Cum de ascultaţi şi primiţi atât de uşor „serul păstorului –Anticrist”, (care nivelează calea CIP-uirii), dar nu acceptaţi Serul Duhovnicesc, care vindecă Dumnezeieşte, fiindcă este plin cu Esenţa vieţii, cu rânduiala şi învăţătura sfântă, bună, plăcută, desăvarşită- cu imunitate veşnică; De ce nu „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Mat.6/33) Nu vă doare PRIGOANA “Doctorului Duhovnicesc”, care a coborât la noi să ne vindece, dar noi nu i-am găsit un loc în ieslea inimii ?După ce l-am pironit pe Isuss, pe Duhul Sfânt trimis să ne ajute, de ce îl respingem? De ce nu credem că El este unicul Prieten al TUTUROR păcătoşilor, venit să ne slujească (Ioan, 13/14), fiindcă este mai mare, mai tare şi mai bun decât noi toţi la un loc! Dacă ne conectăm/hrănim aşa de uşor întru toate sursele, învăţăturile şi “izvoarele” lumii -care ne înrăiesc, mint, manipulează, otrăvesc, îmbolnăvesc, demonizează, de ce nu ne prizăm, gratuit, la transfuzia cu Gândirea- cu Sângele Sfânt, Sănătos, Hrănitor, Veşnic, Purificator, plin cu globule Atotputernice, Atotcunoscătoare, Atotvindecative?

Publicat la: Aprilie 3, 2022

Nici un comentariu

Cel mai mare manager de active din lume anunță sfârșitul globalizării: ‘Invazia rusă din Ucraina a pus capăt globalizării pe care am experimentat-o’ …Cand religia se uneste cu Fiara politica…Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist-Războiul a revenit în Europa și nu dă semne să plece foarte curând, cât nu dispare, de la Kremlin, Vladimir Putin… 1. “Ucenicul” lui Iliescu – Hrebenciuc a furat la praznicul comunismului cca un MILIARD de EURO! Cât credeţi că au muls pina la singe ceilalţi potopisti care au defrişat poporul, au furat izvorul bunăstării şi, prin legi mizerabile – au îngropat de vii speranţe nevinovate şi au alungat tinerii printre străini…2. Simbolic,sugestiv,primul român decorat de preşedintele Klaus Iohannis este un DETINUT POLITIC…Biblia nu este o carte, este Biblioteca lui Dumnezeu pe pământ, explică Pr. Stelian Tofană | INTERVIU… Charles Spurgeon – Căutaţi mai întâi…

Comentariul biblic al credinciosului – Vechiul Testament……Condiţiile studierii Bibliei…Studiu biblic – Ioan 1 – Adevărata Lumină…Prezentarea Adevărului Biblic…Biblia și vremurile din urmă… Biserica din Ierusalim aduce multă roadă…Marturia personala…Comentarii la versete biblice-Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că…Pomul cunoștinței…Șarpele din Eden…Când apar cei 144.000?…Studiul epistolei 1 Petru (3)-Hendrik Leendert Heijkoop si… ttps://www.soundwords.de/ro/studiul-epistolei-1-petru-5-a11210.html Şi pentru asta se caută un om care să aprindă foamea unui Post Duhovnicesc şi Trupesc, care să de-a foc lumii cu rugăciuni fierbinţi, pentru a nu mai accepta idolatrii, moaşterii, landalii, pomeni, taxe, lumânări, iconării făcătoare de bani şi sărăntoci; „Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!” (Ez.22/30) Fiindcă nu găseşte un Om care să îndrepte inima copiilor spre părinţi şi pe toţi spre Prietenul păcătoşilor; ” … aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu: “Pentru că M-ai uitat, pentru că M-ai aruncat la spate-ţi, poartă-ţi şi tu acum pedeapsa nelegiuirilor şi curviilor tale.” (Ez.23/35)..Clocitoarea (in)Justitiei da semne handicapate… Cristi Danilet cere demisia celor 7 judecatori CCR care au declarat ca hotararea CJUE este neconstitutionala: „Decizia lor arunca afara Romania din Uniunea Europeana”….O singura eroina face mai mult decat toata Romania hibernal de…PeSeDala…Formidabila Maia Sandu. Anunta o lege de „confiscare rapida a averilor functionarilor provenite din fapte ilicite” …Caracatita – Iosif Buble a imprumutat PSD cu 100.000 de euro in anul electoral 2020. In schimb a incasat sute de mii de euro tot de la PSD…N-o lasati sa lupte singura pe aceasta DOAMNA a igienizarii nationale !Extindeti lupta,fiindca in toata tara se fac golanii/PeSeDii –GUNOIERII in stil barbar,inclusiv la tara,unde oamenii platesc, dar le este frica sa intrebe ””PENTRU CEEE???”” Clotilde Armand, noi dezvaluiri: „Incredibil dar adevarat”. Cum a reusit sa „piarda” avocata Flavia Teodosiu un proces de 100 de milioane de lei impotriva Romprest …In loc sa se pocaiasca pentru distrugerea-furtul avutiei obstesti, pentru prigoana a milioane de oameni printre straini, avortarea inca a unui popor, ingroparea mineriadei-decembriadei etccccc- PSD-iștii au întrecut orice limită față de Clotilde: „În Franța era răpită și violată zile în șir” … Adevarul nu moare niciodata…

Când apar cei 144.000?

„Apoi m-am uitat și iată, Mielul stătea pe Muntele Sion; și împreună cu el stăteau o sută patruzeci și patru de mii” (Apoc.14:1).

144.000

Cei 144.000 sunt israeliți spirituali, creștini, pentru că sunt împreună cu „Mielul” și-l „urmează oriunde merge el” (14:4). De asemenea, numărul lor este simbolic (Vezi 288.000 de regi și preoți!).

Timpul când apar acești 144.000 depinde de identitatea lor în raport cu biserica creștină. Dacă reprezintă întreaga biserică, din secolul întâi și până la final, sau numai rămășița ei, la care apostolul Pavel s-a referit prin cuvintele “noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului” (1 Tes. 4:15). Discuția care urmează va arăta că cei 144.000 sunt rămășița bisericii, care trece prin necazul cel mare, și că astfel timpul apariției lor este în viitor.

Argumentul sigilării.
Fenomenele care survin la pecetea a șasea marchează încheierea necazului cel mare (Apoc. 6:12-17; comp. cu Mat. 24:29). Chiar în acest context Ioan vede grupul celor 144.000 de “israeliți”, care sunt sigilați ca slujitori ai lui Dumnezeu (7:3; 14:1). Nimic nu indică că în numărul lor se găsesc și cei care au murit anterior în necazul cel mare sau chiar de la întemeierea bisericii (6:9-11).

Argumentul învierii.
Pavel stabilește ordinea “întâi vor învia cei morți în Cristos, apoi noi cei vii care rămânem, vom fi răpiți împreună cu ei” (1 Tes. 4:16, 17). Întrucât învierea are loc în Mileniu (20:3, 4), rămășița bisericii nu poate fi “împreună” cu ceilalți decât numai după această înviere, adică în Mileniu. Dar în capitolele 7 și 14 cei 144.000 sunt deja sigilați ca slujitori ai lui Dumnezeu și strânși pe Muntele Sion – toate acestea înainte de Mileniu.
- Pasajele din Apocalipsa 6:9-11 și 14:13, deși îi menționează pe cei care au murit sau mor de atunci înainte, nu se referă la o înviere propriu-zisă a morților. Din contra, se specifică că ei urmează “să se mai odihnească încă puțin” (în somnul morții).

Argumentul profetic.
Unele caracteristici ale celor 144.000 se bazează pe profeții ale Vechiului Testament referitoare la restabilirea rămășiței în patria ei pe muntele Sion. De exemplu, cuvintele din 14:5: “Și în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină”, sunt o parafrazare a profeției lui Țefania: “Rămășița lui Israel nu va mai lucra nedrept, nu va mai spune minciuni și nici nu se va mai găsi în gura lor o limbă înșelătoare” (Țef. 3:13).

În lumina argumentelor de mai sus este evident că cei 144.000 sunt rămășița bisericii, care supraviețuiește necazului cel mare.

Charles Spurgeon – Căutaţi mai întâi…

Un comerciant bătrân îi spuse într-o zi fiului său: „Mă bucur că-ţi place Evanghelia, dar ascultă ce-ţi spun şi fii înţelept. Mă ocup de comerţ de patruzeci de ani; sfatul pe care ţi-l dau este: ţine-te de comerţ, câştigă bani, iar după aceea vezi-ţi şi de Evanghelie. Acest tânăr a început să-şi pună mintea la lucru şi, gândind serios, a apucat-o pe calea cea bună. A răspuns deci: „Tată, am fost întotdeauna recunoscător pentru sfaturile bune pe care mi le-ai dat; iartă-mă însă că de data aceasta nu pot să fiu de aceeaşi părere cu tine. Nu se spune oare în Scriptură: ‘Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui’? De aceea nu pot să caut mai întâi să câştig bani, ci voi căuta mai întâi să ascult de Dumnezeu; trag nădejde însă că, din această cauză, nu voi fi mai puţin atent şi harnic în munca de comerciant”. Fiul acela îşi întrecea tatăl în înţelepciune.

Adevărata evlavie este de folos în orice privinţă, atât pentru viaţa de aici, cât şi pentru cea viitoare. Chiar dacă ar fi să mor ca un câine, eu tot creştin vreau să fiu. Pune mai presus de toate creştinismul, adevărata credinţă din inimă. Începe fiecare săptămână dând cea dintâi zi întru totul adorării lui Dumnezeu. Începe fiecare zi folosind dimineaţa pentru legătura cu Dumnezeu. Începe viaţa de căsnicie în rugăciune, cerând binecuvântarea Tatălui ceresc; alege-ţi o soţie care să fie una cu tine în frica de Domnul. Orice lucrare, orice ocupaţie sfinţeşte-o prin rugăciune şi în orice lucru de care te vei apuca, lasă-te călăuzit de Domnul. Dacă începem, urmăm şi sfârşim cu Dumnezeu, calea noastră va fi înconjurată de binecuvântări.

Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, deoarece merită ca Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui să fie alese întâi. Dacă este vorba să alegi între Dumnezeu şi Mamona, nu sta o clipă la gânduri. Dacă bogăţia şi neprihănirea luptă între ele care să fie mai întâi, atunci ducă-se banul şi rămâi cu neprihănirea. Urmează lui Hristos, oricât de mult te-ar costa lucrul acesta. Binecuvântat este omul care nu stă pe gânduri şi nu şovăieşte, ci, precum Moise, „vrea mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului” (Evrei 11:25). Binecuvântat este omul care nu cunoaşte altă preocupare decât aceea a ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu şi a deplinei predări în slujba Lui şi care, cu hotărâre şi bucurie, poate să zică precum în versurile: „Mai bogat decât sunt în Isus, nu pot să fiu. Toate comorile acestui pământ nu sunt altceva decât un câştig unit cu spaimă”.

„Toate bune”, zicea cineva, „dar trebuie să şi trăieşti”. Că trebuie să trăieşti, eu nu sunt în totul sigur. Sunt mai degrabă cazuri când ar fi mai bine să nu trăieşti. O vorbă veche zice: „Mai bine moartea decât să mă lepăd de credinţă”. Cu alt lucru însă sunt cu totul de acord, şi anume că trebuie să murim. De aceea merită să ne gândim mai mult la acest „trebuie” şi să nu mai tot repetăm ideea că „trebuie să trăim”.

Dar dacă este să trăim, atunci să trăim fără să înşelăm pe nimeni, fără să facem afaceri necurate şi fără să minţim pe oameni cu reclame false. Să trăim, dar în chip cinstit. Gândeşte-te la acest punct de vedere, meditează atent la el, iar apoi spune: „Cu ajutorul lui Dumnezeu urmăresc să fac ceea ce este drept”. O greutate sau alta, dacă eşti cinstit, serios şi tare, va fi în curând biruită. Să nu fii niciodată un om care fuge de responsabilitate. Niciunul dintre noi să nu se întrebe dacă, lucrând cinstit, suntem plăcuţi oamenilor sau nu, ci, fără să ne uităm în dreapta sau în stânga, să lucrăm după cuvintele: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui”.

Evlavia noastră să se arate mai întâi în râvna noastră. Este foarte trist că mulţi îşi cheltuie cea mai mare energie pentru scopuri lumeşti, iar pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi pentru veşnicie nu le mai rămân decât slăbiciunile. În afaceri sunt cu totul acolo, trup şi suflet, dar nu tot la fel şi la timpul de rugăciune. Aceasta îmi aduce aminte de un frate al cărui glas la ora de rugăciune era aşa de stins că abia puteai să-l auzi; nu tot aşa era însă şi în magazinul lui, unde răsuna destul de tare. Este drept oare ca lucrurile lumeşti să le facem cu toată puterea noastră, iar faţă de Domnul Isus să nu fim decât „căldicei”? Dacă este vorba să fim plini de râvnă şi înflăcăraţi, să fim pentru lucrurile alese, în slujba celui mai bun Domn şi Învăţător. În lucrarea Lui niciodată nu putem să spunem că suntem prea serioşi; din nefericire însă, rar întâlnim pe câte cineva a cărui pasiune în lucrarea Domnului să întreacă măsura obişnuită! Pentru El, care ne-a răscumpărat cu sângele Său scump, nu putem niciodată să facem prea mult; ne pare foarte rău că nu putem face destul. Unii oameni au foarte mult timp pentru calcule, dar foarte puţin timp pentru Biblie, au inima foarte înflăcărată pentru afaceri, dar puţin preocupată pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nu este bine aşa. Un alt loc se cuvine lucrurilor lui Dumnezeu. Pune întâi ce este pe primul loc; pune deci tot sufletul în a-L iubi pe Domnul şi a-L sluji!

„Este acesta creştin?”, întreabă câte cineva şi primeşte, poate, răspunsul: „Da, aşa cred, dar în ultimul timp nu prea a slujit”. O, deşteptaţi-vă voi care dormiţi! Este vremea să vă treziţi din somn. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui” punând în viaţa voastră adevărata evlavie mai presus de orice. Cârma corăbiei vieţii voastre este în mâna lui Dumnezeu. A-L glorifica pe Dumnezeu, iată care ar trebui să fie pasiunea noastră cea mai importantă. Această ramură de migdal a lui Aaron ar trebui să înghită celelalte ramuri. Mai întâi să fii un om al lui Dumnezeu, un adevărat creştin, şi după aceea bancher sau comerciant, lucrător sau muncitor. Este o bucurie pentru mine când văd că cei dintâi oameni ai noştri au fost mai întâi creştini şi după aceea englezi, conservatori, liberali sau radicali, fiecare după încredinţarea lui; omul trebuie să fie mai întâi un om al lui Dumnezeu. O, de-ar fi politica noastră, comerţul nostru, literatura noastră şi arta noastră pline doar de acest gând: creştin înainte de toate! Atunci şi celelalte lucruri ar fi un câştig. Ştiinţa, legile sociale, afacerile, viaţa de familie toate ar avea o mai bună înfăţişare sub stăpânirea unui creştinism viu. Frica de Dumnezeu ar trebui să fie temelia şi piatra din capul unghiului clădirii sociale. „Mai întâi Hristos” şi după aceea toate celelalte lucruri în ordinea firească. Mai înainte şi mai presus de toate să lumineze predarea voastră în mâna lui Dumnezeu, aşa cum în pustie stâlpul de foc lumina toată tabăra lui Israel.

Dacă cineva întreabă: „Ce s-ar mai alege de comerţ şi de industrie, dacă ar fi să lucrăm potrivit cu evlavia?”, răspunsul este: „Toate acestea vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Dacă un tânăr care păşeşte în viaţă cu hotărârea de a face toate în frica lui Dumnezeu este decis ca, prin ajutorul lui Dumnezeu, să nu facă nimic împotriva gândului Domnului Isus, ce s-ar întâmpla oare? Cu siguranţă că nu va duce lipsă de nimic din ceea ce îi este necesar, îmbrăcăminte şi toate celelalte lucruri ale vieţii: „toate acestea i se vor da pe deasupra”.

Cont. aici- https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-cautati-mai-intai/

Cautati Mai Intai Imparatia Lui Dumnezeu

Sa luam aminte la cuvintele Mantuitorului. Acestea reprezinta sfatul Lui pentru toti oamenii. Aceasta recomandare pentru lista prioritatilor noastre apartine celui care a randuit toate lucrurile in ordinea importantei lor. El stie mai bine ce trebuie sa ne preocupe mai intai.

Prin inteleptul Solomon aflam ca toate lucrurile isi au vremea lor iar prin Domnul Isus aflam ca mai intai, mai presus de orice lucru, preocuparea noastra trebuie sa fie pentru Imparatia lui Dumnezeu.

De la copii la varstnici, toti avem o lista (scrisa sau nescrisa) a lucrurilor pe care dorim sa le infaptuim sau care trebuiesc facute zilnic, saptamanal, lunar si anual. Ce se afla in capul listei? Care este cel mai important lucru pentru noi?

Oricare ar fi lucrurile care ne preocupa in mod deosebit si oricum am justifica importanta lor nu vom reusi sa gasim echivalent pentru cautarea mai intai a Imparatiei Domnului.

Dar ce inseamna acest lucru? La ce se refera Domnul Isus in sfatul pe care il da? Contextul acestui verset de la Evanghelia dupa Matei ne ajuta sa intelegem ce a vrut sa ne spuna Cel care ne vrea binele si fericirea vesnica.

Iata fragmentul din predica de pe munte a Mantuitorului care include marea cautare recomandata de Isus: “Nu va ingrijorati dar, zicand: “Ce vom manca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: “Cu ce ne vom imbraca?” Fiindca toate aceste lucruri Neamurile le cauta. Tatal vostru cel ceresc stie ca aveti trebuinta de ele. Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si neprihanirea Lui, si toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Nu va ingrijorati dar de ziua de maine; caci ziua de maine se va ingrijora de ea insas. Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6:31-34).

Mancarea, bautura si imbracamintea sunt lucrurile pe care le cauta toti oamenii. Toata alergarea si zbaterea vietii consta in a agonisi si a avea din belsug aceste lucruri ce tin de material, de existenta vremelnica pamanteasca sau de impliniri potrivit cu standardele omenesti de viata si impliniri.

Mai presus de aceasta perspectiva omeneasca ce tine de o buna vietuire cu sanatate si in conditii materiale bune, Domnul Isus aseaza perspectiva Imparatiei lui Dumnezeu. Cel ce ne-a creat stie mai bine care din cele doua domenii ale existentei noastre ar trebui sa ne preocupe mai mult: cel material sau cel spiritual; cel fizic sau cel metafizic; cel uman sau cel divin.

Domnul Isus nu spune sa nu ne ingrijim de cele necesare pentru trup sau pentru viata pamanteasca. El spune ca mai intai trebuie sa ne ingrijim de ce este important pentru suflet. Trupul este muritor iar sufletul este vesnic. Acesta este un prim motiv pentru care trebuie sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu. Carnea si sangele, trupul nostru nu poate mosteni Imparatia Domnului ne spune Biblia.

A ne pune increderea in lucrurile materiale si a crede ca de acestea depinde fericirea noastra este cat se poate de gresit. Intruna din pilde Domnul Isus arata ce soarta are cel ce si-a neglijat sufletul si a crezut ca poate substitui cerintele spirituale cu cele materiale: “Dar Dumnezeu i-a zis: “Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul; si lucrurile, pe cari le-ai pregatit, ale cui vor fi? (Luca 12:20).

Al doilea motiv pentru care trebuie sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu consta in faptul ca oricat am incerca si oricate bunuri sau comori am strange nu putem schimba nici prezentul existentei noastre, nici viitorul. Totul depinde numai de Dumnezeu. El binecuvinteaza pe cel ce il urmeaza si implineste

http://www.crestinul.org/ImplinireaVremii/IV75/pag5.htm

Șarpele din Eden

Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse DOMNUL Dumnezeu (Gen. 3:1)

Aproape toate versiunile biblice traduc cuvântul ebraic arum din Geneza 3:1 cu șiret sau subtil. Această redare se bazează în mare parte pe credința populară că cel care a amăgit-o pe Eva a fost în realitate Satan deghizat sau că acesta s-a folosit de șarpe ca instrument.

O nota de subsol la Geneza 3:1 (NET) spune:

Contextul imediat înfățișează șarpele doar ca pe unul dintre animalele câmpului create de Dumnezeu (vezi v. 1, 14). O interpretare evreiască antică explică referirea la șarpe în mod literal, atribuind capacitatea de a vorbi tuturor animalelor din livadă. Acest text (Jub. 3:28) afirmă: “În acea zi [în ziua în care bărbatul și femeia au fost izgoniți din livadă] gura tuturor fiarelor, vitelor și păsărilor și a orice mergea sau se mișca a fost oprită de la a mai vorbi, din cauză că toate obișnuiau să-și vorbească cu aceeași articulare și limbă [presupusă a fi ebraica, vezi 12:26]”.

Totuși arum, în sensul lui de bază, înseamnă înțelept, în ideea de prudent, practic, și este redat în acest fel în multe alte pasaje. De exemplu, în Proverbe se spune: “Omul simplu crede orice cuvânt, dar omul prevăzător [arum] ia seama bine cum merge” (Prov. 14:15; vezi și 12:16; 22:3; 27:12). Se ridică deci întrebarea: Era șarpele din Eden mai prudent sau mai șiret în comparație cu celelalte animale sălbatice pe care le făcuse Dumnezeu și le dăduse în stăpânire omului? Poate fi explicat comportamentul șarpelui fără apelul la o ființă malițioasă supranaturală?

Isus și-a sfătuit ucenicii să fie “prudenți ca șerpii” (Mat. 10:16, GBV2001), ceea ce indică că șerpii posedă această calitate sau că cel puțin sunt cunoscuți de oameni în acest fel.

Multe animale sunt șirete atunci când își prind prada, de exemplu vulpea, și probabil până la un punct și șerpii. Totuși, întrucât șarpele nu se afla în Eden pentru a-i “vâna” pe oameni, calitatea care trebuie s-o fi impresionat (și înșelat!) pe Eva trebuie să fi fost prudența proverbială a acestui animal, subtilitatea.¹ Cuvintele din Geneza 3:1, YLT, privite ca o singură comunicare, arată chiar acest lucru:

Șarpele era mai subtil decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Iehova Dumnezeu și el i-a zis femeii: “Este adevărat că Dumnezeu a spus să nu mâncați din toți pomii din grădină?”

În ebraică cele două fraze sunt legate prin conjuncția vav, care aici are sens consecutiv, introducând o consecință logică: ‘Șarpele era mai prudent decât toate fiarele și chiar el i-a zis femeii’ sau ‘ca urmare i-a zis femeii’.

Prudența este o calitate care ocrotește de pericol. Proverbe 14:8 spune: “Înțelepciunea omului cunoscător [arum, înțelept, prudent] îl face să vadă pe ce cale să meargă”. Șerpii sunt foarte precauți atunci când își aleg calea și acest lucru este valabil și în legătură cu alegerea locului de vânat sau de siestă. Probabil șarpele a urcat în pomul conoștinței și femeia a observat acest lucru. Eva fusese informată că Dumnezeu ar fi zis: “Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți” (3:3). Șarpele atinsese pomul; astfel că mintea Evei a putut deveni confuză în ce privește sensul sau adevărul interdicției date de Dumnezeu.

Deși relatarea nu spune, scenariul putea fi și mai complex. De exemplu, șarpele să fi mușcat din fructele pomului și Eva să ia totul ca pe o indicație că fructele sunt comestibile. “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat” (v. 6) Desigur, până la acest punct, ea a văzut, nu a gustat (comp. Col. 2:21). Uneori oamenii au consumat în situații extreme fructe necunoscute, după ce au observat în prealabil că animalele le mânâncă. O ciupercă “ciupită” este întotdeauna mai sigură decât una intactă. În orice caz, relatarea spune că cel mai prudent, și astfel mai de încredere dintre animalele sălbatice create de Dumnezeu, i-a atras atenția Evei spre faptul că fructele pomului cunoștinței pot fi consumate fără nici un risc.²

Șerpii vorbesc?

“El i-a zis femeii…”. Cititorii evrei ai Torei au presupus fie că înțelepciunea șarpelui includea vorbirea, fie că toate animalele vorbeau la acel timp. Filozoful evreu Philo a spus că ”în vechime… șarpele putea vorbi cu glas omenesc” (On Creation 156). Iar istoricul Iosephus a scris că ”la acel timp toate vietățile vorbeau aceeași limbă” (Jewish Antiquities 1:41). Putea acea reptilă să reproducă vorbirea umană așa cum fac unele păsări? Sau să asocieze logic cuvinte și acțiuni așa cum reușesc unele animale dresate? Puțin probabil. Putem presupune totuși că au existat schimburi de cuvinte între Adam și Eva în legătură cu pomul interzis. Unele replici au rămas probabil în mod obsesiv în mintea Evei: “Dumnezeu a zis”, “să nu mâncăm”, “să nu atingem”, să nu murim” sau “să nu devenim ca el cunoscând binele și răul”! A indicat șarpele sâsâitor într-un fel oarecare spre aceste cuvinte?³ Sau mai degrabă a avut comportamentul lui înțelesul perceput sau atribuit de Eva? Nu putem cunoaște detaliile.

Singurul lucru cert este că mesajul sugerat de șarpe și preluat cu ușurință de Eva a fost cel din relatarea biblică: “Dacă cel mai prudent dintre animale în ce privește viața lui, alege pomul cunoștinței ca loc de vânat sau de siestă (poate chiar atinge fructe din care s-a consumat și nu moare), atunci este o indicație că interdicția divină nu ține departe omul de moarte, ci de cunoștință”. Indiferent dacă a fost prin gesturi instinctive persuasive, prin exemplu sau altfel, Eva a preluat mesajul șarpelui și s-a decis.⁴

“Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înțelept. A luat deci din rodul lui și a mâncat” (3:6).

Femeia a fost înșelată. Așa cum oamenii sunt înșelați de aparențe și de propriile raționamente greșite. Înainte de concluzia introdusă prin “deci”, se spune că femeia “a văzut” (sau înțeles) trei lucruri, dintre care numai primul ar putea fi asociat cu șarpele. Celelalte au de-a face cu dorințele interioare. Apostolul Pavel s-a referit la “înșelarea” Evei atunci când le-a scris creștinilor din Corint și lui Timotei (2 Cor. 11:3 și 1 Tim. 2:14):

“Dar mă tem ca nu cumva, după cum șarpele a amăgit-o pe Eva cu viclenia lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la simplitatea față de Cristos…. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia fiind amăgită s-a făcut vinovată”.

Pavel menționează “viclenia” șarpelui. Aceasta nu pentru că raportul Genezei îl prezintă pe șarpe drept viclean în mod conștient, ci pentru că Eva a interpretat lucrurile în acest fel. Ca să se disculpe în fața lui Dumnezeu, ea l-a acuzat în mod nedrept pe șarpe, la fel cum Adam, soțul ei, a acuzat-o pe ea. “Șarpele m-a amăgit și [ca urmare] am mâncat”.

Ceea ce a amăgit-o pe Eva a fost în realitate dorința ei egoistă, pentru care șarpele a devenit un simbol. Aceasta este o regulă. Tot așa corintenii s-au simțit flatați și atrași de cuvintele elocvente ale unor apostoli “nespus de aleși” (2 Cor. 11:4, 5, 13). Iacov a stabilit regula: “Fiecare este ispitit când este atras și ademenit de pofta lui însuși. Apoi pofta când a conceput, dă naștere păcatului” (Iac. 1:14, 15). În afară nu sunt cauze reale de ispită, ci doar aparențe care înșală, “argumente” de care mintea impregnată de dorință se agață atunci când “concepe” (când decide să acționeze greșit). La originea întregului proces de amăgire a Evei a stat dorința ei de a deveni, înainte de vreme, ca Dumnezeu! – Vezi Pomul cunoștinței.

Notă. Cuvintele pe care Dumnezeu le-a adresat apoi ca “blestem” șarpelui sunt în cea mai mare parte prefigurative (3:14, 15). Fiind învinuit că a adus îndepărtarea de Dumnezeu și moartea, “șarpele” urma să devină în decursul timpului simbolul a tot ce este dușman de moarte poporului lui Dumnezeu, a tot ce cauzează îndepărtarea acestuia de la ascultare și pierderea paradisului. Apocalipsa descrie acest șarpe profetic complet dezvoltat drept “balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satan, acela care înșală întreaga lume” (12:9; 20:2). Vezi Babilonul – balaurul numit Satan. Dușmănia dintre “șarpe” și poporul lui Dumnezeu este un laitmotiv al întregii Scripturi (comp. Gen. 3:15 cu Apoc. 12:17). Pentru mulți oameni vederea șerpilor literali creează resentimente puternice și induce dorința “instinctivă” de a-i omorî. Acestea se datorează până la un punct și conflictului din Eden care s-a mitizat și perpetuat în cultura multor popoare și care este “rezolvat” prin ostilitatea față de reptila literală.

1 Subtil este cel care sesizează, pătrunde cele mai mici amănunte, care poate face distincţiile cele mai fine, cel care este ager, pătrunzător, perspicace (DEX). Un număr de versiuni folosesc acest termen în Geneza 3:1, printre care și KJB, ASV și WEB. Biblia de la Blaj 1795: „Iară şearpele era mai înţălept decât toate fierile ceale de pre pământ”. Septuaginta redă termenul prin prudent. În mod interesant, nahaș (șarpe) este folosit și ca verb în sensul de a învăța prin experiență, a observa atent, a lua ca un semn prevestitor, a practica divinația (TWOT Hebrew Lexicon). De exemplu în 1 Regi 20:33 se spune: “Oamenii aceștia au luat lucrul acesta ca un semn bun [nahaș]” (vezi și Gen.30:27). A luat Eva ca un semn bun prezența șarpelui în pom și/sau gesturile lui?

2 Eva a reprodus interdicția dată de Dumnezeu într-un mod care sugerează că ea percepea moartea ca pe un efect al consumării fructului (“ca să nu muriți”), nu ca pe o pedeapsă pentru neascultare (“veți muri negreșit“, 2:17).

3 Nahaș pare să fie derivat onomatopeic de la sâsâitul sau fâșâitul șarpelui (Thes Bau:Sem, Rel. i. 287 al.). Ieremia 46:22 spune: “I se aude glasul ca fâșâitul unui șarpe! Căci ei înaintează ca o oștire” (Ier. 46:22).

4 Verbul ebraic amar (a spune) permite înțelegerea că șarpele a vorbit prin gesturi, iar cuvintele au fost modul cum le-a interpretat Eva. După Abarbanel (Bereshis 3), șarpele, urcând în pomul cunoștinței și consumând din fructele lui, i-a ”spus” Evei că fructele erau bune și inofensive.

Pomul cunoștinței

Dacă omul a fost creat după „chipul și asemănarea” lui Dumnezeu, în ce sens a ajuns „ca” Dumnezeu după consumarea din pomul cunoștinței binelui și răului?

În contextul relatării despre creație din Geneza, „asemănarea” omului cu Dumnezeu a privit distincția specifică față de animale, pe care i-au conferit-o atributele ființei divine: conștiință, rațiune, etică, etc. Numai omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Gen. 1:21, 25, 26; 9:5, 6).

„Asemănarea” nu a presupus egalitate cu Dumnezeu în autonomia morală, așa cum un copil se aseamănă intelectual părinților, dar nu este „ca” ei în capacitatea și dreptul de a lua decizii. În timp ce asemănarea a fost o urmare a actului creației, ea fiind dată omului, egalitatea în privința autonomiei morale, suveranitatea, a depins de dobândirea cunoștinței¹ binelui și răului.

¹ Cunoștința binelui și răului este capacitatea de a discerne între bine și rău, câștigată prin experiență nemijlocită, în timp: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evr. 5:14). „El va mânca smântână şi miere până va şti să lepede răul şi să aleagă binele” (Is. 7:15). A deosebi și a alege binele presupune motivație, iubire pentru ce este bine. „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele, rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina, întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!” (Is. 5:20)

Prin neascultare, omul și-a asumat pe cont propriu sau a luat poziția de egalitate cu Dumnezeu, în pofida diferenței. A încetat să-l mai recunoască ca suveranul lui și a zis, ca faraon: „Cine este Domnul ca să ascult de glasul lui?” (Exod. 5:2) În faza de “copilărie” însă, la puțini ani după creație, autonomia morală era improprie sau prematură pentru om. Pomul cunoștinței binelui și răului a constituit simbolic obiectul acestei diferențe. El reprezenta astfel cunoștința și dreptul ce derivă din ea de a decide autonom ce este bine și ce este rău din punct de vedere moral.

Omul trebuia să depindă de Dumnezeu, la fel cum copiii trebuie să asculte un timp de părinți, pentru că nu au “cunoștința” proprie adulților. Dacă refuză, de exemplu dacă fug de acasă, suferă consecințele experienței lacunare. Însă părinții ar putea spune, într-un limbaj asemănător celui din Geneza: „Iată, au ajuns ca noi, cunoscând binele și răul”, adică experimentând independența morală, făcând pe adulții care au cunoștință și astfel dreptul de a decide singuri.

A fi „ca” un adult (cu drept de a decide) este atracția adolescenților, la fel cum a fi „ca Dumnezeu” (suveran) a fost atracția pentru Adam și Eva. Cât de “adult” poate fi însă un copil sau cât de “cunoscători” au fost Adam și Eva când au luat din pomul interzis, este o altă problemă și se vede din consecințe. Set a fost dependent de părinți până la ”majorat”, deși a fost născut „după chipul și asemănarea” lor (Gen. 5:1, 3). Asemănarea deci nu a însemnat egalitate în dreptul de a decide ce este bine și ce este rău.

Adam și Eva au luat din pomul cunoștinței binelui și răului înainte de vreme și viața le-a fost afectată. Cei doi pomi nu au fost acolo ca o simplă ispită, ca un lucru de dorit, la care omul să nu ajungă niciodată. Omul trebuia “să ia ȘI din pomul vieții”:

„Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele și răul. Și acum, nu cumva să-și întindă mâna, să ia și din pomul vieții, să mănânce din el și să trăiască în veci». De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului” (Gen. 3:22, 23).

Este de presupus că cei doi au fost informați că după un timp, în care ar fi dobândit „cunoștința” alegerii binelui (în acest caz ascultarea), Dumnezeu ar fi ridicat interdicția cu privire la pomul cunoștinței – ca o confirmare că acum au ajuns „ca Dumnezeu¹, cunoscând binele și răul”. Având dreptul să ia și din pomul vieții și să trăiască veșnic. Așa cum copiii devin într-o zi ca părinții lor, capabili să ia decizii singuri și să trăiască o viață ferită de probleme.

¹ „Ca Dumnezeu” sau ”ca dumnezei (elohim)”, conform 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din noi, cunoscând binele și răul”. Cuvintele „unul din noi” sunt interpretate de obicei ca făcând aluzie la o persoană unică. Totuși „unul” ar putea fi o desemnare generică cu sensul de ‘unul oricare dintre noi’. În acest caz ele nu indică decât că la timpul exprimării lor existau ființe „ca Dumnezeu” în ce privește autonomia morală. În mod normal asemenea ființe trebuie să fi existat de când există Dumnezeu. Vezi A fost odată un Dumnezeu singur?

Biblia nu este o carte, este Biblioteca lui Dumnezeu pe pământ, explică Pr. Stelian Tofană | INTERVIU

Publicat de Sorin Ioniţe

În interviul oferit Agenției de știri Basilica cu prilejul Zilei Bibliei Pr. Stelian Tofană a explicat că Biblia nu este o carte, este Biblioteca lui Dumnezeu pe pământ, Biblioteca Duhului.

Părintele profesor a subliniat actualitatea Sfintei Scripturi și importanța citirii ei. El a spus că „este foarte bine venită inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, de a dedica Bibliei o zi pe an, 13 Noiembrie. Numai că, acest lucru nu-i suficient pentru ceea ce presupune o lectură a Bibliei și o identificare a vieții creștinului cu mesajul cuvântului sfânt”.

„Este nevoie de mult mai mult, și anume, de un Program Biblic, special conceput și implementat în Programul de catehizare a tinerilor din Biserica noastră”.

Cu prilejul interviului, Părintele Stelian Tofană a transmis un mesaj tinerilor prin care le recomandă lectura Bibliei: „Să nu vă fie rușine să citiți cuvântul lui Dumnezeu, care vă poate salva în orice clipă, din orice încercare și vă poate lumina cărarea vieții, când nimeni nu o poate face!”.

Interviul integral cu Pr. Stelian Tofană

Basilica.ro: În ziua de cinstire a Sfântului Ioan Gură de Aur sărbătorim Ziua Bibliei, sărbătoare înființată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 2006. Ce anume face ca Biblia să fie o carte actuală pentru vremurile noastre, deşi au trecut mii de ani de la redactarea cărţilor ei?

Biblia nu este o carte! Nu este o carte de istorie, deși găsim istorie în ea; nu este o carte de cosmologie, deși găsim cosmologie în ea; nu este o carte de știință, deși găsim multă știință în ea; nu este o carte de logică, deși conține atâta logică în paginile ei; nu este o carte de filosofie, deși se găsește atâta filosofie în ea…

Biblia nu este, așadar, o carte aparținând unor astfel de domenii, întrucât ea este mai mult decât o carte de istorie, de cosmologie, de știință etc., dominându-le și le depășindu-le pe toate prin conținut, dar, mai ales, prin mesajul acesteia, care transcende efemerul și limitatul creatural.

Biblia este o „Bibliotecă”. Conținând 79 (80) de cărți, și toate cărți ale Duhului, cuprinzând cuvântul lui Dumnezeu, adresat lumii, ea este „Biblioteca lui Dumnezeu”, pe pământ.

Purtând, așadar, Biblia cu noi, în mașină, în tramvai, în autobuz, în avion, sau având-o pe birou, pe noptieră, în Biblioteca de acasă sau de la serviciu, purtăm permanent cu noi, sau avem mereu lângă noi, „Biblioteca lui Dumnezeu”. Nicio altă Bibliotecă din lume nu poate fi purtată de către cititorul ei pretutindeni pe unde el ar umbla sau s-ar găsi. „Biblioteca Duhului” poate fi mereu, și în orice loc, cu noi!

Iată de ce Biblia este actuală cu fiecare generație de oameni, cu fiecare timp al istoriei omenirii!

Basilica.ro: Uneori tinerii se ruşinează să citească, să studieze sau să discute despre Biblie din cauza tendințelor și prejudecăților atât de articulate în spațiul public actual în ceea ce privește spiritualitatea, religia în general. De ce ar trebui să citească tinerii Biblia şi ce mesaj aveţi pentru ei ca să treacă peste teama de a fi etichetați?

Pentru voi tinerii, care trăiți într-o lume bulversată de non-sens, înțesată de false modele, măcinată de secularism etc., Biblia are răspuns la toate întrebările voastre, dar, mai ales, este lumina care vă poate lumina drumul vieții voastre, parcă mai lipsit ca oricând, de un țel final. Cea mai impresionantă mărturisire despre importanța cuvântului lui Dumnezeu, pentru viața omului, o consemnează Psalmul 118:

“Cuvintele gurii Tale sunt mai de preţ decât mii de comori de aur şi de argint. (v.72) Se topeşte sufletul meu după cuvântul Tău. Acesta m-a mângâiat întru necazul meu, pentru că cuvântul Tău m-a făcut viu. (v. 82) De n-ar fi fost legea Ta gândirea mea, atunci aş fi pierit întru necazul meu. (v.92) Făclie picioarelor mele sunt cuvintele Tale şi lumină cărărilor mele” (v.105).

Reflectați la aceste cuvinte! Să nu vă fie rușine să citiți cuvântul lui Dumnezeu, care vă poate salva în orice clipă, din orice încercare și vă poate lumina cărarea vieții, când nimeni nu o poate face!

Basilica.ro: Există, în special la creștinii de alte confesiuni, numeroase instrumente online pentru cunoașterea Sfintei Scripturi și studiu biblic (exemplu: The Visual Commentary on Scripture). Ce credeți despre utilizarea lor? Fac ele mai ușor de înțeles și mai atractiv textul Bibliei sau mai mult îl denaturează?

Desigur, mijloacele moderne, precum instrumentele online pentru citirea Bibliei, facilitează, uneori, nu numai lectura ei, ci și cunoașterea acesteia venită prin informații care, adesea, formează un adevărat studiu biblic aprofundat.

Acesta ar fi un avantaj, numai că, pentru a putea discerne între informații, este nevoie, înainte de toate, de o lectură personală, și, în același timp, asistată de către Biserică prin intermediul unui Program Biblic constant, care să se desfășoare în Biserică, ca mijlocul cel mai eficace în catehizarea tinerilor, și nu numai a lor, ci a tuturor creștinilor, în general. Din păcate, acest lucru ne cam lipsește!

Așadar, recomand, înainte de toate, lectura personală a Bibliei, familiarizarea cu ea, și-apoi, abordarea mai pretențioasă a unor comentarii biblice, fie ele și la cel mai accesibil nivel.

Basilica.ro: Ce inițiative sunt în țara noastră care promovează citirea Sfintei Scripturi? Ce alte proiecte considerați, că ar fi bine să fie implementate?

Așa cum spuneam, este nevoie în Biserica Ortodoxă Română de implementarea unui program biblic, de citire și de familiarizare a creștinilor, și, în special, a tinerilor, cu textul Bibliei.

Este foarte bine venită inițiativa Părintelui Patriarh Daniel, de a dedica Bibliei o zi pe an, 13 Noiembrie. Numai că, acest lucru nu-i suficient pentru ceea ce presupune o lectură a Bibliei și o identificare a vieții creștinului cu mesajul cuvântului sfânt. Este nevoie de mult mai mult, și anume, de un Program Biblic, special conceput și implementat în Programul de catehizare a tinerilor din Biserica noastră.

La Cluj-Napoca, desfășor de 4 ani și jumătate (aproape 5), în Biserica „Schimbarea la Față”, un Program Biblic, intitulat „Să citim și să învățăm împreună Biblia!”, și care se și transmite, în direct, la Radio Renașterea, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Andrei.

Impactul asupra creștinilor a fost, și este, dincolo de cuantificări în cifre sau cuvinte. Acest Program Biblic se va concretiza în 4 volume (în total peste 900 de pagini), primul volum intitulat „Să citim și să învățăm împreună Biblia! Teme de isagogie biblică” (225 pag), fiind, deja, sub tipar.

De astfel de Programe avem urgentă nevoie! Simpla participare a creștinilor la serviciile divine, de la Biserică, unde se citește și se propovăduiește, este adevărat, cuvântul sfânt, nu mai este suficientă pentru a face față propagandei biblice eterodoxe, pe de o parte, care, adesea, e foarte bine organizată, și-i domină pe creștinii noștri, mulți dintre ei total nefamiliarizați cu textul Bibliei, cât și, pe de altă parte, pentru îmbunătățirea spirituală a vieții personale, imposibil de realizat fără trăirea cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a-l trăi, trebuie mai întâi să-l cunoști!

Basilica.ro: Sfântul Ioan Hrisostom spune că nu este nimic în paginile Bibliei care să nu fie spus cu scop, care să nu aibă ascuns mare folos; nimic nu este inutil, totul a fost dictat de către Duhul Sfânt. Puteți indica pentru urmăritorii Basilica.ro unul dintre cele mai frumoase/folositoare texte din exegeza Sf. Ioan, sau din Sfânta Scriptură?

Toată referirea Sf. Ioan Gură de Aur la Sfânta Scriptură este dincolo de a putea fi calificată în „frumos” și „mai frumos”, în „folositor” și „mai folositor”.

Pentru a răspunde, totuși, la întrebare, voi aminti un text în care marele predicator al veacului al IV-lea, a pus accentul nu numai pe nevoia citirii Scripturii de către creștini, ci și pe propovăduirea acesteia, altora, creștini sau necreștini.

Este subliniată, în acest sens, nevoia înțelegerii existenței creștine și din perspectiva unei misiunii kerigmatice pe care simplul creștin trebuie să o dezvolte în lume. Într-o Omilie la Evanghelia după Ioan, Sf. Ioan Hrisostom spunea:

„Fiecare dintre voi, șezând acasă, să ia în mâini Scriptura și să citească cu mai multe zile înainte pericopa, care urmează a fi citită în fața voastră, în Biserică, în prima zi a săptămânii; să o citească fără întrerupere și de mai multe ori să cerceteze, cu mare atenție tot ce este scris acolo; să ia bine seama (probabil să noteze – n.n.) la tot ceea ce este clar și la tot ceea ce este obscur; la tot ceea ce pare a contrazice ceea ce ți se pare a fi limpede, dar nu este așa.

Și, după ce ați notat toate acestea, abia apoi să mergeți la ascultarea cuvântului explicat (în Biserică). Astfel, din această cercetare, nu puțin va fi câștigul: mintea voastră va fi familiarizată cu cunoștința cuvintelor, și astfel, în acest chip, veți deveni mult mai pricepuți și mai pătrunzători nu numai la ascultare sau la învățare, ci chiar la vestirea lor și altora.” [1]

Închei aceste puține reflecții cu ceea ce Moise spunea poporului său, în încercarea de a-l face responsabil față de cuvântul lui Dumnezeu: „Puneți în inima voastră toate cuvintele pe care eu vi le-am spus astăzi și să le lăsați moștenire copiilor voștri, ca să se silească și ei a împlini toate poruncile legii acesteia. Căci acestea nu sunt vorbe goale, ci sunt viața voastră și prin acestea vă veți îndelunga zilele (veți trăi ani mulți)” (Deut. 32, 46-47).

Pr. Stelian Tofană

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca și preot slujitor la Catedrala Mitropolitană din Cluj Napoca.

Este specialist în mai multe domenii de studiu care privesc Noul Testament, precum: Isagogia Noului Testament, Istoria Epocii Noului Testament, Teologia Noului Testament, Evangheliile sinoptice, Teologia ioaneică, Epistolele și Teologia paulină.

Părintele Tofană a publicat volume în limba română, dar și în engleză și germană, este membru în mai multe organizații, colective de redacție și societăți profesionale internaționale.

Comentarii la versete biblice

Grupaj tematic: Cristologie, iminenţa în mesajul lui Isus

Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Isus i-a spus aceste cuvinte explicative lui Nicodim, care era “un învățător al lui Israel”, pentru a-l ajuta să înțeleagă exigențele intrării în împărăția lui Dumnezeu (vezi Ioan 3:5, 10). Deși pasajul vorbește aparent despre bazele creștinismului, dragostea Tatălui, sacrificiul Fiului și salvarea lumii, mesajul lui ar putea fi mai restrâns în aria de aplicare. Ce lume a fost iubită atât de mult de Dumnezeu? În ce sens “Fiul Omului” menționat în context (v. 14) este singurul său fiu care a fost dat?

În general se crede că Dumnezeu a iubit atât de mult omenirea în ansamblu. Totuși în contextul spațio-temporal în care au fost spuse și mai târziu consemnate, cuvintele din Ioan 3:16 au ca obiect lumea israelită, națiunea aflată în legământ cu Dumnezeu, căreia i-a aparținut Isus. Așa, spre exemplu, în timp ce în Matei 15:24 Isus spune despre el că a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (la o casă regală fără rege), în Ioan 3:17 spune că a fost trimis la “lume”: “Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el” (vezi și 1:10, 11). La fel stau lucrurile în 15:18 și 16:20:

Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră. Adevărat, adevărat vă spun că voi veți plânge și vă veți văita, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.

“Lumea” despre care putea spune Isus în noaptea dinaintea execuției sale că l-a urât și că se va bucura de moartea lui era desigur aceea a propriului popor care l-a respins ca mesia prin liderii ei de la Ierusalim. Aceștia doreau să se facă stăpâni ei înșiși peste poporul lui Dumnezeu așa cum a ilustrat Isus în pilda viticultorilor (Luc. 20:13, 14):

Stăpânul viei a zis: “Ce să fac? Voi trimite pe fiul meu iubit; poate că atunci când îl vor vedea, îl vor respecta [și vor da roadele]”. Dar viticultorii, când l-au văzut, s-au sfătuit între ei și au zis: “Iată moștenitorul; veniți să-l ucidem, ca moștenirea să fie a noastră”.

Întrucât acest fiu era “moștenitorul”, înseamnă că era și singurul fiu în casa tatălui și de aceea “iubit” în mod deosebit (comp. Gen. 22:2). Dacă tatăl (sau stăpânul) a riscat să-l trimită chiar pe acesta, înseamnă că pentru el a contat foarte mult via sa și recolta strânsă din ea. “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea”. După câteva tentative respinse stăpânul îi putea pedepsi pe viticultori. Dar “Dumnezeu n-a trimis pe Fiul său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el”. Poporului Israel i s-a arătat mai departe iubire și s-a așteptat ca acesta să ofere roadele regatului: schimbarea atitudinii (asemenea unei nașteri din nou) și acceptarea cu credință a lui Mesia și a salvării aduse de el în acea generație (comp. Mat. 21:43).

Până la Ioan Botezătorul Dumnezeu și-a transmis mesajul prin profeți și “viticultorii” l-au respins. Acum mesajul era trimis prin “fiul său” – prin Mesia (Mat. 11:13; Evr. 1:1, 2; Ps. 2:6, 7). Nu a fost prevăzut însă să existe sau să fie trimiși mai mulți mesia, ci unul singur, care să rămână etern. Așa cum Dumnezeu a spus despre Solomon cu aluzie profetică la acest rege etern (1 Cron. 22:20; 28:6):

El îmi va fi fiu, și eu îi voi fi tată; și voi stabili pe vecie scaunul de domnie al împărăției lui în Israel… l-am ales ca fiu al meu și-i voi fi tată.

În acest sens special, al moștenirii promisiunilor mesianice și a tronului etern, Isus i-a spus lui Nicodim că Fiul Omului (un alt titlu profetic al lui Mesia) este figurativ fiul lui Dumnezeu, singurul lui fiu, și că în curând va fi confirmat ca Fiu al Omului prin ‘înălțarea’ sa – prin moarte și înviere (Ioan 3:14-16; 8:28; comp. 10:36 cu 11:27). Pavel a arătat de asemenea că învierea din morți l-a confirmat pe Isus ca fiul mesianic al lui Dumnezeu (Rom. 1:4; comp. Fap. 2:36).

În esență, în Ioan 3:16 Isus i-a explicat lui Nicodim că Dumnezeu (regele-tată, stăpânul) și-a exprimat iubirea mare pentru “lume” (via israelită), trimițând chiar pe viitorul mesia (figurativ fiul său, singurul fiu moștenitor) să aducă roadele moștenirii – schimbarea stării națiunii urmată de instaurarea regatului. Altfel spus, atât personajul trimis în această ultimă tentativă de convertire (chiar viitorul Mesia), cât și acordarea în acest fel a încă unei șanse (împotriva oricărei evidențe), arată ‘iubirea atât de mare’ cu care Dumnezeu și-a iubit poporul. Vezi și comentariul la Luca 13:7, 8 în legătură cu acordarea unei ultime șanse nesperate pentru Israel.

Index

Ioan 3:14, 15 Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu piară.

Spre sfârșitul călătoriei lor prin pustie, israeliții au început să fie mușcați de niște șerpi “înfocați” și i-au cerut lui Moise să intervină la Dumnezeu. Soluția care s-a dat a fost cu totul neobișnuită:

Și DOMNUL i-a zis lui Moise: “Fă-ți un șarpe înfocat și spânzură-l de o prăjină: și oricine este mușcat și va privi spre el, va trăi”. Moise a făcut un șarpe de bronz și l-a pus într-o prăjină; și oricine era mușcat de un șarpe și privea spre șarpele de bronz, trăia (Num. 21:8; 9).

În loc să îndepărteze șerpii vătămători sau să le dea israeliților puterea să-i calce în picioare fără a fi vătămați, Dumnezeu le-a indicat că, dacă doreau să trăiască, trebuiau să privească insistent spre o statuetă de bronz, reprezentând chiar acel șarpe, înălțată pe un stâlp. Actul în sine era intrigant. Cei mușcați aveau nevoie de credință pentru a aștepta salvarea de la lucrul pe care îl urau cel mai mult.

“Tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului”, a zis Isus, “pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Cum “tot așa”?

“Cineva ca un fiu al omului” este expresia prin care este desemnat în profeția lui Daniel poporul mesianic care este văzut primind de la Dumnezeu stăpânirea mondială (Dan. 7:13, 14; comp. v. 27). Stăpânire care este luată de la fiarele sălbatice care tocmai l-au “mușcat” de moarte. Este de înțeles că “fiul omului” de aici este numit astfel în contrast cu animalele ucigătoare față de care a fost vulnerabil. Dacă acum se află pe norii cerului, departe de atingerea lor, înseamnă că rănile lui, oricât de mari, s-au vindecat, situația s-a răsturnat și a ieșit biruitor. Contrastul este de la mai slab ca fiarele la mai puternic, de sub labele acestora deasupra capului lor.

Isus a aplicat expresia “fiul omului” într-un sens restrâns – la un om de rând pe care Dumnezeu îl înalță ca rege uns sau mesia peste poporul lui, altfel decât prin merite moștenite. Asemenea lui David care nu era din casa regală, dar care l-a “strâns” și l-a “salvat” pe Israel și a ajuns astfel să fie pus rege peste națiune (2 Sam. 5:2; comp. Mat. 9:36-38).

În timpul lui Isus, națiunea era nu doar “împrăștiată” de puterile străine, dar devenise în cea mai mare parte apatică și necredincioasă și avea nevoie de revigorare spirituală, de ispășire a vinovăției și de purificare de elementele apostate. Profeția lui Isaia vorbește despre CINEVA disprețuit (“slujitorul Meu”) care va fi interesat de salvarea poporului. “Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor” (53:6). Israelul a avut în istoria lui multe cazuri în care un grup restrâns sau o persoană, adesea de proveniență modestă ori plebee, a intervenit la Dumnezeu sau la stăpânirile lumii pentru salvarea poporului. Uneori acest “salvator” a trebuit să-și riște viața sau să sufere și adesea nu a fost crezut sau luat în considerație de compatrioții lui. Isaia a scris:

Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile… îi voi da partea lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei vinovați (53:10-12).

Aceste cuvinte descriu o inversare de situație de la moarte la viață, de la umilință la glorie, de la neregalitate la regalitate pentru cineva care alege să devină slujitorul lui Dumnezeu pentru binele națiunii. “Iată slujitorul Meu va lucra cu înțelepciune; va fi înălțat, va fi ridicat și va fi foarte sus” (Is. 52:13).

Asemenea șarpelui târâtor, care era privit ca un pericol și era dat la moarte, dar care a ajuns să fie înălțat și pus ca un instrument recunoscut al salvării și vieții, tot așa “fiul omului”, trebuia să fie înălțat “pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Procesul acestei înălțări “foarte sus” trebuia să aibă însă două etape: una durereoasă, de umilire și suferință, în care era considerat vinovat și o amenințare publică, și era dat la moarte, și una de ridicare la autoritate și glorie care era urmarea intervenției lui Dumnezeu. Isus le-a zis iudeilor din generația lui:

“Dacă nu credeți că eu sunt [salvatorul asemenea șarpelui], veți muri în păcatele voastre… Când veți înălța pe Fiul Omului atunci veți cunoaște că eu sunt [acela]… Și eu, când voi fi înălțat de pe pământ, voi atrage la mine însumi pe toți…” Mulțimea i-a răspuns: “Noi am auzit din lege că Cristosul rămâne veșnic; cum dar zici tu că Fiul Omului trebuie să fie înălțat? Cine este acest Fiu al Omului?” (Ioan 8:24, 28; 12:32, 34)

După moartea și învierea lui Isus, mai exact de la pentecostă, apostolii au concluzionat și au explicat mulțimii că turnarea spiritului sfânt este o urmare sau o dovadă a acestei ‘înălțări’ în autoritate a Fiului Omului. “Dumnezeu a făcut Domn și Cristos (Mesia) pe acest Isus, pe care l-ați răstignit voi” (Fap. 2:32-36).

Index

Ioan 14:19 Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea, dar voi mă veți vedea; pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi.

Deși lumea poate însemna întreaga omenire, în evanghelia lui Ioan, “lumea” este în mod deosebit națiunea israelită. Isus s-a referit însă (în Ioan 14:19) în mod specific la iudeii care reprezentau națiunea aflată în legământ din punct de vedere religios, cărora le vorbise despre sfârșitul “timpurilor națiunilor” și regatul mesianic, care refuzaseră să-l accepte ca Mesia și care se pregăteau acum să-l ucidă pentru a nu supăra cezarul roman – “prințul” preferat de ei. Mai era puțin timp – poate o oră – până să fie arestat și condamnat de reprezentanții acestei “lumi”.

Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine prințul lumii acesteia și el n-are nimic în mine. Dacă vă urăște lumea, știți că pe mine m-a urât înaintea voastră. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar pentru că nu sunteți din lume și pentru că eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăște… Dacă n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovățire pentru păcatul lor… Dacă n-aș fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum ei au văzut și m-au urât (14:30; 15:18-24).

Lumea era compusă din cei cărora le-a vorbit Isus. Acești oameni comiseseră un păcat pentru care nu exista dezvinovățire și urmau să nu primească viață veșnică în regatul mesianic (3:36; 6:47). De altfel urmau chiar să fie pedepsiți cu moartea la instaurarea acestui regat (Mat. 16:26, 27). Isus însă avea să nu mai fie văzut de acestă “lume” încă de la moartea și îngroparea lui prin care el ‘se ducea la Tatăl’ (14:28).

Totuși discipolii lui aveau să-l vadă, așa cum le-a zis, “pentru că eu trăiesc, și voi veți trăi”. După înviere și mai târziu în regatul restabilit discipolii aveau să-l vadă etern. Era vorba de “încă puțin” timp. După câteva minute Isus le-a vorbit în termeni asemănători cu referire la ei: “Peste puțin timp nu mă veți mai vedea; apoi iarăși peste puțin timp mă veți vedea”. Dar discipolii erau încă nedumeriți.

Deci, unii din ucenicii lui au zis între ei: “Ce înseamnă cuvintele acestea: “Peste puțin timp nu mă veți mai vedea” și “Apoi iarăși, peste puțin timp mă veți vedea” și “Pentru că mă duc la Tatăl”?… Isus a cunoscut deci că voiau să-l întrebe și le-a zis: “…Adevărat, adevărat vă spun că voi veți plânge și vă veți văita, iar lumea se va bucura; vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie” (16:16-20; comp Apoc. 11:10, 11).

Încredințându-și viața în momentul morții în mâinile Tatălui, Isus “s-a dus la Tatăl”. S-a dus în fața celui care are putere asupra vieții și morții cu ofranda propriei vieți și a cerut de la el “viața lumii” (Ioan 6:51). Iertarea pentru o “lume” care, ironic, nu a acceptat că el “a fost șters de pe pământul celor vii și lovit pentru păcatele [ei]” (Isaia 53:8). Prin sacrificiul său, Isus a cerut viața veșnică pentru lume și pentru el însuși și implicit venirea regatului mesianic.

Va primi Dumnezeu acestă “petiție”? Apostolul Pavel spune că învierea a fost dovada că Dumnezeu a acceptat sacrificiul lui Isus, că l-a recunoscut ca “fiul” său mesianic și că l-a răsplătit (Rom. 1:4). Conform profeției lui Isaia, învierea a dovedit de asemenea că “a fost voia DOMNULUI să-l zdrobească”. Isaia a continuat (Is. 53:10-12):

L-a supus suferinței. Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile… îi voi da partea lui la un loc cu cel mare și va împărți prada cu cel puternic, pentru că s-a dat pe sine însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatul multora și a mijlocit pentru cei vinovați

Index

Ioan 4:14 Oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete;… se va face în el un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică.

Isus a spus aceste cuvinte după paște în primul său an de serviciu pe când discuta cu o femeie samariteancă. Mai târziu, în toamna anului următor, el a făcut o afirmație asemănătoare: “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie”. Ambele erau legate de faptul că el urma să sufere și să moară pentru alții în împlinirea profeției din Isaia 53 (Vezi comentariile la Ioan 10:27, 28 și Ioan 8:51). În acest sens Isus era ‘darul lui Dumnezeu, Cristosul’, așa cum i-a spus samaritencei (Ioan 4:10, 25, 26):

Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu și cine este cel care-ți zice: “Dă-mi să beau”, tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie”… “Știu”, i-a zis femeia, “că vine Mesia”. Isus i-a zis: “Eu, cel care vorbesc cu tine, sunt acela”.

Apa obișnuită. Viața actuală, muritoare, este ceva de la o zi la alta. Pentru samariteancă ea depindea de consumarea regulată a apei din fântână. Isus i-a zis: “Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăși sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da eu, în veac nu-i va fi sete” (4:13, 14).

Apa vie. “Domnule”, i-a zis femeia, “n-ai cu ce să scoți și fântâna este adâncă; de unde ai putea să ai apa cea vie?”. Isus i-a zis: “Apa pe care i-o voi da eu se va face un izvor de apă, țâșnind în viață veșnică”. În loc să fie un un puț exterior și adânc, din care apa se scoate cu greu, viața veșnică este un izvor care țâșnește în interiorul omului asemenea unei fântâni arteziene. Probabil că aici expresia “viață veșnică” are doar sensul de etern, adică cât ține viața veșnică. Prepoziția “în” [gr. eis], în contexte temporale, înseamnă “până în”. Izvorul de apă al vieții veșnice țâșnește până în eternitate.

Viața veșnică era o urmare a faptului că Isus era Mesia care venise și astfel se apropiase timpul ca binecuvântările regatului mesianic să fie revărsate peste oameni. “Vine ceasul și acum a și venit” (v. 23). Samariteanca a înțeles bine sensul acestor cuvinte: “Știu”, i-a zis femeia, “că vine Mesia, care se numește Cristos; când va veni el, ne va spune toate lucrurile” (v. 25). La puțin timp (probabil patru luni) Isus a folosit din nou această expresie: “Vine ceasul și acum a și venit, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu și cei care-l vor asculta vor trăi. Căci după cum Tatăl are viața în sine, tot așa a dat și Fiului să aibă viața în sine” (Ioan 5:25, 26). Vezi Comentariul la Ioan 5:24.

Cei morți erau atât oamenii în viață cât și cei din morminte. Dumnezeu care are viața în sine în sensul că este o sursă de viață pentru alții a dat Fiului său mesianic autoritatea să împartă viață altora datorită sacrificiului său. Ca urmare oamenii vor putea primi viață care se va dovedi ‘un izvor ce țâșnește etern în ei înșiși’.

Deși “mântuirea vine de la iudei” (Ioan 4:22), “pentru că din ei a ieșit după trup Cristosul” (Rom. 9:5, 6), samaritenii și națiunile puteau spera să beneficieze în egală măsură de “darul lui Dumnezeu” și să obțină viața veșnică ca israeliți spirituali. Sosise timpul regatului mesianic iar oamenii trebuiau să devină închinători adevărați ai Tatălui în spirit și adevăr (Ioan 4:23).

Index

Matei 11:12 Și din zilele lui Ioan Botezătorul.. până acum împărăția cerurilor se ia cu năvală și cei care dau năvală pun mâna pe ea.

Activitatea lui Ioan și Isus ca profeți a fost complementară. (Vezi Comentariul la Luca 4:18, 21). Atunci când unul a fost arestat, a continuat celălalt (Mat. 4:12, 17). Cele trei vremuri și jumătate (înțelese ca trei ani și jumătate), care trebuiau să preceadă conform profeției lui Daniel ‘venirea’ lui Dumnezeu, au fost acoperiți cu succes de mărturia lor (Dan. 7:21, 22, 25). Ioan și-a început activitatea la o dată precisă și Isus nu s-a lăsat prins până ce “nu i-a sosit ceasul” (Ioan 7:30; 8:20; 12:23; 13:1; comp. Luc. 13:32, 33).

Atât Ioan cât și Isus au dat mărturie despre apropierea regatului și au îndemnat la căință și schimbare:

În zilele acelea a venit Ioan Botezătorul, predicând în pustia Iudeii, și spunând: “Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat… (Mat. 3:1, 2).

Și Isus auzind că Ioan fusese închis, a plecat în Galileea… De atunci încolo, a început să predice și să zică: “Pocăiți-vă, căci împărăția cerurilor s-a apropiat” (Mat. 4:12, 17).

Pocăința [gr. metanoia, schimbare a gândirii] trebuia să fie față de legea mozaică. Cel ce va trata cu respect poruncile lui Dumnezeu “va fi chemat mare în împărăția cerurilor” adică va avea șanse să fie admis (Vezi Comentariul la Matei 5:19)

O notă la Matei 3:2 în New American Bible (NAB) spune:

<1> Căiți-vă: Botezătorul cheamă la o schimbare a inimii și a conduitei, o întoarcere a vieții de la revoltă la ascultarea de Dumnezeu. Împărăția cerurilor s-a apropiat: “cerurile” sunt un substitut pentru numele lui Dumnezeu care era evitat din reverență de către evreii pioși ai timpului. Expresia “împărăția cerurilor” apare doar în evanghelia după Matei. Ea înseamnă domnia efectivă a lui Dumnezeu asupra poporului său. În deplinătatea ei include nu doar ascultarea omului de cuvântul lui Dumnezeu, ci și triumful lui Dumnezeu asupra relelor fizice, în mod deosebit asupra morții.

Simbolul celor doi martori din Apocalips 11 este o reflectare profetică a serviciului lui Ioan și Isus (comp. Ap. 11:8). Timpul lor de mărturie este stabilit de Dumnezeu. “Voi da celor doi martori ai mei să prorocească îmbrăcați în saci, o mie două sute șaizeci de zile”. Aceste zile sunt “zilele prorociei lor” (Ap. 11:3, 6).

În cazul lui Ioan și Isus “zilele prorociei lor” sunt compuse din “zilele lui Ioan” și ‘zilele lui Isus’ subsumate în părți aproape egale. La timpul când Isus a spus cuvintele din Matei 11:12 zilele prorociei lui Ioan erau deja trecute, Ioan fiind în închisoare de trei sau patru luni, iar zilele lui Isus erau în curs.

Împărăția se lua cu năvală “din zilele lui Ioan”. Aceasta însemna de la începutul ‘zilelor prorociei lui’ (comp. 2 Reg. 23:22 cu 2 Cron. 35:18). “Căci până la Ioan au prorocit toți prorocii și Legea” (Mat. 11:13).

Prorocii la timpul lor și scrierile Vechiului Testament citite în fiecare sabat în sinagogi, “au prorocit” de-a lungul veacurilor despre venirea unor ani de suferință și pedeapsă pentru poporul lui Dumnezeu care trebuiau să aducă iertarea deplină a nelegiuirii acumulate. Acești ani (necazul cel mare) urmau să constituie însă și un timp de speranță renăscută pentru că declanșau numărătoarea inversă până la restabilirea regatului mesianic. Ioan a considerat că cei trei ani și jumătate ai ispășirii prin suferință au început și s-a făcut “glasul” acestei vești bune, conform profeției lui Isaia:

“Vorbiți inimii Ierusalimului și strigați-i că timpul lui de suferință s-a sfârșit, că nelegiuirea lui este iertată; căci a primit din mâna DOMNULUI de două ori cât toate păcatele lui”. Un glas strigă: “Pregătiți în pustie calea DOMNULUI, neteziți în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!” (40:2, 3).

Și Ioan a venit prin tot ținutul din împrejurimile Iordanului, predicând botezul pocăinței, pentru iertarea păcatelor [poporului reprezentat de Ierusalim] după cum este scris în cartea cuvintelor prorocului Isaia: “Glasul unuia care strigă în pustie: ‘Pregătiți calea DOMNULUI, neteziții cărările!… Și [în acest fel] orice făptură [lit. carne] va vedea mântuirea lui Dumnezeu'”… Astfel el vestea poporului Evanghelia [vestea bună] (Luc. 3:3, 4, 18a)

Oamenii veneau la Ioan (mai tîrziu și la Isus), promiteau să se schimbe și, ca simbol al hotărârii de a respecta Legea, erau botezați în apă. În acest fel începeau o viață nouă în care încercau să nu mai adauge la păcatul ancestral acumulat și astfel să pregătească ‘calea venirii lui Dumnezeu, să-i netezească cărările’. O asemenea viață trăită în sfințenie putea implica luptă și sacrificii personale mari (comp. Isaia 40:4). ‘Împărăția se ia cu năvală (sau: luptă violentă) și cei ce dau năvală, pun mâna pe ea (sau: o cuceresc pentru ei)’ .

Dacă reacționau suficient de mulți și făceau fapte demne de căința lor declarată prin botez, puteau spera să reducă ca popor, până la sfârșitul celor trei ani și jumătate, nivelul nelegiuirii, în paralel cu ispășirea prin suferință, și astfel Dumnezeu să scurteze timpul de pedeapsă (zilele necazului cel mare) și ei ‘să vadă mântuirea lui Dumnezeu’ – instaurarea regatului mesianic – în acel timp (comp. Luc. 7:29, 30).

Index

Ioan 10:27, 28 Oile mele ascultă glasul meu… eu le dau viață veșnică, în veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea.

Când David a fost făcut împărat peste tot Israelul, reprezentanții semințiilor i-au zis cu recunoștință:

Chiar odinioară, când Saul era împăratul nostru, tu erai cel care conduceai și strângeai pe Israel. Și DOMNUL ți-a zis: “Tu vei paște pe poporul meu Israel” (2 Sam. 5:2).

Asemenea lui David, Isus, în calitate de păstor mesianic, era interesat de bunăstarea “oilor” lui. “Când a văzut mulțimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite ca niște oi care n-au păstor” (Mat. 9:36).

Isus venise ca oile “să aibă viața și s-o aibă din belșug”. Așa cum a spus el, “păstorul cel bun își dă viața pentru oi” (Ioan 10:10, 11). Această acțiune era un indiciu profețit după care putea fi recunoscut ca mesia, păstorul-rege al națiunii:

Noi rătăceam cu toții ca niște oi, fiecare își vedea de drumul lui; dar DOMNUL a făcut să cadă asupra lui nelegiuirea noastră a tuturor… Dar după ce își va da viața ca jertfă pentru vină, va vedea o sămânță de urmași, va trăi multe zile și voia DOMNULUI va prospera în mâna lui (Isaia 53: 6, 10).

Atât el cât și ‘oile lui’ aveau să trăiască “multe zile”. Spre deosebire de păstor, oile nu trebuiau să ‘guste moartea’ pentru a obține această binecuvântare (Evr. 2:9). Era suficient să fie oile lui. Ca oi, ele ascultau de glasul păstorului și el le păzea de cel mai de temut dușman, moartea (comp. Psalm 23:4). “În veac nu vor pieri și nimeni nu le va smulge din mâna mea”. Nici lupii, nici hoții, ‘care nu vin decât să fure, să înjunghie și să distrugă’ (Ioan 10:10, 12).

Întrucât Isus spunea aceste cuvinte în iarnă la sărbătoarea înoirii templului (10:22), nu mai erau decât trei luni până ce “viața veșnică” urma să devină disponibilă prin sacrificiul lui în primăvară la paște. Cu ce urmări? Toate traducerile biblice spun la unison: “Eu le dau viață veșnică, nu vor pieri niciodată” (comp. Ioan 8:51). Discipolii lui trebuiau să intre atunci în regatul mesianic și să nu mai moară. Viața păstorului era adusă ca “jertfă pentru vină” pentru “nelegiuirea noastră a tuturor”. O jertfă înlocuitoare pentru păcatul oilor rătăcitoare.

Nu la fel trebuia să stea lucrurile cu aceia care nu erau oile lui. “Veți muri în păcatul vostru”, le-a spus Isus opozanților săi. “Acolo unde mă duc eu, voi nu puteți veni” (8:21). În regatul mesianic nu era ‘loc’ pentru cei care nu voiau să-l urmeze pe Mesia (Ioan 14:2, 3; compară Luca 9:23-26). În afară nu era decât întunericul morții. “Eu sunt lumina lumii. Cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12).

Index

Ioan 5:24 Adevărat, adevărat vă spun, că cine aude cuvântul meu, și crede în Cel care m-a trimis are viață veșnică și nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viață.

Și aceste cuvinte ale lui Isus arată că generația contemporană lui, în calitate de Mesia sosit, avea privilegiul incredibil de a intra în regatul mesianic în viață, deci fără să trebuiască să mai moară. Condiția ca cineva să obțină intrarea în viața veșnică în acest mod era (1) să audă mesajul lui Mesia și (2) să creadă în Dumnezeu care l-a trimis. Adică să trăiască în acel timp și loc și să manifeste credință în faptul că Isus era Mesia trimis de Dumnezeu să instaureze regatul mesianic. Cu o altă ocazie Isus le-a spus discipolilor:

Ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedeți voi! Căci vă spun că mulți proroci și împărați au dorit să vadă ce vedeți voi și n-au văzut, să audă ce auziți voi și n-au auzit (Luc. 10:23, 24).

În ce sens acești oameni, mai privilegiați decât regii și profeții din antichitate, ‘nu vin la judecată’?

Isus s-a referit în repetate rânduri la judecata la care vor veni toți oamenii care au murit, buni sau răi, în împărăția lui Dumnezeu. De asemenea a spus că la acel timp discipolii lui fideli vor fi judecătorii împreună cu el. Concluzia? Toți cei care trec din moarte la viață ‘nu vin la judecată’ pentru că au fost deja judecați și acum sunt ei înșiși judecători! Au fost judecați favorabil pentru că l-au acceptat pe Mesia cu credință și l-au sprijinit cu loialitate până la capăt.

Cuvintele lui Isus din Ioan 5:24 au fost menite să aibă o împlinire literală cu referire la viața celor care îl vedeau și auzeau pe Mesia atunci. Pot fi aplicate aceste cuvinte și în condițiile în care regatul mesianic nu a fost instaurat la acel timp – decât în sens spiritual? Primii creștini au avut convingerea că o asemenea aplicație este posibilă.

De la pentecostă înainte, discipolii lui Isus au considerat că au primit spiritul sfânt ca o garanție a moștenirii vieții veșnice viitoare. Ei au simțit astfel că posedă deja viața veșnică. Generațiile de creștini care au urmat l-au ‘văzut și auzit’ pe Mesia prin mesajul predicat sau prin paginile Scripturii. Ei au încercat să rămână fideli până la sfârșitul vieții lor, sperând astfel să fie înviați pentru a domni ca judecători alături de Cristos în regatul mesianic. De asemenea, cei în viață au sperat mereu să experimenteze literal promisiunea lui Isus – fiind “schimbați” la nemurire (1 Cor. 15:51-53). În acest sens, toți aceștia ‘nu vin la judecată, ci trec din moarte la viață’.

Index

Ioan 8:51 Adevărat, adevărat vă spun, dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va vedea moartea.

Această afirmație li s-a părut exagerată iudeilor pentru că ea implica faptul că Isus era Mesia. Într-adevăr, conform Scripturii, la venirea lui Mesia morții trebuiau să învieze și cei vii să nu mai moară. Mesia însuși trebuia ‘să rămână veșnic’ (Ioan 12:34). Astfel ei s-au grăbit să-i zică în replică lui Isus: “Vedem bine că ai demon: Avraam a murit, prorocii de asemenea, și tu zici: ‘Dacă păzește cineva cuvântul meu, în veac nu va gusta moartea’. Ești tu mai mare decât părintele nostru Avraam, care a murit?” (v. 52, 53)

Mesia trebuia să fie un uns special al lui Dumnezeu care să rămână veșnic pe scaunul de domnie. În acest sens el era mai mare decât prorocii unși și chiar decât Avraam, părintele națiunii, pentru că toți muriseră (comp. Fap. 2:29, 30). Cu o zi înainte, Isus lansase public provocarea: “Dacă însetează cineva, să vină la mine și să bea. Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura”.

Unii din mulțime, când au auzit acest cuvânt, ziceau: “Acesta este cu adevărat Prorocul!” Alții ziceau: “Acesta este Cristosul!” Și alții ziceau: “Cum, din Galileea vine Cristosul? N-a zis Scriptura că Cristosul vine din sămânța lui David și din satul Betleem, de unde era David?” S-a făcut deci dezbinare în mulțime din cauza lui (Ioan 7:37-43).

Apa vie avea să curgă abundent în inima fiecăruia dacă își punea credința în Isus ca Mesia. Aceasta însemna că fiecare ‘care înseta, trebuia să vină la el și să bea’, urmându-l în mod individual ca discipol și ‘păzind cuvântul lui’ așa cum făcuseră odinioară cu clarviziune slujitorii lui David atunci când acesta a fost uns ca viitor rege (1 Cron. 12:22, 32). După instaurarea împărăției lui Dumnezeu acești fideli urmau să fie răsplătiți cu viață veșnică (Mat. 16:24-28). Pentru cei aflați în viață acest lucru însemna ‘să nu vadă sau să nu guste moartea în veac’. Viața lor se prelungea la infinit ocolind moartea și învierea.

Putea fi adevărat acest lucru pentru contemporanii lui Mesia? Isus și-a girat afirmația cu autoritatea Scripturii. “Cine crede în mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura“. Iudeii nu au contestat scrierile Vechiului Testament și promisiunile mesianice conținute în acestea.

Isus a exprimat același lucru în discuția lui cu Marta cu ocazia învierii fratelui ei Lazăr:

Isus i-a zis: “Fratele tău va învia”. “Știu”, i-a zis Marta, “că va învia la înviere în ziua de pe urmă”. Isus i-a zis: “Eu sunt învierea și viața. Cine crede în mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în mine nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” “Da, Doamne”, i-a zis ea, “eu cred că tu ești Cristosul care trebuia să vină în lume“.

Pentru Marta a crede că ‘oricine era în viață atunci și credea în Isus, nu va muri niciodată’ era echivalent cu a crede că ‘Isus era Cristosul care trebuia să vină’. Dacă Cristos venise și instaurarea regatului mesianic era o chestiune de săptămâni sau luni, discipolii lui puteau să nu mai moară, având posibilitatea să intre în regat fără să ‘vadă’ sau să ‘guste’ moartea.

Dar venise deja Cristosul în acest sens la timpul învierii lui Lazăr? Nu. Altfel Lazăr care era un discipol, nu ar fi trebuit să mai moară. În acel moment Isus era doar viitorul Cristos sau Mesia. Un candidat mesianic care trebuia să treacă încă un test al loialității. Abia peste una sau două luni, după moartea sa la paște, Dumnezeu l-a confirmat drept Unsul profețit, Mesia sau “Fiul” său. Apostolul Pavel explică că acest lucru s-a întâmplat “prin învierea din morți” (Rom. 1:1-4; comp. Fap. 2:36). Dar regatul lui mesianic?

În următoarele șase luni, până în toamnă, s-au acumulat dovezi suficiente că regatul mesianic nu va fi restabilit pentru Israel ca popor. Prin persecutarea discipolilor lui Cristos, israeliții au arătat fără echivoc că nu îl doresc pe Isus ca Mesia peste ei (comp. Luc. 19:11-14). Ca urmare, națiunea a fost respinsă ca moștenitoare exclusivă a promisiunilor mesianice (Mat. 21:43). Toate promisiunile lui Isus din ultimele luni ale serviciului său în legătură cu perspectiva de a intra în regatul mesianic fără a vedea moartea pentru cei ce cred sau păzesc cuvântul lui, au rămas fără obiect sau neîmplinite. Totuși o rămășiță israelită a intrat într-un regat spiritual reprezentat de certitudinea moștenirii pe care o dădea spiritul sfânt primit ca sigiliu (Fap. 3:19-21; comp 15:14-18; 2 Cor. 1:22).

Index

Luca 13:7, 8 Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta și nu găsesc. Taie-l!… Domnule, mai lasă-l și anul acesta.

Pilda smochinului neroditor din Luca 13:6-9 începe cu cuvintele: “El [Isus] a spus și pilda aceasta: ‘Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-a găsit. Atunci a zis îngrijitorului viei: “Iată că sunt trei ani…” A fost Isus îngrijitorul din via israelită al cărei proprietar era Dumnezeu? Luca îl prezintă pe Isus drept slujitorul lui Dumnezeu (Fap. 3:13, 26; 4:27). Serviciul său s-a limitat la “oile pierdute ale casei lui Israel” (Mat. 10:5, 6; 15:24). De asemenea, Ioan Botezătorul a fost trimis de Dumnezeu “să gătească pentru DOMNUL un popor bine pregătit” (Luc. 1:17).

Trecuseră deja trei ani de activitate a lui Ioan și a lui Isus în via israelită și, în unele părți ale ei, îndeosebi în Galileea, existau semne de roade. Isus avea un număr de discipoli care au început să-l recunoască ca Mesia (Mat. 16:16). Totuși națiunea ca întreg, prin reprezentanții ei de la Ierusalim, nu “rodea” în acest sens, asemenea unui smochin care nu face fructe.

Isaia a consemnat o situație asemănătoare despre “via” israelită, în care Iuda era “planta” care îl dezamăgea cel mai mult pe Dumnezeu, proprietarul viei: “Via DOMNULUI oștirilor este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt planta plăcerii lui. El se aștepta la judecată și iată, sânge vărsat; la dreptate și. iată, strigăte de apăsare!” (Isa. 5:7).

În primii ani de activitate ca îngrijitor al viei lui Dumnezeu, Isus și-a desfășurat activitatea în principal în Galileea, “patria sa”, exceptând sărbătorile mari în care venea și rămânea un timp la Ierusalim și în regiunea muntoasă a Iudeii (comp. Ioan 2:13, 23; 3:22; 4:43-45). Galileea era un loc mai sigur:

Deci, când Domnul a cunoscut că fariseii… a părăsit Iudeea și s-a întors în Galileea (Ioan 4:1, 3).
După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând Evanghelia lui Dumnezeu” (Mar. 1:14).
Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-l omoare (Ioan. 7:1).

