mică vină şi care oricum abia trăiau de pe o zi pe alta.

Să revenim la delațiunea lui Chiș. Alea erau blocuri vechi, printre primele ridicate în Berceni. Încălzirea se făcea de la o centrală care alimenta un grup de blocuri. Încă nu era termoficare. Centrala aia ne dădea căldură de la ora 17.00 până la ora 20.00 şi dimineaţa de la 5 până la 8. Când băgau căldură în instalație, ţevile pocneau, se dilatau. Idiotul de miliţian a auzit  pocnetele alea şi a declarat că eu eram un spion care transmitea mesaje Morse către agenturile străine. Datorită prostiei tovarășului Chiș, Securitatea m-a supravegheat cu maximă vigilență un an de zile, iar uneori chiar mi-a făcut programul, astfel încât să fiu trimis în plata Domnului iar ei să îmi intre în casă și să o umple cu microfoane. Securiștii intenționau să mă acuze de crime împotriva securității naționale.

Răzvan Gheorghe: Au înțeles vreodată adevărata proveniență a zgomotelor?

Barbu Pițigoi: Nu. Idioții nu şi-au dat seama! Au constatat că nu există niciun fel de dovadă şi au fost nevoiţi să închidă dosarul.

101532684_260767898499286_7727496109467107328_n.jpg

Răzvan Gheorghe: Vă propun să facem un salt în perioada de după Revoluție. Care au fost cele mai mari probleme ale Partidului Național Țărănesc, la începutul anilor ꞌ90?

Barbu Pițigoi: PNŢ a avut mari, mari probleme pe care, din păcate, nu le-a putut surmonta. În primul rând, PNŢ era un partid îmbătrânit. Fruntașii noștri făcuseră ani grei de pușcărie politică. Familiile multora dintre ei fuseseră distruse la propriu: lipsuri din cele mai mari, tortură și moarte, multă moarte. Ca o paranteză, pe săracul tata nu l-au necăjit atât de mult teroarea permanentă, bătăile și chinurile din pușcăriile comuniste, cât gândul că familia lui, copiii lui n-au ce mânca, că n-au unde să-și pună capul pe pernă. Îl chinuiau întrebările, dacă eu am o meserie, dacă am din ce să trăiesc, dacă sora mea se descurcă, dacă mama e bine. Gândurile și grijile unui părinte pentru familia lui, nevastă, copii, astea îl frământă cel mai mult pe om, chiar și acolo, în iadul din spatele gratiilor, fiindcă bătaia o iei azi, mâine trece, poimâine o primeşti din nou, dar gândurile lucrează tot timpul, chiar şi noaptea când dormi. Acești oameni care au suferit enorm în pușcării și care au plătit sacrificiul zeghei aveau şi ei pretenţia să ajungă undeva mai sus în ierarhia de partid.

Corneliu Coposu a încercat să facă şi el multe lucruri, dintre care unele au ieşit, altele n-au ieşit, și e posibil să nu-i fi reușit nici altuia care ar fi fost în locul lui. Apoi a apărut ca din senin Partidul Naţional Ţărănist Creştin-Democrat. Era un partid înfiinţat de Ion Alexandru, poetul, cu Pop Iftene, cu Liviu Petrina, pe care îl cunoaşteţi probabil cât de cât după nume. Ei au venit cu ideea ca partidul să devină creştin-democrat. Personal m-am opus şi am fost foarte vehement. Am spus: ”Domnilor, nu vă supăraţi, eu n-am nimic împotriva creştin-democraţiei, valorile creștine fiind înrădăcinate în partidul nostru, dar oamenii ăştia care au fost în puşcărie, cum să spună că ei au fost închişi pentru PNŢCD? Au suferit în închisori pentru PNȚ, s-a murit pentru PNȚ, de ce să schimbăm acum titulatura și să complicăm lucrurile?”. Repet, nu am nimic împotriva creștin-democrației, ci doar m-am opus schimbării titulaturii. Cei care au venit cu ideea asta și au promivat-o puternic au fost ofițeri de Securitate – Pop Iftene și Liviu Petrina erau oamenii DIE. Petrina fusese ambasador la Tokyo. Cine te trimitea acolo fără să fi făcut jocurile Securității? Altfel nu se putea, e evident.

