După ce omul a falimentat în grădina Eden, s-a dovedit falit şi în Ghetimani, unde Iisuss a luptat până la sânge în locul nostru, a îngropat firea veche din fiecare om cu toate păcatele lumii- pentru totdeauna, i-a zdrobit capul satanei, l-a făcut de ruşine în faţa întregului univers, dimpreună cu toate căpeteniile şi stăpânirile acestei lumi (Col.2/14-15), a strămutat în Sine oamenii de supt puterea satanei (F.A.26) şi, prin răstignirea Lui dimpreună cu noi şi cu toate păcătuirile, ne-a botezat (îngropat) în moartea, dar şi în învierea Lui (Rom. cap.6) şi, nu mai trăim noi ci, Hristos trăieşte în oamenii născuţi din nou (Gal.2/20). Pentru că El este ÎNTRUPAREA, care face totul ireproşabil, pentru veşnicie, să-i dăm priotitate să rămână CAP (nu coadă), să lucreze prin omul înnoit, căci de aceea a venit, ca să-l lăsăm să ne slujească (Ioan, cap.13); Să nu ne mai fardăm, căci El vede totul şi în ascuns… Să-l lăsăm să ne spele, nu numai picioarele ci şi minţile şi inimile spurcate de gunoierul cel rău şi viclean (Mat.15/10-20) Să ne lăsăm descălţaţi de proaste obicee, de tradiţii, ritualuri, de zdrenţele omului firesc, inglodat în mizerii, idolatrii şi tradiţiile lumii, (Ex. 3/5) ; Să ne dezbrăcăm (cu ajutorul Lui) de datini, ritualuri, idolatrii, de firea veche- ca să ne îmbrăcăm cu Mantia Cristică- (Gal.3/27 si Ef 4/24)

Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică…«România, între germani și ruși», de Mihai Eminescu… Lipitorilor Globale  ne da cu o mana , ne stoarce pana la sange si ne mulge cu 10 maini…Colonia România, raiul corporaţiilor prăduitoare/ De ce trebuie salvate băncile străine cu banii românilor ?/ Multinationalele străine scot anual zeci de miliarde de euro din România …«Învață de la toate», de Joseph Rudyard Kipling…
etcjy 
 Pentru un fotoliu de presedinte pe care nu il merita si nu-l putea obtine cinstit, Iliescu a tradat Poporul Roman si a dat de pomana Romania, pentru a scapa de crimele comise la intronarea comunismului ! Acum, asasinii globalisti si alte capetenii Occidentale “aplică asupra României politica PĂMÂNTULUI PÂRJOLIT”/Ca sa ne poata “pescui”, ne saracesc, ne imprumuta credite , ne tulbura si ne regionalizeaza/ Bruxellul ne ia banii, iar romanii sunt buni de plata pentru camarila europeana/ România – cârpa de șters pe jos al UEgfStrigătul de la miezul nopții…Ce spune Biblia despre răpire?…Semnele venirii lui Isus….Cum pot fi „răstignit cu Hristos?” …AVERTISMENTE SFINTE PENTRU SFINŢII DOMNULUI ÎN VREMURI DIFICILE… Hristos trăieşte în mine… HRISTOS TRĂIEȘTE ÎN VOI! REALITĂŢI ÎN HRISTOS …Viata rastignita. Cum sa traim o experienta crestina mai profunda – A.W. Tozer777Ţara moartă. O ţară moartă, ieri și azi, de indiferență. De indiferenţă. De indiferenţă…Pentru ca preotii mint poporul cu tele-radio-iconatorul si aniverseaza invierea DOAR  din an in paste,,,lumea ramane  muribunda in pacat… Inainte de CIP-uire,avem parte de injectire… Pașapoartele de Vaccinare: Lațul UE se strânge cu rapiditate  …Pașapoartele de Vaccinare: Lațul UE se strânge cu rapiditate …Să-i omorâți! Vă dau ordin să-i omorâți! Ne-am uitat unul la altul. În acest moment, ca o lumină a trecut peste inima mea și strig tare: Hristos a înviat, fraților! Când Mântuitorul a coborât de ÎNVIERE în minele și iadul TEMNIȚELOR BOLȘEVICE…

 pppppp
jh

 

 

 

 multum

Blestemul lui Ernest Maftei

Ernest Maftei Blestemul

Pe 19 octombrie 2006, la orele 05.00, înceta din viață, după o grea suferință, „Bădia” Ernest Maftei, fost deținut politic și adept al Mișcării Legionare. S-a născut la 6 martie 1920 în comuna Prajești, lângă Bacău.

În lutul greu din care am plecat
Am frãmântat simțire.
Din urã am clãdit iubire.
Între seninul din Înalt
Și jalnicul de jos
Mereu m-am întors
În lutul greu din care am plecat.
N-am fost învins,
Dar nici n-am câștigat.
Mi-e barba albã, încâlcitã, roasã.
Pãrinte, o să vin curând acasă.

„Viața este așa cum mi-a spus tata, pentru că era răzeș deștept: ′Mă băiete, asta este o cărare pe care mergi tu în viață. De o parte și de alta sunt numai flori. Cărarea o pângăresc toți golanii. Tu să alegi florile sau rahatul′. Și eu văd numai florile”
„M-am născut pe malul Siretului, ca un ′țăran sărac′, care avea numai vie două hectare. A trebuit să scriu ′țăran sărac′ în biografie, altfel comuniștii nu m-ar fi angajat. Școala primară am urmat-o la țară. Am plâns că nu m-a dat tata la seminar, îmi doream să devin preot. Încă de mititel pesemne că vedeam slujba ca un fel de teatru. Tata nu a vrut și m-a dat la Școala normală din Bacău. Nu am profesat ca învățător și am dat diferența de bacalaureat, mergând la Iași, unde m-am înscris la Conservatorul de Artă Dramatică”
„Mi-am dat seama că, dacă rămâneam învățător făceam un sat model. Dar atunci m-am dus la Iași, am făcut Institutul să fiu învățătorul întregului neam. Și unul dintre cele mai formidabile momente a fost când tata știa că eu studiam la medicină, dar eu m-am dus teatru. Când a aflat țăranul de tata, zice: ′Ce faci? Joci pe sârmă?!′. Atunci l-am dus să vadă un spectacol cu mine și când am ieșit din sală, lumea pe stradă zicea că a fost grozav ăla, iar el se oprea în loc și spunea: ′E feciorul meu!′. A fost fenomenal.
Am fost bucuros c-am convins pe tata că a fi artist de teatru, de film este o menire mare. Iar ca personaj, singur, prima oară când am avut succes mare, succesul meu a fost așa de mare încât – eu aveam vreo 27 ani – m-am dus acasă și am plâns toată noaptea și am zis: ′Ce știți voi, asta-i nimic! Eu vreau să strâng lumea în mână! Să cuceresc prin artă lumea′. Adică am fost nefericit că prea mă lăudau! Pentru că lauda este foarte greu de suportat; este mai greu de suportat ca insuccesul”
„După ce am absolvit Institutul la Iași și am venit în București, luam la mine agheasma, pentru că auzeam numai prostii. În primul turneu, artistele din București m-au văzut că sunt un țăran blând și m-au întrebat dacă am pupat vreodată o femeie peste tot locul. Repede m-am dus și am înghițit o gură de agheasmă. Eram de o pudoare până la Dumnezeu. Și românii așa au fost, pudici. Acum, nepoțelul meu de șase ani a văzut la televizor o partidă de amor și i-a pus mâna la ochi noră-mii, zicându-i: ′Mama, nu te uita, că nu-i frumos′. Dar el era cu ochii-n televizor.
Televiziunea nu mai are un rol educativ. Fetele aistea dau cu buricul și cu țâțele-n ecran și, gata, sunt vedete. Nu-i în regulă. Sexul îl fac și câinii, dar noi, oamenii, nu suntem mai presus? Sexul se face discret și trebuie să fie ceva frumos. De exemplu, pe noi ne stăpânesc trei stări: jocul, iubirea și înțelepciunea. Lucian Blaga a scris că, pentru copii, iubirea și înțelepciunea sunt jocul. Pentru tineri, jocul și înțelepciunea sunt iubirea. Pentru cei cu barba albă ca mine, jocul și iubirea sunt înțelepciunea”

Ernest Maftei (6 martie 1920 – 19 octombrie 2006)

Despărțire

Când noi nu vom mai fi
De mult
Şi şterse urmele vor fi
Pe unde am trecut
Noi doi,
Cei ce vor trece după noi
Vor tresări…
Vor crede că li s-a părut
C-aud ceva ce vine de demult,
Din veşnicie.
Şi şterse urmele de-or fi
Pe unde am trecut
Noi doi,
Cei ce vor trece după noi
Se vor iubi…

«Judecata din urmă…», de Radu Gyr

Prigonit ca o fiară prin smârcuri imunde,
cu găuri în tâmple, orbite afunde,
rupt ca un steag, cotropit de cangrenă,
sfâşiat de bice ca furu-n arenă,
în lanţuri, cu gloanţe ce carnea îmi scurmă,
aşa voi sosi la Judecata din urmă !

Alb, vei străluci sub zăpezi boreale,
eu, vânat de durere, voi sta înainte.
Rece vei fi sub varul gloriei Tale,
eu, cu durerea, fi-voi fierbinte.
Şi glasul din genuni va răsuna de-odată :
– Hai, omule, vorbeşte ! E Marea ta Judecată !

Atunci voi urca pe înaltele trepte
şi-ngenunchind sub abside,
cu zâmbet de sânge pe buze livide,
îţi voi răspunde cu, trupul inert:
– Pentru toate rănile nedrepte,
Doamne, eu Te iert…

 

«Arta de-a învinge», de Joseph Rudyard Kipling

Joseph Rudyard Kipling

Să ai curajul să spui da,

Să ai curajul să spui nu

Și-n fiecare clipă grea

Să fii mereu același Tu!

Să știi să crezi

Când alții te înșeală,

Să te ridici

Când alții te doboară,

Să poți păstra

Ce alții vor s-alunge,

Să știi să râzi

Când sufletul îți plânge,

Și cald tu să rămâi

Chiar dacă afară ninge.

Aceasta-i arta

De-a învinge!

«Învață de la toate», de Joseph Rudyard Kipling

Rudyard Kipling

Învaţă de la ape să ai statornic drum,

Învaţă de la flăcări că toate-s numai scrum.

Învaţă de la umbră să taci şi să veghezi,

Învaţă de la stâncă cum neclintit să crezi.

Învaţă de la soare cum trebuie s-apui,

Învaţă de la piatră cât trebuie să spui.

Învaţă de la vântul ce-adie pe poteci

Cum trebuie prin lume de liniştit să treci.

Învaţă de la toate, că toate-ţi sunt surori,

Să treci frumos prin viaţă, cum poţi frumos să mori…

Învaţă de la vierme că nimeni nu-i uitat,

Învaţă de la nufăr să fii mereu curat.

Învaţă de la flăcări ce-avem de ars în noi,

Învaţă de la ape să nu dai înapoi.

Învaţă de la umbră să fii smerit ca ea,

Învaţă de la stâncă să-nduri furtuna grea.

Învaţă de la soare ca vremea să-ţi cunoşti,

Învaţă de la stele că-n cer sunt multe oşti.

Învaţă de la greier, când singur eşti, să cânţi,

Învaţă de la lună să nu te înspăimânţi,

Învaţă de la vulturi, când umerii ţi-s grei,

Şi du-te la furnică şi vezi povara ei.

Învaţă de la floare să fii gingaş ca ea,

Învaţă de la oaie să ai blândeţea sa,

Învaţă de la păsări să fii mai mult în zbor,

Învaţă de la toate că totu-i trecător…

Ia seama, fiu al jertfei, prin lumea-n care treci,

Să-nveţi din tot ce piere cum să trăieşti în veci!

 

«Dacă două mâini rebele», de Costache Ioanid

Dacă două mâini rebele
nu te-ar ţine orb mereu,
te-ai opri în clipe grele
şi privind cu dor la stele,
ai vedea că-i scris pe ele:
Dumnezeu!

Dacă două vechi zăvoare
nu te-ar ţine surd mereu,
ai şopti: Ce meşter mare
scoate păsări cântătoare?
Şi ţi-ar spune orice floare:
Dumnezeu!

Dacă marea întristării
nu te-ar ţine rob mereu,
ai şopti în largul zării:
Cine-i Tatăl îndurării?
Şi ţi-ar spune valul mării:
Dumnezeu!

Dar de ţi-ai vedea veşmântul
care-mbracă vechiul “eu”,
ai umplea de plâns pământul
şi, primind cu drag Cuvântul,
L-ai simţi în piept pe Sfântul
Dumnezeu!

 

Cine plăteşte pentru cea mai cumplită evacuare a românilor din România?

Nouă români cu studii medii și superioare își părăsesc zilnic țara. Este cea mai cumplită tragedie din istoria poporului român. Cine e vinovat pentru asta și cine plătește pentru golirea României de cetățenii ei?

Aproape jumătate din România muncitoare nu mai e aici.

Zilnic, de 30 de ani, românii pleacă din țara lor. Unii, luptând, având noroc, reușesc să trăiască mai bine acolo. Dar în fiecare există o amputare sufletească, recunoscută sau nu. Dorul de locurile în care te-ai născut există în fiecare. Cine poate vindeca această suferință? Cine decontează umilințele la care mulți – a se vedea sclavagismul din agricultura spaniolă – le trăiesc ca argați ai superiorității băștinașilor înstăriți?

Zilnic România se golește. Este cea mai părăsită țară din lumea civilizată. În 30 de ani politicieni veroși, netrebnici, au vândut industria toată. Acum vând, ca o consecință, români. În treizeci de ani am rămas fără vapoare, fără căi ferate, fără pământ. O jumătate din Transilvania și trei sferturi din Banat și Oltenia sunt pierdute nu în războaie de cucerire ale unor inamici mai puternici, ci prin notariat.

De 30 de ani, cam aceiași politicieni vând iluzii electorale. Nimeni nu le mai crede, dovadă că marea părăsire a acestei minunate țări, care are de toate de la Dumnezeu, alintată și ca Grădina Maicii Domnului, continuă înfiorându-ne pe cei care am hotărât să trăim și să murim aici unde ne-am născut, unde avem mormintele străbunilor.

O nerușinare fără margini a marcat debutul noii, noilor campanii electorale. Se fac iar șosele pe opt benzi, se dau iar pensii atrăgătoare, se fac iar… Munca cu gura a noii clase, calificată să mintă și să se îmbogățească, este din ce în ce mai perfecționată. Perfecționată până la greață.

Cine plătește pentru evacuarea românilor din România, fiindcă cea mai cumplită tragedie din lunga noastră istorie este golirea țării de populație?

Câte erau de făcut aici, câte șanse ucise pentru cei care continuă să plece… De ce, netrebnicilor care, bugetari fiind, aveți cele mai mari averi din univers? Cum de e un politician mai bogat decât unul care a îndrăznit, chinuindu-se cu șpăgile, cu birocrația, cu superioritatea îmbuibată a funcționarului public, să încropească o afacere? De ce e plină România de vile ale politicii și pustie de oameni care trudesc?

