El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu vă doare că Duhul Sfânt a obosit, căutând nu doar un om peste creştetul căruia să se odihnească-macar o secundă! El încă mai caută ucenici în inimile cărora să locuiască prioritar, suveran, integru, integral, TOTAL… „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! „(Ezechiel, 22/30) De ce vă scufundaţi (până peste cap) în oceanul plăcerilor de o clipă ale păcatului şi nu vreţi să rămâneţi UNA cu El şi cu toate cele veşnice ale Sale, căci El s-a făcut Una cu noi- blândeţea, îndelunga răbdare, suferinţa, iubirea, slujirea, dragostea Dumnezeiască, neomenească-nemaimuţărească, căci… „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, Acoperă totul, crede totul…

Capatenia PeSeDiei- malai viseaza…Liviu Dragnea vrea să dea lovitura din închisoare. Ce pune la cale fostul lider PSD…..(modul în care s-au derulat toate  evenimentele care au scufundat/furat a patra flota din lume-biruie taina BERMUDELOR…:Adevăratul dosar FLOTA. Cum s-au vândut primele 25 de nave (Flota III)Camelia Bogdan: „Dan Voiculescu a dirijat, din 1990, banii Securității fără să fie deranjat de stat”…In timp ce saracii sunt jupuiti /batjocoriti de catre anafisti – mafiotii sunt cocolositi !!!  –BĂTAIE DE JOC: În 3 luni, ANAF a recuperat doar 0,02% din prejudiciul în dosarul Dan Voiculescu
32Ce spuneţi voi, creştini?Este Ceasul de pe Urmă… Iminența venirii- Timpul Profetic al Bibliei- Robert Buna; Prezenţa lui Dumnezeu 6,de Max R. King…Întrebarea ucenicilor. Au greşit ei? „Aţi înţeles voi?” de Don K. Preston= 1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul veacului…2.Tesaloniceni 2: 3: Omul fărădelegii; A sosit vremea…!de Advancing His Kingdom..Apocalipsa 1:7: Orice ochi îl va vedea, chiar și cei ce L-au străpuns.”„Apoi vine sfârșitul!” Cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel și perioada interimară… 67Confirmarea (întărirea) legământului timp de o săptămână…Controversa „Vremea Sfârşitului”… Dezlegarea lui Satan …Importanța Căderii Ierusalimului…Încercarea de foc care avea să vină în curând… Semne, Semne, Pretutindeni câte un Semn … Sau poate Nu!… Suntem în clipa când judecata …! 1 Pet. 4: 17…Vom vedea noi semnele Vremii Sfârșitului sau …. Apostolii le-au văzut deja?2

 

El ne dă respiraţia, plămâni, mişcarea, privirea, timpul, ochii, protecţia, văzul, Dragostea Dumnezeiască şi… tot ce are mai bun şi Sfânt, dar noi luăm ca de apucat şi il ţinem la respect! Nu vă doare că Duhul Sfânt a obosit, căutând nu doar un om peste creştetul căruia să se odihnească-macar o secundă! El încă mai caută ucenici în inimile cărora să locuiască prioritar, suveran, integru, integral, TOTAL… „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul! „(Ezechiel, 22/30) De ce vă scufundaţi (până peste cap) în oceanul plăcerilor de o clipă ale păcatului şi nu vreţi să rămâneţi UNA cu El şi cu  toate cele veşnice ale Sale, căci El s-a făcut Una cu noi- blândeţea, îndelunga răbdare, suferinţa, iubirea, slujirea, dragostea Dumnezeiască, neomenească-nemaimuţărească, căci… „Şi chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, Acoperă totul, crede totul…

 

  1. Acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.

 

  1. Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţă va avea sfârşit.

 

  1. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte;

 

  1. Dar, când va veni ce este desăvârşit, acest “în parte” se va sfârşi.

 

  1. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, gândeam că un copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc.

 

  1. Acum, vedem că într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin.

 

  1. Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. 1 Corinteni, cap.13

ooooo

Dragostea este îndelung răbdătoare

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate;
dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie,
nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău,
nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.
Dragostea nu va pieri niciodată.
(1Cor. 13:4-8)

Ce spune Biblia despre dragoste?

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8. Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este […]

 Ce spune Biblia despre dragoste?

„Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.” 1. Ioan 4:8.

Ce este dragostea? Când noi, oamenii, ne gândim la dragoste, este ușor să ne gândim la sentimente bune. Dar dragostea adevărată nu se leagă de simțuri. Este vorba despre mult mai mult decât ceea ce simte cineva. Că este vorba despre o dragoste romantică, un membru al familiei mele, un prieten, un coleg – dragostea este atât de des oferită și primită bazându-se pe ce se primește din asta. Dar ce fac eu când mă costă ceva să iubesc pe cineva? Ce spune Biblia despre dragoste?

„Dragosteaa este îndelung răbdătoare, este plin de bunătate; dragostea nu pizmuiește; dragostea nu se laudăm nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu cauta folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” 1. Corinteni13:4-8.

Când eu pot face toate aceste lucruri în ciuda simțurilor mele, indiferent de ce fac ceilalți, atunci este dragoste. Nu simt dragoste când sunt ispitit la mânie, la nerăbdare, la a-mi căuta propriul, la a crede ce e cel mai rău, să cedez pentru altcineva. Dar când eu neg aceste simțuri și mă bucur, când sunt îndelung răbdător, când mă smeresc, când îi port pe ceilalți, când îndur totul – asta este dragoste adevărată. Dragostea își dă viața, reacțiile naturale și cerințele care sunt parte din natura omenească, și nu așteaptă nimic în schimb.

„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” Ioan 15:13.

A iubit mai întâi

„Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.” 1 Ioan 4:10. Este frumos dacă cineva mă iubește, și eu îi iubesc in retur. Este ușor. Dar nu este o conștiență a dragostei. Dumnezeu ne-a iubit înainte ca noi să-L iubim, și noi nu am făcut nimic ca să fi meritat acceastă dragoste. Ce se întâmplă dacă cineva s-a comportat urât cu mine? Unde este dragostea mea atunci? Dragostea dă, și nu numai celor care sunt buni cu noi. Ea iubește dușmanii ei; ea iubește mai întâi. Și ea nu dispare chiar dacă dragostea nu se răzbună niciodată. Ea suportă totul.

„Dar Eu vă spun: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri.” Matei 5:44-45.

Dragoste dumnezeiască

„Dacă zice cineva: Eu iubesc pe Dumnezeu! și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.” 1. Ioan 4:20-21.

Dragostea noastră pentru Dumnezeu nu este mai mare decât dragostea noastră pentru semenii noștri. Dragostea dumnezeiască nu se schimbă în funție de situații. Ea este tare ancorată.

Tendința este să-ți dorești ca ceilalți să se schimbe. Simțim că este greu să iubim pe unii așa cum sunt, și ne-am putea dori ca ei să fie altfel. Aceasta este o dovadă că noi suntem mai ocupați de fericirea și confortul propriu decât de dragostea pentru ceilalți; ne căutăm propriul.

Adevărul este că, în loc să sper că ceilalți se vor schimba, trebuie să găsim păcatul în noi înșine și să-l curățim. Interesul propriu, o atitutine «eu știu cel mai bine», orgoliu, încăpățânare, șamd. – păcate pe care le găsesc când am de a face cu ceilalți. Dacă ne curățim de aceste lucruri putem purta, crede, nădăjdui și suporta totul pentru ceilalți. Noi îi iubim așa cum sunt, și putem să ne rugăm pentru ei cu o dragoste dumnezeiască sinceră și cu preocupare pentru ei.

Fără excepții

Și nu este nici o excepție. Nici un gând că «Această persoană nu merită asta.» Isus și-a dat viața pentru noi, ultima dovadă a cât de mult ne-a iubit El. Și nimeni vreodată nu a meritat asta mai puțin decât noi. A iubi nu înseamnă a fi de acord cu păcatul celuillalt, sau a spune că tot ce ei fac este bine. Ci a-i purta, a se ruga pentru ei, a avea credință pentru ei, a dori ce e cel mai bine pentru ei.  Sunt acțiuni în ciuda a ceea ce eu simt. Atunci pot să merg de la a avea o reținere naturală pentru cineva către a avea dragoste adevarată. Pentru a-i ajuta și a-i face să se întoarcă de la a face lucruri care pot fi dăunătoare pentru ei, pot să îndemn, să dau sfaturi sau să-i corectez, dar doar când fac asta dintr-o grijă adevărată pentru ei.

Pe oricine întâlnesc, va simți o atragere către Hristos prin mine. Dragostea este cea care atrage oamenii. Bunătate, milă, blândețe din inimă, răbdare, înțelegere. Cum poate cineva simți o atragere dacă experiența sa cu mine este nerăbdare, mândrie, impolitețe, ură, etc.?

Deci, dacă simt că-mi lipsește dragoste dumnezeiască adevărată, pot să mă rog lui Dumnezeu ca El să-mi arate cum primesc mai mult din asta. Trebuie să fiu voitor să cedez la voia mea proprie și să mă gândesc la ceilalți înainte de mine.

„Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1. Corinteni 13:13.

Ce spuneţi voi, creştini?

de Don K. Preston

Articolul Original

trad. Iosif Dragomir

„Timpul face ca doctrina unei a doua veniri a lui Christos să-şi piardă întreaga credibilitate. Dacă Isus a promis că se va întoarce în scurt timp şi ucenicii Săi au aşteptat atât de intens să vadă întoarcerea lui Isus ca să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu şi nici una din acestea nu a avut loc, ce mai poate încă spera biserica? În esenţă speculaţiile teologice ale creştinilor privitor la „a doua Venire” nu reprezintă nimic mai mult decât sistematizarea unei erori. Nici o cantitate de acrobaţii teologice nu vor rezolva vreodată problemele generate de realitatea istorică care arată că o promisă împlinire iminentă făcută acum două mii de ani, nu a avut loc aşa cum a fost aşteptată de Noul Testament. Simplu spus, Isus nici odată nu se va mai întoarce, nu a făcut-o atunci, nu o face acum, şi nu o va face niciodată.” Sursa: http://www.jewsforjudaism.org/web/faq/faq116.html

Realitatea istorică şi veridicitatea Creştinismului sunt supuse unui atac „pe rupte” după cum se poate vedea din citatul de mai sus. Duşmanii lui Christos ştiu că El şi ucenicii Săi au prezis sfârşitul veacului şi parousia în primul secol. Ei deasemenea ştiu – sau cred că ştiu – că Isus şi ucenicii săi s-au înşelat. Şi aşa cum, unul din cititorii noştrii, care ne-a trimis acest citat, a afirmat, „Nu este interesant cum majoritatea dintre speranţele escatologice ale Creştinilor astăzi se bazează pe aceiaşi factori care au creat o negare a escatologiei creştine în alte religii?” Interesant şi ironic, să nu spunem mai mult.

Ai realizat puterea acestei probleme? Întreaga Comunitate Evanghelică Creştină admite că, aşa cum John McArthur a scris, „Iacov, Petru, Ioan şi Pavel cât şi autorul epistolei Evrei, toţi au crezut că întoarcerea lui Christos a fost aproape – la uşi (Ic. 5:9), „aproape” (Fil. 4: 5; 1.Pet. 4: 7), „apropiindu-se” (Evr. 10: 25), „venind în curând” (Apoc. 3: 11; 22: 7).El continuă, „Scepticii adesea ridiculizează Creştinismul sau pun la îndoială ineranţa Scripturii chiar pe baza acestor afirmaţii … Cum se explică, atunci, că după 2000 de ani mai târziu, Christos tot nu s-a întors? S-ar fi putut înşela ucenicii în legătură cu sincronizarea, (timing-ul)? (Coming, p. 56 +). El apoi susţine că autorii Noului Testament nu au greşit, nu s-au înşelat, şi că „Judecătorul este încă la uşă, ziua încă este aproape.” A susţine totuşi, că evenimente care au fost aproape în primul secol sunt încă aproape astăzi, este ipocrizie şi lipsă de logică.

Deci, Evreii spun că Isus nu a venit deşi El a spus altceva, la fel şi comunitatea evanghelică spune că El nu a venit deşi El a spus altceva!! Creştine, ce spui tu? Comunitatea Evanghelică modernă trebuie să ia poziţie faţă de această problemă veche şi să realizeze cât de serioasă este într-adevăr! Scepticii nu vor renunţa. Ei forţează atacul înainte.

Iudeii, Musulmanii, ateiştii cred că au descoperit călcâiul lui Achile al Creştinismului, şi spre ruşinea noastră, majoritatea Creştinilor sunt fie total inconştienţi de gravitatea problemei, fie îşi ascund capul în nisip comportându-se ca şi când problema nu ar exista! Mai rău unii, acum spun, după câte se pare, că oricum nu ar trebui să ne preocupe împlinirea istorică a parousiei!

Petru, apostol inspirat, şi-a îndemnat cititorii să fie gata să ofere o apărare logică, formală şi sistematică a credinţei lor (1.Pet. 3: 15-16). Totuşi, de prea mult timp lucrătorii şi conducătorii Creştini au eşuat fie să-şi echipeze turma pentru a putea face faţă provocărilor, sau, mai rău, au eşuat în a se echipa pe ei înşişi pentru a preîntâmpina atacurile sceptice. Genul de credinţă care spune, „Mă întrebi de unde ştiu că El trăieşte, El trăieşte în inima mea” nu va convinge pe nimeni că Isus este Christosul lui D-zeu! Genul de credinţă care subapreciază şi vorbeşte de rău logica, hermeneutica, contextualitatea, relevanţa auditorului şi dovezile solide va contribui doar la continua erodare a credinţei Creştine. „Mai bun simţul decât dovada” nu este Creştinismul lui Isus.

Isus Şi-a provocat audienţa necredincioasă. „Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu Mă credeţi. Dar dacă le fac, chiar dacă nu Mă credeţi pe Mine, credeţi măcar lucrările acestea” (Io. 10: 36-37). Cu toate acestea mult prea mulţi creştini susţin că nu trebuie să dovedim nimic, tot ceea ce trebuie să facem, este să credem” Daţi-mi voie să fiu fără menajamente aici: Aceasta este un nonsens şi nebiblic cât încape!

Haideţi să aplicăm provocarea lui Isus la problema escatologiei. Una din lucrările pe care Tatăl le-a dat Fiului a fost lucrarea de judecată şi înviere (Io. 5: 19-23). Isus a spus că dacă nu face lucrările pe care I le-a dat Tatăl să le facă, să nu-L credem. (Io. 10: 36). Deci, dacă Isus nu a venit să facă judecată şi să realizeze învierea, atunci, scepticii, Iudeii, Musulmanii au dreptate, nu trebuie să-L credem! Realitatea credinţei din interior trebuie să fie bazată pe împlinirea istorică a ceea ce Christos a prezis că va face! Non-împlinirea înseamnă non-credinţă!

Iminența venirii

de Robert Buna

O citire onestă a Noului Testament nu poate să nu observe convingerea celor ce l-au scris că timpul sfârșitului și venirea Fiului Omului a fost un eveniment care urma să se întâmple în cursul vieții lor. De fapt există chiar o progresie a iminenței acelor evenimente – pe măsură ce se apropiau de anul 70 AD – și sunt multe citate care sprijină această afirmație.

Evanghelia după Matei 10: 23 – Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta. Adevărat vă spun că nu veţi isprăvi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul omului.

Acesta este un verset folosit cel mai mult pentru a dovedi că Parousia lui Hristos a fost un eveniment care trebuie să se fi petrecut in timpul vieții apostolilor. Dacă versetul nu este scos din context și nu se încearcă interpretări greu de urmărit, atunci nu putem decât să acceptăm ceea ce spune textul: Discipolii vor fi mers să predice vestea cea bună, vor fi fost persecutați dar înainte de a termina de predicat în fiecare cetate din Israel, va veni Fiul Omului.

Evanghelia după Matei 16: 28 – Adevărat vă spun că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa.”

Aceasta ne dă încă o perspective a timpului venirii Fiului Omului. Putem spune fără greșeală că atunci cănd ultimul din cei ce stăteau acolo va muri, venirea se va fi întâmplat deja. Și nu există îndoială că toți au murit – astfel venirea Fiului Omului este de asemenea un eveniment trecut.

Evanghelia după Matei 26: 64 – „Da”, i-a răspuns Isus, „sunt! Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu şi venind pe norii cerului.”

Cheia din acest verset este că Isus spune clar voi – adresându-se Fariseilor prezenți la condamnarea Sa. În consecință ei urmau să fie încă în viață la momentul venirii Sale, altfel cum puteau să-L vadă?

Evanghelia după Matei 24: 34 – Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până se vor întâmpla toate aceste lucruri.

Aceasta a fost scrisă in anul 40 AD și se referă în mod clar la generația care trăia în acea vreme. Observați că TOATE lucrurile vor fi împlinite.

Evanghelia după Ioan 21: 22 – Isus i-a răspuns: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!” 23 – Din pricina aceasta a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc. Însă Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc, ci: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?”

Isus n-a făcut niciodată afirmații fără sens și aici nu face excepție. Deși nu ne place să acceptăm, Isus afirmă că Ioan avea să trăiască până când Isus va veni din nou. Mai mult, ne este explicat că nu însemna că Ioan nu va muri niciodată ci mai degrabă venirea Lui îl va prinde încă în viață. Acesta este încă un indiciu de timp.

Întâia epistolă a lui Pavel către Corint 7: 29 – Iată ce vreau să spun, fraţilor: de acum vremea s-a scurtat. Spun lucrul acesta pentru ca cei ce au neveste să fie ca şi cum n-ar avea;

Aceasta a fost scrisă in jurul anului 57 AD. Timpul se scurtase. De aceea cei care aveau neveste trebuiau sa fie ca și când nu ar avea. Este asta o cerință astazi?

Epistola lui Pavel către Romani 13: 11 – Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât ştiţi în ce împrejurări ne aflăm: este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. 12 – Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm, dar, de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

Aceasta este scrisă în jurul anului 58 AD și pune într-adevăr evenimentele in perspectiva timpului. Momentul la care Pavel a crezut era mult mai îndepărtat decât momentul mântuirii sale. Oare nu era deja el mântuit de când crezuse? Nu poate să se refere la moartea lui întrucât folosește pluralul – nu toți cărora li se adresează urmau să moară așa curând. El se referă la momentul judecății și răsplatei. Noaptea era sfârșitul erei iudaice iar ziua era începutul deplin al erei creștine.

Epistola lui Pavel către Romani 16: 20 – Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.

Dacă în curând urmează să se întâmple vreo 2000 de ani mai târziu, atunci de ce s-a mai obosit Pavel să le menționeze aceasta creștinilor din Roma? Totuși aceasta era important pentru EI: sub picioarele VOASTRE!

Epistola sobornicească a lui Iacov 5: 8 – Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape. 9 – Nu vă plângeţi unii împotriva altora, fraţilor, ca să nu fiţi judecaţi: iată că Judecătorul este chiar la uşă.

În 60 AD Domnul era aproape (adică la îndemână). Aceasta este o expresie care înseamnă chiar acolo, aproape de ei. Nimeni din acea audiență n-ar fi înțeles altceva (adică 2000 de ani mai târziu). Judecătorul Isus era chiar la uși!

Epistola către Evrei 10: 37 – „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi.

65 AD. Versiunea grecească spune în foarte-foarte puțină vreme. Puțină vreme este întărit de folosirea dublă a lui foarte. Cum puteau ei sa spună foarte-foarte puțină și să înțeleagă vreo 2000 de ani? Aceasta ar suna ca un mesaj pur și simplu fals adresat celor ce au citit prima dată epistola.

Întâia epistolă sobornicească a lui Petr 4: 7 – Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiţi înţelepţi, dar, şi vegheaţi în vederea rugăciunii.

65-67 AD. Petru era convins că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. Bazat pe aceasta – dar – el sfătuiește să se vegheze în rugăciune.

Întâia epistolă sobornicească a lui Petr 4: 17 – Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi, dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?

Timpul judecății sosise atunci, în zilele lui Petru. Se înșela Petru? Și-a schimbat Dumnezeu hotărârea făcând din Petru (și toți ceilalți – inclusiv Isus) un profet mincinos? Cu siguranță nu cred asta! Ci mai degrabă noi refuzăm să înțelegem că acele evenimente s-au întâmplat în acele zile, așa cum fusese prevestit.

Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan 2: 18 – Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antihrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.

67-68 AD. Iminența este evidentă: dacă înainte ei vorbeau de zile, acum Ioan spune că aceea era ceasul de pe urmă. Ceasul de pe urmă nu poate fi încă în viitor pentru noi, astăzi.

Este Ceasul de pe Urmă…

Don K. Preston

http://www.eschatology.org/

trad. Iosif Dragomir

Fără îndoială, Ioan 5 a anticipat un ceas final de încheiere, de finalizare, de desăvârşire – Ceasul Învierii. Acest ceas care vine va avea loc în „ziua de apoi” (din urmă) (Io. 6: 39, 40, 44, 54; 11: 24; 12: 48). Majoritatea comentatorilor insistă că ceasul din Io. 5: 28-29 şi „ziua de apoi” din pasajele precedente trebuie să fie ziua din urmă (ultima) a timpului. Deşi acest lucru nu este menţionat nicăieri în Biblie, el totuşi este presupus. Comentatorilor amilenişti le place să râdă de milenişti: „Nu pot exista zile după ultima zi. Dar dacă nu mai pot exista zile după ultima zi, atunci nu mai este timp pentru mileniu !!!!!! Prin urmare teoria mileniului cade!

În 1.Io. 2: 15-18 Ioan, acelaşi autor al Evangheliei după Ioan a spus, „lumea şi pofta ei trece … copilaşilor este ceasul de pe urmă. Şi după cum aţi auzit că are să vină antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă.” Autorul care în Evanghelie a anticipat venirea ceasului terminal, scrie în epistola sa că ceasul de pe urmă era asupra lor! Dacă nu pot fi „ceasuri” după „ceasul de pe urmă” avem o problemă serioasă! Ioan a scris acum 2000 de ani spunând că ceasul de pe urmă a venit. Totuşi au mai fost multe „ceasuri” de atunci!

Este uimitor cum exegeţii încearcă să disocieze (separe) ceasul final din Ioan 5 de ceasul de pe urmă din 1.Ioan 2. Stafford North argumentează că deoarece cuvintele „ceasul de pe urmă” în original nu are articol hotărât acesta înseamnă că „Ioan vorbeşte într-un mod calitativ sau de categorisire şi nu despre vreun ceas precis, definit”. Cu alte cuvinte, „Ioan nu a spus „acesta este ceasul de pe urmă” ci mai degrabă „acesta este un timp critic.” Pe lângă faptul că forţează întrebarea şi presupune un sfârşit al timpului, sugestia lui North dovedeşte mult prea mult. Articolul hotărât nu apare nici în Io. 5: 28! Ar sugerea North că deoarece articolul hotărât lipseşte aici aceasta ar indica că acel pasaj nu vorbeşte de ceasul terminal, al împlinirii?

Mai departe, în 1.Pet. 4: 17 Petru a spus, „suntem în clipa când judecata stă să înceapă”. Aici avem folosirea articolului hotărât. North presupune că dacă în 1. Ioan 2: 18 ar exista articol hotărât acest lucru ar indica faptul că împlinirea era aproape. Vrea el acum să sugereze că Petru spunea JUDECATA era aproape? Această problemă este ridicată şi de alte pasaje.

În Mat. 10: 15 Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei” decât pentru cei ce l-au respins. Vezi Mat. 11: 22, 24. Isus a spus că „în ziua judecăţii ar fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru cei din Horazin, Betsaida şi Capernaum.” North aplică aceste texte la „sfârşitul timpului” deşi articolul hotărât lipseşte. Per logica fratelui nostru aceste texte nu se pot referi la „judecata finală.”

În Io. 2: 8 Ioan spune, „întunericul se împrăştie şi lumina adevărată răsare chiar”. Această metaforă este direct asociată cu venirea Domnului, Rom. 13: 11; 1.Tes. 5: 1-6 şi era o exprimare vie a conştiinţei escatologice a bisericii. Afirmaţia încrezătoare (inspirată) a lui Ioan că aceea zi deja strălucea (lumina răsărea) este egală cu a spune că venirea Domnului ( adică ceasul de pe urmă!) este aproape! În final, Ioan vorbeşte în mod specific de învierea atunci prezentă. În Io. 3: 14 el spune, „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă pentrucă iubim pe fraţi. Iar în 3: 1-3 el a anticipat consumarea, desăvârşirea acelei învieri. Învierea din 3: 9-10 şi 14 implică a deveni copii ai lui Dumnezeu iar cea din 3: 1-3 implică manifestarea înfierii. Nu două învieri ci una!

A Venit Ceasul Judecăţii Lui

Acelaşi autor care a scris despre venirea ceasului în Evanghelia lui Ioan şi a spus în prima epistolă că ceasul venise, deasemenea a scris şi cartea Apocalipsei. Amilenişti în general văd în această carte mesajul căderii Romei. Noi credem că acest lucru este incorect; cartea vorbeşte despe cucerirea şi distrugerea cetăţii „unde a fost răstignit Domnul lor” Apo. 11: 8. Este de prisos să spui că Isus nu a fost răstignit în Roma! „Babilonul” a fost şi el plin de sângele vărsat pe pământ, Apo. 17: 6; 18: 24. Isus a identificat persecutorul profeţilor şi a apostolilor ca fiind Ierusalimul, Mat. 23: 31-39; Luc. 13: 33-34. Aşa cum toţi sunt de acord, Apocalipsa vorbeşte despre înviere. Acesta este „ceasul” învierii din Ioan 5. Ceea ce puţini par să observe este că învierea este zugrăvită în directă asociere cu căderea cetăţii unde Domnul lor a fost răstignit, Apo. 11: 8-19! În Apo. 14 Ioan are în vedere „ceasul” critic sau decisiv. Acest capitol prezintă imaginea unui înger cu Evanghelia veşnică ca să o vestească întregii lumi vers. 6. Mesajul Evangheliei este: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui” vers. 6. Judecata este adusă asupra cetăţii Babilon, prigonitorul sfinţilor lui Dumnezeu Apo. 17: 6, 14 – care este aceiaşi cetate din Apo. 11: 8. Vremea judecăţii este momentul în care Cel ce seamănă cu un Fiu al Omului avea să vină pe nor să culeagă recolta, când secerişul pământului se va fi copt, Apo. 14: 14.

Există câteva lucruri de reţinut în acest text. Predicarea evangheliei în toată lumea este repezentativă pentru responsabilitatea bisericii de a predica evanghelia întregii lumi în generaţia lui Isus înainte de căderea Ierusalimului. În Mat. 24: 14 prezicând pieirea Vechiului Israel, Isus a spus: „Evanghelia aceasta a împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul.” Încheierea acestei misiunii avea să fie un semn pentru iminentul sfârşit al veacului Vechiului Legământ. Isus în mod pozitiv a declarat că Venirea Lui va avea loc în aceea generaţie, Mat. 24: 34. Pentru o întreagă generaţie Biserica primară a proclamat, în mijlocul persecuţiei, aceea judecată ameninţătoare. Apostolul Cilician a spus, „ziua se apropie” Rom. 13: 12 şi „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satan sub picioarele voastre” Rom. 16: 20. El a spus aceasta după ce a spus că evanghelia a fost propovăduită în toată lumea, Rom. 10: 18.

În 1.Cor. 10: 11 Pavel le spune creştinilor că ei trăiesc la sfârşitul veacului. În Tit 2: 11-13 acelaşi apostol spune că evanghelia a fost arătată (adusă la cunoştiinţa) tuturor oamenilor şi prin urmare ei aşteptau arătarea lui Isus Christos. Ceea ce vrem să spunem este că în Apo. 14 îngerul cu evanghelia veşnică şi mesajul ei de judecată iminentă, corespunde misiunii bisericii primare cu mesajul ei referitor la venirea lui Christos în Căderea Ierusalimului la AD 70 (Anno Domini 70). În Apo. 14 aceea judecată viitoare este numită „ceasul judecăţii Lui”. Este ceasul decisiv atât de esenţial altor scrieri ale lui Ioan.

Trebuie observat că Ioan îl numeşte literal „ceasul judecăţii Lui” (vezi Io. 5: 2428, 29). Articolul hotărât însoţeşte atât „ceas” cât şi „judecată”. Compară acest fapt cu comentariile lui Stafford North de mai sus. Urgenţa mesajului acelei judecăţi trebuie deasemenea accentuat. Mesajul era că judecata a venit. De fapt lui Ioan i s-a spus prin cele mai categorice expresii că viziunea lui avea să fie împlinită; „în curând” „vremea este aproape”; Isus avea să vină „în curând” Apo. 1: 1-3; 22: 6, 10, 12, 20.

Consecvența şi logica scrierilor lui Ioan cât şi concentrarea constantă asupra ceasului decisiv cuplate cu iminenţa din Apocalipsa, cere o ÎMPLINIRE a acelui ceas decisiv în primul secol. Ioan vorbeşte în 5: 24-25 despre începutul recoltei – pârga dacă vreţi – „vine ceasul şi acum a şi venit când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi CEI ce-l vor asculta vor trăi.” Apoi el vorbeşte de restul recoltei în vers. 28-29 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentrucă vine ceasul când TOŢI cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.” Mişcarea este de la „câţiva” (cei) care vor asculta şi vor trăi, înspre „toţi” care vor auzi unii pentru condamnare.

Apo. 14 conţine ideea identică. În vers. 1-5 îi găsim pe cei 144000 care sunt „cel dintâi rod pentru Dumnezeu”. Ei sunt cei răscumpăraţi. Ei urmează pe Miel – ei aud vocea Lui! În vers. 14-20 accentul este pus pe RESTUL recoltei şi pe condamnare exact ca în Io. 5: 28-29.

Paralela dintre Ioan 5 şi Apocalipsa 14 este prea evidentă ca să fie ignorată. „Ceasul care vine” din Ioan 5 este „ceasul judecăţii Lui” din Apocalipsa 14. Iar din moment ce Apocalipsa este atât de categorică în ce priveşte iminenţa acelei judecăţi ameninţătoare, trebuie să vedem că acel decisiv „ceas care avea să vină” din Io. 5: 28-29 nu era un eveniment îndepărtat cu milenii de zilele lui Isus, ci urma să apară în generaţia Sa. Faptul că Apocalipsa, în special cap. 14 vorbeşte de judecata din AD 70 împotriva lumii Israelului Vechiului Legământ este ilustrată în câteva moduri. În vers. 20 ea spune „teascul a fost călcat în picioare afară din cetate” – acest termen „afară din cetate” este aproape un termen tehnic pentru a identifica Ierusalimul. Vezi Evr. 13: 12-13.

Mai departe scriitorul spune că sângele rezultat din judecată a curs pe o lungime de 1600 de stadii – 296 km. Aşa cum mulţi comentatori au observat, aceasta este lungimea ţării lui Israel. Aceasta este o expresie codificată prin care nu numai se simbolizează natura groaznică a suferinţei iminente, ci se şi exprimă sferea de acţiune a ei. Trebuie oare să credem că scriitorul a exprimat judecata în termeni care ar aduce în minte pe Israel când el de fapt are în vedere Roma? În Apo. 14, găsim la fel ca şi în 1.Ioan şi Evanghelia după Ioan, ameninţătorul ceas decisiv. Atât în 1. Ioan cât şi Apocalipsa găsim indicatori temporali categorici spunând că ceasul împlinirii era iminent.

http://www.escatologie.ro/jm36/index.php/ro/teme/48-zilele-din-urma?start=20

Vom vedea noi semnele Vremii Sfârșitului sau …. Apostolii le-au văzut deja?


Don. K. Preston

original article

Trad. Iosif Dragomir

Cartea Apocalipsa afirmă în cel mai clar şi limpede mod că împlinirea era aproape:

- „lucrurile cari au să se întâmple în curând … vremea este aproape! (1: 1-3);

- „lucrurile, cari au să se întâmple în curând …” 22: 6

-„Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” 22: 10

- „Iată, Eu vin curând” (22: 7, 12, 20).

  1. 1. Fapt: Apocalipsa a prezis a Doua Venire a lui Christos.
  2. 2. Fapt: în 24: 36, vorbind de Parousia Sa, Isus a spus, „despre ziua aceea şi despre ceasul acela nu ştie nimeni … numai Tatăl.”
  3. 3. Fapt: înIoan 16: 7-16Isus a spus că după înălțarea Lui, Tatăl va trimite Duhul Sfânt să inspire pe apostoli şi să le „descopere lucrurile viitoare.”
  4. 4. Fapt: Apocalipsa a fost scrisă de Ioan, inspirat de Duhul Sfânttrimisde Tatăl care a cunoscut vremea parousiei. (de fapt toate cărţile N.T. au fost scrise de oameni inspiraţi de Duhul, trimis de Tatăl care a cunoscut vremea parousiei).
  5. 5. Fapt: ÎnApocalipsa 1: 1-3găsim următoarele: „Descoperirea lui Isus Christos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând.” TATĂL, deci, era cel care descoperea că vremea împlinirii era aproape. Toate afirmaţiile temporale din Apocalipsa sunt Revelaţia inspirată din partea Tatălui, care a cunoscut vremea şi l-a inspirat pe Ioan să spună şi să scrie că împlinirea era aproape.
  6. 6. Fapt: Prin urmare …. Apocalipsa nu poate fi respinsă pe considerentul că ea este doar o vagă speranţă a lui Ioan referitoare la împlinire, sau pe considerentul că Isus nu a cunoscut vremea. Deci, 24: 36nu poate fi folosit să infirme apropierea temporală a împlinirii Apocalipsei pe considerentul că Ioan nu putea cunoaşte vremea din moment ce nici Isus n-o cunoştea. „IGNORANŢA” lui Isus din Mat. 24: 36 nu se aplică în Apocalipsa din moment ce în Apocalipsa Tatăl este cel care în mod categoric, limpede şi în repetate rânduri a spus că vremea era aproape.

Nici nu poţi argumenta că Dumnezeu nu vede timpul aşa cum îl vede omul, din moment ce Isus a spus că Tatăl cunoaşte „ziua şi ceasul.” Mai mult, Pavel a spus că Dumnezeu a „hotărât o zi” (Fpt. 17: 30-31). Acum, dacă Tatăl a cunoscut ziua şi ceasul şi a hotărât o zi, atunci este evident că El nu doar a ştiut CUM să anunțe vremea, ci a comunicat demn de încredere aceea cunoştiinţă când l-a detereminat pe Ioan să scrie: „lucrurile cari au să se întâmple în curând … vremea este aproape!”

În sprijunul ultimei afirmaţii notaţi corelarea dintre Mat. 24: 33 şi Luc. 21: 8. Observaţi cuvintele lui Isus din Luc. 21: „Căci vor veni mulţi în Numele Meu, şi vor zice: ,Eu sunt Christosul`, şi ,Vremea se apropie.` Să nu mergeţi după ei.” În discuția Sa despre sfârşit, din Matei, Isus a dat ucenicilor semnele sfârşitului şi le-a zis: „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi” (Mat. 24: 33). Isus a prezentat semnele care aveau să indice reala apropiere a parousiei Sale (Mat. 24: 4-33). Isus a spus ucenicilor Săi din primul secol să nu creadă (şi să nu facă) declaraţii premature cu privire la apropierea parousiei, până nu vor vedea semnele (sfârşitul – Luc. 21: 8). Dar apostolii inspiraţi ai lui Isus din primul secol au spus că sfârşitul şi parousia s-au apropiat – Evr. 10: 37Ic. 5: 8-9; 1Pet. 4: 5- 7 şi 17.

Prin urmare:

  1. A. – trebuie să fie adevărat că apostolii inspiraţi ai lui Isusau văzutsemnele apropierii venirii lui Christos, sau, B – trebuie să fie adevărat că apostolii inspiraţi ai lui Isus din primul secol, nu au văzut semnele şi de fapt au făcut declaraţii premature cu privire la apropierea sfârşitului şi apropierea Venirii lui Christos.

Observaţi câteva date aici:

1). Prezența semnelor sfârşitului aveau să indice apropiere obiectivă – nu vreo iminenţă ambiguă, elastică, (sau rapiditate a acţiunii) ci o reală apropiere a sfârşitului. Acum, dacă semnele NU au fost prezente în primul secol atunci însăşi apostolii lui Isus au fost amăgiți crezând că au fost, – deoarece au spus că sfârşitul era aproape. Observaţi acum: Dispensaţionaliştii cred că atunci când apar semnele, credincioşii astăzi pot ştii că sfârşitul este în mod obiectiv aproape. Deci ei aplică afirmaţiile „în curând” literal şi obiectiv, când, (aşa după cum cred ei), apar semnele. Totuși, ucenicii lui Isus din primul secol sunt cei cărora li s-a spus:

  1. – Să nu creadă (sau să facă) declaraţii premature cu privire la apropierea sfârşitului.
  2. – Că ei vor vedea semnele.
  3. – Când vor fi apărut semnele, ei puteau ştii că sfârşitul era aproape.

De aceea, întrebarea este, DE CE nu putem lua afirmaţiile temporale ale lor în mod literal, din moment ce lor li s-a spus să nu creadă și să nu facă afirmaţii privitoare la apropierea sfârşitului până nu au văzut semnele?

Au greşit ei în evaluarea semnelor şi în afirmaţiile lor legate de apropierea sfârşitului?

2). Isus a spus că toate declarațiile privitoare la apropiere trebuiau respinse până în momentul în care sfârşitul era întradevăr aproape, semnele indicând acest lucru. Deci, oricine zicea „sfârşitul este aproape” înainte ca să apară semnele, trebuia respins ca profet fals. „Să nu mergeţi după ei!”

3). Petru şi Ioan au auzit avertizările lui Isus cu privire la a crede (şi deci, a face) declaraţii premature privind apropierea sfârşitului. Ei au ştiut mai bine decât oricine altcineva că nu trebuie să creadă sau să facă declaraţii premature privitor la apropierea sfârşitului.

4). În deplină cunoştiinţă că Isus a avertizat împotriva acceptării şi facerii unor declaraţii premature referitoare la apropierea sfârşitului, totuşi, scriind prin inspiraţia Duhului trimis de Tatăl ca să „descopere lucrurile viitoare” (Io.16:13), Petru a scris: „sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1Pet. 4: 17), „a sosit (suntem în) clipa când judecata stă să înceapă …” (1Pet. 4: 7). Mai mult, Ioan a scris şi Isus a spus: „lucrurile cari au să se întâmple în curând … vremea este aproape! „Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape” (Apo. 1: 1-322: 6-12). Isus Cel care a avertizat cu privire la declaraţiile premature a zis: „Să nu pecetluişti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape!” … „Iată Eu vin curând!” (Apo. 22: 6-12). Isus Însuşi a fost Cel care a spus în Apo. 22: 6; 10-12 că împlinirea era aproape, şi venea cu repeziciune.

Deci, dacă Sfârşitul şi Parousia nu au fost întradevăr aproape, ne confruntăm cu o dilemă, o situaţie extrem de penibilă: Declaraţiile lui Petru, Ioan (şi Isus) privitoare la apropierea sfârşitului erau de fapt unele din declaraţiile premature pe care Isus le-a condamnat şi împotriva cărora i-a avertizat! În acest caz trebuie să-i respingem pe Petru şi pe Ioan, (şi pe Isus) ca profeţi mincinoşi. Mai grav, Isus devine chiar unul dintre acei profeţi falşi făcând declaraţii premature privitor la apropierea sfârşitului, despre care El Însuşi a avertizat.

Totuşi, ei pretind că scriu prin Duhul trimis de Tatăl, care, ţineţi minte, cunoştea vremea sfârşitului!

Prin urmare – declaraţiile lui Petru şi Ioan (Isus) privitoare la apropierea sfârşitului au fost adevărate.

Oricum, dacă afirmaţiile lui Petru şi Ioan – cum că sfârşitul s-a fost apropiat acum 2000 de ani – sunt adevărate, atunci evident că toate declaraţiile privitoare la apropierea sfârşitului care au venit DUPĂ generaţia lor, sunt FALSE. – DECI ŞI CELE CARE SE FAC ASTĂZI!!!!! …… sfârşitul era CHIAR LA UŞI!

Întrebări:

- Au făcut Petru şi Ioan declaraţii premature cu privire la apropierea sfârşitului? DA sau NU?

- A făcut Isus declaraţii premature privind apropierea sfârşitului în Apocalipsa?

- Au avut ei dreptatre când au afirmat că sfârşitul s-a apropiat acum 2000 de ani? DA sau NU?

Faptul incontestabil este – că însăşi apostolii cu care a vorbit Isus despre pericolul declaraţiilor premature privitoare la apropierea sfârşitului, au făcut astfel de declarații privitoare la sfârșit.

Deci, dacă declaraţiile lui Isus şi ale apostolilor Săi NU au fost premature (şi desigur că nu au fost) atunci o proveniență şi aplicație a Apocalipsei, anterioară A.D. 70, este singura interpretare şi aplicare viabilă. Ei, fie au avut dreptate – fapt care distruge paradigma dispensaţionalistă – sau ei au greşit – fapt care-i face chiar profeţii mincinoşi, despre care i-a avertizat Isus. Mai rău, Isus Însuşi face ceea ce dispensaţionaliştii consideră a fi declaraţii premature privitoare la apropierea sfârşitului.

Din moment ce Ioan a fost unul din cei care l-au auzit pe Isus avertizând împotriva declaraţiilor premature privitoare la apropierea sfârşitului, şi din moment ce Ioan a scris – prin Duhul venit de la Tatăl – că a sosit vremea, PARADIGMA viitoristă este falsă!

Acum dacă noi mai suntem aici şi dezbatem pe forum înseamnă că sfârşitul despre care vorbeşte Biblia este de altă natură. În caz contrar Isus şi Biblia îşi pierd credibilitatea. Concluzia: Dispensaţionalismul în special, şi viitorismul în general sunt paradigme false, bazate pe imaginaţia omenească şi nu pe Cuvântul Adevărului.

Suntem în clipa când judecata …! 1 Pet. 4: 17

de Don K. Preston

original article 

trad. Iosif Dragomir

I se pare interesant acestui autor că 1.Petru 4: 17 primeşte atât de puţină atenţie în cadrul necontenitei dezbateri privitoare la escatologie. Spre exemplu Aune în marea sa lucrare „Profeţia în Creştinismul Timpuriu” nici măcar nu menţionează acest verset; la fel şi World Studies a lui Vinced. Nici faimoasa „Second Comming Bible” a lui Beiderwolf care are pretenţia că examinează „textul complet al ficărui pasaj biblic referitor la a doua venire a lui Christos” nici măcar nu listează versetul. Atunci când totuşi discută acest verset, mulţi comentatori ignoră complet afirmaţiile cronologice referitoare la iminenţa judecăţii. În timp ce discuţiile pe tema escatologiei foarte adesea se concentrează pe scrisorile pauline, în mod particular 2 .Pet. 3 sau chiar 1.Pet. 1: 3 -13; 4: 5-7 şi vers. 17 rareori li se dau o atenţie exegetică serioasă. Şi totuşi noi sugerăm că 1.Pet. 4: 17 este pentru studiul escatologiei de importanţă vitală. Scopul nostru este să demonstrăm acest lucru în articolul de faţă.

Nu poate fi contestat faptul că Petru a crezut şi a propovăduit că el şi cititorii lui trăiau într-un moment istoric decisiv. Tocmai natura acestui moment crucial este atât de importantă. A crezut Petru, aşa cum mulţi critici moderni declară şi afirmă, că istoria era pe punctul de a se sfârşi? Sau, a crezut Petru că escatologia viza Legământul nu Istoria? (Escatologia Legământului nu Escatologie istorică). Cu alte cuvinte, a anticipat Petru sfârşitul lumii Vechiului Legământ al lui Israel, la Căderea Ierusalimului, şi aşezarea (întemeierea) deplină a lumii Noului Legământ al lui Christos, sau anticipa el „sfârşitul timpului”? Haideţi să examinăm textul şi contextul să vedem dacă putem determina răspunsul la această întrebare.

Suntem în clipa (o traducere mai exactă – „este timpul”)

Petru este categoric; „suntem în clipa” (a sosit vremea). Comentatorii observă că „articolul hotărât din faţa lui kairos (timp) nu trebuie trecut cu vederea.” Acesta nu a fost timp „generic” în care a trăit Petru, a fost „vremea.” O examinare a termenului timp (vreme) confirmă acest lucru pe deplin. Când Petru spune că „suntem în clipa” (a sosit vremea), el foloseşte cuvântul kairos un cuvânt care înseamnă nu doar timp. El adesea se referă la „vreme împlinită escatologic, o vreme a deciziilor.” Cu alte cuvinte kairos înseamnă un timp stabilit, hotărât. În Mc. 1: 15 când Isus a spus s-a împlinit „vremea”(kairos), împărăţia lui D-zeu este aproape, asta a însemnat că calendarul profetic a ajuns la momentul stabilit (hotărât) pentru împlinire. Astfel Bigg a tradus 1.Pet. 4: 17 „Suntem în clipa stabilită în care începe judecata.” Petru mai foloseşte kairos şi în alte locuri. În 1.Pet. 1: 5 apostolul a spus că mântuirea era „gata să fie descoperită în vremurile de apoi” (kairo eschato). Nu putem trece cu vederea faptul că Petru nu anticipa o perioadă de timp îndepărtată, el credea că el şi contemporanii lui trăiau în zilele din urmă, Fpt. 2: 15 şi cont. Prin urmare, chiar zilele, prevestite de profeţii Vechiului Testament, în care avea să fie descoperită mântuirea, erau prezente. Mai mult, în 1.Pet. 1: 11 pescarul a spus că Duhul Sfânt a vorbit (profetic) despre vremurile în cari el şi cititorii lui trăiau. Iar în final el îşi îndeamnă cititorii să se smerească pentruca D-zeu să-i înalţe la vremea (en kairo) Lui. Kairo înseamnă o vreme desemnată sau stabilită iar Petru spune că aceea vreme hotărâtă pentru judecată a sosit (suntem în clipa). Unde mai citim despre o zi pe care D-zeu a hotărât-o (stabilit-o) pentru judecată?

În Maleachi 3: 2 îl găsim pe profet anticipând lucrarea mesianică „Cine va putea să sufere ziua venirii Lui? Cine va rămânea în picioare când se va arăta El? Căci El va fi ca focul topitorului şi ca leşia nălbitorului.” Nu poţi să nu vezi referirea lui Maleachi la focul purificator al venirii lui Mesia răsunând în referirea lui Petru la focul purificator şi Parousia (Arătarea) lui Isus 1.Pet. 1: 6-7. Iar Maleachi, ultimul profet înainte de întruparea lui Isus a vorbit de ziua aceea ,,Căci iată, vine ziua, care va arde ca un cuptor! Toţi cei trufaşi şi toţi cei răi, vor fi ca miriştea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oştirilor, şi nu le va lăsa nici rădăcină nici ramură.” Ioan Botezătorul, prezisul Ilie, a fost precursorul „Zilei Domnului, celei mari şi înfricoşate” Mal. 4: 4-6; Mat. 3: 2-12. Şi Ioan a crezut categoric că Ziua aceea era aproape, iminentă, Mat. 3: 10.12 şi a implicat judecata naţuinii Iudaice.

În Mat. 16: 27-28 Isus a spus că va veni cu judecată să răsplătească fiecărui om înainte ca generaţia Lui să treacă. Această predicţie este o reiterare a lui Isaia 62: 11Ps. 98: 9 etc. În Fpt. 17: 30-31 Pavel deasemenea a propovăduit o zi hotărâtă pentru judecată. Era ziua când D-zeu avea să judece lumea (oikoumene), chiar lumea în care evanghelia avea să fie – şi a fost – propovăduită înainte să vină „sfârşitul” Mat. 24: 14. Mai mult, Pavel a spus că D-zeu era gată să judece (mellei krinein) lumea. La fel cum Petru a spus că suntem în clipa (a sosit momentul, vremea) Pavel a spus că D-zeu era gata (pe punctul de a) să judece. Prin urmare, când Petru a spus că a sosit vremea judecăţii el reverbera (aducea ecoul) vocile profeţilor şi a lui Isus. Cât de accentuată trebuie să fie o declaraţie ca cercetătorul Bibliei să binevoiască a-şi alinea concepţiile cu Inspiraţia?

Unii, spre ex. Gentry, apelează la întrebarea ucenicilor „Doamne, în vremea aceasta (en to krono touto) ai de gând să aşezi din nou împărăţia lui Israel?”- şi răspunsul lui Isus, „Nu estea treaba voastră să să ştiţi vremurile sau soroacele” (kronos e Kairos), ca să susţină că cuvântul kronos în contrast cu kairos „indică o perioadă lungă nedefinită de timp.” Aceasta este o încercare de a găsi o altă venire a lui Isus, spre exemplu, Fpt. 1: 9-11, care, după cum se presupune, nu era iminentă în primul secol. Dar după cum spune Trench „această distincţie, dacă nu inexactă, este cu siguranţă insuficientă şi eşuează total să ajungă la miezul problemei.”

Cuvântul kronos „este timp, considerat pur şi simplu.” Dacă perioada de timp considerată este scurtă sau lungă, este indicat de un (modificator contextual) adjectiv sau adverb: „scurt timp” (kronon mikron), Apo. 6: 11; sau „multă vreme” (polun kronon), Mat. 25: 19; „în vremea aceasta” (en to kronon touto) Fpt. 1: 6. Cu alte cuvinte kronon nu înseamnă şi nu implică o perioadă lungă de timp dacă nu are un modificator care să spună acest lucru! De fapt, kronos „cuprinde tot posibilul kairo, şi fiind termenul mai larg, mai cuprinzător, poate fi folosit adesea unde kairos s-ar potrivi la fel de bine, dar nu şi învers. Cu alte cuvinte, kronos poate însemna „vreme stabilită, hotărâtă” în unele contexte, dar kairos nu însemnă pur şi simplu timp general, nemodificat. Prin urmare, încercarea lui Gentry de a face deosebire între venirea din Fapte 1 şi judecata din 1.Pet. 4: 17 este o încercare zadarnică bazată pe o logică defectoasă şi o necesitate teologică. Declaraţia lui Petru cum că vremea hotărâtă (stabilită) pentru judecată, a sosit, nu poate fi contrabalansată de o astfel de argumentare artificială.

Judecata stă să înceapă

Petru nu spune doar că a sosit vremea hotărâtă (suntem în clipa), el a spus că a venit vremea pentru judecată (to krima). Articolul hotărât este prezent şi nu trebuie ignorat. Ciudat însă, că mulţi comentatori ignoră aici articolul hotărât! Întradevăr este surprinzător că aşa stau lucrurile. Se poate oare ca preferenţialismul teologic să fi influenţat această omitere? Este interesant de observat cum comentatorii se comportă faţă de articolul hotărât când este vorba de chestiuni escatologice.

În Io. 2: 18 Ioan a spus, „este ceasul de pe urmă.” După toate aparenţele, inspiraţia proclama iminenţa sfârşitului. Stafford North însă susţine, că deoarece cuvintele „ceasul de pe urmă” în original nu au articol hotărât, Ioan vorbeşte în teremeni calitativi sau clasificatori şi nu despre un ceas ultim definit.” Cu alte cuvinte, „Ioan nu spunea „acesta este ultimul ceas al timpului ci mai degrabă acesta este un timp critic, decisiv.” Pe lângă faptul că North foloseşte argumentul circular (presupunerea sau presupoziţia că cititorii lui acceptă o teză pe care de fapt ei o contestă) el mai presupune şi un sfârşit al timpului. În textul de faţă, Petru a spus, „este timpul ca judecata (to krina) să înceapă de la casa lui D-zeu.” Aici avem folosirea articolului hotărât ( nu o judecată ci Judecata!). North insinuează că dacă articolul ar fi prezent în 1.Io. 2: 18, acest lucru ar indica că consumarea (împlinirea) era aproape. Va admite el acum că Petru spunea „judecata” era aproape? Ar susţine North că absenţa articoluliui este împortantă în Ioan dar prezenţa lui este nesemnificativă în Petru? Ce logică răsucită ar fi aceasta? Această problemă este ridicată şi de alte pasaje.

În Mat. 10: 15 Isus a spus că va fi mai uşor pentru Sodoma şi Gomora în „ziua judecăţii” decât pentru cei ce L-ai respins. Vezi şi Mat. 11: 22, 24. Isus a spus că va fi mai uşor şi pentru Tir, Sidon şi Sodoma în „ziua judecăţii” decât pentru Horazin Betsaida şi Capernaum. North atribuie aceste texte „sfârşitului timpului” deşi ARTICOLUL HOTĂRÂT ESTE ABSENT. Mai mult, articolul hotărât lipseşte şi din Io. 5: 28 (vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi galsul Lui) şi cu toate acestea North atribuie acest verset „ceasului din urmă!” Dar, per logica fratelui nostru legată de absenţa articolului în 1.Io. 2 aceste pasaje nu pot face aluzie la „Judecata finală.” Folosirea articoluli hotărât de către Petru cere să cinstim cuvântul lui prin care proclama iminenţa judecăţii. Nu poţi doar pe motive de preferenţialism teologic să respingi sau să ignori acest fapt. Iar din moment ce găsim doar o singură judecată escatologică prestabilită în Scriptură, acesta înseamnă că Petru a afirmat cu putere şi fără echivoc că ea (judecata) a sosit.

Judecata universală

Se susţine de obicei că căderea Ierusalimului a fost doar o judecată locală fără semnificţie sau însemnătate eternă. Jackson de exemplu, batjocoreşte idea unei judecăţi universale împlinită cu ocazia căderii Ierusalimului: „ce-a însemnat distrugerea Ierusalimului pentru acei oameni care trăiau în Atena, Grecia?” Trebuie doar să întorci întrebarea puţin pentru a vedea nebunia acestei logici copilăreşti: „Ce a însemnat Răstignirea pentru acei oameni care trăiau în Atena Grecia?”

Privită din perspeciva fizică, Răstignirea era doar moartea unui Iudeu supărător executat de crudele autorităţi Romane. „Mare scofală,” nu au mai fost alţi doi Iudei omorâţi împreună cu Isus? Deci ce a înseamnat moartea lui Isus pentru oameni din America de Sud sau Atena, etc? Dar privită dintr-o perspecivă spirituală Răstignirea şi căderea Ierusalimului capătă o cu totul altă dimensiune!

Trebuie notat faptul că Petru a spus că judecata va începe „de la casa lui Dumnezeu” şi va include pe cei ce nu ascultă de Evanghelie.” Avem deci judecata atât a celor drepţi cât şi a celor nedrepţi. Se pare că această judecată nu prea este o judecată locală la urma urmei; mai ales că Petru le scrie celor din Asia despre judecata iminentă! Este deasemenea important să vedem că în Luc. 21: 25-26, Isus a descris judecata lui Israel în proporţi „cosmice” care ar include întreaga lume, conf. Apo. 3: 10! Mai mult, în Mat. 24: 29 şi cont., Domnul a spus că la căderea Ierusalimului „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer şi puterile cerurilor vor fi clătinate (vezi Evr. 12: 25-28). Acum, cât „de universală” ar trebui să fie judecata?

În final, în Mat. 23: 29-39 Isus a spus că judecata care se va abate asupra Ierusalimului în timpul generaţiei Sale, va fi atât de cuprinzătoare încât ajunge până la Creaţie.” Tot sângele nevinovat al tuturor martirilor până la Abel va fi judecat la venirea Domnului în căderea Lumii celei Vechi.

Petru, în 1.Pet. 4: 5, scriind doar cu câţva ani înainte de căderea Ierusalimului, categoric a spus cititorilor lui că Isus era „gata să judece vii şi morţii.” În timp ce în general se admite că 1.Pet. 4: 17 este o referire la Parousia din AD 70 se insistă totuşi cum am văzut că distrugerea Ierusalimului nu poate fi privită ca un eveniment cu semnificaţie universală. Dar, dacă judecata Ierusalimului a fost o judecată strict împotriva lui Israel şi dacă nu era atât de semnificativă, cum a putut Petru să spună că judecata includea şi Biserica? Nu a fost Războiul Iudaic doar împotriva iudeilor, per acest argument? Şi dacă aceea judecată era doar o simplă judecată locală a unei cetăţi răzvrătite, chiar dacă vinovată de persecutarea bisericii, de ce Petru îşi exprimă preocuparea faţă de cei ce „nu ascultă de Evanghelie”? Nu denotă acest gen de întrebare o preocupare spirituală nu doar o judecată fizică? Nu este oarecum arogant, să nu spunem periculos, să depreciezi judecata lui Israel numind-o o judecată locală, fără semnificaţie eternă? Când Petru spune că a fost „Judecata” şi a inclus judecarea celor „neprihăniţi şi celor nelegiuiţi şi păcătoşi” 1.Pet. 4: 18, şi ea reclamă „vii şi morţii.” cu greu o califici o judecată locală nesemnificativă!

Care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelie?

Declaraţia categorică a lui Petru privind judecata iminentă, cât şi întrebarea retorică referitoare la soarta celor ce nu ascultă de Evanghelie, aruncă lumină asupra unui alt text escatologic foarte important.

În 2.Tes. 1: 4-12 Pavel a spus că Domnul vine „într-o flacără de foc” să pedepsească pe cei ce nu ascultă de Evanghelia lui Isus Christos. Cine sunt cei pe care îi aşteaptă o astfel de soartă? Erau chiar cei care persecutau biserica, v. 6-8. Ceea ce găsim dar, este o întrebare (1.Pet. 4: 17b) pusă de Petru la care Pavel deja a răspuns. De aceea întrebarea lui Petru este retorică. Epistolele lui Pavel către Tesaloniceni erau cunoscute cititorilor lui Petru, 2.Pet. 3: 15-16. Deci când Petru pune întrebarea, cititorii săi au putut face legătura cu acele epistole. Ne închipuim cumva că Petru era preocupat cu o soartă diferită a „celor ce nu ascultă de Evanghelie” decât Pavel? Trebuie oare să înţelegem că se au în vedere două judecăţi total diferite şi separate în cele două epistole? Dacă se recunoaşte declaraţia pozitivă a lui Petru referitoare la iminenţa judecăţii asupra „celor care nu ascultă de Evanghelie.” Atunci, dacă nu se poate categoric demonstra că Pavel şi Petru au vorbit de două împrejurări diferite, două judecăţi diferite, două grupuri diferite a „celor ce nu ascultă de Evanghelie,” două destine diferite a acelor grupuri, atunci, trebuie să se admită că afirmaţia cronologică a lui Petru determină şi identifică judecată din 2.Tesaloniceni cap. 1.

Etica şi AD 70

Este adesea susţinut de către oponenţii Escatologiei Convenţionale (convenţional de la Convenţie, Legământ, engl. „Covenant”), că dacă Domnul a venit la AD 70 atunci nu mai există astăzi nici o motivaţie pentru neprihănire. O altă obiecţie adusă este, că ameninţătoarea cădere a Ierusalimului nu a fost o motivaţie suficientă pentru prihănire.

Ca răspuns să observăm câteva date. În primul rând, este admis de către majoritatea că Isus a venit în căderea Ierusalimului. Jackson spune că Mat. 24: 29-31 „este o venire a lui Christos în judecarea cetăţii Ierusalim.” În al doilea rând, este un lucru obişnuit printre amilenişti şi fie de acord că 1.Pet. 4: 17 a prezis aceea iminentă judecată; „se referă la judecata împotriva Ierusalimului ameninţând cu totala distrugere a cetăţii, prezisă în mod profetic de către Christos şi apostoli.” Cu aceste date în minte să ne întoarcem la 1.Pet. 4. În vers. 15-16 scriitorul îşi îndeamnă cititorii să trăiască o viaţă de neprihănire, „nimeni din voi să nu sufere ca ucigaş, sau ca hoţ. …” El îi îndeamnă să proslăvească pe Christos în suferinţă pentru cauza Lui şi apoi le spune, „pentrucă a venit vremea (căci suntem în clipa) când judecata este gata să înceapă de la casa lui D-zeu.” Observaţi cuvântul căci; este traducerea grecescului hoti şi înseamnă„deoarece, pentrucă, fiindcă.” Prin urmare, Petru spunea fiţi sfinţi pentrucă a sosit vremea să înceapă judecăta. Dar judecata ameninţătoare, era judecata de la AD 70 împotriva Ierusalimului. Prin urmare, sfârşitul Vechii Lumi a lui Israel a fost de fapt o motivaţie pentru sfinţenie! Şi mai mult, a fost o motivaţie pentru fraţii din afara graniţelor Iudeii! Amintiţi-vă că Petru scria Creştinilor din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia; Căderea Ierusalimului a fost folosită de Petru să îndemne fraţii din întreaga lume la sfinţenie. Ce absurd din partea lui Petru să folosească aşa un eveniment local şi neimportant în încercarea de a-i determina pe fraţi la sfinţenie. Problema lui Petru era că el nu ştia, aşa cum unii teologi moderni cred că ştiu, cât de nesemnificativ a fost sfârşitul Lumii lui Israel!

Este foarte evident că problema trăirii etice şi căderea Ierusalimului au legătură una cu alta. Este clar, etica nu a luat sfârşit la AD 70! La fel de clar, căderea Ierusalimului a fost folosită de scriitorii inspiraţi ca o motivaţie pentru sfinţenie. Iar motivul pentru care etica şi neprihănirea sunt încă relevante astăzi, este pentrucă la AD 70 împărăţia a fost pe deplin descoperită Luc. 21: 31 iar viaţa în împărăţie – cu toate implicaţiile ei pentru o trăire neprihănită – a fost şi ea pe deplin descoperită. Împărăţia este eternă – fără sfârşit Ef. 3: 21 – deci când a fost deplin întemeiată la venirea Domnului, neprihănirea nu numai că nu a trecut ci a fost adusă la realitate deplină, Gal. 5: 5.

Rezumat şi Concluzii

Investigarea lui 1.Pet. 4: 17 a descoperit dovezi puternice că Petru anticipa venirea consumativă a lui Isus pentru judecată. El a declarat în cei mai clari termeni că vremea hotărâtă a sosit. El a propovăduit că judecata va fi cuprinzătoare. Solidaritatea lui 1.Pet. 4: 17 cu restul epistolei sale – să nu mai vorbim de 2.Petru – cere să vedem o singură judecată în discursul lui Petru. Am mai văzut că deşi mulţi comentatori recunosc că acest verset se referă la evenimentul AD 70, ei subapreciază importanţa Catastrofei Iudaice limitându-i scopul şi semnificaţia. Totuşi Petru a scris Creştinilor foarte departe de Iudea şi i-a îndemnat la neprihănire făcând apel la judecata ameninţătoare.

Relaţia lui 1.Petru cu predica lui Isus din Templu şi cea de pe Muntele Măslinilor identifică cadrul pentru predicţia lui Petru – Căderea Ierusalimului şi sfârşitul Lumii Israelului Vechiului Legământ. Mai mult, relaţia lui 1.Petru cu corespondenţa tesaloniciană a lui Pavel cere o aplicaţie similară a acelor epistole. 1.Pet. 4: 17, deşi oarecum ignorat în discuţia generală a escatologiei, este extrem de important şi cere ca să-i onorăm limitele cronologice privitoare la judecată. Vremea pentru judecată a sosit în primul secol; cei care neagă acest lucru neagă Scriptura

Semne, Semne, Pretutindeni câte un Semn … Sau poate Nu!

de Don K. Preston

www.eschatology.org

trad. Iosif Dragomir

Semnele sfârşitului sunt peste tot în jurul nostru … sau, nu sunt? Dacă asculţi evangheliştii de televiziune şi citeşti literatura de succes al lui Lindsay, LaHaye, Jeffrey, etc., ai crede că nu există nici o îndoială că noi suntem martorii, în faţa ochilor noştri se derulează, semnele finale ale sfârşitului. Totul, începând de la tsunami din Indonezia, Katrina, Rita şi cutremurul din Pakistan, foamete, sida, sateliţii de telecomunicaţii, codul de bare până la însăşi existenţa automobilelor şi a computerelor, este identificat ca un semn că venirea Domnului este chiar la uşi. Desigur dacă îl urmăreşti pe Jack Van Impe, vei observa că el este ca mercurul. El totdeauna schimbă formele şi aplicaţiile aceluiaşi pasaj biblic. Într-un an, sau pe un program, un eveniment din Africa va fi împlinirea unui anumit pasaj, dovedind astfel că sfârşitul este imediat după colţ. Anul viitor sau următorul mare eveniment, va fi aplicat, la acelaşi pasaj, într-un mod total diferit. Haideţi să vedem, sfârşitul trebuia să fie în 1999, şi înainte de asta a fost … dar staţi aşa, că mă abat!

Această lucrare are ca scop expunerea unor auto-contradicţii din tabăra milenistă în legătură cu semnele sfârşitului. Trebuie reamintit în acest punct că mileniştii nu cred că Era Creştină curentă este perioada pentru împlinirea profeţiilor V.T. Ştiu că acest lucru vine ca un şoc pentru unii atunci când citiţi, dar este adevărat. Ei bine, cu toate acestea, tabăra milenistă este foarte divizată în ce priveşte această chestiune. De fapt autori milenişti cum sunt LaHaye şi Ice nu pot fi de acord nici chiar cu propriile scrieri în această privinţă. De exemplu, pe de-o parte Ice spune că „cu câteva excepţii” „era prezentă nu este timpul în care se împlinesc profeţiile biblice.”Totuşi după aceea spune „ţineţi minte, totuşi, există profeţii care se împlinesc pe parcursul Erei Creştine care sunt legate de planul profetic pentru Israel şi nu pentru Biserică.” (Schiţănd … p. 48).

Apoi acelaşi autor spune, „deoarece credincioşii astăzi trăiesc în Era Creştină, semnele profetice legate de Israel nu se împlinesc în zilele noastre. Unii experţi în profeţie vorbesc despre cum Dumnezeu împlineşte duzine de profeţii în zilele noastre. Nu este adevărat, deoarece profeţiile pe care le citează ei, se referă la evenimente care vor avea loc în timpul Necazului.” Oamenii aceştia nu au terminat încă cu auto contradicţiile lor. Ice spune că „deoarece Matei 24: 4-14 nu se poate împlini decât după Răpire şi începutul Necazului, este greşit să spui că astfel de evenimente sunt semnificative din punct de vedere profetic, în zilele noastre.” (End Times167). Totuşi atunci când scrie împerună cu LaHaye Charting the End Times, (Schiţând Vremurile din Urmă, n. tr.) Ice (sau poate a fost LaHaye?) a scris: „Care sunt semnele sfârşitului? Primul semn pe care l-a arătat Isus, a fost războaiele. Nu un război oarecare dintre care lumea a văzut peste 15.000 până acum, ci unul deosebit, început de către două naţiuni şi în care au intrat apoi mai multe de fiecare parte, până a fost implicată întreaga lume. Avea să fie cel mai mare din istoria umanităţii. Acest lucru s-a întâmplat cu Primul Război Mondial în 1914-1918. De atunci au avut loc o paradă de „semne” cel mai semnificativ fiind recunoaşterea Evreilor ca naţiune în 1948. Multe alte semne au apărut în împlinirea lui Matei 24: 8: „acesta este începutul durerilor” (p. 36).

Mat. 24: 6-7 nu spune nici un cuvânt cu privire la un singur rozboi care va fi cel mai mare, ci se referă la „războaie şi veşti de războaie” plural. Mai mult, Isus spune apăsat că războaiele din Mat. 24: 6-7 nu sunt semne ale apropiatului sfârşit (cf. Luc. 21: 9). Ai prins ce spune Ice? El spune că „este greşit să spui că lucrurile listate în Matei 24: 4-14 au importanţă profetică astăzi!” Nu se poate!!! Jack Van Impe, John Hagee, Pat Robertson, Tim LaHaye, auziţi voi ce spune? De ce d-ul Van Impe nu poate avea un program de televiziune, nu era obiceiul lui să „dovedească” că foametea din Etiopia, războaiele din Irak, Afganistan, tsunami din Indonezia cutremurul din Pakistan şi chiar existenţa maşinilor şi a computerelor etc., sunt împlinirea profeţiilor? Probabil ar trebui să organizăm o dezbatere între Ice şi Van Impe, sau chiar Tim LaHaye şi să-i lăsăm să decidă care are dreptate. O, staţi o clipă, d-ul Van Impe (şi d-ul LaHaye) nu vor o confruntare. Van Impe nu a răspuns – cu excepţia trimiteri unei scrisori de colectare de fonduri – la cele patru email–uri ale mele în care îl provocam la o dezbatere publică privind Preterismul.

Mai mult, nu poţi decât să te miri. Dacă Ice crede că este o eroare chiar atât de ieşită din comun, să spui că Mat. 24. 4-14 s-a împlinit într-o „paradă de semne” începând cu 1914-1918, DE CE şi-a pus numele pe cartea Schiţând Vremurile din Urmă? Tim LaHaye, co-autorul lui Ice cu siguranţă crede că Mat. 24 se împlineşte în evenimentele curente. Se prea poate ca Ice să nu fie atât de preocupat de ce spune o carte, pe cât este de preocupat să aibă numele lui scris pe ea?

Într-una din dezbaterile mele radiofonice cu Ice,4 am citat din Străjerul Profeţiei unde spune că Ioel 2: 28 şi cont. a fost împlinit parţial la Rusalii (p. 137). Ice a obiectat vehement la acel citat, insistând că eu l-am interpretat greşit. El a spus că niciodată nu a crezut că Ioel a fost împlinit în vreun fel la Rusalii. Am citat din nou cartea şi din nou Ice a negat că crede sau că a spus aşa ceva. El m-a acuzat puternic de răstălmăcire. I-am spus lui şi audienţei că nu aşi răstălmăci pe cineva intenţionat, pentru nici un motiv şi m-am oferit să trimit o fotocopie a paginilor celor care ne ascultau. Ice a fost neclintit, insistând că citatul nu a fost din carte, iar dacă a fost, el nu este de acord cu el. L-am întrebat dacă are obiceiul să-şi pună numele pe cărţi chiar dacă nu este de acord cu ce scrie în ele, şi mi-a răspuns „Da.” 5 Deci, probabil că pe Ice nu îl deranjează să-şi pună numele pe o carte în care Tim LaHaye spune că Mat. 24: 4-14 se împlineşte astăzi, când de fapt, Ice crede că este grşit să spui acest lucru!

Haideţi să privim ce spun mileniştii (toate nuanţele, inclusiv dispensaţionaliştii) despre semnele Răpirii şi semnele sfârşitului Erei Creştine. Conform mileniştilor, Răpirea pune capăt Erei Creştine (Fast 45). Ice şi alţii insistă că nu există semne cu privire la Răpire: „Răpirea este un eveniment lipsit de semne; nu există şi nu vor fi niciodată semne ale vremii care să indice că Răpirea este aproape” (Străjerul .. p. 11). Apoi el adaugă: „Totuşi aceasta nu înseamnă că nu sunt semne ale timpului care sunt legate de alte aspecte ale planului lui D-zeu. Există multe semne legate de programul sfârşitului privitor la Israel. Totuşi trebuie să fim atenţi de felul cum le vedem raportându-se la noi. Deoarece credincioşii trăiesc în Era Creştină, care se va sfârşi odată cu Răpirea bisericii, semnele profetice referitoare la Israel nu se împlinesc în zilele noastre. În schimb, ceea ce D-zeu face în mod profetic în zilele noastre, pregăteşte lumea pentru timpul când El Îşi va începe planul legat de Israel” (Străjerul, 12). Consideraţi vă rog întrebarea ucenicilor şi răspunsul lui Isus din Mat. 24. Ucenicii au întrebat despre sfârşitul veacului (Mat. 24: 3). Conform lui Ice, răspunsul lui Isus este legat exclusiv de sfârşitul veacului iudaic la sfârşitul celor 7 ani de necaz, care urmează după Răpire. Desigur partenerul său de scris, Tim LaHaye are o abordare total diferită, crezând că semnele au de-a face cu sfârşitul Erei Creştine înainte de Răpire.

Dacă Ice are dreptate, semnele din Mat. 24: 4 şi cont., nu sunt semne ale sfârşitului Erei Creştine. Ele sunt semne ale sfârşitului veacului lui Israel de la sfârşitul Necazului cel mare. Oricum, acest lucru este deranjant de supărător. De ce? Pentrucă nu este absolut nici o nevoie de semne ale sfârşitului veacului lui Israel, deoarece tot ceea ce n-ar trebui ca să cunoaştem ziua şi ceasul acelui eveniment, ar fi un calendar! În legătură cu a Doua Venire, Ice şi LaHaye spun: „În timp ce nimeni nu ştie ziua sau ceasul Răpirii bisericii, noi ştim când va fi Glorioasa Apariţie – imediat după Necaz (v. 29)” (Schiţând … p. 37). Acum dacă, prin numărarea a 7 ani începând din ziua semnării tratatului de pace între Israel şi omul Păcatului, cineva ar putea afla timpul exact a celei de a Doua Venirii, de ce ucenicii cer un semn al acelui eveniment, şi de ce ar fi nevoie de semne privitoare la acel eveniment? Este evident ridicol să sugerezi că este nevoie de semne care să indice apropierea unui eveniment care poate fi calculat cu precizia unui ceas atomic.

Este important să notăm din nou că Ice şi alţi dispensaţionalişti cred că Discursul de pe Muntele Măslinilor are strict de-a face cu perioada de după Răpire (Controversa, 167). În plus, el crede că vers. 29 şi cont., se referă exclusiv la a doua Venire. Aici întâlnim o altă contradicţie, dintre multele existente în milenism. Ice şi LaHaye ne spun: „În timp ce nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul Răpirii bisericii, noi ştim când va fi Glorioasa Apariţie – imediat (îndată) după Necaz.” V. 29 (Schiţând, 37). Apoi ei ne spun: „Oameni bine intenţionaţi au produs multă confuzie încercând să identifice „generaţia care nu va trece până când toate aceste lucruri se vor întâmpla” (Mat. 24). Unii încep cu vers. 31 şi cred că el vorbeşte despre generaţia care a început în momentul când Israel a devenit o naţiune în 1948. (Citeşte acest articol până jos, este foarte interesant, Don K. Preston). Trecerea timpului a infirmat insă aceea idee. Este mai bine să interpretezi acest verset în contextul lui: aceasta înseamnă că, generaţia care vede evenimentele din timpul Necazului va vedea deasemenea şi Venirea lui Christos şi celălalte evenimente care conduc la sfârşitul veacului. Astfel se evită speculaţii dăunătoare cu privire la viitor, pentrucă nici un om nu ştie ziua sau ceasul (Mat. 24: 26). Din momentul în care Anti-Christul şi Israel semnează tratatul de pace, pe care-l va încălca la jumătatea perioadei necazului, vor mai fi 7 ani până la venirea lui Christos” (Schiţând, 37). Observaţi ce au făcut aceşti bărbaţi!

Ei au luat ceea ce Isus a spus despre a Doua Venire, „despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni” şi au aplicat la Răpire, deşi, conform lui Ice şi LaHaye în Matei 24 Isus nu menţionează deloc Răpirea! Prin urmare ei greşesc aplicând Mat. 24: 36, la răpire. (desigur că nu există aşa ceva, răpirea şi apoi a doua venire în Scriptură. Aceasta este o invenţie, o născocire teologică fără valoare scripturală, dar aceasta face obiectul unui studiu separat). Nu doar că aplică Mat. 24: 36 la un eveniment despre care ei cred că Isus nu vorbeşte, ci ei iau ceea ce Isus a spus despre a doua venire şi răstoarnă cu capul în jos! Isus a spus că nimeni nu ştie dar mileniştii spun că toţi pot şti, toţi pot cunoaşte! Trebuie doar să porneşti ceasul în momentul în care anti-christul şi Israel semnează tratatul, numeri 7 ani şi ai ziua şi ceasul celei de a Doua Veniri. Deşi Isus a spus că nimeni nu a ştiut ziua şi ceasul! 7

DE CE ar fi nevoie de semne cum sunt „războaie şi veşti de războaie” dacă o persoană poate şti că Parusia va avea loc exact după 7 ani de la un eveniment dat? Şi de ce cineva ar trebui să privească evanghelizarea lumii ca un semn că sfârşitul este aproape, când de fapt tu deja ştii că tratatul a fost semnat şi ai însemnat ziua Domnului în calendarul tău? Pe lângă aceasta, apariţia „urâciunii pustiirii” nu poate face „mai cunoscută” data Parusiei, din moment ce Ziua a fost determinată cu precizie.

Faptul că Răpirea ar indica, cel puţin de ochii lumii, că Parusia era acum la distanţă de doar 7 ani, neagă nevoia semnelor care să indice apropierea ei. Vreau să spun că dacă ai ştiut că ieri milioane de creştini au dispărut, a la scenariul Left Behind (Lăsat în urmă; un film despre răpire), nu-i aşa că ai avea ideea destul de bună să fixezi ceasul şi să începi numărătoarea inversă? Iar dacă Răpirea nu a fost un semn destul de concludent al apropierii Parusiei, atunci dacă de fapt, „noi ştim când va avea loc Glorioasa Apariţie” anume exact după 7 ani de la semnarea tratatului de pace între omul fărădelegii şi Israel, nu mai este absolut nici o nevoie de alte semne care să arate apropierea Parusiei. Gândiţi-vă la asta! Avem nevoie de semne prin care să cunoaştem că vine Crăciunul? Ştim că 25 Decembrie este pe calendar! Cunoaştem ziua şi ceasul! Sugestia dispensaţionalistă cu privire la toate aceste semne din Mat. 24 aplicate la aceea foarte scurtă perioadă de 7 ani, devine disonantă din punct de vedere cronologic. Dacă cunoşti momentul începerii foarte bine şi momentul terminării la fel de bine, nu mai ai nevoie de semne care să-ţi indice apropierea momentului terminus. Aminteşte-ţi că mileniştii insistă că nu există semne privind Răpirea. Totuşi după cum am văzut deja, Răpirea este semnalul sfârşitului Erei Creştine. Prin urmare este la prima vedere evident că semnele sfârşitului Erei Bisericii sunt de facto semne ale Răpirii!

