1. Noi ne distrăm, guvernanţii demolează naţiunea şi defrişează ţara, dar martirii strigă:”Până când Popor Roman nu îţi pasă de păcătuirile nesfârşite şi de indiferenta Cerească? Iată doar Mărturiile lui Richard Wurmbrand şi Ioan Ianolide despre sfârşitul martiric al Părintelui Gherasim Iscu

2. Vă invităm la un ospat inedit, din farima de piine a suferintei “fratelui” Petre Țuțea – plămădită de la un simplu țăran orfan la cel mai iubit dintre filosofi

3. MESAJUL Regelui Mihai I de Crăciun -Sper ca, de aici încolo, domnia legii să fie de neclintit;
 1. La moartea sa, de Crăciun, în temniţa de la Târgu Ocna, martirul Gherasim Iscu l-a rugat pe Sfântul Închisorilor, Valeriu Gafencu, să se roage pentru el
Parintele Staret Gherasim Iscu - ACNSAS - Marturisitorii

Crăciun în temnită: Minune într-o noapte de Crăciun, comunistul schingiuitor şi victima sa, Părintele Gherasim, au plecat împreună în Rai!

 

Richard Wurmbrand la arestare si in inchisoare

 

Mărturiile lui Richard Wurmbrand şi Ioan Ianolide despre sfârşitul martiric al Părintelui Gherasim Iscu

“Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu. Era egumenul unei mănăstiri (Tismana). Acest om în etate cam de 40 de ani fusese aşa demult chinuit încât era aproape de moarte. Totuşi avea faţa liniştită. Vorbea despre nădejdea lui de mântuire, de iubirea lui pentru Hristos, despre credinţa lui. Era plin de bucurie. La stânga mea se afla comunistul schingiuitor, care îl schingiuse pe preot până aproape de moarte. Acest comunist fusese arestat chiar de tovarăşii săi. Să nu credeţi ce spun ziarele că comuniştii îi urăsc pe preoţi, sau îi urăsc pe evrei. Nu-i adevărat. Ei urăsc pur şi simplu. Urăsc pe oricine. Urăsc pe evrei, urăsc pe creştini, urăsc pe antisemiţi, urăsc pe antihrişti, urăsc pe toată lumea. Un comunist urăşte pe alt comunist. Se duşmănesc între ei. Şi când un comunist duşmăneşte pe altul, unul pe altul se bagă la închisoare şi îl bate şi îl chinuieşte ca şi pe creştin.

Aşa se întâmplase că comunistul schingiuitor (torţionar), care chinuise pe acest preot până aproape de moarte – fusese şi el bătut până aproape de moarte de către tovarăşii săi, şi-şi dădea sufletul. Sufletul lui se chinuia în ghiarele morţii.

În timpul nopţii mă deşteaptă zicând:
– Domnule, fii bun, roagă-te pentru mine! Nu pot muri, am făcut o crimă înfricoşătoare!

Atunci am văzut o minune. Am văzut pe preotul în pragul morţii chemând pe alţi doi deţinuţi. Sprijinindu-se pe spatele lor, a trecut încet pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului ucigaşului său şi-l mângâia pe cap.

Nu voi uita niciodată această mişcare! Un om schinghiuit continuă să mângâie pe asasinul său. Aceasta este Iubirea. Putea găsi o mângâiere pentru acela.
Apoi preotul zise către acel om:
– Eşti tânăr, nu ştiai ce făceai. Te iubesc din toată inima mea.