De ce pleacă, mă, românii când sunt atâtea de câștigat și de făcut aici? Lighioanelor, netrebnicilor, răsăriți din iadul nebuniei unei țări care și-a pierdut patrioții. Marș în iad, cu averi și conturi cu tot, și lăsați acasă românii să-și gospodărească bunăstarea pe care o merită. Le-ați vândut tot ce-au avut pe nimic. Acum vindeți români pe nimic. Le vindeți sufletul, ceea ce e de neiertat. Redați-le libertatea de a avea țară.

Autor: Lucian Avramescu

Cultura lipsei de caracter

În şirul lung al păcatelor pe care le-am încetăţenit de-a lungul timpului şi pe care le ducem în spate ca pe o grea povară se află şi modul incredibil de atent, aş zice obstinaţia, insistenţa, cu care cultivăm lipsa de caracter. Pentru mulţi dintre noi, lumea înconjurătoare are dimensiunile unei celule în care ne-am izolat pentru că, aşa credem noi, nimeni nu se află la înălţimea noastră, nimeni nu este atât de deştept încât sunetul vocii sale să ne atingă urechea. România este ţara unde chelnerii şi femeile de serviciu sunt aroganţi pentru că ei se află „mai jos” deoarece nu au avut părinţii bani să-i dea la şcoală, şi nu pentru că ar fi mai proşti. La noi, simplul fapt de a respira acelaşi aer cu savantul îl pune pe servitor în situaţia de a crede că şi el este deştept. Suntem într-un fel de alienare, caracterizată printr-un egoism arogant în care invidia ne roade şi ne demolează. Invidia aia rece, demolatoare, se citeşte pe chipul nostru, fie că vorbim despre şeful statului („şi eu aş fi putut fi dacă aveam noroc”) sau despre vecinul de la III care şi-a cumpărat maşină nouă („şi eu aş fi putut-o avea dacă nu mă înşela nevasta”). Suntem amorali, asemenea popoarelor sălbatice din junglă, care nu fac deosebirea dintre bine şi rău. Provocăm semenilor noştri răul, aşa cum respirăm, natural şi fără să clipim. Mereu noi (adică „eu”) suntem altfel, adică buni, frumoşi şi deştepţi, şi „ei” (adică „celălalt”) sunt cei cu probleme. Există aici un fel de duplicitate permanentă, găunoasă, care întreţine egoismul.

Lipsa de caracter, problema moralei evitate, este atotstăpânitoare. Comunismul ne-a sluţit definitiv învăţându-ne, în generaţii întregi, că cel mai bine este „să nu te bagi”, adică să nu te implici, în niciun fel, în exteriorul fiinţei tale producătoare de excremente, ură şi invidie. Nu ne implicăm şi nu permitem ca cineva, în jurul nostru, să se implice. Acesta este un alt motiv de suferinţă. Atitudinea, mai exact lipsa de atitudine, ne doare. Ne-am dori cu toţii să fim viteji, să fim eroi, dar ne copleşesc comoditatea şi laşitatea. Numai noi am putut să inventăm o zicală de care ar trebui să ne fie ruşine: „Capul plecat, sabia nu-l taie”. A sta în rând, liniştit, este mai mult decât o regulă, este un mod de viaţă. A ieşi din rând este mai mult decât un fapt de eroism, iar noi nu iubim eroii. „Ce-a căutat acolo?” sau „Cine l-a pus să facă acel lucru?”, ne exprimăm, condamnîndu-l pe cel care, din vitejie, din caracter sau dintr-un accident iese din rând. Avem alte repere în a caracteriza caracterul sau lipsa de caracter. Românii trăiesc drama de a-l iubi pe „băiatul bun”, răbdător, capabil să nu crâcnească şi să nu aibă niciun fel de iniţiativă. Orice cetăţean mediocru, ajuns şef într-o amărâtă de instituţie, îşi va căuta şi va cultiva în jurul său pe unii şi mai proşti, şi mai mediocri. Îl va duşmăni şi-i va face viaţa un infern colegului care a avut curajul să-i vorbească în şedinţă sau care crede el că a ridicat ochii la amanta lui. Amanta este adevărata instituţie, la noi. Ea ştie tot, ea face tot, ea decide tot. Tot amanta îi avansează pe „supuşi”, le dă gradaţii de merit şi pune note asupra profesionalismului lor. Dacă ai o problemă, trebuie să mergi prima dată la amantă. Ea este filtrul instituţiei. Ea este prima care se gândeşte ce ai vrut să spui cu „vorba aia” sau ce ai vrut să urmăreşti cu propunerea aia. Cu ea nu se ceartă nimeni niciodată, pentru că nimeni nu este dispus să se sinucidă pe vremurile astea tulburi. Când şeful iese la pensie, amanta ştie atât de multe, încât numai ea poate să-i urmeze în funcţie.

Vorbind despre modul în care percepem omul de caracter, Constantin Rădulescu-Motru arată: „Omul de caracter la români nu este acela care este consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei”. («Psihologia ciocoismului», în «Scrieri politice», Editura Nemira, Bucureşti, p. 36.) Aşa se face că am creat un cerc vicios, în care opinia şi individualismul sănătos, creator de iniţiativă, şi care poate sparge barierele sunt rapid şi grav pedepsite. Ne pândim unii pe alţii în speranţa că „va face o greşeală”, după care urmează reclamaţia, ancheta, condamnarea şi, în sfârşit, executarea celui „vinovat”. Nu există popor care să trăiască cu mai multă intensitate şi cu mai multă plăcere sadică, autodevoratoare, drama celui aşezat pe Patul lui procust. Se „taie” capete sau picioare, tinerii sunt mutilaţi din vreme de un sistem de învăţământ care, din nou, pedepseşte iniţiativa şi personalitatea, astfel încât funcţionăm ca o naţie de sluţi şi amputaţi, toţi în acelaşi cadru, toţi construiţi după aceleaşi norme ale unui primitivism agresiv, demolator. Resimţim toate aceste lucruri, dar nu avem puterea şi educaţia de a fi sinceri, pentru a începe ceva, ci ne purtăm ca nişte închipuiţi, nişte prefăcuţi, care preferă să-şi exteriorizeze problemele nu ca pe praguri proprii de trecut, ci ca pe asimilarea lor cu un drum imaginar pe care nu dorim să ne aflăm. De fapt, noi suntem rătăciţi pe drumul vieţii noastre proprii, şi nu pe drumul „construcţiei capitalismului”, aşa cum dăm de înţeles întotdeauna când sântem întrebaţi. Orice urmă de caracter este amputată cu grijă, la fiecare copil, încă din primii ani de viaţă. I se spune în permanenţă să fie „cuminte”. În mintea noastră, un copil cuminte ar trebui să semene unei plante uitate într-un colţ de cameră şi care este udată rar, din ce în ce mai rar. Mai târziu, sensul cuvântului se schimbă. Când pleacă de acasă, fiecare copil primeşte sfatul de „a fi cuminte”, prin asta înţelegându-se, de data asta, nu să evite a sparge geamurile şcolii cu mingea, ci să n-o contrazică pe „doamna profesoară”, să dea din cap la fiecare prostie pe care aceasta o spune şi să-i laude metehnele de schizoidă, bătută din când în când de soţ, cu ţipete care se aud pe scara blocului până la parter. Nu ne asumăm responsabilităţi, tocmai pentru că mereu majoritatea pedepseşte întotdeauna pe cei care „îndrăznesc”, pe cei care sunt dispuşi să gândească şi să se manifeste altfel. Poţi fi orice tip de erou, în România nu vei fi niciodată decorat. Se va găsi cineva să spună că ai furat un măr când erai mic, din pomul vecinilor, sau că ai fost răcit astă-iarnă, sau cine mai ştie ce şi, în consecinţă, cel care trebuia să te decoreze va spune: „Mai bine lasă, decât să dăm drumul la discuţii, mai bine nu-l decorăm”. Lipsa de caracter nu poate fi suplinită cu nimic, iar libertatea fără răspundere a accentuat-o. De altfel, caracterele sunt înfrânte, „modelate” – aşa cum spuneam – încă din tinereţe.

Personajul principal al vieţii noastre este ciocoiul. Ciocoismul este un mod de a fi. Ciocoiul se priveşte în oglindă degeaba. Posesor de funcţie la stat şi amantă tânără („cea mai deşteaptă, cea mai frumoasă şi cea mai de caracter”), el este preocupat doar de fudulia sa. Întrebat dacă este bine în România, el va răspunde invariabil că nu. Constantin Rădulescu-Motru l-a descris cel mai bine: „Ciocoiul suferă din contactul cu mulţimea”, „nu are o ocupaţie anume rezervată pentru sine”, „este lipsit de dragoste pentru o ocupaţie, pentru un ideal”, „Mândru cu cei mici, ciocoiul este linguşitor şi târâtor cu cei mari…”, „iubeşte puterea pentru putere, şi nu pentru gândul de a face ceva cu puterea”, „a trecut timpul domniilor fanariote şi s-au dus ciocoii, dar ne-au rămas amintirile despre ei, dimpreună cu deprinderile lor: ne-a rămas ciocoismul” (pp. 97-103). Cel mai greu de suportat lucru la un ciocoi postrevoluţionar nu este faptul că aparţine acestei înfăţişări, ci faptul că lui nu-i convine nimic. Pentru el, România este plină de proşti, scara blocului este populată cu primitivi, oraşul nu-i mai ajunge, judeţul nu-i mai ajunge, ţara nu-i mai ajunge. Nimic nu este bun în România. Prin ciocoi se cultivă cele mai intense sentimente antinaţionale şi el este cel care spune cu „durere” că poporul român nu are niciun destin. Fie că este om de afaceri sau funcţionar de stat, abia dacă vei reuşi să-i smulgi o vorbă, sau Doamne-fereşte, un zâmbet. El este permanent preocupat, „are treabă”, „nu intră în cârciumi” şi nu-i suportă pe români. Ciocoiul îşi urăşte conaţionalii şi nu se simte bine în preajma lor. Se fereşte, de fapt, de vreo vorbă, de un gest care să-l deconspire în goliciunea lui de caracter, în micimea lui umană.

Bineînţeles că ciocoiul va spune întotdeauna că ne îndreptăm într-o direcţie greşită, pentru că el ştie. A fost „afară” şi a văzut multe. „Nu-i vom ajunge niciodată pe ăia din urmă”, o spune cu satisfacţie. Ciocoiul nu-şi iubeşte ţara pentru că nu-şi iubeşte părinţii. El este certat cu toată lumea pentru că nimeni nu poate ajunge la „nivelul” lui. Altfel, este un vierme comod, care îşi găseşte mereu un sprijin în cineva care are nevoie de el. Din punct de vedere social, familia păstrează încă un spirit de clan de tip asiatic, care duce direct la nepotism şi servilism. Efectul şi efortul de impunere de reguli, norme şi instituţii raţionale sunt resimţite de toată lumea ca fiind de ordin negativ şi de aceea toată lumea este împotriva sa. Suntem de acord să „se dea legi” şi toată lumea să le respecte, dar până la noi, când trebuie să le respectăm noi, orice lege, orice normă, orice instituţie ni se par arbitrare, lipsite de conţinut şi cerem cu voce tare desfiinţarea lor.

Suntem sfâşiaţi între două lumi, o minoritate conştientă de impunerea normei civilizatoare şi tribul, cu preotul şi şeful său de trib. Când un înalt funcţionar al statului, care conduce aparatul administrativ dintr-un judeţ, refuză să se urce în maşina poliţiei, el nu face acest gest din frondă sau din dorinţa de a se da în spectacol. Se întâmplă aşa pentru că i se pare incredibil că poate fi arestat. Ce trib de pe planeta Pământ şi-a arestat preotul său, iniţiat în toate tainele lumeşti şi dumnezeieşti? Este firesc ca aceşti oameni să spună că ne îndreptăm într-o direcţie greşită. Până şi „enoriaşii” săi nu sunt cetăţeni, ci o populaţie condusă nu după legi, ci după cutume. Un asemenea enoriaş va trece cu maşina pe culoarea roşie a semaforului, dar niciodată nu va traversa strada pe unde a trecut o pisică. Primitivismul este o stare, un mod de a fi pe care numai prin recunoaştere putem să-l conştientizăm şi să încercăm ceva. Ne dorim libertatea, dar nu ne asumăm responsabilitatea. Cei mai mulţi dintre noi sunt prea „mici” pentru a spera vreodată că pot fi cu adevărat liberi şi ar da oricând libertatea pentru o avansare la locul de muncă sau pentru un serviciu sigur.

Trebuie să ne hotărâm dacă dorim să ne situăm de partea libertăţii şi dacă da, să milităm pentru bună vecinătate, aşa cum îi spunea Galbraith, şi pentru asumarea moralei omului liber, şi nu a omului sălbatic. Ce dorim să fim, „semeni” sau „netrebnici”? Sedlacek pune în evidenţă, în mod clar şi în cuvinte memorabile, tipul de alegeri în faţa cărora ne aflăm. „Întrebarea dacă omul este bun sau rău constituie o interogaţie fundamentală pentru ştiinţele sociale. De la această întrebare va porni reglementarea. Dacă omul este rău din fire, atunci se impune să fie împins cu forţa spre bine şi să i se limiteze libertatea. dacă este o lume sălbatică, a luptei pe viaţă şi pe moarte între oameni, aşa cum crede Hobbes, atunci avem nevoie de un stat puternic, de un Leviatan care să-i forţeze pe oameni în direcţia binelui. Dar dacă natura umană este bună, atunci intervine mai mult laissez-faire. Omul poate fi lăsat în voia lui, pentru că firea umană va avea tendinţa automată de a-l dirija spre bine. (…) Aceasta este una din întrebările-cheie pentru economie: se poate conta pe liberul-arbitru a mii de indivizi, sau societatea are nevoie de coordonare venită de sus? În care dintre domeniile de activitate umană piaţa spontană poate ajunge la rezultate optime? Când se întâmplă să tindă spontan spre bine şi când spre rău? Tocmai în această problemă a caracterului bun sau rău pe care-l are esenţa umană rezidă diferenţa dintre variatele curente de gândire. Suntem o societate de rău-făcători sau de bine-făcători? De netrebnici sau de semeni?”. (Tomas Sedlacek, «Economia binelui şi a răului», Editura Publica, Bucureşti, 2012, p. 281)

Dorel Dumitru Chiriţescu este profesor de economie la Universitatea «Constantin Brâncuşi»“ din Tîrgu-Jiu. În 2010 a publicat cartea «A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007», Editura Academică «Brâncuşi». Colaborează frecvent la «Dilema veche».