Iată deci ce avem:

Există (după cum se presupune) mai multe semne ale apropierii venirii Domnului astăzi, decât în ori care altă generaţie anterioară. De fapt generaţia noastră a văzut „super semnul sfârşitului.” După cum vom vedea, acest lucru nu doar sugerează pe departe, ci cere, implică ca generaţia noastră să fie generaţia celei de-a doua veniri a lui Christos. Totuşi, semnele celei de-a Doua Veniri a lui Christos, semnele din Mat. 24 nu trebuie să apară decât după răpire. Cu toate acestea, majoritatea dispensaţionaliştilor cred că semnele din Mat. 24 se împlinesc astăzi. Matei 24 este cel mai citat pasaj din Biblie în legătură cu semnele şi împlinirea lor curentă!

Deci, ori că evenimentele moderne nu sunt semne ale apropierii sfârşitului, sau, dacă sunt cu adevărat semne ale apropierii Parusiei lui Christos, atunci noi neapărat trebuie să ne aflăm în perioada post-răpire şi asta încă din 1948! Ce se întâmplă cu conceptul celor 7 ani de necaz în acel scenariu??

Dacă evenimentele generaţiei noastre curente nu sunt de fapt semne ca împlinire a lui Mat. 24 atunci virtual toată învăţătura dispensaţionalistă a acestei generaţii şi a celei precedente este falsificată! Aceasta nu este o chestiune minoră! Dacă evenimentele din generaţia noastră sunt de fapt semne ale apropierii celei de a doua Veniri, atunci, este inevitabil adevărat că aceleaşi evenimente sunt semne ale Răpirii. Cu toate acestea ni se spune că nu există semne ale Răpirii.

Ei bine, cum pot exista semne privind apropierea celei de a doua Veniri, care este un eveniment post-Răpire,(de după) şi să nu fie semne ale răpirii, eveniment mai apropiat de noi?

Aici este DILEMA: Evenimentele curente nu pot fi semne ale Răpirii, pentrucă nu există semne privind Răpirea. Dar evenimentele curente nu pot fi nici semne ale apropierii venirii lui Christos, pentru că semnele privitoare la a doua venire nu apar decât după Răpire.

Dacă evenimentele curente sunt semne ale apropierii venirii lui Christos atunci acele evenimente sunt incontestabil semne ale mai apropiatei Răpiri, pentru care se presupune că nu există semne.

Dar, dacă evenimentele curente sunt semne privitoare la a doua venire, atunci afirmaţia că evenimentele relatate în Mat. 24 aparţin exclusiv lumii post răpire, este falsă!

Deci, în timp ce cărturarii dispensaţionalişti proclamă gălăgioşi că generaţia noastră a văzut „super semnul sfârşitului” şi o veritabilă „paradă de semne” ei se contrazic într-un mod care este fatal pentru propria lor doctrină. Nu există o poziţie pe care dispensaţionaliştii moderni să o poată lua privitoare la semne, care să nu se contrazică pe ea însăşi, şi mai important, să nu violeze Biblia! Haideţi să contiunăm studiul nostru ca să demonstrăm acest lucru.

Ţineţi minte că Ice şi binenţeles şi alţii, susţin că Mat. 24 nu are nimic de-a face cu Era curentă. Mat. 24 se ocupă de lumea post-răpire, şi de semnele privitoare la a doua venire. Totuşi, aici există o mare problemă! Observaţi că în Mat. 24: 43 şi cont., Isus Îşi aseamănă venirea cu venirea unui hoţ. Acum devine interesant!

Venirea Lui ca un hoţ se susţine că este Răpirea,8 pentrucă nu există vreun semn care să indice aceea venire. Dar asta nu funcţionează, pentrucă, amintiţi-vă, că în Mat. 24 nu este vorba despre Răpire, ci despre a doua venire şi toate semnele enumerate în Mat. 24: 4 şi cont., se presupune că sunt SEMNE ale celei de a doua veniri! Deci, cu alte cuvinte, semnele din Mat. 24 trebuiau să fie semne ale venirii „ca un hoţ” din Mat. 24: 43 şi cont! Acest lucru însă nu este posibil conform schemei mileniste, pentru că se presupune că nu există semne pentru venirea ca un hoţ!

Ei bine, dacă semnele din Mat. 24: 4 şi cont., sunt pentru venirea Domnului din Mat. 24: 43 şi cont., atunci există semne pentru venirea ca un hoţ! Dar din nou acest lucru nu funcţionează, pentrucă conform doctrinei mileniste, venirea ca un hoţ este RĂPIREA nu a doua venire! Totuşi Mat. 24: 43 se presupune că vorbeşte despre a doua venire, nu despre răpire (venirea ca un hoţ). Îţi vâjâie capul? Ei bine, încă mai este.

În Apoc. 16: 15 avem descrierea Armaghedonului. Ice, LaHaye, Jeffrey, Van Impe etc., toţi susţin că bătălia de la Armaghedon culminează cu a Doua Venire, daţi-mi voie să repet, a Doua Venire. Dar cum descrie Isus aceea venire? Citeşte cuvintele Sale: „Iată eu vin ca un hoţ.” Observi care este problema? Venirea ca un hoţ este Răpirea, sau cel puţin aşa suntem învăţaţi de milenişti. Iar răpirea este un eveniment lipsit de semne. Dar acest lucru nu fucnţionează în Apoc. 16! Venirea din Apo. 16: 15 la apogeul Armaghedonului este venirea lui Christos „ca un HOŢ.” Dar venirea „ca un hoţ” se susţine că este răpirea, adică un eveniment lipsit de semne.

Oricum, venirea din Apocalipsa la apogeul Armaghedonului este precedat conform mileniştilor de:

1). Semnarea tratatului de pace dintre Israel şi antichrist

2). Reconstrucţia templului din Necazul cel Mare

3). Încălcarea tratatului de pace

4). Impunerea semnului fiarei

5). Urmează Necazul cel Mare în care 2/3 dintre Iudei şi 3/5 din populaţia pământului vor fi distruse

6). Apariţia celor doi Martori

7). Apariţia celor 144000 de „super” evanghelişti iudei

8). Toate celălalte evenimente pe care mileniştii le aşează în perioada celor 7 ani de necaz. Deci cu alte cuvinte VENIREA ca un HOŢ din Apo. 16:15 este precedată de o abundenţă de semne. De fapt este precedată chiar de semnul pe care Ice /LaHaye insistă că permite însăşi cunoaşterea zilei şi ceasului acelei veniri, semnarea tratatului de pace! După cât se pare, ei ne spun că: „Din momentul în care anti-christul şi Israel semnează un tratat de pace, pe care-l va încălca la mijlocul perioadei necazului, vor mai fi 7 ani până la venirea lui Christos. (Schiţând, 37) Deci conform cu propria lor interpretare a Apocalipsei, venirea ca un hoţ din Apo. 16: 15 poate fi calculată la zi şi ceas!9

Aici DILEMA este acută şi totuşi nimeni nu-i spune pe nume! Chestiunea semnelor este un mare „călcâi a lui Achile” a milenismului. Ei nu vorbesc decât despre „semne, semne, pretutindeni semne” şi totuşi nu pot avea semne privitoare la sfârşitul Erei Creştine, pentru că asta NEAGĂ argumentul lor privitor la lipsa semnelor legate de Răpire, şi pe lângă acest fapt ei nu au nevoie de semne privitoare la a doua Venire dacă ziua şi ceasul acelui eveniment se pot calcula cu precizie! Să recapitulăm ce am văzut până acum:

1). Nu există semne privitoare la Răpire (Ice/LaHaye)

2). Există semne ale sfârşitului Erei Creştine (Ice/LaHaye). La urma urmei 1948 este „super” semnul sfârşitului veacului. Este totuşi un argument de luat în considerare:

- Premiza majoră: Răpirea aduce Era Creştină la final (Ice/LaHaye)

- Premiza minoră: Există semne ale sfârşitului Erei Creştine (Ice/LaHaye)

Concluzie: Prin urmare există semne ale Răpirii care încheie Era Creştină. Dacă Răpirea aduce Era Creştină la încheiere, şi dacă există semne ale sfârşitului Erei Creştine, atunci în mod logic există într-adevăr semne privitoare la Răpire! Este ilogic să negi acest fapt! Ice şi LaHaye spun că este „prea violent să spui că există semne ale sfârşitului Erei Bisericii.” Desigur la pagina 119 din Schiţând, ei listează 11 semne ale sfârşitului Erei Creştine şi spun „unii profesori de profetologie sugerează că sunt 20 de semne astăzi şi un prieten de-al nostru are o listă cu 36.” Acum, dacă este prea violent să spui că există semne ale sfârşitului Erei Bisericii cum pot ei justifica ceea ce spun: „Aspiraţia Rusiei de a deveni o supra putere militară mondială, este o împlinire a profeţiei” (Schiţând 119)? Dacă nu există semne ale sfârşituliui Erei Bisericii, cum pot ei spune: „Diferitele greve şi neliniştea pe care o vedem în diferite părţi ale lumii, nu este doar o subminare a societăţii, ele sunt o împlinire a profeţiei privitoare la zilele din urmă” (Schiţând 120)? Ice spune că este greşit să spui că semnele din Mat. 24: 4-14 se împlinesc astăzi … (Ice), totuşi LaHaye spune că au avut loc o paradă de semne ca împlinire a lui Mat. 24: 8 şi cont., începând cu al Doilea Război Mondial (LaHaye). Ice spune: „semnele profetice referitoare la Israel nu se împlinesc în zilele noastre” Totuşi, …. Ice şi LaHaye spun că restaurarea lui Israel în 1948 este „super semnul” sfârşitului veacului (Schiţând 119). Ice spune: „Prea violent să spui că există semne ale sfârşitului Erei Creştine” şi „semnele profetice legate de Israel nu se împlinesc în zilele noastre” dar apoi spune: „aceasta nu înseamnă că nu există semne ale vremii care se leagă de alte aspecte ale planului lui D-zeu.” Nu-i aşa că avem dreptul să întrebăm: dacă nu există semne privitoare la Răpire, nu există semne privitoare la sfârşitul Erei Creştine şi nu există semne care sunt legate de Israel, care exact este acel „alt aspect din planul lui D-zeu” pentru care EXISTĂ semne???

Contradicţia dintre Ice şi LaHaye privind Mat. 24 este foarte importantă. Ice vede Mat. 24:4 şi cont. aplicabil strict la perioada de Necaz, de după Răpire neavând nici o legătură cu Era Creştină curentă. LaHaye crede exact opusul, din moment ce crede că acele semne sunt semnele sfârşitului Erei Creştine. Diferenţa dintre cele două poziţii este o „prăpastie mare” şi nu poate fi trecută prin a da din mână spunând că nu este importantă. Consideraţi următoarele:

„De-a lungul secolelor „ghicitorii,” „profanatorii de semne” şi profeţii mincinişi au creat reputaţie proastă studiului profeţiei prin speculaţiile privitoare la momentul întoarcerii lui Christos. Presupunerile lor greşite au înşelat şi desamăgit pe mulţi. Dar aceasta nu este un motiv de a evita studiul legitim al semnelor profetice care indică data aproximativă a întoarcerii Domnului. În timp ce este adevărat că nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul întoarcerii lui Christos, Isus însuşi şi-a făcut timp să prezinte semnele care aveau să indice că întoarcerea Lui era aproape. Ce putem spune, că pe măsură ce examinăm fiecare dintre semne, putem spune că credem că generaţia noastră are mai multe semne care indică că Christos ar putea veni în timpul vieţii noastre, decât oricare generaţie dinaintea noastră.” (Schiţând 110). Această afirmaţie are atât de multe probleme că ar necesita un articol întreg doar să le enumeri. Vom puncta doar câteva majore.

1). Amintiţi-vă, Ice şi LaHaye nu cred că există semne privitoare la Răpire. Există doar semne privitoare la a doua venire care are loc la 7 ani după Răpire.

2). Dacă Venirea, pentru care există semne este aproape, atunci cu siguranţă noi ne aflăm în perioada Necazului. Nu există semne privitoare la Răpire, dar există semne privitoare la cea de a Doua Venire. Deci, dacă „generaţia noastră are mai multe semne care indică că Christos ar putea veni în timpul vieţii noastre, decât oricare generaţie dinaintea noastră,” noi în mod absolut trebuie să fim în perioada Necazului!

3). Dacă semnele celei de a Doua Veniri sunt realmente prezente, atunci se poate fixa ziua şi ceasul deoarece după Ice şi LaHaye: „În timp ce nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul Răpirii Bisericii, noi ştim totuşi când va avea loc Glorioasa Apariţie – imediat după Necaz. (Schiţând, p. 37) Apoi ei continuă: „Din momentul în care anti-christ şi Israel semnează tratatul de pace, pe care el (antichristul) îl încalcă la jumătatea perioadei de necaz, vor mai fi 7 ani până la venirea lui Christos.” (Schiţând, p. 37)

4). Dacă semnele existente astăzi nu sunt de fapt privitoare la a doua Venire, datorită faptului că nu ne găsim actualmente în Necaz, atunci ele trebuie să fie semne privitoare la Răpire! Dar amintiţi-vă, Ice şi LaHaye sunt neclintiţi susţinând că nu există semne privitoare la Răpire. Prin urmare, nu pot fi semne privitoare la a doua Venire, deoarece Răpirea şi Necazul încă nu au avut loc, şi nu pot fi nici semne privitoare la Răpire deoarece Răpirea este un eveniment lipsit de semne. Deci, care venire a Domului este indicată prin toate aceste semne … care NU sunt semne?!!

5). Pune-ţi următoarea întrebare: dacă este „prea violent să spui că există semne ale sfârşitului Erei Bisericii care se împlinesc astăzi” şi „nu există semne privitoare la Răpire” şi „semnele profetice referitoare la Israel nu se împlinesc astăzi” etc., atunci CUM este POSIBIL să susţi că „generaţia noastră are mai multe semne care să indice că Christos ar putea veni în timpul vieţii noastre, decât oricare generaţie dinaintea noastră”? Aceasta este o mare contradicţie!!

Mai întâi, după cum vom arăta mai jos, Ice îl citează pe Bock aprobându-l în sensul că generaţia care va vedea semnele Venirii Domnului ar trebui să fie generaţia care va vedea sfârşitul. Semnele nu sunt o „poveste fără sfârşit” repetată în fiecare generaţie. Da, dacă generaţia noastră a văzut „super semnul” şi mai multe semne decât ori care generaţie dinainte, înseamnă că aceasta trebuie să fie generaţia! Fără „dacă” „şi” sau „dar”!

În al doilea rând, ca un argument corolar, observaţi schimbarea subtilă în ceea ce Ice şi LaHaye au de spus cu privire la semne, şi comparaţi cu ceea ce a spus Isus. Isus a spus: „când veţi vedea toate aceste lucruri (semne, D.K. Preston) să ştiţi că este aproape, este chiar la uşi (Mat. 24: 33). Semnele nu erau indicatoare că venirea lui Christos poate sau ar putea avea loc în curând. Semnele trebuiau să dovedească că Parusia va urma categoric să aibă loc în aceea generaţie. Ice chiar este de acord că generaţia care va vedea semnele este cea care va vedea Venirea Domnului. Dacă generaţia care vede semnele este cea care vede Parousia, şi dacă generaţia noastră a văzut mai multe semne decât ori care altă generaţie, atunci generaţia noastră trebuie să fie generaţia Venirii Sale. Desigur Ice refuză să fie consistent cu ceea ce a scris susţinând că nu este posibil să cunoşti cu precizie când va avea loc Parousia. Acest lucru nu este altceva decât confuzie. Nu poţi, în mod logic, să susţi că generaţia care vede semnele trebuie să fie generaţia termianlă, să susţi că generaţia noastră este cea care vede semnele, de fapt „Super Semnul,” şi apoi să te întorci de jur împrejur şi să micşorezi importanţa semnelor spunând că nu putem cunoaşte când va avea loc Parousia! Dacă semnele sunt prezente în această generaţie, atunci această generaţie trebuie să fie generaţia sfârşitului. Isus aspus: „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri.” El nu spune că generaţia care va vedea semnele poate să fie generaţia în care aceste lucruri s-ar putea întâmpla. Isus nu a fost ambigu, vag sau evaziv!

Îţi dai seama de puterea acestei contradicţii în tabăra dispensaţionalistă? Pe de-o parte nu pot exista semne înainte de Răpire, pentru că Răpirea este lipsită de semne. Totuşi Ice şi LaHaye spun că astăzi sunt mai multe semne ale apropierii Venirii Domnului decât în ori care altă generaţie.12 Aceasta este o contradicţie! Pentrucă ori ce semn al celei de a doua Veniri este de facto un semn al Răpirii, ea fiind primul eveniment în ordine cronologică.13

Mai departe, nu există semne ale celei de a doua Veniri, deoarece semnele referitoare la a doua venire nu trebuie să apară decât după Necaz, şi binenţeles, aceasta nu a avut încă loc, ne spun ei. Totuşi Ice şi LaHaye ne spun că sunt mai multe semne privitoare la cea de-a doua venire astăzi decât în oricare generaţie precedentă. Aceasta este o altă contradicţie! Dacă există astăzi semne ale venirii Domnului, atunci semnele sunt obligatoriu şi semne ale Răpirii. Dar acest lucru nu poate fi adevărat – suntem învăţaţi de ei – din moment ce singura venire pentru care există semne este a Doua Venire, după Răpire. Dar dacă există astăzi semne ale venirii Domnului, acest lucru CERE că RĂPIREA să fi avut loc ori că există semne ale apropiatei Răpiri. Dar acest lucru este fals ni se spune. Problema este că ori care poziţie o adoptă privitoare la semne, mileniştii îşi contrazic propriul sistem!

Consideraţi următoarele: în Controversa, p. 93, Ice îl citează cu aprobarea lui pe Daryl Bock, care spune: „Ceea ce Isus spune, este că aceea generaţie care vede începutul sfârşitului vede şi sfârşitul. Când apar semnele, ele vor continua repede; ele nu se vor derula încet pe parcursul mai multor generaţii. Se va întâmpla în cadrul unei generaţii.” Observaţi ce a afirmat Grant Jeffrey despre importanţa lui 1948: „Fără îndoială renaşterea naţiunii lui Israel la 15 Mai 1948, este una din cele mai extraordinare profeţii ale vechilor Scripturi. Nu doar că este fără precedent din punct de vedere istoric dar profeţia renaşterii lui Israel este unică prin faptul că nu poate fi împlinită din nou, cu uşurinţă, în altă generaţie. Dacă restaurarea lui Israel din 1948 nu este împlinirea lui Ezechiel 37 şi Matei 24, atunci iudeii trebuie să fie exilaţi din Israel pentru secole ca să se mai întoarcă odată şi să devină o naţiune. Acest lucru este atât de improbabil încât îl putem elimina ca şi posibilitate.”14 Aţi sesizat puterea a ceea ce Bock şi Jeffrey spun despre natura distinctivă a lui 1948 şi a semnelor? Ei spun că 1948 nu poate fi reprodus ca şi semn,15 şi că generaţia care vede semnele trebuie să fie generaţia Parousiei! De aceea numesc ei 1948 Super Semnul sfârşitului! Dar din nou, dacă acest lucru este adevărat, atunci aceasta trebuie să fie generaţia care vede întoarcerea Domnului! Ice este de acord cu Bock că generaţia care vede semnele este generaţia finală. Ei bine, cel mai Super Semn dintre toate a avut loc, ni se spune. Nu este alt semn mai mare sau mai important decât semnul 1948 şi el este irepetabil. Deci, dacă generaţia care vede SEMNUL, cel mai mare dintre toate, trebuie să fie generaţia sfârşitului, noi spunem din nou Ice fixează data exact la fel ca cei pe care îi critică. Aici este argumentul nostru pentru simplificare:

Premiza mare: Generaţia care vede semnele sfârşitului va fi generaţia vare va vedea a doua venire a Domnului (Ice, LaHaye, Bock)

Premiza mică: Dar generaţia noastră a văzut mai multe semne ale sfârşitului, inclusiv Super Semnul sfârşitului, restaurarea lui Israel din 1948, decât ori care generaţie care a trăit vreodată (Ice, LaHaye, Bock)

Concluzie: Prin urmare, generaţia noastră trebuie să fie generaţia care va fi martora sfârşitului, adică a celei de a doua Veniri a Domnului. Ce înseamnă aceasta? Ei bine, aşa cum am văzut în Schiţând, p. 119 … ei enumeră 11 semne şi ne spun că ele sunt „împlinirea profeţiei.” Ice şi LaHaye ne spun „generaţia noastră are mai multe semne, care indică că Christos ar putea să vină în timpul vieţii noastre, decât oricare generaţie precedentă.” Ice continuă şi spune că prezenţa lui Israel în ţară din 1948 este „ începutul împlinirii lui Ezechiel 37” 16 (Schiţând, p. 87). (Nu putem dezvolta acest lucru aici dar aceasta este o afirmaţie devastatoare! Ezechiel 37 vorbeşte de restaurarea lui Israel cu o inimă nouă (Ez. 37: 10) nu cu o inimă ateistă şi în necredinţă! Oricum după Ice, 1948 a fost restaurarea lui Israel când majoritatea dintre ei erau „atei şi agnostici” Cum se potriveşte Ez. 37 cu aceea situaţie? Vezi cartea mea „Israel: 1948, Numărătoare inversă spre nicăieri”pentru o discuţie mai amplă asupra acestui subiect vital. În Schiţând, p. 84 restaurarea lui Israel din 1948 este numită „Super Semnul lui D-zeu pentru vremurile din urmă” şi ei spun că „strângerea laolaltă a lui Israel şi dezordinea sunt semne specifice că programul lui D-zeu privind vremea sfârşitului este pe punctul de a demara cu toată viteza. Pe lângă aceasta, faptul că toate trei curente profetice (naţiunile, Israel şi Biserica) converg împreună pentru prima dată în istorie, constituie în sine un semn.”

Deci iată ce avem: Ice şi LaHaye ne spun că cărturarii profeţiei care au fixat date pentru întoarcerea Domnlui au adus dezonoare studiului profeţiilor Bibliei. Totuşi apoi ei ne spun că generaţia care vede semnele sfârşitului va fi categoric generaţia care va vedea Venirea Domnului pentrucă, „când apar semnele, ele vor continua repede; ele nu se vor derula încet pe parcursul mai multor generaţii.” Apoi ne spun că nici o altă generaţie n-a văzut vreodată semnele pe care le vede generaţia noastră. De fapt, 1948 este „Super Semnul” cel mai mare dintre toate. Deci, de la propriile lor tastaturi vine concluzia inevitabilă că Ice şi LaHaye au fixat data pentru venirea Domnului ca fiind această generaţie! Vă rog, poate cineva să explice diferenţa dintre predicţia falsă a lui Hal Lindsay cu privire la venirea Domnului în 1988, şi faptul logic, inevitabil prin care poziţia lui Ice şi LaHaye cere ca venirea lui Christos să fie în această generaţie?

În timp ce Ice îi ceartă pe cei care au încercat să calculeze momentul venirii Domnului pe baza lui 1948, el de fapt a făcut o predicţie identică! Dacă, aşa cum spune Bock, şi Ice îl citează aprobator, generaţia care vede semnele este generaţia terminală, şi dacă 1948 este Super Semnul sfârşitului atunci nu poate exista altă concluzie: generaţia noastră va vedea venirea Domnului! Aceasta nu poate fi o chestiune doar de speranţă, dorinţă sau chiar credinţă. Dacă sfârşitul vine în timpul generaţiei semnelor, şi dacă 1948 este Super Semnul, atunci această generaţie (care s-a scurs deja) trebuie (trebuia) să fie generaţia sfârşitului!

Nu poţi, cel puţin din punct de vedere logic, să spui că 1948 este Super Semnul sfârşitului, să spui că generaţia care vede semnele trebuie să fie generaţia terminală, iar apoi să susţi că generaţia care a văzut cel mai important semn dintre toate, NU trebuie neapărat să fie generaţia terminală. Astfel că în timp ce Ice îl condamnă pe Lindsay pentru predicţiile sale, Ice a făcut acelaşi lucru! Acum dacă devi derutat citind comentariile mileniste privitoare la semne, este de înţeles! Ce anume trebuie cineva să creadă? Ice şi LaHaye sunt în dezacord cu alţi milenişti de frunte. Ei sunt în dezacord unul cu celălalt, sunt în dezacord chiar cu ei înşişi şi cu propriile lor cărţi şi nu sunt de acord unul cu celălalt chiar în aceleaşi cărţi! Contradicţiile inerente din afirmaţiile lor sunt numeroase. Adevărul este că doctrina milenistă privind Răpirea, semnele şi întreaga schemă legată de sfârşitul veacului este un edificiu de cărţi de joc construit pe nisip mişcător. Ice şi LaHaye corect au observat că cei ce au fixat date şi falşii prevestitori au adus – şi putem adăuga, – mai aduc încă proastă reputaţie studiului profeţiei. Mai mult, aduc ruşine însuşi Numelui lui Christos. Dar aceşti falşi prezicători şi profeţi nu aparţin cu toţi trecutului înceţoşat! Hal Lindsay a prezis 1988 – a greşit. Jack Van Impe a prezis 1999 – a falimentat. John Hagee, vorbind la Trinity Broadcasting, Martie 2003, a spus că Răpirea va avea loc în decurs de 6 luni. (ai greşit d-le Hagee!!!) Partenerul lui Ice, Tim LaHaye deşi a spus că nu vrea să fie dogmatic, a spus că generaţia care a văzut cel de-al doilea Război Mondial, va fi generaţia care va vedea întoarcerea Domnului.17 (timpul s-a scurs d-le LaHaye!)

Este timpul ca Biserica modernă să-i tragă pe aceşti domni la răspundere! Ei trebuie să fie făcuţi cunoscut şi etichetaţi pentru ceea ce sunt, adică învăţători falşi care aduc ruşine Numelui lui Christos!

-

Natura Parousiei este identică cu Natura ÎmpărățieiNatura Parousiei este identică cu Natura Împărăției de Don K. Prestondkpret@cableone.net trad. Iosif Dragomir Fără îndoială, natura Parousiei este miezul controversei din cadrul escatologiei. A prezis Isus că se va întoarce în mod fizic, în trup, pe nori fizici la sfârşitul timpului, sau a prezis El o venire „spirituală”? Recent Thomas Ice şi Gary DeMar s-au angajat într-o dezbatere polemică privind întrebarea, „Trăim noi în zilele de pe urmă?” În încercarea de a arăta că venirea lui Christos nu a putut avea loc la Căderea Ierusalimului în AD 70, Thomas Ice a insistat în repetate rânduri că Întruparea este dovada definitivă că Isus trebuie să se întoarcă în mod fizic la sfârşitul veacului, încă în viitor. Deoarece prima venire a lui Christos a fost în trup (fizică) a doua Sa venire trebuie să fie şi ea în trup (fizică), argumentează el. Acest articol va arăta că de fapt, Întruparea este chiar motivul pentru care Parousia lui Isus nu poate fi în trup! A. Parousia şi natura ÎmpărăţieiIstoric vorbind, una din cele mai mari eşecuri în exegeza escatologică este greşala de a corela natura Parousiei cu natura Împărăţiei. Există desigur o amplă controvesră în lumea escatologică între mileniştii care insistă că împărăţia prezisă de către profeţii V.T. trebuie să fie un Israel naţionalist restaurat, şi tabăra amilenistă şi postmilenistă care insistă că Împărăţia a fost întemeiată în biserică ca o realitate spirituală. Câteva lucruri demonstrează natura spirituală a Împărăţiei.1. Israelul V. Legământ a fost umbra bunurilor care aveau să vină şi nu realitatea, esenţa (Col. 2: 14-17; Evr. 9: 24-25; 10: 1-4). Umbra niciodată nu este lucrul sperat şi niciodată nu înlocuieşte sau elimină „trupul.” Ca o vagă reprezentare a realităţii, Israelul Vechiului Legământ niciodată nu a fost scopul Planului de Răscumpărare a lui Dumnezeu. Greşala de a cinsti umbra Israelului V. Legământ în detrimentul realitaţii, este rădăcina multor erori escatologice din zilele noastre. 2Modus operandi lui Dumnezeu a fost dintotdeauna de la Natural la Spiritual (1.Cor. 15: 46). Punctul de vedere milenist a unei împărăţii naţionale restaurate spune că Dumnezeu l-a întemeiat pe Israel, l-a izgonit în favoarea unei entităţi spirituale – biserica – iar apoi în final va restaura împărăţia „naturală.” Acest lucru implică faptul că Dumnezeu favorizează naturalul deasupra spiritualului. 3. Respingerea de către Isus a ofertei iudeilor de a-L face împărat (Io. 6:15). Unul dintre cele mai trecute cu vederea sau ignorate adevăruri este că Iudeii s-au oferit să-L facă pe Isus împăratul lor, dar a fost El cel care i-a refuzat. Clar, că Isus a veni să fie împărat. Este la fel de evident că Iudeii aveau nevoie şi căutau un împărat. Cu toate acestea, atunci când a hrănit mulţimile iar mulţimea era aproape să-L facă împărat, Isus s-a retras din mijlocul lor. Zelul lor naţionalist este exact ceea ce insistă mileniştii, că ar fi necesar pentru Isus ca să domnească în viitor. Totuşi, din nou, Isus a fost cel care a refuzat oferta. 4. Respingerea de către iudei a ofertei lui Isus de a fi împăratul lor. Acest lucru sună aproape contrar cu ceea ce am spus mai sus. Totuşi dacă este corect înţeles, acest lucru este un punct dinamic. Evreii nu l-au respins pe Isus ca împărat până în momentul în care ei au înţeles că Isus respingea oferta lor de a-L face împărat. Fără îndoială că Iudeii îşi doreau un împărat militarist care să le refacă gloria naţională anterioară. Totuşi atunci când au făcut această ofertă lui Isus, El a respins-o. În clipa aceea Iudeii au început să-şi dea seama de natura împărăţiei lui Christos şi au început să respingă ofera împărăţiei Lui. 5. Isus a spus că împărăţia Lui nu-i din lumea aceasta (Io. 18: 36). Pilat îl ancheta pe Isus deoarece Iudeii l-au ameninţat pe Pilat că vor spune Cezarului că el, Pilat a refuzat să ancheteze pe unul care s-a autoproclamat împărat. În imperiul Roman multe lucruri se puteau trece cu vederea; rivalii politici ai imperatorului, însă nu. Pilat l-a găsit pe Isus „nevinovat” de orice învinuire politică deşi Isus a admis că a venit în această lume să fie Împărat! Pilat era conştient de speranţele naţionaliste ale supuşilor lui Iudei. De ce şi-ar fi pus în pericol propria viaţă şi carieră – lucruri pe care le-a apărat paranoic în toate celălalte cazuri – prin a înapoia Iudeilor şi aşa turbulenţi, un împărat politic şi militar? A făcut-o doar pentrucă l-a luat pe Isus pe cuvânt atunci când Isus a declarat, „Împărăţia Mea nu-i din lumea aceasta.” Faptul că Pilat l-a dat la moarte pe Isus nu neagă nevinovăţia lui Isus în legătură cu împărăţia. Pilat era cunoscut pentru uciderea oamenilor nevinovaţi. Mărturia lui, „… să ştiţi că nu găsesc nici o vină în El” stă ca o puternică mărturie a faptului că Pilat nu l-a văzut pe Isus ca un rival politic şi naţional pentru Cezar. 6. Isus a declarat „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: ,Uite-o acolo!` Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luc. 17: 20-21). Această afirmaţie a fost făcută ca răspuns direct la întrebarea fariseilor cu privire la când avea să fie întemeiată împărăţia. Ei tocmai o restaurare naţionalistă aşteptau; Isus categoric a respins aşteptările lor. 7. Rămăşiţa aleasă a lui Israel a primit împlinirea speranţei lui Israel (Rom. 11: 7). Acesta este un fapt insurmontabil. Dacă nădejdea lui Israel a fost împărăţia – şi aceea împărăţie era restaurare naţionalistă per schema milenistă – atunci împărăţia naţionalistă a lui Israel a fost restaurată înainte ca Pavel să scrie Romanilor. Acest lucru în mod clar nu este adevărat. Israel îşi găsea speranţele împărăţiei mesianice împlinite în Christos. Natura împărăţiei trebuie să fie spirituală. Acestea şi multe alte fapte stabilesc natura spirituală a împărăţiei lui Christos. Amileniştii şi post-mileniştii sunt fermi în susţinera lor că împărăţia a sosit la Rusalii şi a venit ca o realitate spirituală. Chiar se învaţă că Christos a venit într-un sens spiritual la acel moment conform lui Mc. 9: 1. Deci, în această schemă venirea lui Christos în împărăţia Sa este o realitate nevăzută datorită naturii spirituale a împărăţiei. Un lucru ciudat oricum, se întâmplă când se discută despre Parousia. Amilenistul şi post-milenistul crede că „împărăţia veşnică” (2.Pet. 1: 11) va veni la vremea Parousiei lui Christos. În loc ca împărăţia să vină fără să fie observată de data aceasta, se insistă că Christos va fi vizibil pentru fiecare persoană de pe glob în acelaşi moment iar împărăţia veşnică va fi descoperită în glorie vizibilă! Care principiu hermeneutic schimbă venirea spirituală nevăzută a lui Christos în împărăţia Sa la Rusalii în venirea fizică vizibilă oricărui ochi în împărăţia Sa la sfârşitul veacului? Este împărăţia care va să vină la Parousia diferită de cea de la Rusalii? Îşi schimbă împărăţia natura de la „invizibilă” (nu izbeşte privirile) la „ori ce ochi o va vedea”? Îşi schimbă împărăţia natura, de la spirituală la fizică? Amileniştii spun că venirea lui Isus în împărăţia Sa la Rusalii (Mat. 16: 28) a fost perceptuală, nu optică. Totuşi ei apoi insistă că împărăţia lui Isus de la sfârşitul veacului trebuie să fie „optică” (2.Tim. 4: 1). Asta nu este altceva decât o schimbare radicală în hermeneutică.  B. Venirea lui Dumnezeu în V.T. Natura venirii / manifestării lui YHWH în V.T. este importantă ca şi fundal pentru înţelegerea Parousiei lui Isus. Acest fapt este extrem de greşit înţeles sau ignorat astăzi de majoritatea cercetătorilor Bibliei. În V.T. Yahwe a venit de multe ori. El a venit pe nori, cu foc, cu îngeri, pentru judecată iar „cerul şi pământul” au fugit dinaintea Lui. El a venit când a eliberat pe Israel din Egipt (Ex. 3: 8). El a venit la căderea Babilonului (Is. 13-14) el a venit la căderea Edomului (Is. 34). El a venit la distrugerea Egiptului prin mâna Asirienilor (Is. 10-20). El a venit cu foc şi strigăt când a biruit pe Asirieni când au asediat Ierusalimul (Is. 30, 37). Fiecare din aceste evenimente erau venirea Domnului. Ele erau „teofanii,” manifestări ale majestăţii şi slavei lui Dumnezeu în judecată. Ele arătau suveranitatea şi dreptatea lui Dumnezeu (Is. 26: 9). Împlinirea prezicerilor Sale de a „veni” îl arătau ca fiind Dumnezeul adevărat (Is. 41: 21 şi cont.). C. Parousia lui Isus şi dumnezeirea LuiIsus a venit în lume susţinând că este Fiul lui Dumnezeu. El a susţinut că este Fiul Dumnezeului lui Israel. Prin învierea Sa El a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu (Rom.1: 4). În orice caz, Isus a susţinut că Parousia lui va arăta, dovedi că El este într-adevăr Dumnezeu.Mat. 24: 30 Isus a spus „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului.” O traducere mai acurată ar fi „.. se va arăta semnul Fiului Omului în cer” (adică Fiul este în cer, nu semnul). DeMar a arătat că „în cer” nu modifică cuvântul semn. Isus nu le-a spus să se uite după El pe cer. El le-a spus că ei vor vedea un semn care va dovedi că El este în cer, şezând la dreapta Tatălui. Cu alte cuvinte Isus le spunea că prin împlinirea evenimentelor pe care le prezicea, ei îşi vor da seama că El este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Aşa cum Tatăl Şi-a manifestat suveranitatea judecând naţiunile, Fiului i s-a dat „putere să judece întrucât este Fiu al omului” (Io. 5: 21- 29) şi va judeca în acelaşi fel ca Tatăl. Conducătorii iudei au recunoscut acest lucru chiar dacă nu le plăcea. Când Isus a fost anchetat de Caiafa acesta din urmă la provocat, „te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Christosul, Fiul lui Dumnezeu!” (Mat. 26: 63). Răspunsul lui Isus l-a şocat pe marele preot „Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt! ,,Ba mai mult, vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Mat. 26: 64). Pretenţia lui Isus de a veni pe nori a smuls un răspuns imediat, „A hulit!” De ce acest lucru a provocat un răspuns atât de vehement? Caiafa a înţeles că doar divinitatea „călăreşte” pe nori (Ps. 104: 3). Yahwe îşi croieşte drumul prin furtună şi vârtej (Naum 1: 3). Doar Yahwe a „călărit” un nor când a intrat în Egipt (Is. 19: 1). Doar Cel Atotputernic Îşi face locuinţa în nori (Ps. 97: 2). Venirea pe norii cerului era legată exclusiv de Dumnezeire (cf. DeMar, 154). Pentru Isus, a pretinde că va veni pe norii cerului nu era o pretenţie că va venii fizic, nici vizibil de către ochiul uman. Era o pretenţie la Dumnezeire! Isus avea să vină pe nori ca şi Tatăl Său. Pavel a confirmat că Parousia era asociată cu pretenţia lui Isus la Dumnezeire. În 1.Tim. 6: 14-15 apostolul a spus ucenicului său preferat să rămână credincios până la arătarea Domnului nostru Isus Christos „care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.” Parousia lui Isus va dovedi că El este Fiul lui Dumnezeu pentrucă El va face ceea ce Tatăl din totdeauna a făcut! Acest lucru este confirmat în Apocalipsa. Fiul Omului vine pe norii cerului cu judecată împotriva Babilonului (Apo. 1: 7; 14: 8 şi cont.) şi este revelat ca „Împăratul împăraţilor şi Domn al domnilor” (Apo. 17: 14; 19: 11-16). Asocierea venirii pe nori a lui Isus cu pretenţia la Dumnezeire şi prin urmare la autoritatea de judecător este decisivă pentru înţelegerea naturii Parousiei. La fel cum Yahwe a venit pe nori de multe ori fără să fii fost vizibil, Isus Fiul lui Dumnezeu Îşi va manifesta Dumnezeirea prin venirea pe nori pentru judecată.  D. A doua naştere a lui Isus şi Parousia LuiÎntr-un articol publicat mai devreme am arătat că Isus a experimentat două naşteri. O parte a acelui articol este reprodus aici. Isus a fost născut în lumea Vechiului Legământ a lui Israel. El a fost „născut din femeie, născut sub Lege” (Gal. 4:4). El a fost fiul lui David după trup (Rom.1:4). El a apărut la sfârşitul zilelor acelei Lumi Vechi (Evr. 1: 1 şi cont; 9: 26). Isus nu a fost născut în lumea neamurilor (păgânilor). El nu a „fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 15: 24). Această limitare impusă de întruparea lui Isus este adesea trecută cu vederea datorită accentului plasat pe împărăţia Sa „universală.” Noi însă nu ar trebui să pierdem din vedere faptul că Isus a fost „un slujitor al tăierii împrejur, ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8). Întruparea lui Isus L-a „restricţionat” la lumea Vechiului Legământ şi în acelaşi timp I-a negat abilitatea de a „funcţiona” ca Mesia în aceea lume.  E. Limitările slujirii Sale pe pământ Fiind născut în lumea vechiului Legământ a lui Israel, Isus a fost „îngrădit” în lucrarea Lui ca Mesia de un element restrictiv precis. Mesia trebuia să fie Împărat şi Preot (Zah. 6: 12-13). Isus era din seminţia lui Iuda (Evr. 7: 14). Ca şi Israelit natural (fizic) Isus nu putea niciodată să fie preotul prezis de Zaharia, pentrucă „dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt ceice aduc darurile după Lege” (Evr. 8: 4). Lucrarea pământească (întrupată) a lui Isus nu I-a permis să împlinească profeţiile legate de funcţia preoţească a lui Mesia pentrucă naşterea Sa trupească L-a plasat în afara confirmării acelui vechi Legământ, în această privinţă.  F. Necesitatea naturii „fizice” a lui IsusDeşi întruparea a impus restricţii precise asupra abilităţii lui Isus de a funcţiona ca Mesia în trup, naşterea fizică a lui Isus era absolut necesară. Ceea ce nu poate fi, deşi din nefericire este, trecut cu vederea, este motivul (raţiunea) de ce Isus a trebuit să apară în „carne şi sânge.” El trebuia să fie descendentul natural al lui David pentru a împlini promisiunea lui Dumnezeu (Ps. 89Is. 11: 1). Pe lângă aceasta, „deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuş a fost deopotrivă părtaş la ele, pentruca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” şi „a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere” (Evr. 2: 14 şi 17). Tatăl L-a trimis pe Fiul „într-o fire asemănătoare cu a păcatului, ca să osândească păcatul…” (Rom. 8: 3). Prin întruparea Lui, Isus a intrat în lumea cărnii; El a intrat în lumea păcatului pentru a rezolva problema păcatului. Pavel discută problema vechii Legi. Ea a fost dată ca să se înmulţească greşala (Rom. 5: 20). Legea a făcut posibilă cunoaşterea păcatului (Rom. 3: 20). Vechea Lege era incapabilă să izbăvească de păcat (Gal. 3: 20-21) până acolo încât Pavel o numeşte „slujba aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” (2.Cor. 3: 6-7). Isus S-a întrupat în aceea Lume Veche a păcatului şi a morţii (Gal. 4:4). El a apărut în lumea păcatului într-o fire asemănătoare cu a păcatului, ca să rezolve păcatul. Întruparea Sa L-a identificat ca „Fiul Omului” şi era absolut esenţial ca El să apară în trup pentru a realiza aceste scopuri. Astfel, cum am văzut mai sus, în timp ce era în trup Isus a fost restricţionat în ceea ce putea face. G. A doua naştere a lui Isus Este clar că Isus nu a putut împlini complet profeţiile mesianice în lucrarea lui fizică. El nu a putut fi preot şi prin urmare El nu a putut fi un împărat pe pământ. Dar Isus a fost născut din nou într-o sferă unde a putut împlini acele profeţii. În Fpt. 13: 27 şi cont, Pavel a predicat despre Isus şi învierea Sa. Apostolul a spus, „Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în Psalmul al doilea: ,,Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” Observaţi că Tatăl vorbind despre Învierea Fiului spune, „astăzi Te-am născut.” Învierea lui Isus era a doua lui naştere! În Rom. 1: 3-4 Pavel pune în contrast „naşterile” lui Isus. El s-a „născut din sămînţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor.” Clar că Învierea lui Isus era o altă „naştere,” o naştere în direct contrast cu naşterea Lui fizică în lumea Vechiului Legământ a lui Israel. Autorul Epistolei către Evrei ne spune, „Căci Christos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evr. 9: 24). Învierea lui Isus pentru întronare şi preoţie a fost o naştere în locurile cereşti unde poate sluji ca împărat şi preot. Limitarea mozaică impusă de naşterea fizice a lui Isus nu este aplicabilă în sfera cerească. Isus „a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh” (1.Pet. 3: 18). William Bell observă că „în trup” şi „în duh” din 1.Pet. 3: 18 sunt ambele locative (cazul locativ) şi se „referă la domeniul sau sfera în care acţiunile omorât şi înviat, au loc. Michaels este de aceiaşi părere şi insistă că Christos nu a fost înviat „ca spirit” ci într-o nouă sferă în care Duhul şi puterea lui Dumnezeu se manifestă fără piedici sau limitări omeneşti … Isus este eliberat ca să îndeplinească misiunea de importanţă supremă pentru cititorii epistolei.” Învierea lui Isus L-a situat într-o nouă sferă a existenţei – lumea Lui, lumea de sus. King spune, „Învierea lui Isus prin puterea Duhului nu a fost o simplă întoarcere la viaţă, ci o naştere într-o nouă viaţă pe care nu a avut-o în starea fizică de existenţă. El nu a fost înviat ca să reia aceea viaţă pe care a avut-o când a fost răstignit, ci ca să ia starea cerească înălţată de existenţă care este determinată de Duhul – viaţa veacului Noului Legământ. Parousia Lui avea să-L reveleze nu în lumea păcatului nici cu lumea păcatului, ci ca Împăratul împăraţilor în Noua Sa Lume. Pavel în mod accentuat ne spune că Christos nu se va mai arăta în lumea vizibilă a „cărnii”. În 2.Cor. 4: 16 – 5: 16 apostolul discută nădejdea escatologică a Noului Cort „care nu este făcut de mâini”. Acest Cort este pus în contrast cu cortul pământesc făcut de mâini. Discuţia apostolului a început în cap. 3 cu contrastul său dintre slova (carne) care omoară – V. Legământ – şi Duhul (2.Cor. 3: 6 şi cont.). Acesta este contrastul caracteristic lui Pavel între Vechiul Legământ şi Noua Lume a lui Christos (vezi Gal. 3: 1-5). În discuţia lui cu privire la tranziţia de la „omul nostru de afară” spre „omul nostru din lăuntru,” de la temporar la veşnic, Pavel spune, „noi nu ne uităm la lucrurile cari se văd, ci la cele ce nu se văd” (2.Cor. 4: 16 şi cont) El sigur nu poate spune că schimbările învierii ar fi imperceptibile! Ele pot fi văzute (pot fi percepute) dar sunt invizibile din punct de vedere optic. Când discută apariţia lui Christos pentru judecată, (2.Cor. 5: 10) apostolul imediat după aceea spune, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii (după carne); şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii (după carne), totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5: 16). Pavel foarte simplu neagă ceea ce lumea afirmă – o viitoare apariţie (reapariţie) „în carne” (vizibilă) a lui Christos. În particular, Pavel spune că Christos nu va mai apare în Lumea Israelului Vechiului Legământ – lumea „cărnii.” Întruparea lui Isus a fost cea care L-a identificat cu acel Veac. În final, unul din textele cheie care în mod normal se folosec pentru a dovedi o viitoare întoarcere fizică, vizibilă a lui Christos, dovedeşte exact opusul. În Evr. 9 autorul afirmă că Christos s-a arătat (apărut) „ca să steargă păcatul” (v. 26). Aceasta este o referire fără echivoc la întruparea Sa (cf. Rom. 8: 3). Aceasta este apariţia lui Christos în lumea păcatului, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, cu scopul de a înlătura păcatul. Oricum în vers. 28 scriitorul afirmă că Christos va apărea „a doua oară” despărţit de păcat. În general acest lucru este înţeles ca însemnând că Isus va veni din nou triumfător asupra păcatului, sau „nu cu scopul de a ispăşi păcatul.” În timp ce această poziţie este validă, nu satisface pe deplin. Aşa cum am văzut mai sus, întruparea lui Isus în lumea „cărnii” era absolut esenţială. Totuşi „El a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna” (Rom. 6: 10). Prin Învierea şi Înălţarea Lui, Isus a părăsit lumea păcatului şi trupul (cărnii) pentru totdeauna. El va fi pentru totdeauna „despărţit de păcat.” (n. tr. grecescul choris se traduce: la distanţă, separat, despărţit; Cornilescu traduce: „nu în vederea” …). Când „a fost înviat în Duh” El „a intrat odată pentru totdeauna în Locul prea sfânt.” (Evr. 9: 12). Este extrem de sugestiv şi puternic faptul că Christos la Înălţarea Sa s-a depărtat de lumea trupului (cărnii) a intrat în locurile cereşti odată pentru totdeauna! Ellingworth spune că forţa Întrării lui Christos în Sfânta Sfintelor din cer „odată pentru totdeauna” înseamnă: „Implicaţia în orice caz, este, că Christos odată ce s-a oferit pe Sine ca jertfă, nu se mai întoarce pe pământ, ci rământ în ta hagia (Locul Preasfânt). Christos nu se putea întoarce la lumea jertfei Sale. El trebuia să fie descoperit – Parousia Lui – ca slujitor al Locului Preasfânt din Cer. În loc ca întruparea lui Christos să fie un motiv pentru care El trebuia să apară în mod fizic la Parousia Lui, Întruparea lui Christos este chiar motivul pentru El nu se putea manifesta în trup (carne) la Parousia Sa. A apărea în trup ar însemna să se re-identifice cu Israelul Vechiului Legământ şi cu lumea cărnii. Totuşi cum am văzut mai sus, Parousia lui Christos trebuia să arate dumnezeirea Lui ca Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor şi El nu putea sluji ca împăraat pământesc peste Israel. El trebuia desigur să fie descoperit ca Împărat; totuşi acest lucru nu avea să fie pe pământ (Fpt. 2: 29-33). El trebuia să fie descoperit ca „slujitor al adevăratului Cort care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evr. 8: 2).Eşecul celor din tabăra viitoristă de a nu înţelege şi a nu onora cele două „naşteri” ale lui Christos cât şi contextul lor în cadrul celor două Legăminte – duce la pretenţia unei viitoare şi fizice apariţii a lui Christos. Întrebarea este potrivită: Va re-apărea Christos „într-o fire asemănătoare cu a păcatului” sau avea El să fie revelat în gloria Dumnezeului nevăzut? Pentru Christos a re-apărea în trup ar însemna să re-intre în Lumea Veche a cărnii. A re-apărea în trup ar însemna să moară faţă de lumea Duhului în care a fost născut prin Învierea Sa. În esenţă, aceasta ar însemna să re-intre în lumea păcatului şi a morţii. Acest lucru nu-L poate face niciodată! Pavel afirmă că nădejdea bisericii primare era „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Christos” (Tit 2: 13). Este imperios necesar astăzi ca cercetătorii Bibliei să înceapă a înţelege şi a preţui scopul Întrupării Sale cât şi scopul şi sfera Parousiei / Revelării lui Christos. Întruparea lui Isus a avut ca scop revelarea lui ca Fiu al Omului (Evr. 2: 14); Parousia Lui trebuia să-L reveleze ca Fiu al lui Dumnezeu (1.Tim. 6: 16). El nu avea să se mai întoarcă la trup, nici în carne şi nici pentru carne.Deşi, mulţi dintre cercetătorii Bibliei dacă nu majoritatea, astăzi cred că întruparea şi existenţa trupească (fizică) a lui Isus oferă baza pentru întoarcerea Lui fizică, încă în viitor, Întruparea lui Christos este chiar motivul pentru care El nu se putea întoarce în trup.

Săptămâna Șaptezeci din Daniel 

Max R. King

 original text 

trad. Iosif Dagomir

În multe aspecte, cartea lui Daniel ne oferă cele mai complete și detaliate profeții referitoare la viitorul lui Israel găsite în scrierile Vechiului Testament. Daniel parcurge decursul a patru imperii mondiale de la Babilon la Roma, perioadă cunoscută ca „vremea neamurilor” (Luca 21: 24). Pe parcursul acestei perioade istoria lui Israel determinată de legământ atinge apogeul în venirea lui Christos și domnia lui schimbătoare a veacurilor. Tema generală a cărții lui Daniel este întemeierea împărăției veșnice a lui Dumnezeu în zilele din urmă. Aceasta a fost tema centrală a mesajului escatologic al lui Christos, tema din Evanghelii, Epistole și Apocalipsa. Culminarea împărăției lui Christos din Apocalipsa este paralelă cu întemeierea împărăției lui Dumnezeu în zilele celui de-al patrulea imperiu, schițată de Daniel. Viitorul lui Daniel (adică, vremea sfârșitului, 12: 4, 9, 13) a fost co-existent cu episoadele „în curând” ale vremii sfârșitului din Cartea Apocalipsei.

Anvergura viziunilor lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției lui Dumnezeu în zilele celei de-a patra fiare (Roma), este evidențiată în Noul Testament în cadrul temporal dintre Cruce și parousia lui Christos. În cap. 2 Daniel vede împărăția lui Dumnezeu întemeiată în zilele celui de-al patrulea imperiu. Amileniștii încearcă să restricționeze împlinirea lui Daniel 2:44 la Rusalii prin interpretarea înălțării lui Christos și începutul domniei Sale pe tronul lui David, ca fiind evenimentul culminant al întemeiereii împărăției lui Dumnezeu. Acest lucru însă este de nesusținut atât în Daniel cât și în scrierile Noului Testament referitor la venirea împărăției lui Dumnezeu. Daniel a scris despre o „vreme a sfârșitului” specifică care avea să fie prezentă în timpul celui de-al patrulea imperiu, însă nicăieri în cele douăsprezece capitole ale lui Daniel nu pot fi evidențiate Rusaliile ca eveniment de sfârșit, adică, vremea sfârșitului. Unii au ajuns la această concluzie pe baza faptului că Rusaliile au marcat începutul domniei lui Christos. Acesta, întradevăr, a fost un eveniment „decisiv” însă nu a fost finalitatea viziunilor lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției lui Dumnezeu. Viziunile lui Daniel referitore la întemeierea împărăției au avut un punct de începere și un punct de consumare (încheiere). Începutul domniei lui Christos (Rusaliile), nu este evenimentul final în Daniel și nici în scrierile Noului Testament referitoare la venirea împărăției cu putere și slavă.

Majoritatea amileniștilor cred că există o venire a împărăției după Rusalii, dar în viziunea lor, venirea ei are loc mult dincolo de cadrul istoric al profeției lui Daniel (zilele celui de-al patrulea imperiu). Ei văd această viitoare împărăție ca fiind o a doua venire a lui Christos la sfârșitul Erei Creștine, care este deja dincolo de cadrul temporal al celei de-a patra fiare. Daniel a urmărit cursul celor patru puteri mondiale – Babilon, Medo-Persia, Grecia și Roma până la apogeul istoriei, (istoria răscumpărării din Vechiului Testament), un apogeu care a fost atins la a doua venire a lui Christos în cadrul temporal al celei de-a patra fiare. Întoarcerea lui Christos, nu începutul domniei Lui, a fost cea care a încheiat vechiul veac și a întemeiat domnia lui Dumnezeu în putere și slavă în „veacul viitor.” Keil a reconoscut această anvergură a viziunilor lui Daniel, deși nu a putut, în viziunea lui referitoare la a doua venire, să o aplice la vremea celei de-a patra fiare. El a scris, „Distrugerea puterii mondiale cu toate părțile componente a început cu întemeierea împărăției cerurilor la sosirea lui Christos pe pământ, sau cu întemeierea bisericii lui Christos, și ajunge la desăvârșire doar la a doua venire a Domnului nostru la Judecata finală. În aceea imagine Daniel a văzut întro clipă, ca pe un singur act, realizarea sau dezvoltarea istorică, a ceea ce de fapt se extinde de-a lungul secolelor Creștinătății.”

Întemeierea împărăției lui Dumnezeu cu putere și slavă în Daniel 2 este paralelă cu înfrângerea „cornului mic” și obținera împărăției de către sfinții celui Preaînalt din cap. 7. Este clar că episodul cornului mic care a făcut război cu sfinții și i-a biruti până la momentul când a venit Cel îmbătrânit de zile (7: 21-22), se referă la vremea de DUPĂ Rusalii, DUPĂ ce Christos a început să domnească pe tronul lui David fiindcă „trebuia ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” (Evr. 2:8; 10: 12-13; Filip. 3: 21). Conflictul dintre sfinți și dușmanii evangheliei din timpul domniei schimbătoare de veacuri de o mie de ani, este arătat clar de către Ioan în episoadele vremii sfârșitului, culminând cu înfrângerea lui Satan și a antichriștilor din Apocalipsa cap. 20. În final, puterea și domnia fiarei și a lui Satan au fost distruse iar domnia ascunsă dar biruitoare a sfinților cu Christos a fost demonstrată la descoperirea lui Christos. Acesta a fost punctul culminant, „vremea sfârșitului,” din vedeniile lui Daniel referitoare la întemeierea împărăției în zilele celei de-a patra puteri mondiale. Cornul cel mic care a apărut între cele zece coarne ale celui de-al patruleaimperiu a fost punctul focal al capitolului 7. El a făcut război cu sfinții și i-a biruit până când a venit Cel îmbătrânit de zile.

Opoziția rigidă a Iudeilor împietriți (Zeloții în special) față de evanghelia fără Lege, indică convingător înspre identitatea acelui corn care a biruit sfinții din Ierusalim și Iudeea până la sfârșitul veacului. Înfrângerea completă a acestei puteri antichristice a venit din prezența sau parousia lui Christos (Mat. 24; 2Tes. 2: 1-12). Scena de judecată din Daniel 7: 9-11 corespunde cu ceea ce este descris de către Ioan în Apocalipsa și de Isus în Matei 24 și 25. Această fiară (cornul cel mic) a fost ucisă și trupul ei distrus și dat flăcărilor (Daniel 7: 11).

Două lucruri remarcabile sunt spuse despre înfrângerea „cornului mic.” Mai întâi, atunci este vremea când sfinții moștenesc împărăția lui Dumnezeu (Dan. 7: 22, 27). (Vezi Luca 21: 31; Mat. 25: 13-34; Apocalipsa 11: 15-19 pentru moștenirea post-Rusalii a împărăției). În al doilea rând, când sfinții au biruit lumea (veacul cel vechi) și au fost dovediți ca adevărații moștenitori ai împărăției, aceasta a însemnat biruința nu doar asupra cornului celui mic, ci și asupra imperiului cu celor zece, numit „a patra împărăție” (Dan. 7: 12). Când a căzut Ierusalimul pământesc, Roma deasemenea a fost învinsă în sensul că i-a încetat dominația asupra poporului lui Dumnezeu, fiindcă Roma nu a mai putut invada și cuceri Noul Ierusalim al cerului și pământului nou. Daniel a spus, „celălalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit” (Daniel 7: 12). Roma a continuat ca putere politică pentru încă câteva secole după cădera Ierusalimului, însă înfrângeea antichriștilor („cornul cel mic” sau „omul fărădelegii”) a marcat înfrângerea puterilor pământești în încercarea lor de a uzurpa domnia și stăpânirea lui Dumnezeu. De la sfârșitul din AD 70 încoace nici o putere pământească nu mai poate cucerii și domni asupra noului Israel al lui Dumnezeu din Noul Ierusalim. Poporul lui Dumnezeu în Christos se bucură de libertatea spirituală în sferea Noului Legământ al domniei și stăpânirii lui Dumnezeu.

Săptămâna șaptezeci

„Viitorul lui Israel,” din vedenia lui Daniel cu cele șaptezeci de săptămâni (capitolul 9), are același cadru temporal pe care îl găsim în cap. 2 și 7 pentru întemeierea împărăției lui Dumnezeu. Săptămâna șaptezeci din vedenia lui Daniel este paralelă în timp cu venirea Celui îmbătrânit de zile, când stăpânirea „cornului mic” a fost distrusă și sfinții au primit împărăția. Aceste evenimente de sfârșit nu pot fi limitate la Rusalii dar nici nu pot fi separate de evenimentul decisiv pentru a fi atribuite unei perioade de timp care trece dincolo de a patra putere mondială.

Din nou, perspectivele contrastante a pre- și amilenismului trebuie văzute aici în legătură cu Daniel. Premileniștii susțin că săptămâna șaptezeci a lui Daniel și vedeniile lui privitoare la împărăție ajung la apogeu la cea de-a doua venire a lui Christos. Dr. Walwoord a scris, „Se poate trage concluzia că măreața profeție a săptămânilor lui Daniel, cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la vremea lui Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Christos.” El vede aceasta ca fiind paralelă la întemeierea împărăției profețite de Daniel. „Scena este așezată acum pentru Gabriel ca să descopere lui Daniel scopul lui Dumnezeu pentru Israel culminând cu a doua venire a lui Christos pentru a întemeia împărăția Lui pe pământ.” Dar în perspectiva premilenistă asupra celei de a doua veniri și a întemeierii împărăției lui Dumenzeu, teoria amânării este esențială pentru a scăpa de Rusalii, ca început decisiv al domniei lui Christos pe tronul lui David, domnie care culminează cu venirea împărăției lui Dumenzeu cu putere și slavă. Perspectiva lor pământească asupra împărăției îi obligă să creeze o era a împărăției (bisericii) care nu are legătură deloc cu vedenia lui Daniel privitoare la împărăție. Aceasta înseamnă că cea de-a patra fiară (Roma) trebuie reînviată și readusă în istorie pentru a se potrivi cu teoria amânării împărăției.

Amileniștii de cealaltă parte, susțin că săptămâna șaptezeci și întemeierea împărției așa cum a fost văzută de Daniel au fost încheiate în evenimentele Cruce/Rusalii. În această perspectivă a doua venire a lui Christos se referă la un eveniment complet diferit dincolo de vremea celei de-a patra fiare. Prin urmare, viitorismul post-Rusalii nu poate avea nimic de-a face cu săptămâna șaptezeci, cu viitorul lui Israel sau cu întemeierea împărăției în putere. În această perspectivă în loc de amânarea venirii împărăției din vremea fiarei a patra, ea este separată prematur de întemeierea ei ultimă, și sunt construite două programe diferite ale împărăției scoase dintrun singur cadru indivizibil al istoriei escatologice. Viitorismul post-Rusalii al împărăției este despărțit de începutul ei decisiv și transformat întrun alt eveniment încheietor de veacuri, mult îndepărtat de cadrul temporal al fiarei a patra. Întrun sens foarte real, amilenismul este o altă formă de amânare pentrucă cadrul temporal escatologic pentru întemeierea completă a împărăției lui Dumnezeu nu poate fi acceptat. Există un oarecare literalism în viitorismul amilenist al împărăției care se apropie de literalismul premilenist, cu excepția că premileniștii insistă asupra consecvenței în programul lor viitorist al împărăției. În programul lor ei nu au un început spiritual care să se sfârșească întro încheiere literalistă care nu are nici o legătură cu viitorul lui Israel.

Indiferent ce început sau sfârșit alege cineva pentru cele șaptezeci de săptămâni, este clar că ele se refereau la restaurarea ultimă a lui Israel și a cetății sale, realizată de Mesia lui Israel. Scopul pentru care Gabriel se înfățișează înaintea lui Daniel este de a-i comunica despre o restaurare a lui Israel dincolo de cea care avea să urmeze după captivitatea Babiloniană. Este demn de notat faptul că această ultimă restaurare a fost adusă la cunoștiința lui Daniel în timp ce el se ruga fierbinte, mărturisind păcatele lui Israel și mijlocea înaintea lui Dumnezeu pentru iertarea și restaurarea lui Israel (Dan. 9: 1-23). Rugăciunea lui Daniel era oportună fiindcă Babilonul căzuse și puterea eliberatoare se afla în primul ei an de suveranitate (9:1). Sosise vremea în care se aștepta ca restaurarea lui Israel să aibă loc. Aceasta, fără îndoială, era preocuparea imediată a lui Daniel, așa cum indică referirea lui la profeția lui Ieremia referitoare la cei șaptezeci de ani de pustiire (9:2). Daniel a înțeles că aceea restaurare avea să vină după robia Babiloniană însă Gabriel a venit la Daniel să-l ajute să înțeleagă că restaurarea ultimă, Mesianică, a lui Israel va avea loc după restaurarea limitată din viitorul imediat. Întoarcerea lui Israel în țara lui și reconstruirea Ierusalimului și a templului nu era restaurarea Mesianică. Va exista o altă perioadă de „pustiire” din care va rezulta ultima și durabila restaurare a lui Israel și a cetății sfinte.

Daniel ne spune că în timp ce el se ruga și mărturisea păcatele sale și ale poporului său și își prezenta cererea înaintea lui Dumnezeu pentru „muntele sfânt” (Ierusalim), a venit Gabriel și i-a luminat mintea cu privire la restaurarea mai măreață care avea să vină (9: 20-23).

„Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsula, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Daniel 9: 24: 27).

Perioada la care se referă cele șaptezeci de săptămâni a fost interpretată în diverse feluri. Keil a observat că, „Interpretările pot fi împărțite în trei clase principale: 1. Majoritatea părinților bisericii și vechii interpretatori ortodoxi văd aici apariția lui Christos în trup, moartea Sa și distrugerea Ierusalimului de către Romani. 2. Majoritatea interpretatorilor moderni, de cealaltă parte, atribuie întreg pasajul vremmi lui Aniochus Epifanes. 3. În fine, unii din părinții bisericii și câțiva teologi moderni au interpretat profeția în mod escatologic, ca pe un anunț al dezvoltării împărăției lui Dumnezeu începând cu sfârșitul exilului până la desăvârșirea ei prin a doua venire a lui Christos de la sfârșitul zilelor.”

Noi credem că perspectiva 1 și 3 sunt corecte în măsura în care Scriptura suportă teza conform căreia pustiirea finală a Ierusalimului pământesc a fost punctul focal al parousiei lui Christos de sfârșit de veac. Din această perspectivă sfârșitul deplin al istoriei mântuitoare a lui Israel a fost atins în evenimentele parousiei lui Christos și distrugerea Ierusalimului în cadrul temporal al fiarei a patra din Daniel. Aceasta este în acord cu descrierea lui Daniel privitoare la viitorul lui Israel (care în mod clar se extinde dincolo de Rusalii însă nu dincolo de fiara a patra), și cu viitorismul post-Rusalii din Discursul lui Christos care pune în legătură venirea Lui și sfârșitul veacului cu distrugera Ierusalimului pământesc.

Mai departe, noi susținem perspectiva conform căreia cele șaptezeci de săptămâni sunt luate ca 490 de zile fiecare reprezintând un an. Această perioadă de 490 de ani are un punct specific de începere („darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului”), și un bine definit terminus (pustiirea completă a Ierusalimului pământesc). Există trei diviziuni distincte ale acestei perioade de timp, anume, „șapte săptămâni” (sau 49 de ani) în care are loc zidirea Ierusalimului, „șasezecișidouă de săptămâni” (sau 434 de ani) care se extind până la stârpirea lui Mesia, sau răstignirea lui Christos, și „o săptămână” (sau șapte ani) care implică pustiirea completă a cetății sfinte.

Care a fost momentul începerii perioadei celor „șaptezeci de săptămâni”? Există cel puțin patru decrete înregistrate în Scriptură aparținând reîntoarcerii și restaurării lui Israel, (1) decretul lui Cirus de a reconstrui templul (2.Cronici 36: 22-23; Ezra 1: 1-4; 6: 1-5), care a fost dat în jurul anului 538 î.H.; (2) decretul lui Darius (520 î.H.) prin care a confirmat decretul lui Cirus, care pare să se fi pierdut sau să fi fost înlocuit (Ezra 6:6-12); (3) decretul lui Artaxerxes aproximativ în 458 î.H. (Ezra 7: 11-26); și (4) decretul lui Artaxerxes (445 î.H.), când Neemia a fost însărcinat să se întoarcă și să reconstruiască Ierusalimul (Neemia 2: 1-8).

Sir Anderson a susținut foarte puternic data de 445 î.H. pentru a ajunge la Răstignirea lui Christos șasezeci și nouă de săptămâni sau 483 de ani după ce lui Neemia i s-a dat permisiunea să se întoarcă și să reconstruiască Ierusalimul. Unii însă cred că decretul original al lui Cirus din 538 î.H. trebuie să aibă întâietate față de decretele ulterioare. Dar cine are dreptul să spună că implementările ulterioare ale decretului lui Cirus nu se pot califica ca punct de plecare a celor șaptezeci de săptămâni? Decretul lui Cirus poate să fi fost decisiv însă este limpede că „zidirea cetății” nu a fost realizată în 538 î.H., și mai mult, contribuția lui Neemia în zidirea cetății atârnă de acțiunea lui Artaxerxes. Aceasta este o dovadă puternică în favoarea datei de 445 î.H. care cel puțin a implementat sau a pus în mișcare ceea ce a fost decretat mai înainte de către Cirus.

Anderson a fost criticat pentru calculele lui oarecum complicte și migăloase, dar după cum a observat Dr. Walwoord, „În timp ce detaliile argumentelor lui Anderson pot fi dezbătute, plauzibilitatea unei interpretări literale care începe perioada în 445 î.H. și culminează cu puțin înainte de moartea lui Christos, face această perspectivă foarte atractivă.” Cel puțin nimeni nu a fost în stare să declare în mod dogmatic că calculele lui Anderson sunt imposibile.

Perioada interminară

Max R. King

original text 

trad. Iosif Dragomir

Ca răspuns la plângerea lui Daniel pentru iertarea și reabilitarea lui Israel, îngerul Gabriel a fost trimis la Daniel să-l ajute să înțeleagă viitorul lui Israel, chiar până la consumarea (încheierea) lui în Christos. Daniel a scris, „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Dan. 9: 24-27).

În acest punct trebuie considerate „cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel” pentru câteva motive. Mai întâi ea este o importantă profeție referitoare la timp și este valoroasă în identificarea cadrului istoric al vremii sfârșitului. În discursul Său de pe Muntele Măslinilor referitor la distrugerea templului, Isus a identificat acest eveniment specific cu săptămâna finală a profeției lui Daniel. „… când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi” (Mat. 24: 15-16). Viitorul escatologic al evangheliei lui Christos este, prin urmare, viitorul profeției Vechiului Testament.

Doi, această profeție, care se referă la restaurarea lui Israel, arată dincolo de orice îndoială că viitorul promis al lui Israel nu era împlinit, asta înseamnă, că nu s-a consumat în evenimentele Cruce/Rusalii. Săptămâna finală a acestei profeții cuprinde căderea Ierusalimului, un eveniment pe care Isus îl leagă de „venirea Lui” și sfârșitul veacului în Mat. 24. Prin urmare, viitorul promis al lui Israel nu este împlinit complet fără acest eveniment istoric. Nici nu poate fi dus dincolo de aceast moment la o pretinsă viitoare venire a lui Christos.

Trei, această profeție leagă viitorul lui Israel de întoarcerea lui Christos, dar nu o întoarcere care este la mare depărtare de cruce. Timpul dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci nu este o vreme a amânării ci una a împlinirii. El însă nu este o eră (era bisericii) care să cuprindă secole. El este escatonul, „zilele din urmă,” domnia lui Christos pre-parousia, care realizează „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21; 1Cor. 15: 24-26; Evr. 10: 12-14).

Nu vom intra în detalii aici, referitor la diferitele păreri legate de când a fost dat edictul de rezidire a Ierusalimului – punctul de începere a celor 70 de săptămâni din profeția lui Daniel (Dan. 9: 25). Există cel puțin patru decrete diferite care ar putea fi considerate ca punct de începere a celor 70 de săptămâni. Philip Mauro susține cu argumente solide decretul împăratului Cirus așa cum este prezentat în 2Cronci 36: 22-23 și deasemenea Ezra 1: 1-4. Sir Robert Anderson și-a construit cazul pe edictul lui Artaxerxes Longimanus în al douăzecelea an al domniei sale (B.C. 445), când Neemia a fost autorizat să reconstruiască fortificațiile Ierusalimului. Referitor la acest punct de vedere și la cele șaptezeci de săptămâni vezi „The Spirit of Prophecy.” Indiferent care punct de începere este ales, sfârșitul celor șasezecișinouă de săptămâni ne aduce la „stârpirea” lui Mesia, care este în general acceptată ca referindu-se la răstignirea lui Christos. Daniel consemnează că „stârpirea” are loc DUPĂ șasezecișinouă de săptămâni. Unii interpretează „după” ca însemnând la mijlocul săptămânii a șaptezecia, deoarece se simt constrânși să facă din răstignire ceea ce înseamnă „la jumătatea săptămânii (săptămâna șaptezeci) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9: 27). Mauro, spre exemplu, urmează acest traseu, deci făcând ca săptămâna finală să înceapă cu lucrarea lui Christos și sfârșind cam la trei ani și jumătate după moartea Sa. Acest lucru este însă departe de a fi convingător. Săptămâna finală în mod clar urmează „stârpirii” lui Mesia. Din moment ce distrugerea Ierusalimului urmează după șasezecișinouă de săptămâni și este punctul focal al săptămânii a șaptezecia, este oare nerezonabil să atribui acestui moment încetarea jertfei? La urma urmei, jertfa și darul de mîncare au continuat până la căderea Ierusalimului. Mai mult, revolta Iudaică și războiul împotriva Romei au acoperit „șapte ani” începând în AD 66 până la AD 73.

Perioada interimară dintre ultimele „două săptămâni”

Indiferent dacă cineva plasează răstignirea după (la sfârșitul) celor șasezecișinouă de săptămâni sau trei ani și jumătate mai târziu (mijlocul săptămânii a șaptezecia), căderea Ierusalimului este totuși focalizarea săptămânii finale. Prin urmare, problema timpului dintre răstignire și căderea Ierusalimului nu este rezolvată prin mutarea morții lui Christos în mijlocul săptămânii a șaptezecia. Ierusalimul nu a căzut pe parcursul a trei ani și jumătate de la moartea lui Christos. Există prin urmare, o perioadă de timp nedescoperit undeva în cadrul ultimelor două săptămâni ale profeției lui Daniel. Mai departe, din perspectiva „tainei” evangheliei (care a fost ținută ascuns de la întemeierea lumii de către Dumnezeu), noi credem că există temei pentru o perioadă de timp de tranziție cunoscută doar de Dumnezeu. Întrebarea este, care a fost scopul și durata acelei perioade interpuse?

Aici este punctul în care problema timpului din schema escatologică dispensaționalistă apare clar în evidență. Perioadei dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci i se dă semnificația de amânare a restaurării lui Israel, o amânare care a continuat după distrugerea din AD 70 a Ierusalimului. Acest „interval” sau „perioada de amânare” este echivalată cu „era bisericii” care chipurile, se va sfârși la parousia lui Christos. La acel moment, este reluată restaurarea lui Israel și dusă la îndeplinire. Dr. Walvoord, spre exemplu spune, „că măreața profeție referitoare la cele șaptezeci de săptămâni a lui Daniel cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Isus Christos. Noi suntem de acord că cele șaptezeci de săptămâni cuprind parousia lui Christos, și că restaurarea lui Israel este legată de acest eveniment. Noi nu contestăm acel punct în acest volum. Chestiunea este scopul și durata timpului dintre stârpirea lui Christos și întoarcerea Sa.

Scopul perioadei interimare

Nicăieri în Scriptură nu există vreun indiciu că perioada post-cruce are semnificația unui timp de amânare. Subiectul domniei lui Christos pre-parousia, este împlinire, o împlinire care este fundamentată în moartea și învierea Lui și care este direct legată de speranța lui Israel privitoare la restaurare. Crucea este distorsionată dacă i se atribuie amânarea în loc de împlinire. Pavel l-a predicat pe Christos Iudeilor ca stâncă de cădere nu pentrucă evanghelia a pus viitorul lui Israel în așteptare, ci pentrucă le-a descoperit adevăratul sens al făgăduinței lui Israel. Moartea și învierea lui Christos au pus în mișcare împlinirea mesianică a „lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21).

Iudeii nu s-au opus evangheliei răstignirii lui Christos pentrucă au înțeles că ea a însemnat amânarea făgăduinței lui Dumnezeu pentru ei. Împlinirea, nu amânarea a fost cea care i-a instigat la împotrivire înverșunată. Mai întâi, chiar ucenicii lui Christos au avut probleme în a relaționa moartea Lui cu venirea ulterioară a împărăției lui Dumnezeu. Petru, spre exemplu, l-a mustrat pe Christos pentrucă a spus că trebuie mai întâi să meargă la Ierusalim să sufere, să moară și să învieze a treia zi (Mat. 16: 21-23). El a avut dificultăți cu acest aspect al misiuni mesianice a lui Christos. Dar Christos le-a făcut clar ucenicilor că împărăția nu avea să fie amânată de moartea Lui. El a zis că, „unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16: 28).

Prin urmare, timpul post-cruce este timpul venirii împărăției, până când este atinsă consumarea în parousia lui Christos. Christos nu s-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu să aștepte ci să împărățească. Domnia Lui pre-parousiană a fost o domnie de încheiere. Cu privire la „încheierea veacului,” împărăția lui Dumnezeu era încă în viitor, dar nu total în viitor după cum am arătat deja. Christoas trebuia să împărățească până când toți vrăjmașii aveau să fie făcuți așternut picioarelor Lui, incluzând „ultimul vrăjmaș” despre care Pavel spune că este moartea (1Cor. 15: 25-26). Această îngenunchiere a dușmanilor dă scopul acestui timp intermediar. Referitor atât la încheierea veacului cât și la înfrângerea păcatului și a morții, Crucea era temelia pentru domnia lui Christos cuceritoare și schimbătoare a veacurilor.

