Dumnezeu nu a creat omul pentru că a avut nevoie de un slujitor. El avea deja milioane de îngeri care să-L slujească. El l-a creat pe om pentru că a vrut pe cineva în care să se manifeste caracterul şi natura Sa.

Dacă uităm acest adevăr alunecăm cu uşurinţă înspre ideea că slujirea lui Dumnezeu este scopul primordial al salvării noastre în Hristos. Această greşeală au făcut-o mulţi credincioşi.

Înainte de a-l crea pe Adam, Dumnezeu a spus: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Genesa 1:26).

Când Adam a păcătuit, Dumnezeu, în omniscienţa Sa, a pregătit dinainte calea pentru ridicarea omului din groapa păcatului, în care acesta căzuse. Întruparea lui Hristos şi moartea Sa pe cruce erau deja în planul lui Dumnezeu, înainte ca Adam să fi fost creat.

Intenţia lui Dumnezeu, în răscumpărarea pe care ne-a asigurat-o în Hristos, este ca noi să putem fi readuşi în poziţia în care putem împlini scopul originar al lui Dumnezeu pentru om, şi anume de a manifesta natura Lui.

Salvarea noastră e prin credinţa în Hristos dar credinţa se poate baza numai pe o descoperire divină a Persoanei lui Hristos. Numai o astfel de credinţă va permite Duhului Sfânt să ne transforme în asemănarea cu Hristos.

O cunoaştere intelectuală sau parţială a lui Hristos, care nu ţine seama de revelaţia divină, ne poate lăsa la fel de orbi cum erau învăţătorii Bibliei din vremea lui Isus. Modul în care au înţeles ei Scriptura i-a călăuzit spre aşteptarea unui alt Hristos, cu trăsături caracteristice total diferite faţă de cele ale lui Isus din Nazaret.

Isus, cel găsit în paginile Bibliei, este Unul care: „cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6-7).

Trebuie să insistăm asupra acestui adevăr, până când suntem siguri că l-am înţeles bine. C ând a venit Isus în natura noastră umană, ca Persoană, a fost tot Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu poate înceta să fie Dumnezeu . Cea mai clară dovadă a divinităţii lui Isus este văzută în faptul că a primit închinarea. În Evanghelii ni se relatează de şapte ori faptul că El a acceptat închinarea pe care I-au oferit-o oamenii (Matei 8:2; 9:18; 14:33; 15:25; 20:20; Marcu 5:6; Ioan 9:38). Îngerii şi oamenii temători de Dumnezeu nu admit ca cineva să li se închine (Fapte 10:25,26; Apocalipsa 22:8,9), dar Isus a acceptat închinarea, pentru că El era Fiul lui Dumnezeu.

Atunci care sunt lucrurile de care S-a dezbrăcat pe Sine însuşi? De privilegiile Lui ca Dumnezeu.

Gândiţi-vă la două exemple. Noi ştim că „ Dumnezeu nu poate fi ispitit” (Iacov 1:13). Totuşi Scriptura afirmă că Isus a fost ispitit (Matei 4:1-11).

Ştim şi faptul că Dumnezeu este omniscient (cunoscând toate lucrurile); totuşi, Scriptura spune că Isus a trebuit să se apropie de un smochin pentru a constata dacă acesta avea vreun rod (Marcu 11:13). Odată Isus a spus că nu cunoştea nici data celei de-a doua Lui veniri pe Pământ (Marcu 13:32); deci, este limpede faptul că atunci când Isus umbla pe acest Pământ, în natura noastră umană, se dezbrăcase pe Sine Însuşi de privilegiile divinităţii.

„Cuvântul era Dumnezeu (…) şi Cuvântul S-a făcut

trup” (Ioan 1:1,14).

Dacă vrem să ne ferim de erezie, atunci ambele

adevăruri privitoare la Persoana lui Hristos trebuie să le

credem în egală măsură: atât dumnezeirea, cât şi

umanitatea Lui.

Nici un adevăr din Scriptură nu poate fi ignorat fără a suferi pierdere spirituală şi, deci, dacă nu se acordă o importanţă egală divinităţii şi umanităţii lui Hristos atunci, în înţelegerea şi-n slujirea noastră, vom ajunge să credem într-un Hristos incomplet, adică într-un „alt Isus“, decât în Acela care este revelat în Scriptură. Pierderea cauzată va fi pe măsura erorii comise, atât pentru viaţa noastră creştină cât şi pentru slujirea noastră. Suntem chemaţi nu numai să ne închinăm lui Hristos, ca Dumnezeu, dar şi să-L urmăm, ca Om.

Isus nu doar ne-a răscumpărat prin moartea Lui, dar ne-a şi arătat, prin viaţa Sa trăită pe Pământ, cum doreşte Dumnezeu să trăiască omul.

El nu este numai Salvator, ci şi „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20). El ne-a oferit un exemplu despre cum anume să trăim în ascultare deplină de Dumnezeu, în orice vreme şi-n orice situaţie.

Iertarea păcatelor, plinătatea Duhului şi toate celelalte resurse ale harului, pregătite de Dumnezeu, au menirea de a ne conduce la unicul scop final, şi anume, să putem fi potriviţi chipului Fiului Său. De fapt, fiecare învăţătură din Cuvântul lui Dumnezeu poate fi înţeleasă din perspectiva ei corectă numai dacă este privită în lumina scopului veşnic al lui Dumnezeu pentru om: acela ca omul să fie făcut ca Isus.

Principala lucrare a Duhului Sfânt priveşte două planuri, şi este descrisă astfel: „Noi toţi privim, cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi, în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3:18).

Duhul Sfânt caută tot timpul să ne arate slava Domnului Isus în Scripturi (care reprezintă Oglinda), iar după aceea caută să ne transforme în acea asemănare.

Dumnezeu Tatăl, în suveranitatea Lui, pregăteşte, de asemenea, toate împrejurările vieţii noastre pentru aceeaşi finalitate. „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (…) căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său” (Romani 8:28,29).

Fiecare din evenimentele şi împrejurările vieţii noastre sunt menite de Dumnezeu să ne prelucreze şi să ne transforme, tot mai mult, în asemănarea cu Isus.

Astfel, vedem că atât Tatăl nostru, în ceruri, cât şi Duhul Sfânt, în inima noastră, lucrează în vederea aceluiaşi scop: ca noi să putem deveni ca Isus.

Cu cât suntem mai mult părtaşi naturii Domnului nostru, cu atât mai mult vom trăi aşa cum a trăit El pe Pământ. Aceasta e viaţa plină de Duhul Sfânt.

Isus n-a venit pe Pământ ca un înger, ci într-un trup asemănător cu al nostru. Biblia spune că:„A trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17) (Fraţii Lui sunt ucenicii Săi – Matei 12:50). Dacă El n-ar fi fost făcut ca noi (fraţii Lui) „în toate lucrurile”, nu ar fi putut deveni Exemplul nostru, nici nu ne-ar fi putut da porunca „ Urmează-Mă”, pentru că, în mod evident, noi nu am putea urma pe Unul care n-a avut limitările noastre, la fel cum un înger nu ne poate învăţa să înotăm, de vreme ce el nu experimentează, ca noi, scufundarea datorită greutăţii.

Dacă Pavel n-ar fi putut trăi cum a trăit Isus atunci şi îndemnul lui din 1 Corinteni 11:1, de a-l urma pe el aşa cum şi el L-a urmat pe Hristos, ar fi devenit fără sens. În asemenea condiţii, viaţa lui Hristos ar fi una pe care am putea-o doar admira, dar niciodată n-am putea-o urma.

Slăvit să fie Dumnezeu, însă, că Hristos a venit într-un trup uman ca al nostru, şi, acceptând limitele firii noastre pământeşti, ne-a dat un exemplu de urmat.

Măreţia lui Dumnezeu este văzută de lume în minunăţiile creaţiei Sale (Psalmul 19:1). Universul este atât de vast, încât mintea omenească nu-l poate cuprinde. Galaxii de stele sunt împrăştiate prin spaţiu, având distanţe de miliarde de ani-lumină între ele. În acelaşi timp, orice fărâmă de materie în acest Univers este compusă din atomi atât de mici, încât nu pot fi văzuţi cu ochiul liber. Aceşti atomi, la rândul lor, conţin sute de electroni care se rotesc în interiorul lor. Cât de mare este Dumnezeul nostru!

Pentru ucenicul lui Isus Hristos, însă, măreţia lui Dumnezeu nu este văzută în primul rând în aceste minunăţii ale Universului, ci, mai curând, în umilinţa care L-a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să se dezbrace pe Sine Însuşi, să vină în trupul nostru uman şi să Se identifice cu rasa noastră decăzută.

„Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui” a spus apostolul Ioan (Ioan 1:14), iar noi putem adăuga: „o astfel de slavă, a cărei strălucire întrece cu mult strălucirea văzută în creaţie”.

Marele Împărat al Cerului a venit şi a locuit ca unul dintre noi, într-un trup uman ca al nostru. El a venit, nu plin de Sine, nu având un aer de superioritate, ci cu umilinţă neprefăcută, făcându-Se una cu noi în toate privinţele.

Vedem gloria Domnului Isus într-un mod mult mai clar în umilinţa Lui, decât chiar în minunatele miracole săvârşite de El.

Aceasta e calea smereniei pe care Duhul Sfânt doreşte să ne-o arate, înainte de toate, pentru ca noi să putem învăţa cum să umblăm pe ea în toate zilele vieţii noastre.

Trebuie să-L urmăm pe Isus, în mod prioritar, în smerenia

Lui.

Înainte ca să trăiască Isus această viaţă umană, pură şi plină de dragoste, pe Pământ, El S-a umilit. Acesta a fost primul pas, şi acesta este primul pas şi pentru noi.

Cu multe mii de ani înainte de a veni Isus pe pământ, Dumnezeu a creat un înger numit Lucifer care era desăvârşit în înţelepciune şi frumuseţe. Lucifer a fost desemnat de Dumnezeu pentru a fi capul ordinului angelic, dar, ridicându-se cu mândrie şi fiind nemulţumit de poziţia lui, el a căutat să se înalţe pe sine (Ezechiel 28:11-17; Isaia 14:12-15), astfel, el a adus păcat în creaţia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a lepădat îndată, iar el a devenit Satan.

Mândria este, aşadar, rădăcina oricărui păcat şi rău

din acest Univers.

Când Adam a păcătuit a fost infestat, şi el, de această mândrie satanică.

Acum, fiecare copil al lui Adam este născut cu această plagă.

Pentru a-l elibera pe om de efectul acestui venin, Isus

S-a smerit pe Sine .

Aşa cum păcatul îşi are originea în mândria lui Lucifer, tot aşa, răscumpărarea noastră îşi are originea în umilinţa lui Isus. Avem parte de gândirea lui Hristos în măsura în care avem parte de smerenia Lui. Iată instrumentul care măsoară, fără greşeală, creşterea spirituală.

Deja faptul că Isus a venit pe Pământ, din gloria Cerului, este o dovadă uimitoare a umilinţei Lui, dar ni se spune mai mult de atât, şi anume, că şi după ce “a devenit om, S-a smerit” (Filipeni 2:8). El Şi-a luat locul înaintea lui Dumnezeu ca unul dintre toţi ceilalţi oameni, “făcându- se asemenea fraţilor Săi, în toate lucrurile,” (Evrei 2:17). El a devenit nimic pentru ca Dumnezeu să poată fi totul. Aceasta e o umilinţă adevărată.

Slava şi măreţia lumească a unei persoane se măsoară în statutul social, averea, realizările, situaţia familială şi altele de acest fel; însă, cât de diferită este slava lui Dumnezeu văzută în Isus Hristos!

Isus a fost singura persoană născută vreodată care a avut prilejul de a-şi alege familia în care să se nască. Niciunul dintre noi nu am avut această posibilitate. Ce familie a ales Isus? Familia unui dulgher necunoscut dintr-un loc numit Nazaret, despre care orăşenii spuneau:

„Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (Ioan 1:46). Iosif şi Maria au fost atât de săraci, încât nici măcar nu şi-au putut permite să ofere lui Dumnezeu un miel ca jertfă (vedeţi Luca 2:22-24 şi Levitic 12:8).

Mai mult, Isus a fost singura persoană născută vreodată care a putut alege exact locul unde să se nască. Având posibilitatea de a-Şi determina locul naşterii, ce loc a ales El? O iesle a vitelor, într-un staul umil!

Atenţie, la ceva şi mai mult de atât, şi anume, la linia genealogică pe care a ales-o Isus pentru Sine. În arborele genealogic al lui Isus sunt menţionate, în Matei 1:3-6, patru femei. Prima, Tamar , avuse un fiu prin comiterea de adulter cu socrul ei, Iuda. Cea de-a doua, Rahav, a fost o prostituată notorie în Ierihon. Cea de-a treia, Rut, a fost o descendentă a lui Moab, care s-a născut ca rezultat al adulterului comis de Lot cu propria lui fiică. Cea de-a patra a fost soţia lui Urie, Batşeba, cu care a comis David adulter. De ce a ales Isus să provină dintr-un arbore genealogic atât de ruşinos? Pentru a Se putea identifica în totalitate cu rasa decăzută a lui Adam. Aici vedem umilinţa Lui. El nu a vrut să se mândrească cu familia sau cu neamul Lui.

Isus S-a identificat în întregime cu omul. El a crezut în egalitatea absolută a tuturor fiinţelor omeneşti, indiferent de rasă, familie, poziţie socială, etc., şi a coborât la starea cea mai de jos, pentru a putea fi slujitorul tuturor. Numai

acela care se coboară sub alţii este în stare să îi ridice pe aceştia, şi în acest mod a venit Isus.

Duhul Sfânt ne transformă prin înnoirea minţii noastre (Romani 12:2). Sămânţa adevăratei umilinţe, a lui Hristos, este semănată în gândurile noastre. În această privinţă, putem să ne convingem dacă suntem sau nu transformaţi în asemănarea lui Hristos, analizând, nu acţiunile noastre sau comportamentul nostru în faţa altora, ci, mai degrabă, analizând gândurile pe care le avem (în locul tainic al inimii noastre), în legătură cu noi înşine şi cu felul în care ne comparăm cu alţii.

Numai când suntem cu adevărat mici înaintea ochilor noştri, în gândurile pe care le avem cu privire la propria persoană, putem, cu adevărat, să „privim pe alţii mai presus de noi înşine” (Filipeni 2:3), şi să ne considerăm

„cei mai neînsemnaţi dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8).

Isus întotdeauna S-a văzut pe Sine Însuşi un om neînsemnat înaintea Tatălui Său, de aceea slava Tatălui a fost manifestată prin El în toată plinătatea ei.

Deoarece Isus a luat această poziţie, a unui om neînsemnat înaintea Tatălui, El a putut să se supună, cu bucurie, la tot ceea ce Tatăl Său a hotărât pentru viaţa Lui şi să asculte, din toată inima, de toate poruncile Lui.

„S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte”

(Filipeni 2:8) .

Ascultarea totală de Dumnezeu este semnul clar al umilinţei adevărate. Nu există alt test mai clar.

Isus S-a supus, timp de 30 de ani, unui tată vitreg şi unei mame care erau imperfecţi, pentru simplul fapt că aceasta era voia Tatălui Său. El a ştiut mult mai multe decât Iosif şi Maria; spre deosebire de ei, El a fost fără păcat, şi totuşi S-a supus lor.

Omului nu îi este uşor să fie supus faţă de aceia care îi sunt inferiori intelectual sau spiritual, dar adevărata umilinţă nu are nicio problemă în acest caz, fiindcă cel care cu-adevărat se vede pe sine un om neînsemnat

înaintea lui Dumnezeu nu are nicio dificultate în a se

supune oricărui om pe care Dumnezeu îl pune peste el.

Isus a ales o profesie destul de modestă, cea de dulgher, iar când a intrat în slujba Sa publică nu avea titluri ataşate Numelui Său. El n-a fost: „Pastorul Isus”; ce să mai vorbim: „Doctorul Reverend Isus”! El nu a căutat şi nici n-a dorit vreodată vreo poziţie pământească ori vreun titlu care L-ar fi ridicat deasupra oamenilor obişnuiţi, cărora venise să le slujească. Cine are urechi de auzit, să audă.

Când mulţimea s-a îngrămădit în urma Lui, vrând să-L proclame rege peste ei, S-a strecurat, în linişte, afară dintre ei (Ioan 6:15). El a dorit să fie cunoscut numai ca

„Fiul omului”.

El nu a căutat, nici n-a arătat vreun interes pentru onoarea dată de oameni. A trăit numai înaintea feţei Tatălui Său şi a fost pe deplin mulţumit să treacă prin viaţă nebăgat în seamă şi dispreţuit de oameni. Pentru El a contat numai aprobarea Tatălui.

Când Isus vindeca pe cineva sau făcea vreo minune cerea insistent ca nimeni să nu ştie despre acel miracol, pentru că minunile Lui erau fapte de îndurare faţă de anumite persoane aflate în nevoie, şi nu isprăvi publicitare. Chiar şi atunci când a înviat din morţi pe fiica lui Iair, El a dat instrucţiuni stricte aparţinătorilor fetiţei să nu spună nimănui despre acest miracol (Marcu 5:43). Biografia vieţii lui Isus a fost făcută publică mult mai târziu, de către apostolii Săi, numai după ce Isus era deja plecat de pe acest Pământ.