O treime dintre familiile copiilor de la țară nu au bani pentru a trăi

Aproape o treime dintre familiile copiilor din mediul rural nu au venituri suficiente pentru traiul de zi cu zi, se arată în «Raportul de analiză privind contractarea serviciilor sociale în context național și european» realizat în cadrul unui proiect al Federației Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC) și UNICEF România și citat de Agerpress.

„66,1% din familiile din mediul rural nu au venituri suficiente penrtu traiul de zi cu zi. Unul din opt copii din satele românești merge uneori sau întotdeauna la culcare flămând, în creștere cu 2% (în 2013) față de 2012. Procentul celor care se duc întotdeauna la culcare flămânzi s-a dublat la 4% față de 2013” – «Bunăstarea copiilor din mediul rural (2012 și 2014)» realizat de World Vision.

Unul din cinci copii între 0 și 5 ani nu a fost la medic în ultimul an și aproape jumătate dintre aceștia a avut boli respiratorii, principalele afecțiuni care cauzează moartea copiilor sub 5 ani. 2,3% dintre familiile din mediul rural declară că în ultimul an cel puțin un copil din gospodărie a abandonat școala. Raportul arată că 1 din 5 copii muncește înainte sau după școală și 1 din 8 absentează pentru a munci în gospodărie. UNICEF arată că în România 8 minori din 100 trăiesc la nivelul de „sărăcie severă”, cu mai puțin de 15 lei pe zi.

Datele Ministerului Fondurilor Europene arată că mai mult de jumătate dintre copiii români se află în risc de sărăcie sau excluziune socială (52,2% în 2012), cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană, cu excepția Bulgariei. Riscul sărăciei și excluziunii sociale este mai mare în gospodăriile cu mulți copii (72,5% în cazul gospodăriilor cu 2 adulți și 3 sau mai mulți copii) și în cele monoparentale (60,7%).

În noiembrie 2011, erau înregistrați 1.432 de tineri 16-18 ani și 1.541 de tineri peste 18 ani care urmau să părăsească sau părăsiseră deja centrele de plasament și cu risc mare de excluziune socială. La sfârșitul lui 2011, erau înregistrați 83.658 de copiii ai căror părinți erau plecați la muncă în străinătate.

Potrivit Ministerului Muncii, unul din cinci români se confruntă cu sărăcia determinată de venitul insuficient, și o mare parte din sărăcia bazată pe venit este persistentă, trei sferturi dintre persoanele sărace aflându-se în această situație de cel puțin trei ani.

„O treime din populație este afectată de privare materială severă, în sensul că nu-și poate permite să achiziționeze articole considerate dezirabile sau chiar necesare pentru a duce un trai decent. Încă mai există în România copii care nu au mers niciodată la școală, iar procentul tinerilor fără o educație adecvată este ridicat. Multe persoane sunt în continuare inactive sau neangajate formal, cu șanse mici de a căpăta acces corespunzător la piața muncii. Există inegalități în ceea ce privește acoperirea cu servicii medicale de bază. Există un număr semnificativ de comunități dezavantajate în care aceste probleme se cumulează, făcând aproape imposibilă întreruperea ciclului excluderii, fără ca membrii săi să fie sprijiniți și integrați prin intervenții din exterior” – «Strategia națională privind incluziunea socială și reducerea sărăciei (2014-2020)».

Țiganii prezintă un risc mult mai mare de sărăcie, indiferent de vârstă, educație sau mediul de rezidență. Date din Ancheta Bugetelor de Familie indică faptul că romii sunt expuși unui risc de sărăcie de zece ori mai mare decât celelalte etnii (33 % dintre ei trăiau în sărăcie absolută pe baza pragului național al sărăciei din 2013, în timp ce doar 3,4 % din populația care nu este de etnie romă au avut niveluri de consum sub pragul sărăciei). Riscul de sărăcie este extrem de mare pentru copiii romi – rata de sărăcie în cazul lor este de 37,7 %, în timp ce rata națională a sărăciei este de doar 4,3%.

«Raportul de analiză privind contractarea serviciilor sociale în context național și european» arată că în perioada 2010-2014 sistemul de servicii sociale din România a rămas slab finanțat. În condițiile unei medii europene de 2,2% din PIB alocat serviciilor sociale, România nu a cheltuit niciodată mai mult de 0,3% (2005) – 0,5% (2012) cu aceste servicii. În general, cheltuiala cu serviciile sociale și medicale din România (cumulat), nu depășea 5% din PIB în 2010, în condițiile unei medii europene de 10%.

În România, costurile din sistemul de asistență socială sunt alocate preponderent pentru beneficii sociale/prestații, deși în lipsa completării lor cu serviciile sociale, nu reușesc să adreseze în mod eficient beneficiarilor sau să limiteze dependența lor de ajutorul financiar al statului.

Datele Ministerului Muncii arată că în primul semestru din 2015 numărul mediu lunar de familii beneficiare de venit minim garantat a crescut la 252.688 familii, cu 4,8% față de aceeași perioadă a lui 2014.

Numărul mediu lunar de familii beneficiare a crescut de la 241.004, în semestrul I 2014, la 252.688, în semestrul I 2015, cu 11.684 familii (4,8%). Suma plătită în semestrul I 2015, de 348.024.611 lei, a fost mai mare cu 15.012.339 lei (4,5%) decât în semestrul I 2014. Județele cu cel mai mare număr de familii beneficiare de venit minim garantat (peste 8.000) au fost Mureș, Olt, Argeș, Iași, Dâmbovița, Bacău, Vaslui, Teleorman, Galați, Buzău și Dolj.

Suma plătită din bugetul Ministerului pentru întreg programul de acordare a venitului minim garantat (ajutorul social, contribuții pentru asigurările de sănătate și asigurarea obligatorie a locuințelor) în semestrul I din 2015 a fost de peste 369,7 milioane lei, mai mare cu 1.9 milioane lei (5,1%) față de aceeași perioadă a lui 2014.

Saracie Romania17România, primul loc în UE la rata sărăciei relative

Potrivit datelor Eurostat pe 2013, față de 2012 procentul privind sărăcia relativă (raportul procentual între numărul persoanelor sărace care au un venit disponibil pe adult echivalent mai mic decât pragul stabilit la nivelul de 60% din mediana veniturilor disponibile pe adult echivalent și total populației) a crescut cu 3 puncte procentuale.

Pe locul al doilea se situează Spania cu 22,2%, pe al treilea – Bulgaria, cu 21,8%. Cel mai scăzut nivel al ratei sărăciei relative este în Cehia – 9,7%. Un procent scăzut se înregistrează și în Olanda – 11,6% și Danemarca – 11,9%.

În România trăiesc 8,5 milioane persoane în risc de sărăcie sau excluziune socială.

„Rata sărăciei, ca atare, are în jur de 2,5 milioane persoane. Dacă ne uităm câți sunt cei care suferă și de risc de sărăcie, dar și de deprivare materială severă vedem că avem 2,2 milioane persoane care sunt mult mai sărace, dar sunt și deprivate sever din punct de vedere material. Sunt în jur de 157.000 de persoane care suferă de deprivare materială severă și trăiesc și în gospodării cu intensitate redusă a muncii. Mai sunt 145.000 de persoane care sunt expuse riscului de sărăcie și trăiesc în gospodării cu intensitate redusă de muncă, dar există aproximativ jumătate de milion de persoane care suferă de sărăcie, deprivare materială severă, și trăiesc în gospodării cu intensitate redusă a muncii” – Silvia Pisică, director general al Institutului Național de Statistică (INS).

„La nivel european puțin peste 30% din veniturile populației ar trebui redistribuite pentru ca toți indivizii europeni să aibă aceleași venituri. Observăm că România în 2007 se afla pe ultimul loc, cu un procent de aproximativ 38%, iar în 2013 situația s-a modificat. Ne aflăm după Portugalia, Grecia, Lituania și Bulgaria, care e pe ultimul loc. Media europeană nu s-a modificat. În ceea ce privește raportul inegalității S80/S20 (de câte ori sunt mai mari veniturile persoanelor cele mai bogate față de veniturile persoanelor cele mai sărace în cadrul unei distribuții după venit) în 2013 constatăm că România rămâne pe primul loc, cu o diferență de șase ori între cele două categorii de venituri. Înseamnă că la veniturile persoanelor mai bogate față de cele mai sărace ne aflăm într-o situație critică” – Maria Ciuhu, expert al INS.

Conform datelor Eurostat, aproximativ 40,2% din populația României era expusă în 2014 riscului de sărăcie și excludere socială, situație care a plasat-o pe primul loc în Uniunea Europeană, în condițiile în care, la nivelul UE, 122 de milioane de persoane, sau 24,4% din populație, se aflau în această situație.

Dacă în UE o persoană din patru este expusă riscului de sărăcie și excludere socială, în trei state membre mai mult de o treime din populație este expusă acestui risc: România (40,2%), Bulgaria (40,1%) și Grecia (36%). La polul opus, cel mai mic risc se înregistrează în Cehia (14,8%), Suedia (16,9%), Olanda (17,1%), Finlanda (17,3%) și Danemarca (17,8%).

Cu toate acestea, România se situează printre statele membre UE care, între 2008 și 2014, au realizat cele mai mari progrese în privința reducerii riscului de sărăcie și excludere socială, în condițiile în care acest risc a scăzut cu patru puncte procentuale, o reducere mai mare la nivelul Uniunii, de 5,8 puncte procentuale, fiind înregistrată doar în Polonia.

În UE procentajul populației afectată de riscul de sărăcie și excludere socială a crescut de la 23,8%, în 2008, până la 24,4%, în 2014.

„Privatizarea a făcut distrugeri mai mari decât cele două războaie mondiale”

Constantin_CojocaruFMI și Banca Mondială nu își justifică existența, fiind doar niște instrumente ale transnaționale, singura cale de dezvoltare și de ieșire din oliharhia capitalismului fiind producția proprie de capital, democratizarea capitalului, spune economistul Constantin Cojocaru într-un dialog cu jurnalistul de la Chișinău Iurie Roșca. Cojocaru a spus că doar Organizaţia Mondială a Comerţului îşi justifică oarecum existenţa, cu condiţia să fie democratizată.
„După cunoştinţele mele, una singură din cele trei s-ar justifica oarecum, Organizaţia Mondială a Comerţului, cu condiţia să fie democratizată. De celelalte două popoarele n-au nevoie. Ele sunt nişte instrumente prin care îşi exercită interesele transnaţionale – FMI şi BM. Lumea poate să traiască foarte fericită fără aceste două instituţii” – Constantin Cojocaru.

Pentru economist doar munca proprie, capitalul propriu și investițiile proprii în economie sunt singurele căi de a ajunge la bunăstare.

„Noi trebuie să le spunem oamenilor că singura cale de a ajunge la bunăstare e munca proprie, producţia, economisirea unei părţi din ce produci pentru a investi şi a crea capitalul nostru propriu. Nu e nevoie nici de FMI, să vină să ne spună că trebuie să privatizăm, adică să vindem şi fabrici, şi uzine, şi terenuri, şi păduri, şi servicii publice. Nu avem nevoie de asta. Noi avem nevoie numai de muncă, producţie, economisire, investiţii, capitalul nostru”. Economistul român a precizat că privatizarea a făcut distrugeri în România mult mai mari decât cele două războaie mondiale în ceea ce înseamnă pierderile de capital şi consecinţele sociale.

Elveţia, spre exemplu, este dezvoltată nu datorită băncilor, ci datorită producţiei proprii de capital în mod democratic.

„Elveţia este un exemplu. Este o economie puternic tehnologizată. Important e că elveţienii au acumulat capital, au reuşit să şi-l şi păstreze. Acest capital, odată acumulat, el rămâne şi tot creşte. Şi nu există altă soluţie pe lume să creşti bunăstarea decât crescând valoarea capitalului utilizat în economie. El în mod natural creşte de la un an la altul dacă nu intervin factori destructivi, cum ar fi un război sau cum ar fi ceva mai rău decât războiul – privatizările din fostele ţări comuniste.

Privatizarea a făcut distrugeri mult mai mari decât cele două războaie mondiale; mă refer la pierderile de avuţie, pierderile de capital. Asta este explicaţia. Nu are nicio legătură cu faptul că în Elveţia băncile sunt foarte solide şi din cauza asta foarte mulţi deţinători de lichidităţi îşi depun banii acolo. Asta se datorează stabilităţii economice a Elveţiei care provine din caracterul democratic al capitalului” – Constantin Cojocaru.

Elveția, stat de la care România ar trebui să ia exemplu, capitalul nu este concentrat, nu este oligarhizat, dar este distribuit către o masă mare de oameni.

„Cozile de topor, trădătorii au vândut interesele naționale pe arginți”

„Cehia, și ei ieșiseră din comunism, și ei se găseau într-un fel sau altul în atenția mafiei financiare transnaționale, numai că acolo s-a întâmplat altfel: s-au găsit resursele interne politice care să înfrunte dorința de acaparare a mafiei financiare transnaționale.

La București și la Chișinău, iată, nu s-a întâmplat același lucru. Aici au apărut cozi de topor, trădători care, pur și simplu, au vândut interesele naționale pe arginți, arginți însemnând, pe de o parte, acces la putere, la funcții de conducere în stat, pe de altă parte, acces la bogăție, la avuție. Pentru că și guvernanții s-au ales cu o parte din pradă. În România, cel puțin, marea majoritate a avuției care se acumulase până în 1989 a trecut în proprietatea străinilor, dar s-au ales și cozile de topor din interior. Avem și noi miliardari, mai mult sau mai puțin de carton, dar există o pătură de 5-6% dintre români care s-au îmbogățit cât alții în 2-300 de ani. Ăsta este prețul trădării, al vânzării, simplu, românește. Despre asta e vorba, despre vânzare de țară.

Cine sunt realii asasini economici ai României

„Cântecul ăsta este auzit în România de 26 de ani: să vină capitalul străin, să vindem fabricile, uzinele, băncile, pentru că sunt falimentare. Dar ei le-au adus în faliment.

Putem să facem o paranteză aici: Banca Națională a României este aceea care, după ce fabricile, uzinele, băncile au fost trecute din proprietatea întregului popor în proprietatea statului român, printr-o criminală lege adoptată în 1990, deci au trecut în proprietatea privată a statului, Banca Națională după aceea a pus tiparnița în funcțiune, a aruncat bani, o cantitate uriașă de bani în circulație. Inflație de 100, 200, 250%. Inflația a generat, prin creșeterea salariilor și pensiilor mai încet decât creșterea prețurilor, reducerea puterii de cumpărare a salariilor și pensiiilor, deci contractarea, restrângerea cererii generale, astfel încât întreprinderile tocmai trecute în proprietatea privată a statului nu au mai avut cui să vândă și au intrat în blocaj. A fost o acțiune criminală pusă la cale cu premidatere, cu știință de către Banca Națională a României. Deci, le-a băgat în faliment și după aceea, dacă sunt falimentare, să se vândă cu un leu”.

Cojocaru a spus că a arătat acest lucru încă de atunci și va continua să o repete până când cetățenii români vor conștientiza cine sunt cu adevărat asasinii economici ai României.