Dar nu a rostit aşa simplu aceste cuvinte. Poţi zice „iubesc” şi să fie un simplu cuvânt de 6 litere. Acesta însă zicea cu adevărat: „Te iubesc din toată inima mea”. Apoi a continuat:

– Dacă eu, care sunt păcătos, pot să te iubesc aşa de mult, închipuieşte-ţi pe Hristos, Care este Iubirea întrupată, cât de mult te iubeşte! Şi toţi creştinii pe care i-ai chinuit, să ştii, te iartă, te iubesc şi Hristos te iubeşte. Îţi doreşte mântuirea ta cu mult mai mult decât ţi-o doreşti tu însuţi. Te îndoieşti dacă este cu putinţă să ţi se ierte păcatele… El doreşte să-ţi ierte păcatele mai mult decât tu însuţi doreşti să fii iertat. Doreşte să fii cu El în Rai, mai mult decât vrei tu să fii în Rai cu El. El este numai iubire. Dar trebuie să te întorci spre El ca să te pocăieşti.

În această celulă a închisorii, unde nu mai era posibil să fie secrete, am auzit mărturisirea ucigaşului înaintea propriei sale victime. Poate că viaţa este mai impresionantă în romane. Însă niciun romancier nu a scris vreodată aşa ceva. Victima, în pragul morţii, primea spovedania ucigaşului său şi cel chinuit a dat dezlegare ucigaşului său. S-au rugat împreună, s-au îmbrăţişat unul cu altul. Preotul s-a întors apoi la patul său şi amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era noaptea Crăciunului. Dar nu o noapte de Crăciun în care ne-am adus pur şi simplu că înainte cu două mii de ani Hristos Se născuse în Vitleem. Era noaptea în care Hristos Se născuse, în inima unui torţionar comunist.

Acestea sunt lucruri pe care le-am văzut cu înşişi ochii mei.”

Richard Wurmbrand

România Uneşte-te!

“Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… “

Valeriu-Gafencu-CNSAS-Marturisitorii ro

Prezentăm atmosfera de marele praznic al creştinătăţii – Naşterea Domnului – cu un episod care redă tabloul din penitenciarul spital de tuberculoşi de la Târgu Ocna, personajul central de această dată fiind părintele Gherasim Iscu, ultimul stareţ al mănăstirii Tismana, care s-a săvârşit în noaptea de 25 spre 26 decembrie 1951, adică chiar în preajma prăznuirii Cuvioasului Nicodim, întemeietorul marii lavre gorjene. Alături de binecunoscuta mărturie a lui Richard Wurmbrand, aducem în atenţie un fragment din amintirile lui Ianolide, martor al trecerii la cele veşnice al fostului stareţ de la Tismana. (Adrian Nicolae Petcu)

“În camera 4 erau atunci aşezaţi, printre alţii, arhimandritul Gherasim Iscu, lângă el un evreu şi un fost politruc sovietic, acum sionist, în fine, Ion, prietenul meu din Piteşti, care era foarte bolnav. Pe partea dreaptă a camerei, într-un pat era Valeriu Gafencu, fratele meu cel mai drag. Ion şi părintele Gherasim se găseau în stare gravă. Valeriu se refăcuse un pic şi, după pravila de rugăciune obişnuită, se concentra acum să compună câteva poezii testamentare. De asemenea dorea ca în seara aceasta să alcătuiască un colind special pentru Târgu Ocna. M-am apropiat uşor de părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile. Delatorii l-au turnat de mai multe ori pentru că oficiază spovedanii şi cuminecări şi drept urmare a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu Ocna, ca să moară umanitar.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era deci căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi. Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică. Fiindcă în camera 4 din Târgu Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă, s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare. Nu negăm nici o clipă Tainele săvârşite pe Sfintele Altare, doar mărturisim că harul este intens manifestat şi prin sfinţii Săi. Aşa simţeam în preajma părintelui Gherasim.

Cu sfială deci m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri adânci:

– Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Duşmanii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui…

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

– Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti, există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi deci binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, încât eram profund impresionat. A închis din nou ochii şi s-a retras în pragul vieţii veşnice. (…) Am fost chemat la părintele Gherasim. A deschis iarăşi ochii adânci, duşi în fundul orbitelor.