Când a luat un lighean cu apă şi a spălat picioarele ucenicilor Săi, în ultima noapte dinaintea crucificării Sale, această faptă a fost reprezentativă pentru întreaga Lui viaţă. El a fost un slujitor al tuturor oamenilor. Observând faptul că picioarele ucenicilor erau pline de praf, a luat imediat ligheanul pentru a face ceea ce era necesar, în loc să aştepte pentru a vedea dacă altcineva ar fi făcut acest

lucru. Acea acţiune a simbolizat o viaţă dedicată slujirii altora. Isus nu a aşteptat să fie rugat să facă ceva. El a văzut nevoia şi a făcut ceea ce trebuia.

Isus a fost tovarăş apropiat cu cei din pătura cea mai de jos a societăţii şi a trăit printre ei, ca egalul lor. Chiar dacă El a fost fără păcat şi desăvârşit, niciodată nu i-a făcut pe alţii să se simtă jenant din cauza imperfecţiunilor lor. El nu-şi dădea aere de superioritate când mergea din loc în loc cu ucenicii Săi. De fapt, relaţia Lui cu ucenicii era atât de degajată, încât aceştia se simţeau liberi să-L dojenească şi chiar să-I dea sfaturi (Matei 16:22, Marcu 4:38; 9:5).

Umilinţa Lui Isus o vedem şi în faptul că a căutat să aibă părtăşie în rugăciune cu ucenicii Săi. În grădina Ghetsimani El a cerut lui Petru, Iacov şi Ioan să se roage cu El, pentru că sufletul Îi era „cuprins de o întristare de moarte” (Matei 26:38). Isus a fost conştient de cumplita slăbiciune a trupului pe care îl primise; de aceea a căutat părtăşia în rugăciune cu alţi oameni evlavioşi.

Tocmai datorită faptului că noi nu suntem destul de sinceri, în recunoaşterea lipsei noastre de însemnătate, manifestarea puterii lui Dumnezeu prin noi este limitată. Isus ne-a arătat calea umilinţei. Ea este calea prin care ne recunoaştem slăbiciunea trupului şi lipsa noastră de însemnătate ca fiinţe omeneşti.

Tocmai pentru că Isus S-a smerit de aceea Dumnezeu L-a ridicat la cea mai înaltă poziţie din Univers (Filipeni 2:9). Aceia care merg cel mai departe pe calea smereniei vor sta împreună cu Isus în slavă, la dreapta şi la stânga Lui.

Pe toată durata vieţii Sale, Isus a continuat săcoboare. Coborând din Cer, a continuat să meargă în jos, jos, în jos tot timpul, până la cruce. Niciodată nu a luat-o în sens invers, căutând să meargă în sus.

Astăzi există numai două duhuri care lucrează pe Pământ. Unul, duhul lui Satan (Lucifer), îi zoreşte pe

oameni să meargă în sus, fie în ierarhia lumii, fie în cea a creştinătăţii. Celălalt, Duhul lui Hristos, îi conduce pe oameni în jos, asemenea Stăpânului lor. La fel ca bobul de grâu, Isus S-a îndreptat în jos, şi toţi ucenicii Lui adevăraţi pot fi identificaţi inconfundabil după această caracteristică.

Umilinţa lui Isus este văzută, în toată splendoarea ei, în moartea Lui. Nu a fost vreodată o judecată mai nedreaptă ca aceea prin care a trecut Isus. Totuşi, El S-a supus în tăcere la răniri, insulte, nedreptăţi, înjosiri şi batjocuri. El nu i-a blestemat pe duşmanii Lui, nici nu i-a ameninţat cu răzbunare şi nici nu i-a chemat în ajutor pe îngerii Săi. El a renunţat la toate drepturile Sale de Fiu al lui Dumnezeu.

„Pumnul strâns” este un simbol care este specific rasei umane, semnificând atât dorinţa acesteia de a ţine morţiş la propriile drepturi, puteri şi posesiuni, cât şi ameninţarea contraofensivei, în cazul în care este atacată.

Isus, însă, în loc să strângă pumnul, a deschis de bunăvoie palmele Sale pentru a fi străpunse de piroane pe cruce. Palmele Lui au fost deschise întotdeauna, dăruind, dăruind şi iarăşi dăruind. În final Şi-a dăruit propria Lui viaţă. Aceasta e, într-adevăr, o umilinţă adevărată; şi aceasta e adevărata „bărbăţie”, aşa cum a intenţionat-o Dumnezeu să fie.

Ucenicul lui Isus, care vrea să manifeste natura divină, trebuie să fie dispus să sufere nedreptatea fără să se plângă.

Biblia spune că: “Dacă suferiţi cu răbdare, când aţi făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Şi la aceasta aţi fost chemaţi; fiindcă şi Hristos a suferit pentru voi, şi v-a lăsat o pildă, ca să călcaţi pe urmele Lui

… când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; şi, când era chinuit, nu ameninţa, ci Se supunea dreptului Judecător” (1 Petru 2:20-23) .

Dumnezeu este Lumină şi Dragoste (1 Ioan 1:5; 4:8). El „locuieşte într-o lumină de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6:16) . Deoarece El este Sfânt, ne cheamă şi pe noi să fim sfinţi.

Sfinţenia însă, pentru o fiinţă omenească, poate veni numai prin ispită . Adam a fost creat inocent, fără să cunoască nici chiar binele şi răul. Dumnezeu a vrut ca el să fie sfânt; şi pentru aceasta Dumnezeu l-a lăsat să fie încercat.

Pomul cunoştinţei binelui şi răului a fost creat de Însuşi Dumnezeu şi nu a fost rău în sine. Pomul exista într-o lume peste care Dumnezeu a pronunţat cuvintele:

„Foarte bun” (Geneza 1:31). Pomul era foarte bun, pentru că i-a oferit lui Adam împrejurarea favorabilăde a fi sfânt, prin a se împotrivi ispitei.

Biblia spune: „să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite ispite” (Iacov 1:2) (vers. King James (nota trad.)), pentru că ispitele ne dau oportunitatea de a fi părtaşi la sfinţenia lui Dumnezeu (Evrei 12:10) şi de a deveni „desăvârşiţi şi întregi” (Iacov 1:4).

Când privim la sfinţenia lui Isus, noi nu privim la acea sfinţenie care era proprie, a Lui, şi pe care o avea ca Dumnezeu, pentru că această sfinţenie nu ar fi un exemplu pentru noi. Privim la El ca la Unul făcut „asemenea fraţilor Săi în toate lucrurile” şi „care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 2:17, 4:15) .

Isus este „Înainte mergător” al nostru (Evrei 6:20), care a alergat aceeaşi cursă pe care o avem de parcurs şi noi, bătătorindu-ne calea pentru a-L urma, iar acum El ne spune: “Urmează-Mă” (Ioan 12:26), şi uitându-ne ţintă la El, care a alergat pista înaintea noastră, şi noi putem

alerga cu perseverenţă, fără să cădem de oboseală sau să

ne pierdem inima (Evrei 12:1-4).

Isus a răbdat fiecare ispită care s-ar putea abate vreodată asupra unui om. El a fost ispitit: „în toate lucrurile, ca şi noi”. Această învăţătură ne este prezentată clar în Evrei 4:15, şi aceasta este încurajarea noastră. Isus n-a folosit niciodată vreo putere care să nu ne fie oferită şi nouă, astăzi, de Dumnezeu. El S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o, ca om, prin tăria dată Lui de Tatăl Său, prin Duhul Sfânt.

Satan întotdeauna a spus omului că legile lui Dumnezeu sunt împovărătoare şi imposibile de împlinit. Isus a venit ca om, şi, prin viaţa Lui de ascultare desăvârşită, a dat în vileag această minciună a lui Satan. Dacă noi am avea vreo ispită de biruit, sau vreo poruncă de împlinit, cu care Isus să nu Se fi confruntat, numai atunci am avea o scuză pentru a păcătui. Însă, dacă Isus ar fi trăit acea viaţă desăvârşită fără slăbiciunea trupului nostru sau cu o putere care nu este disponibilă pentru noi , atunci viaţa Lui n-ar putea fi un exemplu pe care să-l putem urma şi nici n-ar fi o încurajare pentru noi, în momentele când suntem ispitiţi. Isus, însă, a demonstrat prin viaţa Lui trăită ca om, pe Pământ, că puterea pe care ne-o pune la dispoziţie Dumnezeu este suficientă pentru a satisface cerinţele Legii Lui, revelate în Cuvântul Său.

„Căci n-avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre; ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi” (Evrei 4:15). Viaţa fără păcat a lui Isus este demonstraţia făcută de Dumnezeu înaintea omenirii, că prin puterea Duhului Sfânt este posibil ca orice om să poată avea biruinţă deplină asupra păcatului şi să asculte cu bucurie de Dumnezeu. Dacă rămânem în El, PUTEM trăi „cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6).

Isus S-a confruntat cu toate ademenirile păcatului cu care ne confruntăm noi zilnic şi a fost trecut de Tatăl Său prin fiecare ispită care poate veni vreodată peste vreun

om. Astfel El S-a calificat pentru a fi Conducătorul nostru şi Marele nostru Preot (Evrei 2:10,17,18; 5:7-9). În toate acele situaţii, El S-a lepădat de sine însuşi şi a răstignit dorinţele trupului care-L ademeneau să păcătuiască. În felul acesta, în mod constant, El „a pătimit în trup”.

Scriptura Îl prezintă ca pe Exemplul nostru: „Fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-I mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu” (1 Petru 4:1,2) . Isus a demonstrat, prin viaţa Lui de ascultare „până la moarte”, că este un necaz incomparabil mai mic să suferi, orice s-ar întâmpla, decât acela de a nu-L asculta, chiar şi într-un singur punct, pe Dumnezeu.

Esenţa tuturor păcatelor într-o fiinţă umană se găseşte în înfăptuirea voinţei proprii, iar esenţa sfinţeniei se găseşte în lepădarea voinţei proprii şi în înfăptuirea voii lui Dumnezeu. Aşa a trăit Isus. El a spus: „Nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui care M-a trimis (…) ca să fac nu voia Mea, ci a Celui care M-a trimis (…) nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” (Ioan 5:30; 6:38; Matei 26:39) .

Isus a oferit Tatălui Său voinţa Lui proprie, umană, ca pe o jertfă permanentă, chiar şi atunci când aceasta însemna suferinţă intensă. Ni se spune că „în zilele vieţii Sale pământeşti aducea rugăciuni şi cereri, cu strigăte mari şi cu lacrimi” (Evrei 5:7).

Isus a avertizat în grădina Ghetsimani pe cei trei ucenici ai Săi că, din moment ce trupul omenesc era slab, ispita putea fi biruită numai prin veghere şi rugăciune (aceasta putea avea loc prin căutarea ajutorului lui Dumnezeu) (Matei 26:41). El Însuşi S-a rugat şi numai aşa a biruit.

Chiar înainte de a merge în Ghetsimani, Isus a spus ucenicilor Săi că în curând va veni ziua când şi ei vor putea face lucrările pe care le-a făcut El, pentru că Tatăl le va da

Duhul Sfânt ca să le fie „Ajutor” (în original: paracletos (apărător, ajutor) nota trad.) (Ioan 14:12,16). Isus n-a venit pentru ca noi să devenim făcători de minuni, ci sfinţi. Lucrările Lui au fost lucrări ale sfinţeniei, lucrări ale ascultării de Tatăl şi acestea sunt lucrările despre care a promis El că şi noi, la rândul nostru, le vom putea face. El a făcut toate aceste lucrări ca un Om umplut cu Duhul Sfânt.

Când ucenicii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, ei au primit, la rândul lor, puterea să înfăptuiască lucrările ascultării pe care le făcuse Isus. În timpul vieţii lui Isus pe Pământ ei au primit puterea să vindece bolnavi, să învieze morţi, să cureţe leproşi şi să scoată demoni (Matei 10:8), dar n-au avut putere să biruie păcatul. Pentru aceasta, ei au trebuit să aştepte până când au fost umpluţi cu Duhul Sfânt, în ziua Cincizecimii.

Scopul umplerii cu Duhul este de a ne face capabili să facem „lucrările pe care le-a făcut Isus” sau, cu alte cuvinte, să facem „voia lui Dumnezeu” (vezi Ioan 4:34).

Aceasta este viaţa glorioasă pe care ne-o oferă Dumnezeu în Noul Legământ.

„Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, PENTRU CA porunca Legii să fie împlinită în noi care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului” (Romani 8:3-4).

Semnificaţia pentru noi a faptului că Isus S-a confruntat cu ispita şi a biruit-o constă în faptul că, prin aceasta, El a deschis o Cale pentru noi prin care Îl putem urma.

Calea pe care a deschis-o Isus este numită, în Evrei 10:19,20, „calea cea nouă şi vie”. Aici ni se spune că „avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi

vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său” .

Slava lui Dumnezeu locuia în Locul Preasfânt al Templului. Acesta e locul înspre care Isus a deschis calea, pentru ca noi să-L urmăm, pentru a putea fi părtaşi la sfinţenia Lui. El este „Înainte mergătorul”, care a intrat prin perdeaua trupului înaintea tuturor (Evrei 6:20). Acum e rândul nostru să alergăm, uitându-ne la exemplul Lui (Evrei 12:1,2).

Noi nu trebuie să rupem perdeaua pentru că ea a fost ruptă deja, odată pentru totdeauna, de către Domnul nostru, dar trebuie să-L urmăm de-a lungul acestei căi, a perdelei rupte care este calea crucii, calea morţii pentru firea pământească şi pentru poftele ei.

Tocmai prin moartea firii pământeşti slava sfinţeniei lui Dumnezeu a fost văzută în viaţa lui Isus şi nu există vreo altă cale pentru noi. Dacă purtăm „omorârea Domnului Isus” în trupul nostru, atunci şi numai atunci, viaţa aceea curată şi sfântă a lui Isus va fi „arătată în trupul nostru” (2 Corinteni 4:10).

Duhul Sfânt din noi ne va călăuzi, cum L-a călăuzit pe Isus, întotdeauna de-a lungul căii crucii, aceasta fiind calea pe care vom putea fi părtaşi, din ce în ce mai mult, la sfinţenia Lui. Aşa a fost cu Isus Însuşi şi va fi aşa pentru toţi cei care străbat aceeaşi cale.

Isus a venit să ne facă părtaşi naturii divine, astfel încât aceeaşi viaţă care a fost în El să poată fi şi în noi.

„Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:3,4) .

Dumnezeu nu ne-a promis să ne facă dintr-odată perfecţi, pe acest Pământ. Noi suntem aceia care trebuie să

depunem mult efort pentru a fi desăvârşiţi, dar putem trăi în biruinţă asupra păcatelor de care suntem conştienţi.

Am văzut că Isus a fost ispitit ca şi noi. în toate lucrurile. Unele dintre cele mai puternice ispite sunt acelea care vin să atace viaţa interioară a gândurilor noastre. Aşa trebuie să fi fost şi în cazul lui Isus. Totuşi, El niciodată nu a păcătuit. Şi noi putem birui în toate gândurile noastre.

Vorbirea lui Isus a fost curată. Niciun cuvânt murdar nu I-a scăpat vreodată de pe buze şi nici vreo vorbă fără rost. El întotdeauna a spus adevărul, nu s-a găsit vreo înşelăciune în gura Lui. Nimeni nu ar fi putut vreodată să-L antreneze pe Isus într-o conversaţie despre cum să câştige tot mai mulţi bani (dincolo de nevoile persoanei în cauză). Într-adevăr, El nu a fost interesat de astfel de lucruri. Mintea Lui a fost ancorată în lucrurile de sus şi nu în lucrurile de pe Pământ. Fără îndoială, El a folosit lucruri materiale, dar nu le-a îndrăgit, nici nu a fost ataşat de vreunul dintre ele.

Sfinţenia lui Isus a fost lăuntrică; nu a fost o pioşenie exterioară, manifestată prin mâncare, îmbrăcăminte sau printr-o anumită asociere. El nu a fost ascet sau pustnic. El a trăit înconjurat de un climat cotidian, purtând hainele pe care le purtau cei din clasa Lui socială, mâncând şi bând normal (Luca 7:34), bucurându-Se de bunurile pe care le-a dat Dumnezeu omului ca să se bucure în această lume (1 Timotei 6:17). Totuşi, El niciodată nu a fost necumpătat în ce priveşte mâncarea, ci S-a disciplinat să nu-Şi folosească puterile miraculoase pentru a transforma pietrele în pâini, nici chiar după patruzeci de zile de post. El nu comunica doar cu oameni religioşi, ci chiar cu păcătoşii de cea mai joasă speţă şi rămânea integru. Sfinţenia Lui a fost în primul rând lăuntrică.

Nu numai păcatul a fost ceea ce evita Isus. El a renunţat şi la multe plăceri care ar fi fost legitime, dar care erau fie neroditoare, fie erau de aşa natură încât nu Şi le-ar fi putut permite fără a sacrifica o parte din lucrările

Tatălui, pentru îndeplinirea cărora venise

(1 Corinteni 6:12) .

Sfinţenia lui Isus a fost rezultatul unei vieţi de cugetare la Cuvântul lui Dumnezeu. La vârsta de doisprezece ani El cunoştea deja Cuvântul în profunzime, pentru că a cugetat stăruitor asupra Scripturilor, căutând lumina Duhului asupra Cuvântului. El cunoştea mai mult decât cărturarii, pentru că El căuta descoperirea Duhului. Isus nu a urmat o şcoală biblică. El a învăţat sub tutela Tatălui Său, la fel cum au făcut adevăraţii prooroci din Vechiul Testament – Moise, Ilie, Ieremia, Ioan Botezătorul, etc. Niciun profet veritabil din Biblie nu s-a format la vreo şcoală biblică . Să nu uităm acest lucru!