Răzvan Gheorghe: Cei invocați de dumneavoastră n-au fost nici pe departe singurii cu o astfel de proveniență ”cu epoleți”…

Barbu Pițigoi: Așa-i, au fost mulți, foarte mulți. Mi-aduc aminte și de Pavel Suianu, care a fost prin PNȚCD într-o vreme. Era un băiat foarte isteţ, elegant și distins, avea o alură de diplomat. La un moment dat, cineva mi-a spus: ”Măi Barbule, știi cine e Pavel Suian? E fostul șef al serviciului de informații externe, al DIE. În ziua în care a fost numit în funcție, în august 1989, deci cu puțin înaintea Revoluției, proștii de la Monitorul Oficial au făcut gafa de a-i publica numele. Asta s-a întâmplat la ora 8 dimineața, iar la ora 12 erau deja strânse și distruse toate numerele din Monitorul Oficial care fuseseră publicate, fiindcă îl divulgaseră pe Pavel Suianu ca fiind noul șef al DIE, aspect care ar fi trebuit să rămână secret de stat”. Vă dați seama că individul acesta a fost membru PNȚCD și mare amator de creștin-democrație?

Așadar, marile probleme ale PNȚ la începutul anilor ꞌ90 au fost două, la care se subsumau multe altele, firește: pe de o parte, toți foștii deținuți voiau să fie și ei ceva în ierarhia de partid – președinți de filiale, de direcții ș.a.m.d. –, iar pe de altă parte eram asaltați de indivizi din exteriorul partidului, personaje care se credeau personalități și care își condiționau intrarea în PNȚCD de primirea unor funcții de conducere. Evident că foștii deținuți politic se revoltau: ”Adică pe mine nu mă numești vicepreședinte, dar vii și-l pui vicepreședinte de partid pe Liviu Petrina, pe care Securitatea l-a făcut ambasador la Tokyo?!” Astea au fost reacțiile.

102454981_2592810944370598_8694921223554990080_n.jpg

Trebuie spus că tensiunile de genul ăsta au alimentat o revoltă mocnită pe care Coposu a controlat-o cu greu. Pe undeva, pesemne că avea dreptate și Cornel, și am să vă spun de ce: pentru că el se chinuia să aducă lume proaspătă în partid, ceea ce era foarte important și eu am înțeles asta. Acum, vedeți dumneavoastră, eu n-am fost membru PCR, dar cei care veneau din exterior fuseseră. Sub dictatura comunistă numai cei care aveau carnet de membru de partid puteau promova, puteau ajunge ceva, orice. Or ăștia de fuseseră până nu demult membri PCR apăreau pe la noi prin partid, își dădeau aere și se băgau în seama, fiind mereu cu ochii pe funcții, ceea ce-i deranja enorm pe foștii deținuți politic, care-i arătau imediat cu degetul și întrebau în forurile de conducere, dând cu pumnul în masă: ”Ce caută comuniștii ăștia în PNȚ? E corect așa?”

Răzvan Gheorghe: Mulți dintre ei erau trimiși în PNȚCD chiar de Securitate, erau ”la muncă”…