Referitor la „ultimul vrăjmaș,” Pavel a predicat prin Christos „învierea morților” și a legat-o direct de „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fpt. 26: 6). Evanghelia învierii era ancorată în moartea și învierea lui Christos. Prin acest eveniment decisiv învierea escatologică începuse deja cu Christos. El a fost „întâiul rod” „primul născut din morți.” Ideea întâiului rod nu sugerează amânare ci semnalizează începutul recoltei. A muri și a învia împreună cu Christos nu era ceva complet de domeniul viitorului așa cum am avut ocazia să vedem. Pentru cei în Christos (primul rod), învierea escatologică a fost inițiată. Sfârșitul veacului, care se apropia, era privit ca încheierea sau consumarea acestei învieri.

Lungimea perioadei interimare

Ne îndreptăm acum atenția la problema timpului. Dacă împlinirea și nu amânarea a fost scopul perioadei interimare, urmează că perioada de timp ar fi relativ scurtă. Că aceasta a fost cazul este evident, credem noi, din accentul pus pe apropiere în scrierile mai târzii ale Noului Testament. Fără îndoială, comunitatea Creștină timpurie aștepta ca întoarcerea lui Christos să se producă curând bazați pe ceea ce ei au fost învățați referitor la timpul în care trăiau, ca fiind „împlinirea vremurilor” (Efes. 1: 10). Peste ei au venit „sfârșiturile veacurilor” (1.Cor. 10: 11).

Referitor la începutul perioadei inter-advente (stârpirea unsului) există puțin loc pentru incertitudini, având în vedere atenția care se acordă crucii în scripturile Noului Testament. Dar ce putem spune despre consumarea care urmează după stârpirea lui Mesia? Poate fi și ea identificată în scrierile Noului Testament? Din nou, răspunsul la această întrebare nu lasă loc disputei. În Daniel, punctul focal al consumării (vv. 26-27) a fost distrugerea cetății (Ierusalim) și a sanctuarului (templul). Fără îndoială, același eveniment consumativ (de încheiere) era și obiectul prezicerilor escatologice ale lui Isus referitoare la vremea de după moartea Sa. Tema centrală a Discursului de pe Muntele Măslinilor a fost distrugerea Ierusalimului și a templului, pe care El a legat-o de venirea Sa și de consumarea veacului. El menționează deasemenea „urâciunea pustiirii despre care a vorbit prorocul Daniel” (Mat. 24: 15). Prezența ei în locul preasfânt avea să fie un semn pentru ucenicii săi ca să părăsească Iudeea. Evident că Discursul de pe Muntele Măslinilor are în vedere aceiași consumare pe care o găsim în săptămâna șaptezeci.

Cât timp avea să treacă de la stârpirea pâna la parousia lui Christos? Cât de lungă avea să fie „vremea sfârșitului”? Daniel nu a știut (Dan. 12: 8-13). Când Isus și-a prezentat Discursul pe Munte nici un om nu cunoștea ziua și ceasul, nici chiar Fiul Omului (Mat. 24: 36; Mc 13: 32). Când Isus s-a înălțat la cer tot nu era momentul pentru ucenicii Săi să cunoască „vremurile și soroacele” pentru restaurarea împărăției lui Israel. Dar aveau să primească putere, după ce Duhul Sfânt se va fi coborât asupra lor (Fpt. 1: 6-8).

Înseamnă oare aceasta că ceea ce era necunoscut ATUNCI nu se poate cunoaște deloc așa cum pretind unii? Nu putea necunoscutul să fie făcut cunoscut la vremea potrivită, așa cum multe lucruri înainte ascunse dar „descoperite acum sfinților apostoli și proroci prin Duhul” (Ef. 3: 5; Io. 16: 12-16)? Chiar dacă ucenicii lui Christos nu au cunoscut vremea exactă, ei puteau știi ce avea să aibă loc mai întâi. Ei au știut că locul sfânt va fi spurcat, că armatele romane vor împresura cetatea, că templul va fi dărâmat, că va fi o mare strâmtorare, și ei au știut că „nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24: 34). Ei au știut că atunci împărăția lui Dumnezeu avea să fie „aproape” (Luc. 21: 31). Ei au știut că unii dintre ei nu vor gusta moartea „până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Mc. 9: 1; Mat. 16: 28).

S-au întâmplat toate acestea? A fost templul desacralizat în cadrul acelei generații? Au împresurat armatele cetatea? A fost templul distrus? Noi acceptăm fără îndoială că acele lucruri au avut loc, așa cum au fost prezise de Christos. Dar de ce acceptăm acest lucru? Credem pentrucă că Îl putem lua pe Christos pe cuvânt, sau credem datorită faptului că a fost o distrugere exterioară vizibilă care a fost atestată de istorici neinspirați? Aceasta este o întrebare foarte importantă, fiindcă dacă înclinăm să credem doar ceea ce a fost vizibil și accesibil istoricilor, atunci multe din prezicerile escatologice ale lui Isus nu vor fi niciodată recunoascute ca fiind împlinite în cadrul lor temporal anunțat și așteptat. Trebuie să ne amintim că escatologia biblică are atât aspecte vizibile cât și invizibile, sau pământești și cerești. Nu suntem chemați să selectăm și să alegem doar ceea ce este vizibil și deschis la simțurile naturale, ci să citim, să credem și să înțelegem ceea ce este scris, pentrucă „știm că mărturia lui este adevărată” (Io. 21: 24).

Ne întoarcem la întrebarea, „Cât de lungă a fost perioada interadventă?” Dacă Ierusalimul a fost distrus în AD 70, dacă Daniel a vorbit despre aceiași pustiire și sfârșit, și dacă așteptările escatologice iminente ale bisericii primare erau legitim înrădăcinate în același cadru temporal și istoric, atunci vremea de la Cruce până la sfârșit s-a dovedit a fi de aproximativ patruzeci de ani. Dintro perspectivă biblică, este acesta un cadru temporal-istoric adecvat pentru ca Christos să fie „stârpit” și să „se întoarcă” (nu în conformitate cu carnea ci cu Duhul), pentru a-Și încheia misiunea Mesianică, anume, „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre care au vorbit proroci din vechime” (Fapte 3: 19-26)?

A fost LOCUL POTRIVIT. Cetatea sfântă și Templul au fost capitala poporului legământului lui Dumnezeu de secole. Toate promisiunile, profețiile și așteptările privitoare la viitorul lui Israel au fost centrate în acest munte al casei Domnului. La care alt popor, țară, sau istorie am putea logic căuta evenimentele de încheiere a profeției Vechiului Testament?

A fost VREMEA POTRIVITĂ. Christos și-a început misiunea proclamând că „S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15). Deja am văzut că moartea Lui a deschis, nu a închis ușa spre viitorul promis care a fost încheiat la parousia Sa. Christos nu a vorbit de alt viitor escatologic decât de cel care se afla în cadrul temporal al „acelei generații.” La fel apostolii Săi nu au proclamat alt mesaj (Evrei 2: 3). Ce alt eveniment escatologic ar fi putut logic și scriptural să fie „aproape” în scrierile apostolice, decât cel la care Isus Și-a adresat misiunea și întoarcerea? Din această perspectivă Noul Testament s-a scris înainte de căderea Ierusalimului. Au închis teologii ușa spre această posibilitate? Au bătut ei în cuie datarea Noului Testament?*** Ioan spre exemplu a scris un vomum cam lung despre Descoperirea lui Isus Christos, care era „aproape” (Apoc. 1: 1-3). De fapt vremea era atât de aproape încât el a fost îndemnat să nu pecetluiască prorociile din cartea sa (Apoc. 22: 10). În scenele de încheiere el a văzut venind o lume nouă și atracția caracteistică a acestei noi creații a fost Noul Ierusalim. Nu este evident că Ioan a scris despre aceiași încheiere (sfârșit) la care s-a referit Isus în Discursul de pe Muntele Măslinilor și care a fost anticipată de către Daniel în profeția celor șaptezeci de săptămâni? Care porțiune istorică ar putea fi un cadru mai potrivit pentru aceea piesă din scrierile escatologice decât sfârșitul din AD 70?

Referitor la toate scrierile lui Ioan, A.T. Robinson a concluzionat, „Eu cred că Ioan reprezintă în datare cât și în teologie, nu doar omega ci și alfa al dezvoltării Noului Testament. El domină ca un colos perioada și marchează întinderea ei, perioadă care se află între două momente dramatice în Ierusalim pe care cu îndrăzneală o putem data cu o precizie neobișnuită. Primul a fost când, pe 09. Aprilie, Duminica dis de dimineață când încă era întuneric, un om a „văzut și a crezut” (Ioan 20:19). Iar al doilea a fost când, pe 26 Septembrie 70 „zorii celei de a opta zi a lunii Gorpiaeus s-au ivit peste Ierusalimul cuprins de flăcări. De-a lungul celor patruzeci de ani, toate cărțile Noului Testament au fost încheiate, iar în cea mai mare parte a perioadei, dacă nu greșim, literatura Ioanină a fost în proces de maturizare.”

În mod limpede, vremea, locul, istoria, profeția, poporul și consecințele sfârșitului din AD 70 erau potrivite pentru scrierile, nu doar ale lui Ioan, ci și ale lui Pavel, Petru și Iacov. Ei erau UNA în a confirma lumii din zilele lor lucrurile „vestite întâi de Domnul” (Evrei 2: 3); lucruri care erau atunci „aproape” și aveau să se „întâmple în curând.” Eu cred că-i putem lua pe cuvânt. Eu cred că Dumnezeu a fost cu ei și „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2: 4). Eu cred că legământul făcut și pecetluit cu sângele lui Christos a fost „întărit cu mulți” în timpul evenimentelor de sfârșit din săptămâna șaptezeci a lui Daniel. CÂND, a fost întrebarea și preocuparea ucencilor lui Christos (Matei 24: 3), la fel cum a fost și întrebarea lui Daniel. Fără îndoială, sfârșitul a fost evenimentul confirmator „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Cine este aproape din versetul 33? Unii spun că este sfârșitul în discuție. Unii spun că este „Christos.” Luca spune că „împărăția lui Dumnezeu” (Luca 21: 32). „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi” (Evrei 10: 36-37). Sfârșitul din AD 70 este dovada clară că Christos nu Și-a dezamăgit poporul nici nu Și-a încălcat legământul cu ei. El a fost stârpit ca să poarte păcatele multora însă El Și-a asigurat ucenicii de întoarcerea lui consumatoare, mântuitoare. „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9: 28). Ce „întărire” mai mare a unui legământ ar fi putut face Christos, decât să se întoarcă în cadrul temporal și istoric înțeles de cei care L-au așteptat?

Mai mult decât necunoșterea vremii….!

original text

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Atunci când timpul per se este făcut factorul exclusiv al necunoașterii în relație cu „ziua aceea” (v.36), scopul Discursului de pe Muntele Măslinilor este diminuat foarte tare. Timpul a fost un factor, dar mai mult decât acesta era caracterul ascuns, nedescoperit al lucrurilor viitoare legate de ziua aceea. Este evident în textul din Mat. 24 că Christos era preocupat de pericolele și înșelăciunea cu care ucenicii Săi aveau să se confrunte. Urma să aibă loc o schimbare care era atât de radicală și neobservată din exterior, încât necesita o atenție constantă din partea lor. Împărăția lui Dumnezeu avea să vină fără să izbească privirile, adică fără să fie percepută de simțurile naturale ale omului. Existau semne pentru ceea ce avea să se întâmple în sfera exterioară, istorică, dar sosirea lucrurilor bune ale evangheliei aveau să fie neobservate din exterior, fiindcă veacul viitor trecea dincolo de sfera pământescă, istorică. În cuvintele lui Pavel, „noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd sunt veşnice” (2.Corinteni 4: 18).

Lucrurile acelei zile nu doar că erau necunoscute (nedescoperite la momentul Discursului de pe Muntele Măslinilor), dar ele nu aveau să fie decoperite în sfera accesibilă „omului firesc” (1.Corinteni 2: 9-14). Pentru a evita să fie înșelați și amăgiți, ucenicii trebuiau să vegheze, ceea ce însemna că ei trebuiau să fie deschiși și să răspundă la adevărurile veacului viitor descoperite de Duhul Sfânt, pentru a putea fi fii ai zilei. Christos a dorit ca ucenicii Săi să știe că doar Dumnezeu cunoștea viitorul lui Israel. După cum a profețit Zaharia, „Va fi o zi deosebită, cunoscută de Domnul ….Şi Domnul va fi Împărat peste tot pământul” (Zah. 14: 7-9), și în ziua aceea „Ierusalimul va fi liniştit” (v. 11). Compară Matei 24 și Apocalipsa 21cu profeția privitoare la viitorul lui Israel.

Mai mult, obiectivul lui Christos din versetul 36 a fost, nu să învețe că necunoscutul nu putea fi cunoscut, ci să imprime în mintea ucenicilor că ziua aceea era cunoscută doar de către Tatăl. Doar Dumnezeu era sursa lor de cunoaștere. Lucrurile viitoare aveau să fie descoperite la vremea potrivită, dar aveau să fie descoperite de către Dumnezeu prin Duhul Său. Pavel a spus despre viitorul promis al lui Israel, „Dar, după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului care este în el? Tot aşa, nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte” (1.Corinteni 2: 9-14).

Ceea ce a fost înainte necunoscut omului este descoperit acum prin Duhul, omului duhovnicesc în contrast cu omul firesc care nu poate primi lucrurile lui Dumnezeu (v.4). În lumina a ceea ce era acum descoperit „care n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celălalte veacuri” (Efesen 3:5), Pavel a putut să îndemne sfinții referitor la „ziua Domnului” spunându-le că, „voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ” (1.Tesaloniceni 5: 4). Lucrurile aparținând zilei aceleia cunoscute doar Tatălui, erau descoperite prin Duhul Său întunericul fiind împrăștiat pentru cei care au vegheat; care au răspuns călăuzirii Duhului revărsat (Rom. 8: 14).

În timp ce omul natural (firesc) a căutat venirea împărăției lui Dumnezeu în sfera observabilă (sfera pământească), omul duhovnicesc era capabil să discearnă venirea împărăției în sfera neobservabilă, sfera Duhului. În aceasta consta nădejdea și încrederea credinciosului pe timpul perioadei de tranziție când mulți înșelători pretindeau că aveau cunoștiință referitoare la lucrurile viitoare (Matei 24: 24-28). Dar cine avea adevărata cunoaștere referitoare la ziua aceea? Ioan a scris, „Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru” (1.Ioan 2: 20). Întregul text din 1.Ioan 2 trebuie citit și înțeles în lumina Discursului lui Christos de pe Muntele Măslinilor. Ucenicii erau amăgiți de către cei care pretindeau a avea deplină înțelegere a viitorului. Ioan a spus, „V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească” (v. 26). Cine erau acești amăgitori? Ei erau antichriștii „ceasului de pe urmă” care au părăsit părtășia Creștinilor. Ioan a spus, „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1.Ioan 2: 18-19).

Acești antichrisști nu erau păgâni sau Gnostici Greci. Ei au fost credincioși Iudei căzuți de la credință, sau mai exact, Iudei care nu au ajuns „la desăvârșire,” și care nu au putut accepta direcția schimbătoare de veacuri a evangheliei fără Lege care devenea foarte evidentă în expansiunea misiunii dintre Neamuri. Ei au abandonat corabia Sionului când și-au dat seama că naviga înspre o patrie și o cetate cerească, ținta credinței lui Avraam, în contrast cu Ierusalimul pământesc al lumii Vechiului Legământ. Ei nu au putut rămâne cu o evanghelie care le cerea o despărțire de cetatea, templul și preoția pământească. După cum a spus Ioan, „Ei au ieşit din mijlocul nostru.” Ei nu au venit din exterior; ei au plecat din interior.

Christos a prevăzut această apostazie a ceasului de pe urmă și efectul pe care avea să-l aibă asupra credincioșilor (Matei 24: 10-13). Apostazia generalizată inevitabil ridică întrebări și crează îndoială mai ales când este înrădăcinată în persecuție necruțătoare și neobosită. Credința multora a fost încercată în acel ceas în care lucrurile păreau că merg împotriva bisericii. Dar aici era miezul avertizării lui Isus din Matei 24: 36. Acești înșelători erau oameni care nu cunoșteau „nici ziua nici ceasul.” Din moment ce doar Tatăl le cunoștea, Duhul Lui era singurul instructor calificat și demn de încredere. Astfel Ioan îi încurajează pe credincioși, „Cât despre voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi şi n-aveţi trebuinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre toate lucrurile şi este adevărată, şi nu este o minciună, rămâneţi în El, după cum v-a învăţat ea” (v.27).

Un gând adițional referitor la Matei 24: 36 poate fi scos din scrierile lui Petru (1.Petru 1: 9-13). Păstrând direcția Discursului, Petru a văzut venirea Domnului ca evenimentul de apogeu în primirea mântuirii promise. El spunea că profeții care au vorbit despre harul care avea să fie arătat lui Israel în vremurile din urmă „au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare.Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate.” Chiar și îngerii au dorit să vadă lucrurile viitoare ale vremii sfârșitului dar nici unul (nici chiar profeții) nu au putut să cunoască și să înțeleagă această viitoare „zi a Domnului.” Armonia acestui text cu Discursul de pe Muntele Măslinilor este uimitoare. Petru a spus că profeții au vorbit despre o „mântuire,” o „vreme” și un „har” „care vă era păstrat vouă” (v.10). VOUĂ din acest text erau cei cărora le scria Petru, cei care trăiau în „vremurile din urmă” (v.20). Ei au fost generația sfârșitului de veac din Matei 24. Lor le-a scris Petru referitor la harul prezis de către profeți. Fiindcă era pe punctul de a fi primit de ei, Petru le-a zis, „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la arătarea lui Isus Hristos” (v.13). Toți cei din vremea aceea care ar fi putut citi acest îndemn al lui Petru nu puteau înțelege altceva decât că vremea sfârșitului a sosit. Petru a scris aproape de sfârșitul aceleiași generații găsite în Matei 24: 24. El a afirmat că „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (1.Petru 4:7). Viitorul profețit al lui Israel care a fost necunoscut pentru om, profeți și îngeri în vremurile trecute, era acum gata să fie descoperit la arătarea lui Isus Christos.

Înregistrarea paralelă la Matei 24: 36 din Luca rareori este luată în considerare în exegeza acestui verset, însă are valoare dat fiind faptul că scoate în evidență mai clar preocuparea lui Isus ca ucenicii Săi să aibă curajul să stea tari și să vegheze în așteptarea bunurilor viitoare. În loc să spună, „Cât despre ziua aceea și ceasul acela nu stie nimeni,” așa ca în Matei 24: 36 și Marcu 13: 32, Luca înregistrează, „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia, şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21: 34-36).

Îndemnul de a veghea asupra lor pentru a nu permite ca mintea lor să fie înșelată de grijile lumești, indica înspre nevoia lor de a fi în mod constant deschiși și receptivi la lucrurile care aveau să vină. Viitorul era în întregime în mâna lui Dumnezeu. Lumea în înțelepciunea ei nu a cunoscut pe Dumnezeu. De aceea ucenicii trebuiau să reziste mentalității lumii lor contemporane și să se supună călăuzirii Duhului lui Dumnezeu. Mai mult, faptul că venirea lucrurilor viitoare constituia o noutate a stârnit mânia lumii împotriva lor. „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33). Ucenicii trebuiau să fie pregătiți să intre în împărăția lui Dumnezeu „prin multe necazuri” (Fapte 14: 22). Christos era, prin urmare, preocupat ca aleșii Lui să vegheze; „Vegheaţi, dar, în tot timpul şi rugaţi-vă, ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului” (Luca 21: 36).

Încercarea de foc care avea să vină în curând

Apocalipsa 3: 10

original text

de Don K. Preston

trad. Iosif Dragomir

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului.”

Isus a promis bisericii din Filadelfia că dacă vor rămânea credincioși „te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului.” Cuvântul tradus prin are să vină, este mello, și după cum notează Gentry, „Când este folosit cu aoristul infinitiv – ca în Apocalipsa 1: 19 – folosirea preponderentă și semnificația preferată a cuvântului este: „a fi pe punctul de a, a fi gat să.” Acest lucru este adevărat și când cuvântul este folosit cu infinitivul prezent ca în Apocalipsa 3: 10.”*** Gramatica Greacă a lui Blass și Debrunner este de acord spunând, „mellein împreună cu infinitivul exprimă iminență (ca viitorul).”*** Deci, în timp ce sfinții din Filadelfia și toate bisericile din Asia, experimentau deja persecuția, Isus i-a avertizat că lucrurile se vor înrăutății! Cu greu te poți abține să nu te gândești la prima epistolă a lui Petru.

La fel ca Ioan, Petru a scris bisericilor din Asia (1.Petru 1:1). Ioan a scris despre Babilon, iar Petru a scris din Babilon (1.Petru 5: 13) – vezi pag. ****** pentru mai multe detalii. Ioan a scris din mijlocul necazului (Apocalipsa 1: 9), promițând o intensificare a necazului (necaz, Apocalipsa 3: 10, de la peirasmos, Strong, #3986). Petru a scris celor care erau deja implicați în suferință (1.Petru 4: 12) – „nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi,” spunându-le că încă mai urma suferință (1.Petru 1: 5-7; 5: 10). Ioan a scris spunând că încercarea de foc avea să vină, Petru a spus că încercarea de foc era prezentă! Petru a spus audienței lui că ei erau participanți la suferințele lui Christos (4: 13), o aluzie la umplerea măsurii(vezi pag. ******; *****; *****). În Apocalipsa sfinții aveau să sufere pentru a umple măsura suferinței (Apocalipsa 6:11). Ioan a spus că vedenia lui, „avea să se întâmple în curând.” Petru a spus că „judecata stă să înceapă” (gata să înceapă) (1.Petru 4: 17).

Petru a spus cititorilor săi, „nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru.” De ce a spus aceasta? Cel mai logic răspuns este că ei au fost informați că trebuie să sufere pentru credința lor. Se datora oare acest lucru faptului că au citit predicțiile lui Ioan privind necazul care avea să vină? Petru și Ioan au scris aceleiași audiențe. Petru spunea că că predicția lui Ioan tocmai se împlinea!

Se poate obiecta că predicția suferinței era una obișnuită. Isus și Pavel au prezis necazuri înainte de sfârșit (1.Tesaloniceni 3: 1-3). Dar a spune că discuția lui Petru (1.Petru 1: 5f; 4: 12f) și a lui Ioan (Apocalipsa 3: 10) despre necaz este în armonie cu predicțiile lui Isus, este egal cu a spune că Apocalipsa a fost scrisă înainte de căderea Ierusalimului.

Isus a promis ucenicilor Săi că înainte de căderea Ierusalimului „Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătoreşti (sanhedrin, aluzie la persecuție Iudaică, DKP) şi veţi fi bătuţi în sinagogi” (Marcu 13: 9). Să fie oare pură coincidență că Isus în Apocalipsa 3: 10f acuză „sinagoga lui Satan„ ca fiind sursa persecuției? Noi sugerăm că în armonie cu Isus și Pavel, Petru și Ioan au scris despre experimentarea suferinței despre care a spus Isus că va avea loc înainte de AD 70.

Este în general recunoscut faptul că 1.Petru a fost scrisă în jurul anului AD 65.*** Dacă Ioan a spus că încercarea de foc avea să vină curând, iar Petru a spus că ea era deja prezentă, nu ar cere aceasta ca Ioan să fi scris înainte de Petru? Când doi scriitori scriu despre același subiect, în contextul aceleiași cetăți (Babilon) și dau indicatori temporali identici, care este principiul hermeneutic pentru a spune că Petru a scris despre o persecuție în timp ce Ioan a scris despre alta departe în timp și circumstanțe? Ioan a spus că necazul avea să vină, Petru a spus că necazul era prezent. Ioan a spus că vremea hotărâtă pentru parousia judecății (kairos, Apocalipsa 1: 1-3; 22: 10) era aproape; Petru a spus că a sosit ceasul „pentru judecată”(judecata stă să înceapă, 1.Petru 4: 17). Petru a scris înainte de cădera Ierusalimului. Trebuie oare să credem că Ioan a scris cu un sfert de secol după Petru? A susține o astfel de convingere va trebui să se dovedească cu argumente puternice – nu simple afirmații – că deși Petru și Ioan au scris aceleiași audiențe despre un subiect identic, și au dat parametrii temporali identici pentru împlinire, ei de fapt au scris despre situații total diferite.

Importanța Căderii Ierusalimului

original text

Max. R. King

trad. Iosif Dragomir

Argumentul localPustiirea Ierusalimului din AD 70 este respinsă ca fiind „ziua aceea” (ziua lui Christos v. 36), pe baza presupunerii că distrugerea Ierusalimului a fost un eveniment local, în timp ce întoarcerea lui Christos este un eveniment mondial. Se pune adesea întrebarea (în batjocură), „Cum ar putea distrugerea unei cetăți din Iudea să prezinte vreun interes pentru Neamurile care locuiau în afara Palestinei?” Conceptul acesta se bazează pe o perspectivă fizică și foarte îngustă privitoare la încheierea (sfârșitul) lui Israel, de fapt o perspectivă unilaterală. „Ziua Domnului” din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor are un sens mai larg decât distrugerea exterioară, vizibilă a Ierusalimului.

Referitor la necazul care avea să preceadă distrugerea, Isus a spus „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor” (Matei 24: 8). Sensul „durerilor” este durerile nașterii, și deschide o perspectivă mult mai largă asupra semnificației acelui eveniment, care din nefericire este neglijat de către comentatori. Lenski spune referitor la vers. 8, „Acestea sunt doar preludiul, un început al durerilor nașterii. Dureri mult mai mari vor veni înainte ca noul veac ceresc să ia naștere. Isus adoptă termenul care a fost folosit de către Rabini pentru a descrie durerile și suferințele care, ziceau ei, trebuie să preceadă venirea lui Mesia: cheble hammashiah, dolores Messiae. Toate aceste necazuri vor da naștere noii ere. Isus arată aici că aceste „dureri ale nașterii” aparțin de a doua Sa venire și de judecată.”

Lenski vede împlinirea acestui verset la sfârșitul erei Creștine, dar dacă comentariile lui legate de „durerile nașterii” sunt așezate în cadrul biblic al istoriei, atunci pieirea exterioară a Iudaismului Vechiului Testament din AD 70 va fi văzută ca sosirea deplină a veacului ceresc. Acele necazuri care aveau să fie experimentate de către ucenicii lui Isus (Ioan 16), erau durerile nașterii noului veac în care a fost împlinit viitorul promis lui Israel. În timp ce „omul de afară” pierea, „omul dinăuntru” se înoia până când această dublă acțiune a fost consumată (încheiată) simultan.

Nașterea veacului ceresc (adică venirea noului Ierusalim, venirea noului cer și pământ, Apoc. 21), nu a fost un eveniment local! În Christos particularismul Iudaic al vechiului veac a fost universalizat în noul veac al împlinirii! Împlinirea completă a Iudaismului interior a fost cealaltă fațetă a distrugerii Israelului istoric în AD 70. A scăpa de „mânia lui Dumnezeu” și să „aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului omului,” a însemnat mult mai mult decât a fugi de distrugerea fizică care a venit peste Ierusalim și Iudea. Isus a spus că „ ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată faţa pământului” (Luca 21: 35). Căderea Ierusalimului a fost un eveniment de proporții globale fiindcă a constituit mărturia invincibilă a validității a ceea ce a fost contestat atât de vehement și care la vremea aceea a acoperit întreg pământul, anume, evanghelia fără preceptele Legii, a lui Isus Christos. Creștinismul a fost prin intenție divină rodul și împlinirea Iudaismului. Iudaismul Vechiului Testament a fost leagănul Creștinismului Noului Testament, însă nu avea să-i fie și mormântul. Timpul și vremea pentru ruperea legăturilor cu Iudaismul exterior era în puterea lui Dumnezeu nu a omului. Dacă Dumnezeu ar ar fi considerat ca Rusaliile să fie momentul potrivit pentru încheiere, pieirea Israelului istoric ar fi avut loc atunci. Dar există o vreme și un timp pentru tot ce face Dumnezeu.

Extraordinarul impact al acelui eveniment schimbător de veacuri nu poate fi localizat în perspectiva afirmațiilor evangheliei care a fost predicată ca adevărata împlinire a „nădejdii lui Israel.” Chestiunea esențială care a fost stabilită în AD 70 pentru totdeauna, a fost, nu dacă evanghelia este o religie validă alături de istoricul Israel, ci că credința Creștină a fost una și singura credință a lui Israel. A fost ea adevărata împlinire a promisiunilor făcute lui Israel? Pavel niciodată nu a predicat pe Christos crucificat ca o altă speranță, ci NĂDEJDEA lui Israel. Aceasta a fost cauza conflictului din vremea post-Cruce dintre Israel și evanghelie, și el a făcut ca împlinirea Discursului profetic al lui Isus să fie o chestiune de mare îngrijorare atât pentru Iudei cât și pentru Neamuri de pretutindeni. Dacă pretențiile (afirmațiile) Iudeilor plini de râvnă pentru Lege (dintre care mulți erau creștini, Fapte 21: 20), ar fi fost valide, atunci evanghelizarea Neamurilor era pură erezie; bisericile pauline s-ar fi dovadit a fi cei lepădați (2Corinteni 13: 5-8). Din acest punct de vedere este imposibil să înțelegi efectul pe care l-a avut înfrângerea națiunii Iudaice asupra bisericilor dintre Neamuri, să nu mai vorbim de creștinii Iudei care nu se grăbeau să rupă legătura cu sinagoga. Întro manieră foarte puternică „Domnul care vine” a întărit legământul cu mulți în „ziua și ceasul” de pe urmă al transformării lui Israel.

Când toate aspectele perioadei de misiune post-Cruce sunt luate în considerare, semnificația holocaustului din AD 70 va fi văzută implicând mai mult decât distrugerea locală a unei„ cetăți necredincioase …prin mâna unei armate păgâne sub comanda unui general păgân …” după cum se exprima un scriitor a cărui hermeneutică duală îl obligă să micșoreze semnificația căderii Ierusalimuluii și să mute „sfârșitul veacului” și „venirea lui Christos” la pretinsul sfârșit al erei Creștine.

Scriind despre Căderea Ierusalimului, S.G. F. Brandon comenta, „Importanța evidentă a acestui eveniment pentru Creștinism a fost subiectul investigației noastre iar concluzia a fost că aceea importanță constă în semnificația istorică profundă pentru înțelegerea naturii originii lui Christos. Întradevăr, nu este o exagerare să spui că Creștinismul a fost întrun sens renăscut ca rezultat al catastrofei din AD 70 … în nimicirea statului Iudaic vechile burdufuri de vin s-au spart și au pierit, dând voie vinului nou să curgă liber și să ajungă la maturitate în locuri mult mai potrivite cu geniul original al creatorului său. Astfel, putem concluziona că după experiențele Învierii, următorul eveniment crucial din viața Bisericii Creștine a fost înfrângerea națiunii Iudaice care a fost dramatic ilustrată în distrugerea cetății sale, Ierusalim în AD 70.”

Ironia protestului cum că dărâmarea Ierusalimului a fost prea local și prin urmare, prea neînsemnat ca să fie „ziua Domnului,” este văzută în faptul că chiar și după 2000 de ani este unul din evenimentele despre care se discută cel mai mult în Scriptură. Și există indicii ale unui interes crescând privind semnificația „zilei Domnului, aceea mare şi înfricoşată.”

 

 

Imineu și Filet

de Don K. Preston

original article

trad. Iosif Dragomir

În 2.Tim. 2: 17-18 Pavel ia în discuţie problema lui Imineu şi Filet; ei susţineau că învierea deja a avut loc.

Ar trebui să fie clar, pentru orice persoană care gândeşte, că cei doi nu ar fi putut susţine cu vreun grad de succes – sau cu faţa senină – că a apărut învierea – aşa cum o înţelege conceptul tradiţional modern! (ieşirea din morminte a trupurilor înviate, şi desintegrarea pământului 2.Pet. 3, căderea stelelor din cer etc.,– evenimente care au loc la a doua Venire a Domnului).

Dacă învierea este un eveniment care pune capăt timpului, atunci, pentru aceşti oameni a insista că învierea deja sosise, însemna atragerea batjocorii şi derâderii asupra lor. Cum puteau Imineu şi Filet să fie atât de naivi să creadă că cineva îi lua în serios dacă conceptul Bisericii (privitor la escatologie), era cel de astăzi? Fenomenele escatologice în discuţie considerate şi interpretate de dispensaţionalism ca fiind fizico–materiale, erau de fapt nevăzute adică spirituale şi doar în acest caz credincioşii puteau fi înşelaţi. Dacă evenimentele erau fizice, adică puteau fi percepute fizic, acei credincişi nu puteau fi înşelaţi ei înşişi puteau verifica, adică puteu vedea dacă acele fenomene extraordinare au avut, sau nu loc. Este extrem de simplu.

De ce n-a spus Pavel doar atât, „Priviţi în jur, mormintele sunt încă pline!” „Soarele este încă pe cer, stelele nu au căuzut, de ce vă faceţi probleme?” Dar nu spune asta. Dar dacă învierea este legată de moartea de care vorbeşte el în vers. 11 atunci este de înţeles, cum aceşti oameni au putut face o astfel de afirmaţie şi de ce au putut fie crezuţi.

Din moment ce este incontestabil faptul că moartea din vers. 11 nu putea să fie fizică (Pavel vorbea cu oameni vii cari îl puteau asculta, doar nu vorbea cu cadavre – şi el vorbeşte la trecut, am murit), ea trebuie să fie spirituală. Imineu şi Filet trebuie că au considerat că din moment ce viaţa exista „deja”, învierea a avut loc pe deplin. Nu le-a spus Pavel Efesenilor că ei au fost înviaţi din morţi, Ef. 2: 1?

Amintiţi-vă că Pavel scria lui Timotei care era în Efes. Legătura, dintre învăţătura lui Imineu şi ceea ce a scris Pavel bisericii din care el făcea parte, este foarte probabilă.

Nu a scris Pavel Romanilor că Christos i-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii? (Rom. 8: 1 şi cont.).

Nu a scris el Colosenilor că prin botez ei s-au desbrăcat de trupul poftelor firii pământeşti? (Col. 2: 11-12).

Şi nu a spus Pavel chiar în această epistolă că Christos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie? (2.Tim 1: 10). …. Cu siguranţă învierea era deja în trecut!

Doar în contextul acesta poate fi înţeles corect Imineu şi Filet. Ei nu afirmau apariţia în trecut a sfârşitului cosmosului fizic! Ei afirmau – prematur (înainte de vreme) – descoperirea deplină a mântuirii!

Argumentul de faţă dovedeşte că conceptul dispensaţionalist privitor la înviere şi la celălalte evenimente escatologice este total greşit şi nebiblic. Acuzaţia că preterismul este doctrina lui Imineu, adică falsă, este nefondată şi trebuie argumentată biblic.

Dezlegarea lui Satan 

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

Dezlegarea lui Satan pentru o perioadă scurtă la sfârșitul episodului mileniului este paralelă cu scenele din vremea sfârșitului din episoadele precedente, cu excepția că aici este prezentată înfrângerea lui Satan. Deși există o progresie înspre sfârșit, cele șapte episoade ale lui Ioan nu sunt evenimente consecutive, ci o acoperire a aceluiași teren în prezentarea înfrângerii dușmanilor lui Christos. Babilonul, fiara din mare, fiara de pe pământ și Satan se scufundă toate împreună, chiar dacă înfrângerea lor este relatată în episoade separate. Unitatea structurală a Apocalipsei este fragmentată dacă se neagă paralelismul episodului Mileniului cu episoadele precedente și i se atribuie un cadru post-parouisa separat în istorie.

Dezlegarea lui Satan pentru o scurtă perioadă de timp trebuie văzută din perspectiva înfrângerii sale finale, care este pusă în contrast cu fundalul victorei lui Christos și a sfinților Lui. Se susține că puterea lui Satan de a înșela din nou neamurile este dovada că ceea ce l-a legat prima dată va trebui luat din cale. Dacă moartea lui Christos l-a legat pe Satan, atunci moartea lui Christos va trebui anulată ca Satan să poată fi dezlegat. Greșeala din acest raționament este că el trece cu vederea rolul neamurilor, mai întâi, în legătură cu evanghelia fără Torah care dă naștere adevăratei semnificații a viitorului promis lui Israel, și doi, în legătură cu partea pe care au jucat-o neamurile în revolta finală a lui Satan în efortul lui de a împiedica noua Creație să ia locul celei vechi. A susține că pe timpul mileniului toate persoanele de pe pământ ar fi trebuit să devină Creștin dacă Satan ar fi fost legat, înseamnă o înțelegere greșită a legării în raport cu înșelarea. Înșelarea a avut de-a face cu distorsionarea semnificației și naturii „lucrurilor viitoare.” Prin urmare, ceea ce l-a legat pe Satan ca să nu mai înșele neamurile, a fost evenimentul (Crucea) prin care viitorul promis lui Israel a fost descoperit și adus la împlinire. Aceasta este chestiunea centrală în legarea lui Satan, nu câți au primit sau au respins ceea ce a fost descoperit prin Christos. Venirea noului veac al vieții și neprihănirii prin moartea și învierea lui Christos l-a lăsat pe Satan fără putere de a mai ținea neamurile în întuneric privitor la adevărata semnificație și împlinire a istoriei răscumpărătoare a lui Israel.

Înșelarea neamurilor de către Satan de la sfârșitul mileniului (Apoc. 20: 7) a avut de-a face nu cu distorsionarea a ceea ce avea să fie descoperit (cum a fost cazul înainte de Crucea lui Christos), ci cu o negare a ceea ce a fost descoperit și încheiat prin Christos. A susține că înșelarea finală a neamurilor de către Satan trebuie să implice aceiași oameni care au fost luminați prin legarea lui, este absurdă și ridicolă. Dacă aceasta ar fi cazul, atunci împotriva cui s-au strâns Neamurile pentru război? Împotriva lor însăși? Exact la fel cum tabăra sfinților (biserica celor întâi născuți) a fost compusă din oameni din „toate națiunile” (fiindcă Satan fusese legat), la fel forțele adunate împotriva bisericii erau compuse din oameni din toate națiunile care s-au împotrivit la ceea ce a fost descoperit prin Christos.

Rezultatul acelei bătălii a fost dovada că puterea care l-a legat pe Satan nu putea fi biruită. Adevărul și libertatea noului eon care a venit prin moartea și învierea lui Christos sunt invincibile. Aceasta a fost vestea bună pentru sfinții din vrema lui Ioan care erau pe punctul de a experimenta înfrângerea lui Satan. Ei au putut să-l biruiască „prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor” (Apoc. 12: 13). Înfrângerea finală și definitivă a lui Satan este în legătură cu trecerea cerului și pământului vechi și cu venirea cerului și pământului nou. În prezența sau parousia lui Christos nu s-a mai găsit loc pentru puterile vechiului cer și pământ al veacului cel vechi. (Apoc. 20: 11).

Identitatea lui Gog și Magog

Forțele antichristice pe care le-a adunat Satan împotriva bisericii pentru o scurtă perioadă sunt numite Gog și Magog. Numele sunt luate din cartea lui Ezechiel și reprezintă națiunile care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu și au fost ostile poporului lui Israel după întoarcerea poporului din robia Babiloniană (Ezech. cap. 38 și 39). Se crede că Ezechiel a folosit termenul ca să facă referire la puterea Seleucidă, în special când a ajuns în vârf în vremea lui Antiohus Epifanes.

Există câteva caracteristici ale teribilei persecuții declanșate de Antiohus Epifanes care ar face această perioadă de nenorociri un simbol potrivit pentru atacul lui Satan de la sfârșitul veacului asupra bisericii. Mai întâi, bătălia Siriei sub Epifanes a fost ultima mare asuprire pe care Israel a avut-o de îndurat în vechea dispensațiune. Prin urmare, este un simbol potrivit pentru încercarea finală a lui Satan de a distruge noul Israel descoperit și încheiat prin Christos. Doi, înfrângerea lui Magog avea să aibă loc în mijlocul lui Israel, și a avut ca rezultat popularizarea numelui sfânt al lui Dumnezeu „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu, Israel” (Ezech. 39: 7). „şi nu-i voi mai lăsa să-Mi pângărească Numele Meu cel sfânt; ci vor şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!” Spurcarea sanctuarului de către Epifanes este un simbol potrivit pentru „omul păcatului” lui Pavel și așezarea lui în Templul lui Dumnezeu (2.Tes. 2: 3-4). Trei, acest ultim asalt are loc doar cu permisiunea lui Dumnezeu cu scopul de a-Și sfinți Numele în mijlocul poporului Său (Ezech. 38: 16-23). „Îmi voi arăta astfel mărimea şi sfinţenia, Mă voi face cunoscut înaintea mulţimii neamurilor, şi vor şti că Eu sunt Domnul” (v. 23).

Se vede clar că asaltul lui Satan de la sfârșitul veacului împotriva bisericii a fost sub controlul lui Dumnzeu, slujind ca să mărească victoria lui Christos și înfrângerea totală a lui Satan. Identificarea forțelor antichristice din perioada scurtă de mare necaz ar trebui să fie relativ simplă în lumina conflictelor de fond care au caracterizat misiunea de evanghelizare a bisericii primare.

Dacă ar trebui să particularizăm un anume eveniment ca început crucial în declanșarea puterii Crucii pentru legarea lui Satan (ca să nu mai înșele neamurile), acesta ar putea fi chemarea lui Saul din Tars ca să fie apostol al neamurilor. Înainte de acest moment, Pavel a fost o figură influentă din opoziția Iudaică față de credința în Mesia cel crucificat și înviat. Recuperarea după prima mare persecuție din preajma morții lui Stefan a fost îngreunată de eforturile persistente și expansioniste ale lui Saul care făcea prăpăd în biserica din Ierusalim și dimprejur. După convertirea lui Saul, nu este lipsit de importanță faptul că Luca face remarca că „Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea şi Samaria, se întărea sufleteşte şi umbla în frica Domnului; şi, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulţea” (Fapte 9: 31).

Chemarea lui Pavel de a fi apostol al Neamurilor s-a dovedit a fi calea prin care Dumnezeu a ales că aducă națiunile (și ulterior pe Israel) la înțelegerea semnificației Crucii de schimbare a veacurilor. Misiunea lui Pavel printre Neamuri a fost o ocazie pentru descoperirea anumitor adevăruri importante care nu a fost pricepute la început de către credincioșii Iudei, sau acele adevăruri nu erau o prioritate pentru misiunea apostolică timpurie din Iudeea. Prima mare problemă care trebuia adusă în fața bisericii din Ierusalim a fost întrebarea dacă Neamurile trebuie să se taie împrejur. Anumiți oameni din Iudeea s-au dus la Antiohia și au predicat fraților dintre Neamuri că „dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Fapte 15: 1). Acesta a fost începutul confruntărilor lui Pavel cu credincioșii Iudei care au considerat că evanghelia lui fără Torah este o pervertire a Credinței Creștine Iudaice. Referitor la astfel de Iudaizatori Pavel a scris Galatenilor, „noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi” (Gal. 2: 5).

Disensiunea legată de circumcizia Neamurilor a fost atât de ascuțită în Antiohia încât „au hotărât ca Pavel şi Barnaba şi câţiva dintre ei, să se suie la Ierusalim la apostoli şi prezbiteri, ca să-i întrebe asupra acestei neînţelegeri” (Fapte 15: 2). La Ierusalim, conform lui Luca, „unii din partida fariseilor, care crezuseră, s-au ridicat şi au zis că Neamurile trebuie să fie tăiate împrejur şi să li se ceară să păzească Legea lui Moise” (v. 5).

Este important de observat că acești farisei erau credincioși, fapt care dovedește clar că biserica din Ierusalim era departe de a fi unită cu privire la semnificația morții lui Christos schimbătoare a veacurilor. Este deasemenea evident că această diferență în înțelegerea adevăratului sens escatologic al evangheliei a persistat și după consiliul înregistrat în Fapte 15. Când Pavel a plecat ani mai târziu la Ierusalim, după a treia sa campanie misionară între Neamuri, a fost confruntat cu problema prevenirii unei răscoale în cetate din pricina prezenței lui și fiindcă așa cum a subliniat Iacov, „Vezi, frate, câte mii de iudei au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21: 20). Din aceasta, (din perspectiva prezenței continue a bisericii în Ierusalim și Iudeea în perioada misiunii lui Pavel printre Neamuri), se vede că nucleul intern al creștinilor Iudei și conducătorii lor (care au înțeles și aprobat lucrarea între Neamuri), au fost cu toate acestea incapabili să facă vreun progres semnificativ în segmentul mai larg al creștinilor Iudei referitor la libertatea în Christos, în comparație cu Neamurile. Se pare că nu s-a făcut nici un efort pentru a forța semnificația evengheliei fără Torah între Iudeii din Ierusalim și Iudeea, lăsând ca această chestiune să fie stabilită, după cum s-a și întâmplat, de judecata escatologică a lui Dumnezeu în zilele din urmă ale Ierusalimului. Între timp preocuparea principală a fost conservarea bisericilor din Iudeea. Acest fapt a fost extrem de important până când evanghelia a fost predicată în toată lumea ca mărturie, având ca rezultat intrarea numărului deplin al neamurilor. Semnificația viitorului promis lui Israel avea să devină clar prin Neamuri, care în timpul orbirii lui Israel au fost făcuți părtași la lucrurile spirituale ale lui Israel ( Rom. 15: 27). Aceasta a fost taina evangheliei care a fost descoperită lui Pavel și făcută cunoscută prin lucrarea lui, Neamurilor.

Întorcându-ne la consiliu (Fapte 15), mărturia lui Petru și Iacov au fost decisive în prevenirea unei rupturi între Pavel și biserica din Ierusalim ca întreg, referitior la legitimitatea misiunii fără Torah între Neamuri. Aprobarea lui Petru a fost susținută de implicarea lui în convertirea lui Corneliu care a primit evanghelia și Duhul Sfânt prin credința în Christos fără tăierea împrejur în carne. Aceasta a fost dovada că particularismul Iudaic al vechiului veac al legii era înlăturat în Christos; că nu era necesar să fie impus credincioșilor în vederea mântuirii. Petru a concluzionat că Dumnezeu n-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţat inimile prin credinţă. Acum, dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta? Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Fapte 15: 9-11).

Este demn de remarcat că Petru și-a căștigat înțelegerea cu ocazia convertirii lui Corneliu, care este încă o dovadă în plus că viitorul promis lui Israel își făcea apariția prin misiunea dintre Neamuri. Observați din nou că Petru mărturisește „Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (v.11). Acest lucru era împotriva gândirii normale a unui Iudeu, și anume, că Neamurile puteau fi mântuite doar devenind Iudei prin tăiere împrejur în carne. Întradevăr, Neamurile erau mântuite devenind sămânța lui Avraam, însă Iudeii erau nepregătiți pentru faptul că și ei deasemenea trebuiau să se „nască din nou” (prin credința în Christos și învierea Lui) pentru a deveni sămânța făgăduinței. Păstrarea tăierii împrejur în carne și alte particularități din istoria mântuirii nu erau esențiale în primirea făgăduinței în Christos. Aceasta a fost orbirea lui Israel care a fost împrăștiată de misiunea dintre Neamuri prin lumina evangheliei.

Iacov a adăugat la mărturisirea lui Petru profeția lui Amos 9: 11, 12 pe care a folosit-o să arate interrelaționarea dintre evanghelizarea Neamurilor și ridicarea cortului lui David (Fapte 15: 13-18). Ducerea Evangheliei la Neamuri a jucat un rol important în înnoirea tuturor lucruruilor despre care au vorbit profeții. Cu această înțelegere, consiliul din Fapte 15 s-a încheiat prin trimiterea de scrisori de susținere a lucrării lui Pavel între Neamuri, care au fost trimise credincioșilor din Antiohia, Siria și Cilicia. Prin aceste scrisori apostolii din Ierusalim și bătrânii au clarificat că „Fiindcă am auzit că unii, plecaţi dintre noi fără vreo însărcinare din partea noastră, v-au tulburat prin vorbirile lor şi v-au zdruncinat sufletele, zicând să vă tăiaţi împrejur şi să păziţi Legea; noi, după ce ne-am adunat cu toţii laolaltă, cu un gând, am găsit cu cale să alegem nişte oameni şi să-i trimitem la voi împreună cu preaiubiţii noştri Barnaba şi Pavel, oamenii aceştia care şi-au pus în joc viaţa pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos. Am trimis, dar, pe Iuda şi pe Sila, care vă vor spune prin viu grai aceleaşi lucruri. Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate decât ceea ce trebuie, adică: să vă feriţi de lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate şi de curvie, lucruri de care, dacă vă veţi păzi, va fi bine de voi. Fiţi sănătoşi!” (Fapte 15: 24-29).

Două lucruri sunt demne de remarcat referitor la ceea ce s-a scris credincioșilor dintre Neamuri. Mai întâi, anumiți Iudei au plecat din Ierusalim împotrivindu-se lucrării lui Pavel între Neamuri. Ei au pretins susținerea bisericii mamă în efortul lor de a aduce pe Neamuri sub jugul tăierii împrejur, susținere pe care conducătorii din Ierusalim au negat-o spunând, „fără vreo însărcinare din partea noastră” (v. 24). Doi, recunoașterea bisericii din Ierusalim ca biserică mamă, adică, nucleul credinței, iasă la suprafață în această controversă. Altfel, afirmația „s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă să nu mai punem peste voi nicio altă greutate” ar fi fost non-sens dacă conducătorii din Ierusalim nu ar fi avut autoritate să acționeze astfel. Deși Pavel întotdeauna (în mod necesar) și-a apărat independența apostolică,el nu a încercat niciodată să rupă legăturile cu biserica din Ierusalim, sau să discrediteze rolul crucial pe care l-a jucat Ierusalimul în păstrarea lucrării sale între Neamuri întemeiată pe istoria răscumpărării Israelului Vechiului Testament până la sfârșit. Muchia de cuțit pe care se afla în contunu a fost aceea de a menține misiunea lui înrădăcinată întrun Iudaism istoric care încă mai trebuia să intre în destinul lui Christo-centric, dar în același timp să apere bisericile sale de intrușii care încercau să facă Iudaismul existent încă neîncheiat, regula de credință în Christos. Pavel nu putea să rupă legăturile cu Ierusalimul fără să taie rădăcinile evangheliei sale, dar în același timp trebuia să împiedice ca practicile de păzire a legii ale credincioșilor Iudei să fie impuse asupra bisericilor dintre Neamuri până când schimbarea escatologică a lui Israel avea să fie încheiată. Neamurile aveau nevoie de Israel, la fel cum Israel avea nevoie de Neamuri, în îndeplinirea destinului escatologic al evenimentului Crucii.

Față de acest fundal vedem așezată scena pentru ultimul asalt împotriva bisericii când intrarea deplină a Neamurilor a avut impactul total asupra Israelului împietrit și nepocăit, al cărui zel pentru lege a rămas constant până când răzvrătirea fățișă a devenit inevitabilă. Au existat o serie de evenimente legate între ele care pot fi privite ca precipitând mișcarea antichristică chiar înainte de pustiirea Ierusalimului de către Romani. Mai întâi, a fost ultima vizita a lui Pavel la Ierusalim cu ajutoarele bisericilor dintre Neamuri pe care le-a adunat cu trudă pentru sfinții săraci. Acceptarea acestor ajutoare a fost o mare preocupare pentru Pavel. Dincolo de beneficiul material pentru sfinții în nevoie, a fost un simbol al frăției și solidarității dintre Iudei și Neamuri. Acceptarea acestora de către biserica Iudaică avea să fie o recunoaștere a aprobării lui Pavel, și a deplinei solidarității cu frații dintre Neamuri de pretutindeni. Pavel a fost preocupat de efectul unificator pe care acceptarea ajutoarelor avea să-l aibă în cadrul trupului lui Christos. După cum a exprimat-o atât de clar față de Corinteni, „Căci ajutorul dat de darurile acestea, nu numai că acoperă nevoile sfinţilor, dar este şi o pricină de multe mulţumiri către Dumnezeu. Aşa că, dovada dată de voi prin ajutorul acesta îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi” (2.Cor. 9: 12,13). Cât de profunde erau simțirile lui Pavel în legătură cu acceptarea acestor ajutoare, și interesul pentru viitorul lui Israel care a stat la bază, este scos în evidență în Romani. El a solicitat rugăciunile fraților din Roma, „să vă luptaţi împreună cu mine în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, ca să fiu izbăvit de răzvrătiţii din Iudeea şi pentru ca slujba pe care o am pentru Ierusalim să fie bine primită de sfinţi” (Rom. 15: 30, 31). Avem puține informații cu privire la primirea ajutoarelor și efectul pe care l-au avut, însă avem motive să credem că ele au jucat un rol important în revolta Iudaică ulterioară împotriva bisericilor din Palestina și întreaga lume.

Doi, arestarea și încarcerarea lui Pavel la Cezareea și apelarea la Cezar au fost factori care au contribuit la izbucnirea revoltei antichristice Iudaice. Pavel i-a avertizat pe bătrânii din Efes să fie cu luare aminte și să vegheze fiindcă „Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20: 29). Despre apostazia „zilelor din urmă” s-a vorbit și predicat în toate bisericile, având rădăcinile principale în Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor. Christos a prezis o vreme de necaz de o așa intensitate că dacă acele zile nu ar fi fost scurtate nu ar fi scăpat nici aleșii (Matei 24: 21, 22). Pavel, fără îndoială s-a referit la aceea vremea de apostazie când a scris Tesalonicenilor, spunând, „Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credinţă şi de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte cum vă spuneam lucrurile acestea, când eram încă la voi? Şi acum ştiţi bine ce-l opreşte ca să nu se descopere decât la vremea lui. Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei. Şi atunci se va arăta acel nelegiuit pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2.Tes. 2: 3-8).

Cei care văd necazul cel mare din Matei 24: 21,22 ca referindu-se la distrugerea Ierusalimului de către Romani, trec cu vederea, în opinia noastră, vremea premergătoare de mare prigoană împotriva Creștinilor care corespunde necazului despre care a vorbit Isus. Avertismentul lui Isus de a fugi din Iudeea când va fi văzut semnul lui Daniel, și anume, „De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” (Matei 24: 15, 16), nu s-a referit la prezența Romanilor în Templu, ci Zeloții și armatele Iudaice ale războiului civil (Luca 21: 20) care practic au devastat cetatea și templul înainte de pustiirea finală produsă de armatele Romane sub generalul Titus.

Arestarea lui Pavel, din motive practice, a marcat încheierea misiunii fără Torah la Neamuri, cu excepția călătoriei lui la Roma. Christos a clarificat că sfârșitul veacului urmează după încheierea evanghelizării Neamurilor. „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul” (Matei 24: 14). După arestarea lui Pavel, ostilitatea care a mocnit sub suprafață referitor la susținerea și simpatia Iudaică față de o misiune în continuă expansiune între Neamuri, a început să erupă și să se manifeste în orice formă imaginabilă de persecuție. Dacă raportul lui Iosefus este corect, chiar în vremea când Pavel a evitat un proces în Iudeea apelând la Cezar, lucrurile au început să se năruie pentru bisericile din Palestina. Înainte de sosirea lui Albinus, noul procurator Roman, care a fost desemnat să înlocuiască pe decedatul Festus, Annas, Marele Preot a profitat de acest scurt interval de timp să aresteze pe Iacov și pe alți conducători Creștini și să-I ucidă cu pietre. Conform lui Schurer, „În intervalul dintre moartea lui Festus și sosirea succesorului său, în AD 62, o totală anarhie a cuprins Ierusalimul care a fost folosită de marele preot Ananus, unul din fii bătrânului Ananus sau Anna care a fost bine cunoscut în legătură cu evenimentul morții lui Christos, în favoarea lui pentru a-și asigura printr-o adunătură gălăgioasă executarea dușmanilor săi prin împroșcare cu pietre. Conducerea lui arbitrară nu a fost de lungă durată fiindcă Împăratul Agripa, chiar înainte să vină noul procuror l-a demis, după ce a deținut funția doar timp de trei luni. Iacov fratele lui Isus Christos se spune, a fost printre cei executați de Ananus.”

Jocz a crezut că martirajul lui Iacov și fuga comunității Iudaice Creștine din Iudeea sunt legate în mod logic. El a observat că „Din relatarea lui Eusebiu, se pare că aceasta a avut loc înainte de începutul războiului. Războiul împotriva Romei a început în anul AD 65, după tulburările din Ierusalim sub Florus. Martirajul lui Iacov, dacă dăm crezare relatării lui Iosefus, se situează în anul 62. Migrarea spre Pela trebuie, prin urmare să fi avut loc între 62-66. Am îndrăzni să sugerăm că a avut loc după martirajul lui Iacov. Motivul pentru o astfel de acțiune a fost probabil declanșarea unei prigoane care nu a încetat odată cu moartea lui Iacov ci a afectat întreaga comunitate. Migrarea spre o țară străină nu a fost un act voluntar, deoarece Ierusalimul a ocupart un loc prea important în gândirea Iudeo-Creștină. Iudeii Creștini au părăsit cetatea când viața a devenit imposibilă acolo. A fost în totalitate o măsură de autoapărare.”

Dacă, totuși, fuga Creștinilor Iudei din Iudeea trebuie legată de pustiirea templului, dar înainte de venirea Romanilor este foarte probabil ca aceasta să fi avut loc între 66-68. În timpul acestei perioade templul a fost profanat de către Zeloții care au preluat controlul și permiteau nelegiuiților să traverseze prin locul sfânt, și chiar au comis crime în templu. Probabil că culmea urâciunii a fost atinsă când Zeloții au instalat pe un nelegiuit debil mintal (Phannias) ca mare preot. Conform lui Iosefus el a fost atât de ignorant în ce privesc îndatoririle preoțești încât de fiecare dată el trebuia instruit ce să facă. „Această oribilă piesă de nelegiuire … a prilejuit ca ceilalți preoți, care priveau de la distanță cum legea lor a devenit bătaie de joc, să verse lacrimi și să plângă cu amărăciune dizolvarea unei așa sfinte demnități.” Probabil cuvintele lui Annanus în apelul lui la popor să curețe templul de Zeloți descriu cel mai bine pustiirea. Iosefus relatează că „Annanus a stat în mijlocul lor și aruncându-și frecvent privirea spre templu având ochii plini de lacrimi a spus, „Cu siguranță ar fi fost mai bine pentru mine să mor îniante să fi văzut casa lui Dumnezeu plină de atâtea spurcăciuni, sau aceste locuri sfinte în care nu era voie să se calce oricum, călcate de picioarele acestor ticăloși vărsători de sânge.”

Spurcarea templului de către Zeloți înainte de venirea Romanilor a fost o împlinire potrivită nu doar a lui Matei 24: 15, ci și a referirii lui Pavel la „omul păcatului” a cărei prezență în templu a reprezentat o autodeificare care nu a fost cu nimic mai puțin decât o respingere a lui Dumnezeu. Iosefus a spus despre infamii Zeloți, „Acesti oameni, prin urmare, au călcat în picioare toate legile omenești și au râs de legile lui Dumnezeu; cât despe prezicerile profeților ei le-au ridiculizat ca pe trucurile jongleorilor.”*** S-au făcut numeroase încercări de a identifica „puterea ce-l oprește” a lui Pavel a cărei înlăturare avea să deschidă calea pentru venirea „omului păcatului” (2.Tes. 2: 3-8). Pavel, Duhul Sfânt și Roma, ca să enumerăm doar câteva entități care au fost propuse ca fiind forța „ce-l opreşte.” Totuși din perspectiva a ceea ce s-a întâmplat după uciderea lui Iacov și a celorlalți conducători Creștini din Ierusalim este posibil ca biserica din Ierusalim, și respectatul ei conducător în special, să fi fost aceea putere „ce-l oprește” care a ținut asaltul Iudaic asupra bisericii sub control până ce a intrat numărul deplin al neamurilor. Conform lui Farrer, Iacov a fost la fel de respectat de către Iudei cât și de Creștini. „El deasemenea, a fost un om evlavios conform legii având o bună mărturie pentru toți Iudeii care locuiau acolo.” Faptul că Iacov a fost unul din „stâlpii” bisericii din Ierusalim, și a reușit să țină biserica împreună întro atmosferă relativ pașnică nu poate fi negat. Până la arestarea lui Pavel se pare că prin conducerea lui Iacov biserica a fost capabilă să existe alături de Iudeii necredincioși cât și alături de „miile de iudei care au crezut, şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21: 17-28). Este clar că toți Creștinii Iudei au continuat să păzească legea, chiar și cei care au înțeles că ea nu mai era obligatorie pentru mântuire. A fost important pentru credincioșii Iudei să evite o ruptură prematură cu Iudaismul Vechiului Testament, înainte de schimbarea completă a veacurilor. Nu există dovezi că evanghelia fără lege a lui Pavel a fost contrară acestei reguli practicate printre Creștinii Iudei de pretutindeni. Neamurile însă au fost o chestiune total diferită. Nici unui păgân nu-i era permis să intre în ceva din care Iudeii trebuiau să iese. Aceasta ar fi reprezentat o inversare a direcției evangheliei, și o pervertire a destinului escatologic în Christos prin moartea și învierea Sa.

Ultima călătorie a lui Pavel la Ierusalim nu a fost la întâmplare. Momentul deciziei pentru Creștinii Iudei depretutindeni a sosit, și în special pentru credincioșii din Palestina. Cei care au văzut și acceptat deplina semnificație a Crucii așa cum a fost ea acum manifestată în misiunea printre Neamuri, aveau curând să experimenteze mânia lui Satan în asaltul lui final asupra adevăratului Israel al lui Dumnezeu. Puterea care l-a ținut și-a împlinit scopul la vremea potrivită, nu mai era cale de întoarcere. Omul păcatului era gata să se descopere în toată furia lui. Urâciunea care s-a așezat în locul sfânt a fost o dovadă lămurită a pustiirii care avea să urmeze. Farrer comentează, „Sângele sfântului Iacov, vărsat de preoți și Zeloți a pătat curtea templului din Ierusalim în anul AD 63. Nu au trecut trei ani și pardoseala din marmură a templului a fost inundată de sângele a opt mii de Zeloți, care s-au înjunghiat unii pe alții întrun sângeros masacru. Hanam inițiatorul și motorul martirajului a pierit mizerabil. El a fost capturat de Idumei și ucis iar cadavrul lui a fost aruncat dezbrăcat la câini și fiare. Aproape șase ani mai târziu preoți răpuși de foame au fost văzuți sărind nebunește în flăcările altarului. Nu trecuseră șapte ani iar Templul și cetatea s-au scufundat carbonizate în mormanele pătate de sânge și locul, națiunea și ritualul Iudaismului au fost măturate pentru totdeuna.”

Punctul focal al asaltului final al lui Satan împotriva bisericii din episodul mileniului lui Ioan și perioada paralelă din Discursul lui Isus de pe Muntele Măslinilor a fost revolta Iudaică răspândită pretutindeni împotriva mișcării fără lege dintre Neamuri care acum s-a extins pe întreg pământul și care era acum gata să cuprindă și să solidifice întrun singur trup Creștinii Iudei din Palestina. Trebuie făcută distincție între asaltul anticreștin împotriva bisericii și revolta Iudaică împotriva Romei, care a constituit faza finală a înfrângerii lui Satan. De prea multe ori acele pasaje care de referă la apostazie, la necaz și puterea antichristică sunt amestecate fără discernământ cu textele care se referă la conflictul Iudeo-Roman. Asaltul Iudaic asupra bisericii (necazul cel mare, Matei 24: 21,22; 1.Petru 1: 6,7; Apoc. 2: 10, etc.) a venit primul fiind apoi întrerupt brusc de revolta împotriva Romei. Această distincție poate fi observată în Discursul lui Isus. Christos a spus, „Îndată după acele zile de necaz „soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate.” Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă” (Matei 24: 29, 30).

Antichriștii

Faptul că atacul final al lui Satan împotriva bisericii a reprezentat o revoltă împotriva misiunii fără lege printre Neamuri este confirmat mai departe de învățătura lui Ioan referitoare la antichriști. Unii au încercat să facă deosebire între „antichristul” lui Ioan și „omul păcatului” lui Pavel, însă noi credem că acestea sunt două expresii pentru o singură putere centrală. Oricum, Pavel și Ioan se pot referi la manifestări diferite ale acestei forțe antichristice.

Trei lucruri ar fi demne de observat în învățătura lui Ioan referitoare la antichrist. Mai întâi, antichristul deja sosise, fapt care este baza pentru afirmația lui Ioan cum că sosise „ceasul de pe urmă.” Viitorul escatologic al evangheliei anticipat de către primii creștini, a sosit. Ioan a scris, „Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină Antichrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antichrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă” (1.Ioan 2: 18).

Doi, antichriștii s-au desprins din părtășia sfinților. Ioan a spus, „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri” (1.Ioan 2: 19). Din moment ce Ioan (alături de Petru și Iacov), a predicat în primul rând evanghelia la cei tăiați împrejur, și Pavel a mers la cei netăiați împrejur (Gal. 2: 9), este clar că Ioan a vorbit de o ruptură care a avut loc în cadrul comunității credincioșilor Iudei. Punctul de ruptură a venit, credem noi, când a devenit evident că misiunea printre Neamuri nu mai putea fi controlată; că a adus la lumină deplina însemnătate a morții lui Christos, schimbătoare a veacurilor.

Dacă vă aduceți aminte, chiar în prima parte a lucrării lui Pavel, anumiți credincioși „au plecat” dintre apostolii din Ierusalim întrun efort de a obliga convertiții dintre Neamuri să se taie împrejur. Exisă multe dovezi că această practică a continuat chiar până la sfârșit, până la ruperea finală care a urmat vizitei lui Pavel la Ierusalim și arestării și încarcerării lui ulterioare la Cezareea. Din perspectiva numeroaselor predicții referitiare la apostazie și accentul enorm pus pe „a răbda până la sfârșit” în scrierile ulterioare ale perioadei mileniului, există motive să credem că mișcarea antichristică a fost la fel de răspândită ca și misiunea lui Pavel. Pavel a scris lui Timotei despre venirea unor vremuri grele când oameni „stricaţi la minte şi osândiţi în ce priveşte credinţa” se vor împotrivi adevărului evangheliei (2.Tim. 3: 7,8). În vremurile din urmă unii se vor lepăda de credință ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor (1.Tim. 4: 1). Arătarea omului păcatului „se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase şi cu toate amăgirile nelegiuirii, pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi (2.Tes. 2: 9, 10). „Se vor scula mulţi proroci mincinoşi şi vor înşela pe mulţi. Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Matei 24: 11-13). Este evident că antichriștii au fost cei care au ieșit din comunitatea credincioșilor, cu duhul mișcării emanate din „Cetatea cea mare,” unde, deasemenea, a fost crucificat și Domnul nostru (adică, Ierusalim, Apoc. 11: 8).

Trei, erezia specifică a antichriștilor a fost negarea faptului că Isus a venit în trup (orig. carne). Ioan a scris, „şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Christos venit în carne nu este din Dumnezeu; și acesta este duhul lui Antichrist, despre care ați auzit că vine, și acum este deja în lume” (1.Ioan 4: 2, 3; Biblia, Traducere Literală Nouă, 2001). Pentru Ioan, antichriștii au fost învățătorii mincinoși a căror venire a constituit atacul nestăvilit din ceasul de pe urmă (sfârșitul veacului) asupra bisericii. În cea de-a doua sa epistolă, Ioan a scris, „Căci în lume s-au răspândit mulţi amăgitori, care nu mărturisesc pe Isus Hristos venind în trup (orig. carne). Iată amăgitorul, iată Antihristul!” Această invazie din „ceasul de pe urmă” a lumii evanghelizate de către acești înșelători este în acord cu ceea ce s-a întâmplat în episodul sfârșitului mileniului referitor la ieșirea lui Satan ca să înșele neamurile.

S-a scris mult despre antichriștii din zilele lui Ioan. Ei au fost adesea considerați a fi gnosticii de o formă sau alta. Problema a fost, (1) eșecul de a recunoște cadrul temopral pentru scrierile lui Ioan (perioada sfârșitului veacului Iudaic), (2) eșecul de a vedea antichriștii ca pe cei care au ieșit din comunitatea credincioșilor, și (3) eșecul de a vedea apogeul mișcării Iudaizatoare ca pe momentul escatologic al credinței creștine. Conform lui 1.Ioan 4: 1-3 și 2.Ioan 7 antichriștii au negat că Isus „a venit în carne,” în sensul că deja El venise, nu mai trebuia așteptat altul, sau mai târziu. Când această negare este evaluată pe fondul mișcării Iudaizatoare, este clar că credincioșii plini de râvnă pentru lege au anticipat o venire a lui Christos care să implice o restaurare fizică a lui Israel, adică, o restaurare conformă cu modul de viață Iudaic sub Vechiul Legământ. Ei au fost orbiți față de semnificația schimbătoare de veacuri a Crucii. Deaceea, a nega că Christos „a venit în carne” însemna pur și simplu că unii nu au acceptat faptul că Isus a fost Mesia în existența lui pământească. A mărturisi că Christos a fost Mesia în timpul existenței Sale istorice (viața lui în carne) a însemant că moartea Sa a semnificat o plecare Mesianică (a fost stârpit) din sfera cărnii, cu scopul ca lucrarea Lui Mesianică să poată fi realizată „în sfera Duhului.” Exact aceasta s-a întâmplat când Christos a împlinit făgăduința. Sămânța promisă totdeauna a fost asociată cu ceea ce era „în Duh” și nu cu ceea ce era „în fire” (carne). Alegoria lui Ismael și Isaac este dovada acestui fapt, după cum am avut ocazia să vedem în Gal. 4: 21-31. Nu există nici un indiciu că antichriștii au negat pe Isus cel istoric, însă ei au negat că El a fost Mesia în existența lui pământească. Pentru ei, obiectul întoarcerii Sale a fost sfera cărnii, (firea pământească, adică, vechiul mod de existență al veacul Vechiului Legământ), în timp ce pentru adevărații credincioși, lumea (veacul cel vechi al cărnii) era în faza de trecere, de dispariție (1.Ioan 2: 17), iar venirea lui Christos a avut semnificația venirii veacului nou al făgăduinței „în Duh.”

Prin urmare, mișcarea antichristică din zilele lui Ioan de reduce la întrebarea, „A fost Isus, Christosul (Mesia), înainte de moartea Sa? Răspunsul la această întrebare a avut o mare influență asupra înțelegerii Iudaice a venirii post-Cruce a lui Christos. Avea așteptata Lui venire să fie „în carne” (adică, o restaurare fizică, carnală a lui Israel după modelul Vechiului Legământ), sau Mesia deja venise „în carne” doar ca să fie stârpit prin moartea Sa pentru a intra în sfera mai înaltă a Duhului? Dacă aceasta din urmă a fost cazul, atunci întoarcerea lui Christos a însemnat încheierea promisei restaurări „în Duh,” și reprezintă noul mod de existență sub Noul Legământ. Din această perspectivă venirea Lui a marcat sfârșitul deplin al veacului cărnii (firii pământești). Mulți Iudei credincioși plini de râvă pentru Lege (cât și necredincioși) au respins cea din urmă semnificație ținând orbește de faptul că Christos nu a venit în carne (trup, veacul vechiului Legământ), prin urmare, sfera cărnii, modul de existență al Vechiului Legământ, rămâne deschisă pentru întoarcerea (pentru ei venirea adevăratului Mesia) Lui ca să restaureze tronul lui David conform acelui status quo.

Implicarea Romei

Mișcarea antichristică nu a constat doar în invadarea lumii evanghelizate cu înșelători și învățători mincinoși, ci și în inventarea ostilității Iudeilor împotriva Creștinilor în toate modurile imaginabile, adesea implicând persecuție din partea puterii Romane. Faimoasa persecuție neroiană, cu care este pus în legătură martirajul lui Petru și Pavel de către tradiția eclesiastică, se încadrează în perioada (AD 64) persecuției Iudaice din Iudeea care a urmat după uciderea lui Iacov. Se crede în general că Nero, după marele incendiu din Roma, a aruncat vina asupra creștinilor pentru a abate de la el suspiciunile crescânde cum că el a fost incendiatorul. În aceste circumstanțe „a început un carnaval al sângelui cum nici chiar păgâna Romă nu a văzut până atunci și nici de atunci încoace.” O mare mulțime de creștini au fost atunci executați la moarte în cele mai șocante moduri.

Iosefus vorbește despre crimele lui Nero, însă nu este menționată nici o persecuție a Iudeilor necreștini. De ce doar creștinii au fost aleși pentru cruzimea diabolică ridică o întrebare care i-a determinat pe istorici să caute dincolo de Nero și Roma vreun motiv ascuns. Schaff comenta, „Nu este improbabil că în aceasta (la fel ca în toate persecuțiile precedente, și adesea și în cele ulterioare), Iudeii fanatici, înfuriați de progresul rapid al Creștinismului, și nerăbdători să abată suspiciunile de la ei, au ațâțat poporul împotriva Galilienilor și Romanii păgâni s-au năpustit cu dublă furie asupra acestor presupuși pe jumătate Iudei, renegați de către frații lor ciudați.”*** Harnack a observat că a fost o practică a Iudeilor să ațâțe masele și autoritățile împotriva Creștinilor în fiecare țară, observând că „în afară de cazul în care dovezile induc în eroare, ei au instigat izbucnirea Neroiană împotriva Creștinilor; și ca regulă, ori de câte ori se punea în mișcare o persecuție sângeroasă în zilele din urmă, Iudeii au fost, fie în spatele scenei fie în primul plan.”

Suntem bine familiarizați cu ura Iudeilor mai ales împotriva lui Pavel și cu încercările lor de a-i lua viața înainte să ajungă la Cezar. Din perspectiva protecției Romane și a faptului că Pavel s-a aflat la Roma când a izbucnit prigoana, nu este nerezonabil să credem că Iudeii au avut un amestec în aducerea Creștinilor, până atunci sub protecția autorităților Romane, sub cruzimea sălbatică a lui Nero. Farrer face o observație marcantă cum că în timpul întemnițării și proceselor lui Pavel la Roma, „Nero cu greu ar fi putut să nu audă de la emisarii Sanhedrinului calomnii feroce cu privire la o sectă care era contestată pretutindeni. Iudeii au fost de departe cei mai temuți dușmani de moarte ai Creștinilor; și două persoane cu înclinații Iudaice au fost în vremea aceea apropiate împeratorului. Una a fost pantomimistul Aliturus și cealaltă a fost Poppaea, împărăteasa prostituată. Iudeii erau în legătură cu acești puternici favoriți și chiar au promis lui Nero că chiar dacă dușmanii lui vor câștiga vreodată în Roma el ar putea avea împărăția la Ierusalim. Nu este chiar imposibil să fi existat la lucru o a treia influență întunecată pentru a submina Creștinii, pentrucă chiar pe vremea aceea Fariseul fără scrupule Flavius Iosefus a profitat de intrigile de la palat pentru a obține eliberarea unor preoți Iudei. Dacă, după cum pare sigur, Iudeii au avut în puterea lor pe timpul domniei lui Nero mai mult sau mai puțin să modeleze șoaptele din jurul tronului, nu ne permite cauza istorică să tragem concluzia cu oarecare certitudine că propunerea ca Creștinii să fie țapi ispășitori și victime a venit de la ei? Clement spune în epistola sa că Creștinii au suferit din gelozie, a cui gelozie?”*** Farrer continuă și leagă gelozia menționată de către Clement de Iudeii, care au avut toate motivele pentru gelozia și ura lor față de Creștinism. „A eliberat toate Neamurile de jugul greu al Legii, fără ca măcar să le pună la un nivel mai inferior. Chiar a intenționat să-i facă pe cei care s-au născut Iudei să fie indiferenți față de instituțiile Mozaismului. A fost, ca să spunem așa, o revoltă fatală și o scindare din interior mult mai periculoasă decât orice atac din exterior.”*** Renan a deasemenea, a considerat că gelozia care conform lui Clement din Roma a dus la prigoană s-a referit la diviziunile dintre Iudei cu privire la religia Creștină.

Judecând după tăcerea istoricilor păgâni, mulți au considerat că persecuția a fost limitată la Roma; totuși, scriitori creștini de mai târziu au extins-o și în provincii. Ewald și Renan, spre exemplu, au afirmat incontestabil extinderea persecuției lui Nero dincolo de Roma. Cel puțin retragerea protecției Romei din AD 64-65 cu privire la Creștini a slujit, se pare, să deschidă ușa pentru izbucnirea persecuțiilor în alte zone în care dușmanii adevărului generau conflicte și ură. În Apocalipsa, care a fost scrisă de Ioan din Patmos (unde se putea să fi fost exilat), el menționează „batjocurile din partea celor ce zic că sunt iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” în legătură cu suferința, necazurile și închisoarea pe care cei din Smirna trebuiau să le îndure (Apoc. 2: 9, 10). Antipa a fost ucis în Pergam „acolo unde locuieşte Satana” (2: 13). Petru, în prima sa epistolă, i-a avertizat pe creștinii din Asia Mică cu privire la „încercarea de foc” pe care ei au trebuit s-o îndure (1.Petru 1: 6, 7; 4: 12, 13).