Isus a studiat Cuvântul iar apoi l-a şi împlinit. Astfel, Cuvântul a devenit o armă puternică în mâna Lui, nu numai în lupta împotriva lui Satan (Matei 4:1-11), dar şi în lucrarea Lui de predicare. El vorbea cu autoritate şi predicile Lui se împotriveau tradiţiilor populare din vremea Lui care au fost susţinute de cărturarii şi învăţaţii Legii.

El a demascat făţărnicia şi viaţa lumească a Fariseilor şi le-a spus că erau sortiţi Iadului, în ciuda fundamentalismului lor doctrinar (Matei 23:33). În acelaşi timp, El a dat pe faţă erorile doctrinare şi interpretările greşite ale Scripturii susţinute de saduchei (Matei 22:23-33).

Isus niciodată nu a căutat să fie popular în predicile Lui. Mai degrabă ar fi acceptat orice chin şi agonie decât să piardă vreo iotă din adevăr. El n-a crezut în sloganul “pace şi unitate cu orice preţ”. Chiar şi duşmanii Lui au recunoscut: „ştim că eşti adevărat, şi că înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu în adevăr, fără să-ţi pese de nimeni” (Matei 22:16).

Sfinţenia lui Isus se mai vădea prin râvna Lui pentru curăţia Casei lui Dumnezeu (Ioan 2:14 şi urm.). Când a intrat în Templu şi i-a văzut pe oameni făcând bani în

numele religiei, S-a aprins în El o mânie sfântă şi i-a alungat cu un bici.

Biblia ne porunceşte să ne mâniem, dar fără să păcătuim (Efeseni 4:26). Când soldaţii romani L-au bătut pe Isus şi L-au biciuit înaintea lui Pilat, El a primit toate acestea cu răbdare. El niciodată nu S-a mâniat când era vorba despre Persoana Lui. O astfel de mânie ar fi fost un păcat. Dar când era vorba de curăţia Casei lui Dumnezeu, totul era diferit. În acel caz, stăpânirea mâniei ar fi fost un păcat.

El a folosit biciul în acea zi fără Să-i pese că oamenii L-ar înţelege greşit, gândind că Şi-a pierdut controlul şi că a acţionat îndemnat de fire. El nu a trăit, în niciun caz, dependent de părerea oamenilor. El a venit să aducă sabia (Matei 10:34); şi a folosit-o fără cruţare. Această sabie tăia, rănea şi durea; în felul acesta se manifesta slava Tatălui.

Viaţa lui Isus a fost cea mai frumoasă, mai disciplinată şi mai plină de pace şi bucurie din câte a văzut lumea vreodată. Aceasta a fost datorită ascultării Sale depline de Cuvântul lui Dumnezeu.

Gândiţi-vă la ordinea care este în Universul fizic. Stelele şi planetele se mişcă în ceruri într-o ordine aşa deplină încât putem să ne fixăm ceasul după ele, cu o precizie de milionimi de secundă. Precizia lor e aşa de mare, încât astronomii pot determina care va fi poziţia oricărei stele sau planete, la orice dată, în viitor. Care este secretul unei ordini atât de depline? Numai unul singur: ele ascultă cu exactitate de voia lui Dumnezeu, gravitând pe orbita şi cu viteza stabilite pentru ele de Creatorul lor. Oriunde există ascultare de Dumnezeu, acolo este perfecţiune şi frumuseţe, dar oriunde există neascultare de Dumnezeu, acolo este haos şi urâţenie.

Chiar şi stelele sunt o mărturie fără cuvinte a faptului că poruncile lui Dumnezeu sunt cele mai bune pentru noi şi că poruncile Lui nu sunt grele (împovărătoare).

Viaţa lui Isus a dovedit faptul că numai evlavia, manifestată în toate lucrurile, este de folos atât pentru viaţa aceasta, cât şi pentru cea viitoare (1 Timotei 4:8). Niciun om nu poate fi mai fericit, mai plin de pace şi mai mulţumit decât omul evlavios. „Frica de Domnul este un izvor de viaţă” (Proverbe 14:27), iar Isus a ascultat de porunca „să aibă întotdeauna frică de Dumnezeu” (Proverbe 23:17). Dumnezeu I-a ascultat rugăciunile datorită acestei frici evlavioase (Evrei 5:7). Cerul o fost întotdeauna deschis pentru Isus, deoarece El a trăit în frica de Dumnezeu. „Eu cinstesc pe Tatăl Meu” (Ioan 8:49), a spus El odată, şi a demonstrat prin viaţa Lui adevărul Cuvântului care spune: „Începutul înţelepciunii este frica de Domnul” (Proverbe 9:10) .

Rugăciunile lui Isus au fost ascultate, însă nu în mod automat, sau pentru faptul că era Fiul lui Dumnezeu, ci datorită fricii Lui evlavioase (Evrei 5:7). De asemenea, El a fost uns cu bucuria şi autoritatea Duhului Sfânt –

„undelemn de bucurie” – nu în mod automat, sau datorită identităţii Lui de Fiu al lui Dumnezeu, ci pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul (Evrei 1:9). Dumnezeu Îşi poate asuma obligaţii numai faţă de un om care este curat din punct de vedere moral. Acesta e secretul autorităţii spirituale.

Totuşi, lumea religioasă din zilele lui Isus nu a împărtăşit viziunea lui Dumnezeu asupra sfinţeniei lui Isus. Sfinţenia lui Isus a provocat duşmănia lor, pentru că El le scotea în evidenţă păcatele, fără nici o frică (Ioan 7:7). Din această cauză, Isus a suferit din partea Evreilor religioşi ostilitate, respingere, ură, critică, excomunicare şi, în final, chiar omorârea – toate acestea din cauză că a predicat sfinţenia. El nu a fost crucificat pentru că a trăit o viaţă sfântă, ci pentru că prin predicile Sale le-a denunţat făţărnicia şi le-a expus păcatul; prin urmare, ei s-au hotărât să-L reducă la tăcere.

Am văzut că Dumnezeu este deopotrivă Lumină şi Dragoste. Gloria lui Dumnezeu a fost văzută în Domnul Isus, plin de Lumină la fel cum este plin de Dragoste. Lumina şi Dragostea sunt inseparabile. Sfinţenia adevărată este plină de dragoste şi dragostea adevărată este cu desăvârşire pură. Ele sunt aici deosebite numai cu scopul de a fi înţelese de noi.

Dacă cineva pretinde că are Sfinţenie, dar nu manifestă dragostea divină atunci, ceea ce are nu este sfinţenie autentică ci „neprihănirea fariseilor”. Pe de altă parte, cei care pretind să aibă o dragoste mare pentru toată lumea, dar nu trăiesc în puritate şi neprihănire, sunt de asemenea înşelaţi, confundând sentimentalismul lor lipsit de substanţă cu dragostea divină.

Fariseii aveau o „neprihănire” împietrită şi uscată. Ei erau ca scheletele osoase – rigizi şi respingători. Ei deţineau ceva din adevăr, dar acesta era cu totul deformat şi disproporţionat.

Isus avea tot adevărul. El a susţinut fiecare iotă sau punctuleţ al legii lui Dumnezeu mai mult decât au făcut-o fariseii, dar El nu era numai oase. După cum oasele erau acoperite cu carne, aşa cum a intenţionat Dumnezeu să fie fiinţa umană – tot aşa Dragostea învăluie Lumina. El a vorbit adevărul dar l-a vorbit în dragoste (Efeseni 4 :15). Cuvintele Lui aveau autoritate dar ele erau, în acelaşi timp, pline de har (Luca 4:22,36).

Aceasta e ceea ce doreşte Duhul Sfânt să ne comunice şi să manifeste prin noi.

Dumnezeu ESTE Dragoste, nu numai pentru că acţionează cu iubire. El ESTE în cea mai adâncă esenţă a Sa DRAGOSTE. Gloria lui Dumnezeu, aşa cum este văzută în Isus, dezvăluie lucrul acesta cu claritate. Isus nu a

săvârşit doar fapte ale iubirii, El S-a preocupat de „facerea binelui” (Fapte 10:38), iar aceasta se datora faptului că Dragostea lui Dumnezeu a inundat întreaga Lui fiinţă.

Dragostea îşi are originea, la fel ca sfinţenia şi umilinţa, în omul nostru dinlăuntru. Râurile de viaţă curg din adâncul fiinţei umplute de Duhul (Ioan 7:38,39). Gândurile şi atitudinile noastre (chiar şi cele care nu au fost niciodată exprimate) dau o mireasmă cuvintelor şi faptelor noastre, precum şi întregii noastre personalităţi, iar mireasma noastră poate fi uşor detectată de ceilalţi. Cuvintele şi faptele noastre de dragoste nu au niciun preţ dacă gândurile, atitudinile noastre pentru alţii, rămân egoiste şi critice. Dumnezeu doreşte adevărul „în adâncul fiinţei noastre” (Psalmi 51:6).

Isus a pus un mare preţ pe toate fiinţele umane şi, de aceea, a respectat fiecare om. Este uşor să respecţi pe cei evlavioşi şi pe cei cultivaţi sau pe cei inteligenţi. Putem chiar să credem că am atins mari înălţimi când iubim pe toţi ce cred ca şi noi în Hristos, dar gloria lui Dumnezeu a fost văzută în dragostea lui Hristos pentru toţi oamenii. Isus nu a dispreţuit pe nimeni pentru sărăcia, ignoranţa, urâţenia sau lipsa lui de cultură. El a declarat în mod specific că toată lumea şi tot ce-i aparţine ei nu este la fel de valoroasă ca un suflet uman (Marcu 8:36). Acesta e felul în care El l-a preţuit pe om; şi acesta e felul în care S-a bucurat de fiecare om. El a văzut oameni înşelaţi şi legaţi de Satan şi a dorit din toată inima să-i elibereze.

Atât de aprinsă a fost dorinţa după dragoste adevărată, încât El a fost dispus să plătească preţul deplin pentru a-i elibera pe oameni de sub autoritatea păcatului în vieţile lor. Deoarece El a fost gata să moară pentru oameni pentru a-i salva de păcatele lor, El a moştenit dreptul de a predica cu putere împotriva păcatului. Noi nu avem dreptul să predicăm împotriva păcatului dacă, fie nu am judecat acel păcat în firea noastră şi nu l-am biruit, fie nu suntem gata să murim (dacă este nevoie) pentru a-i

salva pe ceilalţi de păcatul împotriva căruia am predicat. Aceasta e adevărata semnificaţie a expresiei „a vorbi adevărul în dragoste” (Efeseni 4:15).

Ceea ce produce roadă în alţii, pentru gloria lui Dumnezeu, este căldura dragostei din cuvintele pe care le rostim. Deşi este lumină din belşug la Polul Nord şi la Polul Sud, nimic nu creşte acolo din cauza lipsei de căldură.

Isus a văzut desluşit valoarea relativă a oamenilor şi lucrurilor materiale. El ştia că oamenii au fost făcuţi pentru a fi iubiţi iar lucrurile pentru a fi folosite . Din cauza influenţei pervertitoare a păcatului, această ordine a fost răsturnată în lume, astfel încât lucrurile sunt iubite iar oamenii folosiţi pentru propriile scopuri.

Isus a văzut că oamenii erau mult mai importanţi decât lucrurile. El a iubit oamenii atât de mult încât S-a identificat complet cu ei, şi i-a făcut să se simtă doriţi. El le-a împărtăşit poverile şi a avut cuvinte calde pentru cel asuprit şi cuvinte de încurajare pentru cei învinşi în bătăliile vieţii. El niciodată nu ar fi considerat vreo fiinţă umană nevrednică. Chiar dacă ar fi fost grosolani sau neciopliţi, El tot a văzut în ei oameni care aveau nevoie să fie răscumpăraţi.

Pe de altă parte, lucrurile n-au contat cu nimic pentru El. Lucrurile materiale n-au absolut nicio valoare, decât dacă sunt folosite pentru beneficiul altora. Ne putem imagina că, dacă un copil al vecinului a intrat în atelierul de tâmplărie al lui Isus şi I-a stricat una din sculele scumpe, asta nu L-a deranjat deloc pe Isus, deoarece băiatul era mult mai valoros şi mai important decât lucrul deteriorat. El a iubit oamenii, nu lucrurile; lucrurile erau pentru a-i ajuta pe oameni.

Duhul Sfânt ne înnoieşte mintea, astfel încât să putem

„vedea lucrurile din perspectiva lui Dumnezeu”

(Coloseni 1:9) .

Dumnezeu nu mai poate de bucurie pentru poporul Său (Ţefania 3:17), iar de când Isus a fost umplut cu Duhul lui Dumnezeu, El a împărtăşit bucuria Tatălui Său cu copiii Săi. Tot aşa va fi şi cu cei a căror minte a fost înnoită, încât vor privi oamenii din perspectiva lui Dumnezeu. Gândurile lui Isus despre ceilalţi erau întotdeauna şi pe deplin gânduri de iubire – niciodată gânduri critice pentru stângăcia şi imaturitatea lor. Astfel oamenii erau în stare să perceapă mireasma dulce a prezenţei Sale „şi gloata cea mare Îl asculta cu plăcere” (Marcu 12:37). Aceasta e dragostea cu care Dumnezeu inundă inimile noastre când suntem umpluţi de Duhul Sfânt (Romani 5:5).

Isus a fost întotdeauna mişcat de compasiune faţă de cei bolnavi, cei nevoiaşi, cei flămânzi, sau cei rătăciţi. El a transformat sărăcia lor în sărăcia Lui şi astfel era plin de putere pentru a-i mângâia. Putem să-i mângâiem pe alţii aflaţi în suferinţă numai în măsura în care ne-am identificat noi înşine cu acele suferinţe. Isus era sensibil la nevoile nerostite ale celorlalţi, deoarece El Şi-a folosit imaginaţia pentru a Se pune pe El însuşi în situaţia lor şi, astfel, a fost în stare să le înţeleagă problemele. El a fost foarte mâhnit odată, când a văzut că oamenii aveau inimile atât de împietrite încât nu mai aveau nicio compasiune pentru cei nevoiaşi (Marcu 3:5).

În relaţiile cu ceilalţi, Isus a murit în mod constant faţă de Sine. Niciodată nu a fost ofensat de orice I-ar fi făcut sau I-ar fi zis cineva; nici nu a fost vreodată ofensat de neputinţa altora de a face ceva pentru El, deoarece niciodată nu a avut aşteptări de la alţii. Nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească.

Deoarece Isus a purtat zilnic crucea, El nu a fost niciodată în conflict cu cineva, oricât de obraznic sau prost ar fi fost. Moleşeala unora nu l-a enervat niciodată. Nici neorânduiala, nici dezordinea, nici nepăsarea altora nu l-au făcut vreodată să Îşi piardă răbdarea. Omul desăvârşit

poate cu uşurinţa să suporte un om imperfect. Numai oamenii imperfecţi găsesc imperfecţiunea altora intolerabilă! Răbdarea este una din manifestările cele mai măreţe ale dragostei noastre pentru alţii.

Urmăriţi gloria dragostei lui Isus în vorbirea Lui.

Isus nu i-a înjosit niciodată pe alţii şi nu a făcut remarci sau glume pe seama cuiva, prin care să rănească. El nu a făcut niciodată vreo afirmaţie subtilă care să jignească pe cineva. Niciodată nu a comentat neajunsurile ucenicilor Săi în spatele acestora. Este într-adevăr uimitor faptul că timp de trei ani El nu l-a expus pe Iuda înaintea celorlalţi unsprezece ucenici – nici chiar la ultima cină cei unsprezece nu au putut şti cu exactitate cine avea de gând să-L vândă pe Învăţătorul lor.

Isus şi-a folosit limba pentru a încuraja şi a sfătui pe alţii, astfel încât limba Lui a fost făcută un instrument al vieţii în mâna lui Dumnezeu. El Şi-a folosit limba pentru a rosti „cuvinte de mângâiere celor trudiţi” (Isaia 50:4), dar, de asemenea, ca o sabie care retează mândria şi trufia (Isaia 49:2).

Cât de încurajat se va fi simţit centurionul roman şi femeia siro-feniciană când L-au auzit pe Isus lăudându-le în public credinţa (Matei 8:10 ; 15:28), femeia păcătoasă care a fost lăudată pentru dragostea sa (Luca 7:47) şi Maria din Betania care a fost lăudată pentru jertfa sa (Marcu 14:6)! Aceştia cu siguranţa nu au uitat cuvintele lui Isus.

Ce întărit trebuie să fi fost Petru când Isus l-a asigurat că se va ruga pentru el (Luca 22:32); doar câteva cuvinte, dar ce încurajare şi îmbărbătare transmiteau ele!

Mulţi alţii trebuie să fi auzit de pe buzele lui Isus cuvinte care să le ridice duhul zdrobit, pentru că este scris in Isaia 50:4 că Isus ascultă zilnic vocea Tatălui pentru avea un cuvânt potrivit pentru sufletele trudite care I-au urmat paşii în fiecare zi.

Neprihănirea lui Isus nu era una care să-I dea o înfăţişare întunecată. Nu. El a fost uns cu „untdelemnul bucuriei” (Evrei 1:9). El a avut o bucurie abundentă în ajunul crucificării Sale, astfel încât a putut spune apostolilor Săi, „(…) ca bucuria Mea să rămână în voi” (Ioan 15:11). El mergea pretutindeni răspândind acea bucurie sufletelor lipsite de bucurie, întristate.