– Să vă mai privesc o dată, dragii mei, copiii mei, fraţii mei, părinţii mei! A spus el stins.

Apoi a tuşit şi, în fine, a adăugat:

– Plec! Dumnezeu să vă binecuvânteze! A respirat adânc, scurt, s-a contractat un pic şi şi-a dat sufletul. I-am închis ochii”.

Sursa: MĂRTURISITORII

2. Va invitam  la un ospat inedit,din farima de piine a suferintei  “fratelui”Petre Țuțea- plamadita de la un simplu țăran orfan la cel mai iubit dintre filosofi

“Treisprezece ani de închisoare… Aveam doar o hăinuţă de puşcăriaş. Ne dădeau o zeamă chioară şi mămăligă friptă. M-au bătut… M-au arestat acasă. Nici nu ţin minte anul… Când m-au anchetat am leşinat din bătaie. Iacătă că n-am murit! Am stat la Interne trei ani. Am fost după aceea la Jilava, la Ocnele Mari şi pe urmă la Aiud. Eu mă mir cum mai sunt aici. De multe ori îmi doream să mor. Am avut mereu laşitatea de-a nu avea curajul să mă sinucid. Din motive religioase… Treisprezece ani! Nu pot să povestesc tot ce-am suferit pentru că nu pot să ofensez poporul român spunându-i că în mijlocul lui s-au petrecut asemenea monstruozităţi.”

tpetre-tutea-jpg1373818999

Petre Ţuţea a văzut lumina zilei la 6 octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, într-o familie de preot. La vârsta de 9 ani, rămânând orfan de tată, ajunge copil de trupă(crescut de soldați) într-o unitate militară din Câmpulung. Ofiţerii, remarcându-i inteligenţa, au decis să-l trimită să urmeze cursurile inferioare ale Liceului Teoretic “Neagoe Basarab” din Câmpulung. Cursurile superioare le-a urmat la Liceul Teoretic “Gheorghe Bariţiu” din Cluj, unde a absolvit şi cursurile Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii. Tânărul Petre Ţuţea se face remarcat în cercurile intelectualilor ardeleni şi, astfel, a fost trimis de marele om politic Alexandru Vaida-Voevod să studieze formele de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin. Revenit în ţară, a fost preocupat de politică. A scris studii economice şi politice şi a participat la disputele cultural-ideologice ale timpului.

tpetre-tutea-565100l

A strălucit în lumea culturală interbelică, fiind considerat un vârf al generaţiei sale alături de Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran.

A fost numit director general al Ministerului Economiei în timpul guvernării mareşalului Antonescu. Regimul comunist l-a aruncat în temniţă cu o condamnare de 5 ani (1948-1953), şi apoi a fost condamnat la 18 ani de muncă silnică, din care a executat 8 ani în această stare (1956-1964), în diferite penitenciare, precum Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari, dar mai ales la Aiud, unde era concentrat grosul vârfurilor legionare. Motivul acestei condamnări îl arată el însuşi în lucrarea “Între Dumnezeu şi Neamul meu”: “M-a întrebat un anchetator: De ce ai vorbit împotriva noastră, domâle? – N-am vorbit, domâle. Cum n-ai vorbit? – Păi, împotriva voastră vorbeşte tot poporul român. Ce să mai adaug eu? Şi mi-au dat aproape 20 de ani de muncă silnică fără motive. Mi s-a prezentat sentinţa de condamnare ca să fac recurs. La cine să fac recurs, la Dumnezeu?”.

t75288502_640

A fost eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor îndurate, dar nu a abdicat de la convingerile sale. “La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.” După eliberarea sa, a fost continuu sub observaţia agenţilor Securităţii, care, prin numeroase descinderi în locuinţa sa de lângă Parcul Cişmigiu, confiscau manuscrise, studii şi materiale la care Petre Ţuţea lucra. Printre acestea: “Antropologie creştină”, “Cartea întrebărilor” sau “Dogmele”. După Revoluţie, a recuperat o parte din scrieri, care au început a fi publicate. Datorită faimei sale, gânditorul creştin era vizitat zilnic de numeroşi reporteri şi vizitatori. A trecut la cele veșnice în ziua de 3 decembrie 1991, într-o rezervă a Spitalului “Cristiana” din Bucureşti, iertându-i pe toţi cei care l-au chinuit. La cimitirul din Boteni a fost dus într-un car tras de boi, de ziua Sfântului Nicolae.