Dacă persecuția larg răspândită din „ceasul de pe urmă” a fost legată de izbicnirea de nebunie a lui Nero, sau s-a datorat colapsului legi și ordinii din provincii ca rezultat al revoltei Iudaice din AD 66 împotriva Romei, este o întrebare deschisă. Schurer ne spune că „Influența revoltei din țara mamă s-a răspândit chiar până în Alexandria,” și că „Oriunde Iudeii erau în majoritate aceștia și-au ucis concetățenii dintre Neamuri; iar acolo unde au predominat Neamurile ele s-au năpustit asupra Iudeilor.” Pare rezonabil ca revolta împotriva Romei din Iudeea să fi încurajat dezordinea în toate provinciile Romane, oferindu-le Iudeilor necreștini o oportunitate de a-și revărsa mânia împotriva Creștinilor atât Iudei cât și Neamuri. Că Iudeii au fost instigatorii încercărilor dureroase din bisericile din Asia este destul de evident, spre exemplu, din ceea ce s-a petrecut la Smirna (Apoc. 2: 8-11). Motivația religioasă – versus – politică a războiului Iudaic nu a fost ușor de separat de către istoricii păgâni. Fără îndoială conflictul politic a deschis ușa pentru o persecuție religioasă de mari proporții.

Luând în considerare retragerea protecției care fusese acordată Creștinilor de guvernul Roman, punctul de vedere cum că Roma a fost puterea restrictivă, este de lăudat. Totuși, noi credem că Iudeea a fost centrul mișcării antichristice, și a arătării „omului păcatului.” Prin urmare, identitatea puterii „ce-l oprește” ar trebui căutată aici; îndepărtarea căreia a pus în mișcare atacul Iudaic final împotriva bisericii din întreaga lume. Roma a fost un instrument al acestei persecuții Satanice, după cum a și devenit un istrument al lui Dumnezeu în judecata escatologică asupra Iudaismului apostat (fiul pierzării). Ierusalimul, nu Roma, a jucat rolul principal în drama escatologică a „ceasului din urmă.”

Faptul că dușmanii din „ceasul de pe urmă” (Gog și Magog) sunt strânși pentru luptă din cele patru colțuri ale lumii nu elimină Iudeea ca fiind sursa operațiunii Satanice. Referitor la forțele antichristice, Ioan a scris, „Şi ei s-au suit pe faţa pământului, şi au înconjurat tabăra sfinţilor şi cetatea preaiubită. Dar din cer s-a coborât un foc care i-a mistuit” (Apoc. 20: 9). La fel cum Gog și Magog sunt simbolurile dușmanilor „ceasului de pe urmă” ai bisericii, „tabăra sfinților” și „cetatea preaiubită” sunt termeni împrumutați din istoria Iudaică care simbolizează noul popor al lui Dumnezeu pe fața pământului. Încercarea lui Satan de a extermina Ierusalimul ceresc și biserica universală a fost contracarată de focul mistuitor din cer de la Dumnezeu. În același fel Pavel a descris înfrângerea omului păcatului, „pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale” (2.Tes. 2: 8). Armele folosite în episoadele vremii sfârșitului redactate de Ioan nu constau în arme, bombe, tancuri, rachete, etc., așa cum se găsesc în multe interpretări ale zilelor noastre. Artileria porțiunii de istorie escatologică a lui Ioan a constat în „Crucea lui Christos” și „Cuvântul lui Dumnezeu” iar stindardul adevărului fiind purtat de către soldații lui Christos care „nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte” (Apoc. 12: 11).

 

Deschiderea sulului pecetluit!

Apocalipsa 5: 1-4

de Don K. Preston

original text

trad. Iosif Dragomir

„Apoi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce şedea pe scaunul de domnie o carte scrisă pe dinăuntru şi pe din afară, pecetluită cu şapte peceţi.”

Viziunea lui Ioan referitoare la slava cerului este umbrită de întristare. Vedenia lui avea să descopere lucruri gata să se întâmple. Totuși, cel așezat pe tron ține în mână cartea care conține acele lucruri iar conținutul este ținut ascuns sub șapte peceți. Nu se găsea nimeni vrednic să rupă pecețile

Chilton, comentează asupra imaginii sulului, „Imaginea documentului inscripționat pe ambele fețe este folosită în profeția lui Ezechiel pe care Ioan a ales-o să-și modeleze profeția lui. Ezechiel ne spune că a primit o profeție care conținea o listă cu judecăți împotriva lui Israel (Ezech. 2: 3-10).” (Vengeance, 168). Sulul care i s-a dat lui Exechiel era scris pe dinăuntru și pe dinafară. După cum vom vedea, paralele dintre Apocalipsa și Ezechiel sunt impresionante și indică înspre identitatea Apocalipsei ca fiind o carte care are de-a face cu judecata lui Israel.

Imaginea sulului pecetluit, deasemenea ne aduce aminte de predicțiile lui Daniel. Majoritatea comentatorilor sunt de acord că vedenia lui Ioan se bazează pe profeția lui Daniel. În cap. 10-12, profetul exilat a văzut vremea sfârșitului. I s-a spus că împlinirea vedeniei sale nu era pentru zilele lui ci pentru o vreme îndepărtată (Daniel 10:14; 12:4, 10-13). Lui Daniel i s-a spus să pecetluiască cuvintele profeției datorită perioadei îndelungate hotărâtă pentru împlinirea ei. Cartea avea să rămână pecetluită până la vremea împlinirii ei, vremea sfârșitului.

Este semnificativ faptul că în Matei 24:15f Isus citează Daniel 12 (și cap.9), în predicția Sa privitoare la cădera Ierusalimului. „De aceea, când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi.” Isus spunea că ceea ce a profețit Daniel referitor la vremea sfârșitului, se va împlinii în generația Sa (Matei 24: 34).

Într-un mesaj e-mail, Chris Humpherys a pus următoarea întrebare cu privire la sulul pecetluit din Apocalipsa în relația lui cu Daniel: „S-ar putea ca sulul a cărei peceți urmau să fie desfăcute în Apocalipsa 5 să nu fie altul decât cel pecetluit în Daniel 12? Într-adevăr o întrebare pertinentă! În Apocalipsa când Ioan vede sulul pecetluit și desfacerea lui, el vede vremea pentru împlinirea profeției pecetluite a lui Daniel. Vremea împlinirii era „aproape,” iar evenimentele trebuiau să aibă loc „în curând” (Apocalipsa 1: 1-3).

Vom arăta în studiul nostru asupra lui Daniel 12 că predicțiile lui Daniel se împlinesc în dizolvarea finală a lumii Vechiului Legământ al lui Israel. Viziunea lui Daniel avea să se împliniească „când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot” (Daniel 12: 7).

Un al treilea pasaj din Vechiul Testament referitor la o carte pecetluită care ar fi putut fi în mintea lui Ioan. Zaharia, Ezechiel și Daniel sunt izvoarele din care curge Apocalipsa. În Zaharia 5: 1-4, profetul a văzut un sul zburând prin cer, traversând întreg pământul (țara). Dimensiunile sulului sunt acelea ale Locului Preasfânt din templu (1.Împărați 6:3). Sulul conține blesteme asupra țării.

Deci, după cum observă Humpherys, „în toate cele trei pasaje din Vechiul Testament sulul are același tip de mesaj – judecata care avea să vină asupra casei lui Israel. Atât de extisă este judecata lui Dumnezeu încât sulul este scris pe ambele părți. Pe bună dreptate ne putem aștepta ca sulul din Apocalipsa care are asemănări remarcabile cu celălalte suluri precedente să conțină blesteme înfricoșătoarea ireversibile asupra națiunii lui Israel. Acest lucru se potrivește exact în cadrul temporal al Apocalipsei și a temei ei generale – scrisă înainte de AD 70. Apocalipsa ne oferă o imagine a judecății iminente a lui Dumnezeu asupra Israelului apostat, care în decursul ultimei generații și-a ucis propriul Mesia. Pe măsură ce sunt rupte pecețile și se face cunoscuă natura judecății, ajungem la ideea unor evenimentele orchestrate de Dumnezeu care culminează cu distrugerea Ierusalimului și a Templului în AD 70.”

Deci, chiar la începutul Apocalipsei, deschiderea sulului ar trebui să fie un cod pentru cititorul atent referitor la faptul că Apocalipsa are legătură cu soarta lui Israel. Istoria biblică a sulurilor pecetluite se referă la judecățile asupra lui Israel. Deschiderea sulului din Apocalipsa indică faptul că ea este descoperirea profeției pecetluite a lui Daniel. Dacă acest lucru este adevărat atunci fără îndoială Babilonul a fost Ierusalimul, deoarece sulul pecetluit al lui Daniel a anticipat distrugerea completă a „poporului sfânt.” Apocalipsa este o carte referitoare la judecățile stipulate în Lege asupra Ierusalimului – și nu referitoare la o Escatologie Istorică.

Cum au trecut cerurile şi pământul

Don K. Preston

original article

trad. Iosif Dragomir

Întrebare: a trecut cerul şi pământul? Ridicol, vei spune? Să punem o altă întrebare: Crezi că Vechiul Legământ a fost înlăturat? Îndrăznesc să cred că vei zice, DA. Puţini din cei care cred în Isus ar nega că Isus şi-a întemeiat Noul Legământ. Dacă crezi că Vechiul Legământ a trecut, atunci trebuie să crezi şi că „Cerul şi pământul” au trecut” Te rog citeşte cuvintele lui Isus.

Mat. 5: 17-18 „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”

Acest mic articol încearcă să răspundă la câteva întrebări privitoare la acest verset. Mai întâi, ce a spus Isus că trebuia să se întâmple înainte ca Legea să poată trece? În al doilea rând, ne spune Biblia când vor fi îndeplinite aceste condiţii? Să începem cu prima.

Câtă vreme nu va trece cerul şi pământul …

Aţi observat că Isus a spus că cerul şi pământul trebuiau să treacă înainte ca Legea sau o frântură din Lege să treacă?!? Da, El într-adevăr a spus acest lucru. Te rog ia Biblia şi citeşte tu însuţi. Din experienţă spun că mulţi oameni nu au văzut că aceste cuvinte sunt într-adevăr acolo. O rudenie de a mea a citit de cinci ori versetul înainte ca să admită că el spune acest lucru. Au trecut cerul şi pământul? Ei bine, evident că cerul şi pământul fizic nu au fost distruse. Dar citeşte textul din nou. Isus a spus că Vechea Lege nu putea trece înainte ca cerul şi pământul să treacă. Alternativele noastre sunt limitate.

Dacă înţelegem „cerul şi pământul” ca cer şi pământ fizic aceasta înseamnă că Vechea Lege este încă în vigoare. Mai simplu, argumentul sună cam aşa: Dacă cerul şi pământul trebuiau să treacă înainte ca Vechea Lege să poată trece, şi dacă cerul şi pământul se referă la cer şi pământ fizic, atunci, din moment ce cerul şi pământul încă există (nu au trecut), trebuie să fie adevărat că Legea Veche încă nu a trecut, este în vigoare.

Dar cineva ar putea spune că aici este vorba de Legea lui Christos. Lucrul acesta însă nu va funcţiona pentrucă Isus nu murise pentru a valida Noul Său Legământ. La vremea aceea şi El a trăit sub Vechiul Legământ. Evreii care erau în jurul Lui nu erau interesaţi de trecerea Legii lui Isus. Ei nici măcar nu credeau că are vreo una! Ei erau preocupaţi de Vechiul Legământ. Iar în final, dacă acest verset vorbeşte despre Legea lui Isus atunci el contrazice versetele Noului Testament care ne învaţă că cuvintele lui Isus nu vor trece niciodată (Mat.24: 35). Pe de altă parte, dacă privim „cerul şi pământul” ca limbaj figurativ, referindu-se, nu la creaţia fizică, ci la cu totul altceva, atunci este posibil ca acest „cer şi pământ” să fi trecut permiţând astfel trecera Legii. Haideţi să examinăm pentru moment definiţia „cerului şi pământului.”

Definirea cerului şi pământului

Este trist că mulţi cercetători ai Bibliei sunt nefamiliarizaţi cu limbajul apocaliptic şi figurativ al Bibliei. Multora le place să spună: „Biblia spune ceea ce are în vedere (intenţionează) şi are în vedere ceea ce spune.” Ei par să spună că nu există aşa ceva, limbaj figurativ sau spiritual. Acest lucru este trist, deoarece o mare parte a Bibliei este scrisă într-un limbaj simbolic. Termenul „cer şi pământ” este un exemplu bun în acest sens. (Nu spunem că termenul cer şi pământ nu se referă niciodată la creaţia fizică; spunem însă că termenul este folosit foarte adesea în mod figurativ). Nu uitaţi, Isus era Iudeu. Ca Iudeu, El a fost crescut auzind citindu-se şi învăţându-se în Sinagogă profeţii Vechiului Testament. Aceşti profeţi au folosit limbaj spiritual. Ca şi profet al lui Israel şi pentru Israel Mat. 15: 24, nu doar că a fost familiarizat cu limbajul profetic dar a şi FOLOSIT acelaşi limbaj. Cum au folosit profeţii termenul „cer şi pământ”? Profetul Isaia a prezis trecerea cerului şi pământului în cap. 24. El a spus că pământul va fi distrus complet, vers. 19-20. „Pământul se rupe, pământul se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade, şi nu se mai ridică.” Acest lucru pare să indice distrugerea creaţiei materiale dar o examinare mai atentă descoperă că este vorba de distrugerea lumii Israelului Legământului, prezentată prin metafora „cerului şi pământului.”

Observaţi vers. 5 ne do motivul distrugertii „au rupt legământul veşnic.” Ce Legământ a fost acela? A fost Legământul mozaic. D-zeu avea să distrugă „cerul şi pământul” pentrucă Israel a rupt Legământul lui cu Yahwe! Trebuie oare să credem că într-o zi universul va fi distrus din cauză că Israel a rupt Legământul?

Atunci când ajungem la vers. 22, interpretarea literarlă-fizică crează o dilemă. În aceste versete Dumnezeu este prezentat ca locuind pe Muntele Sion, adică în Ierusalim, după distrugerea „cerului şi pământului.” Dacă pământul a fost distrus cum mai poate exista muntele fizic al Sionului? Credem că cea mai bună explicaţie este a-l vedea pe Isaia prezicând distrugerea „cerului şi pământului” Legământului lui Israel pentrucă au încălcat legământul mozaic făcut cu Yahwe. Ca rezultat, neprihănirea lui Dumnezeu va rămânea într-un Nou Sion al uniu nou Legământ, adică „nou cer şi pământ.” Un alt exemplu de „cer şi pământ,” care se referă la lumea legământului lui Israel şi nu la creaţia fizică, este Isaia 51: 16. „Eu am pus cuvintele Mele în gura ta, şi te-am acoperit cu umbra mâinii Mele, ca să întind ceruri noi şi să întemeiez un pămînt nou, şi să zic Sionului: „Tu eşti poporul Meu!” (traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001).(din nefericire Cornilescu nu traduce verbele „a pune” şi „a acoperii” la trecut aşa cum cere contextul şi cum fac majoritatea traducătorilor, vezi şi alte traduceri).

Care este ideea? Observaţi că Dumnezeu vorbeşte cu Israel. El spune că le-a dat Legea, Legământul mozaic, aceiaşi lege despre care vorbeşte Isus în Mat. 5: 17-18, ca să întemeieze cerul şi să pună temeliile pământului! În mod evident Yahwe nu spune că el a dat Legământul Mozaic ca să creeze cerul şi pământul fizic. Creaţia materială a existat cu mult timp înainte ca Israel să primească Legea Mozaică. Sensul acestor versete este că Yahwe a făcut legământul Lui cu Israel ca să creeze LUMEA LOR, o Lume a Legământului cu Yahwe. Astfel, Dumnezeu a creat „cerul şi pământul” lui Israel prin faptul că le-a dat Legământul Lui.

Acum dacă El a distrus ACEL „cer şi pământ” al Legământului Vechi şi a dat un Nou Legământ, nu ar însemna că El crează un Nou Cer şi pământ”? Acesta este exact gândul din Scripturile Noului Legământ!

Legământul vechiului Israel era pe punctul de a trece, II Cor. 3:10-11 „Pentrucă dacă ceea ce urma să înceteze” era cu slavă … Evr. 8:13 „Prin faptul că zice: ,,Un nou legământ,” a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Evr. 12: 25-27 „Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat ceice n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: ,,Voi mai clătina încă odată nu numai pământul, ci şi cerul.” Cuvintele acestea „încă odată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile cari nu se clatină.”

Noul Legământ a lui Christos tocmai era dat. Ef. 3: 3-6; Evr. 2: 1-3. Din moment ce darea Legământului a creat „ceruri şi pământ,” Noul Cer şi Pământ a lui Christos nu era încă complet până ce Noul Legământ nu a fost revelat complet. Prin urmare, dacă Cerul şi pământul Nou a lui Christos nu a sosit atunci Noul Legământ nu a fost revelat complet! Dacă Noul Legământ a lui Christos nu a fost complet revelat atunci Noul Cer şi pământ nu a sosit deplin! Gândiţi-vă atenţi la acest lucru în lumina lui 2 Pet. 3 şi Apo. 21-22, pasaje scrise pe când procesul de revelare a Noului Lgământ nu era încă încheiat.

În Isaia 51: 5- 6 Dumnezeu a prezis că cerul şi pământul vor pieri. Era acelaşi „cer şi pământ” întemeiate la Sinai. Aceasta nu este o prediţie a pieiri cerului şi pământului fizic, ci este o predicţie a trecerii Vechii Lumi a lui Israel pentru a fi întemeiată Lumea Noului Legământ a lui Mesia. Credem că acest cer şi pământ despre care Isaia a spus că vor pieri este acelaşi cer şi pământ despre care Isus a spus că trebuie să treacă înainte ca Vechea Lege să fie înlocuită sau să iese din vigoare. Isaia 65-66 deasemenea, prezice trecerea „cerului şi pământului” dar la fel ca celălalte profeţii, nici aceste capitole nu se referă la trecerea creaţiei fizice. În cap. 65 Dumnezeu prezice că Israel va umple măsura păcatului lui vers. 7; îi va distruge vers. 8-15; va crea un popor nou cu un nume nou, vers. 15-16; și va crea ceruri noi şi pământ nou cu un Nou Ierusalim, vers. 17-19. Crearea cerului şi pământului nou ar urma după distrugerea Iudeilor după ce aceştia vor fi umplut măsura păcatelor şi vor fi distruşi la venirea Domnului într-un foc Is. 66: 15. Noua Creaţie este prezentată şi descrisă ca o perioadă de evanghelizare iar Iudeii şi Neamurile sunt aduşi sub stindardul lui Dumnezeu, Is. 66: 19-21.

Deci, Isaia 65 a spus că Noua Creaţie va sosi când Israel îşi va fi umplut măsura păcatelor şi va fi distrus. Avem vreo idee cam când aveau să se întâmple aceste lucruri? În Mat. 23: 31-39 Isus a spus că Israel va umple măsura păcatelor în generaţia Sa! În Mat. 24 El a prezis trecerea cerului şi pământului lui Israel la venirea Sa, vers. 29-36. Observaţi acum:

  1. 1. Isaia a spus că vechiul cer şi pământ ale lui Israel nu va fi distrus până când Israel nu-şi va fi umplut măsura păcatului.
  2. 2. Cerul şi pământul Nou nu vor sosi decât după ce Vechiul cer şi pământ ale lui Israel vor fi distruse.
  3. 3. Isus a spus că Israel îşi va umple măsura păcatului şi va fi distrus la venirea Lui în timpul generaţiei Sale.
  4. 4. De aceea „cerul şi pământul” lui Israel a fost distrus la venirea lui Isus împotriva lui Israel când a fost umplută măsura păcatului acestuia, în aceea generaţie.

În Mat. 24 Isus a prezis distrugerea templului din Ierusalim. Acest Templu a fost tocmai centrul lumii iudaice. Aici se aduceau jertfele pentru păcat de către preoţii leviţi confirmaţi genealogic. Pentru Isus, a prezice pustiirea totală a acestui templu, era identic cu a spune că lumea lor era gata să se prăbuşească cu troznete în auzul urechilor lor! Prin detalii grafice Isus a enumerat evenimentele care aveau să apară înaintea dezastrului şi semnele care indicau iminenţa lor, vers. 14-15. În limbaj extrem de simbolic şi apocaliptic El a descris Căderea însăşi. Mat. 24: 29-30 „Îndată după acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerurilor vor fi clătinate. Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate seminţiile pământului se vor boci, şi vor vedea pe Fiul omului venind pe norii cerului cu putere şi cu o mare slavă.”

În vers. 32-33 Isus a spus că, dând atenţie la semne, ei puteau şti că venirea Lui era aproape. În vers. 35 Isus îi reasigură că ceea ce El a spus era adevărat. El spune, „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”Acest verset este modul lui Isus de a contrasta Lumea Veche a lui Israel care avea să piară, cu Noua Sa Lume care va rămânea. Aceea Lume Veche cu siguranţă va pieri aşa cum a spus – dar Cuvântul Lui niciodată nu va trece! În vers. 36 Isus le dă un ultim avertisment cu privire la cunoaşterea timpului acelor evenimente. Deşi i-a informat cum să cunoască când acel eveniment era iminent şi i-a asigurat că va avea loc categoric în aceea generaţie, El le spune că nu vor putea şti cu precizie ziua şi ceasul. Ei, prin urmare trebuiau să vegheze, vers. 42-51. Vedeţi legătura dintre predicţia lui Isus privind trecerea „cerului şi pământului” din Mat. 24 şi afirmaţia din cap. Mat. 5:17-18? În cap. 24 El a spus că lumea lor, simbolizată prin templu şi cetate (Ierusalim), avea să treacă şi a exprimat acest lucru prin imaginea treceri cerului şi pământului. În cap. 5 El deja a spus că „cerul şi pământul” trebuia să treacă înainte ca Legea să poată trece. Vom vedea mai jos concordanţa acestei idei cu afirmaţia lui Isus, cum că întreg Vechiul Legământ trebuia împlinit înainte ca Legea să treacă.

Evr. 12: 25-28 este un alt text care vorbeşte despre trecerea lumii vechiului Legământ prin imaginea trecerii „cerului şi pământului.” Scriitorul face aluzie la darea Legii de pe Sinai. (reţineţi Isaia 51:16) numind-o clătinarea pământului. El spune că Dumnezeu a promis să clatine nu doar pământul, ci şi cerul. Această clătinare a reprezentat înlăturarea lor. Prin urmare, Dumnezeu promitea să înlăture cerul şi pământul. De ce? Pentruca ceea ce nu putea fi înlăturat să rămână.

Observaţi acum: în vers. 28 el spune că în acel moment ei primeau (ei încă nu au primit-o complet, în întregime), o împărăţie „care nu se poate clătina.” Dacă ei primeau o împărăţie de neclătinat, (verbul „a primi” nu este la trecut, perfect compus, ci este gerunziu „primind”), în mod necesar însemna că „cerul şi pământul” erau înlocuite! (în proces de înlocuire). V-aduceţi aminte cuvintele lui Isus din Mat. 24: 35 prin care spunea că cerul şi pământul vor trece dar cuvintele Lui nu vor trece? Lumea lui Isus este de neclătinat. Epistola către Evrei discută clătinarea unei lumi şi primirea altei împărăţii care nu poate fi clătiantă. Se vede asemănarea? În mod evident nu era înlocuit cerul şi pământul fizic. Dar Evrei a fost scrisă doar câţva ani înainte de Căderea Ierusalimului şi a Templului. Mai mult, Evanghelia a fost propovăduită de câtva timp declarând superioritatea lui Christos şi iminenta pieire a Vechii Lumi. Lumea Veche a lui Israel era la marginea distrugerii; Noua Lume era tocmai oferită. Deci, avem încă un exemplu în care Biblia vorbeşte despre trecerea cerului şi pământului, aceasta însemnând trecerea vechii Lumi a lui Israel.

Spaţiul nu ne permite o discuţie completă a lui II Petru şi Apocalipsa ca exemple adiţionale de pasaje care vorbesc despre trecerea cerului şi pământului, de fapt însemnând trecerea lumii vechii a lui Israel. Suficient să spunem că atât Petru cât şi Ioan spun că cerul şi pământul care aveau să piară erau acelaşi cer şi pământ prezise că vor pieri în Vechiul Legământ. Vezi 2 Pet. 3:1-2 şi Apo. 22: 6.

Semnificaţia acestui fapt va deveni vizibil în cele ce urmează. Ce am văzut? Am văzut că atât Vechiul Legământ cât şi Noul Legământ au prezis trecerea „cerului şi pământului,” deşi nu era vorba despre cerul şi pământul fizic. Subiectul era Lumea lui Israel. Noi credem că exact acest lucru îl avea Isus în minte în Mat. 5: 17-18 când a spus, „câtă vreme nu va trece cerul şi pământul nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.” El spunea că înainte ca „Lumea” lui Israel simbolizată prin cetate şi Templu să fie distrusă, Legea nu putea să treacă, să fie înlăturată.

Înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile

Isus nu a spus doar că Legea nu ar trece până nu trece cerul şi pământul, El a spus că Legea nu poate trece înainte să se fi împlinit în întregime. Din nefericire mulţi au ignorat esenţialmente primul „până” („câtă vreme,” Cornilescu) din Mat. 5: 17-18. Adventiştii (Sâmbătarii) sunt foarte atenţi la acest prim „până,” insistând că din moment ce (fizicul) cer şi pământ încă sunt pe poziţie, Legea este în vigoare. Toate ar fi în ordine dacă nu ar fi cel de-al doilea „până” în acest verset şi ambele sunt la fel de puternice. Isus a spus că atunci când toată Legea a fost împlinită Legea va trece – iar Biblia este foarte categorică în a ne spune când toată Legea avea să fi împlinită. În Daniel 9: 24-27 lui Daniel i se spune că au fost hotărâte 70 de săptămâni asupra poporului său şi asupra cetăţii, adică Ierusalim. Dumnezeu promite că la sfârşitul acestei perioade profetice se vor împlini şase lucruri. Lui Daniel i se spune că la sfârşitul acelei perioade Dumnezeu va „pecetlui vedenia şi proorocia.” În cartea mea, „Pecetluieşte vedenia şi profeţia” am demonstrat acordul larg răspândit între teologii Evrei că „a pecetlui vedenia şi profeţia” înseamnă împlinirea completă a tuturor profeţiilor.

Prin urmare, profeţia lui Daniel vorbeşte de vremea când toate profeţiile se vor fi împlinit. Când va fi aceasta? Sfârşitul vedeniei lui Daniel a fost distrugerea Ierusalimului care a avut loc la AD 70 . Vezi vers. 27 şi compară cu Mat. 24: 15-34, unde Isus spune că urâciunea pustiirii cât şi venirea Lui vor avea loc în generaţia Sa. Ultima carte din Biblie confirmă că toate profeţiile aveau să fie împlinite la Căderea Ierusalimului. Această carte este povestea căderii marelui oraş Babilon. S-au oferit multe interpretări diferite pentru a identifica acest oraş şi totuşi cea mai evidentă interpretare dintre toate a fost ignorată. Apocalipsa în mod specific identifică Babilonul – este marele oraş „unde a fost răstignit Domnul nostru” 11: 8. Cititorule, Isus nu a fost răstignit în Roma, el nu a fost răstignit în Biserica Catolică, El nu a fost răstignit în Creştinismul apostat. Isus a fost crucificat în Ierusalim!

Ceea ce vrem să subliniem este că Ioan a prezis căderea Babilonului, cetatea unde a fost răstignit Domnul nostru. El a exprimat acest lucru prin imaginea trecerii cerului şi pământului. El a spus că toate aceste lucruri „au să se întâmple în curând.” Vezi corelarea cu Daniel 9, Matei 5 şi Matei 24? O armonie atât de frumoasă nu este accident!

În final, aven însăşi cuvintele lui Isus referitoare la când se vor împlini toate profeţiile. În Luca 21: 22 Domnul nostru a vorbit despre distrugerea Ierusalimului şi a zis, „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris.” În vers. 32 El în mod accentuat a spus, „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta, până când se vor împlini toate aceste lucruri.” Vers. 33 conţine afirmaţia lui Isus că „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” Prin urmare Luca 21 conţine elementele identice ale lui Mat 5: 17-18; trecerea cerului şi pământului şi împliniea tuturor profeţiilor accentuat plasate în contextul distrugerii Ierusalimului în AD 70. Eşi gata să accepţi cuvântul inspirat a lui Isus? Observaţi corelarea perfectă cu Daniel 9, Mat. 24, Apocalipsa şi Luc. 21. Ei toţi vorbesc despre vremea, momentul când toate profeţiile vor fi împlinite; cu toţii identifică aceea vreme cu distrugerea Ierusalimului la AD 70.

În Mat. 5: 17-18 Isus a spus că Vechea Lege nu va trece până nu va fi împlinită; Isus a spus că tot ceea ce a fost scris se va împlini la Căderea Ierusalimului în aceea generaţie; prin urmare Legea nu a trecut decât la căderea Ierusalimului, în generaţia lui Isus!

Acum, Isus a spus „până nu va trece cerul şi pământul” Legea nu va trece. El a mai spus deasemena că „până nu se vor împlini toate lucrurile” Legea nu va trece. Am văzut că trecerea Lumii Vechi a lui Israel la distrugerea cetăţii şi templului său la AD 70 a fost descrisă în termenii trecerii cerului şi pământului. De asemenea, am văzut că Isus a spus că acest lucru se va întâmpla când toate lucrurile care au fost scrise se vor fi împlinit. Din moment ce cerul şi pământul lui Israel va trece la distrugerea Ierusalimului şi Templului şi din moment ce toate lucrurile se vor fi împlinit când Ierusalimul şi Templul au fost distruse, deducem că acela era momentul când Vechea Lege va fi înlăturată complet.

Da, dar … Obiecţiile se acceptă, se iau în considerare!

Există esenţialmente patru obiecţii aduse la ceea ce tocmai am studiat.

  1. Se obiectează că sfârşitul lumii încă nu a sosit, iar Isus nu a venit la căderea Ierusalimului.
  2. Se spune că Legea nu putea să treacă la distrugerea Ierusalimului pentrucă Biblia spune că ea a fost pironită pe crucea lui Isus la moartea Sa.
  3. Ca un corolar la punctul 2, se insistă că Biblia învaţă că Vechea Lege a fost împlinită la cruce.
  4. În final, mulţi insistă că există o diferenţă între „Legea” care trebuia împlinită, şi Proorocii.

Să începem cu prima obiecţie. A venit într-adevăr Isus în AD 70? Pentru unii această întrebare poate părea ridiculă – pentru cercetătorii serioşi ai Bibliei acesta nu este un punct de dezbatere. Biblia este destul de categorică privind faptul că Isus avea să se întoarcă în generaţia primului secol înainte ca toţi ucenicii lui să moară. Isus a spus astfel în Mat. 16: 27-28. Cap. 24: 29-34 vorbeşte de El ca venind cu putere cu îngerii în mare glorie ca să adune pe sfinţi. În vers. 34 El spune, „Adevărat vă spun că, nu va trece neamul acesta până se vor întîmpla toate aceste lucruri.” Vă rog să observaţi, Isus a spus, „Adevărat vă spun,” Mat. 16: 28; Mat. 24: 34. Acest cuvânt „adevărat” înseamnă „Adevărat” şi este cea mai puternică afirmaţie privind validitatea şi solemnitatea a ceea ce se spune. Iacov a spus, „Venirea Domnului este aproape” şi „Judecătorul este chiar la uşă” Ic. 5: 7-9. El le-a spus cititorilor săi să fie „îndelung răbdători până la venirea Domnului.” Petru a spus „sfârşitul tuturor lucrurilorşi este aproape” şi afirmă că Chrsitos „este gata să judece vii şi morţii” 1 Pet. 4: 5-7. Autorul epistolei către Evrei a spus, „Încă puţină, foarte puţină vreme, ” şi ,,Cel ce vine va veni, şi nu va zăbovi” Evr. 10: 37. În Apocalipsa Fiul lui Dumnezeu a spus, „Iată Eu vin curând” de câteva ori, vezi cap. 22.

Unii vor obiecta că Isus nu a venit din moment ce timpul continuă să existe. Obiecţia trece cu vederea chiar lucrul pe care am încercat să-l stabilim, anume că profeţii nu au prezis sfârşitul timpului ci vremea sfârşitului care a coincis cu trecera „cerului şi pământului” Israelului Vechiului Testament! Sfârşitul timpului nu este un subiect biblic.

Cititorule, Isus a spus că se va întoarce în generaţia care trăia când a vorbit El. Eşti dispus să crezi cuvântul Domnului cerului sau dai crezare propriilor idei perconcepute despre sfârşitul lumii? Ce înseamnă autoritatea Bibliei pentru tine? Ce înseamnă INSPIRAŢIA?

Acel „deja dar nu încă” a trecerii Legii

A doua obiecţie amintită mai sus spune că Legea nu poate să fi trecut la distrugerea Ierusalimului în AD 70 deoarece Pavel spune că Legea a fost pironită pe crucea lui Isus atunci când a fost crucificat, Col. 2: 14 şi cont. Te rog citeşte acel text; sună impresionant, nu-i aşa? Dar tabloul este mai complex decât vor unii să admită! Există în Scriptură ceva ce teologii numesc „deja dar nu încă.” Mai simplu, scriitorii Bibliei adesea vorbesc de anumite lucruri ca realități prezente în anumite texte pe când în alte pasaje ei au vorbit de aceleaşi lucruri ca venind în viitorul apropiat! Cu alte cuvinte, ei spuneau că le aveau (binecuvântările), dar nu le aveau încă pe deplin. Acest lucru este adevărat și cu privire la trecera Legii!

În Ef. 2 Pavel îi învaţă pe creştini despre trecerea Legii şi despre faptul că Crucea era puterea prin care s-a făcut înlăturarea. Reiese la fel de limpede din alte scrieri ale lui Pavel că el credea că trecerea completă a Legii era încă în viitor pentru el! În 2 Cor. 3 apostolul discută trecerea Legii care era scrisă pe piatră, adică Vechiul Legământ. În vers. 11 el spune, „Dacă ceea ce este trecător (în curs, proces de trecere; Legea Veche), era cu slavă, cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător!” Vă rog să obseraţi timpul prezent al verbului. Acest pasaj a fost scris cu 20 de ani după Cruce, şi totuşi Pavel a spus că Legea Veche era atunci în curs de trecere, nu a trecut! (majoritatea traducerilor traduc verbul la timpul prezent). Mai mult, vezi următorul verset – dar înainte de asta vezi Rom. 8:24 „o nădejde care se vede mai poate fi nădejde?” Un lucru realizat nu mai este aniticipat, nu mai constituie obiectul speranţei! Să reţinem acest lucru acum când ne întoarcem la 2.Cor. cap. 3. În vers 12 Pavel spune, „fiindcă avem o astfel de nădejde.” Ce nădejde era aceea? Nădejdea că Vechea Lege urma să treacă. La 20 de ani după moartea lui Christos, Pavel numeşte trecerea Legii Vechi, speranţă, ceva de domeniul viitorului. Trecerea Legii era pentru Pavel „deja dar nu încă”! Fără controversă, Crucea a fost puterea acestei treceri. Unii au numit-o începutul sfârşitului. Dar aşa cum am văzut, TOATĂ Legea trebuia împlinită înainte ca ea să poată trece, iar la momentul Crucii nu a fost împlinită toată.

  1. Totul a fost împlinit la Cruce!

A treia obiecţie spune că la Cruce Isus a împlinit tot ce era necesar ca vechea Lege să treacă, adică jertfa Lui şi prin urmare, Legea ar fi trecut odată ce suferinţa Lui au fost încheiată. Versetul adus ca dovadă a acestei poziţii este Luc. 24: 44 „Apoi le-a zis: ,,Iată ce vă spuneam când încă eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”Aceste cuvinte sunt interpretate de cei care insistă că Legea a fost complet împlinită la Cruce, a însemna că Isus a spus că moartea Sa a fost împlinirea lucrurilor necesare pentru trecerea Legii!

Un lucru însă, care ar trebui să-l izbească imediat pe cititor este faptul că Isus nici nu vorbeşte aici de trecerea Legii nici de cerinţele pentru aceasta. El vorbeşte de necesitatea împlinirii Legii cu siguranţă, dar în contrast cu ei care apelează la acest text El nu spune, „aveţi aici tot ceea ce este necesar pentru ca Vechiul Legământ să treacă; Eu trebuie să sufăr!” În Mat. 5 Isus vorbeşte de condiţiile trecerii Legii şi spune că trebuie toată să se împlinească. În Luc. 24 Isus spune că suferinţa Sa este unul din elementele constitutive ale Legiii care trebuia împlinit. Nu singurul lucru din Lege care trebuia împlinit.” Limitează oare Isus „împlinirea tuturor lucrurilor” în Luca, doar la suferinţa Sa? Nu deloc!

Să ne întoarcem la vers. 27. „Şi a început de la Moise, şi de la toţi proorocii, şi le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” Observaţi referirea la „toate Scripturile.” Acum citiţi vers. 26 „Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, şi SĂ INTRE ÎN SLAVA SA?” În tâlcuirea Scripturilor, şi a necesităţii de a împlini toate lucrurile Isus nu s-a oprit la Cruce, El a vorbit despre SLAVA CARE AVEA SĂ URMEZE CRUCEA. Chiar şi cei care cred că Legea s-a încheiat la Cruce nu cred că Isus a întrat în Slava Sa la Cruce, ei plasează aceasta la Rusalii.

Acum, din moment ce Isus a prezentat nevoia de a împlini toate lucrurile scrise în Lege şi Profeţi, şi din moment ce El nu s-a oprit la Cruce, ci a vorbit despre Slava ce urma, trebuie să fie adevărat că împlinirea tuturor lucrurilor scrise în Lege şi Profeţi trebuia să includă şi intrarea lui Christos în Glorie şi acest lucru a fost cândva după Cruce!

Aceste gânduri sunt întărite şi de Fpt. 3: 18. În vers 18 Petru spune că Isus a împlinit toate lucrurile scrise referitoare la suferinţa Sa. Dar observaţi vers. 21 şi următoarele: Petru le spune că Christos va rămânea în cer până vor fi împlinite toate lucrurile vestite de profeţi adică aşezarea din nou (restaurarea, refacerea), a tuturor lucrurilor. Restaurarea tuturor lucrurilor este echivalentă cu consumarea (aducerea la împlinire), Gloriei lui Mesia. Înseamnă Mesia instalat în Împărăţia Sa! Deci, vorbind despre restaurarea (înoirea, Mat 19: 28) tuturor lucrurilor, Petru vorbeşte despre împlinirea a cea ce mai era de împlinit din Scripturile Vechiului Legământ – iar această împlinire era direct legată de Slava lui Mesia! Când examinăm Luc. 24 şi vedem că Isus a spus că era necesar ca EL să sufere şi să intre în Slava Sa, putem observa că acest lucru implică mai mult decât Crucea, Înăţarea şi Rusalile. Implică deplina instalare a Împărăţiei lui Mesia.

Pe lângă aceasta, în Luc. 24: 44-47 Isus spune nu doar că trebuie să sufere şi să intre în gloria Sa, ci şi „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începînd din Ierusalim.” Astfel, „împlinirea tuturor lucrurilor” include şi Evangelizarea lumii; În mod evident acest lucru nu s-a întâmplat la Cruce sau la Rusalii! Încă ceva; a spune că tot ceea ce era necesar pentru abrogarea Legii era suferinţa lui Christos, înseamnă a răsturna cuvintele lui Isus din Mat. 5: 17-18. Isus a spus „nimic din Lege nu va trece până nu se va împlini tot.” Poziţia conform căreia Legea a trecut la Cruce îl face pe Isus să spună, „toată Legea va trece când anumite lucruri se vor fi împlinit.” Specific vorbind, această obiecţie îl face pe Isus să spună că „că toată Legea va trece când o predicţie, aceea a suferinţelor Sale, se va fi împlinit!” Dar Isus spune că toată Legea şi Profeţii trebuia să se împlinească; nu doar o predicţie anume. Atunci când o interpretare inversează cuvintele lui Isus ceva este greşit! Isus a spus nu doar că trebuie să sufere, El a spus că trebuia să intre în Gloria Sa; El a spus că Evanghelia trebuia predicată în toată lumea. Împlinrea tuturor lucrurilor necesită pozitiv mai mult decât Crucea, şi deci Legea nu a putut trece la Cruce din moment ce Isus a spus că toată trebuia împlinită înainte ca ceva (o iotă, frântură de iotă) din ea să treacă.

În final, dacă spui că Legea a trecut la Cruce atunci „cerurile şi pământul” au trecut la Cruce! Cu toate acestea Evr. 12, unde în mod indiscutabil se vorbeşte despre trecerea Vechii Legi prin metafora trecerii cerului şi pământului, a fost scrisă după Cruce iar aceea trecere era încă în viitor. Pe lângă aceasta, nu explică cum a fost împlinită Legea la Cruce în lumina lui Luc. 21: 22. Acestea sunt serioase obiecţiii aduse la poziţia care susţine că Legea a fost împlinită la Cruce.

  1. Legea vs Profeţii

Mulţi încearcă să nege forţa lui Mat. 5: 17-18 spunând că ceea ce Isus a intenţionat să spună este că El va împlini toate dispoziţiile morale şi legale ale Vechiului Legământ şi apoi va trece Vechea Lege; El nu chiar a vrut să spună că toţi Profeţii trebuiau împliniţi. Prin urmare, acesată interpretare face distincţie între Lege şi Profeţi. Această interpretare categoric contrazice Luc. 24: 44! În acel text Isus a spus, „trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi.”

Nu poţi face distincţie între „Lege” şi „Profeţi” în Mat. 5 iar apoi să apelezi la Luc. 24 să dovedeşti că Isus a împlinit doar „Legea” în suferinţa Sa! Luca vorbeşte despre Lege, Profeţi şi Psalmi, iar Isus a spus că toate lucrurile trebuiau împlinite! Dacă Isus a spus că El trebuia să împlinească lucrurile scrise despre moartea Sa, şi dacă tot ce trebuia să împlinească era „Legea” fiind diferită de profeţi, atunci în mod clar LEGEA LUI MOISE A PREZIS ACEEA MOARTE! Legea conţinea acel element predictiv; ea era mult mai mult decât dispoziţii legale şi legislaţie morală. Vezi Col. 2: 16 şi cont. În acel pasaj Pavel le spune Colosenilor să nu se lase judecaţi cu privire la mâncare sau băutură, la o zi de sărbătoare sau la lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat. Acestea erau toate parte a legislaţiei vechii Legi. Dar observaţi în vers. 17 Pavel spune că acestea toate îl reprezentau pe Christos, erau umbra lucrurilor viitoare. (vă rog observaţi că aceste lucruri erau privite ca fiind viitoare! Ele încă nu au sosit pe deplin). Isus a spus că „Legea” era predictivă în natura ei. În Mat. 11: 13 Domnul nostru a spus, „Căci până la Ioan au proorocit toţi proorocii şi Legea.” Aţi priceput? Isus a spus că Legea şi proorocii au PROOROCIT.

Cum atunci pot unii să facă distincţie între „profeţi” şi „Lege”? Simplu spus, biblic, nu pot face aşa ceva. Pe lângă aceasta, în Evr. 10: 1-4 autorul spune că Legea era umbra bunurilor viitoare (din nou, acele lucruri erau privite încă în viitor). Ideea noastră este, că nu poţi face distincţie între Lege şi Profeţi pentrucă Legea în sine era profetică! Isus trebuia să împlinească toate scripturile profetice fie ele exprimate în tipuri, simboluri, viziuni sau predicţii. Mai mult, Profeţii sunt foarte clar numiţi „Legea”! În 1Cor. 14: 21-22 Pavel citează din Isaia 28 şi în mod specific numeştea aceasta „Legea.” O verificare rapidă a lui Rom. 3: 10 descoperă că Pavel citează din Psalmi, Ieremia, Proverbe şi Isaia şi îi numeşte „Legea,” vers. 19. Acum dacă Profeţii sunt numiţi „Legea” şi din moment ce „Legea” a profeţit, nimeni nu poate delimita între Lege şi Profeţi în Mat. 5.

Punctul pe care-l subliniem este că termenul „legea” era o abreviere a întregului Vechi Legământ. Când Isus a spus „nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile,” El a folosit forma verbală răspândită în vremea Sa. Nu era nevoie să spună „Legea şi Profeţii” sau „Legea, Profeţii şi Psalmii” de fiecare dată! Când Isus a spus că nu a venit să „strice Legea şi Profeţii ci să-o împlinească” El a spus că a venit să împlinească Legea şi Profeţii. El a folosit metoda eliptică. Când El a spus că n-a venit să strice Legea şi Profeţii ci s-o împlinească, El nu era nevoit să spună din nou „toată Legea şi Profeţii.” Era subînţeles la ce se referea. Acest fapt fiind adevărat, este evident că Isus nu a spus „doar Legea exceptând Profeţii, trebuia să fie împlinită înainte ca vechiul sistem să poată trece.” El de fapt a spus, toată Legea şi Profeţii trebuie împlinite înainte ca Legea Veche să poată trece! Ceea ce vedem este că dacă cineva încearcă să-L facă pe Isus să spună că tot ceea ce trebuia să facă era să împlinească dispoziţiile legale şi morale ale Legii înainte ca legea să poată trece, el impune o distincţie nescripturală asupra tremenului „legea.”

În al doilea rând, ei ignoră formularea eliptică a propoziţiei din Mat. 5: 17-18; ignoră faptul că Legea Veche în sine, chiar şi edictele legislative erau de natură profetică. Isus întradevăr trebuia să împlinească Legea şi Profeţii pentruca Legea Veche să poată trece!

Împlinirea Promisiunilor şi Scopului Legii.

Aşa vrea să vă pun o întrebare: dacă o lege a fost abrogată, mai sunt pedepsele sau promisiunile ei aplicabile? DA sau NU? Vrei te rog să iei un creion şi să încercuieşti răspunsul pe care-l consideri corect? Acum, judecata sănătoasă (simţul realităţii) spune că dacă o lege nu mai este în vigoare atunci pedepsele şi beneficiile ei sunt nule. Ei bine, consideraţi acesta în lumina cuvintelor lui Isus din Mat. 5: 17-18. Dacă Vechiul Legământ a fost abrogat la Cruce, nu înseamnă aceasta că toate promisiunile Vechiului Legământ au fost fie împlinite fie abrogate în momentul acela? Dacă nu, de ce NU? Acum haidţei să vedem ce înseamnă aceasta.

Pavel, în mod categoric spune că escatologia lui este luată din V. Legământ, Fpt. 24: 14 şi cont; Fpt. 26: 21 şi cont. În mod specific el spune că promisiunea învierii era o promisiune a V. Legământ făcută prin şi lui Moise şi toţi profeţii. Dar Pavel a vorbit de această promisiune la câţiva ani după Cruce unde, ni se spune că V. Legământ a fost înlăturat. Dar, dacă V. Legământ a fost înlăturat la Cruce cum a putut Pavel, ani mai târziu, încă să mai predice promisiunile V. Legământ?!? Vezi, dacă Legea a fost anulată la Cruce atunci EA A FOST ANULATĂ ÎN ÎNTREGIME! Amintiţi-vă, Isus a spus că nici o frântură nu va trece până nu va fi împlinită. Dacă ea n-a fost împlinită în întregime atunci nimic, nici o frântură nu putea trece. V. Legământ stă în picioare sau cade ca un ÎNTREG! Vechiul Legământ a avut câteva elemente profetice constitutive şi era esenţial ca toate să fie împlinite înainte ca V. Legământ să fie înlăturat (să treacă) şi ca N. Legământ să fie pe deplin întemeiat. Vechiul Legământ a prezis mântuirea rămăşiţei lui Israel, Is. 2-4; strângerea neamurilor, Is. 49: 6 şi cont; darea N. Legământ, Ier. 31: 29 şi cont; umplera măsurii păcatului lui Israel care a condus la distrugerea lor, Is. 65: 7 şi cont; venirea Domnului pentru judecata neamurilor, Is. 66; Ioel 3:1; Zah. 14; revărsarea Duhului Sfânt, Ioel 2: 28 şi cont; trecerea „cerului şi pământului” lui Israel, Is. 24, 65, 66 şi multe altele. Dacă V. Legământ a fost abrogat la Cruce cum mai poate fi validă vreo profeţie după Cruce? Foarte simplu. Nu poate!

Şi totuşi scriitorii N.T. în mod repetat se referă la aceste profeţii DUPĂ RUSALII şi anticipează împlinirea lor! Acest fapt dovedeşte fără echivoc că V. Legământ nu a fost abrogat la Cruce. Acest lucru poate fi demonstrat şi altfel: În Fpt. 13: 40f, Pavel a predicat iudeilor din Antiochia. Ei au respins Evanghelia iar Pavel i-a avertizat „Uitaţi-vă, dispreţuitorilor, miraţi-vă şi pieriţi; căci în zilele voastre, am să fac o lucrare, pe care n-o veţi crede nicidecum, dacă v-ar istorisi-o cineva.” Care este semnificaţia cuvintelor lui Pavel? Ele au fost luate din Hab. 1: 5. În Fapte 13, la câţva ani după ce V. Legământ a fost, cum se presupune înlăturat, Pavel îl ameninţă pe Israel cu mânia prezisă în V. Legământ. Distrugerea naţională pentru încălcarea Legământului făcea parte din Legea dată lui Israel, Lev. 26; Deut. 29-30. Dar dacă acel Legământ a fost abrogat la Cruce cum a putut Pavel să ameninţe pe Israel cu mânia despre care vorbea V. Legământ? Evident nu putea!

  1. Notaţi argumentul nostru:

Premiza majoră: Nu este aplicabilă nici o promisiune sau pedeapsă a unui Legământ, dacă respectivul Legământ a fost abrogat.

Permiza minoră: Dar Pavel a aplicat pedepsele V. Legământ la Israel, Fpt. 13.

Concluzie: Prin urmare pedepsele V. Legământ erau încă în vigoare, adică aplicabile după Cruce.

  1. Un alt argument:

Premiza majoră: Nu este aplicabilă nici o promisiune sau pedeapsă a unui Legământ, dacă respectivul Legământ a fost abrogat.

Premiza minoră: Promisiunile venirii Domnului, judecăţii naţiunilor şi învierea sunt promisiuni ale V. Legământ, Is. 66, Dan. 12; Ioel 3: 1 şi cont;

Premiza minoră: V. Legământ a fost abrogat la Cruce – perspectiva tradiţională asupra V. Legământ.

Concluzie: Prin urmare promisiuniule venirii Domnului, judecata naţiunilor şi învierea fiind promisiuni ale V. Legământ, au fost abrogate la Cruce!

Dacă există o singură promisiune a Vechiului Legământ care nu este împlinită atunci V. Legământ ÎNCĂ ESTE ÎN VIGOARE! Dacă V. Legământ cu adevărat a fost abrogat atunci profeţiile escatologice ale V. Legământ trebuie să fi fost ÎMPLINITE sau ANULATE. Învăţătura conform căreia V. Lege a fost înlăturată la Cruce deposedează Scripturile N.T. de întreaga escatologie şi pretinde că toate profeţiile legate de „lucrurile din urmă” au fost împlinite la Cruce iar apoi Dumnezeu a început la Rusalii cu un nou set de promisiuni „ale lucrurilor din urmă.” Acest lucru este în mod limpede, fals; Scriitorii N.T. în mod constant afirmă că ei pur şi simplu reiterează (repetă) promisiunile V. Legămâmt, 2.Pet. 3:1, 13; Apo. 10: 6 şi cont. Adevărul este că, promisiunile V. Legământ privitoare la venirea Domnului, judecată şi înviere trebuiau să se împlinească înainte ca Noul Legământ al lui Isus să fie perfectat. Acele promisiuni legate de „sfârşit” aşa cum am văzut mai sus nu au de-a face cu sfârşitul timpului ci cu sfârşitul lumii Israelului V. Legământ şi cu întemeierea lumii N. Legământ al lui Christos. Legea veche nu putea trece până nu şi-a îndeplinit scopul – acest lucru este afirmat în Gal. 3: 23-25. Pavel spune că cei sub Lege au fost „sub paza Legii” închişi pentru credinţa care urma să fie descoperită. El spune că Legea a fost dată ca să fie un pedagog care să îi aducă la Christos. Apoi el concluzionează, spunând, „după ce a venit credinţa nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.” Este evident că „credinţa” pe care o are Pavel în vedere nu este credinţa subiectivă a indivizilor ci sistemul obiectiv al credinţei pe care-l numim sistemul Evangheliei. Legea a trebuit să continue până la venirea „Credinţei.”

Dragii mei, a venit „Credinţa” la Cruce? Evident că nu! Deşi Crucea este locul în care Noul Legământ al „Credinţei” a fost confirmat (întărit) de moartea lui Isus, Autorul Testamentului, Gal. 3: 15.Vechiul Legământ a prezis venirea Noului Legământ, Ier. 31: 29 şi cont. A trecut oare V. Legământ înainte ca acel N. Legământ prezis să fie implementat? Dacă da, atunci V. Legământ a trecut înainte ca să-şi fi împlinit scopul de a-l aduce pe Israel la Noul Legământ!

În Evr. 8: 8-13 autorul reaminteşte promisiunile lui Dumnezeu date lui Ieremia şi apoi spune, „Prin faptul că zice: ,,Un nou legământ,” a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” Autorul epistolei trăia în zilele în care Noul Legământ era inplementat. În timp ce scrie, el aminteşte promisiunea lui Dumnezeu de a da Noul Legământ şi spune că cel vechi era aproape de pieire. Vechiul Legământ încă nu era împlinit! Încă nu şi-a îndeplinit funcţia deoarece Noul Legămnt nu fusese încă întemeiat pe deplin. Dar scriitorul spune că era aproape, gata de pieire. Aproape de pieire nu înseamnă că deja a pierit! Este clar atunci că Legea Veche era într-o perioadă de tranziţie. Noul Legământ avea să fie pe deplin întemeiat înainte ca întregul scop al V. Legământ să se fi încheiat iar Pavel spune foarte clar că Legea trebuia să continue până ce a fost adusă deplin „Credinţa.” Prin urmare Legea nu a putut să treacă până nu şi-a împlinit scopul de a aduce pe Israel la Noul Legământ.

Rezumat şi Concluzie.

Ce am văzut în acest mic articol?

- Am văzut că cerul şi pământul trebuiau să treacă înainte ca Vechea Lege să fie înlăturată!

- Am definit „cerul şi pământul” ca lumea vechiului Legământ al vechiului Israel.

- Am văzut că în loc de prezicerea distrugerii cerului şi pământului fizic Biblia a prezis trecerea lumii vechiului Israel pentruca Dumnezeu să creeze Noua Lume a Fiului Său – Împărăţia lui Dumnezeu – Biserica Dumnezeului celui viu.

- Am văzut că Biblia foarte clar ne spune când trebuiau toate profeţiile să se împlinească – când avea să treacă cerul şi pământul – în AD 70 odată cu distrugerea Ierusalimului, însăşi inima şi miezul lumii lui Israel.

- Am examinat câteva obiecţii şi am descoperit că sunt bazate pe supoziţii false.

- Am văzut că dacă V.L. a fost abrogat atunci toate profeţiile lui incluzând pe cele privitoare la „sfârşit” trebuie ori să fie împlinite ori să fie abrogate. Dacă acele profeţii nu au fost împlinite atunci atunci V. Legământ este încă în vigoare!

- Am văzut că V. L. nu putea trece până nu şi-a împlinit scopul, iar acel scop includea izbăvirea (mântuirea) Noului Legământ – iar acest lucru nu s-a întâmplat până ce Noul Legământ nu a fost descoperit şi confirmat (întărit). Acest lucru nu s-a întâmplat la Cruce sau la Rusalii. (Noul Legământ a fost întărit ca urmare a revelaţiei depline înregistrată în evanghelii şi epistole iar acest lucru s-a întâmplat cu siguranţă după Rusalii).

Ideile prezentatre în acest material sunt reprezentative pentru ceea ce se numeşte Escatologia Legământului. Ea prezintă punctul de vedere conform căruia Dumnezeu şi-a ţinut promisiunea de a împlini toate profeţiile la momentul trecerii (înlăturării) vechiului Israel în AD 70. Căderea Ierusalimului a fost mai mult decât distrugerea capitalei Iudaismului – a fost un eveniment spiritual cosmic. A fost timpul venirii lui Isus, Mat. 24: 29- 34; judecata Mat. 16: 27-28. Atunci, la acel moment a fost descoperită deplin mântuirea în Christos, Col. 3: 1-4.

Datorită a ceea ce s-a întâmplat atunci ca şi consumare a lucrării începută de Christos la Cruce, Evr. 9: 26-28, tu şi cu mine putem avea încredere în Cuvântul lui Dumnezeu şi în Dumnezeul Cuvântului. Christos a venit cu judecată asupra vechii lumi în AD 70 şi a întemeiat deplin Cerul şi Pământul Noului Legământ veşnic. Acesta este momentul în care toate lucrurile prezise de profeţi au fost împlinite.

 

Controversa „Vremea Sfârşitului”

de Don K. Preston

original article

trad. Iosif Dragomir

Mat. 26: 64 „… vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului.” O citire directă, naturală şi literală a textului indică faptul că Isus avea să vină în timpul vieţii membrilor Sanhedrinului. Totuşi dispensaţionaliştii insistă că „Mat. 26: 64 se explică mai bine ca un eveniment care va avea loc în mod fizic. Sanhedrinul va vedea întoarcerea glorioasă a lui Christos chiar dacă evenimentul va avea loc la câteva mii de ani după generaţia lor, aşa cum toţi oamenii din toate timpurile vor vedea acel eveniment. Deci Sanhedrinul va vedea a Doua Venire a lui Isus, doar că trebuie să fie înviat pentru a putea fi martor al acelui eveniment.” Dacă am lăsa textul să exprime ceea ce se înţelege prin simpla citire, adică predicţia unui eveniment din viaţa oamenilor din primul secol, întreaga paradigmă dispensaţionalistă ar suferi în multe moduri. Dispensaţionaliştii nu pot admite că D-zeu a determinat pe scriitorii Lui să folosească limbaj metaforic pentru a descrie venirea Domnului, pentrucă acest lucru ar fi devastator pentru paradigma lor. Acesta este punctul în care contradicţiile inerente ale dispensa-ţionalismului se fac vizibile. Ei nu pot aplica Mat. 26: 64 la a Doua Venire, şi totuşi să rămână consecvenţi şi în concordanţă cu doctrina lor privitoare la înviere. Doctrina dispensaţionalistă a învierii este complexă şi întortochiată. Ca să fim concişi, este important de observat că cei RĂI nu sunt înviaţi la a Doua Venire a lui Christos. Cei RĂI nu sunt înviaţi decât la sfârşitul Mileniului.

Problema este că „glorioasa întoarcere” a lui Isus nu are loc la sfârşitul Mileniului.

Deci, întrebarea este, din moment ce cei RĂI – cred că cu toţii sunteţi de acord că Sanhedrinul se califică ca fiind RĂU – nu sunt înviaţi decât la sfârşitul Mileniului, şi din moment ce „întoarcerea glorioasă” a lui Christos nu are loc la sfârşitul mileniului, cum exact se face că Sanhedrinul va fi martorul acelui eveniment? În schemea milenistă membrii Sanhedrinului sunt în morminte când vine Domnul în slavă. Este o mare problemă pentru perspectiva milenistă şi se pare că nimeni nu se deranjează, sau …. poate că nu au observat?!

 

 

Confirmarea (întărirea) legământului timp de o săptămână

 

Max R. King

original text

trad. Iosif Dragomir

El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât.” Dan. 9: 27. La acest punct trebuie să răspundem la două întrebări de bază. Mai întâi, cine face (confirmă, întărește) legământul, și doi, cum este confirmat acest legământ? Premileniștii identifică pe „el” din versetul 27 cu „prințul (domnul) care va veni” din versetul 26, pe care ei îl interpretează ca fiind antichristul din viitor. Walvoord scria, „Determinarea antecedentului lui el din versetul 27 este cheia interpretării pasajului. Dacă ar trebui respectată regula normală conform căreia antecedentul este posibilitatea precedentă cea mai apropiată, ar trebui să ne ducem înapoi la domnul care va veni din versetul 26. Aceasta este interpretarea premilenistă obișnuită care postulează că referirea de face la viitorul domn care poate fi identificat cu antichristul care se va arăta la sfârșitul erei interadvente chiar înainte de venirea lui Christos. Această interpretare este urmată și de amileniști cum sunt Keil și Leupold, deasemenea și de Zockler.” ***

A doua perspectivă, în general susținută de amileniști, este că el din versetul 27 de referă la Christos. Mauro afirmă, „Dacă luăm pronumele „el” ca referindu-se la Mesia menționat în versetul precedent, atunci găsim scrierile N.T. o perfectă împlinire a pasajului, și mai mult, o împlinire care în plus, este prezentată într-un mod remarcabil. Acel pronume trebuie luat, în opinia noastră, ca referindu-se la Christos, fiindcă (a) profeția per ansamblu se referă la Christos, iar această profeție este apogeul mesajului profetic; (b) Titus nu a făcut vreun legământ cu Iudeii; (c) nu există nici un cuvânt în Scriptură despre un viitor „prinț, domn” care să facă un legământ cu ei.” ***

Noi credem că „prințul (domnul) care va veni” din versetul 26 este antecedentul lui „el” din vers. 27. Nu există o întrerupere logică sau vreo schimbare de persoane între vers. 26 și 27. Cine este însă „prințul care va venii” din versetul 26? Pentru Walwoord el este un presupus viitor antichrist, în timp ce pentru Mauro, prințul din versetul 26 este generalul Roman Titus, în contrast cu Christos din vers. 27. Dar, dacă regula lui Walwoord referitoare la determinarea identității lui „el” din vers. 27 este valabilă, ar trebui să reziste și la identificarea „prințului care va veni” din vers. 26, al cărui popor avea să distrugă cetatea. Cel mai apropiat antecedent pentru domnul care va veni din versetul 26 ne va duce înapoi la „Unsul Mesia” (sau domnul, Cârmuitorul Mesia) din versetul 25 care a fost stârpit (versetul 26a). Deaceea, Christos devine singurul „Domn” din întreg contextul. Acest lucru nu este doar logic, ci are și susținerea Scripturii și deasemenea și pe cea a istoriei.

Mesia care a fost stârpit a fost „domnul care avea să vină” din versetul 26. Nu s-a spus că „domnul care va veni” va distruge cetatea, ci mai degrabă „poporul” domnului care va veni va face acest lucru. Noi susținem următoarele fapte: (1) După ce a fost stârpit, Christos a fost „domnul care va veni” în legătură cu sfârșitul transformator al lui Israel. Venirea Lui a fost predicată, crezută și așteptată pe scară largă în vremea de după Rusalii. (2) Iudeii au fost „poporul” domnului care avea să vină. Ei L-au respins (Ioan 1:11), însă ei cu toate acestea erau „poporul” Legământului pentru care Christos a fost stârpit și pentru care El avea să se întoarcă (Romani 11). Din moment ce Christos a fost Mesia lui Israel, nu este incorect să te referi la Iudei ca la „poporul” lui Mesia care avea să vină. (3) Iudeii au fost de fapt poporul care a distrus cetatea și Sfântul Locaș dacă se iau în considerare toate dovezile biblice și cele ale istoriei seculare. Nu trebuie decât și citești Josephus ca să fi impresionat de distrugerea și vărsarea de sânge care, toate au dus la distrugera Ierusalimului și a Templului în timpul luptelor interne înverșunate dintre Iudei premergătoare asaltului Romanilor. Roma nu a fost decât cu ceva mai mult decât o campanie de curățenie. Josephus a înregistrat că Vespasian și-a amânat atacul asupra Ierusalimului din cauza luptelor interne dintre Iudei care au produs mai multă pagubă cetății decât ar fi putut face Roma.*** Întrebarea „cine a distrus Ierusalimul” este paralelă la întrebarea cine l-a răstignit pe Christos?” Dușmanul real al adevărului și al neprihănirii s-a dovedit a fi „poporul” Domnului care avea să vină, popor care s-a lăudat că este „poporul Dumnezeului celui viu.”

Noi credem că urâciunea despre care a vorbit Daniel și care a dus la pustiirea completă a Ierusalimului a avut loc în templu înainte de venirea legiunilor Romane. Sfântul Locaș a fost spurcat de Zeloții militanți care luptau pentru controlul Ierusalimului, uzurpând preoția legitimă, vărsând sânge nevinovat și instalând oameni aleși de ei ca preoți – în special unul pe nume Fineas. El era atât de ignorant în ce privește atribuțiile preoțești încât trebuia de fiecare dată să i se spună ce trebuia făcut.*** O urâciune mai mare ca cea care a avut loc în această perioadă nu s-a mai văzut niciodată în templu; probabil nici chiar în zile lui Antiohus Epifanes. Stimatul Mare Preot Ananus, într-o încercare zadarnică de a curăți templul de „poluatorii sângeroși” (Zeloții) a fost consemnat ca spunând: „Cu siguranță ar fi fost bine pentru mine să mor înainte să văd Casa lui Dumnezeu plină de atâtea urâciuni și aceste sfinte locașuri în care nu trebuia să se intre oricum, călcate în picioare de acești ticăloși vărsători de sânge.”*** Josephus a spus despre acești Zeloți că „ei au determinat chiar împlinirea acelor profeții care vizau propria lor țară: pentrucă exista o anumită predicție antică referitoare la acei oameni, cum că cetatea avea să fie luată și sanctuarul ars prin dreptul războiului, când răzvrătirea va cuprinde pe Iudei și propriile lor mâini vor spurca templul lui Dumnezeu. Acum, în timp ce acei Zeloți nu (chiar) contestau acele profeții, ei s-au făcut pe ei înșiși instrumentele împlinirii acelor predicții.”***

Prin urmare, urâciunea pustiirii fără îndoială a fost o referire la spurcarea Sfântului Locaș prin atrocitățiile Iudeilor militanți mai degrabă decât acele ale Romanilor. Luca menționa „Ierusalimul înconjurat de oști” (Luca 21: 20), ca semn pentru credincioși să plece din mijlocul ei, … pentru că păcatele ei s-au îngrămădit şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18: 4-5). Armatele din interiorul și din jurul Ierusalimului din timpul războiului civil al Iudeilor ar constitui o interpretare mai rezonabilă al acestui „semn” pentrucă ar fost prea târziu să fugi din cetatea Iudeii în timpul invaziei de mai târziu a lui Titus. Ocazia timpurie a înconjurării Ierusalimului de către Idumei pentru a veni în ajutorul Zeloților, este îndeajuns ca să împlinească Luca 21: 20.*** Prin urmare, Mesia care a fost „stârpit” era „domnul care avea să vină” al cărui popor (Iudeii) avea să-și distrugă propria cetate și sanctuar. Christos era acest domn care avea să vină și care putea să întărească (Romani 18: 8), să facă un legământ cu mulți timp de o săptămână (Daniel 9: 27).

CUM a fost legământul întărit timp de „o săptămână?” Mauro fixează data morții lui Christos ca singura împlinire posibilă a acestui eveniment. Din nou, este vizibil cum amileniștii greșesc să vadă întreaga extindere al decisivului eveniment Cruce în raport cu sfârșitul (consumarea) Israelului natural, firesc. Ce întărire mai mare a Noului Legământ ar fi putut face Christos „cu mulți” decât împlinirea acelor evenimente pe care El le-a prezis în Discursul de pe Muntele Măslinilor, și care erau incontestabil dovezi ale validității evangheliei (din care lipsea legea) care a fost propovăduită în toată lumea? Iudeii au contestat semnificația schimbătoare de veacuri a evangheliei. Atâta timp cât Ierusalimul sta în picioare și ritualurile de la templu erau în vigoare, batjocoritorii ar fi putut provoca credința în Christos a creștinilor arătând înspre Ierusalim și întrebând batjocoritor: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci, de când au adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidirii!” După AD 70 însă, nici un batjocoritor până astăzi nu a putut indica înspre Ierusalim și să zică: „toate lucrurile au rămas aşa cum erau de la începutul zidirii!” După cum spunea Farrer despre căderea Ierusalimului, „a avut o semnificație care cu greu ar putea fi supraestimată.” Acele evenimente, a spus Farrer, „erau sfârșitul final al vechii Dispensații. Ele erau deplina inaugurare a Noului Legământ. Ele erau judecata copleșitoare a lui Dumnezeu însuși asupra acelei forme de Creștinism Iudaic care amenința să prăbușească lucrarea sfântului Pavel, și care încerca a pune pe umerii Neamurilor jugul unui Mozaism abrogat, și a se întemeia pe sine prin amenințări și anateme ca singura ortodoxie…Nici un eveniment mai puțin groaznic decât pustiirea Iudeii, distrugerea Iudaismului, anihilarea oricărei posibilități de a mai ține preceptele lui Moise, nu ar fi putut deschide ochii Iudaizatorilor și să-i trezească din visul infailibilității imaginare.”***

Concluzionăm deci, că în profeția lui Daniel referitoare la cele șaptezeci de săptămâni Christos a fost domnul (Cârmuitorul), (1) care a fost stârpit, (2) care avea să vină, (3) a cărui popor a spurcat și distrus cetatea și Sfântul Locaș, fără a ține seama de implicarea Romană, (4) care a întărit legământul timp de „o săptămână” (săptămâna a șaptezecia), (5) care a fost în mod specific responsabil de încetarea jertfei necurmate la mijlocul săptămânii, pentrucă despre el era scris „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinosuri, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat” (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua” (Evrei 10: 7-9). Încheierea (consumarea) de la AD 70 a lui Israel a fost determinată de moartea lui Christos. Sistemul jertfelor animale a ajuns la finalul lui datorită a ceea ce s-a întâmplat la Calvar la împlinirea vremii.

Încercarea premileniștilor de a reconstrui Ierusalimul pământesc, de a restabili sistemul jertfelor animale și de a postula toate acestea ca împlinire a viitorului promis al lui Israel, contrazice fiecare profeție din Vechiul Testament și fiecare pasaj escatologic scris în Noul Testament, deasemena și faptele istoriei care confirmă împlinirea completă a întregului viitorism de după Rusalii, în cadrul temporal a celei de-a patra fiară și a celei de-a șaptezecia săptămână din Daniel. Amileniștii vor avea mai multă lumină asupra erorilor privitoare la sistemul de interpretare pământesc fizic, odată ce înțeleg viitorul lui Israel și parousia lui Christos funcționând armonios în cadrul istoric corect, și anume, perioada finală a veacului Iudaic.

Cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel

și perioada interimară

 

Max R. King

original article

trad. Iosif Dragomir

Ca răspuns la plângerea lui Daniel pentru iertarea și reabilitarea lui Israel, îngerul Gabriel a fost trimis la Daniel să-l ajute să înțeleagă viitorul lui Israel, chiar până la consumarea (încheierea) lui în Christos. Daniel a scris, „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Dan. 9: 24-27).

În acest punct trebuie considerate „cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel” pentru câteva motive. Mai întâi ea este o importantă profeție referitoare la timp și este valoroasă în identificarea cadrului istoric al vremii sfârșitului. În discursul Său de pe Muntele Măslinilor referitor la distrugerea templului, Isus a identificat acest eveniment specific cu săptămâna finală a profeției lui Daniel. „… când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi” (Mat. 24: 15-16). Viitorul escatologic al evangheliei lui Christos este, prin urmare, viitorul profeției Vechiului Testament.

Doi, această profeție, care se referă la restaurarea lui Israel, arată dincolo de orice îndoială că viitorul promis al lui Israel nu era împlinit, asta înseamnă, că nu s-a consumat în evenimentele Cruce/Rusalii. Săptămâna finală a acestei profeții cuprinde căderea Ierusalimului, un eveniment pe care Isus îl leagă de „venirea Lui” și sfârșitul veacului în Mat. 24. Prin urmare, viitorul promis al lui Israel nu este împlinit complet fără acest eveniment istoric. Nici nu poate fi dus dincolo de aceast moment la o pretinsă viitoare venire a lui Christos.

Trei, această profeție leagă viitorul lui Israel de întoarcerea lui Christos, dar nu o întoarcere care este la mare depărtare de cruce. Timpul dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci nu este o vreme a amânării ci una a împlinirii. El însă nu este o eră (era bisericii) care să cuprindă secole. El este escatonul, „zilele din urmă,” domnia lui Christos pre-parousia, care realizează „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21; 1Cor. 15: 24-26; Evr. 10: 12-14).

Nu vom intra în detalii aici, referitor la diferitele păreri legate de când a fost dat edictul de rezidire a Ierusalimului – punctul de începere a celor 70 de săptămâni din profeția lui Daniel (Dan. 9: 25). Există cel puțin patru decrete diferite care ar putea fi considerate ca punct de începere a celor 70 de săptămâni. Philip Mauro susține cu argumente solide decretul împăratului Cirus așa cum este prezentat în 2Cronci 36: 22-23 și deasemenea Ezra 1: 1-4. Sir Robert Anderson și-a construit cazul pe edictul lui Artaxerxes Longimanus în al douăzecelea an al domniei sale (B.C. 445), când Neemia a fost autorizat să reconstruiască fortificațiile Ierusalimului. Referitor la acest punct de vedere și la cele șaptezeci de săptămâni vezi „The Spirit of Prophecy.” Indiferent care punct de începere este ales, sfârșitul celor șasezecișinouă de săptămâni ne aduce la „stârpirea” lui Mesia, care este în general acceptată ca referindu-se la răstignirea lui Christos. Daniel consemnează că „stârpirea” are loc DUPĂ șasezecișinouă de săptămâni. Unii interpretează „după” ca însemnând la mijlocul săptămânii a șaptezecia, deoarece se simt constrânși să facă din răstignire ceea ce înseamnă „la jumătatea săptămânii (săptămâna șaptezeci) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9: 27). Mauro, spre exemplu, urmează acest traseu, deci făcând ca săptămâna finală să înceapă cu lucrarea lui Christos și sfârșind cam la trei ani și jumătate după moartea Sa. Acest lucru este însă departe de a fi convingător. Săptămâna finală în mod clar urmează „stârpirii” lui Mesia. Din moment ce distrugerea Ierusalimului urmează după șasezecișinouă de săptămâni și este punctul focal al săptămânii a șaptezecia, este oare nerezonabil să atribui acestui moment încetarea jertfei? La urma urmei, jertfa și darul de mîncare au continuat până la căderea Ierusalimului. Mai mult, revolta Iudaică și războiul împotriva Romei au acoperit „șapte ani” începând în AD 66 până la AD 73.

Perioada interimară dintre ultimele „două săptămâni”

Indiferent dacă cineva plasează răstignirea după (la sfârșitul) celor șasezecișinouă de săptămâni sau trei ani și jumătate mai târziu (mijlocul săptămânii a șaptezecia), căderea Ierusalimului este totuși focalizarea săptămânii finale. Prin urmare, problema timpului dintre răstignire și căderea Ierusalimului nu este rezolvată prin mutarea morții lui Christos în mijlocul săptămânii a șaptezecia. Ierusalimul nu a căzut pe parcursul a trei ani și jumătate de la moartea lui Christos. Există prin urmare, o perioadă de timp nedescoperit undeva în cadrul ultimelor două săptămâni ale profeției lui Daniel. Mai departe, din perspectiva „tainei” evangheliei (care a fost ținută ascuns de la întemeierea lumii de către Dumnezeu), noi credem că există temei pentru o perioadă de timp de tranziție cunoscută doar de Dumnezeu. Întrebarea este, care a fost scopul și durata acelei perioade interpuse?

Aici este punctul în care problema timpului din schema escatologică dispensaționalistă apare clar în evidență. Perioadei dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci i se dă semnificația de amânare a restaurării lui Israel, o amânare care a continuat după distrugerea din AD 70 a Ierusalimului. Acest „interval” sau „perioada de amânare” este echivalată cu „era bisericii” care chipurile, se va sfârși la parousia lui Christos. La acel moment, este reluată restaurarea lui Israel și dusă la îndeplinire. Dr. Walvoord, spre exemplu spune, „că măreața profeție referitoare la cele șaptezeci de săptămâni a lui Daniel cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Isus Christos. Noi suntem de acord că cele șaptezeci de săptămâni cuprind parousia lui Christos, și că restaurarea lui Israel este legată de acest eveniment. Noi nu contestăm acel punct în acest volum. Chestiunea este scopul și durata timpului dintre stârpirea lui Christos și întoarcerea Sa.

Scopul perioadei interimare

Nicăieri în Scriptură nu există vreun indiciu că perioada post-cruce are semnificația unui timp de amânare. Subiectul domniei lui Christos pre-parousia, este împlinire, o împlinire care este fundamentată în moartea și învierea Lui și care este direct legată de speranța lui Israel privitoare la restaurare. Crucea este distorsionată dacă i se atribuie amânarea în loc de împlinire. Pavel l-a predicat pe Christos Iudeilor ca stâncă de cădere nu pentrucă evanghelia a pus viitorul lui Israel în așteptare, ci pentrucă le-a descoperit adevăratul sens al făgăduinței lui Israel. Moartea și învierea lui Christos au pus în mișcare împlinirea mesianică a „lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21).