Barbu Pițigoi: Evident. Şi aici am să vă spun un caz pe care l-am descris în volumul al doilea al cărții mele de memorii, „Generaţia care şi-a făcut datoria”. Domꞌle, eu făceam parte din conducerea partidului şi eram foarte preocupat de faptul că, într-adevăr, ne trebuiau şi nouă nişte oameni tineri şi şcoliţi, oameni proaspeți și ancoraţi în realităţile momentului. De exemplu, voiam să fac un program care să fie parte al Programului de Guvernare, un proiect despre industria metalurgică. Eu lucrasem în domeniul metalurgiei, aveam expertiză și oarece relații, conexiuni, însă aveam o mare, mare nevoie de niște specialiști reali care să mă ajute într-un astfel de proiect complex. Până la urmă am găsit vreo doi care lucraseră la Institutul de Cercetări Metalurgice, specialiști pe care i-am adus în PNȚCD. Imediat au apărut voci care l-au denunțat pe unul dintre ei. ”Ăsta a fost membru de partid! Ce caută aici?”, vociferau foștii deținuți la ședințele de partid. Bătrânii s-au împotrivit întotdeauna primirii foștilor comuniști în partid, iar când au fost primiți le-au făcut zile fripte oricând li s-a ivit ocazia. Nu-i suportau și nu i-au înghițit niciodată. Fiindcă bătrânii erau foarte influenți în PNȚCD, vă dați seama că restul îi ascultau imediat.

În ședința aceea în care au răbufnit tensiunile despre care amintesc, am luat cuvântul, fiindcă eu adusesem persoana în cauză și problema lua amploare. Se pregăteau deja să-l excludă din partid pe respectivul. Și am întrebat de ce, care-i motivul? Păi uite că domnul Olteanu spune că-l cunoaște, că a fost membru de partid, că a făcut și a dres… Eu unul nu-l cunoșteam pe Olteanu, de fapt nu auzisem niciodată de el, dar după acel episod m-am interesat. Așa am aflat că Olteanu a fost director la ElectroArgeș – nu mi-a fost deloc greu să aflu, fiindcă eu mă ocupam de organizația argeșană a PNȚCD, fiind din partea locului. Și-apoi mi s-au confirmat și alte aspecte, mi le-au spus oameni care le-au văzut cu ochii lor: în decembrie ꞌ89, același Olteanu a dat ordin să fie închise porțile fabricii ca nu care cumva să ajungă muncitorii în piață și să ia parte la Revoluție. Mai mult, Olteanu i-a amenințat pe muncitori că dacă pleacă vreunul din fabrică va întocmi o listă cu numele lor și o va înmâna Securității. Când a venit în PNȚCD, evident că acest tartor comunist a omis să ne spună toate datele biografiei sale recente. El s-a recomandat ca fiind șeful unei direcții de control din Ministerul Industriilor, unde acum, după Revoluție, era ministru Popescu Ion. În acea perioadă eu eram vicepreședinte al Comisiei de Industrii a Parlamentului și l-am întrebat pe Popescu Ion, când a venit la comisie, ce știa despre numitul Olteanu: ”E șeful unei direcții de control din Ministerul Industriilor?” ”Nu mai e, a fost!”, m-a înștiințat Popescu Ion, care m-a și edificat cu privire la motivul demiterii: ”L-am prins că fura pânză de la Textila Piteşti şi l-am dat afară!” Din nefericire, așa erau mulți dintre oamenii care veneau în partid, domꞌle, și veneau ca să-l nenorocească. Ceea ce s-a și întâmplat.

Prezența oamenilor trimiși de Securitate ca să căpușeze partidul și să bage vrajbă s-a făcut simțită deseori și în cadrul unor adunări. Organizam diverse întruniri cu activul de partid de era sediul ăla din Rosetti atât de plin încât dacă aruncai o monedă cădea sigur în capul cuiva. Ca o paranteză, înainte să devină sediu al PNȚCD, imobilul de la Rosetti fusese centrul destinat învățământului ”politic” din Sectorul 3. Acolo erau instruiți propagandiștii comuniști și apoi erau repartizați în diverse unități ca să-și împrăștie otrava ideologică și să comită tot felul de imbecilități. Inițial, când am intrat prima oară în clădirea de la Rosetti, toate sălile erau pline cu bănci unde cretinii ăia veneau ca la școală, aveau material didactic și tot ce doreau. E și asta o poveste. În fine, când se organizau ședințe la sediu, eu vorbeam deseori despre istoria, valorile și principiile PNȚ. Asta pentru că printre noi erau și unii care nu fuseseră niciodată țărăniști, dar veneau ca să audă despre PNȚ. Imaginați-vă că mulți dintre ei știau că țărăniștii le puseseră botnițe țăranilor care culegeau struguri – astea erau efectele anilor de intensă propagandă comunistă și de spălare pe creier.