Petre Tutea (dreapta) alaturi de prietenul din copilarie Ion Chelce, profesor de etnografie la Universitatea din Iasi, in anii '80

Vorbe de duh

“Nu mă interesează trecutul. De câte ori mă întreabă cineva când m-am născut, spun că într-unul din anii trecuți.”

“Definiția mea este: Petre Țuțea, românul. Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin iubire și suferință. Și convingerea mea este ca suferința rămâne totuși cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu.”

“Eu, cultural, sunt un european, dar fundamentul spiritual e de ţăran din Muscel. La închisoare, grija mea a fost să nu fac neamul românesc de râs. Şi toţi din generaţia mea au simţit această grijă. Dacă mă schingiuiau ca să mărturisesc că sunt tâmpit, nu mă interesa, dar dacă era ca să nu mai fac pe românul, mă lăsam schingiuit până la moarte. Eu nu ştiu dacă vom fi apreciaţi pentru ceea ce am făcut; important e că n-am făcut-o niciodată doar declarativ, ci că am suferit pentru un ideal. E o monstruozitate să ajungi să suferi pentru un ideal în mod fizic.”

“Mi-am dorit de multe ori să fac o teză de doctorat cu tema: aflarea în treabă ca metodă de lucru la români. (…)La întrebările fundamentale “de ce?” şi “în ce scop?” aporetica rurală românească răspunde: “d-aia”.”

“A venit odată un franţuz la noi, cu nişte maşini, iar una nu funcţiona tocmai cum trebuie. Dar românul zice: merge şi aşa! Trebuie să scăpăm de acest “mege şi aşa”; că “merge şi aşa” înseamnă că merge oricum. Nu oricum, nu oriunde, nu oricând şi nu orice.”

“Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. Dacă am fi fost un popor cuceritor… Noi, românii, nu punctăm universalitatea nicăieri. Şi asta ne face sceptici. Ceea ce ne lipseşte este îndrăzneala.” “Umanitatea o iubeşti lesne. Pe om mai greu.”

petre-tutea-romanul-110-ani-de-la-nastere_7db27d1c1ab818

3. MESAJUL Regelui Mihai I de Crăciun -Sper ca, de aici încolo, domnia legii să fie de neclintit;

 

3.  Naţiunea română a avut de făcut o importantă alegere democratică la sfârşitul anului şi sper ca domnia legii şi respectul faţă de rostul instituţiilor statului să fie neclintit, transmite Regele Mihai I în mesajul său de Crăciun, apreciind “ataşamentul” românilor faţă de Coroană.

“Români, este al şaptezeci şi cincilea an în care mă adresez vouă de Crăciun. România anului 2014 este atât de diferită de cea a lui 1940 când, la vârsta de 19 ani abia împliniţi, am primit onoarea de a fi, din nou, Suveranul vostru. Şi atât de diferită de cea a întunecatului an 1989, când vă încurajam de departe, din exil. Anul acesta, Europa a sărbătorit 25 de ani de la căderea dictaturii comuniste. Iar Bucureştiul a fost, pentru două zile, capitala morală a continentului, prin prezenţa atâtor lideri democratici care au scris istoria ultimului sfert de secol. Să ne plecăm adânc în memoria românilor, atât de mulţi la număr, victime ale negrei perioade din 1945 până în 1989!”, se arată în mesajul de Crăciun al Regelui Mihai I transmis miercuri.