El a fost blând cu toată lumea, niciodată „nu a frânt o trestie ruptă şi nu a stins mucul fumegând” (Matei 12:20). El a văzut punctele bune în cel slab, în omul păcătos şi a sperat în ceea ce este mai bine pentru fiecare în parte. El a fost felul de om lângă care fiecare îşi doreşte să stea, pentru că El a fost înţelegător, bun şi blând. Doar cei mândri şi cei cu păcate ascunse L-au evitat.

Dragostea lui Isus nu a fost sentimentală. El a căutat binele cel mai înalt al celorlalţi, astfel încât nu a ezitat să ofere un cuvânt de povăţuire sau mustrare când a văzut că era nevoie de aşa ceva. El l-a mustrat pe Petru în încercarea sa de a-L întoarce de la a fi crucificat – şi asta în cuvinte dure precum „Înapoia Mea, Satano!” (Matei 16:23).

El i-a mustrat pe Iacov şi Ioan pentru că ţineau să fie pe locurile de onoare şi pentru că voiau să se răzbune pe samariteni (Matei 20:22,23; Luca 9:55). De asemenea El i-a mustrat de şapte ori pe apostoli pentru necredinţă.

Lui Isus nu I-a fost niciodată teamă să vorbească adevărul, chiar dacă a fost dureros pentru unii, pentru că inima Lui era umplută de dragoste pentru ei. Lui nu îi păsa dacă reputaţia Sa de om bun s-ar fi pierdut vorbind cuvinte aspre. El i-a iubit pe alţii mai mult decât pe Sine Însuşi şi astfel a fost gata să-Şi sacrifice reputaţia pentru a-i ajuta pe oameni. Prin urmare El a vorbit adevărul cu fermitate, de teamă ca oamenii să nu fie pierduţi pe veci. Fericirea lor veşnică a contat pentru El mult mai mult decât opinia lor despre El.

Petru a descris lucrarea lui Isus ca „umblând să facă bine” (Fapte 10:38). Într-adevăr, la asta s-a rezumat viaţa Lui. El nu a fost doar un predicator bun, nici măcar nu a fost interesat în câştigarea de suflete. El a iubit omul în totalitate şi, oriunde S-a dus, a făcut bine atât sufletului cât şi trupului acestuia. Duşmanii Săi Îl luau peste picior spunându-i „un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor” (Luca 7:34), dar El asta era de fapt: un prieten al celor mai dispreţuiţi oameni ai societăţii.

Nu este în natura lucrurilor ca un om să meargă din loc în loc, să facă binele şi să fie prietenul proscrişilor societăţii. Chiar când se face lucrul acesta, este făcut cu motive egoiste, centrate pe sine, pe când dragostea lui Isus pentru proscrişi şi pentru cei fără prieteni a fost pură şi dezinteresată.

Noi nu putem manifesta natura lui Hristos prin mijloace de rafinament cultural, ci doar murind pentru ceea ce este natural şi primind de la Duhul Sfânt ceea ce este divin.

Dragostea L-a făcut capabil pe Isus să-i slujească pe apropiaţii Săi cu bucurie şi chiar să înfăptuiască anumite lucrări considerate a fi muncă înjositoare – precum spălarea picioarelor lor. Aceasta nu a avut loc pentru a-i impresiona cu umilinţa Sa, ci a fost revărsarea normală a dragostei Sale către ei.

Bunătatea şi dragostea umană au, în mod invariabil, un motiv ulterior, ascuns, precum căutarea onoarei sau alte motive egoiste. Este greşit de la bun început. Doar dragostea divină nu este coruptă. Isus nu a făcut bine cu vreun gând ascuns de câştig personal. Bunătatea Sa era manifestarea naturii Tatălui Său care „Luminează deopotrivă peste cel rău şi peste cel bun şi trimite ploaia peste cel drept şi peste cel nedrept” (Matei 5:45).

Natura lui Dumnezeu este să facă bine şi să dea, să dea, să dea. Lucrul acesta este la fel de natural pentru El precum este pentru soare să strălucească. Aceasta a fost

gloria manifestată în viaţa lui Isus. El a făcut bine în mod constant, i-a slujit pe alţii, i-a ajutat pe alţii şi a dat tot ce a putut altora.

Cuvintele din Ioan 13:29 indică ceea ce ucenicii văzuseră la Isus în legătură cu folosirea banilor în lucrarea Sa publică. Ei văzuseră că Isus folosea banii doar pentru două scopuri: să cumpere ceea ce era nevoie ŞI să dea săracilor.

Isus i-a învăţat pe ucenici că „este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20:35) şi a demonstrat cu viaţa Sa că cea mai fericită şi mai binecuvântata viaţă pe care un om poate să o trăiască pe Pământul acesta este una trăită total pentru Dumnezeu şi pentru alţii, dându-Se pe Sine şi tot ce avea pentru binecuvântarea altora.

Isus a plâns şi S-a rugat pentru cei cărora le-a predicat. A plâns pentru Ierusalim, când acesta a respins Cuvântul lui Dumnezeu. Elplânsese pentru ipocriţii din Templu înainte de a luabiciul şi a-i da afară (Luca 19:41,45). Doar cel care plânge are dreptul să ia biciul.

Niciun om de pe Pământ nu a avut vreodată vreo slujbă mai importantă de împlinit decât Isus. Niciun om nu a concentrat mai multă muncă folositoare în trei ani de lucrare publică. Într-adevăr, trebuie să fi fost ocupat zi şi noapte şi, minunea minunilor, El nu a angajat niciodată vreo secretară pentru a organiza accesul oamenilor la El. Când ucenicii Săi s-au comportat ca nişte secretare pentru El, El i-a mustrat (Marcu 10:13,15).

El a dat acces liber oamenilor de pretutindeni, cu toate că minunile înfăptuite de el le-a depăşit de departe pe cele ale oricărui om (ceea ce a făcut ca mulţi să-L caute pentru cererile lor în acele vremuri).

Rudele Lui au crezut că Îşi ieşise din minţi când accepta astfel de situaţii, neglijând până şi să mănânce, pentru a-şi face timp să lucreze pentru cei cu nevoi (Marcu 3:20,21).

Oamenii ştiau că se puteau apropia de Isus cu libertate, astfel încât Nicodim s-a simţit liber să-L viziteze pe Isus noaptea târziu, după ce Isus încheiase o zi foarte aglomerată cu predicatul. Nicodim era încredinţat că va fi bine primit. Isus a lăsat această impresie oamenilor – faptul că erau bineveniţi să se apropie de El pentru ajutor, zi şi noapte.

Bolnavii erau aduşi la El într-o zi după asfinţit – un mare număr – iar Isus Şi-a întins mâinile peste fiecare dintre ei (Luca 4:40). Aceasta trebuie să-I fi luat multe ore însă nu a încercat să scurteze, rugându-Se în masă pentru ei. Era interesat de fiecare în parte şi a vrut să dea atenţie fiecăruia. Chiar dacă prin asta urma să piardă cina sau mai multe ore de somn, nu conta pentru El.

Isus nu a considerat timpul Lui ca fiind pentru El Însuşi; El s-a dat pe Sine Însuşi în totalitate oamenilor. Oamenii în nevoi puteau să se hrănească din El, din timpul Său, din lucrurile Sale, din tot ce avea El (Isaia 58 :10). El era dispus să fie deranjat şi niciodată nu a fost supărat când acest lucru se întâmpla, sau când oamenii Îi invadau intimitatea.

Darurile măreţe şi supranaturale ale Duhului care se manifestau prin El au binecuvântat pe oameni, deoarece puterea lui Dumnezeu în El a fost „îmbrăcată” cu dragostea şi compasiunea lui Dumnezeu. Minuni neînsoţite de dragoste şi compasiune pot aduce moarte spirituală, asemenea unui cablu electric neizolat.

Dragostea şi grija lui Isus a cuprins şi rudele Sale trupeşti. El nu a îmbrăţişat ideea de „lucrare a Domnului” pe care fariseii o aveau, şi care îi încuraja pe oamenii implicaţi în „slujirea cu normă întreagă” să îi desconsidere pe părinţii lor nevoiaşi sub pretext că trebuie „să Îl iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe părinţi” (Marcu 7:10-13). Pe cruce, în timp ce se stingea, Isus era suficient de preocupat de a-i asigura viitorul mamei Sale (Ioan 19 :25-27).

De-a lungul ultimelor trei capitole am văzut modul în care a trăit Isus pe Pământ – în smerenie, în sfinţenie şi în dragoste.

În acest moment, pericolul este să credem că imitându-L pe Isus în aceste aspecte, vom deveni ca El. Însă, slava lui Dumnezeu se va manifesta prin noi, nu prin imitarea lui Isus, ci prin împărtăşirea noastră din natura divină.

Mulţi necreştini în istoria lumii, având o admiraţie pentru Isus, au încercat să-I imite umilinţa, curăţia şi dragostea şi au făcut, zic ei, o “treabă destul de bună”, însă aceasta este ca un foc pictat, care nu încălzeşte.

Diamantele artificiale pot semăna atât de mult cu cristalele autentice, încât numai un expert poate să sesizeze diferenţa, dar ele sunt doar cioburi de sticlă, care nu merită comparaţia. Omul este un expert în imitaţii – chiar şi în domeniul imitării lui Isus.

Cum vom scăpa atunci de această cursă? Cum vom şti dacă nu doar Îl imităm pe Isus, ci suntem cu adevărat părtaşi naturii divine?

Există numai o singură cale, şi anume, permiţând Duhului Sfânt ca prin Cuvânt să descopere şi să separe în vieţile noastre ceea ce este sufletesc (în versiunea Cornilescu a Bibliei deseori sufletesc = firesc, nota trad.) de ceea ce este duhovnicesc (Evrei 4:17). Dacă nu facem distincţie între ceea ce este sufletesc şi ceea ce este duhovnicesc, putem să fim complet înşelaţi, fără măcar să conştientizăm aceasta.

Ceea ce trebuie să înţeleagă cu prioritate credincioşii zilelor noastre, este felul în care puterea minţii, a emoţiilor şi a voinţei lor pot împiedica lucrarea Duhului Sfânt. Acolo unde nu facem diferenţa între lucrarea sufletească şi cea

duhovnicească , nu numai că putem să fim înşelaţi de însăşi inima noastră, dar chiar şi de duhuri rele, care falsifică (imită) lucrarea lui Dumnezeu.

Cei mai mulţi credincioşi sunt în totală necunoştinţă de cauză privind diferenţa dintre activitatea sufletească şi cea duhovnicească, pentru că ei nu au progresat în viaţa lor spirituală până la punctul de la care creşterea lor spirituală depinde, în continuare, de capacitatea lor de a deosebi ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc.

Un elev de clasa a noua s-ar putea să nu ştie ce diferenţă este între calculul diferenţial şi cel integral (şi probabil se gândeşte că amândouă sunt la fel), pentru că el nu a avansat destul de mult în studiile sale de matematică, până la punctul din care progresul, pe mai departe, depinde de diferenţa între aceste două forme de calcul.

Dacă eşti mulţumit să fii considerat un om integru, bun, blând şi milos faţă de oameni, atunci nu vei putea trece dincolo de a fi un creştin „sufletesc”, adică dincolo de a fi o simplă imitaţie a lui Isus.

Pavel împarte creştinii în trei categorii:

omul duhovnicesc (1 Corinteni 3:1);

omul sufletesc (în versiunea Cornilescu: firesc , nota trad.) (1 Corinteni 2:14); şi

omul lumesc (1 Corinteni 3:1).

Aceste trei categorii corespund triplei alcătuiri a fiinţei umane menţionate în 1 Tesaloniceni 5:23 – duh, suflet şi trup.

Când suntem conduşi de poftele trupului nostru, suntem oameni lumeşti, dar putem să învingem aceste pofte, şi încă să fim doar sufleteşti – conduşi, de acum, de dorinţele minţii şi ale emoţiilor noastre. Omul duhovnicesc este cel călăuzit de Duhul Sfânt, şi ale cărui suflet şi trup sunt sub controlul Duhului Sfânt.

Deşi omul sufletesc nu este neapărat „împotriva lui Dumnezeu”, aşa cum este omul lumesc (Romani 8:7), totuşi nu poate să primească sau să înţeleagă lucrurile

duhovniceşti (1 Corinteni 2:14), căci pentru el sunt o nebunie. Chiar şi atunci când îi este înfăţişată deosebirea dintre suflet şi duh, aceasta îi va părea o absurditate şi o despicare a firului în patru, deoarece este un om firesc; el se simte mulţumit în această stare, pentru că şi-a stabilit deja o mărturie bună în faţa oamenilor. Cel care caută cinstirea din partea oamenilor nu poate depăşi starea de om sufletesc.

În zilele acestea în care Biserica creştină este înşelată din plin de o multitudine de voci şi manifestări, toate pretinzând a fi de la Dumnezeu, este crucial, mai mult ca oricând, să facem diferenţa dintre lucrările sufleteşti şi duhovniceşti, dacă vrem să fim protejaţi de planurile viclene ale celui rău.

„Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu. Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă” (1 Corinteni 15:45) .

Noi, care am fost eliberaţi de sub autoritatea primului Adam şi trecuţi sub stăpânirea lui Hristos (ultimul Adam), trebuie să înţelegem ce înseamnă să nu mai trăim din firea sufletească, ci în Duhul.

Nu este destul ca partea lumească a firii noastre să fie redusă la inactivitate. Partea sufletească, chiar dacă mai puţin urâtă, e tot atât de periculoasă pentru creşterea noastră spirituală şi, ca atare, trebuie pusă şi ea la punct. Noi trebuie să căutăm să fim eliberaţi din ce în ce mai mult, în fiecare zi, nu numai de puterea păcatului, ci şi de lucrarea neobosită a firii sufleteşti.

Oamenii sufleteşti niciodată nu vor putea înţelege felul cum a vorbit Isus în anumite ocazii. Odată, când El a fost în mijlocul unei mulţimi, şi I s-a spus că rudeniile Lui doreau să-L întâlnească, Isus a arătat spre ucenicii Lui şi a spus că ei sunt rudele Lui cele mai apropiate (Matei 12:49-50).

Rudeniile Lui şi ceilalţi s-au gândit, probabil, că aceasta e o vorbă prea de tot, dar Isus nu a dorit să aibă nicio dependenţă firească de rudeniile lui.

Nici ucenicii Săi n-au putut înţelege, probabil, de ce Isus a trebuit să fie aşa de dur când l-a mustrat pe Petru, zicându-i: „Înapoia Mea, Satano”.

Oamenii sufleteşti niciodată nu pot face asemenea declaraţii, pentru că ei întotdeauna se întreabă ce vor gândi alţii despre ei.

Poate că noi am învins păcatele trupului, dar întrebarea care se ridică de-acum încolo este dacă, în căutarea noastră de a fi ca Isus, urmează să trăim prin resursele vieţii noastre umane, sufleteşti, sau prin puterea vieţii divine.

Vrem să fim desăvârşiţi prin aptitudinile noastre, sau

prin Duhul Sfânt (Galateni 3:3)?

A fi sufletesc reprezintă o piedică pentru creşterea noastră spirituală. Când Petru a încercat să-L întoarcă pe Isus din drumul crucii, el a făcut aceasta din dragoste profundă, dar firească, pentru Hristos; Isus, însă, a identificat acest îndemn cu vocea Diavolului. El a spus lui Petru: „Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu [duhovniceşti], ci gânduri de ale oamenilor [sufleteşti, fireşti]” (Matei 16:23). Creştinul sufletesc este unul al cărui mod de gândire este încă guvernat de „viaţa lui Adam”. Poate simţi o dragoste omenească intensă şi chiar o dorinţă de a fi neprihănit, dar acestea nu sunt de natură divină.

Când Dumnezeu a creat omul, El l-a făcut duh, suflet şi trup (1 Tesaloniceni 5:23). Omul a fost creat pentru a fi Templul lui Dumnezeu, iar în modelul Cortului Întâlnirii, pe care Dumnezeu l-a dat lui Moise, vedem aceeaşi triplă alcătuire – pentru că acest cort simboliza omul, ca locuinţă a lui Dumnezeu.

Cortul Întâlnirii a avut trei părţi. O parte a fost deschisă – curtea din afară – şi aceasta corespundea cu

partea vizibilă a omului şi anume cu trupul lui. Celelalte două părţi – Locul Sfânt şi Locul Preasfânt – erau acoperite şi acestea corespundeau cu părţile invizibile ale omului, şi anume, cu sufletul, respectiv cu duhul lui.

Prezenţa lui Dumnezeu era în Locul Preasfânt. De acolo a vorbit cu omul. Când suntem născuţi din nou, cel făcut viu de către Duhul Sfânt este duhul nostru, prin faptul că El ne face una în duh cu Domnul (1 Corinteni 6:17) – la fel cum un soţ şi o soţie devin un singur trup. În această unire, intenţia lui Dumnezeu este ca prin Duhul Lui cel Sfânt să poată stăpâni, de-acum, peste sufletul nostru răscumpărat şi peste trupul nostru. Dacă înţelegem aceasta şi ne supunem lui Dumnezeu, conform cu scopul Lui pentru noi, putem deveni oameni duhovniceşti.

Sufletul omului se compune din mintea lui (abilitatea raţională), emoţiile lui (abilitatea sentimentală) şi voinţa lui (abilitatea decizională). Omul nu poate lua legătura cu Dumnezeu prin nici una dintre aceste părţi ale sufletului său, la fel cum nu-L poate atinge pe Dumnezeu cu trupul lui fizic, deoarece Dumnezeu este Duh (Ioan 4:24).