La unele dintre aceste adunări mai apăreau și niște indivizi dubioși care câriau, făceau balamuc. Îmi amintesc de doi care veneau îmbrăcați frumos, cu sumane, purtau căciuli de-alea ca ale moților din Munții Apuseni. Unul zbiera fără pic de sens: ”Ce Maniu, domꞌle?! Noi am făcut totul pentru partid!” Vorbea cu un accent stricat, bizar. Aștia doi de care vă spun acum își făcuseră un obicei să ne  învrăjbească adunările – se întâmpla în ꞌ90 și ca ei mai erau mulți. Până la urma s-a lăsat cu tămbălău, vă dați seama că i-am luat la trei păzește! În sală se afla și Caius Iacob, care era un tip cunoscut, membru al Academiei Române și publicist respectat. A luat cuvântul, i-a pus la punct și a îndulcit lucrurile. Dumnezeu să-l odihnească pe Caius Iacob. A fost senator după primele alegeri și n-a mai apucat să își termine mandatul. Într-o zi, pe unul dintre acești indivizi dubioși de care vă spun l-am văzut că se postase la ușa lui Corneliu Coposu, stătea în fața biroului și făcea regulile: decidea el cine intra sau nu în audiență, dându-și mari aere. Asta m-a deranjat teribil, așa că l-am avertizat pe Ticu Dumitrescu”Măi Ticule, ia uite ce face ăsta!”. S-a dus Ticu, l-a luat pe ăla și l-a dat afară din sediu. Pe individul în cauză aveam să-l revăd pentru ultima oară la sediul Asociației Foștilor Deținuți Politici de pe Strada Mântuleasa. Era îmbrăcat scump și elegant, ducea o servietă diplomat și-și dădea aceleași aere. M-a remarcat și mi-a zâmbit aparent prietenos, văzuse că l-am recunoscut. Atunci m-am dus la el, l-am tras într-o parte și l-am întrebat direct, șoptindu-i la ureche: ”Hai că acum nu ne aude nimeni, domꞌle. Spune-mi, ce grad ai?” Și mi-a răspuns: ”Maior”. Acum, că m-o fi mințit sau nu, n-am de unde să știu, însă l-am văzut în trei-patru scene distincte acționând bizar, foarte bizar, și asta mi-a dat ghes să-i pun întrebarea aia. După ce mi-a spus că era maior nu l-am mai văzut niciodată.

Cu o altă ocazie aveam să descoperă că un securist cu vechi grade ajunsese președintele PNȚ Sector 3. L-am ușchit și pe ăla, dar trebuie spus că veneau foarte mulți și nimeni nu-i verifica. Corneliu Coposu considera că dacă securistul nu se deconspira sau dacă nu-l dovedeam noi, în cele din urmă l-ar fi dezvăluit presa. Dar până îl descoperea presa îți făcea dezastru în partid. Scopul securiștilor a fost să se bage în rândurile noastre și să ne dezbine. Nu toți au primit carnetul de membru de partid, nu toți știau despre partid, dar cei mai mulți dintre ei erau îndoctrinați până peste cap cu tâmpenii comuniste. Așa s-a făcut că au intrat în partid indivizi care au ştiut să dea din coate, au fost şi ajutaţi, din păcate, şi au intrat până în ministere.