“Naţiunea noastră a avut de făcut la sfârşitul anului o importantă alegere democratică. Neaşteptat de mulţi oameni şi-au exercitat dreptul de vot, ceea ce dă speranţă şi bucurie. Ţara însă trebuie să rămână unită, fiindcă interesele fundamentale ale României sunt deasupra conjuncturii, deasupra puterii vremelnice şi a preferinţelor politice. Sper ca, de aici încolo, domnia legii şi respectul faţă de rostul instituţiilor Statului să fie de neclintit”, precizează Regele Mihai I.

Suveranul apreciază “afecţiunea şi încrederea” românilor, subliniind că împreună cu Regina primeşte “cu bucurie” ataşamentul lor faţă de Coroană.

Regele Mihai I precizează că 2014 a adus satisfacţii Casei Regale.

“Familia Regală a vizitat Israelul, pentru prima oară de la fondarea acestui stat. Acolo, la Ierusalim, sălăşluieşte aşezământul ortodox ridicat sub domnia bunicilor mei, Regele Ferdinand I şi Regina Maria. Fiica mea, Margareta, m-a reprezentat la Yad Vashem, unde Regina Elena, mama mea, are numele înscris în piatră, în calitate de Drept Între Popoare. Membrii Familiei mele au vizitat Suedia, Marea Britanie, Italia, Marocul, Iordania, Italia, Germania, Qatar, Bulgaria, Grecia şi Turcia. Peste tot, Casa Regală a dus un mesaj primit cu respect, spre binele relaţiilor ţării noastre cu restul lumii. În ţară, Principesa Moştenitoare, Principele Radu şi, de doi ani încoace, Principele Nicolae, au fost săptămână de săptămână în oraşe şi comune din toate colţurile ţării, inspirând şi dând curaj comunităţilor locale. Un mare număr de instituţii şi organizaţii au primit nume sau patronaj regal, simţindu-se conectate la stabilitate, respectabilitate şi continuitate. Curtea de Argeş este prima urbe care a primit titlul de «Oraş Regal»”, se arată în mesaj.

Regele Mihai I mai precizează că Familia Regală continuă munca socială începută de Regina Elisabeta a României acum un secol şi jumătate, implicându-se în proiecte educaţionale, culturale, de voluntariat şi de răspundere socială.

Totodată, el afirmă că, “prin viaţa pe care i-a dat-o prezenţa Familiei mele, Castelul Peleş s-a transformat dintr-un muzeu naţional într-un martor al continuităţii şi suveranităţii noastre, ca stat european”.

Pe de altă parte, el aduce “laudă iniţiativei individuale”, apreciind faptul că sectorul privat din România “s-a străduit să sporească prosperitatea societăţii noastre, chiar în condiţii descurajante, dând dovadă de creativitate, însufleţire şi patriotism”.

Regele exprimă recunoştinţă militarilor români “admiraţi în lumea transatlantică pentru cât de mult realizează cu resurse financiare atât de modeste”.

“Gândul meu se îndreaptă către bătrânii singuri, către copiii care cresc departe de ai lor, către cei de toate vârstele care nu au cum să-şi vadă de sănătate aşa cum trebuie. În zilele acestea, ne gândim la lecţia de iubire, suferinţă şi modestie a Domnului Nostru Isus Hristos. Naşterea Domnului aduce cu sine un desăvârşit exemplu de bunătate, de altruism, de grijă faţă de aproapele tău şi un neclintit ataşament faţă de familie. Întregii noastre naţiuni, trăitoare în ţară şi în Republica Moldova, precum şi tuturor românilor din alte părţi ale lumii, iubirea şi nădejdea mea!”, se mai arată în mesajul de Crăciun al Regelui Mihai I.

 

 

 

Adauga un comentariu

Nume*

Adresa de email* [Nu va fi publicata]

Comentariu*