Ioan activase în Iudeea, “dincolo de Iordan” (Mat. 3:1; Ioan 10:39). Mesajul lui îi conștientiza, atât pe oamenii simpli, cât și pe conducătorii spirituali ai națiunii că trăiau într-un timp special în care trebuiau să se pregătească pentru venirea zilei DOMNULUI. Această zi includea “mânia viitoare” și unii păreau că o presimt, acceptând să fie botezați. Botezul însă, ca semn al căinței, trebuia să fie urmat de fapte corespunzătoare, pentru că atenția divină era îndreptată asupra lor ca și “copii ai lui Avraam”. În acest sens securea era deja pregătită la rădăcina pomilor neroditori (Luc.3:4-9).

După trei ani fără rod din partea “bărbaților lui Iuda” era mai mult decât potrivit să se taie “smochinul” din vie. După legea mozaică pomii neroditori trebuiau tăiați. Un pom tăiat nu mai ocupa în mod inutil pământul și nu-l secătuia de substanțe nutritive în detrimentul altor plante. Nu ocupa nici timpul îngrijitorului. Isus ar fi putut să-și îndrepte eforturile în alte direcții. Samaritenii erau mai dispuși să-l accepte ca Mesia. Ucenicii lui din Galileea Neamurilor erau o dovadă că oamenii simpli, care locuiau departe de centrul religios al țării, erau mai deschiși la această provocare. Dar nu, el a intervenit în favoarea “iudeilor”, așa cum făcuse Moise în antichitate de mai multe ori pentru popor:

Și DOMNUL i-a spus lui Moise: “…Pe tine te voi face un popor mai mare și mai puternic decât ei” Și Moise a zis DOMNULUI: “…Iartă, te rog, fărădelegea poporului acestuia, după mărimea îndurării tale, cum ai iertat poporului acestuia din Egipt până aici” (Num. 14:11-13, 19; comp. Exod. 32:10, 32).

Tot așa și îngrijitorul din pildă a fost gata să intervină și l-a rugat pe stăpânul viei:

Domnule, mai lasă-l și anul acesta, până îl voi săpa de jur împrejur și îi voi pune gunoi. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia (v. 8)

Săparea elimina buruienile și aerisea pământul pentru a permite apei să se infiltreze la rădăcini. Gunoiul însemna un aport de substanțe nutritive. Ultimele șase luni de activitate ale lui Isus exclusiv în Iudeea și sacrificarea propriei vieți de om drept la paște în Ierusalim trebuiau să-i sensibilizeze pe exponenții religioși ai națiunii și să-i facă să reacționeze, acceptându-l ca Mesia (comp. Isaia 53:4).

Nu au existat nici fructe timpurii, nici târzii. Ierusalimul, cetatea mesianică, l-a respins pe Isus ca Mesia, atât prin condamnarea și executarea lui în primăvară la paște, cât și prin refuzul timp de alte șase luni, până în toamnă la ziua ispășirii, de a se căi de această eroare (Fap. 3:15, 18, 19, 26). Anul al patrulea alocat a fost fără rezultat. La sărbătoarea strângerii roadelor (a corturilor) nu a existat bucurie în legătură cu “smochinul”. Acest lucru a devenit evident atunci când sinedriul din Ierusalim l-a condamnat la moarte pe Ștefan și a încuviințat o persecuție extinsă împotriva ucenicilor lui Isus. Este de presupus că atunci, la sfârșitul acelui “an”, “smochinul” a fost tăiat ca un ‘pom tomnatic fără rod’ (comp. Iuda 12).

“Taie-l! De ce să mai cuprindă și pământul degeaba?” Tăierea a lăsat loc liber creșterii viei sau unui alt smochin, care să răsplătească prin roade regulate așteptările stăpânului și eforturile îngrijitorului. După moartea lui Ștefan creștinii s-au împrăștiat în afara Ierusalimului, iar vestea despre Mesia a fost predicată “prin ținuturile Iudeii și ale Samariei”, Filip ajungând chiar până la Azot și Cezareea pe malul Mediteranei (Fap. 8:1, 4, 40). Ierusalimul și conducătorii spirituali de acolo, reprezentând întreaga națiune, nu au mai fost în centrul atenției și nici pe lista de activități a “îngrijitorului”. “Smochinul” fusese tăiat!

Index

Fapte 2:39 Căci făgăduința aceasta este pentru voi , pentru copiii voștri și pentru toți cei care sunt departe acum, în oricât de mare număr îi va chema Domnul.

Uneori aceste cuvinte ale lui Petru sunt citate în sprijinul ideii că zilele din urmă începute la pentecostă și caracterizate prin daruri miraculoase ale spiritului sfânt, se întind pe mai multe generații, în particular până în zilele noastre. Pot fi însă înțelese grupurile menționate de Petru ca un șir de generații? Adică generația prezentă (“voi”), generația următoare (“copiii voștri”) și generațiile viitoare (“cei care sunt departe”) până la completarea numărului dorit de Dumnezeu?

Nu. Toate cele trei grupuri aparțin aceleiași generații care era în viață atunci la pentecostă. Primele două erau ‘aproape’, în sensul că se aflau în auditoriu sau cel puțin în Ierusalim. Cel de-al treilea (“cei care sunt departe”), se găsea în afara Ierusalimului, sau chiar în afara țării, în diaspora. Noul Testament pe înțelesul tuturor (ed. 1990) se referă explicit la “cei din țările îndepărtate”.

Cuvântul cheie pentru înțelegerea pasajului este evident adverbul “departe” (gr. makran). Acesta mai apare de nouă ori în Noul Testament și înseamnă de fiecare dată ‘departe, la distanță’ în sens spațial:

“Departe de ei era o turmă de porci care pășteau” (Mat. 8:30)

“Isus a plecat cu ei, dar nu era departe de casă când… (Luc. 7:6)

“Când era încă departe, tatăl său l-a văzut (Luc. 15:20)

“Nu erau departe de țărm decât cam la două sute de coți” (Ioan 21:8)

“Du-te, căci te voi trimite departe, la neamuri” (Fap. 22:21)

Națiunile păgâne erau “departe” geografic, și figurativ erau departe de Dumnezeu (Efes. 2:13, 17). Într-un alt sens oamenii nu sunt departe de Dumnezeu și unii de regatul lui (Fap. 17:27; Mar. 12:34).

De ce a menționat atunci Petru “copiii” dacă nu avea în vedere o înșiruire de generații? Un motiv este aplicația pe care a dorit să o facă cuvintelor profetice pe care le citase anterior din Ioel referitor la turnarea spiritului. “Făgăduința aceasta” avea să fie pentru orice segment al poporului, nu doar pentru câțiva adulți consacrați, cum ar fi profeții:

“În zilele de pe urmă”, zice Dumnezeu, “voi turna din duhul meu peste orice făptură: fiii voștri și fiicele voastre vor proroci, tinerii voștri vor avea viziuni și bătrânii voștri vor avea visuri” (Fap. 2:17; comp. Ioel 2:28)

‘Fiii și fiicele, ca și tinerii’, sunt “copiii” care se puteau bucura de darurile spiritului sfânt în adunarea creștină alături de cei maturi. Creștinii erau acum un popor de proroci, așa cum își dorise Moise să fie poporul Domnului (Num. 11:29).

Într-o formulare asemănătoare evreii și-au asumat responsabilitatea în fața lui Pilat pentru uciderea lui Isus, strigând: “Sângele lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Mat. 27:25). Copiii sunt lucrul cel mai scump al unui părinte. Riscarea vieților copiiilor lor trebuia să fie o garanție în plus în ochii lui Pilat că acuzatorii știu ce fac și că nu riscă să verse sânge nevinovat. Dacă “copiii noștri” ar fi fost modul de a zice ‘generația următoare’, evreii ar fi trebuit probabil să spună “peste noi SAU peste copiii nostri”.

Timpul este totuși implicat în Faptele 2:39. Avea să dureze un număr de luni până ce evreii din diaspora ar fi fost confruntați prin evanghelizare cu cele petrecute în Ierusalim și ar fi putut alege, fără un timp de catehizare, să fie botezați ca discipoli ai lui Mesia și să primească spiritul sfânt promis. Bineînțeles același spirit ajuta la răspândirea piramidală a veștii bune între ‘toți cei care erau departe în oricât de mare număr îi chema Domnul’ (Fap. 4:31; comp. 8:4, 5, 26).

Așa ca și în antichitate, când rămășița din Babilon se “încolona” pentru repatriere, rămășița israelită din secolul întâi se strângea prin “adăugarea” celor care părăseau acea ‘generație stricată’ (Fap. 2:38-40).

Cei care au primit cuvântul lui au fost botezați; și în ziua aceea s-au adăugat aproape trei mii de suflete (2:41). Și Domnul adăuga în fiecare zi, la numărul lor, pe cei care trebuiau să fie mântuiți (2:47). Și mai mult ca oricând, credincioșii erau adăugați Domnului, mulțimi de bărbați și femei (5:12-14). Cuvântul lui Dumnezeu sporea, numărul ucenicilor se înmulțea foarte tare și o mare mulțime de preoți ascultau de credință (6:1, 7).

Index

Efeseni 1:3 Dumnezeu… ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare duhovnicească în locurile cerești, în Cristos.

Conform cuvintelor apostolului Pavel, efesenii, care erau oameni dintre națiuni, fuseseră binecuvântați în Cristos cu toate binecuvântările spirituale disponibile și aceasta avusese loc în locurile cerești. Care erau aceste “binecuvântări” și ce erau “locurile cerești” unde au fost binecuvântați? (comp. Psalm 133:1-3) Israelul, ca națiune-soție care era în legământ cu Dumnezeu, locuia figurativ în ‘casa lui Dumnezeu’, compunând personalul acestei case. Prin regii mesianici și prin prezența la templu, Dumnezeu locuia în mijlocul lor. Fiind în acest fel aproape de Dumnezeu, israeliții se găseau figurativ “în locurile cerești” înălțate în contrast cu națiunile pământului îndepărtate de Dumnezeu. Pavel le-a explicat efesenilor ce schimbare adusese pentru ei moartea lui Cristos:

Și voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre… [dar Dumnezeu] ne-a înviat împreună, și ne-a pus să stăm împreună în locurile cerești, în Cristos Isus… De aceea aduceți-vă aminte că odinioară erați păgâni din naștere, numiți necircumciși de către aceia care se numesc circumciși, în carne, de mâna omului; că în timpul acela erați fără Cristos [adică fără rege mesianic], fără drept de cetățenie în Israel, străini de legămintele făgăduinței, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume. Dar acum, în Cristos Isus, voi, care odinioară erați depărtați, ați fost apropiați prin sângele lui Cristos… Așadar voi nu mai sunteți nici străini, nici oaspeți ai casei, ci sunteți împreună cetățeni cu sfinții, oameni din casa lui Dumnezeu, fiind zidiți pe temelia apostolilor și a prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Cristos. În el, toată clădirea, bine alcătuită, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul. Și prin el și voi sunteți zidiți împreună, ca să fiți o locuință a lui Dumnezeu, în Duhul (2:1-22).

Binecuvântările din “locurile cerești” erau deci cele de care se bucurau deja israeliții naturali în casa lui Dumnezeu, la care se adăugau altele noi care decurgeau acum din jertfa lui Cristos. Datorită morții suferite, Isus însuși ajunsese să ocupe o poziție înălțată în aceste “locuri cerești”, în care se găseau la diferite nivele de autoritate preoții ierarhici și mai marii spirituali ai națiunii israelite. Pavel a spus cu privire la Cristos:

[Dumnezeu] l-a înviat dintre cei morți, și l-a pus să stea la dreapta sa, în locurile cerești, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice autoritate și de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci și în cel viitor. El i-a pus totul sub picioare și l-a dat să fie cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul lui, plinătatea celui care umple totul în toți (Efes. 1:20-23).

Atât Cristosul înviat dintre cei morți, cât și în mod logic “corpul” lui, Biserica de care aparțineau și efesenii, se găseau acum “în locurile cerești” ale privilegiilor israelite, Cristos ca și “cap” într-o poziție inegalabilă de autoritate. Această avansare a națiunilor la poziția sau ‘înălțimea’ Israelului era marea taină pe care Dumnezeu i-o descoperise lui Pavel după cum le-a scris el în continuare efesenilor:

Prin descoperire mi s-a făcut cunoscută taina aceasta…; că adică neamurile sunt împreună moștenitoare cu noi, alcătuiesc un singur trup cu noi și iau parte cu noi la aceeași făgăduință în Cristos Isus, prin Evanghelie, al cărei slujitor am fost făcut eu… să pun în lumină înaintea tuturor: care este administrația acestei taine ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate; pentru ca domniile și stăpânirile din locurile cerești să cunoască azi, prin Biserică, înțelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veșnic pe care l-a făcut în Cristos Isus, Domnul nostru. În el avem, prin credința în el, îndrăzneala și apropierea de Dumnezeu cu încredere (Efes. 3:3-12).

Prin vestirea evangheliei, care conținea acum taina descoperită că națiunile sunt egale cu Israelul în moștenirea promisiunilor divine, mai marii spirituali ai națiunii, “domniile și stăpânirile din locurile cerești”, aveau ocazia să cunoască o nouă latură a înțelepciunii lui Dumnezeu, aceea legată de extinderea salvării odată cu apariția lui Mesia. Această extindere sau generalizare a avut loc ca urmare a eliminării Legii mozaice care introducea o distincție în apropierea de Dumnezeu.

Și prin el să împace toate lucrurile cu sine, atât lucrurile de pe pământ [națiunile neevreiești] cât și lucrurile din ceruri [evreii], făcând pace prin sângele crucii lui. Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași în gândirea voastră, prin fapte rele, el v-a împăcat acum… A șters înscrisul care era împotriva noastră prin poruncile lui și l-a luat din cale, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut priveliște pentru toți, ieșind biruitor asupra lor prin cruce. Deci nimeni să nu vă judece cu privire la mâncare sau la băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, sau lună nouă, sau sabate (Col. 1:20-22; 2:14-16; vezi și Efes. 1:10).

‘Domniile și stăpânirile din locurile cerești’, în speță bătrânii și sanhedrinul responsabili să impună respectarea legii mozaice și să judece abaterile, au fost dezbrăcate sau dezarmate atunci când a fost “luat din cale” înscrisul legii mozaice. Despuiate de autoritatea lor, stăpânirile evreiești au rămas de “priveliște”, adică au putut fi considerate de către oamenii dintre națiuni fără putere judecătorească de la Dumnezeu și astfel neîndreptățite să-i judece după criteriile Legii.

Index

Marcu 14:25 Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viței, până în ziua când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu.

Conform Evangheliei lui Marcu, “pe când mâncau [paștele]”, Isus le-a oferit discipolilor să-și împartă între ei o pâine și un pahar de vin, cărora le-a atribuit semnificații speciale legate de moartea sa, după care a spus cuvintele de mai sus.

“Adevărat vă spun…” Isus era absolut sigur că ‘nu va mai bea din rodul viței’ ca parte a sărbătorii paștelui decât în împărăția lui Dumnezeu (comp. Mat. 27:34). Aceasta însemna că la timpul paștelui din anul următor, împărăția lui Dumnezeu va fi deja instaurată în Ierusalim.*

Va mai fi atunci actuală sărbătorirea paștelui tradițional care comemora o eliberare de demult și prefigura o alta mai mare? Luca redă cuvintele lui Isus în felul următor:

Am dorit mult să mănânc Paștele acestea cu voi înainte de a suferi; căci vă spun că de acum încolo nu le voi mai mânca până ce nu se vor împlini în împărăția lui Dumnezeu. …nu voi mai bea de acum încolo din rodul viței, până când nu va veni împărăția lui Dumnezeu (22:15-18).

Întrucât era prevăzută pedeapsa cu moartea pentru orice evreu care nu celebra paștele, cuvintele lui Isus sunt ca un jurământ garantat cu propria viață că celebrarea din acel an este ultima – înainte de a veni împărăția lui Dumnezeu.

Formularea pe care o găsim în evanghelia lui Marcu, “până în ziua când îl voi bea nou“, indică de asemenea că Isus s-a referit la paștele din anul următor. Vinul nou se obținea în urma recoltei din vară. Cel mai târziu până la sărbătoarea corturilor “rodul viței” era deja adunat și pus în teasc și astfel vinul “nou” era disponibil (Deut. 16:13; comp. Mat. 9:17). Deci ‘venirea împărăției lui Dumnezeu’ putea fi un fapt cel puțin din toamnă, la șase luni de la cuvintele lui Isus.

A venit împărăția lui Dumnezeu până la timpul paștelui următor? Isus și-a sacrificat viața chiar în acest scop. Pentru el acela a fost ultimul paște. Dar pentru discipolii lui? Aceștia au început să atribuie paștelui o semnificație nouă începând din anul următor morții lui, considerând că această sărbătoare ‘s-a împlinit în împărăția lui Dumnezeu’. Sărbătoarea evreiască anuală a devenit o ceremonie simplă de comemorare a morții lui Isus, adevăratul paște, care a adus o eliberare spirituală prefigurată de cea din Egipt (1 Cor. 5:7, 8).

____________

* Manifestând o încredere asemănătoare cu privire la repatriere până la sărbătoarea următoare, evreii din diaspora s-au salutat an de an de-a lungul veacurilor cu urarea “La Ierusalim!”.

Index

Luca 4:18, 21 Duhul DOMNULUI este peste mine… Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care ați auzit-o.

Isaia 61:1-3 este un pasaj crucial în înțelegerea, din perspectiva timpului, a profeției Vechiului Testament, pentru că Isus s-a referit la acest pasaj cu cuvintele de mai sus: “Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta”.

NAB redă cuvintele spuse de Isus, “Astăzi acest pasaj al scripturii se împlinește în auzul vostru” și explică la nota de subsol:

Această predică inaugurează timpul împlinirii profeției Vechiului Testament. Luca prezintă serviciul lui Isus ca împlinind speranțele și așteptările VT (Luc. 7:22); pentru Luca, chiar și suferința, moartea și învierea lui Isus au loc ca împlinire a scripturilor ( Luc. 24:25-27, 44-46; Fap. 3:18 ).

De asemenea la versetul 18, NAB adaugă la nota de subsol:

Pe masură ce acest incident se dezvoltă, Isus este prezentat ca un profet al cărui serviciu este comparat cu acela al profeților Ilie și Elisei. Ungerile profetice sunt cunoscute in iudaismul palestinian din secolul întâi din literatura de la Qumran care vorbește despre profeți ca și unși ai lui Dumnezeu.

De la botezul său, moment în care a înțeles că este uns cu spiritul sfânt, Isus a acționat conștient că trăiește în timpul ‘necazului celui mare’, perioadă caracterizată printre altele de prezența unor profeți speciali trimiși să evanghelizeze națiunea înaintea venirii ‘zilei lui Iehova’ (Mal. 4:4-6). Era Isus unul dintre acești profeți sau era doar “fiul lui Iosif” (Luc. 4:22)?

Isus a confirmat că era, chiar dacă acest lucru nu era pe placul celor din sinagoga din Nazaret:

Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa. Ba încă, adevărat vă spun că în zilele lui Ilie, când a fost încuiat cerul să nu dea ploaie trei ani și șase luni, încât a venit o foamete mare peste toată țara, erau multe văduve în Israel; și totuși Ilie n-a fost trimis la nici una din ele, ci la o văduvă din Sarepta Sidonului (v. 24-26)

Din această predică a lui Isus desprindem, nu doar că el se considera unul din profeții necazului celui mare ci, mai mult, că acest timp special începuse și că existau motive de bucurie pentru Israel la terminarea celor “trei ani și șase luni” (comp. Ap. 11:6). În ce fel?

Profeția din Isaia 61:1-3 pe care a citat-o Isus se împlinea chiar atunci. “Astăzi acest pasaj al scripturii se împlinește în auzul vostru [lit. în urechile voastre]”. Cineva uns vestea vești bune Sionului, “eliberarea robilor și deschiderea închisorii celor ce sunt în lanțuri”. Bineînțeles, ‘eliberarea, repatrierea în Sion și reconstrucția’, de care aveau ei nevoie, după ce se găseau deja de peste cinci veacuri în țara lor, erau în primul rând de natură spirituală. Așa cum explică apostolii mai târziu, la sfârșitul celor trei ani și jumătate ai activității profetice a lui Ioan și Isus, mai exact de la pentecostă, o rămășiță credincioasă, până atunci încătușată în păcat și legalism, a fost eliberată din condamnarea care apăsa asupra sistemului iudaic apostat.

Index

Matei 10:23 Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului.

Așa cum arată cuvintele de mai sus, Isus a trăit anii serviciului său de evanghelizator ca și cum ar fi ultimii înaintea venirii Fiului Omului. Pe ce s-a bazat el din punct de vedere scriptural?

În profeția lui Daniel sunt menționate trei timpuri și jumătate de activitate intensă a sfinților și de persecuție exacerbată împotriva lor, care urmau să se termine cu intervenția salvatoare a lui Dumnezeu și cu instituirea ca și conducător mondial a unui “fiu al omului” (Dan. 7:13-26).

Conștient de timpurile pe care le trăia, probabil în cea mai mare parte datorită mesajului proclamat de Ioan Botezătorul deja de peste un an (“împărăția cerurilor s-a apropiat”), Isus și-a dedicat pe deplin viața organizării, la scara întregului Israel, a unei campanii în favoarea regatului care ‘s-a apropiat’ (Mat. 3:2; 4:23; 9:35). Este ceea ce s-ar fi așteptat de la un israelit interesat de viitorul mesianic al națiunii și cu atât mai mult de la un potențial candidat la regalitate (comp. 1 Cron. 11:2).

Matei, capitolul 10, descrie trimiterea a 12 apostoli (lit. trimiși) cu misiunea:

Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel. Și pe drum, predicați și ziceți: “Împărăția cerurilor s-a apropiat!” (v. 5-7)

La ce distanță în timp putea fi percepută împărăția lui Dumnezeu de către ascultătorii evrei ai acestui mesaj?

Verbul “a (se) apropia”, așa cum este folosit în Noul Testament, înseamnă a veni aproape, lângă; a alătura un lucru de altul. În viața unui om lucrurile ‘apropiate’ temporal sunt la câteva luni, maximum ani, iar lucrurile ‘îndepărtate’ sunt la zeci de ani. Un tânăr, de exemplu, nu consideră că vâsta a treia este ‘aproape’ pentru el. Isus a zis ilustrativ: “De la smochin învățați pilda lui: când îi frăgezește și îi înfrunzește mlădița, știți că vara este aproape” (Mat. 24:32). Vara este la câteva luni de începutul primăverii.

Cuvintele proclamate, “împărăția cerurilor s-a apropiat”, nu au fost o metaforă vagă în ce privește timpul. Riscarea vieții care li s-a cerut evanghelizatorilor și condamnarea atrasă de cei care respingeau mesajul dau de înțeles că era vorba despre un eveniment important cu urmări imediate asupra vieții oamenilor – așa cum este o schimbare radicală de guvernare – eveniment situat “aproape” în timp, la unu sau doi ani (Citește Mat. 10:15-42). Nabal nu l-a sprijinit pe David cu referire la un conflict a cărui soluționare era ‘aproape’ și evidentă – Saul a murit la numai doi ani, și David a devenit apoi rege (1 Sam. 25:10, 11).

Concluzia? Isus a înțeles și a trăit anii în care el și Ioan au acționat ca profeți drept cele trei timpuri și jumătate ale necazului celui mare din Daniel care trebuiau să preceadă venirea la domnie pe tronul mesianic a Fiului Omului! (Dan. 7:13, 14, 21, 22, 25).

De asemenea el a înțeles că ‘lumea’ care trebuia să se căiască, care trebuia evanghelizată cu privire la regatul care se apropia, era Israelul, “oile pierdute ale casei lui Israel”. Nu păgânii, nici samaritenii care n-au aparținut niciodată “casei” regale a lui Israel (Mat. 10:5-7). Desigur, din cauza legământului în care israeliții se aflau cu Dumnezeu în ce privește regatul (promisiunea că din mijlocul lor va fi ridicat un rege care să-i ‘păstorească’ – comp. Num. 27:17).

Când a văzut mulțimile, i s-a făcut milă de ele, pentru că erau ca niște oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor săi: “Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați, deci, pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul său” (Mat. 9:36-38).

Timpul era și el o problemă. Va fi suficient timpul rămas, ținând cont de mărimea ‘lanuluI’ și numărul mic de ‘secerători’? “Adevărat vă spun că nu veți sfârși cetățile lui Israel până va veni Fiul Omului”. Prin aceste cuvinte, Isus nu le-a sugerat evanghelizatorilor trimiși (12 și mai târziu 70) ca va fi o misiune ușoară care le va permite flexibilitate în ce privește ritmul. Ba din contra! Oricâte eforturi s-ar face, oricâți s-ar înrola în această campanie, urgența va rămâne un imperativ până la venirea “Fiului Omului”. Regatul era mai aproape decât timpul necesar evanghelizării cetăților israelite.

Notă: După Pentecostă predicarea a avut altă tematică, alt scop. Apostolii au considerat că Regatul și Fiul Omului veniseră, cel puțin într-o primă fază, și avusese loc o eliberare spirituală pentru Israel (Fap. 2:30-36). Era predicată această nouă realitate. În plus, ea s-a extins la națiuni, acum responsabile și ele față de un rege israelit deja ales și impus de Dumnezeu pentru întreaga lume, deci nu mai era predicarea organizată de Isus care îi omitea în principiu pe păgâni și samariteni (Mat. 10:5). În ce-i privește pe evreii care nu au reacționat înainte, aceștia trebuiau să se căiască de păcatul respingerii lui Mesia (Fap. 3:17-19).

Index

Luca 9:27 Adevărat vă spun că sunt unii dintre cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu.

Conform evangheliilor sinoptice Isus a spus cu referire la unii din auditoriu că aceștia “nu vor gusta moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu” (Mat. 16:28; Mar. 9:1). Cine puteau fi aceștia?

Întrucât auditoriul lui Isus era format la acel moment din “mulțimea împreună cu ucenicii lui” (Mar. 8:34), ne-am putea gândi că el s-a referit la discipolii fideli care urmau să intre în regatul mesianic restabilit în câteva luni, înainte “să guste moartea”, adică înainte să moară. Este posibil totuși ca Isus să fi avut altceva în vedere.

În context el a vorbit despre cei care ‘se vor rușina de el și de cuvintele lui’ (v. 26), despre unii care, ‘încercând să câștige toată lumea, vor ajunge să se piardă sau să se distrugă pe ei înșiși’ (v. 25), care ‘dorind să-și scape viața o vor pierde’ (v. 24) și care, iubindu-se pe ei înșiși, nu vor dori ‘să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi și să-l urmeze’ (v. 23). Pentru toți aceștia moartea, datorită pierderilor imediate pe care le-ar reprezenta, ar avea un gust prea amar pentru a “gusta” din ea.

Dar de ce a folosit Isus această construcție metaforică (a gusta moartea), în loc să spună simplu că unii dintre cei prezenți ‘nu vor dori să moară’, așa cum spusese deja în context de două ori (Mat. 16:24, 25)?

A gusta înseamnă a lua foarte puțin din ceva, a degusta (comp. Luc. 14:24; Ioan 2:9; Col. 2:21; 1 Pet. 2:23). Moartea ca urmare a persecuției este o experiență dureroasă, amară, dar limitată în timp. La Isus a fost vorba de câteva ore de suferință și de o rămânere în starea de moarte pentru trei zile. Pentru discipoli ea se asemăna cu o înghițitură dintr-o poțiune amară care poate salva viața. Isus a spus: “Oricine își va pierde viața pentru mine și pentru evanghelie, o va salva” (Mar. 9:35). ‘Pierderea’ temporară a vieții prezente era echivalentă cu ‘gustarea’ morții.

Notă: Isus însuși avea să treacă prin această experiență a ‘pierderii’ vieții, dar să fie înviat de Dumnezeu la viață eternă și astfel să-și ‘salveze’ viața (Luc. 8:31). În plus, așa cum a arătat apostolul Pavel mai târziu, Isus trebuia “să guste moartea pentru toți”, adică să treacă pentru scurt timp prin experiența durereoasă a morții pentru “vindecarea” tuturor celor afectați de moartea adamică (Evr. 2:9).

Astfel, prin cuvintele din Luca 9:27, este posibil ca Isus să fi deplâns faptul că unii nu vor fi dispuși să câștige viața eternă decât dacă nu vor trebui să riște nimic în ce privește viața actuală. Prin expresia “adevărat vă spun” se constată uneori o realitate regretabilă, așa cum am spune astăzi: “Trist, dar adevărat”. Cu aceeași notă de regret Isus a mai spus: “Adevărat vă spun că nici un proroc nu este primit bine în patria sa” (4:24); “Adevărat vă spun că unul dintre voi mă va vinde” (Mat. 26:21).

Desigur, la venirea împărăției lui Dumnezeu, la “vederea” ei instaurată în putere, nu va mai exista persecuție pentru susținătorii ei. Am putea presupune că toți cei care s-au ferit să guste moartea până la acest timp, își vor imagina că au scăpat să o mai guste vreodată. Dar, ironic, cuvintele lui Isus ar putea însemna chiar contrariul! La venirea împărăției aceștia, negăsindu-se printre susținătorii loiali care au fost gata să guste moartea pentru ea, vor trebui să mânânce moartea, întreaga cantitate, adică să moară și rămână morți pentru totdeauna. Conform cuvintelor care nu lasă alternativă ale lui Isus:

Fiindcă oricine va voi să-și scape viața, o va pierde… și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă s-ar distruge sau s-ar pierde pe el însuși? Căci de oricine se va rușina de mine și de cuvintele mele, se va rușina și Fiul Omului când va veni în slava sa și a Tatălui și a sfinților îngeri (Luc. 9:24-27).

Index

Marcu 9:1 Adevărat vă spun, sunt unii dintre cei care stau aici moartea până nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venită în putere.

Mulți bibliști sunt de părere că Isus se referea prin aceste cuvinte la trei dintre apostolii săi, Petru, Ioan și Iacov, care, după șase zile, l-au văzut într-o viziune în glorie pe muntele transfigurării (Mar. 9:2). Această viziune este calificată de Petru drept o mărturie a puterii și venirii lui Isus sau a ‘împărăției lui Dumnezeu în putere’ (2 Pet. 1:16-19). În acest fel Isus le-ar fi spus celor din auditoriu că “unii” dintre cei de față (în fapt cei trei apostoli) nu vor muri în următoarele șase zile până nu vor vedea într-o viziune instaurarea la putere a împărăției lui Dumnezeu. Luca pare chiar să sugereze această interpretare prin modul în care introduce scena transfigurării: “Cam la opt zile după cuvintele acestea” (Luc. 9:28).

Totuși există un număr de obiecții greu surmontabile. Isus le predica celor prezenți o împărăție reală. De ce ar promite acum doar o vedere în viziune a împărăției și aceasta numai la “unii”? De ce ar face public evenimentul transfigurării din moment ce la consumarea lui, după câteva zile, a dat instrucțiuni celor trei să rămână un secret?

“Pe când se coborau de pe munte, Isus le-a poruncit, zicând: ‘Să nu spuneți nimănui de viziunea aceasta, până când va învia Fiul Omului dintre cei morți'” (Mat. 17:9).

Ce este atât de deosebit în faptul ca trei bărbați, relativ tineri, să nu guste moartea în următoarele opt zile astfel încât Isus să-și introducă afirmația cu cuvintele “Adevărat vă spun”?

Alții sunt de părere că Isus se referea la cei de o anumită vârstă din generația contemporană lui care aveau să rămână în viață până în anul 70 en. Atunci aceștia, dintre care câțiva se găseau în auditoriu, ar discerne “împărăția lui Dumnezeu venită în putere” prin distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. Expresia “unii” ar atrage atenția asupra faptului ca acești supraviețuitori sunt o minoritate. Aceasta ar justifica plasarea venirii împărăției suficient de departe în timp, la peste 40 de ani de la cuvintele lui Isus, pentru ca cei în viață din auditoriu să devină o minoritate.

Și această interpretare întâmpină dificultăți. De ce nu a spus Isus fără echivoc “unii dintre cei care sunt în viață acum” în loc de “unii dintre cei care stau aici“? De ce ar fi trecut în mod abrupt în discuție de la moartea ca urmare a persecuției la moartea ca urmare a vârstei în fraza de încheiere? De ce le-ar fi spus Isus, cu alte cuvinte, celor care așteptau să vină împărăția lui Dumnezeu: ‘Majoritatea celor prezenți veți muri înainte de a vedea împărăția lui Dumnezeu venită în putere; puțini însă, mai tineri, nu’? Ce garanție avem că, după mulți ani de așteptare a împărăției, a cărei apropiere putea fi doar discernută, a o “vedea” venită în putere însemna tot a o discerne (prin distrugerea Ierusalimului de către romani în anul 70 en)?

O abordare contextuală. Ambele variante discutate mai sus ignoră contextul imediat al cuvintelor lui Isus. În acest context ‘cei care stăteau acolo‘ erau cei care constituiau auditoriul lui Isus în acel moment. Matei îi numește pe toți cei prezenți care-l ascultau pe Isus ‘ucenici’ (16:24). Marcu menționează ca fiind de față “mulțimea împreună cu ucenicii lui” (8:34), iar Luca notează că Isus li se adresa în acel moment “tuturor” celor prezenți (9:23).

Acest auditoriu avea o caracteristică specială la care Isus atrage atenția prin expresia “cei care stau aici“. Ucenicii îl urmaseră până în acest timp și loc și păreau doritori să continue. Erau și alții care ar fi dorit să-l urmeze. Isus însă le descoperă că de acum condițiile se vor schimba pentru toți. El “trebuie… să fie omorât și după trei zile să învieze”. În acest scop se va îndrepta spre Ierusalim și aceasta va pune la încercare iubirea lor cu prețul vieții față de el și vestea bună (Mar. 9:35). “Aici” era nu doar un punct pe traseul spre Ierusalim, ci și un punct de cotitură în serviciul său și în modul de a fi urmat. Matei este și mai specific în ce privește timpul:

“De atunci încolo, Isus a început să arate ucenicilor săi că el trebuie să meargă la Ierusalim, să sufere multe din partea bătrânilor… atunci a zis ucenicilor săi: Dacă voiește cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mat. 16:21-24).

Index

1 Ioan 5:20 El este Dumnezeul adevărat și viața veșnică.

Există o oarecare dificultate în stabilirea fără echivoc a identității celui numit aici “Dumnezeul adevărat”. Apostolul își încheie prima sa epistolă cu cuvintele:

Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit și ne-a dat pricepere să cunoaștem pe Cel Adevărat. Și noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta este Dumnezeul adevărat și viața veșnică. Copilașilor, păziți-vă de idoli! (1 Ioan 5:20, 21).

Subiectul logic în întregul capitol 5 este Dumnezeu. Versetul anterior (19) arată că lumea zace în cel rău, dar că creștinii sunt din Dumnezeu. La începutul capitolului (v. 4) Ioan arătase că cel născut din Dumnezeu biruie lumea crezând că Isus este Fiul lui Dumnezeu. “Cel adevărat” (ho alethinos) din v. 20 trebuie să fie astfel în contrast cu cel fals sau rău în care zace lumea.

De fapt sensul în care este folosit alethinos aici este de opus la ceea ce este imperfect, deficient, de necalitate, neautentic. Lumea nu poate da viața veșnică, dar Dumnezeu o dă prin Fiul său (v. 11, 12). Numindu-l pe Dumnezeu “cel adevărat”, Ioan introduce un apelativ pe care simte apoi nevoia să-l explice. “Acesta” (houtos), acest enigmatic ADEVĂRAT, este de fapt (revelație!) Dumnezeul adevărat și sursa vieții veșnice.

Este sursa vieții cu condiția să fim “în el”, adică în unitate cu el, unitate care este posibilă prin Fiul său. “Cine are pe Fiul are viața; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața veșnică” (v. 12). Este ceea ce se spune de fapt în esență în versetul 20: “Și noi suntem în Cel Adevărat, în Fiul său Isus Cristos. Acesta (Cel Adevărat) este Dumnezeul adevărat și viața veșnică’ (comp. Ioan 8:26).

Versetul următor (21) confirmă că este vorba despre Dumnezeu, prin cuvintele: “Copilașilor, păziți-vă de idoli!” În întreg Vechiul Testament Dumnezeu este în război cu idolii în calitate de singurul Dumnezeu adevărat (Ier. 10:10; Ioan 17:3). Robertson’s Word Pictures comentează la 1 Ioan 5:20:

În Fiul său Isus Cristos (en tō huiō autou Iēsou Christō). autou se referă în mod clar la Cel Adevărat en tō alēthinō (Dumnezeu). Astfel această parte de propoziție nu este în apoziție cu precedenta, ci o explicație a felului cum suntem „în Cel Adevărat” – prin faptul că suntem „în Fiul său Isus Cristos”. Acesta (houtos). Din punct de vedere gramatical houtos se poate referi la Isus Cristos sau la “Cel Adevărat”. Este un pic tautologic să se refere la Dumnezeu, dar probabil acesta este sensul. Dumnezeu prin Cristos, în orice caz. Dumnezeu este viața veșnică (Ioan 5:26) și el ne-o dă prin Cristos.

În capitolul anterior houtos se referă tot așa la un subiect logic care nu este ultimul substantiv, ci antepenultimul: „Şi orice duh care nu Îl mărturiseşte pe Isus Hristos venit în carne nu este din Dumnezeu: şi acesta este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi acum este deja în lume” (1 Ioan 4:3; vezi și 2 Tes. 2:8, 9).

Index

Geneza 32:29 Iacov l-a întrebat [pe înger] și i-a zis: “Spune-mi , te rog, numele tău”. El a răspuns: “Pentru ce îmi ceri numele?”

Un nume identifică o persoană și este asociat comemorativ cu realizările ei. Pentru că acționau ca reprezentanți ai lui Dumnezeu, îngerii se păstrau anonimi. Expresia “îngerul DOMNULUI” revela tot ce era necesar pentru identificarea sursei și credibilității mesajului. Replica îngerului către Iacov, “Pentru ce îmi ceri numele?” înseamnă indirect: “Nu ar trebui să te intereseze numele meu; eu sunt doar un mesager al lui Dumnezeu”. Un exemplu relevant de păstrare a anonimatului se găsește în Judecători 13:17, 18, în legătură cu anunțarea nașterii lui Samson:

Și Manoah a zis îngerului DOMNULUI: “Care-ți este numele, ca să-ți aducem cinste când se va împlini cuvântul tău?” Și îngerul DOMNULUI i-a spus: “Pentru ce îmi ceri numele, ? El este minunat [KJV secret, NAB misterios]”

În Scriptură anonimatul îngerilor este o regulă și ea este motivată de rolul lor de slujitori umili ai lui Dumnezeu. “Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moșteni mântuirea?” (Evr. 1:14)

Dar “Mihael” și “Gabriel”? Nu sunt acestea nume de îngeri? Nu. Se pare că nu există excepții de la regulă. Altfel decât în tradiția iudaică și mai târziu în cea creștină, în Biblie acestea nu sunt nume de îngeri!

Mihael, în traducere Cine este ca Dumnezeu?, este un nume profetic al lui Mesia. Daniel l-a văzut și auzit pe “Mihael” în viziune. Mesia încă nu exista ca persoană. Iar când l-a văzut Ioan, Isus care devenise Mesia nu-și asumase încă rolul profetic de Mihael (Da. 10:13, 21; 12:1; Ap. 12:7). Singura mențiune în afara unei viziuni a lui Mihael se găsește în epistola lui Iuda, dar aceasta s-ar putea baza pe felul în care era cunoscut în tradiția iudaică îngerul care “n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată batjocoritoare, ci [doar] a zis: ‘”Domnul să te mustre'” (Iuda 9; comp. Zaharia. 3:2).

Cât despre Gabriel, în traducere omul lui Dumnezeu, acesta apare împreună cu Mihael în viziune, ca reprezentant al lui Mihael, astfel că și ‘numele’ lui este profetic (Da. 8:16; 9:21). Ca și confirmare, în Apocalipsa mesagerul corespunzător este anonim (Ap. 22:16). Singura mențiune a unui înger cu numele ‘Gabriel’ se găsește în Luca, dar aici ar putea fi vorba despre un adaos târziu în text (de la 1:5 la 2:52) pe baza tradiției evreiești că Mihael și Gabriel sunt implicați atunci când au loc evenimente importante (Luc. 1:19, 26).

Index

Apocalips 12:1 În cer s-a arătat un semn mare: o femeie învăluită în soare, cu luna sub picioare și cu o cunună de douăsprezece stele pe cap.

O femeie poate fi ‘semnul’ sau simbolul unei națiuni. În antichitate Dumnezeu a fost simbolic căsătorit cu Israelul natural prin legământul Legii. Membrii individuali ai națiunii erau “copiii” acestei uniuni, „fiii legământului”. Când aceștia erau duși în exil, “mama” rămânea fără copii. Când se întorceau, aceștia se “nășteau” (Is. 49:21; 50:1; 54:1-5). Odată cu nașterea de sus introdusă de Isus, “femeia” lui Dumnezeu este diferită. Pavel explică în Galateni 4:22-27:

Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate în alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar – căci Agar este muntele Sinai din Arabia – şi răspunde Ierusalimului de acum care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat”.

Când Cristos s-a născut de sus prin ungerea cu duh la botezul său, “femeia” lui Dumnezeu multă vreme stearpă și părăsită, a început să aibă copii în baza legământului pentru sămânța promisă (Gal. 3:16). Timp de circa trei ani în casa mai marelui Avraam au coexistat două soții și două feluri de copii (Ioan 8:35). Pavel a continuat:

Și voi, fraților, ca și Isaac, voi sunteți copii ai făgăduinței. Și după cum atunci cel care se născuse în mod firesc prigonea pe cel care se născuse prin Duhul, tot așa și acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgonește pe femeia roabă și pe fiul ei, căci fiul celei roabe nu va moșteni împreună cu fiul femeii libere”. De aceea, fraților, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. (4:28-31)

În urma persecutării fiului femeii libere prin ridiculizarea lui ca moștenitor al lui Avraam, în cazul lui Isus a pretenției lui de a fi Cristosul, sămânța mesianică promisă lui Avraam, și în cazul continuatorilor lui prin persecuție, femeia roabă a fost respinsă împreună cu fiul ei (comp. Matei 21:37-43). Israeliții naturali au încetat să mai conteze ca și copii sau moștenitori, ceea ce a făcut ca fiii celei părăsite să fie comparativ „în număr mai mare”.

Și măcar că sunt sămânța lui Avraam, nu toți sunt copii; ci „în Isaac vei avea o sămânță care îți va purta numele”. Aceasta înseamnă că nu copiii trupești sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii făgăduinței sunt socotiți ca sămânță (Rom. 9:7, 8).

Fiind primul dintre israeliții spirituali născuți femeii libere, soția multă vreme „părăsită” a lui Dumnezeu, Isus aparține femeii din Apopcalipsa 12 (Rom. 8:29). Astfel că dacă biserica (adunarea născută de sus) este soția lui Cristos și el este capul, el împreună cu adunarea (ca un Cristos corporativ) sunt soția lui Dumnezeu, Israelul spiritual și “Dumnezeu este capul lui Cristos” (1 Cor. 11:3).

Index

Apocalips 12:7, 8 Și în cer s-a făcut un război: Mihail și îngerii lui se războiau cu balaurul. Și balaurul cu îngerii lui s-au luptat și ei, dar n-au putut birui…”

„Și locul lor nu li s-a mai găsit în cer”. Pământul și cerul de aici se înțeleg figurativ, la fel ca femeia și balaurul care se confruntă în acest spațiu de acțiune (comp. 6:14). Astfel figurat este posibil ca balaurul, după ce este aruncat pe ”pământ”, să continuă să persecute femeia din ”cer” care, pentru a se proteja, fuge “în pustie” (12:13-16).

Cerul reprezintă aici statutul regal și preoțesc pe care îl au israeliții spirituali, născuți de Ierusalimul de sus.

“Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă, şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate în alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar – căci Agar este muntele Sinai din Arabia – şi răspunde Ierusalimului de acum care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. ” (Gal. 4. 22-26)

Fiind „o împărăție de preoți”, acest popor este deasupra “pământului” – ca mediator între Dumnezeu și omenirea reprezentată de pământ (Ex. 19:5, 6; 1 Pet. 2:9). Există o tradiție în limbajul biblic al VT ca regalitatea și preoția să fie asociate cu cerurile. Pe timpul lui David și Solomon, Dumnezeu și-a stabilit “tronul” și ”templul” în Ierusalim. Regii stăteau pe scaunul de domnie al Domnului, iar preoții oficiau în templul sau casa lui Dumnezeu. Toți aceștia erau astfel figurativ ‘în cer’, datorită apropierii de Dumnezeu în Ierusalim, cetatea Lui, în contrast cu restul țării, care era ‘pământul’. Prin extindere, Israelul era “în cer” prin statutul lui regal și preoțesc, în contrast cu popoarele pământului (Ef. 1:10; compară cu 2:6, 11-22). „Femeia” din Apocalipsa 12 este văzută în acest cer la timpul necazului mare, pentru că fiii ei (israeliții spirituali care o compun) au acest statut înalt și luptă cu balaurul și îngerii lui să nu-l piardă. Ei sunt în exclusivitate “regi și preoți” față de restul omenirii (Apoc. 5:9, 10).

Dar ce caută balaurul în cer, din moment ce locul monștrilor de acest fel este pe pământ, lângă ape? (comp. Ap. 13:1, NIV; Is. 27:1). În antichitate Babilonul se urcase în acest cer figurativ pentru a concura cu Dumnezeu, înlăturându-i regele mesianic din Ierusalim și profanându-i templul (Is. 14:12-14). Astfel balaurul acționează ca un intrus atunci când pătrunde în cer pentru a se opune unei nașteri importante. Intenția lui este de a elimina din fașă copilul-rege, a cărui luare la tron este declarată echivalentă cu venirea ‘împărăției lui Dumnezeu și a stăpânirii Cristosului său’. „În cer”, adică în templu, în adunarea Israelului spiritual, se duce un război în urma căruia balaurul și agenții lui sunt aruncați pe pământul laic. Creștinii falși care slujesc interesele antimesianice ale Babilonului cel Mare sunt înlăturați (comp. Ezra 4:1-5; 5:2)! Isus i-a numit pe aceștia “fiii celui rău” și i-a comparat cu neghina semănată de dușman printre grâu. Neghina urmează să fie smulsă la începutul secerișului:

“Culegeți întâi neghina… Fiul Omului va trimite pe îngerii săi și ei vor culege din împărăția lui toate pricinile de păcătuire și pe cei care practică fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul de foc; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților. Atunci cei drepți vor straluci ca soarele în împărăția Tatălui lor” (Mat. 13:30, 41-43)

Aici este rolul lui ‘Mihael’ (Fiul Omului) și al ‘îngerilor lui’ (creștinii autentici). „Plânsul și scrâșnirea dinților” reprezintă invidia și mânia răzbunătoare de care vor fi cuprinși apostații ”excomunicați”. După ce eșuează în a opri aducerera la tron a moștenitorului mesianic, “balaurul” conștientizează că zilele îi sunt numărate și începe, “cuprins de o mânie mare”, un război total împotriva rămășiței seminței femeii, așa cum arată capitolul următor 13 (Ap. 12:17). Femeia învăluită în soare va străluci mai luminos ca oricând după eliminarea din ‘cerul’ statutului ei înalt a intrușilor care ‘zic că sunt iudei (spirituali) și nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei’ (Ap. 2:9).

Index

1 Corinteni 13:10,12 Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin

Felul în care Pavel discută despre darurile miraculoase în 1 Corinteni, capitolul 13, ne lasă să înțelegem nu numai importanța mai mică a acestora în edificarea adunării creștine, în comparație cu dragostea, dar și caracterului efemer, datorită existenței unei faze în evoluția bisericii caracterizată prin absența acestora.

Când este aceasta? După ce vorbește despre “în parte” și “desăvârșit”, despre faza de “copil” și faza de om “matur”, Pavel folosește ACUM în versetul 12 ca opus lui ATUNCI, când va vedea față în față și va cunoaște deplin. Timpul de maturitate definit prin ATUNCI, ca o perioadă fără daruri miraculoase, dar de cunoaștere deplină, urmează după timpul numit ACUM, prezentul în care trăia Pavel. Întrucât, așa cum se desprinde din istoria bisericii, darurile spiritului au încetat după moartea apostolilor, timpul viitor la care se referă Pavel a putut începe de atunci.

Există un sens în care să se poată vorbi deja în acel timp de ‘cunoaștere deplină’ și ‘vedere față în față’? Nimeni nu contestă că în regatul lui Cristos ceea ce este desăvârșit va fi venit și darurile miraculoase ca profețirea și vorbirea în limbi vor fi inutile. Putea să fi spus Pavel însă mai mult decât un lucru evident? Se pare că da.

Așa ca și profeții din antichitate, care nu au înțeles sensul mesajului lor, nici creștinii care acționau sub puterea darurilor miraculoase nu dispuneau de o înțelegere deplină a ceea ce exprimau. ‘Prin spirit ei spuneau taine, în timp ce mintea lor era fără rod’ (1 Cor. 14:2, 14). Totuși, atât ei cât și oamenii din afară trăgeau folos în sensul că erau întăriți în credința și convingerea lor referitor la calea de urmat, de ‘semnul’ miraculos constituit de darurile spiritului. Apostolul Pavel a spus: “Prin urmare limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioși; prorocia, dimpotrivă, este un semn nu pentru cei necredincioși, ci pentru cei care cred”. Aceste cuvinte au explicat de fapt pe cele anterioare ale lui: “Când eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gândeam ca un copil; când am devenit matur, am terminat cu ce era copilăresc”. Copiii au necesități specifice, de exemplu să fie ținuți de mână până învață să meargă. Darurile miraculoase au fost un sprijin temporar dat bisericii în faza ei de ‘copilărie’. Era vorba și de credibilitate (comp. Num. 11:25). Dumnezeu inițiase sistemul religios iudaic prin semne și acum tot el trebuia să inițieze și să dea credibilitate noului Israel, biserica. Cuvintele din Evrei 2:2-4 ne spun chiar acest lucru:

Căci, dacă acel cuvânt vestit prin îngeri era neclintit [Legea dată Israelului pe muntele Sinai] și dacă orice abatere și orice neascultare primea o dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor prin semne, puteri și felurite minuni, și prin darurile Duhului Sfânt, împărțite potrivit cu voia Sa?

Pavel vorbește deja la timpul trecut despre semne, puteri și minuni oferite de Dumnezeu ca întărire a mărturiei speciale date de cei care au auzit de ‘mântuirea așa de mare’ direct de la Isus. Spre sfârșitul secolului întâi creștinii au dispus și de scrierile insiprate ale Noului Testament și au început ‘să meargă pe picioarele lor’ în plan doctrinar și organizatoric. Membrii bisericii au înțeles cu convingere, ca și cum ar ‘vedea față în față’ că, dacă îl urmează pe Isus, au aprobarea lui Dumnezeu. Pentru a-și întemeia credința și speranța într-un mod ferm, nu mai era nevoie de minuni, așa cum a anticipat Pavel: “Acum deci ramân aceste trei [pe care ne putem baza în absența darurilor spiritului]: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare este dragostea”.

Cunoașterea nu este deplină acolo unde minunile continuă să fie o parte dintre argumente.

Index

Evrei 1:1-3 Dumnezeu, după ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci… la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului

Un comentariu de Daniel Segraves referitor la Evrei 1:1-3, în care el demonstrează că “Fiul”, în contextul respectiv, se referă la încarnare (Cuvântul devenit carne*):

Nu există nici o sugestie că înainte de încarnare Cuvântul era cunoscut ca Fiul. Deși ar putea părea la prima vedere că termenul “Fiu” aici [Ev. 1:3] este o referire la perioada anterioară încarnării deoarece el este cel ‘prin care El [Dumnezeu] a făcut lumile’, afirmația că Dumnezeu ‘la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit în persoana Fiului’, care contrastează cu comunicarea anterioară a lui Dumnezeu prin profeți, indică gramatical că Dumnezeu n-a vorbit prin Fiul său înainte de ‘sfârșitul acestor zile’. Dacă am putea vorbi despre ‘Fiul’ în perioada anterioară încarnării, ar fi greu de crezut că Dumnezeu n-a vorbit niciodată prin Fiul din toată eternitatea și în întreaga perioadă a Scripturilor Ebraice până la încarnare. – Daniel Segraves, Hebrews: Better things. Vol. 1 (Hazelwood, MO: Word Aflame Press, 1996), 31-32.

În mod interesant, același contrast îl găsim în capitolul 2 din Evrei, versetele 1-4. Pavel pune în antiteză aici “Cuvântul vestit prin îngeri” (Legea) cu “mântuirea… vestită de Domnul” (Isus). Desigur, datorită excluderii pe care o introduce din punct de vedere logic această antiteză, Fiul nu putea fi printre acei îngeri și căpetenia lor atunci când aceștia au transmis Legea pe Muntele Sinai. Iar absența Fiului de de la evenimente atât de importante ale Vechiului Testament, pune sub semnul întrebării existența lui ca persoană înainte de încarnare*.

_______________________

* Prin încarnare înțelegându-se venirea în existență ca om a cuiva care a preexistat anterior în profeție sau în mintea lui Dumnezeu, nu materializarea pe pământ a unei ființe cerești.

Index

Matei 5:3 Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este împărăția cerurilor!

În Scripturile ebraice ale Vechiul Testament, săracii sunt cei care sunt fără posesiuni materiale și a căror încredere este astfel în Dumnezeu. În Isaia 61:1 termenul ebraic corespunzător este redat cu ‘blând’, iar în țefania 2:3 cu ‘smerit’. Cei blânzi sau smeriți sunt dispuși să audă vești bune despre eliberarea din Babilon și întoarcerea în Sion. Ei nu sunt legați de posesiuni materiale sau poziții sociale înalte. Ei sunt suficient de umili ‘să caute pe Dumnezeu și să facă ce este drept’.

Isus spune că “a lor este împărăția cerurilor”. NLT parafrazează: “Dumnezeu îi binecuvântează pe cei care își sesizează nevoia lor de el”, iar NWT “Fericiți sunt cei conștienți de necesitățile lor spirituale”. De ce ar fi fericiți, favorizați sau binecuvântați aceștia? Drumul spre regatul cerurilor începe cu auzirea Evangheliei. Numai cei “săraci” în acest sens sunt pregătiți pentru a acorda atenție (Mat. 11:4; 19:23).

Luca redă prima fericire în cuvintele: “Ferice de voi care sunteți săraci, pentru că împărăția lui Dumnezeu este a voastră” (Luc. 6:20). De obicei cei săraci în bunuri materiale sunt și “săraci” în poziție socială și pot realiza puțin în această lume. Ei au acces limitat la instruirea laică și religioasă predată în școli și sunt astfel mai deschiși la învățătura lui Cristos. Așa cum flămânzii urmează să fie săturați, cei ce plâng să râdă și cei persecutați să fie răsplătiți, tot așa cei săraci (și astfel smeriți) urmează să găsească satisfacerea necesităților lor (inclusiv aceea de dreptate și dreptate socială) în împărăția lui Dumnezeu (Luc. 6:21-23; comp. Isaia 11:4). Bogații își doresc mai puțin schimbarea ordinii prezente cu aceea a împărăției lui Mesia pentru că ei își găsesc împlinirea și satisfacția în lucrurile acestei lumi (Luc. 6:24, 25).

Totuși, chiar și cei bogați în posesiuni materiale pot fi “săraci în duh“, dacă rămân umili și își pun încrederea în Dumnezeu în locul bogățiilor nesigure (1 Tim. 6:17; comp. Mat. 18:3, 4).

Index

Matei 5:19 Oricine le va practica și va învăța pe alții, va fi chemat mare în împărăția cerurilor

Aceste cuvinte ale lui Isus sunt deosebite pentru că ele pun practica înaintea predicării, faptele înaintea cuvintelor. Învățătorul trebuie să aplice “doctrina” la el însuși înainte de a fi calificat să o predea altora. Cărturarii și fariseii erau cunoscuți ca unii care “zic și nu fac”, care predică dar nu împlinesc (Mat. 23:3).

Discipolii lui Isus erau sarea pământului și lumina lumii (Mat. 5:13, 14). Am putea crede că învățarea altora să respecte “Legea și Prorocii” era mijlocul prin care ei aveau să răspândească lumina spirituală în jurul lor și să contribuie la “gustul” oamenilor pentru respectarea Legii lui Dumnezeu. Isus a arătat însă că principalul mijloc de apel la oameni este puterea exemplului. Astfel el a zis:

Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre drepte și să preamărească pe Tatăl vostru care este în ceruri. Să nu gândiți că am venit să desființez Legea sau Prorocii; am venit nu să desființez ci să împlinesc. – Mat. 5:16.

El însuși ca Învățător împlinea sau respecta Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în Lege și Proroci. Respectarea Legii lui Dumnezeu a însemnat pentru el, în contrast cu cărturarii și fariseii, ‘desființarea’ tradițiilor, nu a Cuvântului lui Dumnezeu (compară Matei 15:1-6). Isus a spus că oricine va trata în acest fel poruncile lui Dumnezeu “va fi chemat mare în împărăția cerurilor”, adică în șansele de a întra și a ocupa un loc sigur în această împărăție conform criteriului dreptății:

Așa că, oricine va suprima una din cele mai mici din aceste porunci și va învăța pe oameni așa, va fi chemat cel mai mic în împărăția cerurilor; dar oricine le va practica și va învăța pe alții [să le practice], va fi chemat mare în împărăția cerurilor. Căci vă spun că, dacă dreptatea voastră nu va întrece pe cea a cărturarilor și a fariseilor [care “zic și nu fac”], cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor. – Mat. 5:19, 20; comp. 23:13.

Cărturarii și fariseii ‘suprimau’ sau ‘desființau’ Legea lui Dumnezeu, stabilind prin tradițiile lor care porunci sunt importante și care nu, și impunând pentru alții cerințe pe care ei înșiși nu le respectau (Mat. 23:3, 4). Cuvintele din Matei 5:19 îl fac unic pe Isus și sunt un test al măreției lui ca învățător.

Biblia și vremurile din urmă

Studiu biblic pe cartea APOCALIPSA

Păstor: Ioan Cocîrțeu

Timișoara 2010

Biblia și lucrurile de pe urmă. ,,Un subiect îl socotești extrem de important în Biblie după numărul de apariții în Scriptură. În Vechiul Testament cel puțin jumătate din prorocii sunt legate de revenirea Domnului Isus, iar în Noul Testament cel puțin 319 versete, adică 1 din 25 de versete sunt consacrate revenirii Domnului Isus.” (Păstor Ioan Cocîrțeu, predica Biblia și lucrurile de pe urmă, Studiu Apocalipsa)
Sursa la care poate fi accesată predica completă:
http://audio.resursecrestine.ro/…/01-biblia-si-lucrurile-de…
Semnele venirii Domnului Isus
,,A doua Sa venire ocupă un loc important în viața credincioșilor. Prin nașterea Sa, Domnul Isus a adus pe pământ lumea lui Dumnezeu. Prin moartea Sa, Domnul Isus ne-a făcut în stare pe noi să moștenim lumea Sa. Prin învierea Sa, Domnul Isus s-a dus în slavă, ca să pregătească lumea lui Dumnezeu pentru noi, iar prin Revenirea Sa vrea să ne pună la dispoziția noastră cerul.
Semnele venirii Lui sunt:
– lepădarea de credință
– semnul războaielor
– foametea și epidemiile
– persecutarea creștinilor
– propovăduirea Scripturii la toate neamurile” (Text biblic: Matei 24: 15-35)
,,În anul 1500 Biblia era tradusă în 14 limbi. În prezent Biblia este tradusă în 1800 de limbi care reprezintă 98% din populația Pământului.” Sursa : http://audio.resursecrestine.ro/…/02-semnele-venirii-domnul…

,, A doua venire a Domnului Isus este baza speranței celui credincios.”
,, Bazat pe promisiunea Lui credem cu toată ființa că El se va întoarce să ne ia cu El și să ne ducă acasă și să fim pentru totdeauna cu El în slavă.”
,, Momentul revenirii Domnului Isus nu îl știe nici un credincios, ci numai Dumnezeu Tatăl.”
Venirea Domnului Isus este sigură și semnele prevestesc că venirea Lui este mai aproape ca oricând. Evenimentul venirii Domnului Isus ne uimește prin strălucirea lui și prin impactul pe care îl va avea asupra oamenilor.
A doua venire a Domnului Isus
Cum va fi venirea Domnului Isus?
1. Domnul Isus va veni personal. Ioan 14:3
Unii susțin că Domnul Isus nu va reveni în persoană, dar El va reveni în persoană.
1 Tesaloniceni 4: 16
De ce vine Domnul Isus personal?
– Domnul Isus vine personal ca un semn al responsabilității. Evrei 9: 28
– Domnul Isus vine personal ca un semn al respectului pentru mireasa Lui.
– Vine în mod personal după Biserica Sa.
2. Domnul Isus va veni în mod fizic. Apocalipsa 1 : 7
– Domnul Isus vine în mod fizic ca să îi confrunte pe păcătoși. Ioan 19: 36, 37
– Domnul Isus vine în mod fizic ca să îi întărească pe credincioși.
3. Domnul Isus va veni în mod vizibil. Matei 24:30, 31
La nașterea Sa Domnulu Isus nu a fost văzut de mulți oameni, dar a doua Sa venire va fi glorioasă și toți oamenii îl vor vedea pe Domnul Isus. Oamenii vor fi siliți să îl vadă. Toate privirile vor fi îndreptate spre El.
4. Domnul Isus vine în mod neașteptat. 1 Tesaloniceni 5: 2,3
– Va fi un eveniment care se va desfășura uluitor de repede.
– Credinciosul trebuie să vegheze. Matei 25: 13
5. Domnul Isus va veni și triumfător și glorios.Va veni pe nori cu multă putere și cu o mare slavă. Marcu 13: 26
Credinciosul trebuie să fie pregătit pentru întâlnirea cu El. 2 Petru 3:14″
sursa : http://audio.resursecrestine.ro/…/03-cum-va-fi-venirea-domn…
Informațiile pe care le împărtășesc cu voi din a patra parte a studiului cu titlul Biblia și vremurile din urmă, cu tematica pe Cartea Apocalipsa a fratelui păstor Ioan Cocîrțeu.
,,Studierea Scripturii este un câștig pentru fiecare dintre noi. Prin Scriptură Dumnezeu ne crește și ne pregătește pentru cer.”
Așteptarea Domnului trebuie să ne schimbe radical ținta, dorințele vieții noastre în asemenea fel încât să corespundă planurilor Lui.
Duhul Sfant ne întreabă pe toți cât ne pregătim pentru venirea Domnului?
Veșnicia este hotărâtă de pregătirea sau nepregătirea noastră cu privire la venirea Lui.
Ce fel de oameni ar trebui să fim noi?
Trebuie să fim oameni pregătiți.
1. Oamenii pregătiți pentru venirea Lui sunt oamenii treji din punct de vedere spiritual. Romani 13: 11,12
Sunt oameni mântuiți, izbăviți de sub puterea păcatului. Omul treaz nu mai doarme somnul păcatului. Sunt oameni care veghează. Luca 12:37,38
Un om treaz din punct de vedere spiritual experimentează suferința pentru Domnul. 1 Petru 4: 12, 13
2. Oamenii pregătiți pentru venirea Lui sunt oamenii sfinți 2 Petru 3 : 11 Trebuie să ne sfințim în fiecare zi. Sfințirea trebuie să fie preocuparea permanentă a celui ce așteaptă venirea Lui. Oamenii sfinți sunt biruitori. Filipeni 1: 6
Oamenii sfinți sunt vrednici de cer. Pe măsura sfințirii noastre ne apropiem tot mai mult de Cer și ne depărtăm tot mai mult de Pământ.
3. Oamenii pregătiți pentru venirea Lui sunt oamenii lucrători.
A lucra pentru Dumnezeu înseamnă a fi un om serios cu Dumnezeu și cu tine. Luca 21: 34, 35
Cei pregătiți se caracterizează și prin consacrare pentru lucrarea Domnului.
4. Oamenii pregătiți pentru venirea Domnului sunt și oamenii iubitori.
Daca îl iubești pe Dumnezeu iubești și pe semeni. Cerul este împărăția dragostei.
5.Oamenii pregătiți pentru venirea Domnului sunt oamenii rugativi. Rugăciunea are menirea de a ne întări. Trebuie să veghem în vederea rugăciunii.”
Sursa la care poate fi accesată predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/…/04-oameni-pregatiti-ptr-v…
,,Noi îl așteptăm pe Domnul Isus să revină după Biserica Sa.
Biserica Lui nu va fi lăsată pe pământ ci va fi luată din valea plângerii și va fi dusă în slavă împreună cu Domnul.Răpirea Bisericii nu este o doctrină tainică. Răpirea Bisericii nu este doar o demonstratie a puterii Lui, ci și o dovadă a credincioșiei Bisericii față de El. Ioan14:1-4

Răpirea Bisericii

Se va întâmpla în momentul stabilit de Dumnezeu. Toți vom fi răpiți ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.
1. Cum se va produce răpirea credincioșilor?
Se va produce după un plan bine pus la punct de Dumnezeu.
La răpirea credincioșilor Dumnezeu își va dovedi puterea în univers. Smulgerea credincioșilor de pe acest pământ este legată de El. Va fi dat un semnal. În ziua aceea se va auzi un strigăt, un glas de arhanghel și se va auzi trâmbița lui Dumnezeu.
Răpirea nu va avea loc la voia întâmplării fără un moment bine determinat.
Domnul Isus va veni personal cu îngerii Săi ca să își întâmpine mireasa. Omul își va arăta supunerea la răpirea Bisericii. 1 Tesaloniceni 4:16, 17. Astăzi Dumnezeu lasă har și îndurare și îngăduie omului să trăiască cum vrea.
În ziua aceea însă orice om se va supune înaintea Domnului.
De răpire vor avea parte cei credincioși. Cei morți vor învia și cei vii vor fi schimbați. 1 Corinteni 15:51-53; Ioan 5:28, 29
La răpirea credincioșilor universul își va dovedi colaborarea cu Dumnezeu. Orice om îl va putea vedea pe Fiul Lui Dumnezeu și îl vom întâmpina pe Domnul în văzduh.
2. Când va avea loc răpirea celor credincioși?
Momentul răpirii Bisericii Sale nu îl poate cunoaște nimeni.
Când se va împlini numărul celor mântuiți, Biserica va fi răpită în glorie. Romani 11:25
Venirea Lui se va realiza o singură data atât ca să răsplătească cât și să judece. Matei 13:30, 41:2 Tesaloniceni 1:6
Biserica va fi răpită după ce va trece prin mari necazuri. Filipeni 1:29
Dumnezeu în marile necazuri își va păzi Biserica Sa și Biserica își va dovedi loialitatea față de El.

3. Cine sunt cei care vor fi răpiți?
– Vor fi luați aceia care sunt în Hristos și care au primit credința în Domnul Isus. Aceia care au primit mântuirea. 1 Corinteni 15:22, 23
– Vor fi luați aceia care trăiesc și lucrează prin Duhul Sfant. Matei 25:10.
– Vor fi luați aceia care au lucrat pentru Domnul și care au fost credincioși în slujba Lui.
– Vor fi luați aceia care sunt biruitori până la capăt. 1 Timotei 6:12″
Sursa la care poate fi accesată predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/…/73235/05-rapirea-bisericii

,, Lucrurile viitoare se vor desfășura atât în întreaga creație a lui Dumnezeu cât și în viața fiecărui om. Sunt fapte, stări și lucrări pe care Dumnezeu le-a pregătit să aibe loc în lumea văzută și nevăzută. Aceste fapte, stări și lucrări vor avea loc când Domnul Isus va reveni a doua oară.
Adevărurile vieții de apoi
1. Importanța lumii de dincolo. Viața de apoi este un adevăr pe care îl cunoaștem din Scriptură și acesta este un subiect important în Biblie. Dumnezeu în planul Său veșnic a dat importanță vieții de dincolo de mormânt.
a.Viața de apoi are importanță pentru că viața de pe pământul acesta nu are puterea să ne satisfacă pe nici unul dintre noi. Viața noastră de pe pământ este scurtă și plină de necazuri.Iacov 4:14
Viața pe pământul acesta este și nedreaptă.
b. Viața de apoi este importantă și pentru faptul că inima omului poartă în ea gândul veșniciei. Acest gând nu poate fi satisfăcut decât cu ceva care vine de la Dumnezeu.
c. Viața de apoi este importantă și pentru faptul că omul este rânduit să îl vadă pe Dumnezeu. Dumnezeu ne-a făcut pentru El. Scopul nostru este acela de a ajunge la Dumnezeu.
2. Destinul veșnic al omului.
a. Omul își are originea în cel Veșnic. Geneza 1: 26, 27
Omul este făcut dintr-o parte materială și o parte spirituală. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un duh care poate comunica cu Dumnezeu, cu conștiință morală și cu înțelepciune ca să înțelegem Scriptura și cu o voință de a alege binele sau răul. Avem o inimă pentru a fi capabili să îl iubim pe Dumnezeu. Lumea cealaltă nu este o anexă a vieții noastre, ci este scopul existenței noastre pe pământul acesta.
b. Noi avem și existența în cel Veșnic.
Duhul omului se întoarce la Dumnezeu. Eclesiastul 12:7
c. Noi avem și o răsplată veșnică. În ziua aceea când vom trece în veșnicie vom simți ori bucuriile veșnice dacă am trăit o viață sfântă, plăcută Domnului sau vom simți chinurile veșnice dacă am trăit o viață în păcat. Cei care au trăit o viață sfântă împreună cu Domnul vor fi răsplătiți veșnic.
3. Biblia ne vorbește și despre realitatea incontestabilă a morții.
Între cei neprihăniți și cei păcătoși există o prăpastie după ce mor.
Moartea celor neîmpăcați cu Dumnezeu
Omul care nu este împăcat cu Dumnezeu ajunge să moară despărțit de Dumnezeu ca unul care abordează moartea complet nepregătit și se găsește în următoarele situații până în clipa morții:
– omul păcătos care caută bogățiile acestei lumi și nu îl caută pe Dumnezeu
– omul nelegiuit care nu crede în viața de apoi și îl ignoră pe Dumnezeu.
– omul nelegiuit care se află în insensibilitate până în clipa morții.
– cei nelegiuiți în viața de apoi: – suferă și sunt pe deplin conștienți.
– celor nelegiuiți le funcționează memoria perfect
– cei nelegiuiți au o suferință care nu poate fi ușurată de nimeni și de nimic.
– cei nelegiuiți nu pot scăpa din iad.
Moartea celor credincioși. Domnul Isus a murit ca să ne izbăvească de consecințele păcatului. Cei care au crezut în jertfa Domnului Isus ajung în cer pentru că s-au împăcat cu Dumnzeu. Omul neprihănit care a păzit Cuvântul Domnului ajunge în cer.
– cel neprihănit socotește moartea ca un câștig Filipeni 1:20-23
– cel neprihănit socotește moartea ca o mângâiere. În cer nu mai este durere, boală ci credinciosul este mângâiat și nu mai suferă.
– moartea pentru cel credincios înseamnă odihnă de ostenelile lui. Apocalipsa 14:13
Suntem rânduiți pentru un destin veșnic. Ori în cer ori în iad ?
Toți suntem datori cu o moarte înaintea Stăpanului!” Sursa: http://audio.resursecrestine.ro/…/06-adevarurile-vietii-de-…

,,La moartea fiecărui om ceea ce este dumnezeiesc se desparte de ceea ce este pământesc. Trupul este așezat în pământ și duhul se duce la Dumnezeu care l-a dat. Trupul este supus putrezirii.
Starea sufletului între moarte și înviere
Starea aceasta nu este starea finală a sufletului. Timpul dintre moarte și înviere a sufletului este numit starea intermediară. Starea finală a sufletului începe atunci când Domnul Isus va veni pe norii cerului și va avea loc judecata fiecărui om și se va intra în eternitate pentru veci de veci. Această stare însă este o stare între moarte și înviere.
1. Sufletul după moarte merge în veșnicie.
Moartea fizică înseamnă separarea sufletului de trup. Cei necredincioși sunt în locuinta morților. Este condiția în care oamenii sunt nenorociți, în chinuri și așteaptă judecata lui Dumnezeu. Luca 16: 23
Cei credincioși sunt lângă Domnul în odihnă așteptând învierea glorioasă a sfinților. Luca 16:22
Unii susțin că atât trupul cât și sufletul se află în mormânt până la înviere. Este greșit ceea ce susțin deoarece sufletul după moarte merge în veșnicie.

2. Sufletul după moarte este conștient.
Există o concepție populară care este numită somnul sufletului. Cei care susțin această concepție se bazează pe versetul din 1Tesaloniceni 4:13 dar în acest verset expresia ,,cei ce-au adormit” se referă la trup nu la suflet. Luca 9:30, 31, Apcalipsa 6: 9-11
3. Sufletul după moarte experimentează răsplata.
După moarte credincioșii se îndreaptă imediat spre un loc și spre o stare de binecuvântare.
Necredincioșii imediat vor experimenta chinul și pedeapsa. Purgatoriul nu există.
Există oare o diferență între răsplata aceasta de până la venirea Domnului Isus și răsplata de după venirea Domnului Isus?
Experiența până la întoarcerea glorioasă a Domnului Isus este în același loc, de aceeași calitate dar nu este de aceeași intensitate ca după revenirea Domnului Isus. După revenirea Domnului Isus gradul de răsplătire va fi mai mare.
4. Sufletul credincioșilor după moarte se bucură de odihnă.
Cei ce au murit în Hristos acum în prezent sunt răsplătiți și sunt în prezența Lui.
Cei care au murit fără să fie împăcați cu Hristos sunt în suferință veșnică.
5. Sufletul după moarte nu vede pe pământ.
Sufletul care se odihnește nu ar cunoaște o adevărată odihnă dacă ar vedea ce se întâmplă pe pământ. 1 Samuel 28:13-15
Morții nu sunt a toate cunoscători. Sufletele celor morți nu ne-au uitat. Își păstrează memoria și judecata lucidă. Doar Dumnezeu are atotcunoașterea.
6. Sufletul după moarte nu poate fi invocat, chemat.
Sființii sunt în mormânt. Domnul vrea să ne închinăm doar Lui. El este un Dumnezeu gelos. Exod 20:3-5; Deuteronom 18: 11.
7. Sufletul după moarte nu se roagă pentru cei vii.
Unii spun că cineva acolo sus se roagă pentru ei. Biblia nu vorbește despre așa ceva. Bogatul se roagă lui Avraam, dar Avraam nu îl acceptă și nu îl primește.
Scriptura ne vorbește despre o mântuire pe care o primim doar prin Domnul Isus. Toți aceia care prin pocăință și credință se împacă cu Dumnezeu ajung în prezența lui Dumnezeu. În Isus Hristos avem totul deplin atât pentru viața aceasta cât și pentru viața viitoare.
8. Sufletul celor credincioși după moarte poate fi pomenit, nu chemat și nici invocat. Ps 112: 6, Proverbe 10:7, Evrei 13: 7”
Sursa la care poate fi accesată predica completă http://audio.resursecrestine.ro/…/07-starea-sufletului-intr…
Învierea credincioșilor
,,Învierea morților va fi o realitate istorică. Cei credincioși și cei necredincioși vor fi luați din țărâna pământului ca să stea în fața Dreptului Judecător.
Învierea credincioșilor este speranța noastră în fața morții. Învierea credincioșilor este baza credinței noastre. Toți cei care au murit în Hristos vor moșteni Împărăția Lui.
Învierea morților va transforma istoria lumii și a veșniciei. Evenimentul acesta va pune în mișcare pământul și va pune în mișcare cerul. Morții vor fi luați din țărâna pământului, dar se vor îndrepta spre cer. Va fi minunea revederii oamenilor cu Dumnezeu pe nori în fața cerului deschis pentru unii și în fața cerului închis pentru alții. Unii vor sta în fața Dreptului Judecător pentru binecuvântare, alții pentru pedeapsa veșnică.
1. Când va avea loc învierea credincioșilor?
Biblia vorbește și despre învierea spirituală a credinciosului care a avut loc în momentul nașterii din nou. Ioan 5:24

a. Învierea trupului va avea loc în ziua de apoi. Ioan 6:39;40;44;54.
Dumnezeu a programat ziua în care vor învia cei credincioși.
Va fi o zi glorioasă și binecuvântată în care toți aceia care au murit în Hristos vor fi luați din țărâna pământului ca să fie duși la Dumnezeu.
b. Învierea credincioșilor va avea loc și la venirea Domnului Isus.
Venirea Lui va declanșa toată desfășurarea sfârșitului de veac. 1 Corinteni 15: 22, 23
c. Credincioșii vor învia la răpirea Bisericii. 1 Corinteni 15:51-53
La o clipeală de ochii cei morți vor fi înviați, iar cei vii vor fi transformați. Conform Scripturii, Hristos este cel dintâi rod al învierii, iar cei credincioși sunt marele seceriș al Domnului Isus.