În ultimii 26 de ani, deși investițiile de capital străin sunt de 1%, străinii controlează 88% din capital. Înțelegeți dimensiunile jafului?

„Să vină capitalul străin, să le cumpere pe doi dolari și să vină cu ‘infuzie’. Îmi aduc aminte ce ravagii a făcut acest termen, ‘infuzia’ de capital străin, care să retehnologizeze. Rezultatul: aproape tot capitalul românesc a trecut în proprietate străină. O bună parte din el a fost demolat: fabrici, uzine. Mii, mii de fabrici și uzine, echipamente de ultimă generație care nici nu fuseseră montate. Eu am fost în mai multe fabrici și am văzut cum nu erau montate, dar erau deja comandate să plece la Constanța, deci ca fier vechi. Asta a fost o operă generalizată în România. Și așa s-au făcut rost de lichidități, de bani mulți. O parte din ei au fost transformați în bunuri de lux: vile, jeep-uri, iahturi. Dar cea mai mare parte au plecat din țară. Și am ajuns la situația de astăzi, cum ne spune Institutul Național de Statistică: 88% din capitalul, din întreprinderile din România, sunt controlate din afară.

Rezultatul este acesta: 88%. Dar, în ultimii 26 de ani, în România au fost făcute investiții în valoare de 500 de miliarde de euro, în banii actuali. Din datele publicate de Institutul Naținal de Statistică, nu ale lui Cojocaru, din acest 500 de miliarde, 5 miliarde au fost din capital străin. Împărțiți 5 miliarde la 500 de miliarde. Vă dă 1%. Deși investițiile de capital străin sunt de 1%, străinii controlează 88%. Înțelegeți dimensiunile jafului?

Însă lucrurile nu se opresc aici, pentru că acum, fiind proprietari pe capital, este normal și firesc că-și însușesc o parte din avuția nou creată, deci din PIB. Din avuția care se crează în fiecare an în România, care în acest moment este de 150 de miliarde de euro, 90 de miliarde sunt profituri, și 88% din aceste profituri sunt încasate de către stărini și cea mai mare parte pleacă afară. Răul nu constă atât că fabrici și uzine acumulate din munca poporului român au trecut în proprietate străină, dar răul este că din această cauză avuția pe care o creăm acum în fiecare an în cea mai mare parte pleacă afară. Aici rămân salarii și pensii de mizerie, care nu permit să economisim, nu permit să investim, nu permit să facem capacități de producție, nu permit să facem locuri de muncă. Deci, aici este răul”.

„Nu se deosebește cu nimic, prin consecințele sociale, capitalismul oligarhic de economia comunistă”

„Scopul neoliberalismului este să împiedice democratizarea capitalului, să împiedice construcția unei economii democratice.

Cum faci să oprești concentrarea capitalului în mâini din ce în ce mai puține? Prima problemă este asta, pentru că proprietatea privată asupra capitalului generează implacabil concentrarea capitalului în mâini din ce în ce mai puține. Deci, dacă lași economia capitalistă să funcționeze fără intervenția societății, fără intervenția statului, fără niciun control, asta duce inevitabil al oligarhie. Atunci popoarele, statele trebuie să intervină.

Capitalul trebuie să fie în mica proprietate privată, și nu în marea proprietate oligarhică. Pentru că nu se deosebește cu nimic, din punct de vedere social sau prin consecințele sociale, capitalismul oligarhic de economia comunistă. Până la urmă, economia comunistă e forma absolută a economiei oliharhice, pentru că ajunge un singur om să dicteze ce se face cu capitalul”.

Mgid

Cum suntem imbecilizați. Școala psihopatică…

Educatia in capitalismFragment din cartea «Cum suntem imbecilizați. Programa ascunsă a școlarizării obligatorii» de John Taylor Gatto, cea mai cunoscută și radicală critică a sistemului public de școlarizare. Însuși Gatto evită termenul de educație atunci când vorbește de școală, pentru simplul fapt ca „instituția școlii școlește foarte bine, dar nu educă – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută”. Volumul apare la Editura Anacronic în traducerea Mariei Comănescu, cu o prefață de Mihai-Vladimir Topan.

I

Trăim vremuri de mare criză în școli, care este legată de o și mai mare criză socială. Națiunea noastră se clasează ultima din nouăsprezece națiuni industriale în ce privește cititul, scrisul și socotitul. Ultima! Economia de narcotice a lumii se sprijină pe consumul acestei mărfi; dacă nu am cumpăra atâtea visuri din prafuri, toată afacerea s-ar prăbuși – iar școlile reprezintă o importantă piață de desfacere. Rata noastră de sinucideri printre adolescenți este cea mai înaltă din lume, iar copiii sinucigași sunt în cea mai mare parte bogați, nu săraci. În Manhattan, șaptezeci la sută din căsătoriile recente nu rezistă mai mult de cinci ani. Așadar, cu siguranță, ceva nu este în regulă.

Această criză de proporții din școlile noastre, ai cărei martori suntem, se află în strânsă legătură cu o și mai mare criză socială în comunitate. Pare că ne-am pierdut identitatea. Fără precedent, copii și oameni bătrâni sunt înțărcuiți și închiși în afara oricăror afaceri ale lumii: nimeni nu mai vorbește cu ei, iar o comunitate lipsită de copii și de bătrâni care să participe la viața de zi cu zi nu are viitor și nici trecut, ci numai un prezent continuu. De fapt, însuși cuvântul „comunitate” abia dacă se mai potrivește modului în care interacționăm unii cu alții. Trăim în rețele, nu în comunități și toată lumea pe care o cunosc este singură din cauza asta. Școala joacă un rol principal în această tragedie, așa cum joacă un rol principal și în prăpastia care se cască, din ce în ce mai mare, între clasele sociale. Folosindu-ne de școală ca de un mecanism de sortare, pare că ne-am apucat să dezvoltăm un sistem de castă, plin de paria care umblă pe la metrou, cerșind, și care dorm pe străzi.

În cei treizeci de ani ai mei de predat, am observat un fenomen fascinant: școala și învățământul devin tot mai irelevante pentru marile întreprinderi ale planetei. Nimeni nu mai crede faptul că oamenii de știință sunt pregătiți în cadrul orelor de științe, sau că politicienii sunt pregătiți în cadrul orelor de cultură civică, sau că poeții sunt pregătiți în cadrul celor de engleză. Adevărul este că școlile nu mai învață nimic, în afară de cum să te supui ordinelor. Aici este un mare mister pentru mine, fiindcă mii de persoane omenoase, afectuoase, lucrează în școli ca profesori, ca asistenți și ca administratori, însă logica abstractă a instituției depășește totuși contribuțiile lor personale. Cu toate că profesorilor le pasă cu adevărat și își dau toată, toată silința, instituția este psihopatică – nu are conștiință. Ea sună dintr-un clopoțel și tânărul care era adâncit în scrisul unei poezii trebuie să închidă caietul și să se mute într-o altă celulă, unde trebuie să memoreze faptul că omul și maimuța se trag din același strămoș.

II

Tipul de școală obligatorie pe care îl avem este o invenție a statului Massachussets din jurul anului 1850. A întâmpinat rezistența – uneori armată – a aproximativ optzeci la sută din populația Massachussetsului, cu un ultim avanpost în Barnstable, pe Cape Cod, unde nu și-au predat copiii pâna în anii 1880, când locul a fost ocupat de armată, iar copiii au trebuit să mărșăluiască, sub pază, spre școală.

Acum, iată o idee ciudată care ar merita cântărită: biroul senatorului Ted Kennedy a emis, nu cu mult timp în urmă, un document care susține că rata alfabetizării înainte de învățământul obligatoriu era de nouăzeci și opt la sută, iar după apariția acestuia procentele nu au mai depășit niciodată nouăzeci și unu la sută, valabil și pentru 1990.

Și încă un lucru ciudat, asupra căruia merită reflectat: mișcarea de homeschooling a crescut încet, încet, până într-acolo că un milion și jumătate de tineri sunt educați în totalitate de către părinții lor; luna trecută, presa despre educație a comunicat niște știri extraordinare, cum că grație capacității lor de a gândi, copiii educați acasă par să fie cu cinci sau chiar zece ani mai avansați decât colegii lor cu pregătire formală.

III

Nu cred că o să scăpăm de școli prea curând, în orice caz nu în timpul vieții mele, dar dacă vrem să schimbăm ceea ce se transformă cu repeziciune într-un dezastru al ignoranței, trebuie să înțelegem faptul că instituția școlii „școlește” foarte bine, dar nu „educă” – acesta este un aspect intrinsec al însuși felului în care a fost concepută. Nu-i vina profesorilor ori a faptului că se cheltuie prea puțini bani. E pur și simplu imposibil ca educația și școala să fie același lucru.

Școlile au fost concepute de Horace Mann, de Sears și Harper de la Universitatea din Chicago, de Thorndyke de la Colegiul pentru Profesori al Universității Columbia și de alții în așa fel încât să fie instrumente pentru o conducere științifică a maselor. S-a intenționat ca școlile să producă, prin aplicarea de șabloane, ființe umane șablon, al căror comportament să fie previzibil și controlabil.

Și, într-o mare măsură, școlile chiar reușesc acest lucru, însă într-o ordine națională tot mai dezintegrată, într-o ordine națională unde oamenii „de succes” sunt numai cei care sunt independenți, au încredere în propriile lor puteri, sunt siguri pe sine și individualiști (deoarce viața de comunitate care îi protejează pe cei dependenți și pe cei slabi a murit și nu au mai rămas decât rețelele), produsele școlii sunt, după cum am spus, irelevante. Oamenii bine-școliți sunt irelevanți. Pot foarte bine să vândă folii și rame de ras, să învârtă hârtii și să vorbească la telefon, sau să stea absenți în fața vreunui ecran scânteietor de computer, dar, ca ființe umane, nu-s de niciun folos. De niciun folos altora și de niciun folos lor înșile.

Nefericirea cotidiană care ne înconjoară cred că este cauzată în mare măsură, așa cum a spus Paul Goodman acum treizeci de ani, de faptul că îi obligăm pe copii să crească mari într-un mod absurd. Orice reformă a învățământului trebuie să se lupte cu absurditățile lui. Este absurd și contra vieții să faci parte dintr-un sistem care te silește să stai închis cu oameni de exact aceeași vârstă și același statut social. Un astfel de sistem te rupe efectiv de imensa diversitate a vieții și de sinergia variațiunilor; cu adevărat, te rupe de propriul trecut și viitor, ferecându-te într-un prezent continuu, la fel cum face și televizorul.

Este absurd și contra vieții să te muți din celulă în celulă la sunetul gongului, în fiecare zi a tinereții tale firești, într-o instituție care nu-ți acordă niciun fel de intimitate, ci te urmărește chiar și în refugiul propriei tale case, pretinzându-ți să-i faci „tema pentru acasă”.

„Cum vor învăța să citească?” mă întrebați, iar răspunsul meu este „Amintiți-vă lecția de la Massachusetts”. Atunci când copiilor li se oferă vieți complete în loc de unele sortate pe bază de vârstă în blocuri de celule, ei învață cu ușurință să citească, să scrie și să socotească dacă toate aceste lucruri au sens în tipul de viață care se desfășoară în jurul lor.

Dar nu uitați faptul că în Statele Unite aproape nimeni dintre cei care știu să citească, să scrie ori să scocotească nu este prea respectat. Noi suntem o țară de vorbitori; cel mai mult îi plătim pe vorbitori, cel mai mult îi admirăm pe vorbitori și astfel, copiii noștri vorbesc fără întrerupere, imitând modelul persoanelor publice de la televizor și pe profesorii de școală. Este foarte greu să mai predai chestiunile de „bază”, pentru că ele, de fapt, nu mai sunt de bază pentru societatea pe care ne-am construit-o.

IV

Două instituții controlează, în momentul de față, viețile copiilor noștri: televizorul și școala, în această ordine. Ambele reduc lumea reală a înțelepciunii, a curajului, a cumpătării și a dreptății la o abstracțiune continuă și fără sfârșit. Secolele trecute, perioadele copilăriei și adolescenței ar fi fost ocupate de muncă reală, de acte de caritate reale, de aventuri reale și de căutarea realistă a unor mentori care să te poată învăța ceea ce îți doreai cu adevărat să cunoști. Mult timp și-l petreceau cu preocupări legate de comunitate, exersând dragostea, întâlnindu-se și studiind toate nivelurile comunității, învățând să-și construiască propriul cămin și zeci de alte îndatoriri necesare procesului de transformare într-un bărbat desăvârșit ori o femeie desăvârșită.

Dar iată, în continuare, calculul timpului pe care îl au la dispoziție copiii pe care îi învăț eu:

Din cele 168 de ore ale săptămânii, copiii mei dorm 56. Le rămân 112 ore în care să-și modeleze o personalitate.

Conform rapoartelor recente, copiii se uită la televizor 55 de ore pe săptămână. Așadar, rămân cu 57 de ore pe săptămână în care să se maturizeze.

Copiii mei petrec 30 de ore pe săptămână la școală, le trebuie aproximativ opt ore ca să se pregătească și să meargă la școală și înapoi și petrec undeva pe la șapte ore pe săptămână să facă teme pentru acasă – în total 45 de ore. În acest interval ei sunt sub supraveghere constantă. Nu au timpul ori spațiul lor privat și sunt puși la punct imediat în caz că încearcă să-și afirme individualitatea în felul în care folosesc timpul sau spațiul. Le rămân 12 ore pe săptămână în care să-și creeze o conștiință proprie. Copiii mei mai și mănâncă, bineînțeles, iar asta le ia din timp – nu prea mult, fiindcă au pierdut tradiția cinei în familie – însă dacă acordăm trei ore pe săptămână pentru mesele de seară, ajungem la o cantitate netă de nouă ore pe săptămână de timp personal pentru fiecare copil.

Nu este suficient timp, nu-i așa? Pe cât copilul este mai bogat, desigur că pe atât se uită mai puțin la televizor, dar timpul copilului bogat este ocupat cu activități la fel de limitate, numai că dintr-o gamă mai largă de distracții comerciale ori cu alocarea inevitabilă de serii întregi de lecții private în domenii pe care el sau ea rareori le-ar alege.

Dar aceste activități nu reprezintă decât un mod mai mascat de a crea ființe umane dependente, incapabile să-și umple propriul timp, incapabile să-și inițieze un curs al vieții bine definit, care să confere substanță și plăcere existenței lor. Această dependență, împreună cu lipsa unui țel, reprezintă o boală națională, iar părerea mea este că școala, televizorul și lecțiile joacă un rol important în acest sens.

Să ne gândim la fenomenele care ne ucid ca națiune: narcoticele, competițiile prostești, sexul recreativ, pornografia violenței, jocurile de noroc și alcoolul – și cea mai rea pornografie dintre toate: vieți întregi închinate achiziționării de lucruri, acumularea ca filosofie. Toate acestea sunt slăbiciuni ale celor cu personalități dependente, iar asta e ceea ce produce în mod inevitabil tipul nostru de școală.