Iudeii nu s-au opus evangheliei răstignirii lui Christos pentrucă au înțeles că ea a însemnat amânarea făgăduinței lui Dumnezeu pentru ei. Împlinirea, nu amânarea a fost cea care i-a instigat la împotrivire înverșunată. Mai întâi, chiar ucenicii lui Christos au avut probleme în a relaționa moartea Lui cu venirea ulterioară a împărăției lui Dumnezeu. Petru, spre exemplu, l-a mustrat pe Christos pentrucă a spus că trebuie mai întâi să meargă la Ierusalim să sufere, să moară și să învieze a treia zi (Mat. 16: 21-23). El a avut dificultăți cu acest aspect al misiuni mesianice a lui Christos. Dar Christos le-a făcut clar ucenicilor că împărăția nu avea să fie amânată de moartea Lui. El a zis că, „unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16: 28).

Prin urmare, timpul post-cruce este timpul venirii împărăției, până când este atinsă consumarea în parousia lui Christos. Christos nu s-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu să aștepte ci să împărățească. Domnia Lui pre-parousiană a fost o domnie de încheiere. Cu privire la „încheierea veacului,” împărăția lui Dumnezeu era încă în viitor, dar nu total în viitor după cum am arătat deja. Christoas trebuia să împărățească până când toți vrăjmașii aveau să fie făcuți așternut picioarelor Lui, incluzând „ultimul vrăjmaș” despre care Pavel spune că este moartea (1Cor. 15: 25-26). Această îngenunchiere a dușmanilor dă scopul acestui timp intermediar. Referitor atât la încheierea veacului cât și la înfrângerea păcatului și a morții, Crucea era temelia pentru domnia lui Christos cuceritoare și schimbătoare a veacurilor.

Referitor la „ultimul vrăjmaș,” Pavel a predicat prin Christos „învierea morților” și a legat-o direct de „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fpt. 26: 6). Evanghelia învierii era ancorată în moartea și învierea lui Christos. Prin acest eveniment decisiv învierea escatologică începuse deja cu Christos. El a fost „întâiul rod” „primul născut din morți.” Ideea întâiului rod nu sugerează amânare ci semnalizează începutul recoltei. A muri și a învia împreună cu Christos nu era ceva complet de domeniul viitorului așa cum am avut ocazia să vedem. Pentru cei în Christos (primul rod), învierea escatologică a fost inițiată. Sfârșitul veacului, care se apropia, era privit ca încheierea sau consumarea acestei învieri.

Lungimea perioadei interimare

Ne îndreptăm acum atenția la problema timpului. Dacă împlinirea și nu amânarea a fost scopul perioadei interimare, urmează că perioada de timp ar fi relativ scurtă. Că aceasta a fost cazul este evident, credem noi, din accentul pus pe apropiere în scrierile mai târzii ale Noului Testament. Fără îndoială, comunitatea Creștină timpurie aștepta ca întoarcerea lui Christos să se producă curând bazați pe ceea ce ei au fost învățați referitor la timpul în care trăiau, ca fiind „împlinirea vremurilor” (Efes. 1: 10). Peste ei au venit „sfârșiturile veacurilor” (1.Cor. 10: 11).

Referitor la începutul perioadei inter-advente (stârpirea unsului) există puțin loc pentru incertitudini, având în vedere atenția care se acordă crucii în scripturile Noului Testament. Dar ce putem spune despre consumarea care urmează după stârpirea lui Mesia? Poate fi și ea identificată în scrierile Noului Testament? Din nou, răspunsul la această întrebare nu lasă loc disputei. În Daniel, punctul focal al consumării (vv. 26-27) a fost distrugerea cetății (Ierusalim) și a sanctuarului (templul). Fără îndoială, același eveniment consumativ (de încheiere) era și obiectul prezicerilor escatologice ale lui Isus referitoare la vremea de după moartea Sa. Tema centrală a Discursului de pe Muntele Măslinilor a fost distrugerea Ierusalimului și a templului, pe care El a legat-o de venirea Sa și de consumarea veacului. El menționează deasemenea „urâciunea pustiirii despre care a vorbit prorocul Daniel” (Mat. 24: 15). Prezența ei în locul preasfânt avea să fie un semn pentru ucenicii săi ca să părăsească Iudeea. Evident că Discursul de pe Muntele Măslinilor are în vedere aceiași consumare pe care o găsim în săptămâna șaptezeci.

Cât timp avea să treacă de la stârpirea pâna la parousia lui Christos? Cât de lungă avea să fie „vremea sfârșitului”? Daniel nu a știut (Dan. 12: 8-13). Când Isus și-a prezentat Discursul pe Munte nici un om nu cunoștea ziua și ceasul, nici chiar Fiul Omului (Mat. 24: 36; Mc 13: 32). Când Isus s-a înălțat la cer tot nu era momentul pentru ucenicii Săi să cunoască „vremurile și soroacele” pentru restaurarea împărăției lui Israel. Dar aveau să primească putere, după ce Duhul Sfânt se va fi coborât asupra lor (Fpt. 1: 6-8).

Înseamnă oare aceasta că ceea ce era necunoscut ATUNCI nu se poate cunoaște deloc, așa cum pretind unii? Nu putea necunoscutul să fie făcut cunoscut la vremea potrivită, așa cum multe lucruri înainte ascunse dar „descoperite acum sfinților apostoli și proroci prin Duhul” (Ef. 3: 5; Io. 16: 12-16)? Chiar dacă ucenicii lui Christos nu au cunoscut vremea exactă, ei puteau știi ce avea să aibă loc mai întâi. Ei au știut că locul sfânt va fi spurcat, că armatele romane vor împresura cetatea, că templul va fi dărâmat, că va fi o mare strâmtorare, și ei au știut că „nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24: 34). Ei au știut că atunci împărăția lui Dumnezeu avea să fie „aproape” (Luc. 21: 31). Ei au știut că unii dintre ei nu vor gusta moartea „până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Mc. 9: 1; Mat. 16: 28).

S-au întâmplat toate acestea? A fost templul desacralizat în cadrul acelei generații? Au împresurat armatele cetatea? A fost templul distrus? Noi acceptăm fără îndoială că acele lucruri au avut loc, așa cum au fost prezise de Christos. Dar de ce acceptăm acest lucru? Credem pentrucă că Îl putem lua pe Christos pe cuvânt, sau credem datorită faptului că a fost o distrugere exterioară vizibilă care a fost atestată de istorici neinspirați? Aceasta este o întrebare foarte importantă, fiindcă dacă înclinăm să credem doar ceea ce a fost vizibil și accesibil istoricilor, atunci multe din prezicerile escatologice ale lui Isus nu vor fi niciodată recunoascute ca fiind împlinite în cadrul lor temporal anunțat și așteptat. Trebuie să ne amintim că escatologia biblică are atât aspecte vizibile cât și invizibile, sau pământești și cerești. Nu suntem chemați să selectăm și să alegem doar ceea ce este vizibil și deschis la simțurile naturale, ci să citim, să credem și să înțelegem ceea ce este scris, pentrucă „știm că mărturia lui este adevărată” (Io. 21: 24).

Ne întoarcem la întrebarea, „Cât de lungă a fost perioada interadventă?” Dacă Ierusalimul a fost distrus în AD 70, dacă Daniel a vorbit despre aceiași pustiire și sfârșit, și dacă așteptările escatologice iminente ale bisericii primare erau legitim înrădăcinate în același cadru temporal și istoric, atunci vremea de la Cruce până la sfârșit s-a dovedit a fi de aproximativ patruzeci de ani. Dintro perspectivă biblică, este acesta un cadru temporal-istoric adecvat pentru ca Christos să fie „stârpit” și să „se întoarcă” (nu în conformitate cu carnea ci cu Duhul), pentru a-Și încheia misiunea Mesianică, anume, „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre care au vorbit proroci din vechime” (Fapte 3: 19-26)?

A fost LOCUL POTRIVIT. Cetatea sfântă și Templul au fost capitala poporului legământului lui Dumnezeu de secole. Toate promisiunile, profețiile și așteptările privitoare la viitorul lui Israel au fost centrate în acest munte al casei Domnului. La care alt popor, țară, sau istorie am putea logic căuta evenimentele de încheiere a profeției Vechiului Testament?

A fost VREMEA POTRIVITĂ. Christos și-a început misiunea proclamând că „S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15). Deja am văzut că moartea Lui a deschis, nu a închis ușa spre viitorul promis care a fost încheiat la parousia Sa. Christos nu a vorbit de alt viitor escatologic decât de cel care se afla în cadrul temporal al „acelei generații.” La fel apostolii Săi nu au proclamat alt mesaj (Evrei 2: 3). Ce alt eveniment escatologic ar fi putut logic și scriptural să fie „aproape” în scrierile apostolice, decât cel la care Isus Și-a adresat misiunea și întoarcerea? Din această perspectivă Noul Testament s-a scris înainte de căderea Ierusalimului. Au închis teologii ușa spre această posibilitate? Au bătut ei în cuie datarea Noului Testament?*** Ioan spre exemplu a scris un vomum cam lung despre Descoperirea lui Isus Christos, care era „aproape” (Apoc. 1: 1-3). De fapt vremea era atât de aproape încât el a fost îndemnat să nu pecetluiască prorociile din cartea sa (Apoc. 22: 10). În scenele de încheiere el a văzut venind o lume nouă și atracția caracteistică a acestei noi creații a fost Noul Ierusalim. Nu este evident că Ioan a scris despre aceiași încheiere (sfârșit) la care s-a referit Isus în Discursul de pe Muntele Măslinilor și care a fost anticipată de către Daniel în profeția celor șaptezeci de săptămâni? Care porțiune istorică ar putea fi un cadru mai potrivit pentru aceea piesă din scrierile escatologice decât sfârșitul din AD 70?

Referitor la toate scrierile lui Ioan, A.T. Robinson a concluzionat, „Eu cred că Ioan reprezintă în datare cât și în teologie, nu doar omega ci și alfa al dezvoltării Noului Testament. El domină ca un colos perioada și marchează întinderea ei, perioadă care se află între două momente dramatice în Ierusalim pe care cu îndrăzneală o putem data cu o precizie neobișnuită. Primul a fost când, pe 09. Aprilie, Duminica dis de dimineață când încă era întuneric, un om a „văzut și a crezut” (Ioan 20:19). Iar al doilea a fost când, pe 26 Septembrie 70 „zorii celei de a opta zi a lunii Gorpiaeus s-au ivit peste Ierusalimul cuprins de flăcări. De-a lungul celor patruzeci de ani, toate cărțile Noului Testament au fost încheiate, iar în cea mai mare parte a perioadei, dacă nu greșim, literatura Ioanină a fost în proces de maturizare.”

În mod limpede, vremea, locul, istoria, profeția, poporul și consecințele sfârșitului din AD 70 erau potrivite pentru scrierile, nu doar ale lui Ioan, ci și ale lui Pavel, Petru și Iacov. Ei erau UNA în a confirma lumii din zilele lor lucrurile „vestite întâi de Domnul” (Evrei 2: 3); lucruri care erau atunci „aproape” și aveau să se „întâmple în curând.” Eu cred că-i putem lua pe cuvânt. Eu cred că Dumnezeu a fost cu ei și „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2: 4). Eu cred că legământul făcut și pecetluit cu sângele lui Christos a fost „întărit cu mulți” în timpul evenimentelor de sfârșit din săptămâna șaptezeci a lui Daniel. CÂND, a fost întrebarea și preocuparea ucencilor lui Christos (Matei 24: 3), la fel cum a fost și întrebarea lui Daniel. Fără îndoială, sfârșitul a fost evenimentul confirmator „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Cine este aproape din versetul 33? Unii spun că este sfârșitul în discuție. Unii spun că este „Christos.” Luca spune că „împărăția lui Dumnezeu” (Luca 21: 32). „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi” (Evrei 10: 36-37). Sfârșitul din AD 70 este dovada clară că Christos nu Și-a dezamăgit poporul nici nu Și-a încălcat legământul cu ei. El a fost stârpit ca să poarte păcatele multora însă El Și-a asigurat ucenicii de întoarcerea lui consumatoare, mântuitoare. „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9: 28). Ce „întărire” mai mare a unui legământ ar fi putut face Christos, decât să se întoarcă în cadrul temporal și istoric înțeles de cei care L-au așteptat?

 

Cele șaptezeci de Săptămâni ale lui Daniel

original text

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Ca răspuns la plângerea lui Daniel pentru iertarea și reabilitarea lui Israel, îngerul Gabriel a fost trimis la Daniel să-l ajute să înțeleagă viitorul lui Israel, chiar până la consumarea (încheierea) lui în Christos. Daniel a scris, „Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prorociei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor. Să ştii, dar, şi să înţelegi că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Unsul, la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi timp de şaizeci şi două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fi zidite din nou, şi anume în vremuri de strâmtorare. După aceste şaizeci şi două de săptămâni, Unsul va fi stârpit, şi nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi Sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fi ca printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit, şi împreună cu el, şi pustiirile. El va face un legământ trainic cu mulţi timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât” (Dan. 9: 24-27).

În acest punct trebuie considerate „cele șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel” pentru câteva motive. Mai întâi ea este o importantă profeție referitoare la timp și este valoroasă în identificarea cadrului istoric al vremii sfârșitului. În discursul Său de pe Muntele Măslinilor referitor la distrugerea templului, Isus a identificat acest eveniment specific cu săptămâna finală a profeției lui Daniel. „… când veţi vedea „urâciunea pustiirii,” despre care a vorbit prorocul Daniel, „aşezată în Locul Sfânt” – cine citeşte să înţeleagă! – atunci, cei ce vor fi în Iudeea să fugă la munţi” (Mat. 24: 15-16). Viitorul escatologic al evangheliei lui Christos este, prin urmare, viitorul profeției Vechiului Testament.

Doi, această profeție, care se referă la restaurarea lui Israel, arată dincolo de orice îndoială că viitorul promis al lui Israel nu era împlinit, asta înseamnă, că nu s-a consumat în evenimentele Cruce/Rusalii. Săptămâna finală a acestei profeții cuprinde căderea Ierusalimului, un eveniment pe care Isus îl leagă de „venirea Lui” și sfârșitul veacului în Mat. 24. Prin urmare, viitorul promis al lui Israel nu este împlinit complet fără acest eveniment istoric. Nici nu poate fi dus dincolo de aceast moment la o pretinsă viitoare venire a lui Christos.

Trei, această profeție leagă viitorul lui Israel de întoarcerea lui Christos, dar nu o întoarcere care este la mare depărtare de cruce. Timpul dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci nu este o vreme a amânării ci una a împlinirii. El însă nu este o eră (era bisericii) care să cuprindă secole. El este escatonul, „zilele din urmă,” domnia lui Christos pre-parousia, care realizează „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21; 1Cor. 15: 24-26; Evr. 10: 12-14).

Nu vom intra în detalii aici, referitor la diferitele păreri legate de când a fost dat edictul de rezidire a Ierusalimului – punctul de începere a celor 70 de săptămâni din profeția lui Daniel (Dan. 9: 25). Există cel puțin patru decrete diferite care ar putea fi considerate ca punct de începere a celor 70 de săptămâni. Philip Mauro susține cu argumente solide decretul împăratului Cirus așa cum este prezentat în 2Cronci 36: 22-23 și deasemenea Ezra 1: 1-4. Sir Robert Anderson și-a construit cazul pe edictul lui Artaxerxes Longimanus în al douăzecelea an al domniei sale (B.C. 445), când Neemia a fost autorizat să reconstruiască fortificațiile Ierusalimului. Referitor la acest punct de vedere și la cele șaptezeci de săptămâni vezi „The Spirit of Prophecy.” Indiferent care punct de începere este ales, sfârșitul celor șasezecișinouă de săptămâni ne aduce la „stârpirea” lui Mesia, care este în general acceptată ca referindu-se la răstignirea lui Christos. Daniel consemnează că „stârpirea” are loc DUPĂ șasezecișinouă de săptămâni. Unii interpretează „după” ca însemnând la mijlocul săptămânii a șaptezecia, deoarece se simt constrânși să facă din răstignire ceea ce înseamnă „la jumătatea săptămânii (săptămâna șaptezeci) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9: 27). Mauro, spre exemplu, urmează acest traseu, deci făcând ca săptămâna finală să înceapă cu lucrarea lui Christos și sfârșind cam la trei ani și jumătate după moartea Sa. Acest lucru este însă departe de a fi convingător. Săptămâna finală în mod clar urmează „stârpirii” lui Mesia. Din moment ce distrugerea Ierusalimului urmează după șasezecișinouă de săptămâni și este punctul focal al săptămânii a șaptezecia, este oare nerezonabil să atribui acestui moment încetarea jertfei? La urma urmei, jertfa și darul de mîncare au continuat până la căderea Ierusalimului. Mai mult, revolta Iudaică și războiul împotriva Romei au acoperit „șapte ani” începând în AD 66 până la AD 73.

Perioada interimară

Indiferent dacă cineva plasează răstignirea după (la sfârșitul) celor șasezecișinouă de săptămâni sau trei ani și jumătate mai târziu (mijlocul săptămânii a șaptezecia), căderea Ierusalimului este totuși focalizarea săptămânii finale. Prin urmare, problema timpului dintre răstignire și căderea Ierusalimului nu este rezolvată prin mutarea morții lui Christos în mijlocul săptămânii a șaptezecia. Ierusalimul nu a căzut pe parcursul a trei ani și jumătate de la moartea lui Christos. Există prin urmare, o perioadă de timp nedescoperit undeva în cadrul ultimelor două săptămâni ale profeției lui Daniel. Mai departe, din perspectiva „tainei” evangheliei (care a fost ținută ascuns de la întemeierea lumii de către Dumnezeu), noi credem că există temei pentru o perioadă de timp de tranziție cunoscută doar de Dumnezeu. Întrebarea este, care a fost scopul și durata acelei perioade interpuse?

Aici este punctul în care problema timpului din schema escatologică dispensaționalistă apare clar în evidență. Perioadei dintre săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci i se dă semnificația de amânare a restaurării lui Israel, o amânare care a continuat după distrugerea din AD 70 a Ierusalimului. Acest „interval” sau „perioada de amânare” este echivalată cu „era bisericii” care chipurile, se va sfârși la parousia lui Christos. La acel moment, este reluată restaurarea lui Israel și dusă la îndeplinire. Dr. Walvoord, spre exemplu spune, „că măreața profeție referitoare la cele șaptezeci de săptămâni a lui Daniel cuprinde întreaga istorie a lui Israel de la Neemia în 445 B.C. până la a doua venire a lui Isus Christos. Noi suntem de acord că cele șaptezeci de săptămâni cuprind parousia lui Christos, și că restaurarea lui Israel este legată de acest eveniment. Noi nu contestăm acel punct în acest volum. Chestiunea este scopul și durata timpului dintre stârpirea lui Christos și întoarcerea Sa.

Scopul perioadei dintre cele două Veniri

Nicăieri în Scriptură nu există vreun indiciu că perioada post-cruce are semnificația unui timp de amânare. Subiectul domniei lui Christos pre-parousia, este împlinire, o împlinire care este fundamentată în moartea și învierea Lui și care este direct legată de speranța lui Israel privitoare la restaurare. Crucea este distorsionată dacă i se atribuie amânarea în loc de împlinire. Pavel l-a predicat pe Christos Iudeilor ca stâncă de cădere nu pentrucă evanghelia a pus viitorul lui Israel în așteptare, ci pentrucă le-a descoperit adevăratul sens al făgăduinței lui Israel. Moartea și învierea lui Christos au pus în mișcare împlinirea mesianică a „lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fpt. 3: 21).

Iudeii nu s-au opus evangheliei răstignirii lui Christos pentrucă au înțeles că ea a însemnat amânarea făgăduinței lui Dumnezeu pentru ei. Împlinirea, nu amânarea a fost cea care i-a instigat la împotrivire înverșunată. Mai întâi, chiar ucenicii lui Christos au avut probleme în a relaționa moartea Lui cu venirea ulterioară a împărăției lui Dumnezeu. Petru, spre exemplu, l-a mustrat pe Christos pentrucă a spus că trebuie mai întâi să meargă la Ierusalim să sufere, să moară și să învieze a treia zi (Mat. 16: 21-23). El a avut dificultăți cu acest aspect al misiuni mesianice a lui Christos. Dar Christos le-a făcut clar ucenicilor că împărăția nu avea să fie amânată de moartea Lui. El a zis că, „unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia Sa” (Mat. 16: 28).

Prin urmare, timpul post-cruce este timpul venirii împărăției, până când este atinsă consumarea în parousia lui Christos. Christos nu s-a înălțat la dreapta lui Dumnezeu să aștepte ci să împărățească. Domnia Lui pre-parousiană a fost o domnie de încheiere. Cu privire la „încheierea veacului,” împărăția lui Dumnezeu era încă în viitor, dar nu total în viitor după cum am arătat deja. Christoas trebuia să împărățească până când toți vrăjmașii aveau să fie făcuți așternut picioarelor Lui, incluzând „ultimul vrăjmaș” despre care Pavel spune că este moartea (1Cor. 15: 25-26). Această îngenunchiere a dușmanilor dă scopul acestui timp intermediar. Referitor atât la încheierea veacului cât și la înfrângerea păcatului și a morții, Crucea era temelia pentru domnia lui Christos cuceritoare și schimbătoare a veacurilor.

Referitor la „ultimul vrăjmaș,” Pavel a predicat prin Christos „învierea morților” și a legat-o direct de „nădejdea făgăduinţei pe care a făcut-o Dumnezeu părinţilor noştri” (Fpt. 26: 6). Evanghelia învierii era ancorată în moartea și învierea lui Christos. Prin acest eveniment decisiv învierea escatologică începuse deja cu Christos. El a fost „întâiul rod” „primul născut din morți.” Ideea întâiului rod nu sugerează amânare ci semnalizează începutul recoltei. A muri și a învia împreună cu Christos nu era ceva complet de domeniul viitorului așa cum am avut ocazia să vedem. Pentru cei în Christos (primul rod), învierea escatologică a fost inițiată. Sfârșitul veacului, care se apropia, era privit ca încheierea sau consumarea acestei învieri.

Lungimea perioadei dintre cel două Veniri

Ne îndreptăm acum atenția la problema timpului. Dacă împlinirea și nu amânarea a fost scopul perioadei interimare, urmează că perioada de timp ar fi relativ scurtă. Că aceasta a fost cazul este evident, credem noi, din accentul pus pe apropiere în scrierile mai târzii ale Noului Testament. Fără îndoială, comunitatea Creștină timpurie aștepta ca întoarcerea lui Christos să se producă curând bazați pe ceea ce ei au fost învățați referitor la timpul în care trăiau, ca fiind „împlinirea vremurilor” (Efes. 1: 10). Peste ei au venit „sfârșiturile veacurilor” (1.Cor. 10: 11).

Referitor la începutul perioadei inter-advente (stârpirea unsului) există puțin loc pentru incertitudini, având în vedere atenția care se acordă crucii în scripturile Noului Testament. Dar ce putem spune despre consumarea care urmează după stârpirea lui Mesia? Poate fi și ea identificată în scrierile Noului Testament? Din nou, răspunsul la această întrebare nu lasă loc disputei. În Daniel, punctul focal al consumării (vv. 26-27) a fost distrugerea cetății (Ierusalim) și a sanctuarului (templul). Fără îndoială, același eveniment consumativ (de încheiere) era și obiectul prezicerilor escatologice ale lui Isus referitoare la vremea de după moartea Sa. Tema centrală a Discursului de pe Muntele Măslinilor a fost distrugerea Ierusalimului și a templului, pe care El a legat-o de venirea Sa și de consumarea veacului. El menționează deasemenea „urâciunea pustiirii despre care a vorbit prorocul Daniel” (Mat. 24: 15). Prezența ei în locul preasfânt avea să fie un semn pentru ucenicii săi ca să părăsească Iudeea. Evident că Discursul de pe Muntele Măslinilor are în vedere aceiași consumare pe care o găsim în săptămâna șaptezeci.

Cât timp avea să treacă de la stârpirea pâna la parousia lui Christos? Cât de lungă avea să fie „vremea sfârșitului”? Daniel nu a știut (Dan. 12: 8-13). Când Isus și-a prezentat Discursul pe Munte nici un om nu cunoștea ziua și ceasul, nici chiar Fiul Omului (Mat. 24: 36; Mc 13: 32). Când Isus s-a înălțat la cer tot nu era momentul pentru ucenicii Săi să cunoască „vremurile și soroacele” pentru restaurarea împărăției lui Israel. Dar aveau să primească putere, după ce Duhul Sfânt se va fi coborât asupra lor (Fpt. 1: 6-8).

Înseamnă oare aceasta că ceea ce era necunoscut ATUNCI nu se poate cunoaște deloc așa cum pretind unii? Nu putea necunoscutul să fie făcut cunoscut la vremea potrivită, așa cum multe lucruri înainte ascunse dar „descoperite acum sfinților apostoli și proroci prin Duhul” (Ef. 3: 5; Io. 16: 12-16)? Chiar dacă ucenicii lui Christos nu au cunoscut vremea exactă, ei puteau știi ce avea să aibă loc mai întâi. Ei au știut că locul sfânt va fi spurcat, că armatele romane vor împresura cetatea, că templul va fi dărâmat, că va fi o mare strâmtorare, și ei au știut că „nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mat. 24: 34). Ei au știut că atunci împărăția lui Dumnezeu avea să fie „aproape” (Luc. 21: 31). Ei au știut că unii dintre ei nu vor gusta moartea „până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere” (Mc. 9: 1; Mat. 16: 28).

S-au întâmplat toate acestea? A fost templul desacralizat în cadrul acelei generații? Au împresurat armatele cetatea? A fost templul distrus? Noi acceptăm fără îndoială că acele lucruri au avut loc, așa cum au fost prezise de Christos. Dar de ce acceptăm acest lucru? Credem pentrucă că Îl putem lua pe Christos pe cuvânt, sau credem datorită faptului că a fost o distrugere exterioară vizibilă care a fost atestată de istorici neinspirați? Aceasta este o întrebare foarte importantă, fiindcă dacă înclinăm să credem doar ceea ce a fost vizibil și accesibil istoricilor, atunci multe din prezicerile escatologice ale lui Isus nu vor fi niciodată recunoascute ca fiind împlinite în cadrul lor temporal anunțat și așteptat. Trebuie să ne amintim că escatologia biblică are atât aspecte vizibile cât și invizibile, sau pământești și cerești. Nu suntem chemați să selectăm și să alegem doar ceea ce este vizibil și deschis la simțurile naturale, ci să citim, să credem și să înțelegem ceea ce este scris, pentrucă „știm că mărturia lui este adevărată” (Io. 21: 24).

Ne întoarcem la întrebarea, „Cât de lungă a fost perioada interadventă?” Dacă Ierusalimul a fost distrus în AD 70, dacă Daniel a vorbit despre aceiași pustiire și sfârșit, și dacă așteptările escatologice iminente ale bisericii primare erau legitim înrădăcinate în același cadru temporal și istoric, atunci vremea de la Cruce până la sfârșit s-a dovedit a fi de aproximativ patruzeci de ani. Dintro perspectivă biblică, este acesta un cadru temporal-istoric adecvat pentru ca Christos să fie „stârpit” și să „se întoarcă” (nu în conformitate cu carnea ci cu Duhul), pentru a-Și încheia misiunea Mesianică, anume, „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor; despre care au vorbit proroci din vechime” (Fapte 3: 19-26)?

A fost LOCUL POTRIVIT. Cetatea sfântă și Templul au fost capitala poporului legământului lui Dumnezeu de secole. Toate promisiunile, profețiile și așteptările privitoare la viitorul lui Israel au fost centrate în acest munte al casei Domnului. La care alt popor, țară, sau istorie am putea logic căuta evenimentele de încheiere a profeției Vechiului Testament?

A fost VREMEA POTRIVITĂ. Christos și-a început misiunea proclamând că „S-a împlinit vremea și împărăția lui Dumnezeu este aproape” (Marcu 1: 15). Deja am văzut că moartea Lui a deschis, nu a închis ușa spre viitorul promis care a fost încheiat la parousia Sa. Christos nu a vorbit de alt viitor escatologic decât de cel care se afla în cadrul temporal al „acelei generații.” La fel apostolii Săi nu au proclamat alt mesaj (Evrei 2: 3). Ce alt eveniment escatologic ar fi putut logic și scriptural să fie „aproape” în scrierile apostolice, decât cel la care Isus Și-a adresat misiunea și întoarcerea? Din această perspectivă Noul Testament s-a scris înainte de căderea Ierusalimului. Au închis teologii ușa spre această posibilitate? Au bătut ei în cuie datarea Noului Testament?*** Ioan spre exemplu a scris un vomum cam lung despre Descoperirea lui Isus Christos, care era „aproape” (Apoc. 1: 1-3). De fapt vremea era atât de aproape încât el a fost îndemnat să nu pecetluiască prorociile din cartea sa (Apoc. 22: 10). În scenele de încheiere el a văzut venind o lume nouă și atracția caracteistică a acestei noi creații a fost Noul Ierusalim. Nu este evident că Ioan a scris despre aceiași încheiere (sfârșit) la care s-a referit Isus în Discursul de pe Muntele Măslinilor și care a fost anticipată de către Daniel în profeția celor șaptezeci de săptămâni? Care porțiune istorică ar putea fi un cadru mai potrivit pentru aceea piesă din scrierile escatologice decât sfârșitul din AD 70?

Referitor la toate scrierile lui Ioan, A.T. Robinson a concluzionat, „Eu cred că Ioan reprezintă în datare cât și în teologie, nu doar omega ci și alfa al dezvoltării Noului Testament. El domină ca un colos perioada și marchează întinderea ei, perioadă care se află între două momente dramatice în Ierusalim pe care cu îndrăzneală o putem data cu o precizie neobișnuită. Primul a fost când, pe 09. Aprilie, Duminica dis de dimineață când încă era întuneric, un om a „văzut și a crezut” (Ioan 20:19). Iar al doilea a fost când, pe 26 Septembrie 70 „zorii celei de a opta zi a lunii Gorpiaeus s-au ivit peste Ierusalimul cuprins de flăcări. De-a lungul celor patruzeci de ani, toate cărțile Noului Testament au fost încheiate, iar în cea mai mare parte a perioadei, dacă nu greșim, literatura Ioanină a fost în proces de maturizare.”

În mod limpede, vremea, locul, istoria, profeția, poporul și consecințele sfârșitului din AD 70 erau potrivite pentru scrierile, nu doar ale lui Ioan, ci și ale lui Pavel, Petru și Iacov. Ei erau UNA în a confirma lumii din zilele lor lucrurile „vestite întâi de Domnul” (Evrei 2: 3); lucruri care erau atunci „aproape” și aveau să se „întâmple în curând.” Eu cred că-i putem lua pe cuvânt. Eu cred că Dumnezeu a fost cu ei și „întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa!” (Evrei 2: 4). Eu cred că legământul făcut și pecetluit cu sângele lui Christos a fost „întărit cu mulți” în timpul evenimentelor de sfârșit din săptămâna șaptezeci a lui Daniel. CÂND, a fost întrebarea și preocuparea ucencilor lui Christos (Matei 24: 3), la fel cum a fost și întrebarea lui Daniel. Fără îndoială, sfârșitul a fost evenimentul confirmator „când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul omului este aproape, este chiar la uşi. Cine este aproape din versetul 33? Unii spun că este sfârșitul în discuție. Unii spun că este „Christos.” Luca spune că „împărăția lui Dumnezeu” (Luca 21: 32). „Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. „Încă puţină, foarte puţină vreme”, şi „Cel ce vine va veni şi nu va zăbovi” (Evrei 10: 36-37). Sfârșitul din AD 70 este dovada clară că Christos nu Și-a dezamăgit poporul nici nu Și-a încălcat legământul cu ei. El a fost stârpit ca să poarte păcatele multora însă El Și-a asigurat ucenicii de întoarcerea lui consumatoare, mântuitoare. „Tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (Evrei 9: 28). Ce „întărire” mai mare a unui legământ ar fi putut face Christos, decât să se întoarcă în cadrul temporal și istoric înțeles de cei care L-au așteptat?

„Apoi vine sfârșitul!”

original article 

Max R. King

trad. Iosif Dragomir

Faza finală a venirii împărăției lui Dumnezeu și învierea morților are loc la sfârșitul domniei (Mesianice) de o mie de ani când Satan este învins iar moartea este înghițită de biruință. Sfârșitul din 1.Corinteni 15: 24 este același despre care a vorbit Christos în discursul de pe Muntele Măslinilor (Matei 24: 3,14). Biruința finală asupra lui Satan, păcatului și morții (pentru care Crucea a fost evenimentul decisiv), a fost concomitentă cu încheierea veacului Vechiului Legământ. Acest lucru ar trebui să fie destul de limpede, deoarece sfârșitul vechiului veac a însemnat sfârșitul domniei lui Satan asupra omului. Veacul Noului Legământ este slujba aducătoare de neprihănire (viață), și prin urmare puterile păcatului și ale morții sunt învinse în acest context al noului mod de existență în Christos.

Una din problemele din escatologia Mesianică s-a datorat faptului că a fost trecută cu vederea legătura dintre domnia lui Christos pre-parousiană și încheierea veacului Vechiului Legământ. Domnia pre-parousiană a lui Christos a avut două obiective care au fost interrelaționate și prin urmare au fost realizate concomitent. El a domnit ca să încheie veacul vechi, încheiere care în schimb, a determinat venirea Noului Veac. Apogeul escatologic al acestui dublu obiectiv a fost punctul focal al venirii în putere și slavă a împărăției lui Dumnezeu. În final Christos nu a încetat să mai domnească. Totuși, datorită cuceririi lui Satan, eveniment schimbător de veacuri, aspectul Christocentric al domniei lui Dumnezeu a fost încheiat. În acest triumf Christos a înmânat împărăția Tatălui, astfel ca Dumnezeu să poată fi „totul în toți.” Domnia lui Dumnezeu a atins zenitul doar în biruința teocratică la sfârșitul veacului, dar asta nu înseamnă că Christos a încetat să domnească. În Luca 1: 33 și Evrei 1:8 se clarifică faptul că domnia lui Christos este veșnică, așa cum o descrie Ioan în cetatea veșnică (Apocalipsa 22: 1-3). Pavel a înțeles că împărăția lui Dumnezeu este în același timp și împărăția lui Christos (Efeseni 5:5). Astfel, începând de la Rusalii împărăția lui Christos a fost împărăția lui Dumnezeu la fel cum slava lui Christos a fost slava lui Dumnezeu. Tot ceea ce a venit Christos să facă și tot ceea ce El a realizat prin moartea, învierea și domnia Lui pre-parousiană a avut în vedere venirea slavei și biruinței lui Dumnezeu în sfârșitul veacului.

Noi susținem prin urmare, că actul lui Dumnezeu prin care a consumat (încheiat) Israelul istoric prin Christos, a marcat sfârșitul istoriei. Bultmann a scris, „astăzi nu putem pretinde că cunoaștem scopul și sfârșitul istoriei. Deaceea chestiunea sensului istoriei a devenit lipsită de sens.” Noi sugerăm faptul că problema constă în eșecul teologilor de a identifica istoria implicată în escatologia biblică. Istoria biblică are sens! Scopul ei a fost atins în Christos. Sfârșitul prezis de către profeți a sosit. Moartea a fost nimicită „pe muntele Domnului.” Domnia desăvârșită a lui Dumnezeu prin Christos a întemeiat „veacul viitor.”

Două observații sunt pertinente la acest punct. Mai întâi, Dacă împărăția lui Dumnezeu în dimensiunea ei teocratică nu a venit încă, așa cum ne învață Pavel în 1.Corinteni 15: 24-28 atunci predicțiile referitoare la împărăție ale lui Daniel au eșuat, fiindcă toate acestea trebuiau să aibă loc în zilele fiarei a patra. Întronarea lui Chriostos nu poate fi făcută împlinirea tuturor profețiilor lui Daniel atribuite venirii împărăției. Există o perspectivă post-Rusalii a împărăției în Daniel 7 care nu poate fi ignorată și care este în acord cu aceiași perspectivă viitoristă din Noul Testament.

În al doilea rând, dacă împărăția lui Dumnezeu și învierea morților (biruința finală asupra morții) nu s-a realizat încă atunci Vechiul Legământ nu s-a încheiat încă. Dar, dacă a fost încheiat, iar moartea încă mai domnește, care este diferența între Vechiul Legământ care este slujba aducătoare de moarte și Noul Legământ care este slujba aducătoare de viață? În ce sens a „supraviețuit” moartea sfârșitului veacului determinat de Cruce și a izbutit să se stabilească în veacul învierii lui Christos? De ce nu a fost învinsă moartea când veacul puterii ei a fost încheiat? De ce trebuie Christos să se întoarcă să încheie veacul pe care l-a întemeiat prin învierea Sa? Este nevoie ca veacul Noului Legământ, pentru care a murit Christos, să fie încheiat pentruca moartea să poată fi nimicită?

Sugerăm că este momentul ca teologii să reconsidere traducerile și să recunoască timpul prezent al verbelor în texte cum sunt, 2.Corinteni 3: 7, 11, 14 și Evrei 12: 28 în perspectiva unei încheieri iminente, și să se confrunte cu impactul escatologic al evenimentului Crucii asupra schimbării veacurilor (și legămintele aferente), în vremea post-Cruce. Conceptul consumării (încheierii) la Cruce în locul conceptului prin intermediul Crucii, a dus la distorsionarea sensului și cadrului temporal real al domniei pre-parousiene a lui Christos, și în consecință întregul plan al escatologiei Mesianice de întemeiere a împărăției lui Dumnezeu a fost aruncat într-o dezordine totală. Este vremea să corelăm istoria biblică cu escatologia biblică pentru a permite termenilor biblici să fie definiți, nu cu mintea „omului natural” ci, în conformitate cu înțelegerea pe care o dă Duhul lui Dumnezeu (1.Corinteni 2: 9-16).

Apocalipsa 1:7: Orice ochi îl va vedea, chiar și cei ce L-au străpuns.”

de Don K. Preston

original text

trad. Iosif Dragomir

„Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin.”

Este fascinant, și totuși lamentabil, că una din cheile pentru fixarea corectă a temeliei pentru înțelegerea Apocalipsei este aproape ignorată de mulți comentatori. Textul spune că cei care l-au străpuns pe Isus Îl vor vedea venind pe norii cerului! Totuși această limitare temporală definită este aproape ignorată. Caird, care de obicei este atent în observațiile sale privind cuvintele din text, spune că versetul prezice doar „că omul va vedea pe Christosul triumfător.” Aune, deasemenea nu se referă la semnificația faptului că cei ce L-au străpuns pe Isus vor fi martorii parousiei Sale, decât să spună că, „Iminența parousiei și sfârșitul lumii este accentul central al Apocalipsei.” Beale universalizează textul insistând că aceasta este o referire la venirea finală a lui Christos de la sfârșitul lumii. Deci, cei care se bocesc nu sunt acei care literlamente L-au răstignit, ci cei vinovați de respingerea Lui.”

Există câteva lucruri care militează împotriva unor astfel de moralizări ale textului. Dacă acordăm suficientă atenție cuvintelor din text, este clar că Ioan are în minte judecata iminentă a lui Israel. După cum observă Beale, Apocalipsa 1:7, „este formată din două citate din V.Testament.” (1999, 196) iar acele versete sunt Daniel 7: 13 și Zaharia 12: 10. Ceea ce este semnificativ privitor la aceste pasaje este faptul că ambele sunt definite temporal.

Primul pasaj, Daniel 7: 13, este o vedenie a venirii Fiului Omului pe norii cerului și primirea împărăției. Totuși acolo mai este ceva prezent, iar acel ceva este tema Apocalipsei, și anume, tema răzbunării. În Daniel 7: 25, „cornul cel mic” se ridică din fiara a patra, și „va prigoni sfinții celui Preaînalt.” Totuși la venirea Fiului Omului se face judecata (compară Daniel 7:10 cu Apocalipsa 20: 10f) și sfinții sunt răzbunați prin primirea împărăției veșnice. Sunt câteva lucruri de observat.

Mai întâi, vedenia lui Daniel nu se extinde dincolo de zilele împeriului Roman. Vedenia din Daniel 7 arăta patru fiare reprezentând patru imperii mondiale și la fel ca și Daniel 2, începe cu imperiul Babilonian. Deci, un lucru este sigur, venirea Fiului Omului pe norii cerului, din Apocalipsa 1:7, nu poate fi extinsă dincolo de zilele imperiului Roman!

În al doilea rând, motivul răzbunării este un crux interpretum, pentrucă nu este doar una din cheile mesajului lui Isus, ci și tema Apocalipsei deasemenea. Atât în pildele cât și învățăturile Sale prozaice, Isus în mod constant a vorbit despre o vreme în timpul generației Sale în care martirii lui Dumnezeu aveau să fie răzbunați la venirea stăpânului.Vezi spre exemplu pilda ispravnicului necredincios (Matei 21), pilda nunții (Matei 22), pilda judecătorului nedrept (Luca 18), etc. După cum vom arăta pe larg mai jos, Matei 23 slujește ca un text normativ în discuția privitoare la răzbunarea martirilor. În termeni fără echivoc Isus a spus că toți martirii lui Dumnezeu vor fi răzbunați în generația Lui la judecata Ierusalimului.

Simplu spus, argumentul este acesta: Daniel 7: 13 a prezis venirea Fiului Omului pe norii cerului, ca să răzbune suferințele Lui și suferințele slujitorilor Săi. Apocalipsa 1: 7, citând Daniel 7, a prezis venirea Fiului Omului pe norii cerului ca să răzbune suferința Sa și suferința slujitorilor Săi. Isus a spus că răzbunarea suferințelor Sale și ale slujitorilor Săi va avea loc în judecata lui Israel în generația Sa (Matei 23). Prin urmare, venirea Fiului Omului pe norii cerului pentru a răzbuna suferința Sa și a slujitorilor Săi (Apocalipsa 1: 7), va avea loc în judecata lui Israel în generația lui Isus. Aceasta înseamnă că Apocalipsa 1: 7 așează scena pentru înțelegerea Apocalipsei ca o predicție a amenințătoarei catastrofe din A.D. 70 când Ierusalimul a fost distrus.

Această aplicație a Apocalipsei 1:7 cu citarea lui Daniel, se verifică și în felul cum Isus folosește Daniel 7 cu alte ocazii. Când Isus a stat în fața lui Caiafa (Matei 26: 64) El a spus acelui nemernic, „Veți vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului.” Cum spune France, „Judecătorii lui îl pot acuza și condamna, dar ei vor vedea în curând că cel pe care L-au condamnat a devenit Domnul și Împăratul lor… acei care îl judecă vor fi de fapt martorii „venirii,” adică, că ea va avea loc în timpul vieții lor. Isus nu s-a referit la un eveniment din viitorul nedefinit, ci la o situație ce se putea obține imediat.”

Acestea fiind adevărate, observați corelarea exactă dintre ce a spus Isus în Matei (paralel, Marcu 14: 62), și Apocalipsa. În ambele pasaje este citat Daniel 7. În ambele pasaje se face promisiunea că cei responsabili de uciderea lui Isus aveau să fie judecați la venirea Sa. Este greu să vezi cum pot unii să accepte aplicarea de către Isus a lui Daniel în Matei și apoi să schimbe atât de radical sensul și aplicarea în Apocalipsa 1: 7.

A doua profeție din V.T. citată în Apocalipsa 1: 7 este Zaharia 12: 10, și la fel ca și în Daniel contextul este răzbunarea slujitorilor. „şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-L vor plânge amarnic cum plânge cineva pe un întâi născut.” La fel ca și în Daniel, răzbunarea slujitorilor este supremă. Cel care a fost străpuns va fi acum bocit. Când avea să se întâmple acest lucru?

Dacă cineva urmărește referințele și sintagma „în ziua aceea” prin capitolele 12-14 din Zaharia, nu poate exista îndoială că avea să aibă loc când, „În toată ţara, zice Domnul, două treimi vor fi nimicite, vor pieri, iar cealaltă treime va rămâne” (Zaharia 13: 8). Și după cum arată capitolul 14 „Iată, vine ziua Domnului, când prăzile tale vor fi împărţite în mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite, şi femeile, batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa poporului nu va fi nimicită cu desăvârşire din cetate” (Zaharia 14: 1-2). Vremea bocetului pentru cel pe care l-au străpuns avea să fie ziua judecății Ierusalimului!

De fapt, Zaharia 12-14 postulează o scenă panoramică care apoi este jucată în primul secol. Observați elementele constitutive prezise de către Zaharia:

  1. Își vor întoarce privirile înspre cel pe care l-au străpuns
  2. Dumnezeu va turna un duh de îndurare peste casa lui David (12: 10). El va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie (13:1).
  3. Israel se va bocii. Se pare că sunt două „jeliri” în text. Se pare că este o bocire datorită faptului că privesc la cel pe care L-au străpuns, și se pare că este o bocire pe toată întinderea țării (v.12).
  4. La momentul acela, momentulmarelui bocetYHWH provoacă nimicirea a trei sfert din populația țării dar cealaltă treime va fi mântuită (13:8f).
  5. Va fi vremea distrugerii Ierusalimului (14:1f).
  6. Va fi deasemenea, vremea izbăvirii Ierusalimului.

Observați acum aplicația din N.T. al textului din Zaharia: Ioan 19: 37citează Zaharia 12 și îl aplică la răstignirea lui Isus. Nu există îndoială cu privire la aceasta. Ioan a aplicat Zaharia la crucificarea lui Isus.

În Fapte 2, cei care au privit la Domnul străpuns au fost conștientizați de vinovăția lor, „Să ştie bine, dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” Care a fost răspunsul lor? „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunşi în inimă şi au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Fraţilor, ce să facem?” (Fapte. 2: 37).

Este important să ne dăm seama că în conformitate cu Legea nu exista recurs pentru acești oameni. Legea ispășirii (Numeri 35), cerea sânge pentru sânge, fără posibilitate de scăpare. Deci, ce puteau ei face? În bocetul lor pentru ce au făcut nu puteau decât să apeleze la mila, harulși curățirea Celui pe care L-au omorât. Aceasta este exact ceea ce au făcut, iar Dumnezeu îndurător Și-a extins iertarea. „Pocăiţi-vă,” le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Christos, spre iertarea păcatelor voastre;” (Fapte. 2: 38). Aici Dumnezeu în chip minumnat Și-a extins harul și mila, deschizând izvorul sângelui lui Isus față de casa lui Israel, exact cum a prezis Zaharia. Zaharia 12 tocmai se împlinea în fața lui Israel!

Zaharia nu doar a prezis bocetul pocăinței împlint la Rusalii, el a prezis un bocet care a cuprins întreaga țară a lui Israel, iar acest bocet este asociat cu vremea când 2/3 din popor avea să piară în distrugerea Ierusalimului (13: 8f; 14: 1). „Toate familiile pământului” se vor boci acum, și au făcut-o.

Dar ce era izbăvirea Ierusalimului? Vom amâna această discuție pentru mai târziu în carte, în studiul nostru privitor la povestea celor două Ierusalimuri (vezi articolul). Acum este suficient să spunem că atât în V.T. cât și în cel nou, există doctrina celor două Ierusalim-uri. Vechiul Ierusalim pământesc avea să fie distrus, dar Noul Ierusalim, față de care, cel vechi era doar o umbră, va triumfa. Aceasta este ceea ce găsim în Zaharia.

Vederea panoramică a lui Zaharia 12-14 jucată în Noul Testament, este o minune a armoniei și unității. Ioan a spus că Zaharia 12: 10 a fost împlinit la Cruce, și este cea mai înaltă aroganță să spui că nu. Dumnezeu a turnat peste casa lui Israel duhul harului și a deschis izvorul pentru curățirea casei lui David. Mai departe, a fost o mare tânguire pe toată întinderea tării când Ierusalimul a fost distrus, iar cei care L-au privit pironit pe Cruce l-au văzut venind cu judecată, exact cum a prezis Apocalipsa 1: 7. Nu există nici o justificare să aplici Apocalipsa 1: 7 la vreun alt timp și eveniment decât la acelea menționate în Scriptură.

Acelea au fost evenimentele din primul secol din preajma patimilor lui Isus și a venirii Sale pentru a-și răzbuna dumnezeirea și pentru a-i judeca pe persecutorii Lui.

Deci, ceea ce avem, este că Ioan a ales două pasaje majore din V.T. pentru a fixa scena, tonul și tema Apocalipsei sale, și ambele pasaje au avut ca temă cheie, răzbunarea Robului în suferință la judecarea opresorilor Lui, iar în Zaharia opresorul nu este altul decât Ierusalimul. Isus fără îndoială a identificat vremea răzbunării lui cu judecata lui Israel din primul secol. Deci, chiar de la început Apocalipsa 1: 7 ne informează că tema cărți este „Venirea lui Christos cu judecată asupra lui Israel.”

A sosit vremea…!

 

de Advancing His Kingdom

Dacă putem vorbi despre „magia” sărbătorii Crăciunului, atunci sensul și acel iz feeric al sărbătorii Nașterii Domnului îl dă însăși Cuvântul care s-a făcut Trup și „a locuit printre noi plin de har și se adevăr.”

Nu există nimic să mă faşcineze aşa cum o face Cuvântul lui Dumnezeu, mai precis, felul în care în înţelepciunea Lui infinită a alcătuit, a prevestit şi apoi a dus la îndeplinire Planul Său de Mântuire.

Gal. 4: 4 „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”

Mc. 1: 14-15 –„După ce a fost închis Ioan, Isus a venit în Galileea şi propovăduia Evanghelia lui Dumnezeu.
15 El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape.”

Despre ce vreme vorbea El ? Despre ce împărăție? La ce se referea?

Daniel vorbeşte ceva despre o împărăție în cap. 2: 44. Contexul este visul profetic cu statuia.

În Dan. 7: 17 Dumnezeu repetă mesajul– Ce spun aceste vise-vedenii profetice?

- că 4, nu 5, imperii se vor succeda în decursul hotărât divin al istoriei

- ele au început în zilele lui Daniel dezvoltându-se succesiv: Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Imperiul Roman.

  1. 44– în vremea acestor împăraţi …. Dumnezeu va ridica o Împărăție.
  1. 34– piatra s-adesprins fără ajutorul vreunei mâini.

Luc. 1: 34 – „Maria zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” Nu-i nevoie de mână sau intervenţie omenească … v. 35 „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.”

Iar Zaharia 4: 6, în contetul aducerii ODRASLEI (vlăstar, sau lăstar) spune: „Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel şi sună astfel: „Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice Domnul oştirilor!”

Deşi nebăgată în seamă, ascunsă undeva în câmpia Betleemului într-un staul sărac, Naşterea Pruncului minunat, era firavul început al acestei Împărății.

Iar când această Împărăție a fost pe punctul de a invada omenirea, Isus a putut exclama: „S-a împlinit vremea, Împărăția lui Dumnezeu este aproape!” S-a apropiat atât de mult de voi încât, se poate spune că a venit peste voi, este înăuntrul vostru!

  1. 44„Dar în vremea acestor împăraţiDumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

Nu la voia întâmplării două dintre cele mai importante momente sau evenimente din viaţa lui Isus sunt prezentate în legătură cu doi Împărați Romani.

Luc. 2: 1 – „În Vremea aceea” – adică – la împlinirea vremeii „a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea.

Naşterea Împăratului a fost pusă în legătură cu Cezar August – ca să nu existe nici o neînţelegere, nici un dubiu cu privire la momentul venirii Împărăției.

  1. 44„Dar în vremea acestor împăraţi Dumnezeul cerurilor va ridica o Împărățiecare nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic.”

- „Împăraţi” este la plural și prin urmare, sunt mai mulţi împăraţi romani …

Avem vreo dovadă? Sigur – al doilea moment important din viaţa lui Isus este Botezul lui.

Ce spune Biblia cu privire la acest moment? El a fost perfect localizat în timp:

Luc. 3: 1-3; 15-18 şi 21 „În anul al cincisprezecelea al domniei lui Tiberiu Cezar – pe când Pilat din Pont era dregător în Iudeea, Irod, cârmuitor al Galileii, Filip, fratele lui, cârmuitor al Ituriei şi al Trahonitei, Lisania, cârmuitor al Abilenei, şi în zilele marilor preoţi Ana şi Caiafa – cuvântul lui Dumnezeu a vorbit lui Ioan, fiul lui Zaharia, în pustiu. Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor, … ”

Când avut loc desprinderea acelei pietre? Ridicarea acelei Împărăției sau „prima etapă” dacă vrem Rusaliile, coborârea Duhului Sfânt, și perioada post-Rusalii, corespunde cu desprinderea pietrei.

Concluzia: Profeţia s-s împlinit conform graficului – exact la termen – la împlinirea vremii!

Putem afirma fără teama de a greși că venirea împărăției „cu putere și slavă,” adică „a doua etapă” dacă vrem, corespunde lui Daniel 2: 35b „… Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.

Acum, gândiţi-vă la următorul aspect -

Dacă Împărăția este veşnică conform profeţiei, ea are (sau putem spune a AVUT) un început şi este veşnică – unde încadrăm presupusa împărăţie de 1000 de ani pe pământ din viitor – este ea paralelă cu Împărăția veşnică?

Împărăția prevestită de Dumnezeu prin Daniel a venit, este aici şi conform lui Isaia 9: 7 ea este într-o veşnică creştere.

Sărbătoarea Naşterii Domnului implică comemorarea desprinderii pietrei (începutului venirii împărăției), comemorare prin bucuria de a fi izbăviţi de supt puterea întunerecului, „şi strămutați (acum) în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” Col. 1:13. Ce privilegiu, ce har! Îmi aduc aminte de versurile unui cântec îndrăgit, „Mie șters pentru veci tot trecuutl, prin sângele curs pe Calavar. Am schimbat temerile într-un cânt glorios, sunt liber acum o ce Har!

Nu este acesta un motiv întemeiat să-I mulţumim lui Dumnezeu? Profeții împlinite nu eșuate, nu amânate, doar împlinite pentru noi!

Advancing His Kingdom

2.Tesaloniceni 2: 3: Omul fărădelegii 

de Don K. Preston

original article

trad Iosif Dragomir

Indiferent cine ar fi fost enigmaticul om al fărădelegii, fiul pierzării, și accentuăm, a fost, putem fi siguri de câteva evidențe care militează împotriva oricărei apariții viitoare.

1). Pavel categoric spune, „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei.” (2.Tesaloniceni 2: 7). Deci, Omul păcatului era deja în viață. Din moment ce Omul Păcatului este chiar expresia acelui duh al fărădelegii, aceasta este dovadă evidentă că omul păcatului a fost deja în viață.

2). Imobilizatorul, lucrul care îl ținea, indiferent cine, sau ce a fost, probabil ambele, deja îl ținea (reținea) pe omul păcatului (v. 6). Este imposibil să reții (ții) pe cineva sau ceva care nu este prezent!

3). Omul păcatului avea să șadă în templul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că indiferent cine era, el opera în contextul națiunii lui Israel al Vechiului Legământ. Unii încearcă să spună că templul lui Dumnezeu la care se referă Pavel aici este biserica, și bine-nțeles că în acest scenariu omul păcatului este considerat a fi o persoană încă în viitor care duce biserica în adâncimile apostaziei menționată în 2.Tesalonioceni 2:3. Acest lucru este de nesusținut și trece cu vederea câteva evidențe:

a). Nu încape îndoială că Pavel se referă la biserică ca la templul lui Dumnezeu (ex. 1.Corinteni 362.Corinteni 6: 16; Efeseni 2 etc.). Oricum eu nu cunosc nici un text în care Pavel se referă la templul lui Dumnezeu când are de fapt în minte biserica, fără ca mai întâi să identifice contextual că subiectul este biserica. El nu face nimic de felul acesta în 2.Tesaloniceni 2.

b). În scrierile lui Pavel există un constant conflict între templul Vechiului Legământ, Ierusalimul Vechiului Legământ, lumea Vechiului Legământ și biserică. Davies bine a observat că în scrierile lui Pavel Israelul Vechiului Legământ, cultul lui, cetatea lui, etc., toate încă dețin un important și vital rol în schema escatologică.

Apostolul prezintă un conflict continuu dintre lumea Vechiului Legâmânt și lumea Noului, și el vede Ierusalimul Vechiului Legământ – care include și templul – ca pe sursa persecuției (Galateni 4: 22). Aceasta se potrivește cu imagistica din 2.Tesaloniceni 2 unde omul păcatului, datorită faptului că șade în templul lui Dumnezeu, este sursa corupției și cauza apostaziei. Isus a zis că datorită înmulțirii fărădelegii și persecuției – instigată de Iudei – dragostea multora avea să se răcească (Matei 24: 9-13). În 2.Tesaloniceni 2 Pavel s-a „inspirat” din Discursul lui Isus. DeMar a furnizat cel puțin nouă paralele directe între Discurs și 2.Tesaloniceni 2. Paralelele demonstrează că conflictul a fost motivat de Iudei. A trece cu vederea fundalul discuției lui Pavel înseamnă a pierde cheia interpretativă a lui 2.Tesaloniceni.

Deci, referirea lui Pavel la faptul că omul păcatului avea să șadă în templul lui Dumnezeu și la faptul că omul păcatului era deja în viață și era constrâns (reținut), plasează 2.Tesaloniceni în contextul primului secol.

Acest context al primului secol este confirmat când examinăm ideea Urâciunii Pustiirii. Virtual, toți comentatorii sunt de acord că apariția omului păcatului duce direct la urâciunea pustiirii. Ceea ce este însă omis în aceste discuții este faptul că dacă locația omului păcatului și a urâciunii pustiirii este Templul din Ierusalim, nu poate fi negat faptul că Urâciunea Pustiirii trebuie privită ca o încălcare oribilă a Torei iar Necazul cel Mare ca o consecință a acestei încălcări și o aplicare a Mâniei stipulate în Vechiul Legământ. Pitre cu abilitate listează trei caracteristici ale Urâciunii din Daniel care bine-nțeles este sursa lui Matei 24: 15f și 2. Tesaloniceni 2:

– întotdeauna se referă la o profanare a templului din Ierusalim iar această profanare „este săvârșită prin încetarea forțată a jertfelor.

– Profanarea este întotdeauna săvârșită de o figură regală „el va face să înceteze jertfa și darul de mâncare.”

– Profanarea Templului, „aduce cu sine distrugerea templului și a cetății Ierusalimului” (Daniel 9: 27). „Este un sacrilegiu ne mai pomenit care coboară mânia divină și distrugerea atât peste Templu cât și peste cetate.”

Deci, din perspectiva lui Pitre, și eu cred că a punctat corect, o urâciune a pustiirii este ceva comis din interior, adică de Iudei, fapt care aduce judecata lui YHWH prin mâna păgânilor în conformitate cu prevederile Legământului. Acest lucru se potrivește exact cu legea Binecuvântării și Blestemului (Deuteronom 28-30) care a reglementat relația lui Israel cu Dumnezeu, păcatul lui Israel aducând mânia lui Dumnezeu iar ascultarea, binecuvântarea asupra lor. Un lucru este sigur, că din punct de vedere biblic YHWH niciodată nu a permis nici n-a adus desacralizare și pustiire păgână decât în momentul în care Israel a încălcat Tora. Acest lucru este exprimat în numeroase pasaje, însă două dintre ele sunt suficiente pentru a demonstra validitatea a ceea ce spunem. 2.Cronici 6: 24 „Când poporul Tău, Israel, va fi bătut de vrăjmaş, pentru că a păcătuit împotriva Ta …” Psalmul 41: 11 „Prin aceasta voi cunoaşte că mă iubeşti, dacă nu mă va birui vrăjmaşul meu.” Solomon și psalmistul și-au exprimat același sentiment. Păcatul lui Israel ducea la judecata lui Israel. Deci, biblic vorbind, judecata asupra lui Israel era rezultatul direct al încălcării Torei și aplicarea mâniei lui YHWH prevăzută în Legământ. Acesta este punctul în care conceptul milenist se clatină. Iată de ce:

Conceptul milenist susține în esență că în timpul Necazului celui mare, care urmează după răpire, Israel este din motive practice, „victima inocentă” a omului păcatului. Israel a semnat orbește un tratat de pace cu el iar acesta s-a întors împotriva lui. Omul păcatului așează urâciunea pustiirii în Templu și persecută nemilos pe Israel. Dacă perspectiva modernă asupra Urâciunii Pustiirii și a omului păcatului este corectă acest lucru cere ca Tora să fie încă în vigoare astăzi și în timpului Marelui Necaz. Totuși, chiar și mileniștii admit că legea Mozaică a fost înlăturată în Christos. Aceasta este o problemă de proporții uriașe. Dacă Legea lui Moise a fost împlinită pentru totdeauna și înlăturată în Christos atunci postulatul om al păcatului și schema milenistă a Urâciunii pustiirii este invalidă, infirmată. Tot ceea ce Pavel – și Isus în discursul Său de pe Muntele Măslinilor – au prezis, aparține unei prioade în care Tora este în vigoare. Iar aceasta cere o împlinire în primul secol a lui 2.Tesaloniceni 2.

Amilenistul cât și postmilenistul au aceiași problemă cu 2.Tesaloniceni 2. Este un lucru obișnuit pentru cele două tabere să vadă în 2.Tesaloniceni 2 o predicție a distrugerii papalității la parousia, datorită atrocităților comise împotriva bisericii. Însă aceasta nu este folosirea contextuală a templului lui Dumnezeu. Și cu siguranță contravine cu ceea ce tocmai am văzut cu privire la faptul că Tora trebuia să fie în vigoare în vremea omului păcatului. Nu poți separa 2.Tesaloniceni 2 de contextul istoric în care Tora era încâ în vigoare. Trebuie să respectăm acești indicatori contextuali care ne spun că 2.Tesaloniceni 2 vorbește despre oameni din primul secol, probleme și împlinire.

Deci, în Tesaloniceni fiecare referire la venirea Domnului s-a aplicat la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel care a sosit la căderea Ierusalimului în AD 70. Prin urmare este onest să întrebi pe ce bază ar schimba cineva aceea aplicare în cap. 4? Nu ar trebui să găsim unele semne de demarcație care ar cere o astfel de schimbare în înțelegere? În mod clar nu există vreo sugestie cum că venirea din cap. 4 este diferită de cea din restul epistolelor lui Pavel către Tesaloniceni. Toate aceste nu cer altceva decât că venirea Domnului din 1.Tesaloniceni 4 trebuie să fie, în ciuda tuturor presupunerilor tradiționaliste, venirea din AD 70. Scurta noastră examinare a epistolelor către Tesaloniceni constată o doctrină unită armonioasă a parousiei lui Christos. Fiecare text până la – și după – 1.Tesaloniceni 4 descoperă următoarele:

1. Pavel a predicat același mesaj ca și Ioan Botezătorul, mânia amenințătoare care avea să vină. Dar această mânie iminentă nu a fost un eveniment care să pună capăt timpului și să incendieze pământul. A fost sfârșitul veacului Vechiului Legământ.

2. Pavel le-a amintit Tesalonicenilor că suferința lor a fost prezisă de către Isus ca parte a scenariului vremii sfârșitului în Discursul de pe Muntele Măslinilor, și ca atare să nu se lase clătinați în credința lor.

3. Pavel citează în mod direct o profeție a zilei Domnului împotriva lui Israel (Zaharia 14: 5 în 1.Tesaloniceni 3: 13).

4. Pavel fără echivoc a predicat că parousia din 1.Tesaloniceni 4 a fost aproape. Tesalonicenii aveau să „rămână până” în aceea Măreață Zi.

5. Pavel a predicat – bazat pe profețiile V.T. – că venirea lui Christos în vederea răzbunării suferinței sfinților avea să aibă loc în timp ce ei – Tesalonicenii – se aflau în văpaia persecuției. Aceasta este o dovadă clară că parousia nu poate fi un eveniment încă în viitor. Tesalonicenii trebuiau să fie în viață și persecutați la vremea parousiei. Eu cred că ești în siguranță să spui că acei Tesaloniceni nu mai sunt astăzi în viață, cu atât mai puțin sub prigoană.

6. Pavel a predicat că Omul Păcatului, și prin urmare apostazia, era atunci prezent însă era re-ținut.

Aceste evidențe contextuale ne obligă să re-evaluăm interpretările tradiționaliste a lui 1.Tesaloniceni 4. Dacă acest capitol vorbește despre o Zi a Domnului diferită de evenimentul din primul secol descris în alte texte din Tesaloniceni, unde este dovada? Care sunt indicatorii care ar arăta că Pavel se îndepărtează de ceea ce spune în fiecare pasaj din carte? Ca buni cercetători ai Cuvântului se cuvine să privim dincolo de credeuri, tradiții și presupuneri și să ne bazăm interpretarea pe text, context și o corectă hermeneutică.

1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul veacului

 

de Don K. Preston

capitolul orginal

trad. Iosif Dragomir

Dorim acum să privim puțin mai adânc la textul nostru în lumina unui subiect specific, sfârșitul veacului. Deja am văzut că toate escatologiile viitoriste presupun că 1.Tesaloniceni descrie evenimente care trebuie să aibă loc la sfârșitul prezentei Ere Creștine.

Am arătat deja că din punct de vedere biblic nu va exista un sfârșit al prezentei Ere Creștine (Luca 1: 32-33Efeseni 3: 20-21Evrei 12: 25-28). Dacă Era Crestină nu se va sfârși niciodată este cam îndrăzneț să spui că Tesaloniceni descrie sfârșitul Veacului Creștin. Deci, ceea ce dorim să facem la acest moment este să comparăm Tesaloniceni cu alte pasaje referitoare la sfârșitul veacului demonstrând două lucruri.

A), că Tesaloniceni și celălalte texte sunt paralele și

B), că celălalte pasaje clar se referă la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70. Odată stabilite aceste două lucruri vom fi și plasat ferm cadrul temporal al lui 1.Tesaloniceni 4 în generația primului secol și căderea Ierusalimului din AD 70. Pentru a ne ajuta să vizualizăm aceste chestiuni, prezentăm următoarea schemă:

Matei 13: 30-43 Venirea Fiului Omului → cu îngerii → Strângerea laolaltă a aleșilor/separarea → sfârșitul veacului.

Matei 24: 2-3, 29-34 Venirea Fiului Omului → Cu îngerii → strângerea aleșilor →sfârșitul veacului.

1.Corinteni 15 Venirea Fiului Omului (v. 23 și cont.) → strângerea aleșilor (intrarea în împărătie, v. 50-51) → vremea sfârșitului (v. 24).

1.Tesaloniceni 4: 13-18 Venirea Fiului Omului → cu îngerii → Strângerea aleșilor → sfârșitul veacului.

Desigur puteam să includem și alte pasaje în studiul nostru dar ne limităm la acestea din moment ce ele sunt acceptate de catre toți cercetătorii Bibliei că fiind textele importante de bază. Haideți să privim acum la fiecare din aceste texte în comparație cu Tesaloniceni.

1). Matei 13: 30-43 Există un consens aproape unanim printre viitoriști că Matei 13 și Tesaloniceni sunt pasaje paralele vorbind despre sfârșitul prezentei Erei Creștine. Mileniștii spun că ambele pasaje se referă la răpire, și, „Scopul răpirii este de a termina/încheia Era Bisericii” (Fast Facts, 158). Din moment ce nu există controversă cu privire la faptul dacă sunt sau nu paralele, vom trece mai departe să demonstrăm cadrul temporal al împlinirii. A stabili când avea să fie împlinit Matei 13 este egal cu a stabili când avea să se împlinească 1.Tesaloniceni.

Observați că Isus a spus că venirea Să cu îngerii va avea loc la „sfârșitul acestui veac” (Matei 13: 40). Aici este una dintre cele mai simple dar importante întrebări pe care le putem pune, În ce veac a trăit Isus? El nu a trăit în veacul Creștin. El a trăit în veacul Vechiului Legământ al lui Moise și al Legii. Isus de fapt s-a „născut din femeie, născut sub lege” (Gal. 4: 4). A nega statutul temporal al lui Isus este exegetic și hermeneutic vorbind, de neiertat. Trebuie ținut minte că, atât Iudeii cât și Isus, au crezut doar în două veacuri. Ei au crezut în „acest veac” și „veacul care va să vina sau viitor.” Ei au crezut că „veacul acesta” era veacul lui Moise și al Legii iar „veacul viitor” era veacul lui Mesia și al Noului Legământ. Ei deasemenea au crezut că „veacul acesta” era destinat să se sfârșească în timp ce veacul lui Mesia avea să fie fără sfârșit.

Observași cuvintele lui Isus „Cerul și Pământul” vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24: 35). Aceasta este o afirmare a naturii nesfârșite a evangheliei și a veacului evangheliei. Cu aceste lucruri în minte, când Isus a spus că va venirea Lui cu îngerii va avea loc la „sfârșitul acestui veac” ce justificare există să spui că El s-a gândit la Era Creștina? De ce nu a spus, „Așa va fi la sfârșitul veacului viitor?” El nu a spus aceasta deoarece „veacul viitor” este fără sfârșit.

Printr-o uimitoare afirmație Gentry admite că așteptările Iudaice cât și predicțiile Vechiului Testament spuneau că veacul viitor avea să sosească la sfârșitul Veacului Mozaic: „Din perspectiva lineară a Vechiului Testament, Israelul antic credea că „veacul viitor” va fi veacul Mesianic care va sosi pe deplin după ce veacul lor prezent se va fi sfârșit. Totuși, în V.T. învățăm că „veacul viitor” va începe în principiu cu venirea lui Isus din primul secol, se suprapune cu „veacul acesta” care începe în Christos. Deci, noi nu suntem doar copii ai „acestui veac” (prezent, istorie plină de păcat), ci suntem și copii spirituali ai „veacului viitor,” veacul final, etern desăvârșit). Noi avem picioarele în ambele lumi.” (Dominion, 2009, 326, accentuarea mea). Aceasta este o afirmație uluitoare. Gentry susține că așteptările profetice ale V.T. erau că „veacul viitor” „va sosi deplin după ce veacul lor curent se va fi sfârșit.” Escatologia lui Gentry nu poate suporta aceasta, pentruca contrazice viitorismul lui și afirmă paradigma preteristă, prin faptul că el introduce acel „totuși”! El inserează idea negăsită în credeuri cum că „veacul viitor” „începe în principiu” atunci când trebuia, dar așteptarea și prezicerea V.T. nu erau înca realizate! Nu treceți fără se vedeți puterea a ceea ce a făcut Gentry. El a adoptat (cu modificări) doctrina dispesaționalistă a amânării. Observați dilema pe care Gentry și-a creat-o singur: V.T. a prezis sosirea deplină a veacului viitor la sfârșitul veacului Mozaic (Gentry). Dar, veacul viitor a fost doar „în principiu” întemeiat – nu a sosit deplin la sfârșitul veacului Mozaic (Gentry). Prin urmare, predicțiile V.T. cum că veacul viitor avea să vina la sfârșitul veacului Mozaic au eșuat. Afirmația și admiterea lui Gentry că V.T. a prezis că veacul viitor va sosi deplin la sfârșitul veacului mozaic nu este altceva decât o afirmare a adevăratei paradigme preteriste. Pur și simplu nu poți exegetic și logic să afirmi că profeții V.T. au prezis ceva și apoi să afirmi că ceea ce au prezis nu a avut loc la scadența prezisă de ei, fără că prin aceasta să afirmi eșecul profețiilor lor! Acesta este dispensaționalism. Gentry ar fi de acord cu aceasta dacă chestiunea în discuție ar fi fost dispensaționalismul. El critică lumea dispensaționalistă pentru doctrina „amânării” care spune că Daniel a prezis întemeierea împărăției în primul secol. Dar deși aceasta este ceea ce a prezis V.T., datorită respingerii lui Isus de către Iudei, acele profeții acum rămân neîmplinite. Gentry spune că aceasta pune Scriptura sub semnul întrebării, și el insistă că Scripturile V.T. trebuiau împlinite la timp. Putem doar spune „Amin!” Gentry categoric respinge pretenția milenistă cum că biserica nu a fost prevestită în V.T., și totuși acum, el spune că deși profeții V.T. au anticipat deplina sosire a veacului viitor la sfârșitul veacului Mozaic, noi acum înțelegem că nu va sosi deplin decât la sfârșitul Erei Creștine. Aceasta înseamnă că, la fel ca și mileniștii, Gentry afirmă că profețiile V.T. nu au prezis era bisericii.

Dacă profeții Vechiului Legământ au prezis – mai mult ca sigur că au facut-o – că veacul viitor, Noua Creație, învierea etc., va sosi deplin la sfârșitul veacului Iudaic, atunci a spune că împlinirea efectivă a acestor profeții este încă în viitor, înseamnă a spune că Vechiul Legământ al lui Israel rămâne valabil, iar Israel rămâne poporul ales al lui Dumnezeu, poporul Legământului. Acest lucru este pur și simplu inevitabil.

Considerați Matei 13 în lumina afirmației lui Gentry. Isus a spus că la sfârșitul veacului când cei neprihăniți vor fi adunați în împărăție la seceriș (învierea) „atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (v. 43). Aceasta este o aluzie directă la Daniel 12: 3. Daniel 12 vorbește despre sfârșitul veacului (v. 4, 9, 13) și despre vremea învierii „când cei din țărâna Pământului se vor scula” (v. 2). Matei 13 vorbește despre venirea Domnului și despre învierea de la sfârșitul veacului ca împlinire a lui Daniel 12, iar 1.Tesaloniceni 4 vorbește despre venirea Domnului și învierea la sfârșitul veacului. În Daniel 12: 6 Daniel a văzut și auzit doi îngeri vorbind despre evenimentele prezise. Un înger a întrebat pe un altul „Cât va mai fi până la sfârşitul acestor minuni?” Răspunsul cerului se găsește în versetul 7: „toate aceste lucruri se vor sfârşi când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot.” Când a fost puterea poporului sfânt coplet sfărâmatâ? Aceasta nu se poate referi la sfârșitul Erei Creștine cum pretinde Mathison, pentrucă conform lui Daniel împărăția lui Christos nu va fi distrusă niciodată (Dan. 2: 447: 13-14). Țineți minte ce tocmai am observat în legătură cu cele două veacuri. Veacul Vechiului Legământ avea să se sfârșească iar veacul lui Mesia nu avea să se sfârșească. Ei bine, avem în Daniel, Matei 13 și Tesaloniceni o discuție despre sfârșitul veacului. Dar nu poate fi vorba despre sfârșitul Erei Creștine, adică distrugerea completă a bisericii. Este o discuție despre sfârșitul veacului lui Moise și al Profeților, veacul Vechiului Legământ.

Dacă acest lucru este adevărat atunci, din moment ce Daniel 12, Matei 13 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre aceiași vreme, sfârșitul veacului, despre același eveniment, învierea, atunci din moment ce Daniel 12 în mod pozitiv plasează învierea și sfârșitul veacului când „puterea poporului sfânt va fi zdobită de tot” aceasta înseamnă că 1.Tesaloniceni a fost împlinită când Israel a fost distrus în AD 70. Dar, ce face Dr. Gentry acum? După cum am observat mai sus, deși Gentry a aplicat cândva Daniel 12 la „sfârșitul istoriei umane” el acum aplică Daniel 12 la AD 70. Noi aplaudăm mișcarea sa spre adevărata paradigmă preteristă a lui Daniel 12, dar ar trebui observat că adoptând această perspectivă privitoare la Daniel 12, el s-a dezbrăcat de orice suport al credeurilor și de apelarea sa viitorista la Matei 13. Dati-mi voie să o spun altfel:

  • Învierea de la sfârșitul veacului dinMatei 13: 39f avea să aibă loc când cei neprihăniți vor strălucii în împărăție, ca împlinire a lui Daniel 12: 2-3.
  • Dar, învierea de la sfârșitul veacului când cei neprihăniți vor strălucii cum a prezis Daniel, avea să se împlinească la căderea Ierusalimului în AD 70 (Gentry,Dominion, 2009, 538f).
  • Prin urmare, învierea de la sfârșitul veacului când cei neprihăniți aveau să strălucească (Matei 13: 30-43) a fost împlinită la căderea Ierusalimului în AD 70.

Isus clarifică că sfârșitul veacului pe care El îl anticipa și prezicea este sfârșitul veacului prezis de către Daniel. Legătura dintre Daniel și Matei nu poate fi ignorată în nici o exegeză pozitivă. Și totusi, Gentry ignoră aceea legătură afirmând împlinirea lui Daniel la AD 70, în timp ce extrapolează Matei 13 la sfârșitul Erei Creștine. Daniel a prezis exact ceea ce Gentry a spus că au prezis profeții, învierea, adică veacul viitor, la sfârșitul veacului Mozaic, nu la sfârșitul Erei Creștine. Gentry nu vrea să-l urmeze pe Daniel datorită fidelității sale față de credeuri. El alege să creeze o escatologie necunoscută lui Daniel și celorlalți profeți ai V.T. și își exacerbează autocontradicția.

Comentând asupra lui Fapte 3 și asupra „așezării din nou a (apokatastasis) tuturor lucrurilor” la a Doua Venire, Gentry apoi spune, „Așezarea din nou a tuturor lucrurilor este o reformă care înlocuiește vechea ordine (Evrei 9: 10)” (Dominion, 2009, 502). Sincer, nu putem să nu fim de acord cu poziția lui Gentry, dar din nou el oferă un argument preterist! Observați ce cere argumentul lui Gentry:

  • Așezarea din nou a tuturor lucrurilor dinFapte 3: 21-24 este reforma din Evrei 9: 10 (Gentry).
  • Așezarea din nou a tuturor lucrurilor este desăvârșită la a Doua Venire (Gentry).
  • Prin urmare, a Doua Venire este reforma dinEvrei 9: 10.