2. Prin cine vor învia credincioșii?
a. Există o forță a învierii care este puterea divină și nu cea umană. Învierea va fi rezultatul acțiunii conjugate a Sfintei Treimi. Învierea credincioșilor se va realiza prin Dumnezeu Tatăl. 1 Corinteni 6:14
b. Morții vor învia și prin Domnul Isus. Ioan 11:25
c. Învierea se va realiza și prin Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este acela care dă viața. Ioan 6:63, Romani 8:11
3. Cine va avea parte de învierea glorioasă?
Toți cei care au murit vor învia. Cei buni și cei răi vor învia, însă nu toți vor avea parte de același fel de înviere. Unii se vor scula pentru viața veșnică și alții pentru pedeapsa veșnică. Ioan 6:39, 44
a. Cei care sunt ai Domnului vor avea parte de o înviere glorioasă.
1 Corinteni 15:22, 23
Învierea pecetluiește statutul nostru. Cei ce au fost ai Domnului când au murit, vor fi ai Domnului și după înviere.
b. Învierea aceasta îi vizează și pe cei care au făcut binele. Ioan 5:29
După ce ai primit mântuirea și ești al Domnului, să îți consumi viața pe pământ făcând binele și să te ferești de rău. Romani 2:7
c. Cei ce și-au răstignit firea pământească vor avea parte de înviere. Matei 10:39, 2 Timotei 2:11
d. Vor avea parte de înviere glorioasă și aceia care sunt neprihăniți. Cel care crede în Domnul Isus pe baza credinței și pocăinței vor avea parte de învierea glorioasă. Faptele Apostolilor 24:15.
Filipeni 3: 10. ,,Și să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui, și să mă fac asemenea cu moartea Lui; 11. ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți.” Sursa la care poate fi accesată predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/…/08-invierea-credinciosilor

,,Viața noastră pământească este contabilizată în fiecare zi de Dumnezeu. El ne cercetează de aproape și ne cunoaște. (Psalmul 139) Drept urmare, noi ca oameni, trebuie să dăm un raport pentru modul în care am trăit pe pământ. 2 Corinteni 5:10
Judecata de apoi
1. Certitudinea judecății de apoi
a. Judecata de apoi este o certitudine deoarece Sfânta Scriptură vorbește despre o zi a judecății care este un eveniment care se va întâmpla în viitor. Eclesiastul 11:9, Matei 25:31,32.
b. Siguranta judecății este dată și de mărturia conștiinței. Cele mai multe conștiințe au simțul binelui și al răului. Romani 2:14,15
c. Certitudinea judecății este dată și de mărturia învierii Domnului Isus.
Faptele Apostolilor 10:42
2. Caracteristicile judecății de apoi
a. Va fi o judecată universală. Matei 25:32 Morții și vii vor sta în fața Dreptului Judecător.
b. Judecata de apoi este o judecată dreaptă pentru că Dumnezeu Tatăl și Domnul Isus au un caracter drept. Psalmul 98:9
c. Judecata Lui va fi o judecată publică. Luca 12:2,3
d. Judecata de apoi va fi înfricoșătoare. Apocalipsa 6:15-17
e. Judecata aceasta va fi o judecată definitivă. Matei 25:31-46
3. Criteriile judecății de apoi
a. Fiecare va fi judecat după lumina care a primit-o. Romani 2:12; Luca 11:31,32
b. Fiecare va fi răspunzător înaintea lui Dumnezeu chiar în lipsa Evangheliei. Dumnezeu a acordat oamenilor trei descoperiri ale Lui.
Creația este prima descoperire. În creație se văd însușirile nevăzute ale lui Dumnezeu. Romani 1:20
Conștiința noastră este a doua revelație. Dumnezeu a imprimat principiile de bază ale legii Sale în fiecare dintre noi.
Sfânta Scriptură este a treia revelație din care îl putem cunoaște pe Dumnezeu.
4. Conținutul judecății de apoi
Conținutul judecății celor credincioși
a. Dumnezeu va evalua faptele credinciosului. Apocalipsa 20:11,12;
1 Samuel 2:3.
b. Dumnezeu va evalua lucrarea credinciosului. Evrei 6:10
c. Dumnezeu va cântări mărturia credinciosului în fața oamenilor despre
Domnul Isus. Modul cum îl mărturisesc pe Hristos și cât îl mărturisesc pe Hristos celor din jur? Matei 10:32
Dumnezeu va cântări suferința credinciosului pentru Domnul. Trăiește ca sfânt și vei avea de suferit. Daca vrei să fi ca și Hristos vei avea de suferit. Matei 5:11,12
Conținutul judecății celor necredincioși
a. Dumnezeu va judeca lucrurile ascunse ale oamenilor. Romani 2:16
b. Dumnezeu va judeca prin Hristos cuvintele rele. Matei 12:36
c. Dumnezeu va judeca faptele nelegiuite. Iuda 14,15
Judecata de apoi are ca scop să trezească pe orice om care este în viață să se corecteze și să se împace cu Dumnezeu. După moarte nu se mai poate face nimica!”
Sursa la care poate fi accesată predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/predi…/…/09-judecata-de-apoi

,,Relația noastră cu Mântuitorul este prin credință. 1 Petru 1:8,9
Relația prin credință cu Domnul Isus într-o zi se va sfârși, pentru că Domnul Isus iubește Biserica Sa și dorește clipa unirii cu Biserica Sa.
Biserica Sa la rândul ei Îl iubește și așteaptă clipa întâlnirii cu Domnul Isus. Apocalipsa 22:17
Nunta Mielului
1. Unicitatea nunții Mielului.
a. O nuntă cum va fi nunta Mielului nu a mai fost și nu va fi. Nunta Mielului este pregătită de Dumnezeu.
b. Nunta aceasta este unică datorită dragostei desăvârșite care există între Biserica Sa ca mireasă și Hristos ca Mire ceresc. Hristos iubește Biserica Sa de o veșnicie întreagă. 1 Ioan 4:16; 1 Ioan 4:17, 18
c. O nuntă unică și prin Mirele ei. Domnul Isus este Mirele etern și ceresc. Ioan 3:29, Matei 9:14, 15
d. Nunta aceasta este unică și prin Mireasa Sa. Efeseni 5:25-27
2. Pregătirea nunții Mielului
a. Pentru nunta aceasta se pregătesc relațiile dintre noi și Mire. Noi vom fi ai lui Hristos și El va fi al nostru. Biserica Sa va fi supusă în întregime Domnului Isus.
b. Pentru nunta aceasta se pregătesc și hainele neprihănirii. Noi am fost îmbrăcați cu neprihănirea lui Hristos atunci când prin pocăință și credință noi am primit neprihănirea lui Dumnezeu. Romani 3:22
Noi suntem chemați să ne îmbrăcăm cu faptele neprihănirii. Suntem chemați să ne pregătim din timp pentru nunta Mielului.
c. Pentru nunta Mielului se pregătește și atmosfera care va fi solemnă. Biserica Sa îl va vedea pe Domnul Isus față în față. Domnul Isus își prezintă Mireasa în cer.
3. Ospățul nunții Mielului. Apocalipsa 19:9
a. La acest ospăț din cer vor lua parte patriarhii, profeții si cei răscumpărați. Luca 13:28,29
b. Ospățul acesta va fi celebrat în cer. Unirea veșnică dintre Hristos și Biserica Lui va avea loc în cer. Domnul Isus s-a dus ca să pregătească locul pentru noi.
c. Nunta Mielului va fi caracterizată de bucurie.
d. Nunta aceasta va fi și dovada generozității Mielului. Chemarea la mântuire este pentru toți cei care aud Evanghelia. Prin pocăință și credință în jertfa Domnului Isus, omul poate să fie în cer împreună cu Domnul Isus. Unii se exclud de bună voie prin refuzul lor de a se pregăti pentru nunta Mielului. Matei 22:3; Matei 22: 5, 6”
Sursa la care poate fi accesată predica completă:
http://audio.resursecrestine.ro/pre…/73240/10-nunta-mielului

,,După judecata de apoi cei mântuiți vor moșteni cerul, iar cei nemântuiți vor ajunge în iad. Purgatoriul nu există.
Cerul este locul răsplătirii veșnice. Cei care au crezut în jertfa Domnului Isus și au rămas credincioși Domnului până la final vor ajunge în cer.
Iadul este locul pedepsei veșnice unde vor ajunge cei care nu au crezut în jertfa Domnului Isus.
Iadul- locul pedepsei veșnice
1. Locul pedepsei veșnice este o realitate teribilă. Evrei 10:28- 31
Iadul este un foc veșnic. Iadul este întuneric, durere și chin veșnic.Vor fi remușcări amare și suferință cumplită. Viața veșnică înseamnă împreună cu Dumnezeu pentru eternitate. Iadul înseamnă despărțit de Hristos pentru eternitate.
2. Iadul este o suferință cumplită
Oamenii care nu au vrut să asculte pe Dumnezeu vor suferi. Suferința înseamnă să fi lipsit de tot ceea ce poate da Dumnezeu. Cei care ajung în locul pedepsei veșnice vor experimenta un sentiment de singurătate și izolare. Oamenii care ajung acolo sunt separați de Dumnezeu pentru eternitate.
3. Iadul este o existență eternă. Isaia 33:14, Isaia 66:24, Matei 3:12, Marcu 9:43
Cei nemântuiți nu vor fi anihilați veșnic. Ei vor exista, dar sunt pierduți de la fața lui Dumnezeu.
Mântuirea se obține prin credința în jertfa Domnului Isus și în această viață. În iad nu se mai poate primi mântuirea. Între cer și iad este o prăpastie mare.
4. Iadul este o taină ascunsă. Psalmul 94:15
Creștinul are obligația să propovăduiască Evanghelia semenilor. 1 Corinteni 9:16, Romani 9:2,3
Se duc în iad ce-i ce vor să ajungă acolo. Daca omul nu se împacă cu Dumnezeu, El îl alungă de la fața Lui.” Sursa la care poate fi accesata predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/…/11-iadul-locul-pedepsei-v…

Cerul- locul răsplătirii veșnice
,,1. Descrierea cerului
– Expresii prin care Sfânta Scriptură ne descrie cerul: cerul va fi noul Ierusalim. Noul Ierusalim este luminat de gloria și prezența lui Dumnezeu. Apocalipsa 21:10-27, Psalmul 137:5,6
– Cerul este și raiul lui Dumnezeu. Apocalipsa 2:7
– Cerul este și casa Tatălui- Ioan 14:2. Noi vom fi în prezența Tatălui.
2. Caracteristicile cerului
– Cerul este caracterizat de glorie și de slavă. Ioan 17:24, 1 Tesaloniceni 2:12
– Cerul este caracterizat și de sfințenie. Evrei 12:14
– Cerul este caracterizat și de frumusețea lui Dumnezeu- Psalmul 50:2. În cer va fi o frumusețe desăvârșită pentru că Dumnezeu este desăvârșit.
– Cerul este caracterizat și de bucurie. Bucuria este atmosfera cerului.
3. Activitatea cerului
– În cer ne vom închina înaintea lui Dumnezeu. În închinarea din cer noi îl vom contempla pe Dumnezeu. În cer vom contempla frumusetea lui Dumnezeu. Iov 19: 25-27
– În cer vom și sluji. Apocalipsa 7:15
– În cer ne vom și odihni. 2 Timotei 1:6,7
4. Motivația cerului înseamnă sfințirea noastră. 1 Ioan 3:2,3.
– Motivația cerului înseamnă mângâierea noastră.
– Motivația cerului înseamnă și să îl așteptăm pe Domnul Isus. Filipeni 3:20,21
2 Timotei 4:18. Domnul mă va izbăvi de orice lucru rău și mă va mântui, ca să intru în Împărăția Lui cerească. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.”
Sursa la care poate fi accesată predica completă: http://audio.resursecrestine.ro/…/12-cerul-locul-rasplatiri

Studiul epistolei 1 Petru (3)
1 Petru 3

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 3

Vers. 1-2

1 Petru 3.1,2: Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere.

Cuprins

Așa cum s-a spus deja în introducere, domnia lui Dumnezeu este marele principiu al acestei scrisori, mai exact spus, domnia lui Dumnezeu cu privire la cei credincioși, în caracterul ascuns pe care l-a luat această domnie acum, după ce Dumnezeu a dat domnia directă în mâinile oamenilor (Daniel 2.37). Acești oameni au răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2.8); ei nu au niciun loc pentru El în teritoriul lor de stăpânire. Dar aceasta înseamnă, că oricine este unit cu El, este un străin și fără drept de cetățenie în lumea aceasta. Unde nu este loc pentru Hristos, acolo nu este loc nici pentru creștini.

Ca străini, dar care constituie o preoție împărătească (1 Petru 2.9), au misiunea să vestească, în locul unde Hristos este lepădat, virtuțile Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Aceasta este în concordanță cu poziția lor de străini și călători. Căci și Hristos a fost un străin pe pământ și a ocupat locul de ascultare. El nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească. Tot așa și noi trebuie să avem un duh de supunere și să ocupăm locul de supunere, dacă vrem să vestim virtuțile lui Hristos. Aceasta este în deplină armonie cu domnia lui Dumnezeu. Cu cât noi ocupăm mai mult locul de supunere, cu atât mai mult vom cunoaște mai bine domnia lui Dumnezeu. Numai prin supunerea noastră actuală vom fi apți să domnim odată. Adam a pierdut din punct de vedere moral dreptul de a stăpâni, deoarece nu a fost ascultător.

În capitolul anterior am găsit descris detaliat principiul supunerii. »Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul« (1 Petru 2.13). După aceea a fost aplicat acest principiu la diferite relații (1 Petru 2.13-17).

Dar de la 1 Petru 2.18 apostolul a trecut la un alt domeniu, care nu era așa de mult în legătură cu prezentarea în public, și anume la familie (grecește: familia). Familia are o importanță mare în căile lui Dumnezeu cu ai Săi. Ea constituie singura legătură omenească rânduită de Dumnezeu în creație. Toate celelalte uniri, orașe, țări, domenii ale unei limbi, etc., au luat naștere prin păcat, sau prin judecata lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu acordă valoare mare familiei ca fundament al conviețuirii umane. Vedem în toată Scriptura, că familia păstrează acest loc important și la poporul lui Dumnezeu după gândurile Lui. Dumnezeu are nevoie de ea, ca pe unul din cele mai mari canale de binecuvântare atât pentru cei ce nu s-au întors la Dumnezeu, cât și pentru credincioșii înșiși. Toți cei care aparțin familiei au parte de binecuvântarea pe care o primește capul familiei.

Găsim aceasta chiar de la începutul omenirii. Familia lui Set, acel temător de Dumnezeu, constituie în generațiile următoare mărturia lui Dumnezeu pe pământ (Geneza 5). Urmașii lui Cain constituie lumea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, care se străduieşte să îndepărteze urmările blestemului lui Dumnezeu (Geneza 4). Noe și familia lui sunt salvați din potop (Geneza 6.18). La rânduirea circumciziei, și cel cumpărat cu bani primește semnul legământului (Geneza 17.12). Mielul pascal nu este pentru fiecare israelit, ci pentru casă (Exodul 12.3-4). Putem în felul acesta să parcurgem tot Vechiul Testament.

În Noul Testament găsim același lucru. Citim despre casa lui Corneliu, despre casa Lidiei, despre casa temnicerului (căruia i se spune: »crede în Domnul Isus și vei fi mântuit, tu și casa ta«), despre Crisp, Ștefan, etc. Învățăm că soțul necredincios este sfințit prin soția credincioasă, și invers, și că copiii într-o familie, în care numai unul din părinți este credincios, sunt sfinți (1 Corinteni 7.14). Tocmai în scrisorile către Efeseni și Coloseni, în care ne este prezentată cea mai înaltă poziție creștină (morți împreună cu Hristos și înviați împreună cu El, și în El așezați în locurile cerești), se vorbește direct copiilor, ca dovadă că scrisorile sunt valabile și pentru ei, cu toate că sunt adresate pentru »sfinții și credincioșii în Hristos«.

Tot așa și Petru se adresează slugilor, sclavilor sau oamenilor liberi care aparțin casei. Acum se adresează femeilor; acelea, care ocupă locul de supunere, sunt numite mai întâi. Căci acesta este locul cel mai înalt, locul de onoare, din momentul când Domnul Isus l-a ocupat! Dar noi știm că natura omenească decăzută detestă acest loc. De aceea găsim mereu în epistole atenționarea adresată femeilor, ca să fie supuse bărbaților lor.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că, potrivit cu ordinea în creație, bărbatul este capul femeii (1 Corinteni 7.14). Dar acest „a fi capul” a devenit tot mai necesar după căderea în păcat, deoarece Eva a preluat conducerea prin neascultare și deviere de la Dumnezeu (1 Timotei 3.11-15; Geneza 3.16-17). Cum putea ea să fie în poziția de conducere, fără să greșească, când Dumnezeu nu i-a dat această conducere și aptitudinile necesare? Omul nu posedă în sine însuși nicio putere. El este dependent ca creatură de ajutorul Creatorului. Dar cum se poate baza el pe sprijin, dacă el vrea să ocupe o poziție, care nu i-a fost dată de Dumnezeu? Cu toate experiențele ei triste și cu toate cuvintele clare date ei de Dumnezeu, Eva pare să fi învățat puțin. Dumnezeu a dat lui Adam dreptul și aptitudinile necesare, ca să dea nume tuturor sufletelor vii (Geneza 2.19-20; Geneza 3.20). Dar când s-au născut copiii, ea le-a dat nume (Geneza 4.1,25). Cât de mult s-a înșelat ea în numele pe care l-a dat lui Cain! Scriptura ne arată și mai departe modele ale urmărilor triste, care au luat naștere prin aceea că femeia și-a părăsit poziția și a vrut să preia conducerea. Să ne gândim numai la Geneza 16.1-4 şi la 1 Imp. 21 și 2 Imp. 11.

»Tot astfel«, deci în același fel ca și slugile din 1 Petru 2.18, care sunt supuse stăpânilor lor, trebuie și femeile să fie supuse bărbaților lor, pentru ca »femeile în vârstă să învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii; să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu« (Tit 2.4-5). »Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul« (Coloseni 3.18). »Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile« (Efeseni 5.22-24).

Se poate spune mai clar, cât de deplină trebuie să fie această supunere? Forma de timp (participiul prezent) arată aici, exact așa ca și în capitolul 2, 18, că trebuie să fie o obișnuință, o stare. Cuvântul grecesc folosit pentru supunere (hypotassein) se întâlnește în Evanghelii numai în Luca 2.51, unde se spune că Domnul era supus părinților Lui, și în Luca 10.17,20, unde demonii erau supuși ucenicilor. Cuvântul se mai întâlnește în restul Noului Testament de 32 de ori, tradus de cele mai multe ori prin »supus«. De 10 ori este în legătură cu supunerea tuturor lucrurilor lui Hristos (1 Corinteni 15.27-28; Efeseni 1.22; Filipeni 3.21; Evrei 2.5,8 (de 4 ori); 1 Petru 3.22), de 7 ori, că femeia trebuie să fie supusă (1 Corinteni 14.34; Efeseni 5.22,24; Coloseni 3.18; Tit 2.5 și 1 Petru 3.1,5), de 4 ori, că noi trebuie să fim supuși celor care sunt puși să stăpânească peste noi (Romani 13.1,5; Tit 3.1; 1 Petru 2.13), de 2 ori pentru relația sclavilor cu stăpânii lor (Tit 2.9; 1 Petru 2.18), de 2 ori, că noi trebuie să fim supuși lui Dumnezeu (Evrei 12.9; Iacov 4.7) și în continuare în Romani 8.7,20; 10.3; 1 Corinteni 14.32; 16.16; Efeseni 5.21; 1 Petru 5.5).

Ce caracter complet al supunerii, al supunerii față de bărbat, prescrie Scriptura pentru femeie, și anume, în toate lucrurile, ca Domnului. Dacă ea nu este supusă, Cuvântul lui Dumnezeu va fi vorbit de rău. Cât de clar devine prin aceasta, că duhul lumii este în totală contradicție cu Dumnezeu și în dușmănie cu El! Dar ce model minunat pentru această supunere are femeia credincioasă în Domnul Isus. El, Fiul lui Dumnezeu, a fost supus oamenilor păcătoși, dar care erau părinții Lui.

Dar s-ar putea replica, și aceasta are loc deseori: da, dacă soțul meu ar merge numai cu Domnul, și dacă el ar fi așa, cum ar trebui să fie, atunci aș putea să-i fiu supusă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu acceptă acest argument. Slugilor li se spune: »nu numai celor ce sunt buni și blânzi, ci și celor greu de mulțumit« (1 Petru 2.18). Căci aceasta este plăcut, când cineva din cauza conștiinței lui față de Dumnezeu suportă nedreptatea, suferind pe nedrept. Pentru femei este numit motivul de a fi supuse mai mult bărbaților lor, dacă aceștia sunt necredincioși.

Știm că bărbații întorși la Dumnezeu merg câteodată pe drumul lor în neascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu. Din text rezultă posibilitatea ca bărbatul să fie necredincios, deoarece numai femeia a venit la credință în timpul căsniciei. Aceasta nu este o stare normală, dar în căile de domnie ale lui Dumnezeu poate să se întâlnească și așa ceva. Cuvântul tradus prin »nu ascultă« vorbește despre o stare în necredință, de neascultare.

Apostolul Pavel scrie că cel credincios nu are voie în acest caz să rupă căsnicia (1 Corinteni 7). În realitate un credincios nu are nicio legătură cu cel necredincios, căci lumina nu are nicio părtășie cu întunericul (2 Corinteni 6). Un credincios, care se căsătorește cu un necredincios, păcătuiește prin neascultare vădită înaintea lui Dumnezeu, el merge în întâmpinarea unei vieți de singurătate și de suferință. Dacă cineva din căsnicie vine la Dumnezeu, și prin aceasta ajunge în această stare, atunci Scriptura spune, că el, sau ea, nu are voie să divorțeze. În Vechiul Testament, israelitul trebuia să-și alunge soția luată dintre națiuni (Ezra 10.10). Dar harul creștinismului se ridică deasupra Legii. Cel necredincios este sfințit prin legătura cu cel credincios. Această legătură poate duce ca cel necredincios să fie mântuit.

Petru nu se gândește nici măcar la posibilitatea unui divorț. Dar el leagă întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios de umblarea femeii credincioase. Dacă ea se comportă așa cum ar trebui să se comporte o femeie credincioasă, atunci un necredincios poate să vină la Dumnezeu, sau credinciosul care s-a abătut de pe cale poate fi readus înapoi.

Fără îndoială, nu este ușor pentru unele femei credincioase care se află într-o astfel de situație. Voia firii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Firea va fi ațâțată prin lucrurile Duhului în aceia care ocupă locul de supunere. Dar cu toate acestea Cuvântul spune, că ea trebuie să fie supusă bărbatului ei în toate lucrurile, ca Domnului. Există o singură excepție pe care Petru nu o numește categoric, deoarece ea se subînțelege. El însuși a numit-o: »Dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu« (Faptele apostolilor 4.19). Un credincios nu poate să-și păteze conștiința înaintea lui Dumnezeu în ceea ce privește binele și ce este greșit. El are un subiect pentru credința lui, care este mult mai scump decât viața Lui. El trebuie să rămână credincios acestei persoane, atât atunci când este singur, cât și atunci când apare în public. Dacă bărbatul ei îi poruncește să meargă împreună cu el în locuri păcătoase, sau de exemplu să renunțe la rugăciune și la citirea Bibliei, atunci ea nu poate să asculte de el.

Dar cu atât mai important este pentru femeia credincioasă, ca ea să fie supusă bărbatului ei în toate lucrurile în care este posibil să nu păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Cât de mult va fi inima întărită prin har, prin faptul că supunerea ei este folosită de Domnul ca să lucreze la inima și conștiința bărbatului ei!

Este important să observăm, că Duhul Sfânt, atât aici cât și în Efeseni 5, vorbește despre »bărbaților voștri«. Noi am putea spune că cuvântul »voștri« ar putea fi lăsat la o parte, deoarece este de la sine înțeles. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu folosește niciodată un cuvânt fără să aibă importanță. Mulți bărbați în lume au o influență nepotrivită asupra altor femei. Din păcate aceasta nu a rămas în afara Adunării. Multe femei primesc mai degrabă ceva de la un alt bărbat, decât de la bărbatul propriu. Prin aceasta ajung repede sub influența altora. Dar Dumnezeu vrea ca ea să fie supusă bărbatului ei, și ca ea să meargă cu întrebările ei mai întâi la soțul ei (1 Corinteni 14.35).

Bărbații pot fi neascultători față de Cuvântul lui Dumnezeu. Bărbații credincioși sunt deseori așa. Dar Cuvântul lui Dumnezeu numește neascultători și pe cei necredincioși, vezi de exemplu 1 Petru 2.8; Romani 2.8: Ioan 3.36; 2 Tesaloniceni 1.8. În ambele cazuri, ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu și refuză să asculte de el.

Ce trebuie să facă acum soția credincioasă? Trebuie ea să continue să-l atenționeze și să-i prezinte Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Petru arată un drum mai bun. Ea trebuie să demonstreze Cuvântul lui Dumnezeu printr-o viață exemplară și să nu mai vorbească despre voia lui Dumnezeu. Vorbirea repetată despre aceasta irită numai. Dar puterea mărturiei, care rezultă din aplicarea practică a Cuvântului lui Dumnezeu, nimerește inima și conștiința.

Apostolul Petru folosește de două ori cuvântul logos (cuvânt). Prima dată este clar Cuvântul lui Dumnezeu, a doua oară, nu, pentru că ar fi în contradicție evidentă cu alte locuri din Scriptură, cum ar fi Iacov 1.18 și 1 Petru 1.23, că cineva s-ar putea naște din nou fără Cuvântul lui Dumnezeu. »Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos« (Romani 10.17). În afară de aceasta, în cazul al doilea cuvântul în limba greacă nu este însoțit de articol, ceea ce înseamnă că se referă la caracter. Este vorba de vorbirea femeilor. Ele nu trebuie să „predice” fără întrerupere, așa cum zic de cele mai multe ori cei necredincioși. Aceasta irită numai, și în mod sigur atunci când femeia o face față de soțul ei.

Cuvântul grecesc pentru „curat” (inocent) se întâlnește de opt ori în Noul Testament. El a fost tradus prin „curat”. Înseamnă deci, să fi despărțit de tot ce nu este curat și în felul acesta se apropie de înțelesul: „sfânt”. Și aici cuvântul »teamă« nu înseamnă frică. Este teama de a face ceva, prin care ar oferi un tablou fals despre Domnul și despre Cuvântul Său, și prin care ele L-ar întrista și ar putea să nu-I fie plăcute. În contextul de aici, sau în Efeseni 5.33, înseamnă respect față de bărbat, în poziția în care Dumnezeu l-a așezat ca soț. Este teama de a face ceva murdar sau a-i displace, fără niciun motiv.

Bărbații care s-au abătut, sau bărbații necredincioși, nu ascultă cu plăcere Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ei nu pot să-și închidă ochii la privirea revelării Cuvântului lui Dumnezeu în viața soțiilor lor. Ei vreau să vadă ceva, căci ei încearcă să găsească lucruri care sunt în contradicție cu mărturisirea soțiilor lor. Dacă găsesc așa ceva, atunci au ceva la mână împotriva mărturiei. Cuvântul folosit aici înseamnă mai mult decât simpla „vedere”. Înseamnă să privești ceva cu toată atenția și foarte exact. Același cuvânt se folosește și în 1 Petru 2.12.

Dar dacă ei văd blândețe, supunere, răbdare și ascultare la soțiile lor, știind că ei înșiși sunt deseori nedrepți și neprietenoși, aceasta va impresiona conștiința lor. Ei vor trebui să recunoască în ei înșiși, că în această credință, pe care ei au batjocorit-o deseori, este putere, care face pe soțiile lor să fie altfel decât sunt celelalte femei, și chiar decât ei înșiși. Și în felul acesta vor fi „câștigați”. Nu, prin aceasta nu se întorc la Dumnezeu. Dar prin aceasta sunt aduși să asculte Cuvântul, care îi va duce la pocăință și naștere din nou. Sau, Cuvântul pe care ei l-au auzit cândva va deveni viu în mintea lor. Impresia creată de viața soțiilor lor le va muia inima și conștiința, așa că ei vor primi Cuvântul lui Dumnezeu.

Există pericolul să credem că numai prin puterea adevărului se ajunge la pocăință. Dar harul lui Dumnezeu are o mulțime de posibilități să facă pe un păcătos, sau pe unul care s-a abătut de la Cuvânt, să primească adevărul. Domnul spune: »Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu ști de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu cine este născut din Duhul« (Ioan 3.8). Dacă ne gândim că în limba greacă este numai un cuvânt pentru „vânt” și „duh”, așa că aici noi putem traduce și prin „Duhul” în loc de vânt, așa cum fac unii, atunci acest loc ne spune multe în legătură cu tema noastră. Cine poate cerceta pe ce căi și prin ce mijloace pregătește Duhul Sfânt o inimă și o conștiință, pentru a primi Cuvântul? Unii știu câte ceva din propria experiență, sau de la alții. Dar cum vom admira și adora noi harul lui Dumnezeu, când în curând vom vedea totul în lumina deplină! Aceasta va avea loc în acea zi, când vom fi descoperiți înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5.10).

Vers. 3-4

1 Petru 3.3,4: Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletirea părului, în purtarea de scule de aur, sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.

Purtarea îmbrăcămintei este urmarea căderii în păcat (Geneza 3.6,7). Și ca și în toate celelalte cazuri, omul încearcă să transforme urmările păcatului în avantajul lui. În mod deosebit femeia, care a dat prilejul ca să devină necesară purtarea îmbrăcămintei, este deseori deosebit de preocupată să transforme această necesitate într-un avantaj.

Este clar, că aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la diavolul. Dumnezeu nu dorește niciodată ca urmările păcatului să fie privite ca avantaj. El este adevărat și vrea ca ele să fie văzute și simțite așa cum sunt. În Vechiul Testament găsim o sentință distrugătoare pentru femeile care au căutat să transforme urmările căderii în păcat în avantajul lor (Isaia 3.16-26). Dacă Dumnezeu rostește o astfel de sentință față de poporul Său pământesc, căruia îi erau făgăduite lucrurile pământului acesta ca binecuvântare, cu cât mai mult o va face la noi, care am devenit cetățeni ai cerului și suntem călători și străini în această lume, unde avem parte numai de întristare cu privirea la îndepărtarea lumii de Dumnezeu și dușmănia ei față de Dumnezeu și Hristos. Pentru ei lumea este numai locul unde a stat crucea lui Hristos, și din punct de vedere moral mai stă încă (1 Corinteni 2.8). Toții scriitorii epistolelor sunt folosiți să atenționeze prin Duhul Sfânt de urmările aspirațiilor lumești și de formele lor (Romani 12.1-2, Iacov 4.4, 1 Ioan 2.15). În mai multe locuri se atenționează în mod deosebit cu privire la năzuințele vechii naturi din femeile credincioase, în asemănarea cu lumea în ceea ce privește îmbrăcămintea și podoaba lor, sau că ele se lasă influențate de principiile după care se călăuzesc femeile necredincioase (1 Timotei 2.9-15, Tit 2.4-15).

Este interesant să urmărim în Scriptură tema referitoare la podoabă. Este foarte important pentru un credincios, dar în mod deosebit pentru o femeie credincioasă, căci prin aceasta vom cunoaște ce este o podoabă adevărată. La omul firesc este ceva adăugat, dar în gândurile lui Dumnezeu este revelarea a ceea ce în interior constituie un tot unitar cu persoana, sau cu lucrul respectiv. Dumnezeu vrea să aibă podoabă. Vedem aceasta în toată creația, atât în cea pământească, cât și în cea cerească (Matei 6.29, Psalmul 19, Apocalipsa 21.22). Aceasta ne-a fost făgăduită și pentru slava la care vom ajunge în curând. Deoarece este specific femeilor să vrea să se împodobească, Dumnezeu le spune care este podoaba adevărată. Ea este arătarea în exterior a ceea ce în interiorul nostru este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dacă interiorul nostru este format prin privirea slavei Domnului glorificat în cer (2 Corinteni 3.18), atunci aceasta se va vedea în toată manifestarea exterioară a vieții noastre. O femeie, la care exteriorul ei lasă să se vadă metodele și formele femeilor necredincioase din lume, arată prin aceasta că Hristos nu locuiește în inima ei, chiar dacă ea s-a întors la Dumnezeu. Acolo unde Hristos nu locuiește în inimă, și deci nu este prezentă adevărata frumusețe, acolo se caută înlocuitori din lume.

Adevărata podoabă este de natură morală. Podoaba exterioară nu face pe nimeni atrăgător înaintea lui Dumnezeu și tot așa de puțin înaintea oamenilor care nu vor să rămână la suprafață, ci sunt obișnuiți să vadă lucrurile în caracterul lor moral.

Însemnătatea adevăratei podoabe este scoasă în evidență prin cuvântul grecesc folosit pentru ea. Se spune „cosmos” și se întâlnește de aproximativ 150 de ori în Noul Testament, dar pretutindeni, în afară de aici, este tradus prin „lume”. În greaca clasică a fost folosit și pentru podoaba femeii. Așa de exemplu se întâlnește în expresia: „Tăcerea este adevărata podoabă (cosmos) a femeii” (Sophocles). Legătura dintre cele două înțelesuri o găsim probabil în gândirea greacă, că omul este o lume în miniatură (microcosmos), și că „universul este omul mare și desăvârșit” (Philo). Înțelesul de bază al acestui cuvânt înseamnă un sistem, în care domnește ordinea, în opoziție cu haosul. În felul acesta se folosește în Noul Testament cu privire la creația lui Dumnezeu. Din înțelesul acestui cuvânt rezultă deci, că podoaba trebuie să fie în concordanță cu interiorul femeii credincioase, cu adevăratul ei caracter.

Aceasta nu este numai o dorință a Cuvântului lui Dumnezeu! Fraza este sub forma de poruncă. Este deci o poruncă a lui Dumnezeu!

Acum urmează unele lucruri din care este deseori alcătuită podoaba exterioară. O femeie credincioasă să nu gândească, sau să încerce să se împodobească printr-o anumită coafură (în timpul nostru am putea adăuga: prin tăierea părului (1 Timotei 2.9). Părul lung i-a fost dat ca podoabă (1 Corinteni 11.15). Frumusețea naturală a părului lung, care l-a dat Dumnezeu femeii în creație, vorbește de existența ei ca femeie și de felul cum ea trebuie să ocupe locul, pe care l-a dat Dumnezeu femeii. Aceasta este onoarea ei în ochii lui Dumnezeu și a oricărui om care privește lucrurile moral. Părul lung este el însuși podoaba ei, și nu felul în care ea îl poartă. Din cele două lucruri care sunt numite se vede că este vorba de împletirea părului. De aceea ele stau în așa-numitul genitiv originis, ceea ce înseamnă că este vorba de înfrumusețarea care ia naștere prin împletirea părului.

Tot așa de puțin să gândească o femeie, că purtarea aurului o împodobește, sau îi mărește frumusețea. Chiar și un om necredincios, care gândește moral, vede în purtarea de podoabe multe un semn al sărăciei cultivării lăuntrice, cu cât mai mult Dumnezeu. Cu cât mai mult ar trebui credincioșii să simtă aceasta, decât omul nenăscut din nou, ale cărui simțăminte au fost distruse prin păcat! Și aici avem genitivul originis.

Și »îmbrăcarea hainelor« stă la genitiv originis. Este deci iarăși vorba de încercarea de a se împodobi prin îmbrăcare. Este de la sine înțeles că nu este interzisă îmbrăcarea. – Dumnezeu Însuși a îmbrăcat pe Adam și pe Eva (Geneza 3.21) –, tot așa cum nici împletirea părului nu este interzisă.

La femei a existat totdeauna tendința să se îmbrace și „să se scoată în evidență”, pentru a atrage atenția bărbaților, și cât de mult s-a răspândit aceasta în ultimele secole în așa-zisele țări creștine. Cât de multe femei credincioase practică neintenționat aceasta! Cât de mulți bărbați credincioși au ajuns la gânduri păcătoase (și după aceea probabil la fapte) prin îmbrăcarea (probabil mai bine zis „prin dezbrăcarea”) și comportarea femeilor credincioase!

Scopul îmbrăcămintei este să protejeze corpul și totodată să apere pe alții de lucruri care dau naștere la gânduri murdare sau lezează conștiința morală, care mai este în om ca și creatură a lui Dumnezeu, chiar dacă a fost slăbită prin păcat. Ce minunat, că noi credincioșii avem voie să facem chiar și aceste lucruri, care sunt urmări ale păcatului, pentru ca să fim plăcuți Domnului. Atât trupul, cât și sufletul și duhul Îi aparțin (1 Corinteni 6.18-20; 1 Tesaloniceni 5.23). Noi trebuie să trăim totdeauna înaintea lui Dumnezeu; cu ochii îndreptați spre El avem voie să umblăm înaintea Feței Lui.

Noi trebuie să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12.1). Aceasta este din partea noastră o slujire înțeleaptă, adică trebuie s-o facem cu mintea. Noi nu trebuie să ne asemănăm cu lumea și nu trebuie să facem după multele forme schimbătoare în care lumea se descoperă în mod deosebit în domeniul îmbrăcămintei și podoabei. Cuvântul grecesc pentru „chip” se poate traduce și prin „mascare”. Este în legătură cu înfățișarea exterioară, care nu ia naștere din interior și deci nu prezintă adevăratul caracter al persoanei. Dacă femeile credincioase participă la modă, la îmbrăcăminte și la decorarea lumii, prin aceasta își pun masca lumii, cu toate că ele nu îi mai aparțin, căci au murit împreună cu Hristos (Coloseni 3.3). În limbajul grecilor ele sunt fățarnice. Se îmbracă ca lumea, acționează ca lumea, așa că lumea gândește că ele îi aparțin, în timp ce ele și-au luat refugiul la Domnul Isus, ca astfel să fie despărțite de lume și să nu mai vină la judecată.

Să nu fim noi în toate lucrurile plăcuți lui Hristos și să nu facem noi toate lucrurile în numele Lui? Nu este El pentru noi mai de preț decât toate lucrurile? Nu este adevărat ce a scris cineva: „Un creștin ceresc consideră o rușine să poarte amprenta lumii”? Femeile credincioase nu sunt scutite de aceasta. Dacă ochiul nostru este îndreptat asupra Lui, aceste lucruri vor fi simple pentru noi. Atunci vom asculta de El în toate lucrurile și în felul acesta vom fi plăcuți Lui. Atunci El ne va da lumină suficientă pentru lucrurile pe care le avem de făcut. De îndată ce ochiul nostru nu mai este îndreptat asupra Domnului și El nu mai umple inima noastră, apar greutățile. Atunci formele lumii capătă valoare și putere de atracție pentru inimă.

O, Doamne!, un lucru îmi doresc
Cu Tine să călătoresc.

Cuvântul scurt »ci« prezintă contrariul, căci acum se trece de la partea negativă, la partea pozitivă. »Ascuns« din versetul 4 este față în față cu »de afară« din versetul 3; »omul« stă față în față cu »podoaba« (cosmos), »inima« cu »împletirea părului«. Prin această întreită punere față în față devine clar că adevărata podoabă nu este exterioară, ci se referă la ființa omului, la omul întreg. Noul Ierusalim are fundamentul împodobit (Apocalipsa 21.19)! Este »gătit ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei« (Apocalipsa 21.2).

Dar când apoi pe parcursul capitolului este descris și prezentat în toată slava lui, numai pentru fundament se folosește cuvântul »împodobit«. Noi am putea gândi că fundamentele nu trebuie împodobite. Dar Dumnezeu gândește altfel în privința aceasta. El este împodobit cu pietre prețioase, care în tablourile Scripturii fac aluzie la reflectarea slavei lui Dumnezeu în oameni (vezi Apocalipsa 4.3; Exodul 28.15-21). Slava vizibilă rezultă din ceea ce în interior este reflectarea slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu, care este lumină, și în care nu este deloc întuneric (1 Ioan 1, 5), se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (Psalmul 104.2). Despre Domnul Isus se spune, când a fost pe muntele transfigurării: »Fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe ca lumina« (Matei 17.2).

»Întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut« (Coloseni 3.9-10). Aici avem, cred eu, omul ascuns al inimii. »Pleacă-ți urechea, și ascultă cuvintele înțelepților, și ia învățătura mea în inimă. Căci este bine să le păstrezi înăuntrul tău, și să-ți fie toate deodată pe buze« (Proverbe 22.17-18). Acesta este principiul practic al versetelor 3 și 4.

Omul ascuns al inimii este viața nouă, pe care am primit-o prin nașterea din nou (Ioan 3.6). Dar aceasta este Hristos (Coloseni 3.4) și, așa cum am văzut mai înainte, se înnoiește după Chipul Aceluia care l-a creat. Cu toate că aceasta în sens direct este omul nou, este practic Hristos Însuși, căci El este viața nouă, și ea este hrănită și înnoită după Chipul Său, »până ce Hristos va lua chip în voi«, scrie apostolul Pavel (Galateni 4.19).

Adevărata podoabă a unei femei (și desigur a fiecărui bărbat) este Hristos, locuind în inimă și umplând inima. Aceasta este înăuntru, dar devine vizibilă în revelarea omului. Dacă inima mea este plină cu Domnul și eu privesc permanent la El în slavă, aceasta se va vedea în exterior, ca și la Moise (Exodul 34.29). »Noi … privim … slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă« (2 Corinteni 3.18). În acest fel vestim virtuțiile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). Apostolul Petru este permanent preocupat să ne spună cum putem să facem aceasta în lucrurile practice din viață.

Găsim aceasta și în continuare. Singura descriere făcută despre Sine Însuși, pe care noi o găsim în Evanghelii despre Domnul Isus, spune: »Eu sunt blând și smerit cu inima« (Matei 11.29). Deci, Dumnezeu vrea ca femeile credincioase să fie împodobite cu această trăsătură de caracter a Domnului, cu »un duh blând și liniștit, care este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu«, cum scrie apostolul Pavel: »Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere« (1 Timotei 2.11)! Acest duh este netrecător (în opoziție cu tot ce este în jurul nostru) și neschimbător (în opoziție cu moda schimbătoare a lumii în ceea ce privește coafura, podoaba și îmbrăcămintea). Cuvântul grecesc pentru »tăcere« derivă de la un cuvânt care înseamnă »să rămâi pe locul tău«. Aceasta nu este simplu, dacă gândim că nu suntem tratați pe drept. Dar femeia credincioasă, care arată acest duh »blând și liniștit«, lasă să se recunoască că a învățat de la Acela care a fost »blând și smerit cu inima«. Oriunde se găsește aceasta, este plăcut lui Dumnezeu. Ce prețios este să ai ceva care este foarte prețios în ochii lui Dumnezeu. Acest cuvânt »prețios« este folosit pentru mirul foarte scump și pentru îmbrăcămintea scumpă. Vezi și aici opoziția cu versetul 3.

În lume nu este prețuit acest »duh blând și liniștit«. Este considerat slăbiciune. Același lucru îl gândesc și cu privire la Domnul Isus. De aceea cuvântul despre cruce este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pieirii. Pentru noi însă, care suntem mântuiți, este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1.18,25). Acest duh este în realitate putere morală, o putere care se obține numai prin părtășia permanentă cu Domnul și învățarea permanentă de la El.

Cât de mult stau în opoziție relațiile lumi de astăzi cu aceste versete! Femeile solicită aceeași poziție ca și bărbatul. Ele vor să fie auzite în orice domeniu al vieții publice. Generația feminină străpunge granițele stabilite de Creatorul și Mântuitorul, cerând să ocupe poziții de conducere în toate domeniile. Rezultatul va fi fatal, așa cum a fost întotdeauna când s-a nesocotit ordinea dată de Dumnezeu. Este semnul apropierii marii decăderi de la Dumnezeu. Mai întâi au fost lepădate gândurile și prescripțiile lui Dumnezeu în legătură cu viața spirituală. Acum vedem decăderea naturală: distrugerea conștientă și intenționată a ordinii divine din creație. Aceasta se va desăvârși în omul păcatului. El este omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3-9), care va acționa după propria voie (Daniel 11,36). Dar apoi va veni judecata finală a lui Dumnezeu.

Din cauza acestor stări și gânduri care se găsesc în lume, se pune întrebarea pentru noi cei credincioși, dacă noi judecăm toate lucrurile după felul de gândire al lumii, sau după gândurile lui Dumnezeu, dacă privim la sentința lumii, sau la sentința lui Dumnezeu.

Pentru apostol aceasta nu este nicio întrebare. Prin sfințirea lucrată de Duhul am fost aduși la ascultarea lui Hristos (1 Petru 1.2). Sfințire înseamnă punere deoparte. Dar pentru oameni înseamnă punere deoparte pentru Dumnezeu. Acolo se găsește ascultarea lui Isus Hristos, ascultarea pe care Domnul a revelat-o în viața Sa pe pământ, și care domnește acolo. Aceasta este marea temă a apostolului!

Aceasta merge așa de departe, că relația dintre femeie și soțul ei nu este determinată de gândurile lui, ci de voia lui Dumnezeu. Ea îi este supusă, pentru că așa vrea Dumnezeu. Ea arată un duh blând și liniștit, pentru că el este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu. Ea nu se împodobește la exterior, ca femeile necredincioase, deoarece Dumnezeu îi interzice și îi spune că aceasta ar fi în contradicție cu caracterul ei de femeie credincioasă.

În cazurile în care conform versetului 1 este posibil ca bărbații lor să nu fie ascultători de Cuvânt, este foarte posibil ca bărbatului să-i placă, dacă soția lui „se face frumoasă”. Dacă un bărbat se lasă călăuzit de gusturile lui stricate prin păcat, și nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, ne putem puțin aștepta ca el să prețuiască ce este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dar femeia credincioasă să nu se împodobească pentru ochii oamenilor, nici măcar pentru ochii bărbatului ei, ci pentru Dumnezeu. Dumnezeu va face tocmai prin aceasta ca asupra bărbatului să se exercite o influență spirituală, atât asupra bărbaților neascultători, cât și asupra bărbaților ascultători. Cum să ne putem aștepta la urmări spirituale din lucrurile pământești? Femeia care încearcă să câștige pe bărbatul ei prin lucrurile lumești, se înșeală foarte mult. Ea va avea parte de urmările înșelăciunii ei. Dar atunci probabil că a pierdut posibilitatea, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să câștige pe soțul ei pentru Domnul.

Vers. 5-6

1 Petru 3.5,6: Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, și-l numea „domnul meu”. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva.

»Astfel«, înseamnă cu »omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu«, așa cum este descris în versetul 4 că se împodobeau odinioară femeile sfinte. Ele erau sfinte, puse deoparte pentru Dumnezeu. Ele nădăjduiau în Dumnezeu (textual: „în” Dumnezeu – este mai accentuat), și ele erau supuse soților lor. Cu toate că în versetele următoare apostolul Petru numește numai pe Sara, el vorbește aici de toate femeile de odinioară, care s-au pus deoparte (sau sfințit) pentru Dumnezeu. »Femeile sfinte« este însoțit de articol, și în limba greacă. Deci ce se spune despre ele, era valabil pentru toate. Un semn caracteristic al unei femei sfinte este încrederea în Dumnezeu și supunerea față de soțul ei.

Timpul la care stă expresia »nădăjduiau în Dumnezeu« (participiu prezent activ) arată că această încredere nu era numai în anumite timpuri speciale, ci era permanentă, și ea caracteriza pe aceste femei. Textual se spune: nădăjduiau „în” Dumnezeu, ceea ce exprimă că ele își puseseră pe deplin încrederea în Dumnezeu, așa că totodată se odihneau în Dumnezeu. Dar tocmai din aceasta ieșea la iveală starea lor de supunere, de teamă de Dumnezeu. Nu se încredeau în sine, ci așteptau totul de la Dumnezeu. Cine face aceasta, nu-i este greu să fie supus.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne relatează multe lucruri despre aceste femei. Unele sunt numite (Evrei 11.11,35), ca Sara, Ana, Debora, Abigail. Dar găsim o descriere bună a lor. »Este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri.« »Fiii ei se scoală, și o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, și-i aduce laude zicând: „Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.” Dezmierdările sunt înșelătoare, și frumusețea este deșartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. Răsplătiți-o cu rodul muncii ei, și faptele ei s-o laude la porțile cetății« (Proverbe 31.10-31).

Este remarcabil, că Duhul Sfânt se întoarce cu mii de ani în urmă, la timpuri, care după părerea oamenilor erau culturi primitive, ca să ne arate caracterul unei femei sfinte. Vedem din aceasta, că principiile lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Ceea ce se cuvenea înaintea lui Dumnezeu din partea femeilor patriarhilor, este valabil și astăzi. Podoaba trebuie să fie morală. Din punct de vedere moral, aceste lucruri nu s-au schimbat pe parcursul miilor de ani. Ce a fost Sara, trebuie să fie și femeile de astăzi.

Vedem în aceasta, că lumea nu a făcut niciun progres moral, ci dimpotrivă, a dat înapoi. Mult lăudatul progres în toate domeniile vieții se referă numai la lucrurile materiale. Pentru a da un model general al unei vieți trăite plăcut înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să revină la mii de ani în urmă.

Ca model al unei femei, care a fost supusă soțului ei, este numită numai Sara. Cuvântul »asculta« arată, după forma de timp (aorist) folosită, nu o anumită acțiune, ci vorbește despre tot timpul vieții ei de căsnicie, privită în totalitatea ei. Semnul caracteristic sintetizat al vieții Sarei era ascultarea față de Avraam, în ciuda încrederii în viața de căsnicie, care deseori are urmări contrare. Ea l-a numit „domn”. Găsim aceasta numai o singură dată în Cuvântul lui Dumnezeu (Geneza 18.12). Dar și forma de timp „îl numea” (textual: numindu-l, deci participiu prezent activ) arată că nu este vorba numai de acest o singură dată și nu se limitează la simpla rostire a cuvântului „domn”, ci aceasta era expresia întregii ei comportări. Cuvântul grecesc pentru „domn” este kyrios. Este folosit totdeauna pentru Domnul Isus, dar și pentru împăratul roman (Faptele apostolilor 25.26), în acest caz el fiind privit ca persoană divină, așa cum era limbajul de stat în imperiul roman. În afară de aceasta s-a folosit și pentru apostoli (Faptele apostolilor 16.30) și pentru stăpânii sclavilor (Efeseni 6.5,9). Ioan folosește forma feminin pentru o soră (2 Ioan 1).

Sara avea motiv, mai mult decât multe alte femei, să fie mândră. Ea era, ceea ce se numește frumusețe. Nu numai Avraam a văzut-o așa, ci și prinții din Egipt (Geneza 12). Faraon și prinții lui au considerat-o demnă de a ocupa un loc la curtea faraonului, tot așa și Abimelec, împăratul din Gherar (Geneza 20). Comportarea lui Avraam nu a fost fără vină. În ambele cazuri, de teama oamenilor, a dat-o să fie dezonorată. Numai prin ocrotirea Celui Atotputernic a rămas păzită.

Dar pentru aceasta Sara nu a fost ispitită la înfumurare, cu toate că avea mult mai multe motive decât alte femei să devină înfumurată. Ea și-a pus încrederea în Dumnezeu și de aceea a fost ascultătoare de soțul ei. Dumnezeu nu a făcut de rușine încrederea ei. Ea a urmat pe Avraam, fără să se împotrivească, atunci când el a părăsit totul, ca să meargă într-o țară necunoscută. Ea a fost ascultătoare chiar și în cazul unei ipocrizii nedemne de un credincios, generată de frica egoistă și slăbiciunea umană, care i-a pus onoarea în joc. Cât de mult a onorat și consolidat Dumnezeu încrederea ei în El și a cinstit ascultarea ei față de Avraam! Avraam a fost mustrat de păgâni. Era sub orice demnitate pentru »părintele credincioșilor« să trebuiască să fie mustrat de lume. Dumnezeu a lăsat să se scrie aceasta în Cuvântul Său. Dar pentru Sara nu găsim niciun cuvânt de mustrare în aceste relatări, nici din partea oamenilor, și nici din partea lui Dumnezeu. Ea și-a păstrat »duhul blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu«.

Privilegiul de a avea parte de mântuire, după ce Domnul a venit și Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, unde vedem pe Hristos ca etalonul nostru suprem pentru umblarea noastră, să nu facă pe femeile credincioase să se așeze înapoia Sarei și a celorlalte femei sfinte, împodobite cu podoabe morale și cu supunere, și astfel să devină fiicele Sarei!

Femeile iudaice, cărora le scria apostolul Petru, descindeau din Sara și Avraam. Erau din seminția lor. Dar Domnul a făcut o diferențiere între sămânța lui Avraam și copiii săi (Ioan 8.37-40). Cuvântul copil exprimă o identitate în ceea ce privește ființa. »Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință« (Galateni 3.7). În același capitol se mai spune, că toți cei ce sunt ai lui Hristos, și credincioșii dintre națiuni, sunt sămânța lui Avraam, și anume prin Hristos, sămânța lui Avraam (Galateni 3.16)!

Petru vorbește despre copiii Sarei. În privința aceasta sunt numite două lucruri, și anume, »dacă faceți binele, fără să vă temeți de ceva«.

Supunerea poate lua naștere din teamă, din interese proprii, sau din caracter. Oricât de bună ar fi aceasta, ea nu este caracterul supunerii creștine. Aceasta este activă, deoarece ia naștere prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea lui Hristos (1 Petru 1.2). De aceea se adaugă aici: dacă faceți binele.

De ce să se teamă o femeie credincioasă, când vede puterea dușmanului? (Filipeni 1.28) Pentru inima firească este un lucru de la sine înțeles. Dar noi știm, că acest Tată al Domnului Isus este Tatăl nostru, și acest Tată este Dumnezeul Atotputernic. Deci, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? (Romani 8.31) Noi avem voie să facem cunoscut lui Dumnezeu toate problemele noastre. Atunci pacea Sa ne va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4.4-7).

Omenește privind, putem înțelege când în inimă ia naștere teama de consecințele umblării în neascultare față de Dumnezeu. Nu cunoaștem noi din experiență această teamă? Pentru femeile credincioase poate ușor să aibă loc, dacă se gândesc, și probabil pe deplin îndreptățit, că voia bărbatului ei este greșită și poate avea consecințe grave. Sara putea pe drept să gândească așa în cazurile amintite mai înainte. Dar Sara și-a pus încrederea în Dumnezeu, și de aceea Scriptura nu vorbește despre teamă în cazul ei. Putem să înțelegem „teama” în anumite împrejurări. Dar o fiică a Sarei nu are această teamă. Ea își pune încrederea în Dumnezeu și de aceea își continuă drumul în ascultare și liniște. În realitate teama este și necredincioșie față de Dumnezeu și arată lipsa de dependență de El. Atunci lipsește și puterea de a face binele. Un proverb spune: „Teama este un sfătuitor rău”. Cât de des am fost neascultători, pentru că ne-am temut de urmările ascultării?

Versetul 7

1 Petru 3.7: Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre.

»La rândul vostru« sau »tot așa« se referă aici la a fi supus oricărei rânduieli omenești, ca pentru Domnul (1 Petru 2.13,14,18,19), așa cum s-a întrebuințat și cu privire la familie. Bărbatul trebuie să fie supus rânduielii căsniciei și ordinii în creație, ocupându-și acolo locul, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu și respectând poziția pe care Dumnezeu a dat-o celorlalți locuitori ai casei (1 Petru 2.17a). Aici este vorba de relația cu soția sa.

»Purtați-vă«, sau »locuiți«, înseamnă de fapt locuiți împreună. Aici se înțelege desigur întreaga viață comună în familie. Bărbatul trebuie să locuiască împreună cu soția lui, să trăiască potrivit cu înțelepciunea pe care o are, sau pe care trebuie s-o aibă. »Toți avem cunoștință«, scrie apostolul Pavel (1 Corinteni 8.1). Apostolul Ioan scrie: »Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit, și ne-a dat pricepere« (1 Ioan 5.20) și așa mai departe. Apostolul Pavel mai scrie: »De aceea nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului« (Efeseni 5.17)!

Este adevărat, cunoașterea fără dragoste nu este nimic (1 Corinteni 13.2). De aceea dragostea ocupă primul loc în epistola către Efeseni 5 și Coloseni 3. Dar dragostea trebuie să acționeze cu înțelepciune. Caracterul creștinismului este, că noi trebuie să facem toate lucrurile cu înțelepciune. Slujba noastră este »înțeleaptă«, adică ea este în concordanță cu înțelepciunea noastră, cu mintea noastră, cu judecata noastră (Romani 12.1). Mintea nu este decuplată în viața unui creștin; contrariul este realitatea. Dar ea trebuie să fie roabă lui Hristos (2 Corinteni 10.5)!

Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său și gândurile Sale cu privire la căsnicie. Știm ce poziție a dat bărbatului, și ce poziție a dat femeii în căsnicie. Găsim în Cuvântul Său ce daruri a dat Dumnezeu femeii ca să-i fie de ajutor și pentru „întregirea” bărbatului ei (Geneza 1.27). Cuvântul lui Dumnezeu dă lumină pentru toate întrebările cu privire la căsnicie, atât cu privire la poziția cât și la relația reciprocă dintre bărbat și soție în ordinea conviețuirii împreună, pentru drumul pe care îl au de parcurs împreună, și pentru toate greutățile care ar putea să vină.

Relația bărbatului cu soția lui nu trebuie să fie dominată de patimile omenești, ci să fie condusă de cunoașterea creștină. El trebuie să fie purtătorul de lumină în familia sa. El are autoritatea, dar el trebuie să se încingă cu duhul supunerii înaintea Domnului, pe care se pune așa de mult accent începând cu 1 Petru 2.13, și să onoreze pe fiecare (și aici este vorba de soția sa) după poziția pe care Dumnezeu i-a dat-o. El trebuie să fie principiul conducător, formator al casei. Dar aceasta trebuie să ia naștere din cunoștința creștină, pe care o are, și din priceperea, care este necesară pentru a practica această cunoștință. Domnul vrea s-o dea din belșug tuturor celor care merg pe drumul lor în părtășie cu El și în ascultare de El.

Noi toți, fiind conștienți că Hristos ne iubește, trebuie să umblăm în aceeași dragoste și ca copii ai luminii, deoarece noi suntem lumină în Domnul (Efeseni 5.1-2.6-11). Bărbatul trebuie să facă aceasta în casa sa și în trăirea împreună cu soția sa.

Femeia este comparată cu un vas mai slab. Ea este mai slabă decât bărbatul, dar se poate înțelege și în sens general și poate însemna „considerabil slabă”. Expresia „vas” se folosește și de apostolul Pavel cu privire la femeie (1 Tesaloniceni 4.4). Dar el o folosește și în general, pentru toți cei care mărturisesc că sunt creștini (2 Timotei 2.20-21). Dumnezeu folosește această expresie pentru Pavel însuși (Faptele apostolilor 9.15).

Această expresie prezintă pe om ca fiind creat de Dumnezeu, și ea exprimă, că omul este folosit de El ca unealtă a Sa (compară Geneza 2.7 cu Ieremia 18.1-6 și Isaia 29.16). Femeia este un vas mai slab, mai fragil decât bărbatul, dar ea este totuși o unealtă, un vas al lui Dumnezeu, și în căsnicie. »Căci așa cum femeia este din bărbat, tot așa și bărbatul prin femeie, și toate sunt de la Dumnezeu« (1 Corinteni 11.12).

»Mai slab« nu înseamnă că ea este mai slabă din punct de vedere moral sau spiritual. Aici este vorba numai de trup, de suflet, dar și de locul femeii, ca fiind supusă bărbatului. Tocmai ce este slab este luat de Duhul Sfânt ca bază, pentru a atenționa pe bărbat, ca să-i dea cinste, aceleia pe care trebuie s-o apere. Ce repede uită el aceasta. Dar nu am observat noi toți, că slăbiciunea noastră este motivul pentru care Dumnezeu ia seama la noi și ne împlinește rugăciunile? Nu este conștiența de slăbiciunea noastră tocmai puterea noastră prin harul lui Hristos, prin credință?

Aceasta ar trebui să-l facă pe bărbat, să nu disprețuiască pe cei mai slabi, ci dimpotrivă să-i cinstească, să-i conducă și să-i apere, și anume, nu printr-un duh de mândrie, ci în dragostea și harul care poartă de grijă, care îi oferă cinste.

Dar mai există un motiv, mult mai înalt, pentru cele spuse mai înainte. Femeia este și ea moștenitoare al harului vieții (Romani 8.17). În ceea ce privește poziția ei în creație, deci în toate relațiile pe pământ, ea este subordonată bărbatului. Dar în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie (Galateni 3.28); toți sunt egali. Această relație care rezultă din ordinea în creație va înceta în momentul când noi vom părăsi pământul acesta. În cer nu va mai fi nicio diferență între bărbat și femeie. Singura diferență va fi acolo produsă de ce am fost aici pe pământ pentru Domnul. O soră, care aici pe pământ a trăit mai mult pentru Domnul, adică a mers pe drumul ei într-o ascultare mai plină de dragoste decât soțul ei, sau decât un alt frate, va ocupa în cer un loc mai înalt. Nu ce facem noi aici pe pământ va determina locul nostru în slavă, ci dacă noi facem ce Domnul ne zice.

Nu-mi este destul de clar ce înseamnă expresia »harul vieții«. În limba greacă nici cuvântul har și nici cuvântul viață nu sunt însoțite de articol. Prin aceasta este redată caracteristica, caracterul în sine al acestor cuvinte. Ar putea însemna și har pentru viața de aici de pe pământ. Dar eu cred, că este mai degrabă vorba de harul pe care viața îl are ca conținut. Expresia »moșteni împreună« se referă mai mult la viitor. Cuvântul „moștenire” se referă în Scriptură în mod obișnuit la viitor, la ceea ce se referă de fapt cuvântul. Dar legătura cu »rugăciuni« arată mai mult la viața de pe pământ, cu greutățile ei. Probabil că putem să înțelegem în felul următor: este vorba de harul pe care îl arată viața în înfățișarea ei practică, acum încă în slăbiciune în mijlocul greutăților, în curând însă în desăvârșire, când vom fi în casa Tatălui.

Aceasta posedă bărbatul și femeia împreună. Conștiența acestui fapt trezește sentimentul dependenței comune de Tatăl și de Domnul. Amândoi au nevoie de har, ca să poată revela viața sub aspectul ei practic în căsnicia și în casa lor. Sentimentul dependenței se exprimă prin rugăciune.

Ferice de familia în care bărbatul și soția, împreună cu copiii și ceilalți locuitori ai casei, dacă există, își pleacă împreună genunchii înaintea Domnului. Acolo este o conviețuire fericită și părtășie în Domnul, dacă nimic nu-i împiedică să-și plece împreună genunchii înaintea lui Dumnezeu, și să aducă înaintea Lui lauda lor, mulțumirea lor și nevoile lor comune sau nevoile altora.

Dar dacă bărbatul nu corespunde celor spuse în acest verset, atunci există marele pericol, ca rugăciunile să nu fie ascultate. Desigur, aceasta este valabil și pentru situația în care soția nu corespunde celor spuse în primele versete ale acestui capitol. Dar Scriptura spune lucrurile acestea bărbatului, deoarece el este capul familiei și el poartă responsabilitatea pentru ordinea și relațiile din familie. Și în afară de aceasta, în mod normal, el, ca și cap al familiei, este cel care dă exemplu prin rugăciuni. Cum se poate ruga un bărbat cu sinceritate, dacă din cauza lui relațiile în familie nu sunt în ordine? Cum poate Dumnezeu să primească rugăciunile comune, dacă în realitate ele nu sunt aduse în comun?

Unii gândesc, că prin rugăciunile »voastre« este vorba de rugăciunile bărbatului și ale soției, că bărbatul și soția se roagă amândoi cu voce tare. Contextul nu lasă să se recunoască aceasta aici. Versetul este adresat bărbaților. Dacă ar fi vorba de bărbat și de femeie, nu ar rezulta din aceasta că și femeia se roagă cu voce tare. În mod normal bărbatul vorbește lui Dumnezeu în numele familiei. Nu vreau să afirm aici cu hotărâre, că femeia nu are voie să se roage cu voce tare, atunci când este singură cu soțul ei. Dar acest loc nu este nicio dovadă pentru aceasta. Este remarcabil că apostolul nu atenționează pe copii să fie supuși, tot așa cum nici apostolul Pavel nu o face în așa-zisele sale scrisori din „pustie”. El face aceasta în scrisorile sale din „țară” adresate Efesenilor și Colosenilor (Efeseni 6.1, Coloseni 3.20), și de asemenea în prima sa scrisoare adresată lui Timotei (1 Timotei 3.4,12), unde Timotei este în Efes, cu toate că nu se adresează direct copiilor. Relațiile familiare aparțin, după caracterul lor, pustiei, vieții practice în lume. Dar ele sunt influențate prin lucrurile cerești, prin țară. Părinții credincioși au datoria să scoată din Egipt (din lume) pe copiii lor, da, pe toți cei care lucrează în casa lor (Exodul 10.9). Ei trebuie să educe pe copiii lor în lumina lumii de înviere (Coloseni 3.1-4) și corespunzător poziției noastre din locurile cerești (Efeseni 2.5-6). De aceea se adresează copiilor numai în aceste scrisori, în care noi suntem priviți ca fiind așezați în lumea de înviere și în locurile cerești. Părinții găsesc aici învățături deosebite pentru educarea copiilor lor.

Versetul 8

1 Petru 3.8: Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți.

Versetele 8 și 9 încheie partea a treia a scrisorii, care a început cu capitolul 2 versetul 11. Începând cu 1 Petru 2,18, apostolul Petru s-a adresat diferitelor grupe de credincioși: servitorilor, femeilor căsătorite și bărbaților căsătoriți. Acum se adresează iarăși tuturor și scrie ultimele lui îndemnuri. Cuvântul »încolo«, sau »în sfârșit«, arată că aceste versete încheie această secțiune; dar și că ele, ca și cele anterioare, rezultă din versetele 11 și 12 ale capitolului 2, detaliate în versetele 13-17 ale capitolului 2. Aceasta este accentuat prin lipsa verbului auxiliar (fiți) în limba greacă; căci aceasta arată, că aceste îndemnuri se anexează celor anterioare, ca și în capitolul 2 versetul 18 și capitolul 3 versetul 1. Această lipsă a verbului auxiliar face ca atenționarea să fie și mai pregnantă, căci toată atenția este îndreptată acum asupra ei.

Aceste îndemnuri se preocupă cu relațiile dintre cei credincioși. Este de la sine înțeles, că ele trebuie să fie în concordanță cu poziția, în care am fost aduși, și cu legătura care există între toți cei care au primit această poziție. Această poziție și această legătură le-am văzut în capitolul 1, versetele 1-2 și versetul 10. Puși deoparte (sfințiți) prin Duhul Sfânt, după știința dinainte a lui Dumnezeu, care a devenit Tatăl nostru, am fost aduși la stropirea sângelui și la ascultarea lui Isus Hristos (1 Petru 1.1,2), care Și-a dat sângele Lui scump pentru noi (1 Petru 1.19). Acum suntem o preoție sfântă, ca să intrăm în Locul Preasfânt, în prezența lui Dumnezeu, și acolo să aducem jertfe spirituale (1 Petru 2.5,9). Noi suntem și o preoție împărătească, ca să vestim virtuțile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Dar așa cum arată deja expresiile, noi avem toate acestea împreună cu toți credincioșii. Relațiile noastre unii cu alții trebuie să fie deci în concordanță cu acestea. Duhul Sfânt nu poate stabili un etalon mai mic, și nici măcar în lume, care este o pustie pentru credință, și unde este slăbiciune și tot felul de influențe rele.

Numai Hristos poate da puterea necesară, ca aceste lucruri să devină realitate în noi. La El s-au găsit aceste lucruri, atunci când, de la iesle și până la cruce, S-a aflat în aceleași împrejurări ca și noi. Aplicarea practică a lor o putem învăța când privim viața Sa pe pământ, mâncând mana (Ioan 6.33): pâinea celor puternici (Psalmul 78.25). Dar noi am fost aduși »la ascultarea lui Hristos«. Deci noi suntem răspunzători, să fim așa cum a fost El. »Pâinea celor puternici« ne dă puterea pentru a realiza aceasta.

»Cu același gând« putem să fim numai atunci când realizăm practic: »noi avem gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Când gândul nostru, gândul firii, este activ în inimile noastre, venim în contact atât cu noi înșine (căci noi avem gândul lui Hristos!), cât și cu alți credincioși. Dacă vrem să nu cunoaștem urmările din propriile experiențe amare, le putem învăța din Faptele apostolilor și din Epistole.

Aceasta nu înseamnă că noi toți trebuie să gândim același lucru. Ar fi minunat, dacă ar fi așa, dar pe pământ nu se va putea niciodată realiza. Știm că nu totdeauna suntem așa de aproape de Domnul, ca să avem lumină deplină asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă avem gândul lui Hristos, nu vom urmări propriile interese și vom suporta pe ceilalți. Dacă ochii noștri sunt îndreptați spre Hristos și gândurile Lui, atunci nu vom vedea în primul rând greșelile celorlalți, în timp ce vom uita greșelile nostre. Atunci vom privi pe ceilalți mai presus decât noi, căci îi vom vedea ca subiecte ale dragostei Mântuitorului nostru! Natura noastră veche are egoismul ei. Dar Duhul Sfânt, care locuiește în noi, caută să ne ducă la gândul lui Hristos. Putem să sprijinim aceasta prin studiul intens al Cuvântului lui Dumnezeu și prin supunere sub călăuzirea Duhului Sfânt. Această călăuzire ne poate face să înțelegem Cuvântul, dar ne poate ajuta și la transpunerea lui practică în viață. Studiul biblic însoțit de rugăciune, legat de dorința de a practica ceea ce Duhul Sfânt ne-a făcut clar (Ioan 7.17), ne face să arătăm practic în viață ceva din gândul lui Hristos. Atunci suntem »cu același gând« (Romani 12.16) cu frații și surorile noastre ca atare (deci nu cu ce firea lucrează în ei).

»Simțind cu alții« este traducerea cuvântului grecesc sympathes, din care a derivat cuvântul simpatie. El include și sentimentul de bucurie împreună cu alții. Ca străini și călători (1 Petru 1.1,2,11) într-o lume dușmănoasă față de Hristos și în trupuri, care încă nu au fost mântuite, ci care încă suspină (Romani 8.23), deseori suferința este partea noastră (1 Petru 3.14; 4.12).

Ca frați și surori, ca membrii ai familiei lui Dumnezeu, trebuie să simțim unii cu alții (Romani 12.15,16). Știm din experiență ce înseamnă aceasta pentru cineva care suferă, căci noi toți am avut parte de compasiunea lui Hristos (Evrei 4.15). Credincioșii, cărora le-a scris apostolul Petru, au practicat aceasta (Evrei 10.34). Dar noi știm cât de egoiste și de înclinate sunt inimile noastre să se ocupe cu sine însuși, și cu propriile împrejurări. Cuvântul trebuie permanent să ne dirijeze, ca să ne gândim și la alții.

Dar ce model avem în privința aceasta în Domnul Isus! Deoarece noi suntem părtași sângelui și cărnii, și El a luat parte la ele. Prin suferințe a fost făcut desăvârșit, ca să poată fi Căpetenia noastră (Evrei 2.10-18). Ca să poată simți în chip desăvârșit împreună cu noi, El a trăit toate împrejurările în care am putea noi ajunge. Ce mângâiere, ce îmbărbătare ne dă simpatia Lui! Cine poate să simtă ca El, atunci când suntem în singurătate, El, Cel care S-a plâns că este ca o pasăre singuratică pe acoperiș? Cine a cunoscut stări și împrejurări, în care nu ești acasă, ca El, care S-a plâns că este ca un pelican în pustie (Psalmul 102.7,8)? Cine a flămânzit mai mult decât El, care odată patruzeci de zile n-a mâncat; cine a fost mai dependent de alții ca El, care a trăit din ceea ce îi dădeau femeile? Da, El a călătorit pe măgarul unui altuia, El a sărbătorit Paștele într-o sală care nu era a Lui și a fost pus în mormântul unui străin (Luca 4.2; 8.2-3; 19.33; 22.11; 23.53)! Cine poate simți durerile trupului ca El, care a fost biciuit, lovit și crucificat; cine a cunoscut tristețea pricinuită de pierderea celui iubit, ca El, care a plâns la mormântul unui prieten (Ioan 11.33-36)!

Noi cunoaștem aceasta din experiență. Această experiență, atât a suferinței, cât și a îmbărbătării, care este cuprinsă în simpatie, ne face apți să simțim împreună cu alții, să suferim împreună cu alții (deci nu numai din politețe să rostim cuvinte de mângâiere). Aceasta este valabil cu atât mai mult cu cât este vorba de suferințe din pricina neprihănirii (1 Petru 3.14) sau suferințe din pricina Numelui Domnului (1 Petru 4.12-16).

Dar nu este vorba numai de simpatie în suferință, ci și de simpatie în bucurie, în binecuvântare, în împrejurări fericite (Romani 12.15). Deseori aceasta este mult mai grea decât simpatia în suferințe. »Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng«, scrie apostolul Pavel. Câtă autodepășire și câtă lepădare de sine necesită aceasta, când noi suntem triști și trebuie să ne bucurăm cu alții. Nu sunt inimile noastre egoiste dimpotrivă înclinate să devină geloase, când ceilalți au ceva, sau primesc ceva, pe care noi nu-l avem, indiferent dacă este vorba de lucruri pământești, sau lucruri spirituale? Câtă invidie nu este deseori între cei credincioși, când cineva ocupă o poziție mai bună, sau câștigă mai mulți bani decât celălalt. Chiar și atunci când Domnul, după părerea oamenilor, dă unuia daruri spirituale mai mari decât altuia! Aici suntem îndemnați să facem contrariul: să simțim împreună cu alții – să ne bucurăm cu cei ce se bucură – să ne sprijinim unii pe alții în rugăciune.

»Iubind ca frații« sau, mai exact »plini de dragoste frățească« este aici traducerea cuvântului grecesc philadelphoi (philadelphos la nominativ plural, masculin), care înseamnă dragoste de frați. Aici nu este cuvântul pentru dragostea lui Dumnezeu (agape), care se folosește de cele mai multe ori (1 Petru 1.22b; 2.8), ci phileo, care înseamnă mai mult „a dori cu plăcere”. Potrivit cu 1 Petru 1.22, la întoarcerea noastră la Dumnezeu au căzut barierele care ne împiedecau să iubim pe frați. Acum vedem ceva atrăgător în ei; îi vedem ca subiecte ale dragostei Domnului, dar mai mult decât atât, vedem ceva din Domnul în ei, căci ei au primit natura divină (2 Petru 1.4). În felul acesta putem să-i iubim, dar noi trebuie să-i iubim. Noi îi iubim însă ca pe frați, deci nu iubim ce este în ei din natura veche. Dragostea trebuie să fie așa fel exercitată, după cum Cuvântul și Duhul Sfânt vrea să ne-o prezinte clar în fiecare împrejurare. Căci adevărata dragoste de frați nu va acționa niciodată în contradicție cu gândurile lui Dumnezeu (1 Ioan 5.1-3) și cu ascultarea față de Domnul! (vezi și studiul de la 1 Petru 1.22).

Cuvântul grecesc tradus aici cu miloși se întâlnește numai aici și în Efeseni 4.32. S-ar mai putea traduce și prin „plin de gingășie”. Probabil ar fi o traducere mai bună.

Milostivirea este harul trezit în inimă la privirea împrejurărilor triste ale acelora cu care noi ne preocupăm. Este nevoie de milostivire pentru a vrea să ajuți celor ce sunt în nevoie. Înăuntrul nostru trebuie să devină activ în folosul altora. Aceasta are ca premiză o stare de nevoi spirituale și trupești la acela pe care vrem să-l ajutăm. Dar acest ajutor nu trebuie să fie oferit rece și fără simțăminte; inima noastră trebuie să fie cufundată în el. Noi trebuie să învățăm de la Domnul Isus, care niciodată nu a ajutat numai prin folosirea puterii Sale. Inima Lui și Duhul Lui erau preocupate cu cel în suferință și l-au adus înaintea lui Dumnezeu (Matei 8.17; 9.36), vezi de exemplu Ioan 11.33,34; Luca 5.12,13; 19.41-44.

Fără un fel de gândire smerit nu poate exista un duh de slujire. Acest îndemn este amintit pentru prima dată aici în această scrisoare. Dacă ne cunoaștem întrucâtva, știm că aceasta este așa, nu pentru că noi nu am avea nevoie de acest îndemn. Este adevărat ce a scris cineva: „Mândria este ultimul lucru din om care moare” (Stael). Cât de ușor ne ridicăm peste alții, pentru că avem anumite privilegii materiale sau spirituale, ca și cum nu ar fi numai har faptul că le posedăm. Ne-am creat noi singuri? Avem noi prin noi înșine aptitudinile spirituale și trupești și bunele maniere? Ce nebunie este să fi mândru (Daniel 4.30)! Și cu toate acestea nu trebuie noi de multe ori să ne condamnăm singuri? Nu este vorbirea lui Nebucadnețar deseori și vorbirea inimii noastre, chiar dacă nu o rostim cu gura?

Câtă pagubă nu produce mândria și aroganța în conviețuirea familiei lui Dumnezeu și în mărturia lui Dumnezeu în afară! Unii devin răniți prin aceasta și noi înșine ne simțim ușor jigniți dacă nu primim suficientă recunoaștere și nu suntem suficient băgați în seamă. Vedem aceasta chiar și la apostolii renumiți (Luca 22.24). Ce model avem și în privința aceasta în Domnul Isus! Domnul Isus, știind că a venit de la Dumnezeu și că se va întoarce la Dumnezeu, și că Tatăl I-a dat toate lucrurile, S-a sculat, S-a încins și a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13.3-5); aceasta era lucrarea unui sclav, pentru care fiecare din ei se considera prea bun pentru a o face. Cât de mult se potrivesc cuvintele Lui pentru inima noastră, când le citim în contextul în care se află. Toate lucrurile I-au fost date de Tatăl. Slava Lui personală este așa de mare, că numai Tatăl poate s-o măsoare (Matei 11.27). Apoi El spune: »Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre«. Nu învățăm noi cu plăcere de la El, când Îl vedem așa?

Versetul 9

1 Petru 3.9: Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.

Apostolul a dat aceste îndemnuri deja servitorilor și sclavilor (1 Petru 2.18-21). El le-a prezentat pe Domnul Isus ca model: »Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător« (1 Petru 2.18-21). Aici apostolul Petru spune tuturor încă o dată același lucru. Aceasta ne face să vedem cât de important este acest verset. Apostolul Pavel a spus același lucru în două locuri (Romani 12.17, 1 Tesaloniceni 5.15). Este în natura omenească să răsplătească răul cu rău, și legea permite acest lucru (Matei 5.38-48).

Credincioșii, cărora le era adresată această scrisoare, locuiau în mijlocul păgânilor dușmănoși și a iudeilor care se mai purtau încă cu dușmănie față de ei – frații lor de odinioară. Se puteau aștepta să li se facă rău, și ei au avut parte de aceasta. Apostolul vorbește de suferințe din pricina neprihănirii și de suferințe din pricina Numelui Domnului Isus (1 Petru 3.14; 4.14).

Noi trebuie să avem gândul lui Hristos și să ne comportăm după modelul pe care îl avem în El. El a permis ca totul să vină peste El, căci El a venit ca să binecuvânteze, și nu să judece (Luca 9.55). De aceea El a dat totul în mâinile Aceluia care judecă drept.

Aici este adăugat un argument minunat. Noi suntem chemați să moștenim binecuvântarea, de aceea trebuie să binecuvântăm pe alții. Prin har am primit această poziție minunată, cu toată răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu și a faptelor noastre dușmănoase față de El, pentru care, dacă Dumnezeu ne-ar fi tratat așa cum se cuvine, am fi avut parte de condamnarea veșnică. Dacă astăzi ni se face rău sau suntem batjocoriți, și dacă ni se face pe drept, pentru că am primit acest loc al binecuvântării, cum să putem atunci să ne comportăm altfel decât se poartă Dumnezeu?

Nu cred că aici este vorba numai de binecuvântarea pe care o vom primi în viitor. Aici este vorba și de poziția pe care o avem deja acum, chiar dacă ea va fi desăvârșită când vom fi la Domnul. Omul ca păcătos este sub blestem. Noi am fost aduși în harul și apropierea lui Dumnezeu. Îl cunoaștem ca Tată al nostru și pe Domnul Isus ca »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20). Deci, harul Tatălui și al Fiului are urmări practice, atât în ceea ce privește ajutorul în toate nevoile noastre spirituale și materiale, cât și în părtășia cu Tatăl și cu Fiul. Ce bucurie este pentru inimă, să fie conștientă de harul și apropierea Tatălui și a Fiului!

Conștiența aceasta oferă suferințelor un alt caracter. Știm că ni se poate face rău și suntem batjocoriți numai cu permisiunea Tatălui. Și El permite aceasta, numai dacă este spre binele nostru. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Romani 8.28)! Vedem aceasta clar în istoria lui Iov. Și David a înțeles aceasta. Când Șimei l-a blestemat, a zis: »Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Bleastămă pe David!” Cine-I va zice dar: „Pentru ce faci așa?”« (2 Samuel 16.10).

Dar aici în epistola lui Petru aceasta merge mult mai departe. Noi trebuie nu numai să suferim răul și batjocura, ci să răspundem cu binele. Noi trebuie să facem, așa cum a făcut Domnul Isus, care, fiind pe cruce, S-a rugat pentru cei care Îl urau, și ca Ștefan, atunci când a fost ucis cu pietre.

Vedem deci trei lucruri, atunci când oamenii ne fac rău:

Să nu ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Romani 12.19-21): El ne poate răzbuna, și o poate face mult mai bine decât noi.
Să încredințăm toate lucrurile Aceluia care judecă drept (1 Petru 2.23) și care știe exact cât de mult suntem noi batjocoriți. În privința aceasta să fim conștienți, că Dumnezeu permite aceasta, căci prin aceasta vrea să ne educe; deci trebuie s-o luăm din mâna Lui.
Harul de care am avut parte, care ne-a adus în poziția de binecuvântare și de favoare (1 Petru 3.9), ca răspuns la comportarea și vorbirea noastră rea față de Dumnezeu, trebuie să ne facă să ne comportăm ca Dumnezeu și să răspundem cu binecuvântare la răul și batjocura care ni se aduc. Ni se aduce aminte, că am fost chemați să trăim în plinătatea părții dăruite nouă de Dumnezeu, și care este suficientă pentru toate lucrurile.Unii traduc: „pentru ca să moșteniți binecuvântarea”. În acest caz binecuvântarea ar fi dependentă de faptul, dacă noi binecuvântăm pe cei care ne fac rău. Eu cred împreună cu Hart, Alford, Kelly, Darby, Grant, și alții, că aceasta nu este corect. Cu toate că în scrisorile apostolului Pentru găsim domnia lui Dumnezeu, aceasta ar fi nu numai o regulă a acestei domnii, ci ar fi un principiu al Legii. Cei care trăiau sub Lege, trebuiau să lucreze, ca să obțină binecuvântarea. Rezultatul este totdeauna: »Toți cei care se bizuie pe faptele Legii, sunt sub blestem« (Galateni 3.10). Poziția creștină este: „Noi am primit binecuvântarea și acum trebuie să ne comportăm în concordanță cu ea”. Așa este de mare opoziția dintre Lege și har.

Noi suntem mântuiți numai prin har, prin credință, nu prin fapte (Galateni 2.16, Efeseni 2.8).

Vers. 10-12

1 Petru 3.10-12: Căci cine iubește viața, și vrea să aibă zile bune, să-și înfrâneze limba de la rău, și buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea, și s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți, și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac răul.

Aici începe partea a patra a Epistolei noastre, care ține până la 1 Petru 4.6. Împărțirea pe capitole nu este făcută de Dumnezeu Însuși. Împărțirea obișnuită arată o ordine morală. În partea a treia am văzut comportarea credincioșilor în diverse relații personale. În partea a patra ajungem la comportarea noastră față de tot ce ne înconjoară: adică, față de o lume, care este împotriva lui Dumnezeu, și deci și împotriva noastră. Dar Dumnezeu domnește în această lume, și nicio împotrivire nu poate să-I răpească poziția și drepturile. Dar deoarece după căderea poporului Israel, prin care El Și-a exercitat până atunci domnia, El a dat toată puterea de domnie directă în mâinile națiunilor (Daniel 2.38), domnia Sa este acum indirectă și invizibilă pentru ochiul firesc. Pe pământ nu mai există niciun tron de domnie al lui Iehova, care să fie vizibil înaintea oamenilor (1 Cronici 29.23). Domnia Lui este acum numai o domnie morală, și de aceea este invizibilă pentru ochiul omenesc. Este necesară credința permanentă, pentru a pricepe că Dumnezeu domnește, cu toate contradicțiile pe care le vedem și le auzim, și nimic nu scapă de sub controlul Lui. Cine trăiește în concordanță cu această domnie – deci, cei neprihăniți – are parte de binecuvântare. Și cu toate acestea rămâne adevărat: în lume veți avea necazuri (Ioan 16.33)!

Aceste versete sunt preluate din Psalmul 34. Este interesant că apostolul citează în prima parte a epistolei din Lege, în a doua și a treia parte din profeți, și aici în a patra parte din Psalmi. În felul acesta se folosește de toate cele trei părți ale Bibliei iudaice, Vechiul Testament.

El nu spune aici că este un citat. El nu redă exact cuvintele Psalmului 34. El lasă la o parte primele cuvinte »cine este omul« și trece de la persoana a doua la persoana a treia. Dar în ceea ce privește conținutul, el schimbă puțin din acesta. Important este că el lasă la o parte și ultimele cuvinte din versetul 16: »ca să le șteargă pomenirea de pe pământ«. Prin aceasta Duhul Sfânt face cuvintele să fie potrivite pentru rămășița iudaică, căreia îi este adresată această scrisoare (dar și nouă).

Psalmul 34 ne arată domnia lui Dumnezeu, care este totdeauna prezentă, în favoarea celor blânzi, prin care credința poate totdeauna să laude. Rămășița credincioasă a fost ascultată de Dumnezeu, păzită și salvată, atunci când a avut parte de greutăți. Credința lor întrezărește înviorarea în salvarea făcută de Hristos (Psalmul34.6,20). Ei știu că în curând va veni salvarea deplină, când Domnul la venirea Sa din cer va nimici pe toți dușmanii.