V

Aș dori să vă descriu efectele care se răsfrâng asupra copiilor noștri prin faptul că le luăm tot timpul – timp de care au nevoie ca să se maturizeze – și îi obigăm să și-l petreacă în abstracțiuni. Este necesar să auziți aceste lucruri, fiindcă orice tip de reformă care nu vizează în mod direct aceste patologii caracteristice nu va fi nimic mai mult decât o fațadă.

  1. Copiii pe care îi învăț nu au niciun interes pentru lumea adulților. Acest lucru sfidează o experiență de mii de ani, în care preocuparea principală a tinerilor era să studieze atent fiecare mișcare a oamenilor mari. Dar nimeni nu-și mai dorește în ziua de azi ca cei mici să crească mari, în niciun caz înșiși copiii – și cine-i poate învinovăți? Jucăriile suntem noi.
  2. Copiii pe care îi învăț nu au aproape niciun sentiment de curiozitate, iar rarele dăți când îl au, el este tranzitoriu. Nu se pot concentra prea mult timp, nici măcar asupra lucrurilor pe care le fac de bună-voie. Vedeți legătura dintre clopoțeii care sună-ntruna ca să schimbe activitățile și acest fenomen al atenției evanescente?
  3. Copiii pe care îi învăț au un simț subdezvoltat al viitorului, al modului în care mâine este inextricabil legat de azi. Așa cum am mai spus, ei trăiesc într-un prezent continuu: momentul precis în care se află reprezintă granița conștiintei lor.
  4. Copiii pe care îi învăț sunt anistorici: n-au nici cea mai vagă idee despre cum trecutul le-a predestinat propriul prezent, cum le limitează alegerile și le modelează valorile și viața.
  5. Copiii pe care îi învăț sunt cruzi unul cu altul; le lipsește compasiunea pentru necazul altuia; își bat joc de neputințele celorlalți; îi disprețuiesc pe oamenii la care se vede prea clar că au nevoie de ajutor.
  6. Copiii pe care îi învăț se simt stânjeniți în fața raporturilor intime ori a candorii. Ei se simt depășiți de situație când au de-a face cu o intimitate autentică, din cauza unui vechi obicei pe care l-au deprins, acela de a ascunde o personalitate secretă în adâncul unei alte personalități exterioare pe care și-au dezvoltat-o din frânturi și bucățele artificiale de comportamente împrumutate de la televizor, sau pe care au dobândit-o ca să-i manipuleze pe profesori. Deoarece nu sunt ceea ce se prezintă a fi, ei nu reușesc să se ascundă prea bine în cadrul raporturilor intime, așa că relațiile intime trebuie evitate.
  7. Copiii pe care îi învăț sunt materialiști, urmând exemplul profesorilor de școală care, în mod materialist, „notează totul” și al mentorilor de la televizor, care pun la vânzare absolut tot ce există în lume.
  8. Copiii pe care îi învăț sunt dependenți, pasivi și sfioși în fața noilor provocări. Această sfială este de multe ori mascată de o bravură de suprafață sau de supărare, ori de agresivitate, dar sub toate acestea se ascunde o deșertăciune lipsită de curaj.

Și aș putea continua lista și cu alte aspecte cu care o reformă a învățământului va avea de furcă, dacă se pune problema să oprim acest declin al nostru național, însă până acum cred ca v-ați făcut o idee despre teza mea, chiar dacă sunteți sau nu de acord cu ea. Ori școala a dat naștere acestor patologii, ori televizorul a făcut-o, ori amândouă. Totul se reduce la o simplă problemă de matematică: timpul copiilor se împarte în întregime între școală și televizor. Pur și simplu nu mai există alte perioade semnificative de timp în experiența copiilor noștri ca să poată fi alte cauze serioase.

«România, între germani și ruși», de Mihai Eminescu

Mihai EminescuDouă serii de idei sunt chemate a agita adânc opinia publică din ţară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea şi apărarea muncii industriale; amândouă de-o valoare egală, chemate a asigura existenţa naţională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-vestul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din Apus.
Iată idei vrednice de-a agita pe români, dar vrednice şi de-a-i uni, pentru a căuta soluţiunea cea mai practică şi mai patriotică totodată.
Degeaba foaia guvernamentală încearcă a ne face pe noi românii mai răi decum suntem; în fundul inimei, de câte ori e vorba de interesele ţării, ne putem uni, adesea chiar şi roşi cu albi şi albi cu roşi. […].
Să începem cu cestiunea agrară.
Cestiunea raporturilor între proprietatea mare şi cea mică nu e pur şi simplu economică, ci ameninţă a degenera în cestiune naţională, de existenţă chiar pentru statul nostru şi pentru naţionalitatea română.

Ţăranul, în Moldova mai cu seamă, sărăceşte şi scade la număr, iar urmarea acestei stări de lucruri, ce se putea prevedea cu siguranţă matematică, e că şi proprietarii mari dau îndărăt, că moşiile încap pe mâni străine şi împreună cu ele influenţa determinantă asupra sorţii istorice a acestei ţări. Stările de lucruri din Moldova de nord cată să fie înspăimântătoare. În Dorohoi, judeţ puţin populat, au murit într-un singur an (1877) cu 1126 ţărani mai mult decum s-au născut, în Botoşani cu 300, tot astfel în Iaşi, în Suceava, pe când în aproape tot restul ţării populaţia rurală e’n continuă creştere. Vlaşca, Râmnicu-sărat, Ialomiţa, Ilfovul prezintă chiar foarte însemnate sporiri. Oare nu se va mira orice om aflând că în judeţul Brăila populaţia rurală creşte cu 2.500 inşi pe an pe când în învecinatul Covurlui această creştere se urcă abia la 900?
E ştiut apoi că suflarea cuceritoare a Miezenopţii e mai tare spre Moldova. Ce sâmbure de rezistenţă ar putea prezenta în contra vreunei călcări o ţară compusă din proletari agricoli, proletari negustoreşti, precum e marea majoritate a evreilor şi o mână de boieri cufundaţi în datorii?

Cu toate acestea moldovenii sunt mai buni agricultori decât muntenii. Dar ce folos? Raporturile sunt în adâncul lor nesănătoase, între popor şi clasele dirigente s-au întrepus o întreagă rasă sterilă de mijlocitori, care ruinează şi pe unii şi pe alţii, înzestrată cu toate instinctele rapace ale lipsei de patrie şi ale lipsei de tradiţii. Când ne-aducem aminte de starea de odinioară din Moldova, când proprietari şi săteni nu erau oameni deosebiţi, ci vechi prietini neam de neamul lor, cu raporturi întemeiate de amândouă părţile pe-o absolută bună credinţă, şi le comparăm apoi cu procederile vestitului Uhrinovski şi vedem ţara plină de arendaşi şi proprietari evrei, ni se face silă şi… scârbă de-o cădere atât de cumplită. Ajunsese lucrurile că întindeau jidanii oameni bătrâni şi cinstiţi la pământ şi le scuipau în gură!! Aceasta sub un guvern liberal, sub legi liberale, în judeţul cel mai roşu din Moldova, în Dorohoi.
Această stare dinlăuntru nu poate ţinea înainte căci, afară de neajunsul ei în sine, mai cuprinde mari primejdii politice.

Prin ea se agravează primejdiile de dinafară, cari rămân necontenit atârnate asuprăne. Să nu vorbim de curentul de cotropire politică din partea slavilor, de cari suntem împresuraţi din toate părţile; acesta e cunoscut îndeajuns şi viu în conştiinţa oricui. Un altul, de cotropire economică, vine despre Apus, de care putem vorbi mai liber, pentru că el nu ne poate strivi decât numai cu complicitatea ignoranţei şi a inepţiei noastre, pe când, întâmpinându-l cu puteri organizate, el ar fi mai mult binefăcător decât stricăcios. Acest curent cată să-l caracterizăm asemenea, căci, dacă cel dintâi devine periculos din cauza slăbiciunei noastre, al doilea contribuie a ne slăbi şi mai mult şi a face din poporul nostru un popor inept, incapabil decât de salahorie agricolă.
Nu mai e azi îndoială asupra ţintei a o seamă de politici germani de-a preface Orientul într-un teren de colonizare şi a abate spre el superfluenţa de populaţiune care merge azi să alimenteze puterea de producere a Statelor Unite. Astfel cel mai genial dintre economiştii germani, Friedrich List, în ,,Sistemul său naţional de economie politică” (Cartea IV, cap. 4), după ce propune diferite mijloace pentru a pune mâna pe întinderile meridionale ale Americei, nu uită nici ţările noastre.

Aceeaşi politică, de colonizare ar trebui să se urmeze în privirea Orientului, a Turciei europene, a ţărilor Dunării de Jos. Germania are un interes nemărginit de-a vedea domnind în acea regiune siguranţa şi ordinea şi emigraţia care se va’ndrepta în acea parte e cea mai lesnicioasă pentru indivizi şi cea mai folositoare pentru naţiunea germană.
Cu de cinci ori mai puţini bani şi timp decum costă transportul pe malurile lacului Erie, un locuitor al Dunării de Sus poate merge în Moldova ori în Ţara Românească sau în Serbia sau pe ţărmul de sud-vest al Mării Negre. Ceea ce-l atrage de preferinţă cătră Statele Unite e marele grad de libertate, de siguranţă şi de ordine care domneşte acolo. Dar în situaţia în care se află Turcia nu va fi cu neputinţă statelor germane ca, în înţelegere cu Austria, să opereze în starea socială a acelor locuri îmbunătăţiri cari să nimicească piedecile colonilor germani, mai cu seamă dacă guvernele vor fonda companii de colonizaţie, la cari vor participa ele însele şi cărora le-or da un sprijin stăruitor. E dar în interesul statelor asociate ca Austria să faciliteze cât se poate de mult negoţul de tranzit pe Dunăre, ca navigaţia vapoarelor de pe acest fluviu să ia o mare activitate şi ca spre acest sfârşit să fie susţinută cu vigoare de către guvernele Germaniei. […].

Genialul List a scris acum patruzeci şi mai bine de ani. De atunci încoace Societatea de Navigaţiuni îngrijeşte de tranzitul necesar şi colonii numeroase de manufacturieri şi industriaşi au împânzit ţara noastră.

Iată dar situaţia în care ne aflăm. Ne-am modificat legislaţiunea după placul străinilor. Toate garanţiile de inalienabilitate a bunurilor imobiliare s-au dus din obiceiul pământului, ca şi din legile scrise, şi, neavând nici industrie, nici negoţ, suntem în pericol a pierde până şi ţărâna cea amestecată cu oasele strămoşilor.
Incidit in Scylam qui vult vitare Charrybdin.
Înghesuiţi între două influenţe egal de puternice şi egal de primejdioase, reazemul nostru nu poate fi decât în ţară, în întărirea ei, în dezvoltarea aptitudinilor ei.

Pentru aceste cuvinte, nemaivorbind de practicitatea imediată a lucrului, toată grija noastră cată să se’ndrepte spre cele două ordini de idei de-a căror soluţiune salutară atârnă chiar existenţa patriei noastre.
Nu credem că şi opiniile cari s-au ivit în discuţia acestor idei ar putea să servească de pretext în luptele politice. Dacă roşii sunt de înlăturat de la regularea lor cauza e nu că ne-am îndoi de patriotismul lor, ci pentru că s-au dovedit cu totul incapabili de-a pricepe o mare idee organică, pentru că, în mare majoritate, sunt prea ignoranţi, prea necunoscători de istoria şi obiceiele ţării pe de-o parte, de ştiinţa vastă a organizării muncii pe de alta.

Mihai Eminescu, «Timpul», 15 ianuarie 1882

Despre tâmpirea unei generații de adolescenți. Sau despre Noul Tineret Cretinizat

Am scris deseori despre problema îndobitocirii și alienării generației de puștani, generației între 15 și 25 de ani. Am luat înjurături foarte delicioase și acuzații dintre cele mai colocviale. Aia e!

Prin prisma meseriei mele, am avut de-a face cu mulți tineri, am lucrat cu ei și lucrez în continuare. Nu sunt profesor, dar nici nu ai nevoie de acest lucru. Am tras o concluzie amară: acești tineri sunt, în marea lor majoritate, handicapați funcțional. Repet procentajul: în marea lor majoritate!

De curând am citit cartea profesorului J.T. Gatto («Cum suntem imbecilizați») și ceea ce am buchisit din acea lucrare îmi confirmă spusele: tinerii de azi sunt tot mai destructurați psihic, tot mai incapabili să înțeleagă pe ce lume trăiesc, tot mai singuri și viitoare oi perfecte.
Tot pe acest subiect, aș vrea să redau spusele profesorului Mihai Vladimir Topan, conferențiar universitar la ASE: „De pe băncile școlilor ies tineri îndopați cu ‘mate’, fizică și ‘info’ care nu (mai) înțeleg natura oamenilor din jur, descurcându-se cu greu în situații mergând de la simpla conversație, trecând prin relaționări instituționale și culminând cu viața personală, căsătorie sau relații cu propriii părinți sau copii. M-am dumirit brusc, sec la postura în care mă aflu: aceea de a face educație cu studenți care nu citesc nimic, nu vor să discute nimic și nu-i interesează nimic. Mă confrunt cu imposibilitatea studenților (mare majoritate) de a emite măcar ideile principale și simple din materiale”. Ok, ce se mai poate adăuga?

Mă văd exact în aceeași situație, aceea de a nu putea dialoga cu mulți dintre ei. Pur și simplu mesajul nu le poate perfora blindajul imposibilității de a înțelege, de a reuși să perceapă semantica unui cuvânt sau simbolistica lui. Sunt incapabili să proceseze informația. Vedem cum părinții sunt disperați, fiind puși în postura de a dialoga cu niște ființe goale de conținut, care nu mai pot rezona cu familia, rupți de realitate și vârâți în virtual. De aici și până la conflict e doar o chestiune de timp. Ce mă uimește, pe drept vorbind, e impasibilitatea părinților în a recunoaște că au o problemă cu plozii, că-i scapă din mâini și că nu mai pot dialoga cu ei. Mă uimește crearea copilului tâmpit exact de către părinți, prin punerea la dispoziția copilului a tot ce lui îi debitează prin minte, de la jocuri video la tablete și telefoane smart. Ce e mai hazliu, între ghilimele, e că acei părinți la un moment dat își dau seama de eroare începând să priveze astfel pe copii de aceste electronice. Dar marea problemă este următoare: e prea târziu! Și ei nu conștientizează asta! Nu se mai poate face nimic, iar dacă se intervine cu forța, copilul va reacționa cum știe el mai bine: se va revolta. Iar această revoltă se traduce așa: ura față de părinte; fuga de acasă; droguri; alcool; prostituție. Așadar, părinții încercând să repare un rău pe care l-au făcut în prima tinerețe a copilului, fac un rău cu mult mai amplificat, până aproape de distrugerea copilului.