Eu vreau să vă întreb pe dumneavoastră: câţi foşti minștri ţărănişti pe care i-a avut PNŢ în guvernarea 1996-2000 se mai află astăzi în PNŢCD, sau au mai rămas în partid după ieșirea de la guvernare? Unii au murit, ce-i drept, alții au ajuns în pușcărie, pentru diverse fapte, dar niciunul nu mai era în partid când s-a terminat cu guvernarea și a început prăbușirea. Pentru că – o s-o spun pe șleau, ce mai tura-vura! – n-am prea avut oameni cu care să guvernăm. Nouă ne-a fost recomandat Mircea Ciumara ca unsul lui Dumnezeu… În realitate, Ciumara avea un atu – fusese adjunctul lui Totu la Institutul de Cercetări pentru Economie Mondială, unde s-a şi retras după ce a ieşit din Parlament, fiindcă a făcut totul ca să-și mențină postul ăla căduț de acolo. Şi fiindcă omul a făcut ASE-ul şi era prezentat drept ”economist de talie mondială”, partidul l-a numit ministru la Finanţe. Cred că ăla a fost primul an în istoria României când ţara nu a avut buget nici după 1 Mai!

Haideți să-i luăm la rând pe ceilalți: Ulm Spineanu. A fost ministru şi a plecat din partid imediat după aceea. Ion Avram Mureşan s-a dus la puşcărie. Decebal Traian Remeş a plecat, s-a înscris în PNL și apoi a ajuns la pușcărie. Și Dudu Ionescu a plecat, la fel Andrei Marga. Toţi ăia care au avut funcţii babane executive au plecat imediat după ce am ieşit de la guvernare şi ne-au lăsat cu ochii în soare. N-au tras cu partidul, nu le-a păsat de PNȚ. Toţi ăştia de care vorbim au plecat undeva pe posturi bune. Ciumara s-a dus înapoi la Institutul de Cercetare pentru Economie Mondială, Spineanu a fost numit director general la nu ştiu ce fel de fond Muntenia și nici Andrei Marga nu avea să rămână fără sinecură.

Răzvan Gheorghe: Cum a ajuns Victor Ciorbea în PNȚCD?

Barbu Pițigoi: Acest Victor Ciorbea a fost procuror în timpul lui Ceauşescu. Păi cine putea să fie procuror pe vremea aia, în cea mai cruntă dictatură comunistă a Europei, dacă nu un membru silitor de partid? După aia a intrat în sindicate, era unul dintre cei patru mari sindicalişti care conduceau ramurile. La un moment dat a scris niște articole despre economia de piață prin diverse ziare – ce i-o fi venit fostului procuror comunist de i-a cășunat să se orienteze spre creștin-democrație? Cineva ni l-a prezentat, ni l-a împins în față și ne-a făcut o mare bucurie câștigând Primăria Bucureștiului. A fost o victorie politică importantă, dar și adversarul era unul slab: fostul tenismen Ilie Năstase. Pe atunci am făcut campanie din ușă în ușă împreună cu Victor Ciorbea. L-a spulberat pe Năstase. După aia ne-am bucurat din nou când Ciorbea a acceptat să fie premier. Ne-a dezamăgit imediat după, când a refuzat să se întoarcă la Primăria Capitalei, unde funcția îi revenise lui Viorel Lis, o altă eroare a partidulu. Ne-a supărat și că Victor Ciorbea se găsise să-și facă un partid – Alianța Națională Creștin-Democrată (ANCD). Până la urmă a dat-o cotită și s-a întors în PNȚCD, pe post de președinte, prin dizolvarea ANCD în PNŢCD. Revenit pe cai mari, primul lucru pe care l-a făcut a fost să desfiinţeze câteva organizaţii, printre care şi Organizaţia de Tineret, care a fost înlocuită cu aia adusă din ANCD. Apoi Ciorbea a plecat din nou din partid și iar a revenit, ca să ne spună, într-un târziu, că aranjase de o manieră subterană cu PNL să candideze câțiva țărăniști pe locurile eligibile de pe listele liberalilor. În frunte cu el, evident. Toate bune și frumoase, însă întreb și eu: din cei câțiva președinți pe care i-a avut PNȚ, a mai fost în stare vreunul să facă așa ceva? Nu, Ciorbea a fost singurul. Păi… ar fi plecat vreodată Iuliu Maniu de pe scaunul lui ca să se ducă să candideze la liberali?! Niciodată. Și Ciorbea a stat pe scaunul lui Iuliu Maniu. Odinioară liberalii erau marii inamici ai țărăniștilor – doar amintiți-vă de perioada interbelică. Era ori Maniu, ori Brătianu, fiindcă nu se înțelegeau niciodată. Nu încap două săbii în aceeași teacă! Dar Ciorbea a fost și este o caricatură avidă de avere și imagine, el nu poate fi comparat niciodată cu Iuliu Maniu. Ulterior, Ciorbea a îngenuncheat total în fața PSD și i s-a dat postul de Avocat al Poporului, unde s-a făcut remarcat prin aservire și ignoranță crasă, așa cum bine știți.