Aici devine clară diferența dintre poziția lor și poziția rămășiței căreia i-a scris apostolul Petru (și totodată și nouă). Ei vor trăi, atunci când domnia lui Dumnezeu va deveni iarăși directă, nemijlocită. Cu toate că principiile de domnie ale lui Dumnezeu pe pământ sunt neschimbabile, ele sunt aplicate moral în timpul nostru. Când totul va fi revelat, atunci și domnia morală a lui Dumnezeu nu va mai rămâne mult timp ascunsă. Atunci El va judeca imediat răul devenit vizibil. Aceasta va avea loc când Domnul Isus va veni din cer. Mai întâi va nimici pe dușmanii Lui vizibili (Apocalipsa 19.19-21); Daniel 11.45). După aceea El va sta pe tronul Său de slavă și va judeca popoarele pentru felul în care ele au tratat rămășița credincioasă din Israel (Matei 25.31), pe care noi o găsim în Psalmi, printre altele. După aceea, până la sfârșitul Împărăției de o mie de ani, va fi valabil: »În fiecare dimineață voi nimici pe cei răi din țară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toți cei ce săvârșesc nelegiuirea (Psalmul 101.8). Și când vor ieși, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea (Isaia 66.24)«. La urmă, în judecata finală, tot răul va fi nimicit. Toți morții și toți cei care nu s-au întors la Dumnezeu, vor fi judecați și vor primi pedeapsa definitivă (Apocalipsa 20.11). »Și pământul, cu tot ce este pe el, va arde« (2 Petru 3.10).

Este clar, că în timpul de har, în care trăim, domnia lui Dumnezeu nu se poate desfășura în felul acesta. Ea nu poate îndepărta tot răul, și nici să-l pedepsească imediat. Ea nu se poate arăta pe deplin și trebuie să rămână ascunsă. Dar principiile ei sunt prezente. Ca principiu general rămâne valabil, că ochii Domnului sunt îndreptați asupra celor neprihăniți și fața Lui este împotriva celor care fac răul. Un om liniștit, iubitor de pace, va duce o viață mai bună decât unul care caută ceartă și este nesincer.

Este de asemenea clar, că domnia lui Dumnezeu este în legătură directă cu acest pământ. De aceea atât judecățile ei, cât și binecuvântările ei sunt valabile pentru pământul acesta (1 Corinteni 11.32), cu toate că după caracterul lor pot să fie decisive pentru veșnicie. Primul (pământul) îl vedem în Matei 25.34, iar cea de-a doua (veșnicia) în versetele 41 și 46 ale aceluiași capitol. În Apocalipsa 20.11-15 avem judecata finală a lui Dumnezeu, care este definitivă. Viața, zilele bune și pacea, despre care scrie Petru aici, sunt deci în legătură cu viața de pe pământ. Apostolul Petru se ocupă cu viața credinciosului pe pământ. Citatul din Psalmul 34 confirmă aceasta, căci acest Psalm vorbește despre binecuvântările rămășiței iudaice din ultimele zile.

Este adevărat, că binecuvântările noastre, în opoziție cu binecuvântările lui Israel, sunt de natură cerească. Dar ele nu exclud binecuvântările pământești. Vedem aceasta prezentat simbolic în istoria lui Israel. Moștenirea lor propriu-zisă era „Ţara”, Canaanul. Ca să ajungă acolo, au trebuit să treacă prin Iordan. Tot așa și noi trebuie să trecem prin Iordan (realizarea personală, că am murit și am înviat împreună cu Hristos – Efeseni 2.5-6), ca să putem să luăm în stăpânire moștenirea noastră cerească cu tot ce se găsește acolo. Dar lui Israel i se spune: »începe, ia în posesiune«, când au început să cucerească ținuturile aflate înaintea Iordanului (Deuteronomul 2.24). În Împărăția de o mie de ani, fiecare seminție va primi o parte din ținuturile de partea cealaltă a Iordanului (Ezechiel 48). Păcatul celor două seminții și jumătate nu a constat în aceea că au dorit să aibă o parte dincoace de Iordan, ci că au văzut-o ca moștenirea lor propriu-zisă și au fost mulțumiți cu ea.

Toate binecuvântările noastre sunt spirituale și cerești (Efeseni 1.3). Dar pe lângă acestea avem și binecuvântările pământești, chiar dacă acestea devin binecuvântări abia după ce le-am răpit de la Sihon și Og (acești doi împărați sunt tabloul folosirii bunurilor pământești în sensul că prin ele ne facem un nume pe pământ – Sihon (Numeri 21.26-30) –, sau le folosim pentru noi înșine sau pentru satisfacția proprie – Og (Deuteronomul 3.11) –, și le-am primit ca moștenire din mâna Domnului. Apostolul Petru nu ne conduce în locurile cerești, așa cum face apostolul Pavel, ca să ne arate poziția de acolo, în care Dumnezeu ne-a adus. El se ocupă în mod deosebit cu educarea credincioșilor pe drumul lor prin lume. El îi învață să aibă răbdare, din orice parte ar putea veni constrângerea.

Există un drum, pe care ai voie să iubești viața, fără aplicarea cuvântului Domnului Isus din evanghelia după Ioan 12 (Ioan 12.25). Aceasta are loc atunci când noi înșine nu ne facem greutăți, căci de aceasta sunt legare două lucruri: ochii Domnului sunt îndreptați cu har spre noi și urechile Lui sunt deschise pentru noi. Și nimeni nu ne va face rău (1 Petru 3.12-13).

„Voința” desemnează aici o dorință. Este dorința, dar și voința, de a duce o viață fericită, pentru care poți să mulțumești: se dorește să vadă zile bune. Deci, un creștin poate avea așa ceva. El nu se îngrijorează de viitor. Totul este în ordine în ceea ce privește veșnicia, deoarece are parte de lucrarea minunată a Domnului Isus: el are pace cu Dumnezeu. Dar el stă și în harul (sau favoarea) lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu, Tatăl său, va purta de grijă pentru toate, chiar și pentru viața aceasta. Pe el îl așteaptă slava lui Dumnezeu (Romani 5.1-2). El se poate lăuda cu această slavă, dar și în necazuri, pentru că el știe, că dragostea lui Dumnezeu îi trimite acestea (Romani 5.3-5). Da, el se poate lăuda în Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.11). Nu este aceasta o viață fericită, pentru care poți fi totdeauna mulțumitor? Și nu sunt zile bune, când în fiecare zi ai parte de purtarea de grijă a Tatălui, chiar și în nevoile zilnice ale trupului? Și când El ne îndreaptă ochii spre Domnul Isus și în felul acesta avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul (1 Ioan 1.3)!

Dar sunt lucruri care împiedică aceasta. Tot ce dă naștere în noi la o conștiință neliniștită, întrerupe părtășia cu Dumnezeu și cu Domnul Isus, izvorul oricărei fericiri, și ne răpește pacea practică.

Apostolul numește aici în primul rând lucrarea limbii. Apostolul Iacov numește limba »un foc, o lume de nelegiuiri … care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei, … este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte« (Iacov 3.2-12). Nu știm noi din experiență, că aceste cuvinte sunt adevărate? Cât rău nu a făcut fiecare din noi cu limba!

Cuvântul »să-și înfrâneze« include o înclinație naturală de a face ceva, la care limba trebuie înfrânată. Cuvinte greșite, cuvinte nesincere (înșelătorie), cuvinte sarcastice, neprietenoase și dușmănoase – vin ca de la sine pe buzele noastre. Noi trebuie să împiedecăm limba noastră, buzele noastre să folosească astfel de cuvinte. Dacă este necesar, trebuie să ne mușcăm buzele, ca astfel cuvintele să nu poată ieși din gură. Din contextul cu versetul 9 vedem că aceasta este valabil și atunci când alții vorbesc rău despre noi, sau ne batjocoresc.

Ce minunat ar fi pentru noi dacă am cunoaște mai bine această putere de „înfrânare”! Dar este sigur, că niciodată un credincios, care își dă drumul la limbă, nu va fi fericit și nici spiritual.

Dar nu numai în cuvintele noastre, ci și în faptele noastre trebuie să fim despărțiți de rău, de tot ce nu este bine (Psalmul 1). Aici nu se spune că noi nu avem voie să facem răul, ci ca noi să ne depărtăm de rău. De îndată ce am ajuns pe un drum care duce la rău, trebuie să-l părăsim. »Urând până și cămașa mânjită de carne« (Iuda 23). – »Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine« (Romani 12.9). Deci noi nu trebuie numai să ne comportăm negativ, depărtându-ne de rău, ci mult mai mult să ne comportăm pozitiv, făcând lucrurile bune.

În continuare, trebuie să căutăm pacea (Matei 5.9) – da, să alergăm după ea! Desigur, aici este vorba de pacea cu ceilalți oameni. »Dacă este cu putință, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii« (Romani 12.18)! Noi nu putem avea totdeauna parte de pace cu toți oamenii, și cu atât mai mult ca credincios. Dar ca urmași ai Dumnezeului păcii (Evrei 13.20, Romani 16.20), aceasta ar trebui să fie năzuința înflăcărată a inimii noastre.

Aproape toate substantivele din versetele 10-12 nu sunt însoțite de articol în limba greacă. În versetul următor este tot la fel. Totul este privit caracteristic, ca de fapt în întreaga scrisoare. Cuvintele a se înfrâna, a vorbi, a se îndepărta, a face, a căuta și a alerga sunt toate în aorist, ceea ce vorbește de viața toată ca o unitate. Mai mult chiar, ultimele sunt sub forma de poruncă. Este imposibil să iubim viața și să avem parte de zile bune, dacă nu facem ce ni se spune aici, și aceasta fără încetare! Este prescris fără nici o îngrădire.

La începutul versetului 10 am văzut tema și ținta. În continuarea acestui verset și în versetul 11 am văzut premiza pentru atingerea acestui țel. În versetul 12 găsim motivul pentru premize, din care rezultă ele.

Un gând serios este, că ochii Domnului văd toate lucrurile! »Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui« (2 Cronici 16.9, Proverbe 15.3, Psalmul 33.13,18, Iov 34.21). David a zis: »Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști« (Psalmul 109)! Dar în toate acestea nu era nimic îngrozitor pentru el. La sfârșitul aceluiași Psalm el se roagă: »Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile!« Și aici are loc spre binele celor neprihăniți, ca și în 2 Cronici și în Psalmul 33 și Psalmul 34. Neprihănit, sau drept, înseamnă să stai în relații drepte cu Dumnezeu și să arăți aceasta în felul tău de viață, prin aceea că mergem în ascultare. Este vorba de a fi în concordanță cu dreptul – adică să ocupi poziția care se cuvine față de Creator. Pentru noi se mai adaugă ceva: noi trebuie să ocupăm adevărata poziție de răscumpărați mântuiți față de Domnul, Care ne-a răscumpărat și ne-a mântuit. Aici stă scris »Domn«, fără articol, și prin aceasta se înțelege Iehova. Când cuvântul domn este însoțit de articol, atunci în mod obișnuit este vorba de Domnul Isus ca Om în poziția pe care Dumnezeu I-a dat-o, pe baza lucrării Lui de la cruce (Faptele apostolilor 2.36). Aici este deci Dumnezeu.

Este un gând serios pentru cei necredincioși și pentru creștinii nedrepți, că ochii lui Dumnezeu văd totul. Dar cât de minunat este pentru copilul lui Dumnezeu, care are părtășie cu El și care știe că Dumnezeu privește în har spre el. »Urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor« (Psalmul 66.19). Este ca și cum Dumnezeu Și-ar îndrepta urechile spre noi, ca să poată auzi cât mai bine ce Îi cerem. Noi nu trebuie să ducem niciodată o politică de adaptare față de ceea ce ne înconjoară. Noi nu trebuie nici să cedăm, niciodată, când supraputerea celui rău devine mare. Cel Atotputernic ne vede în împrejurările noastre, și atotputernicia Lui ne apără. Uneori pare că nu este așa, ca și cum cei neprihăniți pier. Dar ei nu vor pieri niciodată. Dumnezeu folosește totul spre educarea lor. Domnia lui Dumnezeu va avea supremația de durată.

»Dar Fața Domnului este împotriva celor ce fac răul« (Eclesiastul 8.11-13). Aceasta este valabil nu numai pentru cei necredincioși, ci și pentru cei credincioși. Prin faptul că suntem sub har nu înseamnă că suntem în afara domniei lui Dumnezeu! Totdeauna este valabil, că Dumnezeu trimite »necaz și strâmtorare peste orice suflet omenesc care face răul«, dar și »slavă, cinste și pace peste oricine face binele« (Romani 2.9,10). »Ce seamănă omul, aceea va secera« (Galateni 6.7). Noi nu putem lua harul ca manta de acoperire a răului. Judecata începe la Casa lui Dumnezeu (1 Petru 4.27). Dumnezeu poate să amâne judecarea celor necredincioși până la judecata finală dinaintea Marelui Tron alb. Deoarece noi nu mergem la judecata finală (Ioan 5.24), trebuie ca judecata lui Dumnezeu să ne lovească aici pe pământ. Aceasta poate însemna boală sau chiar moarte, așa cum au avut parte credincioșii din Corint (1 Corinteni 11.30-32). Acesta este un principiu foarte important, căci firea (carnea) vrea să se folosească abuziv de har, ca să facă propria voie.

Nu a existat niciodată un timp în care Fața Domnului să nu fi fost împotriva acelora care fac răul. Oamenii lumii pot avea succese, dar principiul rămâne adevărat și urmările lui devin vizibile. Aceasta nu înseamnă că toate lucrurile de pe pământ își vor primi dreapta răsplătire, nicidecum! Dar fiecare om are parte de urmările faptelor lui, deja aici pe pământ. Cel necredincios va primi la judecata finală înaintea Marelui Tron alb tot ce nu a primit aici pe pământ (Apocalipsa 20). Creștinul va primi pe pământ toate urmările faptelor lui vizibile.

Așa cum am văzut, a existat un timp, și în curând va veni iarăși timpul, când domnia lui Dumnezeu va deveni vizibilă pentru toți oamenii. Dar când Hristos a fost răstignit, neprihănirea și judecata au fost despărțite. În curând ele vor fi iarăși unite (Psalmul 85.10-13). Dar în momentul de față este nevoie de credință, pentru a ști, că domnia morală a lui Dumnezeu stă peste încurcătura totală din lume și că El domnește după anumite principii, care niciodată nu au fost atenuate în ceea ce privește binele și răul. În viitor va fi pentru toți foarte clar, ce este binele și ce este răul. Acum este necesară credința și părtășia cu Domnul, pentru a ști ce-I este plăcut Lui, și ce nu vrea El să aibă. Căci acum totul este amestecat și țesut, așa că nu este simplu să diferențiezi clar.

Un principiu important al domniei lui Dumnezeu este, că primești după ceea ce faci. »Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea« (Galateni 6.7,8)! Cine va semăna vânt, va culege furtună (Osea 8.7). Dacă suntem aspri față de alții, trebuie să ne așteptăm să avem cândva parte de asprime. Cât de des nu am făcut ceva, care odinioară l-am condamnat mult la alții! »Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura« (Matei 7.1-2).

Vers 13-15a

1 Petru 3.13-15a: Și cine vă va face rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine? Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveți nicio teamă de ei, și nu vă tulburați! Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn.”

Omul de la natură nu este plin de râvnă pentru bine, ci dimpotrivă: »Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar« (Romani 3.12). Dar este »marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune« (Tit 2.14). Am văzut în capitolul 1 cum a avut loc aceasta. Prin nașterea din nou am fost puși deoparte prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos (1 Petru 1.2-3,18). Sângele ne dă certitudinea că nu mai există nimic între Dumnezeu și noi, așa că noi nu mai trebuie să ne preocupăm cu noi înșine. Viața nouă din noi nu poate păcătui și ea vrea să facă numai binele. Prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi, putem să realizăm practic aceasta. În felul acesta putem fi »plini de râvnă pentru bine«, sau „pentru ce este bun”.

Am văzut în versetul 12, că în domnia lui Dumnezeu ochii Domnului sunt îndreptați spre cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Cine va putea atunci să facă rău celor ce sunt plini de râvnă pentru bine? Domnia lui Dumnezeu lucrează în favoarea lor! În mod normal, nici necredincioșii nu vor face rău unuia care face numai binele. Și ei știu să prețuiască, când cineva este credincios și cinstit, gata să ajute, darnic față de cei ce sunt în nevoi, prietenos, iubitor de pace, etc., mai ales atunci când ei au avantaje din aceasta. De regulă, unul căruia îi facem bine, nu ne va face rău. Deseori cei ce voiau să facă răul au fost dezarmați prin binele pe care i l-a făcut cel căruia voia să-i facă rău.

Dar în versetul 14 urmează o excepție, desigur, nu în ce privește domnia lui Dumnezeu, ci în ce privește domnia lumii. Acolo domnește influența păcatului, a răului, și teroarea diavolului. Deci s-ar putea ca un credincios, cu toată râvna lui pentru bine, să primească răul, așa cum a primit Domnul Însuși. O inimă rea poate sub influența satanei să lepede toate principiile morale și să definească binele ca fiind prefăcătorie, sau chiar răutate (1 Petru 4.3,4). Vedem aceasta la Domnul Isus Însuși, atunci când a alungat demonii. Fariseii, împotriva oricărei cunoașterii, au atribuit aceasta puterii diavolului (Matei 12.24). Acești oameni răi vor încerca să aducă înapoi, pe căile vechi ale păcatului, pe unul care s-a întors la Dumnezeu. dacă nu le reușește, îl vor urî și mai mult, îl vor batjocori și îl vor prigoni. »Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniți« (2 Timotei 3.12)!

Lumea va recunoaște multe din lucrurile bune, pe care le fac cei credincioși, pentru că ea însăși are foloase din ele, chiar dacă ea însăși nu le face, și condamnă lucrurile bune ale lumii. De aceea Domnul Isus creștea și era plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor (Luca 2.52). Primii creștini erau plăcuți înaintea întregului popor (Faptele apostolilor 2.47). Și în Vechiul Testament vedem în istoria multor credincioși, de exemplu la Iosif, Daniel și prietenii lui, cum cei credincioși au fost prețuiți, atâta timp cât nu au lucrat împotriva voinței oamenilor. Fiecare patron vrea ca să se poată încrede în angajații lui, chiar dacă el însuși nu este cinstit. Dar de îndată ce această sinceritate îl costă bani, din cauză că cel credincios nu ia parte la afaceri necinstite, situația se schimbă.

Un credincios nu trebuie să facă numai lucruri bune, ci el trebuie să practice și dreptatea. Dacă face numai bine, va fi iubit și respectat în lume. Dar noi trebuie să avem grijă, să fim buni și drepți. Trebuie să fim credincioși față de Hristos și să practicăm atât regulile dreptății creștine, cât și bunătatea creștină. Duhul Sfânt ne spune aici, că regulile dreptății ne creează suferințe. De îndată ce practicăm specificul creștinismului și exercităm dreptatea, vom avea de suferit.

Dreptatea este exercitarea drepturilor lui Hristos. El este Domnul nostru, și noi trebuie să ascultăm de El în toate lucrurile și să facem voia Sa, adică, să nu dăm o sută de cenți pentru un euro și o mie de grame pentru un kilogram – aceasta este normal, dar este necesar mult mai mult. Înseamnă să respectăm drepturile Lui în toată viața noastră, acasă, în relațiile noastre, în afacerile noastre, la lucru, în concediu, în preocupările din timpul liber și în lucrurile pe care le iubim, etc. Credincioșia noastră trebuie probată în aceste lucruri. Apostolul vorbește mult despre încercări, căci tocmai aici în lume trebuie verificate toate lucrurile cu privire la autenticitatea lor. Începe scrisoarea cu verificarea credinței noastre (1 Petru 1.7). Acesta este drumul general, pe care vine verificarea. Apoi vorbește de încercări (sau verificări) în diverse domenii ale vieții, de exemplu la servitorii cu stăpâni care sunt greu de mulțumit (1 Petru 2.13 și următoarele). În secțiunea noastră ele sunt în legătură cu dreptatea, apoi cu credincioșia noastră practică față de Numele Domnului (1 Petru 4.12 și următoarele) și la sfârșit sub presiunea directă a lui satana (1 Petru 5.8 și următoarele). În felul acesta apostolul ne ține de la început și până la sfârșit în legătură cu încercările. El învață un popor de străini. Un astfel de popor trebuie să țină cont că în timp ce trece prin lumea aceasta va avea a face cu valuri de încercări, care vin una după alta. Dar există o formă de încercări, de care nu trebuie să avem parte. Nu a ajuns Lot în Sodoma în încercări, pe care Avraam nici nu le-a putut cunoaște? Ochii lui Lot au fost îndreptați spre Sodoma. Cu cât eu voi lucra mai mult cu smoală, cu atât voi fi mai murdar.

Sigurul lucru, pe care trebuie să-l avem, este un ochi curat (Matei 6.22), pentru a putea sluji Domnului cu conștiința curată. Dar dacă facem aceasta, vom avea parte mult mai mult de împotrivire. Urmarea faptului că suntem creștini este, că noi avem o conștiință, care știe exact ce se cuvine pentru noi ca creștini. Noi umblăm în prezența lui Dumnezeu și de aceea suntem în lumină. Voința noastră a fost răstignită. Acum găsim multe lucruri în lume, pe care nu le putem face, dacă mergem pe cărarea neprihănirii. Lumea nu va avea astfel de greutăți. De aceea vin încercări și suferințe pentru cel credincios.

Lumea, de exemplu, nu poate să înțeleagă și nici măcar să accepte faptul că un om de afaceri creștin nu vrea să fie membru unor asociații și nu participă la anumite forme de colaborare, deoarece Domnul spune ca el să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cei necredincioși, și, în afară de aceasta, el nu poate prelua nicio răspundere pentru ce fac necredincioșii în numele lui, și ținta unei organizații profesionale este în contradicție cu poziția unui creștin în lumea aceasta. Necredincioșii nu pot înțelege, când un muncitor credincios, din aceleași motive, nu vrea să devină membru unui sindicat. Aceasta va pricinui nerecunoaștere, ceartă și deseori pagube vizibile. Mulți muncitori au fost dați afară, sau nu au putut ocupa anumite funcții, în mod deosebit în Canada și SUA, deoarece au vrut să rămână credincioși Domnului și în această privință. În astfel de situații, suferința pentru neprihănire devine o chestiune foarte pipăibilă.

Avem în privința aceasta un model minunat în Domnul Isus. El nu a fost lepădat, maltratat și răstignit pentru că a făcut lucruri rele, ci pentru că a fost bun și nu a vrut să participe la planurile conducătorilor poporului. Viața Lui desăvârșită a convins pe iudei de starea lor. Și El, cu toate că era plin de har, nu a tăcut, atunci când drepturile lui Dumnezeu trebuiau apărate.

Dar de aceste suferințe este legată „fericirea” (Matei 5.10). Domnul a făcut deja cunoscut aceasta rămășiței iudaice, atunci când a devenit clar, că poporul nu voia să-L primească. Cât de mult se potrivește aici, unde apostolul scrie la aceeași rămășiță, după ce Domnul a fost definitiv respins.

Domnul numește patru lucruri, care stau în legătură cu neprihănirea, într-o lume, în care El este lepădat. Ferice de cei săraci în duh, de cei întristați, de cei blânzi. Dar apoi se spune: »Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați« (Matei 5.3-6). Vedem aici acțiunea sentimentelor spirituale, dorința puternică după ceea ce este în concordanță cu Dumnezeu și apără voia lui Dumnezeu. Domnul continuă apoi: »Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii.« Nu privi la oamenii, care te prigonesc, ci la motivul pentru care ești prigonit! Dacă are loc, pentru că dorești să fi găsit în ascultare față de voia lui Dumnezeu, atunci ești fericit. Te temi să păcătuiești? Suferi din pricina aceasta? Ferice de tine!

Vedem din aceasta totodată, că suferințele pentru neprihănire, în realitate nu sunt o excepție de la regulile domniei morale a lui Dumnezeu: că nimeni nu va face rău aceluia, care este plin de râvnă pentru bine. În realitate este numai binecuvântare. S-ar putea să aibă loc o pierdere a bunurilor pământești din cauza aceasta, a acelora, care de fapt nu aparțin creștinilor. Dar aceasta are loc, ca tocmai prin aceasta să se înmulțească adevărata noastră parte. Pierdem ceva din lucrurile materiale, ca să primim în schimb lucruri spirituale, pierdem lucrurile trecătoare, ca să primim pe cele veșnice. Cât de des nu a înmulțit Domnul chiar și lucrurile pământești, pe care le-am pierdut. »Adevărat vă spun, că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viața veșnică« (Marcu 10.29,30, Luca 18.29).

Cuvintele »N-aveți nicio teamă de ei, și nu vă tulburați! Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn« sunt iarăși o redare liberă din Vechiul Testament (Isaia 8.12,13). Unii cred, că din context s-ar putea deduce, că noi nu trebuie să ne lăsăm înfricați de dușmani. Dar după părerea mea, nu acesta este înțelesul cel mai potrivit al textului însuși, și cu atât mai puțin în contextul în care stau aceste cuvinte. Compararea cu Isaia 8 face mult mai clar, că nu acesta este înțelesul. Eu înțeleg, că noi nu trebuie să avem teama pe care o au dușmanii credincioșilor.

Puterea răului lucrează încă pe pământ; satana este prințul lumii acesteia. Toți care lucrează prin această putere, sunt dușmanii celor credincioși, dar ei înșiși acționează sub influența fricii, pe care satana le-o insuflă. Ei se tem de lucrurile din jurul lor, de lucrurile care vor veni, de urmările faptelor lor și de consecințele lucrurilor pe care nu le fac. Satana domnește insuflând frică (Evrei 2.15). Aceasta este valabil în mod deosebit pentru iudeii aflați sub judecata lui Dumnezeu. »În inima acelora dintre voi care vor mai rămânea în viață, în țara vrăjmașilor lor, voi băga frica; și îi va urmări până și foșnetul unei frunze suflate de vânt; vor fugi ca de sabie, și vor cădea fără să fie urmăriți« (Leviticul 26.36). – »Între aceste neamuri, nu vei fi liniștit, și nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi, și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta« (Deuteronomul 28.65,66).

Credincioșii, cărora le-a scris Petru, înainte de întoarcerea lor la Domnul, aparțineau acestor iudei aflați sub judecată. Dar ei au auzit vocea Domnului Isus, care zicea: »Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă« (Matei 11.28). Când au venit la El, ei au găsit nu numai odihnă pentru conștiința lor, ci și odihna Lui, odihna pe care El o avea în lucrurile zilnice ale vieții Sale pe pământ (Ioan 14.27). El a putut să zică către Dumnezeul Său: »Știam că totdeauna Mă asculți« (Ioan 11.42). Deoarece ei au cunoscut lucrarea Lui și au crezut-o, conștiința lor a fost curățită (Evrei 9.14), și Duhul Sfânt a pecetluit credința, așa că ei au fost aduși acum la libertate și putere spirituală (Efeseni 1.7,13, Evrei 10.14). Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor, prin Duhul Sfânt care le-a fost dat (Romani 5.5) și în felul acesta, acum știau că toate lucrurile lucrează împreună spre bine, deoarece Trinitatea era pentru ei (Romani 8.28-39).

Dacă trebuiau să sufere din pricina neprihănirii, nu trebuiau să se teamă din cauza aceasta de urmările faptelor lor, de care aveau parte cei necredincioși. Cei necredincioși se tem atât din cauza faptelor lor proprii, cât și din cauza faptelor altora. Ei nu pot înțelege, că cei credincioși nu cunosc astfel de frică. De aceea vreau să le facă frică de urmările care rezultă din faptul că se fac chezași pentru neprihănire și pentru drepturile Domnului. Dar teama de urmările ascultării de Domnul – de urmările păstrării drepturilor Sale – este necredință. Dacă dăm Domnului locul Său în inimile noastre, atunci nu mai este loc pentru frica, pe care dușmanul vrea s-o insufle. Dacă inima este conștientă de prezența lui Dumnezeu, nu se poate teme de puterea dușmanului! Acesta este secretul libertății și păcii, atunci când te declari de partea Domnului – nu numai în cuvinte, ci în toate faptele noastre și în toată viața noastră.

Isaia spune în continuare: »Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt.« (Isaia 8.13,14). Apostolul Petru nu repetă aceasta. El le-a atras deja atenția asupra acestui fapt (1 Petru 2.15-17). Domnul Însuși a spus: »Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul: ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă« (Matei 10.28). Ce trebuie să facem noi, atunci când suferim din cauza drepturilor Domnului? »Sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn!« Suferința ne aduce puțin mai aproape de Dumnezeu, de El, care vrea să fie Locașul nostru sfânt. Presiunea exercitată din afară aduce pe credincios în Locul Sfânt al prezenței divine. Și așa cum vom vedea imediat, el iese de acolo cu bucurie deplină pentru inimă și conștiință, ca să dea tuturor, cu blândețe, socoteală de nădejdea care este în el.

În Isaia 8 se spune »Domnul oștirilor«. Petru preia aceste cuvinte, dar în privința aceasta vrea să spună, că Domnul Isus este Hristosul, Iehova al oștirilor. Lipsa articolului la cuvântul »Domnul« confirmă că aici este vorba de Iehova, adică, că Domnul Isus este Dumnezeu. El, Cel uns de Dumnezeu (Hristosul), este Iehova al oștirilor. Pe El trebuie să-L sfințim noi în inimile noastre. Știm că „a sfinți” înseamnă „a pune deoparte”. Domnul, Dumnezeu, trebuie să aibă adevăratul lui loc în inima mea, în sentimentele mele. Dacă Îl onorăm și Îl mărturisim numai în exterior, aceasta nu este plăcut lui Dumnezeu și este o cursă pentru noi înșine. El trebuie să aibă poziția sfântă, care I se cuvine ca Domn, adică, inima noastră trebuie să Îi aparțină în totalitate, căci El acest drept ca Domn.

Inima vorbește de dragostea noastră, de sentimentele noastre. Deci aici nu este vorba de cunoașterea pe care o avem cu privire la poziția care se cuvine lui Hristos, ci de poziția pe care El o ocupă în dragostea noastră, în inimile noastre. De la creaturi se cere: »Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta« (Deuteronomul 6.5). Dacă Domnului ca Creator I se cuvine acest loc în sentimentele oricărui om, cu cât mai mult atunci ca Mântuitor. »Iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi« (1 Ioan 4.19). El este »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20).

Dar atunci când El ocupă inima noastră în totalitate, atunci în ea nu mai este niciun loc pentru lucrurile care nu se potrivesc Lui. Atunci ea este umplută complet cu dragostea și sfințenia lui Dumnezeu. Atunci avem grijă, ca Numele și lucrarea Lui să nu fie dezonorate prin noi. Dar totodată, noi vom fi sprijiniți atunci de mâna puternică, care guvernează peste toate de pe tronul Tatălui. Noi am fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1.12)! Unde este inima, în care Domnul Își ocupă locul pe deplin în dragoste și putere, care se păstrează exclusiv pentru El, nu numai în lucrare, ci și în sentimente? Tot ce este în lume, toate plăcerile oferite de ea, toate lucrurile ei deșerte, răpesc slava lui Dumnezeu din noi (1 Ioan 2.16). Aceasta este cauza slăbiciunilor noastre, căci Hristos nu este atunci sfințit în inimile noastre ca Domn.

Putem spune că Domnul a avut astăzi, ieri, alaltăieri, adevăratul Lui loc în inimile noastre? Care este urmarea, dacă trebuie să spunem „nu!”? Trecem mai departe, fără să ne gândim la aceasta? Urmarea va fi slăbiciune. Ar trebui să simțim cu conștiința tulburată și să mărturisim Domnului, recunoscând-o ca vină a noastră. Atunci El ne va da putere de mărturie. Locul judecății de sine este locul unde se realizează neprihănirea.

Vers 15b-16

1 Petru 3.15b,16: Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de rușine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.

Ce poziție minunată avem noi! Presiunea exercitată din afară îl face pe creștin să intre în Locul Sfânt al prezenței divine. El iese de acolo având pacea deplină a conștiinței, ca să răspundă la orice întrebare cu blândețe și teamă, fiind blând în comportare și plin de respect față de Dumnezeu și oameni și având totdeauna o conștiință bună.

Aceasta este taina libertății și păcii, atunci când recunoaștem autoritatea lui Hristos. Uneltele vrăjmașului încearcă să ne reducă la tăcere și să ne zăpăcească cu aroganța lor; dar conștiența prezenței lui Dumnezeu face fără efect toate acțiunile lor: în timp ce ne odihnim în puterea prezenței Lui, suntem gata să răspundem fără aroganță oricui, care ne întreabă de fundamentul nădejdii noastre, cu blândețe și teamă sfântă.

Cuvântul grecesc pentru „a răspunde” (apo-logia) era o expresie folosită de avocați la judecată în discursurile de apărare. În Noul Testament se întâlnește: Faptele apostolilor 22.1,25; 1 Corinteni 9.3; 2 Corinteni 7.11; Filipeni 1.7,16; 2 Timotei 4.16 și aici. Locurile amintite permit să se recunoască înțelesul. Este vorba de apărare, de îndreptățire. Petru se gândește deci la o îndreptățire de apărare a revelărilor vieții credinciosului, care vor avea loc în viitor – cu privire la nădejdea care este în noi.

Cuvântul grecesc pentru „socoteală” (logos) înseamnă atât „dovedire” cât și „răspuns”. Se mai întâlnește și în Matei 12.36, Luca 16.2, Faptele apostolilor 19.40 și 1 Petru 4.5. Acest „a cere socoteală” este o întrebare care necesită o apărare de îndreptățire (justificare) (apo-logia). Petru îndeamnă să dăm socoteală, nu de bună voie, ci „să fim gata” să dăm răspuns oricui ne pune această întrebare. Pentru a putea face aceasta, nu trebuie să fim nesocotiți, ci trebuie să trăim conștienți. Trebuie să ne fie clar, care este adevărata parte a creștinilor. Dacă nu suntem așa, nu vom putea în orice moment »să dăm socoteală« oamenilor dușmănoși, căci din context rezultă, după părerea mea, că aici este vorba în primul rând de comportarea noastră față de dușmani. Mai întâi aceasta este valabil față de instanțele judecătorești, în timpurile de prigoană; dar în afară de aceasta, față de toți oamenii. Luca 16.2 ne dă un tablou clar în privința aceasta. Administratorul a fost acuzat că risipește averea stăpânului său,care i-a zis: »Dă-ți socoteala (logos) de isprăvnicia ta«. Administratorul trebuia să răspundă cu „socoteala”, o apo-logia.

Dar dacă noi am sfințit pe Hristos în inimile noastre ca Domn, ce fundament putem să oferim pentru nădejdea care este în noi! Dacă El este subiectul întregii noastre inimi, al întregii noastre vieți, atunci ne va merge ca și fiilor lui Core, care au răspuns cu o cântare de dragoste: »Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, și zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. … «

»Ascultă, fiică, vezi și pleacă-ți urechea; uită pe poporul tău și casa tatălui tău! Și atunci Împăratul îți va pofti frumusețea. Și fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale.« (Psalmul 45). Tot așa răspunde și mireasa în Cântarea Cântărilor la întrebarea, »ce are Iubitul tău mai mult decât altul?«: »Iubitul meu este alb și rumen, deosebindu-Se din zece mii. Cerul gurii Lui este numai dulceață și toată ființa Lui este plină de farmec« (Cântarea Cântărilor 5.9,16).

Dacă rămășița credincioasă din Israel va vorbi în curând în felul acesta Domnului – căci aceasta este prezentat profetic în Psalmul 45 și în Cântarea Cântărilor – cum Îi va vorbi atunci inima noastră, dacă este complet umplută de El! Noi am fost aduși mult mai aproape de El și Îl cunoaștem mult mai mult decât rămășița din Israel! Ce „responsabilitate” avem noi ca și creaturi ale Lui. Ce poate să dea inimii omului, da, inimii lui Dumnezeu, mai multă satisfacție, decât Domnul Isus și lucrarea Sa de răscumpărare? Noi am primit îndreptățirea în El; da, noi suntem în El neprihănirea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5.21, 1 Corinteni 1.30) și, prin Duhul, așteptăm prin credință nădejdea neprihănirii (Galateni 5.5), aceasta este slava cerească împreună cu Hristos.

Păgânii din toată provincia știau că cei din Tesalonic, care s-au întors la Dumnezeu, s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului viu și adevărat și să aștepte pe Fiul Său din ceruri (1 Tesaloniceni 2.13). Ei așteptau »fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un popor, care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune« (Tit 2.13,14).

Și același apostol îndeamnă: »Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința« (Evrei 10.23). Și Petru a scris despre nădejdea vie, despre moștenirea nestricăcioasă și neîntinată, păstrată în ceruri pentru noi, și despre mântuirea care este gata să se arate (1 Petru 1.3-5).

Dar noi am văzut, că noi trebuie să sfințim pe Hristos ca Domn în inimile noastre. Atunci El va fi principiul întregii noastre vieți practice; căci atunci tot ce vom face și ce nu vom face, deci tot ce lumea vede la noi, se va întemeia pe voința Sa și pe ascultarea noastră de El. Atunci nădejdea noastră va fi nădejdea acelui timp, când orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, se va pleca înaintea Lui și orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2.9-11). Un principiu care străbate Scriptura arată că mărturisirea noastră că suntem pentru Domnul este mărturisirea autorității Sale (Romani 10.9).

Aceasta arată clar de ce noi trebuie să fim gata să dăm socoteală oricui despre nădejdea care este în noi; căci Hristos nu este în legătură numai cu cei credincioși. El este capul oricărui bărbat (1 Corinteni 11.3). El nu a cumpărat numai comoara din țarină, ci toată țarina, și țarina este lumea (Matei 13.38,44). Tatăl I-a dat putere peste orice făptură (Ioan 17.2). De aceea în curând orice limbă va mărturisi că El este Domnul și orice genunchi se va pleca înaintea Lui. De aceea se spune despre învățătorii falși, că ei »se leapădă de Stăpânul (despotes), care i-a răscumpărat«, și că ei »tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân (despotes) și Domn (Kyrios) Isus Hristos« (2 Petru 2.1, Iuda 4).

Un despot (stăpân) este stăpân peste sclavii pe care i-a cumpărat și de care poate dispune în ceea ce privește trupul și viața. Cuvântul nostru despot derivă de aici.

Deci orice om de pe pământ este obligat să-I slujească și să fie ascultător de El. Niciun necredincios nu face aceasta (Romani 3.12). Dar dacă în „responsabilitatea” noastră față de El spunem că El este Domnul nostru și că noi din ascultare față de El acționăm și trăim viața în felul acesta, și Îl așteptăm din cer ca Domn, înaintea căruia se va pleca orice genunchi, atunci aceasta este o mărturie puternică pentru conștiința lor cu privire la ceea ce deja acum este datoria lor.

Petru nu scrie aici despre evanghelizări, ci despre mărturia gurii noastre despre ce trebuie să se vadă în viața noastră: că noi nu suntem pentru noi înșine, ci am fost cumpărați cu un preț (1 Corinteni 6.20) și deci nu mai avem voință proprie, ci facem numai ce ne încredințează Domnul să facem.

Dar Scriptura ne spune nu numai ce trebuie să facem, ci și cum trebuie să facem și în ce duh să facem. Noi trebuie să depunem mărturie »cu blândețe și cu teamă«. Mărturia despre Acela care este blând și smerit cu inima (Matei 11.29), și despre harul care, pe noi păcătoșii sărmani și pierduți, ne-a adus într-o poziție așa de minunată și ne-a dat o nădejde așa de minunată, trebuie să fie blândă, dacă se vrea să nu fie în totală contradicție cu mărturisirea. Dar mărturia trebuie depusă și cu teamă – este de la sine înțeles că nu cu teamă de oameni, ci de Dumnezeu și cu teama de a nu prezenta greșit pe Dumnezeul oricărui har (1 Petru 5.10). Ea vine din neîncrederea în sine însuși, și pentru că știm cât de puțin realizăm practic mărturisirea noastră. Conținutul mărturisirii nu trebuie redus prin felul în care facem mărturisirea. Inima omenească încearcă sub influența satanei să apuce tot ce îi ajută să se ascundă de mărturia lui Dumnezeu cu privire la vinovăția ei față de El.

Responsabilitatea noastră trebuie să fie însoțită de o conștiință bună. Dacă nu o am, nu voi putea să rămân în picioare, nici înaintea lui satan și nici înaintea oamenilor. Voi fi total lipsit de putere. Putem să mergem înaintea lui Dumnezeu cu o conștiință rea și să mărturisim ce nu este bine (1 Ioan 1.9). Vom avea parte atunci de îndurarea Lui, prin aceea că El ne va ierta ce nu este bine. Harul Său ne va dărui din nou certitudinea curățirii și iertării noastre. Dar atâta timp cât vom avea o conștiință rea, ne vom teme de dușman și nu ne vom putea împotrivi lui. Ne vom teme de răutatea lui, deoarece am pierdut conștiența apropierii lui Dumnezeu și a puterii Lui. Dar dacă vom umbla înaintea feței lui Dumnezeu și am sfințit cu adevărat pe Hristos în inimile noastre ca Domn, atunci nu ne vom teme de nimic, deoarece inima noastră este liberă. Nu va trebui să ne mai gândim la noi înșine, ci ne vom putea preocupa numai cu Dumnezeu. Vom avea deplină îndrăzneală să dăm socoteală de nădejdea care este în noi și aceia, înaintea cărora dăm socoteală, nu vor putea să respingă mărturia noastră, din cauză că văd lucruri greșite la noi.

Apostolul Pavel a spus: »De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor« (Faptele apostolilor 24.16). Scutul credinței este încrederea în Dumnezeu, dar platoșa neprihănirii este conștiența practică, că nu am făcut nimic împotriva voii Domnului Isus, sau am făcut ceva la care oamenii ar putea arăta cu degetul (Efeseni 6.14).

Ultima parte a versetului 16 este aproape identică cu 1 Petru 2.12. În unele manuscrise nu se găsesc cuvintele „făcători de rele”. Cu toate că ele se întâlnesc în cele mai multe și mai importante manuscrise, mulți gândesc că inițial nu au fost, ci au fost introduse ulterior, ca să adapteze versetul la versetul 12 din capitolul 2. Înțelesul versetului nu se schimbă însă prin aceasta.

Un creștin, care merge pe drumul său cu Domnul și depune cu bucurie mărturie, va fi un ghimpe pentru cei necredincioși. Ei nu pot înțelege izvorul vieții lui și multe, din ce el spune și face, îi condamnă. În felul acesta vor încerca să se scuze și să-și liniștească conștiința, acuzând pe nedrept pe creștin și afirmând chiar, că el face lucruri rele pe ascuns (1 Petru 4.4). Știm de ce este în stare inima omenească. Am aflat din păcate la noi înșine.

Dar dacă mergem pe drumul nostru în ascultare de Domnul, învinuirile lor rele nu vor deveni niciodată realitate. În felul acesta împotrivitorii se vor face de rușine, dacă batjocoresc pe aceia în a căror comportare nu este nimic rău și nu pot fi învinuiți de nimic. Aceste batjocori vor fi spre propria lor rușine, căci vor fi descoperiți ca batjocoritori. În afară de aceasta, tocmai lucrurile de care ne batjocoresc vor vorbi conștiinței lor și îi va reduce la tăcere. Vezi și studiul de la 1 Petru 2.12,15,16.

Versetul 17

1 Petru 3.17: Căci este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să suferiți pentru că faceți binele decât pentru că faceți răul!

Cuvântul »căci« leagă această frază cu »cuget curat« și cu ce urmează în versetul 16. Dacă nu avem o conștiință curată, trebuie să suferim. Oamenii vor vorbi despre lucrurile greșite, pe care le-am făcut, și probabil vom fi chiar pedepsiți de autoritate. Dar în afară de aceasta, Dumnezeu, în guvernarea Lui, va fi împotriva noastră (1 Petru 3.12b).

Este bine să suferim, dacă am făcut răul. Cât de mulțumitori ar trebui să fim că Dumnezeu nu ne părăsește atunci când ne abatem de la El, că El permite să suportăm consecințele nebuniei noastre, ca astfel să învățăm ce este nebunia. În suferințele pe care le îndurăm pentru că facem răul este inclusă o disciplinare (Proverbe 19.25, Psalmul 119.67) care duce la refacere, la vindecare, dar nu este nicio onoare în ele.

Este mult mai bine să suferim pentru că facem ce este bine. Atunci duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste noi (1 Petru 4.14) și Hristos, marele model în suferința pentru a face bine, va fi văzut în noi. Timpul, în care stă expresia pentru „a face binele” în limba greacă (participiu prezent) arată o acțiune de durată.

Trăim într-o lume, care s-a depărtat de Dumnezeu, și care se compune din oameni cu natură păcătoasă, care sunt în rebeliune față de Dumnezeu. Dar mai mult decât atât, satan este dumnezeul acestei lumi (Ioan 12.31) și dumnezeul acestui timp (2 Corinteni 4.4), iar noi, ca creștini, am fost scoși de Hristos din această actuală lume rea (Galateni 1.4). Noi suntem încă în lume, în timp ce nu suntem din lume (Ioan 17.15). Noi ne-am întors la Dumnezeu, ca să slujim Dumnezeului cel viu (1 Tesaloniceni 1.9) și am recunoscut pe Domnul Isus ca Domn și L-am primit în viețile noastre. Trăim în mijlocul oamenilor, care sunt morți în fărădelegile și păcatele lor, în care ei umblă potrivit cu umblarea lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni 2.1-3).

Cum ar putea să fie altfel, decât că prințul lumii acesteia ne urăște, și tot așa urăște pe supușii săi. Voința lui Dumnezeu, împotriva căreia ei se răscoală, este punctul de plecare al vieții noastre practice și în felul acesta noi suntem spini în carnea conviețuirii umane. Dacă Dumnezeu nu ar interveni, toți credincioșii ar fi nimiciți, tot așa cum au omorât și pe Domnul. Cu cât vom stărui mai mult în „a face ce este bine”, adică în ascultarea de Hristos, cu atât mai mult satan și cei ce sunt ai lui ne vor urî.

Dar noi suntem siguri, că nimeni nu ne va putea face ceva, dacă Dumnezeu nu ar permite. Satan știe aceasta. Însă uneori Dumnezeu permite ca noi să suferim (Iov 1.9-11). Nu totdeauna este însă așa, după cum se poate recunoaște din cuvântul »dacă«. Dar în dragostea și înțelepciunea Sa, Dumnezeu permite uneori. Vedem aceasta la Iov. Dumnezeu Însuși face pe satan atent cu privire la Iov și îi permite să facă pe Iov să sufere. Și care este rezultatul? Satan sufere o înfrângere rușinoasă; Iov îl biruiește. Ce onoare a fost aceasta pentru Iov! Cât de mult a fost Dumnezeu glorificat prin aceasta! Și Dumnezeu în înțelepciunea Sa face ca din suferința lui Iov să se nască o mare binecuvântare (Iov 2.3,10, Iov 42)!

Mai există un alt izvor al suferinței, din care fiecare credincios trebuie să bea. Credinciosul a primit prin nașterea din nou o natură nouă (Ioan 3.5, 2 Petru 1.4) și ea trebuie să trăiască în atmosfera păcătoasă a existenței umane, în care se vede pretutindeni păcatul și urmările lui. Această suferință o vedem în chip desăvârșit la Domnul Isus, când Se plânge, că El este asemenea unui pelican (o pasăre de apă) în pustie și asemenea unei păsări singuratice pe acoperiș (Psalmul 102.6,7). Dar aceasta este și partea noastră, chiar dacă noi nu o simțim în aceiași măsură, deoarece simțământul nostru s-a atrofiat prin părtășia felurită cu păcatul. Acestea sunt suferințele naturii noastre noi, care iau naștere prin privirea, ascultarea și trăirea a tot felul de necurății și atrocități ale păcatului și a urmărilor lui.

Versetul 18

1 Petru 3.18: Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh.

Cuvântul »de asemenea« leagă pe Hristos și pe noi, care suferim. Dar este numit ca paralelă și nu ca să ne prezinte pe Hristos ca model, că suferința pentru că faci bine este mai bună decât suferința pentru că faci răul, așa cum este interpretat de cele mai multe ori acest verset. Aici nu este vorba de suferința pentru că faci binele, ci pentru rău, pentru păcat. Și ce forță morală se cuprinde în aceste cuvinte!

Oricine își dă seama, că din punct de vedere moral este mai bine să suferi pentru că faci binele, decât pentru că faci răul. Dar ce motiv ne dă Duhul Sfânt aici? În ceea ce ne privește pe noi credincioșii, a fost misiunea lui Hristos, și nu a noastră, să sufere pentru păcatele noastre. Noi trebuie să suferim numai pentru neprihănire, sau pentru Numele Domnului, dacă Dumnezeu în guvernarea Sa vrea. A fost exclusiv harul Său și slava Sa, să poarte judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre. El a făcut-o în chip desăvârșit. El a purtat toată judecata unui Dumnezeu sfânt, care nu cruță păcatul, asupra păcatelor noastre și aspra păcatului nostru – natura noastră păcătoasă –, și aceasta cu intenția precisă, ca noi să nu mai trebuiască să suferim pentru ele. El a făcut-o în chip desăvârșit, nu a mai rămas nimic de făcut din partea noastră. »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți« (Evrei 10.14). El S-a arătat o singură dată, la sfârșitul veacurilor, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9.26).

Nu, El nu a suferit pentru propriile păcate (1 Petru 2.22). El a fost Cel neprihănit (2 Corinteni 5.21, Faptele apostolilor 3.14). Lipsa articolului în limba greacă arată că accentul este pus „neprihănit”. Și acest Neprihănit a suferit pentru cei nelegiuiți. Nu au recunoscut conștiințe noastre, atunci când ne-am văzut în lumina lui Dumnezeu, că am fost nelegiuiți? Nimeni nu a putut să-L urmeze în momentul când a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn și acolo a întâmpinat pe Dumnezeu, care este un foc mistuitor (Evrei 12.29) și urăște păcatul. Nu a fost în totul adevărat cu privire la El: »Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu« (Evrei 10.31)?

El a luat de bună voie suferința asupra Sa, »ca să ne aducă la Dumnezeu«. Dumnezeu ne-a iubit; dar păcatele noastre au făcut imposibilă părtășia Lui cu noi (Isaia 59.2). Noi am urât pe Dumnezeu și de aceea a trebuit mai întâi să fim împăcați cu El (2 Corinteni 5.20). Dar suferința lui Hristos a fost suficientă pentru starea noastră și a corespuns pe deplin cerințelor sfințeniei lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa toate acele suferințe îngrozitoare, ca să ne aducă la Dumnezeu. Nu nu trebuia numai să nu mergem la pierzare, ci trebuia să fim aduși în prezența lui Dumnezeu, ca acolo să savurăm tot ce se găsește în prezența lui Dumnezeu: mai mult chiar, să savurăm pe Dumnezeu Însuși. »Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric« (1 Ioan 1.5). «Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul« (Efeseni 5.8). Noi am fost făcuți apți să avem »parte de moștenirea sfinților în lumină … am fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei Lui« (Coloseni 1.12-13). Noi nu suntem încă în cer, dar am fost făcuți desăvârșit de demni să intrăm în cer și deci să fim la Dumnezeu. Noi am fost »apropiați« (Efeseni 2.13). Noi am primit natura Sa, avem voie și putem să savurăm dragostea Sa, da, pe El Însuși, căci Fiul L-a descoperit pe deplin, începând din momentul când era la sânul Tatălui, ne-a descoperit izvorul dragostei, care curge din inima Tatălui, unde ne-a adus (Ioan 1.18). Aceasta va fi împlinit pe deplin, în înțelesul deplin al cuvântului, abia atunci când vom fi la Dumnezeu în locuința Sa, în casa Tatălui (Ioan 14.2). În principiu noi am fost deja acum aduși la Dumnezeu, prin locuirea Duhului Sfânt în noi. El »rămâne cu voi și va fi în voi« (Ioan 14.17). El este puterea divină prin care noi stăm deja acum în legătură vie cu cerul și în felul acesta putem să savurăm toate binecuvântările cerești, da, pe Dumnezeu Însuși (Ioan 4.14, Ioan 7.38). Aceasta este ce ne prezintă Ioan. Apostolul Pavel adaugă, că pe baza lucrării Domnului Isus avem deja acum intrare liberă în Locul Preasfânt (Evrei 10.19) și în Hristos am fost strămutați în locurile cerești (Efeseni 2.6) și prin credință putem deja acum să luăm în posesiune binecuvântările cerești. Apostolul Petru ne-a spus deja că noi suntem o preoție sfântă, ca să aducem jertfe duhovnicești (1 Petru 2.5). Nu mai există niciun preot între Dumnezeu și noi (Ioan 16.23). În cântarea lui Moise și a copiilor lui Israel sunt prezentate ambele gânduri.

»Prin puterea Ta îl îndrepți spre locașul sfințeniei Tale.«

»Tu îi vei aduce … în locul pe care l-ai pregătit ca locaș, Doamne, la Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!« (Exodul 15.13,17) Din aceasta rezultă înfăptuirea practică. Înainte ca să avem ungerea Celui sfânt (1 Ioan 2.20), deci Duhul Sfânt locuind în noi, nu cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată. După aceea însă, Duhul mărturisește că noi suntem copii ai lui Dumnezeu, și noi spunem: »Ava, Tată!« (Romani 8.16). Depinde însă cât de mult realizăm noi practic în inimile noastre, ce am găsit în Ioan 4, Ioan 7 și în Efeseni 2.

Cât de mult lovește acest argument al Duhului Sfânt, rostit prin Petru, inimile noastre! Dacă privim la suferința lui Hristos pentru păcatele noastre și la ținta pe care a avut-o înaintea ochilor Săi în acele momente, devine foarte clar pentru noi, că noi nu trebuie să mai suferim pentru păcat. Dacă acum mai păcătuim, aceasta ne îndepărtează de prezența Tatălui. Și în guvernarea lui Dumnezeu asupra pământului acesta va trebui să suportăm judecata asupra păcatelor noastre devenite vizibil (1 Corinteni 11.30). Dar câtă dezonorare este pentru Acela care ne-a eliberat de puterea păcatului și ne-a dat viața Sa, ca natură nouă a noastră, și a luat asupra Sa toată suferința! Ce preț a plătit El pentru aceasta!

În Levitic găsim aceleași gânduri în capitolele 4 la 6. Când un credincios, cineva din poporul lui Dumnezeu păcătuiește, el trebuie să-și recunoască vina și să aducă o jertfă pentru vină și păcat. Nu, sângele Domnului nu va fi stropit din nou peste el. Aceasta a avut loc odată pentru totdeauna, atunci când și-a găsit scăparea la Domnul. Dar el trebuie să privească înapoi la cruce, și să vadă toate suferințele Domnului pentru acest păcat, pe care l-a săvârșit. Aceasta îl va face conștient, cât de îngrozitor este păcatul. Numai atunci vom cunoaște adevăratul caracter îngrozitor al păcatului, când vom vedea cât de îngrozitoare a fost judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și cât de mult a suferit Domnul din cauza aceasta. Aceasta va face inimile noastre să se smerească și să mărturisească vina și dezaprobarea păcatului.

Suferința Domnului a avut deci ca țintă, să ne aducă pe noi la Dumnezeu. Apostolul descrie acum felul în care a avut loc aceasta. Este moartea și învierea Domnului. Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni 15.50). Noi trebuie să intrăm în viața de înviere prin moarte, care nu va mai putea fi atinsă de moarte și putrezire și care este potrivită pentru cer. Dar moartea este judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Hristos a trebuit deci să treacă prin moarte pentru noi, ca astfel noi prin El să putem trece prin moarte (Romani 6.3-9).

Și El a trebuit să învieze, ca prin aceasta, ca Cel înviat, să ne poată da viața Sa de înviere (1 Petru 1.3,4). Aceasta îl face pe apostolul Petru să se gândească totodată la vina iudeilor necredincioși și la căile de guvernare ale lui Dumnezeu cu ei. În a doua sa scrisoare el va trata detaliat această temă, deoarece această scrisoare are ca temă căile de guvernare asupra răului.

Dar cu toate că scrisoarea aceasta tratează căile guvernării divine cu privire la poporul lui Dumnezeu, el pune pe scurt și celălalt punct în legătură cu acesta. În ceea ce privește guvernarea lui Dumnezeu, iudeii au omorât pe Hristos. Cuvântul grecesc folosit pentru „omorât” nu înseamnă numai ucidere, ci o ucidere violentă. În Noul Testament se mai întâlnește în Matei 10,21; 26,59; 27,1; Marcu 13,12b; 14,55; Luca 21,16; Romani 7, 4; 8,13,36; 2 Corinteni 6.9 și aici. Din Matei 26 și 27 și din Marcu 14.55 vedem că Petru folosește același cuvânt, care a fost folosit și pentru planurile iudeilor. În ceea ce privește viața naturală a Domnului ca Om pe pământ, ei L-au omorât. El a luat parte la carne și la sânge (Evrei 2.14) și de aceea viața Lui pe pământ este numită »zilele vieții Sale pământești« (Evrei 5.7). Apostolul Pavel scrie: »Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii (sau potrivit cărnii), totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta« (2 Corinteni 5.16). Cuvântul „carne” nu este însoțit de articol, ca să redea caracterul morții Domnului, tocmai cu privire la natura Sa omenească. Dar Dumnezeu nu L-a lăsat pe Domnul în moarte. »Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit … Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui«, a mărturisit Petru odinioară înaintea mai marilor poporului (Faptele apostolilor 3.14,15). Pe când ei batjocoreau aceeași Persoană a lui Hristos cu cuvintele: »S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”« (Matei 27.43; Luca 23.35), Dumnezeu nu a răspuns imediat, căci atunci noi nu am fi putut fi mântuiți. Dar după trei zile a răspuns. El a înviat pe Domnul dintre morți și I-a dat un loc la dreapta Sa, mai presus de orice domnie, de orice putere, și așa mai departe (Efeseni 1.19-22). Și învierea a fost dovada că Domnul a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu (Romani 1.4).

Dar acest răspuns al lui Dumnezeu și poziția actuală a Domnului este cunoscută pe pământ numai prin mărturia Duhului Sfânt. Cândva Îl vor vedea ochii tuturor, și ai acelora care L-au străpuns (Romani 1.4). Acum El trebuie crezut. De aceea scrie Petru: »… făcut viu în Duhul«.

Vedem paralela din această frază, pe care am putea-o probabil prezenta așa: „Pe de o parte omorât în ceea ce privește carnea, iar pe de altă parte făcut viu în duhul”. Cuvântul „duhul” nu este însoțit de articol în textul original, prin aceasta arătându-se caracterul acestei învieri. Bineînțeles, Duhul Sfânt a lucrat învierea (Romani 8.11), dar aici se pune accentul mai mult pe caracterul învierii și pe urmările ei.

Petru este deosebit de practic și nu pătrunde în adâncimea faptelor, și nici nu se ridică la hotărârile lui Dumnezeu.

Omorârea Domnului de către iudei a avut drept urmare, faptul că lucrarea Sa ca Om aici pe pământ, mărturia Sa personală, nemijlocită, înaintea iudeilor (»în zilele vieții Sale pământești«) s-a terminat. Învierea nu a schimbat acest fapt. Cu toate că ce a fost omorât, trupul Domnului, a fost făcut viu, vechea stare nu a fost refăcută. Nimeni nu a văzut învierea.

Niciun necredincios nu a mai văzut pe Domnul după aceea, iar dintre cei credincioși numai câțiva, și numai pentru momente scurte. Și Domnul nu a mai vorbit niciodată direct celor necredincioși, și nici celor credincioși (cu excepția acelora din timpul celor patruzeci de zile după înviere, și lui Pavel, când s-a întors la Domnul), ci numai prin Duhul din cer.

Domnul a spus mai înainte ucenicilor Săi, că El v-a pleca de la ei, dar nu-i va lăsa orfani. El va veni la ei în Duhul Sfânt, și astfel ei Îl vor vedea prin puterea Duhului Sfânt (Ioan 14.18). Din cer El vestește numai pace, atât iudeilor, care erau aproape, cât și națiunilor, care erau departe (Efeseni 3.17). Aceasta a făcut-o nu cu vocea Lui omenească; nu putea să aibă loc în felul acesta din cer, ci prin Duhul Sfânt, pe care L-a trimis, ca Duhul să mărturisească despre El (Ioan 15.26; Ioan 16.7-15).

Petru a scris deja, că cei care au vestit Evanghelia, au făcut-o prin Duhul (1 Petru 1.10-12), și el le-a amintit, că Domnul a vorbit oamenilor în același fel înainte de întruparea Lui. Dar acum revine la această temă, privind-o în contextul învierii. Avem aici opoziția (am putea spune și paralela) dintre firea pământească și Duhul, așa cum o avem și în multe alte locuri (Galateni 5.17). Numai că Scriptura deseori nu arată nicio opoziție absolută (așa cum este obișnuit omul, din cauza capacității lui limitate de gândire), ci cu înțelepciune divină prezintă sub o altă formă un alt aspect al adevărului. Așa găsim, de exemplu: »Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți« (Romani 4.25). Noi am fi probabil înclinați să punem pe aceeași treaptă cele două părți, deoarece în ambele se folosesc cuvintele »din pricină« (dia cu acuzativ). Dar este clar că în prima parte »din pricină« (dia) arată că păcatele noastre au fost cauza pentru care Domnul a fost dat la moarte, în timp ce »din cauză« din partea a doua arată că este cu privire la îndreptățirea noastră, că El a fost înviat, căci îndreptățirea nu poate fi despărțită de credință (Romani 5.1).

Să nu uităm, că felul de vorbire din limba greacă nu totdeauna corespunde cu felul nostru de vorbire.

Sunt mulți, care spun, că în loc de »în Duh« ar trebui tradus „duhul Său”, ca și cum aici ar fi vorba de duhul Domnului ca om. Dar aceasta este imposibil. Aceasta ar însemna, în primul rând, că duhul Domnului, pe care El l-a încredințat Tatălui, a murit; căci ce se va face viu, va trebui mai înainte să fi murit (Luca 23.46, Luca 12.45, Matei 10.28); dar în afară de aceasta, există o regulă fixă în Noul Testament, că întotdeauna cuvântul „duh” (pneuma) este însoțit de articol, când este vorba de duhul omului ca obiect sau subiect al propoziției. În continuarea acestor cuvinte urmează »în care«, ceea ce nu se poate referi la duhul omenesc, sau la natura divină a Domnului. Cât de ciudat a fost pentru credincioșii iudei, gândul la un Mesia care suferă, omorât de poporul Său, care nu a eliberat pe Israel de stăpânirea națiunilor și nu a guvernat cu putere și cu slavă, ci după învierea Lui S-a înălțat la cer și de acolo a predicat, deci nefiind personal pe pământ, ci prin mărturia oamenilor în puterea Duhului Sfânt. Și cât de greu a fost pentru ei să înțeleagă, că ucigașii lui Mesia nu au fost judecați imediat de guvernarea lui Dumnezeu, ci în loc de aceasta au fost mereu în stare să prigonească pe toți cei care credeau în Hristos, așa că aceștia au trebuit să sufere. Petru a cunoscut această problemă și revolta firii pământești, din propria experiență (Matei 16.21-23).

Cât de mult au căutat necredincioșii iudei, care nu simțeau păcatele lor și nu se interesau de harul lui Dumnezeu descoperit în mântuirea prin sângele lui Isus, să batjocorească și să prigonească pe frații lor trupești, care credeau în Hristos, care a murit, a înviat și S-a înălțat la cer. La aceasta s-a adăugat, că numărul celor care au crezut în Domnul era foarte redus în comparație cu marea mulțime a poporului, care L-a lepădat. De aceea Petru amintește de cunoscuta istorie a potopului, în care el așează pe Hristos pe aceeași treaptă cu Iehova. Și acolo Domnul a mărturisit numai prin Duhul, care vorbea printr-un om, așa cum Scriptura spune clar (Geneza 6.3, 2 Petru 3.5), și atunci Domnul a îndurat mult timp nelegiuirea oamenilor, ca să le ofere ocazia să primească calea salvării; dar cea mai mare parte din mulțimea oamenilor nu a vrut să primească mărturia, așa că numai opt suflete au fost salvate. După aceea a venit judecata, care nu a cruțat pe nimeni, cu toate că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a așteptat 120 de ani. Și nu numai că ei au murit atunci; ei sunt păstrați pentru judecata îngrozitoare (Luca 17.26,27). Petru Îl urmează aici pe Domnul Isus, care a oferit zilelor din timpul lui Noe înainte de potop același caracter cu zilele Fiului Omului.

Ce îmbărbătare a fost aceasta pentru credincioșii aflați în suferință; dar ce atenționare severă pentru cei necredincioși este inclusă în aceste cuvinte. Căci în mod obișnuit iudeii nu luau în considerare judecata morților (1 Petru 4.5), căci ei erau plini de râvnă pentru judecata celor vii (Matei 25, 31), despre care națiunile nu știau nimic.

Vers. 19-20

1 Petru 3.19,20: În care (de asemenea) S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt.

Deci în Duhul Sfânt, și nu personal, a propovăduit Domnul. Aceasta este ce scrie și apostolul Pavel: »El (Hristos) a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce erați departe, și pace celor ce erau aproape.« (Efeseni 2.17) Dar Domnul nu S-a dus personal la oamenii din Efes și la ceilalți oameni, ca să le vestească pacea, și tot așa de puțin S-a dus la iudei (la cei care erau aproape). Căci în versetele anterioare se arată că este vorba de pacea, pe care Hristos a adus-o prin lucrarea Sa de pe cruce, deci această predică a avut loc după înălțarea la cer a Domnului. În predică, în evanghelia pe care a adus-o Pavel și ceilalți evangheliști, Hristos a venit la ei, și El vine și astăzi la oricine aude Evanghelia. Acesta nu era un gând nou în Scriptură!

După ce Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul (Evrei 1.1).

Deci Dumnezeu a vorbit poporului. Dar aceasta a avut loc prin gura robilor Săi. Petru a spus deja, că profeții au vorbit mânați de Duhul lui Hristos (1 Petru 1.11).

Pe când Domnul era pe pământ, Dumnezeu a vorbit direct oamenilor, fără să se folosească de om ca unealtă. Căci El era »Dumnezeu revelat în carne«. Dar după înălțarea Sa la cer a folosit iarăși oameni. Prin ei și prin mesajul adus de ei El a venit la ei.

Petru vorbește despre ceva care a avut loc cu ca. 2.500 de ani mai înainte, și oamenii, cărora li s-a propovăduit, nu mai trăiau pe pământ, ci muriseră din cauza neascultării lor. În timp ce trupurile lor erau supuse putrezirii, duhurile lor au fost închise de Dumnezeu în închisoare, ca să apară în curând înaintea marelui tron alb pentru judecata finală (Apocalipsa 20). Am putea spune că este „de prisos” să spună că Hristos S-a dus în Duhul ca să predice acestor oameni (ca să excludă orice gând cu privire la mersul personal acolo). Prin aceasta cuvintele lui se leagă de ce a scris Moise (Geneza 6.3). El adaugă cuvintele »de asemenea«, ca să facă mai clar caracterul suplimentar al acestor versete, prin care, în ceea ce privește timpul, nu sunt continuarea versetului 18.

Petru numește pe acești neascultători „duhurile din închisoare”. El nu-i denumește „morți”, așa cum numește în 1 Petru 4.6 pe cei care au trăit odinioară. Duhul este partea superioară a omului, în timp ce trupul este partea de jos. Sufletul este legătura dintre cele două părți. Scriptura pune duhul în legătură cu priceperea și cu judecata, iar sufletul în legătură cu sentimentele și poftele. Un cuvânt foarte clar este: »Cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?« (1 Corinteni 2.11) De aceea Dumnezeu vorbește prin Duhul lui Dumnezeu duhului omului. »Duhul omului este o lumină a Domnului care pătrunde până în fundul măruntaielor« (Proverbe 20.27). Deci predica lui Hristos prin Noe a fost adresată duhului omului din timpul acela. Trupurile lor au dispărut în potop, deoarece au fost neascultători, dar duhul și sufletul lor nu a murit. Ele sunt păstrate de Dumnezeu pentru judecata finală (2 Petru 2.9), pentru ca atunci, unite cu trupul, să primească sentința definitivă pentru că au respins mărturia Duhului lui Hristos.

Nu toți cei care au murit sunt în închisoare. Aici se spune clar numai despre acea grupă limitată de oameni. Din alte locuri, ca de exemplu 2 Petru 2.9, Luca 16.23-28, și altele, putem deduce, după cum cred eu, că toți cei necredincioși sunt acolo. Dar cu siguranță, aceasta nu este valabil pentru credincioșii care au adormit. Ei sunt cu Hristos în Paradis (Luca 23.43, 2 Corinteni 12.4, Filipeni 1.21-23). Acesta este un loc minunat, binecuvântat, care cu certitudine nu se poate numi închisoare. Este îndoielnic, dacă noi putem spune, că ei sunt în Hades, în orice caz Scriptura nu spune așa ceva.

Cuvintele »fuseseră răzvrătite odinioară« redau motivul pentru care aceste duhuri sunt în închisoare. Prin Noe le-a fost dată mărturia neprihănirii. Fiecare lovitură de ciocan din timpul construirii corăbiei era o mărturie, că starea lor era așa fel, că trebuia să vină judecata lui Dumnezeu peste ei. Așa era și la credincioșii cărora le scria Petru, și tot așa este și la noi. Despărțirea noastră de lume, și totodată și de lumea religioasă, este o predică adresată lor despre judecata care va veni cândva peste ei, dar totodată și despre calea de salvare. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a așteptat în timpul cât s-a construit corabia. Dar marea mulțime a poporului nu a ascultat mărturia, tot așa cum are loc și astăzi. Ei nu consideră îndelunga răbdare a Domnului ca fiind pentru mântuirea lor, ci ca un semn, că judecata nu va veni (2 Petru 3.15; 3.4; Romani 2.4). Ce atenționare serioasă se cuprinde în aceste cuvinte ale lui Petru pentru ei! Așa cum atunci, pe neașteptate a venit potopul și i-a omorât pe toți, tot așa va veni în curând ziua Domnului pentru ei, ca un hoț noaptea (1 Tesaloniceni 5.2-3)! Oricât de îngrozitoare ar fi fost moartea prin potop, pe ei îi așteaptă ceva mult mai îngrozitor.

120 de ani de viață a lui Noe au fost caracterizați de două lucruri. El a predicat oamenilor păcătoși ca și el, și s-a pregătit să intre în lumea nouă (Evrei 11.7) Tot ce a construit la corabie purta aceste semne caracteristice. Poate să fie ceva mai frumos, decât să vezi pe un credincios care se preocupă permanent cu aceste două lucruri (Filipeni 2.12-16)? Era Duhul lui Hristos care predica prin el. Noe însuși nu a fost apt pentru aceasta, și cu atât mai puțin noi!

Domnul compară timpul lui Noe cu timpul scurt înainte de venirea Lui. Știm că El este gata să judece vii și morții (1 Petru 4.5). Sunt lucruri care împiedică descoperirea deplină a răului și prin aceasta judecata (2 Tesaloniceni 2.7-12). Dar știm că aceste lucruri, care fac această reținere, în orice moment pot fi luate din cale. Atunci timpul de har s-a terminat pentru toți aceia care nu au primit dragostea pentru adevăr. Ce urgență oferă aceasta celor două lucruri: despărțirea și vestirea Cuvântului! Și ce motiv este să lăsăm Duhul lui Hristos să vestească Cuvântul prin noi, să ne punem permanent sub călăuzirea Lui, să vrem să fim permanent unelte în mâna Lui! Noe și ai lui au fost salvați »prin apă«. Cuvântul »prin« mai poate însemna (ca și în greacă – dia) și: „cu ajutorul”. Dacă Petru ar fi vrut să prezinte primul aspect (»prin«), atunci, după părerea mea, cuvântul „apă” ar fi trebuit să fie însoțit de articol. Dar și din context (capitolul 3.21) rezultă clar, după cum cred eu, că aici este vorba de înțelesul „cu ajutorul”, așa cum este acceptat și de Darby, Kelly, Grant, Alford, Hart, Greijdanus și alții. Apostolul vede aici apa ca mijloc de salvare.

Cuvântul grecesc pentru »au fost scăpate« se mai întâlnește, în afară de aici, și în Matei 14.36 (s-au vindecat); Luca 7.3 (să facă sănătos); Faptele apostolilor 23.24 (sănătos, teafăr), Faptele apostolilor 27.43 (a salva), versetul 44 și Faptele apostolilor 28.1,4 (scăpați). Din aceste locuri rezultă clar înțelesul: salvare deplină din pericol mare și greutăți multe. Apa a însemnat moarte și pustiire pentru lumea dinainte de potop; dar pentru toți care au fost în corabie, ea a fost mijlocul care i-a despărțit de lumea condamnată și care i-a adus în lumea nouă, curățită (Evrei 11.7). Apa a fost motivul pentru care ei au intrat în corabie; dar tocmai această apă a purtat corabia, așa că ea s-a ridicat deasupra pământului (Geneza 7.7-17). În felul acesta apa judecății (un tablou al morții sub judecata lui Dumnezeu) a devenit un mijloc pentru salvarea lor. Vedem același lucru la trecerea prin Marea Roșie. Marea, care a adus moartea egiptenilor (Exodul 14), a condus pe izraeliți din țara robiei, care se afla sub judecata lui Dumnezeu, la locuința sfântă a lui Dumnezeu (Exodul 15.13) și i-a despărțit pentru totdeauna de Egipt. Și așa cum apostolul Pavel compară această trecere prin Mare cu botezul (1 Corinteni 10.2), face apostolul Petru aici cu potopul.

Versetul 21

1 Petri 3.21: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuiește acum pe voi, și anume botezul, care nu este o curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.

»Care« se referă la »apă«, căci în greacă ambele cuvinte sunt de genul neutru, în timp ce „corabia” este de genul feminin. Cuvântul »icoană« (textual: anti tip) se întâlnește numai aici și în Evrei 9.24. Aceasta ar putea să conducă la gândul, că apa potopului ar fi un tablou al botezului; dar această concluzie nu este necesară, așa cum rezultă clar din Evrei 9.24. Eu cred mai mult, că și botezul prezintă același tablou, despre care vorbește apa potopului, că ambele tablouri corespund faptelor din versetul 21. Ca pretutindeni în Scriptură (Marcu 16.16; Faptele apostolilor 2.38), Petru leagă botezul cu mântuirea. »Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit.«Pocăiți-vă, și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre … Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos! Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor sau adăugat aproape trei mii de suflete.« »Scoală-te, primește botezul, și fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului« (Faptele apostolilor 22.16).

»Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos« (Galateni 3.27).

Botezul este deci un adevărat tablou al Evangheliei. El prezintă simbolic, cum poate un păcătos să devină mântuit. Și în privința aceasta găsim la Petru partea practică, iar la apostolul Pavel fundamentul învățăturii (Romani 6.3-4). Petru face o paralelă între apa potopului și botez. Apa potopului a însemnat moartea tuturor celor cuprinși de potop. Ea prezintă deci moartea, însă moartea ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului. Noe a intrat în această moarte, dar în corabie. Nu el a fost expus puterii judecății lui Dumnezeu, ci corabia, și tocmai apa morții l-a dus din lumea, peste care a venit judecata lui Dumnezeu, pe pământul cel nou, care nu va mai fi lovit de judecată, deoarece ea a fost exercitată pe deplin (Geneza 8.21).

Așa se așează un păcătos, care își vede păcatele și din cauza aceasta este conștient de vina lui înaintea lui Dumnezeu, deja acum sub judecata lui Dumnezeu; dar Dumnezeu, care a dat corabia lui Noe (Geneza 6.5-14), care căuta harul, dă păcătosului, care caută harul condamnându-se pe sine însuși, pe Hristos, ca pe Acela care a purtat judecata lui Dumnezeu și a murit în această judecată. Aceasta se prezintă prin botez. Păcătosul intră în apa morții; dar el nu moare în ea. Deoarece este botezat în Numele Domnului Isus (Faptele apostolilor 8.16), el întâlnește întrucâtva pe Domnul în apa morții, așa cum El a purtat judecata lui Dumnezeu, și are parte de ea. El iese din apă într-o lume nouă, în care nu mai există nicio judecată, într-o lume aflată de partea cealaltă a morții, într-o lume a învierii. Aceasta din urmă depășește înțelesul botezului. Botezul vorbește numai despre moarte, niciodată despre viață. Dar cel care se botează nu rămâne în apă și în felul acesta învierea este urmarea necesară, cu toate că ea nu este prezentată în tabloul botezului. În felul acesta am fost aduși noi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Păcatele noastre au rămas în apa botezului (Faptele apostolilor 22.16) iar noi înșine am fost aduși în prezența lui Dumnezeu, ca unii care am murit sub judecata Sa. Așa am fost noi mântuiți. Desigur, posedarea vieții noi este legată de aceasta. Dar apostolul Petru nu scrie nimic despre aceasta, ci apostolul Ioan (Ioan 3.3). Și viața nouă a nașterii noastre din nou am primit-o prin atingerea cu Mântuitorul care a murit. Istoria despre Elisei cel mort este un tablou minunat al acestui fapt. Un mort a fost aruncat în mormântul lui Elisei, și când s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat (2 Împărați 13.21).

Realizarea deplină a expresiei »aduși la Dumnezeu« (1 Petru 3.18) va fi pe deplin împlinită abia atunci când vom fi duși în Casa Tatălui (Ioan 14). Dar împlinirea parțială o avem deja aici pe pământ. Există o Casă a lui Dumnezeu pe pământ, și botezul ne duce în ea. Acolo decide guvernarea morală a lui Dumnezeu. Crucea, ca loc unde Hristos a murit sub judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, este singurul loc de pe pământ, unde nu mai este judecata lui Dumnezeu, deoarece acolo ea a fost pe deplin exercitată. Deci, crucea și învierea Domnului, care a urmat după aceea, sunt fundamentul Casei lui Dumnezeu, și adevăratul caracter al Casei lui Dumnezeu este, că acolo totul este în concordanță cu Dumnezeu. El nu poate locui în vreun alt loc. Este Locașul lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2.22), și noi suntem îndemnați să umblăm cu blândețe și smerenie, demni de chemarea noastră (Efeseni 4.1).

Petru tratează poziția credincioșilor pe pământ. Deci, așa cum Noe a fost despărțit prin apa potopului de lumea căreia i-a aparținut până atunci și prin aceiași apă a fost adus pe pământul curățit prin judecată, tot așa apa botezului a despărțit pe iudeii credincioși, cărora Petru le-a scris, de poporul necredincios, aflat sub judecata lui Dumnezeu, și i-a adus la Dumnezeu, în locul unde nu mai este nici o judecată. De aceea Petru a zis iudeilor în ziua de Rusalii, care fuseseră mișcați de Cuvânt: »Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos«. Cei care au primit cuvântul lui au fost botezați (Faptele apostolilor 2.40).

Înțelesul mântuirii este exprimat clar în cuvintele lui Zaharia: »După ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre« (Luca 1.74-75).

Profetic, aceste cuvinte se referă la Israel în timpul Împărăției de o mie de ani. Atunci va fi pe pământ o stare a mântuire, când Domnul va domni în neprihănire. Pentru noi aceasta va avea loc pe deplin, când vom fi glorificați la Domnul. Dar Petru ne vede încă aici pe pământ, și botezul stă în legătură cu poziția noastră pe pământ, și nu cu cerul. De aceea el vorbește despre acest loc de pe pământ, unde dușmanii nu mai au nicio putere, despre Casa lui Dumnezeu pe pământ și despre Împărăția cerurilor. Ei, cei care au trecut prin moarte (al cărei tablou este botezul) sunt în afara domeniului puterii dușmanului.

Dar deoarece botezul vorbește numai despre moarte, este clar că el în sine însuși nu ne poate mântui. »Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El« (Romani 6.3,4a). Dar a fi în moarte sub judecata lui Dumnezeu nu înseamnă mântuire. Dar Hristos nu a rămas în mormânt. Slava Tatălui L-a înviat. Aceasta este dovada, că Dumnezeu a fost satisfăcut în chip desăvârșit prin lucrarea Sa. Și noi, care prin botez (ca simbol) avem parte de moartea lui Hristos, avem parte și de urmările acestei morți, cu toate că aceasta nu este prezentat prin botez. Noi am fost aduși la Dumnezeu, tot așa cum Hristos a fost înviat și proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Petru scrie, că botezul mântuiește »prin învierea lui Isus Hristos«.

Este remarcabil, că Petru nu scrie „ne mântuiește”, că „vă mântuiește”. Este adevărat, că sunt unele manuscrise mai puțin importante, în care stă „pe noi”. Dar în general există convingerea, că acestea nu sunt textul original. Petru nu putea să scrie „pe noi”, căci el nu a fost niciodată botezat cu botezul creștin. Nu găsim nici o aluzie, că ar fi fost botezat de Ioan Botezătorul, și acesta nu era botezul creștin. Botezul lui Ioan era un botez pe moarte. El boteza în Iordan, cunoscutul tablou al morții, dar nu pe moartea lui Hristos! (Matei 3.5, Faptele apostolilor 19.4). Petru nu a primit niciodată botezul creștin, și cu toate acestea scrie atât el, cât și apostolul Pavel despre botez.