Văd tineri care-și înjură părinții fără nicio reținere: dă-i naibii de distruși, de vechituri cu două picioare!
Dar mă bucură să văd și tineri frumoși, ce-i drept tot mai puțini. Îi văd, de exemplu, în taberele ASCOR. Tineri cu care poți dialoga, care au un reper în viață, studenți care se preocupă de ceea ce fac, cu ochi limpezi și profunzi. Dar nu numai în ASCOR! Dar repet, ei sunt tot mai puțini, într-o mare minoritate. Restul de tineri, cu deosebită durere o spun, sunt tot mai alienați, mai tâmpiți și mai degenerați. E generația Mall-ului, a poșetelor și a modei în general. E generația de „cum să arăt mai bine la exterior”, a selfiului în baie și a semidezbracatului. Generația trupului dezgolit. Generația blugilor rupți în genunchi, a copierii. O generație copy paste!
Dar nici cu cei de peste 30 nu mi-e rușine, ca să pun o cireașă pe colivă.

Autor: Iulian Ciornei

Într-un articol recent, Paul Gottfried, plecând de la analizele lui Karl Mannheim, ne reamintește această trăsătură definitorie a gândirii politice a sec. XX:

autonomizarea ideologiei, devenită, încetul cu încetul, independentă de identitățile sociale colective în care se înrădăcinează, în sec. XIX, ”conservatorismul” (aristocratic, agrar și clerical) și ”liberalismul” (burghez secularist) și ”socialismul” (muncitoresc). În acest context, sec. XX a dat naștere, pentru prima oară de la războaiele religioase și secularizarea omului European încoace, și mai ales între anii 1936 – 1945, războaielor de facto inter-statale, războaie percepute, însă, de populațiile educate ale statelor beligerante, ca războaie ideologice. În capodopera lorAllonsanfan, frații Taviani au podus o analiză cinematografică a unuia din principalii embrioni ai acestui Weltanschauung: militantismul și terorismul socio-naționalist burghez al facțiunilor izolate ale minorităților naționale din Imperiul Habsburgic, în lupta lor înverșunată ce a avut loc după eșecul revoluțiilor din 1848.

Chiar și fără să vorbim despre marii precursori (aproape întotdeauna gânditori creștini și anti-moderni) ca Simone Weil și Georges Bernanos care au tras deja învățămintele din războiul civil spaniol, cei mai lucizi dintre europenii secolului al XX-lea au fost forțați să reconsidere această iluzie periculoasă, asistând la strania transfigurare geopolitică din anii 1945-1948, caracterizată de eșecul discursului antifascist unitar și transformarea aliaților, învingătorilor de la Yalta în beligeranți ai unui nou război pe care doar prudența lui Stalin, apoi a lui Kennedy, l-a împiedicat să devină unul ”cald” (adică nuclear).

Totuși, până în 1990, de ambele părți ale Cortinei de Fier, aderarea europenilor politizați la eshatologia secularizată a lui homo ideologicus (sub diversele sale forme concurente) a rămas relativ masivă, deși erodată în mod constant – de partea “socialistă” prin episoade succesive de intervenționism sovietic de tip imperialist în Europa Centrală, de partea “democrată” prin atrocitățile, tot mai vizibile de la an la an, comise de puterile occidentale în țările extra-europene colonizate sau aflate sub regim de neocolonie. Perioada de “sfârșit al istoriei” a anilor 1988-1993 mi se pare că prezintă un bilanț ambiguu din acest punct de vedere: obligând ultimii susținători ai sistemului sovietic la o autocritică radicală, ea a făcut pe mulți membri ai taberei democrate/liberale să treacă de la somnul dogmatic al anilor 1970 la delirul dogmatic neocon al anilor 1990-2000 (mijlocind, de altfel, o curioasă reînnoire de personal, bazată în mare parte pe includerea de transfugi ai stângii antisovietice din anii 1960-1970).

Ultimul act al acestei tragedii oedipiene este, în mod cert, epoca actuală (2000-2013), caracterizată prin reluarea – apriori de neconceput pentru homo ideologicus – unui război rece ale cărui justificări ideologice, după cum mărturisesc chiar ambii beligeranți, dispăruseră oficial de zece ani. De când Putin a stopat procesul de fragmentare continuă a vechiului spațiu sovietic (prin victoria sa din Cecenia), după anul 2000, se poate observa cum soft power-ul, principalul protagonist metodologic al conflictelor din ultima parte a sec. XX (din mai 1968 până la ”revoluțiile portocalii” din Europa postcomunistă) este înlocuit, puțin câte puțin, de războaie desigur doar ”călduțe”, dar care sunt duse cu gloanțe reale, și care, ca în anii 1950-1980, sunt în mod evident confruntări duse, prin intermediul unor ”proxy” nenucleari (mai ales în Siria, chiar în acest moment, dar, de asemenea, anterior, în Caucaz), de puteri nucleare regrupate în două tabere care, “în mod ciudat”, se suprapun geografic cu cele din războiul rece din 1947-1991 (pe care istoricii anului 2050 vor fi tentați, probabil, să-l numească ”Primul Război Rece”).

Într-o ultimă – și uneori patetică – tentativă de salvare cu orice preț a perspectivei eshatologice secularizate a sec. XX, diverși libertarieni pro-Putin din Occident (printre care mulți economiști anti-keynesieni promovați în emisiunile lui Max Keiser de pe Russia Today) se străduie să descrie Rusia actuală ca ”noua lume liberă”, iar Imperiul atlantist în ultima sa versiune neocon și, mai ales, satelitul său UE (nu fără câteva argumente tari în acest sens) ca o URSS reloaded, producând astfel, deseori fără a-și da seama, ”umbra ideologică” proiectată de ideologia mondialistă a transfugilor neoliberali/imperiali ai troțchismului și ai marxismului cultural (admirabil reprezentați de rusofobul isteric Cohn-Bendit) care, din motive diametral opuse, vor să vadă în Rusia putinistă ultimul obstacol retrograd și mafiot care trebuie înlăturat de pe drumul ce duce umanitatea către Statul Mondial, singura cale care ar permite, în concepția lor, extinderea religiei ”laice” a drepturilor omului pe suprafața întregului glob.

Unii, deseori reagenieni dezamăgiți, vor să ducă mai departe, prin intermediul Moscovei și împotriva Washingtonului, cruciada lor împotriva totalitarismului (și, de altfel, se expatriază deseori – din motive care nu sunt mereu economice – în spațiul CSI); ceilalți continuă, ca și cum nu s-a întâmplat nimic între timp, să susțină ”lumea liberă” împotriva ”dictaturii neosovietice” rusești – cu și mai puține scrupule având în vedere că, deseori provenind din troțchism, nu au încetat niciodată să fie dușmani feroce ai Rusiei.

În același timp convergente și contradictorii, aceste tentative nu mai înșeală, practic, pe nimeni. Puțini libertarieni sinceri și bine informați ar fi dispuși să recunoască în Rusia autoritară a lui Putin, unde Alexandr Dughin se face apologetul restabilirii ”simfoniei puterilor” între Stat și Biserică, visul lor individualist-puritan. Dar, e la fel de dificil pentru un democrat etatist sincer să declare ”dictatorială” (fie și în sensul etimologic) puterea omului politic rus cel mai popular de la Stalin încoace, sau să vadă o construcție statală în funcționarea din ce în ce mai cinic nedreaptă și șovină a instituțiilor Uniunii Europene și în structura sa socială răvășită de jefuirea neoliberală a economiilor europene.

Prin urmare, trebuie să acceptăm evidența: fie acționând sub masca unei ideologii sau a alteia – în funcție de moda secolului al XX-lea – fie întorcându-se – ca în acest moment – la o sinceritate aproape cinică în punerea în aplicare a unei realpolitik asumată ca atare, ca în sec. XIX, anglo-saxonii, rușii și chinezii, că e vorba de anii 1950 în Coreea, sau de 2013 în Siria, nu fac, nu au făcut niciodată și nu vor face niciodată război din motive esențialmente ideologice, ci din cauza unei structuri istorice pe care o analizează în aspectele sale foarte diverse (geografice, religioase, militare, sociologice, etc.) o știință al cărei uz nu a fost niciodată cu totul pierdut de către cancelarii, dar pe care homo ideologicus al secolului al XX-lea a încercat să o scoată de pe ordinea de zi a marilor dezbateri europene: geopolitica.

Într-un astfel de context, nu vom fi surprinși să constatăm că unul dintre principalii gânditori politici ai epocii noastre, rusul Alexandr Dughin, este, în același timp, un filosof de tip occidental, un gânditor tradiționalist și un… geopolitician. ”A patra teorie politică” pe care o promovează (alegere lexicală destul de nefericită), nu este, la drept vorbind, nici ”teoretică”, nici ”politică”, în sensul pe care sec. XX sau, înaintea sa, promotorii celor trei teorii precedente (liberalism, comunism, fascism), l-au dat termenilor respectivi; ea constituie, de fapt, o sinteză geopolitică mai degrabă decât un sistem filosofic (cu condiția să înțelegem ”sistem” și ”filosofie” în sensul lor specific occidental).

La o scară mai redusă din punct de vedere geografic, cea a Europei de sud-est, vom constata același faliment al ideologiei, atât din punct de vedere obiectiv (ca forță mobilizatoare în cadrul dinamicilor sociale), cât și subiectiv (prin apariția, în statele-majore imperiale, a modelelor strategice bazate în mod fundamental pe o viziune non-ideologică a lumii), prin compararea traiectoriilor politice/ideologice și strategice ale României și Ungariei actuale ce se află într-un raport de inversiune paradoxală.

II Cazul român în lumina unei comparații România-Ungariaevil_corporations_copy1

Sunt 23 de ani de când Romania a pierdut din nou puțina independență pe care reușise să o cucerească sub regimul (desigur dictatorial) al lui N. Ceaușescu. Pe parcursul acestor 23 de ani, ”importanța strategică” a României a devenit o temă foarte populară de onanie intelectuală pentru elitele românești și, mai cu seamă, pentru grupul de mercenari ai gândirii însărcinați cu legitimarea manevrelor elitelor compradores (adică: a tuturor marilor partide constituite) aflate în solda Imperiului Atlantist (ale cărui principale instanțe active pe plan local sunt NATO, UE, FMI și Banca Mondială).

Astfel, geostrategia, ieșind din cabinetul eruditului și din dosarele expertului, a devenit chiar o temă de comunicare politică (de exemplu electorală), în această țară ce se află printre cele două sau trei state cele mai sărace din Europa în termeni de venit per capita. Este foarte logic ca acești auxiliari indigeni ai jafului neocolonial al României să prefere să întrețină masa cu ideea pretinsei ”importanțe strategice” a țării lor și să invoce amenințări exterioare pentru a justifica o politică de strictă obediență față de Imperiul Atlantist (care nu e considerat a fi o amenințare), în loc să o întrețină cu reala bogăție a țării lor (resurse minerale, energetice, agricole), bogăție din ce în ce mai intens exploatată și din care masele nu văd mai nimic.

Aceste discursuri, care ne reamintesc considerațiile lingvisticii pre-saussuriene despre puterea, forța sau semnificația unui element (sunet, cuvânt) izolat al limbii, par că ignoră ABC-ul relațiilor internaționale și, mai ales, faptul că o țară nu poate avea importanță decât pentru o altă țară (sau pentru un grup de țări) și în funcție de organizarea regională și generală a eșichierului strategic. Or, din acest punct de vedere – cel al geopoliticii serioase – nu poți decât să dai dreptate valahilor lăudători ai euro-atlantismului: România este din punct de vedere strategic importantă în Europa de sud-est, atât pentru Imperiul Atlantist cât și pentru contra-puterea eurasiatică pe cale de formare în jurul Rusiei putiniene, dar nu în același grad și nici de aceeași manieră. Or, această valorizare asimetrică a aceleiași geografii din două perspective imperiale concurente explică destul de mult din comportamentul acestor actori imperiali față de România.

Ceea ce toate analizele complezente ale taberei pro-occidentale se încăpățânează să nu vadă, este că această asimetrie rezidă, în linii mari, în faptul – care e o constantă geopolitică a modernității – că România este, pentru orice conglomerat imperial ce are ca centru Rusia, un culoar de avans natural și inconturnabil, în timp ce – din motive atât complementare cât și identice -, în perspectiva unui Drang nach Osten(Marș către Est) euro-atlantist, ea nu poate constitui decât o tranșee evacuabilă, în nici un caz o fortăreață.

Să vedem care sunt cauzele:

1. Geografie fizică9999

Pentru Occidentali, constructori de imperii maritime al căror centru de greutate, de la Waterloo încoace, nu mai este Europa continentală, atât înainte cât și după Primul Război Rece (1947-1991), obiectivul constant a rămas acela de a izola Rusia (containment), blocându-i accesul la mările calde și, astfel, posibilitatea de a riposta marinei occidentale chiar pe terenul acesteia: cel al ubicuității potențiale a forței de lovitură.

Aplicat sub-ansamblului regional “Marea Neagră”, acest principiu implică faptul că controlul României nu este rentabil din punct de vedere geostrategic decât dacă precedă, iar mai apoi însoțește controlul Ucrainei și al Caucazului vestic. Din această perspectivă, falimentul progresiv (2006-2010) al ”revoluției portocalii” din Ucraina și victoria rusească în Georgia lui Saakachvili din 2008, confirmată de înfrângerea electorală recentă a acestuia, au constituit un discret dar complet eșec al Marșului către Est atlantist din Europa de sud-est;raportată la aceste pierderi majore, pierderea României ar constitui o daună tactică non-neglijabilă, dar fără o importanță esențială din punct de vedere strategic.

Pentru Rusia, e valabil exact contrariul: odată garantat accesul la Marea Neagră, obiectivul următor în ordinea firească a priorităților sale strategice – că e vorba de confruntarea de acum 200 de ani cu Imperiul Otoman sau de astăzi cu NATO – este accesul la Mediterană prin racordare terestră la croasantul de influență slavo-ortodox al Balcanilor (Bulgaria, Serbia), racordare care, dat fiind relieful (arcul carpatic izolând Europa Centrală de Europa de Est), trebuie neapărat să se facă prin culoarul litoral moldo-valah și prin valea inferioară a Dunării. România (și, mai ales, regiunile sale orientale și meridionale) este, deci, de o înaltă importanță strategică pentru Rusia, fiind depășită, în această privință, doar de poziții de importanță maximă precum Kaliningrad, Odessa sau Tartus.

2. Geografie umană

Aici, elementul esențial care, într-un mod mai mult sau mai puțin discret, rămâne pe primul plan al preocupărilor strategilor din cele două tabere, este geografia confesională. În regiunile sale (cele mai vechi, în termeni de construcție politică a statului român modern), situate în exteriorul arcului carpatic, România este populată de o majoritate zdrobitoare de creștin-ortodocși (doar Transilvania lato sensu, adică incluzând Crișana, este realmente multiconfesională). Or, această zonă compactă de ortodoxie română de la marginea lumii carpatice face parte integrantă, fără nici cea mai mică rupere de continuitate, din croasantul ortodox al Balcanilor – care, cu excepția Greciei și a României, este de asemenea, din punct de vedere lingvistic, un croasant slav, ce, din punct de vedere politic, include aliații istorici necondiționați ai Rusiei (Serbia și Bulgaria).