Până aici toate bune, sau cel puțin așa se pare dacă nu ai fi familiarizat cu Evrei 9: 8-10. Este extrem de important să vedem ce spune textul de fapt: „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul Preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme stătea în picioare Cortul dintâi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri şi jertfe care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta la desăvârşirea cerută de cugetul lui. Ele sunt doar nişte porunci pământeşti date, că toate cele privitoare la mâncări, băuturi şi felurite spălături, până la o vreme de îndreptare.” Observați că autorul spune că Cultul V.T., întregul sistem, era impus, va rămânea valabil până la vremea așezării din nou a tuturor lucrurilor! Deci, dați-mi voie să-mi structurez gândurile folosind concluzia la care tocmai am ajuns.

  • A Doua Venire a lui Christos are loc la – reforma dinEvrei 9: 10. (fiind aceiași cu așezarea din nou a tuturor lucrurilor, Gentry).
  • Dar, Legea Mozaică și ritualurile, întregul sistem mozaic, era impus până la vremea reformei.
  • Prin urmare, Legea Mozaică și Ritualurile, întregul sistem Mozaic, rămân valabile (impuse) până la a Doua Venire a lui Christos.

Dați-mi voie să reformulez argumentul astfel:

  • A Doua Venire a lui Christos avea să fie la așezarea din nou a tuturor lucrurilor, adica la vremea reformei (Gentry).
  • Dar, vremea reformei avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic.
  • Prin urmare, a Doua Venire a lui Christos avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic, adică la AD 70.

Aceste concluzii sunt inevitabile, date fiind propriile argumente ale lui Gentry. Este adevărat că așezarea tuturor lucrurilor este identică cu reforma. Este limpede că conform lui Fapte 3 a doua venire a lui Christos va desăvârși așezarea tuturor lucrurilor. Dar din moment ce așezarea este reforma, aceasta cere ca a doua venire a lui Christos să fi avut loc la sfârșitul sistemului Vechiului Legământ.

Deci, Gentry admite că profeții V.T. au prezis deplina sosire a „veacului viitor” la sfârșitul veacului Mozaic. El apoi afirmă că a doua venire a lui Christos la sfârșitul veacului este așezarea tuturor lucrurilor, vremea reformei. Dar din nou, Evrei 9 textul pe care chiar Genrty îl asociază cu așezarea din nou a tuturor lucrurilor la parousia, spune că reforma avea să fie la sfârșitul veacului Mozaic. Gentry a oferit un foarte puternic – am putea spune inatacabil – argument preterist. Fie a Doua Venire de la sfârșitul veacului a avut loc, fie Legea Mozaică rămâne în vigoare.

2). Matei 24: 29-34 Deja am stabilit prin tabelele de mai sus că Matei 24 și 1.Tesaloniceni sunt paralele. Ambele texte vorbesc despre sfârșitul veacului. Deci, Matei 24 vorbește despre sfârșitul veacului. 1.Tesaloniceni vorbește despre sfârșitul veacului. Prin urmare, în afară de cazul în care pasajele vorbesc de sfârșituri ale unor ere diferite, trebuie să concludem că Matei și Tesaloniceni vorbesc ambele despre sfârșitul aceluiaș veac. Aceasta poate doar însemna că în Tesaloniceni este vorba despre sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Acest lucru este confirmat de faptul că discuția din Matei 24 se referă clar la sfârșitul veacului Vechiului Legământ, asa cum a stabilit. Ucenicii au legat sfârșitul veacului de căderea Templului. Iar așa cum am observat, singurul veac asociat cu templul a fost veacul Mozaic.

Am dovedit că Discursul de pe Mt. Măslinilor nu vorbește despre sfârșitul a doua veacuri sau despre două veniri ale lui Christos. Este un discurs unitar despre venirea lui Christos pentru a pune capăt lumii Vechiului Legământ și pentru a strânge la Sine pe poporul Noului Legământ.

Am arătat că nici Isus, nici apostolii Săi și nici Iudeii nu așteptau ca veacul Mesianic să se sfârșească. Prin urmare, a sugerea că Matei și Tesaloniceni vorbesc despre sfârșitul erei fără sfârșit a lui Mesia este inducere în eroare.

3).1.Corinteni 15. Nimeni nu contestă faptul că 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 sunt pasaje paralele. Cu aceste lucruri în minte dorim să stabilim cadrul lui Corinteni. Evident 1.Corinteni vorbește despre vremea sfârșitului (v. 24). Ce este la fel de limpede, dar este fie ignorat fie negat, este faptul că Pavel a spus că sfârșitul veacului a venit peste ei când el a scris. În capitolul 10: 11 Pavel îi încuraja pe Corinteni să rămână credincioși, amintindu-le că ei sunt generația „peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” Pavel folosește două cuvinte care sunt semnificative. Pentru cuvântul „sfârșit,” Pavel a folosit tele. Acest cuvânt adesea înseamnă terminare, încheiere. Totuși, telos deasemenea poartă semnificația de țel sau împlinire. Aceasta înseamnă că dacă ceva și-a atins telos-ul, atunci a ajuns la țelul intenționat și dorit. Deci, chiar dacă este prezentă ideea de terminare sau încheiere, mai este adesea și o altă idee prezentă și aceasta este că țelul a ceea ce a fost încheiat, scos în evidență și anticipat, a fost atins. Deci, a spune că ceva se apropie de sfârșit indică faptul că se sfârșea pentrucă și-a atins scopul sau țelul profetic. Pavel a spus că Christos a fost „sfârşitul Legii, pentru că oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea” (Ro. 10: 4). Nu doar că Isus avea să fie sfârșitul Legii în mod obiectiv din moment ce El a adus acel veac al Vechiului Legământ la finalul lui, dar El era și țelul acelei vechi lumi. După cum spune Galateni 3: 23, „Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă. După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta.” Când acel sistem, adică credința, a fost așezat deplin în poziție, Legea și tot ce ea reprezenta trebuia să se sfârșească. Astfel, sfârșitul (telos) Legii nu era doar terminarea sau încheierea Legii ci și țelul Legii.

Mai departe, când Pavel a spus că sfârșitul veacurilor a venit el a folosit un alt cuvânt distinctiv pentru verbul a venit. El folosește timpul trecut a lui katantao. Acest cuvânt este folosit de douăsprezece ori în N.T. și înseamnă „a ajunge la ceva, a ajunge la o destinație.” Acest cuvânt este folosit pentru a vorbi de ajungerea la o destinație de călătorie. Ceea ce Pavel spunea este că așteptatul țel al tuturor veacurilor precedente a sosit! Care a fost așteptatul țel profețit? Pentru a ne ajuta să răspundem și să înțelegem această întrebare, să întrebăm mai întâi, ce a fost speranța sau nădejdea lui Israel, din moment ce Pavel a spus că evanghelia și nădejdea lui nu erau altceva decât nădejdea lui Israel? Ca să reformulăm puțin întrebarea, ce a fost acel ceva dupa care tânjea Israel? Care a fost nădejdea lui Israel, țelul veacurilor? Cineva ar putea să facă un catalog al elementelor care au constituit nădejdea lui Israel. De fapt ar fi benefic să se facă. Pentru a fi conciși vom lista doar câteva din cele mai proeminente elemente ale speranței lui Israel, țelul tuturor veacurilor. Vom oferi și textele N.T. care comentează aceea nădejde.

  • Mesia a fost nădejdea lui Israel (Isaia 11;Hagai 2: 7). Petru a spus că Isus a fost făcut – nu va fi într-o buna zi făcut – „Domn și Christos” (Mesia!, Fapt 2: 36ff).
  • Nădejdea lui Israel a fost și restaurarea/reabilitarea lui în, „ziua mântuirii” (Isaia 49: 6f). Observați că în2.Corinteni 6: 1-2, Pavel, care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus, „Acum este vremea potrivită, acum este ziua mântuirii!” Petru a fost de acord că mântuirea lui Israel era în curs de desfășurare. Adresându-se diasporei, el citează cuvânt cu cuvânt din promisiunea lui Osea 1:9f, și spune că audiența lui experimenta atunci ceea ce a fost promis.
  • Nădejdea lui Israel a fost Noul Legământ (Ieremia 31;Isaia 51: 55Ezech. 37Osea 2: 18). Isus a murit ca să întărească acel Nou Legământ promis (Matei 26: 26f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus că Vechiul Legământ era în procesul de trecere (2.Corinteni 3: 10f; Evrei 8: 13), și că lucrarea lui era în vederea transformării de la Vechiul Legământ la Noul Legământ (2.Corinteni 3: 15- 4: 1-2).
  • Nădejdea lui Israel a fost Templul Mesianic (Ezech. 37;Zah. 6: 1). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus bisericii din Corint, „Voi sunteți Templul lui Dumnezeu, după cum este scris, Eu voi locui în mijlocul lor, voi fii Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu” (2.Corinteni 6: 16). Deasemenea, el a spus că Templul lui Dumnezeu era, prin Duhul, în construcție (Efes. 2: 20f). Petru a contribuit la aceasta (1.Petru2: 4f).
  • Nădejdea lui Israel a fost săse recăsătorească cu Dumnezeul lui (Osea 2: 19f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a spus bisericii din Corint, „v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată” (2.Corinteni 11: 2). Desigur Ioan a fost de acord cu aceasta și a proclamat că în iminenta distrugere a cetății Babilon, va fi vremea prezentării,înfățișării, va avea loc Nunta (Apoc. 19: 6-7).
  • Nădejdea lui Israel, fie că credeți fie că nu, a fostchemarea Neamurilor (Deuteronom 32: 21Isaia 49: 6f; 61: 1f). Pavel care nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel găsită în profeți, a fost apostolul Neamurilor și el a spus că misiunea lui era o împlinire directă a profețiilor Vechiului Legământ (Rom. 10: 19-21).
  • Nădejdea lui Israel a fostrevărsarea Duhului pentru a-l învia din morți (Ezech. 37: 12f; Ioel 2: 28f). Petru a afirmat în cei mai clari termeni posibili, „aceasta este ceea ce a fost spus prin prorocul Ioel” (Fapte. 2: 15), atunci când a descris evenimentele de la Rusalii. Deasemenea, Pavel a spus în 2.Corinteni 3: 3f, că lucrarea Duhului îi transforma de la slujba aducătoare de moarte la slujba aducătoare de neprihănire.”
  • Nădejdea lui Israel a fostNoua Creație (Isaia 65-66), iar Pavel în mod repetat a predicat că Noua Creație era o realitate – deși aștepta desăvârșirea ei – în Christos: „căci dacă este cineva în Christos este o făptură nouă” (2.Corinteni 5:17, vezi Efeseni 4; Coloseni 3 etc.). Ioan a anticipat Noua Creație promisă și a prezentat-o ca rezultat direct al distrugerii Babilonului, cetatea „unde a fost răstignit Domnul lor” (Apoc. 18; 21:1f). El a spus că aceste lucruri erau aproape și aveau să se împlinească în curând. Evident că nădejdea Noii Creații a lui Israel a fost legată nu de sfârșitul timpului sau al istoriei umane, ci de sfârșitul veacului lui Israel. Conform lui Isaia, Noua Creație avea să vină doar după ce Israelul Vechiului Legământ avea să fie distrus (Isaia 65: 13f). Acesta este sfârșitul lumii lui Israel nu sfârșitul lumii. Țineți minte că Gentry este de acord că așteptările profetice ale Vechiului Testament susțineau că „veacul viitor” va sosi deplin la sfârșitul veacului Vechiului Legământ.
  • Țelul veacurilor precedente și scopul etern al lui Dumnezeu a fost ca El să-Și unească într-unul singur toate lucrurile (Ef. 1: 10). Acest lucru avea să fie realizat „la împlinirea vremii.” Cunoaștem dinEfeseni 2: 11f că acest lucru se realiza, nu prin restaurarea națională a lui Isral ci în trupul lui Christos! Isus s-a arătat la împlinirea vremii (Gal. 4: 4).
  • Țelul veacurilor a fostVeacul Viitor (Luc. 20: 33f), când „veacul acesta” se va sfârși (Matei 13: 39-40). Pentru Pavel, prin urmare, a spune că sfârșitul veacului a venit peste ei a fost incredibil de semnificativ. Pentruca veacul viitor să fie deplin așezat la loc, „veacul acesta” trebuia să se sfârșească. Dar „veacul acesta” al lui Isus și al lui Pavel nu a fost lumea materială. A fost lumea Vechiului Legământ al lui Israel. Vezi discuția noastră referitoare la Matei 13. Observați cum afirmația lui Pavel lovește în admiterea lui Gentry de mai sus cum că profeții au prezis deplina sosire a nădejdii lor la sfârșitul veacului Mozaic. Pentru Pavel a spune că țelul tuturor veacurilor a sosit în primul secol contrazice pretenția lui Gentry conform căreia veacul viitor va veni doar la sfârșitul Erei Creștine (fără sfârșit). Ceea ce se întâmpla în zilele lui Pavel a fost consumarea acelor speranțe ale V.T., exact cum a spus Petru, „toți prorocii de la Samuel şi ceilalţi care au urmat după el şi au vorbit, au vestit zilele acestea” (Fapte. 3: 21f). Paradigma lui Gentry cere ca profeții să fi vorbit nu numai de zilele lui Petru ci și despre zilele la mii și mii de ani depărtare.

Pavel a spus că cele douăsprezce seminții aşteptau împlinirea și slujeau lui Dumnezeu necurmat zi și noapte (Fapte. 26: 7). Destinația dorită a veacurilor trecute a fost veacul viitor, veacul învierii (Luc. 20: 33f), în care fiii lui Dumnezeu aveau să fie născuți prin înviere (nu prin căsătorie cum era sub Torra), și nu vor putea muri niciodată. În mod repetat Pavel a spus că credincioșii erau legați de moartea, îngroparea și învierea lui Christos prin botez, înviați să trăiască o viață nouă, iertați de păcate, și prin urmare fii ai lui Dumnezeu prin credință (Gal. 3: 26-28Rom. 6: 3f; Coloseni 2: 11-13). El, deasemenea, a spus că în Christos „nu este condamnare” (Rom. 8: 1f), în contrast cu existența sub Lege – „Veacul Acesta” al lui Pavel – unde „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care trebuia să-mi dea viaţa, mi-a pricinuit moartea” (Rom. 7: 7f). Veacul, atunci încă prezent, al Legii era slujba aducătoare de moarte (2.Corinteni 3: 6f) dar era „aproape de pieire” (Evrei 8: 13).

  • Destinația anticipată de veacurile precedente, și nădejdea lui Israel era într-un cuvânt,împărăția cu toate nuanțele și elementele ei. Acest lucru este crucial: Israel ca popor, țara lui, cetatea lui, templul lui, ritualurile lui, erau toate simboluri și umbre anticipatori ale lucrurilor viitoare mai bune (Col. 2: 14f; Evrei 9: 2410: 1-3). Lucrurile viitoare mai bune erau țelul, erau lucrurile după care Israel tânjea. Aceasta nu înseamnă nici o clipă că Israel din zilele lui Isus a înțeles cum trebuie aceste lucruri, dar nici nu schimbă faptul că aceste elemente erau lucrurile prezise de către profeți.

Israel a avut un scop nobil, regesc în calitate de popor al lui Dumnezeu și acel scop era să indice înspre poporul spiritual, patria cerească, cetatea, templul și închinarea! YHWY nu avea să-l părăsească pe Israel până nu avea să împlinească toate scopurile și promisiunile făcute față de el și prin el (Gen. 28: 15f). Dar, când Israel și-a împlinit scopul și când țelul existenței lui a fost atins, el nu avea să mai dețină acel loc distins. Sosirea Trupului, substanța a ceea ce el a simbolizat, a însemnat că umbra trebuia să treacă. Deși, neaștepat și respins de către mulți în Israel (și astăzi!) care au dorit să țină de forma Vechiului Legământ, acesta a fost planul lui Dumnezeu din totdeauna.

Pentru scopul nostru prezent este important să ne dăm seama că țelul veacurilor trecute a fost sfârșitul vechii lumi și deplina sosire a celei noi. Țelul era vremea învierii. Deci, pentru Pavel a spune că a sosit sfârșitul veacurilor, este egal cu a spune că a sosit vremea învierii! Sfârșitul din 1.Corinteni 15: 24 nu este o vreme a sfârșitului diferită de cea din 1.Corinteni 10: 11. Nici învierea din capitolul 15 nu este o anticipare a veacurilor diferită de cea din capitolul 10. Aceasta înseamnă, fără echivoc, că vremea învierii – sfârșitul din 1.Corinteni 15: 19f era iminent.

Considerați din nou Romani 11:7, un text amintit mai sus. Pavel a spus: „Israel nu a căpătat ce căuta iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi.” Când afirmația aceasta este legată de afirmația lui Pavel cum că țelul tuturor veacurilor a sosit, ea are o forță incredibilă. Amintiți-va că mileniștii nu cred că veacul bisericii a fost anticipat sau prezis în veacurile trecute. Conform mileniștilor de frunte veacul biserici intemeiat de către Isus prin sângele Lui și proclamat de către Pavel, a fost un mister total pentru veacurile trecute. Pentecost spune, „Existenta acestui veac prezent care avea să întrerupă programul lui Dumnezeustabilit cu Israel, a fost o taină” (Matei 13: 11). El continuă și spune că veacul bisericii nu a fost prezis de către profeții V.T. La pagina 137 a aceleiași lucrări, Pentecost spune, „Conceptul, cum că acest întreg veac cu programul lui nu a fost descoperit în V.T., ci constituie un nou program și o nouă linie de revelație în acest veac prezent, trebuie să stea în picioare. S-a ilustrat cum acest întreg veac a existat în mintea lui Dumnezeu fără să fie descoperit în V.T.” Contradicțiile din lumea milenistă sunt evidente în acest punct. Tim LaHaye și Thomas Ice se alătură lui Pentecost în afirmația că biserica nu a fost prezisă de profeții V.T. Cel puțin ei spun aceasta în unele ocazii. Totuși în alte ocazii ei spun ceva total diferit! În Charting (28), LaHaye și Ice spun că atunci când Isus s-a ridicat în sinagoga din Capernaum și a citit din Isaia 61: „Expresia „vestesc anul de îndurare al lui Dumnezeu” se referă la împlinirea profeției lui Isus din Matei 16: 18-19 de a zidi biserica.” La pagina 30, din nou cu referire la folosirea de către Isus a textului din Isaia 61, ei spun, „Aceasta este o referire la veacul bisericii.” Deci pe de-o parte noi trebuie să credem că veacul bisericii a fost un mister total, necunoscut și ne-profețit în V.T. De cealaltă parte, Isaia 61 a prezis întemeierea bisericii și veacului bisericii. Aceasta este o contradicție ireconciliabilă. Dată fiind perspectiva milenistă cu privire la biserică și era bisericii, considerați următoarele:

  • Profețiile V.T. conțin „nădejdea lui Israel.”
  • Biserica, trupul lui Christos, nu a fost prezisă nicăieri în V.T. (dispensaționalism)
  • Prin urmare, biserica nu a fost – și nu putea fi – nădejdea lui Israel, per milenism.

Problema desigur, este că Pavel a spus că rămășița primea (atunci) lucrul după care tânjea Israel, când el a scris epistola. Dar rămășița intra, făcea parte din Trupul lui Christos! Rămășița intra – compunea, forma templul spiritual. Rămășița aducea jertfe duhovnicești. Rămășița intra în Noul Legământ. Rămășița devenea parte din Omul Nou (Efeseni 2: 13f). Rămășița primea harul, mila și înfierea. Aceasta înseamnă fie că Pavel (și restul scriitorilor V.T.) nu au înțeles adevărata natură a nădejdii lui Israel, fie, evanghelicii moderni nu înțeleg natura nădejdii lui Israel așa cum au definit-o apostolii inspirați. Dați-mi voie să formulez astfel:

  • Pavel a predicat biserica, trupul lui Christos
  • Pavel nu a predicat altceva decât nădejdea lui Israel.
  • Prin urmare, biserica într-adevar a fost nădejdea lui Israel, interpretată divin de către Duhul prin Pavel.

Sau, dați-mi voie să reformulez:

  • Promisiunea vechitestmentală a împărăției (cu toate nuanțele și elementele ei) a fost nădejdea lui Israel.
  • Rămășița primea (era în proces de primire) nădejdea lui Israel, dupa care tânjea Israel, în primul secol (Rom. 11: 7).
  • Prin urmare, rămășița primea împărăția promisă de profeții V.T.

Acum dacă cineva consideră că învierea a fost, cu precădere, nădejdea lui Israel (Fapte. 26: 6f), atunci afirmația lui Pavel cum că rămășița deja primea lucrul după care a tânjit Israel este dovada clară nu doar a naturii spirituale a împărăției și învierii, ci și a iminentei învieri – și a sfârșitului veacului – în primul secol. Afirmația lui Pavel din Romani 11: 7 înseamnă că într-adevăr nu contează care este conceptul nostru despre împărăție și înviere. Dacă împărăția și învierea au fost nădejdea lui Israel, și cine poate nega acest lucru, atunci afirmația lui Pavel cum că rămășița deja intra în nădejdea lui Israel cere ca noi să ne aducem conceptele noastre despre împărăție și înviere în conformitate cu afirmația sa. Indiferent ce a fost nădejdea lui Israel, ea se împlinea când a scris Pavel.

Toate acestea sunt în acord cu ceea ce spune Pavel în 1.Corinteni 15: 50. Scriind aceleiași audiențe căreia tocmai i-a spus că țelul veacurilor a sosit, el spune, „Fraților va spun o taină nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi.” Acesta este un eufemism prin care el spune că nu vom muri cu toți înainte de înviere.” Acest lucru, deși provocator are înțeles deplin. Cu aceste lucruri în minte, afirmăm din nou că sfârșitul veacului, vremea învierii erau iminente când a scris Pavel.

Mai departe, Pavel a crezut că venirea lui Isus pentru înviere era aproape (Filip. 3: 20-21; 4: 5). Faptul că Pavel a accentuat că Isus a fost „întâiul rod,” cere ca Pavel să fi crezut că învierea era prezentă deși nu deplină. Imaginea primului rod este luată direct din sfera agricolă a zilelor lui Pavel. Când recolta era gata, marele preot intra într-un câmp special pregătit și tăia un snop simbolic de grâu sau orz pe care apoi îl jertfea lui Dumnezeu în scop de mulțumire pentru recolta gata să fie recoltată. Cincizeci de zile mai tarziu, la Rusalii snopul era oferit lui YHWH ca „dar legănat.” Ideea este că exista un interval temporal, o separație nu mare, între primul rod și recolta generală. Întâiul rod și recolta sunt inseparabile. Deci, pentru Pavel a spune că Isus a fost primul rod dintre cei morți, era egal cu a spune în cel mai puternic mod, că recolta învierii era pe punctul de a fi desăvârșită. Este deplasat să inserezi un interval de două milenii plus, între culegerea întâiului rod și strângerea recoltei. Isus s-a aratat „la sfârșitul veacului” (Evrei 9:26). Acesta era fără îndoială veacul Vechiului Legământ (Gal. 4: 4). El, deasemenea, a și crescut la sfârșitul veacului.

Amintiti-vă de Daniel 12. Profetul a spus că învierea avea să aiba loc la sfârșitul veacului când Israel avea să fie distrus complet. Dacă Isus a fost întâiul rod al recoltei, și dacă învierea a avut loc la sfârșitul veacului Vechiului Legământ, și dacă Daniel a plasat învierea ca având loc la sfârșitul veacului lui Israel, atunci avem dovada pozitivă că învierea este limitată la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Aceasta înseamnă desigur că din moment ce 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre înviere, ambele pasaje trebuie plasate în cadrul sfârșitului de aeon al lui Israel. Acest lucru este confirmat în 1.Corinteni 15. Pavel ne spune că învierea, atunci când „trupurile muritoare se vor îmbrăca cu nemurirea” și când „putrezirea se va îmbrăca în neputrezire,” va avea loc când „legea,” care „este puterea păcatului” și când boldul păcatului vor fi îndepărtate ca împlinire a predicțiilor lui Isaia 25 și Osea 13: 14. Aici ar fi două întrebări de bază. Mai întâi, ce este „legea” care a slujit ca putere a păcatului? W.D. Davies ne ajută să răspundem la această întrebare, „prin lege sau legea N.T. de obicei se referă la Legea lui Dumnezeu descoperită în V.T. El fără îndoială are dreptate. Termenul legea este folosit cam de 117 ori în N.T. și sunt doar 10 instanțe în care nu se referă la Torra. În fiecare din aceste excepții contextul clarifică din abundență că nu Torra este în discuție. Ceea ce înseamnă aceasta este că pentru Pavel învierea avea să aiba loc când Vechea Lege, care a fost puterea păcatului avea să fie înlăturată. Acest lucru este în acord perfect cu ceea ce spune Daniel despre când apare învierea. În al doilea rând, Pavel spune că învierea va avea loc când „boldul morții,” adică păcatul, avea să fie înlăturat (1.Corinteni 15: 56). Trebuie să înțelegem că pentru Pavel, ca un bun Iudeu ce era, promisiunea îndepărtări păcatului a fost promisiunea Noului Legământ: „Acesta este Legământul Meu când le voi îndepărta păcatul (Rom. 11: 26f). Pavel a fost categoric când a spus că Vechea Lege niciodată nu putea da viața și neprihănirea (Gal. 3: 20-21). Legea a fost slujba aducătoare de moarte (2.Corinteni 3: 6f). Nimeni nu putea fi justificat prin Lege (Gal. 2: 10f). Indiferent câte jertfe aducea cineva, „este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele (Evrei 10: 1-4). Neascultarea față de Lege aducea doar moarte, despărțire de Dumnezeu, „Odinioară, fiindcă eram fără Lege, trăiam; dar, când a venit porunca, păcatul a înviat, şi eu am murit” (Rom. 7: 9f). Oricum, Ieremia a promis că vine ziua când Dumnezeu va face un nou Legământ și în baza acelui Legământ „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31: 29f). Noul Legământ va procura îndepărtarea păcatelor, boldul morții!

Cineva ar putea spune, „În Corinteni ei deja aveau Noul Legământ și Pavel totuși spune că învierea era în viitor.” Prin urmare, el vorbește de învierea fizică, câtă vreme moartea care trebuia biruită prin Noul Legământ a fost moarte spirituală.” Aceasta este o obiecție falsă deoarece presupune că ar exista două feluri de moarte ce trebuiau biruite de către Isus. Deasemenea, în mod limpede neagă faptul că Pavel plasează învierea la momentul când Legea care a fost puterea păcatului avea să fie abolită. Aceasta înseamnă că indiferent care ar fi conceptul cuiva despre moarte, învierea trebuie plasată în limitele trecerii Vechii Legi, sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Moise. Totusi, Noul Legământ nu fusese încă implementat și Vechiul Legământ încă nu trecuse când a scris Pavel Corintenii. (vezi Evrei 8: 1310: 12-17). Mântuirea nu era încă desăvârșită. Ispășirea nu era încă încheiată. Acest lucru poate fi dovedit printr-o privire asupra lui Evrei 9. În Evrei 9 scriitorul atrage atenția asupra naturii tipologice /profetice a slujbei Marelui Preot. El spune că slujbele liturgice ale Marelui Preot erau oglindite în acțiunile lui Isus ca Mare Preot. Vechiul templu era un simbol al Templului ceresc iar slujbele preoțești ale Marelui Preot erau o umbră a slujirii spirituale a lui Isus. (Evrei 9: 6f, 24). Deci Isus s-a arătat la sfârșitul veacului pentru a se aduce jertfă pe Sine (v. 26). El a intrat în Sfânta Sfintelor, S-a dat pe Sine ca jertfă (24), și El avea să se arate a două oară ca să aducă mântuirea (v.28). Scriitorul apoi atrage atenția asupra naturii profetice ale acestor acțiuni, „În adevăr, (gar, fiindcă, nota. trad) Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie” (Evrei 10: 1). Cuvântul „fiindcă” este un cuvant de legatura care arată că acțiunile lui Isus erau, și aveau să fie, împlinirea acțiunilor Marelui Preot. Procesul nu era încă complet deoarece Isus încă nu se întorsese.

Considerați importanța tiplogică a acțiunilor Marelui Preot oglindite în acțiunile lui Isus. La care moment din Ziua Ispășirii afla Israel că Dumnezeu a acceptat închinarea lui? Era momentul când animalul era sacrificat? Nu, acela era inițierea procesului. Era când Marele Preot intra în Locul Preasfânt? Nu, acela era „mijlocul procesului” și timpul înfricoșător de așteptare a adunării adunate în fața Templului. Deci, când știa Israel că YHWH a acceptat jertfa și slujba Marelui Preot? În momentul în care Marele Preot se întorcea din Sfânta Sfintelor! Aceasta este ideea din Evrei 9-10. Isus a încheiat aducerea jertfei dar încă nu se întorsese să anunțe Ispășirea realizată. Trebuie să observăm corelarea dintre Daniel 9, Evrei 9 și 1.Tesaloniceni 4, în măsura în care se raportează la lucrarea de ispășire a lui Isus. Ea este zidită pe ceea ce am prezentat mai devreme.

  • 1.Tesaloniceni 4: 13-18 este a doua venire a lui Christos
  • A doua venire a lui Christos avea să desăvârșească slujba de ispășire a Marelui Preot (Evrei 9: 24-28).
  • Ispășirea este limitată la cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9 (Daniel 9: 24).
  • Prin urmare, a doua venire a lui Christos din 1.Tesaloniceni 4 este limitată la cele șaptezeci de săptămâni din Daniel 9: 24.

Un argument corelat ar suna astfel:

  • 1.Tesaloniceni 4: 13-18este a doua venire a lui Christos
  • A doua venire a lui Christos avea să împlinească slujba de ispășire a marelui Preot (Evrei 9: 24-28).
  • Dar slujba de ispășire a Marelui Preot avea să fie împlinită la sfârșitul sistemului tiplogic al Vechiului Legământ (Evrei 9: 10).
  • Prin urmare, a doua venire a lui Christos avea să aibă loc la sfârșitul sistemului tipologic al Vechiului Legământ.

Observați prima parte a celor două argumente. Daniel 9: 24 spune că cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte (determinate) pentru ispășirea păcatelor. Acum, dacă este adevărat că ispășirea a inclus nu doar aducerea jertfei (adică moartea lui Isus), ci și intrarea Marelui Preot și ieșirea lui din Sfânta Sfintelor, atunci avem o dovadă de prima mână că întoarcerea lui Isus trebuia să aibă loc la sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni ale lui Daniel 9, iar sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni a fost marcată de căderea Ierusalimului în AD 70 – șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra cetății tale” (Daniel 9: 24).

A sugera că întoarcerea Marelui Preot nu făcea parte din procesul Ispășirii este greșit. Scriitorul lui Evrei spune clar că acțiunile lui Isus erau împlinirea acțiunilor Marelui Preot sub Vechiul Legământ. Deci, a sugera că Ispășirea a fost încheiata la Cruce scurtcircuitează procesul biblic al Ispășirii. Dacă Daniel 9 spune că Dumnezeu avea să facă „ispășire pentru păcate” în cadrul celor șaptezeci de săptămâni aceasta cere ca a Doua Venire a lui Christos pentru mântuire, să încheie procesul de ispășire, așadar, trebuia să aiba loc la sfârșitul celor șaptezeci de săptămâni, în AD 70. Nu putem supra-accentua cât de devastator este acest lucru pentru perspectiva milenistă. Dispensaționaliștii sustin că săptămâna șaptezeci a fost amânată datorită respingerii lui Isus de către Israel. Ei pretind că săptămâna șasezecișinoua s-a sfârșit la momentul intrării triumfale a lui Isus în Ierusalim și săptămâna șaptezeici va fi reluată din nou la Răpire sau foarte curând după. Cât de importantă este teoria intervalului pentru milenism? Thomas Ice spune, „Fără o viitorizată (adică amânată, dkp), săptămână șaptezeci sistemul dispensaționalist se prăbușește. Nu poate exista răpirea pre-tribulaționistă, Marele Necaz sau un templu reconstruit fără acest interval.” În conformitate cu perspectiva milenistă, Crucea nu a avut loc în cadrul celor șaptezeci de săptămâni. Totuși lui Daniel i s-a spus că șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la Ispășirea păcatelor, și Daniel 9: 26 spune că moartea lui Isus avea să aiba loc după săptămâna șasezecișinouă! Dacă numeri săptămânile până la 70 ce urmează după 69? Dacă moartea lui Isus care avea să facă ispășirea a avut loc după săptămâna șasezecișinouă, dar era limitată la intervlul celor șaptezeci, a sugera că moartea lui Isus a declanșat întreruperea numărătorii inverse a săptămânilor este o negare a textului. Crucea lui Isus nu a întrerupt numărătoarea inversă a săptămânilor deoarece ea era parte integrantă a lor. Afirmația lui Ice este adevărată cum că fără amânarea săptămânii șapteazeci nu există dispensaționalism. Dar Crucea dovedește că nu există un interval (de 2000 mi de ani)! Dispesaționalismul se prăbușește la piciorul Crucii!

O scurtă notă de margine aici. Faptul că Ispășirea nu a putut fi încheiată decât la parousia (Evrei 9: 28), umbrește perspectiva conform căreia căderea Ierusalimului a avut loc de fapt după perioada celor 70 de săptămâni. Se pretinde că doar „hotărârea” pentru distrugere apraține perioadei celor 70 de săptămâni, dar că reala pustiire este dincolo de împlinirea celor 70 de săptămâni (Gentry, Dominion, 1992, 322). Aceasta nu este ceea ce spune Daniel. Lui Daniel i s-a spus că „șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra cetății tale.” Nu poți despărți soarta cetății de numărătoarea inversă. Din moment ce Daniel 9: 24 categoric plasează facerea ispășirii în cadrul celor 70 de săptămâni, și din moment ce parousia este cea care încheie ispășirea, aceasta cere ca parousia lui Christos de fapt să aparțină celor 70 de săptămâni.

Discuția despre Ispășire ne aduce înapoi la 1.Corinteni 15: 54-56. Parousia lui Christos în vederea Ispășirii și Învierea sunt evenimente concomitente. Învierea este în vedera înlăturării Legii care era puterea păcatului, iar păcatul este boldul morții. Ispășirea este înlăturarea păcatului. Se vede corelarea dintre încheierea ispașirii și înviere? Apocalupsis lui Isus avea ca scop finalizarea, declararea și prezentarea înlăturării păcatului! Legea veche nu putea înlătura păcatul, boldul morții, însă Noul Legământ confirmat prin moartea lui Isus (Evrei 9: 16f), înlătura păcatul, boldul morții, pentrucă Noul Său Legământ a fost desăvârșit de către parousia Lui. Pusă altfel, dacă un copil al lui Dumnezeu are într-adevăr iertarea astăzi, prin sângele lui Isus, el nu are păcat. Dar dacă o persoană nu are păcat, atunci moartea nu are bold (indiferent cum definești „moartea”), ceea ce înseamnă că aceea persoană a intrat în viața învierii! Cum poate o persoană care nu este „sub Lege,” izbăvită de puterea ei de condamnare prin Christos (Rom. 6: 1-107: 1-10), și iertată de păcate să fie supusă morții? Nu a spus Isus „dacă păzește cineva cuvântul Meu în veac nu va vedea moartea”? (Ioan 8: 51). Să privim argumentul nostru în formă simplificată.

  • Șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la „înlăturarea păcatului” (Daniel 9: 24).
  • Vremea înlăturării păcatului este vremea învierii (1.Corinteni15: 54-56).
  • Prin urmare, cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte până la înviere.

Acum, observați un argument corolar:

  • Cele șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte pentru înviere, adică înlăturarea păcatului.
  • Dar cele șaptezeci de săptămâni aveau să se sfârșească la căderea Ierusalimului în AD 70.
  • Prin urmare, învierea avea să aibă loc la momentul sau aproape de vremea distrugerii Ierusalimului în AD 70.

Tocmai am observat implicațiile extraordinare ale acestor adevăruri pentru filozofia milenistă. Oricum, doctrina Ispășirii și a înlăturării păcatului deasemenea, are implicații incredibile și pentru perspectivele amileniste și postmileniste. Ambele paradigme cred că Ispășirea și înlăturarea finală a păcatului sunt de domeniul viitorului, la înviere, la vremea sfârșitului (1.Corinteni 15: 24-28 și 54-56). Întâmplător, este fascinant că atât perspectiva amilenistă cât și cea postmilenistă condamnă pradigma milenistă pentru teoria intervalului, adică idea că numărătoarea inversă a spătămânilor a fost întreruptă și amânată. Totuși, în realitate ambele paradigme au un „gol” la fel de mare în teologia lor ca și mileniștii. Iată de ce. Atât amileniștii cât și postmileniștii spun că Isus nu a murit ca să înlăture păcatele. Ei spun apoi că înlăturarea finală a păcatului se află la sfârșitul Erei Creștine, când Isus se întoarce să pună capăt istoriei umane. Problema este că Daniel 9 limitează înlăturarea păcatului la săptămâna șaptezeci! Daniel nu știe nimic despre o breșă sau gol de 2000 de ani între inițierea și finalizarea Ispășirii. Plasând învierea în viitor, la 2000 de ani distanță de generația în care s-a adus jertfa ispășirii, amileniștii și postmileniștii au dat mâna cu mileniștii în inserarea unei spărturi de 2000 de ani între săptămâna șasezecișinouă și șaptezeci!

Am dezvoltat pe scurt aceste idei pentru a arăta că în 1.Corinteni 15 Pavel categoric plasează învierea la sfârșitul veacului Vechiului Legământ. El plasează învierea la momentul înlăturării Legii care a fost puterea păcatului, când boldul păcatului a fost distrus. A sugera că viața învierii nu este o realitate prezentă în Christos, este să spui că Legea care a fost puterea păcatului este încă în vigoare, și că sângele lui Christos de fapt nu înlătură păcatul din viața credincioșului. A spune că viața învierii nu este o realitate astăzi înseamnă a spune că nu există iertare de păcat astăzi!La ce bun atunci ispășirea lui Christos?

Dați-mi voie să dezvolt acest lucru bazat pe Evrei 2: 14-15. „Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor.” Observați misiunea lui Isus de a distruge pe cel care deținea puterea morții. Trebuie să ne întrebăm: ce este „puterea morții” menționată de autor? A fost puterea morții puterea de a ucide relamente în sensul în care noi ne gândim la ucidere? Probabil că nu, bazați pe povestea lui Iov. Aceasta, deasemenea sugerează că moartea fizică nu este puterea diavolului în Evrei 2. Eu sugerez că puterea morții din mintea autorului este „puterea păcatului” și „boldul morții” din 1.Corinteni 15: 54-56. Torra a fost puterea păcatului! Prin impunerea a ceea ce de fapt trebuia să dea viața a venit moartea (Rom. 7: 10-12). Dar în Romani este foarte clar că nu moartea fizică este în discuție din moment ce Pavel a spus că datorită Legii el a murit așa cum a murit Adam. Frica morții – deci moartea însăși – a fost amplificată prin cerințele Legii (Rom. 5: 21). Aceasta a fost puterea morții! Vlachos observă că comentatorii sunt uimiți de legătura din 1.Corinteni 15: 54-56 unde Pavel – aparent fără nici o justificare per comentatori, – spune că învierea avea să aibă loc atunci când Dumnezeu avea să distrugă (de la katargeo) moartea. Aceasta ar fi când „legea care este puterea păcatului” avea să fie înlăturată. Comentatorii sunt uimiți de această legătură doar pentrucă comenatorii nu cinstesc conceptul lui Pavel privitor la moarte. Pentru Pavel Torra a fost slujba aducătoare de moarte (2.Corinterni 3: 4f), care nu a putut niciodată să izbăvească pe om de păcat, boldul morții (Gal. 2: 10f; Evrei 10: 1-4). Deci, pentru Pavel puterea morții a fost Torra pentrucă Torra a produs păcat iar păcatul a adus condamnarea, adică moartea (Rom. 6: 237: 4-14).

Întrebarea atunci este validă. Are Creștinul iertare autentică de ceea ce aduce moartea astăzi? A fost Creștinul izbăvit de puterea păcatului? Este Creștinul eliberat de frica morții? Trebuie notat faptul că Pavel a spus că Christos era deja în procesul de distrugere a morții (1.Corinteni 15: 25- Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi – în orig. un prezent continuu – nimicit, este moartea.). La fel, apostolul a afirmat că Christos a nimicit moartea și a adus viața și neputrezirea la lumină prin Evanghelie” (1.Tim. 1: 12). Când cineva desface discuția lui Pavel din aceste versete în două, o parte referitoare la moartea spirituală și alta la moarte fizică, se ajunge la o mulțime de implicații nescripturale și ilogice. Pavel discută inițierea lucrării învierii, procesul în derulare a învierii și anticiparea încheierii învierii. El nu a vorbit de două tipuri de înviere. Deci, dacă iertarea și împăcarea sunt astăzi obiective, atunci trebuie să fie adevărat că Christos a distrus pe cel care ținea puterea morții, exact cum spune Evrei 2. Afară de cazul în care Christos a eșuat să vină „în curand” să zdrobească pe Satan după cum a spus Pavel că El era pe punctul s-o facă (Rom. 16: 20), atunci cel care deținea puterea morții este distrus.

Dacă cineva spune că moartea fizică este puterea diavolului atunci moartea chiar a celui mai credincios copil al lui Dumnezeu este o demonstrație a eșecului lui Christos, pentrucă aceasta este o dovadă clară că diavolul încă deține puterea morții. Dacă diavolul încă are puterea morții atunci evanghelia nu l-a izbavit pe Creștin de legea păcatului și a morții (Rom. 8: 1-3), și nu este mai eficientă decât Torra. Aceasta înseamnă că evanghelia a înlocuit Torra, puterea păcatului și împuternicește boldul morții. A înlocuit Christos o lege care condamnă cu alta? Negarea parousiei împlinite a lui Christos duce implacabil la convingerea că Satan încă domnește, că noi suntem în „acest veac rău,” după cum Gentry afirmă (2009, 326), iar Christos nu a realizat practic nimic! La urma urmei, dacă binecuvântarea iertării, izbăvirii de frica morții, izbăvire de moartea însăși nu este o realitate, iar noi trebuie să așteptăm până la terminarea veacului evangheliei pentru a primi aceste lucruri cum afirmă Gentry, atunci aceasta înseamnă că veacul evangheliei stă între noi și mult doritele binecuvântări. Ce nu este în regulă cu Era Creștina de trebuie să se termine?

Se obiectează adesea că Creștinii nu sunt eliberați de frica morții fiindcă Pavel spune „mângâiați-va cu aceste cuvinte” (1.Tesaloniceni 4: 18). Bine-nțeles că Pavel rostește aceste cuvinte însă Pavel le-a rostit în contextul venirii iminente a lui Christos să distrugă pe cel ce deținea puterea morții. El nu a anticipat o întârziere a parousiei cu două milenii pentru a încheia aceea lucrare! Dacă Creștinii nu trebuie să se teamă de moarte cum se face asta? Ideea lui Pavel în Evrei este că prin sdrobirea celui care avea puterea morții frica morții este și ea distrusă! Este ilogic să susți că Creștinii nu mai trebuie să se teama de moarte dar apoi să afirmi că cel care detinea puterea morții încă detine aceasta putere.

Ca să reiterăm ideea noastră: 1.Corinteni 15 și 1.Tesaloniceni 4 vorbesc despre aceiași vreme și de același eveniment, venirea lui Christos la sfârșitul veacului ca să aducă viața învierii. Până aici există consens între aproape toți cercetătorii Bibliei. Oricum, în 1.Corinteni 15 Pavel plasează învierea la momentul când Legea Veche avea să treacă (când se va fi împlinit), și când boldul morții avea să fie îndepărtat. După cum am văzut, acest lucru este în acord perfect cu predicția din Daniel 9. A sugera că învierea nu a avut loc încă este egal cu a spune că Vechea Lege rămâne validă astăzi și cu a spune că sângele lui Christos nu oferă iertare reală. Înseamnă să sugerezi că Ispășirea nu a fost realizată. Vedem deci că Corinteni este în acord cu toate celălalte dovezi pe care le-am examinat până la acest punct. Învierea din 1.Tesaloniceni 4 aparține sfârșitului veacului Vechiului Legământ, iar acesta s-a încheiat odată cu căderea Ierusalimului în AD 70.

Dorim să ne întoarcem la Daniel 9 ca să prezentăm aici un argument final în legătură cu învierea, Tesaloniceni și sfârșitul veacului. Argumentul nostru este următorul:

  • 1.Tesaloniceni 4: 13-18vorbește despre înviere
  • Vremea învierii este vremea când boldul morții, păcatului avea să fie înlăturat (1.Corinteni 15: 54-56).
  • Păcatul avea să fie înlăturat la sfârșitul celor 70 de săptămâni dinDaniel 9: 24.
  • Săptămâna șaptezeci dinDaniel 9: 24 vorbește despre sfârșitul Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70.
  • Prin urmare, învierea avea să aiba loc la sfârșitul săptămânii șaptezeci dinDaniel 9: 24 adică la vremea sfârșitului Vechiului Legământ al lui Israel în AD 70.

Nimeni nu contestă punctul 1 și 2. Mai departe, punctul 3 nu poate fi negat eficient din moment ce lui Daniel i s-a spus că au fost hotărâte 70 de săptămâni până la „ispășirea fărădelegii,” însemnând că YHWH va oferi o soluție finală la problema omului, păcatul, în cadrul acelei perioade. Astfel nici punctul 3 nu pate fi contestat de nimeni. Punctul 4 este aproape de necontestat. Profeția celor 70 de săptămâni se referă la Israel „șaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău și asupra cetății tale sfinte” adică Ierusalim. După cum corect observă Goldingay, Daniel 9 nu vorbește de sfârșitul întregii istorii. Pasajul are de-a face cu încheierea promisiunilor făcute lui Israel. Nu este aici nimic referitor la sfârșitul Erei Creștine. Trebuie văzut că Daniel 9 se referă clar la vremea sfârșitului. Aceea este cu siguranța terminarea celor 70 de săptămâni. Nu exista îndoială cu privire la acest fapt. Care avea să fi sfârșitul săptămânii șaptezeci? Avea să fie vremea urâciunii pustiirii, „sfârșitul războiului,” când pustiirile vor continua chiar până la sfârșit.” (Este semnificativ faptul că mileniștii nu au loc în schema lor pentru o distrugere totală a lui Israel în zilele din urmă. Ei prevăd o vreme de necaz desigur, dar ei văd eliberarea din acel necaz. Problema este că Daniel a văzut vremea pustiirii care avea să ducă la pustiire și încheiere totală). Ideea este că Daniel 9 are de-a face cu sfârșitul veacului lui Israel. Săptămâna șaptezeci avea să aducă lumea lui Israel la consumarea anticipată. Sfârșitul celor 70 de săptămâni avea să fie așteptatul „sfârșit (țel) al veacurilor” discutat mai devreme. Avea să fie vremea când YHWH avea să aducă „încetarea, terminarea fărădelegii.” Dumnezeu avea să procure în mod eficient o soluție pentru problema păcatului!

Aceasta ne aduce la punctul 5. Din moment ce vremea învierii, vremea lui 1.Tesaloniceni 4 :13-18, este când Dumnezeu va rezolva în cele din urma păcatul, și din moment ce săptămâna 70 este punctul terminus când Dumnezeu înlătură în sfârșit păcatul, reiese că învierea este legată intrinsec de sfârșitul săptămânii 70 din Daniel. Aceasta înseamnă că învierea este legată de sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel. Ea a avut loc la căderea Ierusalimului din AD 70.

Singurul mod de a contracara forța acestui argument este să poți stabili că oricare din aceste premize sau afirmații este greșită. Oricum, asa cum tocmai am văzut, punctele 1-4 sunt incontestabile, și sunt admise de aproape fiecare paradigmă escatologică. Singura cale de a slăbi argumentul nostru este să dovedești dincolo de orice îndoială că promisiunea încetării fărădelegii din Daniel 9 nu are nici o legătură cu ideea învierii. Oricum, Pavel a spus că învierea avea să devină o realitate când problema păcatului avea să fie rezolvată. Astfel, Daniel 9 are de-a face cu învierea.

Aș dori să mai adaug un ultim punct în legatură cu sfârșitul veacului, învierea, Daniel și 1.Corinteni 15. Voi fi pe cât posibil de scurt prezentând un tabel de comparație dintre Daniel 12 și 1.Corinteni 15.

Aceste paralele sunt mai mult decât simple asemănări ale limbajului. Subiectul este același, tema este aceiași, contextul este același. Dar bine-nțeles, afirmațiile temporale sunt radical diferite! Ce a fost la mare departare când a scris Daniel era acum aproape când a scris Pavel. (1.Corinteni 10: 11). Mai mult legat de aceasta imediat. După cum am văzut mai sus, Gentry acum aderă la adevărata perspectivă preteristă a profeției din Daniel 12. Date fiind paralelele directe dintre Daniel și 1.Corinteni 15 aceasta logic cer ca Gentry acum să aplice învierea din 1.Corinteni deasemenea la AD 70. Totuși Gentry încearcă să nege forța acestor paralele pur și simplu acuzând adevărații preteriști că nu sunt ortodoxi. El reclamă că preteriștii cred că simpla asemănare a limbajului dovedește egalitate. Aceasta este o flagrantă denaturare a hermeneuticii preteriste. Nu cunosc preteriști adevărați care să folosească hermeneutica pe care Gentry ne-o atribuie nouă. Remarcabil și revelator este faptul că Gentry nu a citat nici o lucrare preteristă pentru a-și susține pretenția. Acest fapt este necuvincios și neacademic. Pentru a-și apăra paradigma Gentry trebuie să dovedească că există două învieri diferite, de două naturi diferite, la două vremi a două sfârșituri diferite. Și totuși fiecare din aceste presupuse diferite învieri este o înviere pentru viața veșnică și răsplată! Gentry nu face nici un efort pentru a aduce dovezi în susținerea unei astfel de dihotomizări.

Rezumatul secțiunii

Ce am văzut până aici? Am văzut că Biblia în mod consistent ne învață că „sfârșitul veacului” se referă la sfârșitul veacului Vechiului Legământ al lui Israel și s-a încheiat odată cu căderea Ierusalimului în AD 70.

Am arătat că Biblia ne învață că venirea lui Christos la sfârșitul veacului, venirea din 1.Tesaloniceni 4 a fost prin urmare, la sfârșitul veacului Vechiului Legământ în AD 70. Am arătat că Pavel în mod accentuat declară că sfârșitul, țelul veacurilor a sosit și că rămășița lui Israel intra în nădejdea „sfârșitului veacului” profețită de către profeții V.T. Am analizat corelarea dintre Daniel 9, 1.Corinteni 15, Evrei 9 și Tesaloniceni și am arătat că încheierea Ispășirii, îndepărtarea păcatului și venirea lui Christos în Tesaloniceni sunt incluse în numărătoarea inversă a celor șaptezeci de săptămâni din Daniel 9. Ea s-a împlinit la sfârșitul lumii lui Israel al Vechiului Legământ în AD 70. În afară de cazul în care cineva poate arăta că venirea din 1.Tesaloniceni aparține de sfârșitul altui veac, adică sfârșitul Erei Creștine, (care așa cum am arătat nu are sfârșit), noi suntem obligați să aplicăm Tesaloniceni la sfârșitul veacului Vechiului Legământ. În afară de cazul în care cineva poate arăta că parousia din Tesaloniceni nu are legătură cu îndepărtarea păcatului și încheierea Ispășirii, venirea din Tesaloniceni a fost împlinită în AD 70. Sugerez că ori ce discuție legată de 1.Tesaloniceni 4 și sfârșitul lumii trebuie ținută în cadrul sfârșitului lumii lui Israel al Vechiului Legământ, nu al cosmosului fizic.

 

Vremea Sfârșitului

Controversa „Vremea Sfârşitului”   de Don K. Preston original article   trad. Iosif Dragomir   Mat. 26: 64 „… vă spun că de acum încolo veţi vedea pe Fiul o …


Întrebarea ucenicilor. 
Au greşit ei? „Aţi înţeles voi?”

 

de Don K. Preston – articol original: http://www.preteristarchive.com/Hyper/0000_preston_misconceptions.html

trad. Iosif Dragomir

Evident că Matei 24 este un text esenţial în desbaterea escatologică. Amileniştii şi premileniştii au puţine în comun aici. O convingere împărtăşită, totuşi, este că întrebările ucenicilor au arătat că ei în mod greşit au crezut că căderea Ierusalimului este simultană cu sfârşitul veacului. Un scriitor insistă că în timp ce întrebările lor indică două evenimente pentru noi, „ucenicii într-adevăr se gândeau la un eveniment uluitor,” adică căderea Ierusalimului. Apoi el spune „Totuşi, aceasta nu înseamnă că ei erau corecţi în presupunerile lor.” Astfel de afirmaţi sunt auzite la tot pasul.

De fapt, în mod clar acceptată de comentatori, este grosolana percepţie greşită a ucenicilor lui Isus şi claritatea înţelegerii moderne!

Au priceput ucenicii în mod greşit discuţia lui Isus? Putem pretinde că ei au greşit şi noi avem dreptate?

Acest articol caută să fie o provocare pentru consensul curent care sugerează că ucenicii au greşit în înţelegerea lor, cum că Mesia va veni iar lumea se va sfârşi la căderea Ierusalimului.

Ce venire? Ce lume?

Interpretarea lui Mat. 24 atârnă de corecta înţelegere a întrebării ucenicilor din vers. 3.

Au întrebat ucenicii de distrugerea Ierusalimului plus sfârşitul timpului, sau au întrebat ei despre distrugerea Ierusalimului? Au încurcat ei ideile?

Ar putea fi posibil ca ucenicii (cunoscători în apocaliptica iudaică) să aibă o înţelegere mai completă a ceea ce urma să se întâmple la „sfârşitul veacului” şi în „ziua Domnului” decât credem noi?

De fapt pe ce bază presupunem NOI că ucenicii au înţeles că este vorba de sfârşitul timpului? Am impus oare în text concepţiile noastre moderne? S-ar putea ca sfârşitul lumii pe care ei îl aveau în minte, să fie finalul Teocraţiei iudaice la venirea lui Mesia în împărăţia Sa, Dan. 9: 24-27? Nu ne permitre spaţiul să dezvoltăm acest lucru aici dar indemnăm pe cititor să studieze singur.

O Recunoaştere – un Fapt

Recunoaştem că ucencii foarte adesea au înţeles greşit învăţătura lui Isus. De fapt învierea este subiectul cel mai des, greşit înţeles. Vezi Mc. 9: 32, Lc. 2: 50; 18: 34.

Ei nu au reuşit să priceapă unele din referirile Sale la Tatăl. Io. 8: 27, învăţătura Sa cu privire la Păstorul oilor Io. 10: 6, intrarea lui în Ierusalim Io. 12: 14-16, spălarea picioarelor lor Io. 13: 7, relaţia Lui cu Tatăl Io. 14: 7 ff, doctrina fariseilor Mat. 16: 5-12.

Şi acum o întrebare: „De unde ştim noi de problemele de înţelegere a ucenicilor? Foarte simplu, ştim pentrucă Biblia ne spune! În fiecare caz citat mai sus, inspiraţia în mod specific ne spune că ucenicii nu au înţeles! Scriitorii scriind „post facto” foarte sinceri reflectă asupra propriei lor ignoranţe în timp ce scriu despre timpul lor petrecut cu Isus.

O altă întrebare: Unde ni se spune, în Matei 24, că ucenicii nu au înţeles? Unde se spune că „ucenicii nu au înţeles ce întreabă” aşa cum s-a întâmplat în Mat. 20: 20-22? Unde ni se spune că doar după ce Isus a fost proslăvit, ei au înţeles cuvintele Sale ca în cazul din Io. 2:22 şi 12: 14-16?

În mod evident nu există nici un verset în Mat. 24 care să ne spună că ucenicii nu au înţeles corect natura întrebării lor sau răspunsul lui Isus!

Acum, cu alte ocazii când ucenicii nu au înţeles învăţătura lui Isus sau semnificaţia propriilor lor întrebări, Duhul Sfânt în mod specific ne spune despre eşecul lor de a pricepe.

Deci, nu putem cu nici un chip susţine că ei nu au înţeles în Mat. 24, când nu se spune nici un cuvânt de către scriitor în sensul acesta.

Nu este altceva decât supoziţie arbitrară să susţii ceva despre care nu există nici un cuvânt în dovezile contextuale! Dar mai sunt lucruri de luat în considerare.

Cunoscându-le gândurile

Nu numai că scriitorii ne spun dacă ucencii au eşuat în a înţelege cuvintele lui Isus, ci ne şi spun că deoarece Isus le cunoştea gândurile, El le corecta erorile. În Mc. 8: 13, El i-a avertizat să se păzească de aluatul fariseilor. Neînţelegând, ei se gândeau în inima lor. Dar Isus, cunoscându-le gândurile i-a chemat şi le-a corectat prompt deficienţa de înţelegere.

Întrebăm din nou: „Unde în Mat. 24, există vreun indiciu că Isus ştia că ucenicii au idei greşite cu privire la sfârşitul veacului şi la venirea Sa?

Mai mult, unde este vreun text pe baza căruia să putem afirma cu îndrăzneală că ucenicii au greşit; în care Isus îi mustră şi îi corectează, sau în care scriitorii ne spun despre imposibilitatea ucenicilor de a înţelege?

Dacă scriitorii nu ne spun că ucenicii au greşit, cum de noi ştim? Dar, din moment ce ei adesea ne spun, nu ar trebui ca tăcerea lor despre o presupusă deficienţă de înţelegere în Mat. 24, să ne facă atenţi în a atribui greşeli ucenicilor?

Un alt text

Această presupunere larg răspândită cum că ucenicii au greşit, este prezentă în legătură cu un alt text important.

În Fap. 1: 6 Isus a fost întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?” Majoritatea scriitorilor amilenişti afirmă cu tărie că ucenicii au cerut (în mod greşit) lui Isus să restaureze vechea împărăţie naţionalistă; Apoi ei insistă că Isus i-a mustrat pe ucenici pentru eroarea lor. O examinare mai atentă va scoate oricum la iveală discrepanţele tulburătoare ale acestei teorii.

Ucenicii au petrecut trei ani la picioarele lui Isus. Când a fost răstignit, speranţele lor au fost nimicite, Luc. 24: 18-21. Cu toate acestea, atunci când Isus a apărut la cei doi ucenici suntem informaţi că El le-a deschis ochii ca să înţeleagă Scripturile cu privire la suferinţa şi slava Sa, Luc. 24: 25-27. Mai târziu, fiind împreună cu ucenicii „le-a deschis mintea ca să înţeleagă Scripturile” vers. 45

Timp de 40 de zile după învierea Sa, El s-a „arătat ucenicilor vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui D-zeu” Fpt. 1: 3. Putem noi presupune că după 3 ½ la picioarele lui Isus, după ce li s-au deschis ochii ca să înţeleagă Scripturile, după 40 de zile de instrucţiuni finale intense, ucenicii nu au înţeles ce este împărăţia? Cât de departe vom mai întinde credulitatea?

Priviţi atenţi la Fpt. 1: 6 Ce au întrebat ucenicii? Ei au întrebat despre TIMP! În vremea aceasta vei aşeza împărăţia? I-a mustrat Isus pentru înţelegerea lor cu privire la natura împărăţiei? Citiţi: „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele, pe acestea tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa.” Vers. 7 (sublinierea mea). Ei au întrebat despre timp şi Isus le răspunde tot despre timp! Nici un cuvânt de mustrare pentru faptul că nu au înţeles şi nu au văzut adevărul cu privire la natura împărăţiei! Ei au înţeles! Noi trebuie să înţelegem!

Restaurarea Împărăţiei

Aşa cum un scriitor corect observă: „ Împărăţia evangheliilor este o împărăţie restaurată.” Proorociţa Ana, Luc. 2: 36-38 a spus că Isus era pentru „mântuirea Ierusalimului”. Mariei i s-a spus că Isus va şedea pe tronul lui David, Luc. 1: 32-33. Da, Împărăţia trebuia restaurată.

Milenistul nu reuşeşte să priceapă învăţătura NT privitoare la împărţie. El nu reuşeşte să vadă că Isus acum şade pe scaunul lui David în Cer, Fpt. 2: 29- 35. El nu reuşeşte să vadă ceea ce au fost învăţaţi ucenicii şi ceea ce ei la rândul lor au învăţat, anume că Biserica este Împărăţia restaurată a lui Israel!

Petru, în Fpt. 3 a spus că Isus se va întoarce după „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor” vestită de proorocii din vechime. Cuvintele Sale accentuate limitând aceea împlinire la acele zile, sunt ignorate sau trecute cu vederea de către milenist. (vezi vers. 24)

Evenimentele din acele zile împlineau profeţiile privitoare la „aşezarea din nou a tuturor lucrurilor”. Dar evenimentele din acele zile erau evenimente care înconjurau întemeierea sau constituirea Bisericii!

În Fpt. 15: 13 … Iacov a repovestit convertirea păgânilor. El a spus că aceasta este împlinirea lui Amos 9: 11 ff, care a prezis restaurarea „cortului lui David” aşa încât păgânii să fie mântuiţi. Păgânii au fost mântuiţi, prin urmare cortul lui David a fost restaurat. Acest lucru dovedeşte că întemeierea Bisericii era „restaurarea împărăţiei.”

Noi credem că acest lucru era în mintea ucenicilor când, după ce li s-au deschis ochii ca să înţeleagă Scripturile şi după 40 de zile de instrucţiuni finale, au întrebat: „În vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”

O ultimă subliniere

Se poate pretinde că, admiţând că în Fpt. 1 ucenicii într-adevăr au înţeles bine, acest lucru nu dovedeşte că ei au înţeles în Mat. 24. Acest lucru ar fi adevărat cu excepţia cazului în care avem dovada fără echivoc că ucenicii au avut o înţelegere mai bună a conceptului sfârşitul veacului şi a venirii domnului, decât se admite.

În pilda Neghinei, Mat. 13: 24-39, 36-43 şi pildele corelate care urmează v. 45-46, 47-52 avem referinţe la sfârşitul veacului. Nu există nici o îndoială, dacă acceptăm inspiraţia, că referirea la sfârşitul veacului/ lumii este referirea la sfârşitul veacului iudaic/lumii iudaice. Versetul cheie este vers. 43.

Isus a spus că la sfârşitul veacului Domnul va trimite îngerii care vor strânge neghina şi o vor arde, iar „cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor.” Acesta este un citat din Daniel 12: 3. Dar vedenia lui Daniel se referea la „vremea sfârşitului” v. 9, şi va fi împlinită când puterea poporului sfânt va fi zdrobită de tot v. 7. Când a fost zdrobită de tot puterea poporului sfânt? Fără îndoială că a fost la căderea Ierusalimului la AD 70, la desintegrarea şi sfârşitul statului Iudaic.

Acum, punctul final în legătură cu înţelegerea acestor chestiuni de către ucenici.

După ce spune pildele neghinei, mărgăritarului şi a năvodului, Isus îi întreabă pe ucenici: „ Aţi înţeles voi toate aceste lucruri?” (Ţineţi minte că acum noi avem de-a face cu chestiuni legate de vremea sfârşitului veacului).

Au înţeles ucenicii? „Da, Doamne” Mat. 13: 51. Ucenicii au înţeles când Isus a vorbit despre sfârşitul veacului! Dacă nu, atunci au minţit. Dacă ei nu au înţeles şi scriitorii prin inspiraţie au ştiut aceasta, atunci aceştia din urmă au greşit că nu ne-au informat!

Rezumat – În Mat. 13 Isus a spus pilde referitoare la sfârşitul veacului – sunteleia aionos – şi la venirea Sa. Inspiraţia spune că aceasta avea să fie la vremea când puterea poporului sfânt a fost complet distrusă, Dan. 12: 7. Întrebaţi dacă au înţeles, ucenicii au insistat că da. În Mat. 24 Isus a dat oraşul pe mâna judecăţii. Ucenicii Săi, ca reacţie la prezicerea Sa, au întrebat despre sfârşitul veacului (sunteleias tou aionos).

Acum, stiind că ucenicii au înţeles despre sfârşitul veacului în Mat. 13, şi aceasta se referă la pieirea Iudaismului vers. 43, cum putem spune că ei nu au înţeles în Mat. 24 a cărui subiect este chiar pierirea respectivă. Au uitat ei cumva?

Este uşor ca după 2000 de la evenimente, să insişti că ucenicii au fost vinovaţi de o „înspăimântătoare lipsă de înţelegere.” După cum am văzut, când au fost vinovaţi de o astfel de lipsă de înţelegere, Biblia ne spune. În Mat. 24 nu ni se spune că ei nu au înţeles, sau au înţeles greşit. Din potrivă, ni se spune (Mat. 13) că ei au înţeles chestiunile direct legate de subiectul din Mat. 24.

Din moment ce ucenicilor nu le-a lipsit înţelegerea aşa cum în general se susţine, este uşor să corelezi pasajele paralele din Marcu 13 şi Luca 21 cu Matei 24.

În acele texte este evident că ei au întrebat DOAR despre dărâmarea Ierusalimului (Mc.13:4; Luc. 21: 7).

A insista că în Mat. 24 ucenicii nu au înţeles problemele iminente, te forţează să manipulezi textul din Marcu şi Luca ca să se potrivească cu presupunerile moderne.

Acceptarea faptului că ucenicii au înţeles, ne permite să evităm interpretările artificiale şi care nu pot fi susţinute, a lui Mat. 24. El devine astfel un discurs singular despre Parousia lui Isus la finalul erei iudaice.

Bazat pe dovezile biblice, scriitorul are impresia că nu ucenicii sunt cei care s-au făcut vinovaţi de înspăimântătoarea lipsă de înţelegere.”

Prezența lui Dumnezeu 

de Max R. King

https://www.preteristarchive.com/max-king-the-presence-of-god-entire-series-2006/

trad. Iosif Dragomir

În capitolele de deschidere ale Bibliei, aceasta ne dă o înregistrare a creației centrată în facerea omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În capitolul 2 ni se face cunoștință cu grădina sau „paradisul lui Dumnezeu” conceput a fi locul în care Dumnezeu să locuiască împreună cu omul. Capitolul trei descoperă păcatul lui Adam şi pierderea Prezenței lui Dumnezeu.

După cum se poate vedea din consecințele căderii lui Adam, Prezența lui Dumnezeu era factorul determinant al paradisului şi extazului grădinii Edenului. Grandoarea acestei minunate grădini este pierdută din vedere dacă ea este căutată strict în termenii cadrului ei exterior, pământesc. Ce sunt râurile de apă, solul fertil, pomii roditori, aurul curat şi pietrele prețioase (Gen. 2: 9-15) fără Prezența Dumnezeului Celui Viu?

Cu amărăciune, Adam a descoperit în despărțirea lui de Dumnezeu o forță distructivă care a penetrat însăși miezul ființei lui spirituale, un dușman teribil, numit moarte. În conformitate cu pedeapsa expres afirmată, Adam a experimentat imediat durerile morţii păcatului, în ziua în care a încălcat legea lui Dumnezeu, (Gen. 2: 17)Relația lui frântă cu Dumnezeu a atras după sine o pierdere a vieții pe care existența lui pământească, biologică nu o putea compensa în calitate sau cantitate. El a învățat că omul fără legătură cu  Dumnezeu este om în legătură cu ţărâna „pentru că ţărână ești şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3: 19). Aceasta a fost realitatea dureroasă a despărțirii lui Adam de Prezența Vie.

Expulzarea lui Adam din grădină a fost pedeapsa pentru vina lui. Dar mai mult decât pedeapsa, a fost începutul unei lucrări răscumpărătoare centrată în Christos, sămânța femeii care la împlinirea vremii va zdrobi capul șarpelui şi va distruge stăpânirea păcatului şi a morţii (Gen. 3: 15; Rom. 6: 9-14; 2.Tin. 1: 9-10). Partea reversibilă a mâniei lui Dumnezeu este mila Lui. Dumnezeu a izgonit pe Adam din grădină (Gen. 3: 22-24) deoarece imortalitatea păcatului şi a putrezirii nu era în planul Său pentru om. Capitularea lui Adam în fașa păcatului a fost primul pas al milei lui Dumnezeu înspre răscumpărarea lui Adam din robia putrezirii, a depravării. Respingerea absolută în vederea primirii absolute, este principiul fundamental al lui Dumnezeu în procesul de reabilitare a omului. În cele din urmă această lege a fost aplicată la Israel, care sub Lege, şi prin planul lui Dumnezeu, a fost Adam personificat până la venirea lui Christos. Evenimentul respingerii lui Isus de către Israel a fost evenimentul re-primirii lui de la sfârșitul veacului (Evr. 9: 15; Rom. 11: 15).

De la căderea lui Adam în Gen. 3 la sfârșitul Apocalipsei, mesajul central al Bibliei este paradisul pierdut şi paradisul restaurat, cu excepția unei foarte importante diferențe. Prin planificare divină, paradisul restaurat sau Cetatea lui Dumnezeu (Apoc. 21-22) întrece şi transcende cadrul istoric şi pământesc al grădinii Edenului. Paradisul ultim, escatologic rezultă dintr-o restaurare de tip transformare/recreare care are loc pe fondul „omului al doilea din cer” (1.Cor. 15: 45-49). În şi prin Christosul înviat, toate lucrurile sunt făcute noi, (Apoc. 21: 5).

Vorbind în mod reprezentativ de Israel şi deplin conștient de caracterul tranzițional al vremii sale, Pavel a spus: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc” (1.Cor. 15: 49). Israel a fost ales să poarte chipul primului om Adam (care este din pământ, pământesc) până la venirea celui de al doilea om (care este Domnul din cer, v. 47). Greșeala lui Adam a fost duplicată şi mărită în Israelul sub Lege. Pavel a spus, „Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulțească greșeala” (Rom. 5: 20; Rom. 7: 12-13). În acest fel robia putrezirii a fost promovată, dusă mai departe de Israelul pământesc, fii roabei, (Gal. 4: 21-31; Gal. 5: 1; Rom. 8: 15-23). Ca şi Adam, Israel a fost „supus deșertăciunii – nu de voie ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă” (Rom. 8: 20). Nădejdea lui Israel era Christos „omul al doilea din cer” (1.Cor. 15: 47).

Pavel a spus că „Christos a fost un slujitor al tăierii împrejur ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8). Din această perspectivă Pavel anticipând consumarea (finalul) lui Israel de la sfârșitul veacului, a făcut  relevanta observație: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc. Aceasta este o reiterare a afirmației lui Christos, „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). În acest punct iese la suprafață natura transcendentală a paradisului mai mare, ceresc – Noul Ierusalim al Noii Creații în Christos – (Apoc. 21-22). Ținta scopului etern al lui Dumnezeu în Christos nu a fost să se întoarcă la paradisul istoric inițial. Nici nu a fost intenția lui Dumnezeu să readucă Israelul la situația şi statutul din vremea Vechiului Testament. Direcția promisiunii era progresivă, înainte şi ascendentă, (Evr. 6: 1; 11: 9-16; Col. 3: 1-4).

Lucrurile (componentele) paradisului pământesc erau o imagine a „lucrurilor viitoare” din paradisul „transcendent.” Între Adam şi Christos stătea Israelul Vechiului Testament în care imaginea pământească a fost luată şi diversificată în multiple tipuri, modele şi umbre ale Legii (Col. 2: 16-17; Evr. 8: 5; 9: 8-11; 10: 1). Nu în mod surprinzător îl găsim pe Ioan simbolizând în Apocalipsa paradisul mai mare extrăgând din profeții Vechiului Testament care au zugrăvit viitoarea binecuvântare a lui Israel (şi a tuturor națiunilor), folosind imagistica Grădinii Edenului. Isaia, spre exemplu, indica înspre vremea când „Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia lui ca un Rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului.” (Is. 51: 3).

La fel profetul Ezechiel a văzut un râu care curgea din templu, cu pomi pe ambele maluri. Prin urmare el scria, „Dar lângă râul acesta, pe malurile lui de amândouă părțile, vor crește tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, şi roadele lor nu se vor sfârși; în fiecare lună vor face roade noi, pentru că apele vor ieși din sfântul Locaș. Roadele lor vor sluji ca hrană, şi frunzele lor ca leac.” (Ezech. 47: 12). Zaharia, în contextul judecății lui Dumnezeu asupra Ierusalimului pământesc (distrugere prin se descopere Noul Ierusalim) scria, „În ziua aceea, vor izvorî ape vii din Ierusalim, şi vor curge jumătate spre marea de răsărit, jumătate spre marea de apus; aşa va fi şi vara şi iarna. Şi Domnul va fi împărat peste tot pământul. În ziua aceea, Domnul va fi singurul Domn, şi Numele Lui va fi singurul Nume” (Zah. 14: 8-9).

Prezenţa lui Dumnezeu 2

 

de Max King

 original article

trad. Iosif Dragomir

În cel de-al doilea articol, Max King se adânceşte în Cartea Evrei pentru a explora simbolismul Cortului. Cortul Vechiului Legământ prin structura şi ritualul lui întruchipează sau prevesteşte Cortul Noului Legământ.

Max susţine necesitatea Crucii în procesul de transformare a Legămintelor şi demonstrează consumarea (încheierea) procesului transformării ca având loc la sosirea preoţească (arătarea Marelui Preot) a lui Christos în AD 70. În final Max comentează asupra semnificaţiei trăirii noastre astăzi în prezenţa vie a lui Dumnezeu.

În prima parte am făcut trei observaţii de bază privind întoarcerea omului în prezenţa şi comuniunea lui Dumnezeu prin Christos. Mai întâi, ceea ce a fost pierdut prin neascultarea lui Adam a fost restaurat la un nivel transcendent mai măreţ prin ascultarea lui Christos (Rom. 5: 12-21; Fil. 2: 5-11). În plus am observat că paradisul pământesc din Genesa 2-3 întruchipa noul, cerescul Ierusalim din Apo. 21-22.

Apoi în al doilea rând, pentru a duce la îndeplinire scopul Lui răscumpărător, Dumnezeu a ales pe Israel a cărui consumare nou-testamentală în Christos a dat naştere Noii Creaţii în care Dumnezeu locuieşte cu oamenii (Mat. 24; Fpt. 3: 19-21; Rom. 9-11; Apo. 21-22). Aceasta este istoria biblică şi cadrul pentru escatologia care a transformat lumea, pe cari le găsim în Scripturile Noului Testament. Din această perspectivă Isus a spus, „Mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22).

În al treilea rând, rezultă că misiunea lui Christos de a deschide calea cea nouă şi vie înspre Prezenţa lui Dumnezeu (Evr. 10: 20), este realizată prin împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu făcute părinţilor lui Israel (Rom. 15:8; Evr. 6: 11-20). Nu există nici măcar un singur aspect a mânturii nou-testamentale care să nu aparţină mântuirii specifice exclusive pe care Dumnezeu a promis-o lui Israel – o mântuire cuprinzătoare care „înghite” fiecare vestigiu (urmă) a scopului divin şi promisiunii divine în Scriptură (Israelul Vechiului Testament şi Mântuirea nou testamentală). Vechiul Testament este fondul pentru ceea ce este scris în toate cărţile Noului Testament, înclusiv Apocalipsa.

Este semnificativ, prin urmare, că lucrurile despre care spune Ioan că trebuie să se „întâmple în curând” (Apo. 22: 6 şi Apo. 1: 1-3), includ şi venirea cerului şi pământului nou promise lui Israel, Noul Ierusalim şi cortul mai mare şi mai desăvârşit al lui Dumnezeu (Apo. 21: 1-3; Is. 65: 17-19: Is. 66: 22; Ezech. 37: 26-28). Toate evenimentele privitoare la vremea sfârşitului promise a avea loc „în curând,” amintite în cărţile Noului Testament, se cuprind în sfera misiunii lui Christos de a „aşeza din nou” (Cornilescu) sau de a restaura toate lucrurile (Fpt. 3: 19-21). Prin trimiterea Duhului această misiune a culminat cu prezenţa sau descoperirea (Parousia) lui Christos în transformarea veacului Vechiului Legământ în „Noua Lume.” Focalizarea escatologică începând din Matei şi terminând în Apocalipsa este îndreptată asupra încheierii, desăvârşirii singurei mântuiri şi aceasta este prin şi de la Iudei (Mat. 10: 23; Mat. 16:27-28; Mat. 24: 1-10; Mat. 26: 64; Mat. 28: 20). Prin proiectare divină ea se extinde la „toate familiile pământului” (Gen. 12: 3; Gal. 3: 8; Rom. 15: 27). Conform acestor pasaje, distrugerea Ierusalimului pământesc era legată de sosirea finală, deplina manifestare şi prezenţa exclusivă a Noului Ierusalim – cetatea din Apocalipsa care găzduieşte prezenţa şi şederea lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Promisiunile Vechiului Testament sunt împlinite în Christos iar Dumnezeu locuieşte cu poporul Lui. Noi avem acces nerestricţionat la „pomul vieţii.” Acum bem din „apa vieţii limpede ca cristalul” care curge „din scaunul de domnie a lui Dumnezeu şi a Mielului” (Apo. 22: 1). Invitaţia „celui ce îi este sete să vină; să ia apa vieţii fără plată!” v. 17 nu este doar o chemare de a veni acum cu speranţa de a mânca din pomul vieţii şi de abea din apa vie cândva în viitorul nedefinit.