Petru și ceilalți apostoli au primit misiunea să boteze (Matei 28.19), dar nu ca ei înșiși să fie botezați. Și cine ar fi putut să-i boteze? Împărăția cerurilor putea să înceapă abia după ce Domnul S-a înălțat la cer și Casa lui Dumnezeu a luat ființă abia după ce Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt din cer aici jos pe pământ, ca s-o alcătuiască și să locuiască în ea. Cei 120, care așteptau în Ierusalim împlinirea făgăduinței (Faptele apostolilor 1.15), au fost primii, pe care Domnul i-a recunoscut ca aparținând Împărăției cerurilor și ca și Casă a lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt a coborât peste ei. Ei, și în mod deosebit Petru, au primit misiunea și au fost autorizați să lase și pe alții să intre pe ușă, botezându-i (Ioan 20.23; Matei 16.19; Matei 28.19). Oricine a venit după ei, trebuia admis de ei, chiar și apostolul Pavel, cu toate că acesta nu a fost trimis să boteze (1 Corinteni 1.17). Și Domnul a recunoscut aceasta, căci cei care au fost botezați au primit Duhul Sfânt abia după ce au fost botezați, așa cum a spus Petru în ziua de Rusalii (Faptele apostolilor 2.38; 8.16; 19.2-6). Singura excepție, pe care ne-o relatează Cuvântul lui Dumnezeu, este la Corneliu și cei ai lui, primul rod dintre națiuni. Petru ne face cunoscut necesitatea pentru acest scop. Numai amintirea, cum el însuși a intrat în Împărăția cerurilor, și anume prin revărsarea Duhului Sfânt, fără să fie botezat, l-a făcut să admită pe cei care nu erau iudei, când Domnul a făcut cunoscut, că El i-a primit (Faptele apostolilor 10.44-48; 11.2-18).

Botezul este un semn despre lucrurile spirituale. El are loc de fapt cu privire la mântuire, dar numai prin ce el reprezintă. Apa este o apă obișnuită și de aceea nu poate decât să îndepărteze necurățiile corporale, să elibereze de necurăția cărnii. În greacă stă pe primul loc „carnea”, ca să se pună accentul pe ea. Ritualurile sunt în totală contradicție cu creștinismul.

Adevăratul conținut al botezului este dorința unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu! Cuvântul grecesc pentru „dorință” poate să însemne și rugăminte, dar și pentru ceea ce te rogi. În concordanță cu Darby, Kelly, Grant, Alford, Greijdanus și alții, eu cred că forma cuvântului aici, și contextul, arată că aici este vorba de ceea ce se dorește. În tabloul botezului, cel care se botează nu intră în apă, având o conștiință bună. Are loc »spre iertarea păcatelor«, ca să lase, ca păcatele să fie spălate și ca să îmbrace pe Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 22.16; Galateni 3.27).Înțelesul botezului este deci dorința înaintea lui Dumnezeu pentru a obține o conștiință bună. Multe traduceri spun „pentru o conștiință bună”. Cum și pe ce bază obținem noi o conștiință bună? Tot pe baza învierii lui Hristos! Este clar, că aici este vorba de o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu. A nu fi conștient de prezența răului în comportare și a avea o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu nu este același lucru. Ce din urmă o avem, dacă stând în lumina lui Dumnezeu suntem conștienți că nimic nu este între Dumnezeu și noi.

Numai dacă am trecut prin ceea ce este prezentat prin botez, deci dacă luăm pentru noi înșine ce înseamnă botezul nostru cu adevărat, avem dreptul la o conștiință bună. Am văzut, că înseamnă să intri în moarte, care este judecata lui Dumnezeu, și acolo să întâlnești pe Hristos, ca pe Acela care a purtat în locul nostru judecata lui Dumnezeu și din cauza aceasta a murit. Atunci vom fi cu El, și prin aceasta vom fi morți față de vechea noastră poziție de oameni naturali. Aceasta înseamnă de asemenea, că noi am murit față de lume și față de păcat.

Cine a murit este izbăvit de păcat (Romani 6.7). Dar noi am murit în Hristos. Deci moartea noastră în El are valoare, numai dacă Dumnezeu a acceptat moartea Lui ca Locțiitor. Dar Dumnezeu a acceptat-o, și învierea Lui este dovada. De aceea învierea lui Hristos ne dă o conștiință bună, dar numai după ce am trecut prin ceea ce simbolizează botezul.

Acesta este unul din marile privilegii pe care le avem față de credincioșii din Vechiul Testament. Bărbați ca Avraam și Moise au primit ce este prezentat prin botez (adică sentința morții din partea lui Dumnezeu), și prin faptul că au intrat în ea, au primit și deplina despărțire de lume. În trecerea prin Marea Roșie vedem prezentat aceasta cu privire la Moise printr-un tablou al botezului. Dar credincioșii din Vechiul Testament nu au cunoscut lucrarea înfăptuită de Domnul, și învierea Lui ca dovadă că dreptatea lui Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcută cu privire la noi. De aceea ei nu au avut o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu, cu toate că fără îndoială Duhul Sfânt le-a dat un sentiment cu privire la harul lui Dumnezeu și favoarea Lui.

Dar învierea Domnului îndreaptă gândurile apostolului direct la glorificare, deoarece aceasta este urmarea necesară a învierii. Dacă Dumnezeu a fost satisfăcut prin lucrarea și prin moartea Domnului, și ca dovadă L-a înviat din morți, atunci trebuie să urmeze glorificarea (Ioan 16.10; 17.4,5).

Versetul 22

1 Petru 3.22: care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălțat la cer, și Și-a supus îngerii, stăpânirile și puterile.

Drepturile lui Dumnezeu vorbesc despre o poziție de putere deplină, stăpânire, onoare și favoare (Efeseni 1.20,21). Cu toate că iudeii au lepădat pe Domnul Isus, El a fost adevăratul Iosif, căruia faraon i-a zis, în timpul lepădării lui de către frații lui: »Eu sunt faraon!Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna nici piciorul în toată țara Egiptului« (Geneza 41.44). Acest gând devine accentuat prin aceea că în greacă cuvântul Dumnezeu este însoțit de articol. Aceasta arată, că este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului și al pământului, Cel Atotputernic.

Ce îmbărbătare a fost aceasta pentru sărmanii credincioși iudei, care au fost repudiați și batjocoriți de frații lor, pentru că ei credeau într-un Mesia lepădat, crucificat. El, în Cel care credeau ei, era într-o slavă nespus mai mare decât va fi vreodată slava lui Mesia pe pământ. Chiar dacă poporul lui pământesc L-a respins, puterile cerești, prin mijlocirea cărora Israel a primit Legea sa (Faptele apostolilor 7.53), Îi erau supuse, oricât de mare ar fi fost puterea și tăria lor. Cu siguranță El va ședea în curând ca Fiu al lui David pe tronul lui David în Sion (Ieremia 33.15-17). Dar nu au scris proprii lor profeți că El va domni în mijlocul dușmanilor Lui (Psalmul 110.1,2). Cu siguranță, Israelul întors la Dumnezeu va avea parte de slava pământească a lui Mesia și va primi binecuvântări minunate! Dar cu cât mai mare și mai minunată este partea acelora, fie ei iudei sau neamuri, care cred acum în Domnul, în timpul lepădării Lui, și prin botez își ocupă public aici pe pământ locul împreună cu El! »Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste« (Evrei 2.9). Vedem că totul Îi este supus sub picioare. Vedem anticipat cum universul Îl ovaționează, Îi mulțumește și I se închină (Apocalipsa 5.6-14)! Și când Îl vedem așa, atunci inima noastră zice: această Persoană minunată este »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20)!

Studiul epistolei 1 Petru (5)
1 Petru 5

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 5

Versetul 1

1 Petru 5.1: Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită;

Cuprins

În limba greacă cuvântul »prezbiteri« („presbyteros”) nu este însoțit de articol, ceea ce vrea să arate, că aici nu este vorba în primul rând de o anumită grupă de persoane, ci mai de grabă de frații care poartă un anumit caracter (în acest caz, că ei sunt înaintați în vârstă). Înțelesul devine clar din versetul 5: este vorba de frații mai în vârstă, în opoziție cu frații mai tineri („neoteroi”).

Cuvântul „presbyteros” („bătrâni”) înseamnă în mod normal „unul mai în vârstă”. Vezi de exemplul fiul „cel mai mare”, „bătrân”, „femeile bătrâne” (Luca 15.25, 1 Timotei 5.1-2). Cuvântul se întâlnește de aproximativ șaptezeci de ori în Noul Testament, dar probabil că numai în următoarele locuri înseamnă funcția de „bătrân”, deci o lucrare încredințată clară și personal: Faptele apostolilor 14.23; 20.17; 1 Timotei 5.17,19; Tit 1.5. Clar este numai cu privire la primul și ultimul loc din locurile citate! Celelalte trei locuri, în baza contextului în care stau, mă fac să cred că se referă la funcția de „bătrân”, dar nu se poate dovedi.

Oamenii bătrâni din Israel ocupau un loc de cinste, pe baza experienței lor (Exodul 4.29; 24.1,9; Proverbe 31,23). Compară și multele locuri din Evanghelii, în care se vorbește despre „bătrâni”. Deoarece aceasta era evident în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu, au fost acceptate și de creștinii dintre iudei. Deci nu era vorba de o numire, sau ceva de felul acesta. Pe baza experienței lor în căile lui Dumnezeu și în viața Adunării, frații în vârstă aparțineau „bătrânilor”. Așa stă de exemplu în Faptele apostolilor 15.23 în cele mai vechi manuscrise: „Apostolii și frații cei mai în vârstă …”, așa că aceia care în versetele 2, 4, 6 și 22 sunt numiți „bătrâni”, înseamnă „frații mai în vârstă”.

Când s-a vestit Evanghelia păgânilor și au luat naștere Adunări, desigur nu au fost imediat frați acolo, care să fi avut ani mulți de experiență și prin dovedirea practică a înțelepciunii, autorității morale a lor puteau să fie „bătrâni”. Domnul a ajutat și în aceste situații și a dat daruri de „conducere”, „cuvinte de înțelepciune” și de „cârmuire” (1 Corinteni 12.28; 1 Corinteni 12.8; Romani 12.8). Pe lângă acestea a dat apostoli, care posedau capacitatea de diferențiere, așa că ei au văzut la cei întorși de curând la Dumnezeu darurile și starea spirituală necesară pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23). În afară de aceasta ei au posedat autoritatea, ca oficial să numească „bătrâni”, prin care aceștia primeau autoritatea publică. Dacă apostolii înșiși nu puteau să fie într-un anumit loc, unde știau că este necesar să numească acolo bătrâni, puteau să trimită pe altcineva acolo, despre care știau că este dotat de Domnul în acest scop, ca să numească bătrâni (Tit 1.5). Niciunde nu găsim în Scriptură, că Adunarea însăși, sau alți bătrâni, aveau de a face cu această numire. Este pe deplin explicabil, de ce era așa. Autoritatea vine totdeauna de sus, și niciodată de jos. Principiul democratic, de a numi pe proprii purtători de autoritate este în totală contradicție cu gândurile lui Dumnezeu. Este în contradicție și cu sine însuși. Cineva, care este numit de mine, este în realitate sub mine, și poate oricând să fie dat jos de mine. El nu are nicio autoritate reală asupra mea!

Cu siguranță știm, că numai în Listra, Iconium, Antiohia, Creta și probabil în Efes și Filipi au fost numiți bătrâni (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5; 1 Timotei 3; Filipeni 1.1). În scrisorile adresate Corintenilor, singurele scrisori adresate unei Adunări ca atare, și în care este descrisă detaliat ordinea în Adunare, ei nu sunt numiți. În orice caz, nu există nici cea mai mică posibilitate să se recunoască că existau bătrâni în mijlocul credincioșilor dintre iudei.

Pe baza următoarelor puncte, cred că este evident, că Petru nu vorbește aici despre bătrâni „rânduiți”:

Deoarece el scrie credincioșilor dintre iudei.
Cuvântul „bătrâni” nu este însoțit de articol, prin aceasta accentul se pune mai mult pe caracteristica, pe ceea ce caracterizează persoana, decât pe o anumită grupă de persoane.
Petru se numește pe sine însuși »prezbiter ca și ei«. Autoritatea apostolică este însă fundamentală și suficientă peste toată Adunarea. Autoritatea unui „bătrân” este numai locală, și în afară de aceasta este mult sub autoritatea unui apostol. Ea a fost rânduită printr-un apostol sau printr-un autorizat al acestuia. De aceea era imposibil ca Petru să ocupe oficial funcția unui „bătrân”, dar el era un frate bătrân, cu toate că era apostol. Același lucru vedem la Ioan și la Pavel, unde în toate cele trei locuri se folosește același cuvânt grecesc (2 Ioan 1; 3 Ioan 1; Filimon 9).
Versetul 5 arată că cuvântul „bătrâni” se folosește aici în opoziție cu cuvântul „tineri”. Așa cum în capitolele anterioare Petru a grupat pe cei credincioși în supuși, slugi, femei, bărbați și apoi îi cuprinde în cuvântul „toți” (1 Petru 3.8), el îi vede aici cu privire la vârsta lor (spirituală) în două grupe: bătrâni și tineri. În versetul 5b îi cuprinde iarăși în cuvântul„toți”.
Petru vede pe bătrâni ca fiind o parte a turmei: »prezbiterii dintre voi« și »turma lui Dumnezeu care este între voi«. Aceasta arată mai mult spre conducătorii din mijlocul credincioșilor (aceia care au darul de conducere), decât la supraveghetori numiți. Supraveghetorii stau deci deasupra și în afara turmei!

Petru vrea să atenționeze pe acești bătrâni. Ca apostol are autoritatea deplină s-o facă; el poate chiar porunci. Dar așa cum face Pavel și Ioan, tot așa și el folosește autoritatea sa oficială numai dacă este absolut necesar. Aici el ocupă, pe cât este posibil, același loc, pe care îl au aceia pe care el vrea să-i sfătuiască. El se numește »prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos«. Harul renunță cu plăcere la poziție și la drepturi, dacă prin aceasta poate să atingă mai repede ținta. Adevărata lucrare se bazează pe dragoste, chiar și atunci când această lucrare este o lucrare de conducere. Ce exemplu minunat vedem în privința aceasta la Domnul nostru! Ce putere și ce autoritate morală primește sfătuirea printr-un astfel de mod de gândire! Petru este un credincios ca și ei, și dacă experiența este caracteristica unui bătrân, cine are atunci atâta experiență, cât are Petru? Experiența lui descinde de la început, din anii când Domnul Isus Însuși Își exercita lucrarea pe pământ. Cât de puțini erau cei care aveau o perioadă „de slujire” așa de lungă! Cine în afară de Ioan a fost în anii aceia așa de aproape de Domnul și care de la început a fost în mijlocul Adunării? Cine în afară de Ioan a văzut cu ochii proprii suferințele lui Hristos?

În limba greacă expresia »prezbiter ca și ei și martor …« este însoțită numai de un articol. Aceasta înseamnă că aceste cuvinte aparțin împreună. Experiența și lucrarea sa a obținut-o Petru prin mărturia despre suferințele lui Hristos. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul martir. Din aceasta rezultă că Petru vrea să spună, că el a fost nu numai martor ocular al suferințelor lui Hristos, ci și că el mărturisește despre ele în lucrarea sa. Când el se numește numai »martor ocular«, folosește un alt cuvânt (2 Petru 1.16). Ce putere oferă această aducere aminte de suferințele lui Hristos, pe care El le-a îndurat pentru oile Lui, cărora aparțineau și aceia care primeau sfaturile lui Petru cu privire la lucrarea făcută pentru oile lui Hristos! Să nu facă gândul cu privire la prețul pe care dragostea Domnului l-a plătit pentru siguranța și binecuvântarea lor, ca și inimile noastre să aibă același fel de gândire pentru aceste oi?

Vedem aici totodată caracterul deosebit al lucrării lui Petru, spre deosebire de lucrarea apostolului Pavel. Petru era apostolul circumciziei, al iudeilor (Faptele apostolilor 1.22; Ioan 15.27; Galateni 2.7-9). Aceștia așteptau pe Mesia să vină în slavă. Lucrarea lui Petru era, să vestească iudeilor, ceea ce Domnul Însuși a explicat după înviere ucenicilor care mergeau spre Emaus: »Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?« (Luca 24.26). El însuși a învățat aceasta pe calea de smerenie (Matei 16.21-28). El știa acum că profeții au vestit această cronologie (1 Petru 1.11). Lucrarea lui consta deci în mărturisirea suferințelor lui Hristos și a slavei care urma după ele. Aceasta am găsit-o noi în această scrisoare. În timpul actual sunt suferințe pentru credincioși (1 Petru 1.6), dar ochiul este îndreptat spre ziua în care Domnul va veni pe pământ, ca aici să reveleze slava Sa și să împlinească profețiile (1 Petru 1.5,7; 4.5,13; 2 Petru 1.12-21).

Pavel a fost apostolul națiunilor (Faptele apostolilor 26.13-19), care nu aveau nicio făgăduință. El nu a văzut la început pe Hristos suferind, ci pe Domnul glorificat în cer (1 Corinteni 15.8). El a vestit Evanghelia slavei lui Hristos, lucrarea Duhului, care constă în slavă. Căci Duhul, trimis de Domnul glorificat în cer, trebuia să mărturisească despre slava lui Hristos din cer (2 Corinteni 4.4; 2 Corinteni 3.8,18; Ioan 15.26; Ioan 7.39; Faptele apostolilor 5.32). În exercitarea lucrării sale, Pavel a devenit părtaș suferințelor lui Hristos (Filipeni 3.10; Coloseni 1.24). Cu toate că el dorea apariția Domnului pentru eliberarea creației (Romani 8.21), nu aceasta era nădejdea lui. Bucuria inimii lui era, să meargă la Domnul lui, că să fie pentru totdeauna la El, cu toate că după aceea el va veni împreună cu Domnul aici pe pământ (1 Tesaloniceni 4.17; 1 Corinteni 15.52). El a mărturisit despre slavă și era părtaș al suferințelor lui Hristos. Petru era un martor al suferințelor lui Hristos și părtaș al slavei, când aceasta se va descoperi aici pe pământ (Matei 19.28 și următoarele). Ca apostol al circumciziei, el vede pe Hristos în legătură cu Israel și cu pământul. Ceea ce el vestește, este valabil pentru noi, și apostolul Pavel o confirmă. Dar aceasta nu este specificul creștinismului. Aceasta o găsim în scrierile apostolului Pavel. Lucrarea lui Petru și a celorlalți 11 apostoli s-a încheiat cu moartea lor (Ioan 15.27). Acum avem numai lucrarea Duhului Sfânt, așa cum ne este ea prezentată în lucrarea apostolului Pavel (Ioan 15.26).

Vers. 2-3

1 Petru 5.2,3: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei.

Cuvântul grecesc pentru „păziți” („poimaino”), aici sub forma de imperativ aorist, înseamnă toată lucrarea unui păstor: hrănire, apărare, conducere, și așa mai departe. Bătrânii trebuie să dovedească acest caracter pastoral în toată lucrarea lor, și ei înșiși să fie caracterizați de acest caracter. Cu alte cuvinte, am putea spune: „Fiți păstori cu adevărat!”

Credincioșii luați laolaltă sunt caracterizați ca „turmă”, așa cum este și în alte locuri din Scriptură (Ioan 10.15). În aceasta este inclus gândul, că fiecare credincios este o oaie, și așa îl numește de mai multe ori Scriptura (1 Petru 2.25). Cuvântul „turmă” este totdeauna la singular, căci nu sunt două turme! Este turma lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.28 și versetele următoare, Luca 12.32). Cât de mult sunt lezate drepturile lui Dumnezeu, când cineva vorbește despre turma sa, despre comunitatea sa! »Sub paza voastră«, sau »între voi« este aceeași expresie ca și în versetul 1 și în 1 Petru 4.12. Din aceasta rezultă că nu este vorba de un loc mai de jos, ca și cum bătrânii ar sta peste turmă, ci este o limitare la partea din turmă care se află acolo unde locuiesc și lucrează bătrânii. Lucrarea bătrânilor este mai mult locală, în opoziție cu darurile, care au fost date întregului trup al lui Hristos, și de aceea lucrarea lor nu se poate limita la un anumit loc (Efeseni 4.11-14). Dacă ar fi fost dată o anumită ierarhie, atunci, după părerea mea, ar fi fost prezent și verbul.

Apostolul vede pe bătrâni ca alcătuind un tot unitar cu turma. Prin aceasta gândurile sunt îndreptate spre sfera legăturilor și dragostei reciproce. Cât de roditoare și de binecuvântată poate să fie lucrarea, când astfel de relații sunt prezente. Un exemplu în acest sens vedem la apostolul Pavel și bătrânii din Efes (Faptele apostolilor 20.17-37). El le vorbește despre turma lui Dumnezeu și le amintește cum a fost el însuși în mijlocul lor.

Față de marea majoritate a manuscriselor și a traducerilor vechi, unele dintre ele, de fapt foarte bune manuscrise (Sinaiticus și Vaticanus), nu conțin cuvintele „veghind asupra ei”. Este ușor de înțeles de ce scriitorii le-au lăsat la o parte. Bătrânii sunt numiți în Scriptură și supraveghetori (Faptele apostolilor 20.28). Cu privire la vârsta lor și la experiențele lor spirituale ei sunt bătrâni, în timp ce numele „supraveghetor” se referă la caracterul lucrării lor (1 Timotei 3.1-2). Compară versetele 17 și 28 din Faptele apostolilor 20 și din Tit 1.5-7 cu 1 Timotei 3.1-7. Dar în secolul al doilea s-a început să se facă o diferențiere și s-a așezat episcopul (o derivare de la cuvântul grecesc pentru episcop: „episkopos”) deasupra bătrânilor. Mai întâi l-au făcut conducătorul unei adunări locale, și când ordinea prezentată în Scriptură s-a pierdut și mai mult, a fost pus conducătorul unui anumit ținut. În afară de aceasta au fost rânduiți arhiepiscopi peste un ținut mai mare. Episcopul ca persoană singulară (în timp ce Scriptura vorbește totdeauna despre „bătrâni” – la plural), care era diferențiat de bătrâni și sta deasupra lor, se pare că este o invenție a lui Ignațius. În orice caz, o găsim numită pentru prima dată în scrierile sale, și în ele le este recunoscută o poziție, care este în totală contradicție cu ordinea prezentată în Scriptură. Mândria inimii omenești a acceptat repede și cu plăcere aceste lucruri. Dar misiunea dată de Petru bătrânilor, ca să exercite lucrarea de „supraveghetor” (grecește: „episkopos”), a distrus toată această teorie și de aceea a fost foarte neplăcut pentru ei. Știm cu câtă plăcere „uită” omul ce nu-i place!

Unele manuscrise adaugă după „de bună voie” cuvintele „potrivit lui Dumnezeu”. Ținând seama de context și de mărturiile textuale, cei mai mulți cercetători au convingerea că ele nu aparțin textului original, ci este o adăugare ulterioară a oamenilor.

»Nu de silă, ci de bună voie«! Da, dacă avem un dar, sau un loc în Adunare (și aceasta are fiecare creștin – 1 Corinteni 12), vai de noi, dacă nu exercităm darul nostru și nu ne ocupăm locul nostru (Matei 25.26-30)! Dar Domnul dorește ca noi să facem aceasta din inimă, ca noi să considerăm un privilegiu să-I slujim Lui, prin slujirea alor Săi. Vom primi o plată și este clar, că numai atunci o vom face cu toată inima și cu toată puterea (1 Corinteni 9.17; 1 Timotei 3.1).

Cât de profetic sunt cuvintele »nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine«! Nu a ajuns creștinismul în cea mai mare parte a lui, ca să se spună: „nimic pentru nimic” (Ezechiel 34; Tit 1.7, Exodul 35)? În biserica romană este foarte clar lucrul acesta. Tot ce face „bătrânul” (în traducerea bisericii romane: „preotul”), trebuie plătit. Se primește în măsura în care se plătește, chiar și atunci când este vorba să salvezi sufletele din „purgatoriu” (o invenție a biserici romano-catolice), ceea ce aduce mulți bani. Cine este bogat și plătește mult, primește liturghii mai multe și mai bune decât cel care poate plăti mai puțin. Cine nu plătește deloc, nu primește nimic.

Nu vedem același lucru și în protestantism, chiar dacă nu într-o formă așa de grosolană? Nu este pentru mulți slujba de păstor, sau de predicator, nimic altceva decât o slujbă de onoare în societate, aducătoare de câștig? Cât de mulți refuză să schimbe „biserica lor”, dacă prin aceasta se reduc anumite avantaje financiare sau pământești! Fără îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că slujitorul este vrednic de plata lui (Luca 10.7; 1 Corinteni 9.12,14,18). Dar dacă el așteaptă plata de la Domnul, care i-a încredințat lucrarea, aceasta nu va avea nici o influență asupra felului în care el face lucrarea, asupra locului, sau asupra felului de lucrare. În toate celelalte cazuri va dovedi caracterul unuia care este plătit (Ioan 10.13)! Nu este așa, când el își așteaptă răsplătirea de la oameni, fie ea în bani, onoare sau recunoștință? Vezi 2 Corinteni 12.14,15. Cât de cu totul altfel a fost Domnul Isus, Păstorul cel bun, care Și-a dat viața pentru oile Sale, și S-a făcut sărac, ca să le îmbogățească (2 Corinteni 8.9).

Cât de profetic sunt și cuvintele: »Nu ca și cum ați stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală« (sau: peste cei dați vouă, peste moștenirea voastră)! Cât de mult sunt în opoziție cu cuvintele Domnului: »Domnitorii neamurilor domnesc peste ele … Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. … Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește« (Matei 20.27; Luca 22.25; Marcu 10.43). Cât de mult a încercat Domnul să păzească pe ai Săi de acest rău și să-l înlocuiască cu principiul harului! El a slujit alor Săi când era pe pământ (Ioan 13.1-17), El le slujește acum în cer (Evrei 7.25), și El o va face în veșnicie în slavă (Luca 12.37)!

Cât de străin este duhul luptei pentru putere, care este de la începutul creștinismului. Cât de străină de Scriptură este puterea absolută, pe care o exercită spiritualitatea romano-catolică! Nu este denumirea olandeză „domine” pentru păstor (= domn) exact ce Scriptura interzice categoric aici? Titlul englez „reverend” este mult mai grav. În fond, acest titlu cere un respect profund, ale cărui limite se apropie de închinare. Cât de mult sunt lezate drepturile Domnului prin astfel de denumiri! Numele sunt denumiri ale funcțiilor. Nu este gelozia dintre frați și surori pentru darurile sau poziția altuia același lucru? Patima și năzuința de a primi un loc de influență în mijlocul credincioșilor? Cât de cu totul altfel a fost la apostolul Pavel (2 Corinteni 4.5)!

Dacă credinciosul știe, că el nu este stăpân absolut al posesiunilor lui pământești – fie ele moștenite, sau câștigate prin munca lui –, ci numai un administrator (Luca 16.1-13; 1 Timotei 6.17; Luca 12.42), cu cât mai mult ar trebui să știe, atunci când este vorba de turma lui Dumnezeu! Domnul a permis ca acest duh de stăpânire să se descopere deja în timpul apostolilor. Diotref ne este prezentat ca un exemplu de atenționare (3 Ioan). Numele lui are un înțeles profund, căci el înseamnă: „hrănit de Zeus” sau „hrănit, sau educat de Dumnezeu!” Zeus este părintele zeilor în mitologia greacă, și deoarece potrivit cu Scriptura înapoia idolilor se ascund demonii (1 Corinteni 10.19f; Deuteronom 32.15-18), Zeus este deci un tablou al diavolului. Ce imagine ne oferă și cea de-a doua însemnătate a numelui despre aroganța clerului, că autoritatea lor ar fi de origine divină!

Bătrânii să fie, dimpotrivă, adevărați înaintași și modele pentru turmă. Oile ar trebui să poată vedea la păstor, cum ar trebui să se comporte ele și că inima își găsește adevărata satisfacție și bucurie numai în lucrarea pentru Domnul și în părtășia cu El care rezultă din aceasta (Tit 2.7; 1 Timotei 4.12; 1 Tesaloniceni 1.7). Apostolul Pavel s-a putut prezenta pe sine însuși ca model. »Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos« (Filipeni 3.17; 1 Corinteni 11.1). El nu cere credincioșilor să-l urmeze pe el, ci să facă, așa cum face el, să urmeze pe Hristos. Tot așa și Petru aici, îndreaptă ochii și inima bătrânilor nu spre sine însuși, ci spre Hristos, Marele Păstor. Numai aceasta ne dă putere și ne transformă (2 Corinteni 3.18)!

Când a scris primele versete din capitolul 2, cu siguranță apostolul s-a gândit în urmă cu mare bucurie și mulțumire la momentul când el a venit pentru prima dată la Domnul, și Domnul i-a dat numele nou „piatră”. Cu siguranță s-a gândit și la ora din Cezareea-Filipi, când Domnul, în legătură cu acest nume nou, i-a descoperit lui și celorlalți apostoli minunata taină a lui Dumnezeu: o Casă vie a lui Dumnezeu pe pământ, zidită de Hristos ca Fiu al Dumnezeului cel viu, în afara domeniului morții și stricăciunii, deoarece Cel Înviat, care este Izvorul vieții, este temelia ei (Matei 16.18).

Cum trebuie să-i fi bătut inima, atunci când a scris aceste cuvinte serioase din capitolul 5. S-a gândit el oare înapoi la clipa, când Domnul, lepădat de iudei, S-a prezentat ca Păstorul cel bun, care Își va da viața pentru oile Sale (Ioan 10); Cel care le-a spus că El va strânge într-o singură turmă pe toate oile împrăștiate ale lui Israel și dintre națiuni, sub călăuzirea Lui ca Păstor, și cărora le-a dat asigurarea, că nimeni nu va putea să smulgă vreo oaie din mâna Sa și din mâna Tatălui!

Cum trebuie să se fi gândit și la zilele când Păstorul a fost lovit de Domnul și oile s-au împrăștiat (Ioan 18; Zaharia 13.7)! Și cum trebuie să se fi gândit el la clipa când, cu toată mărturisirea credincioșiei lui față de Domnul, s-a lepădat de El! Cum trebuie să fi simțit el după aceea ce înseamnă credincioșia Păstorului față de oaia rătăcită (Luca 24.34)! Cât de mult s-a preocupat Domnul, în grija Lui credincioasă, cu el, până când el a ajuns să capituleze și să recunoască, că numai Cel atotștiutor putea să știe, că el iubește pe Domnul (Ioan 21)! Dar cum l-a reabilitat Marele Păstor al oilor după aceea și i-a dat locul de ajutor de Păstor: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele«! Domnul știa că Petru Îl iubește din inimă, chiar dacă dragostea lui a rămas ascunsă sub încrederea în sine; căci adevărata lucrare se bazează pe dragostea pentru Domnul.

Domnul iubește oile Lui și dorește ca ele să fie pășunate. »I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite, ca niște oi care n-au păstor« (Matei 9.36; Marcu 6.34). În harul Său, vrea să ne folosească ca ajutor de Păstor. El dorește, să se aibă grijă de oile Lui. Deseori aceia care s-au abătut nu le place aceasta. Nu le place să li se atragă atenția cu privire la legăturile lor greșite și să vorbești cu ei despre starea lor slabă. Dar gândul lui Dumnezeu este, ca supravegherea să fie prezentă. Lipsa de păstorire spirituală și supraveghere pastorală este una din cauzele cele mai mari a stării spirituale slabe din mijlocul nostru.

Dar cum totul devine altfel, dacă noi cei credincioși ne vedem ca turmă a lui Dumnezeu (versetul 2)! Atunci vom căuta numai binele oilor, fără să întrebăm dacă ele ne sunt, sau nu ne sunt mulțumitoare, și fără să ne întrebăm dacă ne costă multă osteneală și multe griji – și probabil nu se va vedea niciun rezultat. Îi vom iubi ca oi ale Domnului și vom avea grijă de ei din dragoste și ascultare față de El. Dacă după aceea nu vom primi nicio mulțumire din partea oilor, Marele Păstor se va arăta și ne va da cununa care nu se va vesteji a slavei. La apostolul Pavel vedem acest duh de păstorire. »Și eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?« (2 Corinteni 12.15).

»A paște« înseamnă mult mai mult decât a hrăni. Înseamnă să mergi pe urmele oilor, chiar și între spinii de care probabil ele sunt rănite. Dar mult mai important este să împiedici ca ele să ajungă acolo! Fiecare credincios are nevoie de supraveghere personală și de îngrijire. Cei întorși de curând la Domnul trebuie ajutați cu hrană și sfaturi. Mulți dintre cei care s-au întors la Domnul, au crescut foarte puțin, deoarece a lipsit lucrarea de păstorire. În fiecare moment al vieții spirituale există pericolul să devii rece, iar după aceea să rătăcești. Sunt mulți care au nevoie de mângâiere. Cât de multe probleme mari din mijlocul credincioșilor nu ar fi putut fi evitate, dacă de la început, când lucrurile erau încă mici, s-ar fi exercitat lucrarea de păstorire. Nu apar și în familie uneori greutăți, la care un păstor credincios ar putea fi de mare ajutor? La aceasta se adaugă protecția față de dușmanii din afară, nu numai față de lumea păcătoasă și căpetenia ei, diavolul, ci și față de lumea așa-zisă creștină, în care satana s-a travestit în înger de lumină, și împotriva multor învățături greșite, etc, care sunt în timpul nostru.

Hristos iubește oile Sale și este încă Marele Păstor, chiar dacă nu mai este pe pământ. El va îngriji de turma lui Dumnezeu. El lucrează în inimile unora grija pentru turmă și deseori le dă deosebite daruri, pentru exercitarea lucrării. În privința aceasta El spune: „Nu voi uita grija ta și lucrarea ta. Va veni ziua când te voi răsplăti!” Dar cu toate că există deosebite daruri pentru lucrarea de păstor, fiecare credincios poate face o parte din această lucrare.

Ce învățătură importantă putem să primim din însărcinarea pe care Domnul o dă lui Petru, în ceea ce privește lucrarea de păstorire: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele« (Ioan 21)!

Deseori gândim, că pericolul de rătăcire este mai mare la credincioșii tineri, și de aceea ei au nevoie de mai multă supraveghere din partea bătrânilor. Dar cu privire la mielușei, Domnul dă misiunea numai de a fi pășunați, adică de a fi hrăniți, iar cu privire la oi îi dă mai întâi însărcinarea să fie păzite, iar după aceea vorbește de pășunare. Pentru oile tinere este important ca ele să primească hrană bună, sănătoasă. Dacă ele o primesc și cresc în viața lor spirituală, pericolul ca ele să rătăcească nu este așa de mare. Dar dacă totuși pleacă, atunci în mod obișnuit nu era nimic de schimbat.

Pericolul de rătăcire este mult mai mare la oi, chiar dacă la exterior nu este, este totuși în viața lor spirituală lăuntrică. Ele au nevoie de o supraveghere și îngrijire mult mai mare. Este bine să ne gândim la aceasta. Suntem foarte înclinați să vedem lucrurile greșite la mielușei, atunci când se rătăcesc. Dar care este adevărata cauză? Au fost ei hrăniți de cei în vârstă? Le-au dat ei hrană suficientă și bună, atât pentru mintea cât și pentru inima lor? Orice plecare a unui tânăr este o acuzare a celor bătrâni. Îngrijirea pastorală previne rătăcirea!

Și care este situația cu oile? Este mult mai ușor să atenționezi pe tineri, decât pe bătrâni. Ca unul care era bătrân ca și ei, Petru putea să facă aceasta. Dar este nevoie de mult mai multă energie spirituală. Și cu toate acestea rezultă din cuvintele Domnului, că cei bătrâni au mai multă nevoie decât „mielușeii”. Desigur, trebuie să se facă într-un mod potrivit. »Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un tată; pe tineri sfătuiește-i ca pe niște frați; și pe femeile bătrâne, ca pe niște mame; pe cele tinere, ca pe niște surori, cu toată curăția« (1 Timotei 5.1-2). Cu orice preț trebuie să ținem la adevărul lui Dumnezeu. Dar trebuie să încercăm întotdeauna să păzim pe frați și pe surori să rămână la adevăr. Cuvintele „tați” și „mame” vorbesc despre dragoste și cinste. În acest duh trebuie să mustrăm pe cei bătrâni. »Părinții sunt slava copiilor« (Proverbe 20.29; 16.31; 17.6).

În acest context este foarte important să vedem ce leagă Domnul de misiunea încredințată lui Petru. Petru se numește pe sine martor al suferințelor lui Hristos (versetul 1), și Domnul leagă lucrarea lui de păstor cu moartea de martir! »Adevărat, adevărat, îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și după ce a vorbit astfel, i-a zis: „vino după Mine.”« (Ioan 21.18-19).

Este bine pentru fiecare din noi, în mod deosebit și pentru cei tineri, să medităm la aceste cuvinte. Noi toți suntem înclinați să ne lăsăm călăuziți de voința proprie. Tot așa a fost și la Petru, când era tânăr. Dar pentru a sluji Domnului în turma lui Dumnezeu, și pentru a putea pășuna și păzi mielușeii și oile Domnului, trebuie să renunțăm la voia proprie și să urmăm numai pe Domnul. Dar aici pe pământ aceasta este un drum al suferinței. Când Petru va îmbătrâni, va fi așa de voitor să urmeze, că își va întinde mâinile, să fie dus acolo unde nu vrea să meargă. Atunci el va renunța în totalitate la voia proprie în favoarea ascultării de Hristos. Aceasta va lua naștere prin privirea suferințelor lui Hristos. De aceea, cât de important este, să fii »un martor al suferințelor lui Hristos«, chiar dacă nu în mod direct, așa cum a fost la Petru. Așa cum am văzut, cuvântul grecesc pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul nostru „martir”. Prin aceasta Petru a fost făcut capabil să îndemne pe bătrâni!

Versetul 4

1 Petru 5.4: Și când se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.

Domnul Însuși se numește pe Sine Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oile Sale (Ioan 10). Așa a fost El, când a mers la cruce, ca să înfăptuiască lucrarea de mântuire (Psalmul 22). Dar după învierea Sa, Scriptura Îl numește Marele Păstor al oilor (Evrei 13.20; Psalmul 23). Așa cum rezultă clar din context, aceasta se referă la timpul actual. În Psalmul 23 ne este prezentată această lucrare a Domnului, în timp ce în Psalmul 22 vedem cum El sufere, ca Păstorul cel bun. Prin învierea și glorificarea Sa, Domnul se află acum în afara domeniului de acțiune al oricărui dușman. În afară de aceasta, Dumnezeu L-a așezat peste orice putere și orice autoritate (Efeseni 1.21). »Toată puterea Mi-a fost dată, în cer și pe pământ!« – »Și iată, că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului« (Matei 28.18; Evrei 7.25). El poate acum să se ocupe nestingherit de oile Lui, și prin atotputernicia Lui ele sunt în siguranță (Romani 8.34). »Nimeni nu le va smulge din mâna Mea!«

Dar așa cum am văzut, Domnul are și ajutor de Păstor. În legătură cu ei, El este Păstorul cel mare. Acest caracter apare în prim plan în legătură cu apariția Sa pe pământ, când va judeca pe robii Săi, când îi va răsplăti, sau îi va pedepsi (Psalmul 24, Matei 25.19, Luca 19.15). Despre aceasta scrie Petru aici. El spune cam așa: „Fă în liniște lucrarea ta. Fii un model pentru turmă. Fii călăuza oilor, și așteaptă apariția Păstorului cel mare, care îți va da o cunună, ce nu se va vesteji. Aici vei fi probabil batjocorit și puțin prețuit – dar între Păstorul cel mare și păstorii subordonați trebuie să existe concordanță cu privire la suferințele lor în păstorirea oilor! – lucrează în liniște și așteaptă, până când Păstorul cel mare va veni să-ți răsplătească!” Așa cum am observat mereu, Petru privește viața credinciosului pe pământ în perioada cuprinsă între cruce și revenirea Domnului pe pământ (1 Petru 1.7,11). Ca apostol al circumciziei, scrie despre guvernarea lui Dumnezeu (1 Petru 4.13). La aceasta nu este inclusă răpirea Adunării, despre ea scrie apostolul Pavel (1 Corinteni 15.51; 1 Tesaloniceni4.15). Ea este un act exclusiv al harului și nu are nimic a face cu responsabilitatea noastră, sau cu Israel.

»Care este deci robul credincios și înțelept, pe care l-a pus Stăpânul său peste ceata slugilor Sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea Lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toate averile Sale.« (Matei 24.45-47; Luca 12.42).

Domnul iubește oile Sale și are grijă de ele. Deci cine are grijă de aceia care sunt subiectul grijii Domnului, și prin aceasta dovedește dragostea lui pentru Domnul, va primi o cunună. În timpul absenței Domnului, el are părtășie cu inima Lui, și El i-a satisfăcut inima. El a fost credincios! Niciodată răsplătirea nu ne este prezentată ca scop sau motiv, pentru care să lucrăm, ci numai ca încurajare pentru lucrare. Răsplata nu este o cunună a dreptății, ci a slavei. Dreptatea (sau neprihănirea) are propria ei răsplătire (2 Timotei 4.8). Dar dragostea și dăruirea din inimă pentru oile Domnului, duhul de sacrificiu de sine pentru binecuvântarea acelora care sunt așa de prețioși pentru inima Sa, trebuie să primească din mâna Lui o cunună a slavei. Această cunună își va păstra prospețimea în veșnicie. Ea nu se va vesteji, așa cum se întâmplă cu cununile pământești. Cine a purtat împreună cu Domnul cununa de spini (Ioan 19.2), fie chiar numai într-o măsură foarte mică, acela va purta împreună cu El și cununa slavei. Toți care urmează pe Păstorul cel mare, au parte în mod necesar și de poziția Lui (Evrei 2.9).

Din păcate, nădejdea binecuvântată în revenirea Domnului s-a pierdut repede și robii Lui au început să zică în inima lor: »Stăpânul meu zăbovește să vină«. Rezultatul a fost, așa cum a spus Domnul: »… să bată pe tovarășii lui de slujbă, și să mănânce și să bea cu bețivii …« (Matei 24.48,49; Luca 12.45). Ce contrast față de cuvintele lui Petru! Robul a devenit un stăpân, și lucrarea, pe care trebuia s-o facă nu pentru un câștig mârșav, a devenit o sursă de venituri mari.

Versetul 5

1 Petru 5.5: Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, încingeți-vă cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har”.

Așa cum s-a spus, acest verset arată că în versetele anterioare nu este vorba de o funcție oficială de bătrân, ci se vorbește în general de frați mai în vârstă; căci aici frații mai tineri sunt numiți în antiteză cu frații bătrâni. Cei mai tineri trebuie să recunoască vârsta înaintată și înțelepciunea mai mare a bătrânilor câștigată pe baza experienței, și de aceea să prețuiască mai mult opinia lor decât părerea lor proprie. În afară de aceasta, să-i prețuiască din pricina lucrării lor (1 Petru 2 13,18; 3.1). Ei trebuie să le fie supuși (1 Tesaloniceni 5.12-13)!

Istoria bisericii și starea actuală din creștinătate dovedesc cât de necesar este și sfatul acesta. Așa cum bătrânii au nesocotit prescrierile, ca ei să nu facă lucrarea pentru un câștig necinstit, și nu ca unii care stăpânesc peste cei ce le-au căzut la împărțeală, tot așa și tinerii au părăsit locul care li se cuvine, de supunere. Scurt timp după moartea apostolului, sub pretextul că ucenicii au avut dreptul să aleagă oameni plini de înțelepciune și de Duhul Sfânt pentru lucrarea de diacon (Faptele apostolilor 6), au început să-și aleagă bătrâni, care de fapt nici nu erau „bătrâni”, ci tineri. În timp ce aceia care au fost aleși atunci de Adunare, au fost confirmați de apostoli, credincioșii au avut într-adevăr parte la numirea în funcție. Deoarece cei numiți trebuiau să administreze darurile materiale strânse de Adunare, Adunării îi era permis să numească bărbați, care posedau încrederea Adunării (2 Corinteni 8.19).

Dar de îndată ce era vorba de funcția de bătrân, sau de supraveghetor, deci de călăuzire spirituală, Adunarea nu avea niciun cuvânt. Acești bătrâni, sau supraveghetori, au fost numiți de apostoli, sau de cei împuterniciți de ei pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5). Dumnezeu nu cunoaște democrația (guvernarea poporului). Autoritatea poate veni numai de sus. Nu Adunarea, ci apostolii aveau capacitatea spirituală de decizie, ca să vadă cine poseda aptitudinile de călăuzire și de guvernare (1 Timotei 3). Pe lângă aceasta erau și darurile lui Hristos; evangheliști, păstori, învățători, etc, cărora Hristos Însuși le-a dat daruri și prin aceasta au fost autorizați să exercite darurile lor în Adunare, așa după cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Adunarea nu avea nimic de făcut în privința aceasta, decât numai să-i recunoască!

Cât de necesar este să te pleci fără condiții înaintea autorității lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Bătrânii nu au voie să uite niciodată, că poporul lui Dumnezeu nu este turma lor, ci a lui Dumnezeu. Tinerii trebuie să fie din principiu supuși celor bătrâni, în loc să-și facă propria lor voie, așa cum obișnuiesc tinerii să facă. Desigur, aceasta poate fi posibil numai în Domnul. Responsabilitatea personală față de Domnul stă deasupra tuturor. Nicio autoritate nu poate sta între conștiință și Domnul. Dar conducerea creștină este o conducere în supunere față de Domnul și Cuvântul Lui, aceasta înseamnă că ochiul și inima sunt îndreptate asupra Lui. Acolo unde ochiul este simplu, conștiința va simți corectitudinea acestei conduceri.

Vedem în Elihu un exemplu frumos al unui tânăr care își cunoaște locul și care își ocupă locul (Iov 32.1-11). El lasă pe bătrâni să vorbească mai întâi. Dar când aceștia nu au mai avut nimic de spus, el a prezentat gândurile lui Dumnezeu. Supunere nu înseamnă că nu mai simți nicio responsabilitate! Când un tânăr credincios are sentimentul responsabilității pentru lucrurile Adunării, se va vedea imediat din faptele și din cuvintele lui. Dacă în acestea se poate recunoaște o judecată înțeleaptă și aptitudini pentru lucrarea de călăuzire spirituală, atunci frații îl vor respecta în curând. În felul acesta el va căpăta experiență și se va maturiza ca bătrân.

Iosua ocupa locul unui slujitor al lui Moise (Exodul 33.11). Acolo el a aflat că din lipsă de experiență sentința lui nu a fost totdeauna corectă (Exodul 32.17). El a remarcat, că a fost influențat prin legături de prietenie (Numeri 11.28). Să urmezi pe oameni este un mare pericol pentru toți, dar în mod deosebit pentru tineri. Dar în aceste experiențe a învățat de la Moise. Și când Moise a murit, Dumnezeu i-a zis: »Ia-ți pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, și să-ți pui mâna peste el« (Numeri 27.18). El nu a mai fost acum numit tânăr, căci avea patruzeci de ani de experiență în pustie. Și ce experiențe!

Același lucru vedem la Elisei, care mai înainte a fost slujitorul lui Ilie. Așa pot frații tineri să învețe de la cei bătrâni, dacă aceștia sunt cu adevărat exemple pentru turmă (versetul 3).

În Iosif vedem un tânăr, care de tânăr a făcut multe experiențe (Psalmul 105.17-22), așa că atunci când a ajuns de treizeci de ani, Faraon i-a zis: »Nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine« (Geneza 41.39). Și Iosif poate spune: »Dumnezeu m-a făcut ca un tată al lui Faraon« (Geneza 45.8) – un tânăr, care este făcut tată de Dumnezeu Însuși (1 Timotei 5.1). »Ca să lege după plac pe domnitorii lui, și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea« (Psalmul 105.22). Același lucru vedem la Timotei. El este numit să sfătuiască pe bătrâni (același cuvânt ca și în 1 Petru 5.1). Dar apostolul îi scrie, să aibă grijă, ca nimeni să nu-i disprețuiască tinerețea. Putea să obțină acest țel, dacă era un model pentru credincioși, în cuvânt, în umblare, în dragoste, în credință, în curăție. Maturizarea lui trebuia văzută de toți (1 Timotei 4.11-16; Tit 2.6-8).

Cuvântul grecesc pentru „a se încinge” se întâlnește în Noul Testament numai aici, și în afara Noului Testament se întâlnește foarte rar. Traducerea „a se îmbrăca / a se împodobi”, așa cum se găsește în unele Biblii, după părerea mea este inexactă. Verbul este derivat de la un substantiv pentru șorțul cu care se încingea un sclav, pentru ca să poată să-și facă bine lucrarea, fără ca să-și murdărească hainele, deoarece celelalte haine ale lui erau bine ținute de această legătură.

Fără îndoială Petru s-a gândit aici la ultima noapte înainte de cruce, în care Domnul, în dragostea și bunătatea Lui smerită, S-a încins și a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13). Dar Domnul nu S-a încins cu ștergarul de in ca să nu-Și murdărească hainele, ci ca să spele picioarele ucenicilor. Era dragostea sfântă, care L-a făcut să facă aceasta, și numai ea ne poate face și pe noi să ne încingem cu smerenie. Apostolul nu a uitat, că niciunul din ei nu a fost gata să facă această lucrare josnică! El a învățat cât de puțină smerenie se găsește în inimile noastre. De aceea spune: »Încingeți-vă!« – Ceva care este legat, nu cade așa repede.

Numai smerenia menține toate însușirile noastre la locul lor, așa cum șorțul încins ține hainele. Ea ne face capabili pentru lucrarea la care am fost chemați. Amabilitatea, dreptatea, ușurința de comunicare, etc., își pierd valoarea, dacă sunt însoțite de mândrie. În afară de aceasta, smerenia este un ajutor mare împotriva descurajării în problemele vieții, în mod deosebit atunci când aceste greutăți ne umilesc și în felul acesta dau pe față mândria noastră lăuntrică (Iov).

Ce model avem în Domnul Isus, care putea spune: »Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre« (Matei 11.29). El, care nu a considerat ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2.5-11)!

Cât de mult se va smeri inima noastră, dacă vom privi la El (Marcu 10.42-45)! Acesta este singurul drum, pe care învățăm smerenia. Nu vom deveni smeriți, dacă ne vom preocupa cu noi înșine, și nici măcar atunci când vom privi la păcatele noastre. Numai când privim la El – atunci persoana noastră dispare, și va rămâne numai El. Smerenie nu este dacă gândești rău despre tine însuți, sau dacă te preocupi cu păcatele proprii și cu starea ta păcătoasă, ci atunci când suntem conștienți că lucrarea lui Hristos ne-a curățit în chip desăvârșit (Evrei 10.14), și nu se mai merită să te preocupi cu tine însuți, ci numai cu El! Articolul care însoțește cuvântul „smerenie” arată că este vorba de adevărata și cunoscuta smerenie.

Cât de stricată este firea pământească din noi! Apostolul Pavel a avut nevoie de un țepuș în carne, ca să nu devină mândru din cauza harului minunat, de care a avut parte; să fie răpit în al treilea cer, în paradisul lui Dumnezeu (2 Corinteni 12.7). Firea noastră pământească se folosește de ce ne-a fost dăruit, și de aceea nu sunt meritele noastre, ca să se mândrească. Cât de mândrii putem să fim noi chiar cu privire la cunoașterea gândurilor lui Dumnezeu, a prezenței luminii sau înțelegerii, sau a ocupării poziției adevărate cu privire la Adunare. Dar este un lucru să fi pe locul corect, și este un alt lucru să te găsești acolo într-o stare corectă; și al treilea punct este, să păstrezi poziția corectă (Apocalipsa 3.17)! Singura noastră siguranță este conștiența deplină, că totul este numai har, că noi înșine nu putem păzi nimic, și de aceea trebuie să ne predăm în totul Domnului.

Duhul lui Dumnezeu conduce totul în Adunare la reciprocitate! Fiecare credincios trebuie să fie smerit față de celălalt credincios: cel mai în vârstă față de cel tânăr, și cel tânăr față de cel în vârstă! »În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși« (Filipeni 2.3). Dacă mă aflu în lumina lui Dumnezeu, voi vedea mai multe greșeli la mine decât la altul. Aceasta nu înseamnă, că trebuie să trec cu vederea răul pe care îl văd la altul. Trebuie s-o fac tot așa de puțin, cum o fac la mine. Dar îl voi trata cu smerenie adâncă, conștient fiind, că este numai har, faptul că eu nu am căzut mai adânc în același păcat.

Numai dacă suntem smeriți putem să învățăm (Psalmul 25.9). Cel arogant crede că știe totul. Dar numai în smerenie putem să învățăm pe alții în așa fel, ca ei să primească. Povățuirea dă naștere la respingere. Cei tineri pot fi supuși celor bătrâni, numai dacă sunt smeriți.

Cât de puțin cunoaștem noi această smerenie! Și cu toate acestea ea este adevărata podoabă a creștinului, în opoziție cu ceea ce gândește omul natural. Ea ne aduce în societatea Domnului (Matei 11.29). El a adus-o din cer pe pământ; ea este o podoabă cerească. Dar în legăturile practice dintre frați și surori se vede dacă noi ne-am încins cu smerenia, dacă noi suntem cu adevărat asemenea Modelului nostru desăvârșit (Filipeni 2.5)!

Dar dacă nu este așa? »Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har« (Proverbe 3.34; Iacov 4.6; Romani 12.16). Acestea sunt principiile guvernării Lui. Chiar dacă noi suntem copii Lui, suntem supuși acestei guvernări, atâta timp cât vom fi pe pământul acesta. Cât de serios este pentru un copil al lui Dumnezeu, dacă se află într-o stare, în care Dumnezeu trebuie să-i stea împotrivă! Cât de îngrozitor este să avem pe Domnul împotriva noastră, din cauză că hrănim mândria din inima noastră! Dar celor smeriți, care nu gândesc lucruri mari despre ei înșiși, El le dă har. Ce diferență, să ai pe Dumnezeu împotriva ta, sau să stai în harul Său!

Vers. 6-7

1 Petru 5.6,7: Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.

»Smeriți-vă« (Iacov 4.10) s-ar mai putea traduce și prin „fiți smeriți”. Cuvântul grecesc stă în aorist pasiv. Aceasta înseamnă deci: „Ați permis lui Dumnezeu să vă smerească”. Dar este sub forma de poruncă. Prin succesiunea în limba greacă, accentul se pune pe „Dumnezeu”. Mâna Sa a fost în împrejurările care au condus la smerirea lor. Deci în realitate ei nu au avut a face cu oamenii, sau cu împrejurările. Dacă ei nu s-ar fi smerit sub mâna Sa, nu ar fi existat pentru Dumnezeu posibilitatea ca să-i înalțe (Proverbe 15.33).

Dacă ne gândim, că aceeași mână puternică a făcut pe Domnul Isus păcat pentru noi, și L-a lovit în locul nostru, și prin aceasta am primit o mântuire veșnică, și că aceeași mână puternică ne va duce în curând în slavă, în Casa Tatălui (Ioan 14), nu sunt atunci inimile noastre gata să se lase smerite acum de El? Nu vom înțelege noi atunci că și această lucrare a mâinii lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste? Dacă suntem uniți cu un Hristos lepădat, atunci trebuie să avem parte și de lepădarea Sa, și în curând să avem parte și de slava Sa (Ioan 17.22). »Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi« (Romani 8.18). Aceasta așteptăm noi!

Este mult mai binecuvântat să permitem lui Dumnezeu să ne smerească, ca astfel să poată să ne înalțe, decât să ne înălțăm singuri, și astfel să trebuiască ca El să ne smerească (Luca 14.11; 18.14)! Înălțarea de sine este caracterul păcatului! Adam a încercat să se facă ca Dumnezeu (Geneza 3.5), așa cum a făcut și satana (Ezechiel 28.11-17; Isaia 14.12-15), și prin aceasta a devenit sclavul lui satana. Ultimul Adam, care Însuși a fost Dumnezeu, S-a dezbrăcat pe Sine Însuși, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un Nume, care este mai presus de orice Nume (Filipeni 2.9-11)!

Dumnezeu nu poate permite în poporul Său înălțarea de sine. De aceea El va fi totdeauna împotriva celor mândri, și va da har celor smeriți. Cât de puțin ne gândim la aceasta! Atunci Dumnezeu trebuie să ne smerească. El o face, făcându-ne să simțim neputința noastră în împrejurările vieții, sau permițând să urmăm voia firii noastre pământești și prin aceasta să cădem adânc. În felul acesta învățăm cine suntem. Dar este umilitor și cauza multor necazuri, dacă trebuie să învățăm în felul acesta. Puteam să învățăm și în prezența Domnului, privind ce a trebuit El să sufere pentru noi și ce este El.

Cuvântul »îngrijorări« este în limba greacă însoțit de articol, și aceasta înseamnă că este vorba de toate grijile, ca întreg, deci nu fiecare grijă în parte, ci toate la un loc (Matei 6.26; Filipeni 4.6). »A arunca« este în aorist, aceasta înseamnă că noi am făcut-o odată pentru totdeauna. Dacă am făcut aceasta, nu mai pot veni griji noi, căci tot ce ar putea să ne îngrijoreze am aruncat asupra lui Dumnezeu (Psalmul 55.22; 37.5)! Dacă am văzut că mâna lui puternică este în toate împrejurările, și că El conduce și dirijează totul, de ce să ne îngrijorăm atunci? Atunci putem să-I predăm Lui totul, »căci El Însuși îngrijește de voi«! Expresia greacă este mult mai accentuată, ea înseamnă: „Grijile voastre merg la inima Lui, deoarece ele vă apasă! El îngrijește de voi cu o grijă plină de dragoste!” Nu este suficient aceasta pentru noi? Vrem să le luăm din mâna Lui, și să le purtăm singuri?

Din context rezultă, că noi putem să aruncăm grijile noastre asupra lui Dumnezeu, numai după ce noi le-am primit din mâna Sa, smerindu-ne sub mâna Lui cea puternică. Înainte de aceasta n-o putem face. Nu se aseamănă grijile noastre cu cuvintele: »Doamne, nu-Ţi pasă că pierim?« (Marcu 4.38). Este vorbirea necredinței, care nu se încrede în El, El, Cel care dorește să ia asupra Sa tot ce este prea greu pentru copilul Său slab. Nu este cuvântul Său sigur și adevărat? El, Cel care a dat pe Fiul Său pentru noi, să nu ne dea totul împreună cu El? Nu este grija Lui, care a numărat perii capului nostru și niciunul nu cade fără voia Lui, suficient de mare?

El vrea să ia asupra Sa toate pericolele, toate nevoile noastre, căci El ne-a dat bucurie, pe care noi o putem savura, numai dacă suntem eliberați de griji. Domnul ne-a spus, cum lucrurile zilnice din viață devin obstacole pentru viața spirituală (Matei 11.22). Cât de mult ne răpesc grijile energia, chiar și în lucrarea pentru Domnul, pe care trebuie s-o facem (2 Corinteni 2.12)!

Nu există nici cel mai mărunt lucru din viața noastră, care să nu-L intereseze pe Dumnezeu, nici în viața personală, nici în familie, nici la locul de muncă, nici în activitatea noastră în lucrarea spirituală – atât în mijlocul credincioșilor, ca martori ai lui Dumnezeu pe pământ, cât și în legătură cu vestirea Evangheliei la cei nemântuiți. Ce îmbărbătare este să ști; »El îngrijește de voi!«

Vers. 8-9

1 Petru 5.8,9: Fiți treji, și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin aceleași suferințe ca voi.

Cuvântul grecesc pentru „a fi treaz” („nephein”) se mai întâlnește și în 1 Petru 1.13; 4.7; 1 Tesaloniceni 5.6,8 și în 2 Timotei 4.5. Un cuvânt înrudit („nephalios” = „treaz”) se folosește în 1 Timotei 3.2,11 și în Tit 2.2. Înseamnă, că ai gânduri clare, că nu te lași influențat sau amețit de influențe rele. El arată deci, că vezi lucrurile așa cum sunt ele în realitate. »Vegheați« (Luca 21.34-36; Matei 24.42-44) înseamnă „să fi atent, să fi precaut, să nu fii somnoros”. Ambele cuvinte sunt în aorist, și aceasta înseamnă, că ele trebuie să fie o stare permanentă, ceva, care să ne caracterizeze! Faptul că Dumnezeu îngrijește de noi, și de aceea nu trebuie să ne neliniștim, nu înseamnă că acum noi putem dormi!

De ce nu? Deoarece există un dușman și există o luptă. În zilele acelea de prigoană el era un leu care răcnea. Astăzi el se strecoară mai mult ca înger de lumină (2 Corinteni 11.14), și introduce stricăciunea morală, așa cum găsim în a doua scrisoare a lui Petru. Acum Adunarea nu mai este prigonită. Ea s-a făcut una cu lumea, a cărei căpetenie este diavolul. El nu are niciun motiv s-o desprindă de lume prin prigoane. Deoarece starea Adunării este de neîmbunătățit, nici Dumnezeu nu-i mai trimite prigoane, așa cum a făcut în Smirna (Apocalipsa 2.10). Atunci mai exista speranță, ca ea să se reîntoarcă la dragostea ei dintâi (Apocalipsa 2.4), dar acum nu mai este nicio speranță. După ce Adunarea va fi răpită, în timpul necazului cel mare, diavolul va lua încă o dată înfățișarea de leu care răcnește împotriva rămășiței credincioase din cele două seminții ale lui Israel (Apocalipsa 12.13-17). În timpul nostru el se ocupă mai mult cu stricarea adevărului lui Dumnezeu. Și totuși el se poate arăta în vechiul lui caracter față de credincioșii care se despart de biserica unită cu lumea.

Noi trebuie să privim cu ochi deschiși felul pericolelor și realitatea. Să nu vedem lumea și căpeteniile ei mai frumoasă decât este și decât sunt. Dacă suntem călăuziți de firea pământească și de lume, vom fi incapabili de a lupta și diavolul ne va birui ușor. Întrebarea este, dacă noi suntem capabili să vedem atacurile lui. Noi nu trebuie să atacăm; Petru ne vede mereu în lume, în pustie, și aici trebuie numai să ne apărăm. Noi trebuie să atacăm numai atunci când este vorba de „țara” în care trebuie să luăm în posesiune moștenirea noastră, și aceasta este în locurile cerești (Efeseni 6). Dar recunoaștem noi atacurile lui îndreptate asupra noastră, și nu suntem duși în rătăcire? Trebuie să veghem, și să rămânem în mijlocul credincioșilor! Cu cât vom cădea mai mult, și prin aceasta ne îndepărtăm de centru, cu atât vom deveni mai slabi față de dușman, și cu atât mai mult intervine disciplinarea din partea lui Dumnezeu (Deuteronom 25.18; Numeri 11.1).

Cuvântul grecesc pentru »protivnic« („antidikos”) înseamnă și „adversar într-un proces”. Se mai întâlnește și în Matei 5.25; Luca 12.58; 18.3. Din aceste locuri rezultă și sensul cuvântului. În limba greacă cuvântul este însoțit de articol, ca să redea, că este vorba de marele și cunoscutul adversar. „Diavol” înseamnă „calomniator”, unul care din dușmănie face acuzații false (Zaharia 3.1). Expresia »ca un leu care răcnește« arată puterea lui mare, foamea și lăcomia lui de a prăda (Apocalipsa 12.10)! Ce dușman fioros! Nu-l subapreciem noi deseori?

Acest dușman fioros umblă încoace și încolo, și caută pe cine să înghită! Cuvântul »caută« arată dorința, încercarea și intenția lui (Iov 1.7; 2.2). Timpul la care stă verbul în textul original (participiu prezent) arată că el este permanent preocupat cu aceasta. »Pe cine« arată că el nu trece cu vederea pe nimeni, și că nimeni nu este cruțat. Aici ne este prezentat tabloul unui animal de pradă care sfâșie, care niciodată nu se satură să sfâșie și să înghită. Infinitivul aorist arată că el poate să înghită unul după altul, deoarece nu are mult de lucru în privința aceasta.

Dușmanul acesta stă înapoia oamenilor dușmănoși, despre care este vorba de mai multe ori în această scrisoare, și el îi folosește ca unelte ale lui. Ca diavol, prin acuzații false, poate să ațâțe pe oameni împotriva credincioșilor. Dar intențiile lui merg mult mai departe. El nu mai poate lua cu sine pe cei credincioși în locul său veșnic de staționare, în lacul de foc. Dar el poate încerca să-i aducă în conflict cu Dumnezeu, așa că Dumnezeu trebuie să le stea împotrivă (Zaharia 3.1-3; Apocalipsa 12.10-11). Dar aceasta înseamnă și dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, iar pentru ei înșiși pierderea oricărei fericiri. Petru era gata să fie înghițit de el. Dar rugăciunea de mijlocire a Domnului pentru el l-a păzit să nu ajungă să facă ca Iuda; credința lui nu a încetat (Luca 22.31-33; Matei 27.5). Aceasta ne arată legătura dintre versetul nostru cu versetele anterioare. Petru a ajuns sub puterea satanei, deoarece nu a fost smerit, ci s-a încrezut în el însuși.

Este foarte important, să nu pierdem din ochi scopul pe care satana îl urmărește cu atâta putere și perseverență, și ca să fim în stare să-i cunoaștem armele. Câtă vigilență și veghere este necesară pentru aceasta, și în mod deosebit în zilele noastre, deoarece el și slujitorii lui se deghizează în îngeri de lumină (2 Corinteni 11.14-15)! Apostolul Pavel putea să scrie: »Căci nu suntem în neștiință de planurile lui« (2 Corinteni 2.11). El se poate deghiza în înger de lumină. Dar intenția lui, puterea și furia lui, cu care încearcă să-și realizeze planurile, rămân aceleași, până când va fi aruncat în iazul de foc (Apocalipsa 20.10).

Este probabil bine, să urmărim cum este prezentat diavolul în epistole. Pavel scrie credincioșilor din Roma: »Doresc să fiți înțelepți în ce privește binele, și proști în ce privește răul. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.« (Romani 16.19b,20). Nu este aceasta suficient pentru cei care au învățat, că în om nu locuiește nimic bun, dar cel credincios a murit împreună cu Hristos (Romani 3.12; 7.18; 6.8)? Din păcate nu au rămas la aceasta, așa că mai târziu au disprețuit pe credincioșii simpli, deoarece ei, așa cum spun ei, nu au cunoscut adâncimile satanei (Apocalipsa 2.24). Apostolul Ioan a trebuit să numească profetic biserica romană ca fiind o curvă, care era beată de sângele sfinților și a devenit »un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte« (Apocalipsa 18.2,24; 17.2-6)!

Corintenii, care erau firești („sarkikos”), deoarece acordau valoare mare înțelepciunii și oratoriei umane (1 Corinteni 3.3; 2.5), sunt atenționați cu privire la ispitele diavolului, care ia înfățișarea unui înger de lumină (2 Corinteni 2.10 și următoarele): »Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos« (2 Corinteni 11.3,14-14; 12.7).

Credincioșilor din Efes, cărora le-au fost descoperite hotărârile lui Dumnezeu și acum erau deja așezați în Hristos în locurile cerești (Efeseni 1.3-5; 2.2-6), li se aduce aminte de salvarea lor din domeniul căpeteniilor puterii văzduhului. Dar după aceea sunt atenționați cu privire la viclenia lui, care vrea să le conteste posesiunea locurilor cerești și pentru a i se putea împotrivi aveau nevoie de toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6.10-18).

În epistola către Coloseni, în care Hristos le este prezentat ca Cel Înviat, în toată slava Sa și cu toată valoarea lucrării Sale (Coloseni 1.13-22), găsim în scurte cuvinte victoria deplină asupra satanei (Coloseni 2.15).

În prima epistolă către Tesaloniceni vedem că satana împiedică pe Pavel să viziteze pe acești credincioși tineri, că să le dea învățătură (1 Tesaloniceni 2.18). În a doua scrisoare, care vorbește de marea decădere după răpirea Bisericii, găsim descrierea îngrozitoare a puterii lui viitoare pe pământ, după ce ceea ce-l împiedeca a fost luat dinaintea lui (2 Tesaloniceni 2.9).

În prima epistolă către Timotei vedem, că pentru un bătrân există pericolul să cadă în cursa diavolului (1 Timotei 3.6,7). Dar găsim aici totodată, că autoritatea apostolică folosește puterea satanei, ca să disciplineze pe aceia care au eșuat de la adevărul lui Dumnezeu (1 Timotei 1.20). În a doua epistolă către Timotei vedem posibilitatea de reabilitare (2 Timotei 2.26).

Epistola către Evrei îl prezintă pe diavolul, ca pe acela care are puterea morții, prin care toți sunt supuși robiei ei. Dar el a fost nimicit prin moartea Mântuitorului (Evrei 2.14,15).

În epistola lui Iacov el este dușmanul învins (Iacov 4.7); 5.8,9). În prima epistolă a lui Petru l-am văzut ca un leu care răcnește, care caută să înghită pelerinii din pustie. În cartea Apocalipsei îl găsim atât ca satana, cât și ca diavolul, în toată lucrarea lui în Adunare, în lume și față de Israel în ultimele zile. În cele din urmă va fi aruncat din cer pe pământ, după aceea va fi legat în adânc, în timpul împărăției de o mie de ani, iar în final va fi aruncat în iazul cu foc, ca să fie chinuit zi și noapte, toată veșnicia, ca plată pentru lucrarea lui (Apocalipsa 2.9,10,13; 2.24; 3.9; 12.9,12; 20.2,7,10).

Chiar dacă diavolul se arată ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită, – credința știe, că el este un dușman învins. Suntem îndreptățiți să ne împotrivim lui, așa cum spune și Iacov (Iacov 4.7). Numele Aceluia care l-a învins, este suficient să-l pună pe fugă. Dacă ne bazăm pe puterea proprie și ne încredem în înțelepciunea și neprihănirea proprie, vom fi fără putere. Atunci înfrângerea este sigură, așa cum știa și Petru din propria experiență tristă. Puterea noastră este Hristos. Puterea Lui devine desăvârșită în slăbiciune (2 Corinteni 12.9) și harul Lui ne este suficient. De aceea trebuie să ne împotrivim diavolului tari în credință.

„A se împotrivi” nu înseamnă a ataca, ci a se apăra. În pustie nu atacăm. Și acest cuvânt este sub forma de poruncă a aoristului. Porunca spune deci, ca noi să ne caracterizăm prin aceea, că ne împotrivim diavolului. Cuvântul grecesc pentru „tari” („stereos”) se mai întâlnește și în locurile din 2 Timotei 2.19 și Evrei 5.12,14. Din aceste locuri rezultă, că pe lângă „nemișcat” mai înseamnă și „tare”, „puternic”. Deci noi trebuie să fim tari și puternici din punct de vedere spiritual, ca să putem rezista în luptă, fără să suferim înfrângere.

Dar se spune în continuare: »tari în (sau: prin) credință«. Noi trebuie să păstrăm cu tărie adevărul descoperit al lui Dumnezeu. Dacă nu facem aceasta, nu vom putea rămâne în picioare. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este tăria mea, pe ce voi putea atunci să mă mai reazim? Se pare că în zilele noastre și gândurile celor credincioși sunt umplute cu idei științifice, etc. Urmarea este, că credința este subminată. Dacă avem o descoperire inspirată a lui Dumnezeu, atunci este clar, că Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi desființat, așa cum a spus Domnul Isus (Ioan 10.35). Ea nu poate fi nici adaptată la ceea ce îi place omului. Cine face aceasta, neagă că ea este o descoperire. Realitățile nu pot fi niciodată în contradicție cu descoperirea lui Dumnezeu Cel atotștiutor. Dar concluziile, care se trag din realități, își au originea la oamenii cu mintea întunecată. Acolo unde acestea se abat de la Cuvânt, sunt greșite! În zilele noastre se pare că cuvintele învățaților, sau celor aparent învățați, par să aibă mai multă valoare decât cuvintele Bibliei. Se încearcă să se schimbe cuvintele Bibliei în așa fel, ca să fie în concordanță cu cuvintele oamenilor. Dar „descoperirea” nu poate fi niciodată adusă în concordanță cu părerile și concluziile oamenilor.

Domnul Isus a răspuns totdeauna satanei cu cuvintele: »Este scris!« (Matei 4) El a citat mereu din cartea Deuteronom, carte criticată cel mai mult de criticii Bibliei și al cărei caracter sfânt este contestat vehement. Dar fiecare citat din această carte a fost suficient să reducă la tăcere pe satana. Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este totdeauna singura armă de atac și cea mai eficientă armă de apărare împotriva diavolului (Efeseni 6.17). Cine a renunțat la el, este inevitabil pierdut.

Desigur, în versetul nostru este inclusă energia spirituală, care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, deci credința personală, în expresia »credință«, care exprimă adevărul descoperit. Eu nu sunt tare în credință, dacă nu este așa.

Este remarcabil, că apostolul Petru scrie textual: »prin aceleași suferințe«. Eu cred că el vrea să spună, că suferințele cauzate de prigoană nu sunt singurele suferințe. Noi suntem înclinați, să privim suferințele noastre ca fiind cele mai grele. Dar sunt mai multe suferințe, și probabil acestea sunt mult mai grele decât ale noastre (Evrei 12.6). Dar în suferințele din pricina Numelui Domnului Isus, deci prin prigoane, putem ști că noi nu suntem singuri. Este partea întregii frățietăți de aici de pe pământ. Ei toți au aceeași legătură cu Dumnezeu și poartă, ca și noi, numele prețios de „creștin”, care ne leagă de Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta ei au parte de dușmănia satanei împotriva lui Hristos (Ioan 16.33; 2 Timotei 3.12; 1 Corinteni 10.13). Ce mângâiere, că în suferințe nu suntem singuri, ci suntem legați împreună cu toată frățietatea (1 Petru 2.17) – cu toți copiii lui Dumnezeu de pe întreg pământul.

Vers. 10-11

1 Petru 5.10,11: Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

Adversarul nostru poate să fie tare și puternic, și poate să dea târcoale ca un leu care răcnește, dar Dumnezeu este pentru noi. El este Dumnezeul harului! Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? (2 Corinteni 1.3; Iacov 1.17; Romani 8.31; Romani 15.5) Aceasta este încrederea creștinului. Harul este începutul și temelia mântuirii noastre, și el ne ține desăvârșiți (1 Petru 1.10; 3.7; 1.2,13). Ele este temelia și scopul oricărei lucrări (1 Petru 4.10). Nu există har în afara lui Dumnezeu (2 Corinteni 9.8)! El este Dumnezeul harului: »Harul și adevărul a venit prin Isus Hristos« (Ioan 1.17). Dar aceasta înseamnă și că harul este prezent pentru toate împrejurările noastre (Evrei 4.16).

După descrierea tuturor pericolelor de pe cale, a puterii și mâniei satanei, ne-am aștepta la o rugăciune pentru ajutor și pază. Dar apostolul a cunoscut pe Dumnezeu așa cum El a fost descoperit în Domnul Isus, în lucrarea de mântuire săvârșită de El, și în învierea Sa. De aceea el a putut să-și înceapă scrisoarea cu siguranța că noi toți, oricât de slabi am fi, vom fi păziți pentru mântuirea care va fi descoperită în zilele din urmă (1 Petru 1.5). După ce a tratat toate pericolele, toată slăbiciunea noastră și puterea și mânia mare a dușmanului nostru, el este încă pe deplin sigur, că noi vom ajunge la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit (Psalmul 84.7). Ca și apostolul Pavel, el a știut, că Cel ce a început în noi o lucrare bună, o va desăvârși până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1.6). »Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea« (Filipeni 2.12)!

Ce expresie minunată: »Dumnezeul oricărui har«! Ce puțin înțelegem noi de multe ori, ce este harul, și cât de mare este harul lui Dumnezeu! Harul are ca premiză faptul că noi suntem păcătoși. Dacă noi nu am fi fost păcătoși, atunci nu am fi avut nevoie de har, ci de neprihănire. Dar Dumnezeu a știut, ce vom deveni noi, da, El a cunoscut fiecare gând, pe care îl avem noi, fiecare cuvânt, pe care îl spunem, și fiecare faptă, pe care o vom facem, căci El este Atotștiutorul. »Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.« – »De departe îmi pătrunzi gândul« (Psalmul 139). – »Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit« (Isaia 46.10). El ne cunoaște, și ne-a cunoscut din veșnicie, mai bine decât ne vom cunoaște noi vreodată pe pământ. El ne cunoaște mai bine chiar decât ne cunoaște satana. Și cu toate acestea a vrut să ne salveze, să ne facă copii ai Lui și să ne ducă împreună cu Domnul Isus în Casa Tatălui. Și aceasta, cu toate că a știut ce este necesar pentru realizarea acestui țel! El a trebuit nu numai să dea la moarte pe Fiul Său, ci El a știut cine vom fi noi și de ce vom avea nevoie pe calea spre veșnicie. Dacă ne gândim la aceasta în inimile noastre, primim o imagine slabă despre ce este harul. Atunci vom ști și că noi suntem siguri, dacă ne vom încrede pe deplin în El.

Dacă Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la slava Sa veșnică, atunci știm, că vom ajunge acolo (1 Tesaloniceni 2.12; 2 Tesaloniceni 2.14), și aceasta cu atât mai mult, cu cât știm că această chemare este în Hristos Isus (Efeseni 1.3-5). Să fie oare posibil, ca El să nu intre în slavă? Dar El este deja acolo (Efeseni 1.19-23)! Deci atunci este sigur și pentru noi.

Dar aceasta nu este totul. Slava lui Dumnezeu a fost descoperită în Hristos. Dumnezeu în dumnezeirea Sa absolută locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, și niciodată nu L-a văzut vreun om, și nici nu poate să-L vadă (1 Timotei 6.16). Dumnezeu a fost descoperit în Hristos, și în felul acesta El este punctul central al slavei divine, căci numai în El se poate ea vedea. Deci cine este în Hristos, este în slavă, în măsura în care ea a fost descoperită. Aceasta este deja acum așa, dar va fi pe deplin văzută abia atunci când El va descoperi pe deplin slava Sa, și noi vom fi cu trup și suflet la El, acolo unde totul Îl descoperă pe El.

Ce minunat este să vezi slava veșnică a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos și să te gândești că tot ce strălucește din punct de vedere moral din Dumnezeu, prezentarea desăvârșită a slavei morale se vede în Hristos (Evrei 1.3)! Dumnezeu revelat în tot ce este El! Noi ne găsim în această revelație și suntem capabili să rămânem în ea (Coloseni 1.12). Este posibil ca omul să rămână în prezența slavei lui Dumnezeu!

Noi am fost chemați deja la această slavă (1 Petru 1.2,15). Aici nu este chemarea dorinței lui Dumnezeu, ci este chemarea voinței Sale, căreia nimeni nu i se poate împotrivi (Romani 8.30). Așa cum Petru vede lucrurile, noi vom intra în slavă abia în viitor, căci el ne vede acolo unde este trupul nostru, adică pe pământ, într-o lume care este dușmană față de Dumnezeu, care a lepădat pe Hristos. Scrisorile lui sunt adevărate scrisori ale pustiei. Pe moment, el nu merge mai departe de mântuirea sufletului (1 Petru 1.9).

Și cu toate acestea vedem, că aici la sfârșitul scrisorii sale merge mai departe decât în vorbirea sa din Faptele apostolilor, și chiar mai departe decât conținutul scrisorii sale. Este adevărat, că începutul scrisorii sale are o asemănare mare cu începutul scrisorii către Efeseni (1 Petru 1.3), dar el nu merge mai departe de învierea lui Hristos, în timp ce apostolul Pavel Îl vede pe Hristos în cer. Drept urmare, Petru ne vede aici pe pământ, în timp ce apostolul Pavel ne vede în Hristos în locurile cerești (Efeseni 2.6). Dar în timp ce Petru pe parcursul întregii scrisori ne îndreaptă privirea spre slava viitoare a Domnului aici pe pământ (1 Petru 1.4,5,7,13; 4.13; 5.1,4), adică în Împărăție, el ne prezintă aici slava veșnică. Aceasta merge mult mai departe decât Împărăția de o mie de ani, căci ea este în cer și în veșnicie! Deci aici îl urmează pe apostolul Pavel, cu toate că nu se ridică la aceeași înălțime. El nu vorbește de unirea trupului lui Hristos (Adunarea) cu Capul lui, ca și Cap peste toate lucrurile din cer și de pe pământ (Efeseni 1.20-23; Coloseni 1.18-20). Lui Pavel i-a fost dăruit să descopere hotărârile veșnice și nemărginite ale lui Dumnezeu. Dar amândoi au fost călăuziți de Duhul Sfânt, să prezinte izvorul tuturor binecuvântărilor: Dumnezeu și Tatăl Domnului Isus, Dumnezeul oricărui har!

Putem să vedem aici înțelepciunea Duhului Sfânt. Am văzut în primul verset (1 Petru 1.1), că scrisoarea a fost adresată credincioșilor aflați în ținuturi unde apostolul Pavel a lucrat mult și unde el a trimis unele din scrisorile lui. Deoarece Petru prezintă, potrivit cu înțelepciunea lui Dumnezeu, un alt aspect al adevărului, se putea ușor întâmpla, ca la destinatarii scrisorii să apară gândul, că el respingea învățătura apostolului Pavel. El era apostolul circumciziei și de aceea poseda autoritate apostolică și (pe drept) un nume mai mare în rândul credincioșilor iudei, cărora le era adresată scrisoarea. În acest verset el recunoaște învățătura apostolului Pavel ca adevăr divin. El o confirmă și prin aceea, că el numește cu cinste pe Silvan, cunoscutul însoțitor al lui Pavel în călătoriile lui, și îl include în alcătuirea scrisorii și (probabil) în aducerea ei. Dumnezeul oricărui har este adevărata siguranță pentru tot ce ar putea să ne facă creaturile, fie ei oameni, ori satana, și aceasta cu atât mai mult cu cât El ca Tată veghează necurmat asupra noastră (1 Petru 1.13-17).