Aşa cum lumea materială poate fi atinsă numai cu trupul, la fel şi lumea spirituală poate fi atinsă numai prin intermediul duhului. Dacă nu facem distincţie între suflet şi duh, putem fi înşelaţi prin imitaţiile contrafăcute de Satan pe tărâmul sufletesc, care par a fi lucrări ale Duhului Sfânt.

Folosind doar sufletul nostru, noi nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu. Atunci când se pune problema cunoaşterii lui Dumnezeu, mintea ascuţită a unui om nu-i oferă nici un avantaj faţă de o minte slabă, deoarece abilităţile lui sufleteşti nu-l avantajează cu nimic în primirea lucrurilor spirituale, care sunt destinate duhului său. Duhul şi sufletul sunt complet diferite. Aşa că, încercarea cuiva de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin

sufletul lui, este la fel de absurdă ca şi încercarea de a

vedea folosind urechea!

Gândiţi-vă cum studiem noi Scriptura. Când citim Cuvântul lui Dumnezeu folosim trupul (ochii) şi sufletul (mintea); însă, dacă Duhul Sfânt nu ne deschide ochii pentru a înţelege sensul acestui Cuvânt, duhul nostru poate fi încă la fel de întunecat ca miezul nopţii. Cunoaşterea Bibliei dovedeşte doar faptul că ai o minte bună – un suflet puternic. Duhul tău poate fi încă orb. Dumnezeu ascunde adevărul Său de aceia care sunt abili şi pricepuţi, şi îl descoperă celor smeriţi (Matei 11:25). Orbirea teologilor din vremea lui Isus este cea mai clară dovadă în acest sens ( 1 Corinteni 2:7,8).

Emoţiile sunt şi ele parte a sufletului nostru. Dumnezeu nu poate fi simţit prin emoţii. Exuberanţa emoţională nu este spiritualitate, ci doar freamătul sufletului. În viaţa unei persoane, în paralel cu această exaltare, poate exista păcatul cel mai profund; la fel cum şi o minte ascuţită poate coexista cu păcatul.

Pe muntele Carmel, profeţii lui Baal au fost exaltaţi emoţional, strigând, delirând şi dansând (1 Împăraţi 18:26-29), dar ei n-au fost duhovniceşti. Astfel de manifestări pot fi găsite şi în adunările creştine care au un nivel emoţional ridicat, dar n-au nimic de a face cu adevărata spiritualitate.

Iuda Iscarioteanul era, probabil, cel mai inteligent dintre ucenici, dar puterile lui sufleteşti nu l-au ajutat să cunoască adevărul lui Dumnezeu. Cărturarii din Ierusalim nu puteau înţelege ceea ce Simon Petru, cu toată lipsa lui de educaţie, înţelegea foarte bine prin descoperire divină (Matei 16:17).

Nu Îl putem cunoaşte pe Dumnezeu prin puterea sufletului. Creştinul sufletesc este unul care încearcă, totuşi, să facă acest lucru.

Creştinul sufletesc poate părea smerit, dar el

totdeauna este conştient de smerenia lui. Smerenia

adevărată este inconştientă de ea însăşi. Creştinul sufletesc trebuie să facă un efort pentru a părea smerit, în timp ce adevărata smerenie este întotdeauna spontană şi fără efort, pentru că ea izvorăşte dinlăuntru.

Creştinul sufletesc poate să apară şi ca unul care are un zel pentru neprihănire. El poate lua biciul, scoţând afară oameni din adunare şi chiar să tune şi să fulgere împotriva păcatului, crezând despre sine însuşi că este profet, dar el caută lauda oamenilor pentru intervenţiile lui. El întotdeauna are un ochi îndreptat înspre părerile oamenilor. Pot exista şi alte soiuri de manifestări sufleteşti, mai subtile, în care un om poate spune: „Nu-mi pasă ce cred alţii despre mine”, dar faptul că vrea ca alţii să ştie că lui nu-i pasă de părerile lor, îi vădeşte caracterul sufletesc.

Creştinul sufletesc mai poate părea ca având o mare compasiune , dar aceasta va fi întotdeauna omenească şi imprudentă. De exemplu, un creştin sufletesc, căutând să fie iubitor, trimite în mod regulat ajutor material unui om nevoiaş care, de fapt, este un fiu risipitor ajuns sub disciplinarea lui Dumnezeu. Un astfel de ajutor va fi, în realitate, o reţinere a acelui om nevoiaş de la întoarcerea lui înspre Dumnezeu. Totuşi, creştinul sufletesc va simţi o satisfacţie, trimiţând acel ajutor, imaginându-şi că Îl slujeşte pe Dumnezeu. El nu îşi dă seama că, de fapt, prin “acţiunile lui de caritate” împlineşte scopurile Diavolului.

Acestea sunt doar câteva din multitudinea de exemple posibile; însă, ar trebui să fie suficiente pentru a arăta nevoia noastră, disperată, de a deosebi activitatea sufletească de cea duhovnicească.

Roada sufletească poate arăta ca roada Duhului, şi mulţi au fost înşelaţi; şi noi putem fi înşelaţi, la rândul nostru.

Portocalele şi bananele de plastic au păcălit deja pe mulţi musafiri aşezaţi la ospeţe. Ele au doar un rol decorativ, neavând vreo valoare nutritivă. La fel stau

lucrurile şi în cazul imitaţiilor sufleteşti ale virtuţilor lui Hristos.

Din tot ce am spus până acum nu trebuie trasă concluzia că sufletul nostru nu are niciun folos. Însuşi Dumnezeu a creat sufletul omului, şi El a hotărât un rol pentru el. Avem nevoie să folosim mintea şi emoţiile noastre, dar adevărata spiritualitate începe atât cu smerirea propriei noastre fiinţe „sub mâna tare a lui Dumnezeu” cât şi cu supunerea completă, înaintea lui Dumnezeu, a voinţei noastre (care este uşa înspre duhul nostru). În faţa acestei uşi, a voinţei noastre, stă Isus şi bate, cerând permisiunea să intre (Apocalipsa 3:20).

Când suntem de acord să spunem, cum a spus Isus pe când era în trup pe acest Pământ, „Să se facă nu voia mea, ci voia Ta” numai atunci putem să trăim cum a trăit Isus. Atunci Dumnezeu poate să conducă duhul nostru, iar sufletul nostru va deveni slujitorul Duhului lui Dumnezeu. Atunci şi trupul nostru va fi adus sub controlul Duhului Sfânt. Numai un astfel de om poate fi numit „un om duhovnicesc” sau „ un om plin de Duhul“.

Convertirea, botezul în Duh şi manifestarea darurilor duhovniceşti nu îl fac spiritual pe un om, aşa cum ne este dovedit cu prisosinţă de exemplul creştinilor din Corint. Prin ei s-au manifestat toate darurile Duhului, totuşi erau legaţi de păcatele firii pământeşti şi se mândreau cu cunoştinţa lor la nivel intelectual şi cu exaltările lor emoţionale. Ei nu erau duhovniceşti.

Am văzut că în Cortul Întâlnirii prezenţa lui Dumnezeu a fost în Locul Preasfânt. Între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt a fost întinsă o cortină (perdea) groasă. Aceasta ascundea strălucirea slavei lui Dumnezeu de Locul Sfânt. Perdeaua aceasta simboliza trupul (adică firea pământească) (Evrei 10:20). Numai când firea pământească este crucificată (perdeaua ruptă) atunci slava lui Dumnezeu poate străluci în toată personalitatea noastră (sufletul nostru).

Dacă parcurgem cu credincioşie această „cale nouă şi vie”, pe care Isus a deschis-o pentru noi prin trupul Său, atunci viaţa lui Dumnezeu va străluci prin personalitatea noastră şi se va fi manifesta prin noi tot mai mult şi mai mult.

Atunci Scriptura din Proverbe 4:18, care spune: „Dar cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” , va fi împlinită în noi.

Astfel Duhul Sfânt ne va transforma din slavă în slavă (2 Corinteni 3:18) până vom deveni întocmai ca Isus, în ziua în care El va reveni (1 Ioan 3:2).

Am văzut că Isus nu a dat curs niciodată voinţei Sale proprii. Cu alte cuvinte, El niciodată nu a trăit sub călăuzirea minţii sau emoţiilor proprii. El a trăit în Duh, şi sufletul Lui uman a fost subordonat Duhului Sfânt. Isus Şi-a folosit mintea şi emoţiile de multe ori, dar întotdeauna ca slujitori ai Duhului Sfânt, care a fost Domn în viaţa Lui. Astfel, slava lui Dumnezeu a strălucit nestânjenită prin El, în toată plinătatea ei.

Biblia ne învaţă că, în ziua în care Isus va reveni pe Pământ, toată lucrarea vieţii noastre va fi încercată prin foc (1 Corinteni 3:10-14). Încercarea focului va determina dacă lucrarea noastră a fost sufletească sau duhovnicească. Suntem îndemnaţi să construim cu aur, argint şi pietre scumpe care pot rezista focului, şi nu cu lemn, fân sau trestie, care vor fi transformate în cenuşă.

Ce înseamnă să construim cu aur, argint şi pietre scumpe?

Pasajul din Romani 11:36 ne dă răspunsul. Acolo ni se spune că toate lucrurile sunt „de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu“.

Toată creaţia, avându-şi originea în Dumnezeu, este menţinută prin puterea Lui şi are scopul de a-L glorifica pe Dumnezeu. Satan şi omul, însă, au încălcat această lege.

Totuşi, numai ceea ce îşi are originea în Dumnezeu, este făcutprin puterea lui Dumnezeu, şi este făcut pentru slava lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri, fiind reduse la cenuşă prin focul judecăţii Scaunului de Judecată al lui Hristos.

Deci, ceea ce îşi are originea în sufletul omului (de la om), este făcut prin putere omenească, şi este făcutpentru slava omului, este lemn, fân şi trestie, chiar dacă este numită “lucrare creştină”!

Pe de altă parte, ceea ce provine din Dumnezeu, este făcut prin puterea Lui, şi pentru slava Lui, va fi găsit, în ziua judecăţii, aur, argint şi pietre scumpe.

Ziua finală a încercării nu va aprecia cantitatea lucrării noastre, ci calitatea ei. Materialul pe care l-am folosit va fi mai important decât mărimea construcţiei noastre. Originea, puterea şi motivul lucrărilor noastre vor fi incomparabil mai importante în ziua aceea decât cantitatea a ceea ce am făcut sau am sacrificat.

Isus este Exemplul nostru şi în ceea ce priveşte trăirea nu prin suflet, ci în Duhul. El niciodată nu a acţionat din proprie iniţiativă sau prin propriile abilităţi umane sau pentru slava Lui proprie. El a făcut, prin puterea şi pentru slava lui Dumnezeu, numai lucrările care îşi aveau originea în Dumnezeu.

El a spus în mod repetat ucenicilor Săi că „Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa, pentru Mine, o va câştiga” . Aceste cuvinte ale lui Isus, referitoare la a urî (sau a pierde) propria viaţă sufletească, sunt repetate de şapte ori în cele patru evanghelii (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 14:26; 17:33;

Ioan 12:25) .

Desigur, din moment ce Duhul Sfânt a considerat necesar să repete de şapte ori acest principiu în cele patru evanghelii, aceasta trebuie să fie una dintre cele mai importante învăţături ale lui Isus. Totuşi, foarte puţini credincioşi au înţeles ceea ce a vrut Isus să înţelegem.

Isus a spus că Împărăţia Cerurilor aparţine celor săraci în duh (Matei 5:3). El a mai spus că numai cei ce înfăptuiesc voia Tatălui vor intra în această Împărăţie (Matei 7:21). Împărăţia Cerului este veşnică şi acolo se va găsi numai ceea ce a fost făcut în voia lui Dumnezeu. Cei săraci în duh sunt cei care sunt conştienţi de insuficienţa lor umană şi care, din această cauză, se supun pe deplin voii lui Dumnezeu.

În acest sens, Isus a fost în permanenţă sărac în duh. El a trăit aşa cum a hotărât Dumnezeu ca omul să trăiască, adică, în dependenţă permanentă de Dumnezeu, refuzând să folosească în mod independent de Dumnezeu puterile minţii Lui. Gândiţi-vă la cuvintele Lui: „Fiul nu poate face nimic de la Sine (…) Eu nu fac nimic de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu (…) n-am venit de la Mine însumi, ci El M-a trimis (…) căci Eu n-am vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimis, El însuşi Mi-a poruncit ce trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc (…) Cuvintele pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui” (Ioan 5:19,30; 8:28,42; 12:49; 14:10).

Isus niciodată nu acţiona doar pentru că vedea o nevoie. El vedea acea nevoie, era preocupat de ea, dar acţiona numai când Tatăl Său îi spunea să acţioneze.

El a aşteptat cel puţin patru mii de ani în Cer, în timp ce lumea zăcea într-o disperată nevoie de un Salvator, şi a venit pe Pământ numai atunci când L-a trimis Tatăl Său (Ioan 8:42). „Când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Galateni 4:4) . Dumnezeu a hotărât o vreme potrivită pentru toate lucrurile (Eclesiastul 3:1).

Numai Dumnezeu ştie acea vreme, aşa că nu vom greşi căutând voia Tatălui în toate lucrurile aşa cum a făcut Isus.

Iar când Isus a venit pe Pământ, El nu a mers doar de jur-împrejur făcând ceea ce simţea că era bine. Deşi gândirea minţii Lui era complet pură, totuşi, niciodată nu a acţionat conform vreuneia dintre ideile bune care Îi veneau în minte. Nu! El Şi-a făcut mintea roabă ascultării de Duhul Sfânt.

Deşi El cunoştea în profunzime Scripturile, încă de la vârsta de doisprezece ani, totuşi, a petrecut următorii optsprezece ani ca dulgher, stând cu mama Lui, făcând mese, scaune şi alte produse din lemn. El avea chiar acel mesaj de care aveau nevoie omenii care mureau peste tot în jurul Lui; şi totuşi, nu a ieşit în slujirea publică de predicare. De ce? Pentru că timpul Tatălui Său nu a sosit încă.

Isus nu se temea să aştepte.

„Cel ce crede, nu se va grăbi” (Isaia 28:16).

Când a sosit momentul stabilit de Tatăl Său, El a ieşit din atelierul Lui de dulgherie şi a început să predice. De multe ori după aceea, în legătură cu anumite chemări la activitate, El spunea: „Nu mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4; 7:6). Toate lucrurile în viaţa lui Isus au avut loc la timpul şi după voia Tatălui.

Nevoia omului, luată separat, nu constituia niciodată o chemare la acţiune pentru Isus, deoarece în caz contrar ar fi acţionat de la El însuşi – din sufletul Lui. Nevoia omului trebuia luată în considerare, dar cea care trebuia înfăptuită neapărat era voia lui Dumnezeu. Isus a făcut foarte clar acest principiu în Ioan 4:34,35.

Nevoia o vedem în (v. 35): „Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele, care sunt albe acum, gata pentru seceriş”.

Principiul de acţiune îl vedem în (v. 34):

„Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis, şi să

împlinesc lucrarea Lui”.

Isus nu a înfăptuit acele multe lucruri bune care au fost sugerate de prietenii Lui, deoarece ştia că ascultând de oameni, şi făcând ceea ce era aparent bun, El pierdea ceea ce era cel mai bun: ceea ce avea Tatăl Lui pentru El.

Odată, când oamenii L-au rugat stăruitor să rămână într-un anumit loc, El a spus că nu putea, pentru că a auzit vocea Tatălui Său chemându-L să meargă altundeva. Omeneşte vorbind, existau motive întemeiate pentru a rămâne acolo unde era, dat fiind faptul că reacţia pozitivă oamenilor la mesajul Lui a fost una ieşită din comun. Gândurile lui Dumnezeu, însă, nu sunt ca şi gândurile omului şi căile Lui nu sunt ca şi căile omului (Isaia 55:8). În acea dimineaţă, devreme, înainte de a-l auzi pe Petru şi pe ceilalţi cu sugestiile lor, Isus a ieşit singur, S-a rugat şi a auzit vocea Tatălui Său (Marcu 1:35-39) . Isus nu a avut încredere în argumentarea omenească. El a ascultat de Cuvântul care spune: „nu te bizui pe înţelepciunea ta. Recunoaşte-L în toate căile tale, şi El îţi va netezi cărările” (Proverbe 3:5,6) . El S-a bizuit pe Tatăl Său în ce priveşte călăuzirea în orice situaţie.

Într-o profeţie referitoare la Domnul Isus, în Isaia 50:4, citim, „El Îmi trezeşte urechea, în fiecare dimineaţă, să ascult cum ascultă nişte ucenici”. Acesta era obiceiul lui Isus. El căuta toată ziua, începând cu zorii zilei, să audă vocea Tatălui Său, şi făcea exact ceea ce îi spunea Tatăl Lui să facă. El nu a avut şedinţe de consfătuire cu oameni pentru a lua decizii în legătură cu lucrurile de făcut, însă a avut întâlniri de rugăciune cu Tatăl Său. Creştinii sufleteşti planifică prin consfătuiri cu oamenii. Creştinii duhovniceşti aşteaptă pentru a auzi ceva din partea lui Dumnezeu.

Isus a trăit prin Tatăl Său (Ioan 6:57). Pentru Isus, Cuvântul lui Dumnezeu a fost mai important decât mâncarea (Matei 4:4). El trebuia să primească acest Cuvânt, direct de la Tatăl, de mai multe ori pe zi. Primind Cuvântul, El îl şi înfăptuia. Ascultarea a fost, de asemenea,

mai importantă decât mâncarea Sa zilnică (Ioan 4:34). Isus a trăit în dependenţă de Tatăl. Atitudinea Lui de-a lungul întregii zile a fost: „Vorbeşte, Tată, căci Eu ascult”.