Or, printre rarele elemente de doctrină asupra cărora intelectualii organici ai imperialismului neoconservator la Vest și cei ai trezirii eurasiatice la Est se înțeleg, ca să spunem așa, la cataramă, găsim (complementar caracterului ineluctabil al eroziunii statului – națiune westphalian ca fundament al ordinii internaționale) convingerea că adevăratul ciment al imperiilor lumii de mâine (sau, văzut din Est, al ordinii multipolare pe care A. Dughin o dorește) va fi ceea ce Huntington numește “civilizație”, și Dughin fie “civilizație”, fie “Dasein cultural”, adică apartenența popoarelor, a grupurilor sociale și a indivizilorunor arii culturale ce se definesc mai ales prin răspândirea istorică a diverselor mari religii ale lumii. În Europa, și în special cea de sud-est, aceste religii sunt în număr de trei : creștinismul catolic în Europa centrală (cazul destul de special al austro-protestanților din Estul lumii maghiare, calviniști și unitarieni, ar cere o analiză separată), creștinismul ortodox din Balcani și de pe țărmul Mării Negre, islamul sunnit post-otoman în Bosnia, Albania și Turcia.

Poziția geostrategică a României în Imperiul Atlantist : not here to stay

Traumatizați de evenimentele din 1945 și de după acest an, adică de o teroare bolșevică pe care istoriografia anti-comunistă a regimului atlantist post-90 o prezintă în mod sistematic ca pe o agresiune și o ocupație rusă, amăgiți de către elitele lor vândute prin discursuri ecumeniste ce reiau vechile refrene ale propagandei uniate din epoca habsburgică, românii, în marea lor majoritate, nu înțeleg încă ce consecințe poate avea pentru ei – fie că se revendică din ea sau nu – apartenența lor la croasantul ortodox într-un astfel de context ideologic, adică în contextul unei episteme geopolitice a “șocului civilizațiilor”, care, trebuie reamintit, este comună gânditorilor Imperiului Atlantist și celor din Eurasia emergentă.

Pe primul plan al consecințelor ce se extrag din cele de mai sus este faptul că, în ciuda unei supuneri instituționale a românilor fără precedent din epoca fanariotă încoace, Imperiul Atlantist, care controlează în prezent 100% și în mod discreționar teritoriul românesc, nu are de gând “să rămână aici până la adânci bătrâneți”.

Astfel, ziarul spaniol El Mundo a publicat în ediția sa online un document top secret care arată cum sunt clasate Statele în funcție de interesele americane. Romania nu apare în primul grup de « cooperare totală » compus din patru State, nici în cel de-al doilea de « cooperare concentrată » compus din 18 State (dintre care Polonia și Ungaria), nici în al treilea, « cooperare limitată », care cuprinde State ca Franța, India și Pakistan. Rămâne în a patra categorie, care se referă la țări ostile intereselor americane 

Povestea unei dezangajări anunțate

Din profilul geo-strategic schițat mai sus, putem deduce ușor circumstanțele geopolitice care ar face plauzibil un angajament strategic (adică un ansamblu de măsuri de consolidare pe termen lung a relației de vasalitate) al Imperiului Atlantist în România:

a) motivul: o voință atlantistă reală de a ataca Rusia lui Putin, care s-ar traduce prin acordarea unei priorități strategice la slăbirea pozițiilor europene ale Rusiei;

b) ocazia: slăbiciune morală și/sau tehnică a puterii militare ruse, avans atlantist în Ucraina și Caucaz, soliditatea regimurilor clientelare atlantiste în Bulgaria și Serbia.

În ceea ce privește motivul, este foarte clar că:

Criza siriană din toamna lui 2013 a confirmat întoarcerea la o logică a războiului rece, în care cei doi actori principali ai dramei nucleare planetare își însușesc, pe de o parte, caracterul conflictual al relației lor (de unde și folosirea cuvântului “război” în această sintagmă, în special sporirea radicalizării ideologice a beligeranților, fiecare în tabăra sa) și, pe de altă parte, cu un pragmatism aproape cinic, își asumă și responsabilitatea planetară împărțită între ambii, cu privilegiile pe care această le permite să le colecteze pe spezele actorilor nucleari secundari și ale puterilor nenucleare.

– Creșterea de neoprit a Chinei și deplasarea către Asia de sud-est a centrului de gravitație al economiei mondiale forțează Imperiul Atlantist să acorde o prioritate strategică absolută izolării (“containment”) puterii militaro-economice reprezentate de China, chiar cu prețul unor concesiuni făcute Rusiei, în special cedări pe frontul european, unde, ținând cont de prăbușirea socio-economică și strategică a Europei, pierderile contează din ce în ce mai puțin.

Referitor la ocazie, nu e mai puțin clar că:

– fermitatea rusească și puterea de ripostă efectivă din partea Rusiei, amândouă pe traiectorie ascendentă, se află acum la un maxim fără precedent de la epocă sovietică.

- Ucraina pare că nu mai poate alege decât între o neutralitate rusofilă pe termen lung și o scindare în două sau chiar trei state (caz în care zonele strategice importante din sud ar trece toate sub control rusesc direct).

- elitele atlantiste își mențin cu greu influența în Serbia, nefiind exclus că clasă politică bulgară să joace la două capete.

Astfel, vedem că, din contră, există toate condițiile pentru o dezangajare masivă pe termen mediu în Europa de sud-est. Nu e nevoie să suspectăm marile puteri de mai mult machiavelism decât au deja, nici să prezumăm condiția teoretică că s-ar fi ținut în secret, într-un trecut apropiat, un fel de Yalta a Europei de sud-est între plenipotențiarii domnilor Obama și Putin pentru a putea înțelege că prezența atlantistă în România nu e făcută să dureze și, mai ales, că Imperiul Atlantist se vede pe sine în România că pe o forță provizorie de ocupație pe o poziție pe care nu e sigură că o poate apăra pe termen lung.

Această analiză aruncă o lumina neobișnuită (în România, cel puțin),

– pe de o parte, pe atitudinea de expectativă a Rusiei față de România; puterea rusă reacționează cu demnitate stoică la provocările rusofobe ale lui T. Băsescu și la simulacrul său de politică a Mării Românii în Republica Moldova; diplomația politică și culturală rusă, bine reprezentată în România, este însă dintre cele mai discrete: rușii nu au nici un motiv să investească strategic prea mult într-o țara care oricum va ajunge în zestrea lor, vrând-nevrând; în ceea ce privește imaginea lor, ei știu că cel mai bine e să strălucească prin absența lor (cel puțin pe plan politic - ceea ce nu împiedică Gazprom-ul să aibă propriul proiect de fracturare hidraulică în Banat), astfel încât nici una din catastrofele la care se expune acum poporul român să nu-i fie imputabilă; de fapt (vezi mai jos), ei știu de asemenea ce cred atlantiștii despre România și la ce efecte psihologice pe termen lung putem să ne așteptăm în urma politicii economice de pământ pârjolit pe care occidentalii o practică în România.

– pe de altă parte, pe unele evoluții recente și mai puțin recente în domeniul relațiilor dintre România și Imperiul Atlantist. Prezentăm mai jos aceste evoluții:

Retragerea din România: pământ pârjolit în exteriorul Carpaților

Aceste evoluții sunt foarte grăitoare când le comparam cu relațiile aceluiași Imperiu Atlantist cu vecinii apuseni ai României, în special Ungaria (inclusă de americani în grupul de “cooperare concentrată”, deci în eșalonul 2,după lumea anglo-saxonă), care, în ciuda climatului intelectual clar mai puțin favorabil atlantismului și chiar, din 2010, cu un aparent început de rebeliune a noii puteri pseudo-gaulliste FIDESZ, este ținta unui angajament strategic masiv, Budapesta fiind în mod evident tratată ca un punct forte al dispozitivului strategic occidental, citadelă destinată să devină centrul unei zone-tampon central-europene între blocul eurasiatic și Europa occidentală în cazul unei retrageri din Europa de Est.

În timp ce partidul Jobbik (partid clasat după criteriile occidentale la dreapta partidului de guvernare FIDESZ, dar care a evoluat spre un program eurazist), mai mult sau mai puțin tolerat de un FIDESZ care se teme (pe bună dreptate) sa nu fie depășit pe dreapta la viitoarele alegeri, vorbește deschis despre ieșirea din UE și NATO, Orban, deși respectă cu strictețe angajamentele sale atlantiste în materie de politică externă, duce o politica internă “neortodoxă”, naționalizează activități de interes public, taxează băncile (cele mai multe fiind occidentale) și chiar pune sub semnul întrebării (deși deocamdată doar declarativ) sacrosancta confiscare a suveranității monetare ungare (cunoscută in jargonul eurocrat sub numele orwellian de “independență a băncii centrale”).

In ciuda tuturor acestora, Budapesta rămâne o capitala regională proconsulară, beneficiind mai ales de o puternică implantare de instituții decizionale secundare ale NATO și de cartierul general al galaxiei de organizații “neguvernamentale” dirijate de Soros (în special școala sa de cadre de la Central Europe University) etc. … Fără a merge atât de departe (deocamdată?) încât să aducă producție militară stricto sensu în Ungaria, NATO are acolo o sucursală a agenției sale de achiziții, NSPA. Toate aceste activități atrag la Budapesta un mare număr de expatriați anglo-saxoni, ce contribuie la PIB-ul ungar. În ciuda discursului oficial privind “marea întoarcere către Est”, regimul FIDESZ, mizând în același timp pe prăbușirea UE și pe înrădăcinarea pe termen lung în Imperiul Atlantist (înrădăcinare chemată din ce in ce mai mult pe plan intern să devină o garanție a perenității propriei puteri în fața unui Jobbik revopsit euro-asiatic și aflat în plină ascensiune electorală), întoarce favorurile NATO, dând câștig de cauză Boeing-ului în dauna Airbus la achiziționarea de material aeronautic.

Bucureștiul, unde toți politicienii, indiferent de afilierea lor de partid, se întrec rușinos în servilism fată de Berlin, Bruxelles și Washington, nu poate să se laude cu investiții/amplasări comparabile. Prezentată drept punctul culminant al parteneriatului Romania-NATO, baza de la Deveselu “adăpostește” rachete (pretins defensive, de intercepție și pretins îndreptate împotriva Iranului) care în mod evident nu sunt amplasate în silozuri subterane, ci pe rampe de lansare mobile, ce pot fi rapid îmbarcate pe nave de război sau poate chiar transferate pe cale terestră în interiorul arcului carpatic. În orice caz și în ciuda tuturor riscurilor strategice generate pentru România prin prezența sa, e vorba de o bază de campanie, a priori la fel de puțin integrată în mediul social local ca orice bază similară din Turcia sau Pakistandeci purtătoare de puține avantaje economice pentru țara gazda și puțin susceptibilă de a promova înrădăcinarea locală a personalului săuÎn ceea ce privește sucursalele românești ale ONG-urilor lui Soros, este vorba de sucursale de nivelul 2 sau 3 în rețele regionale coordonate îndeobște de la Budapesta.

In ciuda neplăcerilor exprimate prin campanii acerbe de presă în unele state ale Imperiului aflate mai degrabă în postura de executanți (cum e Franța: zona 3), multinaționalele occidentale încasează cu stoicism loviturile aplicate de regimul Orban (pierderi de piețe monopolistice, renaționalizări în sectorul energetic, moratorii pe construcția de supermarketuri etc.), în vreme ce autoritățile imperiale (în acest caz: americanii) nu au ezitat, la primele proteste ale oamenilor din Moldova românească, să declare că lăsarea teritoriului românesc la bunul plac al excavatoarelor și al sondelor CHEVRON de fracturare hidraulică face parte din “parteneriatul strategic” în cadrul căruia România devine parte din dispozitivul anti-rachetă AEGIS, deci carnea de tun a Imperiului Atlantist, în prima linie a unui eventual război balistic.

Aceste diferențe de tratament ar trebui să fie suficiente chiar și observatorului cel mai puțin pregătit să înțeleagă nu doar (ceea ce mulți români bănuiesc deja) că Imperiul Atlantist nu înțelege decât glasul fermității și al forței, dar mai ales că agenda imperială față de România diferă fundamental de cea dedicată Ungariei – iar aceasta, oricare ar fi de altfel atitudinea guvernelor locale, nu doar față de propria populație (de care imperiul, în ciuda minciunilor sfruntate ale cădelnițătorilor bucureșteni ai “statului de drept”, ne este deloc preocupat) ci și – la un nivel retoric și de acțiune la suprafață – chiar față de Imperiu, sau cel puțin față de reprezentanții săi regionali subalterni și/sau efemeri (cum este UE).

Referitor la România, exceptând o revoltă populară violentă împotriva abuzurilor genocidare ale supra-exploatării financiare și extractive la care occidentalii supun această țară (revoltă căreia elita economică occidentală nu-i subestimează decât parțial riscurile – v. raportul recent al The Economist IntelligenceUnit), oricare ar fi culoarea politică (absolut simbolică) a guvernului în funcție, multinaționalele, care reprezintă brațul economic armat al Imperiului Atlantist, vor continua și intensifica în anii următori o adevărată politică a pământului pârjolit, al cărei obiectiv nu este doar acapararea unui maximum de resurse exportabile (energie, minerale, cereale, lemn, apă și resurse umane, de la exportul creierelor – “brain drain” – până la munca sezonieră în industria agroalimentară, la personal paramedical și la forța de muncă sexuală) la un preț cât mai scăzut, cum se întâmplă în general în toate regimurile coloniale, ci și distrugerea (chiar gratuită) a tuturor resurselor ce nu pot fi acaparate în întregime pe termen scurt și care ar risca să cadă apoi în mâna eurasiatică pe termen mediu.

Făcând astfel, Imperiul Atlantist urmează în detaliu exemplul marelui său predecesor, Hitler, care, într-un context similar, rezervase o soartă asemănătoare unor regiuni apropiate sau identice pe parcursul retragerii progresive a Wehrmacht-ului din fața Armatei Roșii.