Într-adevăr, noi trebuie să suferim, cât timp vom fi pe pământ (1 Petru 1.6). Noi suntem uniți cu Hristos cel lepădat de lume. Noi nu am primit încă mântuirea trupurilor noastre (Romani 8.23). Exista pericolul, ca destinatarii acestei scrisori, ca iudei de odinioară, să uite acestea. Era în foarte mare opoziție cu concepția lor iudaică de altă dată, care vedea pe Mesia numai ca pe marele Biruitor asupra tuturor dușmanilor Lui pământești. Noi trebuie să luăm parte la suferințele Lui pentru dreptate, adevăr și dragoste (Romani 8.17). Noi trebuie să suferim și pentru Numele Lui. Dar este numai pentru scurt timp; după aceea urmează slava (Evrei 10.32-39; 2 Corinteni 4.17).

Prin forma timpului la care stă verbul »veți suferi« (participiu aorist), apostolul exprimă, că el vede suferințele ca trecute. El Însuși, Dumnezeul oricărui har, va desăvârși, va întări, va da putere și va face neclintiți. Cuvântul grecesc pentru „a desăvârși” se folosește și pentru repararea plaselor de prins pește (Matei 4.21; Marcu 1.19). În 1 Corinteni 1.10 este tradus prin »uniți în chip desăvârșit«, în Galateni 6.1 prin »a ridica«; vezi și 1 Tesaloniceni 3.10. Din aceasta rezultă, că înseamnă: „a pune în ordine, a restaura, a face desăvârșit, în așa fel că nu mai lipsește nimic”. – Cuvântul pentru „a întări” (2 Tesaloniceni 2.17) aparține aceleiași familii ca și „tari” din versetul 9. Înseamnă deci: „a face să fie tare«. – „A face neclintit”, înseamnă a așeza pe un fundament tare, așa că nu mai putem cădea. Dacă credem că ne scufundăm, vom simți imediat stânca care este sub noi.

Petru însuși a experimentat în împrejurări lipsite de speranță, că era adevărat ce scria: când Domnul era sub puterea dușmanilor și a fost omorât, iar el însuși s-a lepădat cu jurământ de El. Ce mângâiere a adus destinatarilor scrisorii aceste cuvinte încurajatoare, în împrejurările lor grele și periculoase! Și nu sunt ele și pentru noi tot așa? Nu sunt dorințe, ci asigurări, că Dumnezeu va face așa. Să le primim în deplina lor valoare, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu însuși!

El va restaura pe aceia care nu au nimic în ei înșiși și sunt plini de lipsuri, îi va pregăti în chip desăvârșit. El va întări pe cei care nu au nici cea mai mică putere și a căror singură salvare este să se sprijine pe brațul Lui puternic, și care totuși sunt proști, încercând mereu să se încreadă în sine și să meargă pe cale în propria putere. El îi va face neclintiți, așa că ei vor sta tari în credință împotriva dușmanului. El va așeza pe stâncă pe aceia care nu au nimic și nu au niciun fundament!

Să nu ne unim noi cu apostolul în această cântare de laudă! »A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.«

În limba greacă lipsește verbul „să fie”. Este probabil din cauză că este posibilă folosirea verbului „a fi” atât sub forma „să fie” cât și sub forma „este”? Deoarece Dumnezeu are toată puterea, noi suntem siguri că El va face cele spuse în versetul 10. Dar credinciosul care Îl adoră și în atotputernicia Lui, dorește ca toate acestea să devină vizibile pe deplin până în veșnicie! Cuvântul grecesc pentru „putere” („kratos”) înseamnă putere în legătură cu tăria. De aceea este tradus și cu „tăria”. În Noul Testament se mai întâlnește și în Luca 1.51; Faptele apostolilor 19.20; Efeseni 1.19; 6.10; Coloseni 1.11; 1 Timotei 6.16; Evrei 2.14; 1 Petru 4.11; 5.11; Iuda 25; Apocalipsa 1.6; 5.13. În Evrei 2.14 este puterea diavolului, în toate celelalte locuri este puterea lui Dumnezeu sau a Domnului Isus.

Cea mai mare parte a manuscriselor au: »A Lui să fie slava și puterea, etc.« Unele (și printre ele și Codex Vaticanus și Codex Alexandrinus) nu conțin cuvintele tipărite cursiv. Cu toate că acele manuscrise care le omit sunt puține la număr, s-ar putea spune, ținând seama de context, că au dreptate. Cu privire la prima parte a frazei se potrivește „puterea”, care ar înfăptui acestea, dar „slava” nu se potrivește așa de bine. Este ușor de înțeles, că aceste cuvinte au fost adăugate mai târziu, deoarece ele se întâlnesc în diverse alte doxologii (cântări de laudă adresate lui Dumnezeu – 1 Timotei 6.16; Iuda 25; Apocalipsa 1.6) împreună cu „puterea sau tăria” (1 Petru 4.11).

Vers. 12-14

1 Petru 5.12,14: V-am scris aceste puține rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc și să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-ați alipit. Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu. Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste. Pacea să fie cu voi toți care sunteți în Hristos! Amin.

Aproape în general se presupune că numitul Silvan este identic cu cel numit în alte locuri (2 Corinteni 1.19; 1 Tesaloniceni 1.1; 2 Tesaloniceni 1.1), cu excepția lui Sila din Faptele apostolilor 15; 16; 17 și 18. Pentru aceasta există motive bine întemeiate. În Scriptură nu se obișnuiește să se dea unei a doua persoane același nume fără să se numească anumite caracteristici ale ei, dacă prima persoană este bine cunoscută (Ioan 14.22); și acest Silvan sau Sila era bine cunoscut. Inițial a venit din Ierusalim și era un conducător între frați (Faptele apostolilor 15.22). Petru l-a cunoscut foarte bine din timpul acela. Mai târziu el a însoțit pe apostolul Pavel în călătoriile lui, chiar și în ținuturile unde apostolul Petru și-a trimis scrisoarea (Faptele apostolilor 15-18). Deci destinatarii scrisorii îl cunoșteau. Cuvintele lui Petru dau impresia că mult timp el nu a văzut pe Silvan. El îl numește un „frate credincios, așa cum cred eu”. El arată impresia lui, dar cu o anumită rezervă.

Petru se folosește de acest Silvan, ca să ducă scrisoarea și probabil ca s-o scrie. Cuvântul poate avea ambele înțelesuri. Dar din recomandarea „un frate credincios” se poate deduce cu certitudine, că el a dus scrisoarea. Compară 1 Corinteni 16.10-11; 2 Corinteni 8.23; Filipeni 2.25; Coloseni 4.7-10; Efeseni 6.21.

Vedem în aceasta înțelepciunea lui Dumnezeu, precum și armonia bună și plăcută care era între apostoli. Odinioară Petru a fost foarte necredincios cu privire la adevărul despre libertatea în Hristos – atât față de cei dintre națiuni, cât și față de iudei – pe care el l-a cunoscut bine, și pe care l-a apărat (Galateni 2.11-17) Faptele apostolilor 10; 11; 15). Pavel, mai tânăr și venit mai târziu, l-a mustrat public din cauza aceasta. Vedem însă, că Petru, fără nici-un fel de ură ascunsă, îl numește »prea iubitul nostru frate Pavel«. El recunoaște scrisorile lui Pavel ca „scripturi”, adică ca Cuvânt al lui Dumnezeu (2 Petru 3.15-16). Petru scrie aici la credincioșii aflați în ținuturile în care Pavel a predicat Evanghelia deplină a harului, o scrisoare în care pune tot accentul pe »adevăratul har al lui Dumnezeu, … de care v-ați alipit«. Se unește în privința aceasta cu Silvan, cunoscutul lucrător împreună cu Pavel, care cu siguranță și el le-a vestit harul. Prin aceasta el recunoaște pe deplin, că ceea ce a predicat Pavel sunt gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut ca cei care erau »plini de râvnă pentru Lege« (Faptele apostolilor 21.17-24) să poată folosi pe Petru ca atu împotriva lui Pavel. De aceea îl pune pe Petru, apostolul circumciziei, un stâlp între credincioșii dintre iudei (Galateni 2.7-9), să scrie în mod deosebit despre har! Mult mai concret decât oricare alt scriitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Este o scrisoare scurtă, dar ea este scrisă ca să atenționeze și să confirme, că »adevăratul har al lui Dumnezeu este acela în care voi stați«! În unele manuscrise stă scris: „în care voi trebuie să stați”. Dacă aceasta este corect, atunci accentul s-ar pune mult mai pregnant. Vedem aici iarăși pe bătrânul Petru, care în Ierusalim a apărat cu multă înflăcărare același adevăr, când a fost atacat (Faptele apostolilor 15.11).

Cât de potrivit a fost Silvan ca să aducă această scrisoare despre suferințe! Cu spatele rănit de loviturile de nuiele și picioarele zdrobite în butuci a stat împreună cu Pavel în închisoarea din Filipi și a cântat cântări de laudă (Faptele apostolilor 16.23). El a știut ce înseamnă să suferi pentru neprihănire și pentru Numele Domnului. Putea să aibă compasiune cu frații.

Versetele 13 și 14, așa cum sunt ele de simple, au fost prilejul multor comentarii și presupuneri – da, putem liniștiți să spunem fantezii. Motivul este că chiar de la început a existat năzuința să se dea bisericii din Roma un rol conducător, sau mai corect spus, ea însăși să-și asume rolul de episcop („supraveghetor”). În acest scop s-a răspândit mai întâi zvonul, că Petru a fost 25 de ani episcop de Roma. L-au ales pe Petru, pentru că s-a presupus că Domnul i-a dat autoritatea supremă în Adunare (Matei 16.19). Superstiția și necredința sunt totdeauna proaste. În Matei 16 nu este vorba de Adunare, ci de Împărăția cerurilor. Puterea de a lega și a dezlega a dat-o Domnul celor doi sau trei care sunt adunați în Numele Lui (Matei 18.18). În afară de aceasta, Scriptura spune categoric, că slujba lui Petru și a celorlalți apostoli se va sfârși, nu numai cu privire la persoane, ci și în ceea ce privește caracterul ei (Ioan 15.26; 21.19; 14.17), în timp ce slujba apostolului Pavel va continua să existe. Cei doisprezece au mărturisit despre viața Domnului pe pământ, și despre învierea Lui. De aceea a trebuit ca ei să fi fost de la început cu Domnul (Faptele apostolilor 1.22; Ioan 15.27). În afară de aceasta lucrarea lor era pentru cei aflați sub circumcizie, pentru iudei (Galateni 2.8-9). De aceea după Faptele apostolilor 15, unde poziția credincioșilor dintre națiuni față de Lege este definită (2 Corinteni 3.3-18), practic nu-i mai găsim numiți. Toate epistolele, care tratează adevărata poziție creștină și Adunarea în rânduirea ei, sunt scrise de Pavel. Nici Petru, nici Iacov și nici Ioan nu scriu despre Adunare. Ei văd pe cei credincioși ca o parte a celor douăsprezece seminții (Iacov), ca credincioși împrăștiați, care împreună constituie frățietatea (Petru), sau ca familie a lui Dumnezeu (Ioan), dar niciodată ca trup al lui Hristos, și nicidecum ca și Casă a lui Dumnezeu, cu excepția caracterului deosebit, sub care l-am văzut în 1 Petru 2. Scriptura nu dă nici cel mai mic indiciu, că Petru ar fi fost vreodată în Roma. Dimpotrivă, ea oferă argumente puternice pentru acceptarea contrariului. În primul rând lucrarea lui de apostol al circumciziei era acolo unde erau cei mai mulți iudei, și aceasta nu era în Roma. Apoi, epistola către Romani dovedește că el nu a predicat Evanghelia în Roma. Numele lui nici nu este măcar amintit în această epistolă, și nici măcar în urările transmise acestor credincioși. Tot așa de puțin găsim numele lui în Faptele apostolilor în capitolele referitoare la Roma și în epistolele pe care Pavel le-a scris din Roma. Și în ultima scrisoare, pe care Pavel a scris-o din Roma cu puțin timp înainte de martiriul său (2 Timotei), Petru nu este numit, cu toate că tradiția spune că Pavel și Petru au murit moartea de martir aproximativ în același timp în Roma. Dacă Petru ar fi fost în Roma, atunci puținele cuvinte dezonorante »toți m-au părăsit« (2 Timotei 4.16) ar fi fost valabile și cu privire la Petru. Dar aceasta nu putem s-o acceptăm cu privire la el.

Dar și cuvintele, pe care Petru le scrie aici, sunt o mărturie puternică împotriva afirmaților amintite. Din scrisoare rezultă clar, că ea a fost scrisă târziu. Aceasta dovedește că Petru nu a fost în Roma, ci în Babilon. Acest fapt face totodată improbabil ca Petru să fi fost mai târziu la Roma. Este clar că se încearcă să se elimine această mărturie. În felul acesta s-a ajuns să se afirme că prin „Babilon” se înțelege Roma. Aceasta are o aparență de adevăr, deoarece în descrierile profetice de mai târziu ale bisericii viitoare decăzute și a judecății lui Dumnezeu asupra ei, biserica romană este numită curvă, Babilonul cel mare (Apocalipsa 14.8; 17.5).

Nu există nici o dovadă pentru afirmația că în vorbirea codificată a creștinilor de la început, Roma ar fi fost numită „Babilon”. În primul rând, în tot Noul Testament, cu excepția cărții profetice Apocalipsa, Roma este numită cu numele ei propriu. În al doilea rând, nu era niciun motiv să fie numită altfel, căci în timpul acela nu existau prigoane din partea regimului de la Roma. Acestea au început mult mai târziu. Chiar și prigoana din timpul lui Nero nu a trecut peste granițele Romei. În afară de aceasta, nu au numit ca motiv faptul că ei erau creștini, ci că ei au dat foc Romei. De la o scrisoare așa de simplă și intimă, în care faptele sunt numite pe nume (chiar și localitățile unde locuiau destinatarii) nu se așteaptă o astfel de vorbire simbolică.

Ţinuturile Babilonului și cetatea cu același nume, cunoscute din Scriptură, cu siguranță se aflau în acel timp într-o stare de decădere. Dar Babilonul era foarte populat, și în mod deosebit de iudei. Chiar secole după aceea era cunoscut prin renumitele școli rabinice, al căror Talmud (o colecție de prelegeri ale unor rabini cunoscuți cu privire la comentarii la Vechiul Testament), în număr mare de volume, ne oferă aceste dovezi. Este ușor de înțeles, că apostolul iudeilor voia să vestească Evanghelia acestei mulțimi de iudei. În ziua cincizecimii (Rusalii) unii dintre ei au fost în Ierusalim și au auzit-o acolo (Faptele apostolilor 2).

Petru transmite urările „celei alese împreună cu ei” din Babilon. Este clar, că este vorba de soția lui Petru. Scriptura ne spune, că Petru a luat-o cu el în călătoriile sale (1 Corinteni 9.5).

Într-o scrisoare în care credincioșii sunt văzuți și li se adresează ca fiind caracterizați de alegere (1 Petru 1.2), și în care femeile credincioase sunt numite în mod deosebit »moștenitoare împreună cu voi a harului vieții« (1 Petru 3.7), această denumire nu este ceva deosebit. Presupunerea că aici este vorba de Adunarea locală, după părerea mea este lipsită de orice fundament. Eu cred, că ea se bazează pe aceeași dorință, pe care am văzut-o la Babilon: să introducă Roma. Dar așa cum am spus, Petru nu tratează tema Adunării, ci el vede pe cei credincioși ca străini, care împreună constituie frățietatea. Dar nici aceasta nu este posibil, căci el nu limitează frățietatea la o localitate. Ar fi foarte ciudat să numească totodată pe fratele Marcu. Niciunde nu găsim că se vorbește despre o Adunare în Babilon. Compară epistola a doua a lui Ioan versetele 1 și 13 (2 Ioan 1,13).

Cât de minunat este să vedem în ce mod plăcut vorbește Petru despre Marcu. Cu siguranță l-a cunoscut în anii tinereții (Faptele apostolilor 12.12) și a fost tatăl lui spiritual. Scriptura redă mai multe exemple despre relațiile tată-fiu între cei credincioși. Ne gândim numai la Pavel și Timotei, la Tit și la Filimon (1 Corinteni 4.17; Galateni 4.19; 1 Timotei 1.2; 2 Timotei 1.2; 2.1; Tit 1.3; Filimon 10). Tot așa vedem aici din partea lui Petru dragoste părintească și influență părintească, așa cum a fost la Pavel cu privire la Timotei și Tit. Pe de altă parte este dependența copilărească. Cât de frumos este să vezi o astfel de relație spirituală între credincioșii bătrâni și tineri! Petru numește pe Silvan »fratele credincios«; în aceasta vedem mai mult aspectul egalității, și nu al filiațiunii.

Vedem casa mamei lui Marcu că era punctul central spiritual al credincioșilor din Ierusalim (Faptele apostolilor 12.12). Murise probabil tatăl lui? Marcu era nepotul lui Barnaba (Coloseni 4.10). Aceasta explică probabil de ce Pavel și Barnaba l-au luat în prima lor călătorie misionară (Faptele apostolilor 13.13). Dar greutățile au fost prea mari pentru credința lui Marcu. Legăturile familiare au pricinuit multe greutăți în relațiile spirituale. Se pare că ele au avut influență și asupra lui Barnaba (Faptele apostolilor 15.37), cu toate că Scriptura a considerat necesar să ne spună că numele lui înseamnă „fiul mângâierii” și că el »era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință« (Faptele apostolilor 11.24). Urmarea pentru Barnaba a fost, că el a fost exclus de la lucrarea mare, pe care Domnul a vrut s-o înfăptuiască prin Pavel. Numele lui nu mai este numit în această privință.

Din fericire Ioan-Marcu s-a maturizat spiritual. El a recâștigat încrederea lui Pavel, așa că acesta l-a putut iarăși recomanda (Coloseni 4.10). La sfârșitul vieții sale, el spune că Marcu îi este de folos în lucrare (2 Timotei 4.11). Aici în epistola lui Petru îl găsim la prietenul lui părintesc și la soția lui, cu siguranță ca să le ajute la bătrânețea lor în călătoria lungă într-o țară străină. Mai târziu, Duhul Sfânt îl folosește să scrie evanghelia după Marcu, în care vedem pe Domnul ca Slujitorul credincios. Este remarcabil, să găsim aici împreună pe Marcu și Sila (Silvan), care amândoi au luat parte la conflictul dintre Pavel și Barnaba.

Ca și Pavel, Petru spune credincioșilor să se sărute (Romani 16.16). Dar el vorbește despre un sărut al dragostei, în timp ce Pavel scrie despre o sărutare sfântă (1 Corinteni 16.20; 2 Corinteni 13.12; 1 Tesaloniceni 5.26). Ambele sunt importante! Trebuie să fie o sărutare de dragoste. Dar noi știm cum firea pământească a degradat noțiunea de dragoste. De aceea Pavel scrie, ca sărutul credincioșilor să fie sfânt. Petru folosește cuvântul pentru dragostea divină („agape”), pe care zadarnic îl căutăm în cărțile Greciei antice, dar pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl folosește cu predilecție. Am văzut în 1 Petru 4.8 că această dragoste își are originea în Dumnezeu și de aceea nu poate să fie lipsită de sfințenie.

Cât de nedemne sunt certurile și duhul de partidă dintre credincioși. Cât de scumpă este ultima dorință, ca toți, câți suntem în Hristos, să avem pace (Ioan 20.20). Noi avem pace pentru conștiința noastră, privind la Mielul sacrificat. Pacea lui Dumnezeu o avem dacă înfăptuim în inimile noastre ce ne spun versetele 10 și 11.

Studiul epistolei 1 Petru (4)
1 Petru 4

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 4

Vers. 1-2

1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârșit-o cu păcatul, pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.

Cuprins

În primele șapte versete ale acestui capitol, apostolul vorbește în continuare despre principiile generale de guvernare ale lui Dumnezeu. Capitolul 3 s-a încheiat cu glorificarea lui Hristos Isus. Totul Îi este supus, și El este gata să judece vii și morții. Acesta este un motiv pentru noi să trăim despărțiți de lume și principiile ei. Căci cu toate că Domnul este glorificat, lumea încă Îl mai respinge, și oricine este unit cu El va fi respins de lume.

Care este principiul de viață al lumii? Este facerea voii proprii, adică voia omului vechi. Din cauză că inima omului este stricată, aceasta înseamnă facerea poftelor și plăcerilor inimii stricate (Marcu 7.21-23, versetul 2).

Este datoria creaturii, să facă voia lui Dumnezeu. Toate lucrurile au fost create pentru El (Coloseni 1.16). De aceea este clar, că creatura are obligația să slujească Creatorului ei. Acesta este (pentru orice minte clară) marele principiu care domină în relațiile dintre Creator și creatură. De aceea este și etalonul, după care se apreciază dacă ceva este păcat, sau nu este: »Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege« (1 Ioan 3.4). Tot ce face omul, fără să țină seama că Dumnezeu are autoritate asupra lui, este păcat. Deoarece omul care nu s-a întors la Dumnezeu face numai propria lui voie, aceasta înseamnă, că tot ce face el este păcat. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Toate întocmirile gândurilor din inima lui sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău« (Geneza 6.5). Și tot așa: »Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar« (Romani 3.12).

Domnul Isus a venit să nimicească păcatul, să-l desființeze prin jertfa Lui Însuși (Evrei 9.26). Pe pământul cel nou și în cerul nou aceasta va fi în chip desăvârșit așa. Atunci păcatul va fi luat din lume (Ioan 1.29). Atunci nu va mai exista nimic care să se împotrivească lui Dumnezeu, așa că Dumnezeu va putea locui la oameni (2 Petru 3.13; Apocalipsa 21.3). Acum nu este așa. Dar fundamentul a fost pus la cruce. Pe baza sângelui Lui prețios, cândva cerul și pământul, toate lucrurile, vor fi împăcate cu Dumnezeu. Dar numai noi, credincioșii, suntem deja acum împăcați, adică am fost aduși în relația adevărată cu Dumnezeu (Coloseni 1.19-21). De aceea se spune tesalonicenilor, că ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, »ca să slujească Dumnezeului viu și adevărat«. Am văzut, că prin nașterea din nou, Duhul Sfânt ne-a pus deoparte spre ascultarea lui Isus Hristos, adică, la ascultarea pe care El a arătat-o în viața Sa pe pământ (1 Petru 1.2).

Omul născut din nou are deci un cu totul alt principiu de viață decât are omul lumii acesteia. El slujește lui Dumnezeu într-o lume care își slujește sie însuși și poftelor inimii lui stricate. El va trebui deci să înoate totdeauna împotriva curentului. De aceea lumea îl va urî și îl va prigoni, deoarece el nu numai că nu face ce face ea (versetul 4), ci prin faptele lui el condamnă lumea. Orice om are conștiință, care îl acuză, când face anumite lucruri; și oricine face răul, urăște lumina (Ioan 3.20).

Cu cât un copil al lui Dumnezeu trăiește mai mult în concordanță cu poziția lui, adică, ascultă de Dumnezeu și Tatăl lui, cu atât lupta va fi mai înverșunată. De aceea el trebuie să se înarmeze cu cele mai grele arme, care se găsesc (Psalmul 144.1; Psalmul 78.9). Cuvântul grecesc „hoplisasthe”, care a fost tradus prin: »înarmați-vă cu …«, a fost folosit pentru un soldat grec, care și-a îmbrăcat armătura și și-a luat armele. În mod deosebit s-a folosit pentru un soldat prevăzut cu arme grele, în opoziție cu unul înarmat cu arme ușoare.

Cuvântul grecesc „ennoian” (gândire) se întâlnește numai aici și în Evrei 4.12, unde s-a tradus cu „simțirile”. Septuaginta îl folosește și în Proverbe, de exemplu Proverbe 2.11, tradus în românește cu „priceperea”.

Deci noi trebuie să ne înarmăm cu felul de gândire al Domnului Isus. Ca întotdeauna (vezi introducerea), apostolul ne prezintă pe Domnul ca marele nostru model. El se leagă de 1 Petru 3.18, unde am văzut, că Hristos a suferit pentru păcătoși, pentru noi, și a murit.

Da, ce suferințe a îndurat Domnul. Când a venit pe pământ, nu a fost loc pentru El în casa de poposire. Abia S-a născut, și a trebuit să fugă în Egipt, deoarece Irod căuta să-L omoare. După întoarcerea Lui, din cauza unui alt Irod a trebuit să locuiască în Nazaret și nu în Ierusalim, »orașul Marelui Împărat«. În timp ce S-a prezentat în public, rudele Lui au căutat să-L prindă, »căci ziceau: „Și-a ieșit din minți”« (Marcu 3.21). Concetățenii Lui, în mijlocul cărora a crescut, au vrut să-L omoare (Luca 4.29). El a trebuit să îndure împotrivirea din partea păcătoșilor (Evrei 12.3). La dragostea Lui au răspuns cu vrăjmășie și dragostea Lui au răsplătit-o cu ură (Psalmul 109.2-5). Un ucenic L-a trădat, un altul s-a lepădat de El cu jurământ: toți L-au părăsit.

Marele preot, instaurat de El Însuși, pentru ca acesta să obțină har de la El pentru păcătoși, a dispus să-L prindă și pe baza mărturisirii Lui, cu privire la cine era El, L-a condamnat la moarte. Pilat, care a obținut autoritatea de la El (Geneza 9.6), ca prin aceasta dreptatea să fie păstrată, a dispus crucificarea Lui, cu toate că a mărturisit, că El era nevinovat.

Robii marelui preot și soldații lui Pilat L-au batjocorit și L-au maltratat. L-au scuipat în față. Tâlharii, crucificați împreună cu El, Îl batjocoreau. Cei adunați în jurul Lui își băteau joc de El, făcând din teama sufletului Lui tema batjocurilor lor. Când a strigat: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?«, au răstălmăcit intenționat cuvintele Lui și au strigat: »Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!«

Și pe când atârna pe cruce și toată lumea, în toate nuanțele ei, sub călăuzirea lui satana și a tuturor forțelor întunericului L-au înconjurat, Dumnezeu a pus peste El toate păcatele noastre și L-a făcut păcat (2 Corinteni 5.21). Ce a însemnat aceasta pentru sufletul lui Sfânt, când a trebuit să poarte miliardele de păcate (1 Petru 2.24), să fie făcut păcat, ca și cum El ar fi avut o natură păcătoasă, ca și noi, ca și cum El ar fi fost izvorul tuturor păcatelor, pe care noi le-am făcut. Simțim ceva din aceasta, atunci când El plânge: »M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele, și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului Meu, și Mi se moaie inima« (Psalmul 40.12).

Dumnezeu L-a părăsit în acest moment. El a trebuit să strige: »Pentru ce M-ai părăsit?« Atunci L-a lovit sabia dreptății lui Dumnezeu. El a trebuit să spună: »M-ai adus în țărâna morții« (Psalmul 22.1,15; Zaharia 13.7). Părea ca și cum Dumnezeu a trecut de partea lumii, care L-a omorât, de partea lui satana, care s-a năpustit asupra Lui cu toată răutatea și puterea. Ce suferințe!

Toate acestea le-a făcut pentru mine! El este »Fiul lui Dumnezeu, care M-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine« (Galateni 2.20). Ce motiv pentru inima mea, ca să-I închin toată viața mea, să fiu despărțit de lumea care I-a făcut toate acestea!

Apostolul Pavel merge, ca întotdeauna, până la rădăcină, atunci când aplică moartea lui Hristos la noi și din aceasta trage concluzia, că noi am murit față de păcat (Romani 6). Apostolul Petru nu merge așa de departe. El rămâne la rezultatul practic, la datoria care rezultă din moartea lui Hristos, ca o realitate în domeniul spiritual, ca noi să nu mai slujim păcatului, ci să umblăm ca oameni neprihăniți, conform modelului lui Hristos. Ambii apostoli scriu cu aceiași intenție. Petru nu ne prezintă atât de mult suferința lui Hristos, ca să ne amintească că El a îndurat-o pentru noi, ci el vrea mai multă să ne atragă atenția la un alt aspect, cum a mers El pe drumul Său în ascultare. El a venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu (Evrei 10.7). Tot ce a făcut El era voia lui Dumnezeu. El putea spune, că El totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui. Mâncarea Lui era să facă voia Aceluia care L-a trimis. Domnul nu a cedat niciodată lumii, niciodată El nu a cedat păcatului. Satana a folosit toată viclenia și toată puterea lui, ca să-L depărteze de pe drumul ascultării. Dar nu i-a reușit. Domnul a suferit mai bine foamea, decât să mănânce, dacă Tatăl nu i-a dat mâncare (Matei 4.2-4). Da, El a îndurat mai bine toate suferințele, de care a avut parte la cruce, El a murit mai degrabă încărcat cu păcatele noastre sub judecata unui Dumnezeu sfânt și drept, decât să nu facă voia lui Dumnezeu. Când satana I-a pus înaintea ochilor, în grădina Ghetsimani, toate suferințele de care va avea parte pe Golgota – suferințe, care au fost așa de îngrozitoare, că la privirea lor L-au făcut să se roage »cu strigăte și cu lacrimi«, iar sudoarea Sa a devenit ca niște picături mari de sânge – El a zis: »Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!«

Dar acum Domnul se odihnește față de păcat, sau a terminat-o cu păcatul, așa cum se mai poate traduce. Nici satana, nici păcatul și nici lumea nu mai pot veni la El, căci prin moartea Sa Domnul a părăsit această scenă a luptei.

Cu toate că noi mai suntem în lume, și pentru noi este valabil principiul: »Cine a suferit în trup, a sfârșit-o cu păcatul.« Când Domnul Isus a fost pe pământ, păcatul nu a găsit în El niciun punct de atac. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3.5). El a fost ispitit în toate privințele, ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4.15)[1]. Deoarece noi avem păcatul locuind în noi, acest principiu este abstract pentru noi, adică, influențele nu sunt luate în considerație.

Realizarea practică va avea loc la noi totdeauna numai parțial, chiar și în ce privește timpul, căci noi nu suntem totdeauna la fel.

Și cu toate acestea și noi am terminat-o cu păcatul, dacă prin credință primim moartea lui Hristos pentru noi. Noi mai trăim în lume și cu toate acestea viața noastră este în adevăratul sens al cuvântului în afara lumii. Noi aparținem unei cu totul altei lumi, și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Primirea lucrării lui Hristos are ca urmare o schimbare totală a poziției noastre. Noi nu mai putem trăi în trup după poftele omului, ci numai potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar aceasta va însemna suferință în trup, opoziție din partea păcătoșilor care ne înconjoară, așa cum a fost odinioară pentru Hristos.

Este clar, că aici este vorba de suferințele din cauza neprihănirii, ca aproape totdeauna în această scrisoare (1 Petru 2.19, 1 Petru 3.17). Dacă fac loc păcatului, nu voi suferi. Aceasta este voința firii, a omului vechi. Ea dorește să facă poftele omului și se teme de suferințe. Dar dacă prin har facem voia lui Dumnezeu, coste cât ar costa, nu vom păcătui. Este suferința în trup, și aceasta desparte de păcat. Cine se împotrivește păcatului, acela sufere; el judecă, urăște și se împotrivește voii firii (cărnii) și sufere, dar nu păcătuiește. Dacă sunt mulțumit să sufăr, atunci voința mea nu este activă; practic păcatul nu este prezent. Omul nu voiește să sufere. Este harul, care în armonie cu chipul și sentimentele lui Hristos lucrează în omul nou, și noi suntem eliberați de acțiunea omului vechi. El nu va mai acționa atunci. Avem liniște din partea lui, am terminat-o cu el.

Aceasta este starea normală a creștinului, dacă inima se odihnește în El, care a luat pentru el asupra Sa cele mai mari suferințe. Dacă inima nu mai privește la El, se va speria de suferințe. Voința va lăsa să iasă la iveală acțiuni carnale, iar după aceea va urma păcatul.

Repet, adevărul este prezentat aici abstract. Același lucru găsim în epistola întâia a lui Ioan, care niciodată nu ia în considerație influențele secundare care iau naștere din influența contrară a firii sau a altor obstacole. Este deosebit de important că adevărurile Scripturii – adevărul moral desăvârșit – ne-au fost date în felul acesta, după adevărul și natura lor, neschimbate prin lucrurile care le influențează exercitarea lor practică de către noi. Le putem cunoaște acum în adevărata lor formă și duhul nostru este înviorat prin aceasta. În afară de aceasta putem să vedem și să judecăm devierile noastre și diminuările din partea noastră în practicarea lor.

Se pune întrebarea, dacă aici „firea” („carnea”) reprezintă starea naturală a omului ca creatură, sau natura păcătoasă a omului vechi. Eu cred, că apostolul și în general Scriptura nu face această diferențiere severă, cu toate că aceste noțiuni de diferențiază clar. Despre Domnul se spune, că El a fost părtași trupului și sângelui, dar și că El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Evrei 2.14; Romani 8.3). Starea naturală a omului este „în carne”. Pentru omul căzut, aceasta înseamnă totodată că viața lui este caracterizată de păcat, și Dumnezeu îl vede ca fiind păcătos. La Domnul, desigur, aceasta nu a fost așa, căci în El nu a fost niciun păcat. Tot așa este și la omul născut din nou, eliberat. El a fost în carne. Dar Dumnezeu nu-l mai vede acum caracterizat de natura păcătoasă a omului căzut (Romani 7.3). Poziția lui este caracterizată de Duhul Sfânt care locuiește în el (Romani 8.9).

Vers. 3-5

1 Petru 4.3-5: Ajunge, în adevăr, că în trecut ați făcut voia Neamurilor, și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergați împreună cu ei la același potop de desfrâu, și vă batjocoresc. Dar au să dea socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii și morții.

Remarcă

»trecut«: grecește „pareleluthos” = participiul perfect al unui verb „a trece, a termina, a descrește, a scădea”. Aici înseamnă și că timpul a trecut și s-a încheiat.
»voia«; și = „intenția”
»neîngăduite«: grecește „athemitois” se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Faptele apostolilor 10, 28 („nu este îngăduit”). Textual înseamnă: „împotriva legii și împotriva dreptății”. Este deci vorba de lucruri, care au fost interzise chiar de legea romană.
»desfrânări«: „asotia” = „soteria” („salvare, eliberare, păzire”) cu alpha privativum („a=”), prin care este negat. Cuvântul se întâlnește aici și în Luca 15.13; Efeseni 5.18; Tit 1.6. Cu referire la o persoană înseamnă: „incorigibil, abandonat (fără speranță)”.

Nu există niciun dubiu, că aceste lucruri caracterizau națiunile (Romani 1.21-31). Dar pentru iudei, care erau în legătură cu Iehova, era mult mai zguduitor. Așa cum au fost înaintașii lor, tot așa au fost și iudeii din timpul acela, care trăiau împrăștiați, căci ei erau departe de ochii vigilenți din Palestina. Dumnezeu și judecata Sa au fost excluse – chiar dacă au făcut-o cu o conștiință rea – și s-a introdus chiar slujirea la idoli. Credincioșii știau acum, că ei nu au fost mai buni decât națiunile.

Dar acest timp s-a încheiat atunci când prin har au fost treziți la neprihănire. Ei au făcut voia neamurilor în cel mai înalt grad. Acum voia lui Dumnezeu trebuia să fie firul călăuzitor al vieții lor.

Până acum au slujit domnului aspru al poftelor națiunilor. Setea de bogăție, onoare, lux, desfrânare, exces, etc. este o slujbă aspră. Cine este prins în unul din aceste lucruri, va deveni în curând în mod obișnuit sclavul și altor lucruri. Sfârșitul este deseori distrugerea sănătății, și totdeauna o inimă nemulțumită.

În limba greacă pentru „voia” lui Dumnezeu nu se folosește același cuvânt ca și pentru voia” națiunilor. Și ce diferență este între cele două! Facerea voii lui Dumnezeu înseamnă totdeauna libertate și bucurie (Luca 1.74). În voia lumii este inclus totdeauna sentimentul insatisfacției: »… îngreuiate de păcate și frământate de felurite pofte …, care învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului« (2 Timotei 3.6).

Cei necredincioși nu înțeleg această schimbare la cei credincioși. Omul natural (firesc) nu poate înțelege lucrurile duhovnicești (1 Corinteni 2.14). Ei nu numai că le consideră neobișnuite, ci sunt străine pentru ei, adică, ei le consideră nepotrivite pentru natura omenească. Ce înțeleg ei despre viața nouă, pe care noi am primit-o prin nașterea din nou? Ei nu pot înțelege că un om născut din nou nu are nicio dorință după aceste lucruri, atâta timp cât el este în părtășie cu Domnul.

Primul lucru pe care ei îl fac este, să ne aducă pe noi înapoi. Solomon a atenționat deja pe fiul său în privința aceasta (Proverbe 1.10-19). Dar dacă aceasta nu le reușește, urmează dușmănia vădită. Umblarea celor credincioși îi condamnă pe cei necredincioși. Ei urăsc binele (Romani 1.32). Ei încep să batjocorească, pentru că nu înțeleg. Ei vorbesc de rău, cu toate că știu, că nu este adevărat (Romani 2.15). Ei le atribuie lucruri ascunse, rele și îi învinuiesc de fățărnicie.

Dar va veni ziua când vor trebui să dea socoteală de vorbele și de faptele lor. Judecătorul este gata să facă judecata (Romani 2.16; Romani 14.10; 2 Corinteni 5.10; Apocalipsa 20.12). Dacă astăzi încă nu va veni, atunci este numai pentru că Dumnezeu este îndurător, și oferă ocazia oamenilor pierduți, să se pocăiască, ca să nu meargă în pierzarea veșnică (2 Petru 3.9).

Tatăl a dat toată judecata Fiului (Ioan 5.22). El, Cel lepădat de lume, va judeca lumea aceasta și pe fiecare, care nu-L primește. Pentru aceasta Dumnezeu a dat dovada, că a înviat pe Domnul Isus dintre cei morți (Faptele apostolilor 17.31). Așa cum apostolul Pavel a dezvăluit aceasta conducătorilor înțelepciunii lumii în centrul lor din Atena, tot așa apostolul Petru a vestit sutașului roman din Cezarea, reprezentantul puterii mondiale (Faptele apostolilor 10.42).

Iudeii cunoșteau judecata celor vii, căci ei erau – în orice caz până la captivitatea babiloniană – punctul central al guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Solomon ședea pe Tronul lui Iehova în Ierusalim (1 Cronici 29.23). Iudeii au fost deseori executorii judecăților lui Dumnezeu asupra celor vii, de exemplu, atunci când au luat în stăpânire țara Canaan (Deuteronomul 9.5).

Dar când Israel și Iuda s-au îndepărtat de Domnul, așa că El a trebuit să-i dea în mâna dușmanilor lor și să-i alunge din țară, slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 1.11). El, Cel care este numit Domnul întregului pământ (Iosua 3, 11), este numit de Daniel Dumnezeul cerului (Daniel 2.37), Cel care a dat Capului Împărăției putere asupra pământului, această împărăția fiind prima care s-a ridicat împotriva Lui (Geneza 10.10; 11.1-9).

Guvernarea lui Dumnezeu nu mai este acum vizibilă, ci ea are loc în ascuns. Cu toate că principiile acestei guvernări rămân neschimbate, și așa sunt și acum (1 Petru 3.10), Dumnezeu se revelează lumii ca Dumnezeu-Mântuitorul (1 Timotei 2.3-4). El oferă har și nu face judecata.

Aceasta înseamnă că răul momentan nu este pedepsit, da, câteodată nu este deloc pedepsit în această viață pe pământ. Aceasta înseamnă și că cei credincioși, care Îi slujesc, vor trebui să sufere din partea lumii.

Dar cândva orice rău va trebui judecat (1 Corinteni 4.5; 2 Corinteni 5.10; Evrei 9.27). Așa a fost și în Vechiul Testament. Nu numai că orice faptă va fi judecată sub aspectul domniei lui Dumnezeu asupra pământului, ci totodată și cu privire la relația veșnică a Creatorului cu creatura Sa, cu omul. Faptul că Dumnezeu se descopere acum în har și nu pedepsește fiecare faptă rea, și că acum El S-a revelat pe deplin în Fiul, în mod necesar acum accentul trebuie să se pună pe judecata finală, judecata celor morți.

Judecata celor vii o va face Domnul când va veni în Împărăția Sa (Matei 25.31), judecata celor morți (Apocalipsa 20.11) o va face scurt timp înainte de a da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, și de începerea stării veșnice (1 Corinteni 15.24). Expresia »viii și morții« se mai întâlnește, în afară de acest loc, și în Faptele apostolilor 10.42 și 2 Timotei 4.1 în legătură cu judecata. În Romani 14.9 se mai spune: »ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii«.

Versetul 6

1 Petru 4.6: Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia și celor morți, pentru ca să fie judecați ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.

Având în vedere această judecată, s-a vestit odinioară oamenilor vestea bună. Lui Avraam i s-au dat făgăduințe (Galateni 3.18). Credincioșilor evrei li se scrie, că părinților li s-a vestit vestea bună (Evrei 4.2). Da, Dumnezeu a avut o veste bună începând de la căderea în păcat, care proteja înaintea judecății și dădea viața. Scriptura numește aceasta Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14.6-7).

Credința a primit această veste bună, atât la început, cât și mai târziu, când ea a fost extinsă, când harul s-a descoperit tot mai mult, până în momentul când moartea, învierea și glorificarea lui Hristos a dat vestei bune mărimea ei deplină.

Cine nu a primit-o, a rămas responsabil înaintea lui Dumnezeu și va fi judecat în curând. Cine a primit-o, s-a condamnat pe sine însuși deja acum, recunoscând că el a meritat judecata lui Dumnezeu, și el a fost condamnat de lume: el a trebuit să sufere în trup și să fie batjocorit. Dar el a primit și viața nouă de la Dumnezeu, o viață spirituală, așa că acum el trăiește în duh potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Scriptura nu spune că vestea bună a fost vestită tuturor. Aici nu se spune „morților”, ci »celor morți«. Aici nu este vorba, dacă toți au auzit-o.

În ultima parte a versetului 6 nu se spune: „… sau să trăiască după Dumnezeu, în duh”, ci: »dar …«. De aceea nu pot să înțeleg explicația care spune, că prima parte (judecata) este partea acelora care nu primesc Evanghelia, și partea a doua (viața) este partea celor care primesc Evanghelia. Din versetul întreg și din context (1 Petru 4.1-6), după părerea mea, ar trebui să deducem că atât judecata omului în trup, cât și viața după Dumnezeu, în duh, este partea celor care primesc vestea bună. Pentru aceasta le-a fost ea vestită.

Oricărui cititor treaz, care gândește, îi este clar, că nu este corect gândul, că această veste bună a fost vestită acestor morți, pe când ei erau deja morți. Cum se poate la cei morți »să fie judecați ca oameni în trup« și »să trăiască după Dumnezeu, în duh«? Ei nu mai sunt în trup! Scriptura folosește această expresie numai pentru oamenii care trăiesc pe pământ.

Vestea bună le-a fost vestită, atunci când erau pe pământ, așa cum de exemplu Evrei 4.2 arată foarte clar. Învățătura că după moarte se mai oferă ocazia să primești Evanghelia este în totală contradicție cu expunerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce citim în acest verset nu este același lucru cu ce este scris în 1 Petru 3.19. Noe a fost predicatorul neprihănirii (2 Petru 2.5). El a predicat judecata, dar nu a vestit vestea bună. Scriptura folosește cuvinte diferite în 1 Petru 3.19 și 1 Petru 4.6.

Vers. 7-9

1 Petru 4.7-9: Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar, și vegheați în vederea rugăciunii. Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate. Fiți primitori de oaspeți între voi, fără cârtire.

În general Cuvântul lui Dumnezeu folosește două mijloace ca să ne desprindă de acest pământ. În primul rând trezește sentimentele noastre spirituale, prin aceea că îndreaptă ochii noștri spre apropiata venire a Domnului Isus, ca să ne ducă în Casa Tatălui. Vocea Domnului: »Iată, Eu vin curând« îndreaptă ochii noștri spre Luceafărul strălucitor de dimineață. Puterea Lui de atracție face inima să dorească după slava, unde este El: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« (Apocalipsa 3.11; 22.7,17,20). Aceasta ne desprinde de lucrurile de pe pământ.

A doilea lucru pe care îl folosește Cuvântul lui Dumnezeu este, că el ne face să vedem vremelnicia tuturor lucrurilor de pe pământ. »Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape« (Evrei 12.27). Nu numai că fiecare va trebui să dea socoteală de faptele lui, ci toate lucrurile în care firea pământească se poate încrede, vor avea sfârșit (în limba greacă accentul este pus pe „toate”). Sfârșitul s-a apropiat. Conștiența acestui fapt zguduie încrederea firii pământești.

Apostolul mai vorbește încă despre domnia lui Dumnezeu în legătură cu marele principiu al responsabilității cu privire la mărturia lui Dumnezeu. Pentru cel credincios, această domnie este domnia Tatălui. Dar Dumnezeu privește ca Tată și la lume. Copiii Lui să-L preamărească în lume. Dacă ei nu o fac, atunci trebuie ca El Însuși să se preamărească, dar pe cheltuiala lor. Focul prigoanei este dovada că judecata a început la Casa Domnului (versetul 12). În aceste suferințe ei sunt părtași suferințelor lui Hristos, și totodată subiectul disciplinării din partea Tatălui (Evrei 12.2-11). Dumnezeu știe totdeauna să unească aceste lucruri.

Cu privire la legătura dintre domnia lui Dumnezeu și lume, distrugerea Ierusalimului, care a avut loc la câțiva ani după ce a fost scrisă această scrisoare, este de mare importanță. Era cetatea marelui Împărat, unde va domni Mesia (Psalmul 48.3). Distrugerea lui a fost nimicirea locului în care odinioară a existat domnia nemijlocită a lui Dumnezeu, și unde ar fi domnit Mesia, dacă ar fi fost primit, și unde El va domni cândva (Ieremia 3.17). Prin înviere El Și-a ocupat Locul ceresc. Aceasta este marea temă a acestei scrisori. Domnia lui Dumnezeu s-a schimbat deci, nu în ceea ce privește principiile, dar ea a devenit acum generală. Deoarece Domnul Isus a suferit pe pământ, domnia lui Dumnezeu permite ca și ai Lui să sufere. Cei neprihăniți vor fi prigoniți până va veni timpul judecății și de aceea trebuie să aibă răbdare.

Distrugerea Ierusalimului a nimicit încrederea poporului iudeu necredincios. Pentru creștini ea a fost dovada, că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic cu privire la lucrurile care trebuie să aibă loc înaintea judecăților care stau în legătură cu venirea Domnului pentru nimicirea dușmanilor și exercitarea judecății. Dar Petru merge până la temelie: nu numai până la Împărăția păcii, ci până la un cer nou și un pământ nou, căci sfârșitul tuturor lucrurilor vine prin judecată (2 Petru 3.7-13). Dar după aceea urmează binecuvântarea. Judecata este necesară pentru a pregăti locul binecuvântării.

Necredința spune: »Unde este făgăduința venirii Lui« (2 Petru 3.4)? Dar credința spune: „Dacă deja atunci sfârșitul era aproape, cât de aproape trebuie să fie acum!” – »Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua« (Romani 13.11-13).

Cu privire la sfârșitul tuturor celor care se văd, noi trebuie să fim »treji«, sau „cu mintea sănătoasă” (1 Petru 5.8), adică, să vedem toate așa cum sunt, și să nu ne așteptăm la nimic de la lucrurile de aici de pe pământ, ele vor fi judecate în curând. Încrederea noastră trebuie să fie pusă în Dumnezeu, care nu se schimbă, care este veșnic (Evrei 13.8) și care ne va păzi în toate greutățile și ispitele, prin care trecem aici pe pământ, până când va veni ziua eliberării.

Pentru aceasta trebuie să fim treji în vederea rugăciunii. Apostolul Pavel scrie celor întorși de curând la Dumnezeu în Tesalonic: »Rugați-vă neîncetat« (1 Tesaloniceni 5.17). Efesenilor, aflați pe un nivel spiritual înalt, le scrie să facă »în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugăciune« (Efeseni 6.18).

Rugăciunea este expresia propriei neputințe și a dependenței de Dumnezeu. Dar în rugăciune avem părtășie cu El, și puterea Lui se exercită în favoarea noastră. Cineva a spus: „Rugăciunea este puterea care pune în mișcare brațul Celui Atotputernic, care a creat universul prin Cuvântul Său.”

Dumnezeu, Tatăl, ascultă cu bucurie vocea noastră, atunci când venim la El. Noi suntem copiii Lui. El ne spune: »În orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri« (Filipeni 4.6). Chiar dacă ne rugăm pentru lucruri, pe care El nu ni le poate da, deoarece dragostea Lui știe, că ele ar fi rele pentru noi, »pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile noastre în Hristos Isus«.

În Evanghelia după Luca se spune de șapte ori despre Domnul Isus, că a fost în rugăciune, uneori toată noaptea și odată când a murit. Marele apostol Pavel roagă pe cei întorși de curând la Dumnezeu să se roage pentru el (1 Tesaloniceni 5.25). Nu recunoaștem în aceasta, câtă valoare acordă Cuvântul lui Dumnezeu rugăciunii? Și cât de puțin am învățat noi aceasta!

Dacă în felul acesta am primit acces prin rugăciune la comorile nesfârșite, pe care Dumnezeu le-a pregătit, atunci suntem capabili să facem ce spune apostolul, că trebuie să facem înainte de toate lucrurile: să avem o dragoste fierbinte unii pentru alții. Unde am putea să primim noi o dragoste fierbinte unii pentru alții, decât numai în părtășia cu Acela care este Dumnezeul dragostei, și care a dovedit-o, prin aceea că a dat pe Fiul Său pentru păcătoși (1 Ioan 4.8-10; Romani 5.8)?

Noul Testament cunoaște două cuvinte pentru „a iubi” (și „iubire”): „phileo” și „agapao” (cu substantivul „agape”). Primul cuvânt semnifică mai mult prietenia. Celelalte două sunt folosite – în afară de Tit 3.4 – pretutindeni pentru dragostea lui Dumnezeu față de oameni și pentru dragostea oamenilor față de Dumnezeu. Ele sunt folosite și pentru dragostea Tatălui față de Fiul, cu excepția din Ioan 5.20, și pentru dragostea Tatălui față de ucenici, cu excepția din Ioan 16.27. „Phileo” este o afecțiune provocată prin ceva atrăgător și care dă naștere la bucurie, în subiectul dragostei, „Agape” se referă la o stare prezentă într-o persoană, care o face să acționeze. Punctul de plecare este aici persoana care iubește, cu toate că există o legătură cu comoara subiectului dragostei. »Dumnezeu este dragoste« este punctul de plecare propriu-zis al acestei dragoste, chiar și acolo unde este vorba de dragostea oamenilor față de Dumnezeu.

Acolo unde în Scriptură se vorbește de dragostea față de frați, se folosesc alternativ ambele cuvinte. În 1 Petru 1.22, de exemplu, se folosește prima dată „phileo” și a doua oară „agapao”; în 1 Petru 3.8 se folosește „phileo”. Dar aici în 1 Petru 4.8 se folosește „agape”, cuvântul pentru dragostea dumnezeiască. Este dragostea, pe care Dumnezeu a arătat-o față de noi prin aceea, că Hristos a murit pentru noi, pe când eram încă păcătoși (Romani 5.8,5). Această dragoste a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Noi am devenit părtași naturii divine (1 Petru 1.4). De aceea iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4.19)!

Dar această dragoste trebuie să se reveleze. Ea o face în dragostea față de frați (1 Ioan 4.20). Acolo unde se găsește această dragoste fierbinte unii pentru alții, se va revela prezența divină și activitatea.

Această dragoste trebuie să fie »înainte de toate lucrurile«. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie înainte-mergătoare. Nimic nu are valoare, dacă această dragoste nu este impulsul. »Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar de mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.« (1 Corinteni 13). Este aceeași dragoste – „agape”, despre care este vorba în versetul nostru.

Această dragoste acopere o mulțime de păcate (Proverbe 10.12). Ea este opusul urii, care dă naștere la certuri (Iacov 5.20).

Apostolul nu vorbește aici de relația sufletului cu Dumnezeu, și de îndepărtarea definitivă a păcatelor dinaintea lui Dumnezeu sau a Tatălui (1 Ioan 1.9). El vorbește despre legătura dintre Dumnezeu și poporul Lui în căile Lui de guvernare. Dacă este puțină dragoste între frați, dacă sunt probleme și inimile se îndepărtează una de alta, atunci răul este prezent înaintea ochilor lui Dumnezeu (Galateni 5.13-15). Dar dacă dragostea este prezentă, care nu gândește nimic rău și nu se mânie, ci dimpotrivă, vede în cel rău prilejul să se reveleze (1 Corinteni 13.5), atunci ochiul lui Dumnezeu se odihnește pe dragoste și nu pe cel rău.

Prin natura noastră suntem înclinați să devenim răi, dacă ni se face rău. Dragostea, dragostea divină, va avea prilejul să se descopere în răul făcut de altul. Ea se va preocupa cu răul – nu cu privire la sine însuși (ea îndură totul), ci din dragoste pentru fratele care a făcut răul (Leviticul 19.17). Ea știe, că părtășia lui cu Domnul a fost întreruptă și că el nu este fericit. Ea nu va vorbi cu alții despre acest fapt, numai dacă există un motiv bine întemeiat, ci ea se va preocupa cu el, ca să-i spele picioarele și astfel să-l câștige (Ioan 13.8b). Noi avem dreptul să spălăm picioarele fraților noștri și să le iertăm păcatele. Dragostea are dreptul să îngroape lucrurile, așa că ele nu se vor mai vedea (Matei 18.14-15; Iacov 5.15; 1 Ioan 5.16).

Desigur aceasta nu atinge obligația Adunării de a exercita disciplinarea sfântă (1 Corinteni 5.13). Dragostea nu poate ascunde răul, pe care l-a descoperit Dumnezeu. Dar ea poate deseori să preîntâmpine o astfel de descoperire, prin aceea că se preocupă de la început în har cu fratele sau cu sora.

Primirea de oaspeți este o altă formă a dragostei. Cuvântul grecesc pentru aceasta înseamnă la origine: „prietenos față de străini”. Este deci exercitarea practică a dragostei față de alții, nu pentru că îi cunoaștem bine și sunt prietenii noștri, ci pentru că sunt copiii lui Dumnezeu și au nevoie de ajutorul nostru (Evrei 13.2). Dacă are loc într-adevăr din dragoste și nu dintr-un sentiment de obligație, sau pentru că nu te poți sustrage de la aceasta, atunci va fi cu siguranță fără cârtire. Atunci din aceasta va lua naștere părtășia și consolidarea dragostei de frați, pentru că ne vom cunoaște reciproc.

Versetul 10

1 Petru 4.10: Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.

Expresia „darul primit” (charisma) se folosește în două sensuri: în Romani 1.11; 5.15-16; 6.23; 11.29 și 2 Corinteni 1.11 pentru binecuvântările pe care le-am primit prin har; în Romani 12.6; 1 Corinteni 1.7; 7.7; 12.4,9,28,30-31; 1 Timotei 4.14; 2 Timotei 1.6 și în versetul nostru înseamnă o aptitudine sau un talent („dar”) dat prin har.

Fiecare credincios a primit un dar al harului. Dumnezeu a folosit pe apostolul Pavel să prezinte clar acest principiu. Fiecare are un loc în trupul lui Hristos și totodată ca dar al harului a primit aptitudinea de a ocupa acest loc, așa că trupul funcționează bine (1 Corinteni 12.14-27). »Din El (Hristos) tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.16). – »… din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu« (Coloseni 2.19). Apostolul Petru este preocupat aici mai mult cu partea practică. Fiecare trebuie să-și folosească darul, ca prin el să slujească altora. Noi nu suntem proprietarii a ceea ce ne-a dat harul, ci »administratori«. Dumnezeu a dat aceste diferite daruri ale harului, ca să satisfacă multele și diversele nevoi. »Felurit« nu se referă la un număr mare, ci la diversitatea darurilor, prin care diversele nevoi ale credincioșilor pot fi satisfăcute. Fiecare să slujească celuilalt cu darul său.

Tot ce Dumnezeu a dat oamenilor trebuie administrat de om. Domnul Isus arată, că omul – și în mod deosebit Israel – a fost necredincios și de aceea Dumnezeu îi va lua domnia peste lucrurile pământești (Luca 16.1-13; Geneza 2, 13; Levitic 25.2,23). Noi trăim în timpul, despre care Dumnezeu a zis deja: »Dă socoteală de administrarea ta«. Dar omul este încă practic în posesiunea pământului și a ceea ce aparține de el. Domnul ne prezintă pe administratorul necredincios ca fiind un model al nostru; el nu a mai folosit bunurile Domnului său pentru sine, ci spre folosul altor datornici ai Domnului. Noi trebuie să folosim posesiunile pământești spre folosul celor credincioși și pentru oameni în general (Galateni 6.10).

Noi suntem administratori și în ceea ce privește darurile spirituale. Plinătatea divină ne-a dăruit tot ce avem nevoie pentru exercitarea lucrării încredințate (Luca 12.42; 1 Cronici 29.11-17). Ce aptitudini posedăm deci noi! Dar și ce responsabilitate! Ce se cere de la un administrator este, ca el să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1-5)!

Scriptura spune de mai multe ori, accentuând, că orice lucrare trebuie făcută în responsabilitate directă față de Domnul Hristos. El a dat darurile, și El va cere socoteală pentru ele, de felul în care le-am folosit (1 Corinteni 12.5; Matei 24.45 și următoarele versete; Matei 25.14-30; Efeseni 4.11). Cât este de trist, când oamenii îndrăznesc să-și asume autoritatea, care se cuvine numai Domnului, când oameni se interpun între Domnul și slujitorii Lui. Cât este de trist, când un slujitor nu ia în considerație călăuzirea Domnului și nu mai este conștient de responsabilitatea lui directă față de El – o responsabilitate de care nu ne poate dezlega nicio legătură omenească.

Efeseni 4.7-16 (în legătură cu Psalmul 68.18) și 1 Corinteni 12 ne prezintă clar principiile slujirii. Sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a dat lui Hristos și pe care Domnul le împarte oamenilor. Ei trebuie să le exercite în dependență de Domnul și cu responsabilitate directă față de El (1 Corinteni 4.1-5). Duhul Sfânt dă putere pentru efectuarea lucrării de slujire. În Numele Domnului El are conducerea, așa că slujitorul trebuie să se lase cu totul condus de El în lucrare (1 Corinteni 12.7-11; Faptele apostolilor 16.6-10). Domnul va cere cândva socoteala (Luca 19.12-26)!

Cuvântul „oikonomos” („administrator” sau „econom”) se întâlnește în Luca 12.42; 16.1,8; Romani 16.23; 1 Corinteni 4.1, 2; Galateni 4.2; Tit 1.7 și aici. În epistola către Tit, episcopul este numit econom al lui Dumnezeu. Acolo unde este vorba de exercitarea darurilor, textul nostru și 1 Corinteni 4 apune că noi suntem administratori ai tainelor și a harului felurit al lui Dumnezeu, dar nu că noi suntem administratori ai lui Dumnezeu. Noi suntem slujitori ai lui Hristos.

Deci noi suntem administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este așa de mare și de felurit, că poate să satisfacă orice nevoie a oricărui om. »Felurit« se referă de aceea nu la mărimea harului lui Dumnezeu, ci la diversele forme, în care harul se descoperă. Dumnezeu, în bunătatea Lui, vrea să folosească oameni, ca să aducă acest har în mod practic oamenilor. El vrea să satisfacă toate nevoile tuturor oamenilor, atât cele materiale, cât și cele spirituale. Pentru aceasta El dă harul Său în mâinile oamenilor, ca pe o comoară, pentru ca ei să-l administreze (adică, să-l ducă acolo unde este nevoie de har), fiecare după darul harului pe care l-a primit.

Așa au prorocit profeții despre harul care acum a devenit partea noastră (1 Petru 1.10-12). Apostolul Pavel dorea să meargă la Roma, ca să dea credincioșilor de acolo daruri ale harului (Romani 1.11; Romani 15.29). Domnul înviat a dat ucenicilor Săi misiunea să meargă și să vestească oamenilor pierduți iertarea păcatelor (Ioan 20.21-23). »Neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos« (Romani 3.22) vine la toți, cu toate că numai aceia care o primesc au parte de ea. Fiecare învățător dă la iveală lucruri noi și lucruri veci din comoara lui (Matei 13.52), și toate acestea aparțin »harului felurit al lui Dumnezeu«. Așa trebuie noi să facem bine tuturor oamenilor, în mod deosebit fraților în credință (Galateni 6.10). Așa a fost Dorca o administratoare credincioasă (Faptele apostolilor 9.36). Așa suntem noi îndemnați »să facă binele, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții« (1 Timotei 6.18).

Vers. 11a

1 Petru 4.11a: Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.

Darurile harului sunt numite aici într-o împărțire simplă, pe care apostolii au folosit-o deja la începutul timpului Adunării: lucrarea în cuvânt și slujirea la mese (Faptele apostolilor 6.2-4).

Prima este deci pentru oricine slujește cu Cuvântul lui Dumnezeu, atât pentru păstori, cât și pentru învățători și evangheliști (Efeseni 4.11). Expresia grecească pentru „cuvinte” sau „oracol” (logia) s-a folosit în greaca clasică pentru sentințele zeilor, atunci când li se cerea sfatul, ca de exemplu la cunoscutul oracol din Delphi, unde se prezicea viitorul. Acest cuvânt se întâlnește în Biblie numai în Faptele apostolilor 7.38 („cuvinte vii”), Romani 3.2; Evrei 5.12 și aici. Înseamnă deci, nu numai că ceea ce spune vorbitorul trebuie să fie în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce este de la sine înțeles, că este așa. Ceea ce spune el trebuie să fie cuvintele pe care Dumnezeu vrea să le spună prin vorbitor în acel moment și în acele împrejurări. Vorbește »cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede viziunea Celui Atotputernic« (Numeri 24.4).

Este de la sine înțeles, că tot ce se spune ca »cuvinte ale lui Dumnezeu« va fi în concordanță cu Scriptura. Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Dar cine folosește Scriptura, poate s-o folosească greșit. Se poate întâmpla, ca cineva să atenționeze, când de fapt este nevoie de mângâiere, sau cineva mustră, folosind cuvintele Scripturii, când de fapt este nevoie de învățătură, și așa mai departe. Care slujitor al lui Dumnezeu poate spune de ce au nevoie sufletele, cărora le vorbește, în momentul acela? Deseori ei înșiși nu știu. Dar Dumnezeu știe. De aceea slujitorul trebuie să fie așa de aproape de Dumnezeu, ca să vorbească din prezența lui Dumnezeu, deci să exprime gândurile lui Dumnezeu din momentul acela, așa cum a fost la Balaam – cu toate că erau împotriva voii lui.

Cea mai înaltă cinste și cea mai mare datorie a unui slujitor este, să fie ascultător și să facă ce i se încredințează. Nu lui se cuvine onoarea, ci Domnului lui. De aceea se spune: »după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu«. – »Căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită« (2 Corinteni 12.9-10)! De aceea el nu trebuie să spună propriile lui cuvinte, ci »cuvintele lui Dumnezeu«.

Cine este capabil să facă aceasta? – Noi am primit Duhul Sfânt. Să nu fie El în stare, Cel care a descoperit lui Pavel și celorlalți scriitori ai Noului Testament gândurile lui Dumnezeu și după aceea le-a dat cuvinte spirituale, prin care au scris aceste lucruri spirituale »mânați de Duhul Sfânt«, să ne facă capabili pentru aceste lucruri? (1 Corinteni 2.10-13; 2 Petru 1.21) El Însuși ocupă de bună voie acest loc de supunere. El nu vorbește de la Sine (Ioan 16.13 și următoarele). Aceasta nu înseamnă că El nu vorbește despre Sine Însuși, cu toate că și aceasta este adevărat. Dar El vorbește sub însărcinarea Tatălui și a Fiului. »Va vorbi tot ce va fi auzit.« – »Va lua din ce este al Meu și vă va descoperi«. Să nu poată El să ne călăuzească cu puterea Sa divină în aceeași poziție și să ne dea puterea și aptitudinea necesară?

Cât de puțin știm noi să facem uz de puterea divină!, sau mai bine zis, cât de puțin ne lăsăm folosiți în totul de Dumnezeu. Dacă am fi cu adevărat supuși Duhului lui Hristos (Faptele apostolilor 16.7) și dacă am privi la Domnul, cât de capabili am fi noi atunci să comunicăm altora ce daruri vrea Dumnezeu să le dea! Nu ar fi numai o lucrare potrivit cu Scriptura, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt, prin care orice nevoie ar fi împlinită. Aceasta este slujba profetică, care totdeauna zidește și prin care cei străini și neștiutori sunt convinși, »că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru« (1 Corinteni 14.4,24-25). Este o vorbire, așa cum au făcut profeții vechi: »Așa vorbește Domnul!« (Ezechiel 2.3-8; 3.10-11) Lucrarea unui profet nu constă în primul rând să spună ce va avea loc în viitor (adică să prezică viitorul), ci mai degrabă să fie gura lui Dumnezeu, adică să vorbească ce vrea Dumnezeu să spună unor persoane într-un anumit moment și în anumite împrejurări (Ieremia 2.1-2). Aceasta poate însemna, facerea cunoscut a viitorului, dar tot așa de bine nu. În cartea lui Iona, unul din profeții mici, nu sunt niciun fel de profeții cu privire la viitor, adică lucruri care nu erau împlinite în momentul când a fost scrisă cartea. Găsim noi în prorocia lui Hagai, în afară de ultimele versete din capitolul 2 și capitolul 3, prorocii cu privire la viitor? Chiar și acestea sunt prezentate la modul cel mai general.

Este nevoie de părtășia practică cu Dumnezeu, ca să poți sluji în felul acesta. Dacă nu stăm în apropierea Lui, nu auzim cuvintele care trebuie să le dăm mai departe. Dar cu toate acestea avem responsabilitatea să slujim. Dacă nu putem vorbi »cuvintele lui Dumnezeu« prin puterea părtășiei noastre cu Dumnezeu, atunci trebuie să tăcem, nu pentru a întrerupe lucrarea noastră pentru Domnul Isus, – (care din slujitori vrea să facă așa ceva – da, nu avem niciun drept să facem așa ceva) ci pentru a ne pune în lumina lui Dumnezeu, ca acolo să vedem și să judecăm tot ce întrerupe părtășia noastră cu Dumnezeu.

Vers. 11b

1 Petru 4.11b: Dacă slujește cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu; pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

»Slujirea« este aici (spre deosebire de vorbire) ceea ce apostolii numesc »slujirea la mese« (Faptele apostolilor 6.2). Putem s-o comparăm cu „slujirea, învățarea altora, îmbărbătarea altora” și „ milostenia” (1 Corinteni 12.28; Romani 12.7-8).

Chiar și această slujire, care nu are loc prin cuvânt, ci se preocupă cu lucrurile trecătoare, nu se poate face pe baza aptitudinilor umane, a poziției sau a bogăției umane. Aptitudinile sau privilegiile pământești pot să devină o cursă atât pentru cel ce execută slujba, cât și pentru acela care are parte de această slujbă. De aceea nu este așa, ca și cum noi am avea vreun drept. Noi trebuie să învățăm să folosim belșugul, care Dumnezeu îl are pentru noi.

În privința aceasta învață Domnul Isus pe ucenici cu privire la nevoile mulțimii din locul pustiu (Matei 14.16). Era clar, că ei nu aveau nimic, care să poată satisface aceste nevoi. Și cu toate acestea Domnul le zice: »N-au nevoie să plece. Dați-le voi să mănânce.« După aceea ei împart din plinătatea Lui așa de mult mulțimii, că au rămas douăsprezece coșuri pline cu rămășițele de fărâmături, deci mai mult decât ei au avut la început!

Cu siguranță, tot așa ar fi și în slujba noastră, dacă am avea mai mult din »credința care lucrează prin dragoste« (Galateni 5.6). Această credință se bazează pe belșugul lui Dumnezeu, și ea nu va fi niciodată dezamăgită. Noi nu putem să imităm această credință; dacă firea pământească imită credința, rezultatul va fi firea pământească, și de aceea este spre dezonorarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim în imediata apropiere a lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El. Atunci credința noastră se va întări prin umblarea împreună cu El, și noi vom primi pricepere să exercităm cu înțelepciune această credință. Aceasta este foarte necesar.

Noi nu am primit o comoară mare, pentru a o păzi, sau s-o folosim după cum credem noi. Câtă pagubă am pricinuit noi deja din cauză că nu am lucrat corect în această lucrare, de exemplu, prin faptul că am sprijinit cu bani ceva care nu era bun, sau nu am dat niciun ajutor, acolo unde era cu adevărat necesar. Ca în toate lucrurile, și în privința aceasta avem nevoie de călăuzirea divină. Adevărata credință va acționa numai acolo și numai atunci, când este potrivit gândurilor lui Dumnezeu.

Dacă suntem conștienți de aceste lucruri, atunci vom rămâne smeriți. Ne vom da seama, că este numai har, faptul că Domnul vrea să ne folosească pentru această lucrare; nimic de la noi înșine nu este adăugat. De aceasta își vor da seama și aceia cărora li se slujește. În felul acesta, atât ei, cât și noi, vom glorifica pe Dumnezeu și Îi vom mulțumi. Deoarece orice lucrare este pentru Isus Hristos (1 Corinteni 12.5), așa cum am văzut și în versetul 10, »Dumnezeu va fi glorificat în toate, prin Isus Hristos« (Ioan 17.4). Aceasta este totdeauna intenția Domnului Isus! Și este totdeauna intenția lui Dumnezeu să glorifice pe Domnul. El I-a dat slava și puterea în vecii vecilor. Ce imbold puternic pentru inima noastră este această dorință a lui Dumnezeu și a Domnului Isus, ca în lucrarea noastră să slăvim pe Dumnezeu și pe Domnul Isus. Și ce îmbărbătare este totodată, că puterea Lui rămâne aceeași, oricare ar fi împrejurările de aici de pe pământ și oricare ar fi dușmanii care ne stau împotrivă.

Din text nu rezultă destul de clar, dacă cuvintele »a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor« se referă la Dumnezeu, sau la Domnul Isus. Cuvântul »este« în loc de »să fie« (ca în 1 Petru 5.11) sprijină gândul, că aici se referă la Domnul Isus. Lui I-a fost dată deja acum toată puterea (Matei 28.18)! Compară cu Romani 9.5.

Vers. 12-14

1 Petru 4.12-14: Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihnește peste voi.

Apostolul revine la suferințele celor credincioși în această lume: am putea spune, la tema principală a acestei cărți. El a vorbit despre ele deja în capitolele 2 și 3. Eu cred că aici stau în legătură cu »sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape«, de la începutul acestei secțiuni a scrisorii (versetul 7).

Întreg timpul creștinismului, timpul existenței Adunării pe pământ, poartă acest caracter al »ultimei ore«[2]. Este timpul respingerii totale a lui Dumnezeu prin lepădarea Domnului Isus. Nu mai urmează nicio altă perioadă, în care omul să fie pus la probă, probabil numai în ultimele momente ale Împărăției de o mie de ani, când pentru scurt timp se va oferi oamenilor, care vor trăi pe pământ, ocazia să arate ce influență a avut asupra inimii lor domnia binecuvântată de o mie de ani a Domnului Isus (Apocalipsa 20.7-9). Dar aceasta nu este o probă în adevăratul sens al cuvântului. Li se va oferi numai prilejul să descopere starea inimii lor, după ce ei au fost constrânși timp de o mie de ani, să se supună, căci orice neascultare devenită cunoscut, va fi pedepsită imediat cu moartea (Psalmul 101.4-8; Isaia 66.24).

Dar cu toate că tot timpul creștinismul poartă acest caracter al „sfârșitului”, există totuși o gradare. »Dar voi, prea iubiților, aduceți-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.« (Iuda 17-18) Timpul din urmă al creștinismului va fi timpul cel mai rău, nu numai în ce privește starea lumii, ci în creștinismul însăși se va arăta decăderea de la Dumnezeu (1 Timotei 4; 2 Timotei 3). Este adevărat că decăderea se va arăta pe deplin abia după ce va fi luat din calea ei ceea ce o împiedică (2 Tesaloniceni 2.2-7), deci abia după răpirea Adunării.

Aceasta înseamnă și că judecata lui Dumnezeu va avea loc pe deplin abia atunci, acum ea are loc numai ca principiu al guvernării lui Dumnezeu. »Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu« (versetul 17). Marea înștiințare a acesteia, distrugerea Ierusalimului, urma să aibă loc la câțiva ani după aceea, și credincioșii iudei, cărora le-a scris Petru, tocmai din cauză că erau credincioși iudei și creștinismul în timpul acela era privit de cea mai mare parte dintre națiuni ca fiind o sectă iudaică, vor avea parte în cea mai mare măsură de urmările judecății lui Dumnezeu asupra poporului necredincios.

Inima firească poate să înțeleagă greu că aceia care sunt legați cu Acela căruia »toată puterea I-a fost dată în cer și pe pământ« (Matei 28.18) trebuie să sufere. Cât de greu a fost deja pentru credincioșii dintre iudei să înțeleagă că Ierusalimul și Templul vor fi nimicite prin judecata lui Dumnezeu. Mulți dintre ei, dacă nu chiar cei mai mulți, nu erau eliberați de iudaism, ci erau plini de râvnă pentru Lege (Faptele apostolilor 21.20). Că ei, cei care au primit pe Domnul ca pe Mesia trimis de Dumnezeu, sufereau, da, trebuiau chiar să sufere în mod deosebit, deoarece L-au primit, era greu de înțeles pentru inima lor sărmană. Cine putea să-i înțeleagă mai bine decât Petru! Nu a spus el însuși Domnului: »Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple așa ceva!« (Matei 16.22) S-a gândit el în aceste momente la acele clipe din trecut? Și s-a gândit el la cuvintele de mustrare, pe care i le-a spus Domnul atunci? El și-a învățat lecția și dorea s-o dea mai departe.

Hristos a primit toată puterea în cer și pe pământ; El este Împărat și Preot! Dar El exercită acum numai lucrarea de Preot. El nu stă încă pe Tronul Lui (Matei 25.31), ci pe Tronul Tatălui Său (Apocalipsa 3.21). Cu toate că El este Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 7.21), El exercită lucrarea de preot al lui Aaron, și anume, pentru cei ce au nevoie de ajutor într-o lume, care este comparată cu o pustie (Evrei 4.16).

De aceea, cine a primit pe Hristos, are parte de locul pe care El l-a avut aici pe pământ, și pe care îl mai are încă – locul lepădării. De aceea el va avea parte și de urmările care decurg din acest loc – suferința pe care Domnul a îndurat-o aici pe pământ (Filipeni 3.10).

Desigur el nu are parte de suferințele pe care Domnul le-a îndurat pentru păcatele noastre și pentru păcatul nostru. Aceasta a fost o chestiune unică între Dumnezeu și El. În general toate suferințele vin din mâna lui Dumnezeu. Fără aprobarea Lui nu ar fi existat nicio suferință pentru Domnul și nu ar exista nicio suferință pentru noi. Dar suferința pentru păcatele noastre a venit direct de la Dumnezeu. La aceasta noi nu putem avea parte – ar însemna iadul pentru noi.

Domnul a suferit însă și pentru neprihănire, și în privința aceasta noi nu numai că putem avea parte de suferință, ci o avem chiar (2 Timotei 3.12). Apostolul a vorbit despre aceasta în 1 Petru 2; 3. Domnul a suferit și din cauza dușmăniei și a lepădării Sale, din cauza a ceea ce era El. Și de aceasta putem avea parte. Dacă ne facem public una cu El în lumea care L-a răstignit, atunci și noi vom avea parte de ură și vom fi lepădați. Despre aceasta vorbește apostolul aici. Aceste suferințe pun credința la încercare mai mult decât suferința pentru neprihănire. Nedreptatea este în conflict cu simțămintele naturii noastre noi, și chiar a simțămintelor firești ale omului sincer. Dar suferința pentru Domnul este urmarea, atunci când public ocupăm locul împreună cu El și mărturisim public despre El. Este în legătură cu dragostea noastră pentru El și părtășia practică cu El.

De aceea apostolul le aduce aminte în primul rând, că ei sunt prea iubiți. Ei sunt iubiți cu o dragoste divină, a cărei origine este în El Însuși. Aici este iarăși cuvântul „agape”; vezi explicațiile de la versetul 8 și 1 Petru 2.11.

După ce privirea lor a fost îndreptată spre dragostea lui Dumnezeu, le poate prezenta de ce Dumnezeu permite ca ei să fie prigoniți. Prigonirile vin, cei drept, de la o lume care urăște pe Hristos, dar ea nu ar fi în stare să facă ceva, dacă Dumnezeu nu i-ar permite. Vedem aceasta foarte clar la Domnul Isus. Oricât de mare a fost dușmănia și furia dușmanilor Lui, ei nu au putut face nimic înainte de a fi »sosit ceasul« (Marcu 14.41). De aceea Domnul zice mulțimii care a venit să-L prindă: »Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului« (Luca 22.53).

Dumnezeu a permis prigoana îngrozitoare »ca să vă încerce«. Nu erau lucruri mărunte, ci, după cum redă cuvântul „foc”, erau prigoane grele. Cuvântul grecesc se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Apocalipsa 18.9,18. În Septuaginta se folosește de două ori, și anume pentru cuptorul de topit, în care se topește aurul și argintul pentru curățire (Psalmul 66.10, Proverbe 27.21). Tot așa îl folosește Duhul Sfânt și aici prin Petru. Prigonirile aveau scopul să verifice pe credincioși, ca să-i curețe. Un exemplu foarte clar în privința aceasta găsim în Apocalipsa (Apocalipsa 2.4,10). Când Adunarea și-a părăsit dragostea dintâi, Domnul permite un necaz de zece zile prin diavolul, ca s-o aducă înapoi.

În istoria lui Iov vedem cum Dumnezeu folosește pe Satana, ca să-Și atingă țelul cu Iov. Tot așa Domnul permite ca dușmănia lui Satana și a lumii, care este guvernată de el, să aducă prigoană asupra celor credincioși, pentru ca planurile lui cu privire la ei să se împlinească. În greutăți ei devin eliberați de lume și de lucrurile pământului și sunt aduși mai aproape de Domnul, deoarece ei simt mai bine dependența lor.

De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea … Ferice de cel ce rabdă ispita! Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care-L iubesc.« – »Ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare« (Iacov 1.2-12, Iacov 5.10-11; Romani 5.3-5). Cu cât încercarea este mai grea, cu atât binecuvântarea este mai mare pentru cel ce rabdă ispita!

Petru a știut din experiență, că nu încercarea în sine este periculoasă, ci când noi înșine ajungem să fim ispitiți! Domnul l-a atenționat, dar din păcate fără succes (Luca 22.40). Petru s-a încrezut în propria putere și s-a bazat pe dragostea lui pentru Domnul. Bazându-se pe acestea, a căutat locul de ispită, ca să arate, că dacă toți Îl vor părăsi pe Domnul, el nu-L va părăsi. Rezultatul a fost, că el s-a lepădat de trei ori de Domnul, și chiar cu un jurământ.

Dacă Domnul ne pune la încercare, prin puterea Lui vom putea rămâne în picioare și Îl vom glorifica. Dar noi înșine nu avem nicio putere. Cum să ne păzească Domnul, dacă noi mergem pe un drum al încăpățânării și încrederii de sine? În acest caz El trebuie să permită, ca nebunia noastră să devină vizibilă și astfel noi să învățăm ce este firea noastră pământească. »Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea. Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare … Ei merg din putere în putere, și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion« (Psalmul 84.4-7).

Dar cât de mare este harul care ne ridică, atunci când am căzut! Domnul merge împreună cu Petru pe tot drumul reabilitării lui, oricât de adânc s-ar coborî el (Luca 22.32,34,61). După aceea îl prezintă fraților lui, încredințându-i oile și mieii Lui (Ioan 21.15-19). Conștiința lui a fost așa de desăvârșit curățită prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos (Evrei 10.2 și următoarele), că el acuză deschis pe iudei, că ei s-au lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit (Faptele apostolilor 3.14).

În afară de aceasta, aceste suferințe pricinuite de prigonire erau o împărtășire a suferinței lui Hristos. Aceasta ne aduce în părtășie directă cu Hristos Însuși! Consecința este o bucurie deosebită a inimii, nu numai în veșnicie, ci deja acum aici pe pământ.

Domnul Însuși a spus: »Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii« (Matei 5.10). Petru nu a uitat aceasta și el le-a scris deja: »Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați« (1 Petru 2.19-21). – »Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!« (1 Petru 3.14).

Dar Domnul a spus în continuare: »Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi« (Matei 5.11-12). Și Petru explică credincioșilor, cărora le scria (și totodată și nouă), că părtășia la suferințele lui Hristos – să suferi pentru Numele lui Hristos – are ca urmare o binecuvântare deosebită; în mod deosebit în slavă, dar și aici pe pământ.

S-a spus, că participarea la suferințele lui Hristos (versetul 13) și batjocorirea în (sau: pentru) Numele lui Hristos (versetul 14) nu este același lucru. Versetul 13 s-ar referi atunci mai mult la suferința din pricina neprihănirii, din care cauză și Hristos a suferit, și versetul 14 la suferința propriu-zisă pentru El.

Este adevărat, că noi putem avea părtășie cu El în suferința pentru neprihănire. Dar după părerea mea, din context este pe deplin clar, că versetul 14 este o explicație la versetul 13. Versetul 12 vorbește deja despre prigonire, și versetele 13 și 14 continuă aceasta. În afară de aceasta, suferința pentru neprihănire este în mod obișnuit o chestiune personală, în timp ce prigoana lovește de cele mai multe ori pe credincioși împreună. Și aici se pare că înseamnă suferința pentru toți: »focul din mijlocul vostru«!