Gândiţi-vă la izgonirea schimbătorilor de bani din Templu. Cu siguranţă că au existat şi alte ocazii când Isus era în Templu, schimbătorii de bani erau şi ei acolo, şi El nu i-a izgonit. El a făcut-o numai când a fost călăuzit de Tatăl Său. Creştinul sufletesc ar fi izgonit schimbătorii de bani de fiecare dată sau niciodată; în schimb, cel care e călăuzit de Dumnezeu ştie când, unde şi cum să acţioneze.

Existau multe lucruri bune pe care Isus le-ar fi putut face, dar niciodată nu le-a făcut, fiindcă acestea erau în afara limitelor voii Tatălui Său pentru El. El a fost mereu ocupat cu lucrările care erau, în mod absolut, cele mai bune. Şi, de fapt, nici nu era nevoie de mai mult de atât. El nu a venit pe Pământ să facă lucruri bune, ci să împlinească voia Tatălui Său.

„Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în Casa Tatălui Meu?” – i-a întrebat El pe Iosif şi Maria la vârsta de doisprezece ani(Luca 2:49). El era interesat doar de împlinirea acestor lucrări. Când a ajuns la sfârşitul celor treizeci şi trei de ani şi jumătate trăiţi pe Pământ, El a putut spune cu reală satisfacţie „Tată, am îndeplinit tot ce TU Mi-ai dat de făcut” (Ioan 17:4).

El nu a călătorit prin toată lumea, nu a scris nici o carte; cei care L-au urmat au fost puţini, existau încă multe nevoi neîmplinite în multe părţi ale lumii etc., etc., dar El a terminat lucrarea pe care Tatăl a hotărât-o pentru El. Aceasta, şi numai acesta, este ceea ce contează în definitiv.

Isus a fost un slujitor al Domnului Iehova, şi „ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat lui” (1 Corinteni 4:2) . El Şi-a petrecut viaţa ascultând de Tatăl Său, îndeplinind toată voia Tatălui; astfel a putut evita golirea de esenţa relaţiei dintre El şi Tatăl Lui, datorită epuizării, şi frustrarea, datorită

prea multor “ocupaţii”. El Şi-a dat la moarte interesele

omeneşti. El nu a fost sufletesc. A fost duhovnicesc.

Isus a ales ca rugăciunea să fie o prioritate în viaţa lui. El se retrăgea adesea în pustie şi Se ruga (Luca 5:16). Odată a petrecut o noapte întreagă în rugăciune pentru a cunoaşte voia Tatălui cu privire la alegerea celor doisprezece ucenici (Luca 6:12,13). Creştinul sufletesc consideră timpul petrecut în aşteptarea răspunsului lui Dumnezeu ca pe un timp pierdut şi se roagă numai pentru a-şi linişti conştiinţa. El nu simte o nevoie disperată de rugăciune în viaţa lui, pentru că el se încrede în propriile aptitudini, însă omul duhovnicesc depinde în permanenţă de Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile şi astfel se simte mereu condus, de nevoia lui stringentă, înspre rugăciune.

Isus a spus că „singurul lucru care este necesar” este să ascultăm Cuvântul Lui (Luca 10:42). Maria din Betania a fost un exemplu în acest sens. Marta, pe de altă parte, deşi ocupată cu slujirea altruistă, era neliniştită şi critică la adresa Mariei. În aceste două surori vedem contrastul dintre activitatea duhovnicească şi cea sufletească. Marta nu a făcut nici un păcat slujindu-L pe Domnul şi pe ucenicii Săi, însă a fost neliniştită şi a criticat-o pe Maria. Aceasta ilustrează clar slujirea sufletească. Creştinul sufletesc este neliniştit şi iritabil. El nu şi-a isprăvit

„lucrările proprii“, şi nu a intrat în odihna lui Dumnezeu (Evrei 4:10). Intenţiile lui sunt bune, dar el nu a înţeles că lucrările propriului voluntariat, oricât de bune ar fi, sunt tot „haine mânjite” în ochii lui Dumnezeu, chiar dacă sunt făcute după convertire (Isaia 64:6).

Oile bune ale lui Amalec (firea pământească) sunt la fel de inacceptabile înaintea lui Dumnezeu, ca oile rele (1 Samuel 15:3,9-19), dar argumentarea omenească nu poate înţelege acest adevăr. Pare stupid să înlături oile bune, când ele pot fi dăruite lui Dumnezeu, dar Dumnezeu cere ascultare, NU jertfă. „Ascultarea face mai mult decât

jertfele” (1 Samuel 15:22) , dar cum putem să ascultăm dacă nu auzim ceea ce are Dumnezeu să ne spună? Auzirea, deci, trebuie să existe înaintea împlinirii prin ascultare. De aceea a spus Isus că singurul lucru necesar era auzirea vocii Lui. Toate celelalte erau dependente de acesta.

Cei care „slujesc”, ca Marta, oricât de sinceri ar fi, în realitate se slujesc doar pe ei înşişi. Ei nu pot fi numiţi slujitori ai Domnului, pentru că un slujitor, înainte de a se apuca să slujească, aşteaptă să audă din partea stăpânului ceea ce are de făcut.

Dacă suntem goliţi de încrederea în propria noastră suficienţă, ne vom ruga la fel cum s-a rugat Solomon: „O, Doamne, Dumnezeul meu, dă robului Tău o inimă ascultătoare pentru a deosebi binele de rău” (1 Împăraţi 3:7,9). Isus ştia că trebuia să asculte de Tatăl Său, dacă voia să discearnă ceea ce era bun (în cel mai înalt sens) de ceea ce nu era bun, şi anume, să discearnă ceea ce era voia Tatălui Său de ceea ce nu era voia Lui.

Isus a văzut de multe ori pe cerşetorul olog la Poarta Frumoasa a Templului din Ierusalim, dar nu l-a vindecat pentru că nu avea călăuzire pentru aceasta din partea Tatălui Său. Mai târziu, după ce El s-a înălţat la Cer, Petru şi Ioan au slujit prin darul vindecării pentru acest om – la timpul perfect al Tatălui – şi, ca rezultat, mulţi oameni s-au întors la Domnul (Fapte 3:1-4:4). Acesta a fost momentul pe care l-a hotărât Tatăl pentru vindecarea acelui om, şi nu un alt moment, mai devreme. Dacă Isus ar fi vindecat pe acel om mai devreme, prin acesta ar fi încălcat voia Tatălui. El a ştiut că timpul Tatălui era desăvârşit, aşa că niciodată nu a făcut nimic în pripă.

Viaţa lui Isus era o viaţă de odihnă deplină. În cele 24 de ore ale unei zile, El avea destul timp la dispoziţie pentru a face voia Tatălui Său. Însă, dacă S-ar fi apucat să facă ceea ce I se părea a fi bine, atunci nu I-ar fi fost de-ajuns cele 24 de ore, şi ar fi ajuns în cele mai multe zile la stări

de frământare. Isus se putea bucura de fiecare dată când era întrerupt, pentru că era conştient de faptul că un Tată suveran, în Cer, a planificat orarul Său zilnic; deci, niciodată nu se enerva când era întrerupt. Viaţa lui Isus va aduce odihnă desăvârşită şi în fiinţa noastră lăuntrică. Aceasta nu înseamnă că noi nu vom lucra nimic, însă vom face numai ce este în planul Tatălui pentru viaţa noastră. Atunci vom fi mai dornici să împlinim voia Tatălui decât propriile noastre programe stabilite dinainte.

Creştinii sufleteşti sunt atât de încordaţi să-şi facă

„propriile lucrări”, încât adesea ei sunt irascibili şi agitaţi. Unii din ei ajung, în cele din urmă, la căderi nervoase sau la handicapuri fizice.

Isus a fost complet ferit de orice cădere nervoasă, pentru că în omul Lui dinlăuntru era în odihnă deplină. El ne spune: „Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine (…) şi veţi găsi odihna pentru sufletele voastre” (Matei 11:29) . Aceasta e slava lui Isus pe care Duhul lui Dumnezeu ne-o arată în Cuvântul Său, pe care doreşte să o împartă cu noi şi să o manifeste prin noi.

Domnul este Păstorul nostru şi El Îşi paşte oile Lui la păşuni de odihnă. Oile nu îşi fac programul lor şi nu ele decid la care păşune să meargă. Ele doar îşi urmează Păstorul. Pentru a-L urma pe Păstor în felul acesta, trebuie să fim goliţi de încrederea în puterile proprii şi de încrederea în propria noastră suficienţă. Isus L-a urmat pe Tatăl Său cu blândeţe, dar creştinii sufleteşti nu vor să fie oi, şi de aceea sunt conduşi pe căi greşite de intelectul lor. Mintea noastră este un dar, minunat şi deosebit de folositor, din partea lui Dumnezeu, însă poate deveni cel mai periculos dintre toate darurile dacă ridicăm mintea la rangul de conducător în viaţa noastră.

Isus Şi-a învăţat ucenicii să se roage astfel: „Tată, voia Ta să se înfăptuiască pe Pământ, aşa cum e înfăptuită în Cer” (Matei 6:10). Cum e înfăptuită voia lui Dumnezeu în Cer? Acolo îngerii nu aleargă încolo şi-ncoace, încercând

Adam a fost creat de Dumnezeu având puteri extraordinare în sufletul său. El a putut da un nume fiecărui animal şi fiecărei păsări pe care le-a creat Dumnezeu (Genesa 2:19). Pentru noi este greu să ţinem minte doar câteva din acele mii de nume. Adam a putut da un nume diferit fiecăreia dintre ele. Aceasta este doar un singur indiciu privitor la puterea sufletului lui Adam. Aceste puteri, pe care i le-a dat Dumnezeu, aveau menirea de a fi folosite în dependenţă de Dumnezeu; dar Adam a ales să le dezvolte independent de Dumnezeu şi, după această alegere tragică, în Eden, a început să trăiască prin sufletul lui.

Dacă vrem să deosebim activităţile sufleteşti de cele duhovniceşti, pentru a scăpa de inducerea în eroare prin imitaţiile lui Satan, trebuie să avem nişte noţiuni despre diferenţa dintre puterea Duhului Sfânt şi puterea sufletului.

Să luăm un domeniu unde această putere, a sufletului uman, este folosită pe scară largă în creştinătatea de azi, şi anume, domeniul vindecării.

Începând cu veacul al nouăsprezecelea ştiinţa a început să descopere câte ceva din puterile extraordinare ale minţii umane. Ştiinţa hipnozei a făcut mari progrese, astfel că e uimitor să vezi câte lucruri sunt posibile prin puterile mentale. Acum, principiile hipnotismului au ajuns să fie importate şi în creştinătate, sub eticheta de “daruri ale Duhului Sfânt”.

Departe de noi să dispreţuim darurile autentice al Duhului, care întotdeauna vor conduce la zidirea Bisericii şi la slava lui Dumnezeu; dorim, însă, să demascăm falsurile care sunt, aparent, atât de asemănătoare cu ceea

ce este autentic, dar care conduc la înălţarea personalităţilor umane şi la edificarea împărăţiilor şi imperiilor financiare ale acestora!

Mult, din ceea ce trece drept vindecare divină în zilele noastre, prin mâinile „vindecătorilor prin credinţă” (atât creştini cât şi necreştini), nu e nimic altceva decât folosirea acestor puteri ale minţii umane – determinând pacienţii să se autosugestioneze că sunt vindecaţi, chiar dacă simptomele sunt încă prezente. Din moment ce un procent foarte mare din bolile din zilele noastre sunt pe bază psihosomatică (adică afecţiunile fizice provin din dereglări la nivel mental sau emoţional), este adevărat că „gândirea pozitivă” şi o atitudine schimbată faţă de boala în sine produce de multe ori vindecare în trup, dar aceasta este doar un rezultat al funcţionării legilor naturale ale trupului şi ale minţii. Nu e deloc vindecare supranaturală.

Isus continuă să vindece oameni, în mod miraculos, şi în zilele noastre, dar nu prin astfel de trucuri psihologice. Oriunde se manifestă darul autentic de vindecare, acolo nu va fi nici o sforţare mentală pentru a crede – pentru că credinţa este darul lui Dumnezeu, şi este bazată pe promisiunile din Cuvântul Său, şi nu produsul ” gândirii pozitive“.

Practicând principiile hipnozei (chiar şi neintenţionat), oamenii pot exercita putere asupra altora intr-un mod în care Dumnezeu nu a intenţionat niciodată să o facă. Deseori, în cercuri creştine, această putere poate fi identificată, în mod greşit, cu puterea şi autoritatea Duhului Sfânt peste o persoană.

Există pericole serioase când cineva îşi dezvoltă, independent de Dumnezeu, puterile sufletului său. Dumnezeu ne-a dat aceste puteri pentru a le dărui Lui, ca El să le poată folosi.

Aşa a trăit Isus. El Şi-a dat la moarte viaţa sufletească, şi a refuzat să trăiască prin puterile sufletului Său uman. În loc de aceasta, El a trăit în dependenţă deplină de Tatăl

Său şi a căutat tot timpul puterea Duhului Sfânt, atât pentru viaţa Lui cât şi pentru lucrarea Lui.

Am văzut deja că El se retrăgea adesea în pustie pentru a se ruga (Luca 5:16). În ultimele Lui zile, înainte de merge la cruce, Isus învăţa în Templu, ziua, iar pe timpul nopţii se retrăgea pe Muntele Măslinilor – fără îndoială: pentru a avea timp suficient pentru rugăciune şi pentru a nu fi deranjat de nimeni în timpul rugăciunii (Luca 21:37,38).

A trăi prin credinţă înseamnă să trăieşti într-o astfel de dependenţă continuă de Tatăl.

Numai ceea ce este făcut prin puterea lui Dumnezeu este veşnic. Toate celelalte vor pieri. Biblia compară pe omul care trăieşte în dependenţă de Dumnezeu cu un copac ale cărui rădăcini se alimentează din albia bogată a unui râu (Ieremia 17:5-8). Aşa a trăit Isus: ca om, S-a alimentat întotdeauna din resursele duhovniceşti ale Duhului Sfânt (Râul lui Dumnezeu).

Biruinţa lui Isus asupra ispitelor n-a fost prin fermitate omenească, ci prin faptul că Îşi trăgea puterea, clipă de clipă, din Tatăl. Calea auto-lepădării exemplificată şi învăţată de Isus nu este una în care sufletul încearcă să se stăpânească pe el însuşi. Nu. Aceasta ar fi budism şi yoga, şi ele sunt atât de diferite de învăţătura Scripturii cât este de diferit Pământul faţă de Cer.

Isus ne-a învăţat că noi, ca fiinţe omeneşti, nu avem puterea să trăim şi să slujim lui Dumnezeu aşa cum ar trebui. El spunea că noi suntem ca nişte crengi neajutorate care, pentru a putea aduce rod, sunt complet dependente de seva furnizată de trunchi. „Despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:5). Aşadar, ceea ce reuşim să facem fără ajutorul Duhului Sfânt poate fi considerat ca fiind NIMIC.

Aici iese în evidenţă nevoia vitală de a fi „tot timpul

plini de Duh” (Efeseni 5:18).

Isus Însuşi era umplut şi uns cu Duhul Sfânt (Luca 4:1,18) şi a trăit, şi a lucrat, pentru Tatăl Său în puterea Duhului, dar această trăire şi lucrare au fost posibile numai pentru faptul că, în calitate de om, El era sărac în duh.

Isus era conştient de slăbiciunea structurii umane, pe care o luase asupra Lui. De aceea El căuta mereu ocazii pentru a fi singur şi de a Se ruga. Cineva a spus că aşa cum turiştii, când intră într-o localitate, caută hotelurile bune şi obiectivele turistice importante de vizitat, aşa căuta Isus locurile singuratice unde se putea ruga.

El căuta putere să poată învinge ispita, răstignindu-Şi puterea sufletului. Nici un om n-a fost mai conştient de cumplita slăbiciune a firii pământeşti ca Isus, de aceea El căuta faţa Tatălui pentru ajutor, în rugăciune, într-o măsură în care nici un om n-a făcut-o. El S-a rugat cu

„strigăte mari şi lacrimi” în zilele trupului Său pământesc. Ca rezultat, a fost întărit cu putere de la Tatăl, mai mult decât orice alt om. Astfel, Isus n-a păcătuit nici măcar odată şi n-a trăit niciodată alimentat de puterea sufletului Său (Evrei 4:15; 5:7-9).

Oare nu e plin de semnificaţie faptul că de douăzeci şi cinci de ori în Evanghelii, cuvintele „ruga” sau „rugăciune” sunt folosite în legătură cu Isus?

În aceasta consta secretul vieţii şi lucrării Lui.

Isus nu S-a rugat numai înaintea unui eveniment mare din viaţa Lui, ci şi după câteva din marile Lui realizări. După ce i-a hrănit pe cei cinci mii de oameni într-un mod miraculos, El S-a retras în munţi să se roage. Fără îndoială că aceasta a fost pentru a Se pune în gardă împotriva ispitelor de mândrie şi de automulţumire care veneau în legătură cu lucrarea săvârşită şi pentru a-Şi reînnoi tăria, aşteptând înaintea Tatălui Său (Isaia 40:31). De obicei, noi ne rugăm numai înaintea vreunei lucrări importante pe care o avem de făcut pentru Domnul, dar dacă am dezvolta obiceiul pe care-l avea Isus, de a aştepta

înaintea Tatălui după ce am terminat lucrarea, noi am fi păziţi de mândrie şi astfel am fi echipaţi să facem lucrări şi mai mari pentru Domnul.