Astfel, luciditatea foarte “Realpolitik” de care unii comentatori români ai actualității socio-politice încearcă să dea dovadă descriind “dilemele” exploatării de gaz în Moldova prin fracturare hidraulică ca pe o problemă a găsirii echilibrului între “câștiguri” (din care oricum populația României nu va vedea nimic) și “pierderi” (în special poluarea apelor freatice si dezastrul agricol ce-i va urma) regretabile sau “subestimate” cad ea însăși în ridicol în fața realității reprezentate de această politică de pământ pârjolit, pentru ai cărei autori “pierderile” fac de fapt parte din câștig. Etnocidul țăranilor moldoveni prin distrugerea cadrului vital (care pe termen scurt va avea și pentru metropola colonială, aflată în stare de “eșec al multiculturalismului”, avantajul de a alimenta cu materie albă pompa de sclavi în mod eufemistic numită “imigrație economică”) nu reprezintă o “pagubă colaterală” pe care Imperiul Atlantist se va resemna să o accepte pentru a-și asigura existența și a proteja regiunea de “barbaria rusă”, ci un scop în sine al luptei, ținând cont că reprezintă distrugerea unui teritoriu promis pe termen mediu Eurasiei și a unei populații ortodoxe considerată a priori inaptă pentru procesul de reeducare liberal-libertara impusă de ideologia drepturilor omului.

Aceleași argumente explică de ce occidentalii și zbirii lor locali dovedesc cu mult mai multă nervozitate în fata revoltelor anti-fracking din Moldova decât când clasa politică românească, permițându-și luxul unui patriotism economic de fațadă, întârzie “privatizarea” rețelei hidro-electrice naționale, care oricum n-ar aduce marelui capital bancar atlantist, atât cât va fi prezent în România, decât un impozit suplimentar aplicat acelor consumatori locali care vor rezista creșterilor de preț (ceilalți revenind la folosirea candelei), dar nu va aplica (dacă nu se va recurge și la dinamitarea barajelor) caietul de sarcini al acestei politici de pământ pârjolit.

Semne premergătoare acestei politici au fost de altfel vizibile cu multă vreme înaintea debarcării în Moldova a primelor excavatoare de marcă “Nomad” (nume predestinat…) ale societății CHEVRON. Încă de la sfârșitul anilor 2000 – semn al retrogradării României in ierarhia coloniilor occidentale – controlul asupra multor sectoare de exploatare (cu excepția sectoarelor strategice în cadrul politicii de pământ pârjolit), administrate anterior de întreprinderi sau instituții ale lumii anglo-saxone (zona 1, casta conducătorilor) a trecut pe rând sub controlul auxiliarelor imperiale europene de zona 2 sau chiar 3, în special către Germania, care în mod evident e menită să preia controlul asupra zonei-tampon (iar și riscurile și pierderile ce va cauza în mod necesar trecerea zonei în sfera eurasiatică). Astfel, capitalul german lato sensu (incluzându-le pe cel elvețian și austriac) și cel francez si-au sporit prezența în sectorul bancar, al construcțiilor publice, al supermarketurilor și al rețelelor de energie și apă. In același timp, mai mulți actori economici anglo-saxoni de primă mână, ca Bechtel, foarte prezenți în prima jumătate a anilor 2000, părăsesc pe rând România.

Incertitudini transilvane

In același mod, putem verifica validitatea acestei interpretări (politica de pământ pârjolit) studiind tratamentul hibrid aplicat Transilvaniei. Mulți comentatori ai situației din România (printre care excelentul Claudiu Gaiu ) au subliniat ciudățenia succesului activismului anti-RMGC, care urmărește împiedicarea oligarhului israelian Beny Steinmetz, acționând sub acoperirea unei societăți canadiene (Roșia Montană Gold Corporation), de a distruge o mare parte a Carpaților Occidentali pentru a extrage prin folosirea filtrelor de cianură ce a mai rămas din aurul de acolo după extracții clasice succesive din epoca romană până la imperiul austro-ungar – succes extrem de relativ, dar real, dacă îl comparăm cu dezastrul ce se produce simultan în Moldova, unde mobilizările rurale și urbane nu obțin nici o concesie, ci, din contră, duc la o sporire a politicilor represiveGaiu remarca, sceptic, că RMGC are “probabil avocați mai puțin buni” decât CHEVRON. Mulți au mai remarcat, de asemenea, că, în această afacere, interesele lui Steinmetz se opun celor ale lui Soros, care, mizând puternic pe creșterea prețului aurului, are tot interesul să limiteze producția sa. Aceste fenomene de suprafață devin cu atât mai clare când luăm în cont faptul că:

1. Dezastrul ecologic pe care proiectul RMGC riscă să-l provoace, ținând cont de datele geografice, ar afecta tot bazinul hidrografic inferior al curburii carpatice, deci și pe cel al Ungariei (zona 2), unde bogăția apei freatice reprezintă în prezent resursa cea mai prețioasă pe termen mediu; Ungaria se opune visceral proiectului RMGC și probabil exercită puternice presiuni diplomatice în acest sens în interiorul instituțiilor imperiale (bineînțeles, distrugerea agriculturii moldave, concurent regional, o preocupă mult mai puțin) ;

2. Putem presupune rezonabil că, în planul imperial de reorganizare post-UE a Europei, destinul Transilvaniei e departe de a fi fost hotărât. Aparținând de mai puțin de un secol României, această regiune multietnică cu puternice componente protestanto-ungurești, catolico-ungurești si uniato-românești (la care se adaugă memoria, de curând reactivată, a unei prezențe germane și așkenaze din Evul Mediu până în anii 1980) se simte des (câteodată pe bună dreptate) defavorizată în economia centralismului mafiot al statului român, de unde reiese o puternică tendință autonomistă care depășește nostalgiile iredentiste ale unei părți din minoritatea de limbă ungurească (cea mai importantă minoritate etnică din UE, în treacăt fie spus: peste un milion de persoane). Deocamdată, această tendință se împiedică de fidelitatea seculară a unei majorități pasive a populației transilvane (aparținând în primul rând grupului demografic dominant de etnici români ortodocși) față de statul unitar român de la București.

Cu toate acestea, caracterul profund disfuncțional al statului român de tip fanariot de după 1990 erodează această fidelitate; în acest sens, indignarea produsă de ușurința cu care elitele compradores de la București își lasă propriul popor fără apărare în fața rapacității multinaționalelor occidentale ar putea, cel puțin în Transilvania, să devină la rândul său un câștig colateral pentru Imperiul Atlantist, accelerând procesul separatist. Transilvania, ea însăși foarte fertilă, ar putea, dacă rămâne – cu prețul sfâșierii României – în sfera Europei occidentale, să devină unul din grânarii viitoarei zone-tampon central-europene – eventualitate care ar putea cu ușurință reprezenta, pentru strategii Imperiului, un bun motiv de a o cruța de politica de pământ pârjolit altfel aplicată masiv zonelor transcarpatice cu populație ultra-majoritar ortodoxă.

 

Ca sa ne poata “pescui”, ne  saracesc,ne  imprumuta credite ,ne tulbura si ne regionalizeaza

După cum anticipam, nici bine nu a început 2016 că s-a și pus pe tablă chestiunea regionalizării. Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și-a stabilit printre obiectivele globale pentru acest an “aprobarea Strategiei naționale de descentralizare și a celei de dezvoltare teritorială a României”. E o arie pe mai multe voci: formației vocal-instrumentale tehnocrate și “apolitice” i s-a alăturat instantaneu un cor foarte politic, alcătuit din fruntași de pe la PSD și PNL. În strună cântă fără să se abată de la repertoriu orchestra mainstream-media.
Ca la un semn, forfota cuprinde și alte medii. Precum cele “autonomiste”, care ascunzându-se sub motivații de ordin economic, administrativ sau cultural, hulesc România pe toate vocile și i-ar face de petrecanie într-o clipită istorică. Sunt medii construite cu migală și întreținute prin propagandă răbdătoare și perversă. Ani de zile au tocat de toate în oala pusă la foc mic, iar de vreun an-doi mestecă tot mai inverșunat și întețesc flacăra. Și-a băgat și SRI-ul nasul în această “bucătărie”, că prea miroase a bucate alese… Iar raportul său de activitate pe 2014 vorbește de la sine: sunt constatate intensificări ale operațiunilor desfășurate de structuri străine care vizează denigrarea statului român și contracararea proiectelor promovate de acesta, consolidarea controlului asupra comunităților conaționale de pe teritoriul românesc și a principalelor forme asociative ale acestora, acțiuni la toate nivelurile în scopul influențării actului decizional, acțiuni de propagandă și contra-propagandă…
Ei, bine, ca să revenim… Din aceste medii este rostogolită ideea că o “regionalizare normală” trebuie să țină cont de regiunile istorice. Aparent logic și inofensiv! Ba chiar de bun și nevinovat simț… Tocmai de aceea am să fac o paranteză. Pentru un  mic exemplu și o mare întrebare.
Banatul este menționat pentru prima dată în istorie prin secolul al XIII-lea ca Banat de Severin, o formațiune administrativă, politică și militară cu rol de tampon la periferia regalității maghiare. Sursele vremii vorbesc despre băștinașii valahi ai locului, despre districtele lor și defapt, despre o zonă românească stăpânită mai mult formal.
Prea puțin cercetat de istorici, acest “banat” cu nucleul în munți se întindea și peste Mehedințiul de astăzi, ce pare să își tragă numele de la un slavism al vecinilor, în traducere- “care ține de Mehadia”( localitate bănățeană de mare importanță în evul mediu). În Megia, cum îi spun acestei așezări bănățene localnicii, vei găsi nu numai apropierea lingvistică de latinescul “Ad mediam”. Urmele istorice din întreaga zonă vorbesc de o vatră românească incontestabilă, de unul dintre nucleele de formare a poporului român. Cel mai probabil, Banatul de Severin este o restructurare a unei forme de organizare românească existente deja. Din acest Banat de Severin s-a format treptat Banatul de Lugoj-Caransebeș prin mutarea centrului de putere, după înfrângerea maghiarilor la Mohacs, în 1526. Timp de mai bine de un secol, Banatul de Lugoj-Caransebeș și-a îndeplinit cu prisosință rolul de “marcă” a Principatului Transilvaniei, fără să fie cucerit de turci. În 1658, însă, noul principe al Transilvaniei, Akos Barcsai, înscăunat cu sprijin turcesc, își plătește datoria cedând sultanului Banatul de Lugoj-Caransebeș. După cucerirea de la 1716, austriecii pun bazele Banatului de Timișoara, pe principii de terra nulla: anularea oricăror drepturi de proprietate pentru băștinașii valahi, colonizări masive, deportări forțate sau determinate, guvernare militară. După cum am mai scris, revolta românilor bănățeni împotriva noii rânduieli este înecată în sânge la 1738-1739.
Închid paranteza și întorcându-mă la mediile vocal-autonomiste, remarc în primul rând că din apologia lor privitoare la istorie și Banat lipsesc câteva veacuri bune. Respectiv orice referire la Banatul de Severin sau la cel de Lugoj-Caransebeș. Evident, nicio mențiune asupra faptului că așezări importante din Banat, precum Lugoj, Caransebeș sau Lipova au făcut parte din România prea-vremelnică a lui Mihai Viteazul. Sau că următoarea mișcare a domnitorului român ucis cu mârșăvie viza restul Banatului, sub sprijin deja promis din acest teritoriu. Trâmbițat, imaculat, nostalgizat și apretat din toate unghiurile e “banatul” impus de habsburgi și rostogolit de austro-ungari.
Și, pornind de aici, iată și marea întrebare: a cui istorie ar trebui să fie principal ingredient în ciorba unei Românii regionalizate? A noastră sau cea impusă de alții?
Așa, ca de încheiere… Despre “regionalizare” om mai vorbi. Până atunci, luați sama bine! Și nu faceți jocul mediilor care vor destructurarea României. Cu scuzele de rigoare, NU “puneți botul” la conturile false de pe rețelele de socializare, la numele aparent românești care înjură țara și neamul nostru, la IP-urile de afară… Nu duc lipsă de tactică, ce-i drept: una dintre cele mai mârșave forme de manifestare este amestecarea unor mici bucăți de adevăr cu maree întregi de minciună, pentru deturnarea adevărului, a rosturilor. Iar unul dintre principalele obiective e sădirea discordiei între românii din regiuni diferite ale țării. Data viitoare, înainte de a înjura din București pe vreunul din Timișoara sau Cluj-Napoca, gândiți de două ori. Și viceversa! Căci e multă manipulare la mijloc. Cât despre proști… Dumnezeu cu mila! Dragoste și susținere trebuie să ne dăm unii altora. În joc e PATRIA noastră!

Karacatita  Lipitorilor Globale  ne da cu o mana , ne stoarce pana la sange si ne mulge cu 10 maini

In ultimii ani, de cand România a intrat in Uniunea Europeana, tara noastra dă in fiecare an miliarde de euro bani jecmăniţi , acesti bani se vireaza anual, direct, fara proiecte, fara formalitati si fara complicatii, doar pe baza unei simple hartiute, un ordin de plata (ca si o chitanta de la aprozar) prin care Romania isi plateste acum “tributul” Uniunii Europene la fel cum platea in urma cu sute de ani. Din visul romanilor pentru un trai mai bun, sau cel putin decent in Uniunea Europeana s-a ales praful, deoarece in 8 ani europenii beneficiind de complictitatea, vasalitatea sau chiar tradarea liderilor politici din Romania de dupa “revolutia din 89″ au distrus agricultura, economia si finantele autohtone si ne-au dat la schimb doar iluzii si vorbe desarte despre drepturi si oportunitati.

Foarte mulți continuă să vadă în fondurile europene o cale sigură (sau singura) spre prosperitate, dezvoltare și bunăstare. Un prim mit este acela al gratuității acestor bani. În fond, acești bani provin în mare parte din taxele percepute românilor care au fost colectate la bugetul statului și apoi transferate către bugetul UE. UE a militat pentru integrarea României în Uniunea Europeană tocmai pentru a beneficia de astfel de mecanisme de jecmanit miliarde de euro de la gura multor români. Dupa 1989 si in special in ultimii ani, am schimbat jugul de lemn al sovieticilor-rusi, pus in anii 40’-50’ pe Romania, cu jugurile de “aur” al U.E. si al Statelor Unite in conditiile in care nici “prietenii” rusi nu au renuntat la jugul avut pe tara noastra. Din nefericire, nici guvernantii actuali (ca si cei vechi din PDL) nu vor sa ia masuri in beneficiul cetateanului roman. Mai mult, ultimul acord cu “asasinii economici” de la F.M.I. si B.M., alaturi de marirea taxelor, impozitelor, marirea preturilor la energie si utilitati si vanzarea unor companii de stat profitabile duc la saracirea si mai accentuata a populatiei si caderea spre un prognozat faliment de tara si sclavia totala a majoritatii populatiei din Romania.

Nu mai putem suporta atatea taxe jecmanite din munca de sclavagism al românilor care se duc în afara țări în diferite instituţii UE și financiare. Iluzia pe care ne-o oferă UE cu fondurile europene are efecte perverse și evident țepe din plin. Așadar ce ne oferă UE în schimbul sutelor miliardelor de euro furate ? Multe țepe ! Cunoasteti care sunt criterile pentru acordarea fondurilor europene? Vă spun eu sunt multe conditii aberante impuse românilor în primul rând vi se solicită dețineți cont bancar de 25 de mii de euro. Deci unde sunt beneficiile  UE  ? Iar țeapă !!!

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*