Așa cum s-a spus, suferința din pricina neprihănirii este consecința naturii noastre noi, care vrea să facă binele și să reveleze felul de gândire al Domnului Isus Însuși, deoarece El este viața nouă (Coloseni 3.4)! Dar suferința pentru Numele Domnului ne aduce în legătură directă cu El. Este urmarea legăturii noastre cu El și a dragostei și credincioșiei noastre față de El, și este evident, că ea are o deosebită valoare pentru Domnul și ne aduce într-o părtășie deosebită cu El, deoarece în acest caz este vorba de El personal. Vedem aceasta din cuvintele Domnului, pe care le-am citat deja. În legătură cu suferințele din pricina neprihănirii, El vorbește despre „cei” („aceia”), dar la suferințele pentru El, spune „voi” (Matei 5.10-12). Suferința pentru El vorbește despre prețul pe care noi trebuie să-l plătim pentru umblarea împreună cu El.

Cuvântul »dimpotrivă« (versetul 13) redă un contrast pronunțat. În loc să privești suferința pentru Hristos ca fiind ceva străin, trebuie să te bucuri în ea! Cuvântul arată și că suferința stă acum într-o anumită relație cu bucuria, de care se va avea parte cândva. Găsim aceasta în mod repetat în Scriptură. »Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare«. – »Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El se va lepăda de noi«. – »Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, etc.« – »Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri« (Romani 8.18; 2 Timotei 2.12; 2 Tesaloniceni 1.6; Matei 10.32).

Domnul simte suferința pe care o îndură ai Săi pentru El, ca fiind a Lui proprie. Vedem aceasta clar în cazul vestitorilor Evangheliei Împărăției din rămășița iudaică în timpul Necazului cel mare (Matei 25.40). Dar cu privire la noi înseamnă mult mai mult! Noi am fost făcuți una cu El, așa cum Domnul a spus clar lui Pavel, atunci când I s-a împotrivit pe drumul Damascului (Efeseni 5.30; Faptele apostolilor 9.4-5).

Da, ce motiv este acesta, să nu te miri de suferințe și să nu dai înapoi dinaintea lor, dacă sunt pentru Numele Domnului, ci, dimpotrivă, să te bucuri în ele! Așa cum am văzut, prin suferințe ne purificăm. Și în afară de aceasta ele ne unesc practic cu Hristos: acum, în lepădarea Sa (Filipeni 3.10), dar prin aceasta, în curând, și în glorificarea Sa. Această slavă va fi descoperită în curând. Ea va fi veșnică, în opoziție cu suferința scurtă de aici. Cuvintele »bucurați-vă« sunt la imperativ prezent (forma de poruncă la timpul prezent). Este deci o poruncă, să ne bucurăm permanent. Aceasta va avea ca urmare, că noi ne vom bucura cu o bucurie nespus de mare la arătarea lui Hristos. Căci atunci Domnul va răsplăti pe deplin credincioșia noastră. Bucuria noastră nu va mai fi atunci împiedecată prin amintirea necredincioșiei noastre și a înclinației noastre reduse de a avea parte de suferințele Domnului.

Versetul 14 arată și o altă binecuvântare, care este legată de suferințele Domnului. Aceste suferințe sunt numite aici: »batjocoriți pentru Numele lui Hristos«. Domnul Însuși spune ce înseamnă cuvintele »în Numele Său«: »pentru că sunteți ai lui Hristos« (Marcu 9.41). Așa cum am văzut la Saul, Domnul privește, când suntem prigoniți, pentru că Îl recunoaștem, ca și cum El Însuși ar fi prigonit (Faptele apostolilor 9.4-5). Noi suntem reprezentanții și martorii Lui pe pământ. Dacă din pricina aceasta suntem prigoniți, atunci prigoana este îndreptată în realitate împotriva Lui. Dar această prigoană dovedește totodată, că noi de arătăm ca reprezentanții și martorii Lui! Credincioșii lumești, care nu revelează pe Hristos în viața lor, nu sunt prigoniți! Atunci noi suntem fericiți. În limba greacă lipsesc cuvintele „de voi”. Prin aceasta accentul se pune pe »ferice«.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: »Să ieșim dar afară din tabără la El, și să suferim ocara Lui« (Evrei 13.13). Scriptura spune despre Moise: »El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire« (Evrei 11.26). El nu a socotit bogăția lui Hristos ca fiind mai mare decât bogăția Egiptului, ci el a considerat ocara lui Hristos mai mare decât bogățiile Egiptului. El nu a fost așa de nebun, cum suntem noi deseori, când ne gândim numai la prezent. El s-a gândit și la viitor. Și nu numai atât. Cine poate descrie fericirea, când ai părtășie cu Domnul, chiar și în cele mai mari greutăți? Se pot compara bogățiile pământului cu această bucurie? Domnul Însuși a spus (Matei 5.11), și Duhul Sfânt o repetă, că de suferința pentru El este legată o bucurie mare. Apostolii »s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți, pentru Numele Lui« (Faptele apostolilor 5.41). Filipenilor li s-a dat harul »cu privire la Hristos, nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El« (Filipeni 1.29)! Nu este aceasta și experiența noastră personală? Nu este inima deseori cea mai fericită, când suntem batjocoriți pentru Numele Domnului, de exemplu, când împărțim pliante și oamenii nu numai că refuză să le primească, ci fac și remarci batjocoritoare? Cum este posibil așa ceva? Răspunsul este dat aici: »Duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste voi!«

Numele lui Hristos aduce batjocură asupra martorilor Lui aici în lume. Hristos nu mai este în lume, ci în slavă. De acolo, de la Tatăl Său (Ioan 15.26) – și Tatăl în Numele Său (Ioan 14.26) – a trimis pe Duhul Sfânt, pentru ca El să fie în noi și cu noi în veac. Aceasta este pecetea asupra mântuirii noastre înfăptuite, arvuna moștenirii noastre (Efeseni 1.14) și cele dintâi roade (Romani 8.23) ale slavei care va veni. El a venit ca să glorifice pe Domnul (Ioan 16.24). El lucrează în noi, ca noi să revelăm pe Hristos. Când suntem batjocoriți, El se face una cu sentimentele noastre, pentru ca suspinele noastre să aibă un caracter divin și nu egocentric (Romani 8.26), și ne întărește cu toată puterea slavei Sale. El lucrează în noi un sentiment de bucurie, de acum și până în veșnicie, prin aceea că El este puterea divină din noi, care ne face apți să savurăm slava personală a Domnului Isus în părtășia noastră cu El (Ioan 4.14), și să savurăm mai dinainte binecuvântările cerului (Ioan 7.38). Locuirea Duhului Sfânt în noi și tot ce rezultă din aceasta, este acum, după ce mântuirea a fost înfăptuită, partea fiecărui credincios. Dar aici ea este pusă în mod deosebit înaintea ochilor acelora care au parte de prigoane mari, pentru ca prin aceasta inimile lor să fie îmbărbătate. Cu siguranță Duhul Sfânt lucrează în mod deosebit în inimă, când ea se află în astfel de împrejurări. Hristos nu poate să nedreptățească și va da din belșug acelora care, fără să țină seama de urmări, nu Îl nedreptățesc ci se dedică în totul Lui.

La Ștefan vedem cum aceasta devine vizibil și în exterior. »Toți cei ce ședeau în Sobor, s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger.« Când mai târziu scrâșneau din dinți împotriva lui și îl omorau cu pietre, se spune despre el: »Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; și a zis: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”« (Faptele apostolilor 6.15; 7.54-60)!

Să nu gândim că aceasta a fost o mare excepție! Ne-a fost dată ca o ilustrație cu privire la ceea ce Petru scrie aici, și ea este valabilă pentru fiecare din noi. Mulți martiri au dat aceiași mărturie, nu numai la moartea lor.

Conținutul ultimei propoziții din versetul 14 este în concordanță cu conținutul Sfintei Scripturi (Iacov 2.7). Dacă cei credincioși sunt prigoniți, Domnul Isus și Duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu sunt batjocoriți de prigonitori. Dar El este glorificat de cei prigoniți. Ei arată, ce Persoană minunată este Domnul, prin faptul că ei vor să îndure toate acestea pentru El (Faptele apostolilor 23.9). Ceea ce ei revelează arată că Duhul Sfânt poate să lucreze în creaturi slabe, așa cum suntem noi.

Vers. 15-16

1 Petru 4.15,16: Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaș, sau ca hoț, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.

Verbele „a suferi, a-i fi rușine, a slăvi” sunt la imperativ (forma de poruncă). Deci nu sunt simple dorințe, a căror împlinire este lăsată la bunul plac al fiecăruia, ci sunt porunci (1 Corinteni 5.9-13; Efeseni 4.28)!

Cât de serios este faptul că celor credincioși trebuie să li se spună astfel de lucruri! Dar nu știm de la noi înșine, că noi suntem capabili de orice lucru, dacă nu suntem în părtășie cu Domnul, ca El să ne păzească (Romani 7.18; 2 Samuel 12.9)?

Este adevărat că Domnul a fost pus în rândul făcătorilor de rele. El a fost răstignit între doi tâlhari, și iudeii puteau alege între El și criminalul Baraba (Marcu 15.28; Matei 27.38; Luca 23.25,33). Dar El era Cel Sfânt și Neprihănit (Faptele apostolilor 3.14)! El nu era un ucigaș, ci era Acela, care a dat viața tuturor celor care au crezut în El. El nu a fost un hoț, ci a fost Marele Dătător, care a dat tot ce a avut, ca să ne mântuiască și care după aceea ne dă toate comorile lui Dumnezeu! Cât de nepotrivit este, când cineva, care Îi poartă Numele (creștin), este un ucigaș, un hoț, sau un făcător de lucruri rele! Să ne ajute Domnul, ca noi niciodată să nu furăm, nici măcar din lucrurile care aparțin Domnului – bani, dar și sentimentele noastre, timpul nostru, puterea noastră; și ca noi să nu ucidem niciodată, nu numai trupește, ci și spiritual, să nu fim făcători de rele, adică, să nu facem lucruri care nu sunt bune.

Cuvântul „ca” se întâlnește înaintea cuvintelor ucigaș, hoț, făcător de rele și înaintea expresiei »unul care se amestecă în treburile altuia«. Aceasta arată că ultimul are un alt caracter decât în cazul primelor trei cuvinte. Cuvântul grecesc este „allotri-episkopos” și se întâlnește în Noul Testament numai aici. Cuvântul „episkopos”, în afară de locul acesta, se mai întâlnește în Faptele apostolilor 20.28; Filipeni 1.1; 1 Timotei 3.2; Tit 1.7; 1 Petru 2.25. Înseamnă „supraveghetor”. Din acest cuvânt a derivat cuvântul „episcop”. „Allotria” înseamnă „lucruri străine”. Luate împreună, aceste cuvinte înseamnă „cineva, care ca supraveghetor se amestecă în lucruri care nu-l privesc”. Deoarece se credea, că aceasta nu este așa de grav ca crima, furtul și facerea răului, și de aceea nu pot fi numite împreună, s-au căutat tot felul de interpretări, și unii au tradus cu „insistent plictisitor, răzvrătitor, unul care dorește binele altuia, revoluționar, unul care se amestecă peste tot”. Înțelesul simplu este cel pe care l-am dat mai sus, și nu văd niciun motiv pentru ca să se renunțe la el.

Nu cunoaștem noi toți din experiență răul acesta? Cât de ușor ne preocupăm cu problemele altora, cu care de fapt noi nu avem nimic a face. La unii dintre noi, și în mod deosebit la surori, se vede deseori (1 Tesaloniceni 4.11; 2 Tesaloniceni 3.11; 1 Timotei 5.13). Tot ce este altfel, decât ei gândesc, este greșit. Ei cred că au dreptul să judece și să critice totul. Câtă suferință nu a rezultat din aceasta! Să nu încercăm să decidem în viața altuia. Avem destul de lucru cu noi înșine, cu familiile noastre și cu afacerile noastre. În mod obișnuit, acela care se preocupă cu lucrurile altuia este delăsător în ceea ce privește pe ale lui.

Cuvântul »creștin« se mai întâlnește, în afară de locul acesta, numai în două locuri în Faptele apostolilor (1 Petru 11.26 și 1 Petru 26.28). Este un nume, pe care păgânii l-au dat celor credincioși. Faptul că Agripa îl folosește, dovedește că el era deja încetățenit, și Duhul Sfânt îl preia aici.

Inițial a fost probabil așa. Ca aproape întotdeauna în formele de regim despotic (Daniel 3.6), și în împărăția romană a fost năzuința statului să se divinizeze cezarul. Prin aceasta ascultarea față de legi era nu numai o obligație politică, ci și una religioasă, în felul acesta era mai ușor să se păstreze ordinea. Cezar este în greacă „kaisar” (Matei 22.17), și cei care se închinau cezarului erau numiți „kaisarianos”. În concordanță cu aceasta, cei care se închinau lui Hristos au fost numiți „christianos”. Ce onoare a fost pentru credincioșii din Antiohia, că legătura lor cu Hristos era așa de evidentă, că ei au fost numiți de către păgâni după Numele Lui.

Așa cum am spus, Duhul Sfânt a preluat acest nume, dar nu în sensul devalorizat, pe care îl are astăzi. Oricine nu este iudeu sau păgân, este numit astăzi creștin. Dar Scriptura înțelege prin creștin, numai pe acela care a crezut pe deplin Evanghelia și de aceea se bazează pe Hristos și lucrarea Lui de la cruce, atât cu privire la păcatele lui, cât și cu privire la natura lui veche, rea. O astfel de persoană este pecetluită cu Duhul Sfânt și este recunoscută de Scriptură ca creștin (Romani 8.9).

În zilele când scria Petru, era periculos să fi creștin. Creștinii erau cunoscuți – pe drept – că aveau un alt Împărat decât cezarul (Faptele apostolilor 17.7). Ei mărturiseau pe Hristos, ca fiind Acela care are toată puterea, și care va reveni să preia domnia asupra lumii! Nu este de mirare, că romanii îi considerau dușmani ai statului, cu toate că nu era necesar și nu corespundea realității. Și nu este de mirare că iudeii s-au folosit de această ocazie, ca să ațâțe mulțimea și regimul împotriva celor credincioși.

Cei necredincioși considerau deci mărturisirea apartenenței la Hristos ca un fel de trădare de țară. Și aceia, care aveau o părere bună despre ei, îi considerau proști și rămași în urmă: „Poți să-ți păstrezi convingerile pentru tine, dacă observi că prin ele produci necazuri altora, și ei nu le înțeleg!” Nu este și astăzi aceeași reacție, când cineva mărturisește despre Hristos?

Dar Scriptura spune, să nu ne rușinăm, dacă suferim ca creștini, căci prin aceasta ne arătăm că aparținem Domnului Isus și recunoaștem autoritatea Lui asupra noastră și asupra tuturor lucrurilor. Nu este nici cel mai mic motiv să ne rușinăm (Filipeni 1.29). El este nu numai cea mai înaltă Persoană în tot universul, ci și cea mai minunată (Efeseni 1.20-22)! Îngerii puternici Îl adoră și consideră cea mai mare onoare să-I slujească (Evrei 1.6). S-a apropiat ziua în care orice genunchi se va pleca înaintea Lui și orice limbă va mărturisi, că El este Domnul (Filipeni 2.9).

Cu cât Îl vom mărturisii mai mult și vom suferi mai mult pentru El, și prin acesta vom dovedi cât de mult Îl iubim, cu atât mai mult Dumnezeu va fi glorificat. Dumnezeu a spus despre El: »Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați«. El n-I L-a dat, pentru ca noi să ne punem toată încrederea în El, și anume, pentru viața de acum și pentru viața viitoare. Dacă Îl mărturisim cu bucurie, vom dovedi că am crezut Cuvântul lui Dumnezeu, și în ceea ce el spune cu privire la Domnul. Dumnezeu va fi glorificat prin aceasta. El va fi glorificat, dacă devine vizibil, că noi credem Cuvântul Său!

În afară de aceasta, Scriptura ne spune, că noi putem să mulțumim lui Dumnezeu, dacă suntem învredniciți să suferim pentru Hristos (Filipeni 1.29). Firea pământească nu poate spune așa ceva. Dar dacă inima noastră este umplută de slava Domnului, atunci vom putea s-o facem (Filipeni 3.7-11). Despre apostoli se spune, că s-au bucurat, că au fost învredniciți să sufere batjocura pentru Numele Lui, atunci când au fost biciuiți (Faptele apostolilor 5.41)!

Vers. 17a

1 Petru 4.17a: Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu;

Apostolul revine la principiul, pe care l-a numit deja: cu toate că vin prigoane din partea dușmanilor, ele sunt totuși încercări, mijloace de disciplinare din partea lui Dumnezeu (versetul 12). Totul din univers trebuie judecat de Dumnezeu și este de la sine înțeles, că judecata Sa începe la cei ce Îi sunt mai apropiați: Casa Sa, în care locuiește.

Dumnezeu este lumină și în El nu este deloc întuneric (1 Ioan 1.5). Cu toate că El este îndelung răbdător și îndurător, toate lucrurile trebuie să fie în concordanță cu ce este El. Ca să obțină aceasta, cu autoritatea care o are, El trimite încercările Sale și judecățile Sale de prevenire. În cele din urmă, tot ce nu este în concordanță cu El trebuie înlăturat. Vor fi închise în lacul de foc, în iad, unde vor sta veșnic sub pedeapsa judecății. Dar aceasta nu este o judecată de prevenire, ci este o judecată directă și definitivă.

Este un principiu permanent în Scriptură, pe care îl putem înțelege bine, că judecata începe la cei ce sunt mai aproape de Dumnezeu. El trebuie să fie sfințit în cei ce se apropie de El! Fiecare om dorește, ca tot ce aparține casei sale să fie în concordanță cu el însuși. O femeie care iubește curățenia nu poate fi mulțumită să locuiască într-o casă murdară. Dumnezeu, care este lumină, cu siguranță nu va putea să locuiască într-o astfel de casă. El trebuie să aranjeze totul potrivit cu natura Sa sfântă și să aducă totul în concordanță cu ea.

Vedem aceasta în istoria lui Israel. Când slujba idolatră a pătruns în Templu, cu toate judecățile lui Dumnezeu exercitate în previziunea Sa și cu toate atenționările Lui pline de dragoste, slava Domnului s-a îndepărtat din Templu, iar judecata a început la oamenii bătrâni, care erau înaintea Casei (Ezechiel 9.6). Dumnezeu a zis: »Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi și pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre. Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?« (Amos 3.2,3; Ioan 2.13-16) Dar celorlalte popoare le-a zis: »Căci iată că în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău; și voi să rămâneți nepedepsiți? Nu veți rămâne nepedepsiți, căci voi chema sabia peste toți locuitorii pământului, zice Domnul oștirilor« (Ieremia 25.15-29).

Este clar, că Petru vede altfel „Casa lui Dumnezeu”, decât a văzut-o în 1 Petru 2.5. Acolo ea este construcția Domnului Isus, care nu este încă gata, și care va fi luată în slavă, de îndată ce va fi gata; este »Templul sfânt în Domnul«, despre care vorbește apostolul Pavel (Efeseni 2.21). Dar lucrarea Domnului nu va fi judecată, căci ea este desăvârșit de bună. De îndată ce se vorbește despre judecată, este vorba de lucrarea oamenilor. Probabil începutul este făcut de Dumnezeu! Dar după aceea responsabilitatea este încredințată oamenilor. Așa sunt văzute Adunările în Apocalipsa 2 și 3. Aceasta este »un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul« (Efeseni 2.22). Aceasta este prezentată cu toate consecințele ei în 1 Corinteni 3.10-17.

În această scrisoare, Petru nu pleacă de la premiza, că necredincioșii au intrat în Casă. Dar în cea de-a doua scrisoare face cunoscut aceasta (2 Petru 2.3). Apostolul Pavel scrie într-una din primele epistole ale Noului Testament, că taina fărădelegii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2.7).

Apostolii Ioan și Iuda nu sunt mai puțini clari în această privință (1 Ioan 2.18). Nu a anunțat deja Domnul, că dușmanul va semăna neghină în grâu, când oamenii vor dormi? (Matei 13.25) Este adevărat, că Duhul Sfânt a venit, ca să locuiască în Casă, și anume pentru Evanghelie (1 Petru 1.12), pentru cei credincioși (Ioan 14.17) și pentru Adunare (1 Corinteni 12; 13.1-11), dar nu ca să îndepărteze răul prin judecată. Aceasta este rânduită Domnului Isus, care va restaura toate lucrurile, la venirea Sa, așa cum au anunțat profeții (Matei 13.30; Faptele apostolilor 3.21).

Dar cu toate că Petru vede aici Casa constituită încă din credincioși adevărați, nu avem noi deseori nevoie să fim încercați? Judecata este ceva străin pentru Dumnezeu. Dar dacă în Casa Lui au pătruns lucruri, care necesită judecata, atunci El permite judecata. Așa cum am văzut, El folosește pe satana și lumea, ca să exercite pedeapsa (Iov 1.2). Această pedeapsă este totdeauna în legătură cu ordinea rânduită de El Însuși. Așa a fost la Israel, așa este în lume, și tot așa este în Casa lui Dumnezeu. Tot ce nu este în concordanță cu ordinea stabilită de Dumnezeu în Casa Sa provoacă pedeapsa. Și Dumnezeu ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. Noi putem fi orbi față de propriile păcate, deoarece nu suntem suficient de aproape de Domnul și am uitat să ne judecăm în lumina Sa. Dacă toți credincioșii ar merge pe drumul lor judecându-se singuri, ar fi puține ocazii pentru Dumnezeu ca să exercite judecata. Dar dacă se face loc firii pământești, Dumnezeu trebuie să acționeze.

Pentru noi însă, judecata lui Dumnezeu este disciplinare din partea Tatălui. De aceea noi nu suntem pedepsiți totdeauna pe baza răului pe care l-am făcut, ci câteodată pentru prevenirea răului. De aceea suferințele pot fi pentru unii slavă, prin care Dumnezeu este glorificat, ca de exemplu în cazul lui Iov (Iov 1.2). Așa de exemplu luarea unui credincios în timpul unei prigoane, sau într-o altă împrejurare, înseamnă pentru respectivul evitarea unui rău viitor (și în orice caz este calea spre cer), dar este totdeauna o încercare pentru cei care rămân în urmă. A luat naștere un gol; inimilor li se atrage atenția cu privire la scurtimea și nesiguranța vieții; lumea este văzută în adevăratul ei caracter; sentimentele noastre se îndreaptă mai mult spre cer, acolo unde este cel adormit; lucrarea și părtășia lui ne lipsește.

Adunarea este un corp ceresc, și partea ei este în cer (Coloseni 3.1-4; Filipeni 3.19). Dacă ea năzuiește după lucrurile pământești – și mai mult chiar, năzuiește după lucrurile lumii –, Tatăl permite ca dușmanul să-i tulbure liniștea. Atunci ea va simți, că partea ei nu este pe pământ. Dar cât de des recunoaștem noi legăturile abia după ce au fost distruse! Câte lucruri sunt la noi, care nu sunt demne de El, cu toate că noi nu suntem conștienți de ele. Câteodată le observăm când suntem în încercări, alteori dispar fără să le fi observat. Câte motive avem să ne rugăm împreună cu David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!« (Psalmul 139.23-24) – »Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc! Păzește de asemenea pe robul Tău de mândrie, … Fie cuvintele gurii mele și cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta, Doamne, Stânca mea și Răscumpărătorul meu!« (Psalmul 19)

Niciun har, niciun privilegiu nu schimbă cerințele sfinte ale naturii lui Dumnezeu. Toate trebuie aduse în concordanță cu ea, sau trebuie îndepărtate dinaintea Lui. Harul ne-a dăruit natura divină (2 Petru 1.4), așa că principial există asemănare desăvârșită cu Dumnezeu. Dar ea trebuie să conducă la asemănare practică în gândire și în fapte. Pentru aceasta trebuie ca sentimentele și conștiința să fie exersate, ca totul în noi să fie în concordanță cu Cuvântul și orientate spre Dumnezeu. Dacă nu este așa, și din cauza aceasta mărturia lui Dumnezeu are de suferit, atunci Dumnezeu trebuie să judece. El o face prin încercările, pe care le trimite spre disciplinare. Deoarece este judecata Tatălui, rezultatul este totdeauna o binecuvântare mai mare pentru noi. Dar din cauza aceasta nu este mai puțin severă. Noi nu trebuie să cădem din cauza ei, dar nici nu trebuie s-o minimalizăm (Evrei 12.5). Ea este mărturia unei sfințenii care trebuie găsite la noi, deoarece am fost aduși în imediata apropiere a Dumnezeului cel sfânt, care este totuși Tatăl nostru. Aceasta o învățăm în Locul Preasfânt. În felul acesta avem și răspunsul la întrebarea, de ce credincioșii sufere aici pe pământ mai mult decât necredincioșii. Aceștia vor avea mai târziu parte de judecată (Psalmul 73)!

Așa cum am spus deja, Petru presupune aici că toți cei din Casa lui Dumnezeu sunt oameni credincioși. Dar în a doua sa scrisoare prorocește, că va fi altfel. Cât de mult s-au împlinit cuvintele lui – și ale celorlalți apostoli și scriitori ai Noului Testament (Iuda 17-19)! Dacă privim în jurul nostru, vedem că practic toate bisericile mari ale lumii sunt dominate de „modernism” (Ezechiel 33; 34)[3], și multe grupări mai mici le urmează. Aproape că nu se găsește o grupare de oameni care se ține strâns de inspirația deplină a Cuvântului, de dumnezeirea și de întruparea ca Om a Domnului Isus. Și unde se găsește ordinea lui Dumnezeu în Casa lui Dumnezeu? Unde se găsește caracterul ceresc, și unde este despărțirea de lume?

În Apocalipsa 2 și 3 vedem prezentată profetic istoria Adunării pe pământ în responsabilitatea ei. Ochii pătrunzători ai Domnului Isus ca Judecător văd abaterea încă de la început: părăsirea dragostei dintâi. Abaterea progresează, cu toate încercările de zece zile, pe care Domnul le permite, până se ajunge să se locuiască acolo unde este tronul satanei, până la Tiatira, unde domnește Izabela. Acolo vedem judecata asupra Adunării, în caracterul ei de Adunare, cu toate că judecata va fi exercitată abia în capitolele 17 și 18. După aceea găsim în capitolul 3 istoria protestantismului, care se va încheia cu vărsarea din gura Domnului, când Domnul va pleca din mijlocul ei, deoarece înăuntru nu mai este nimic pentru El.

Dar va fi așa cum a fost la Israel: când judecata stă înaintea ușii, gândești că nu poți fi lovit de ea: »Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic« (Apocalipsa 3.17)! Cu câteva luni în urmă am citit în Canada, că un profesor din Olanda, care ținea prelegeri în America, a zis că teologia în Olanda este într-o perioadă de înflorire. Și aceasta a zis-o, când de fapt decăderea este îngrozitoare, se vede pretutindeni, ar trebui s-o vezi cu ochii închiși! Locul minunat, pe care Dumnezeu în harul Său l-a dat Adunării, și privilegiile ei minunate o vor cruța de judecata lui Dumnezeu, dacă ea nesocotește harul lui Dumnezeu și îl schimbă în desfrânare (Iuda 4)? Și dacă singurul nostru Domn și Stăpân Isus Hristos este tăgăduit, tăgăduindu-se că El este Dumnezeu, și se leapădă pe deplin autoritatea Sa și autoritatea Cuvântului Său? Cât de mult orbește duhul de partidă chiar și pe credincioșii adevărați!

Cât de mult se cuvine din partea noastră, să ne judecăm singuri și să recunoaștem înaintea lui Dumnezeu această stare total decăzută! Dar unde se găsește așa ceva? Nici măcar acolo unde se protestează împotriva anumitor neorânduieli. Cu siguranță Cuvântul lui Dumnezeu are un drum curat pentru credință, chiar și în aceste ultime zile dinaintea judecății (2 Timotei 2.21). Dar dacă de aceasta nu se leagă un duh zdrobit și pocăință înaintea lui Dumnezeu cu privire la starea generală, din care face parte fiecare credincios, ce valoare are atunci înaintea lui Dumnezeu? Se va arăta numai un duh aspru, lipsit de spirit autocritic, și aceasta este lucrul cel mai rău în ochii lui Dumnezeu. Nu sufere tot trupul, fiecare mădular, când un mădular sufere (1 Corinteni 12.26)? Este un semn de egoism și lipsă de sensibilitate, când simți numai răul pe care l-ai făcut, sau numai răul acelora cu care mergi practic pe același drum. Nu putem învăța nimic de la Daniel, Ezra, Neemia și Ieremia (Daniel 9; Ezra 9; 10; Neemia 1; 5; Ieremia 9; 13)? Să nu mergem noi mai departe decât au mers acești bărbați în judecarea răului și smerirea înaintea lui Dumnezeu, deoarece am primit mult mai mult har și mult mai multă lumină?

În necazul și zdrobirea noastră putem vedea un lucru minunat. După ce am văzut în Apocalipsa 2 și 3 că starea Adunării a devenit așa fel, că ea trebuie judecată, că sfeșnicul trebuia luat din locul lui și ea a încetat să mai fie nici cea mai mică lumină a lui Dumnezeu, vedem apoi cum ea vine din cer, îmbrăcată cu slava lui Dumnezeu. Și »lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul« (Apocalipsa 21.11)! Din Apocalipsa 4 vedem că iaspisul vorbește despre slava lui Dumnezeu. Acolo privim cu uimire lucrarea Domnului. »Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile locuinței morților nu o vor birui« (Matei 16). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu putem distruge lucrarea Domnului!

Vers 17b-19

1 Petru 4.17b-19: Și dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos? Așa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor, și să facă ce este bine.

Cât de serios este gândul cu privire la judecata celor necredincioși, a acelora care nu primesc vestea bună de la Dumnezeu! Aici este numită Evanghelia lui Dumnezeu. Cred că se folosește această formă de exprimare, că să se arate în mod deosebit, cât de serios este dacă se respinge mesajul! Dumnezeu este cel care vorbește prin acest mesaj creaturilor Sale păcătoase! El le poruncește să se pocăiască, tocmai cu privire la judecata care va veni (Faptele apostolilor 17.30). El le promite iertarea tuturor păcatelor și în afară de aceasta, locuirea veșnică în prezența Sa (Faptele apostolilor 3.19; Luca 24.47), ca urmare a pocăinței și credinței în Domnul Isus și în lucrarea Sa – în Fiul Său, pe care El Însuși L-a dat (2 Corinteni 5.20-21), ca astfel să poată vesti păcătoșilor această veste bună. Ce îngrozitor este, când o creatură, pe lângă toate celelalte păcate ale ei, refuză să asculte de această ofertă și de rugăciunea insistentă a Creatorului ei.

Sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu sunt așa de mari, că El, chiar și la aceia care au fost ascultători de Evanghelie, și prin aceasta au parte de tot ce a lucrat harul Său, și au devenit copiii Lui, nu poate tolera nicio neascultare, ci trebuie să judece tot ce nu este în concordanță cu natura Sa sfântă. Care trebuie să fie sfârșitul acelora care se dovedesc a fi creaturi neascultătoare, ostile față de Dumnezeu? Care batjocoresc chiar și harul Lui și darul nespus de mare al Fiului Său? Pentru cei credincioși judecata se încheie în momentul când ei părăsesc pământul (Ioan 5.24). Ei sunt supuși numai judecăților educative ale Tatălui. Când au părăsit pământul, natura lor veche păcătoasă rămâne în urmă, tot așa și lumea. Nici satana nu merge împreună cu ei pe locul dinaintea Domnului Isus. Acolo nu mai este nevoie de nicio corectare.

Dar pentru cei necredincioși abia atunci vine judecata finală. Ei ajung la chinuri din momentul când au murit (Luca 16.23)! Când istoria omului în responsabilitatea lui va fi încheiată, ei vor sta înaintea marelui Tron alb și vor fi judecați »după ce stă scris în cărți (cărțile lui Dumnezeu), după faptele lor«. Ei vor fi aruncați în lacul de foc, în care a fost aruncat, puțin timp înaintea lor, satana, anticristul, și ultimul împărat roman, fiara, în locul despre care Domnul Isus spune, că acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge (Matei 13.50, Marcu 9.46)! Acolo vor fi veșnic! Cine poate să descrie starea lor de acolo?

»Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu« (Evrei 10.31)! Apostolul Pavel scrie: »… la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui« (1 Tesaloniceni 1.7b-9).

Da, »dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?« Este clar, că prin »cel neprihănit« (Romani 5.19) se înțelege cel credincios. El a primit viață din Dumnezeu și este socotit neprihănit. Cuvântul grecesc „molis” este derivat de la „molos” = „lucru, osteneală, luptă”. Se întâlnește în Faptele apostolilor 14.18; 27.7,8,16; Romani 5.7 și aici. Aici se spune că Dumnezeu face eforturi să ne ducă, pe noi, cei răscumpărați, la țintă. Desigur, în privința aceasta este exclus că Dumnezeu va rata ținta. Așa cum am văzut de mai multe ori, apostolul Petru vedere mântuirea la sfârșit. Prin aceasta se înțelege nu numai mântuirea sufletului, ci și mântuirea trupului (1 Petru 1.9), adică, când va veni Domnul și noi vom apărea împreună cu El aici pe pământ (1 Petru 1.5,13).

Ca să ne poată salva, Dumnezeu a trebuit mai întâi să dea pe Fiul Său să fie judecat pentru păcatele noastre și pentru păcatul nostru. Dar nu cred, că Tatăl nostru se referă la aceasta. Aceasta stătea în legătură cu starea noastră înainte de a fi „neprihăniți”. Aici este vorba de ispite, de încercări și de pericolele din viața noastră ca credincioși pe pământ. Sunt așa de multe obstacole, și noi înșine nu avem nicio putere să stăm în picioare.

Satana va folosi toate mijloacele lui, ca să ne facă să pierim pe cale. El are arme puternice! Puterea lui este mare, cu toate că ea nu este cea mai periculoasă, de când Domnul Isus l-a biruit. »Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi!« Dar câte șiretlicuri nu-i stau la dispoziție! Deseori se deghizează, el și robii lui, în înger de lumină (2 Corinteni 11.14). El posedă săgeți de foc, care pot fi stinse numai cu scutul credinței, cu încrederea puternică în Tatăl și în Domnul (Efeseni 6.16).

Ce aliați puternici are el! Lumea îi stă în totalitate la dispoziție, căci el este dumnezeul veacului acesta și prințul lumii acesteia (2 Corinteni 4.4; Ioan 12.31; 1 Ioan 5.19). La aceștia se adaugă natura noastră veche, firea pământească (carnea), care nu face nimic altceva mai bun, decât să asculte de el.

Cine poate rămâne în picioare? Și când cădem, satana este deja prezent, ca să ne acuze înaintea lui Dumnezeu. El este »pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru« (Apocalipsa 12.10)! Așa cum am văzut, Dumnezeu nu poate nicidecum tolera păcatul la copiii Lui. El nu Se poate tăgădui singur, nici măcar din pricina noastră, înaintea lui satana! El nu poate spune lui satana: „Nu consider ceva rău”. În domnia Sa asupra pământului, El trebuie să facă judecata în concordanță cu principiile binelui și răului. Dacă ne gândim, cine suntem noi, și cine este Dumnezeu, și că noi am fost aduși în imediata Lui apropiere și trebuie să umblăm împreună cu El, atunci vrem să spunem împreună cu ucenicii: »Cine poate atunci să fie mântuit?« Dar noi cunoaștem răspunsul Domnului. Ce este imposibil la oameni, este posibil la Dumnezeu. Credința noastră știe: »Ei se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion« (Psalmul 84.7).

Am văzut cu lucrează Dumnezeu. Când satana a acuzat pe marele preot Iosua, din cauza hainelor lui murdare (Zaharia 3), Dumnezeu nu a zis: „Dar hainele nu sunt foarte murdare!” El pune pe aceia care stau înaintea Lui, să dezbrace pe Iosua de hainele murdare și să-l îmbrace cu haine curate, și să-i pună un turban curat pe cap. După aceea zice: »Îndepărtez de la tine nelegiuirea!« În cartea Numeri găsim căile lui Dumnezeu cu poporul Israel. Noul Testament ne spune: »Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor« (1 Corinteni 10.11). Și care este rezultatul căilor lui Dumnezeu cu poporul Israel? Cu toată necredincioșia lui și cu tot eșecul lui, și cu toate judecățile lui Dumnezeu venite asupra lor, numărul israeliților a rămas practic același. Dar la urmă leviții s-au înmulțit cu aproape o mie (Numeri 2.32; 26.51)!

Da, atotputernicia lui Dumnezeu călăuzită de înțelepciunea divină și dragostea părintească a unui Dumnezeu, care este dragoste, este necesară pentru a ne conduce în siguranță printr-o lume, în care domnește satana. Noi știm de asemenea, că Dumnezeu nu o face prin exercitarea directă a puterii, ci prin mijloace morale: prin întărirea credinței noastre. Dar din Cuvântul lui Dumnezeu mai știm, că noi vom fi păziți pentru mântuire (1 Petru 1.5). Chiar dacă încercările vor fi mult mai grele, deoarece noi am fost aduși mult mai aproape de El, aceasta este totodată dovada siguranței noastre și a nemărginitei Lui dragoste de Tată pentru noi. »Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți birui« (1 Corinteni 10.13) – »Mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său« (Psalmul 23.3).

Dar unde va apărea cel nelegiuit și cel păcătos, care nu are parte de urmările minunate ale lucrării Domnului Isus Hristos, care nu a vrut să se împace cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20), și de aceea nu are de așteptat dragoste și ajutor, ci numai răzbunarea și judecata lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8), și care de bună voie s-a predat total puterii și răutății diavolului?

Diavolul încearcă mereu să ne convingă că este mult mai înțelept să faci puțin ce face lumea – în orice caz, să nu arăți așa deschis, că ești creștin – căci atunci vom fi scutiți în mare parte de prigoniri, sau nu vom fi deloc prigoniți. Dar noi am văzut că prigonirile sunt în realitate judecăți și încercări din partea lui Dumnezeu. Ce nebunie este atunci, să faci ce zice satana! El ne leagă cu aceia pe care îi așteaptă o judecată mult mai grea (Geneza 14.11-12; Geneza 19). Dumnezeu trebuie să judece răul. Dacă nu o face în felul acesta, atunci o va face în alt fel, dar care va fi cu mult mai greu, căci abaterea dovedește când de mult s-a îndepărtat inima de Domnul. Dacă încercăm să fugim de pedeapsa lui Dumnezeu, vom ajunge în greutăți mult mai mari!

»Cel nelegiuit și cel păcătos« se referă, după cum cred eu, la una și aceeași persoană. Înaintea ambelor substantive stă numai un articol, și în afară de aceasta verbul este la singular. Cuvântul grecesc pentru »nelegiuit« („asebes”) este contrariul lui „a cinsti, a arăta respect” („sebesthai”). El arată deci, că omul care nu s-a pocăit nu cinstește pe Dumnezeu și nu-I aduce închinare. În afară de aceasta el este un păcătos, este unul care a greșit ținta vieții lui, deoarece merge pe drumul lui în neascultare de Dumnezeu. Scopul vieții unei creaturi este să slujească Creatorului ei și să-L iubească (1 Ioan 3.4; Deuteronom 6.5).

Versetul 19 este o consecință, care se trage din versetele anterioare: »Așa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor, și să facă ce este bine.«

Aceasta este deci valabil numai pentru aceia care »suferă după voia lui Dumnezeu«, și nu când suferim din cauza greșelilor noastre. Aceia să-și încredințeze sufletele lui Dumnezeu, ca Creator credincios. Cuvântul „a încredința” se mai întâlnește și în 1 Timotei 1.18, 2 Timotei 2.2, Luca 12.48, etc.

Dumnezeu este văzut aici ca Creator, deci în legătură cu lumea, pe care a creat-o. Știm că El nu va părăsi lucrarea mâinilor Sale. El este un Creator credincios. Tocmai suferințele, pe care El le lasă să vină peste ai Săi, dovedesc aceasta. De la început, intenția Lui a fost să aducă în părtășie cu Sine pe omul pe care l-a creat. Așa cum am văzut, acesta este și scopul suferințelor. Dacă ne aflăm în astfel de suferințe, plini de încredere putem să ne încredințăm sufletele Lui. El le va păzi în siguranță, cel puțin dacă o facem făcând ce este bine (1 Tesaloniceni 5.23-24). Altfel va trebui să exercite mai multă disciplinare. El are grijă de creaturile Lui, cu cât mai mult de copiii Lui! Noi L-am cunoscut în Hristos și am învățat să ne încredem în El.

Dar prin aceasta știm acum și, că El, ca Creator, este credincios și plin de dragoste pentru creaturile Lui. El nu este așa cum cred cei necredincioși despre El: aspru și poruncitor! El este marele Dătător (Ioan 4.10; 2 Corinteni 9.15). Vedem aici nu numai guvernarea lui Dumnezeu și acțiunile Lui în această guvernare, ci vedem pe Dumnezeu și ca Creator în legătură cu prima creație. Aceasta este temelia iudaică și nu adevărata relație creștină cu Dumnezeu. Dar cu toate acestea are o deosebită valoare pentru noi, în caracterul nostru de pelerini pe pământ.

Partea anterioară Partea următoare

Comentariul biblic al credinciosului – Vechiul Testament
https://www.scriptum.ro/librarie/comentariul-biblic-al-credinciosului-vechiul-testament-3408.html

https://www.scriptum.ro/librarie/comentariul-biblic-al-credinciosului-noul-testament-3411.html

Comentariul biblic al credinciosului - Vechiul Testament

Descriere

La varsta de treizeci de ani William MacDonald si-a propus telul de a elabora un comentariu care sa explice, verset cu verset, intregul Nou Testament. A urmat apoi elaborarea comentariului asupra Vechiului Testament. Ambele comentarii constituie implinirea acelui tel, cat si rodul unui studiu intensiv al Bibliei de peste patru decenii. Intentia avuta in vedere de autor nu este doar de a oferi cunostinte, ci si de a scoate in evidenta minunatia persoanei si lucrarii Domnului Isus Cristos. Autorul nu evita pasajele dificile din Biblie, ca si cand acestea n-ar exista, ci le trateaza onest. Acolo unde sunt posibile multiple interpretari, ele sunt prezentate cititorului, autorul optand pentru cea pe care o considera cea mai scripturala. Este un comentariu usor de citit.
Despre autor
William MacDonald este invatator biblic si autor a 85 de carti, dintre care multe au fost traduse in alte limbi. Intre 1947-1965 a fost profesor la scoala biblica Emmaus, iar din 1959 a fost directorul acelei scoli. A predat Cuvantul lui Dumnezeu in Statele Unite si peste hotare. Timp de douazeci si trei de ani a predat in cadrul unor cursuri de formare a lucratorilor crestini, denumite Discipleship Intern Training Program in orasul San Leandro din California.
Despre redactor
Arthur Farstad a urmat cursurile Academiei Nationale de Arta din Washington, D.C., apoi ale scolii biblice Emmaus, unde a fost elevul lui William MacDonald. A frecventat cursurile institutului de grad universitar Washington Bible College si ale Seminarului teologic Dallas. La acest seminar a predat greaca cinci ani si jumatate, dupa care, pe parcursul urmatorilor sapte ani a facut parte din colectivul de redactare a textului traducerii Bibliei New King James Version. Pe langa activitatea sa de autor si redactor, a fost un predicator activ, in special in Dallas. Arthur Farstad a redactat introducerile la cartile Noului Testament din Comentariul Biblic al CredinciosuI ui, lui apartinandu-i si unele note asupra unor pasaje din textul original grec. Rodnica sa slujba a luat sfarsit in anu!1998.
Prefata autorului
Scopul Comentariului Biblic al Credinciosului. Vechiul Testament (CBC.VT) este de a oferi cititorului crestin obisnuit cunostinte de baza privitoare la Vechiul Testament (VT).
CBC.VT mai are si scopul de a trezi in cititor delectarea si gustul pentru aceste carti neglijate, fiind in masura sa-l determine sa se adanceasca in studierea comorilor inepuizabile cuprinse in ele. Desi cercetatorii eruditi vor gasi, sper, hrana pentru sufletele lor, ei vor da dovada de intelegere daca vor lua in considerare faptul ca volumul de fata nu se adreseaza in primul rand lor.
Cu exceptia cartilor Psalmi, Proverbe si Eclesiastul, expunerea continutului VT se face, in general, “paragraf-cu-paragraf”, nu “verset-cu-verset”. Comentariile asupra textului sunt insotite de aplicatii practice ale adevarurilor spirituale si, acolo unde este cazul, de un studiu tipologic.
Pasajele care indreapta privirile cititorului spre venirea Rascumparatorului sunt scoase in evidenta si tratate mai amanuntit. Cartile Psalmi, Proverbe si Eclesiastul sunt dezbatute verset cu verset, fie pentru ca nu se preteaza la condensare, fie pentru ca majoritatea credinciosilor doresc sa le studieze mai aprofundat.
Am incercat sa confruntam textele problematice si sa oferim explicatii alternative, acolo unde a fost posibil. O sumedenie de texte au dat multa bataie de cap comentatorilor si trebuie sa marturisim ca in privinta acestora continuam “sa vedem ca intr-o oglinda, incetosat”.
Cu mult mai important decat orice comentariu este insusi Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum este acesta iluminat de Duhul Sfant al lui Dumnezeu. Fara el nu este nici viata, nici crestere, nici sfintenie, nici slujire vrednica de primit. De aceea se impune cu imperiozitate sa-l citim, sa-l studiem, sa-l memoram, sa meditam asupra lui si, mai presus de toate, sa-l ascultam si sa-l implinim in viata noastra. Dupa cum a spus cineva: “Ascultarea este organul cunoasterii spirituale.”
CUPRINS
Prefata autorului
Introducerea editorului
Lista ilustratiilor si tabelelor
Lista hartilor
Abrevieri
Transliteratii
INTRODUCERE LA VECHIUL TESTAMENT
INTRODUCERE LA PENTATEUH
Geneza
Legamintele majore ale Scripturii
Semnul circumciziei
Homosexualitatea
Tipologiile
Exodul
Dispensatiile
Tabernacolul: Imaginea sub care II vede Dumnezeu pe Cristos
Levitic
Numeri
Deuteronom
INTRODUCERE LA CARTILE ISTORICE
losua
Cetatile de refugiu
Judecatori
Ingerul Domnului
Rut
1 Samuel
2 Samuel
1 Regi
Divizarea regatului
2 Regi
1 Cronici
2 Cronici
Ezra
Neemia
Estera
INTRODUCERE LA CARTILE POETICE
lov
Cartea Psalmilor
Psalmii imprecativi
Proverbele
Eclesiastul
Cantarea Cantarilor
INTRODUCERE LA PROFETI
Isaia
leremia
Plangeri
Ezechiel
Jertfele din timpul Mileniului
Daniel
Osea
loel
Amos
Obadia
lona
Mica
Naum
Habacuc
Tefania
Hagai
Zaharia
Maleahi
BIBLIOGRAFIE GENERALA
PERIOADA INTERTESTAMENTALA

Biserica din Ierusalim aduce multă roadă

Text: Fapte 2.41-47, Ioan 15.5

Verset de aur: Fapte 2.42

Ideea centrală: Viața bisericii primare

Explicații contextuale și exegetice

În urma predicării Cuvântului lui Dumnezeu și cercetării Duhului Sfânt un mare număr de oameni au primit Cuvântul și au fost botezați. În felul acesta au fost adăugați la numărul ucenicilor. În biserică se intră în urma pe baza răspunsului la lucrarea Cuvântului în viața omului și a botezului.

Viața din biserică este o continuare a acestui început în sensul că ucenicii se focalizează asupra învățăturii apostolilor, a părtășiei frățești, a frângerii pâinii și a rugăciunii. Fapte 2.42 arată încă de la început lucruri de bază cu care se zidește biserica.

Învățătura apostolilor arată într-un mod veridic viața, lucrarea și învățătura Domnului Isus Cristos și a felului în care aceasta trebuie înțeleasă în contextul larg al Bibliei, a istoriei mântuirii, și a diferitelor împrejurări în care s-ar afla ucenicii.

În biserică, legăturile dintre oameni sunt ca cele dintr-o familie: frați și surori. Toți avem același Tată și suntem oameni din casa lui Dumnezeu. Cei născuți din Dumnezeu sunt copii ai lui Dumnezeu, frați unii cu alții.

Frângerea pâinii / Cina Domnului este un eveniment în viața bisericii încă de la început. Ucenicii au ascultat de porunca Domnlui Isus de a face acest lucru ca o aducere aminte a lucrării sale de pe cruce când trupul lui a fost frânt și sângele lui a fost vărsat, proclamând astfel moartea lui răscumpărătoare.

Rugăciunea ucenicilor arată înspre legătura lor cu Dumnezeu și dependența acestora de El. Viața de credință este o viață de rugăciune personală și comunitară. Prin aceasta ei își întăresc viața spirituală și înaintează pe calea sfințeniei.

Primii creștini aveau toate în comun. Fiecare folosea din bunurile comune după cum avea nevoie. În felul acesta se asigurau că cei mai săraci au cele necesare pentru trai. Era o dovadă a dragostei jertfitoare dintre ei. Atitudinea fiecăruia era una de reverență evlavioasă. Se întâlneau în Templu, și, în cadrul mesei pe care o luau împreună, aveau și frângerea pâinii / Cina Domnului. Îi caracteriza bucuria și simplitatea inimii. Lăudau pe Dumnezeu și aveau parte de bunăvoință din partea întregului popor.

Când biserica stăruiește în aceste lucruri Domnul adaugă la numărul lor.

Aplicații/considerente misiologice

Viața lăuntrică a bisericii și cea în afară sunt legate organic. Stăruința asupra învățăturii apostolilor, a legăturii frățești, a frângerii pâinii, și a rugăciunii duce la fapte jertfitoare de sprijin a celorlalți din biserică. Când această unitate este văzută de cei din afară, aceștiau știu că cei din biserică sunt ucenicii Domnului Isus. Aceasta este mărturia creștină care are impact sănătos în popor.

Unitatea, reverența, bucuria, simplitatea inimii, și închinarea constituie elemente de forță în ce privește misiunea bisericii în locul în care se află. Ele trebuie să fie în atenția noastră, veghind să funcționeze cât mai bine.

Întrebări pentru discuții

Care dintre cele patru lucrări, asupra căruia trebuie să stăruiască biserica, funcționează cel mai bine în biserica noastră?

Care dintre ele funcționează cel mai slab?

Ce avem de făcut pentru a îmbunătăți lucrarea în aceste domenii?

Pastor Dr. Sorin Sabou

Profesor Facultatea de Teologie Baptista, Universitatea Bucuresti

Marturia personala

Text: Fapte 26:1-29, Psalmul 51:10-13;

Verset de aur: Ps. 50:13 “Atunci voi invata caile tale pe cei ce le calca, si pacatosii se vor intoarce la tine”

Ideea centrală: Multi oameni nu sunt gata sa se lase convinsi ca au nevoie de Isus Hristos, dar adesea pot fi atrasi intr-o discutie despre Evanghelie dupa o prezentare a unei marturii personale

Scopul lectiei: Sa ne ajute sa devenim martori eficienti ai Evangheliei lui Hristos prin imbunatatirea marturiei noastre pentru Hristos

Introducere

Unul din cele mai eficiente instrumente de lucru pentru a putea impartasi credinta ta este sa povestesti cum ti-a dat Isus Hristos viata vesnica si cum ti-a imbogatit viata. Cand apostolul Pavel a stat inaintea regelui Agripa (Fapte 26), el i-a spus acestuia simplu, logic si clar despre viata sa de dinainte de mantuire, apoicum l-a intalnit pe Hristos si cum a fost viata sa dupa convertire.

Explicaţii contextuale si exegetice:

In Fapte 25:1-12, apostolul Pavel isi sustinuse apararea inaintea lui Festus, procurator roman al Iudeii intre anii 58-62 d.Hr. asa ca acum se adreseaza direct regelui Agripa (cunoscut ca Agripa II). Agripa II era fiul lui Irod Agripa I(cf.Fapte 12:1) si unul dintre stranepotii lui Irod cel Mare (cf. Matei 2:1). La acea vreme avea vreo 30 de ani si domnea peste teritoriile din nord-estul Palestinei. Pentru ca era prieten cu familia imperiala i s-a dat privilegiul de a-i numi pe marii preoti ai evreilor si de a avea in custodie tezaurul Templului. Trecutul si pregatirea lui il recomandau ca pe unul dintre cei mai calificati sa-l audieze pe Pavel; el cunostea religia evreilor (cf. Fapte 25:26-27) Scopul urmarit de apostolul Pavel prin cuvantarea sa era acela de a-l informa pe Agripa. Pavel si-a inceput cuvantarea adresandu-i complimente, pentru ca el stia ca Agripa cunostea foarte bine toate obiceiurile si neintelegerile iudeilor, fiind un iudeu practicant. Acesta este punctual culminant al tuturor cuvantarilor de aparare ale apostolului Pavel redate in cartea Faptele Apostolilor. (cf. 22:1-21; 23:1-8; 24:10-21; 25:6-11).

In rezumat, apostolul Pavel a afirmat ca viata lui dinainte de mantuire s-a caracterizat prin atasament ferm fata de iudaism (cf.26:4-11). Pe langa atasamentul ferm fata de iudaism, Pavel a fost fanatic in opozitia sa fata de crestinism (cf. 8:3; 9:2; 22:4-5, 19). Faptul ca el isi dadea votul impotriva crestinilor osanditi la moarte insemna ca el era de accord cu actiunile Sinedriului (cf. 8:1, 22:20). In relatarea convertirii lui (26:12-18; cf. 22:1-21; 9:1-19), el mentioneaza din nou o lumina din cer a carei stralucire o intrecea pe a soarelui (22:6). Expresia “a arunca cu piciorul inapoi in varful unui tepus” poate insemna pe de-o parte faptul ca apostolul Pavel se simtea vinovat si ca si-a calcat pe constiinta persecutandu-i pe urmasii lui Hristos. Totusi, mai tarziu apostolul Pavel scrie ca, in ciuda blasfemiei, a violentei si a persecutarii bisericii, i s-a aratat mila pentru ca a facut toate acestea din necredinta si ignoranta( cf. 1 Tim. 1:13) Pe de alta parte expresia “a arunca cu piciorul inapoi in varful unui tepus” se refera si la inutilitatea persecutarii Bisericii.

Vorbind despre viata lui dupa convertire apostolul Pavel descrie misiunea primita din partea Domnului, rezumand mai intai lucrarea sa pentru evrei si apoi prezentand-o si pe cea pentru neamuri. Ambele categorii aveau nevoie sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu. Mai mult, apostolul Pavel afirma ca mesajul sau era o implinire a profetiilor Vechiului Testament (26:22; cf. 24:14; 28:23) referitoare la moartea si invierea lui Mesia.

Aplicatii / considerente misiologice:

Dumnezeu l-a chemat pe fiecare credincios sa fie un martor a ceea ce “a vazut si a auzit” (1 Ioan 1:3). Marturisirea este un mod de viata- tu esti martor tot timpul. In prima sa epistola apostolul Petru ne indeamna in felul urmator: “Fiti totdeauna gata sa raspundeti oricui va cere socoteala de nadejdea care este in voi” (1 Petru 3:15)

Dragostea pe care o arati altora este cel mai evident mod de a le spune despre dragostea lui Hristos si despre adevaratul tau interes fata de ei. Si viata ta este o marturie. Faptele tale sunt de multe ori mai relevante decat cuvintele. Actiunile tale, totusi, nu sunt suficiente pentru a le comunica altora mesajul evangheliei lui Isus Hristos. Tu trebuie sa marturisesti prin cuvintele tale- sa te identifici pe fata cu Isus Hristos si sa le arati oamenilor prin cuvintele tale cum se pot impaca cu Dumnezeu. Concentreaza-te asupra imbunatatirii marturiei tale pentru Hristos exersand marturisirea prin dragostea crestina aratata celor din jur, prin viata traita in mijlocul semenilor si prin marturia personala.

Întrebări pentru discutii:

Cum si-a inceput Pavel expunerea? Versetele 2, 3
In ce moduri am putea face si noi ceea ce a facut Pavel in versetele 2 si 3?
In ce fel ne descopera marturia apostolului Pavel atat partea buna cat si partea rea a vietii lui de dinaintea intoarcerii la Dumnezeu?
Prin ce se caracterizeaza prima faza a vetii lui Pavel? Versetele 4,5, 9-11
Ce eveniment a schimbat directia vietii lui Pavel? Versetele 12-15
Cum a explicat Pavel Evanghelia? Ce este Evanghelia? 1 Corinteni 15:3,4
Ce l-a intrebat Pavel pe Agripa? De ce este aceasta intrebare importanta?Versetul 27

Bibliografie

D.A. Carson & Douglas J. Moo, ed., Introducere in Noul Testament, Publicat in Limba Romana de Editura Faclia, Oradea, 2007; John F. Walvoord & Roy B. Zuck, ed., Comentariu al Noului Testament, Publicat in Limba Romana de Fundatia E.B.E. Romania si Editura Multimedia, Arad, 2005; Ucenicie in scoala lui Isus, Manual de crestere spirituala si de formare a lucratorilor crestini laici, Cursul 1-2, editat de B.E.E. Romania, 1987

Pastor Dr. Daniel Maris

Rector Institutul Teologic Baptist Bucuresti

Tema: Prezentarea Adevărului Biblic

Text: Luca 10:1-9; 1 Corinteni 15:1-4.

Verset de aur: Luca 10:2: „Și le-a zis:„Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său!”

Ideea centrală: Adevărul există întrupat în Persoana lui Hristos, înscris pe paginile Cuvântului Său. El trebuie primit și proclamat.

Explicaţii contextuale și exegetice:

Episodul trimterii celor șaptezeci de ucenici este consemnat în capitolul 10 al Evangheliei după Luca și el nu trebuie confundat cu trimiterea celor doisprezece (Matei 10, respectiv Luca 9). Spre deosebire de cei doisprezece, care sunt numiți apostoli și sunt trimiși în Galileea, celor șaptezeci nu li se acordă titlul de apostol, aria lor de proclamare nefiind Galileea, ci Iudeea. Cu toate acestea, între mandatele încredințate celor două grupuri există similitudini. În cele din urmă și unii și alții sunt trimiși de Același Învățător pentru a înfăptui lucrări similare.

Evenimentul este relatat exclusiv de Luca. La fel cum numărul celor doisprezece este asociat celor douăsprezece seminții ale lui Israel, numărul de șaptezeci poate fi o trimitere către suma celor șaptezeci de națiuni, menționate în capitolul 10 al cărții Geneza. Luca, el însuși un grec, are ca destinatar primordial al Evangheliei un alt exponent al neamurilor (Theophilus), accentuând în modul acesta caracterul universal al Evangheliei creștine.

Chiar dacă celor șaptezeci nu li se acordă titlul de apostol, totuși, la rândul lor, și ei sunt trimiși de Domnul Isus (v 1:„i-a trimis”-apostello) cu un mandat foarte clar. Și nu doar că au fost trimiși de El, dar au fost trimiși cu scopul de a-I precede, de a-I pregăti sosirea.

Mandatul încredințat celor șaptezeci are acest caracter divin (trimiși de El), dar și un grad ridicat de dificultate (v2). Secerișul este o activitate agricolă de amploare. Secerișul implică muncă asiduă, chiar și atunci când numărul celor implicați este mare, dar ipostaza în care se află cei șapezeci conține un teritoriu mare și un număr mic de lucrători. În acest context, ucenicii Domnului sunt încurajați să se roage nu pentru o lucrare mai facilă, ci pentru implicarea unui număr cât mai mare de lucrători.

Asumarea mandatului de a proclama adevărul biblic comportă riscuri, este echivalent cu pătrunderea pe un teritoriu ostil: „…vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor” (v. 3).

Pentru a duce la îndeplinire mandatul de a proclama mesajul încredințat, e nevoie de determinare proprie dar mai ales de dependență deplină de Domnul (v. 4-8). Ucenicii sunt încurajați să înțeleagă urgența proclamării mesajului și, mai ales, să exerseze încrederea în Domnul, în faptul că El va furniza resursele necesare lucrării.

Cei șaptezeci sunt mandatați să funcționeze asemenea unor ambasadori ai Împăratului: să proclame Evanghelia Împărăției, un mesaj de pace, de vindecare pentru cei bolnavi, de eliberare pentru cei posedați, de mântuire pentru cei pierduți. Trebuie menționat aici și faptul că, spre deosebire de mandatul încredințat celor șaptezeci (limitat ca teritoriu, ca timp, cât și în ceea ce privește numărul celor mandatați), Marea Trimitere, pe care Hristos o încredințează tuturor urmașilor Săi, după înviere, conține în mod explicit Mandatul de a proclama Evanghelia (Vestea Bună) tuturor națiunilor, din toate spațiile geografice și din toate timpurile, nu mandatul de a înfăptui miracole (Matei 28:19, 20, Luca 24:46-49).

Scriindu-le creștinilor din Corint (1 Corinteni 15: 1, 2), apostolul Pavel le reamintește faptul că adevărul biblic, cristalizat în mesajul Evangheliei trebuie propovăduit (prin viață și prin cuvânt), trebuie primit (prin credință) și trebuie păstrat (în spatiul inimii, al vieții, dar și în termenii acurateții în care ne-a fost încredințat). Evanghelia pe care creștinii sunt mandatați să o propovăduiască este centrată în jurul unei Persoane: Hristos! (v. 3: „V-am învățat înainte de toate așa cum am primit și eu: că Hristos…”). În ceea ce privește conținutul, așa cum apostolul Pavel îl sumarizează, include: moartea ispășitoare a lui Hristos, îngroparea Sa, precum și învierea Sa dintre cei morți (1 Corinteni 15:3, 4). Lucrări pe care Domnul Hristos le-a înfăptuit în folosul nostru, în conformitate cu predicțiile Scripturii („după Scripturi”-o trimitere directă la Vechiul Testament, la profețiile scripturale împlinite în Ființa și lucrarea Sa).

Aplicații / considerente misiologice:

Chiar dacă lumea noastră a devenit un spațiu al relativismului, al vidului de absoluturi, în calitate de urmași ai Domnului Isus, noi trebuie să asumăm și să accentuăm existența Adevărului întrupat în Persoana lui Hristos (Ioan 14:6) și înscris pe paginile Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 17:17).

Fiecare baptist, un misionar, deviza patentată de Johann Oncken, trebuie să depășească stadiul de lozincă și să redevină un mod de viață pentru fiecare credincios baptist. Fiecare dintre noi suntem chemați să devenim propovăduitori ai adevărului biblic, mai întâi prin mărturia unei vieți transformate prin lucrarea lui Hristos și apoi prin expunerea verbală a lui Hristos.

Biblicizarea actualei generații de creștini, trebuie să devină o prioritate. Pentru a proclama adevărul biblic, trebuie ca în prealabil, să îl cunoaștem și să îl practicăm noi înșine, să dezvoltăm o relație presonală, profundă, permanentă cu Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu Întrupat, prin studiul Scripturii, Cuvântul lui Dumnezeu scris.

Convergența dintre rugăciune și misiune. După ce îi povățuiește pe ucenici să se roage pentru ca Domnul să ridice lucrători, Domnul îi trimite chiar pe ei în lucrare (Luca 10:2, 3).

Depășirea stadiului de spectator, în care se complac foarte mulți dintre membrii adunărilor noastre, devine o chestiune vitală. Un număr tot mai mare de creștini îmbrățișează această calitate, rugându-se ca, eventual alții să intre în scenă și să își asume inclusiv slujirea lor. E semnificativ faptul că Domnul Isus, în pasajul din Luca încurajează un grup de lucrători să se roage pentru ca Domnul să ridice mai mulți lucrători.

Vizualizarea lumii ca un spațiu ostil creștinilor („…iată că vă trimit ca pe niște miei în mijlocul lupilor”). Lumea, ca sistem de valori, potrivnic planului și intențiilor lui Dumnezeu, lumea care l-a ostracizat pe Mântuitorul nostru, ne va fi ostilă și nouă. Noi suntem chemați să prezentăm Adevărul nu în lipsa existenței unor riscuri, ci în pofida lor. Vizualizarea oamenilor care populează lumea ca pe ființe pentru care a murit Hristos și cărora noi suntem chemați să le prezentăm chemarea Sa la mântuire.

Centralitatea Domnului Isus Hristos. Evanghelia gravitează în jurul Persoanei și lucrării Sale, mandatul de a o propovădui este formulat de El, resursele spirituale, umane și chiar materiale sunt la dipoziția Sa, secerișul chiar este al Lui, prin urmare reușita demersului nostru este legată nu doar de determinarea noastră, cât mai ales de exersarea dependenței totale de El.

BIBLIOGRAFIE:

HENDRIKSEN William& KISTEMAKER, Simion J., Exposition of the Gospel Acording to Luke, Baker Academics, Grand Rapids, Michigan; HUGHES R.Kent, Luke, That You May Know The Truth, Volume One, Crossway Books, Wheaton, Illinois; KISTEMAKER, Simion J., New Testament Commentary, Exposition of the First Epistle to the Corinthians, Baker Academics, Grand Rapids, Michigan; ROBERTSON Archibald Thomas, Word Pictures in The New Testament, The Epistles of Paul, Volume IV, Baker Book House, Grand Rapids, Mighigan; WIERSBE W. Warren, The Bible Expositon Commentary, An Exposition of the New Testament, Volume One, Victor Books, Wheaton, Illinois.

Dr. Adrian Daniel Neiconi

Pastor al Bisericii Creștine Baptiste Betania din Timișoara

Lector univ. la Institutul Teologic Baptist din București.

Studiu biblic – Ioan 1 – Adevărata Lumină

Player audio

00:00

Folosește tastele săgeată sus/jos pentru a mări sau micșora volumul.

Text referință: Ioan 1.1-18

Verset cheie: „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” Ioan 8.12

Ideea centrală a studiului: Cuvântul cel veșnic, Domnul Isus Cristos, a luat un trup ca al nostru, pentru ca noi să fim salvați din robie și de la moarte – să devenim astfel copii ai lui Dumnezeu.

Scopul studiului: Să te conducă spre o atitudine de mulțumire și laudă, slujindu-L pe Domnul Isus Cristos din toată inima și cu toată puterea.

* Efortul evanghelistic al lui Ioan de a-L prezenta pe Cristos lumii
– Încă din vechime termenul de ”lumină” a avut o puternică amprentă asupra oamenilor. Așa cum viața se afla (și se află) în contrast moartea, tot așa lumina se afla (și se află) în contrast cu întunericul. Legat strict de spiritualitate, lumina reprezintă relația de apropiere de Dumnezeu, pe când întunericul reliefează îndepărtarea omului de Dumnezeu, iar această îndepărtare se realizează prin intermediul păcatului.
– Într-un asemenea context apostolul Ioan vine și face o adevărată pledoarie cu privire la persoana lui Isus din Nazaret. Fiul tâmplarului Iosif, El Însuși tâmplar, este în realitate Mesia cel promis de veacuri, lumina care, venind în lume, reașează omul în relație de comuniune cu Dumnezeu.

* Omisiunile și focalizarea apostolului
– Nu sunt menționate în Evanghelia lui Ioan genealogia Domnului, nașterea Sa, botezul, ispitirea, scoaterea demonilor, diferitele parabole, schimbarea la față, instituirea Cinei, agonia în Ghetsimani.
– Atenția lui Ioan se concentrează pe slujirea Domnului în Ierusalim, sărbătorile evreilor, discuțiile individuale ale Domnului cu diferiți oameni (dintre care se remarcă discuția cu fariseul Nicodim și cea cu femeia samariteancă), precum și pregătirea pe care Fiul lui Dumnezeu le-o face ucenicilor.
– Ioan selectează 7 miracole distincte prin intermediul cărora este demonstrată calitatea Lui de Mesia:
1. Transformarea apei în vin la nunta din Cana Galileii – cap. 2
2. Vindecarea fiului pe moarte al slujbașului împărătesc din Capernaum – cap. 4
3. Vindecarea ologului la scăldătoarea din Betesda – cap. 5
4. Înmulțirea pâinilor și a peștilor dincolo de Marea Galileii – cap. 6
5. Umblarea lui Isus pe ape, la marea Galileii – cap. 6
6. Vindecarea orbului din naștere – cap. 9
7. Învierea lui Lazăr – cap. 11
– Ioan înregistrează și 7 momente distincte în care Domnul Isus declară celebra sintagmă ”Eu sunt”:
1. „Eu sunt pâinea vieţii.” – 6.35
2. „Eu sunt Lumina lumii.” – 8.12
3. ”Eu sunt uşa oilor.” – 10.7
4. ”Eu sunt Păstorul cel bun.” – 10.11
5. „Eu sunt învierea şi viaţa.” – 11.25
6. „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.” – 14.6
7. ”Eu sunt adevărata viţă.” – 15.1
– În confruntarea Sa cu iudeii, Domnul Isus declară celebra sintagmă ”Eu sunt”: Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” – Ioan 8.58, afirmație ce ne duce cu gândul la Numele pe care Și-L atribuie Însuși Dumnezeu atunci cand Moise Îi cere numele pentru a-l comunica evreilor din robia egipteană. Și ce semn de suveranitate absolută ne este necesar decât cel menționat în Ioan 18.6, relatarea momentului când ceata ostașilor și aprozii trebuiau să-L prindă în grădina Ghetsimani: ”Când le-a zis Isus: „Eu sunt” ei s-au dat înapoi şi au căzut jos la pământ.”

1. Domnul Isus – Lumina divină – Ioan 1.1-10
* ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” – vers. 1
– Acest verset face una dintre diferențele fundamentale între creștinism și alte religii, întrucât creștinismul afirmă că Domnul Isus face parte din Trinitatea Dumnezeirii, nu este doar unul dintre dumnezei pe care oamenii îi venerează.
* ”În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor.” – vers. 4
– Așa după cum lumina înlătură întunericul, Domnul Isus a venit în lumea noastră pentru a aduce revelația divină și salvarea omenirii căzută în păcat. Cuvântul lui Dumnezeu a adus lumină în haosul dinaintea Creației, tot astfel Isus Cristos a adus lumină umanității când a luat chip de om. Lumina lui Cristos a biruit întunericul păcatului întrucât Dumnezeu este superior întunericului cauzat de păcat.
* ”Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” – vers. 10
– Deși lumea a fost creată de către Dumnezeu omenirea nu L-a recunoscut pe Creator atunci când acesta a pășit în mod fizic printre noi, din pricina păcatului care ne-a întunecat ochii și mintea. Era necesar ca Dumnezeu să ne lumineze mințile pentru a putea înțelege acest miracol

2. Domnul Isus – Lumina întrupată – Ioan 1.11-17
* ”Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” – vers. 12
– Când cineva îți face un cadou nu este al tău până în clipa în care îl accepți din partea celui ce dăruiește. Dumnezeu ne-a făcut un dar minunat: pe Isus Cristos. Acesta este cadoul lui Dumnezeu pentru noi, avem permisiunea de a primi cadoul sau de a-l refuza, dar atenție acest cadou ne asigură accesul în familia lui Dumnezeu și este SINGURA cale.
* ”Ioan a mărturisit despre El (…): era înainte de mine”. – vers. 15
– În vremea de început a creștinismului existau discipoli ai lui Ioan Botezătorul, iar acesta a trebuit să pună la punct lucrurile: ”Trebuie ca El să crească, iar să mă micșorez.” Apostolul Ioan, ca unul ca știa cine este Cristosul, a preluat în Evanghelia sa mărturia antemergătorului cristic și a subliniat la rândul lui statutul aparte al lui Mesia, citând cuvintele lui Ioan Botezătorul.
– Chiar Domnul Isus a spus cu privire la Sine, că existența Sa precede pe cea a patriarhului Avraam, lucru ce i-a înfuriat la culme pe iudei.
* ”Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos.” – vers. 17
– ” Nu am venit să stric, ci am venit să împlinesc Legea și proorocii.” Mila și îndurarea lui Dumnezeu s-au contopit în Persoana Fiului Său, Cel care avea să moară și astfel avea să-i atragă pe oameni la Tatăl cel Ceresc, restabilind în felul acesta planul inițial al lui Dumnezeu. Îndrumarul, numit Lege, arăta spre Mielul lui Dumnezeu.

3. Domnul Isus – Lumina unică – Ioan 1.18
* ”Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.” – vers. 18
– Unicitatea lui Isus Cristos este că El e singura cale spre Dumnezeu. Nimeni nu se poate compara cu El, întrucât a trăit în prezența Tatălui, a văzut faptele Tatălui și a împărtășit oamenilor ceea ce Tatăl a dorit ca noi să cunoaștem despre Creatorul nostru.

– Dacă la începutul Evangheliei Ioan Îl prezintă Isus venind în lume, fiind Lumina acestei lumi, la sfârșitul evangheliei sale, apostolul prezintă declarația lui Toma: ”Domnul meu și Dumnezeul meu”. Întregul efort este acela de a prezenta divinitatea lui Isus, de a spune oamenilor că Mesia a venit, Cristosul lui Dumnezeu a restaurat relația frântă a omului cu Dumnezeu.

Să ne analizăm viața:
– Ești recunoscător pentru lumina pe care a adus-o Dumnezeu în viața ta, prin Isus Cristos?
– Crezi că Isus Cristos este Lumina ce ni-L descoperă pe Creatorul Universului?
– Ce faci pentru ca și alții să aibă parte de lumina lui Cristos în viața lor?

Nu uita! Cristos vrea să fii al Lui:
”Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu” Ioan 17.24

Romani 8:28 – Realitatea incredibilă a acestui verset cunoscut

Crezi cu adevărat că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu? Testează-te singur citind articolul!

Scris de Elias Aslaksen

Romani 8:28 – Realitatea incredibilă a acestui verset cunoscut

„De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” Romani 8:28.

Hai să citim atenți: „Știm că toate lucrurile” (atât bune cât și rele, plăcute și neplăcute – toate – și aici sunt incluse și toți oamenii) „lucrează împreună pentru cel mai mare bine” (cum este scris în cea mai puternică și cea mai exactă traducere), „al celor ce-L iubesc pe Dumnezeu.” Tot ce întâlnim în viață, tot, fără excepție, lucrează împreună pentru cel mai mare bine al nostru. Nu poate fi scris mai clar, dar supreficialitatea ne face să nu vedem asta. Pur și simplu, noi nu putem citi corect. Și nici nu suntem interesați suficient; nu acordăm timp să medităm.

Am citit această afirmație: „Romani 8:28 a fost mângâierea mea timp de mulți ani.” Îmi pot imagina că mulți au avut aceeași înțelegere. „A fost o mângâiere” – dar cine este mângâiat? Cei care sunt întristați sunt mângâiați și trebuie mângâiați. Dar dacă eu cred în Romani 8:28, nu este posibil să fiu trist. Este absolut imposibil. Nu pot să fiu trist. Să crezi în Romani 8:28 este același lucru cu a fi extrem de bucuros, într-un grad care crește, zi și noapte, în orice circumstanțe, încercări sau situații posibile. Absolut extatic, până în adâncul ființei!

Atunci un alt verset se împlinește: „Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile…” 1 Tesaloniceni 5:18. „Aduceți mulțumiri pentru toate lucrurile bune pe care le primiți…” Nu așa scrie, ci: „pentru toate lucrurile,” atât „rele” cât și bune. Așa de recunoscător vei fi dacă începi să crezi în Romani 8:28. Este scris de asemenea: „Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul! Iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” Filipeni 4:4. Acest lucru nu este posibil fără să crezi Romani 8:28. Dar dacă apucăm credința în Romani 8:28 nu poți altfel. Atunci sunt mereu extatic de fericit.

„Cine are poruncile Mele şi le păzeşte acela Mă iubeşte; şi cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu. Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Ioan 14:21.

Crezi că toate lucrurile lucrează împreună pentru binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu? Dacă afirmăm fără echivoc ceea ce credem, atunci ținem poruncile Lui, iar niciun fel de circumstanțe, bune sau „rele,” nu pot împiedica viața lui Hristos de a fi manifestată în trupul nostru muritor. (2 Corinteni 4:10-11).

Din acest motiv, să crezi în Romani 8:28 trebuie să conducă acolo că eu NU:

1. Mă mânii.
2. Sunt ofensat.
3. Mă simt insultat.
4. Acționez impetuos.
5. Îmi pierd controlul.
6. Devin invidios.
7. Îmi pierd curajul.
8. Devin amar.
9. Port pică.
10. Mă plâng pentru ce se întâmplă.
11. Murmur.
12. Sunt nemulțumit.
13. Mă răzbun.
14. Iau ce aparține altora.
15. Acționez fals și deceptiv.
16. Devin neliniștit când se întâmplă ceva.
17. Sunt foarte competitiv.
18. Răspund la rău cu rău.
19. Îmi displace cineva.
20. Mă supăr.
21. Îmi este greu să port când sunt criticat.
22. Consider că ceva este iritant.
23. Consider că cineva sau ceva îmi stă în cale.
25. Simt că sunt ghinionist.
26. Simt că sunt mereu respins.
27. Simt că sunt înșelat.
28. Poftesc lucruri pământești: Mâncare mai delicioasă, haine mai frumaose, mobilă mai bună, etc.
29. Văd ca o nedreptate că am primit un astfel de partener de viață, sau că nu am niciun partener de viață.

Toată aceste situații dispar pur și simplu când încep să cred în acest verset din scriptură! Nu-i de mirare că Pavel scrie că evanghelia este o putere către mântuire pentru toți cei ce cred.

Când crezi în Romani 8:28, ești în mod absolut condus la:

1. Pace și odihnă profunde în Dumnezeu.
2. Fericire neîntreruptă.
3. Bucurie cerească.
4. O viață stabilă de biruință.
5. O gândire și o viață credincioasă.
6. Sufletele capătă încredere în tine.
7. O viață binecuvântată și plină de roade.
8. Înțelepciune.
9. Putere.

Credința în Romani 8:28 dă naștere la:

1. Bărbați și femei care sunt pregătiți pentru orice faptă bună.
2. Biserici.
3. Slujitori și conducători capabili în biserici.

Dacă o persoană a citit și auzit Cuvântul lui Dumnezeu timp de mulți ani, iar aceste rezultate bune și glorioase nu s-au materializat, atunci acesta este cea mai bună dovadă că o persoană nu a crezut Cuvântul pe care l-a auzit sau citit.

Dacă tu socotești că aceste roade sunt vrednice, atunci cultivă copacul cu mare grijă!

Aceasta este o versiune combinată, editată din două articole care au fost inițial publicate în norvegiană: „Crezi în Romani 8:28?” din revista periodică a BCC: „Skjulte Skatter” („Comori Ascunse”) în iunie 1949, și un fragment din predica lui Elias Aslaksen în ianuarie 1976: „Toate lucrurile lucrează împreună spre cel mai mare bine,” prima dată publicată în cartea „Ultimele vorbiri ale lui Elias Aslaksen.” (1979)

Condiţiile studierii Bibliei

De multe ori se spune şi se afirmă că “trebuie să luăm Biblia în serios”, dar nu se precizează cum! Tocmai asta vreau să facem acum! Să învăţăm cum “se ia în serios Biblia”. Să aflăm metode de studiu ale ei şi cum trebuie studiată.

Alte tipuri de studiu:

– studiul tematic, sau pe subiect; are riscurile lui!
– studiul cuvintelor
– studiul doctrinelor, ale marilor doctrine ale Bibliei.
– studiul biografiilor marilor oameni ai lui Dumnezeu, de exemplu, Pavel, Petru, etc.

Observaţie: Noi nu învăţăm cum să analizăm Biblia de dragul analizei ei, cum s-o disecăm de dragul disecţiei, ci cum s-o plăcem mai mult. Cum să o înţelegem mai bine şi cum s-o abordăm mai sănătos. Vă amintiţi că studiul acesta vi l-am propus ca o soluţie la pierderea interesului şi lipsa plăcerii în citirea devoţională a ei.

Noi, nu ne “analizăm” iubitele când suntem îndrăgostiţi! Ci le plăcem, le iubim, gata să trecem cu vederea micile defecte. Ce se întâmplă adesea, este că a analiza ceva, îi distruge farmecul.

“Paralizia analizei”

Dacă ne concentrăm în mod necuvenit asupra metodelor şi a metodologiei studierii Bibliei riscăm să suferim de “paralizia analizei”. Un fenomen întâlnit în lumea cercetătorilor ştiinţifici. Te scufunzi atât de mult în analiză încât uiţi ce şi de ce ai pornit să analizezi.

Mulţi iau metodele (formele studiului) mult prea în serios, lucru care nu se presupune. Într-adevăr principiile nu se schimbă, însă metodele…. Aşa s-a întâmplat cu ceea ce am învăţat la Castel, la Şcoala Biblică a Capelei Calvarului! Pentru că la un moment dat am fost întrebat cum îmi pregătesc eu studiul şi am răspuns că nu tocmai aşa cum s-a predat acolo, adică fără să urmez cu exactitate paşii studiului biblic inductiv am fost privit cu suspiciune şi neîncredere. Cu toate acestea aplicam principiile studiului biblic inductiv în studiul meu, deşi nu sub forma în care ne-au fost predate.

“Mulţi nu văd pădurea din pricina copacilor”

Ceea ce eu doresc este să fim eficienţi în aplicarea principiilor studiului biblic inductiv şi să devenim din nou entuziasmaţi de Biblie. De multe ori rigiditatea te împiedică să te îndrăgosteşti de ea. A-l cunoaşte pe Autorul ei şi a-l înţelege nu înseamnă a deveni excesiv de preocupat de metodologie. Doresc de asemenea, să ajungem să stăpânim nişte metode, dar mai ales să ajungem ca în urma studiului ei să devenim stăpâniţi de ea şi de spiritul ei.