Cu cât viaţa lui Isus devenea mai ocupată, cu atât Se ruga mai mult. Au fost cazuri în care El n-a avut timp nici să mănânce sau să se odihnească (Marcu 3:20; 6:31, 33, 46), dar întotdeauna Şi-a făcut timp să se roage. El a ştiut când să doarmă şi când să se roage, fiindcă asculta de îndemnul Duhului.

Starea de a fi sărac în duh este o premisă obligatorie pentru eficacitatea rugăciunii. Rugăciunea este expresia neputinţei omeneşti şi, dacă vrem ca ea să fie plină de semnificaţie şi nu un simplu ritual, trebuie să existe o permanentă recunoaştere a insuficienţei resurselor noastre umane: atât în ce priveşte trăirea vieţii creştine, cât şi pentru slujirea lui Dumnezeu.

Isus căuta încontinuu puterea lui Dumnezeu în rugăciune şi nu a fost niciodată dezamăgit. În acest mod, prin rugăciune, El a avut realizări pe care nu le-ar fi putut avea în niciun alt mod.

Acela care are întărituri la nivelul încrederii în sine, atunci când va încerca să biruie păcatul, va continua să depindă de “braţul firii pământeşti”. O astfel de persoană, înainte ca să poată cunoaşte puterea lui Dumnezeu care dă biruinţa, trebuie să ajungă dezamăgită de propria sa putere. În acest scop, Dumnezeu îl lasă să fie înfrânt, în mod repetat, mereu şi mereu, până când ajunge la un

„punct zero” şi îşi recunoaşte neputinţa. Atunci Dumnezeu revarsă peste el Duhul de îndurare şi îl conduce într-o viaţă de biruinţă, iar slava lui Dumnezeu începe să se manifeste prin viaţa lui.

Când devenim slabi, atunci suntem cu-adevărat tari

(2 Cor.12:10) .

Avram l-a procreat pe Ismael prin puterea tăriei lui naturale, dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael şi i-a cerut lui Avram să-l izgonească. (Gen. 17:18-21, 21:10-14).

La Scaunul de Judecată al lui Hristos, când vom prezenta eforturile noastre bine intenţionate, făcute prin abilităţile noastre omeneşti şi făcute fără să fi depins de Dumnezeu, El ne va spune şi nouă că sunt inacceptabile. Tot ce este lemn, fân şi trestie va fi redus la cenuşă.

Va rămâne numai ceea ce a fost făcut „prin Dumnezeu“.

Când Avram a ajuns în starea de impotenţă – când capacitatea lui naturală de procreaţie s-a dus – atunci a fost născut prin putere divină Isaac şi acest fiu a fost acceptat de Dumnezeu.

În ceea ce Îl priveşte pe Dumnezeu, un singur Isaac valorează mai mult decât o mie de Ismaeli. Un gram de aur are valoare mai mare decât un kilogram de lemne, şi anume, după ce focul le-a încercat pe amândouă. Ceea ce este puţin, dar făcut în puterea Duhului Sfânt este mult mai valoros decât ceea ce este mult şi este făcut prin propria noastră tărie.

Lucrările noastre bune şi propriile noastre eforturi de a-L sluji pe Domnul vor fi întotdeauna cârpe murdare, atât înainte cât şi după convertire, însă acea neprihănire care este produsă prin credinţă şi acea slujire care a fost făcută în dependenţă de Duhul Sfânt vor constitui haina noastră de nuntă în ziua Nunţii Mielului (Apocalipsa 19:8). Câtă diferenţă între cârpe murdare şi un costum frumos de nuntă! Totul depinde de modul în care este trăită viaţa noastră: prin puterea propriului nostru suflet ori prin puterea lui Dumnezeu.

Isus a depins de puterea Duhului şi în slujirea Sa. El nu a cutezat să intre în slujirea de predicare fără să fie uns, mai întâi, de Duhul Sfânt. Timp de treizeci de ani trăise deja prin puterea Duhului, în sfinţenie desăvârşită, astfel încât Tatăl a putut declara solemn: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) . Totuşi a avut nevoie să fie uns de Duhul Sfânt pentru lucrare. S-a rugat să fie uns, şi a fost ascultat (Luca 3:21);

şi pentru că a iubit neprihănirea şi a urât păcatul, mai mult decât oricare om care a trăit vreodată, El a fost uns mai mult decât oricare alt om (Evrei 1:9). Ca rezultat, prin slujirea Lui, oamenii au fost dezlegaţi din robia lui Satan. Acesta a fost scopul principal şi manifestarea primordială a ungerii (Vezi Luca 4:18 şi Fapte 10:38).

Lucrarea lui Dumnezeu nu se face prin talente şi abilităţi umane. De multe ori, după convertire, oamenii care sunt deosebit de talentaţi, în mod natural, gândesc că de-acum încolo îşi pot folosi puterile intelectuale şi emoţionale pentru a-i influenţa pe alţii pentru Dumnezeu.

Mulţi creştini chiar asociază greşit expresivitatea sugestivă, logica şi claritatea dicţiei lor, cu puterea Duhului Sfânt. Acestea, însă, sunt numai puterile sufletului şi, dacă se creează vreo dependenţă de aceste puteri, ele vor constitui o piedică în slujirea lui Dumnezeu. Lucrarea făcută prin puterea sufletului uman nu va putea fi niciodată veşnică. Va pieri, dacă nu în timp atunci la Scaunul de Judecată al lui Hristos.

Isus nu a depins de puterea elocvenţei sau a oratoriei emoţionante pentru a mişca oamenii înspre Dumnezeu. El ştia că orice lucrare făcută printr-o astfel de putere, specifică sufletului, ar fi atins numai sufletele celor ce-L ascultau şi nu i-ar fi ajutat deloc pe plan duhovnicesc. Din acelaşi motiv, El nu a folosit interludii muzicale de nici un gen pentru a atrage oamenii la Dumnezeu.

El nu s-a jucat cu simţămintele celor ce-L ascultau şi nu i-a ridicat într-o exaltare febrilă ca să obţină predarea lor în mâna lui Dumnezeu. De fapt, El n-a folosit nici acestea şi nici alte metode sufleteşti care sunt folosite astăzi pe scară largă de evanghelişti şi predicatori. El nu a folosit izbucnirile emoţionale şi patosul sufletesc pentru a- i influenţa pe oameni. Acestea sunt metodele politicienilor şi ale negustorilor, şi El n-a fost nici una dintre acestea două.

Ca Slujitorul lui Iehova, Isus a depins pe deplin de Duhul Sfânt în toate lucrările Lui. Rezultatul a fost că cei care L-au urmat au ajuns şi ei, la rândul lor, la o viaţă profundă, trăită în Dumnezeu.

Isus n-a folosit puterea sufletească pentru a-i manipula pe oameni ca ei să preia modul Lui de gândire. El nu a impus nimănui personalitatea Sa. El întotdeauna dădea altora libertatea de a-L respinge, dacă aceasta era alegerea lor. Lucrătorii creştini sufleteşti stăpânesc, cu personalitatea lor puternică, peste turma pe care o conduc şi peste colaboratorii lor. Oamenii care sunt sub dominaţia unor astfel de lideri sunt atât de copleşiţi, încât se simt obligaţi să se supună, să-i idolatrizeze şi să asculte de orice cuvânt al lor.

Un astfel de lider poate fi înconjurat de mulţimi de oameni, şi enoriaşii pot fi chiar uniţi, dar este numai o unitate a devotamentului faţă de lider. Astfel de lideri se pot chiar autoînşela, crezând că ceea ce au ei este puterea Duhului Sfânt, fiindcă ei nu pot deosebi sufletul de duh. Cei care îi urmează sunt şi ei înşelaţi, în mod similar, însă lumina limpede de la Scaunul de Judecată va descoperi faptul că totul a fost putere sufletească şi că aceasta a împiedicat lucrarea lui Dumnezeu.

Există lideri politici şi, de asemenea, alţi lideri necreştini, care au o asemenea carismă peste ei, încât pot să atragă mulţimi mari prin puterea personalităţii şi prin oratoria lor.

Isus nu a fost un astfel de lider şi niciun creştin nu ar trebui să fie aşa. Noi ar trebui să ne temem să folosim propria noastră putere sufletească, pentru că ea este o încălcare gravă a poruncii lui Dumnezeu pentru om şi nu poate fi decât o piedică în slujirea Lui.

Puterea sufletească poate fi în stare să producă schimbări de suprafaţă în alţii şi să determine o formă de cucernicie în ei, dar nu va exista consacrare adâncă în viaţa

lor faţă de Dumnezeu şi nici biruinţă asupra păcatelor în viaţa lor particulară.

O lucrare cu-adevărat duhovnicească nu poate fi făcută niciodată prin puterea sufletului, ci numai prin puterea Duhului Sfânt. Isus a ştiut aceasta; aşa că Îşi răstignea încontinuu puterea sufletului. În felul acesta a putut face, într-un timp foarte scurt, o lucrare adâncă şi durabilă în cei ce L-au urmat.

El niciodată nu a impus altora personalitatea Sa, nu a dominat niciodată peste cineva şi niciodată n-a copleşit pe oameni prin limbajul folosit sau prin puterile Lui intelectuale. El n-a căutat să impresioneze pe oameni, ci să-i ajute.

Creştinii sufleteşti sunt mai interesaţi în a-i impresiona pe alţii decât să-i ajute. Liderii creştini sufleteşti nu pot zidi adevărata Biserică, pentru că ei strâng oameni la ei înşişi şi nu la Hristos, care este Capul Bisericii.

Cei care sunt tari în ce priveşte puterea lor sufletească trebuie să slujească Cuvântul cu frică şi cutremur (aşa cum a făcut Pavel – 1 Corinteni 2:1-5), ca nu cumva credinţa celor care îi ascultă să se sprijine pe înţelepciunea omenească a vorbitorului, în loc de puterea lui Dumnezeu.

Isus a rămas mereu conştient de slăbiciunea Lui umană. El a spus: „Fiul nu poate face nimic de la Sine” (Ioan 5:19). De aici provenea viaţa Lui intensă de rugăciune. De aceea a putut Tatăl să facă toate lucrările Lui în Isus (Ioan 14:10).

O astfel de atitudine de dependenţă de Dumnezeu ne va păzi de greşeala de a folosi ceea ce Dumnezeu a interzis, şi ceea ce Isus a spus să urâm, adică viaţa noastră sufletească şi puterile ei. Atunci Duhul Sfânt va putea să manifeste slava Domnului prin noi.

Dacă trăim prin credinţă (în dependenţă de Domnul) şi lucrarea noastră este o lucrare a credinţei, atunci vom

„Pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:36).

Dumnezeu este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, deci, aşa cum toate lucrurile care au o natură veşnică îşi au originea în El, ele îşi au şi împlinirea tot în El.

Toate lucrurile au fost create de Dumnezeu pentru a-I aduce slavă. Aceasta nu e pentru că Dumnezeu doreşte în mod egoist laudele noastre. El este complet împlinit în Sine Însuşi şi nu depinde de nimic din ceea ce I-am putea noi dărui şi care ar putea adăuga ceva la împlinirea Lui. Când El ne cheamă să căutăm slava Lui, o face pentru că aceasta este calea înspre propriul nostru bine moral. Altfel, am fi nişte fiinţe egoiste şi nefericite.

A-L face pe El centrul vieţii noastre este o lege pe care Dumnezeu a implementat-o în creaţie. Această lege poate fi încălcată numai de creaturi morale care au o voinţă liberă. Creaţia neînsufleţită ascultă cu bucurie de Creatorul ei şi Îl glorifică, dar Adam nu s-a supus acestei legi, iar consecinţa o vedem în suferinţa omenirii.

În rugăciunea pe care Domnul îi învaţă pe ucenicii Săi, prima cerere este: „Sfinţească-se numele Tău”. Aceasta a fost prima năzuinţă în inima Domnului Isus. El S-a rugat:

„Tată, proslăveşte Numele Tău” şi a ales calea crucii, întrucât aceasta era spre slava Tatălui (Ioan 12:27,28). Viaţa Domnului Isus a fost guvernată de o pasiune supremă, aceea de a vedea slava Tatălui.

Tot ce a făcut El, era pentru slava Tatălui. În viaţa Lui nu au existat compartimente separate pentru ceea ce era sacru şi pentru ceea ce era laic, ci totul era sfânt. A făcut taburete şi bănci din lemn pentru slava lui Dumnezeu, şi tot pentru slava lui Dumnezeu a predicat şi a vindecat bolnavii. Fiecare zi a fost la fel de sfântă pentru El; iar

banii cheltuiţi pentru necesităţile vieţii erau la fel de sfinţi ca şi banii dăruiţi pentru lucrarea lui Dumnezeu sau cei dăruiţi pentru săraci.

Isus a trăit tot timpul în odihna desăvârşită a inimii, pentru că a căutat numai slava lui Dumnezeu şi L-a interesat numai aprobarea Tatălui Său. El a trăit înaintea feţei Tatălui Său şi nu I-a păsat de aprecierea sau laudele date de om.

„Cine vorbeşte de la sine, caută slava lui însuşi” a spus Isus în Ioan 7:18.

Creştinul sufletesc, oricât de mult ar părea, sau ar pretinde, a fi în căutarea slavei lui Dumnezeu, este interesat, de fapt, în adâncul inimii, de propria lui slavă. Isus, din contră, niciodată nu a căutat vreo slavă pentru Sine însuşi.

Ceea ce îşi are originea în deşteptăciunea omului şi este înfăptuit prin ingeniozitate şi talent omenesc va ajunge întotdeauna, în final, să glorifice omul. Ceea ce începe în suflet va glorifica numai creatura.

În erele veşniciei, însă, nu va fi nimic în Cer sau în Pământ, care să aducă onoare sau glorie vreunui om.

Tot ce va supravieţui timpului şi va intra pe portalul veşniciei va fi ceea ce a fost din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu.

Din punctul de vedere al lui Dumnezeu motivaţia din spatele unei acţiuni este ceea ce dă valoare şi merit acelei acţiuni.

Ceea ce facem este important, dar motivul pentru care

facem acel lucru este şi mai important.

Am văzut că Isus aştepta înaintea Tatălui Său pentru a primi planul Lui, apoi mai aştepta înaintea Tatălui pentru a primi şi puterea de a duce la îndeplinire acel plan, astfel că El a înfăptuit toată voia Tatăl Său prin puterea lui Dumnezeu. Însă, aceasta nu era totul. Aşa cum am văzut în ultimul capitol, Isus mergea să se roage şi după ce aveau loc unele dintre cele mai mari realizări ale Sale – pentru a

da slava pentru acele realizări Tatălui Său. El a oferit roada slujbei Lui ca jertfă Tatălui Său. El nici n-a căutat cinstea pentru El însuşi, nici nu Şi-a însuşit-o când i-a fost oferită (Ioan 5:41, 8:50) . Când faima Numelui Său a crescut foarte mult, El S-a retras în munţi să-L glorifice pe Tatăl Său (Luca 5:15,16). El a fost determinat să nu lezeze în vreun fel acea slavă care se cuvenea Tatălui.

Rezultatul unei astfel de atitudini perseverente, a fost că la sfârşitul vieţii lui Isus de pe Pământ, El a putut spune cu sinceritate: „Eu Te-am proslăvit pe pământ” (Ioan 17:4).

El a venit pe Pământ pentru a-L glorifica pe Tatăl, ca om. Aceasta a fost năzuinţa Lui în fiecare zi. El s-a rugat cu toată responsabilitatea ca numai Tatăl să fie Cel slăvit, oricât L-ar costa pe El, iar în final a murit pentru ca Tatăl să fie apreciat, înălţat şi glorificat pe Pământ, aşa cum este în Cer.

Pavel spune că, în ziua încercării prin foc (1 Cor. 3:13), toţi vor şti răspunsul la întrebarea: „DE CE am făcut lucrarea Domnului” (1 Cor. 4:5 – parafrazat). În ziua aceea, motivele vor fi date pe faţă şi vor fi examinate de Domnul.

Slujba sufletească înalţă ceea ce este EU şi atrage oamenii la noi înşine, în loc de a-i atrage la Dumnezeu. Mulţimea vine să ne asculte, e impresionată şi apoi revine pentru a ne asculta din nou; ne cinsteşte şi ne vorbeşte de bine. Însă, când plecăm de-acolo, ei cad înapoi în starea lor spirituală de dinainte, rămânând neschimbaţi după auzirea atâtor predici. Adevăratul test al lucrării unui slujitor este starea duhovnicească în care rămân oamenii care au fost slujiţi de el, după ce slujitorul însuşi este deja plecat din lumea aceasta. Atunci va reieşi natura slujirii lui şi se va şti: dacă a fost una sufletească sau una duhovnicească.

Orice lucrare care atrage oamenii la noi înşine se va dovedi a fi lemn, fân şi trestie în acea ultimă zi, pentru că a glorificat doar omul.

Lucrarea lui Isus a fost duhovnicească. Dovada este văzută în faptul că El a lăsat în urma Lui un număr de oameni (chiar dacă acest număr era mic), care, la rândul lor, au devenit şi ei duhovniceşti şi nu sufleteşti. Pentru a manifesta slava Sa, şi în acest sens, noi trebuie să călcăm pe urmele Lui.