Când văd ce nenorociri face Valer Dorneanu acum, cu CCR-ul transformat în măciucă, îmi amintesc de nenumăratele nenorociri pe care le-a făcut în anii ꞌ90. Dorneanu era ministru în Guvernul Văcăroiu, ministru pentru relația cu Parlamentul, și una dintre operațiunile lui a fost să distrugă în mod programatic Legea caselor naționalizate, lege care prevedea restituirea acestora. Ori de câte ori făceau țărăniștii un amendament, Valerică se năpustea asupra lui și nu-l lăsa până când îl făcea dispărut. Era de o tenacitate formidabilă. Casele naționalizate au fost și de-alea bune, și de-alea proaste. În viloaiele și palatele alea bune au intrat potențații vremii: vârfurile partidului, așadar nomenklatura, securiștii și activiștii PCR. În casele naționalizate cărora le cădeau clanțele, alea din Manglavela și Ferentari, în alea nu s-a băgat nimeni, ori ăia care se băgaseră voiau să scape, să plece de acolo. În schimb, nomenklaturiștii, securiștii și activiștii din Cotroceni și din Dorobanți, de la șosea, nu mai voiau să plece. Nici acum nu vor. Valer Dorneanu le apăra interesele încă de atunci și ne bușea în mod constant toate amendamentele. Servea doar interesele FSN/PDSR, așa cum în prezent este unul dintre cei mai eficienți servitori ai PSD și ai unor sfere reprobabile. Nu ați observat cum Victor Ciorbea, din postura de Avocat al Poporului pus acolo de PSD, i-a tot ridicat mingea la fileu, de-a lungul ultimilor ani, lui Valer Dorneanu? Apoi ieșea Valerică și spunea: ”Da! Are dreptate Avocatul Poporului!” Faptul că PNŢCD nu a avut suficiente persoane pregătite și devotate partidului a făcut să-l aducem pe Ciorbea prim-ministru, și după căderea lui Ciorbea pe Radu Vasile, şi la final de tot să ne aruncăm în genunchi şi să-l rugăm pe Mugur Isărescu să fie prim-ministru. S-au comis erori mari urmate de alte erori mari. După opinia mea asta n-a dat deloc bine la electorat. Şi partidul a alunecat, a tot alunecat până când s-a dus pe copcă…

La începutul anilor ꞌ90, PNȚ a încapsulat multe, multe speranțe, și asta pe bună dreptate. Strada, românii activi și conștienți erau de partea noastră. Ce mitinguri am tras noi atunci, la începutul anilor ꞌ90! Ce mai venea lumea… și era o venire spre libertate. Însă am fost nevoiți să conștientizăm repede că lucrurile erau complexe și că dinamica lor ne dezavantaja teribil. Prima lovitură pe care am primit-o a fost după  duminica aia de 28 ianuarie, când am organizat mitingul acela teribil. Reacția forțelor care ni se opuneau a venit a doua zi: devastarea sediului. A doua lovitură, și mai teribilă ca prima, a fost cea primită în Duminica Orbului, când Ion Iliescu și acoliții lui au câștigat alegerile cu un scor zdrobitor tocmai fiindcă aveau în mână tehnica, banii și logistica guvernului, dar și toate fostele filiale ale PCR, fiindcă trecuseră toate la FSN. Mineriadele ne-au demonstrat că, de fapt, noi trăiam o iluzie, ceea ce se vede foarte clar acum, la treizeci de ani de la evenimentele despre care vorbim.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la prima revenire a Majestății Sale Regele Mihai în țară? Ați fost prezent alături de Seniorul Corneliu Coposu.