Cea mai bună (fără scuze!) metodă de abordare a ei este de a o studia verset cu verset!! Studiu care să fie predicat expoziţional. Înseamnă, “a mânca elefantul bucăţică cu bucăţică!” Carte cu carte, capitol cu capitol, verset cu verset! Într-adevăr necesită o muncă titanică, însă este singurul mod care să ne poată oferi întreg planul lui Dumnezeu.

Să păstrezi echilibrul în studiu! Multe adevăruri duse-n extremă şi amplificate excesiv devin erezii.

Este bine pentru început să alegi o carte şi să ajungi să o stăpâneşti, să-i cunoşti autorul, intenţia scrierii ei, primitorii ei, problemele cu care se confruntau. Pentru aceasta vă voi propune mai târziu metoda studiului biblic individual al unei cărţi a Bibliei şi un exerciţiu al ei.

Spre deosebire de mulţi care recomandă noilor creştini să citească şi să studieze Evanghelia lui Ioan, Chuck Missler propune un studiu al Apocalipsei. Este singura carte, spune el, şi are dreptate, care are îndrăzneala să afirme că citind-o vei fi binecuvântat.

Apoc.1:3 “Ferice de cine citeşte, şi de cei ce ascultă cuvintele acestei proorocii, şi păzesc lucrurile scrise în ea!”

De la început la sfârşit!

A încerca să studiezi aşa Biblia de fapt reconstituie felul în care evrei citesc: nu de la stânga la dreapta, ci invers. De la dreapta la stânga. Doar aşa se poate înţelege Vechiul Testament, dacă se interpretează prin prisma Noului Testament. De la coadă la început. Biblia se interpretează “cum se citeşte”. Când eram în şcoală ca un elev bun şi silitor ce eram întotdeauna săream la sfârşitul manualelor : acolo se găseau răspunsurile la exerciţii!

“Noul Testament se găseşte ascuns în Vechiul Testament, iar Vechiul Testament se găseşte revelat în Noul Testament.”

Condiţiile ca tu să poţi studia biblia – să fii mântuit

Prima şi cea mai importantă condiţie pe care majoritatea ori o ia de la sine, ori o ignoră, este că pentru a studia Biblia tu trebuie să fii mântuit. De exemplu, eu unul am asudat cu Biblia în faţă încercând să o citesc sau să o pricep, şi deşi înţelegeam cuvintele ei semnificaţia şi felul în care ele puteau să-mi schimbe viaţa îmi scăpa pentru că nu eram mântuit. Păcatele nu-mi erau iertate, eu niciodată nu-mi cerusem iertare de la Dumnezeu, nu-mi pusesem încrederea în jertfa lui Isus de pe cruce. Biblia era o carte închisă pentru mine. Eram străin de ea.

Câţi sunt mântuiţi dintre cei ce studiază Biblia?

“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (1 Cor.2:14)

“De aceea toată descoperirea dumnezeiască a ajuns pentru voi ca vorbele unei cărţi pecetluite. Dacă o dai cuiva care ştie să citească, şi-i zici; ,Ia citeşte!’ El răspunde: ,Nu pot, căci este pecetluită!’ Sau dacă dai cartea unuia care nu ştie să citească şi-i zici: ,Ia citeşte!’ El răspunde: ,Nu ştiu să citesc.” Domnul zice: ,,Când se apropie de Mine poporul acesta, Mă cinsteşte cu gura şi cu buzele, dar inima lui este departe de Mine, şi frica pe care o are de Mine, nu este decât o învăţătură de datină omenească…În ziua aceea, surzii vor auzi cuvintele cărţii, şi ochii orbilor, izbăviţi de negură şi întuneric, vor vedea. Cei nenorociţi se vor bucura tot mai mult în Domnul, şi săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel. Căci asupritorul nu va mai fi, batjocoritorul va pieri, şi toţi cei ce pândeau nelegiuirea vor fi nimiciţi… Căci când vor vedea ei, când vor vedea copiii lor, în mijlocul lor, lucrarea mâinilor Mele, Îmi vor sfinţi Numele; vor sfinţi pe Sfântul lui Iacov, şi se vor teme de Dumnezeul lui Israel. Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere, şi cei ce cârteau vor lua învăţătură.” (Isaia 28:11-13, 18-20, 23-24)

Indiferent de ce metode stăpâneşte cineva, dacă respectivul nu este mântuit, nu este născut din nou, nu poate studia Biblia, în adevăratul sens al cuvântului! Doar după ce se întoarce la Dumnezeu, Biblia nu va mai fi pentru el o carte pecetluită.

Studiul Bibliei nu reprezintă un exerciţiu intelectual şi deşi îţi va ascuţi enorm mintea ta, fiind o carte spirituală Biblia, studierea ei înseamnă o confruntare spirituală şi o experienţă supranaturală. Se spune că mulţi nu plac Biblia pentru că găsesc greşeli în ea, când în realitate, ea este cea care găseşte greşeli în ei, şi este ceea ce urăsc în caracterul acestei cărţi.

“A fii mântuit contează mai mult ca patru ani de greacă şi patru ani de ebraică.”, spune pe drept cuvânt cineva, şi înseamnă mai mult decât a avea o diplomă în studii biblice. Escadroane de savanţi o studiază fără să o înţeleagă. “O diplomă în teologie este o dovadă sigură a unei profunde nesiguranţe interioare”.

“Un suflet umil şi doritor va descoperi mii de lucruri în Biblie pe care savantul mândru, arogant şi îngâmfat va eşua jalnic să le înţeleagă” J.C.Ryle

Scopul studiului biblic

Studiul Bibliei rezultă în educaţia spirituală a întregii persoane, nu doar în iluminarea intelectuală a minţii acesteia.

Meditaţii de la autorul ei

Biblia nu se studiază fără rugăciune. Rugăciunea este mijlocul prin care noi primim “meditaţii” de la Autorul Scripturii. Să ne găsim în prezenţa Lui ca şi Enoh despre care se spune că “a umblat cu Dumnezeu”. Doar în felul acesta participi în procesul învăţării ei.

De ce trebuie privită imaginea ei de ansamblu

Există vreun capitol despre botez? Despre mântuire? Despre Trinitate? Observaţi cum fiecare doctrină majoră a credinţei este distribuită pe tot cuprinsul ei! Este ceea ce spune Isaia:

“…şi pentru ei cuvântul Domnului va fi: ,,Învăţătură peste învăţătură, învăţătură peste învăţătură, poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, puţin aici, puţin acolo” (Isaia 28:13)

Mulţi când citesc pasajul de mai sus îşi închipuie că este vorba despre cantitatea de învăţătură care trebuie receptată, dar expresia vorbeşte mai degrabă despre modul de ordonare şi distribuire al adevărului pe tot cuprinsul Scripturii.

De ce a ales Dumnezeu această modalitate de comunicare a adevărului? Ingineria comunicaţiilor este ramura care ne oferă o explicaţie. Când există o bruiere ostilă se emit semnale pe toată lungimea spectrului de bandă pentru a o evita. Aşa au funcţionat posturi de radio ce erau bruiate din ţările comuniste. Au împrăştiat semnalul în întreg spectrul benzii iar semnalele lor nu au putut fi oprite să pătrundă.

De aceea, chiar dacă smulgem o pagină sau dacă o lipsim de o carte a ei (evident, nu recomand să se facă aşa, dar să zicem!), nu-i putem reduce la tăcere mesajul ei al adevărurilor despre Dumnezeu şi despre mântuire. Într-adevăr, se pierde din acordul ei fin şi din rezoluţia acestor adevăruri, dar nu se pot obscura. Aceasta este proprietatea acordată în mod divin Scripturilor.

Respectul faţă de cuvânt

Să înţelegem că avem de-a face cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fii pregătit să o asculţi şi să o împlineşti mai înainte ca să se te apuci să o studiezi. Aşa cum se spune în Ioan 7:17, revelaţia se face doar în urma ascultării.

“Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine.”

Cum ştii dacă Biblia este adevărată? Acesta este testul experimental, empiric la care poţi supune Cuvântul lui Dumnezeu. Ascult-o şi vei vedea că este adevărată.

Adesea noi spunem, “a vedea înseamnă a crede”, sau “credem ce vedem”. În Biblie însă se găseşte reversul: “a crede înseamnă a vedea”, a înţelege. Crezând, înţelegem.

Din experienţă fiecare creştin ar trebui să ştie că adevărul ascultat conduce la şi mai mult adevăr. Găseşti un adevăr în Bibliei? Aplică-l în viaţa ta şi te vei vedea condus într-o neasemuită aventură a cunoaşterii!! Lui Avraam noi presupunem că mai întâi Dumnezeu i s-a revelat şi abia după aceea el l-a urmat într-o adevărată aventură a credinţei ce a sfârşit în Canaan. În realitate Scriptura ne spune că mai întâi Avraam l-a ascultat pe Dumnezeu când l-a chemat. Observaţi ordinea : Chemarea – Ascultarea – Descoperirea. Nu invers. Voi asculta de ce ştiu. Ei bine, noi ştim foarte multe lucruri de la Dumnezeu. Ştim că Fiul Său a murit pentru noi ca să fim iertaţi şi mântuiţi. Ce ştim ar trebui să facem, adică să-l primim în inimi şi să-l ascultăm. Atunci El ne va arăta mai multe.

Cu această atitudine se poate pleca la studiul Bibliei. Acestea sunt condiţiile care trebuie îndeplinite dacă cineva vrea să studieze Biblia.

Cum se studiază diferitele forme ale scrierilor biblice? După cum ştiţi şi v-am arătat data trecută, prin ilustraţia “mâinii”, Biblia conţine mai multe forme literare.

Trebuie să învăţăm cum să studiem diferitele forme ale scrierilor biblice. Cum se studiază o epistolă, o evanghelie, o pildă, un proverb, o profeţie, o carte istorică.

Studiul biblic al unei cărţi individuale a Bibliei

1. Descrierea metodei
2. Exemplificarea ei

1. Descrierea metodei

Biblia este o bibliotecă compusă din 66 de cărţi deosebite între ele, fiecare aducându-şi contribuţia comună caleidoscopului adevărului lui Dumnezeu. Un studiu biblic satisfăcător se presupune să-i descopere celui ce studiază ideea centrală a unei cărţi, tema autorului, intenţia scrierii cărţii. Pentru a ajunge la acest rezultat, cel ce studiază trebuie să se angajeze într-o analiză integrală a cărţii. Adică de a o studia toată dintr-o dată.

Elemente ale studiului individual al unei cărţi: procesul aflării temei principale, a primitorilor, a problemelor ce au necesitat scrierea.

1) Descoperă principala temă a cărţii. Cum se face? Prin citire atentă şi observare a ideilor enunţate de autor, a problemelor cărora se adresează, a grupului căruia îi scrie. Aceasta ar trebui să se găsească sub forma unui titlu sau a unei fraze. Determină, întâi singur, tema cărţii şi apoi compară ce-ai obţinut cu temele indicate în alte cărţi de introduceri ale Bibliei unde sunt prezentate temele, autorul, intenţia scrierii cărţii, etc.

Eu unul vă pun la dispoziţie schiţele lui Vernon McGee, pentru comparaţie.

2) Aflaţi ce puteţi despre autorul cărţii. Despre personalitatea lui, despre biografia lui (de unde vine, al cui fiu este, ce fraţi, surori are…). Aceste date se pot găsi fie într-o carte scrisă de acesta, fie în alte cărţi ale Bibliei. Pentru a descoperi menţiunile respectivului autor mai trebuiesc citite şi alte cărţi ale Bibliei.

Exemplu: dacă analizăm o carte individuală, cum ar fi 1 Petru, pentru a afla date biografice privitoare la apost. Petru, autorul epistolei, mai trebuiesc consultate şi Evangheliile sau Faptele Apostolilor.

3) Unde s-a scris cartea? Dacă este posibil acest lucru ar trebui să se determine în urma citirii cărţii ce se studiază. Indică capitolul şi versetele pe care le foloseşti pentru concluzia ta. Dacă cartea studiată nu conţine indicii ale locului unde a fost scrisă (de exemplu, de unde a fost expediată epistola; unde s-a scris evanghelia) se pot consulta cărţii de introduceri biblice.

4) Când a fost scrisă? Găsiţi pasajele care indică momentul (aproximativ) al scrierii cărţii. Localizarea momentului scrierii cărţii în timpul vieţii autorului.

5) Cine erau primitorii cărţii (epistolă, evanghelie, etc.)? Cui a fost adresată cartea? Oferiţi indiciile existente privitoare la grupul de primitori ai epistolei dacă acestea se întâlnesc în cuprinsul cărţii. Dacă nu există menţiuni directe care să spună cine sunt aceştia, se poate determina (sau, cel puţin, presupune) cine erau privind la temele şi problemele abordate de autor. Se poate apela la surse exterioare dacă dovediţi că în cartea studiată nu există nici un fel de menţiuni privitoare la cei cărora le-a fost scris!!

6) Ce probleme din vieţile lor au solicitat scrierea cărţii? Acestea se pot determina după declaraţiile de intenţie ale autorului privitoare la scopul scrierii. Sau, se poate afla după problemele discutate în carte (se vorbeşte de lege, de fapte? Ce noţiuni teologice sunt menţionate?) Indicaţi dovezile textuale ale acestor probleme. În general autorul le “spune pe nume”. La acest capitol folosirea surselor exterioare Bibliei nu este recomandată devreme ce de regulă conţine referiri bogate la acestea.

7) Care sunt termenii repetaţi, cuvintele cheie, expresiile deosebite ce apar în carte? Aceasta se poate face urmărind apariţiile unui cuvânt din întreg conţinutul cărţii. Aceste apariţii se pot enumăra pentru a evidenţia principala temă a cărţii. De asemenea, expresiile deosebite atrag atenţia asupra temei expuse în carte şi a problemelor cu care se confruntau primitorii scrierii.

8) Ce învaţă cartea privitor la Persoana lui Dumnezeu? Ce spune despre Domnul Isus Hristos? Arătaţi felul în care Dumnezeu este prezentat. Iubitor, mânios, etc. Ce atribute ale sale sunt subliniate în cartea studiată.

9) Ce li se cere primitorilor să facă? Ce porunci le sunt date? Acestea pot fi evidenţiate prin tonul frazelor, prin interdicţiile impuse, prin tăria cuvintelor. De obicei, cuvinte ca, “de aceea”, “aşadar”, “dar”, indică schimbarea tonului autorului şi introducerea unor porunci. Prin inspiraţia Duhului Sfânt acestea au fost plasate în orice carte a Biblie.

10) Ce făgăduinţe de la Dumnezeu le oferă autorul?

2. Exemplificarea metodei

Să luăm pentru exemplificarea metodei epistola sobornicească (generală; universală) a lui Iacov. Un studiu individual prescurtat al cărţii. Deschideţi Bibliile.

1) Tema principală a cărţii:

“credinţa creştină în acţiune”, sau, “Locul faptelor bune în Creştinism

2) Autorul cărţii:

Este iudeul Iacov, fratele de trup al Domnului Isus (vezi, Gal.1:19), supranumit “Cel Drept”. Iuda, autorul epistolei, este şi el frate al Domnului şi al lui Iacov (Iuda 1:1; Mt.13:55; Mr.6:3; 1Cor.9:5). Nu este acelaşi Iacov (fiul lui Zebedei, fratele lui Ioan), omorât cu sabia de Irod (Fapte 12). A fost lider al Bisericii din Ierusalim (Fapte 15:13; Gal.2:9), un iudeu strict care avea mare respect faţă de spiritul legii.

Cu toate acestea, există o oarecare dispută asupra adevăratului autor deoarece în NT se găsesc cel puţin 4 oameni cu numele de Iacov.

3) Unde s-a scris cartea:

Probabil, Ierusalim. Autorul este familiarizat cu problemele creştinilor evrei (persecuţia) atât a celor din ţară cât şi ale celor “împrăştiaţi” pretutindeni.

4) Când a fost cartea scrisă:

Cea mai timpurie scriere a Noului Testament (probabil prima). Anii aproximativi ai scrierii ei: 45-50, după unii (V.McGee), 60 după Halley, 45-58 după Thiessen. Mai înainte ca mulţi neevrei să devină creştini. Aproape de sfârşitul a 30 de ani de păstorire a bisericii din Iudea.

5) Cine au fost primitorii cărţii:

Creştinilor evrei ce trăiau departe de Pământul sfânt.

6) Ce probleme din vieţile lor au necesitat scrierea cărţii:

Îşi pierdeau răbdarea în încercări (1:1-12). Au început să-l blameze pe Dumnezeu pentru suferinţe (1:13-18), greşeau în purtare (1:19; 5:20), favoritism faţă de bogaţi în biserică (2:1-4), amăgire într-o credinţă fără fapte (cap.2), o limbă slobodă (3:15), atitudini lumeşti, lipsă de blândeţe, de înţelepciune, invidii, certuri, nesupunere, etc. După cum se vede, creştinii cărora Iacov le-a scris erau confruntaţi cu probleme foarte numeroase.

7) Care sunt termenii repetaţi, cuvintele cheie, expresiile deosebite ce apar în carte:

Credinţa, faptele, răbdarea, legea, înţelepciunea, bogăţia, fraţii. “Credinţa fără fapte, este moartă”

8) Ce învaţă cartea privitor la Persoana lui Dumnezeu şi despre Isus:

Isus, Domnul slavei – 2:1
Isus nu priveşte la faţa (poziţia socială) a omului – 2:1
Isus este Fiul lui Dumnezeu – 1:1
Dumnezeu este generos cu toţi cei ce-i cer înţelepciune – 1:5
Dumnezeu dăruieşte cununa vieţii – 1:12
Dumnezeu nu se schimbă – 1:17
Dumnezeu nu poate fi ispitit de rău – 1:13
Dumnezeu nu-l ispiteşte pe om – 1:13
De la Dumnezeu vine orice dar desăvârşit – 1:17
Dumnezeu este neprihănit – 1:20
Dumnezeu îi alege pe cei săraci să fie bogaţi în credinţă – 2:5
Există un singur Dumnezeu – 2:19
Dumnezeu l-a făcut pe om după asemănarea Lui – 3:9
Dumnezeu este înţelept – 4:17
Prietenul lumii este duşmanul lui Dumnezeu – 4:4
Domnul îi ridică pe cei ce se smeresc – 4:10
Întoarcerea Domnului este aproape – 5:8
Domnul este plin de milă şi de îndurare – 5:11
Domnul vindecă ca răspuns la rugăciunea sinceră – 5:15

9) Ce li se cere primitorilor să facă? Ce porunci le sunt date?

În general sunt multe în această carte.

– să rabde în încercări
– să împlinească, nu numai să asculte Cuvântul lui Dumnezeu
– să-i trateze egal pe toţi oamenii, aşa cum o face Dumnezeu
– să facă fapte demne de o credinţă adevărată (acesta este un subiect central al epistolei): Calvin a spus că “doar credinţa singură mântuieşte, dar credinţa ce mântuieşte nu rămâne singură”. Este urmată de fapte. Îndreptăţirea cuiva este demonstrată prin fapte, nu obţinută prin ele, ci pentru ele. Credinţa este rădăcina mântuirii; faptele sunt roadele ei. Credinţa este cauza mântuirii, faptele sunt rezultatul (niciodată condiţia) mântuirii.

– Să-şi stăpânească limbile
– Să arate o înţelepciune cerească
– Să-i mângâie pe orfani şi pe văduve
– Stăpânii să-i trateze drept pe lucrătorii lor şi să-i răsplătească pentru munca lor, etc.

“Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători…” (1:22)

“Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?” (2:20)

10) Ce făgăduinţe de la Dumnezeu le sunt date?

– Dumnezeu dă înţelepciune tuturor celor ce o cer cu credinţă
– Dacă răbdăm ispita vom primi cununa vieţii – 1:12
– Cuvântul sădit în voi va poate mântui sufletele – 1:21
– Dacă ne supunem lui Dumnezeu diavolul se va depărta de noi
– Domnul îi înalţă pe cei ce se smeresc
– Venirea Domnului ca şi Judecător este aproape – 5:9
– Domnul vindecă pe cei bolnavi – 5:15

Aprofundarea studiului – Pentru a detaila/aprofunda studiul asupra Epistolei lui Iacov se pot face următorii paşii suplimentari:

Astfel se poate face o listă de studii (proiecte) suplimentare a unor teme secundare (sau, a altor subiecte abordate) din carte. Aşadar se poate…

– face un studiu comparativ între Epistola lui Pavel către Romani şi Epistola lui Iacov; mulţi spun că ideile expuse de cei doi se contrazic radical şi că sunt diametral opuse. Unul susţine importanţa credinţei iar celălalt al faptelor. Care este realitatea?
– o schiţă-tabel a cuvintelor cheie.
– un studiu al lui Dumnezeu aşa cum este descris în epistolă.
– un studiu comparativ dintre justificarea prin credinţă şi justificarea credinţei prin fapte.
– un studiu al cuvintelor care necesită definire.

Temă:

* Să se facă studiul individual al Epistolei lui Pavel către Romani răspunzându-se la elementele prevăzute în acest tip de studiu.

* Să nu se folosească alte cărţi în afara Bibliei. Pentru Romani se pot găsi în Biblie răspunsurile pentru toate elementele studiului individual.

Studiul biblic al unui capitol dintr-o carte

Biblia aşa cum a fost scrisă la început nu a avut nici un fel de diviziuni (împărţiri) ale capitolelor şi versetelor. Doar începând din anul 1520 aceste împărţiri au fost introduse în traducerile Bibliei de către Cardinalul catolic Hugo, formând nişte diviziuni şi secţiuni grupate de subiecte destul de satisfăcătoare, ce ne ajută astăzi în identificarea şi găsirea diferitelor subiecte biblice.

Astfel în Biblie există 1189 de capitole, multe dintre ele cum ar fi Psalmul 23, Psalmul 119 sau cap.13 din 1 Corinteni reprezentând adevărate preferinţe ale creştinilor de pretutindeni.

De să se studieze pe capitole?

Datorită acestor împărţiri nouă ne sunt oferite unităţi potrivite de studiu, ţelul unui cercetător (Fapte 17:11) al Bibliei fiind de cunoaşte şi identifica conţinutul fiecărui capitol. De exemplu, dacă este întrebat unde se vorbeşte despre Răpire (sau, altele: modul de utilizare al darurilor, conducerea bisericii, antihrist, etc.) să fie în stare nu doar să “nimerească” cartea ce o menţionează ci şi capitolul.

Deci încă odată, ţelul studiului biblic al unui capitol este de a-l face în stare pe creştin să analizeze şi să stăpânească conţinutul oricărui capitol al unei cărţi biblice.

Următoarele elemente apar în studiul biblic al unui capitol:

1) Care este tema capitolului? Cum se află? Citeşte capitolul în întregime şi formulează într-o singură frază care crezi că rezumă principala idee a capitolului.

2) Care este cel mai bun (evident, remarcabil) verset al capitolului? Exprimă-ţi opţiunea ta pe baza versetului care ţi se pare că vorbeşte în modul cel mai direct despre acţiune şi care oferă înviorare spirituală.

3) Care sunt poruncile ce se cer împlinite? Enumeraţi-le.

4) Care sunt făgăduinţele oferite?

5) Care sunt lecţiile ce ar trebui reţinute?

6) Care sunt cuvintele şi expresiile care-ţi atrag atenţia cel mai mult?

7) Ce cuvinte se repetă în capitol? Enumăr-le şi indică legătura lor cu întreaga carte, şi cu ideea centrală a capitolului.

8) Care sunt cuvintele neclare şi al căror sens nu-l pătrunzi? Află-le înţelesul dintr-o concordanţă sau dicţionar biblic.

9) Care ţi se pare motivul introducerii acestui capitol? Indică ce crezi că ar lipsi Bibliei, şi cărţii respective dacă acel capitol nu ar fi fost scris.

10) Care sunt erorile practice (greşelile de viaţă) ce ar trebui evitate? Fii exact.

11) Ce spune capitolul despre Dumnezeu, despre Fiul sau despre Duhul Sfânt? Enumeră fiecare referinţă la Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Spor la treaba!

Bibliografie:
* “How to get more from your Bible”, by Lloyd M. Perry and Robert D. Culver
* “How To Study Your Bible”, Chuck Missler
* “Rediscovering Expository Preaching”, John F. MacArthur, “The Master’s Semminary Faculty”.

. Adevărurile în legătură cu întruparea lui Dumnezeu

8. Cum ar trebui o persoană să înţeleagă că Hristos este adevărul, calea şi viaţa?

Versete din Biblie pentru referințe:

„La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu” (Ioan 1:1-2).

„Şi Cuvântul a devenit trup şi a locuit printre noi, […] plin de har şi de adevăr” (Ioan 1:14).

„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

„Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63).

Cuvinte relevante ale lui Dumnezeu:

Adevărul vine din lumea omului, totuși, adevărul dintre oameni este dat mai departe de Hristos. Își are originea de la Hristos, adică de la Dumnezeu Însuși, și este de neatins de către om.

Fragment din „Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul” în Cuvântul Se arată în trup

„La început a fost Cuvântul, iar Cuvântul a fost cu Dumnezeu, și Cuvântul a fost Dumnezeu, iar Cuvântul S-a întrupat”. Aceasta (lucrarea arătării Cuvântului în trup) este lucrarea pe care Dumnezeu o va săvârși în zilele de pe urmă și este ultimul capitol al întregului Său plan de gestionare (planul mântuirii) și, astfel, Dumnezeu trebuie să vină pe pământ pentru a-Și manifesta cuvintele în trup.

Fragment din „Totul se împlinește prin cuvântul lui Dumnezeu” în Cuvântul Se arată în trup

De data aceasta, Dumnezeu vine să săvârșească lucrarea nu într-un trup spiritual, ci într-un trup foarte obișnuit. Nu numai că este trupul celei de-a doua întrupări a lui Dumnezeu, ci și trupul în care Se întoarce Dumnezeu. Este un trup foarte obișnuit. În El, nu poți vedea ceva diferit de alții, dar poți primi de la El adevăruri pe care nu le-ai mai auzit înainte. Acest trup nesemnificativ este întruchiparea tuturor cuvintelor adevărului de la Dumnezeu, care săvârșesc lucrarea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă și expresia întregii Lui firi pe care omul va ajunge să o cunoască. Nu ți-ai dorit foarte mult să Îl vezi pe Dumnezeu în ceruri? Nu ți-ai dorit foarte mult să Îl înțelegi pe Dumnezeu din ceruri? Nu ți-ai dorit foarte mult să vezi destinația omenirii? El îți va spune toate aceste secrete pe care niciun alt om nu a putut să ți le spună și El îți va spune chiar și adevărurile pe care nu le înțelegi. El este poarta ta către Împărăție și ghidul tău către epoca nouă. Un astfel de trup obișnuit deține multe mistere de nepătruns. Faptele Sale pot fi enigmatice pentru tine, dar obiectivul întregii Sale lucrări este suficient pentru ca tu să vezi că El nu este doar un simplu trup, așa cum crede omul. Deoarece El reprezintă voința lui Dumnezeu, precum și grija arătată de El omenirii în zilele de pe urmă. Deși nu poți auzi cuvintele pe care le rostește El, care par să zguduie cerul și pământul sau să Îi vezi ochii ca niște flăcări vii și deși nu poți simți disciplina toiagului Lui de fier, poți auzi din cuvintele Lui furia lui Dumnezeu, și să știi că Dumnezeu arată compasiune omenirii; poți vedea firea Lui dreaptă și înțelepciunea Lui și, mai mult decât atât, îți poți da seama de preocuparea și grija pe care Dumnezeu le are pentru întreaga omenire. Lucrarea lui Dumnezeu în zilele de pe urmă este pentru a-i permite omului să Îl vadă în ceruri cum trăiește printre oameni pe pământ și pentru a-i permite omului să vină să Îl cunoască, să asculte de El, să Îl venereze și să Îl iubească. De aceea, El S-a întrupat pentru a doua oară. […]

Tot ceea ce aveți astăzi se datorează acestui trup. Aveți șansa de a trăi pentru că Dumnezeu trăiește în trup. Toată această avere a fost câștigată datorită acestui om obișnuit. Și nu numai asta, dar, în final, fiecare națiune I se va închina acestui om obișnuit și Îi va mulțumi și va asculta de acest om nesemnificativ. Deoarece El este Cel care a adus adevărul, viața și modul de a mântui omenirea întreagă, a potolit conflictul dintre Dumnezeu și om, i-a adus pe Dumnezeu și pe om mai aproape și a comunicat gândurile între ei. Tot El este Cel care I-a adus o și mai mare slavă lui Dumnezeu. Nu-i așa că un om obișnuit ca acesta este vrednic de încrederea și adorația ta? Nu este un asemenea trup obișnuit potrivit de a fi numit Hristos? Poate un asemenea om obișnuit să nu fie expresia lui Dumnezeu în rândul oamenilor? Nu este un asemenea om, care ajută omenirea să fie cruțată de dezastru, demn de iubirea voastră și de a fi păstrat? Dacă respingeți adevărurile rostite de gura Lui și, de asemenea, detestați existența Lui printre voi, atunci care va fi soarta voastră?

Fragment din „Știi? Dumnezeu a făcut un lucru minunat în rândul oamenilor” în Cuvântul Se arată în trup

Și totuși, este această persoană obișnuită, ascunsă printre oameni, cea care face noua lucrare de a ne salva. El nu clarifică nimic pentru noi, nici nu ne spune de ce a venit. El doar face lucrarea pe care intenționează El să o facă în etape și conform planului Său. Cuvintele și prorocirile Sale devin tot mai frecvente. De la consolare, predici, reamintire și avertizare, până la reproșuri și disciplinare; de la un ton care este blând și bun, până la cuvinte care sunt aprige și mărețe – ele toate insuflă omului atât milă, cât și tulburare. Tot ceea ce El spune își găsește ecou în secretele ascunse profund în interiorul nostru, cuvintele Sale ne înțeapă inimile, ne înțeapă duhurile și ne lasă rușinați și umiliți. […]

Fără ca noi să știm, acest om nesemnificativ ne-a condus în lucrarea lui Dumnezeu, etapă după etapă. Trecem prin nenumărate încercări, suntem supuși unor nenumărate mustrări și testați prin moarte. Învățăm despre firea dreaptă și măreață a lui Dumnezeu, ne bucurăm, de asemenea, de iubirea și mila Lui, ajungem să apreciem marea putere și înțelepciune a lui Dumnezeu, suntem martori ai frumuseții lui Dumnezeu și privim dorința fierbinte a lui Dumnezeu de a mântui omul. După cum spun cuvintele acestei persoane obișnuite, ajungem să cunoaștem firea și esența lui Dumnezeu, ajungem să înțelegem voia lui Dumnezeu, ajungem să cunoaștem natura și esența omului și vedem calea mântuirii și desăvârșirii. Cuvintele Sale ne fac să murim și ne fac să renaștem; cuvintele Sale ne consolează, totuși ne lasă copleșiți de vină și de un sentiment de datorie; cuvintele Sale ne aduc bucurie și pace, dar și mare durere. Uneori, suntem precum mieii la tăiere în mâinile Sale; uneori, suntem precum lumina ochilor Lui și ne bucurăm de iubirea și afecțiunea Sa; uneori, suntem precum dușmanul Său, transformat în cenușă de mânia Sa în ochii Lui. Suntem omenirea mântuită de El, suntem viermii din ochii Lui și suntem mieii pierduți pe care El se gândește să îi găsească zi și noapte. El este milos față de noi, El ne disprețuiește, El ne înalță, El ne consolează și ne îndeamnă, El ne ghidează, El ne luminează, El ne mustră și ne disciplinează și El chiar ne și blestemă. El se îngrijorează pentru noi zi și noapte, El ne protejează și are grijă de noi zi și noapte, El nu ne părăsește niciodată și Își dedică toată grija Sa nouă și plătește orice preț pentru noi. Printre cuvintele acestui trup mic și obișnuit, noi ne-am bucurat de întregimea lui Dumnezeu și am privit destinația pe care Dumnezeu ne-a acordat-o. […]

Vorbirea lui Dumnezeu continuă și El utilizează diverse metode și perspective pentru a ne povățui ce să facem și pentru a-Și exprima vocea inimii Sale. Cuvintele Sale au puterea vieții și ne arată calea pe care ar trebui să mergem și ne permit să înțelegem care este adevărul. Începem să fim atrași de cuvintele Sale, începem să ne concentrăm pe tonul și maniera Sa de a vorbi și în mod involuntar începem să ne interesăm de vocea inimii acestei persoane neînsemnate. El face eforturi minuțioase pentru noi, Își pierde somnul și apetitul de dragul nostru, plânge pentru noi, oftează pentru noi, ne poartă bolile în locul nostru, suferă umilință de dragul destinației și mântuirii noastre, iar inima Sa sângerează și varsă lacrimi pentru împietrirea și răzvrătirea noastră. O astfel de ființă și posesiunile Sale sunt mai presus de o persoană obișnuită și nu pot fi avute sau obținute de niciunul dintre cei corupți. El are îngăduința și răbdarea pe care nicio persoană obișnuită nu le are, iar iubirea Sa nu este pomenită la nicio ființă creată. Nimeni în afară de El nu poate ști toate gândurile noastre sau nu poate avea o astfel de înțelegere a naturii și esenței noastre sau nu poate judeca răzvrătirea și corupția omenirii sau vorbi și lucra printre noi astfel în numele Dumnezeului din ceruri. Nimeni în afară de El nu poate avea autoritatea, înțelepciunea și demnitatea lui Dumnezeu; firea lui Dumnezeu și ce are El și ce este El sunt transmise, în întregime, de la El. Nimeni în afară de El nu ne poate arăta calea și nu ne poate aduce lumină. Nimeni în afară de El nu poate dezvălui tainele pe care Dumnezeu nu le-a divulgat de la creație până astăzi. Nimeni în afară de El nu ne poate salva de legăturile Satanei și de firea noastră coruptă. El Îl reprezintă pe Dumnezeu și exprimă vocea inimii lui Dumnezeu, îndemnurile lui Dumnezeu și cuvintele de judecată ale lui Dumnezeu către toată omenirea. El a început o epocă nouă, o eră nouă și a adus un pământ nou și cer nou, o lucrare nouă și El ne-a adus speranță și a încheiat viața neclară pe care o duceam și ne-a permis să privim complet calea mântuirii. El a cucerit întreaga noastră ființă și ne-a câștigat inimile. Din acel moment înainte, mințile noastre au devenit conștiente, iar duhurile noastre par să fie reînviate: Această persoană obișnuită, nesemnificativă, care trăiește printre noi și care a fost demult respinsă de noi – nu este El Domnul Isus, care este mereu în gândurile noastre și după care tânjim zi și noapte? Este El! Este chiar El! El este Dumnezeul nostru! El este adevărul, calea și viața! El ne-a permis să trăim din nou, să vedem lumina și ne-a oprit inimile noastre de la rătăcire. Ne-am întors în casa lui Dumnezeu, ne-am întors înaintea tronului Său, suntem față în față cu El, am fost martori ai înfățișării Sale și am văzut drumul ce ne așteaptă.

Fragment din „Privind arătarea lui Dumnezeu întru judecata și mustrarea Sa” în Cuvântul Se arată în trup

În Epoca Împărăției, Dumnezeu folosește cuvântul pentru a inaugura o nouă epocă, pentru a schimba metoda lucrării Sale și pentru a face lucrarea pentru întreaga epocă. Acesta este principiul prin care lucrează Dumnezeu în Epoca Cuvântului. El a devenit trup pentru a vorbi din diferite perspective, permițând omului să-L vadă cu adevărat pe Dumnezeu, care este Cuvântul care Se arată în trup, precum și înțelepciunea și natura Sa minunată. O astfel de lucrare este făcută pentru a atinge mai bine obiectivele de cucerire, desăvârșire și eliminare a omului. Acesta este adevăratul sens al folosirii cuvântului pentru a lucra în Epoca Cuvântului. Prin cuvânt, omul ajunge să cunoască lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu, esența omului și în ce trebuie să intre omul. Prin cuvânt, lucrarea pe care Dumnezeu dorește să o facă în Epoca Cuvântului este adusă, în întregime, la îndeplinire. Prin cuvânt, omul este descoperit, eliminat și încercat. Omul a văzut cuvântul, a auzit cuvântul și a devenit conștient de existența cuvântului. Ca rezultat, el crede în existența lui Dumnezeu, în atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu, precum și în iubirea lui Dumnezeu față de om și în dorința Lui de a-l mântui pe om. Deși cuvântul „cuvânt” este simplu și obișnuit, cuvântul din gura lui Dumnezeu Cel Întrupat zguduie întregul univers; transformă inima, noțiunile și vechea fire a omului și modul în care obișnuia să apară întreaga lume. De-a lungul veacurilor, numai Dumnezeu Cel de azi lucrează în acest fel și numai El vorbește astfel și vine pentru a-l mântui pe om astfel. Din acest moment înainte, omul trăiește sub îndrumarea cuvântului, păstorit și aprovizionat de cuvânt. Toată omenirea a ajuns să trăiască în lumea cuvântului, înăuntrul blestemelor și al binecuvântărilor cuvântului lui Dumnezeu și există și mai multe ființe omenești care au ajuns să trăiască sub judecata și mustrarea cuvântului. Aceste cuvinte și această lucrare sunt, toate, de dragul mântuirii omului, pentru împlinirea voinței lui Dumnezeu și pentru schimbarea înfățișării inițiale a lumii vechii creații. Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, îi conduce pe oamenii din tot universul prin cuvânt și, din nou, îi cucerește și îi mântuie prin cuvânt. În cele din urmă, El va folosi cuvântul pentru a pune capăt întregii lumi de demult. Numai atunci planul de gestionare (planul mântuirii) va fi complet încheiat.

Fragment din „Epoca Împărăției este Epoca Cuvântului” în Cuvântul Se arată în trup

Cuvântul s-a întrupat și Duhul adevărului s-a realizat în trup – că întreg adevărul, întreaga cale și întreaga viață au venit în trup, iar Duhul lui Dumnezeu a ajuns într-adevăr pe pămât și Duhul a venit în trup. Deși, superficial, acest lucru pare diferit de concepția făcută de Duhul Sfânt, în această lucrare ești în stare să vezi mai clar că Duhul a fost deja realizat în trup și, în plus, că a devenit Cuvântul trup, iar Cuvântul a apărut în trup și poți înțelege adevăratul sens al cuvintelor: La început era Cuvântul, iar Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Mai mult, trebuie să înțelegi că de astăzi cuvintele sunt Dumnezeu și trebuie să vezi că devine Cuvântul trup. Aceasta este cea mai bună mărturie pe care o poți purta. Acest lucru dovedește că posezi adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu devenind trup – nu numai că ești capabil să-L cunoști și să-L analizezi, dar ești, de asemenea, conștient de faptul că felul în care umbli astăzi este modul de viață și calea adevărului. Isus a făcut o etapă a lucrării care numai a împlinit substanța „Cuvântului era cu Dumnezeu”: Adevărul lui Dumnezeu era cu Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu era cu trupul și era inseparabil de El, adică trupul lui Dumnezeu întrupat a fost cu Duhul lui Dumnezeu, ceea ce este o dovadă mai mare că Isus întrupat era prima întrupare a lui Dumnezeu. Această etapă de lucru a împlinit înțelesul interior al „Cuvântului devine trup”, și a împrumutat un înțeles mai profund cuvintelor: „Cuvântul era cu Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul” și îți permite să crezi cu fermitate cuvintele „La început era Cuvântul”. Adică, la momentul creației, Dumnezeu era posedat de cuvinte, cuvintele Lui erau cu El și inseparabile de El și era finală face chiar mai clară puterea și autoritatea cuvintelor Sale și permite omului să vadă toate cuvintele Sale – să audă toate cuvintele Lui. Aceasta este lucrarea erei finale. Trebuie să ajungi să cunoști aceste lucruri pe deplin. Nu este vorba despre cunoașterea trupului, ci despre cunoașterea trupului și a Cuvântului. Aceasta este ceea ce trebuie să dai mărturie, ceea ce trebuie să știe toată lumea.

Fragment din „Practica (4)” în Cuvântul Se arată în trup

Cuvintele Mele sunt adevărul invariabil etern. Eu sunt alimentarea cu viață pentru om și singurul ghid pentru omenire. Valoarea și semnificația cuvintelor Mele nu sunt determinate de faptul dacă sunt recunoscute sau acceptate de către omenire, ci de natura cuvintelor înseși. Chiar dacă nicio singură persoană de pe acest pământ nu poate primi cuvintele Mele, valoarea cuvintelor Mele și ajutorul lor pentru omenire sunt incalculabile de către orice om. Prin urmare, atunci când se confruntă cu mulți oameni care se răzvrătesc, resping sau sunt complet disprețuitori față de cuvintele Mele, poziția Mea este numai aceasta: lăsați timpul și faptele să fie mărturia Mea și să arate că cuvintele Mele sunt adevărul, calea și viața. Lăsați-le să arate că tot ceea ce am spus este drept și este ceea ce ar trebui furnizat omului și, de asemenea, ceea ce omul ar trebui să accepte. Îi voi lăsa pe toți cei care Mă urmează să știe acest lucru: cei care nu pot accepta pe deplin cuvintele Mele, aceia care nu pot să-Mi practice cuvintele, cei care nu pot găsi un scop în cuvintele Mele și aceia care nu pot primi mântuirea din cauza cuvintelor Mele, sunt cei care au fost condamnați prin cuvintele Mele și, mai mult decât atât, au pierdut mântuirea Mea, iar toiagul Meu nu se va depărta de la ei.

Fragment din „Ar trebui să vă gândiți la faptele voastre” în Cuvântul Se arată în trup

(Pasaj selectat din cuvintele lui Dumnezeu)

Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice

Calea vieții nu este ceva ce poate fi deținut de oricine și nici nu poate fi obținută cu ușurință de către toți. Acest lucru se întâmplă deoarece viața poate veni doar de la Dumnezeu, cu alte cuvinte, doar Dumnezeu Însuși deține esența vieții, nu există nicio cale a vieții fără Dumnezeu Însuși și astfel doar Dumnezeu este sursa vieții și izvorul nesecat al apei vii a vieții. De când a creat lumea, Dumnezeu a săvârșit multă lucrare care implică vitalitatea vieții, a săvârșit multă lucrare care îi aduce viață omului și a plătit un preț mare pentru ca omul să poată câștiga viață, deoarece Dumnezeu Însuși este viața veșnică și Dumnezeu Însuși este calea prin care omul este reînviat. Dumnezeu nu este niciodată absent din inima omului și trăiește printre oameni tot timpul. El a fost motorul vieții omului, fundamentul existenței omului și o sursă bogată pentru existența omului după naștere. El a provocat renașterea omului și îi permite să trăiască cu perseverență fiecare rol. Datorită puterii Lui și forței Sale vitale de nestins, omul a trăit generație după generație, de-a lungul cărora puterea vieții lui Dumnezeu a fost stâlpul existenței omului și pentru care Dumnezeu a plătit un preț pe care niciun alt om obișnuit nu l-a mai plătit. Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa în fața oricărei puteri, mai mult decât atât, depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută ușor de nicio ființă creată sau forță inamică. Forța vieții lui Dumnezeu există și emană strălucirea sa uimitoare, indiferent de timp sau loc. Viața lui Dumnezeu rămâne mereu neschimbată, în ciuda răsturnărilor cerului și pământului. Toate lucrurile sunt trecătoare, dar viața lui Dumnezeu încă rămâne, deoarece Dumnezeu este sursa existenței tuturor lucrurilor și baza existenței lor. Viața omului provine de la Dumnezeu, existența cerului se datorează lui Dumnezeu, iar existența pământului apare din puterea vieții lui Dumnezeu. Niciun obiect însuflețit nu poate depăși suveranitatea lui Dumnezeu și nimic viu nu poate să se desprindă de sub sfera autorității lui Dumnezeu. Astfel, indiferent cine sunt, toți oamenii trebuie să se supună stăpânirii lui Dumnezeu, toată lumea trebuie să trăiască sub porunca lui Dumnezeu și nimeni nu poate să scape de sub controlul Lui.

Poate că acum îți dorești să primești viața sau poate că îți dorești să dobândești adevărul. Indiferent de caz, vrei să Îl găsești pe Dumnezeu, să găsești Dumnezeul pe care să te poți baza și care să îți poată oferi viața veșnică. Dacă vrei să dobândești viața eternă, trebuie, în primul rând, să înțelegi sursa vieții veșnice și să știi unde se află Dumnezeu. Am spus deja că doar Dumnezeu este viață neschimbătoare și că doar Dumnezeu deține calea vieții. Din moment ce viața Lui este neschimbătoare, este astfel și eternă; din moment ce doar Dumnezeu este calea vieții, doar Dumnezeu Însuși este calea vieții veșnice. Drept urmare, trebuie întâi să înțelegi unde este Dumnezeu și cum să dobândești această cale a vieții veșnice. Iar acum, să analizăm aceste două situații separat.

Dacă îți dorești cu adevărat să dobândești calea către viața veșnică și ești lacom în căutarea ei, atunci, pentru început, răspunde la această întrebare: Unde este Dumnezeu astăzi? Poate că vei răspunde că Dumnezeu locuiește în ceruri, bineînțeles – El nu ar locui în casa ta, nu-i așa? Poate că ai putea spune că Dumnezeu cu siguranță locuiește printre toate lucrurile. Sau ai putea spune că Dumnezeu locuiește în inima fiecărei persoane sau că Dumnezeu este în lumea spirituală. Nu neg nimic din toate acestea, dar trebuie să clarific situația. Nu este pe deplin corect să spui că Dumnezeu locuiește în inima omului, dar nici nu este total greșit. Acest lucru se întâmplă deoarece, printre cei ce cred în Dumnezeu, există cei a căror credință este adevărată și cei a căror credință este falsă, există cei pe care Dumnezeu îi aprobă și cei pe care Dumnezeu îi dezaprobă, există cei care Îl mulțumesc și cei pe care îi disprețuiește și există cei pe care El îi face desăvârșiți și cei pe care îi elimină. Și astfel spun că Dumnezeu locuiește doar în puține inimi și că acei oameni, fără îndoială, sunt cei care cred cu adevărat în Dumnezeu, cei pe care Dumnezeu îi aprobă, cei care Îl mulțumesc și cei pe care El îi face desăvârșiți. Ei sunt aceia care sunt conduși de Dumnezeu. Din moment ce ei sunt conduși de Dumnezeu, ei sunt oamenii care au auzit și au văzut deja calea vieții veșnice a lui Dumnezeu. Aceia a căror credință în Dumnezeu este falsă, cei care nu sunt aprobați de Dumnezeu, care sunt disprețuiți de Dumnezeu, cei care sunt eliminați de Dumnezeu – ei sunt destinați să fie respinși de Dumnezeu, sunt destinați să rămână fără calea vieții și sunt destinați să rămână neștiutori de locul în care se află Dumnezeu. În schimb, cei în ale căror inimi trăiește Dumnezeu știu unde se află El. Ei sunt oamenii asupra cărora Dumnezeu a revărsat calea vieții veșnice și ei sunt cei care Îl urmează pe Dumnezeu. Acum știi unde este Dumnezeu? Dumnezeu este și în inima omului, precum și alături de el. El nu este numai în lumea spirituală și mai presus de toate, ci mai mult pe pământul pe care există omul. Și astfel venirea zilelor de pe urmă a purtat pașii lucrării lui Dumnezeu pe un teritoriu nou. Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor din univers și El este stâlpul în inima omului și, mai mult decât atât, El există printre oameni. Doar în felul acesta poate El să-i aducă omenirii calea vieții și să aducă omul pe calea vieții. Dumnezeu a venit pe pământ și trăiește printre oameni, astfel ca omul să poată dobândi calea vieții și astfel să poată exista. În același timp, Dumnezeu stăpânește, de asemenea, toate lucrurile în univers, astfel încât ele să poată coopera cu gestionarea Lui în rândul oamenilor. Astfel, dacă doar recunoști doctrina potrivit căreia Dumnezeu este în cer și în inima omului, dar nu recunoști adevărul existenței lui Dumnezeu printre oameni, nu vei dobândi niciodată viața și nu vei dobândi niciodată calea adevărului.

Dumnezeu Însuși este viața și adevărul, iar viața Lui și adevărul coexistă. Cei care sunt incapabili să dobândească adevărul nu vor câștiga niciodată viața. Fără îndrumare, sprijin și furnizarea adevărului, vei dobândi doar slove, doctrine și, mai mult decât atât, moartea. Viața lui Dumnezeu este mereu prezentă, iar adevărul și viața Lui coexistă. Dacă nu poți găsi sursa adevărului, atunci nu vei dobândi hrana vieții; dacă nu poți dobândi darul vieții, atunci, cu siguranță, nu vei avea adevărul și, astfel, în afară de imaginații și concepții, întregul tău corp nu va fi nimic altceva decât trup, trupul tău împuțit. Să știi, cuvintele din cărți nu sunt considerate viață, istoria scrisă nu poate fi considerată ca adevăr, iar doctrinele din trecut nu pot servi drept istorisire a cuvintelor rostite în prezent de Dumnezeu. Doar ceea ce este exprimat de Dumnezeu atunci când vine pe pământ și trăiește printre oameni este adevărul, viața, voia lui Dumnezeu și modul Său actual de a lucra. Dacă aplici consemnările cuvintelor rostite de Dumnezeu din veacurile trecute în prezent, atunci tu ești un arheolog și cel mai bun mod de a te descrie este ca pe un expert în patrimoniul istoric. Acest lucru se întâmplă deoarece tu ai crezut mereu în urmele lucrării pe care Dumnezeu a săvârșit-o în timpurile ce au trecut, crezi doar în umbra lui Dumnezeu lăsată de atunci când a lucrat mai înainte printre oameni și crezi doar în calea pe care a dăruit-o Dumnezeu discipolilor Lui în vremurile trecute. Tu nu crezi în direcția lucrării lui Dumnezeu de astăzi, nu crezi în chipul slăvit al lui Dumnezeu de astăzi și nu crezi în calea adevărului exprimat în prezent de către Dumnezeu. Și astfel ești, fără îndoială, un visător complet deconectat de realitate. Dacă încă te mai agăți de cuvinte care nu pot aduce viață omului, atunci ești o bucată de ramură uscată^[a], fără speranță, deoarece ești prea conservator, prea refractar, prea insensibil în fața rațiunii!

Dumnezeu care S-a întrupat se numește Hristos, iar astfel Hristosul care le poate da oamenilor adevărul se numește Dumnezeu. Nu există nimic prea exagerat în această privință, deoarece El deține esența lui Dumnezeu și firea și înțelepciunea lui Dumnezeu în lucrarea Lui, care sunt nerealizabile de către om. Aceia care se numesc Hristoși pe ei înșiși și totuși nu pot săvârși lucrarea lui Dumnezeu, sunt escroci. Adevăratul Hristos nu este numai manifestarea lui Dumnezeu pe pământ, ci și trupul special asumat de Dumnezeu în timp ce Își săvârșește și întregește lucrarea printre oameni. Acest trup nu este unul care poate fi înlocuit de orice om, ci unul care poate purta așa cum trebuie lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și poate exprima firea lui Dumnezeu și Îl reprezintă bine pe Dumnezeu, oferindu-i omului viață. Mai devreme sau mai târziu, cei care se dau drept Hristos vor cădea cu toții, pentru că, deși susțin că sunt Hristos, ei nu dețin nimic din esența lui Hristos. Și astfel spun că autenticitatea lui Hristos nu poate fi definită de om, ci este acceptată și decisă de Dumnezeu Însuși. Astfel, dacă îți dorești cu adevărat să cauți calea vieții, trebuie înainte să conștientizezi că prin venirea Sa pe pământ îi dăruiește El omului calea vieții și trebuie să conștientizezi că în timpul zilelor de pe urmă El vine pe pământ pentru a-i dărui omului calea vieții. Acesta nu este trecutul; acest lucru se întâmplă astăzi.

Hristos din zilele de pe urmă aduce viață și aduce calea trainică și veșnică a adevărului. Acest adevăr este calea prin care omul va dobândi viața și singura cărare prin care omul Îl va cunoaște pe Dumnezeu și va fi aprobat de Dumnezeu. Dacă nu cauți calea vieții oferite de Hristos în zilele de pe urmă, atunci nu vei obține niciodată aprobarea lui Isus și nu te vei califica niciodată să pășești prin porțile Împărăției cerurilor, deoarece tu ești atât o marionetă, cât și un prizonier al istoriei. Cei care sunt controlați de norme, de slove și sunt încătușați de istorie, nu vor fi niciodată capabili să dobândească viața și nu vor putea niciodată să câștige calea veșnică a vieții. Acest lucru se întâmplă deoarece tot ceea ce au ei este o apă murdară de care s-au agățat de mii de ani, spre deosebire de apa vieții, care se revarsă din tron. Cei cărora nu li se dau provizii de apa vieții vor rămâne pentru eternitate cadavre, jucării ale Satanei și fiii iadului. Atunci cum pot ei să-L privească pe Dumnezeu? Dacă doar încerci să te agăți de trecut, doar încerci să menții lucrurile așa cum sunt stând liniștit și nu încerci să schimbi starea de fapt și să renunți la istorie, atunci, asta nu înseamnă că vei fi mereu împotriva lui Dumnezeu? Pașii lucrării lui Dumnezeu sunt uriași și puternici, precum valurile furtunoase și tunetele care bubuie – și, cu toate acestea, tu stai și aștepți pasiv pieirea, rămânând în nebunia ta, fără să faci nimic. În felul acesta, cum poți fi considerat cineva care urmează pașii Mielului? Cum poți justifica Dumnezeul, de care tu te agăți, ca pe un Dumnezeu mereu nou și niciodată bătrân? Și cum pot cuvintele din cărțile tale îngălbenite să te poarte către o nouă epocă? Cum pot ele să te conducă pentru a căuta pașii lucrării lui Dumnezeu? Și cum te pot duce ele sus în cer? Ceea ce ții în mâinile tale sunt slove care pot oferi doar o consolare temporară, nu adevărurile care sunt capabile să dea viață. Scripturile pe care le citești pot doar să îți îmbogățească limbajul, nu sunt cuvinte de înțelepciune care te pot ajuta să cunoști viața oamenilor, cu atât mai puțin căile care te pot conduce către desăvârșire. Oare aceste discrepanțe nu îți oferă un motiv de a reflecta? Oare nu îți permit să înțelegi tainele conținute în interior? Ești capabil să te oferi cerului pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu pe cont propriu? Fără venirea lui Dumnezeu, te poți ridica în cer să te bucuri de fericirea în familie cu Dumnezeu? Încă mai visezi acum? Îți sugerez atunci să te oprești din visare și să te uiți la cine lucrează acum, la cine săvârșește lucrarea de mântuire a omului în zilele de pe urmă. Dacă nu faci aceasta, nu vei obține niciodată adevărul și nu vei obține niciodată viața.

Cei care doresc să dobândească viața fără să se bazeze pe adevărul rostit de Hristos sunt cei mai ridicoli oameni de pe pământ, iar cei care nu acceptă calea vieții adusă de Hristos sunt pierduți în fantezie. Și astfel spun că acei oameni care nu-L acceptă pe Hristos din zilele de pe urmă vor fi mereu disprețuiți de Dumnezeu. Hristos este poarta omului către împărăție în timpul zilelor de pe urmă, pe care nimeni nu o poate ocoli. Nimeni nu poate fi desăvârșit de Dumnezeu decât prin Hristos. Crezi în Dumnezeu și astfel trebuie să accepți cuvintele Lui și să te supui căii Lui. Nu trebuie să te gândești doar la a obține binecuvântări fără să primești adevărul sau să accepți acordarea vieții. Hristos vine în timpul zilelor de pe urmă, astfel încât toți cei care cred cu adevărat în El pot să primească viața. Lucrarea Lui este de dragul închiderii vechii epoci și intrării în cea nouă și este calea ce trebuie luată de către toți cei care vor intra în noua epocă. Dacă nu ești capabil să Îl recunoști și, în schimb, Îl condamni, blasfemiezi sau chiar Îl persecuți, atunci ești sortit să arzi pentru eternitate și nu vei intra niciodată în împărăția lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Hristos este Însuși expresia Sfântului Duh, expresia lui Dumnezeu și Cel căruia Dumnezeu I-a încredințat săvârșirea lucrării Lui pe pământ. Și astfel spun că dacă nu poți accepta tot ceea ce este săvârșit de Hristos al zilelor de pe urmă, atunci blasfemiezi Duhul Sfânt. Pedeapsa care ar trebui să fie îndurată de toți cei care Îl blasfemiază pe Duhul Sfânt este evidentă pentru toată lumea. Și, de asemenea, spun că dacă te opui lui Hristos al zilelor de pe urmă și Îl negi, nu va fi nimeni care să suporte consecințele în numele tău. Mai mult decât atât, începând cu această zi, nu vei mai avea o altă șansă să obții aprobarea lui Dumnezeu; chiar dacă încerci să te răscumperi, nu vei mai privi niciodată chipul lui Dumnezeu. Deoarece Cel căruia I te opui nu este un om, ceea ce negi nu este o ființă firavă, ci Hristos. Ești conștient de această consecință? Nu ai făcut o greșeală mică, ci ai comis o crimă îngrozitoare. Astfel, sfătuiesc pe toată lumea să nu își arate colții în fața adevărului sau să critice cu nepăsare, deoarece doar adevărul îți poate aduce viața și doar adevărul îți poate permite să renaști și să privești fața lui Dumnezeu.

Fragment din „Cuvântul Se arată în trup”

Note de subsol:

a. O bucată de ramură uscată: expresie chinezească, cu sensul de „fără speranță”.

1. “Ucenicul” lui Iliescu – Hrebenciuc a furat la praznicul comunismului cca un MILIARD de EURO! Cât credeţi că au muls pina la singe ceilalţi potopisti care au defrişat poporul, au furat izvorul bunăstării şi, prin legi mizerabile – au îngropat de vii speranţe nevinovate şi au alungat tinerii printre străini…

Fesenia (hotia) lui Viorel Hrebenciuc, rezultă din extinderea cercetărilor, în ultimii 15 ani= o adevărată reţea mafiotă menită să paraziteze bugetul statului în domenii cu foarte mulţi bani. Retrocedările fiind doar o mică parte a acestei încrengături infracţionale. Numele lui Hrebenciuc apare în afacerile dubioase din sistemul de sănătate. În mafia medicamentelor. Dar şi în afacerile cu importuri de legume şi fructe. Unde evaziunea atinge cote uluitoare. Legenda creată în jurul lui Hrebenciuc, de cel care face şi desface guverne, se concretizează într-un incredibil număr de oameni plantaţi în toate structurile statului. Aceşti oameni îi raportau personal. Iar unele contracte erau încheiate doar după ce Hrebenciuc îşi dădea acordul. Contra unui comision. Practic, în anumite perioade, indiferent dacă PSD a fost sau nu la Guvernare, Hrebenciuc acţiona ca un vameş. Nu se intra într-un domeniu, sau nu se obţinea un contract, fără să fie vămuit de Hrebenciuc. De aceea se vorbeşte despre aproape un miliard de euro obţinut de Hrebenciuc în urma acestor activităţi mafiote.

Protejatul lui Hrebenciuc, arestat pentru vânzare de arme către gherilele din Columbia

Oficiali SUA au anunțat miercuri arestarea a trei traficanți internaționali de arme, care urmau să vândă armament de infanterie către gherilele columbiene FARC. Cei trei sunt, conform datelor furnizate de SUA, Cristian Vintilă(44 ani), Virgil Flaviu Georgescu (42 de ani) și Massimo Romagnoli (43 de ani).

Primul dintre ei, Vintilă, este o mai veche cunoștință a județului Bacău. Fost protejat al ex-deputatului Viorel Hrebenciuc, aflat acum sub arest preventiv, Vintilă era la un moment dat în cărți să ocupe funcția de prefect al Bacăului, scrie cotidianullocal Bacau.net.

Ultimul job cunoscut a fost la Administrația Națională a Rezervelor Statului, unde Cristian Vintilă a ocupat funcția de director general, respectiv șeful Direcției Generale Probleme Speciale/Control Armamente și Verificare.

Conform unui CV încă existent pe site-ul Administrației Naționale a Rezervelor Statului (ANRS), Cristian Vintilă a absolvit în 2012 cursurile pentru civili ale Academiei Naționale de Informații, cu specializarea în Științe militare și informații. Între 2000 și 2008, Vintilă a fost consilier județean PSD în cadrul CJ Bacău, iar între 1998 și 2005 a figurat în funcția de director general al Barter Group SRL, singura firmă în care fostul deputat PSD, Viorel Hrebenciuc, a figurat vreodată ca asociat.

2. Simbolic,sugestiv,primul român decorat de preşedintele Klaus Iohannis este un DETINUT POLITIC

Klaus Iohannis a decis să acorde prima decoraţie din acest mandat lui Octav Bjoza, un fost deţinut politic.

Preşedintele a participat luni, 22 decembrie, la o ceremonie de depunere de coroane în amintirea victimelor Revoluţiei. „Suntem datori să nu dăm uitării eroii neamului românesc şi, cu prilejul împlinirii a unui sfert de veac de când ei nu mai sunt, să le cinstim memoria”, a scris Klaus Iohannis pe Facebook.

Evenimentul de decorare a lui Octav Bjoza are loc luni, de la ora 16. „Am decis să acord cea mai înaltă distincție a statului român, Ordinul Național Steaua României, domnului Octav Bjoza, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, pentru sacrificiul și curajul de care el și oameni ca el au dat dovadă în vremea dictaturii și pentru a păstra vie memoria victimelor comunismului”, a completat Iohannis pe aceeaşi reţea de socializare.

Octav Bjoza a fost surprins de gestul lui Iohannis. „Pentru noi a fost una dintre cele mai plăcute surprize ale ultimilor 25 de ani. Este pentru prima dată pentru un președinte al țării când își începe prima zi de muncă cu foștii deținuți politici, cea mai vitregită categorie de persoane”, a spus Octav Bjoza, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici din România.

„Sper ca să fie un președinte care să asigure o armonie, o atmosferă constructivă, de lucru, între Parlament și Guvern, între aceste două instituții și Președinție, între persoane de prim rang, și nu o stare de tensiune. Cred că va avea această disponibilitate de a lucra în interesul națiunii române”, a adăugat Octav Bjoza.

Fostul deţinut politic are şi o propunere. Una dintre cele mai cumplite temniţe din România comunistă, cea de la Fortul 13 Jilava, ar trebui transformată în muzeu, consideră Bjoza. Klaus Iohannis a declarat în repetate rânduri că vrea să înceapă reconstrucţia României prin cunoaşterea şi acceptarea trecutului acestei ţări.

…Caracatita – Iosif Buble a imprumutat PSD cu 100.000 de euro in anul electoral 2020. In schimb a incasat sute de mii de euro tot de la PSD

IOANA HURDEA

Iosif Buble, patronul site-ului stiripesurse.ro, a imprumutat PSD cu 100.000 de euro in cursul anului electoral 2020. Tot in 2020, Buble a incasat cateva sute de mii de euro de la PSD.

Informatia a fost data publicitatii de Ionel Stoica, purtator de cuvant al Primariei Sector 1. „Doamne-ajuta social-democratia promovata de Liviu Dragnea, Marcel Ciolacu si Viorica Dancila!”, a comentat ironic Stoica.

Buble a imprumutat PSD cu 100.000 de euro cu putin timp inainte de alegerile parlamentare, dupa ce in cursul anului incasase cateva sute de mii de euro din contractele cu PSD.

Iosif Buble a incasat sute de mii de euro in 2020 din partea PSD. Contractele au fost semnate pe patru firme, fiind evidentiate in declaratia de avere a sotiei sale, deputatul PSD Diana Tusa.

Buble a incheiat contracte cu PSD pe patru firme: CURS SRL (care realizeaza sondaje de opinie), European Business Environment (care editeaza stiripesurse.ro), Online Research SRL si Blau Karotte.

Prin primele doua firme, Buble a semnat 18 contracte cu PSD, in valoare de aproximativ 700.000 de lei. Acesti bani reprezinta doar contractele a caror suma a fost dezvaluita, insa sunt si contracte cu durata de un an de zile, a caror valoare nu este specificata.

Continuare aici- https://www.aktual24.ro/caracatita-iosif-buble-a-imprumutat-psd-cu-100-000-de-euro-in-anul-electoral-2020-in-schimb-a-incasat-sute-de-mii-de-euro-tot-de-la-psd/

Adevarul nu moare niciodata…Un virusolog chinez susține că are dovada că noul coronavirus a fost creat în laborator

Autor: Stirileprotv

Un virusolog chinez care a fugit în Statele Unite după ce a declarat public că Beijingul a mințit în legătură cu epidemia de Covid-19 susține că are dovada că noul coronavirus a fost creat în laborator.

Dr. Li-Meng Yan, un virusolog respectat din China, a anunțat că va publica în curând dovada că virusul a fost creat de om, relatează DailyMail.

Dr. Li-Meng Yan, fost specialist în cadrul Universității de Sănătate Publică din Hong Kong, a declarat și că autoritățile din China cunoșteau foarte multe informații despre coronavirus înainte de debutul pandemiei.

După ce și-a exprimat în mod public părerea, virusologul a părăsit Hong Kong susținând că se teme pentru viața ei.

Într-un interviu acordat Loose Woman dintr-o locație secretă, Dr. Li-Meng Yan a declarat că guvernul chinez „a șters toate informațiile ei din baza de date” și le-a cerut colegilor ei să o discrediteze.

Cum ar fi apărut de fapt noul coronavirus. ”Asta schimbă tot ce credeam că știam despre Covid-19”

Virusologul susține că originea Covid-19 nu a fost într-o piață din Wuhan, ci în laboratorul din oraș.

„În primul rând, piața din Wuhan este o perdea de fum, acest virus nu provine din natură”, a spus Dr. Li-Meng Yan.

Virusologul a declarat în cadrul emisiunii că a fost unul dintre primii oameni de știință din China care a studiat virusul Covid-19 la finalul lunii decembrie 2019

Cont. aici- https://stirileprotv.ro/stiri/international/un-virusolog-chinez-sustine-ca-are-dovada-ca-noul-coronavirus-a-fost-creat-in-laborator.html

Cand religia se uneste cu Fiara politica…Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist-Războiul a revenit în Europa și nu dă semne să plece foarte curând, cât nu dispare, de la Kremlin, Vladimir Putin.

))))))))O caricatură care îl reprezintă pe Putin înghițind Ucraina, la un protest anti-război la Berlin____________=====))))))))))00

O caricatură care îl reprezintă pe Putin înghițind Ucraina, la un protest anti-război la Berlin

Discursul său de miercuri și repetatele cuvântări ale fostului său coleg din KGB, actualul patriarh Kiril (care a justificat războiul ”metafizic” din Ucraina – fără să-i spună pe nume – și a înmânat invadatorilor sub arme o icoană, ca să-i ducă la victorie), spun puțin voalat, dar, pentru cine înțelege codul limbajului putinist, clar ca lumina zilei, ce va urma: dacă li se face voia liderilor politic și clerical ai Rusiei, urmează apocalipsa.

Și nu e vorba, cum scria un ziar german comentând discursul lui Putin de la 16 martie, că Rusia vrea doar, în mod declarat, ”să pună capăt dominației globale a vestului”. E chiar mai grav.

Rusia, crede Putin, confundându-se pe sine cu țara care are nefericirea majoră de fi condusă de el, poartă un război pe viață și pe moarte pentru supraviețuirea ei identitară și spirituală, pe scurt, pentru supraviețuire pur și simplu. Ca atare, nu vor putea fi tratați cu vreo milă, ci zdrobiți până la ultimul cei considerați de Putin inamicii Rusiei.

Cine sunt inamicii?

De vreme ce Rusia, un stat care include, firește, Ucraina toată, e departe de a fi numai o țară, ci rămâne, în capul său îmbolnăvit de ideologia ortodoxist-nazist-bolșevică a ”noii Rome”, deopotrivă un concept metafizic, un soi de Arhanghelul aflat în luptă cu Anticristul, adică Vestul, e clar că acești inamici îi includ nu doar pe luptătorii ucraineni și poporul care, vădit, îi susține. Această parte a poporului ucrainean, deci ”rus”, din unghiul Kremlinului, e ori vândută, ori spălată pe creier de occidentali, în măsura în care continuă să-l susțină pe cosmopolitul, pe dezrădăcinatul și occidentalizatul președinte Zelenski și regimul său alienat de Rusia.

Corolarul acestei viziuni e că întreaga lume apuseană apare ca inamicul de moarte – metafizic și militar, nu doar politic și economic – al Rusiei pravoslavnice a lui Vladimir Putin, care include, firește Ucraina.

Pacea și apocalipsa

E deci limpede că nu poate exista o pace negociată între Rusia lui Putin și inamicii ei cât mai există Putin și Ucraina, ori restul lumii libere. Armistiții? Poate. Dar o pace? Niciodată.

Cât timp există Putin și inamicul n-a fost răpus, războiul va trebui să continue. Pentru că e unul apocaliptic. Și pentru că în joc e existența Rusiei, citește și înțelege: existența la putere a lui Putin.

Întrucât fostul ofițer KGB pricepe excelent limbajul puterii, dictatorul, care altfel nu e o lumină, iar ideologia, psihopatia și steroidele par să-l fi prostit și mai mult, e totuși perfect edificat că rușii, în majoritatea lor, nu-l vor ierta, dacă nu iese clar învingător din acest război, cu imaginea unui șef de stat omnipotent și atotcuceritor.

Fiindcă el însuși, luat de valul trufiei, a ridicat ștacheta mizei conflictului cât a putut de sus. Și nici el nu le-a iertat unor Gorbaciov și Elțin slăbiciunea endemică din finalul domniilor lor.

Limbajul decodat și finalul războiului

Se vor întreba ca atare unii, poate, de ce Putin nu-i permite războiului ”metafizic”, de agresiune, declanșat de el în Ucraina, să i se spună pe nume, deci ”război”?

Pentru că ideologia totalitară merge mână în mână cu newspeakul, limbajul nou, totalitar, determinant pentru narativul regimului. În acest narativ, ucrainenii sunt doar o anexă a poporului rus, nu o națiune în sine. Or, numai cu o națiune alta decât cea proprie se poate purta război. Iar ucrainenii sunt oile pierdute. Care, de vreme ce nu se lasă adunate, trebuie masacrate, pentru că le-au crescut dinți și coarne și își apără cu ele stâna de lup.

Căci, potrivit țarului, Vestul încearcă să-l doboare pe el, care e Rusia, economic, prin sancțiuni. În consecință, ”operațiunea specială”, cum îi zice în delirul său, care ar ”evolua cu succes”, potrivit președintelui Rusiei, va continua până la capăt. În traducere: până la ”salvarea” Rusiei, deci până la îngenuncherea definitivă a Vestului ”anticristic”, cum îl consideră patriarhul Kiril. ”Se va duce până la capăt”, mi-a confirmat exegeza chiar Vladimir Putin, textual.

Nu mult altfel s-a exprimat spionul-șef, Narîșkin. Șeful serviciului secret extern a declarat că Rusia „trăiește acum un moment cu adevărat istoric” și că i se ”decide soarta și viitorul loc în lume”. Apoi șeful SRV s-a concentrat pe semnificația suveranității Rusiei, o garanție ”a bunăstării și demnității cetățenilor noștri,…viitorul copiilor noștri”. „În asemenea chestiuni, Rusia nu s-a retras niciodată și nu se va retrage, pentru că altfel va înceta să mai fie Rusia”.

În cauză, cum reiese din contextul discursurilor celorlalți dregători ruși, nu e ”suveranismul” de felul celor cu care sunt momiți aderenții suveraniști ai populiștilor occidentali. Căci ei nu vor apocalipsa.

Ce reiese, prin urmare, din discursurile puterii putiniste că urmează să facă Moscova? Întrucât pentru Moscova = Putin nu e cale înapoi, ci doar înainte, va avea loc războiul total. Goebbelsian.

Or, tradiționala Maskirovka, arma strategică a dezinformării în care sunt școliți de mici ofțerii asasini și auxiliari ai CEKA/NKVD/KGB/FSB, predă la loc de frunte lecția articulatului propriilor obiective sub forma învinuirii inamicului (real sau imaginar) de crima pe care stăpânii poliției politice urmează s-o comită. Aceeași metodă au aplicat propagandiștii naziști.

Nu miră deci că discursul lui Putin a luat, de la un moment dat, o turnură pur hitleristă. Pentru că liderul de la Kremlin i-a denunțat compatrioților săi ruși, ca ”muște” trădătoare, pe ”rușii” (citește: ucrainenii) care, ”oligarhi fiind”, s-au dat cu vestul.

Discursul nazist al lui Putin

Muștele cu pricina (pline de bani, ca evreii în discursul nazist) vor ”să facă parte din elita occidentală”, să mănânce ”stridii și foie gras pe Riviera” și își ”trădează” ca atare patria, maica Rusia, dar vor fi ”scuipați cu insectele care-ți pătrund în gură”. Cam așa. Textual. Ce înseamnă exact cuvintele tiranului știm de la predecesorii săi totalitari. ”Păduchii”, ”șobolanii”, ”dăunătorii” erau la nemții național-socialiști evreii. ”Insectele”, ca și ”trădătorii”, se știe, se extermină. Iată soarta pe care Hitler le-o rezervase evreilor. Nu alta e, în capul lui Putin, soarta pe care o merită ucrainenii luptând exemplar, sub Zelenski, pentru libertate și independența de o Rusie genocidară.

Și în cadrul lui, un genocid filetist. Care să curețe Rusia pravoslavnică de trădătorii vestului anticristic. În acest context, pretextul genocidului proiectat contează prea puțin. Minciuna justificativă inițială a Rusiei a pretins că la putere, la Kiev, ar fi ”naziști” care comit un ”genocid”. N-a ținut, întrucât prea se știe că Zelenski e evreu și un democrat convins.

Mai nou, Ucraina ar pregăti, cu presupusa complicitate a SUA, producția de arme de distrugere în masă biologice și ar trebui, chipurile, oprită. Așa cum trebuie lichidată tentativa vestului de a reduce Rusia la statutul de țară înapoiată și dependentă, un proces pe care l-a demarat cu succes, pornind războiul din Ucraina, chiar Putin însuși.

Speră mulți ca Putin să poată fi oprit rapid. Pe bună dreptate. Altminteri discursul său înseamnă că e hotărât să facă să curgă oceane de sânge în valuri. Am mai spus-o, citând-o pe Hannah Arendt. Și Hitler și Stalin și-au anunțat abia voalat crimele în masă pe care urmau să le comită.

Vestul nu va mai avea cum să se ascundă după deget, așteptând să-i vină dictatorului mintea la cap, în timp ce se preface că ignoră adevăratele intenții ale ”criminalului de război”, cum adecvat l-a numit, mai nou, pe Putin omologul său american, Joe Biden. Vestul e de mult, fără să vrea, parte a acestui război care a debutat în capul președintelui Rusiei înainte de a incendia Ucraina. Căci are dreptate Zelenski, au dreptate observatori lucizi ca Gary Kasparov. Urmează globul.

https://www.dw.com/ro/un-genocid-filetist-decodarea-limbajului-putinist/a-61160172

////////////////////////////////////////

Cel mai mare manager de active din lume anunță sfârșitul globalizării: ‘Invazia rusă din Ucraina a pus capăt globalizării pe care am experimentat-o’

Autor: Cristi Șelaru, Redactor

Invazia Rusiei în Ucraina va remodela economia mondială şi va creşte şi mai mult inflaţia, determinând companiile să se retragă din lanţurile de aprovizionare globale, a avertizat Larry Fink de la BlackRock, cel mai mare manager de active din lume, scrie FT.

“Invazia rusă din Ucraina a pus capăt globalizării pe care am experimentat-o în ultimele trei decenii”, a scris Fink în scrisoarea anuală a preşedintelui către acţionarii BlackRock, care supraveghează 10 miliarde de dolari, fiind cel mai mare administrator de active din lume, scrie mediafax.ro.

În timp ce rezultatul imediat a fost izolarea totală a Rusiei de pieţele de capital, Fink a prezis că “companiile şi guvernele vor analiza, de asemenea, în mod mai larg, dependenţele lor faţă de alte naţiuni. Acest lucru ar putea determina companiile să îşi extindă mai mult operaţiunile la nivel naţional sau internaţional, ceea ce ar putea duce la o retragere mai rapidă din unele ţări”.

“O reorientare pe scară largă a lanţurilor de aprovizionare va fi în mod inerent inflaţionistă”, a scris Fink, într-o amplă scrisoare de 10 pagini care a abordat, de asemenea, efectul invaziei asupra tranziţiei energetice şi a criptomonedelor şi a actualizat investitorii cu privire la liniile de afaceri ale BlackRock şi la redeschiderea sediilor sale principale.

Scrisoarea nu a menţionat nicio ţară anume care ar fi afectată de aceste schimbări, dar Fink a scris că “Mexic, Brazilia, Statele Unite sau centrele de producţie din Asia de Sud-Est ar putea beneficia”. Alţi investitori au susţinut că ultimul grup ar putea înlocui China, unde BlackRock a lansat anul trecut un set de produse de investiţii cu amănuntul.

https://www.stiripesurse.ro/cel-mai-mare-manager-de-active-din-lume-anunta-sfarsitul-globalizarii-invazia-rusa-din-ucraina-a-p_2307905.html

///////////////////////////////////////

Petro Poroșenko: Dacă Rusia va fi slăbită, Moldova va putea reintegra Transnistria

Autor: Radu Pop, Redactor

Petro Poroşenko

„Dacă Rusia va fi slăbită, Moldova va putea reintegra Transnistria”. Declarația exclusivă a fost făcută de către fostul președinte al Ucrainei, Petro Porosenko, pentru jurnalistul TV8, Andrei Captarenco, aflat în țara vecină.

„Ideea mea este următoarea: Voi știți ce înseamnă a fi ocupați, voi știți ce înseamnă state despărțite și această situație de solidaritate cu Ucraina, solidaritate cu UE este cheia pentru poporul moldovean.

Dacă Ucraina va fi puternică și va face în continuare presiune asupra Rusiei ca să plece de pe teritoriul Ucrainei, dacă Rusia va fi slăbită, asta va ajuta ca Moldova să reintegreze Transnistria”, menționează Poroșenko, transmite Știri.md cu referire la tv8.md.

În acest mini-interviu, Poroșenko nu a vrut să vorbească în limba rusă, dar a venit cu un mesaj în engleză pentru poporul moldovean. Poroșenko a vorbit și în limba română, mulțumind țării noastre pentru solidaritate și susținere.

„Trăiască Moldova!”, a spus Petro Poroșenko.

https://www.stiripesurse.ro/petro-porosenko-daca-rusia-va-fi-slabita-moldova-va-putea-reintegra-transnistria_2323850.html

/////////////////////////////////////////

Carla Del Ponte, fost procuror internațional, cere mandat de arestare pe numele lui Vladimir Putin Detalii aici …………………. http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/cum-putem-scapa-de-boli-incurabile-cu-niste-buruieni-cum-se-manifesta-prostata-si-cum-putem-scapa-de-ea-borsul-poate-trata-anemia-bronsita-astmul-si-alte-afectiuni-bacteriile-din-stomac-pot-fi/

Charles Spurgeon – Căutaţi mai întâi…

Cont. aici- https://www.monergism.ro/index.php/2012/01/charles-spurgeon-cautati-mai-intai/

Cautati Mai Intai Imparatia Lui Dumnezeu

Interviul integral cu Pr. Stelian Tofană

Pr. Stelian Tofană

Ioan 3:16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.

Biblia și vremurile din urmă

Studiul epistolei 1 Petru (3) 1 Petru 3

Hendrik Leendert Heijkoop

Vers. 1-2

Vers. 3-4

Vers. 5-6

Versetul 7

Versetul 8

Versetul 9

Vers. 10-12

Vers 13-15a

Vers 15b-16

Versetul 17

Versetul 18

Vers. 19-20

Versetul 21

Versetul 22

Studiul epistolei 1 Petru (5) 1 Petru 5

Hendrik Leendert Heijkoop

Versetul 1

Vers. 2-3

Versetul 4

Versetul 5

Vers. 6-7

Vers. 8-9

Vers. 10-11

Vers. 12-14

Studiul epistolei 1 Petru (4) 1 Petru 4

Hendrik Leendert Heijkoop

Vers. 1-2

Vers. 3-5

Versetul 6

Vers. 7-9

Versetul 10

Vers. 11a

Vers. 11b

Vers. 12-14

Vers. 15-16

Vers. 17a

Vers 17b-19

Descriere

Biserica din Ierusalim aduce multă roadă

Marturia personala

Tema: Prezentarea Adevărului Biblic

Romani 8:28 – Realitatea incredibilă a acestui verset cunoscut

Condiţiile studierii Bibliei

“Mulţi nu văd pădurea din pricina copacilor”

Studiul biblic al unei cărţi individuale a Bibliei

Studiul biblic al unui capitol dintr-o carte

. Adevărurile în legătură cu întruparea lui Dumnezeu

8. Cum ar trebui o persoană să înţeleagă că Hristos este adevărul, calea şi viaţa?

Adevarul nu moare niciodata…Un virusolog chinez susține că are dovada că noul coronavirus a fost creat în laborator

Citește și

Cand religia se uneste cu Fiara politica…Un genocid filetist: decodarea limbajului putinist-Războiul a revenit în Europa și nu dă semne să plece foarte curând, cât nu dispare, de la Kremlin, Vladimir Putin.

Cel mai mare manager de active din lume anunță sfârșitul globalizării: ‘Invazia rusă din Ucraina a pus capăt globalizării pe care am experimentat-o’

Petro Poroșenko: Dacă Rusia va fi slăbită, Moldova va putea reintegra Transnistria

Adauga un comentariu

Editorial

Opinia cititorului

Agropedia

Studiul epistolei 1 Petru (3)
1 Petru 3

Studiul epistolei 1 Petru (5)
1 Petru 5

Studiul epistolei 1 Petru (4)
1 Petru 4