Slujirea şi trăirea sufletească pregăteşte calea venirii şi acceptării pe plan internaţional a Antihristului – omul absolut sufletesc. El se va ridica peste toţi ceilalţi şi va atrage masele de oameni la el însuşi, chiar folosind puteri miraculoase în acest sens. (2 Tesaloniceni 2:3-10).

Prin urmare, atragerea atenţiei oamenilor asupra noastră înşine şi asupra lucrării noastre este esenţa duhului Antihristului. A avea putere asupra conştiinţei oamenilor, astfel încât noi să le spunem ce să facă şi unde să meargă, este ceva sufletesc. A daîndemnuri oamenilor este o faptă duhovnicească, dar a exercita control asupra lor este o activitate sufletească.

Isus n-a obligat pe niciunul din ucenicii Săi să facă ceva. El a respectat libertatea alegerii cu care Dumnezeu l-a învestit pe om.

Aşa că, El a fost Slujitorul tuturor oamenilor şi, în loc ca tot timpul să-i comande, le-a slujit.

Este foarte uşor să predici cu spiritul unui conducător şi a unui stăpân şi nu cu duhul unui slujitor (2 Cor. 4:5). Noi putem face uz de puterea sufletului nostru pentru a impune altora modul nostru de a vedea lucrurile. Aceasta va conduce oamenii într-o stare de robie faţă de noi.

O persoană care este plină de râvnă, dar ignorantă în ce priveşte vânjoasa lui putere sufletească, nici nu va realiza că de fapt cucereşte oameni pentru el însuşi, şi nu pentru Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu nu este săvârşită prin putere sau autoritate umană ci prin Duhul Sfânt. Una

dintre semnele care ne indică faptul că Duhul Sfânt este la lucru, e libertatea (2 Cor. 3:17) – libertate deplină, dată fiecărei persoane.

Gândiţi-vă cum se comportă un slujitor într-o casă. El slujeşte în linişte şi, după ce a făcut ceea ce era necesar, se retrage în bucătărie. El nu intră într-un mod ostentativ, ca şi când el ar fi cel sărbătorit, nici nu se apucă să le spună celor de la masă ce au de făcut. Câţi sunt dispuşi să slujească pe Domnul în felul acesta?

Cineva a spus odată că: „Există numai un singur lucru peste care un slujitor are dreptul să stăpânească, şi anume peste propria lui fire pământească. Numai în măsura în care poate să-şi stăpânească propria fire pământească poate să conducă pe alţii înainte, înspre o viaţă duhovnicească. Un slujitor duhovnicesc slujeşte numai prin puterea care îi este dată de Dumnezeu şi această putere îi este dată numai ca să ajute nevoilor altora. Dacă noi, totuşi, folosim această putere pentru a domina peste o persoană şi pentru a o forţa, în vreun fel, aceasta poate deveni descurajată şi poate să o ia, în final, pe propria ei cale. Treaba unui slujitor este să lucreze, în aşa fel, încât cei care sunt slujiţi de el să intre într-o legătură vie cu Dumnezeu, Care lucrează toate lucrurile – şi nu într-o legătură cu el însuşi (1 Cor. 12:6)“.

Isus a căutat slava lui Dumnezeu, într-un astfel de mod, încât El Însuşi era gata să pregătească şi să desăvârşească calea înaintea apostolilor Săi, pentru ca ei să facă, după plecarea Lui, cevamai mare decât ceea ce a făcut El vreodată(Ioan 14:12). Această lucrare mai mare a fost, fără îndoială, zidirea Bisericii, în care membrii devin una, aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una (Ioan 17:21-23). În timpul vieţii lui Isus pe Pământ nici măcar doi din ucenicii Săi n-au devenit una aşa cum Tatăl şi Fiul sunt una. Fiecare dintre ei căuta propriile interese. După ziua Cincizecimii, însă, mulţi dintre ucenicii Lui au devenit una,

aşa cum a dorit Isus. Aceasta a fost lucrarea aceea mai

mare.

Isus a bătătorit calea pentru ca alţii să facă o lucrare mai mare. El a murit şi a pus temelia iar ucenicii Lui construiesc pe ea.

Nu a existat interes personal în Isus. Nu L-a deranjat dacă altcineva era avantajat prin ceea ce a făcut El, dacă în toate acestea Tatăl era Cel glorificat.

Această spiritualitate trebuie să ne însufleţească, dacă vrem să transmitem viaţă reală Bisericii, care este Trupul lui Hristos, şi să o zidim în vederea plinătăţii staturii lui Hristos.

Isus a trăit atât de deplin şi complet numai înaintea feţei Tatălui încât, după ce a înviat din morţi, nu S-a îngrijorat în legătură cu reabilitarea Lui înaintea celor care L-au judecat pe nedrept şi L-au crucificat.

În ochii lumii şi a liderilor evrei lucrarea lui Isus a fost un faliment total. Dacă Isus ar fi fost sufletesc, El ar fi avut ambiţia să Se întoarcă după învierea Lui şi să Se prezinte înaintea acelor lideri, pentru a-i uimi şi a Se justifica în faţa lor, dar El n-a făcut aceasta. După înviere S-a prezentat numai acelora care au crezut în El.

Momentul hotărât de Tatăl pentru reabilitarea lui Isus încă nu a venit – iar Isus a fost dispus să aştepte. Acel moment încă nu a venit nici acum.

Isus încă şi acum este înţeles greşit de lume şi cei mai mulţi oameni consideră viaţa Lui un faliment. El Şi-a început viaţa (ca om) în dezonoarea unei iesle pentru vite şi Şi-a terminat viaţa pământească cu o moarte umilitoare, pe cruce, între doi criminali de cea mai joasă speţă, şi în acea postură L-a văzut lumea pentru ultima oară.

Isus a fost gata să apară înaintea oamenilor ca unul care a falimentat, dacă Tatăl era glorificat prin aceasta. El nu a trăit sau slujit ca să fie admirat de oameni, şi, din această cauză, într-o zi, Tatăl Îi va dovedi dreptatea în faţa tuturor, cu mare slavă şi onoare; şi, în ziua aceea, orice

În ultimele pagini ale Scripturii întâlnim rodul lucrării Duhului Sfânt – Mireasa lui Hristos. De asemenea întâlnim rezultatul lucrării false a lui Satan – curva.

Ioan spune, „Şi eu am văzut coborându-se din cer de

la Dumnezeu, CETATEA SFÂNTĂ, NOUL IERUSALIM,

gătită ca o MIREASĂ împodobită pentru bărbatul ei. Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, AVÂND SLAVA LUI DUMNEZEU. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul” (Apocalipsa 21:2,10,11) .

Înainte de a vedea această imagine cu privire la Mireasa lui Hristos, lui Ioan i-a fost dată o imagine a curvei – soţia adulteră spiritual, care pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dar, de fapt, iubeşte lumea (Iacov. 4:4). Acesta e creştinismul fals, având o formă de evlavie (o doctrină corectă), dar fără putere (fără viaţă divină) (2 Timotei 3:5).

Ioan spune: „Şi am văzut o femeie, Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului. El a strigat cu glas tare, şi a zis: “A căzut, a căzut, Babilonul cel mare!”(…) când vor vedea fumul arderii ei (…) Fumul ei se ridică în sus în vecii vecilor” (Apocalipsa 17:3,5; 18:2,9; 19:3) .

Contrastul este izbitor. Mireasa rezistă focului judecăţii, „luminând ca o piatră prea scumpă”, curva este redusă la cenuşă, „fumul ei” înălţându-se spre ceruri, deoarece era formată din lucruri pieritoare.

Ierusalim – Mireasa şi Babilon – curva sunt două sisteme: unul de la Dumnezeu, iar celălalt „lumesc, sufletesc şi drăcesc” (Iacov. 3:15).

Să ne uităm întâi la Babilon.

Babilonul îşi are originea la turnul Babel, care a fost construitconform planului omului, prin puterea omului şi pentru slava omului.

„Şi au zis unul către altul [DIN OM]:

<<Haidem! să ne zidim o cetate [PRIN OM] şi să ne facem un nume [ PENTRU OM]>>” (Geneza 11:3,4).

Cu ani mai târziu, împăratul Nebucadneţar, având deja construit semeţul oraş al Babilonului, capitala măreţului său imperiu mondial, a privit într-o zi asupra oraşului şi a rostit cu un ton de înfumurare:

„Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu [DIN OM] (…)

prin puterea bogăţiei mele [PRIN OM] (…)

spre slava măreţiei mele [PENTRU OM]?” (Daniel 4:30).

Turnul din Babel a sfârşit-o în judecată. Mândria lui Nebucadneţar a adus asupra lui judecata imediată a lui Dumnezeu (Daniel 4:31-33). Sfârşitul tuturor lucrurilor născute din înţelepciunea şi puterea omului, şi pentru slava acestuia, va fi, de asemenea, judecata lui Dumnezeu. Tot ceea ce este înfăptuit prin putere firească va pieri, chiar dacă se numeşte “lucrare creştină”.

„Zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc. Astfel, POPOARELE [lucrătorii creştini ?] MUNCESC DEGEABA, şi NEAMURILE SE TRUDESC PENTRU FOC”

(Ieremia 51:58) .

Pe de altă parte, Ierusalimul este Cetatea lui Dumnezeu (Evrei 12:22). În Vechiul Testament, acesta este locul unde se afla Templul lui Dumnezeu. Ierusalimul, sălaşul lui Dumnezeu, îşi avea originea în Locaşul Sfânt, construit de Moise (Exod 25:8).

Locaşul Sfânt a fost construit întocmai după planul lui

Dumnezeu:

„(…) întocmai cum îi poruncise Domnul” (Exod 40:16)

[DIN DUMNEZEU].

A fost construit de oameni înzestraţi cu puterea lui

Dumnezeu:

„Beţaleel (…) L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu (…)” (Exod 31:1-5) [PRIN DUMNEZEU].

A fost construit pentru gloria lui Dumnezeu:

„(…) slava Domnului a umplut cortul [Locaşul Sfânt].” (Exod 40:34) [ PENTRU DUMNEZEU].

Ceea ce îşi are originea în Dumnezeu şi este înfăptuit prin puterea Divină, pentru gloria lui Dumnezeu Însuşi, va rămâne pentru totdeauna. Va rezista focului, strălucind ca o piatră scumpă, pentru că este construit din aur, argint şi pietre scumpe.

Comparând paginile de început ale Scripturii cu cele finale, găsim că cei doi pomi (pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi a răului) au produs, în vremurile sfârşitului, două sisteme – Ierusalimul şi Babilonul.

Ceea ce este cu adevărat născut din Duhul –din Dumnezeu, prin Dumnezeu şi pentru Dumnezeu – rămâne veşnic; pe când ceea ce a fost născut din fire – din om, prin om şi pentru om – va pieri.

Astăzi, noi trăim ce este scris între Geneza şi Apocalipsa. Chiar dacă ne dăm seama sau nu, suntem prinşi într-unul dintre aceste două sisteme: unul hotărât să Îl înalţe şi să Îl glorifice pe Dumnezeu, iar celălalt urmărind să îl glorifice şi să îl înalţe pe om; unul urmându-L pe Hristos, iar celălalt urmându-l pe Adam; unul trăind în Duhul, iar celălalt trăind după îndemnurile trupeşti şi sufleteşti.

Atât Isus cât şi Adam au auzit vocea lui Dumnezeu – diferenţa a constat doar în faptul că Unul a ascultat iar celălalt nu a ascultat. Aşa cum spune Isus, va fi la fel şi cu cei care Îi aud vocea: unul va asculta şi va zidi pe stâncă o casă de nezdruncinat pe vecie, pe când celălalt va auzi fără

să dea ascultare şi, astfel, va zidi pe nisip o casă care este sortită pieirii (Matei 7:24-27).

Aceste două case, de care a vorbit Isus, sunt Ierusalimul şi Babilonul.

Există astăzi oameni care sunt justificaţi pe deplin, prin credinţă, şi intră în Noul Legământ, pecetluiţi fiind cu sângele lui Isus şi care Îl urmează pe Isus într-o viaţă de ascultare faţă de voia lui Dumnezeu (descrişi, în mod specific, în Matei 5-7), care zidesc pe stâncă şi au parte de Noul Ierusalim. Ca să descoperi dacă faci parte dintre ei, trebuie doar să citeşti Matei capitolele 5 până la 7.

În acelaşi timp, sunt alţii (formând, de departe, majoritatea) care aud cuvintele lui Isus din Matei 5 la 7, dar, având o înţelegere greşită despre justificare, credinţă şi har, trăiesc într-o falsă siguranţă, necăutând să dea ascultare cuvintelor lui Isus şi zidesc, astfel, pe nisip; ei fac parte din Babilon şi vor pieri pe vecie.

Ei se văd pe ei înşişi “creştini”, deoarece Isus a spus că omul care zideşte pe nisip este unul care Îi aude vocea, deci aici nu este vorba de unul necredincios, ci de unul care citeşte Biblia şi merge la “biserică”. Singura lui problemă e că nu este ascultător, de aceea nu poate fi părtaş la mântuirea veşnică, promisă tuturor celor care ascultă de Isus (Evrei 5:9). Credinţa lui nu a fost una reală, pentru că nu a avut fapte ale ascultării care să desăvârşească acea credinţă (Iacov 2:22,26).

Cei care se află sub stăpânirea lui Adam îşi urmează stăpânul, în neascultare de voia descoperită a lui Dumnezeu, dar sunt convinşi de Satan că “nu vor muri” (Geneza 3:4), pentru că pretind că L-au “acceptat pe Hristos”. Prin urmare, ei trăiesc într-o falsă siguranţă în Babilon.

În acelaşi timp, cei de sub stăpânirea lui Hristos sunt identificaţi prin faptul că “trăiesc cum a trăit Isus” (1 Ioan 2:6), în ascultare de voia lui Dumnezeu. Aceştia

sunt fraţii si surorile lui Hristos (Matei 12:50) şi au parte

de Noul Ierusalim.

În pilda spusă de Isus la finalul pasajului din Matei 5 la 7 este important să observăm că atât casa omului înţelept, cât şi cea a nebunului au rămas în picioare pentru un timp – după cum şi Babilonul şi Ierusalimul au rămas în picioare până astăzi – până când a venit ploaia şi s-au revărsat şuvoaiele. În timp ce nebunul s-a preocupat doar de partea vizibilă a casei (mărturia înaintea oamenilor), înţeleptul s-a concentrat, în primul rând, pe fundaţie (viaţa ascunsă a inimii înaintea Feţei lui Dumnezeu).

Când au venit şuvoaiele şi ploaia (judecata lui Dumnezeu), fundaţia a fost testată prima.

„Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (I Petru 4:17,18).

„Nu oricine-Mi zice: “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: “Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: “Niciodată nu v-am cunoscut (“oricine păcătuieşte… nu L-a cunoscut” – 1 Ioan 3:6); depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” (Matei 7:21-23) .

Observaţi că vor fi mulţi care sunt creştini înmintea lor (numindu-L pe Isus “Doamne”) şi în simţirile lor (numindu-L pe Isus “Doamne, Doamne!”), dar care, totuşi, nu îşi supun voinţa lor pentru a face voia lui Dumnezeu. Domnul îi alungă ca nefiindu-I cunoscuţi Lui.

Trăsătura distinctivă a Ierusalimului este sfinţenia. Ierusalimul este numit „Cetatea SFÂNTĂ” (Apocalipsa 21:2). Pe de alta parte, Babilonul se impune prin măreţie. El este numit „cetatea cea MARE”

(Apocalipsa 18:10) . În Apocalipsa este numit „mare” de unsprezece ori.

Cei care trăiesc în sfinţenie adevărată, în ascultare de Dumnezeu şi s-au făcut părtaşi naturii de har a lui Hristos, prin credinţă, sunt zidiţi împreună în Ierusalim; pe când cei care caută măreţia aici pe Pământ (mărturia şi cinstirea oamenilor) sunt zidiţi în Babilon.

Timp de două mii de ani chemarea a fost făcută pentru poporul lui Dumnezeu: „Ieşiţi din mijlocul ei, [Babilon] POPORUL MEU, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4) .

Chemarea este cu atât mai stăruitoare astăzi, cu cât ne apropiem tot mai mult de sfârşitul vremurilor. Este regretabil, într-adevăr, că până şi copiii lui Dumnezeu se pot încurca cu Babilonul luând, astfel, parte la pedeapsa acestuia – dacă nu ţin seama de chemarea lui Dumnezeu, care este atât de limpede. Apartenenţa la o doctrină evanghelică sau luarea unei “decizii pentru Hristos” nu va fi de folos nimănui în acea zi, dacă nu am trăit o viaţă în concordanţă cu adevărata doctrină, sau nu am făcut fapte ale ascultării care sunt semnele de identificare ale unei credinţe adevărate.

Cât de profundă a fost dorinţa lui Dumnezeu, când L-a făcut pe om după propria Lui asemănare, ca omul să fie părtaş naturii Sale divine şi să manifeste slava Lui!

Atunci când omul a căzut, cât de mare a fost preţul pe care Dumnezeu a fost dispus să-l plătească „trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului” (Romani 8:3) ca prin aceasta să fie deschisă o cale, ca omul să poată fi înnoit şi readus la locul de unde a putut odinioară să îndeplinească scopul divin!

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt deopotrivă implicaţi în această lucrare de răscumpărare şi de transformare a omului. Deşi mulţi bărbaţi şi multe femei, în nebunia lor, nu vor răspunde cu ascultare lui Dumnezeu, totuşi, scopul