Cortul mai mare şi mai desăvârşit al lui Dumnezeu

Studiul readucerii umanităţii în prezenţa lui Dumnezeu trebuie să cuprindă o discuţie despre adevăratul Cort al lui Dumnezeu (Evr. 8:2), care împlineşte corespondentul pământesc mozaic. Găsim în Ezech. 37: 26-28 că atunci când sanctuarul mai măreţ, mesianic este aşezat în mijlocul Israelului răscumpărat al lui Dumnezeu, atunci locuirea lui Dumnezeu în mijlocul umanităţii este pe vecie înfăptuită (Apo. 22: 3-7). S-a realizat acest lucru? Pentru a răspunde la această întrebare ne vom concentra asupra tipologiei cortului găsită în Evrei 6-10. Atragem atenţia asupra a patru observaţii fundamentale:

Observaţia 1. Cele două corturi contrastante sunt înrădăcinate în două legăminte. Sanctuarul pământesc sau cortul mozaic era o rânduială, o amenajare a Vechiului Legământ (Evr. 9: 1). Dar adevăratul Cort „ridicat nu de om, ci de Dumnezeu” (Evr. 8: 2) izvorăşte din Noul Legământ (Evr. 7: 22; 8: 6: 9: 15). Dumnezeu a promis să facă un legământ nou cu Israel şi cu casa lui Iuda (Ier. 31: 31-34). În mod semnificativ, împlinirea acestei promisiuni are legătură directă cu cadrul temporal a venirii acelui „cort mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini” (Evr. 9: 11). Schimbarea corturilor este legată de tranformarea legămintelor. Cartea Evreilor clarifică acest lucru. Când şi cum s-a efectuat (consumat) această schimbare?

Opinia cea mai larg acceptată este cea a transformării instantanee la cruce. Totuşi o abordare mai precisă este să spui că transformarea s-a efectuat cu ajutorul crucii. Perspectiva tradiţională ascunde sub o spoială înşelătoare perioada de tranziţie de 40 de ani, lucrarea de descoperire a Duhului şi sensul sau sentimentul iminenţei pe care-l găsim în scrierile apostolice. De exemplu dacă schimbarea legămintelor s-a consumat la cruce, ce este „nădejdea” lui Pavel în 2.Cor. 3: 12? Ea era direct legată de o schimbare specifică timpului lui Pavel prin care sfinţii (din zilele lui Pavel) erau (atunci) „schimbaţi” după chipul lui Christos v. 18. „Din slavă în slavă” în v. 18 se referă la slava respectivelor legăminte menţionate în vv. 9-12. „Dacă slujba aducătoare de osândă, a fost slăvită, cu cât mai mult o întrece în slavă slujba aducătoare de neprihănire? Şi în privinţa aceasta, ce a fost slăvit nici n-a fost slăvit, din pricina slavei care o întrece cu mult. În adevăr, dacă ce era trecător (Cornilescu traduce era dar mai corect – este trecător; ca verb/predicat nu adjectiv/atribut; – atunci trecea; nota trad.), era cu slavă, cu cât mai mult va rămânea în slavă ce este netrecător! Fiindcă avem dar o astfel de NĂDEJDE, noi lucrăm cu multă îndrăzneală.”Pavel spune că ACUM se desfăşoară procesul de trecere (pieire) a Vechiului Legământ. Dacă schimbarea s-a consumat complet la cruce ce explică nădejdea lui Pavel din v. 12 ? Însăşi Pavel spune că „nădejdea care se vede (este realizată) nu mai este nădejde; de ce să mai nădăjduieşti ceea ce se vede? Rom. 8: 24. Clar că evenimentul decisiv, Crucea, se putea vedea deja atunci (era realizată) dar transformarea determinată de cruce prin Duhul se derula (în secret) în vremea lui Pavel. Cosmosul Vechiului Legământ încă nu pierise Evr. 8: 14, dar urma să piară în curând.

Toate aspectele schimbării au avut loc prin evenimentul decisiv al Crucii. Transformarea legămintelor şi în consecinţă a corturilor nu fac excepţie. Acest lucru nu diminuează puterea şi centralitatea crucii, ci mai degrabă o confirmă. Crucea a fost puterea indispensabilă care a produs transformarea corturilor în discuţie în cartea Evrei. Faptul acesta este un factor crucial în înţelegerea sensului apariţiei (parousiei) lui Christos de la sfârşitul veacului din Evr. 9: 26 care era aşteptată de sfinţii din vremea aceea. Ei puteau vedea ziua determinată de cruce, apropiindu-se Evr. 10: 25.

Vechiul Legământ cu sanctuarul lui pământesc era „aproape de pieire” când a fost scris Evrei 8: 13, iar sosirea cortului lui Dumnezeu mai mare şi mai desăvârşit „era aproape” când Ioan a scris Apo. 21: 3 şi 22: 6-10. În Scriptură nu există interval între legăminte sau corturi. Teologii au creat unul artificial atunci când au scos venirea Cortului (Apo. 21) din cadrul sfârşitului veacului Vechiului Legământ şi au plasat-o întrun pretins sfârşit al erei Creştine cândva în viitor. Tipurile şi umbrele Vechiului Legământ au fost urmate imediat de Noul Legământ sau antetipurile cereşti. Un antetip realizat nu devine apoi un tip pentru un şi mai mare antetip; un cort mai adevărat, un Ierusalim mai nou, sau un Legământ mai nou. Problema este că interpretatorii au permis lucrurilor „la-ndemână” (aproape) din Evrei şi Apocalipsa să le scape „din mână” prin ignorarea cadrului tranziţional al Noului Testament.

Mai mult, dacă „în curând” poate avea o elasticitate de 2000 de ani, ce ar împiedica Evrei 8: 13 (aproape de pieire) să aibă aceiaşi elasticitate? Încă mai piere astăzi Vechiul Legământ? Cel Nou nu a fost încă realizat? Cartea Evrei ne învaţă că tipurile nu pier cu secole (sau milenii) înainte de sosirea antetipurilor lor.

Observaţia 2. Cortul mozaic a fost pământesc Evr. 9: 1, a fost un model, o reprezentare (Evr. 8: 5; 9: 9, 23) şi avea porunci pământeşti (9: 10). Dar cortul ridicat de Christos (8: 2) este ceresc, nu este făcut de mâini (9: 11). Aceste lucruri cereşti (9: 23-24) erau numite „bunuri viitoare” (9: 11). În timp ce Legea prevestea lucrurile cereşti (9: 11; 10: 1), ele acum (momentul N.T.) au fost deplin descoprite de Duhul Sfânt. (Io. 16: 13; 1Cor. 2: 9-12). Accentuăm acest lucru pentru a sublinia că dacă (biblic vorbind) se spune că ceva este „ceresc” lucrul respectiv nu trebuie să fie dincolo de dimensiunea aceasta. Cuvântul „ceresc” denotă planul mai înalt, treapta mai înaltă a noilor lucruri aduse prin Christos. Consideraţi spre exemplu patria şi cetatea cerească a credinţei lui Avraam (Evr. 11: 9-1612: 22-24). Lucrurile cereşti „nu sunt din lumea aceasta” în sensul că ele nu aparţin cosmosului Vechiului Legământ (veac sau lume). De aceea când spune că Christos a intrat „chiar în cer,” Cartea Evrei se concentrază asupra Cortului Noului Legământ pentru care sfântul locaş pământesc era doar „copie” sau reprezentare (Evr. 9: 23-24). Faptul că „cer” în Evrei 9: 24 denotă sfera „cortului mai mare şi mai desăvârşit” (9: 11), este confirmat în Evr. 6: 18-20. Vorbind despre garanţia promisiunii lui Dumnezeu făcută lui Avraam (vv. 11-17), şi prin urmare despre „nădejdea care ne era pusă înainte” (acel „ne” se referă la sfinţii din perioada tranziţiei), autorul identifică sfera în care această nădejde sau promisiune se va realiza în curând. Nădejdea „pe care o avem ca o ancoră a sufletului; o nădejde tare şi neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinlăuntrul Templului, unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut ,,Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec.” Intrarea lui Isus „chiar în cer” din Evr. 9: 24 este o paralelă la sensul intrării Sale ca înainte mergător „dincolo de perdeaua dinlăuntru” din 6: 19-20. În ambele cazuri se are vedere cortul mai mare, cortul ceresc acum în discuţie.

În cortul V. T. Locul Prea Sfânt era locaşul Prezenţei lui Dumnezeu. Marele Preot intra „singur în el odată pe an” pentru a face ispăşire pentru el şi pentru popor (9: 7). Acest loc simboliza Sfânta Sfintelor care avea să vină. „Prin aceasta, Duhul Sfânt arăta că drumul în Locul prea sfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi. Ace(a)sta era o asemănare pentru vremurile de acum…” (vv. 8-9). Autorul Cărţii Evrei intenţiona să atragă atenţia asupra schimbării care se derula la aceea vreme. Cortul Vechiului Legământ (templul) era încă în picioare când a fost scrisă Cartea Evrei, dar folosea ca să simbolizeze transformarea care avea loc la acel moment. Christos a intrat în adevărata Sfântă a Sfintelor „dincolo de perdea,” pentru că El este „Mare Preot în veac după rânduiala lui Melhidsedec” (6: 20).

Prin urmare, Christos a intrat în Prezenţa lui Dumnezeu (adevărata „Sfântă a Sfintelor”) ca şi „înainte mergător” ca să deschidă „calea cea nouă şi vie” pe care să o urmeze sfinţii (Evr. 10: 19-20). În acest scop Cartea Evrei îndeamnă audienţa ei originală să aibă îndrăzneală să intre în Sfânta Sfintelor, adică „dincolo de perdea” în Prezenţa lui Dumnezeu. În mod similar Ioan vede consumarea acestui fapt în Apo. 21: 3. Spre deosebire de pământescul loc Prea Sfânt, care era rezervat doar Marelui Preot odată pe an, Cortul ceresc devine locuinţa tuturor sfinţilor în Prezenţa Dumnezeului Adevărat şi Viu (Apo. 22: 4). Când s-a realizat aceasta pe deplin? Ce înseamnă vremea sfârşitului în Evr. 3: 6146: 119: 2810: 1925, 36, 37? Această întrebare ne duce la următoarea noastră observaţie.

Observaţia 3. În contrast cu cortul pământesc cortul ceresc constă doar dintrun singur compartiment. În V.T Locul Sfânt sta în faţa Locului Preasfânt (Evr. 9: 1-8). Dar în împlinirea sa nou-testamentală compartimentul exterior este în mod intenţionat lăsat de-o parte. Cartea Evrei ne spune „Christos nu a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, … ci a intrat chiar în cer” (Evr. 9: 24). Am văzut că intrarea „chiar in cer” este analogă cu intrarea în Sfânta Sfintelor (6: 19-20). Acest pasaj nu spune nimic de existenţa, în cortul mai mare, unui prim compartiment (exterior) şi un al doilea (interior). Nu spune nimic despre faptul că Christos ar sfinţi locul sfânt sau ar trece printrun loc sfânt exterior spre Sfânta Sfintelor. Nu spune nimic despre sfinţi că ar fi întrun loc sfânt care era ataşat Sfintei Sfintelor în care a intrat Christos. Îndemnul nu era „Acum că aţi intrat în locul sfânt, aveţi îndrăzneală să intraţi în Locul Prea sfânt când se va sfârşi era Bisericii sau când veţi muri.”

Schimbarea din Evrei este înrădăcinată în trecerea veacului iudaic (la fel ca şi în cazul Discursului de pe Muntele Măslinilor sau Apocalipsa). Deja sfinţii gustau din puterile veacului viitor (Evr. 6: 5), Veacul Noului Legământ, lumea supusă lui Christos, nu îngerilor, (2: 5). Ei deja erau Casa lui Christos şi părtaşi ai lui Christos, dacă păstrau nezguduită încrederea şi bucuria nădejdii până la sfârşit (Evr. 3: 6, 14). Ei puteau vedea Ziua apropiindu-se, (10: 25) când „promisiunea” (6: 11-20) de a intra dincolo de perdea va fi pe deplin împlinită şi realizată la apropiata sosire a lui Christos (10: 36-37).

Observaţia 4. A doua Venire sau apariţie a lui Christos din Evr. 9: 28 se leagă integral de Cortul mai mare şi mai desăvârşit, şi de aici consumarea transformării legămintelor. Largul context (care cuprinde cap. 6-10) este plin de tipologia Cortului. În contextul imediat funcţia preoţească a lui Christos de a şterge păcatul (9: 26) prin moartea şi intrarea Lui în Sfânta Sfintelor cu sângele ispăşirii, oglindeşte modelul Vechiului Legământ. Marele Preot levit aducea jertfa, intra în locul Prea sfânt şi se întorcea să binecuvinteze naţiunea care aştepta cu nerăbdare acceptarea jertfei de către Dumnezeu (Lev. 16: 1-34). Compară Luca 1: 5-21). Asemenea modelului preoţesc sub Lege, Christos apare de dincolo de perdea (6: 19) ca să binecuvinteze adunarea în aşteptare („cei care-L aşteaptă” 9: 28). Dar Christos aduce mai mult. În contrast cu modelul pământesc El apare să-I primească pe ai Săi la Sine, să fie pentru ei calea cea nouă şi vie (10: 25) ca ei înşişi să intre în Prezenţa lui Dumnezeu dincolo de perdea. În acest sens Isus era „înainte mergătorul” (6: 20) şi cu acest gând în minte scriitorul cărţii Evrei îndeamnă pe sfinţi să aibă îndrăzneală să intre în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus (Evr. 10: 19Biblia Traducere Literală Nouă, Bucureşti 2001). Sfinţii Vechiului Legământ nu puteau fi primiţi în „sanctuarul interior” pentrucă marele lor preot nu putea în cele din urmă „şterge păcatul” cu „sângele taurilor şi al ţapilor,” pentrucă acele jertfe erau o „aducere aminte a păcatelor” în fiecare an (Evr. 10: 3-4). Dar Christos şi jertfa lui sunt altfel. Scriitorul Cărţii Evrei punctează „pe când acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa… tot aşa, Christos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă” (9: 26, 28). Evenimentele morţii şi celei de a Doua Veniri a lui Christos formează cadrul temporal al vemii sfârşitului, de la început şi până la final. Găsim deci veacul Vechiului Legământ extinzându-se dincolo de cruce până la distrugerea Ierusalimului din Mat. 24: 1-3. Apariţia lui Christos sau descoperirea Lui este legată de acest din urmă eveniment (Luc. 17: 30, 31; 1Pet. 1: 13; Apo. 1: 1-3).Sfârşitul complet sau „pieirea” (Evr. 8: 13) veacului slujbei aducătoare de moarte (2.Cor. 3: 7-11) este concomitent cu a doua Venire sau „arătare” a lui Christos „nu în vederea păcatului.” Apariţia lui preoţească din Sfânta Sfintelor pentru „mântuirea celor ce-L aşteaptă” anunţa consumarea tranziţiei legămintelor. Referitor la această consumare Isus a spus, „dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Mat. 24: 13).

Având acest sfârşit în vedere, Pavel a spus, „căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut” (Rom. 13: 11). Nu ajunsese încă deplin, dar era aproape. Petru apelează aceiaşi mântuire spunând că este „gata să fie descoperită” în vremea lui (1.Pet. 1: 5). Aceasta se va întâmpla la descoperirea lui Christos (v. 13). Era „gata să fie descoperită” pentrucă Vechiul Legământ era „gata” să piară, aproape de pieire (Evr. 8: 13). Din acest motiv, din perspectiva venirii apropiate a lui Christos (Evr. 10: 37), scriitorul epistolei a îndemnat sfinţii să nu se alăture celor „care dau înapoi să se piardă” (să se întoarcă pe calea Vechiului Legământ, vv. 26-29), ci să fie dintre acei „care au credinţă pentru mântuirea sufletului” (v. 39).

Rezumat

Vedem deci, că Evr. 9: 28 trebuie interpretat în contextul legămintelor. Nu există o schimbare de subiect între 9: 28 şi 10: 1. Christos şterge păcatul în 9: 28; acest fapt este contrastat imediat de cap. 10 prin descrierea caracterului inadecvat al sistemului sacrificial al Legii de a realiza tocmai acest lucru. În lumina aceasta sfinţii erau îndemnaţi să ţină strâns şi să aibă îndrăzneală să „intre în Locul Prea sfânt prin sângele lui Isus.” Momentul se apropia. Apariţia lui Christos din 9: 28 nu poate fi separată de „ziua se apropie” şi de venirea Lui apropiată din 10: 25-39. Toate au legătură cu „clătinarea lucrurilor făcute” (lucrurile pământeşti ale legământului mozaic), tocmai ca „să rămână lucrurile care nu pot fi clătinate” (lucrurile cereşti ale Noului Legământ). Dacă, totuşi, păcatul nu a fost şters, şi dacă sfinţii nu au intrat încă în Prezenţa lui Dumnezeu, care este diferenţa dintre Noul Legământ şi cel Vechi? În ce fel este cortul ceresc superior celui pământesc? Şi dacă cel pământesc a trecut, (pierit) şi dacă Christos (ca Mare Preot, Evr. 9: 7) este singur în locurile cereşti, unde ne aflăm noi astăzi? Cu siguranţă cartea Evrei şi Ioan în Apocalipsa descriau gloria Noului Legământ pe fondul trecerii ordinii Vechiului Legământ.

 

Prezenţa lui Dumnezeu 3

 

de Max R. King

original article

trad. Iosif Dragomir

În acest articol Max introduce trei etape legate de procesul istoric al întoarcerii umanităţii în Prezenţa lui Dumnezeu. Examinând afirmaţia lui Isus din Io. 14: 3, Max discută plecarea, absenţa şi întoarcerea (Parousia) lui Isus. Acest proces întreit este înrădăcinat în promisiunile Vechiului Legământ şi (este precursorul), inaugurează transformarea nou testamentală. În continuare, Max face legături între Ioan 14, Discursul lui Isus de pe Mt. Măslinilor şi 1.Petru, pasaje care indică spre o împlinire în primul secol a transformării legămintelor şi sosirea Prezenţei lui Dumnezeu.

Mulţi cercetători ai Bibliei sunt de acord că readucerea omului sub domnia lui Dumnezeu, la părtăşia şi în prezenţa lui Dumnezeu este ţelul istoriei răscumpărătoare. Este însă un dezacord considerabil cu privire la când şi cum este atins acest ţel. Unii îl văd realizat la moartea fizică. Alţi îl plasează la sfârşitul istoriei – înţelegând sfârşitul timpului şi distrugerea pământului. Dar oare acesta este sfârşitul despre care vorbeşte Biblia?

Când examinăm învăţătura lui Isus şi a apostolilor Săi privitoare la vremea sfârşitului în cadrul istoric al vremii lor şi pe fundalul promisiunilor, profeţiilor şi speranţelor Vechiului Testament, descoperim că ţelul este realizat prin lucrarea lui Dumnezeu prin Christos care a atins apogeul la consumarea (încheierea) Veacului Vechiului Legământ. În această serie de articole am văzut că Christos a fost precursorul împlinirii istoriei răscumpărătoare, El anunţând împlinirea ei – nu o prelungire de 2000 de ani. Sfârşitul este atins în Christos, (Rom. 10: 4; Mat. 5: 17-18). Toate lucrurile sunt adunate împreună şi unite în El, (Ef. 1: 10) prin eschatonul care a fost iniţiat de moartea Lui şi încheiat la Parousia (sau descoperirea) Lui la sfârşitul Veacului Vechiului Legământ în AD 70 (Evr. 9: 26; Mat. 24: 3; 1.Pet. 1: 13; 4: 17). Apropierea încheierii (consumării) din perspectiva lui Ioan (Apo. 22: 6-12) corelează venirea Cerului şi Pământului Nou, Noului Ierusalim şi a Cortului lui Dumnezeu cu sfârşitul lui Israel declarat în scripturile Noului Testament. Noul Ierusalim şi Adevăratul Cort al lui Dumnezeu în mod logic urmează dizolvării finale a Vechiului (Evr. 8: 13).

În parea a doua a seriei am văzut că în Cortul lui Dumnezeu nu există perdea separatoare între sanctuarul interior şi cel exterior. Omenirea răscumpărată nu mai este despărţită de Prezenţa lui Dumnezeu. În Noul Ierusalim Dumnezeu locuieşte în mijlocul poporului Său pentru totdeauna. Prin urmare, Ioan în scenele de încheiere ale Apocalipsei, a descris gloria spirituală şi fericirea viitorului imediat. Ioan se armonizează cu Discursul lui Christos de pe Mt. Măslinilor văzând ţelul istoriei biblice a răscumpărării realizat în „aceea monumentală criză în care Biserica Creştină în întregime a ţâşnit din crisalida Iudaismului, s-a trezit la simţul maturităţii ei, şi prin conducere şi închinare şi-a luat o poziţie independentă în faţa lumii” (Philip Schaff, Istoria Bisericii Creştine, vol. I, pp. 403-404).

Prezenţa lui Dumnezu în Ioan 14

Pe fondul acestui eschaton biblic atragem atenţia asupra unui alt text remarcabil care vorbeşte de întoarcerea omului la Prezenţa lui Dumnezeu prin Christos. În ajunul trădării Lui, Isus a spus ucenicilor, „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 1-3).

Poate că mai mult ca oricare alt pasaj care vorbeşte de venirea Domnului, acesta poate furniza cea mai amplă înţelegere cu privire la sensul, efectul şi cadrul istoric al Parousiei lui Christos. În acest pasaj sunt expuse trei etape de bază. (1), Christos pleacă. (2), El pleacă să pregătească un loc. (3), El se întoarce să-şi ia ucenicii cu El. A fi adunaţi împreună cu Christos înseamnă a fi aduşi în locaşul şi Prezenţa lui Dumnezeu. „Pentru ca acolo unde EU SUNT a zis Christos, să fiţi şi voi”(v. 3).

Ne propunem să arătăm că aceste trei etape ale Parousiei lui Christos, plecarea, absenţa şi întoarcerea Lui sunt conturate în scrierile apostolice şi sunt duse la îndeplinire cu scopul de a încheia (desăvârşi) mântuirea despre care Isus a spus că „vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Tot ceea ce a spus Isus despre plecare, pregătirea unui loc şi luarea ucenicilor la El la sfârşitul veacului (Mat. 24: 3, 14, 31) se alinează, sunt în acord cu venirea lui Christos şi noile lucruri ale Noii Creaţii despre care se vorbeşte Apo. 21-22. Capitolele descriu deplina sosire a lucrurilor promise de către Dumnezeu părinţilor lui Israel în termenii legământului confirmat (întărit, Is. 55: 3) în Christos. Noul Ierusalim, spre exemplu, este „cetatea promisă” (Evr. 11: 10), „cetatea pregătită” (v. 16), „cetatea viitoare” (13: 14) a Noului Legământ (Gal. 4: 21-31) care „nu poate fi clătinată” (Evr. 12: 22-29). Vechiul Ierusalim a putu fi clătinat, şi de fapt a şi fost clătinat precum a prezis Isus în Mat. 24. Clătinarea a făcut loc Noului Ierusalim a revelaţiei lui Christos şi Prezenţei Sale. Viitorul despre care a vorbit Isus în Mat. 24 este exact viitorul care a sosit la vremea în care Ioan scria „Descoperirea” lui Christos şi a noilor lucruri ale Lumii Sale (Io. 8: 23) – care este Creaţia Noului Legământ.

Teologia tradiţională este devotată citirii „viitorului” discutat în textele Noului Testament din perspectiva zilelor noastre mai degrabă decât din cea a vremii lui Christos şi apostolilor Săi. În consecinţă, această abordare extinde viitorul escatologic al Evangheliei departe dincolo de cadrul iniţial biblic. Aceasta neagă singura mântuire care aparţine Israelului Vechiului Legământ şi neagă deasemenea descoperirea ei deplină în Christos la sfârşitul Veacului Vechiului Legământ.

Mântuirea, Parousia şi 1.Petru

Un exemplu al acestei practici este modul în care 1.Pet. 1 este interpretat în legătură cu „mântuirea gată să fie descoperită în vremurile de apoi (din urmă)” (v. 5). Din moment ce descoperirea acestei mântuiri este legată de „descoperirea lui Christos” (v.13), teologii moderni presupun că această mântuire vine la sfârşitul „Erei Creştine” pentru că ei presupun că acesta este timpul în care Christos va fi descoperit (revelat). O astfel de abordare micşorează plinătatea (desăvârşirea) mântuirii care vine de la Iudei, prin adoptarea teoriei decalajului şi aşteptând presupusa pieire a „Erei Creştine” prelungite, pentru a beneficia de mântuirea amânată a lui Israel.

Consideraţi că mântuirea din 1.Pet. 1: 5 era „gata să fie descoperită” în acelaşi sens în care Vechiul Legământ în Evr. 8:13 era „aproape de pieire.” Şi ţineţi minte că AD 70 este punctul focal biblic al sfârşitului veacului Iudaic (Mat. 24: 3). Deasemenea, această mântuire avea să fie descoperită în acelaşi timp cu arătarea lui Christos (1.Pet. 1: 13). Noi nu trebuie să presupunem când va avea loc această arătare. Isus a spus în legătură cu zilele lui Noe şi Lot „Tot aşa va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul omului” (Luc. 17: 30). Subliniaţi acest pasaj deoarece mântuirea este descoperită în momentul în care Christos este descoprit. Când este această zi? Citiţi versetul următor. Isus a spus, „În ziua aceea,” (ziua când se va descoperi Fiul Omului), „cine va fi pe acoperişul casei, şi îşi va avea vasele în casă, să nu se coboare să le ia; şi cine va fi pe câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă” (vres. 31).

Comparaţi acum înregistrarea lui Matei referitoare la aceiaşi zi, la aceleaşi instrucţiuni, „cine va fi pe acoperişul casei, să nu se coboare să-şi ia lucrurile din casă; şi cine va fi la câmp, să nu se întoarcă să-şi ia haina” (Mat. 24: 17-18). Isus se referă la un eveniment care ar urma să aibă loc în timpul contemporanilor Săi, un eveniment care va determina pe Iudei să fugă la munţi (Mat. 24: 15-16). Aceasta era o referire clară la căderea Ierusalimului care era un eveniment aparţinând vremii sfârşitului când va avea loc primirea mântuirii (Mat. 24: 13-14). Deci iată ce avem: În pasaje identice cu instrucţiuni identice, Luca vorbeşte de ziua în care Christos se va descoperi iar Matei vorbeşte de vremea în care Ierusalimul va fi distrus de către Romani. Dacă acestea nu sunt evenimente simultane, atunci cel puţin una din relatările Evangheliilor este greşită. Eu cred mai degrabă că eroarea se găseşte altundeva.

Ceea ce vrem să arătăm este că, cele patru lucruri combinate armonios în relatările lui Matei şi Luca, (1) ziua aceea, (2) descoperirea lui Christos, (3) sfârşitul, şi (4) primirea mântuirii, toate corespund perfect cu ceea ce avem în 1.Petru. Singura diferenţă este timpul (momentul). Petru este mai aproape de ziua mântuirii decât a fost Isus când a vorbit iniţial de ea pe Mt. Măslinilor. Când a scris Petru, el a putut spune referitor la ziua descoperirii lui Christos, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape” (4: 7).

Deasemenea, mântuirea din 1.Pet. 1 este identică cu mântuirea despre care Isus a spus că „vine de la Iudei.” Petru scrie, „Proorocii, cari au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare” (v.10). Isus la fel ca Petru (ei înşişi Iudei) aşteptau mântuirea despre care au vorbit profeţii Evrei din vechime. Au vorbit profeţii din vechime despre două mântuiri, una despre care Isus a spus că „vine de la Iudei” şi una despre care Petru spune că „vine de la Creştini”? Este nevoie de trecerea a două veacuri (Iudaic şi Creştin) pentru a obţine ceea ce a promis Dumnezeu prin profeţii lui Israel? Au fost ultimii 2000 de ani doar un timp intermediar pentru a umple un gol între sfârşitul veacului Iudaic şi sosirea noilor lucruri promise lui Israel, adică Cerul şi pământul Nou, (Is. 65: 17) Noul Ierusalim (vv. 18-19) şi Cortul lui Dumnezeu (Ezech. 37: 26-28)? A crezut biserica primului secol că trebuia să se pregătească pentru sfârşitul Noului Veac înainte ca veacul Vechiului Legământ să se sfârşească? Cum putea acest lucru să fie o recomandare a „mai mult slăvitei slujbe aducătoare de neprihănire” a Noului Legământ? Nu era prea slăvit dacă de îndată ce a fost iniţiat (după 1500 de ani de pregătire) putea să se sfârşească oricând chiar înainte de încheierea Vechiului Legământ. Dar şi mai rău, el se sfârşeşte chiar înainte ca sfinţii să poată primi harul şi mântuirea profeţiilor Vechiului Testament (1.Pet. 1: 10, 13) dacă Petru a vorbit de descoperirea lui Christos ca având loc la sfârşitul „Erei Creştine.” Un astfel de concept privitor la vremea sfârşitului minimalizază puterea transformatoare a Crucii de a iniţia desăvârşirea Noului Legământ.

Imaginează-ţi următoarele: Isus a predicat că distrugerea Ierusalimului va fi o vreme de mare necaz, „Pentrucă atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum, şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar, din pricina celor aleşi, zilele acelea vor fi scurtate” (Mat. 24: 21-22). Dar înainte ca să apară acest inegalabil holocaust creştinii s-au rugat în adunările lor, „Vino Doamne Isuse!” (1.Cor. 16: 22; Apo. 22: 20), care ar însemna (după cum este în general înţeleasă venirea Lui astăzi), că ei se rugau să vină o distrugere instantanee prin foc. O astfel de catastrofă ar şterge de pe pământ toată suflarea şi va depăşi cu mult distrugerea Ierusalimului, infirmând şi invalidând astfel cuvintele lui Isus.

Conceptele viitoriste privitoare la vremea sfârşitului nu pot scăpa de această dilemă. În conceptul lor despre sfârşit, acei sfinţi din primul secol ar aştepta dezastrul căderii Ierusalimului fiind asiguraţi de către Isus că nu toţi vor pieri. În acelaşi timp ei vor aştepta, vor veghea şi se vor ruga ca Christos să vină printr-o distrugere care ar mătura totul din cale, nimeni n-ar scăpa. Mă întreb dacă ei s-ar fi gândit vreodată care distrugere să o ceară cu mai multă ardoare; cea care ar apăra credinţa evanghelică sau cea care ar nimici-o de pe pământ. Mă îndoiesc că profeţii au avut aceasta în minte când au vorbit de veacul viitor, veac veşnic, în care „toate familiile pământului” vor fi binecuvântate. Pe faţă spunând lucrurile, interpretarea bisericii privitoare la vremea sfârşitului nu se potriveşte cu cadrul vremiii sfârşitului din primului secol despre care au vorbit Christos şi apostolii. Viitorul escatologic al Evangheliei era conceput să angajeze Evanghelia în lume nu să o scoată din circuit.

Acum că am observat câţiva indicatori ai cadrului primului secol privind vremea sfârşitului, (şi ei se găsesc din plin în Scriptură) avem cadrul biblic pentru înţelegerea sensului şi scopului plecării, absenţei şi întoarcerii lui Christos.

Etapa I: Plecarea lui Christos

„Mă duc să vă pregătesc un loc” (Io. 14: 2). De ce pleacă Christos din „lumea de jos” (Io 8: 23)? Aceasta este o întrebare împortantă. Până nu aflăm din Scriptură motivul şi necesitatea plecării lui Christos, va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să înţelegem fundalul biblic şi cadrul istoric pentru etapele doi şi trei – pregătirea locului şi respectiv Parousia Lui (sosirea sau prezenţa).

Lumea celei de a „doua prezenţă” este dificil (poate imposibil) de înţeles dacă înţelegem greşit lumea primei Lui veniri şi a plecării ulterioare. În consecinţă, locul şi evenimentul strângerii ucenicilor lui la Sine (ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” v. 3), a fost umbrit de un continuu crescând labirint al speculaţiilor şi interpretărilor.

Unde atunci este de găsit Christos de la momentul naşterii Sale până la momentul plecării? A spune că El a venit şi a plecat de pe planeta pământ fără alte clarificări, este o depărtare colosală de la acest stadiu iniţial al istoriei răscumpărătoare. Biblia spune că El a venit la ai Săi (Io. 1: 11). El nu a venit la Romani, la Babilonieni sau la Egipteni, ci la Iudei. El a fost Christosul lui Israel (Rom. 9: 5). În toate lucrurile El a „trebuit să se asemene fraţilor Săi” (Evr. 2: 17), iar asemănarea Lui trece dincolo de natura fizică. El a fost născut „din sămânţa lui David” (Rom. 1: 3), iar Pavel prinde înţelesul mai larg al cuvintelor „în ce priveşte trupul,” când a scris că Christos „s-a născut sub Lege” (Gal. 4: 4). Isus a intrat în acel mod de viaţă care era specific Israelului Vechiului Legământ. El a trăit, a suferit şi a murit în interiorul graniţelor acelei lumi (cosmos) tipice, fireşti a istoriei răscumpărătoare. Aceea era lumea din care a plecat Christos, lume care sta în permanent contrast cu „lumea viitoare” a Parousiei Sale. Dar uni pot întreba, „Nu a venit Christos să mântuiască toate neamurile? Nu a gustat El moartea pentru toţi?” Absolut! Nu este nici o dispută pe tema aceasta. Întrebarea este, „Unde a devenit El Mântuitorul tuturor oamenilor şi care este cadrul sau fundalul biblic pentru această mântuire? Christos a spus că „mântuirea vine de la Iudei” (Io. 4: 22). Nicăieri nu se spune că mântuirea este de la Neamuri (Ef. 2: 11, 12). De aceea Christos a venit la Iudei. Nu ar fi devenit mântuitorul cuiva dacă ar fi venit spre exemplu la Romani, ar fi trăit, şi murit la Roma şi ar fi plecat din lumea lor. Nu a existat nici o istorie a răscumpărării de împlinit în lumea respectivă sau ori care altă naţiune, decât în naţiunea Israelului Vechiului Legământ. Dar şi mai mult, Christos nu ar fi putut deveni mântuitorul tuturor oamenilor nici chiar al fraţilor Săi, „după trup” dacă ar fi rămas în lumea Vechiului Legământ. Neputinţa acelui legământ de a oferi mântuirea Iudeilor, să nu mai vorbim de toate naţiunile pământului, a fost demonstrată în mod repetat de-a lungul celor 1500 de ani (descendenţa Lui din seminţia lui Iuda la restricţionat şi l-a împiedicat să devină Mesia). Iudeii în mod eronat au crezut că atunci când a venit Christos El putea să petecească „vechea haină” şi să o facă funcţională. El însă le-a clarificat că „lumea de jos” (cosmosul Vechiului Legământ) nu era lumea Lui (Io. 8: 21-23; 18: 36). Lumea Lui, în care va fi împlinită mântuirea care „vine de la iudei” şi extinsă la toate naţiunile, era „de sus.” Era lumea promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Avraam, patria cerească, (Evr. 11: 8-16) şi Ierusalimul Ceresc care sta în contrast cu ţara şi cetatea pământească a Israelului firesc (Evr. 12: 22).

Când acest concept „lumea de sus” este urmărit de-a lungul Noului Testament identitatea lui ca aparţinând Noului Legământ devine remarcabil de limpede. Spre exemplu, Ierusalimul de sus denumit deasemenea şi Noul Ierusalim, Ierusalimul Ceresc, este descris ca fiind cetatea creaţiei Noului Legământ în Gal. 4: 21-31 şi în Evr. 12: 22-24. Ideea este, că dacă Christos, prin intermediul morţii Sale, n-ar fi plecat din lumea Iudaică El nu ar fi putut să întărească făgăduinţele date părinţilor lui Israel (Rom. 15: 8). „În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri, care se capătă prin credinţă… De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentruca să fie prin har, şi pentruca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este supt Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor” (Rom. 4: 13, 16). Pavel concluziona logic, „Căci dacă moştenirea ar veni din Lege, nu mai vine din făgăduinţă; şi Dumnezeu printr-o făgăduinţă a dat-o lui Avraam” (Gal. 3: 18). Locul (ţara) pentru realizarea „promisiunii” este „locul” pe care Isus a plecat să-l pregătească pentru ucenicii Săi.

Acesta este motiv suficient pentru plecarea lui Christos din lumea în care a fost născut, lumea care L-a plasat „sub lege” (Gal. 4: 4), lumea în care a trăit, a predicat, a murit şi prin urmare lumea din care a plecat. El a plecat în conjunctura revărsării Duhului Sfânt, pentru a furniza mijloacele prin care Dumnezeu a pregătit un loc mai bun, cu un legământ mai bun, pentru lucrurile mai bune care aveau să vină ca împlinire a promisiunilor lui Dumnezeu făcute lui Israel. În această viitoare Lume Nouă (nu vechea lume care pleca, trecea), Neamurile au fost făcute părtaşe lucrurilor spirituale ale lui Israel (Rom. 15: 27) ca „împreună moştenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Christos Isus, prin Evanghelia aceea” (Ef. 3: 6).

În următorul nostru articol ne vom ocupa de timpul şi însemnătatea absennţei lui Christos, în special din perspectiva sosirii şi lucrării Duhului Sfânt. Vom arăta că „absenţa” lui Christos nu se întinde pe o perioadă de 2000 de ani din „Era Creştină.” „Pregătirea” în conjuncţie cu Duhul acoperă perioada de 40 de ani, „zilele din urmă” ale veacului Vechiului Legământ.

Când absenţa lui Christos şi prezenţa Duhului sunt corelate în scop şi lucrare şi este onorat cadrul istoric al scrierilor Noului Testament, locul deplin pregătit – lumea celei de a „doua Veniri” a lui Christos va fi clarificat în mod remarcabil. La fel de clar va fi contrastul ei faţă de lumea din care a plecat Christos.

Prezenţa lui Dumnezeu 4

 

de Max King

original article

trad. Iosif Dragomir

Cartea Apocalipsa este uneori considerată piatra de căpătâi a profeţiei biblice. Este evident în cap. 21-22 că ţinta scopului răscumpărător al lui Dumnezeu în Christos este atinsă în reabilitarea, readucerea umaniţii în prezenţa lui Dumnezeu (22: 1-5). Dar întrebarea este, Când?

Scopul acestor serii de articole este să identificăm cadrul biblic pentru venirea Cerului şi Pământului Nou, Noul Ierusalim şi Cortul lui Dumnezeu din Apo. 21: 1-3. În lumina promisiunii Vechiului Testament şi a împlinirii din Noul Testament, există o dovadă sigură că Ioan (scriind despre lucrurile cari erau „aproape” şi care trebuiau să aibă loc „în curând,” Apo. 1: 1-3; 22: 6-10), descria venirea creaţiei Noului Legământ şi deplina manifestare a ei pe fondul trecerii ordinii Vechiului Legământ (Mat. 24; Evr. 8: 13; 12: 18-29).

În momentul de faţă examinăm cadrul biblic pentru plecarea, absenţa şi a doua prezenţă (Parousia) a lui Christos aşa cum este prezentată de către Io. 14: 1-3. Aceste trei etape ale misiunii lui Christos care au schimbat lumea (schimbarea veacurilor, transformarea legămintelor) formează cadrul pentru consumarea şi restaurarea arătată lui Ioan în Apo. 21-22.

În ajunul trădării Sale, Isus a spus ucenicilor, „Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu, şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi.”Împlinirea acestei promisiuni îi este arătată lui Ioan de către unul din cei şapte îngeri în contextul venirii Noului Ierusalim. (Ap. 21: 9-11). Prin urmare, Isus le spunea ucenicilor în Io. 14 că ei nu vor fi adunaţi la sine în Vechiul (pământescul) Ierusalim ci în Noul Ierusalim unde „scaunul de domnie a lui Dumnezeu şi al Mielului” vor fi aşezate „pe vecie” şi unde robii lui Dumnezeu „vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor” (Apo. 22: 1-5). Din perspectiva promisiunii lui Christos făcute lui Ioan, aşa cum este ea înregistrată în Io. 21: 20-23, ,,Dacă vreau ca el (Ioan) să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie (Petru)?” – nu este surprinzător faptul că îngerul lui Dumnezeu îi arăta lui Ioan „lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apo. 22: 6) îndemnându-l ,,Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Căci vremea este aproape!” (v.10). Observaţi de asemenea că îngerul a spus „carte” nu câteva versete selectate din ea. Vremea era aproape pentru împlinirea a tot ce a fost scris în carte referitor la „descoperirea lui Isus Christos.” Prin urmare, Ioan era îndemnat să scrie despre iminenta venire a lui Christos şi strângerea laolaltă a ucenicilor la El. „Şi Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimes pe îngerul Său să arate robilor Săi lucrurile, cari au să se întâmple în curând …. Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!”(Apo. 22: 6, 12, 14). Este limpede că prezenţa lui Dumnezeu şi a lui Christos este realizată în Noul Ierusalim şi că lui Ioan i s-a arătat sosirea lui deplină pe fundalul „cădeii Babilonului,” Ierusalimul pământesc, „unde a fost răstignit Domnul lor” (Apo. 11: 8).

În legătură cu plecarea lui Christos din Io. 14, am demonstrat în partea a treia a acestei serii că lumea din care a plecat Christos (prin intermediul Crucii) corespunde cu creaţia reprezentată de Muntele Sinai. Christos a intrat în această lume temporală, specifică şi determinată de legământ prin naşterea Sa din „seminţia lui David” (Rom. 1: 3). Aceasta înseamnă (aşa cum indică expresia „în ce priveşte trupul”), că El a fost născut „sub lege” (Gal. 4: 4) şi prin urmare „a trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evr. 2: 17). O greşală exegetică comună, referitoare la Io. 14: 1-3 face pământul fizic (planeta), punctul focal al plecării lui Christos şi prin urmare, lumea care trece la venirea Cerului şi Pământului Nou pe care Dumnezeu le-a promis lui Israel (Is. 65: 17-19; 66: 22). Aceasta este o mare deviere de la lumiile contrastante ale legămintelor istoriei răscumpărătoare biblice, pentru care Crucea este punctul pivotal. Christos nu a murit ca să pună capăt planetei pământ şi în felul acesta să „şteargă păcatul” (Evr. 9: 26). Plecarea Lui nu a avut ca scop pregătirea unei planete fizice care va lua locul acestui pământ. Fără nici o excepţie, fiecare pasaj din Noul Testament care vorbeşte de „sfârşit” are de-a face cu trecerea ordinii Vechiului Legământ pentru a face loc Noului Legământ. Aceasta este singura aplicaţie „schimbătoare de lumi” făcută de Crucea lui Christos, iar referirea la ea se găseşte din belsug în scrierile apostolice. Verifică singur! Rezultatele vor fi iluminante. Nu există nici cea mai mică dovadă în favoarea unui plan dualistic de „sfârşit al veacului” în învăţătura lui Christos şi a ucenicilor Săi. Dimpotrivă, intrarea lui Christos în lumea Israelului Vechiului Legământ, lucrarea personală, moartea Sa, plecarea, absenţa şi a doua „apariţie” constituie un singur eschaton schimbător al veacurilor, indivizibil, prin care toate lucrurile au fost unite şi desăvârşite în El (Rom. 10: 4; Mat. 5: 17-18; Ef. 1: 10).

Se pare că greşala interpretatorilor de a vedea extensia veacului Vechiului Legământ şi consumarea lui aproximativ 40 de ani după Cruce, a dus la apariţia dihotomizării singurei „vremi a sfârşitului” din Evanghelii. Nu doar că acest fapt contrazice numeroasele afirmaţii din N.T. privitoare la „apropierea vremii sfârşitului,” dar întrerupe progresia armonioasă şi sistematică a ordini răscumpărătoare a lui Dumnezeu de la început până la încheierea ei. Confuzia şi dezordinea care există astăzi în interpretarea pasajelor privitoare la vremea sfârşitului se aseamănă cu ceea ce experimentează cineva care încearcă să asambleze două imagini dintr-un singur puzzle. Nu contează cât amestecă piesele, aceasta este o misiune imposibilă. Acest lucru este adevărat pentru cei care, spre exemplu, încearcă să determine care pasaje referitoare la venirea a lui Christos aparţin sfârşitului veacului V. Legământ şi care se aplică la presupusul sfârşit al pământului material – sau începutului mileniului, – încearcă să asambleze oricare venire suplimentară a lui Christos pentru a se potrivi tezei lui privitoare la vremea sfârşitului. Este convingerea autorului că atunci când întregul tablou al vremii sfârşitului determinat de Cruce este asamblat împreună nu vor mai rămâne piese pentru construirea altui eschaton.

În atotştiinţa lui Dumnezeu El ne-a oferit suficient de această parte a eternităţii ca să vedem în volumul Scripturii plinătatea şi gloria a ceea ce a fost descoprit şi încheiat în Christos. Dacă mai era necesar încă ceva pentru a aduce umanitatea înapoi la Dumnezeu, ni s-ar fi descoperit de Duhul Sfânt. Dar lucrarea lui de a arăta „lucrurile viitoare” a încetat odată cu v. 21 din Apo. 22 – deoarece „lucrurile viitoare” au venit. Noi trebuie să ne mulţumim în a rămâne în cadrul lucrării lui Christos de schimbare a lumiilor (transformarea legămintelor). Evenimentele combinate ale plecării Sale, absenţei şi întoarcerii Lui cuprind întreaga plajă a misiunii sale de a „şterge păcatul” la sfârşitul veacului (Evr. 9: 26-28).

Când păcatul a fost şters şi a fost adusă „neprihănirea veşnică” (Dan. 9: 24-27), poporul lui Dumnezeu a fost readus în prezenţa Lui (Apo. 21: 3) atât în prezent cât şi pentru totdeauna (22: 4, 5). Nevoia umanităţii astăzi este de a identifica lumea în care Christos Şi-a împlinit misiunea de a „şterge păcatul,” în contrast cu lumea care nu a putut face să „înceteze fărădelegile” şi nu a putut aduce „neprihănirea veşnică” (Dan. 9: 24-27; Gal. 3: 21; Evr. 9: 26). Şi vom putea face acest lucru dacă rămânem în cadrul şi contextul plecării, absenţei şi întoarcerii lui Christos despre care vorbeşte Io. 14.

Etapa II: Absenţa lui Christos

Scopul absenţai lui Christos este afirmat succint în Io. 14: 2, „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc.” În mod tradiţional se crede că absenţa lui Christos a început la Înălţarea Sa şi continuă până astăzi. Acest lucru se bazează pe presupunerea că a doua Sa venire „nu în vederea păcatului” (Evr. 9: 28) este legată de distrugerea planetei pământ. Această perspectivă, ca urmare, l-a angajat pe Christos într-o lungă pregătire cu o natură şi semnificaţie ambiguă a activităţii Sale în ultimi 2000 de ani. Zadarnic cauţi în Scriptură vreo legătură între plecarea lui Christos de pe planeta pământ şi presupusa ei viitoare distrugere. Desigur că nu poate fi vorba de aşa ceva dacă V.T. şi N.T. sunt recunoscute ca şi cadrul biblic pentru identitatea şi schimbarea celor două lumi sau veacuri contrastante. Dacă se aderă strict şi consecvent la acest cadru răscumpărător în exegeza vremii sfârşitului din N.T., semnificaţia absenţei lui Christos poate fi cuprinsă şi înţeleasă. În această lumină rolul Crucii de schimbare a lumii capătă sens (Rom. 7: 4; 2.Cor. 5: 12-17). Plecarea lui Christos din creaţia Vechiului Legământ pentru a o aduce pe cea Nouă are sens (Apo. 21: 5). Trimiterea Duhului Sfânt să descopere „lucrurile viitoare” legate de creaţia Noului Legământ are sens (Io. 16: 12-15). Ştergerea păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice prin schimbarea celor două legăminte are sens (Evr. 9: 26; Dan. 7: 24-27). Corelarea arătării lui Christos „nu în vederea păcatului” (Evr. 9: 28) cu trecerea economiei Vechiului Legământ are sens (Mat. 24; Evr. 8: 13; 10: 25,37). Legând domnia lui Christos dinainte de sfârşitul veacului de anihilarea puterilor veacului Vechiului Legământ în scopul de a birui moartea, are sens (1.Cor. 15: 24-28; 2.Cor.3: 7). Înţelegerea că „nădejde” din 2.Cor. 3: 12, ţinteşte înspre schimbarea consumată (încheiată) de la „slujba aducătoare de moarte scrisă şi săpată în pietre” (v. 7) la „slujba aducătoare de neprihănire” (v. 9) are sens (Gal. 3: 21). Are sens faptul că expresia „noi aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii” (Gal. 5: 5) este focalizată pe venirea deplină a creaţiei Noului Legământ – promisul cer şi pământ în care „locuieşte neprihănirea” (Is. 65: 17-19; 2.Pet. 3: 13; Apo. 21: 1-4). Dând Noului (cer) Ierusalim locul cuvenit de drept în creaţia Noului Legământ la fel cum Vechiul (pământescul) Ierusalim a aparţinut economiei V. Legământ, are sens (Gal. 4: 21-31).

Mai departe, are sens faptul că venirea consumată (încheiată, deplină) a Noului Ierusalim (Is. 65: 18-19; Apo. 21: 3) era legată de sfârşitul deplin (distrugerea) al Vechiului Ierusalim, (Mat. 24). Şi repetata accentuare, inspirată de Duhul Sfânt, în scrierile apostolice, a apropiatei vremii a sfârşitului are sens dacă focalizarea se face pe prezisa pustiire a istoricului Ierusalim şi pe veacul V. Legământ (Dan. 9: 27; Mat. 23: 38; 24: 15; Rom. 13: 11, 12; 1.Cor. 7: 31; 10: 11; fil. 4: 5; 1.Pet. 4: 7; Iacov 5: 8-9; Evr. 10: 25, 37; 1.Io. 2: 18; Apo. 1: 1-3; 22: 6-10).

Cadrul tranziţionl şi contextul legămintelor privind tot ceea ce este scris în N.T. în legătură cu „sfârşitul” este clar. Totuşi cea ce nu are sens este încercarea de a susţine şi de a purta două eschaton-uri distincte de-a lungul învăţăturii lui Christos şi a apostolilor Săi privind „vremea sfârşitului.” Această încercare dezvoltă un anume tip de exegeză „ia şi alege” care ignoră textul (şi contextul istoric), întrerupând unitatea şi consistenţa cursului de gândire al scriitorului. Tema dominantă a Vechiului şi Noului Testament în care curge şi se cuprinde întreaga escatologie a evangheliilor (determinate de Cruce) poate fi exprimată şi cuprinsă în cuvintele lui Pavel, „acestea sunt două legăminte” (Gal. 4: 24).

Orice interpretare escatologică care nu este înrădăcinată în Cruce şi nu este legată de schimbarea legămintelor şi a modului lor de existenţă este străină de cuvântul lui Dumnezeu. Practica de a scoate escatologia din cadrul ei legat de legăminte şi transformarea ei într-un fel de escatologie spaţial-temporală a fost folosită de secole şi în majoritatea cazurilor presupunerile ei au trecut neprovocate şi neverificate. Termenul în care această practică să fie trasă la răspundere pentru abuzarea Scripturii, denaturarea contextului biblic istoric şi răstălmăcirea misiunii lui Christos a fost depăşit demult! Un exemplu în acest sens se poate vedea în modul în care teologii au ignorat cadrul de legământ al escatologiei în cartea Evrei. Mulţi văd „sfârşitul” din Evr. 3: 6-14 ca însemnând fie sfârşitul vieţii cuiva sau sfârşitul planetei pământ. Dar o privire mai atentă descoperă că subiectul în cauză aparţine Casei lui Christos în contrast cu casa lui Moise. Sfârşitul avut în vedere este acela care consumă (aduce la îndeplinire) schimbarea celor două case. Contextul este legat de legăminte de la început până la final. Aceiaşi greşală este comisă şi cu „a doua venire” din Evr. 9: 28. În mod arbitrar este scoasă din contextul schimbări corturilor şi folosită să susţină orice teorie pe care cineva o are cu privire la vremea sfârşitului. Acelaşi lucru se face şi cu patria şi cetatea cerească anticipate de Avraam (Evr. 11: 8-16) El a văzut aceste „lucruri cereşti” în termenii unui legământ mai bun confirmat de Dumnezeu în Christos. Totuşi abordările tradiţionale scot aceasta din contextul lor de legământ şi îl leagă de trecerea acestui pământ material. Aceste exemple abundă nu doar în Evrei ci şi de-a lungul scrierilor N.T. Este pur şi simplu o „amestecătură de lumi” escatologic vorbind. Până nu ne clarificăm lumile şi nu le identificăm biblic în cadrul respectivelor legăminte, vom continua să avem tot mai mult din haosul care caracterizează teologia zilelor noastre.

Întorcându-ne acum la absenţa lui Christos, am spus tot ceea ce am spus mai sus, pentru a sublinia următoarele: Există o legătură clară între absenţa lui Christos şi trecerea (pieirea) lumii din care El a plecat, dar mult mai important, nu suntem lăsaţi în beznă cu privire la lucrarea lui Christos din timpul absenţai Sale. Când privim lumea din care a plecat Christos în termenii cadrului de legământ avem o abundenţă de informaţii referitoare la activitatea lui Christos de pregătire a lumii viitoare sau a veacului viitor. Începând cu cartea Fapte şi citind până la sfârşitul Apocalipsei găsim că Christos a plecat dintr-o lume determinată de un vechi legământ iar a doua Sa venire (prezenţă sau Parousia) are loc în lumea Noului Legământ unde se împlinesc promisiunile, profeţiile şi tipurile conţinute în cel vechi. Simplu dar profund.

În partea a-V-a vom arăta relaţia dintre absenţa lui Christos şi lucrarea Duhului Sfânt. Vom vedea că Duhul nu a fost trimis să Îl înlocuiască pe Christos sau să slujească ca o „umplere” până va veni El. Nici n-a venit ca să suplimenteze mântuirea pe care o dă Christos. Din contră, misiunea specifică a Duhului a fost să-L glorifice pe Christos, nu pe sine, prin „descoperirea” lucrurilor care aparţin lui Christos (Io. 16: 12-15).

Acestea sunt lucrurile care alcătuiesc lumea celei de a doua apariţii a lui Christos. Vom demonstra prin urmare că pregătirea locului de către Christos pentru ucenicii Săi şi lucrarea Duhului sunt una în natura, scopul şi rezultatul lor. A doua apariţie a lui Christos este legată de încheierea misiunii Duhului de a descoperi „lucrurile viitoare.”

 

 

Prezenţa lui Dumnezeu 5

 

de Max King

 original article

trad. Iosif Dragomir

Christos a venit în lumea lui Israel a Vechiului Testament ca să „şteargă păcatul” (Evr. 9: 26-28) şi să „aducă neprihănirea veşnică” (Dan. 9: 24-27; 2Pet. 3: 13), prin aceasta efectuând restaurarea omului în prezenţa Dumnezeului Celui Viu (Io. 14: 1-6). Christos nu a venit, totuşi, să realizeze acest lucru în cadrul graniţelor economiei Vechiului Legământ. În cuvintele lui Pavel, „Dacă s-ar fi dat o Lege care să poată da viaţa, într-adevăr, neprihănirea ar veni din Lege” (Gal. 3: 21). În loc ca Legea să şteargă păcatul, ea a „venit pentruca să se înmulţească greşala,” şi ca „păcatul să se arate afară din cale de păcătos” (Rom. 7: 13), „pentruca orice gură să fie astupată şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu” (Rom. 3: 19). Planul lui Dumnezeu era ca „făgăduinţa să fie dată celor ce cred, prin credinţa în Isus Christos” (Gal. 3: 22).

Christos, Promisiunea şi Lumea Sa

Încapacitatea Legii de a oferi făgăduinţa vieţii şi neprihănirea este fundalul rolului schimbător de veacuri al Crucii şi în consecinţă aceasta ne ajută să înţelegem însemnătatea plecării, absenţei şi celei de a doua veniri a lui Christos (Io. 14: 1-3). Prin Cruce, Christos a părăsit cosmosul Vechiului Legământ pentru motivele amintite mai sus. Păcatul nu putea fi „şters” în aceea lume. „Nădejdea neprihănirii” nu putea fi împlinită în Iudaismul pământesc, firesc (Gal. 5: 5; Fil. 3: 1-9). Din perspectiva Promisiunii, Christos era din altă lume (Rom. 4: 13; Io. 8: 23; 18: 36; Gal. 3: 13-18). El nu putea să-Şi exercite domnia mesianică în „lumea de jos” (Io. 8: 23; 18: 36). Subliniem acest punct deoarece, dacă cineva nu înţelege lumea din care a plecat Christos, nici nu va avea o înţelegere corectă despre lumea celei de a doua veniri.

Motivul principal pentru respingerea lui Christos de către poporul Său, a fost greşala lor de a înţelege că creaţia reprezentată de Muntele Sinai nu a fost destinată să fie lumea venirii lui Mesia în care să fie împlinite promisiunile lui Dumnezeu făcute părinţilor lui Israel. Venind la „ai Săi” (Io. 1: 11), El nu a venit în lumea Sa. El nu a fost mai puţin „străin şi călător” în Palestina pământească decât a fost Avraam care şi el a locuit temporar în pământeasca, tipică ţară promisă „ca într-o ţară care nu era a lui şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov cari erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11: 9-10). Spre deosebire de mulţi dintre necredincioşii lui descendenţi, care şi-au îndreptat privirea spre lucrurile pământeşti ale Legământului mozaic, Avraam a văzut adevăratul, spiritualul şi mai înaltul plan al promisiunii lui Christos. Privirea lui nu a fost fixată pe Canaanul pământesc. În schimb, în conformitate cu promisiunea, el a dorit „o patrie mai bună, adică o patrie cerească” (v.16), iar aceasta este o referire clară la „lucruri mai bune” ale „legământului mai bun” care a fost „întărit de Dumnezeu mai înainte în Christos” (Evr. 8: 6; 12: 22-24; Gal. 3: 17).

Cu aceste lucruri în minte, putem acum atrage atenţia asupra afirmaţiei lui Christos făcută înaintea fariseilor care I-au pus sub semnul întrebării validitatea mărturiei Lui cu privire la Sine. Isus a spus, ,,Chiar dacă Eu mărturisesc despre Mine însumi, totuş mărturia Mea este adevărată; căci Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin nici unde Mă duc. Voi judecaţi după înfăţişare; Eu nu judec pe nimeni. ,,Voi sunteţi de jos,” le-a zis El; ,,Eu sunt de sus: voi sunteţi din lumea aceasta, Eu nu sunt din lumea aceasta” (Io. 8: 14-15, 23). Afirmaţia „Voi judecaţi după (sarka) înfăţişare” (Cronilescu traduce aici sarka cu înfăţişare când de fapt înseamnă carne, cuvânt pe care în alte ocazii îl traduce cu „firea pământească”; vezi nota de subsol la Rom. 8: 3), care este de fapt „voi judecaţi după firea pământească,” localizează exact rădăcina problemei lui Israel de a vedea pe Christos şi promisiunea în termenii Noii Lumi în afara Legii. A judeca „după firea pământească” înseamnă pur şi simplu că Iudeii, adepţi zeloşi ai Torei, aşteptau o restaurare mesianică în conformitate cu statu-quo-ul pământesc, firesc sub Vechiul Legământ. Dar Christos şi mesajul Său referitor la veacul viitor nu se încadrează în acest tipar al evaluării lui Israel privind viitorul mesianic. În aceiaşi conjunctură Pavel scrie, „Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Christos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta” (2.Cor. 5: 16). Cuvântul „carne” sau firea pământească (sarka) este adesea folosit în Scriptură pentru a descrie modul de viaţă al lui Israel sub Vechiul Legământ. Acest lucru se vede clar în Fil. 3: 1-9, unde Pavel pune semnul egal între „încredere în lucrurile pământeşti” şi „lucrurile Legii” cari erau un câştig pentru el şi în care el se încredea odinioară. Dar acum (din perspectiva Crucii şi a plecări sau ieşirii din Iudaismul pământesc), Pavel a spus, că noi nu mai cunoaştem pe Christos (sau pe altcineva) după acele standarde pământeşti (carnale). Prin evanghelia Duhului, Pavel a ajuns să cunoască adevărata lume căreia aparţinea Christos şi promisiunea – lumea pentru care Crucea era punctul pivotal. Deaceea, când Christos a spus Iudeilor, „Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc, dar voi nu ştiţi nici de unde vin nici unde Mă duc” (Io. 8: 14), El vorbea de lumea promisiunii de care El aparţinea din ziua în care Dumnezeu a făcut legământul Lui cu Avraam şi la întărit prin jurământ (Gal.3: 15-18). Promisiunea făcută lui Avraam cât şi Noul Legământ întărit în Christos au reprezentat lumea promisiuni mesianice, şi prin urmare lumea celei de a doua veniri a lui Christos „nu în vederea păcatului” (Evr. 9: 28).

Antiteza cosmosului Vechiului Legământ, lumea de sus, este locul unde a fost „şters păcatul” (Evr. 9: 26) şi unde „locuieşte neprihănirea” (2.Pet. 3: 13), conform promisiunii făcute de Dumnezeu lui Israel (Is. 65: 17-19). În mod evident Christos vorbea în Io. 8 de Noua Lume (sau creaţie) a Noului Legământ când a spus Iudeilor, „Eu ştiu de unde am venit şi unde Mă duc.” Lumea Lui, „lumea de sus” (v. 23) sta în contrast nu cu planeta pământ ci cu lumea (carnalului) Israelului Vechului Legământ.

Credem că ceea ce s-a expus mai sus este cadrul biblic pentru înţelegerea „lumii de jos” din care a plecat Christos şi „lumii de sus” în care El s-a întors cu scopul expres, „ca să dovedească credincioşia lui Dumnezeu, şi să întărească făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8). Această aplicare a lui Ioan 14: 1-3 rezistă în faţa unui scrutin riguros al învăţăturii lui Christos şi a apostolilor Săi, având toată susţinerea a tot ceea ce a fost scris în Lege, Profeţi şi Psalmi referitor la Christos, Promisiune şi Noul Veac viitor.

Misiunea Duhului Sfânt

Acum ne vom îndrepta atenţia asupra absenţai lui Christos – intervalul dintre plecarea Lui şi a doua venire – concentrându-ne asupra misiunii escatologice („din zilele din urmă”) a Duhului Sfânt. Din nefericire, legătura inseparabilă dintre lucrarea Duhului şi acţiunea de pregătire, de către Christos a unui loc pentru ucenicii Săi, a fost ignorată aproape în totalitate. În primul rând, absenţa lui Christos este de obicei înţeleasă ca prelungindu-se pe durata ultimilor 2000 de ani. Acest lucru este evident greşit. Noi ştim de ce Christos a plecat din veacul Vechiului Legământ, dar cel puţin a fost în el pentru o vreme, ceea ce nu se poate spune despre Era Creştină, dacă El lipseşte din momentul începerii ei până la finalul ei. Ce sens, ce logică are faptul că Christos a murit să întemeieze o Eră care să-L despartă de ucenicii Lui până se va întoarce să-i pună capăt? Aceasta nu vorbeşte prea mult în favoarea Crucii.

Mai departe, în această extensie eronată a absenţei lui Christos veacul prezent este văzut ca perioada de timp pentru lucrarea escatologică a Duhului Sfânt promis (Fpt. 1: 4-8). Prin urmare s-a aplicat eticheta „zilele din urmă” pe veacul prezent – Veacul Legământului veşnic (vezi Ezech. 37: 26; Ier. 31: 33; Evr. 8: 8-12; Apo. 21: 1-4, eticheta „lucrurile dintâi” care s-au referit la primul Legământ, cel Vechi care era pe punctul de a pieri în Evr. 8: 13 şi a pierit în Apo. 18, 20, 21).

Încercarea de a înşira misiunea escatologică a Duhului Sfânt de-a lungul celor 2000 de ani a devenit impulsul şi forţa dinamică a unei evanghelii agresive (con)centrată pe Duhul, care contrazice tot ceea ce învaţă Scriptura despre rolul escatologic, special, plin de respect, al Duhului Sfânt privitor la Christos, la promisiune şi la a doua apariţie în slava Sa şi în slava Tatălui Său.

Din generaţie în generaţie s-au făcut eforturi de a recupera, a reface sau reproduce într-un anumit mod darurile speciale, lucrarea şi menirea Duhului Sfânt specifice vremii apostolice. De-a lungul secolelor mulţi au încercat să reînvie momentul escatologic care a învăluit biserica în faza copilăriei înainte să ajungă la maturizarea ei de la sfârşitul veacului (Mat. 24; 1.Cor. 13: 8-13; Ef. 4: 11-16). Pentru a clarifica rolul escatologic al Duhului, există o nevoie urgentă să ne întoarcem la cadrul istoric al N.T. şi să luăm în considerare tot ceea ce s-a spus şi s-a făcut în aceea perioadă numită „împlinire a vremii.” Din această perspectivă vom putea vedea legătura biblică dintre absenţa lui Christos şi lucrarea escatologică a Duhului Sfânt în cadrul „zilelor din urmă” specifice lui Christos şi apostolilor Săi; adică „ultima generaţie” care a trăit în aceea perioadă de încheiere a veacului Vechiului Legământ (Ioel 2; Fpt. 2; Mat. 24).

Duhul Sfânt, Promisiunea şi Lumea de Sus

Am arătat legătura lui Christos, a promisiunii şi a lumii Sale cu legământul avraamic care a precedat şi a înlocuit legământul temporal, tipic dat la Sinai. La acest punct dorim să adăugăm pe Duhul Sfânt. Sau poate exprimat mai corect, dorim să introducem pe Duhul Sfânt. (Vom comenta această diferenţă mai târziu). Acum este important să înţelegem atât timing-ul (momentul) cât şi scopul venirii Duhului Sfânt.

  1. Momentul venirii Duhului

Din perspectiva V.T,. profeţia lui Ioel, ar putea fi cea mai clară referitoare la promisiunea Duhului (Ioel 2: 28-32) deoarece Petru confirmă Rusaliile ca pe împlinirea de început a acestei profeţii când a spus, „Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel” (Fpt. 2: 16). Totuşi, în timp ce există un consens general că Duhul a fost revărsat la Rusalii un alt text elucidează momentul (timing-ul) venirii Duhului. În ajunul trădării Sale, Isus a spus ucenicilor Săi, „Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete” (Io. 16: 7). Aici învăţăm că plecarea lui Christos este factorul decisiv în venirea Duhului. Isus a spus, „dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul (gr. parakleto, lit. avocatul apărării) nu va veni la voi.” Aceasta naşte multe întrebări. De ce trebuia Christos să plece pentrca Duhul să vină? Sunt Christos şi Duhul oponenţi? De ce ar fi un avantaj pentru ucenici să-l aibă mai degrabă pe Duhul cu ei decât pe Christos? Este Duhul mai mare decât Christos? Oferă Duhul o mântuire mai măreaţă decât Christos? Acesta sunt întrebări importante care au legătură directă cu felul în care Duhul şi venirea sa se potrivesc în acest trio răscumpărător –Christos, promisiunea şi lumea Lui. Răspunsurile vor ieşi la suprafaţă din cele ce urmează.

  1. Scopul venirii Duhului

Isus şi-a învăţat ucenicii privitor la multe lucruri în timp ce era cu ei dar mai erau încă mult multe de comunicat după moartea, învierea şi înălţarea lui Christos. El le spune, „Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi dela El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentrucă va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi.” (Io. 16: 12-15).

Ceea ce spune acest text despre lucrarea Duhului va clarifica confuzia şi conceptele eronate legate de misiunea lui pe măsură ce o vom urmării prin N.T. până la capăt. Vom sublinia câteva puncte cruciale care se găsesc în aceste versete şi le vom dezvolta din perspectiva a ceea ce se spune despre Duhul în alte pasaje.

2.1 Duhul călăuzeşte în tot adevărul

În primul rând, Duhul a fost trimis să călăuzească pe apostoli în tot adevărul. Dar ce este adevărul? Cuvântul lui Dumnezeu este adevărul, dar când adevărul este privit din perspectiva lui Christos, promisiunii şi lumii de sus putem înţelege necesitatea plecării lui Christos din cosmosul V. Legământ pentru ca Duhul să poată veni. Ioan a scris, „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Christos.” În timp ce Legea lui Moise a venit de la Dumnezeu, Pavel trasează înţelesul adevărului alături de Christos scriind că lucrurile Legii „sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.” (Col. 2: 16-17). Din această perspectivă Christos a vorbit despre Sine ca fiind Adevărul (Io. 14: 6). „Lumea de jos” a fost concepută pentru „umbre” nu pentru trup (substană sau adevăr) care era Christos în termenii promisiunii şi veacului viitor. Prin urmare, continuarea prezenţei Lui în lumea de jos ar fi împiedicat misiunea Duhului de a călăuzi pe apostoli „în tot adevărul.” Când Christos s-a întors în lumea Lui, în special prin puterea Duhului (Rom. 1: 4; 8: 11), mărturia Duhului a fost eficientă în a „descoperi” adevărul, adică substanţa, realitatea sau trupul promisiunii dat în Christos, în termenii lumii de sus – natura sau sfera mai înaltă a Noului Legământ.

2.2. Duhul descoperă lucrurile viitoare (care va să vină)

Isus a spus ucenicilor Săi că Duhul adevărului le va vorbi de (arăta sau descoperi) „lucrurile viitoare” (Io. 16: 13). Ce sunt aceste lucruri şi când aveau ele să vină? Acestea sunt întrebări importante pentru următoarele motive:

- (1) indiferent ce este ceea ce avea să fie „descoperit,” Duhul este cel care face această descoperire în timpul absenţei lui Christos.

- (2) Lucrurile descoperite aparţin lui Christos, au fost date Lui de către Tatăl.

- (3) (prin) aceste lucruri viitoare vor glorifica pe Christos (v. 14); adică ele erau lucrurile lumii Sale în care El avea să fie manifestat în glorie (Mat. 16: 27; 19: 28; 24: 30; 25: 31; Luc. 9: 26-27; Col. 3: 4; 1Pet. 1: 11; 4: 13).

S-au scris multe cărţi despre „lucrurile viitoare,” şi aproape totdeauna accentul se pune pe ceea ce crede scriitorul că urmează proverbialului sfârşit al timpului (per amilenism) sau sfârşitului erei bisericii / erei creştine (per premilenism). În aceste două şcoli de gândire, fie acest glob pământesc, fie era creştină au fost făcute antiteza lumii celei de a doua veniri a lui Christos. Puteţi observa cum acestă practică este o greşală dacă aţi urmărit ceea ce am spus despre plecara lui Christos. A părăsi cadrul biblic al celor „două legăminte” (Gal. 4) prin care se arată cum Christos „şterge păcatul” şi aduce „neprihănirea veşnică,” înseamnă a pierde din vedere semnificaţia adevărului despre Christos, Promisiune şi Lumea de Sus. „Lucrurile viitoare,” pe care Duhul Sfânt a fost trimis să le „descopere,” au fost împlinite prin sosirea Veacului Nou în timpul „zilelor din urmă” a Israelului firesc (pământesc). Isus a declarat în contextul distrugerii Ierusalimului vizibil, material, „Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luc. 21: 22). În acelaşi context al judecăţii vremii sfârşitului Petru scria, „Sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape … Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu?” (1.Pet. 4: 7, 17).

Fundalul Vechului Testament

În legătură cu „lucrurile viitoare” este important să recunoaştem că Duhul Sfânt a lucrat strict conform scrierilor V.T. Pavel care a fost călăuzit de Duhul a spus că el a predicat „înaintea celor mici şi celor mari, fără să se depărteze cu nimic de la ce au spus proorocii şi Moise că are să se întâmple” (Fpt. 26: 22).

Prin planificare divină scrierile inspirate de Duhul ale V. T. (2.Tim. 3: 16-17) au conţinut într-o formă învăluită tot ceea ce avea să vină (să se întâmple) prin Christos şi Noul Legământ. Profeţii V.T. nu au putut discerne semnificaţia acelor lucruri viitoare (Mat. 13: 17). Ei au „căutat şi cercetat stăruitor” să le înţeleagă, dar Petru a spus, „Lor le-a fost descoperit că nu pentru ei înşişi, ci pentru voi (audienţa lui Petru) spuneau ei aceste lucruri, pe cari vi le-au vestit acum cei ce v-au propovăduit Evanghelia, prin Duhul Sfânt trimes din cer – lucruri în cari chiar îngerii doresc să privească” (1.Pet. 1: 10-12). 1.Pet. 1: 10-12 oferă un exemplu specific al activităţii Duhului; a ceea ce a fost trimis el să facă după ce Isus a părăsit cosmosul Vechiului Legământ. El descoperea „mântuirea” (sau harul) vestită de către profeţi care „era gata să fie descoperită” (v. 5) la arătarea, sau a doua apariţie a lui Christos (v. 13). Petru a spus că Duhul a fost trimis din cer exact pentru acest scop. Mai departe, urgenţa momentului în vremea lui Petru este absolut clară. Sfârşitul era „aproape” (v. 17). Mulţimea necazurilor era doar pentru puţină vreme (1.Petru 1: 6-7), de aceea sfinţii din vremea lui Petru trebuiau să-şi încingă coapsele minţii lor, să fie treji, şi să-şi pună toată nădejdea în harul, care le va fi adus, la arătarea lui Isus Christos. (1: 13). Orice încercare de a plasa primirea acestei „mântuiri” la presupusul sfârşit al planetei pământ şi nu la încheierea veacului Vechiului Legământ, scapă semnificaţia lucrării Duhului şi a cadrului temporal pentru „lucrurile viitoare” despre care au vorbit profeţii.

Scriitorul epistolei către Evrei a spus că Legea (nu acest glob pământesc) era o umbră a lucrurilor (bunurilor) viitoare (Evr. 10: 1). Christos era un Mare Preot al „bunurilor viitoare” (Evr. 9: 11). Accentul Scripturii, şi prin urmare şi accentul misiunii Duhului de „descoperire” avea ca scop să arate tot ce trebuia să se împlinească din ce a fost scris în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi referitor la Christos (Luc. 24: 44). Misiunea Duhului şi momentul escatologic din N.T. merg mână în mână şi nu trec deloc dincolo de momentul „este aproape” din perspectiva sfârşitului perioadei veacului Vechiului Legământ.

Pavel spre exemplu a scris, despre „suferinţele din vremea de acum” (vremea sa) care nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare care are să fie descoperită faţă de noi” („noi” referindu-se la Pavel şi la cele „dintâi roade” din vremea lui, Rom. 8: 18, 23). „Întristările noastre uşoare” a scris el, sunt doar „de o clipă,” şi lucrează” pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă” (2.Cor. 4: 17). Observaţi, Pavel se referă la întristările pe care el şi cititorii lui originali le experimentau. Deşi dureroase, aceste necazuri erau o nimica în comparaţie cu gloria (Noului Legământ) care urma să sosească la Parousia lui Christos, (Io. 17: 24) şi deci va fi curând descoperită. Astfel în momentul escatologic al misiunii Duhului de descoperire, Pavel, încrezător scria, „acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua” (Rom.13: 11-12). Pavel nu a spus că acest glob pământesc era aproape trecut, şi cu siguranţă nu căuta o „eră a bisericii” prelungită. Dar ceva era întradevăr „aproape de pieire” (Evr. 8: 13), şi chiar o citire cursivă a lui Romani (sau ori care altă carte a N.T.) descoperă ce trebuia să treacă pentruca Christos să „şteargă păcatul” şi să „aducă neprihănirea veşnică” în Noua Creaţie despre care au vorbit profeţii V.T.

Duhul a folosit scrierile profeţilor pentru a descoperi lucrurile care aveau să vină, dar nu după veacul Noului Legământ, ci la sosirea lui definitivă la sfârşitul veacului Vechiului Legământ. În acel context de schimbare a veacurilor, Pavel a scris, „Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2.Pet. 1: 19). Este veacul Noului Legământ „locul întunecos” în care strălucesc profeţiile Vechiul Testament „ca o lumină” până soseşte o zi mai bună. Acesta este scopul Noului Testament – să demonstreze că profeţiile Vechiului Testament nu au fost împlinite, că Christos este absent şi nu-i nicăieri de văzut?

Încă un pasaj legat de lucrarea de descoperire a Duhului. În prima sa epistolă către Corinteni, Pavel explică de ce „fruntaşii veacului acestuia” l-au răstignit pe Christos: ei nu au cunoscut „înţelepciunea lui Dumnezeu cea tainică şi ţinută ascuns, pe care o rânduise Dumnezeu spre slava noastră” (1.Cor. 2:7-8). El punctează în versetele 9-14, „Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeuca să putem cunoaşte lucrurile, pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţând o vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentrucă trebuiesc judecate duhovniceşte.”

Acest text începe cu o referinţă din Isaia (64:4) şi se concentrază asupra „lucrurilor, pe cari le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1.Cor. 2: 9). Aceste lucruri nu au putut fi văzute, auzite şi înţelese înainte de Christos. Dar acum (în vremea lui Pavel), Pavel a spus, „nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său” (v. 10), „ca să putem cunoaşte lucrurile pe cari ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (v. 12). Acest text nu are de-a face cu lucruri care încă nu au sosit – lucruri care nu pot fi obţinute decât după moarte fizică, sfârşitul timpului sau distrugerea planetei pământ. Acestea sunt binecuvântările spirituale ale Noii Creaţii pe care Dumnezeu le-a promis în Christos şi descoperit prin Duhul, în zilele apostolilor.