Barbu Piţigoi: Domꞌle, Coposu era un mare regalist, regalist înfocat. Eu am fost înaintea lui la Versoix, unde aveam un reprezentat, pe Mitruş Dumitrescu, care era stabilit la Geneva. Împreună cu Mitruș Dumitrescu am fost și eu la Rege, în audiență, iar Majestatea Sa ne-a primit foarte bine. Când am revenit, i-am explicat lui Cornel despre deschiderea și entuziasmul Regelui. Cornel era legat de stemă, sută la sută. Când Regele Mihai a venit în sfârșit în țară, cu o cursă charter, noi l-am așteptat la Aeroportul Otopeni, cu trei mașini. L-am luat pe la 1.00 noaptea și am plecat spre Curtea de Argeș. La kilometrul 82, în jur de 3 dimineața, comisarul-șef Berechet ne-a blocat șoseaua. Cunoscându-l de ceva ani, eram amândoi argeșeni, m-am dus la el să stăm de vorbă, să-i explic ce și cum. Răspunsul lui Berechet a fost unul singur: „Domnul Piţigoi, eu am ordin să nu treacă. La noi, la militari, ordinul este ordin!”. Asta a fost. L-am însoțit pe Regele Mihai și când a fost în București, când s-a dat jos din mașină la Sfântul Gheorghe ca să intre în biserică. Dar Majestatea Sa nu a avut niciodată nevoie de noi, de țărăniști, fiindcă poporul venea singur să-l vadă și să-l asculte, fără să spunem noi ceva. După cum nici în Piaţa Revoluţie, pe 13-15 iunie, PNŢCD-ul nu a fost organizatorul mitingului, noi le-am spus oamenilor doar atât: ”Dacă vreţi, vă duceţi, treaba voastră, dar nu aveţi sarcină de partid să vă duceţi să strigaţi acolo”.

101912384_1081891612184254_32363437568819200_n.jpg

Răzvan Gheorghe: Ați fost un apropiat al lui Corneliu Coposu. Spuneți-ne câteva cuvinte despre Senior.  

Barbu Pițigoi: Domꞌle, Corneliu Coposu trebuie să rămână, vrând-nevrând, în istorie ca o personalitate marcantă şi am să vă și spun de ce. Pentru că el a terminat-o cu toate, inclusiv cu viaţa, e evident, şi implicit cu partidul, într-o atmosferă în care oamenii au venit la catafalcul lui din incinta PNŢ. Au fost valuri și valuri de oameni. Eu nu am mai văzut un așa ocean de oameni decât la prima sosire a Regelui Mihai în Piaţă. Asta spune ceva, asta spune ceva…

Corneliu Coposu a greşit însă, zic eu, prin faptul că el nu a scris nimic, el doar a povestit. Era un foarte bun povestitor. I-a luat pe Alex Ştefănescu şi pe încă alți câţiva şi le-a povestit diverse, aşa cum vorbesc eu acum cu dumneavoastră, şi după aia ăia au scos nişte broşuri în care au scris ce a povestit Cornel, despre actul de la 23 august, despre câte a făcut Iuliu Maniu ș.a.m.d..

Răzvan Gheorghe: De ce credeţi că nu a scris nimic Corneliu Coposu?