Observaţi paralelismul din afirmaţia lui Christos, „Mă duc să vă pregătesc un loc” (Io. 14: 3) şi cea a lui Pavel, referitoare la „lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-l iubesc” (1.Cor. 2: 9). În ambele pasaje referirea se face la „lucrurile viitoare” pe care Duhul a fost trimis să le descopere. Duhul, a spus Isus, „Mă va proslăvi, pentrucă va lua din ce este al Meu (lucrurile), şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl, este al Meu” (Io. 16: 14-16). Prin urmare, lucrurile despre care Pavel a spus că au fost pregătite pentru sfinţi, sunt lucrurile care aparţin lui Christos şi deci aparţin acelui loc unde ucenicii vor locui împreună cu Christos şi cu Tatăl.

Din nou, să ne amintim că Duhul nu a fost trimis să arate lucrurile viitoare decât după ce Isus a plecat din cosmosul Vechiului Legământ – „lumea de jos” (Io. 8: 23). Vedem deci că lucrurile lui Christos şi ale gloriei Sale sunt în antiteză prin natura lor faţă de lucrurile cuprinse în tipurile, umbrele şi tiparele economiei Vechiului Legământ. Misiunea Duhului era să slujească în lucrurile spirituale sau cereşti care aparţin lui Christos, promisiunii şi lumii de sus – statu-quo Noului Legământ care a constituit domeniul celei de a doua apariţii şi prezenţe veşnice a lui Christos. În acest fel Christos Şi-a împlinit promisiunea faţă de ucenici Săi, „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 3).

În partea a VI –a vom analiza mai departe lucrarea Duhului în cadrul Noului Legământ din perspectiva lui Christos, a promisiunii şi a lumii celei de a doua veniri a lui Christos. Când „lucrurile viitoare” cum ar fi Noul Ierusalim, şi Cortul lui Dumnezeu (Apo. 21) sunt negate, împlinirea lor spirituală (în contrast cu firescul Vechi Legământ) şi istoria biblică răscumpărătoare sunt abandonate şi înlocuite cu o escatologie viitorist–materialistă. Misiunea Duhului este astfel distrusă şi schimbată (transformată) într-un Creştinism spirito-centric care umbreşte prezenţa, gloria şi puterea Domnului nostru Isus Christos şi a împărăţiei Lui veşnice.

Prezenţa lui Dumnezeu 6

 

de Max R. King

original article

trad. Iosif Dragomir

În cel de al-6-lea articol referitor la Prezenţa lui Dumnezeu, Max King se concentrează asupra profetului vechi-testamantal, Ioel. Max analizează predicţiile lui Ioel referitoare la Ziua Domnului. El leagă Ioel de revărsarea escatologică a Duhului de la Rusalii. Construind pe diferenţa dintre legăminte, adică „de sus”/ „de jos” şi „ceresc/ firesc,” Max comapară profeţia lui Ioel cu Discursul lui Isus de pe Mt. Măslinilor, Galateni 4 şi Apocalipsa, prin descrierea transformării Vechiului Ierusalim în Noul Ierusalim.

Este important să vedem în Scriptură corelarea dintre absenţa lui Christos şi prezenţa Duhului din perspectiva celei de a doua veniri a lui Christos (Io. 14: 1-3). Plecarea lui Christos din lumea Vechiului Legământ a fost făcută cu intenţia de a deveni prezent a doua oară. Apariţia Lui a doua oară, totuşi, nu avea să aibă loc în lumea din care El a plecat, ci în lumea Lui („lumea de sus” Io. 8: 23).

Aşa cum s-a arătat în articolele precedente lumiile contrastante sunt determinate de cele „două legăminte” (Gal. 4. 21-31). Termenii biblici, cum sunt „spiritual” sau duhovnicesc, (Rom. 15: 27; 1.Cor. 2: 9-11; 15: 46; 1.Pet. 2: 5), „de sus” (Io. 8:23; Gal. 4: 26; Col. 3: 1-2), „ceresc” (Io. 3: 12; Ef. 1: 20; 2: 6; Evr. 8: 5; 11: 16; 12: 22) sau „în locurile cereşti” (Evr. 8: 1; 9: 23), sunt discriptivi pentru sfera Noului Legământ în care promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Avraam „în Christos” aveau să se împlinească. Din această persepctivă Isus a spus Iudeilor, „Eu sunt de sus” (Io. 8: 23). În aceiaşi ordine de idei Isus a vorbit de întoarcerea Sa acolo unde a fost mai înainte. „Dar dacă aţi vedea pe Fiul omului suindu-Se unde era mai înainte?… Duhul este acela care dă viaţă, carnea (sarka sistemul V.T.), nu foloseşte la nimic; cuvintele, pe cari vi le-am spus Eu, sunt duh şi viaţă”. (Io. 6: 62-63). Aceste versete formează fondul cuvintelor lui Christos, „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Io. 14: 2-3).

Nu poţi înţelege şi aprecia suficient cuvintele lui Christos despre „lumea de sus” sau „lumea de jos” fără a fi deplin conştient de faptul că moartea şi învierea lui Christos formează momentul hotărâtor (piatra de hotar) a celor două moduri de existenţă contrastante – carnea versus duhul. Deşi transformarea de la „jos” la „sus” este înrădăcinată în aceste evenimente decisive, ea nu s-a realizat instantaneu. Descoperirea lui Christos în glorie (Luc. 17: 30; 1.Pet. 1: 13) şi descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8: 19; Col. 3: 3-4), urma să se realizeze în perioda de încheiere („zilele din urmă”) a atunci existentului sistem (veac sau cosmos) a Vechiului Legământ. Acesta este cadrul biblic şi fundalul escatologic pentru legătura dintre absenţa lui Christos (El pregătind un loc) şi prezenţa Duhului (el descoperind lucrurile viitoare, Io. 16: 13), până când schimbarea veacurilor, determinate de cele două legăminte, avea să fie consumată, încheiată la AD. 70.

De la Rusalii la Ziua cea mare şi înfricoşată

Revărsarea Duhului din Fapte indică spre faptul că schimbarea încheiată s-a făcut prin intermediul Crucii mai degrabă decât că s-a realizat la momentul Crucii. Ziua Cincizecimii a reprezentat un început, nu consumarea sau încheierea, a ceea ce a profeţit Ioel referitor la coborârea Duhului. El a vorbit despre lucruri care aveau să aibă loc prin Duhul în „zilele din urmă” (Ioel 2: 28; Fpt. 2: 17), o perioadă de timp escatologic care s-a extins până la „ziua Domnului aceea mare şi înfricoşată / strălucită” (Ioel 2: 31/ Fpt. 2: 20).

Mai departe, profetul Ioel a văzut o lucrare a Duhului care avea să culmineze prin eliberarea şi mântuirea lui Israel (Ioel 2: 32). Dacă pierdem focalizarea din Ioel 2 şi 3 (şi din profeţii în general) scăpăm scopul revărsării Duhului la Rusalii şi nu vedem direcţia escatologică a lucrării, Duhului, de transformare privind „lucrurile viitoare” (Io. 16: 13; Evr. 10:1). Acest fapt, la rândul lui întunecă lumea biblică a celei de-a doua apariţii a lui Christos. Este clar din profeţia lui Ioel, din aplicarea ei de către Petru, şi din tot ceea ce a predicat Isus cu privire la venirea Duhului, că lucrarea lui specifică momentului respectiv (zilele din urmă), era să descopere şi să confirme prin semne şi minuni, viitorul iminent al lui Israel în termenii creaţiei Noului Legământ desăvârşite în Christos. Viitorul lui Israel şi mântuirea nou-testamantală sunt inseparabile în lucrarea şi misiunea Duhului Sfânt. Spre exemplu ştim că Christos a venit să fie Mântuitorul lui Israel (Mt. 1: 21; Luc. 2: 11). El a afirmat că mântuirea vine de la Iudei (Io. 4: 22), şi că această mântuire va cuprinde după aceea „toate familiile pământului” (Gen. 12: 3; Gal. 3: 8, 14). Suntem conştienţi că Christos, prin intermediul Crucii, a părăsit Israelul Vechiului Legământ (Io. 14: 1-3), şi s-a înălţat acolo unde era înainte (Io. 6: 62-63). Vedem că Duhul a fost revărsat în prima Cincizecime după învierea lui Christos (Fpt. 2: 1…), că Duhul nu a putut veni până ce Christos nu a fost înălţat la locul Lui de drept, la dreapta lui Dumnezeu în cerescul Munte al Sionului (Ps. 2: 6 cont; 110: 1; Evr. 12: 22).

Aceşti factori combinaţi formează scena pentru faza finală a lucrării lui Christos, prin Duhul revărsat, care avea să aducă „mângâierea lui Israel” (Luc. 2: 25), „mântuirea Ierusalimului” (v. 38) şi „ştergerea păcatelor” (Fpt. 3: 19-21; Rom. 11: 26-27), la Parousia Lui de la sfârşitul veacului (Mat. 24: 1-3).

În acest scop a fost revărsat Duhul în „zilele din urmă” ale Israelului Vechiului Legământ. Misiunea lui specifică era să arate „lucrurile viitoare” (Evr. 10: 1) în „lumea viitoare” (Evr. 2: 5; 6: 5), lumea celei de a doua apariţii a lui Christos „nu în vederea păcatului” (9: 28). În acest fel, Christos a „dovedit credincioşia lui Dumnezeu, şi a întărit făgăduinţele date părinţilor” (Rom. 15: 8) iar această mântuire „venită de la Iudei” a constituit singura Mântuire la care Neamurile au fost făcute părtaşe (Rom. 15: 9, 27) şi „moştenitoare” (Ef. 3:6).

În fine, cei care susţin astăzi că ceea ce s-a întâmplat lui Israel în Ierusalim la AD 70, nu ar avea nici un interes pentru Neamurile din alte zone ale ale lumii, au o înţelegere limitată a istoriei mântuirii biblice care este purtată prin naţiunea lui Israel la împlinirea ei în Christos şi Noul Legământ. Cum să nu fi avut judecata şi destinul lui Israel vreo importanţă şi interes pentru Neamuri? Ce ar fi avut Neamurile prin ele înşile, separate de mântuirea lui Israel (Io. 4: 22 şi Rom. 11)? La ce ar fi fost ele făcute „împreună moştenitoare” dacă Dumnezeu nu ar fi întărit făgăduinţele date lui Israel prin Christos şi Duhul Sfânt (Ef. 2: 11-18)? Învocarea acestui argument a „non-interesului şi non-importanţei pentru neamuri” este o încercare de a întuneca atotcuprinzătoarea semnificaţie a venirii lui Christos la căderea Ierusalimului.

Ziua Mântuirii lui Israel

Ne îndreptăm acum atenţia asupra lucrurilor privitoare la Israelul lui Dumnezeu pe care Ioel le-a văzut în legătură cu „ziua Domnului cea mare şi înfricoşată” şi cu împlinirea lor clară prin Christos şi lucrarea Duhului la „împlinirea vremii” (Mc. 1: 15; Gal. 4:4; Ef. 1:10; Luc. 21: 22). În ziua aceea „soarele se va preface în întunerec, şi luna în sânge” (Ioel 2: 31; 3: 15). În ziua aceea Dumnezeu va strânge toate neamurile în valea lui Iosafat şi se va „judeca cu ele” … „pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre neamuri” (Ioel 3: 1-2). În ziua aceea „Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel.” În ziua ceea „Ierusalimul însă va fi sfânt, şi nu vor mai trece străinii prin el. (Ioel 3: 17). În ziua aceea „va picura must din munţi,” şi „Un izvor va ieşi deasemenea din Casa Domnului” (Ioel 3:18). În ziua aceea „Iuda va fi veşnic locuit, şi Ierusalimul din neam în neam …. dar Domnul va locui în Sion.” (Ioel 3: 20-21).

Glorioasa împlinire a lui Israel pe care a văzut-o Ioel, se îmbină perfect cu schema viitorului lui Israel aşa cum a fost prezentată de Christos în Discursul Său de pe Mt. Măslinilor (Mat. 24-25). Ioel 2-3 şi Mat. 24-25 merg mână în mână. Acest lucru ar putea suna pentru unii contradictoriu deoarece Ioel vorbeşte despre izbăvirea Ierusalimului în timp de Isus vorbeşte de distrugerea Ierusalimului. Cum pot două puncte de vedere, privitoare la destinul Ieriusalimului, aparent opuse, să fie legate în acelaşi cadru temporal? Cum poate Ierusalimul să fie distrus şi în acelaşi timp să fie curăţit, sfinţit – în aceiaşi „ziua aceea mare şi înfricoşată”?

Acest scenariu complementar al vremii sfârşitului, referitor la destinul lui Israel, străbate atât profeţia Vechiului Testament cât şi împlinirea Noului Testament. El se leagă de ceea ce s-a spus până aici referitor la cele „două lumi” sau „moduri de existenţă” aşa cum sunt ele determinate de cele două Legăminte, pentru care Crucea este punctul pivotal. Diferenţa fundamentală dintre Ioel şi Christos este, că Ioel focalizează asupra Ierusalimului lumii de sus, în timp ce Isus se concentrează (cel puţin în exterior) asupra Ierusalimului pământesc a lumii de jos.

Lăsând Mat. 24-25 şi Ierusalimul pământesc pentru moment, să privim la profeţia lui Ioel prin prizma a ceea ce este descoperit prin Duhul în Noul Testament în legătură cu venirea Noului, Cerescului Ierusalim. În primul rând, este clar din învăţăturile lui Pavel că în vremea lui existau două Ierusalim-uri antitetice (Gal. 4: 22-31). El a ilustrat acest fapt prin cei doi fii ai lui Avraam: „unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuiesc luate într-alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul de pe muntele Sinai naşte pentru robie şi este Agar, – căci Agar este muntele Sinai din Arabia; – şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră” (vv. 22-26).

Ţinta lui Pavel în Gal. 4, NU a fost să declare co-existenţa celor două Ierusalim-uri ca un aranjament permanent pentru viitoarea Nouă Eră. El ştia că Ierusalimul de la Mt. Sinai, care era în robie cu copiii lui, era destinat să fie înlăturat la sfârşitul veacului Vechiului Legământ, aşa cum Isus în prealabil şi-a învăţat ucenicii (Mat. 24: 13). Totuşi, Ierusalimul care avea să rămână, cel care nu putea fi clătinat (Evr. 12: 27), în mod clar este identificat cu Noul Legământ, a cărui sombol era Sara, femeia slobodă (Gal. 4: 24).

Autorul Epistolei către Evrei a scris despre acest Ierusalim: „Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era cuprins de foc, nici de negură, nici de întunerec, nici de furtună, nici de sunetul de trâmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că ceice l-au auzit, au cerut să nu li se mai vorbească, (pentrucă nu puteau suferi porunca aceasta: ,,Chiar un dobitoc dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata”. Şi priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încât Moise a zis: ,,Sunt îngrozit şi tremur!”). Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel (Evr. 12: 18-24). Două lucruri se evidenţiază în aceste pasaje:

  1. Există o corelare între „lucrurile de sus” sau „în locurile cereşti” şi creaţia (făptura) Noului Legământ. Despre Noul Ierusalim se spune că este „de sus” (Gal. 4: 24). Lucrurile, cortului lui Moise se spune că erau copii sau tipare (chipul şi umbra) ale „lucrurilor cereşti” (Evr. 8: 5; 9: 23). Christos a spus că El este „de sus” (Io. 8: 23). Urmează că, tot ceea ce era Christos pentru Israelul Vechiului Legământ în calitate de „sămânţa promisă” avea să se împlinească în „lumea de sus” (sau „în locurile cereşti”) iar toate acestea indicau spre statu-quo-ul Noului Legământ care a înlăturat economia Vechiului Legământ. Această nouă ordine în Christos era obiectul credinţei lui Avraam când „aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evr. 11: 10). Deasemenea, „patria mai bună” pe care el o dorea, aparţine acestui cadru format de cele două legăminte, şi face parte din catregoria noilor lucruri (v. 16).
  2. Nu există loc să intercalezi o eră (adică, o Eră a bisericii, sau Eră Creştină) între distrugerea Ierusalimului pământesc şi sosirea Ierusalimului Ceresc. Nu poate fi plasată o eră intermediară între cele două legăminte din Galateni 4.

Mai mult, nu găsin nici o perioadă intermediară în Evrei 12; vechea ordine mozaică este clătinată şi înlăturată astfel ca „lucrurile cereşti” din noua creaţie a Noului Legământ să „rămână” (v. 27). Clătinarea cerului şi pământului din Evrei 12 (vezi Ioel 2: 30-31; Hag. 2: 6), s-a referit la iminenta distrugere a Ierusalimului – „ziua Domnului cea mare şi înfricoşată” (Ioel 2: 31; Fpt. 2: 20; Evr. 9: 28; 10: 25, 37). Duhul Sfânt a fost revărsat în „zilele din urmă” pentru a realiza tranziţia de la un veac la altul (de la „lumea de jos” la „lumea de sus” prin puterea transformatoare a Crucii. El nu a fost trimis să conducă şi să răspundă de un veac intemediar prelungit care să umple timpul până la sosirea lui Christos. Lumea arătării şi manifestării lui Christos (a doua venire) urmează imediat, fără întârziere după trecerea (înlăturarea) ordinii mozaice. Cuvintele, „ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de peire”(Evr. 8: 13) au fost imboldul (impulsul) pentru aşteptarea şi anticiparea crescândă a celei de a doua veniri a lui Christos, în scrisoare către Evrei, şi prin urmare, nevoia de a intra cu îndrăzneală în Locul Preasfânt (Evr. 10: 19Biblia, Traducere Literală Nouă, Bucureşti, 2001, vezi şi alte traduceri).

Acum haideţi să privim corelarea dintre mântuirea / judecata Ierusalimului din Ioel 3: 14-21 şi Noul Ierusalim descoperit prin Duhul în Apocalipsa 21-22. Ţineţi minte că Ioan scrie despre „Descoperirea lui Isus Christos, pe care l-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile cari au să se întâmple în curând.” Cuvintele „în curând” în Apoacalipsa, indică apropiata venire / arătare a lui Christos, şi prin urmare şi spre încheierea misiunii de descoperire a Duhului care a avut loc în perioada dintre absenţa şi arătarea (venirea) lui Christos.

Christos şi-a asigurat ucenicii, „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 18). El avea să revină, dar este important să vedem transformarea care a fost realizată prin Duhul pentru a doua prezenţă (sau arătare) a lui Christos. Christos este absent în ce priveşte lumea de jos (cosmosul Vechiului Legământ), dar devine prezent în ce priveşte lumea de sus (condiţia Noului Legământ). A interpreta afirmaţia lui Christos, „Mă voi întoarce la voi” (Io. 14: 3) şi a o face să însemne că El se va întoarce a doua oară în lumea de unde a plecat este greşit. Din momentul plecării Lui (înălţării), Christos a fost în lumea Lui, lumea de sus. Tot ceea ce a descoperit Duhul aparţinea acelei lumi cereşti. Christos a spus că Duhul „va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi vouă”(Io. 16: 14-15). De aceea, a veni din nou, nu a însemnat că Christos avea să părăsească aceea lume de sus şi să se întoarcă în lumea de jos, ci mai degrabă că El va fi descoperit şi manifestat în aceea lume nouă, spirituală – Creaţia încheiată, desăvârşită a Noului Legământ – unde ucenicii Lui vor fi adunaţi laolaltă cu El. (Io. 14: 3; Mat. 24: 31; 2Tes. 2: 1).

În acelaşi fel, Pavel a scris, „Când Se va arăta Christos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Col. 3: 4). Şi din nou, „dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi (participăm la slava Lui) împreună cu El. Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom. 8: 17-18). Referirea se face la slava lui Christos aşa cum se raportează ea la lucrurile Sale din lumea Sa, descoperite prin Duhul. În acest fel, „Duhul,” a zis Isus, „Mă va proslăvi” (Io. 16: 14).

Prin urmare, vorbind despre slava sau gloria care va urma suferinţelor lui Christos, (1.Pet. 1: 11), profeţii Vechiului Testament se refereau la lucrurile viitoare a veacului Noului Legământ – „veacul viitor” (în Evangheliile sinoptice) şi „lumea de sus” (în Evanghelia lui Ioan). Deşi expresia este diferită, semnificaţia este aceiaşi. „Veacul viitor” sau „lumea de sus” pur şi simplu desemnează sferea celei de a doua veniri a lui Christos în slavă aşa cum a fost descoperită prin Duhul Sfânt în „zilele din urmă” a acelui vechi eon sau veac.

Din perspectiva slavei şi importanţei Ierusalimului pământesc din cosmosul Vechiului Legământ, nu este surprinzător faptul să găsim un accent extremă –atât în profeţia Vechiului Testament cât şi în împlinirea din Noul Testament, – pe slava sau gloria Noului Ierusalim în Noua Lume a celei de a doua veniri (apariţii) a lui Christos. Acest lucru este vizibil în profeţia lui Ioel. El vede o vreme când, „Soarele şi luna se întunecă, şi stelele îşi pierd strălucirea. Domnul răcneşte din Sion, glasul Lui răsună din Ierusalim, de se zguduie cerurile şi pământul. Dar Domnul este scăparea poporului Său, şi ocrotirea copiilor lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care locuieşte în Sion, muntele Meu cel sfânt. Ierusalimul însă va fi sfânt, şi nu vor mai trece străinii prin el” (Ioel 3: 15-17). „Afară (din cetate) sunt cânii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!” (Apo. 22: 15, vezi şi v. 8). În ziua aceea, Ioel prevede că „Un izvor va ieşi deasemenea din Casa Domnului” (v. 18), şi „Iuda va fi veşnic locuit, şi Ierusalimul din neam în neam” (v. 20). Mai departe el vede răzbunarea sângelui martirilor” pentrucă „Domnul va locui în Sion” (v. 21).

Există o corelare clară şi remarcabilă între Ierusalimul văzut de Ioel în legătură cu „ziua Domnului cea mare şi înfricoşată” şi Noul / Cerescul Ierusalim pe care Duhul Sfânt îl descoperă prin Ioan în legătură cu „Descoperirea lui Christos.” Ioan vede acelaşi „Ierusalim sfânt” pe care l-a văzut Ioel, „cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu” (Apo. 21: 10). La fel el vede un Ierusalim fără „străini.” „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (Apo. 21: 27).

La fel ca şi Ioel, Ioan vede „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului” (Apo. 21: 1), o cetate trainică în care este intemeiată pentru totdeauna „în vecii vecilor” împărăţia lui Dumnezeu (Apo. 22: 5), şi cetatea şi locaşul „celor care au fost junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu” (Apo. 6: 9), a căror sânge nevinovat a fost răzbunat la căderea Babilonului (Apo. 18: 20, 24).

Îndrăznim să afirmăm că Ierusalimul văzut de Ioel corespunde Ierusalimului ceresc / spiritual al Noului Legământ, cetatea „lumii de sus” în care au fost descoperite „lucrurile lui Christos” de către Duhul Sfânt în „zilele din urmă” ale Israelului Vechiului Legământ.

În partea a 7-a vom arăta că distrugerea Ierusalimului pământesc este cadrul biblic pentru lucrarea încheiată a Duhului Sfânt – venirea a ceea ce este desăvârşit – ( 1.Cor. 13: 10), care cuprinde venirea Noului Ierusalim, lumea de sus şi a doua şi veşnica prezenţă a lui Christos (Apo. 21-22).

 

 

((modul în care s-au derulat toate  evenimentele care au scufundat/furat a patra flota din lume-depasesc taina BERMUDELOR…:Adevăratul dosar FLOTA. Cum s-au vândut primele 25 de nave (Flota III)

https://constanta.ro/2018/02/16/dosar-flota-3/

 (Este interesant modul în care s-au derulat toate  evenimentele care depasesc taina BERMUDELOR…: în timp ce ofițerii de la marina militară s-au ocupat de securitatea cetățenilor și a instituțiilor, și de conservarea arhivelor secrete, cei de la marina civilă se organizau pentru preluarea puterii politice încadrați regulamentar în noile structuri ale “Frontului” condus de Ion Iliescu)

 

Întrebarea “unde a dispărut flota” de nave maritime a României este o manipulare în sine: flota n-a dispărut ca prin minune, navele noastre au fost vândute la bucată sau în grup, second-hand sau la fier vechi, ipotecate la bănci pentru a credita diverse afaceri, distruse din punct de vedere tehnic sau abandonate prin diferite porturi din cauza datoriilor.

 

Cei implicați și responsabili de acest jaf fără precedent în istoria marinei române, au ajuns directori la societăți private, oameni de afaceri cunoscuți, politicieni importanți sau pensionari de lux, personaje care controlează justiția, sfera politică și mijloacele de informare.

 

Până și conducerea statului s-a speriat. Încercând în două rânduri să clarifice situația companiilor de navigație, guvernul României a format prima dată o comisie parlamentară de anchetă în anul 1993, cu misiunea de a identifica situația reală a flotei. Investigațiile comisiei s-au finalizat printr-un Raport, depus la guvern în luna Mai 1994.

 

Nici serviciile de informații n-au asistat chiar nepăsătoare, și așa cum explică fostul premier Petre Roman, au trimis periodic note către șeful guvernul cu privire la situația flotei.

 

După încă 4 ani, în Martie 1998, fostul președinte Emil Constantinescu a solicitat sprijinul unui consorțiu străin pentru lămurirea situației din fosta flotă. Și astfel, la finalul lui 1998, acest grup de specialiști reuniți sub coordonarea băncii olandeze ABN AMRO, a depus concluziile necesare confirmând situația dezastruoasă.

 

Rezultatele auditurilor din 1994 și 1998 n-au ajuns nici până azi la cunoștința publicului. S-au făcut eforturi grozave să nu se afle ceva. Tăcerea s-a așternut repede, influențată și de lipsa totală de interes a “electoratului” care uită repede.

 

Publicăm pentru prima dată, în serial, o analiză a datelor cuprinse în cele două documente amintite, împreună cu alte informații colectate în timp din surse verificate și extrem de credibile.

 

31 DECEMBRIE 1989: NAVROM avea o datorie de 26 milioane USD

Întreprinderea de Exploatare a Flotei Maritime (IFEM) NAVROM a văzut zorii democrației cu o datorie operațională de 26 milioane USD rezultată din activitățile comerciale obișnuite, derulate în 1989. Cifra poate impresiona la prima vedere, însă pentru patrimoniul unei companii de 321 de nave, era ceva obișnuit.

 

În cadrul unei anchete referitoare la “Viitorul flotei românești”, specialiștii din Ministerul Transporturilor subliniau la nivelul anului 1990 faptul că, pentru rentabilizarea flotei și depășirea situației existente, în care se înregistrează pierderi însemnate, se impunea reorganizarea prin împărțirea flotei în unități mai mici, mai dinamice și mai eficiente din punct de vedere economic.

 

Ministerul-Transporturilor-1989

Ministerul Transporturilor din București – 1989

 

Pornind de la realitatea că nicio societate din lume nu reunește peste 300 de unități, câte avea I.E.F.M. Navrom la nivelul lui 1990, specialiștii Departamentului Transporturilor Navale vedeau divizarea ca o condiție esențială a ieșirii din impas.

 

Sub presiunea timpului și a structurilor moștenite de la fostul regim, premierul Petre Roman decide divizarea flotei, și aprobă vânzarea unor nave în condiții absolut bizare.

 

Câte nave a avut flota în 1989 ?

Conform “Raportului comisiei parlamentare de anchetă privind actele de corupție” din 1994, realizat pentru perioada Ianuarie 1990 – Mai 1994, la finalul anului 1989 România deținea 301 nave, dintre care 290 la Ministerul Transporturilor și 11 în proprietatea Uzin-Export-Import (UEI) aflate în administrarea NAVLOMAR SA București.

 

Într-o analiză publicată pe blog-ul personal, pe 21 August 2009, fostul premier Adrian Năstase vorbește despre “310 nave din toate categoriile,” în timp ce, într-un articol dedicat situației fostei flote, în numărul din Noiembrie-Decembrie 2009 al revistei “Marea Noastră” răposatul Viceamiral Ilie Ștefan susținea că “până în anul 1990 numărul vapoarelor a ajuns la 311.”

 

La nivelul anului 2011, comandorul de marină Ionescu Ovidiu – Victor, primea titlul de Doctor pentru lucrarea „Evoluția Flotei Comerciale și de Pescuit a României între anii 1944-1989” în care se menționează că “la 31 decembrie 1989 flota de transport maritim se compunea din 321 nave.”

 

Am trecut în revistă toate aceste surse documentare pentru a ilustra o situație absolut bizară, anume că, nici măcar numărul exact al navelor nu se cunoaște.

 

Din aceste motive ne vedem obligați să ne raportăm exclusiv la surse de încredere, bine documentate, pentru ca în final analiza noastră să aibă cel mai înalt nivel de acuratețe.

 

În 1989 aveam în flotă 321 de nave

Pornind de la cea mai mare cifră, de 321 nave, observăm că autorul a reușit să identifice în cursul cercetărilor sale fiecare vapor în parte, realizând chiar o clasificare amănunțită a acestora pe tipuri după cum urmează: 207 cargouri, 24 tancuri petroliere, 18 mineraliere, 57 vrachiere, 2 port containere, 11 nave RO-RO și 2 ferry boat-uri.

 

Aveam 321 la flota maritimă și 43 de traulere la pescuit oceanic

Șocant este faptul că, în spațiul public s-a vorbit mereu despre cca 300 de nave, însă nimeni n-a explicat nici până azi că aceasta cifră nu include și navele fostei Flote de Pescuit.

 

Din lucrarea comandorului Ionescu, citată mai sus, aflăm că “la începutul anului 1989, flota de pescuit dispunea de o bază operaţională compusă din 43 de traulere (139.026 TRB), efectiv ajustat la 39 de nave operaţionale (126.338 TRB), până la finele anului prin scoaterea din exploatare a 4 nave, unităţi vechi construite în anii 1964 şi 1969.”

 

Cu alte cuvinte atunci când se face contabilizarea jafului demarat în 1990, trebuie să avem în vedere un parc de 321 nave aflat în subordinea NAVROM, dar și alte 43 de nave în exploatarea Întreprinderii de Pescuit Oceanic (IPO) Tulcea, adică un total de 364 de nave , din care 360 operaționale.

 

01 IANUARIE 1990: Flota maritimă a României avea 321 nave maritime

În primele 5 luni după schimbarea regimului, structurile Ministerului Transporturilor au întocmit diverse rapoarte din care rezulta că 46,6% din parcul de nave al NAVROM avea o uzură avansată fiind necesare investiții urgente pentru reparații.

 

Ministerul Transporturilor a decis astfel, în regim de urgență, adoptarea unui program cadru pentru repararea navelor în șantierele proprii și în șantiere aflate în subordinea Ministerului Industriei Constructoare de Mașini, precum și 2 programe de redresare financiară.

 

Considerate împreună, aceste 3 programe vizau sistarea construcțiilor de nave (cu excepția lucrărilor deja începute) și reorientarea șantierelor noastre spre reparații, liberalizarea transportului maritim prin înființarea unor societăți de “unică navă” toatea acestea urmând să fie finanțate de Banca Română de Comerț Exterior (viitoarea Bancorex).

 

Nu în ultimul rând s-a decis vânzarea unor nave despre care s-a susținut că nu mai pot fi exploatate.

 

Din numărul total de 321 nave din flotă, 310 aparţineau Ministerului Transporturilor iar 11 nave erau în exploatarea NAVLOMAR Bucureşti.

 

Despre aceste 11 unități, sursele noastre indică că se aflau în proprietatea UzinExportImport (export construcții navale, fosta NAVIMPEX Galați) fiind administrare de NAVLOMAR București (care opera transporturi pentru ICE DUNĂREA), iar din 1991 toate au ajuns în exploatarea ALBA SHIPPING SRL București. Asupra afacerii NAVLOMAR-ALBA SHIPPING urmează să revenim.

 

04 FEBRUARIE 1990: Irinescu Aurel cere aviz pentru vânzarea a 24 de nave

Așa cum avea să constate, în mai 1994, comisia parlamentară condusă de senatorul Romul Petru Vonica, în aplicarea Decretului-Lege Nr. 40 din 4 Februarie 1990, I.F.E.M. NAVROM SA Constanța, sub semnătura directorului IRINESCU AUREL a cerut avizul Departamentului Transportui Navale din cadrul Ministerului Transporturilor pentru scoaterea la vânzare a unui pachet de 24 de nave, motivând că acestea “nu mai corespund din punct de vedere tehnic.”

 

Nava-Cargo-CLUJ

Nava Cargo CLUJ

 

Din acest grup de 24 de nave, doar 18 aveau peste 25 de ani vechime, iar navele “BUCEGI”, „HUNEDOARA” și „LUPENI” erau fără documentație de casare întocmită.

 

Nava „SUCU” avea o vechime de doar 11 ani, și era amortizată doar în proporție de 57,6% dar despre aceasta conducerea NAVROM a raportat că “prezintă defecțiuni la motorul principal” care evident puteau fi remediate.

 

Nava „VRANCEA” cu o vechime de 18 ani era și ea neamortizată în proporție de 23,4%, în timp ce alte 6 nave, „BACĂU”, „BRAȘOV”, „DEVA”, „BAIA MARE”, „VICTORIA” și „HUNEDOARA” aveau încă “clasă de mars” adică puteau fi exploatate în continuare, dar la costuri prea mari.

 

30 MARTIE 1990: Convenție pentru vânzarea navelor

La data de 30 Martie 1990, armatorul I.F.E.M. NAVROM Constanța, prin director IRINESCU AUREL, a semnat o Convenție pentru vânzarea celor 24 de nave cu ICE CONTRANSIMEX din București, cu recomandarea expresă ca 11 nave să fie vândute în bloc ca „scrap” (fier vechi) iar diferența de 13 să fie vândute navă cu navă, scrap sau în regim second-hand.

 

S-a acceptat ca preț de pornire în cadrul viitoarelor licitații valoarea de 115-125 USD per tonă, în condițiile în care, în perioada respectivă, în Pakistan sau India, se practicau prețuri de 240-265 per tonă.

 

12 APRILIE 1990: Prima licitație

Armatorul I.F.E.M. NAVROM Constanța, prin director IRINESCU AUREL, a procedat la vânzarea primului grup de 13 nave, chestiune de care s-a ocupat agentul lichidator ICE CONTRANSIMEX București, în condițiile în care, această societate nu avea totuși experiența necesară.

 

Înainte de 1989, întreprinderea CONTRANSIMEX, se ocupa de construcții civile, în străinătate, cu șantiere deschise în Libia, Iran, Maroc, Senegal și Turcia, unde a realizat lucrări importante de infrastructură, dar în nici un caz nu se pricepea la transporturi maritime sau vânzări nave.

 

Nava-Cargo-TIMISOARA

Nava Cargo TIMISOARA

 

La această licitație au fost vândute la fier vechi navele: „PTEȘTI”, „BUZĂU”, „ORADEA”, „GALAȚI”, „SUCEAVA”, „CLUJ”, „TIMIȘOARA”, „SIGHIȘOARA”, „PETRILA”, „PIATRA-NEAMȚ”, „VATRA DORNEI”, „BUCUREȘTI” și „DOBORGEA”, acestea având o valoare de inventar de 448,2 milioane lei (ROL), adică 21,3 milioane USD (conf. Decret-Lege Nr. 44 din 1 Februarie 1990, 1 USD = 21,00 lei).

 

Licitația n-a fost publicată în mass-media, participanții fiind anunțați în baza unor invitații private. Ca un făcut, ofertele licitatorilor au variat între 90 și 108 USD per tonă, adică sub prețul zonei noastre, care era între 110 și 115 USD tona.

 

A fost declarată câștigătoare societatea “Öğe Gemi Söküm A.Ş.” din Turcia al cărei reprezentant nici măcar nu s-a prezentat la licitație. Înființată în 1980, compania turcească este de fapt un șantier naval cu sediul în Aliağa, Izmir, specializat în achiziționare și “dezmembrarea navelor” de pe care recuperează instalațiile ce pot fi valorificate pe piață ca piese de schimb.

 

Suma totală obținută de CONTRANSIMEX de la turci prin vânzarea celor 13 nave a fost 2.693.000 USD iar alte 86,1 milioane lei (aproximativ 4,1 milioane USD) au revenit viitoarei societăți CNM ROMLINE, deoarece navele s-au livrat turcilor începând cu 16 Martie 1991.

 

În final, pentru cele 13 nave, companiile noastre de navigație au obținut 6,79 milioane USD în condițiile în care, așa cum arăta raportul comisiei parlamentare, valoare de inventar a acestora se ridica la 21,3 milioane USD.

 

Nava-Cargo-PETRILA

Nava Cargo PETRILA

 

La momentul respectiv, societatea de stat CONTRANSIMEX era administrată de domnii ALFONS IRINESCU (relația de rudenie cu directorul NAVROM, IRINESCU AUREL nu este documentată) și OVIDIU-TIBERIU MUȘETESCU (numit ulterior ministru al Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiunilor Statului – APAPS – în perioada 2001-2003).

 

03 IULIE 1990: A doua licitație

Și aceasta a fost organizată tot de ICE CONTRANSIMEX pentru cele 11 nave rămase din grupul de celor 24. Cu această ocazie au fost vândute navele „SINAIA”, „BUCEGI”, „VRANCEA”, „SASCUT”, „HUNEDOARA”, „LUPENI”, „DEVA”, „BACĂU”, „BRAȘOV”, „VICTORIA” și „BAIA MARE”, care împreună aveau o valoare de inventar de 675,6 milioane lei (ROL), aproximativ 32,2 milioane USD.

 

Vânzarea s-a făcut la bucată, navă cu navă, cu ofertă în plic închis, CONTRANSIMEX primind recomandare de la NAVROM ca navele să fie vândute ca fier vechi sau în regim second-hand fără să se precizeze care „scrap” și care „second-hand.”

 

Participații au fost anunțați tot prin invitații trimise cu 15 zile înainte, fără publicitate în mass-media, chemate fiind 54 de societăți din care s-au prezentat doar 6.

 

Nava-Cargo-Baia-Mare

Nava Cargo Baia-Mare

 

Din grupul de 11 nave, 7 erau încă apte de exploatare, una dintre acestea aflându-se chiar în călătorie, situație ce impunea vânzarea lor ca second-hand.

 

Navele „BUCEGI”, „HUNEDOARA” și „LUPENI” (care urmau să intre în dotarea PETROMIN) nu aveau la momentul licitației întocmită încă documentația de casare, și totuși au fost vândute ca „scrap” deși se încadrau la categoria second-hand.

 

Pentru navele „BRAȘOV”, „BACĂU”, „VICTORIA” și „SINAIA” s-au prezentat doar 2 oferte, dintre care una aparținea tot societății “Öğe Gemi Söküm A.Ş.” din Turcia (câștigătoarea primei licitații).

 

Este grăitor cazul navelor „BAIA MARE”, „DEVA” și „LUPENI” aflate în stare de funcționare la momentul vânzării, care au revenit mai apoi în țară sub numele de „FEISAL”, „SUNRISE”, „LUPEX” și efectuau acum transporturi tot pentru societăți românești.

 

Din vânzarea celor 11 unități, companiile de navigație NAVROM, ROMLINE și PETROMIN au obținut suma de 219,4 milioane lei (aproximativ 10,4 milioane USD) la care se adaugă și comisionul de 1% reținut de CONTRANSIMEX în calitate de agent lichidator. Reamintim că valoarea de inventar a navelor la momentul licitației se ridica la 32,2 milioane USD.

 

Parlamentul României avea să constate astfel, în mai 1994, că răspunderea pentru derularea acestei licitații revine întreprinderii CONTRANSIMEX și directorului NAVROM, ROMANUEL POSEDARU care semnase contractul de livrare.

 

27 APRILIE – 27 AUGUST: Navele au fost reparate înainte de vânzare!

Până ca navele să fie scoase la licitație, și înaintea termenului de predare către licitatorul declarat câștigător, mai multe nave dintre cele scoase la mezat au fost chiar reparate pe banii statului.

 

Astfel, în perioada 27 Aprilie – 27 August 1990, au fost achitate cheltuieli de reparații pentru câteva nave vândute ulterior la preț de fier vechi, fiind vorba despre: „BACĂU”, „BAIA MARE”, „BRAȘOV”, „DEVA”, „SASCUT”, „SUCEAVA” și „VICTORIA.”

 

Compania NAVROM a efectuat reparații în valoare de 850.971 USD, pentru navele „HUNEDOARA”, „LUPENI” și „BUCEGI.” Armatorul PETROMIN a achita lucrări de reparații de 464.456 USD, în timp ce pentru navele „BUCUREȘTI”, „DOBROGEA”, „SINAIA” și „VRANCEA” compania de navigație ROMLINE a achitat suma de 34.975 USD.

 

Nava-HUNEDOARA

Nava HUNEDOARA

 

LA AMBELE LICITAȚII: Navele au fost ușurate din pix

Peste orice imaginație, la ambele licitații organizate de NAVROM-CONTRANSIMEX, navele s-au vândut cu tonaj mai mic față de cel real. Astfel s-a înregistrat o pierdere de 5656 tone față de greutatea oficială din documentele Registrului Naval Român.

 

În aceste condiții, pentru navele „BUCUREȘTI” și „DOBROGEA” s-a facturat mai puțin cu 676 tone oțel „scrap” în valoare de 73.000 USD față de greutatea dată de șantierul constructor. La fel s-a petrecut și-n cazul navei „SUCEAVA” unde s-a facturat mai puțin cu 189,7 tone oțel „scrap” în valoare de 20.487 USD.

 

LIVRAREA NAVELOR: În stare de funcționare și combustibil la bord

Majoritatea navelor vândute ca fier vechi în cadrul licitațiilor amintite, au fost livrate câștigătorilor având combustibil la bord după cum urmează: navele „BUCEGI”, „HUNEDOARA” și „LUPENI” ale companiei PETROMIN aveau în tancuri cca 1500 tone de combustibil, în valoare de 6.256.826 lei (ROL), sumă nerecuperată de la partenerul extern, iar navele „VRANCEA” și „BUCUREȘTI” ale companiei ROMLINE au fost livrate având la bord cca 230 tone de combustibil în valoare de 833.443 lei (ROL) – sumă nerecuperată.

 

Vânzarea navelor în condiții de scrap impunea demontarea și recuperarea mijloacelor de propulsie, motoarelor auxiliare, aparaturii de navigație, precum și a componentelor scumpe ce puteau fi valorificate separat.

 

Evident că așa ceva nu s-a petrecut, având în vedere că majoritatea navelor vândute la fier vechi în etapa amintită au plecat de la Constanța în stare de funcționare.

 

DESPRE VECHIMEA NAVELOR

Conform normelor internaționale, durata de exploatare a navelor este de 20 de ani. Navele mai vechi, chiar dacă au fost bine întreținute sunt susceptibile de vicii ascunse ale structurii de rezistență a carpului. În plus, societățile de asigurare evită asigurarea navelor mai vechi de 20 de ani sau a mărfurilor încărcate pe astfel de nave. Dacă totuși se acceptă o poliță, compania de asigurări are grijă ca franciza să fie mărită substanțial.

 

Majoritatea navelor scoase la vânzare prin cele două licitații depășiseră 20 de ani, cu unele excepții, multe fiind construite în anii ’60 -’70. Măcar din această perspectivă vânzarea navelor era necesară, dar dincolo de acest aspect condițiile în care s-au derulat licitațiile rămân discutabile.

 

16 DECEMBRIE 1991: A treia licitație

Cu această ocazie s-a organizat o nouă licitație pentru vânzarea navei „TÂRGOVIȘTE”, tot prin intermediul ICE CONTRNSIMEX, și tot fără respectarea procedurilor de licitație.

 

Au fost prezenți doar doi ofertanți, societatea TurKarbon din Turcia și IMMS București, în loc de minim trei cât era accepta în perioada respectivă.

 

La a doua strigare turcii s-au retras, iar nava a fost achiziționată de „ICIMMS SRL” din București pentru 160.000 USD, adică 81,6 USD per tonă. Plata acestei sume în conturile NAVROM s-a făcut cu o întârziere de 5 luni de zile (din motive rămase necunoscute).

 

RESPONSABILII: Pentru primele 25 unități vândute

Comisia parlamentară avea să tragă mai multe concluzii prin care indica și persoanele responsabile de vânzarea în condițiile prezentate a celor 25 de nave în perioada 1990-1991:

 

“Idu Corneliu, fost director general al IFEM NAVROM, Enache Mihai la data raportului director general al CNM ROMLINE (1990-1993), Bîrcă Ion fost director NAVROM, Posedaru Romanuel fost șef reparații nave, inginerul Radu Dumitru, fostul secretar de stat Călin Dragomir Marinescu, directorul tehnic Virgil Toanchină, Lupu Mihai și Ionescu Aurel.”

 

Virgil Toanchina si Calin Marinescu

 

Trebuie ținut cont de faptul că, raportul unei comisii parlamentare este un document fără valoare juridică, fiind strict un script politic.

 

De cele mai multe ori, aceste comisii au fost constituite din rațiuni de propagandă și nu pentru rezolvarea unor situații concrete. Chiar dacă aceste concluzii au fost sau nu înaintate organelor de cercetare, decidenții nu sunt obligați să țină cont de rapoartele acestor comisii, iar datele cuprinse în acestea nu constituie probe.

 

CONJUNCTURA POLITICĂ: 22 Decembrie 1989 – Aprilie 1991

O ancheta jurnalistică a ziarul Dezvăluiri din Constanța, publicată în Ianuarie 2006, semnată de cunoscut ziarist Paul Pârvu, prezenta o listă obținută de la participanții la evenimentele din Decembrie 1989 din Constanța, în care erau menționate 208 nume de „revoluționari” iar la poziția 30 apărea trecut numele „Traian Băsescu” iar la o alta „Ion Jercan” (în ’89 coleg cu Băsescu la Inspectoratul Navigației Civile).

 

Hârtia era bătută la mașină de scris, realizată deci într-un cadru aparent organizat dacă ținem cont de situația din zilele respective.

 

Semi-documentul atestă participarea lui Traian Băsescu la evenimentele din 1989, activități despre care fostul președinte a și povestit ulterior în diferite ocazii.

 

ANR-CONSTANTA

ANR CONSTANTA

 

Prezența lui Traian Băsescu alături de colegul său în dupa-amiaza zilei de 22 decembrie în fața fostului sediu al Securității de pe Bulevardul Mamaia (fostul Lenin) avea să-l propulseze pe tânărul comandant în viața politică pe listele CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naționale).

 

În aceeași perioadă, structurile Frontului erau conduse la Constanța de Călin Dragomir Marinescu, care ocupa poziția de președinte al noii formațiuni politice (a și primit ulterior „certificat de revoluționar”).

 

Conjunctura în care Marinescu ajunsese în Decembrie 1989 președinte la CFSN Constanța nu ne este cunoscută, însă așa reiese dintr-o documentare a Grupului de Investigații Politice – organizație a fostului consilier prezidențial Mugur Ciuvică.

 

Revoluția și Institutul de Marină Constanța

În acele zile fierbinți, începând cu 22 Decembrie, odată cu prăbușirea structurilor de partid și de stat, ordinea publică a fost asigurată la Constanța de forțele Ministerului Apărării, mai exact de ofițerii Institutului de Marină, care preluaseră la ordin comanda punctelor nevralgice ale orașului.

 

Spre finalul anului 1990, după data de 17 Octombrie, Traian Băsescu este adus de către premierul Petre Roman la București, și numit subsecretar de stat, şef peste transporturile navale în cadrul Departamentului Transporturi din Ministerul Transporturilor. Anterior, Băsescu ocupase poziția de Director General al Inspectoratului Navigației Civile din Constanța.

 

Câteva luni mai târziu, la propunerea ministrului de stat Anton Vătășescu (însărcinat cu activitatea industrială și comercială), pe 30 Aprilie 1991, Traian Băsescu este numit ministru al transporturilor în cadrul „Guvernului Roman 2” în timp ce Călin Dragomir Marinescu, fost secretar de stat în cadrul aceluiași minister, fusese desemnat director la CNM PETROMIN.

 

 

1- Thomas Piketty, unul dintre cei mai influenţi economişti din lume, a spus in ziarul german „Die Zeit , că menţinerea GRECIEI în austeritate este o soluţie injustă ! El îi aminteşte Angelei Merkel că „toti cei care doresc azi să alunge Grecia din eurozonă , vor sfârşi în coşurile de gunoi ale istoriei”; 2- Miliardarul Warren Buffett, unul din liderii Ocultei Mondiale, îşi cumpără o insulă grecească! Ce mai pune la cale?;3-Averea celor mai bogate zece persoane din Franta este de 194,4 miliarde euro, o suma ce depaseste Produsul Intern Brut al milioanelor de amarasteni din Grecia pe 2014, conform topului publicat de revista economica “Challenges”

oooooPentru a convinge cititorii reputatului ziar german, el face o paralelă între situaţia actuală a Greciei şi cea a Germaniei de acum şase decenii:

„  Germania este cu adevărat cel mai bun exemplu al unei ţări care în istorie nu a rambursat niciodată datoria externă, nici după primul, nici după Al Doilea Război Mondial”. Mai departe, el a spus că „Germania este ţara care nu a rambursat niciodată datoriile sale. Ea nu este îndreptăţită să dea lecţii altor naţiuni”. „Deci ne explicaţi că miracolul economic german s-a bazat pe acelaşi fel de ajutor pe care noi îl refuzăm Greciei astăzi?”, l-a întrebat pe Piketty ziaristul de la „Die Zeit”. „Exact”, a răspuns marele economist francez.

Piketty a reamintit că, în 1953, Acordul de la Londra a permis Germaniei federale să şteargă peste jumătate din datoriile sale de după război

 

 

Astfel, la 27 februarie 1953, s-au reunit la Londra 21 de creditori ai Republicii Federale Germane, într-un moment foarte delicat pentru această ţară aflată în incapacitate de plată. În discuţie erau obligaţiile rezultate în urma tratatului de la Versailles, din 1919, care nu au fost onorate niciodată; împrumuturile contractate de Republica de la Weimar, ale căror plăţi fuseseră suspendate la începutul anilor ’30, şi împrumuturile contractate după 1945 de la Aliaţi. Atunci, creditorii au decis să facă un efort excepţional, reducând datoria germană cu 62%: de la 39 miliarde mărci germane, ea scăzând la 14,5 miliarde mărci germane. De asemenea, s-a instituit un moratoriu de cinci ani în ce priveşte plăţile şi un interval de 30 de ani pentru a le rambursa, cât şi o reducere a taxelor de interes. Printre creditorii ce au fost foarte generoşi atunci cu Germania Federală se aflau: Elveţia, SUA, Canada, Iran, Franţa şi… Grecia.

In timpul războiului, germanii au jefuit pur şi simplu resursele naturale greceşti

Alexis Tsipras, scria în revista pariziană „Le Monde Diplomatique”: „  (…) să ne inspirăm din marile momente de clarviziune pe care le-a cunoscut Europa după război”. De altfel, este de notorietate că, în relaţiile cu Germania, grecii au amintiri neplăcute, pe care le-au invocat în ultima vreme.

În 1941, naziştii au impus Băncii Centrale a Greciei, la fel cum au făcut în alte ţări, să le dea „un împrumut” de 476 milioane mărci germane cu tiltu de contribuţii la război. Despre creanţa respectivă, Francetv.info spunea că, în februarie 2012, fostul eurodeputat Daniel Cohn Bendit ar fi echivalat-o la 80 (optzeci) miliarde de euro în ziarul german „Die Welt”. Totuşi, Germania susţine că nu mai datorează nimănui, nimic, ea bazându-se pe acordul privind reunificarea RFG cu RDG, din 1990. „Cancelarul Kohl a refuzat să plătească reparaţiile legate de Al Doilea Război Mondial, cu excepţia indemnizaţiilor vărsate celor ce au fost obligaţi la muncă forţată”, nota L`Obs.

Slate.fr notează că Franţa ca şi Germania au reuşit să scadă datoria lor de după război utilizând trei factori comuni: inflaţia, impozitarea bogăţiei private şi restructurarea datoriei lor. „Europa a fost fondată pe scutirea de datorii şi investiţii în viitor, şi nu pe ideea unei penitenţe infinite. Trebuie să ne amintim de asta.”

 Nu putem cere ca noile generaţii să plătească timp de decenii pentru erorile părinţilor lor

Fără îndoială, grecii au făcut imense erori.” Potrivit reputatului economist Piketty, a pune greutăţile datoriei pe umerii tinerei generaţii înseamnă să ne întoarcem în trecut, pedepsind tinerele generaţii germane de după război. Opiniile lui Piketty au stârnit numeroase dezbateri în care s-au implicat specialişti, economişti şi analişti economici. Unii dintre ei au creat chiar o hartă ce reprezintă numărul de falimente ale statelor europene după 1800. „Aceasta demonstrează că, în cazul Greciei, rambursarea datoriei sale nu este un comandament atât de urgent”, după cum susţine Xavier Timbaud, economist la Observatorul francez de conjuncturi economice (OFCE), care nu a vrut să continue această comparaţie, ea părându-i-se „alunecoasă”, ba chiar „periculoasă”. „Ştergerea datoriilor corespunde ştergerii unei istorii teribile pentru Europa şi Germania. Ea ilustrează voinţa unei redemarări, fără a purta povara datoriilor trecutului Nu se poate vorbi de această situaţie în cazul Greciei.” „Am mult respect pentru el (Piketty – n.n.) şi înţeleg poziţia lui, dar ea este provocatoare. Nu este cea mai bună manieră de a realiza un consens”, spunea Timbaud.

Toată lumea este de acord că intransigenţa FMI şi rigiditatea Germaniei, exprimată prin Merkel, au contribuit la adâncirea datoriei Greciei

Timbaud opinează că, „înainte de toate, guvernele Greciei sunt cele care au făcut să se instaleze un stat slab azi. A anula datoria Greciei înseamnă a-i face un cadou ei, dar în detrimentul creditorilor. Or, trebuie luate în seamă interesele tuturor.”Pe aceeaşi lungime de undă se află politologul american William Kindred Winecoff, care pe blogul universitar Duck of Minerva arată că Piketty „uită să amintească contextul în care a fost ştearsă datoria germană la conferinţa de la Londra din 1953. Germania petrecuse cei opt ani precedenţi sub o ocupaţie militară care impusese enorme reforme politice şi instituţionale”. Or, este exact ceea ce Syriza refuză azi în Grecia. Winecoff mai scrie că a existat un context geopolitic foarte diferit, cu americanii gata să dea bani Europei Occidentale, în contextul Războiului Rece. „Nu din bunăvoinţă şi gentileţe a şters Europa datoriile germane. A fost rezultatul luptei pentru putere”, arată el. O altă diferenţă: atunci Germania nu făcea parte dintr-un grup de ţări precum UE, iar reducerea datoriilor sale nu avea un impact asupra interacţiunii dintre ceilalţi membri ai grupului. „Uniunea nu se poate baza pe principiul că anumiţi membri pot împrumuta şi nu rambursează, în timp ce alţii privesc fără a acţiona”, încheie Winecoff.

2- Miliardarul Warren Buffett, unul din liderii Ocultei Mondiale, îşi cumpără o insulă grecească! Ce mai pune la cale?

Magnatul american Warren Buffett, împreună cu un investitor italian, Alessandro Proto, a cumpărat insula greacă Agios Thomas, situată în Golful Saronic, în apropiere de Atena, relatează publicaţia elenă Proto Thema în ediţia electronică, pentru suma de 15 milioane de euro.

  Grecia, care se confruntă cu o gravă criză financiară, este nevoită să scoată la vânzare mai multe insule, cele mai ieftine având un preţ de pornire de numai trei milioane de euro, potrivit site-ului de ştiri TheJournal.ie.

“Reusita” aceasta este doar  una  pentru care Grecia a fost atât de mult îndatorată şi sufocată de marii bancheri internaţionali, dirijaţi din umbră de Oculta Mondială. Se dorea ca Grecia să fie obligată să-şi vândă preţioasele insule.  Ce mai urmează să-şi vândă grecii pentru a-şi plăti datoriile? Templul lui Apollo? Situl arheologic de la Delphi? Muntele Athos? Acropola din Atena? VIATA ???

 

3-Averea   celor mai bogate zece persoane din   Franta  este de  194,4 miliarde euro, o suma ce depaseste Produsul Intern Brut al  milioanelor de amarasteni din Grecia pe  2014,  conform topului publicat de revista economica “Challenges” 
In fruntea acestui clasament se situeaza omul de afaceri Bernard Arnault si familia sa, care controleaza grupul de produse de lux LVMH (Louis Vuitton, Loewe, Givenchy, Kenzo, Guerlain, Bvlgari, Moe & Chandon, Dom Perignon…), cu o avere de 34,7 miliarde euro.

Pe locurile urmatoare se afla mostenitoarea imperiului cosmeticelor L’Oreal, Liliane Bettencourt, a carei avere se cifreaza la 30,9 miliarde euro, si omul de afaceri Axel Dumas, aflat in fruntea grupului de lux Hermes, cu o avere estimata la 24,1 miliarde euro.

Pozitia a patra ii revine proprietarului lantului de distributie Auchan (Alcampo), Gerard Mulliez, cu o avere de 23 miliarde euro, acesta fiind urmat in clasament de Serge Dassault, proprietarul grupului aeronautic Dassault s a

Camelia Bogdan: „Dan Voiculescu a dirijat, din 1990, banii Securității fără să fie deranjat de stat”

DE RAMONA URSU | Actualizat: 02.07.2019 – 15:22

Camelia Bogdan, judecătoarea care l-a condamnat pe Dan Voiculescu în dosarul „ICA”. FOTO: Inquam Photos / Raul Stef

Camelia Bogdan a vorbit, într-un interviu oferit pentru Newsweek România, despre demersul pe care-l pregătește la CEDO, după a doua excludere a ei din magistratură, despre motivele pentru care statul nu recuperează banii din Dosarul „ICA”, precum și despre problemele din sistem.

Camelia Bogdan a fost exclusă de două ori din magistratură, prima dată în 2017 și a doua oară în 2018. După prima excludere, judecătoarea a câștigat, la Înalta Curte, procesul împotriva CSM și s-a întors, pentru scurt timp, în sistemul de justiție. La câteva luni, însă, CSM a decis o nouă excludere a ei din magistratură. Și această decizie a fost atacată în instanță de Camelia Bogdan, însă nu există încă o decizie a judecătorilor Curții Supreme.

Camelia Bogdan este judecătoarea care l-a condamnat definitiv, în august 2014, pe Dan Voiculescu, în Dosarul „ICA”, la 10 ani de închisoare și a dispus recuperarea a 60 de milioane de euro de către stat, reprezentând valoarea prejudiciului din acest dosar. Dan Voiculescu a ieșit condiționat din închisoare, după aproape trei ani de detenție, în iulie 2017, însă cea mai mare parte a prejudiciului din Dosarul „ICA” nu a fost recuperată nici până astăzi.

Newsweek România: În ce stadiu este dosarul dumneavoastră, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care ați atacat decizia CSM, din 2 aprilie 2018, în urma căreia ați fost exclusă, pentru a doua oară, din magistratură?
Camelia Bogdan: Procesul meu a fost suspendat de către Înalta Curte, deferindu-se pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) o întrebare preliminară referitoare la imixtiunea CCR în activitatea Curții Supreme. Nu am primit nicio comunicare despre stadiul procedurii de la CJUE.

Ați cerut Înaltei Curți reverificarea unor documente ale CSM existente în acest dosar. Despre ce documente este vorba și ce ați sesizat, concret, că ar fi în neregulă cu ele?
În 4 iunie 2018, am formulat contestație împotriva Hotărârii nr.608/31.05.2018, pronunțată de Secția pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece am constatat că suspendarea mea a fost pronunțată de către Secție fără a se menționa numele judecătorilor care au pronunțat-o. Altfel spus, nu s-a putut identifica cvorumul. Am solicitat, evident, procesul verbal de consemnare a voturilor și precizări privind judecătorii Secției care au absentat de la serviciu în data de 31.05.2018, deoarece, ca orice hotarare a CSM, și Hotararea nr.608 trebuie să conțină mențiuni privind judecatorii care au pronunțat-o.

În plus, am observat că semnătura doamnei Mariana Ghena este diferită. Precizez că doamna Mariana Ghena era președintele CSM în anul 2017, semnătura dumneaei fiindu-mi cunoscută din acea perioadă. În fața Înaltei Curți, am solicitat înscrierea în fals și trimiterea dosarului la Parchetul competent, pentru verificarea acestor aspecte. Tot în fața Curții Supreme, am precizat, la primul termen de judecată, cadrul procesual. Am contestat și hotărârea Plenului CSM prin care mi s-a soluționat contestația formulată împotriva Hotărârii nr.608/31.05.2018.

Deși completul a luat act de precizările formulate cu respectarea dispozitiilor legale, iar reprezentantul CSM nu s-a opus, ulterior, un alt complet, prezidat de judecătorul Ionel Barbă, a decis că demersul meu este tardiv. Acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fapt ce permite invocarea cu succes a acestor aspecte în toate dosarele în care se va ridica chestiunea suspendării mele, cât mai ales admisibilitatea unei potențiale plângeri la CEDO.

Pe de alte parte, consider că și președintele CSM în funcție, doamna Lia Savonea, dar și președintele completului de la Înalta Curte, domnul Ionel Barbă, au obligația legală, conform Art. 267 Cod Penal, să aducă de îndată în atenția autorităților suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunilor de fals și abuz în serviciu. Neprocedând astfel, nu doar că președintele CSM pro tempore, Lia Savonea, obstrucționează activitatea Secției Speciale de Investigare a Infracțiunilor din Justiție, ci se face pasibilă ea însăși de săvârșirea infracțiunii de omisiune a sesizării.

Intenționați să depuneți plângere la CEDO?
Da. La CEDO, voi antama în primul rând încălcarea dreptului la proces, inclusiv prin încălcarea duratei procedurilor de soluționare a contestației unui magistrat suspendat de mai bine de un an din magistartură. În al doilea rând, încălcarea dreptului la viață privată, prin suspendarea automată corolar formulării recursului împotriva deciziei CSM din 2 aprilie 2018, prin care am fost exclusă, pentru a doua oară, din magistratură.

I-ați dat în judecată pe Dan Voiculescu și pe mai mulți angajați de la Antena 3. Cereți și daune de la Dan Voiculescu. De ce ați deschis acest proces, pe numele cui ați făcut plângerile, ce fel de daune cereți?
Este vorba despe un dosar în care am solicitat și introducerea ANAF. Solicit executarea integrală și aducerea la bugetul de stat a sumelor aferente ordinului de recuperare a produsului infracțiunii din Dosarul „ICA”, cu titlu de reparație morală, evidențiind că aceasta a fost miza linșajului împotriva mea derulat de principalii jurnaliști ai trustului Intact, care au calitate de pârâți. Imi rezerv, bineînteles, dreptul de a preciza cadrul procesual, mai ales că încălcările aduse demnității mele continuă și în prezent, faptele nefiind prescrise.

Ați deschis un proces și la Cluj, prin care solicitați sesizarea CCR. Concret, pe ce speță doriți sesizarea Curții Constituționale?
Este vorba despre un proces în care am solicitat instituțiilor prevăzute în Constituție să sesizeze Curtea Constituțională, pentru a constata conflictul juridic de natură constituțională între CSM/ÎCCJ, care s-au pronunțat asupra incompatibilității mele cu încălcarea competențelor exclusive a Agenției Naționale de Integritate și aceasta din urmă instituție.

Demersul este justificat deoarece în circuitul civil a rămas raportul prin care ANI a decis că eu nu am fost niciodată în stare de incompatibilitate, Inspecția Judiciară neantamând nelegalitatea acestuia nici pe cale de acțiune, nici pe cale de excepție. Dimpotrivă, domnul inspector-șef (Lucian Netejoru, șeful Inspecției Judiciare – n.r.) mi-a opus într-o cauză raportul prin care ANI i-a verificat propria incompatibilitate, în baza unor date trunchiate procesate de Marea Lojă Națională din România și DNA.

Ați deschis mai multe acțiuni în instanță, după cele două excluderi din magistratură. Unii ar spune că sunteți procesomană.
Vedeți, la noi există o cultură juridică precară, eu având maturitatea să înțeleg ce înseamnă să iți derulezi activitatea într-un mediu afectat de o corupție endemică. Am diligentat toate demersurile necesare pentru a corecta ilegalitatea săvârșită de către Inspecția Judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii împotriva mea.

Nu sunt procesomană, dar confruntându-mă și constatând consecințele acestui climat de nelegalitate din sistemul judiciar, voi continua sa fiu proactivă pentru a-mi afirma principiile. Nu ține de structura mea interioară să mă plâng de ceea ce se întamplă, fără să găsesc remediile necesare corectării acestor ilegalități. Este important aici ca, urmând exemplul lui Mahatma Gandhi, să integrez aceste demersuri prin care solicit garantarea drepturilor mele civice în activitatea pentru respectarea principiilor morale și sociale pe care mi-aș dori să fie grefată societatea românească.

Sunteți, probabil, cel mai vânat om din magistratură și s-a reușit îndepărtarea dumneavoastră din sistem. Pe cine ați deranjat?
Rezultatele mele din activitatea practică, faptul că am pronunțat soluții disuasive, proporționate cu gravitatea faptei și ordine de confiscare a peste 500 de milioane de euro, cu stabilirea unor strategii concrete în vederea aducerii sumelor de bani la bugetul de stat, deranjează deopotrivă infractorii, cât și tentaculele din sistemul judiciar care își datorează funcțiile acestora. În esență, lupta mea pentru meritocrație, într-o societate grefată pe acest spirit gregar guvernat de relații de tip Guanxi, deranjează.

Banii din Dosarul „ICA” erau doar ai lui Dan Voiculescu sau ce ați descoperit în timpul procesului?
Eu am solicitat indisponibilizarea sumelor de bani al căror beneficiar real este domnul Dan Voiculescu, până la concurența ordinului de recuperare a produsului infracțiunii ce trebuia adus la bugetul de stat. Constat că nici până acum procurorii DNA nu și-au dus la îndeplinire obligația de a derula o investigație pentru a permite funcționarilor ANAF să identifice toate sumele de bani de care a dispus domnul Dan Voiculescu din fondurile Crescent, deși, prin decizia 888/8.08 2018, Curtea de Apel București a solicitat stabilirea destinației fondurilor și confiscarea acestora.

Ca să fiu mai explicită, începând cu anul 1990, domnul Dan Voiculescu, având împuternicire pe conturile Crescent, aparținând fostei Securități, a dirijat banii fără ca autoritățile statului român să-l deranjeze preț de o secundă. Trebuie investigat ce s-a întâmplat cu banii care aparțin poporului român. Procuroruii români sunt depășiți de situație, fie din apatie, fie din alte cauze. Din acest motiv, apreciez că statul român trebuie să contracteze specialiști / firme de avocatură, specializați în recuperarea produsului infracțiunii. De altfel, în 1990, statul român a început o astfel de investigație, însă autoritățile române – fosta Bancă Română de Comerț Exterior și Guvernul României – au împiedicat investigația, refuzând să colaboreze.

Istoria dreptului unei țări trebuie reflectată în mod fidel, faptul că reprezentanții statului român nu au avut nicio inițiativă de a repatria sumele rămase în off-shore-uri în anul 1989 sau de a investiga condițiile în care s-a produs decesul domnului Marin Ceaușescu (fratele lui Nicolae Ceaușescu, care a murit în 28 decembrie 1989, la Viena), neputând fi trecut cu vederea.

Nu doar în Dosarul „ICA” am văzut transfuzii din contul Crescent, ci și ulterior am avut convingerea că problema repatrierii fondurilor fostei Securități, al cărei continuator în drepturi este SRI, nu va fi pusă niciodata pe tapet, deoarece nu există voință politică. În anul 2016, în contextul scandalui Swiss Leaks, am solicitat autorităților române să inițieze demersurile intrării în posesia conturilor cetățenilor români deschise la UBS Geneva, în vederea formularii unor cereri de repatriere întemeiate pe prevederile Art. 57 din Convenția ONU împotriva corupției.

Deși investigatorul german mi-a confirmat că datele au ajuns la ministrul Justiției din acea vreme, Raluca Prună, corespondența cu dumneaei purtându-se pe adresa de e-mail ce i-a fost alocată de minister, nicio sumă de bani nu a fost recuperată până în prezent. Menționez însă că există și mecanisme civile de recuperare a produsului infracțiunii în cauzele cu componentă transnațională, și avocați de o înaltă pregătire profesională, este doar nevoie ca ANAF să vrea să aduca banii la bugetul de stat.

Cum s-a resimțit în sistemul de justiție „binomul” SRI-DNA?
Eu am alfat de existența protocoalelor după cea de-a doua excludere a mea din magistartură. Din punctul meu de vedere, corupția este o problemă de siguranță națională, iar autoritățile trebuie să fie proactive, acestea sunt principiile. Dar nu este deloc exclus ca principiile de înfăptuire a justiției să fi fost sacrificate, într-o societate în care unii magistrați încalcă cu bună-știință obligațiile impuse de lege.

În ceea ce mă privește, modalitatea în care însă a fost tratat de DNA un caz în care eu am identificat tipologia de spălare a împrumutului nereturnat prin care se spală banii fostei Securități, clasările pe bandă rulantă pronunțate în cazurile în care am antamat această problematică a necesității recuperării produsului infracțiunii mi-a întărit convingerea că există și unii procurori gropari ai DNA, care protejează un alt sistem.

În ceea ce privește SRI, este necesară de urgență verificarea conflictului de interese și beneficiile ce ar putea fi realizate prin activitățile de finanțare a Direcției, mai ales prin potențiala trecere a diverselor afaceri sub aparentul control a infractorilor. Conchizand, firul roșu al acestei ecuații de care depinde însăși legitimitatea funcționării instituțiilor statului îl constituie derularea unor anchete financiare, proactive, de natură a identifica produsul infracțiunii, în mâinile oricărei persoane s-ar gasi.

Altfel, neinvestigarea de către autoritățile române a unor probleme precum invesții ale Tel Drum în Brazilia/Algeria, suspiciuni de mituire a fratelui președintelui senegalez de către cetățeni români nu fac decât să aducă un plus de neîncredere în înfăptuirea justiției și să contamineze și alți membri ai societății. Nu mare mi-a fost mirarea să constat că persoane a caror conduită profesională o apreciam a fi ireproșabilă clamau că, nesemnând niciun contract, nu pot fi trase la răspundere civilă și/sau penală.

De când ați fost exclusă, pentru a doua oară, din magistratură, cu ce vă ocupați?
Sunt Fulbright Visiting Scholar al Universitatii din Florida, fiind afiliată Center for International Financial Crimes Studies. Începând cu 1 iulie, îmi voi începe stagiul de cercetare la Institutul Woodrow Wilson International Center for Scholars, fiind laureata ediției 2018 a Premiului Ion Rațiu pentru Democrație.

Ce planuri de viitor aveți? Un proces la CJUE poate dura ani, iar procesul de la Înalta Curte este suspendat până la o decizie a Curții Europene.
Niciodată nu mi-am facut probleme în privința viitorului, deoarece este foarte ușor sa construiești pe reputația pe care o ai. Voi analiza atât perspectivele academice, cât mai ales oportnitățile din practică, deoarece vă mărturisesc, în calitate de Fulbright ALUMNA, am obligația să îmi diseminez cunoștințele obținute în materia eficientizării recuperării produsului infracțiunii.

CITEȘTE ȘI:

Judecătoarea Camelia Bogdan: Cred că Dan Voiculescu este doar un instrument al răzbunării Mafiei

In timp ce saracii sunt jupuiti /batjocoriti de catre anafisti – mafiotii sunt cocolositi !!!  –BĂTAIE DE JOC: În 3 luni, ANAF a recuperat doar 0,02% din prejudiciul în dosarul Dan Voiculescu

DE MIRCEA MARIAN |

Dan Voiculescu și angajații săi de la Antena 3 Foto: Facebook

Ministerul de Finanțe arată că ANAF a recuperat, până la 6 mai circa nouă milioane de euro din prejudiciul de 60.482.615 euro din dosarul ICA, în care a fost condamnat Dan Voiculescu, se arată într-un răspuns la o interpelare a deputatului USR Claudiu Năsui

Din datele prezentate de ANAF, reiese că această instituție nu a făcut aproape nici un progres în guvernarea PSD/ Dragnea pentru recuperarea prejudiciului din dosarul ICA.

Iată care sunt datele prezentate de ANAF în ultimul an:

– În iulie 2017, prejudiciul recuperat era de 39.130.106 lei (date stiripesurse)

– În august 2018 prejudiciul recuperat este de 40.187.003 lei (date stiripesurse)

– În ianuarie 2019 se recuperase suma de 40.993.727 lei (date g4media)

– Începutul lunii mai 2019: 41.043.108 lei (date interpelare Claudiu Năsui)

Practic, din iulie 2017, ANAF a reușit să recupereze circa 400.000 de euro din prejudiciul de peste 60 de milioane de euro, adică 0,66%. În ultimele trei luni, situația a fost și mai ridicolă: ANAF a reușit să colecteze sub 11.000 de euro de la condamnații din dosarul ICA.

Mai mult, Dan Voiculescu a câștigat un proces cu ANAF, susținând că această instituție i-a reținut prea mult din pensie.

El a executat silit Fiscul pentru recuperarea unei sume de 30.000 de lei. Suma reprezintă banii pe care inspectorii i-au reţinut din pensia să, în procedura de recuperare a prejudiciului de 60 de milioane de euro în dosarul ICA. Decizia instanţei are la bază o hotărâre a Tribunalului Bucureşti, unde Voiculescu a depus o plângere şi a câştigat ca în procedura de recuperare a prejudiciului din dosarul ICA să-i fie reţinută doar o treime din pensie, potrivit normelor în vigoare.

În acest dosar, Voiculescu a fost condamnat la 10 ani de închisoare, dar a efectuat mai puțin de trei ani.

 

Capatenia PeSeDiei- malai viseaza…Liviu Dragnea vrea să dea lovitura din închisoare. Ce pune la cale fostul lider PSD

Liviu Dragnea vrea să dea lovitura din închisoare. Ce pune la cale fostul lider PSD

S-a aflat că Liviu Dragnea vrea să dea lovitura din închisoare. Fostul politician a primit marea veste în timp ce se află încarcerat în penitenciarul Jilava. Ce pune la cale fostul lider PSD, citiți în articolul de mai jos Liviu Dragnea a primit vestea cea mare în timp ce se află la pușcărie. Ce se întâmplă în viața fostului politician

Liviu Dragnea vrea să dea lovitura din închisoare și s-a și aflat ce pune la cale fostul lider al Partidului Social Democrat. Fostul şef al PSD, Liviu Dragnea se află în  puşcărie după ce a fost găsit vinovat în dosarul angajărilor fictive de la DGASPC Teleorman. Astfel, se pare că pe strada lui Liviu Dragnea a dat soarele, întrucât a primit vestea fabuloasă.

Vestea cea mare este că Liviu Dragnea ar putea scăpa de acuzaţiile grave din dosarul Tel Drum. Mai exact, faptele s-ar putea prescrie până la o eventuală decizie definitivă în instanță. În urmă cu câteva zile, șeful DNA a anunțat că părțile din dosar au cerut să asculte toate înregistrările.

În dosarul Tel Drum sunt sute de ore de interceptări

Este vorba despre sute de ore de interceptări, toate fiind probe cu ajutorul cărora procurorii Departamentului Național Antuicorupție au putut să facă întregul dosar.

În prezent, prourorii DNA vor să dovedească acuzațiile lansate împotriva fostului lider al PSD. Pentru că părțile din dosar au cerut acces la interceptări și, pentru că studierea lor durează, faptele s-ar putea prescrie înainte de decizia instanței. Astfel, Liviu Dragnea ar putea scăpa de o nouă pedeapsă cu închisoarea.

Vina cui ar fi prescrierea dosarului Tel Drum

Dacă s-ar ajunge la prescriere, este exclusiv vina statului pentru modul în care a ajuns să redacteze legi și a Parlamentului care a permis o asemenea gogomănie.

Solicitarea de a avea acces la interceptări este normală. Mulți oameni au ajuns la pușcărie pe baza unor minciuni”, a declarat, la Realitatea Plus, avocatul Adrian Cuculis.

Când a fost deschis dosarul Tel Drum

De asemenea, trebuie precizat că dosarul Tel Drum a fost deschis în 2016. De asemenea, un an mai târziu fostul lider PSD a fost pus sub acuzare pentru 5 infracțiuni. Sunt două acuzații de abuz în serviciu, două de fraudă cu fonduri europene, precum și una de constituire de grup infracțional organizat.

Mai exact, procurorii DNA susțin că firma de construcții din Teleorman era controlată, prin interpuși, chiar de către Liviu Dragnea. Acesta a negat vehement acest lucru. Liviu Dragnea, iubitul Irinei Tănase, este închis la penitenciarul Rahova. Acesta a fost găsit vinovat în dosarul angajărilor fictive de la Protecția Copilului din Teleorman.

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*