Barbu Pițigoi: Probabil că omul nu avea talentul de a scrie. Poate, nu ştiu… Totuși nici nu avea prea mult timp la dispoziție, iar tinerețile și le-a petrecut prin lagăre și pușcării ale morții. În anii de după Revoluție era sufocat tot timpul de probleme și lucra până la epuizare. Ca o paranteză, nici Nae Ionescu nu a scris nimic. La el la cursuri era genial, stătea lumea îngrămădită și pe hol ca să-l asculte, dar n-a scris o literă. Cursul lui a fost redactat de Dumitru Amzărescu, un student de-al lui Nae Ionescu, student care i-a fost asistent şi a luat notiţe. Notițele alea au fost completate cu notițele altuia, îmi scapă acum numele respectivului, și așa a fost acel curs publicat sub semnătura lui Nae Ionescu, dar el nu a scris nimic.

Vedeți dumneavoastră, cu sau fără Corneliu Coposu atacurile lui Ion Iliescu și ale Securității ar fi fost aceleași, să nu credeți că n-am fi avut mineriade și căpușări securistice. Tot aia era… Pentru noi, țărăniștii, orișice am fi făcut răspunsurile lui Iliescu și ale acoliților lui ar fi rămas aceleași, culminând cu mineriadele. Dar pentru cei care erau în stradă existența lui Corneliu Coposu motiva și conta enorm. Coposu era un simbol.

101513761_721447228612879_8134429666464235520_n.jpg

Una peste alta, Coposu a fost și un lider care a știut să țină în mână frâiele, fiindcă el a avut concurenți redutabili pe line de partid. Mă refer la Constantinescu Klaps, la Ion Puiu și la Ion Rațiu. Și ei au vrut să fie președinții PNȚ. Vă amintesc că Ion Puiu a avut curajul nebunesc ca, în 1982, să anunțe public că voia să candideze la președinție împotriva lui Ceaușescu. Cei enumerați mai sus erau lideri puternici, dificili. Eu am fost unul dintre apropiaţii și colaboratorii lui Coposu, dar asta nu înseamnă că l-am iubit. Am găsit întotdeauna un mod să colaborăm. Însă Coposu a reușit să țină frâiele în mână și a rămas el președinte, pentru că dacă noi, liderii conștienți, n-am fi rămas uniți, partidul s-ar fi spart în țăndări și ar fi ajuns încă de atunci în halul fără de hal în care băltește astăzi PNȚCD, un partiduleț cu o line dubioasă în care fiecare zbiară că e șef. S-a ales praful și nimeni nu a mai avut grijă de partid.

Răzvan Gheorghe: O ultimă întrebare. Ați vorbit despre cele două grupări țărăniste de dinainte de Revoluție: de la Răchitoasa (și ulterior Lătești) și de la Rubla. Care au fost rolul acestor grupări în reînființarea PNȚ? A existat o colaborare în acele zile ale Revoluției?

Barbu Pițigoi: Comunicatul reînființării PNȚ, comunicat citit la BBC, în seara zilei de 23 decembrie 1989, era, majoritar, semnat de membri ai Partidului Național Țărănesc din gruparea de la Rubla. Desigur, se poate spune că, în iureșul evenimentelor, din dorința de a-și afirma prompt existența, de a se manifesta ca o forță politică reală, ieșită din clandestinitate și participantă la Revoluție, comunicatul a fost dat publicității sub semnătura unui număr restrâns de țărăniști. Dar repet: majoritari erau din gruparea de la Rubla. Să nu fi fost timp pentru contactarea celorlalți? Să nu fi știut unii de alții? Să nu fi dorit angrenarea celorlalți? Sau poate altceva. Evenimentele ulterioare – o parte dintre ele fiind dezvoltate în interviul de față – aveau să dea răspunsuri acestor întrebări. Și eu am încercat să găsesc unele răspunsuri pe care le-am consemnat în cele trei volume ale memoriilor mele: ”Generația care și-a făcut datoria”. Pe altele încă le mai caut.

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*